CUPRINS

ALGEBRÃ
I. Elemente de logicã matematicã ………………………………………………. 3
II. Mulţimi ………………………………………………………………………. 6
III. Relaţii binare ………………………………………………………………... 9
IV. Funcţii ………………………………………………………………………. 11
V. Operaţii cu numere reale …………………………………………………….. 12
VI. Ecuaţii şi inecuaţii de gradul întâi …………………………………………... 14
VII. Numere complexe ………………………………………………………….. 16
VIII. Ecuaţii şi inecuaţii de gradul al II-lea ……………………………………... 18
IX. Ecuaţii algebrice de gradul III, IV şi V ……………………………………... 24
X. Logaritmi …………………………………………………………………….. 24
XI. Metoda inducţiei matematice ……………………………………………….. 26
XII. Analizã combinatorie ………………………………………………………. 27
XIII. Progresii …………………………………………………………………... 29
XIV. Polinoame …………………………………………………………………. 30
XV. Permutãri, matrici, determinanţi …………………………………………… 32
XVI. Sisteme lineare ……………………………………………………………. 35
XVII. Structuri algebrice ………………………………………………………... 36
GEOMETRIE ŞI TRIGONOMETRIE
I. Triunghiul …………………………………………………………………….. 39
II. Poligoane convexe …………………………………………………………… 40
III. Relaţii metrice în triunghi …………………………………………………... 40
IV. Patrulatere …………………………………………………………………... 42
V. Poligoane înscrise în cerc ……………………………………………………. 43
VI. Cercul ……………………………………………………………………….. 43
VII. Complemente de geometrie planã …………………………………………. 44
VIII. Poliedre ……………………………………………………………………. 45
IX. Corpuri rotunde ……………………………………………………………... 49
X. Funcţii trigonometrice ……………………………………………………….. 50
XI. Formule trigonometrice …………………………………………………….. 51
XII. Inversarea funcţiilor trigonometrice ……………………………………….. 53
XIII. Soluţiile ecuaţiilor trigonometrice simple ………………………………… 54
XIV. Elemete de geometrie analiticã …………………………………………… 55
1
ANLIZÃ MATEMATICÃ
I. Siruri ………………………………………………………………………….. 59
II. Limite de funcţii ……………………………………………………………... 61
III. Funcţii derivabile …………………………………………………………… 64
IV. Asimptote …………………………………………………………………… 67
V. Primitive ……………………………………………………………………... 68
VI. Integrale definite ……………………………………………………………. 70
2
ALGEBRÃ
I. Elemente de logicã matematicã
I.1. Noţiunea de propoziţie
Definiţia I.1.1. Se numeşte propoziţie un enunţ despre care se poate spune cã
este adevãrat sau fals, adr nu şi adevãrat şi fals simultan.
Se noteazã cu p,q, P, Q
Ex: 1) π∉ Q : acesta este un enunţ care exprimã un adevãr, deci o propoziţie
adevãratã.
2) x + 5 = 3, x∈N este o propoziţie falsã, pentru cã nu existã nici un
numãr natural astfel ca x + 5 = 3
3) x ≤ y, x,y∈N este un enunţ despre care nu se poate spune nimic. Deci
nu este o propoziţie.
Valoarea logicã sau valoarea de adevãr a unei propoziţii. Dacã o propoziţie p
este adevãratã se spune cã are valoarea logicã sau valoarea de adevãr: adevãrul;
aceastã valoare de adevãr se noteazã cu simbolul 1 sau a şi scriem v(p) = 1 sau
(v)p = a. Daca o propoziţie q este falsã, se spune cã are valoarea de adevãr: falsul;
aceastã valoare de adevãr se noteazã cu simbolul 0 sau f şi scriem v(q) = 0 sau
v(q) = f.
I.2. Operatori logici
Negaţia
Definiţia I.1.2. Negaţia unei propoziţii p este propoziţia care este falsã când p
este adevãratã şi este adevãratã când p este falsã. Se noteazã: non p, ] p,
p
.
Tabela de adevãr a propoziţiei non p se întocmeşte be baza relaţiei
v(non p) = 1 – v(p).
p non p
1 0
0 1
Conjuncţia
Definiţia I.2.2. Conjuncţia a douã propoziţii p şi q este propoziţia care este
adevãratã dacã şi numai dacã fiecare propoziţie p şi q este adevãratã.
Se noteazã: p ∧q
3
Tabela de adevãr a propoziţiei p ∧q este:
p q
p ∧q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0
Disjuncţia
Definiţia I.2.3. Disjuncţia a douã propoziţii p şi q este propoziţia care este
adevãratã dacã şi numai dacã cel puţin una din propoziţiile p, qeste
adevãratã.
Se noteazã: p ∨q
Tabela de adevãr a propoziţiei p ∨q este:
p q
p ∨q
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Implicaţia
Definiţia I.2.4. Implicaţia propoziţiilor p şi q este propoziţia care este falsã
dacã şi numai dacã p este adevãratã şi q este falsã.
Se noteazã: (non p) sau q, p→q şi se citeşte: “p implicã q” sau “dacã p, atunci
q”. Propoziţia p este ipoteza, iar propoziţia q este concluzia.
Tabela de adevãr a propoziţiei p→q este:
p q non p
(non p)∨q
1 1 0 1
1 0 0 0
0 1 1 1
0 0 1 1
Echivalenţa logicã
Definiţia I.2.4. Propoziţiile p şi q sunt echivalente logic, dacã şi numai dacã
p, q sunt adevãrate sau false simultan.
4
Se noteazã (non p)∨q şi (non q)∨p; (p→q) şi (q→p); p↔q; se citeşte: “p
echivalent cu q” sau “p dacã şi numai dacã q”, “p este condiţie necesarã şi suficientã
pentru q”.
Tabela de adevãr a propoziţiei compuse p↔q este:
p q non p non q
p→q q→p (p→q)∧(q→p)
1 1 0 0 1 1 1
1 0 0 1 0 1 0
0 1 1 0 1 0 0
0 0 1 1 1 1 1
I.3. Expresii în calculul propoziţiilor
Propoziţiile p,q, r, … fiind date, cu ajutorul operatorilor logici ] , ∨, ∧, →, ↔
putem formula diferite expresii, care se numesc formule ale calculului cu propoziţii
sau expresii logice. Ele se noteazã α sau α (p,q,r,…), β (p,q,r,…).
Înlocuind în α pe p,q,r,… cu diferite propoziţii obţinem o altã propoziţie,
adevãratã sau nu, a cãrei valoare de adevãr se numeşte valoarea expresiei α ,
obţinutã pentru propoziţiile p,q,r,… respective.
Definiţia I.3.1. O expresie logicã α care se reduce la o propoziţie adevãratã,
oricare ar fi propoziţiile p,q,r,… se numeşte tautologie.
Definiţia I.3.2. Douã expresii logice α şi β se numesc echivalente dacã şi
numai dacã pentru orice propoziţii p,q,r,… cele douã expresii reprezintã propoziţii
care au aceeaşi valoare de adevãr. În scris se noteazã α ≡ β .
I.4. Noţiunea de predicat
Definiţia I.4.1. Se numeşte predicat sau propoziţie cu variabile un enunţ care
depinde de o variabilã sau de mai multe variabile şi are proprietatea cã pentru
orice valori date variabilelor se obţine o propoziţie adevãratã sau o propoziţie falsã.
Predicatele se noteazã p(z,y,z,…), q(x,y,z,…) şi pot fi unare (de o variabilã),
binare (de douã variabile), ternare (de trei variabile), etc., variabilele x,y,z,… luând
valori în mulţimi date.
Definiţia I.4.2. Predicatele p(z,y,z,…), q(x,y,z,…) se numesc echivalente dacã,
oricare ar fi valorile pe care le iau x,y,z,… în unul şi acelaşi domeniu, propoziţiile
corespunzãtoare au aceleaşi valori de adevãr. Scriem p(z,y,z,…)⇔ q(x,y,z,…).
I.5. Cuantificatori
Definiţia I.5.1. Fie p(x), cu x∈M, un predicat. Dacã existã (cel puţin) un
element x’∈M, astfel încât propoziţia p(x’) este adevãratã, atunci scriem ∃xp(x),
5
(∃x)p(x) sau (∃x∈M)p(x). Simbolul ∃ se numeşte cuantificator existenţial şi se
citeşte “existã”.
Definiţia I.5.2. Fie p(x) cu x∈M, un predicat. Dacã p(x) este o propoziţie
adevãratã pentru orice x∈M, atunci scriem ∀xpx, (∀x)p(x) sau (∀x∈M)p(x).
Simbolul ∀ se numeşte cuantificator universal şi se citeşte “oricare ar fi”.
Proprietatea de comutativitate a cuantificatorilor:
1. (∀x)(∀y)p(x,y) ⇔ (∀y)(∀x)p(x,y);
2. (∃x)( ∃y)p(x,y) ⇔ (∃y)( ∃x)p(x,y);
Reguli de negare:
1. ] ((∃x)p(x)) ⇔ ((∀x)] (p(x));
2. ] ((∀x)p(x)) ⇔ ((∃x)] (p(x));
3. ] ((∃x)(∃y)p(x,y))⇔((∀x)(∀y)] p(x,y));
4. ] ((∀x)( ∀y)p(x,y))⇔(( ∃x)( ∃y)] p(x,y));
I.6. Metoda de demonstraţie prin reducere la absurd
Aceastã metodã se bazeazã pe tautologia (p→q) ≡ (non p→non q), care ne aratã
cã pentru a demonstra cã p→q, este totuna cu a demonstra cã non p→non q.
I.7. Proprietãţi fundamentale ale operatorilor logici
Oricare ar fi propoziţiile p,q,r,… avem:
1. non(non p) ≡ p;
2. (p∧q) ≡ (q∧p) (comutativitatea conjuncţiei);
3. ((p∧q)∧r) ≡ (p∧(q∧r)) (asociativitatea conjuncţiei);
4. (p∨q) ≡ (q∨p) (comutativitatea disjuncţiei);
5. ((p∨q) ∨r) ≡ (p∨(q∨r)) (asociativitatea discjuncţiei);
6. ((p→q)∧(q→r))→(p→r) (tranzitivitatea implicaţiei);
7. non(p∧q) ≡ (non p)∨(non q) legile lui de Morgan;
non(p∨q) ≡ (non p)∧(non q)
8. (p∧(q∨r)) ≡ ((p∧q)∧(p∧r)) conjuncţia este distributivã în raport cu disjuncţia şi
(p∨(q∨r)) ≡ ((p∨q)∧(p∨r)) disjuncţia este distributivã în raport cu conjuncţia
II. Mulţimi
Moduri de definire a mulţimilor. Mulţimile se definesc fie prin indicarea
elementelor lor (de pildã {0,1,3} sau {x,y,z}), fie prin specificarea unei proprietãţi
caracteristice a elementelor lor (de exemplu {x∈R x
2
– 3x + 2 = 0}).
Mulţimile se noteazã cu litere mari: A, B, C,… X, Y, Z, iar elementele lor cu
litere mici: a, b, c,…
6
Apartenenţa unui element la o mulţime. Dacã un element a aparţine unei
mulţimi A, acesta se noteazã a∈A şi se citeşte “a aparţine lui A”.
Definiţie. Mulţimea vidã este mulţimea care nu are nici un element. Se
noteazã cu ∅.
II.1. Egalitatea mulţimlor A şi B:
(A = B) ⇔ (∀x∈A ⇒x∈B) şi (∀y∈B ⇒y∈A)
Proprietãţile egalitãţii:
1. ∀ A, A = A (reflexivitatea);
2. (A = B) ⇒(B = A) (simetria);
3. (A = B ∧B = C) ⇒(A = C) (tranzitivitatea);
II.2. Incluziunea mulţimii A în mulţimea B:
(A ⊂ B) ⇔ (∀x∈A ⇒x ∈B)
Mulţimea A se numeşte o parte sau o submulţime a lui B.
Proprietãţile incluziunii:
1. ∀ A, A ⊂ A (reflexivitatea);
2. (A ⊂ B) ∧(B ⊂ A) ⇒(A = B) (antisimetria);
3. (A ⊂ B ∧B ⊂ C) ⇒(A ⊂ C) (tranzitivitatea);
4. ∀ A, ∅ ⊂ A
Relaţia de neincluziune se noteazã A ⊄ B.
II.3. Reuniunea mulţimilor A şi B:
A ∪ B = {x x∈A ∨x∈B}
Proprietãţile reuniunii:
1. ∀ A, B: A ∪ B = B ∪ A (reflexivitatea);
2. ∀ A, B, C: (A ∪ B) ∪ C) = A ∪ (B ∪ C) (asociativitatea);
3. ∀ A: A ∪ A = A (idempotenţa);
4. ∀ A: A ∪ ∅ = A;
5. ∀ A, B: A ⊂ A ∪ B, B ⊂ A ∪ B.
II.4. Intersecţia mulţimilor A şi B:
A ∩ B = {x x∈A ∧x∈B}
Proprietãţile intersecţiei:
1. ∀ A, B: A ∩ B = B ∩ A (comutativitatea);
2. ∀ A, B, C: (A ∩ B) ∩ C = A ∩ (B ∩ C) (asociativitatea);
3. ∀ A: A ∩ A = A (idempotenţa);
4. ∀ A: A ∩ ∅ = ∅
7
5. ∀ A, B: A ∩ B ⊂ A, A ∩ B ⊂ B
6. ∀ A, B, C: (A ∪ B) ∩ C = (A ∩ C) ∪ (B ∩ C) (distributivitatea intersecţiei faţã
de reuniune);
7. ∀ A, B, C: (A ∩ B) ∪ C = (A ∪ C) ∩ (B ∪ C) (distributivitatea reuniunii faţã de
intersecţie);
8. ∀ A, B: A ∩ (A ∪ B) = A, A ∪ (A ∩ B) = A (absorbţia).
Definiţie. Mulţimile A şi B care nu au nici un element comun se numesc
disjuncte. Pentru ele avem A ∩ B = ∅.
II.5. Diferenţa mulţimilor A şi B:
A \ B = {x x∈A ∧x∉B}
Proprietãţile diferenţei:
1. ∀ A: A \ A = ∅;
2. ∀ A, B, C: (A \ B) ∩ C = (A ∩ C) \ (B ∩ C);
3. ∀ A, B: A \ B = A \ (A ∩ B);
4. ∀ A, B: A = (A ∩ B) ∪ (A \ B);
5. ∀ A, B, C: A \ (B ∪ C) = (A \ B) \ C;
6. ∀ A, B, C: A \ (B ∩ C) = (A \ B) ∪ (A \ C);
7. ∀ A, B, C: (A ∪ B) \ C = (A \ C) ∪ (B \ C);
8. ∀ A, B, C: (A ∩ B) \ C = A ∩ (B \ C) = (A \ C) ∩ B.
II.6. Diferenţa simetricã a mulţimilor A şi B:
A ∆ B = (A \ B) ∪ (B \ A)
Proprietãţile diferenţei simetrice:
1. ∀ A: A ∆ A = ∅;
2. ∀ A, B: A ∆ B = B ∆ A (comutativitatea);
3. ∀ A: A ∆ ∅ = ∅ ∆ A = A;
4. ∀ A, B, C: (A ∆ B) ∆ C = A ∆ (B ∆ C) (asociativitatea);
5. ∀ A, B, C: A ∩ (B ∆ C) = (A ∩ B) ∆ (A ∩ C);
6. ∀ A, B: A ∆ B = A ∪ B \ (A ∩ B)
II.7. Complementara unei mulţimi A în raport cu mulţimea E:
(A fiind o parte a lui E, adicã A⊂E)
C
E
A = {x x∈E ∧x∉A}
Proprietãţi: (∀A, B⊂E)
1. C
E
(C
E
A) = A (principiul reciprocitãţii);
2. C
E
A = E \ A;
3. C
E
∅ = E;
8
4. C
E
E = ∅;
5. A ∪ C
E
A = A (principiul exluderii terţiului);
6. A ∩ C
E
A = ∅ (principiul necontradicţiei);
7. A ⊂ B ⇔ C
E
B ⊂ C
E
A;
8. A \ B = C
E
(A ∩ B).
II.8. Formulele lui de Morgan (∀A, B⊂E)
C
E
(A ∪ B) = C
E
A ∩ C
E
B; C
E
(A ∩ B)= C
E
A ∪ C
E
B.
II.9. Produsul cartezian a douã mulţimile A şi B:
A x B = {(a,b) a∈A ∧b∈B}
Proprietãţile produsului cartezian (∀ A,B,C,D avem):
1. A x B ≠ B x A, dacã A ≠ B;
2. (A x B) ∪ (A x C) = A x (B ∪ C);
3. (A ∪ B) x C = (A x C) ∪ (B x C);
4. (A ∩ B) x C = (A x C) ∩ (B x C);
5. (A \ B) x C = A x C \ B x C;
6. (A ∩ B) x (C ∩ D) = (A x C) ∩ (B x D)
Definiţia II.9.1. Mulţimile A şi B se numesc echipotente dacã existã o bijecţie
de la A la B.
Definiţia II.9.2. Fie E o mulţime. Aceasta se numeşte finitã dacã E = ∅ sau
dacã existã n∈N, astfel încât E este echipotentã cu mulţimea {1,2,…,n}.
Definiţia II.9.3. O mulţime E se numeşte infinitã dacã ea nu este finitã.
Exemple de mulţimi infinite sunt: N, Z, Q, R.
Definiţia II.9.4. Fie E o mulţime. Aceasta se numeşte numãrabilã dacã este
echipoentã cu N. Exemplu: Mulţimea numerelor raţionale.
Definiţia II.9.5. O mulţime se numeşte cel mult numãrabilã dacã este finitã
sau numãrabilã.
Definiţia II.9.6. Fie E o mulţime. Se numeşte cardinalul acestei mulţimi un
simbo asociat ei, notat E sau card E, astfel încât E = F , dacã şi
numai dacã E este echipotentã cu F; cardinalul mulţimii vide se noteazã cu 0,
cardinalul mulţimii {1,2,…,n} cu n∈N, senoteazã cu n, iar cardinalul mulţimii N se
noteazã cu x
0
(alef zero).
Teorema II.9.1. Fie A şi B douã mulţimi finite. Atunci:
A ∪ B = A + B - A ∩ B
Teorema II.9.2. Fie A, B şi C trei mulţimi finite. Atunci:
A ∪ B ∪ C = A + B + C - A ∩ B - A ∩ C - B
∩ C + A ∩ B ∩C
9
III. Relaţii binare
Relaţia binarã pe o mulţime
Definiţia III.1. Fie M o mulţime nevidã. Se numeşte relaţia binarã R pe M o
parte a produsului cartezian MxM. Dacã x∈M este relaţia R cu y∈M, atunci
scriem xRy sau (x,y)∈R. Deci o relaţie binarã se referã la perechile de elemente din
M.
Proprietãţi ale relaţiilor binare pe o mulţime:
1. Relaţia binarã R pe mulţimea M se numeşte reflexivã dacã ∀ a∈M avem pe aRa.
2. Relaţia binarã R pe mulţimea M se numeşte simetricã dacã ∀ a,b∈M avem aRb
implicã bRa.
3. Relaţia binarã R pe mulţimea M se numeşte antisimetricã dacã ∀ a,b∈M, aRb şi
bRa implicã a=b.
4. Relaţia binarã R pe mulţimea M se numeşte tranzitivã dacã ∀ a,b,c ∈M, aRb
implicã bRc implicã aRc.
Definiţia III.2. Se numeşte greficul relaţiei R definitã pe M mulţimea
G = {(x,y) xRy}.
Definiţia III.3. O relaţie binarã R definitã pe o mulţime nevidã M se numeşte
relaţie de echivalenţã dacã ea este reflexicã, tranzitivã şi simetricã.
Exemplu: Fie N mulţimea numerelor naturale şi numãrul 3 fixat. Pe N stabilim
urmãtoarea relaţie R: a şi b din N sunt în relaţie cu R, dacã a şi b împãrţite la 3 dau
acelaşi rest. Scriem a ≡ b (mod 3); de pildã 4 ≡ 1 (mod 3). Aceasta este o relaţie de
echivalenţã.
Definiţia III.4. Fie M o mulţime. R o relaţie de echivalenţã pe M şi a un
element fixat din M. Se numeşte clasã de echivalenţã corespunzãtoare elementului
a mulţimea C
a
= {x ∈M xRa}. Douã clase de echivalenţã C
a
şi C
b
sau coincid
(când aRb) sau sunt disjuncte.
Definiţia III.5. Fie M o mulţime şi R o relaţie de echivalenţã pe M. Se
numeşte mulţimea cât a lui M în raport cu relaţia R şi se noteazã M/R mulţimea
claselor de echivalenţã.
Definiţia III.6. Fie M o mulţime nevidã. Se numeşte relaţie de ordin pe M o
relaţie binarã care este reflexivã, tranzitivã şi antisimetricã.
Se noteazã: “<” sau “≤ ”
De exemplu: relaţia cunoscutã de ordine naturalã “≤ ” pe N, Z, Q şi R este o
relaţie de ordine.
Definiţia III.7. Fie M o mulţime nevidã şi “≤ ” o relaţie de ordin pe M.
Aceastã relaţie de ordin se numeşte relaţie de ordine totalã dacã oricare douã
elemente ale lui M sunt comparabile adicã ∀a,b∈M avem sau a<b sau b<a.
10
Mulţimea înzestratã cu o relaţie de ordine totalã se numeşte mulţime total
ordonatã.
Definiţia III.8. Fie M o mulţime nevidã. O relaţie de ordine pe M se numeşte
relaţie de bunã ordonare dacã orice parte nevidã a lui M are un cel mai mic
element. Mulţimea M, cu aceastã relaţie de bunã ordonare, se zice bine ordonatã.
O relaţie de bunã ordonare pe M este o relaţie de ordie totalã pe M.
IV. Funcţii
IV.1. Noţiunea de funcţie
Definiţia IV.1.1. Fie A şi B douã mulţimi. Prin funcţie definitã pe mulţimea
A, cu valori în mulţimea B se înţelege orice lege (procedeu sau convenţie) f, în baza
cãreia oricãrui element a∈A i se asociazã un unic element, notat f(a), din B.
Mulţimea A se numeşte domeniu de definiţie, iar mulţimea B se numeşte
codomeniu de definiţie sau domeniul valorilor funcţiei.
Definiţia IV.1.2. Fie f:A→B o funcţie. Prin graficul acestei funcţii înţelegem
submulţimea G
f
a produsului cartezian A x B formatã din toate perechile (a,f(a)),
a∈A. deci G
f
= {(a, f(a) a∈A}
Definiţia IV.1.3. Se numeşte funcţie numericã o funcţie f:A→B, pentru care
atât domeniul de definiţie A cât şi domeniul valorilor B sunt submulţimi ale
mulţimilor numerelor reale (deci A, B⊂R).
IV.2. Funcţii injective, surjective, bijective
Definiţia IV.2.1. Fie f:A→B o funcţie. Spunem cã f este o funcţie injectivã,
dacã pentru oricare douã elemente x şi y ale lui A, x≠ y, avem f(x) ≠ f(y). Faptul cã
f este injectivã se mai exprimã şi altfel: ∀x,y∈A: f(x) = f(y) ⇒x = y
De exemplu: f:N→N, definitã prin formula f(x) = x
2
, este injectivã, dar g:Z→N,
g(x) = x
2
nu este o funcţie injectivã deoarece g(-2) = g(2) = 4.
Definiţia IV.2.2. O funcţie f:A→B este o funcţie surjectivã, dacã pentru orice
b∈B existã cel puţin un element a∈A, astfel încât f(a) ≠ b. Deci f:A→B nu este
surjectivã dacã ∃ b∈B avem f(a) ≠ b(∀)a∈A.
De exemplu: f:R→R, f(x) = ax, a ≠ 0 este surjectivã.
11
Definiţia IV.2.3. O funcţie f:A→B care este simultan injectivã şi surjectivã se
numeşte funcţie bijectivã.
De exemplu: Fie A = {x∈R x ≥ 0} şi f:R→R, f(x) = x
2
. Funcţia f este
bijectivã.
IV.3. Compunerea funcţiilor
Definiţia IV.3.1. Fie funcţiile f:A→B şi f:B→C (domeniul de definiţie al
funcţiei g coincide cu codomeniul funcţiei f). Fie a∈A, atunci f(a)∈B, deci existã
imaginea sa prin g, adicã g(f(a))∈C. Astfel putem defini o funcţie h:A→C unde
h(a) = g(f(a)) pentru ∀a∈A. Funcţia h astfel definitã se noteazã g◦f (sau gf) şi se
numeşte compunerea funcţiei g cu funcţia f.
Observaţii:
1. Dacã f:A→B şi g:C→D sunt douã funcţii, are sens sã vorbim de compunerea
funcţiei g cu funcţia f numai dacã B = C.
2. Dacã f:A→B şi g:B→A sunt douã funcţii, are sens g◦f:A→A şi f◦g:B→B. în general
f◦g ≠ g◦f.
Teoremã. Fie f:A→B şi g:B→C şi h:C→D trei funcţii. Atunci fiecare din
funcţiile h◦(g◦f), (h◦g)◦f are sens şi existã egalitatea: h◦(g◦f) = (h◦g)◦f.
IV.4. Funcţia inversã
Definiţia IV.4.1. Fie A o mulţime oarecare. Notãm cu 1
A
:A→A funcţia
definitã astfel: 1
A
(a) = a pentru ∀a∈A. 1
A
se numeşte funcţia identicã a mulţimii
A.
Propoziţie. Fie A o mulţime şi 1
A
funcţia sa identicã. Atunci:
1. Pentru orice mulţime B şi pentru orice funcţie f:A→B avem f◦1
A
= f
2. Pentru orice mulţime C şi pentru orice funcţie g:C→A avem 1
A
◦g = g
Definiţia IV.4.2. O funcţie f:A→B se numeşte inversabilã dacã existã o
funcţie g:B→A astfel încât g◦f = 1
A
şi f◦g = 1
B.
Teoremã. O funcţie este inversabilã dacã şi numai dacã este bijectivã.
V. Operaţii cu numere reale
V.1. Puteri naturale ale numerelor reale
1. (+a)
n
= +a
n
2. (-a)
2n
= +a
2n
3. (-a)
2n+1
= -a
2n+1
4. a
m
⋅ a
n
= a
m+n
5. a
m
:a
n
= a
m-n
, a ≠ 0
6. a
m
⋅ b
m
=(a⋅ b)
m
12
7. a
m
:b
m
=
m

,
`

.
|
b
a
, b ≠ 0;
8.
m
m
m
a
a
1
a
1

·
,
`

.
|
· , a ≠ 0;
9.(a
m
)
n
= a
mn
= (a
n
)
m
;
10. a
0
= 1, a ≠ 0;
11. 0
n
= 0, n ≠ 0, n∈N.
Puterile numerelor reale se extind atât pentru exponenţi raţionali pozitivi sau
negativi, cât şi pentru exponenţi reali, puterile reale fiind definite cu ajutorul şirurilor
de puteri raţionale. Aceste puteri au proprietãţi identice cu exponenţi numere
naturale.
V.2. Identitãţi fundamentale
Oricare ar fi x,y,z,t,a,b,c∈R şi n∈N, avem:
1. a
2
– b
2
= (a – b)(a + b); 4ab = (a + b)
2
– (a – b)
2
;
2. (a
2
+ b
2
)(x
2
+ y
2
) = (ax – by)
2
+ (ax + bx)
2
;
3. (a
2
+ b
2
+ c
2
)(x
2
+ y
2
+ z
2
+ t
2
) = (ax – by – cz – bt)
2
+ (bx + ay – dz – ct)
2
+ (cx + +
dy +az – bt)
2
+ (dx – cy + bz + at)
2
;
4. a
3
– b
3
= (a – b)(a
2
+ ab + b
2
);
5. a
3
+ b
3
= (a + b)(a
2
– ab + b
2
);
6. x
3
+ y
3
+ z
3
– 3xyz = (x + y + z)(x
2
+ y
2
+ z
2
– xy – xz – yz);
7. x
3
+ y
3
+ z
3
= (x + y + z)
3
– 3(x + y)(y + z)(z + x);
8. a
4
– b
4
= (a – b)(a + b)(a
2
+ b
2
);
9. a
4
+ b
4
= (a
2
+ b
2
– ab
10.a
5
– b
5
= (a – b)(a
4
+ a
3
b + a
2
b
2
+ ab
3
+ b
4
);
11.a
5
+ b
5
= (a + b)(a
4
– a
3
b + a
2
b
2
– ab
3
+ b
4
);
12.(1 + a)(1 + a
2
+ a
4
) = 1 + a + a
2
+ a
3
+ a
4
+ a
5
;
13.a
6
+ b
6
= (a
3
– 2ab
2
)
2
+ (b
3
– 2a
2
b)
2
(G. de Recquigny-Adanson);
14.a
n
– b
n
= (a – b)(a
n-1
+ a
n-2
b + … + ab
n-2
+ b
n-1
);
15.a
2n
– b
2n
= (a
2
– b
2
)(a
2n-2
+ a
2n-4
b
2
+ … + a
2
b
2n-4
+ b
2n-2
);
16.a
2n+1
+ b
2n+1
= (a + b)(a
2n
+ a
2n-1
b + … + ab
2n-1
+b
2n
);
17.(1 + a + a
2
+ … + a
n
)(1 + a
n+1
) = 1 + a + a
2
+ … + a
2n+1
.
V.3. Radicali. Proprietãţi
1.
0 ,
1
> · a a a
m m
;
2.
0 ,
1 1
1
> · ·

a a
a
a
m
m
m
;
3. ( ) 0 , ≥ · a a a
m
m
;
4.
0 , , ≥ · ⋅ b a ab b a
m m m
;
13
5.
0 ,
1 1
> ·

,
`

.
|
a
a a
m
m
;
6.
0 , , , , ≥ · ⋅ ⋅ c b a abc c b a
m m m m
;
7. 0 , 0 , : > ≥ · b a
b
a
b a
m
m m
;
8. 0 , ≥ · ⋅
+ +
a a a a
n m n m n m
;
9. 0 , : > ·
+ −
a a a a
n m n m n m
;
10.
n m nm
a a a 0 , ≥ ·
;
11.
( ) 0 , ≥ · · a a a a
m
n
n
m m n
;
12. 0 , > · a a a
n p mn mp
;
13. 0 , , ≥ ⋅ · ⋅ b a b a b a
mn qm pn n q m p
;
14. 0 , ≥ · · a a a a
n m mn m n
;
15. 0 , 0 , : : > ≥ · b a b a b a
mn qm pn n q m p
;
16. ∈ · a a a ,
2
R;
17.
0 ,
1 2 1 2
1
1 2
≥ − · − · −
+ + +
a a a a
n n n
;
18. ( ) 0 ,
1 2
1 2
≥ − · −
+
+
a a a
n
n
;
19. 0 , , 2 ≥ + + · + b a ab b a b a ;
20.
2 2
C A C A
B A

t
+
· t , dacã şi numai dacã A
2
– B = C
2
;
21.Expresia conjugatã a lui
b a t
este
b a +
iar pentru
3 3
b a t este
3 2 3 3 2
b ab a + +
VI. Ecuaţii şi inecuaţii de gradul întâi
VI.1. Ecuaţii de gradul întâi sau ecuaţii afine
ax + b = 0, a,b,x∈R
Fie S mulţimea de soluţii a acestei ecuaţii. Dacã
1. a ≠ 0, x =
a
b

(soluţie unicã). S = {
a
b

}.
2. a = 0 şi b ≠ 0, ecuaţia nu are soluţii: S = ∅;
3. a = 0 şi b = 0, orice numãr real x este soluţie a ecuaţiei afine date; S = R.
Semnul funcţiei afine f:R→R, f(x) = ax + b, a ≠ 0
x
-∞
a
b


+∞
f(X) semn contrar lui a 0 semnul lui a
14
Graficul funcţiei de gradul întâi va fi o linie dreaptã.
y
A(0,b)

x
B(
a
b

,0)
VI.2. Inecuaţii de gradul întâi sau ecuaţii fine
Cazul 1. ax + b > 0, a,b,x∈R. Fie S mulţimea soluţiilor. Dacã:
1. a > 0, S =(
a
b

, + ∞);
2. a < 0, S = (-∞,
a
b

);
3. a = 0, b > 0, S = R;
4. a = 0, b = 0, S = ∅.
Cazul 2. ax + b = 0, a,b,x∈R. Dacã:
1. a > 0, S = (+∞,
a
b

]
2. a < 0, S = [
a
b

,+∞)
3. a = 0, b = 0, S = R;
4. a = 0, b > 0, S = ∅.
Inecuaţiile ax + b < 0 şi ax + b ≥ 0 se reduc la cele douã cazuri (prin înmulţirea
inecuaţiei respective cu –1 şi schimbarea sensului inegalitãţilor).
VI.3. Modului unui numãr real
¹
¹
¹
'
¹
>
·
< −
·
0 x d a c a x ,
0 x d a c a 0 ,
0 x d a c a x ,
x
Proprietãţi:∀ x,y∈R, avem:
1.
0 · x

0 · x
;
2.
x x · −
;
3.
y x ·

y x ·
sau
y x − ·
;
15
4.
a x ·

∈ · · − a a x a ,
R;
5.
x x x ≤ ≤ −
;
6.
y x y x + ≤ +
;
7.
y x y x + ≤ −
8.
y x y x − ≤ −
;
9.
y x y x y x + ≤ + ≤ −
;
10.
y x xy ⋅ ·
;
11.
0 , ≠ · y
y
x
y
x
.
Ecuaţii şi inecuaţii fundamentale, care conţin modulul:
1.
b a x · −
, (a,b,x∈R, S = mulţimea soluţiilor)
b S
b < 0

b = 0 a
b >0 {a – b; a + b}
2.
b a x > −
b S
b < 0 R
b = 0 R\{a}
b >0
{-∞,a – b)∪{a + b,∞}
3.
b a x < −
b S
b < 0

b = 0

b >0 {a – b; a + b}
VII. Numere complexe
Definiţia VII.1. Se numeşte numãr complex orice element z=(a,b) al mulţimii
RxR = {(a,b) a,b∈R}, înzestrate cu douã operaţii algebrice, adunarea: ∀z=(a,b),
∀z’=(a’,b’)∈RxR, z + z’ = (a + a’, b + b’) şi înmulţirea: ∀z=(a,b),
∀z’=(a’,b’)∈RxR, z z’ = (aa’-bb’, ab’ +a’ b). Mulţimea numerelor complexe se
noteazã cu C şi este corp comutativ.
VII.1. Forma algebricã a numerelor complexe
z = a + ib, cu a = (a,0), b = (b,0) şi i = (0,1), respectiv i
2
= -1.
Egalitatea a douã numere complexe z şi z’:
a + ib = a’ + ib’ ⇔ a = a’ şi b = b’
Adunarea numerelor complexe are proprietãţile:
16
este asociativã, comutativã, admite ca element neutru pe 0 şi orice numãr complex
a + bi admite un opus –a – ib.
Înmulţirea numerelor complexe are proprietãţile:
este asociativã, comutativã, admite ca element neutru pe 1 şi orice numãr complex
a + bi nenul admite un invers
( )

,
`

.
|
+

+
· +

i
b a
b
b a
a
bi a
2 2 2 2
1
; este distributivã faţã de
adunare z(z’ + z”) = zz’ + zz” ∀z,z’,z”∈C.
Puterile numãrului i: ∀m∈N, i
4m
= 1, i
4m+1
= i, i
4m+2
= -1, i
4m+3
= -i.
Definiţia 2.1.1. Dacã z = a +bi, atunci numãrul a – ib se numeşte conjugatul
lui z şi se noteazã a – ib = z ib a · + .
Au loc urmãtoarele proprietãţi, ∀z,z’,z”∈C.
1. z + z = 2a;
2. z - z = 2bi;
3. ' ' z z z z t · t ;
4. ' ' z z zz ⋅ · ;
5.
) )( ( '
2 2
bi a bi a b a zz − + · + ·
;
6.
z z
z z
z
z '
'
·
;
7. ( )
n
n
z z · ;
8.
z
z
z
z ' '
·

,
`

.
|
.
VII.2. Modulul unui numãr complex
∀ z∈C
z z z ·
sau
2 2
b a z + ·
Avem apoi:
1.
z z ·
2.
' ' z z z z + ≤ +
;
3.
' ' ' z z z z z z + ≤ + ≤ −
;
4.
' ' z z zz ·
;
5.
0 ,
' '
≠ · z
z
z
z
z
.
VII.2. Forma trigonometricã a numerelor complexe
z = r(cos u + isin u)
unde r = z , iar unghiul u∈[0,2π ) este soluţia ecuaţiilor trigonometrice rcos u =
a şi rsin u = b.
De exemplu: dacã z = -1 – i, atunci
4
5
, 2
π
· · u z
şi z =
)
4
5
sin
4
5
(cos 2
π π
i +
.
17
VII.4. Formula lui Moivre
∀u∈R şi ∀n∈N, (cos u + isin u)
n
= cos(nu) + isin(nu)
Consecinţele formulei lui Moivre
cos nu = cos
n
u + C
2
n
cos
n-2
u sin
2
u + C
4
n
cos
n-4
u sin
4
u + …;
sin nu = C
1
n
cos
n-1
u sin u + C
3
n
cos
n-3
u sin
3
u + …;
tg nu =
... 1
...
4 4 2 2
5 5 3 2 1
− + −
− + −
u tg C u tg C
u tg C u tg C tgu C
n n
n n n
.
VII.5. Extragerea rãdãcinii de ordinul n dintr-un numãr complex
z = r(cos u + isin u)
( )
( )
( ) 1 ,..., 2 , 1 , 0 ,
) 1 2 (
sin
) 1 2 (
cos 1
1 ,..., 2 , 1 , 0 ,
2
sin
2
cos 1
1 ,..., 2 , 1 , 0 ,
2
sin
2
cos
1
− ·
+
+
+
· −
− · + ·
− ·
]
]
]

+
+
+
·
n k
n
k
i
n
k
n k
n
k
i
n
k
n k
n
k u
i
n
k u
r z
k
n
k
n
n
k
n
π π
π π
π π
Pentru simplificare folosim urmãtoarea notaţie:
( )
k k
n
ε · 1 şi ( )
k k
n
ω · −1

,
`

.
|
− +
+
+ +
t · +
2 2
2 2 2 2
a b a
b
b
i
a b a
ib a
VII.6. Ecuaţia binomã
x
n
– A = 0, A∈C, A = ρ (cos ϕ + isin ϕ )
x
k
= A
1/n
ω
k
, k =
1 , 0 − n
, A∈R, A < 0;
x
k
= A
1/n
ε
k
, k =
1 , 0 − n
, A∈R, A > 0;
x
k
=

,
`

.
| +
+
+
n
k
i
n
k
p
n
π ϕ π ϕ 2
sin
2
cos
, k =
1 , 0 − n
, A∈C\R
VIII. Ecuaţii şi inecuaţii de gradul al II-lea
VIII.1. Ecuaţii de gradul al doilea
ax
2
+ bx + c = 0, a,b,c∈R, a ≠ 0
1. Formule de rezolvare: ∆ > 0
a
b
x
2
1
∆ + −
·
,
a
b
x
2
2
∆ − −
·
, ∆ = b
2
– 4ac; sau
a
b
x
' '
1
∆ + −
·
,
a
b
x
' '
2
∆ − −
·
, b = 2b’, ∆ ’ = b’
2
– ac.
18
2. Formule utile în studiul ecuaţiei de gradul al II-lea:
x
1
2
+ x
2
2
= (x
1
+ x
2
)
2
– 2x
1
x
2
= S
2
– 2P
x
1
3
+ x
2
3
= (x
1
+ x
2
)
3
– 3x
1
x
2
(x
1
+ x
2
) = S
3
– 2SP
x
1
4
+ x
2
4
= (x
1
+ x
2
)
4
– 2x
1
2
x
2
2
= S
4
– 4S
2
P + 2P
2
3. Discuţia naturii şi semnul rãdãcinilor în funcţie de semnele lui ∆ = b
2
– 4ac,
P = x
1
x
2
, S = x
1
+ x
2
.

P S Natura şi semnul rãdãcinilor
∆ < 0
- -
Rãdãcini complexe:
a
i b
x
2
2 , 1
∆ − t −
·
∆ = 0
- -
Rãdãcini reale şi egale
a
b
x x
2
2 1
− · ·
P > 0 S > 0 Rãdãcini reale pozitive
∆ > 0
P > 0 S < 0 Rãdãcini reale negative
P < 0 S > 0 Rãdãcini reale şi de semne contrare; cea pozitivã este mai
mare decât valoarea absoluta a celei negativi
P < 0 S < 0 Rãdãcini reale şi de semne contrare; cea negativã este
mai mare în valoare absolutã.
4. Semnul funcţiei f:R→R, f(x) = ax
2
+ bx + c, a,b,c∈R
∆ > 0: a ≠ 0, x
1
< x
2
.
x
-∞ x
1
x
2
+∞
f(x) semnul lui a 0 semn contrar lui a 0 semnul lui a
∆ = 0
X
-∞ x
1
= x
2
+∞
f(x) semnul lui a 0 semnul lui a
∆ < 0
X
-∞ +∞
f(x) semnul lui a
5. Graficul funcţiei f:R→R, f(x) = ax
2
+ bx + c, a,b,c∈R este o parabolã. Aceastã
funcţie se poate scrie şi sub forma
a a
b
x a x f
4 2
) (
2
∆ −
+

,
`

.
|
+ ·
, numitã formã canonicã.
y ∆ > 0
a > 0
A(x
1
,0)
19
B(x
2
,0)
C(0,c)
C V

,
`

.
| ∆
− −
a a
b
4
,
2
O A B x
D
6. Maximul sau minimul funcţiei de gradul al doilea
1. Dacã a > 0, funcţia f(x) = ax
2
+ bx + c are un minim egal cu
a 4
∆ −
, minim ce se
realizeazã pentru x =
a
b
2

2. Dacã a < 0, funcţia f(x) = ax
2
+ bx + c are un maxim egal cu
a 4
∆ −
, maxim ce se
realizeazã pentru x =
a
b
2

7. Intervale de monotonie pentru funcţia de gradul al doilea
Teoremã. Fie funcţia de gradul al doilea f(x) = ax
2
+ bx + c, a≠ 0
1. Dacã a > 0, funcţia f este strict descrescãtoare pe intervalul
]
]
] −
−∞
a
b
2
, (
şi strict
crescãtoare pe intervalul

+∞

) ,
2a
b
.
2. Dacã a < 0, funcţia f este strict crescãtoare pe intervalul
]
]
] −
−∞
a
b
2
, (
şi strict
descrescãtoare pe intervalul

+∞

) ,
2a
b
.
Observaţie: Intervalele
]
]
] −
−∞
a
b
2
, (
şi

+∞

) ,
2a
b
se numesc intervale de
monotonie ale funcţiei f.
Descompunerea trinomului f(x) = aX
2
+ bX + c, a,b,c∈R, a≠ 0, x
1
şi x
2
fiind
rãdãcinile trinomului.
1. ∆ > 0, f(x) = a(X – x
1
)(X – x
2
);
2. ∆ = 0, f(x) = a(X – x
1
)
2
;
3. ∆ < 0, f(x) este ireductibil pe R, deci f(x) = aX
2
+ bX + c
Construirea unei ecuaţii de gradul al doilea când se cunosc suma şi produsul
rãdãcinilor ei: x
2
– Sx + P = 0, cu S = x
1
+ x
2
şi P = x
1
x
2
.
Teoremã: Ecuaţiile ax
2
+ bx + c = 0 şi a’x
2
+ b’x + c’ = 0, ∀a,b,c,a’,b’,c’∈R,
a,a’≠ 0, au cel puţin o rãdãcinã comunã dacã şi numai dacã:
a b c 0
20
0 a b c = 0 sau (ac’ – a’c)
2
– (ab’ – a’b)(bc’ – b’c) = 0
a’ b’ c’ 0
0 a’ b’ c’
Condiţii necesare şi suficiente pentru ca numerele reale date α şi β sã fie în
anumite relaţii cu rãdãcinile x
1
şi x
2
ale ecuaţiei de gradul al doilea f(x)=ax
2
+ bx + c
a,b,c∈R, a≠ 0, respectiv, pentru ca f(x) sã pãstreze un semn constant ∀x,x∈R.
Nr.crt.
Relaţii între x
1
, x
2
, α şi β
Condiţii necesare şi suficiente
1
α < x
1
< β < x
2
sau
x
1
< α < x
2

1. f(α )f(β ) < 0
2
α < x
1
≤ x
2
< β
1. ∆ = b
2
– 4ac = 0
2. af(α ) > 0
3. af(β ) > 0
4. α <
a
b
2

5. β >
a
b
2

3
x
1
< α < β < x
2
1. af(α ) < 0
2. af(β ) < 0 ceea ce atrage
dupã sine ∆ >0
4
x
1
< α < x
2
1. af(α ) < 0
5
α < x
1
≤ x
2
1. ∆ = 0
2. af(α ) > 0
3. α <
a
b
2

6
x
1
≤ x
2
< α
1. ∆ = 0
2. af(α ) > 0
3.
a
b
2

< α
7
f(X) = 0, ∀x, x∈R 1. ∆ ≤ 0
2. a > 0
8
f(X) ≤ 0, ∀x, x∈R 1. ∆ ≤ 0
2. a < 0
Observaţie: Rezolvarea ecuaţiei bipãtrate ax
2n
+ bx
n
+ c = 0, ∀n∈N, n > 2, prin
substituţia x
n
= y, se reduce la rezolvarea unei ecuaţii de gradul al doilea în y, anume
ay
2
+ by + c = 0 şi la rezolvarea a douã ecuaţii binome de forma x
n
= y
1
, x
n
= y
2
.
VIII.2. Inecuaţii fundamentale de gradul al II-lea
1. ax
2
+ bx + c > 0, a,b,c∈R, a≠ 0, S = mulţimea soluţiilor:
21

a S
∆ > 0
∆ > 0
∆ = 0
∆ = 0
∆ < 0
∆ < 0
a > 0
a < 0
a > 0
a < 0
a > 0
a < 0
(-∞, x
1
)∪(x
2
, +∞)
(x
1
,x
2
)
R\{x
1
}

R

2. 2. ax
2
+ bx + c ≥ 0, a,b,c∈R, a≠ 0, S = mulţimea soluţiilor:

a S
∆ > 0
∆ > 0
∆ = 0
∆ = 0
∆ < 0
∆ < 0
a > 0
a < 0
a > 0
a < 0
a > 0
a < 0
(-∞, x
1
]∪[x
2
, +∞)
[x
1
,x
2
]
R
{x
1
}
R

Inecuaţiile ax
2
+ bx + c < 0 şi ax
2
+ bx + c ≤ 0 se reduc la cazurile precedente
(prin înmulţirea cu –1 şi schimbarea sensului acestor inegalitãţi).
VIII.3. Rezolvarea sistemelor de ecuaţii cu coeficienţi reali
1. Sisteme formate dintr-o ecuaţie de gradul al doilea şi una de gradul întâi
Aceste sisteme sunt de forma:
¹
'
¹
· + + + + +
· + +
0
0
) (
1 1 1
2
1 1
2
1
f y e x d y c x y b x a
c b y a x
S
Se rezolvã prin metoda substituţiei. În prima ecuaţie putem presupune cã sau
a≠ 0 sau b≠ 0 (dacã a = b = 0 atunci prima ecuaţie dispare). Presupunând cã b≠ 0,
atunci ecuaţia ax + by + c =0 este echivalentã cu ecuaţia
b
c
x
b
a
b
ax c
y − − ·
− −
·
. Dacã
substituim în y în cea de a doua ecuaţie a sistemului (S), atunci (S) este echivalent cu
sistemul:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· +

,
`

.
|
− − + +

,
`

.
|
− − +

,
`

.
|
− − +
− − ·
0
) ' (
1 1 1
2
1 1
2
1
f
b
c
x
b
a
e x d
b
c
x
b
a
c
b
c
x
b
a
x b x a
b
c
x
b
a
y
S
22
Rezolvând ecuaţia a doua a sistemului (S’) obţinem valorile lui x, apoi,
înlocuind în prima ecuaţie din sistemul (S’) obţinem valorile lui y.
Discuţie. 1. Dacã ecuaţia a doua din sistemul (S’) are douã rãdãcini reale,
atunci sistemul (S) are o soluţie realã.
2. Dacã ecuaţia a doua din sistemul (S’) are douã rãdãcini egale,
sau în cazul când aceasta este o ecuaţie de gradul întâi, atunci sistemul (S) are douã
soluţii reale.
3. Dacã ecuaţia a doua a sistemului (S’) nu are nici o rãdãcinã
realã, atunci sistemul (S) nu are soluţii reale.
2. Sisteme de ecuaţii omogene
Un astfel de sistem este de forma:
¹
'
¹
· + +
· + +
2
2
2 2
2
2
1
2
1 1
2
1
) (
d y c x y b x a
d y c x y b x a
S
Sistemul (S) se numeşte omogen deoarece polinoamele a
1
X
2
+ b
1
XY + c
1
Y
2
şi
a
2
X
2
+ b
2
XY + c
2
Y
2
sunt omogene, în sensul cã toate monoamele care apar în scrierea
lor au acelaşi grad.
Presupunem mai întâi cã d
1
≠ 0 şi d
2
≠ 0. Existã în aces caz numerele reale α şi
β diferite de zero astfel încât α d
1
+ β d
2
= 0. Se înmulţeşte prima ecuaţie cu α şi
cea de a doua cu β şi apoi se adunã. Se obţine sistemul echivalent:
¹
'
¹
· + + + + +
· + +
0 ) ( ) ( ) (
) ' (
2
2 1 2 1
2
2 2
1
2
1 1
2
1
y c c x y b b x a a
d y c x y b x a
S
β α β α β α
Notãm coeficientul ecuaţiei a doua din (S’) cu a
3
,b
3
,c
3
. Atunci:
¹
'
¹
· + +
· + +
0
) ' (
2
3 3
2
3
1
2
1 1
2
1
y c x y b x a
d y c x y b x a
S
Deoarece d
1
≠ 0 sistemul (S’) nu are soluţia x = 0 şi y = 0. Putem presupune cã
x≠ 0. Împãrţim ecuaţia a doua din (S’) cu x
2
şi obţinem ecuaţia de gradul al doilea în
x
y
: c
3
2

,
`

.
|
x
y
+ b
3
x
y
+ a
3
= 0 care, rezolvatã, ne dã în general douã valori k
1
şi k
2
pentru
x
y
adicã,
x
y
= k
1
şi
x
y
= k
2
.
23
Rezolvarea sistemului (S) este echivalentã cu rezolvarea urmãtoarelor douã
sisteme:
¹
'
¹
· + +
·
1
2
1 1
2
1
1
1
) (
d y c x y b x a
x k y
S
şi
¹
'
¹
· + +
·
1
2
1 1
2
1
2
2
) (
d y c x y b x a
x k y
S
Când d
1
= 0 şi d
2
= 0, sistemul (S) este de forma (S’) şi rezolvarea se continuã
ca pentru sistemul (S’).
3. Sisteme de ecuaţii simetrice
Definiţia VIII.3.3. O ecuaţie în douã necunoscute se zice simetricã dacã
înlocuind x cu y şi y cu x, ecuaţia nu se schimbã.
Rezolvarea sistemelor de ecuaţii simetrice se face astfel: se introduc
necunoscutele auxiliare s şi p date de relaţiile: x + y = s şi xy = p.
Prin introducerea acestor noi necunoscute s şi p, în foarte multe cazuri sistemul
se reduce la un sistem de ecuaţii format dintr-o ecuaţie de gradul întâi şi o ecuaţie de
gradul al doilea în necunoscutele s şi p.
IX. Ecuaţii algebrice de gradul III, IV şi V
IX.1. Ecuaţia reciprocã de gradul al treilea
ax
3
+ bx
2
t bx t a = 0, a,b∈R, a≠ 0
Rezolvarea ei se reduce la aceea a ecuaţiei (x t 1)[ax
2
+ (b + a) + a] = 0
IX.2. Ecuaţia reciprocã de gradul al patrulea
ax
4
t bx
3
+ cx
2
t bx + a = 0, a,b,c∈R, a≠ 0
Rezolvarea ei se reduce la aceea a unei ecuaţii de gradul al doilea, prin
substituţia y = x +
x
1
: a(x
2
+
2
x
1
) t b(x +
x
1
) + c = 0 sau ay
2
+ by + c – 2a= 0.
IX.2. Ecuaţia bipãtratã
ax
4
+ bx
2
+ c = 0, a,b,c∈R, a≠ 0
Cu x = y
2
, rezultã ecuaţia ay
2
+ by + c = 0, deci
a
ac b b
x
2
4
2
4 , 3 , 2 , 1
− t −
t ·
X. Logaritmi
Definiţia X.1. Fie a∈R
*
+,
a ≠ 1 şi b∈R
*
+
douã numere reale. Se numeşte
logaritm al numãrului real strict pozitiv b exponentul la care trebuie ridicat
numãrul a, numit bazã, pentru a obţine numãrul b.
24
Logaritmul numãrului b în baza a se noteazã log
a
b
Evident
b
a
a b
log
· . Pentru a = 10 obţinem logaritmi zecimali, iar pentru a = e
obţinem logaritmi naturali.
Proprietãţi:
1. log
a
b = log
a
c ⇔ b = c, (b,c > 0);
2. log
a
a = 1;
3. log
a
1 = 0
4. log
a
a
c
= c; log
a
b
1
=- log
a
b; log
a
x
2n
= 2n log
a
x , x≠ 0
5.
) 2 , , 0 ( , log
1
log ≥ ∈ > · m N m b b
m
b
a
m
a ;
6. log
a
b log
b
a = 1;
7. Formula de schimbare a bazei logaritmului:
a
b
b
c
c
a
log
log
log ·
8. x>0 şi y>0 ⇒log
a
xy = log
a
x + log
a
y;
9. x>0 şi y>0 ⇒log
a
y
x
= log
a
x – log
a
y; colog
a
x = - log
a
y
10.a>1 şi x∈(0,1) ⇒log
a
x < 0; a>1 şi x>1 ⇒log
a
x > 0;
11.0<a<1 şi x∈(0,1) ⇒log
a
x > 0; 0<a<1 şi x>1⇒log
a
x < 0;
12.a>1 şi 0<x<y ⇒log
a
x < log
a
y;
13. x>0, y>0, a>0, b>0, a≠ 1, b≠ 1 ⇒
y
x
y
x
b
b
a
a
log
log
log
log
·
;
14.x>0, a>0, a≠ 1, n∈N ⇒log
a
x = log
a
x
n;
15.x∈R, a>0, a≠ 1 ⇒a
x
= e
xlna
.
Operaţii cu logaritmi zecimali
1. Suma a doi logaritmi: se adunã separat caracteristicile (se adunã algebric, întrucât
existã caracteristici pozitive şi caracteristici negative) şi separat mantisele (care sunt
întotdeauna pozitive în afarã de cazul în care întregul logaritm este negativ); apoi cele
douã rezultate se adunã algebric.
2. Scãderea a doi logaritmi: se adunã descãzutul cu logaritmul scãzãtorului.
3. Înmulţirea unui logaritm cu un numãr întreg: când caracteristica este pozitivã,
înmulţirea se face în mod obişnuit; când caracteristica este negativã se înmulţeşte
separat mantisa şi separat caracteristica şi se adunã algebric rezultatele.
4. Împãrţirea unui logaritm printr-un numãr întreg: în cazul când caracteristica este
pozitivã, împãrţirea se face obişnuit. În cazul în care este negativã se împarte separat
mantisa şi separat caracteristica; dacã nu se împarte exact cu caracteristica prin
numãrul dat, atunci se adaugã caracteristicii atâtea unitãţi negative câte sunt necesare
pentru a avea un numãr divizibil prin împãrţitorul respectiv şi, pentru a nu se
modifica rezultatul, se adaugã şi mantisei tot atâtea unitãţi, dar pozitive.
X.1. Ecuaţii şi inecuaţii logaritmice fundamentale
25
1. log
a
x = b, a>0, a≠ 1, b∈R. Soluţia: x = a
b
.
2. log
a
x > b, b∈R. Fie S mulţimea soluţiilor. Avem:
a S
a > 1
0 < a < 1
(a
b
, +∞)
(0, a
b
)
3. log
a
x < b, b∈R. Fie S mulţimea soluţiilor. Avem:
a S
a > 1
0 < a < 1
(0, a
b
)
(a
b
, +∞)
X.2. Ecuaţii şi inecuaţii exponenţiale fundamentale
1. a
x
= b, a>0, a≠ 1, b>0. Soluţia x = log
a
b, b∈R
2. a
x
= b, a>0, a≠ 1, b≤ 0, nu are nici o soluţie realã
3. a
x
> b. Fie S mulţimea soluţiilor. Avem:
a b S
a > 1
0 < a < 1
a > 0
a ≠ 1
b > 0
b > 0
b < 0
(log
a
b, +∞)
(-∞, log
a
b)
R
4. a
x
< b. Fie S mulţimea soluţiilor. Avem:
a b S
a > 1
0 < a < 1
a > 0
a ≠ 1
b > 0
b > 0
b < 0
(-∞, log
a
b)
(log
a
b, +∞)

XI. Metoda inducţiei matematice
XI.1. Axioma de recurenţã a lui Peano
Fie A o parte a lui N astfel cã:
1. 0∈A
2. (∀n∈N), n∈A ⇒n+1∈A. Atunci rezultã A = N.
XI.2. Metoda inducţiei matematice
Fie P(n) o propoziţie care depinde de numãrul natural n. Dacã avem:
1. P(0) adevãratã;
2. ∀n∈N, P(n) adevãratã ⇒P(n+1) adevãratã, atunci P(n) este adevãratã pentru orice
numãr natural n.
26
În demonstraţie prin metoda inducţiei matematice (recurenţã) poate apãrea în
loc de 0, un numãr natural n
0
, dacã în propoziţia P(n) pe care vrem sã demonstrãm am
constatat n≠ n
0
.
XI.2. Variantã a metodei inducţiei matematice
Fie P(n) o propoziţie care depinde de numãrul natural n≠ n
0
. Dacã avem:
1. P(n
0
) adevãratã;
2. (∀m∈N, n
0
≤ m≤ k) P(m) adevãratã ⇒P(k) adevãratã, atunci P(n) este adevãratã
pentru orice numãr natural n≥ n
0
.
XII. Analizã combinatorie
XII.1. Permutãri
Definiţia XII.1.1. O mulţime împreunã cu o ordine bine determinatã de
dispunere a elementelor sale este o mulţime ordonatã şi se notazã (a
1
,a
2
,…,a
n
).
Definiţia XII.1.2. Se numesc permutãri ale unei mulţimi A cu n elemente
toate mulţimile ordonate care se pot forma cu cele n elemente ale lui n. Numãrul
permutãrilora n elemente, n∈N*, este P
n
=1⋅ 2⋅ 3⋅ …⋅ n = n!; 0! = 1 (prin
definiţie).
Factoriale (proprietãţi): n! = (n – 1)!n; n! =
1 n
1)! (n
+
+
XII.2. Aranjamente
Definiţia XII.2.1. Se numesc aranjamente a n elemente luate câte m (m≤ n)
ale unei mulţimi A cu n elemente, toate submulţimile ordonate cu câte m elemente
care se pot forma din cele n elemente ale mulţimii A. Se noteazã A
m
n
.
Numãrul aranjamentelor a n elemente luate câte m este:
A
m
n
= n(n – 1)…(n – m + 1) =
m)! (n
n!

, n≥ m.
Proprietãţi: A
n
n
= P
n
; A
n
n
=
0!
n!
sau A
n
n
= n!;
1 ;
0 1
· ·

n
n
n
n
n
A A A
.
XII.3. Combinãri
Definiţia XII.3.1. Se numesc combinãri a n elemente luate câte m (m≤ n) ale
unei mulţimi A cu n elemente toate submulţimile cu câte m elemente, care se pot
forma din cele n elemente ale mulţimii A. Se noteazã
m
n
C
.
Proprietãţi:
1.
1 ;
0
0
0 1
· · · · C C C n C
n
n
n n
;
2.
1
1 1
;

− −

+ · ·
m
n
m
n
m
n
m n
n
n
n
C C C C C
;
3. Numãrul submulţimilor unei mulţimi cu n elemente este 2
n
;
27
4.
1
1
1 1
1
1
1
1
1
...


− −
+




+ + + + + ·
m
m
m
m
m
m
m
n
m
n
m
n
C C C C C C
;
5. ) ... (
2 1
1 1
2
1
1
...
! !... !
!

+ + − −
·
m
p p n
p
p n
p
n
n
C C C
p p p
n
unde p
1
+ … p
m-1
< n
XII.4. Binomul lui Newton
(x + a)
n
=
n n
n
k k n k
n
n
n
n
n
a C a x C a x C x C + + + + +
− −
... ...
1 1 0
(x – a)
n
=
n n
n
n k k n k
n
k n
n
n
n
a C a x C a x C x C ) 1 ( ... ) 1 ( ...
1 1 0
− + + − + + −
− −
unde n∈N
Proprietãţi:
1. Termenul de rank k+1 este T
k+1
= (-1)
k
k
n
C
x
n-k
a
k
;
2.
k
n
k
n
k
n
k
n
C
k
k n
C C
k
k n
C
1
;
1
1
1
1
+

·
+

·
+
+
+
;
3. T
k+2
=
x
a
k
k n

+

1
T
k+1
sau T
k+2
=
x
a
k
k n

+


1
T
k+1
;
4. Numãrul termenilor dezvoltãrii (x t a)
n
este n+1;
5. Coeficienţii termenilor egal depãrtaţi de extremi sunt egali.
Relaţii importante:
2 2 1 2 0
2
1 5 3 1 1 4 2 0
1 0 1 0
) ( ... ) ( ) (
; 2 ... ; 2 ...
; 0 ) 1 ( ... ; 2 ...
n
n n n
n
n
n
n n n
n
n n n
n
n
n
n n
n n
n n n
C C C C
C C C C C C
C C C C C C
+ + + ·
· + + + · + + +
· − + + − · + + +
− −
Dezvoltãri particulare uzuale:
1. (a t b)
2
= a
2
t 2ab + b
2
;
2. (a + b + c)
2
= a
2
+ b
2
+ c
2
+ 2(ab + bc + ac);
3. (a + b)
3
= a
3
+ 3a
2
b + 3ab
2
+ b
3
;
4. (a – b)
3
= a
3
– 3a
2
b + 3ab
2
– b
3
;
5. (a + b + c)
3
= a
3
+ b
3
+ c
3
+ 3(a
2
b + a
2
c + b
2
a + b
2
c + c
2
a + c
2
b) + 6abc;
6. (a + b)
4
= a
4
+ 4a
3
b

+ 6a
2
b
2
+ 4ab
3
+ b
4
.
XII.5. Suma puterilor asemenea ale primelor n numere naturale
Dacã S
p
= 1
p
+ 2
p
+ …+ n
p
, p∈N, atunci avem:
12
) 1 2 2 ( ) 1 (
;
30
) 1 9 6 )( 1 (
2
1 (
;
6
) 1 2 )( 1 (
;
2
) 1 (
2 2 2
5
2 3
4
2
3 2 1
− + +
·
− + + +
·
]
]
]

+
·
+ +
·
+
·
n n n n
S
n n n n n
S
n n
S
n n n
S
n n
S
O relaţie care permite calculul lui S
p
, când se cunosc S
p-1
, S
p-2
,…, S
1
este
formula lui Pascal: (n+a)
p+1
= 1+
n S C S C S C
p
p p P p p
+ + + +
+ − + + 1 1 1
2
1
1
1
...
XIII. Progresii
28
XIII.1. Progresii aritmetice
Definiţia XIII.1.1. Se numeşte progresie aritmeticã un şir de numere a
1
,a
2
,a
3
,
…,a
n
,… în care fiecare termen, începând cu a
2
, se obţine din cel precedent prin
adãugarea unui numãr constant numit raţia progresiei. Se noteazã ÷ a
1
,a
2
,a
3
,…a
n
,…
Dacã a
1
este primul termen, a
n
cel de-al n-lea termen (termenul general), r raţia,
n numãrul termenilor şi S
n
suma celor n termeni, atunci avem:
a
n
= a
n-1
+ r, n≥ 2 (prin definiţie)
a
n
= a
1
+ (n – 1)r, n≥ 2 (prin definiţie)
S
n
= a
1
+ a
2
+ …+ a
n
, S
n
=
2
)n a (a
n 1
+
n
2
1)r (n 2a
S
1
n
− +
·
Termenii echidistanţi de extremi. Într-o progresie aritmeticã suma termenilor
echidistanţi de extremi este egalã cu suma termenilor extremi: a
k
+ a
n-k+1
= a
1
+ a
n
.
Observaţie. Dacã numãrul termenilor este impar (n = 2m + 1), atunci existã un
termen în mijloc, a
m+1
, astfel încât 2a
m+1
= a
1
+ a
2m+1
.
Condiţia necesarã şi suficientã pentru ca trei termeni a,b,c, luate în aceastã
ordine, sã formeze o progresie aritmeticã, este sã avem 2b = a + c.
XIII.2. Progresii geometrice
Definiţia XIII.2.1. Se numeşte progresie geometricã un şir de numere a
1
,a
2
,a
3
,
…,a
n
,… în care fiecare termen, începând cu a
2
, se obţine din cel precedent prin
înmulţirea acestuia cu un acelaşi numãr q (q≠ 0) numit raţie. Se noteazã
÷÷ a
1
,a
2
,a
3
,…a
n
,…
Dacã a
1
este primul termen, a
n
cel de-al n-lea termen (termenul general), q
raţia, n numãrul termenilor şi S
n
suma celor n termeni, atunci avem:
a
n
= qa
n-1
, n≥ 2 (prin definiţie)
a
n
= a
1
q
n-1
, n≥ 2 (a
n
în funcţie de a
1
, q şi n)
S
n
= a
1
+ a
2
+ …+ a
n
, S
n
=
1 q
1 q
a
n
1


S
n
=
1 q ,
q 1
q a a
n 1



Termeni echidistanţi de extremi. Într-o progresie geometricã, produsul a doi
termeni echidistanţi de extremi este egal cu produsul termenilor extremi:
a
p
a
n-p+1
= a
1
a
n
.
Observaţie. Dacã numãrul termenilor este impar (n = 2m + 1) atunci existã un
termen la mijloc, a
m+1
, astfel încât
1 2 1
2
1 + +
·
m m
a a a
.
Condiţia necesarã şi suficientã ca trei numere a,b,c, luate în aceastã ordine, sã
formeze o progresie geometricã este sã avem b
2
= ac.
29
XIV. Polinoame
XIV.1. Forma algebricã a unui polinom
f∈C[x] este f = a
0
X
n
+ a
1
X
n-1
+ a
2
X
n-2
+ … + a
n
, unde n este gradul, a
0
– coeficientul
dominant, a
n
– termenul liber.
Funcţia polinomialã asociatã lui f∈C[x] este f
~
:C→C f
~
(α ) = f(α ) ∀α∈ C;
f(α ) fiind valoarea polinomului f în α .
Teorema împãrţirii cu rest: ∀f,g∈C[x], g≠ 0 existã polinoamele unice
q,r∈C[x] astfel încât f = gq + r, grad r < grad g.
Împãrţirea unui polinom cu X-a: Restul împãrţirii polinomului f∈C[x], f≠ 0 la
X-a este f(a).
Schema lui Horner: ne ajutã sã aflãm câtul q = b
0
X
n-1
+ b
1
X
n-2
+ … + b
n-1
al
împãrţirii polinomului f = a
0
X
n
+ a
1
X
n-1
+ a
2
X
n-2
+ … + a
n
la binomul X-a; precum şi
restul acestei împãrţiri r = f(a);
a
0
a
1
… a
n-1
a
n
a b
0
= a
0
b
1
= ab
0
+a
1
… b
n-1
= ab
n-2
+a
n-1
r=f(a)=ab
n-1
+a
n
XIV.2. Divizibilitatea polinoamelor
Definiţia XIV.2.1. Fie f,g∈C[x], spunem cã g divide pe f şi notãm g f dacã
∃ q∈C[x] astfel încât f=gq.
Proprietãţi:
1. a f, ∀a∈C*, ∀f∈C[x];
2. g f şi f≠ 0 ⇔ r = 0;
3. g f şi f≠ 0 ⇒grad f ≥ grad g;
4. a∈C* ⇒af f;
5. f f (refelexivitate);
6. f g şi g h ⇒f h (tranzitivitate);
7. f g şi g f ⇒∃ a∈C* cu f = ag (f,g sunt asociate în divizibilitate).
Definiţia XIV.2.2. Un polinom d se numeşte cel mai mare divizor comun
(c.m.m.d.c.) al polinoamelor f şi g dacã: 1) d f şi d g.
2) d’ f şi d’ g ⇒d’ d şi notãm
d=(f,g)
Definiţia XIV.2.3. Dacã d=1 atunci f şi g se numesc prime între ele.
Definiţia XIV.2.4. Un polinom m se numeşte cel mai mic multiplu comun
(c.m.m.m.c.) al polinoamelor f şi g dacã: 1) f m şi g m.
2) f m’ şi g m’ ⇒m m’
30
Teoremã. Dacã d=(f,g) atunci m =
d
g f ⋅
XIV.3. Rãdãcinile polinoamelor
Definiţia XIV.3.1. Numãrul α ∈C se numeşte rãdãcinã a polinomului f dacã
şi numai dacã f
~
(α ) = 0.
Teorema lui Bezout: Numãrul α∈ C este rãdãcinã a polinomului f≠ 0⇔(X-a)
f.
Definiţia XIV.3.2. Numãrul α se numeşte rãdãcinã multiplã de ordinul p a
polinomului f≠ 0 dacã şi numai dacã (X-a) f iar (X-a)
p+1
nu-l divide pe f.
Teoremã: Dacã f∈C[x] este un polinom de gradul n şi x
1
,x
2
,x
3
,…,x
n
sunt
rãdãcinile lui cu ordinele de multiplicitate m
1
,m
2
,m
3
,…,m
n
atunci
n
m
n
m m
x X x X x X a f ) ...( ) ( ) (
2 1
2 1 0
− − − · unde a
0
este coeficientul dominant al lui f, iar m
1
+ m
2
+ … + m
n
= grad f.
XIV.4. Ecuaţii algebrice
Definiţia XIV.4.1. O ecuaţie de forma f(x) = 0 unde f≠ 0 este un polinom, se
numeşte ecuaţie algebricã.
Teorema lui Abel-Ruffini: Ecuaţiile algebrice de grad mai mare decât patru nu
se pot rezolva prin radicali.
Teorema lui D’Alambert-Gauss: Orice ecuaţie algebricã de grad mai mare sau
egal cu unu, are cel puţin o rãdãcinã (complexã).
Formulele lui Viete: Dacã numerele x
1
,x
2
,…,x
n
sunt rãdãcinile polinomului
f∈C[x], f = a
0
X
n
+ a
1
X
n-1
+ …+ a
n
, a
0
≠ 0 atunci:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− ·
− · + + +
− · + + +
· + + + + +
− · + + +
+ − + − + −
− −

0
2 1
0
2 1 1 1 2 1 2 1
0
3
1 2 4 2 1 3 2 1
0
2
1 3 2 1 2 1
0
1
2 1
) 1 ( ...
..... .......... .......... .......... .......... ..........
) 1 ( ... ... ... ...
.... .......... .......... .......... .......... ..........
...
... ...
...
a
a
x x x
a
a
x x x x x x x x x x
a
a
x x x x x x x x x
a
a
x x x x x x x x
a
a
x x x
n n
n
k k
m k m k m k k k
n n n
n n n
n
XIV.5. Polinoame cu coeficienţi din R, Q, Z
31
Teoremã: Dacã f∈R[x] admite pe α = a + ib, b≠ 0 ca rãdãcinã atunci el admite
ca rãdãcinã şi peα = a – ib, iar α şiα au acelaşi ordin, de mutiplicitate.
Teoremã: Dacã un polinom f∈Q[x] admite pe α = a + b
d
(a,b∈Q, b≠ 0,
d∈R\Q) ca rãdãcinã, atunci el admite şi pe
α
= a – b
d
, iar α şiα au acelaşi
ordin, de mutiplicitate.
Teoremã: Dacã un polinom f∈Z[x], grad f≥ 1, admite o rãdãcinã α =
2
p
∈Q,
(p,q) = 1 atunci p a
n
şi q a
0
.
În particular dacã f∈Z[x] are rãdãcina α =p∈Z atunci p a
n
.
XV. Permutãri, matrici, determinanţi
XV.1. Permutãri
Definiţie XV.1.1. Fie A={1,2,…n}, ϕ se numeşte permutare de gradul n
daacã ϕ :A→A şi ϕ bijectivã.
ϕ =

,
`

.
|
( n ) . . . ( 2 ) ( 1 )
n . . . 2 1
σ ϕ ϕ
S
n
– mulţimea permutãrilor de grad n; card S
n
= n!
1
A
= e, permutarea identicã e =

,
`

.
|
n . . . 2 1
n . . . 2 1
Compunerea permutãrilor
32
Fie σ ,τ ∈ S
n
atunci σ oτ =

,
`

.
|
( n ) ) ( . . . ( 2 ) ) ( ( 1 ) ) (
n . . . 2 1
τ σ τ ϕ τ ϕ
∈S
n
Transpoziţii
Definiţia XV.1.2. Fie i,j∈A, i≠ j, τ
ij
∈S
n
, τ
ij
se numeşte transpoziţie dacã:
¹
¹
¹
'
¹

·
·
·
j i , k d a c a k ,
j k d a c a i ,
i k d a c a j ,
) (k
i j
τ

,
`

.
|
·
n . . . i . . . k . . . j . . . 2 1
n . . . j . . . k . . . i . . . 2 1
) (k
i j
τ
Observaţii: 1. (τ
ij
)
-1
= τ
ij
;
2. Numãrul transpoziţiilor de grad n este
2
n
C
Signatura (semnul) unei permutãri
Definiţia XV.1.3. Fie (i,j)∈AxA, i<j, (i,j) se numeşte inversiune a lui ϕ dacã
ϕ (j)<ϕ (i), m(ϕ ) numãrul inversiunilor lui ϕ :
2
) 1 (
) ( 0
2

· ≤ ≤
n n
C m
n
ϕ
;
ε (ϕ ) = (-1)
m(
ϕ
)
se numeşte signatura lui ϕ .
Observaţii: 1. Permutarea ϕ se numeşte parã dacã ε (ϕ ) = 1, respectiv imparã
dacã ε (ϕ ) = - 1;
2. Orice transpoziţie este imparã;
3. ∏
≤ < ≤ −

·
n j i j i
j i
1
) ( ) (
) (
ϕ ϕ
ϕ ε
;
4. ε (ϕ oσ ) = ε (ϕ )ε (σ ).
XV.2. Matrici
Definiţia XV.2.1. Fie M = {1,2,…m} şi N = {1,2,…n}. O aplicaţie A:MxN→C
A(i,j)=a
ij
se numeşte matrice de tipul (m,n): cu m linii şi n coloane:
33

,
`

.
|
·
mn m m
n
n
a a a
a a a
a a a
A
...
... ... ... ...
...
...
2 1
2 22 21
1 12 11
şi notãm M
m,n
(C) mulţimea matricelor de tipul (m,n) cu
elemente numere complexe.
Definiţia XV.2.2. Dacã m=n atunci matricea se numeşte pãtraticã de ordinul
n, iar mulţimea lor se noteazã M
n
(C).
Definiţia XV.2.3. Douã matrici A,B∈M
m,n
(C) sunt egale dacã şi numai dacã
a
ij
= b
ij
∀(i,j)∈MxN.
Operaţii cu matrici:
1. Adunarea
Fie A,B∈M
m,n
(C) atunci C = A + B∈M
m,n
(C) unde c
ij
=a
ij
+ b
ij
∀ (i,j)∈MxN este
suma lor.
Proprietãţi ∀A,B,C∈M
m,n
(C):
1. A+B = B+A (comutativitate);
2. (A+B)+C = A+(B+C) (asociativitate);
3. A+0 = 0+A = A (elementul neutru este matricea nula 0);
4. A+(-A) = (-A)+A = 0 (opusul lui A este –A).
2. Înmulţirea cu scalari
Fie A∈M
m,n
(C) şi λ∈ C atunci B=λ A∈M
m,n
(C) unde b
ij

ij
∀(i,j)∈MxN este
produsul matricei A cu scalarul λ .
Proprietãţi ∀A,B∈M
m,n
(C) şi λ µ∈ C.
1. 1⋅ A = A;
2. λ ⋅ A = A⋅ λ ;
3. λ (A+B) = λ A + λ B;
4. (λ +µ )A = λ A + µ A;
5. λ (µ A) = (λ µ )A = µ (λ A).
3. Transpusa unei matrici
Fie A∈M
m,n
(C) atunci
t
A∈M
m,n
(C) unde
t
a
ij
= a
ji
, ∀(i,j)∈MxN
4. Înmulţirea matricelor
Fie A∈M
m,n
(C) şi B∈M
n,p
(C) atunci C=A⋅ B∈M
m,p
(C) unde ∑
·
·
n
k
kj ik ij
b a c
1
,
∀(i,j)∈MxN este produsul lor
Proprietãţi:
1. (A⋅ B) ⋅ C = A⋅ (B⋅ C) (asociativitate);
2. A⋅ I
n
= I
n
⋅ A (element neutru-matricea unitate)
34

,
`

.
|
·
1 ... 0 0
... ... ... ...
0 ... 1 0
0 ... 0 1
n
I
3. (A+B)⋅ C = A⋅ C + B⋅ C;
4. A⋅ (B+C) = A⋅ B + A⋅ C.
XV.3. Determinanţi
Fie M
n
(C) – mulţimea matricilor pãtrate de ordin n cu elemente din C:

,
`

.
|
·
mn m m
n
n
a a a
a a a
a a a
A
...
... ... ... ...
...
...
2 1
2 22 21
1 12 11
, A∈M
n
(C)
Definiţia XV.3.1. Se numeşte determinantul matricii A, numãrul
det A =


n
S
n n
a a a
σ
σ σ σ
σ ε
) ( ) 2 ( 2 ) 1 ( 1
... ) (
det A =
nm n n
n
n
a a a
a a a
a a a
...
... ... ... ...
...
...
2 1
2 22 21
1 12 11
det A = a
i1
A
i1
+ a
i2
A
i2
+ … + a
in
A
in
unde A
ij
este complementul algebric al elementului
a
ij
din matricea A:
A
ij
= (-1)
i+j
a ... a a ... a a
... ... ... ... ... ... ...
a ... a a ... a a
a ... a a ... a a
... ... ... ... ... .... ...
a ... a a ... a a
a ... a a ... a a
nm 1 nj 1 - nj n2 n1
1n i 1 1j i 1 - 1j i 12 i 11 i
1n - i 1 1j - i 1 - 1j - i 12 - i 11 i
2n 1 2j 1 - 2j 22 21
1n 1 1j 1 - 1j 12 11
+
+ + + + + +
+ −
+
+
35
Dacã C = AB, atunci det C = det A det B (A,B,C∈M
n
(C))
Determinantul de ordinul 2:
21 12 22 11
22 21
12 11
a a a a
a a
a a
− ·
Determinantul de ordinul 3:
33 12 21 23 32 11 13 22 31 31 23 12 13 32 21 33 22 11
33 32 31
23 22 21
13 12 11
a a a a a a a a a a a a a a a a a a
a a a
a a a
a a a
− − − + + ·
XV.4. Inversa unei matrici
Fie A∈M
n
(C), dacã det A≠ 0 existã A
-1
∈M
n
(C) astfel încât AA
-1
= I
n
, I
n
∈M
n
(C),
I
n
– matricea unitate:

,
`

.
|
·

nn n n
n
n
A A A
A A A
A A A
A
A
...
... ... ... ...
...
...
det
1
2 1
2 22 12
1 21 11
1
XVI. Sisteme lineare
XVI.1. Notaţii:
a
ij
– coeficienţi, x
I
– necunoscute, b
i
– termeni liberi;
(S)
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· + + +
· + + +
· + + +
n n mn m m
n n
n n
b x a x a x a
b x a x a x a
b x a x a x a
...
.. ....... .......... ..... ..... .... ..... .
...
...
2 2 1 1
2 2 2 22 1 21
1 1 2 12 1 11
, m – ecuaţii, n – necunoscute;

,
`

.
|
·
mn m m
n
n
a a a
a a a
a a a
A
...
... ... ... ...
...
...
2 1
2 22 21
1 12 11
,

,
`

.
|
·
n m n m m
n
n
b
b
b
a a a
a a a
a a a
A
. . .
. . .
. . . . . . . . . . . .
. . .
. . .
2
1
2 1
2 2 2 2 1
1 1 2 1 1
,
r – rangul matricii A = rangul sistemului
36
XVI.2. Compatibilitatea
Sistemul (S) este compatibil determinat dacã:
1. r = m = n (sistem de tip Cramer) şi det A = ∆ ≠ 0, atunci x
I
=


i
, unde

,
`

.
|
· ∆
n n
n
n
n n n
i
a
a
a
b a a
b a a
b a a
. . .
. . .
. . .
. . .
. . .
. . .
. . . . . . . . . . . .
. . .
. . .
2
1
2 1
2 2 2 2 1
1 1 2 1 1
2. r = n < m şi rang A= r.
Sistemul (S) este incompatibil dacã r ≤ min (m,n) şi rang A = r + 1.
XVI.3. Sisteme omogene (b
i
= 0)
1. Sunt compatibile determinate (x
1
= x
2
= … = x
n
= 0) dacã r = n;
2. Sunt compatibile nedeterminate dacã r < n.
XVII. Structuri algebrice
XVII.1. Monoid
Fie (M,*), MxM→M, (x,y)→x*y, M-nevidã.
Axiomele monoidului:
M1. (x*y)*z = x*(y*z) ∀x,y,z∈M (asociativitatea);
M2. ∃ e∈M astfel încât x*e = e*x = x ∀x∈M (e element neutru);
dacã M3. x*y = y*x, ∀x,y∈M monidul este comutativ.
Ex: 1. (N,+), (N,⋅ ) sunt monoizi comutativi;
2. (F(E),o) monoid necomutativ (F(E) este mulţimea funcţiilor f:E→E, E –
nevidã, o – compunerea funcţiilor).
XVII.2. Grup
Fie (G,*), GxG→G, (x,y)→x*y, G-nevidã.
Axiomele grupului:
G1. (x*y)*z = x*(y*z) ∀x,y,z∈G(asociativitatea);
37
G2. ∃ e∈G astfel încât x*e = e*x = x ∀x∈G (e element neutru);
G3. ∀ x∈G ∃ x’∈G astfel încât x’*x = x*x’ = e (x’ simetricul lui x);
dacã G4. x*y = y*x, ∀x,y∈G grupul este comutativ (sau abelian).
Ex: 1. (Z,+), (Q,+), (R,+), (C,+) – grupuri comutative;
2. (R
n
,⊕) – grupul resturilor modulo n, comutativ;
3. (M
n
(Z),+) – grupul matricilor pãtrate de ordin n cu elemente din Z;
4. (K, o) – grupul lui Klein (al simetriilor faţã de sistemul de coordonate),
comutativ;
5. (σ
n
, o) – grupul simetric de grad n (al permutãrilor de n elemente) nu este
comutativ;
Definiţia XVII.2.1. Fie (G,*) grup, H⊂G, H este subgrup dacã ∀ x,y∈H ⇒
x*y∈H şi ∀ x∈H ⇒x’∈H (x’ este simetricul lui x în raport cu operaţia *);
Fie grupurile (G
1
,⊥), (G
2
,∆ ):
Definiţia XVII.2.2. f:G
1
→G
2
se numeşte morfism de grupuri dacã
f(x⊥y)=f(x)∆ f(y), ∀x,y∈G
1
.
Definiţia XVII.2.3. f:G
1
→G
2
se numeşte izomorfism de grupuri dacã f este
bijectivã şi f(x⊥y)=f(x)∆ f(y), ∀x,y∈G
1
.
Definiţia XVII.2.4. f:G
1
→G
2
se numeşte automorfism (endomorfism) al
grupului G
1
, dacã f este un izomorfism (morfism).
XVII.3. Inel
Fie (A,+,•), AxA→A, (x,y)→x+y şi AxA→A, (x,y)→x•y, A nevidã;
Definiţia XVII.3.1. (A,+,•) este inel dacã:
G. (A,+) este grup abelian;
M. (A,•) este monoid şi
D. • este distributivã faţã de +:
x•(y+z) = x•y + y•z
(y+z)•x = y•x + y•z, ∀x,y,z∈A
dacã C. x•y = y•x ∀x,y∈A, inelul este comutativ.
Exemple de inele:
1. (Z,+,⋅ ) – inelul numerelor întregi;
2. (Z[i],+, ⋅ ) – inelul întregilor lui Gauss, Z[i] = {z = a + bi a,b∈Z}
3. (R
n
,⊕,⊗) – inelul resturilor modulo n;
4. (M
n
(A),+,⋅ ) – inelul matricelor pãtratice (cu elemente din inelul A);
5. (Z
n
,+,⋅ ) – inelul claselor de resturi modulo n.
Fie inelele (A,⊥,*) şi (A’,∆ ,o):
Definiţia XVII.3.1. f:A→A’ se numeşte izomorfism de inele dacã f este
bijectivã şi f(x⊥y) = f(x)∆ f(y), f(x*y) = f(x)of(y), ∀x,y∈A.
38
Definiţia XVII.3.2. (A,+,•) este inel fãrã divizori ai lui zero dacã x≠ 0, y≠ 0
implicã x•y≠ 0.
Definiţia XVII.3.3. Un inel comutativ cu cel puţin douã elemente şi fãrã
divizori ai lui zero se numeşte domeniu integritate.
Definiţia XVII.3.4. Dacã (A,+,⋅ ) este inel, atunci (A[X],+ ,⋅ ) este inelul
comutativ al polinoamelor cu coeficienţi în A .
f∈A[X], f = a
0
+ a
1
X + a
2
X
2
+ … + a
n
X
n
este forma algebricã a unui polinom de
nedeterminatã X cu coeficienţi în A:
- dacã a
n
≠ 0, grad f = n (a
n
– coeficient dominant);
- dacã a
0
= a
1
= … = a
n
, f = 0 (polinom nul), grad 0 = -∞.
Proprietãţi: 1. grad (f+g) ≤ max{grad f, grad g};
2. grad f⋅ g ≤ grad f + grad g.
Teoremã. Dacã A este domeniu de integritate atunci A[X] este domeniu de
integritate şi grad f⋅ g = grad f + grad g, ∀f,g∈A[X].
XVII.4. Corp
Fie (K,+,•), KxK→K, (x,y)→x+y şi KxK→k, (x,y)→x•y, K – nevidã.
Definiţia XVII.4.1. (K,+,•) este corp dacã (K,+,•) este inel, 0≠ 1 şi ∀x∈K,
x≠ 0 ⇒∃ x
-1
∈K, astfel încât x•x
-1
= x
-1
•x = 1.
Dacã x•y = y•x ∀x,y∈K, corpul este comutativ.
Exemple de corpuri:
1. (Q,+,⋅ ) – corpul numerelor raţionale;
2. (R,+, ⋅ ) – corpul numerelor reale;
3. (C,+, ⋅ ) – corpul numerelor complexe;
4. (Q(
d
),+,⋅ ) – corpul numerelor pãtratice (d∈Z, d – liber de pãtrate);
5. (Z
p
,+, ⋅ ) – corpul claselor de resturi modulo p (p∈N*, p >1, p – numãr prim).
Definiţia XVII.4.2. Fie corpurile (K,⊥,*) şi (K’,∆ ,o), f:K→K’ este
izomorfism de corpuri dacã f este bijectivã, f(x⊥y) = f(x) ∆ f(y), f(x*y) = f(x) o f(y)
∀x,y∈R.
Teorema împãrţirii cu rest în mulţimea K[X], K corp comutativ şi g∈K[X],
g≠ 0: ∀f∈K[X], existã polinoamele q,r∈K[X], unic determinate astfel încât f =
q⋅ g+r, grad r < grad g.
39
GEOMETRIE ŞI TRIGONOMETRIE
Notaţii:
- lugimea laturilor triunghiului ABC, AB = c, BC = a, CA = b;
- lungimile segmentelor importante în triunghi:
 AD = h
a
(AD⊥BC, h
a
lugimea înãlţimii din A, D∈BC);
 AD = m
a
(BD=BC, m
a
lugimea medianei din A, D∈(BC));
 AD = b
a
(∠ BAD =∠ CAD, b
a
lugimea bisectoarei din A, D∈(BC));
-
2
c b a + +
= p (p – semiperimetrul triunghiului ABC);
- A
ABC
– aria triunghiului ABC, notatã şi S;
- R – raza cercului circumscris unui poligon;
- r – raza cercului înscris într-un poligon;
- l
n
– latura poligonului regulat cu n laturi;
- a
n
– apotema poligonului regulat cu n laturi;
- P – perimetrul poligonului;
- A
lat
– aria lateralã (prismã, piramidã, trunchi de piramidã);
- A
tot
– aria totalã, notatã şi A;
- V – volumul.
I. Triunghiul
Inegalitãţi gemetrice:
1. m(∠ MBA) > m(∠ A), m(∠ MBA) > m(∠ C), ∠ MBA este unghi exterior;
2. a+b > c, b+c > a, a+c > b
3. a > b-c , b > c-a , c > a-b A
4. m
a
<
2
c b +
5. p < m
a
+ m
b
+ m
c
< P
Teorema bisectoarei (∠ BAD ≡ ∠ DAC) M B C
c b
b a
DC
c b
c a
BD
AC
AB
DC
BD
+

·
+

· · ; ;
Observaţii:
1. Centrul cercului circumscris unui triunghi este punctul de intersecţie al
mediatoarelor;
40
2. Centrul cercului înscris într-un triunghi este punctul de intersecţie al bisectoarelor;
3. Centrul de greutate al triunghiului este punctul de intersecţie al medianelor.
4. Ortocentrul triunghiului este punctul de intersecţie al înãlţimilor.
II. Poligoane convexe
Suma S
n
a mãsurilor unghiurilor unui poligon convex cu n laturi:
S
n
= (n – 2)⋅ 180°
Poligonul regulat este inscriptibil într-un cerc şi poate fi circumscris unui alt
cerc.
III. Relaţii metrice în triunghi
III.1. Triunghiul dreptunghic
ABC (m(∠ A) = 90°, AD⊥BC)
1. Teorema lui Pitagora: a
2
= b
2
+ c
2
;
2. Teorema catetei: b
2
= a⋅ CD, c
2
= a⋅ BD;
3. Teorema înãlţimii:
2
a
h
=BD⋅ DC;
4.
c h b h
c b
h
c b a
· ·

· , ,
2
;
5.
2 2 2 2 2 2
4
3
,
4
3
,
2
c a m b a m
a
m
c b a
− · − · ·
;
6.
c a
a
b b
c a
a
c b
c b
c b
b
c b a
+
⋅ ·
+
⋅ ·
+

·
2
;
2
; 2
;
7.
2
c b
A
ABC

·
;
8.
2
a
R ·
;
9.
c b a
c b
r
+ +

·
;
10.Relaţii exprimate prin funcţii trigonometrice:
b = a⋅ sin B, b = a⋅ cos C, b = c⋅ tg B, b = c⋅ ctg C.
III.2. Triunghiul dreptunghic ABC (a = b = c)
1.
2
3 a
b m h
a a a
· · ·
2.
4
3
2
a
A
ABC
· ;
3.
3
3 a
R ·
4.
6
3 a
r ·
41
III.3. Triunghiul oarecare ABC (AD⊥BC)
1. Teorema lui Pitagora generalizatã:
a) b
2
= a
2
+ c
2
– 2a⋅ BD, dacã m(∠ B)<90° ;
b) b
2
= a
2
+ c
2
+ 2a⋅ BD, dacã m(∠ B)>90° ;
2. Relaţiile lui Steward O∈(BC):
b
2
⋅ BO + c
2
⋅ CO – a
2
⋅ AO = a⋅ BO⋅ CO;
3.
4
) ( 2
2 2 2
2
a c b
m
a
− +
· ;
4.
) )( )( (
2
c p b p a p p
a
h
a
− − − ·
;
5.
bc a p p
c b
b
a
) (
2

+
·
;
6. S
h a
A
a
ABC
·

·
2
;
7.
) )( )( ( c p b p a p p S − − − ·
;
8.
S
abc
R
4
·
;
9.
p
S
r ·
.
III.4. Relaţii exprimate prin funcţii trigonometrice
1. Teorema sinusurilor:
R
C
c
B
b
A
a
2
sin sin sin
· · ·
;
2. Teorema cosinusului:
bc
a c b
A A bc c b a
2
cos ; cos 2
2 2 2
2 2 2
− +
· − + ·
;
3. Teorema tangentelor:
b a
b a C
tg
B A
tg
+

·

2 2
;
4.
C B A R S
A
tg a p p S
A
C B a
S
C ab
S sin sin sin 2 ,
2
) ( ,
sin 2
sin sin
,
2
sin
2
2
· − · · ·
;
5.
2
cos
2
cos
2
cos 4
C B A
R p ·
;
6.
C B R h
a
sin sin 2 ·
;
7. ) sin sin cos 4 (sin
2 2 2
C B A A R m
a
+ · ;
8.
2
cos
2 A
c b
bc
b
a
+
·
;
9.
bc
a p p A ) (
2
cos

·
;
10.
bc
c p b p A ) )( (
2
sin
− −
·
;
11.
) (
) )( (
2 a p p
c p b p A
tg

− −
·
.
42
IV. Patrulatere
IV.1. Paralelogramul
ABCD (AB CD, BC AD, DE⊥AB) D
C
AC∩BD = {O}
OA = OC, OB = OD O
A
ABCD
= AB⋅ DE
A
ABCD
= AB⋅ AD⋅ sin A. A E B
IV.2. Dreptunghiul D C
ABCD (AB CD, BC AD, ∠ A = 90°)
AC = BD O
A
ABCD
= AB⋅ AD A B
IV.3. Rombul D
ABCD (AB CD, BC AD, AB = BC)
AC = d
1
, BD = d
2
AB = a A C
AC⊥BD
A
ABCD
=
2
d d
2 1

IV.4. Pãtratul B
ABCD (AB CD, BC AD, AB = AC
∠ A = 90°, AB = a, AC = d) D C
AC = BD
AC⊥BD
d = a 2 O
A
ABCD
= a
2
.
A B
IV.5. Trapezul D C
ABCD (AB CD, AB = B, DC = b
MN – linie mijlocie) M
MN =
2
b B +
M N
A
ABCD
=
h
h b B
⋅ ·
⋅ +
MN
2
) (
A E B
43
V. Poligoane înscrise în cerc
V.1. Patrulaterul înscris în cerc A
∠ BAD + ∠ BCD = 180°; D
∠ BAC ≡ ∠ BDC; M
Teorema lui Ptolomeu α
AB⋅ DC + AD⋅ BC = AC⋅ BD C
A
ABCD
= ½ AC⋅ BD⋅ sin α B
V.2. Poligoane regulate înscrise în cercul de razã R
1. Triunghiul echilateral:
4
3 3
,
2
, 3
2
3 3
R
S
R
a R l · · · ;
2. Pãtratul:
2
4 4
2 ,
2
2
, 2 R S
R
a R l · · · ;
3. Hexagonul regulat:
2
3 3
,
2
3
,
2
6 6
R
S
R
a R l · · · ;
4. Poligonul regulat cu n laturi: n n n
a p
n
R
n
S
n
R a
n
R l ⋅ · · · ·
π π π 2
sin
2
, cos , sin 2
2
unde
2
n
l n
p

·
.
VI. Cercul
Lungimi şi arii: l
cerc
= 2π R, A
cerc
= π R
2
;
l
arcAB
=
180
α πR
; α - mãsura în grade; A
A
sectorAB
=
180
2
α πR
α O
µ (∠ AOB) =
180
π α⋅
(µ - mãsura în radiani) B
Unghi cu vârful în interiorul cercului: B
m(∠ AOB) =
) B m(A
A
m(∠ AMB) =
2
) D m(C ) B m(A

+

M
D C
Unghi cu vârful pe cerc
OM⊥MT M
m(∠ AMB) =
2
) B m(A
T
m(∠ AMT) =
2
) M m(A
A
B
44

Unghi cu vârful în exteriorul cercului M
OT⊥MT C
m(∠ AMB) =
2
) D m(C ) B m(A


D
T
m(∠ AMB) =
2
) T m(D ) T m(B


A
B
Puterea unui punct faţã de un cerc B
M
OT⊥MT N
ρ (M) = MA⋅ MB = OM
2
– r
2
= MT
2
T
ρ (N) = NA⋅ NB = r
2
– ON
2

A
VII. Complemente de geometrie planã
Triunghiul ortic este triunghiul determinat de picioarele înãlţimilor unui
triunghi; dintre toate triunghiurile cu vârfurile respectiv pe laturile unui triunghi
(sau pe prelungiri), triunghiul ortic are cel mai mic perimetru.
Ceviana este dreapta determinatã de vârful unui triunghi şi un punct al
laturii opuse.
Teorema lui Ceva: Cevienele AM, BN, CP ale triunghiului ABC sunt
concurente dacã şi numai dacã
1 · ⋅ ⋅
PB
PA
NA
NC
MC
MB
.
Teorema lui Menelaus: Pe dreptele BC, CA, AB, determinate de laturile
triunghiului ABC, se considerã punctele M, N respectiv P situate douã dintre ele pe
laturile triunghiului şi unul pe prelungirea unei laturi, sau toate trei pe prelungiri
de laturi. Punctele M, N, P sunt colineare dacã şi numai dacã:
1 · ⋅ ⋅
PB
PA
NA
NC
MC
MB
.
Dreapta lui Euler: Într-un triunghi oarecare, punctele H, O şi G
(ortocentrul, centrul cercului circumscris şi centrul de greutate) sunt colineare.
Dreapta lui Simson: Proiecţiile unui punct de pe cercul circumscris unui
triunghi, pe dreptele suport ale laturilor acestuia, sunt colineare.
Cercul exînscris: unui triunghi este tangent la o laturã a triunghiului şi la
prelungirile celorlalte douã laturi; centrul cercului exînscris este intersecţia
bisectoarei unui unghi interior cu bisectoarele celorlalte douã unghiuri exterioare.
Cercul lui Euler (cercul celor nouã puncte): picioarele înãlţimilor unui
triunghi, mijloacele laturilor şi mijloacele segmentelor determinate de ortocentru şi
vârfurile triunghiului sunt conciclice.
45
VIII. Poliedre
VIII.1. Prisma
1. Paralelipipedul dreptunghic
A
lat
= 2(a + b)c;
c
A
tot
= 2(ab + ac + bc);
d
V = abc
b
d
2
= a
2
+ b
2
+ c
2

a
2. Cubul
(de laturã a = b = c)
A = 6a
2 c
V = a
3 d
a = a 3
a b
3. Paralelipipedul D’ C’
B’O⊥(ABC) A’ B’
B’O = h
V = A
ABCD
⋅ h D O C
A B
4. Prisma
C’
(dreaptã sau oblicã, de înãlţime h)
A’

B’
V = A
bazei
⋅ h
h

C
A B
5. Prisma triunghiularã regulatã
C’
(AB = a)
O’
A
lat
= 3a⋅ h
A’ B’
A
tot
= 3a⋅ h +
2
3 a
2
V =
4
3 a
2
⋅ h
C O
A B
VIII.2. Piramida
1. Tetraedrul regulat
(toate muchiile sunt congruente, A
AO⊥(BCD), AM⊥DC)
;
2
3
,
3
6 a
AM
a
h · ·
46
B C
2. Tetraedul dreptunghic
(OA⊥OB⊥OC⊥OA,
OA = OB = OC = a, CM⊥AB) C
2 ;
2
6
,
2
2
a AB
a
CM
a
OM · · ·
2
3
2
a
A
ABC
·
2
3
2
3
2 2
a a
A
tot
+ ·
V =
6
3
a
3. Piramida triunghiularã regulatã
(AB = AC = BC = A, VA = VB = VC
VM ⊥ BC, VM – apotemã)
3 4
3
2
3
4
3
2
3
12
2
2
2
2
h a
V
VM a a
A
VM a
A
a
h VM
tot
lat
⋅ ·

+ ·

·
+ ·
4. Piramida patrulaterã regulatã (ABCD–pãtrat
de laturã a, VA = VB = VC = VD, VM⊥BC)
47
12
2
; 3
3
2 2
ˆ
sin ,
3
6
ˆ
sin
3
2
a
V a A
O M A O B A
· ·
· ·
3
2
2
4
2
2
2
2
h a
V
VM a a A
VM a A
a
h VM
tot
lat

·
⋅ + ·
⋅ ·
+ ·
5. Piramida hexagonalã regulatã
(ABCDEF – hexagon regulat VM ⊥ BC,
VA = VB = VC = VD = VE = VF = a)
2
3
3
2
3 3
3
4
3
2
2
2
2
h a
V
VM a
a
A
VM a A
a
h VM
tot
lat
·
⋅ + ·
⋅ ·
+ ·

M
A B
6. Piramida regulatã
(piciorul înãlţimii coincide cu centrul circumscris bazei):
3
;
2
h A
V A A A
apotema P
A
bazei
lat bazei tot
bazei
lat

· + ·

·
7. Piramida (de înãlţime h):
3
;
h A
V A A A
bazei
lat bazei tot

· + ·
VIII.3. Trunchiul de piramidã
(B – aria bazei mari, b – aria bazei mici, h – înãlţimea)
1. Trunchiul de piramidã oarecare:
b B b B
h
V ⋅ + + · (
3
2. Trunchiul de piramidã regulat
P – perimetrul bazei mari,
p – perimetrul bazei mici,
a
p
– apotema
48
) (
3
2
) (
2
) (
b B b B
h
V
a p P
b B A
a p P
A
p
tot
p
lat
⋅ + + ·
+
+ + ·
+
·
VIII.4. Poliedrul regulat
Relaţia lui Euler: v-m+f = 2
(v – numal vârfurilor, m – numãrul muchiilor, f – numãrul feţelor)
Tipurile de poliedre regulate:
- tetraedrul regulat: f = 4, v = 4, m = 6;
- cubul (hexaedru regulat): f = 6, v = 8, m = 12;
- octaedrul regulat: f = 8, v = 6, m = 12;
- dodecaedrul regulat: f = 12, v = 20, m = 30;
- icosaedrul regulat: f = 20, v = 12, m = 30;
IX. Corpuri rotunde
Notaţii: R – razã, G – generatoare, h – înãlţime
IX.1. Cilindrul circular drept
h R V
G R R A
RG A
G h
tot
lat
2
) ( 2
2
π
π
π
·
+ ·
·
·
IX.2. Conul circular drept
3
) (
2
2 2 2
h R
V
G R R A
RG A
R h G
tot
lat
π
π
π
·
+ ·
·
+ ·
IX.3. Trunchiul de con
(r – raza bazei mici)
49
) (
3
) ( ) (
) (
) (
2 2
2 2
2 2 2
Rr r R
h
V
r R r R G A
r R G A
r R h G
tot
lat
+ + ·
+ + + ·
+ ·
− + ·
π
π π
π
IX.4. Sfera
2
1 sferice
3
2
2
2
3
4
4
Rh A
Rh A
R
V
R A
zonei
calotei
π
π
π
π
·
·
·
·
X. Funcţii trigonometrice
X.1. Definiţii în triunghiul dreptunghic
a
b
B · sin
,
a
c
B · cos
,
c
b
tgB ·
C
b
c
ctgB ·
,
C B c o s s i n·
,
ctgC tgB ·

b a
A
c
B
X.2. Proprietãţile funcţiilor trigonometrice
1. sin:R→[-1,1]
y
1
0 π 2π x
-1
sin(-x) = -sin x, sin(x + 2kπ ) = sin x, (k∈Z)
2. cos:R→[-1,1] y
1

50
0 π 2π x
-1
cos(-x) = cos x, cos (x + 2kπ ) = cos x, (k∈Z)
3. tg:R\{(2k+1)
2
π
}→R
y tg(-x) = -tg x
tg(x+kπ ) = tg x, (k∈Z)
-
2
π
0 2π x
4. ctg:R\{kπ }→R
y ctg(-x) = -ctg x
ctg(x + kπ ) = ctg x, (k∈Z)

2
π

2

0 x
XI. Formule trigonometrice
XI.1. Relaţii între funcţiile trigonometrice ale unui argument:
1. 1 cos sin
2 2
· + α α ;
α α α α
2 2
sin 1 cos ; cos 1 sin − t · − t ·
2.
α
α
α
cos
sin
· tg
α
α
α
α
α
2 2
1
1
cos ;
1
sin
tg tg
tg
+ t
·
+ t
·
3.
α α
π
cos
2
sin ·

,
`

.
|

51
α α
π
ctg tg ·

,
`

.
|

2
,

4.
α α π sin ) sin( · −
α α π cos ) cos( − · −
;
α α π tg tg − · − ) (
5.
α α
π
cos
2
sin ·

,
`

.
|
+
α α
π
sin
2
cos − ·

,
`

.
|
+
,
α α
π
ctg tg − ·

,
`

.
|
+
2
6.
α α π sin ) sin( − · +
α α π cos ) cos( − · +
;
α α π tg tg · + ) (
7.
α α π sin ) 2 sin( − · −
α α π cos ) 2 sin( · −
;
α α π tg tg − · − ) 2 (
XI.2. Formule de adunare:
β α
β α
β α
β α β α β α
α β β α β α
tg tg
tg tg
tg

t
· t
⋅ ⋅ · t
⋅ t ⋅ · t


1
) (
sin sin cos cos ) cos(
cos sin cos sin ) sin(
XI.3. Formule pentru multiplii de argument:
... sin cos sin cos sin cos cos
... sin cos sin cos cos sin
1
1
2 cos ;
1
2
2 sin
cos 3 cos 4 3 cos
sin 4 sin 3 3 sin
2 2
1
2
2
1
2
2
1 cos 2 sin 2 1 sin cos 2 cos
cos sin 2 2 sin
5 5 5 3 3 3 1 1
4 4 4 2 2 2
2
2
2
3
3
2
2
2 2 2 2
− ⋅ + ⋅ − ⋅ ·
− ⋅ + ⋅ − ·
+

·
+
·
− ·
− ·

·

·

·

·
− · − · − ·
⋅ ·
− − −
− −
α α α α α α α
α α α α α α
α
α
α
α
α
α
α α α
α α α
α α
α
α
α
α α α
α
α
α α α α α
α α α
n
n
n
n
n
n
n
n
n
n
n
C C C n
C C n
tg
tg
tg
tg
tg ctg
ctg
ctg
ctg
tg ctg tg
tg
tg
XI.4. Formule pentru jumãtãţi de argument:
α
α
α
α
α
α α
α α α α
cos 1
cos 1
sin
cos 1
cos 1
sin
2
2
cos 1
2
cos ;
2
cos 1
2
sin
+

t ·

·
+
·
+
t ·

t ·
tg
XI.5. Sume, diferenţe şi produse:
2
cos
2
sin 2 sin sin
β α β α
β α
− +
· +
2
cos
2
sin 2 sin sin
β α β α
β α
+ −
· −
52
2
cos
2
cos 2 cos cos
β α β α
β α
− +
· +
2
sin
2
sin 2 cos cos
α β β α
β α
− +
· −
β α
β α
β α
β α
β α
β α
cos cos
) sin(
;
cos cos
) sin(


· −

+
· + tg tg tg tg

,
`

.
|
− ·

,
`

.
|
+ · + α
π
α
π
α α
4
cos 2
4
sin 2 cos sin

,
`

.
|
− − ·

,
`

.
|
+ − · − α
π
α
π
α α
4
cos 2
4
sin 2 cos sin
β α
β α
β α
β α β α β α
β α β α β α
β α β α β α
ctg ctg
tg tg
tg tg
+
+
· ⋅
− + + · ⋅
− + + · ⋅
+ − − · ⋅
)] sin( ) [sin(
2
1
cos sin
)] cos( ) [cos(
2
1
cos cos
)] cos( ) [cos(
2
1
sin sin
XII. Inversarea funcţiilor trigonometrice
XII.1. arcis:[-1.1]→[-
2
π
,
2
π
], arcsin (-x) = - arcsin x
y
π
-1 0 1 x
XII.2. arcos:[-1,1]→[0,π ], arcos (-x) = π - arcos x
y
π
π
2
-1 0 1 x
53
XII.3. arctg:R

,
`

.
|
− →
2
,
2
π π
, arctg (-x) = -arctg x
π
2
0 x

2
XII.4. arctg:R→(0,π ), arctg (-x) = π - arctg x
y
π
π
2
0 x
XIII. Soluţiile ecuaţiilor trigonometrice simple
XIII.1. Ecuaţii fundamentale
} { , . 4
{ , . 3
} 2 a r c c o s { ] 1 , 1 [ , c o s . 2
} a r c s i n ) 1 { ( ] 1 , 1 [ , s i n . 1
Z k k a c c c t g a x R a a c t g x
Z k k a r c t g a x R a a t g x
Z k k a x a a x
Z k k a x a a x
k
∈ + ∈ ⇒ ∈ ·
∈ + ∈ ⇒ ∈ ·
∈ + t ∈ ⇒ − ∈ ·
∈ + − ∈ ⇒ − ∈ ·
π
π
π
π
XIII.2. Tabele de valori:
x
funcţia
0
6
π
4
π
3
π
2
π π
2

2
π
sin x 0
2
1
2
2
2
3 1 0 -1 0
cos x 1
2
3
2
2
2
3 0 -1 0 1
54
x
funcţia
0
6
π
4
π
3
π
2
π π
2

2
π
tg x 0
3
3
1
3
/ 0 / 0
ctg x /
3
1
3
3
0 / 0 /
x
funcţia
-1
2
3

2
2

2
1

0
2
1
2
2
2
3 1
arcsin x
2
π

3
π

4
π

6
π

0
6
π
4
π
3
π
2
π
arcos x
π
6

4

3

2
π
3
π
4
π
6
π
0
x
functia
3 −
-1
3
3

0
3
3
1
3
arctg x
3
π

4
π

6
π

0
6
π
4
π
3
π
arcctg x
6

4

3

2
π
3
π
4
π
6
π
XIV. Elemente de geometrie analiticã
XIV.1. Segmente
1. Distanţa dintre douã puncte A(x
1
,y
1
), B(x
2
,y
2
): AB =
2
1 2
2
1 2
) ( ) ( y y x x − + −
2. Panta dreptei AB:
1 2
1 2
x x
y y
m
AB


·
3. Coordonatele (x,y) ale mijlocului segmentului AB:
2
,
2
2 1 2 1
y y
y
x x
x
+
·
+
·
4. Coordonatele punctului M care împarte segmentul (AB) în raportul k:
2
,
1
2 1 2 1
ky y
y
k
kx x
x
+
·
+
+
·
XIV.2. Ecuaţia dreptei
1. Drepte paralele cu axele de coordonate:
(d):x = a (d Oy), (d):y = a (d Ox)
2. Dreapta determinatã de punctul M
o
(x
o
,y
o
) şi vectorul nul
a t r r d v u a
o
+ · : ) ( : ) , (
,
t∈R, o
r
-vectorul de poziţie a lui M
o
; r-vectorul de poziţie a unui punct M al dreptei d.
55
¹
'
¹
+ ·
+ ·
v t y y
u t x x
d
o
o
: ) ( , t∈R, ecuaţiile parametrice;
3. Ecuaţia explicitã: y =mx + n (m∈R*, n∈R, m – panta, n – ordonata la origine);
4. Ecuaţia prin tãieturi:
*); , ( , 0 1 R b a
b
y
a
x
∈ · − +
5. Ecuaţia dreptei de pantã m, prin punctul M
o
(x
o
,y
o
): y – y
o
= m(x – x
o
), (m≠ 0);
6. Ecuaţia dreptei determinatã de punctele A(x
1
,y
2
), B(x
2
,y
2
):
) , ( , ), (
2 1 2 1
1 2
1
1 2
1
1
1 2
1 2
1
y y x x
x x
x x
y y
y y
x x
x x
y y
y y ≠ ≠


·





· −
sau
0
1
1
1
2 2
1 1
·
y x
y x
y x
7. Ecuaţia generalã: ax + by + c = 0;
8. Aria triunghiului ABC (A(x
1
,y
1
), B(x
2
,y
2
), C(x
3
,y
3
)): A
ABC
=

2
1
, unde
1
1
1
2 2
1 1
y x
y x
y x
· ∆
, dacã ∆ = 0 atunci A, B, C sunt colineare
9. Poziţia relativã a dreptelor (d
1
) şi (d
2
):
0 : ) (
1 1 1 1
· + + c y b x a d
şi
0 : ) (
2 2 2 2
· + + c y b x a d
d
1
= d
2
, dacã
2
1
2
1
2
1
c
c
b
b
a
a
· ·
d
1
d
2
, dacã
2
1
2
1
2
1
c
c
b
b
a
a
≠ ·
;
d
1
≠ d
2
şi d
1
∩ d
2
≠ ∅, dacã
2
1
2
1
b
b
a
a

10.Distanţa de la punctul M
o
(x
o
,y
o
) la dreapta (h): ax + by + c = 0
2 2
0 0
) , (
b a
c by ax
h M d
+
+ +
·
11.Unghiul α determinat de dreptele:
1 1 1
: ) ( n x m y d + ·
şi 2 2 2
: ) ( n x m y d + ·
) 1 ( ,
1
2 1
2 1
1 2
− ≠
+

· m m
m m
m m
tgα
d
1
⊥ d
2
, dacã m
1
m
2
= -1
XIV.3. Cercul
Cercul C de centru M(a,b) şi razã r:
1. Ecuaţia cercului (x – a)
2
+ (y – b)
2
= r
2
; dacã M(a,b) = 0(0,0): x
2
+ y
2
= r
2
;
56
2. Ecuaţia generalã: x
2
+ y
2
+ mx + ny + p = 0, unde
2
m
a − ·
, b =
2
n

şi
r
2
=
4
1
(m
2
+ n
2
) – p.
XIV.4. Conice raportate la axele de simetrie
1. Elipsa E: F(c,0), F’(-c,0), A(a,0), A’(-a,0), B(0,b), B’(0,-b), MF + MF’ = 2a, M∈E
Ecuaţia elipsei:
2 2 2
2
2
2
2
, 0 1 a c b
b
y
a
x
· + · − +
B
M
A’ F’ F A
O

B’
Ecuaţia tangentei în punctul M(x
o
,y
o
), M∈E:
0 1
2 2
· − +
b
yy
a
xx
o o
2. Hiperbola H: F(c,0), F’(-c,0), A(a,0), A’(-a,0), MF – MF’ = 2a, M∈H.
Ecuaţiea hiperbolei:
2 2 2
2
2
2
2
, 0 1 a b c
b
y
a
x
· − · − −
y

M

F’ A’ O A F
x
Ecuaţia tangentei în M
o
(x
o
,y
o
), M
o
∈H.
0 1
2
0
2
0
· − −
b
yy
a
xx
3. Parabola P: F(
2
p
,0), h:x = -
2
p
(h – dreapta directoare): d(M,h) = MF, M∈P.
Ecuaţia parabolei P: y
2
= 2px
y
h M
x
57
O F
Ecuaţia tangentei în M
o
(x
o
,y
o
), M
o
∈P: yy
o
= p(x + x
o
)
ANALIZÃ MATEMATICÃ
I. Şiruri
I.1. Şiruri şi limite
Definiţia I.1.1. Se numeşte şir de numere reale o funcţie f:N→R, f(n) = a
n
.
Definiţia I.1.2. Şirul (a
n
)
n≥ 0
se numeşte crescãtor (respectiv descrescãtor)
dacã a
n
≤ a
n+1
, ∀n∈N (respectiv a
n
≥ a
n+1
, ∀n∈N). Şirurile crescãtoare şi şirurile
descrescãtoare se numesc şiruri monotone.
58
Definiţia I.1.3. Şirul (a
n
)
n≥ 0
este mãrginit dacã şi numai dacã ∃ M>0 astfel
încât a
n
≤ M, ∀n∈N.
Notaţie: (a
n
)
n≥ 0
, a
n
∈R, R =R ∪ {-∞, +∞}.
Definiţia I.1.4. Şirul (a
n
)
n≥ 0
, a
n
∈R are limita a şi scriem
a a
n
n
·
∞ →
lim
, a∈R
dacã în orice vecinãtate a punctului a se aflã toţi termenii şirului începând de la un
anumit rang.
Definiţia I.1.5. Şirul este convergent,
a a
n
n
·
∞ →
lim
, a∈R, dacã ∀ε >0,
∃N
ε
∈N astfel încât ∀ n> N
ε
, a
n
- a <ε .
Definiţia I.1.6.
a a
n
n
·
∞ →
lim
dacã ∃ε >0, ∃N
ε
∈N astfel încât a
n
> ε , ∀ n >
N
ε
.
Definiţia I.1.7.
−∞ ·
∞ →
n
n
a
lim
dacã ∀ε >0, ∃N
ε
∈N astfel încât a
n
< -ε , ∀ n
> N
ε
.
Dacã
t ∞ ·
∞ →
n
n
a
lim
, atunci şirul este divergent.
I.2. Criterii suficiente de convergenţã sau de existenţã a limitei unui şir
1. dacã
0
lim
·
∞ →
n
n
b
, b
n
≥ 0 şi a
n
- a ≤ b
n
atunci
a a
n
n
·
∞ →
lim
;
2. dacã
∞ ·
∞ →
n
n
b
lim
şi a
n
≥ b
n
atunci
+ ∞ ·
∞ →
n
n
a
lim
;
3. dacã
−∞ ·
∞ →
n
n
b
lim
şi a
n
≤ b
n
atunci
−∞ ·
∞ →
n
n
a
lim
;
4. orice şir monoton şi mãrginit este convergent (criteriul lui Weierstrass);
5. dacã b
n
≤ a
n
≤ c
n
şi
a c b
n
n
n
n
· ·
∞ → ∞ →
lim lim
atunci
a a
n
n
·
∞ →
lim
;
6. criteriul lui Stolz:
- dacã (b
n
)
n≥ 0
crescãtor:
∞ ·
∞ →
n
n
b
lim
şi existã
n n
n n
n b b
a a


+
+
∞ →
1
1
lim
, atunci
n n
n n
n
n
n
n b b
a a
b
a


·
+
+
∞ → ∞ →
1
1
lim lim
;
- dacã (a
n
)
n≥ 0
, a
n
> 0 şi existã
n
n
n a
a
1
lim
+
∞ →
atunci
n
n
n
a
lim
∞ →
=
n
n
n a
a
1
lim
+
∞ →
(Cesaro);
- - dacã (b
n
)
n≥ 0
crescãtor:
0
lim lim
· ·
∞ → ∞ →
n
n
n
n
b a
şi existã
n n
n n
n b b
a a


+
+
∞ →
1
1
lim
, atunci
59
n n
n n
n
n
n
n b b
a a
b
a


·
+
+
∞ → ∞ →
1
1
lim lim
;
I.2. Operaţii cu şiruri convergente
a a
n
n
·
∞ →
lim
,
b b
n
n
·
∞ →
lim
, a,b∈R
) 0 daca ( ,
lim
. 3
; ,
lim
. 2
; ) (
lim
, ) (
lim
. 1
≠ ·
∈ ·
− · − + · +
∞ →
∞ →
∞ → ∞ →
b
b
a
b
a
R a a
b a b a b a b a
n
n
n
n
n
n n
n
n n
n
α α α
I.3. Operaţii cu şiruri care au limitã
a a
n
n
·
∞ →
lim
,
b b
n
n
·
∞ →
lim
, a,b∈R
1. dacã
∞ ·
∞ →
n
n
a
lim
şi
b b
n
n
·
∞ →
lim
, b∈R atunci
0
1
lim
, ) (
lim
· +∞ · +
∞ → ∞ →
n
n
n n
n a
b a
,
¹
'
¹
< ∞ −
> ∞ +
· ⋅
∞ → 0 d a c a ,
0 d a c a ,
l i m
b
b
b a
n n
n
2.
+ ∞ · ·
∞ → ∞ →
n
n
n
n
b a
lim lim
atunci
+ ∞ · +
∞ →
) (
l i m
n n
n
b a
,
+ ∞ · ⋅
∞ →
) (
l i m
n n
n
b a
;
3. dacã
−∞ ·
∞ →
n
n
a
lim
şi
b b
n
n
·
∞ →
lim
, b∈R, atunci
− ∞ · +
∞ →
) (
l im
n n
n
b a
¹
'
¹
< ∞ +
> ∞ −
· ⋅
∞ → 0 d a c a ,
0 d a c a ,
l i m
b
b
b a
n n
n
;
4.
−∞ · ·
∞ → ∞ →
n
n
n
n
b a
lim lim
atunci
− ∞ · +
∞ →
) (
l i m
n n
n
b a
,
+ ∞ · ⋅
∞ →
) (
l i m
n n
n
b a
;
5. dacã
∞ ·
∞ →
n
n
a
lim
şi
−∞ ·
∞ →
n
n
b
lim
atunci
− ∞ · ⋅
∞ →
) (
l i m
n n
n
b a
;
6. dacã
0
lim
·
∞ →
n
n
a
atunci
∞ ·
∞ →
n
n a
1
lim
dacã a
n
> 0 şi
−∞ ·
∞ →
n
n a
1
lim
dacã a
n
< 0.
60
I.4. Şiruri tip
.
!
1
. . .
! 2
1
! 1
1
1
l i m
. 9
;
1
1
l i m
. 8
; 1 , 1 . . . 2 1
l i m
. 7
; 0 , 1
l i m
. 6
; )
1
. . .
3
1
2
1
1 (
l i m
. 5
; 1 d a c a ,
1
1
) . . . 1 (
l i m
. 4
d a c a ,
0 s i d a c a ,
0 s i d a c a ,
d a c a , 0
. . .
. . .
l i m
. 3
0 d a c a ,
0 d a c a ,
l i m
) . . . (
l i m
. 2
1 d a c a e x i s t a , n u
1 d a c a ,
1 d a c a , 1
1 1 d a c a , 0
l i m
. 1
2
0
0
1
1
1 0
1
1
1 0
0
0
0 1
1
1 0
e
n
e
n
p n
a a
n
q
q
q q q
p k
b
a
p a p k
p a p k
p k
n n b n b n b
a n a n a n a
a
a
n a a n a n a n a
q
q
q
q
q
n
n
n
n
n p p p
n
n
n
n
n
n
o o
o o
p p
p p
k k
k k
n
k
n
k k
k k
n
n
n
·

,
`

.
|
+ + + +
·

,
`

.
|
+
≥ ∀ · + + +
> ∀ ·
+ ∞ · + + + +
<

· + + + +
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
< > ∞ −
> > ∞ +
<
·
+ + + +
+ + + +
¹
'
¹
< ∞ −
> ∞ +
· · + + + +
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− ≤
> ∞ +
·
< < −
·
∞ →
∞ →
∞ →
∞ →
∞ →
∞ →




∞ →
∞ →


∞ →
∞ →
II. Limite de funcţii
Notaţii: f:D→R, D⊂R, α - punct de acumulare a lui D;
II.1. Definiţii ale limitei
61
Definiţia II.1.1.
R , ) (
lim
∈ ·

l l x f
x α
, dacã pentru orice vecinãtate V a lui l
existã o vecinãtate U a lui α astfel încât ∀ x∈D∩U, x≠α , sã rezulte f(x)∈V.
Definiţia II.1.2.
R , ) (
lim
∈ ·

l l x f
x α
, dacã pentru orice şir (x
n
)
n≥ 0
, x
n
∈D\{α },
având
α ·
∞ →
n
n
x
lim
rezultã
l x f
n
·
∞ →
) (
lim
(criteriul cu şiruri);
Definiţia II.1.3.
R , ) (
lim
∈ ·

l l x f
x α
, dacã ∀ε >0, ∃δ
ε
>0 astfel încât
∀x∈D\{α } şi x - α < δ
ε
rezultã f(x) - l < ε ;
Definiţia II.1.4.
l x f
x
·

) (
lim
α
, dacã l
s
= l
d
= l, unde
) ( lim x f l
x
x
s
α
α
<

·
şi
) ( lim x f l
x
x
d
α
α
>

·
.
II.2. Operaţii cu limite de funcţii
f:D→R, g:D→R, α - punct de acumulare a lui D, 1
) (
lim
l x f
x
·
→α
, 2
) (
lim
l x g
x
·
→α
,
l
1
,l
2
∈R;
.
) (
) (
lim
, 0 daca . 4
; ) (
lim
. 3
; ) ( ) (
lim
. 2
; )) ( ) ( (
lim
. 1
2
1
2
1
2 1
2 1
l
l
x g
x f
l
l a x af
l l x g x f
l l x g x f
x
x
x
x
· ≠
⋅ ·
⋅ · ⋅
+ · +




α
α
α
α
II.3. Limite tip
n
n n
n
n n
x
a a a a x a x a + + + · + + +
− −

.. . ) . . . (
l im
. 1
1
1 0
1
1 0
α α
α
;
lim
) ... (
lim
0
1
1 0
n
x
n
n n
x
x a a x a x a
t ∞ →

t ∞ →
· + + +
m
m m
n
n n
m
m m
n
n n
x b b b
a a a
b x b x b
a x a x a
+ + +
+ + +
·
+ + +
+ + +




→ ...
...
...
...
lim
. 2
1
1 0
1
1 0
1
1 0
1
1 0
α α
α α
α
;
lim
...
...
lim
0
0
1
1 0
1
1 0
m
n
x
m
m m
n
n n
x x b
x a
b x b x b
a x a x a
t∞ →


t∞ →
·
+ + +
+ + +
2 , , ,
lim
. 3 ≥ ∈ ∈ ·
+

n N n R x
n n
x
α α
α
62
∞ ·
∞ →
n
x
x
lim ,
−∞ ·
+
−∞ →
1 2
lim
n
x
x
;
4.
} 1 { \ , ,
l i m
*
+

∈ ∈ · R a R a a
x
x
α
α
α
∞ ·
∞ →
x
x
a
lim ,
0
lim
·
−∞ →
x
x
a
, dacã a > 1;
0
lim
·
∞ →
x
x
a
,
∞ ·
−∞ →
x
x
a
lim , dacã 0 < a < 1;
5.
} 1 { \ f i n i t a , 0 , l o g l o g
l i m
*
+

∈ > · R x
a a
x
α α α
α
−∞ ·
>

x
a
x
x
log lim
0
0
şi
+ ∞ ·
∞ →
x
a
x
log
lim
dacã a > 1;
+∞ ·
>

x
a
x
x
log lim
0
0
şi
−∞ ·
∞ →
x
a
x
log
lim
dacã 0 < a < 1;
6.
α
α
s i n s i n
l im
·

x
x
,
α
α
c o s c o s
l i m
·

x
x
Z tg tgx
x
π
π
α α
α
+ ∉ ·
→ 2
,
lim
,
Z c t g c t g x
x
π α α
α
∉ ·

,
l i m
∞ ·
<

tgx
x
x
lim
2
2
π
π
,
−∞ ·
>

tgx
x
x
lim
2
2
π
π
7.
∞ ·
>

ctgx
x
x
lim
0
0
,
−∞ ·
<

ctgx
x
x
lim
0
0
] 1 , 1 [ , a r c s i n a r c s i n
l i m
− ∈ ·

α α
α
x
x
,
] 1 , 1 [ , a r c c o s a r c c o s
l i m
− ∈ ·

α α
α
x
x
R arctg arctgx
x
∈ ·

α α
α
,
lim
,
R a r c c t g a r c c t g x
x
∈ ·

α α
α
,
l i m
2
lim
π
− ·
−∞ →
arctgx
x
,
2
lim
π
·
∞ →
arctgx
x
π ·
− ∞ →
a r c c t g x
x
l i m
,
0
l i m
·
∞ →
a r c ct g x
x
;
8.
1
sin
lim
0
·
→ x
x
x
,
1
lim
0
·
→ x
tgx
x
,
1
arcsin
lim
0
·
→ x
x
x
,
1
lim
0
·
→ x
arctgx
x
;
9. ; 1 , , 0
lim
> ∈ ∀ ·
∞ →
a Z n
a
x
x
n
x
10. ; ) 1 (
lim
,
1
1
lim
1
0
e x e
x
x
x
x
x
· + ·

,
`

.
|
+
→ t∞ →
11.
; 1
) 1 ln(
lim
0
·
+
→ x
x
x
63
12. 0 , ln
1
lim
0
> ·


a a
x
a
x
x
,
13. R r r
x
x
r
x
∈ ∀ ·
− +

,
1 ) 1 (
lim
0
.
II.4. Continuitatea funcţiilor
Definiţia II.4.1. Fie f:D→R, x
o
∈D, x
o
– punct de acumulare a lui D, f este
continuã în x
o
, dacã
) ( ) (
lim
0
0
x f x f
x x
·

, x
o
se numeşte punct de continuitate.
Definiţia II.4.2. Fie α∈ D, α este punct de discontinuitate de prima speţã
dacã existã şi sunt finite limitele laterale în α , dar funcţia nu este continuã în α .
Definiţia II.4.3. Fie α∈ D, α este punct de discontinuitate de speţa a doua
dacã nu este de prima speţã.
Teoremã. Dacã f:I→R, I – interval şi f continuã pe I, atunci J = f(I) este
interval ( o funcţie continuã pe un interval are proprietatea lui Darboux pe acel
interval).
III. Funcţii derivabile
III.1. Definiţia derivatei într-un punct
f:E→R, x
o
∈E, x
o
– punct de acumulare a lui E:
 f’(x
0
) = h
x f h x f
x x
x f x f
E h x
h x x
) ( ) (
l i m
) ( ) (
l i m
0 0
0
0
0
0
0
− +
·


∈ +
→ →
 f
s
’(x
0
) =
0
0
) ( ) (
lim
0
0
x x
x f x f
x x
x x −

<
→ , f
d
’(x
0
) =
0
0
) ( ) (
lim
0
0
x x
x f x f
x x
x x −

>

 f’(x
0
) = f
s
’(x
0
) = f
d
’(x
0
)
Interpretarea geometricã:
- dacã f’(x
0
)∈R, y - f(x
0
) = f’(x
0
)(x – x
0
) este ecuaţia tangentei la graficul funcţiei f în
punctul A(x
0
,f(x
0
));
- dacã f este continuã în x
0
, f
d
’(x
0
) = +∞, f
s
’(x
0
) = -∞, sau invers, x
0
este punct de
întoarcere al graficului;
- dacã f este continuã în x
0
şi existã derivatele laterale în x
0
, cel puţin una fiind
finitã, dar f nu este derivabilã în x
0
, x
0
este punct unghiular al graficului.
III.2. Reguli de derivare
f,g:E→R, f,g derivabile în x∈E:
1. (f + g)’(x) = f’(x) + g’(x);
2. (cf)’(x) = cf’(x), c∈R;
3. (f⋅ g)’(x) = f’(x)⋅ g(x) + f(x)⋅ g’(x)
64
4. dacã g(x)≠ 0,
) (
) ( ' ) ( ) ( ) ( '
) (
2
'
x g
x g x f x g x f
x
g
f −
·

,
`

.
|
;
5. dacã f:I→J, g:J→R, f derivabilã în x
0
∈I şi g derivabilã în y
0
= f(x
0
), atunci (gof)’(x
0
)
= g’(y
0
)f’(x
0
);
6. dacã f:I→J continuã, bijectivã şi derivabilã în x
0
cu f’(x
0
)≠ 0, atunci f
-1
:J→I este
derivabilã în y
0
, y
0
= f(x
0
) şi f
-1
(y
0
) =
) ( '
1
0
x f
.
III.3. Derivatele funcţiilor elementare
Funcţia (condiţii) Derivata (condiţii)
C 0
x
n
, n∈N*
nx
n-1
x
r
, r∈R, x>0
rx
n-1
0 , ≥ x x
0 ,
2
1
> x
x
log
a
x, a≠ 1, a>0, x>0
x a
1
ln
1

ln x, x>0
x
1
a
x
, a≠ 1, a>0, x>0
a
x
ln a
e
x
e
x
sin x cos x
cos x -sin x
tg x, x
Z k k ∈ + ≠ ,
2
) 1 2 (
π
x
2
cos
1
ctg x, x
Z k k ∈ ≠ , π
x
2
sin
1

arcsin x, x∈[0,1]
) 1 , 0 ( ,
1
1
2


x
x
arcos x, x∈[0,1]
) 1 , 0 ( ,
1
1
2


− x
x
arctg x
2
1
1
x +
arcctg x
2
1
1
x +

III.4. Derivata funcţiilor compuse
Funcţia (condiţii) Derivata (condiţii)
u
n
, n∈N* nu
n-1
⋅ u’
65
u
r
, r∈R, u>0 ux
n-1
⋅ u’
0 , ≥ u u
0 ,
2
'
> u
u
u
log
a
u, a≠ 1, a>0, u>0
u
u
a
'
ln
1

ln u, u>0
'
1
u
u

a
u
, a≠ 1, a>0 a
u
ln a⋅ u’
e
u
e
u
⋅ u’
sin u
cos u⋅ u’
cos u
- sin u⋅ u’
tg u, cos u≠ 0
'
cos
1
2
u
u

ctg u, sin u≠ 0
'
sin
1
2
u
u
⋅ −
arcsin u, u∈[-1,1]
) 1 , 1 ( , '
1
1
2
− ∈ ⋅

u u
u
arccos u, u∈[-1,1]
) 1 , 1 ( , '
1
1
2
− ∈ ⋅

− u u
u
arctg u
'
1
1
2
u
u

+
arcctg u
'
1
1
2
u
u

+

u
v
, u>0
u
v
⋅ v’⋅ ln u + v⋅ u
v-1
⋅ u’
III.5. Derivatele de ordin superior ale unor funcţii elementare
Funcţia (condiţii) Derivata de ordinul n(f
(n)
)
x
m
, m∈N, m≥ n
m(m-1)…(m-n+1)x
m-n
N m
x
m
∈ ,
1
(-1)
n
m(m-1)…(m+n-1)
n m
x
+
1
e
x
e
x
a
x
(ln a)
n
⋅ a
x
ln x
(-1)
n-1
(n-1)!
n
x
1
Funcţia (condiţii) Derivata de ordinul n(f
(n)
)
sin x

,
`

.
|
+
2
sin
π n
x
cos x

,
`

.
|
+
2
cos
π n
x
Formula lui Leibniz:
66
f f g f C
g f C g f C g f C g f C g f g f
n
k
k k n k
n
n n
n
n n
n
n
n
n
n
n n
· ∑ ⋅ ·
· ⋅ + ⋅ + ⋅ + ⋅ + ⋅ · ⋅
·

− − − −
) 0 (
0
) ( ) (
) ( ) 1 ( 1 ) 2 ( 2 ) 1 ( 1 ) ( ) (
,
' ... ' ' ' ) (
III.6. Proprietãţi ale funcţiilor derivabile
Teorema lui Fermat:
Fie f:I→R derivabilã pe I. În orice punct extrem local din interiorul lui I, f’ este
nulã.
Teorema lui Rolle:
Dacã funcţia continuã f:[a,b]→R este derivabilã pe (a,b) şi f(a) = f(b) atunci
existã c∈(a,b) astfel încât f’(c) = 0.
Teorema lui Lagrange:
Dacã funcţia continuã f:[a,b]→R este derivabilã pe (a,b), atunci existã c∈(a,b)
astfel încât
) ( '
) ( ) (
c f
a b
a f b f
·


.
Teoremã. Dacã funcţia f este continuã şi derivabilã pe I (I – interval deschis),
atunci:
1. între douã rãdãcini consecutive ale funcţiei existã cel puţin o rãdãcinã a derivatei;
2. între douã rãdãcini consecutive ale derivatei existã cel mult o rãdãcinã a funcţiei.
Teorema lui Cauchy:
Dacã f,g:[a,b]→R continue pe [a,b], derivabile pe (a,b) şi g’(x)≠ 0, ∀x∈(a,b)
atunci ∃c∈(a,b) astfel încât
) ( '
) ( '
) ( ) (
) ( ) (
c g
c f
a g b g
a f b f
·


IV. Asimptote
IV.1. Asimptote orizontale (f:D→R)
Definiţia IV.1.1. Dacã 1
) (
lim
l x f
x
·
+ ∞ →
sau 2
) (
lim
l x f
x
·
−∞ →
, l
1
,l
2
∈R, dreptele
y=l
1
şi y=l
2
sunt asimptote orizontale a lui f spre +∞, respectiv -∞
IV.2. Asimptote oblice (f:D→R)
Definiţia IV.2.1. Dacã
0
) (
lim
≠ ·
∞ →
m
x
x f
x
şi
R n m n m x x f
x
∈ · −
+ ∞ →
, , ] ) ( [
l i m

dreapta y = mx + n este asimptotã oblicã a lui f spre +∞.
Definiţia IV.2.2. Dacã
0 '
) (
lim
≠ ·
∞ →
m
x
x f
x
şi
R n m n x m x f
x
∈ · −
+ ∞ →
' , ' , ' ] ' ) ( [
l i m

dreapta y = m’x + n’ este asimptotã oblicã a lui f spre -∞.
67
IV.3. Asimptote verticale (f:D→R)
Definiţia IV.3.1. Dacã
t∞ ·
<

) ( lim x f
x
x
α
α
, α - punct de acumulare a lui D, dreapta
x=α este asimptotã verticalã la stânga a lui f.
Definiţia IV.3.2. Dacã
t∞ ·
>

) ( lim x f
x
x
α
α
, α - punct de acumulare a lui D, dreapta
x=α este asimptotã verticalã la dreapta a lui f.
V. Primitive
(integrale nedefinite)
Definiţia V.1. Fie funcţia f:J→R, J – interval, F:J→R este primitiva lui f, dacã
F este derivabilã pe J şi F’(x) = f(x), ∀x∈J.
Se noteazã: ∫
+ · c x F dx x f ) ( ) (
Proprietãţi ale primitivelor:
1.
[ ]
∫ ∫
+ ·

+ dx x f dx x f dx x f x f ) ( ) ( ) ( ) (
2 1 2 1
;
2. ∫ ∫
· dx x f a dx x af ) ( ) (
;
3. ∫ ∫
− · dx x g x f x g x f dx x g x f ) ( ) ( ' ) ( ) ( ) ( ' ) (
.
V.1. Prima metodã de schimbare a variabilei
Dacã ϕ :I→J, f:J→R,ϕ derivabilã pe I, f admite primitive (F), atunci

+ · ⋅ c t F dt t t f ) ( ) ( ' )) ( ( ϕ ϕ ϕ 
V.2. A doua metodã de schimbare a variabilei
Dacã ϕ :I→J, f:J→R,ϕ bijectivã, derivabilã, cu derivata nenulã pe I,
' ) ( ϕ ϕ ⋅ ·  f h
admite primitive (H) atunci ∫
+ ·

c x H dx x f ) ( ) (
1
ϕ  .
V.3. Tabel de primitive: (I – interval, I⊂R)
1.
N n R x c
n
x
dx x
n
n
∈ ∈ +
+
·

+
, ,
1
1
;
2.

− ∈ + ∞ ∈ +
+
·
+
} 1 { \ ) , , 0 ( ,
1
1
R x c
x
d x x α
α
α
α
;
3.
1 , 0 , ,
ln
≠ > ∈ + ·

a a R x c
a
a
dx a
x
x
;
4.
R I I x c x
x
dx
⊂ ∈ +

· , , ln
;
68
5.
} , { \ , , ln
2
1 1
2 2
a a R I I x c
a x
a x
a
d x
a x
− ⊂ ∈ +
+

·


;
6.
0 , ,
1 1
2 2
≠ ∈ + ·

+
a R x c
a
x
arctg
a
dx
a x
;
7.
R x c x xdx ∈ + − ·

, cos sin
;
8.
R x c x xdx ∈ + ·

, sin cos
;
9.
¹
'
¹
¹
'
¹
∈ + ⊂ ∈ + ·

Z k k R I I x c t g x d x
x 2
) 1 2 ( \ , ,
c o s
1
2
π
;
10.
{ ¦ Z k k R I I x c c t g x d x
x
∈ ⊂ ∈ + − ·

π \ , ,
s i n
1
2
;
11.

¹
'
¹
¹
'
¹
∈ + ⊂ ∈ + − · Z k k R I I x c x t g x d x
2
) 1 2 ( \ , , c o s l n
π
;
12.
{ ¦

∈ ⊂ ∈ + · Z k k R I I x c x c t g x d x π \ , , s i n l n
;
13.
( ) R x c a x x dx
a x
∈ + + + ·

+
, ln
1
2 2
2 2
;
14.
0 ), , ( sau ) , ( , ln
1
2 2
2 2
> − −∞ ∈ +∞ ∈ + − + ·


a a x a x c a x x dx
a x
;
15.
0 ), , ( , arcsin
1
2 2
> − ∈ + ·


a a a x c
a
x
dx
x a
V.4. Primitivele funcţiilor raţionale
1.
0 , 1 , , ) (
) 1 (
1
) (
1
≠ − ≠ ∈ + +
+
·

+
+
a n N n c b ax
a n
dx b ax
n n
;
2. ∫
≠ + + ·
+
0 , ) ln(
1
a c b ax
a b ax
dx
;
3.

≠ ≠ ∈ +
+ −
− ·
+

0 , 1 , ,
) ( ) 1 (
1
) (
1
a n N n c
b ax a n b ax
dx
n n
;
4.
b a c
a x
b x
b a b x a x
dx
≠ +
+
+

·

+ +
, ln
1
) )( (
;
5.
∫ ∫
≠ − · ∆ +

,
`

.
|
+
·
+ +
0 , 4 b unde ,
4 2
1
2
2
2
2
a ac c
a a
b
x
dx
a c bx ax
dx
.
69
Substituţiile lui Euler:
1. 0 daca ,
2
> t · + + a a x t c bx ax ;
2. 0 daca ,
2
> t · + + c c tx c bx ax ;
3.
1
2
1
2
si 0 4 daca ), ( x ac b x x t c bx ax > − − · + + este o rãdãcinã a ecuaţiei
ax
2
+ bx + c = 0.
VI. Integrale definite
IV.1. Definiţia integrabilitãţii (integrale Riemann)
Notaţii: f:[a,b]→R, ∆ = (a = x
0
, x
1
, x
2
, …, x
n
= n) diviziune, x
i-1
≤ ξ
i
≤ x
i
, ξ
i

puncte intermediare, σ

(f, ξ ) – suma Riemann:
∑ − ·
·
− ∆
n
i
i i i
x x f f
1
1
) )( ( ) , ( ξ ξ σ
Definiţia VI.1.1. f se numeşte integrabilã dacã existã numãrul real I
f
cu
proprietatea: ∀ε > 0, ∃η
ε
>0 astfel încâtr pentru orice divizune ∆ a lui [a,b] cu
ε
η < ∆
şi orice puncte intermediare ξ
i
are loc
ε ξ σ < −
∆ f
I f ) , (
unde
) (
max
1
1

≤ ≤
− · ∆
i i
n i
x x
Se noteazã: ∫
·
b
a
f
dx x f I ) (
Proprietãţi ale integralei definite:
1. ∫ ∫ ∫
+ · +
b
a
b
a
b
a
dx x g dx x f dx x g x f ) ( ) ( )) ( ) ( ( β α β α
;
2. ∫ ∫ ∫
+ ·
b
a
c
a
b
c
dx x f dx x f dx x f ) ( ) ( ) (
;
3. ∫
− ·

a
b
b
a
dx x f dx x f ) ( ) (
;
4.
0 ) ( ·

a
a
dx x f
.
Formula lui Leibniz-Newton:
) ( ) ( ) ( a F b F dx x f
b
a
− ·
∫ (F – primitivã a lui f)
Teorema de medie:
Dacã f continuã pe [a,b], atunci ∃ξ ∈[a,b] astfel încât:
) ( ) ( ) ( ξ f a b dx x f
b
a
− ·

Formula de integrare prin pãrţi:

− ·

b
a
b
a
b
a
dx x g x f x g x f dx x g x f ) ( ) ( ' ) ( ) ( ) ( ' ) (
Formula de schimbare de variabilã:
70
Dacã ϕ :[a,b]→J, f:J→R, f continuã pe J, ϕ derivabilã cu derivata continuã pe
[a,b], atunci ∫
·


) (
) (
) ( ) ( ' )) ( (
b
a
b
a
dx x f dt t t f
ϕ
ϕ
ϕ ϕ
Proprietãţi de paritate:
Dacã f:[-a,a]→R continuã atunci:
¹
¹
¹
'
¹

·


a
a
a
f d x x f
f
d x x f
0
p a r a d a c a , ) ( 2
i m p a r a d a c a , 0
) (
VI.2. Aplicaţii ale integralei definite
1. Aria subgraficului Γ
f
, f:[a,b]→R
+
, f continuã:
y
aria ∫
· Γ
b
a
f
dx x f ) (
Γ
f

y
0 a b x
Aria subgraficului Γ
f,g
, f,g:[a,b]→R şi
f(x) ≤ g(x) ∀ x∈[a,b]
0 a Γ
f,g
b x
aria ∫
− · Γ
b
a
g f
dx x g x f )] ( ) ( [
,
2. Volumul corpurilor de rotaţie, f:[a,b]→R
+
, f continuã:
y

·
b
a
f
dx x f C vol ) ( ) (
2
π
a b x
71
z
3. Lungimea graficului f:[a,b]→R
+
, f derivabilã cu derivata continuã:
B
A

+ ·
b
a
dx x f f l
2
)) ( ' ( 1 ) (
a b
4. Aria suprafeţelor de rotaţie:

+ ·
b
a
f
dx x f x f A
2
)) ( ' ( 1 ) ( 2π
72

ANLIZÃ MATEMATICÃ
I. Siruri ………………………………………………………………………….. II. Limite de funcţii ……………………………………………………………... III. Funcţii derivabile …………………………………………………………… IV. Asimptote …………………………………………………………………… V. Primitive ……………………………………………………………………... VI. Integrale definite ……………………………………………………………. 59 61 64 67 68 70

2

ALGEBRÃ
I. Elemente de logicã matematicã
I.1. Noţiunea de propoziţie
Definiţia I.1.1. Se numeşte propoziţie un enunţ despre care se poate spune cã este adevãrat sau fals, adr nu şi adevãrat şi fals simultan. Se noteazã cu p,q, P, Q Ex: 1) π ∉ Q : acesta este un enunţ care exprimã un adevãr, deci o propoziţie adevãratã. 2) x + 5 = 3, x∈N este o propoziţie falsã, pentru cã nu existã nici un numãr natural astfel ca x + 5 = 3 3) x ≤ y, x,y∈N este un enunţ despre care nu se poate spune nimic. Deci nu este o propoziţie. Valoarea logicã sau valoarea de adevãr a unei propoziţii. Dacã o propoziţie p este adevãratã se spune cã are valoarea logicã sau valoarea de adevãr: adevãrul; aceastã valoare de adevãr se noteazã cu simbolul 1 sau a şi scriem v(p) = 1 sau (v)p = a. Daca o propoziţie q este falsã, se spune cã are valoarea de adevãr: falsul; aceastã valoare de adevãr se noteazã cu simbolul 0 sau f şi scriem v(q) = 0 sau v(q) = f.

I.2. Operatori logici Negaţia
Definiţia I.1.2. Negaţia unei propoziţii p este propoziţia care este falsã când p este adevãratã şi este adevãratã când p este falsã. Se noteazã: non p,  p, p . Tabela de adevãr a propoziţiei non p se întocmeşte be baza relaţiei v(non p) = 1 – v(p). p non p 1 0 0 1

Conjuncţia
Definiţia I.2.2. Conjuncţia a douã propoziţii p şi q este propoziţia care este adevãratã dacã şi numai dacã fiecare propoziţie p şi q este adevãratã. Se noteazã: p ∧q

3

2. Se noteazã: (non p) sau q. Se noteazã: p ∨q Tabela de adevãr a propoziţiei p ∨q este: p 1 1 0 0 q 1 0 1 0 p ∨q 1 1 1 0 Implicaţia Definiţia I.4. Propoziţiile p şi q sunt echivalente logic. Tabela de adevãr a propoziţiei p→q este: p 1 1 0 0 q 1 0 1 0 non p (non p)∨ q 0 1 0 0 1 1 1 1 Echivalenţa logicã Definiţia I. Propoziţia p este ipoteza. Disjuncţia a douã propoziţii p şi q este propoziţia care este adevãratã dacã şi numai dacã cel puţin una din propoziţiile p. iar propoziţia q este concluzia. qeste adevãratã.Tabela de adevãr a propoziţiei p ∧q este: p 1 1 0 0 q 1 0 1 0 p ∧q 1 0 0 0 Disjuncţia Definiţia I.2. dacã şi numai dacã p.3.2. atunci q”. Implicaţia propoziţiilor p şi q este propoziţia care este falsã dacã şi numai dacã p este adevãratã şi q este falsã. 4 . q sunt adevãrate sau false simultan.4. p→q şi se citeşte: “p implicã q” sau “dacã p.

Noţiunea de predicat Definiţia I. Definiţia I. astfel încât propoziţia p(x’) este adevãratã. În scris se noteazã α ≡ β . Tabela de adevãr a propoziţiei compuse p↔q este: p 1 1 0 0 q 1 0 1 0 non p non q 0 0 0 1 1 0 1 1 p→q 1 0 1 1 q→p 1 1 0 1 (p→q)∧(q→p) 1 0 0 1 I.…). Predicatele p(z. “p este condiţie necesarã şi suficientã pentru q”.y.Se noteazã (non p)∨ şi (non q)∨ (p→q) şi (q→p). oricare ar fi valorile pe care le iau x.… în unul şi acelaşi domeniu. variabilele x.5.z. q(x.2. adevãratã sau nu.…) se numesc echivalente dacã.1.3.q.…).r. Expresii în calculul propoziţiilor Propoziţiile p.z.y.z. Cuantificatori Definiţia I.q. a cãrei valoare de adevãr se numeşte valoarea expresiei α . atunci scriem ∃ xp(x). Douã expresii logice α şi β se numesc echivalente dacã şi numai dacã pentru orice propoziţii p.… luând valori în mulţimi date. Fie p(x).q. echivalent cu q” sau “p dacã şi numai dacã q”.z.4. un predicat.4.…) şi pot fi unare (de o variabilã).r. propoziţiile corespunzãtoare au aceleaşi valori de adevãr. Scriem p(z. ∨ ∧ →. I. care se numesc formule ale calculului cu propoziţii sau expresii logice.… respective. ↔ . … fiind date. Definiţia I. obţinutã pentru propoziţiile p. . r.1.q.y. cu x∈M.z. Definiţia I.1.… cu diferite propoziţii obţinem o altã propoziţie.…)⇔ q(x.2.… cele douã expresii reprezintã propoziţii care au aceeaşi valoare de adevãr.5. Înlocuind în α pe p.y. se citeşte: “p q p.y. p↔q.r. O expresie logicã α care se reduce la o propoziţie adevãratã. 5 .y.3. putem formula diferite expresii. binare (de douã variabile). I. Predicatele se noteazã p(z. cu ajutorul operatorilor logici  .y.z. β (p.4.q.q.r.3.… se numeşte tautologie.r. oricare ar fi propoziţiile p. ternare (de trei variabile).…). q(x.…). Ele se noteazã α sau α (p. etc.z.q.. Dacã existã (cel puţin) un element x’∈M.…).y. Se numeşte predicat sau propoziţie cu variabile un enunţ care depinde de o variabilã sau de mai multe variabile şi are proprietatea cã pentru orice valori date variabilelor se obţine o propoziţie adevãratã sau o propoziţie falsã.r.z.

non(p∨ ≡ (non p)∧ q) (non q) (p∧ r)) ≡ ((p∧ (p∧ conjuncţia este distributivã în raport cu disjuncţia şi (q∨ q)∧ r)) (p∨ r)) ≡ ((p∨ (p∨ disjuncţia este distributivã în raport cu conjuncţia (q∨ q)∧ r)) II.  ((∀x)( ∀y)p(x. 3.  ((∃ x)p(x)) ⇔ ((∀x) (p(x)). 3. non(p∧ ≡ (non p)∨ q) (non q) legile lui de Morgan. (∃ x)( ∃ y)p(x. B. Y.y. (∀x)(∀y)p(x. 6. Mulţimi Moduri de definire a mulţimilor.r. C. Proprietãţi fundamentale ale operatorilor logici 1.… 6 . b. Dacã p(x) este o propoziţie adevãratã pentru orice x∈M.1. I.(∃ x)p(x) sau (∃ x∈M)p(x). Simbolul ∀ se numeşte cuantificator universal şi se citeşte “oricare ar fi”.y))⇔(( ∃ x)( ∃ y) p(x.y)). Reguli de negare: 1.… avem: non(non p) ≡ p. Mulţimile se noteazã cu litere mari: A. 2. care ne aratã cã pentru a demonstra cã p→q.6. (p∧ ≡ (q∧ (comutativitatea conjuncţiei). Mulţimile se definesc fie prin indicarea elementelor lor (de pildã {0.y). este totuna cu a demonstra cã non p→non q.y).7.z}).  ((∃ x)(∃ y)p(x. atunci scriem ∀xpx. 7.y))⇔((∀x)(∀y) p(x. un predicat. fie prin specificarea unei proprietãţi caracteristice a elementelor lor (de exemplu {x∈R x2 – 3x + 2 = 0}). 4. 5. c. Simbolul ∃ se numeşte cuantificator existenţial şi se citeşte “existã”. q) r) r)) ((p→q)∧ (q→r))→(p→r) (tranzitivitatea implicaţiei).y) ⇔ (∃ y)( ∃ x)p(x. 2. Fie p(x) cu x∈M.3} sau {x. 2. (∀x)p(x) sau (∀x∈M)p(x). 4.y) ⇔ (∀y)(∀x)p(x.  ((∀x)p(x)) ⇔ ((∃ x) (p(x)).2. Z.… X. Metoda de demonstraţie prin reducere la absurd Aceastã metodã se bazeazã pe tautologia (p→q) ≡ (non p→non q). q) p) ((p∧ r) ≡ (p∧ r)) (asociativitatea conjuncţiei). Oricare ar fi propoziţiile p.5.y)). q)∧ (q∧ (p∨ ≡ (q∨ (comutativitatea disjuncţiei). iar elementele lor cu litere mici: a. Definiţia I. 8. I. Proprietatea de comutativitate a cuantificatorilor: 1.q. q) p) ((p∨ ∨ ≡ (p∨(q∨ (asociativitatea discjuncţiei).

B ⊂ A ∪ B. A ∪ B = {x x∈A ∨x∈B} Proprietãţile reuniunii: ∀ A. 2. ∀ A. 3. B. ∀ A: A ∪ A = A (idempotenţa). Intersecţia mulţimilor A şi B: 1. Se noteazã cu ∅. Incluziunea mulţimii A în mulţimea B: (A ⊂ B) ⇔ (∀x∈A ⇒ x ∈B) Mulţimea A se numeşte o parte sau o submulţime a lui B. Reuniunea mulţimilor A şi B: 1. ∀ A. B: A ∩ B = B ∩ A (comutativitatea). ∀ A.3. ∀ A. (A ⊂ B ∧B ⊂ C) ⇒ (A ⊂ C) (tranzitivitatea). 4. B: A ∪ B = B ∪ A (reflexivitatea). II. Proprietãţile incluziunii: ∀ A. (A = B ∧B = C) ⇒ (A = C) (tranzitivitatea). Dacã un element a aparţine unei mulţimi A. ∀ A: A ∩ A = A (idempotenţa). 2. 5. B: A ⊂ A ∪ B. ∀ A: A ∩ ∅ = ∅ 7 1. C: (A ∩ B) ∩ C = A ∩ (B ∩ C) (asociativitatea). 4. . 3. ∀ A. 2. A = A (reflexivitatea). 4.Apartenenţa unui element la o mulţime.2. Egalitatea mulţimlor A şi B: (A = B) ⇔ (∀x∈A ⇒ x∈B) şi (∀y∈B ⇒ y∈A) Proprietãţile egalitãţii: 1. II. ∅ ⊂ A Relaţia de neincluziune se noteazã A ⊄ B. A ∩ B = {x x∈A ∧x∈B} Proprietãţile intersecţiei: ∀ A. C: (A ∪ B) ∪ C) = A ∪ (B ∪ C) (asociativitatea). 3. 3. acesta se noteazã a∈A şi se citeşte “a aparţine lui A”. Definiţie. ∀ A: A ∪ ∅ = A. (A = B) ⇒ (B = A) (simetria). B. II. (A ⊂ B) ∧(B ⊂ A) ⇒ (A = B) (antisimetria).4. II.1. Mulţimea vidã este mulţimea care nu are nici un element. 2. A ⊂ A (reflexivitatea).

C: (A ∩ B) \ C = A ∩ (B \ C) = (A \ C) ∩ B. ∀ A. 8. C: (A ∩ B) ∪ C = (A ∪ C) ∩ (B ∪ C) (distributivitatea reuniunii faţã de intersecţie). 3. CEA = E \ A. B. 6. 8 .7.5. B: A ∆ B = B ∆ A (comutativitatea). Pentru ele avem A ∩ B = ∅. adicã A⊂E) CEA = {x x∈E ∧x∉A} Proprietãţi: (∀A. B: A ∩ B ⊂ A. B: A = (A ∩ B) ∪ (A \ B). 4. ∀ A. B. B: A ∆ B = A ∪ B \ (A ∩ B) II. C: A \ (B ∩ C) = (A \ B) ∪ (A \ C). ∀ A. 6. A ∪ (A ∩ B) = A (absorbţia). 3. B. 7. ∀ A.5. 2. II. B. C: (A ∪ B) \ C = (A \ C) ∪ (B \ C). Mulţimile A şi B care nu au nici un element comun se numesc disjuncte. II. B. ∀ A. B. C: A \ (B ∪ C) = (A \ B) \ C. C: (A ∪ B) ∩ C = (A ∩ C) ∪ (B ∩ C) (distributivitatea intersecţiei faţã de reuniune). 4. 2. 5. Definiţie. B. A ∩ B ⊂ B 6. ∀ A. ∀ A. Complementara unei mulţimi A în raport cu mulţimea E: (A fiind o parte a lui E. A \ B = {x x∈A ∧x∉B} Proprietãţile diferenţei: ∀ A: A \ A = ∅. ∀ A. ∀ A. C: (A \ B) ∩ C = (A ∩ C) \ (B ∩ C). ∀ A. Diferenţa mulţimilor A şi B: 1. Diferenţa simetricã a mulţimilor A şi B: 1. CE∅ = E. A ∆ B = (A \ B) ∪ (B \ A) Proprietãţile diferenţei simetrice: ∀ A: A ∆ A = ∅. ∀ A. 5. 2. B: A ∩ (A ∪ B) = A. CE(CEA) = A (principiul reciprocitãţii). 8. B: A \ B = A \ (A ∩ B). 3. ∀ A. B. B. ∀ A. ∀ A. ∀ A: A ∆ ∅ = ∅ ∆ A = A. 7.6. C: A ∩ (B ∆ C) = (A ∩ B) ∆ (A ∩ C). B⊂E) 1. ∀ A. C: (A ∆ B) ∆ C = A ∆ (B ∆ C) (asociativitatea).

Atunci:  A ∪ B  =  A  +  B  - A ∩ B  Teorema II. R.2. 7. Z. 6.4. (A ∩ B) x C = (A x C) ∩ (B x C). notat  E  sau card E. cardinalul mulţimii {1.9.9.C. A x B ≠ B x A.….2.5. Mulţimile A şi B se numesc echipotente dacã existã o bijecţie de la A la B.D avem): 1. Aceasta se numeşte finitã dacã E = ∅ sau dacã existã n∈N.9. Formulele lui de Morgan (∀A.1. B⊂E) CE(A ∪ B) = CEA ∩ CEB.6. (A ∩ B) x (C ∩ D) = (A x C) ∩ (B x D) Definiţia II. Definiţia II. Fie A şi B douã mulţimi finite. (A ∪ B) x C = (A x C) ∪ (B x C).9. Aceasta se numeşte numãrabilã dacã este echipoentã cu N.2. A ∩ C  . Definiţia II. O mulţime E se numeşte infinitã dacã ea nu este finitã. 5. iar cardinalul mulţimii N se noteazã cu x0 (alef zero). dacã A ≠ B. 3. Exemple de mulţimi infinite sunt: N. 2. A ∩ B  .9. Q. senoteazã cu n. Fie A. II. cardinalul mulţimii vide se noteazã cu 0. 5. dacã şi numai dacã E este echipotentã cu F. A \ B = CE(A ∩ B).4. Definiţia II. CE(A ∩ B)= CEA ∪ CEB.1. Exemplu: Mulţimea numerelor raţionale.2. (A x B) ∪ (A x C) = A x (B ∪ C). Fie E o mulţime. A ⊂ B ⇔ CEB ⊂ CEA. B ∩ C  +  A ∩ B ∩C 9 . B şi C trei mulţimi finite.8.9.9. astfel încât E este echipotentã cu mulţimea {1. 6. Definiţia II. Fie E o mulţime. astfel încât  E  =  F  . CEE = ∅. Teorema II.…. O mulţime se numeşte cel mult numãrabilã dacã este finitã sau numãrabilã.9. 4. Se numeşte cardinalul acestei mulţimi un simbo asociat ei. II.b) a∈A ∧b∈B} Proprietãţile produsului cartezian (∀ A. Atunci:  A ∪ B ∪ C =  A  + B  + C  . A ∪ CEA = A (principiul exluderii terţiului).n} cu n∈N. 8. Produsul cartezian a douã mulţimile A şi B: A x B = {(a. Definiţia II. Fie E o mulţime. (A \ B) x C = A x C \ B x C.B.n}. A ∩ CEA = ∅ (principiul necontradicţiei).9.3.

Proprietãţi ale relaţiilor binare pe o mulţime: 1.y)∈R. atunci scriem xRy sau (x. aRb şi bRa implicã a=b.1. tranzitivã şi simetricã.3. Relaţia binarã R pe mulţimea M se numeşte antisimetricã dacã ∀ a. Deci o relaţie binarã se referã la perechile de elemente din M.III.4. Aceastã relaţie de ordin se numeşte relaţie de ordine totalã dacã oricare douã elemente ale lui M sunt comparabile adicã ∀a. Douã clase de echivalenţã Ca şi Cb sau coincid (când aRb) sau sunt disjuncte. R o relaţie de echivalenţã pe M şi a un element fixat din M.b∈M avem aRb implicã bRa. Definiţia III. Relaţia binarã R pe mulţimea M se numeşte reflexivã dacã ∀ a∈M avem pe aRa. Definiţia III. Se numeşte greficul relaţiei R definitã pe M mulţimea G = {(x.c ∈M. tranzitivã şi antisimetricã. aRb implicã bRc implicã aRc. Q şi R este o relaţie de ordine.6. Relaţii binare Relaţia binarã pe o mulţime Definiţia III. dacã a şi b împãrţite la 3 dau acelaşi rest. Definiţia III.b∈M. Relaţia binarã R pe mulţimea M se numeşte tranzitivã dacã ∀ a. Se numeşte relaţie de ordin pe M o relaţie binarã care este reflexivã.y) xRy}. Fie M o mulţime nevidã şi “≤ ” o relaţie de ordin pe M.5. Fie M o mulţime. Definiţia III. Definiţia III. Se noteazã: “<” sau “≤ ” De exemplu: relaţia cunoscutã de ordine naturalã “≤ ” pe N. Definiţia III. O relaţie binarã R definitã pe o mulţime nevidã M se numeşte relaţie de echivalenţã dacã ea este reflexicã. Fie M o mulţime nevidã.2. Scriem a ≡ b (mod 3). 3.b∈M avem sau a<b sau b<a. 10 .b. Se numeşte relaţia binarã R pe M o parte a produsului cartezian MxM. Fie M o mulţime şi R o relaţie de echivalenţã pe M. Z. Exemplu: Fie N mulţimea numerelor naturale şi numãrul 3 fixat. Fie M o mulţime nevidã. 4. Se numeşte mulţimea cât a lui M în raport cu relaţia R şi se noteazã M/R mulţimea claselor de echivalenţã. de pildã 4 ≡ 1 (mod 3). 2. Relaţia binarã R pe mulţimea M se numeşte simetricã dacã ∀ a. Pe N stabilim urmãtoarea relaţie R: a şi b din N sunt în relaţie cu R. Aceasta este o relaţie de echivalenţã. Dacã x∈M este relaţia R cu y∈M.7. Se numeşte clasã de echivalenţã corespunzãtoare elementului a mulţimea Ca = {x ∈M  xRa}.

avem f(x) ≠ f(y). Definiţia IV.1. bijective Definiţia IV. dacã pentru oricare douã elemente x şi y ale lui A. în baza cãreia oricãrui element a∈A i se asociazã un unic element.Mulţimea înzestratã cu o relaţie de ordine totalã se numeşte mulţime total ordonatã. Mulţimea M. Spunem cã f este o funcţie injectivã. B⊂R).f(a)). Prin funcţie definitã pe mulţimea A. x≠ y.8.2. definitã prin formula f(x) = x2. surjective. Funcţii IV.2. Definiţia III. f(a)  a∈A} Definiţia IV. Noţiunea de funcţie Definiţia IV. De exemplu: f:R→R. notat f(a). dar g:Z→N. Faptul cã f este injectivã se mai exprimã şi altfel: ∀x. Definiţia IV. iar mulţimea B se numeşte codomeniu de definiţie sau domeniul valorilor funcţiei.y∈A: f(x) = f(y) ⇒ x = y De exemplu: f:N→N. din B. se zice bine ordonatã. a ≠ 0 este surjectivã. Fie f:A→B o funcţie. g(x) = x2 nu este o funcţie injectivã deoarece g(-2) = g(2) = 4.1. 11 .1. f(x) = ax.2.1. IV. cu valori în mulţimea B se înţelege orice lege (procedeu sau convenţie) f.2.3. dacã pentru orice b∈B existã cel puţin un element a∈A. Se numeşte funcţie numericã o funcţie f:A→B. Fie M o mulţime nevidã. Funcţii injective. Fie A şi B douã mulţimi. este injectivã. Deci f:A→B nu este surjectivã dacã ∃ b∈B avem f(a) ≠ b(∀)a∈A. astfel încât f(a) ≠ b.1. O funcţie f:A→B este o funcţie surjectivã. cu aceastã relaţie de bunã ordonare. IV. deci Gf = {(a. Prin graficul acestei funcţii înţelegem submulţimea Gf a produsului cartezian A x B formatã din toate perechile (a.2. O relaţie de bunã ordonare pe M este o relaţie de ordie totalã pe M. O relaţie de ordine pe M se numeşte relaţie de bunã ordonare dacã orice parte nevidã a lui M are un cel mai mic element. Mulţimea A se numeşte domeniu de definiţie. a∈A.1. Fie f:A→B o funcţie. pentru care atât domeniul de definiţie A cât şi domeniul valorilor B sunt submulţimi ale mulţimilor numerelor reale (deci A.

atunci f(a)∈B.2. Fie a∈A. (h◦g)◦f are sens şi existã egalitatea: h◦(g◦f) = (h◦g)◦f. 5. a ≠ 0 am⋅ bm=(a⋅ b)m 12 .3. 2. Funcţia inversã Definiţia IV. De exemplu: Fie A = {x∈R x ≥ 0} şi f:R→R. Atunci fiecare din funcţiile h◦(g◦f). Observaţii: 1. 2.1.3. Pentru orice mulţime C şi pentru orice funcţie g:C→A avem 1A◦g = g Definiţia IV. Pentru orice mulţime B şi pentru orice funcţie f:A→B avem f◦1A= f 2. 4. V. IV. 6. O funcţie este inversabilã dacã şi numai dacã este bijectivã. are sens sã vorbim de compunerea funcţiei g cu funcţia f numai dacã B = C. Funcţia h astfel definitã se noteazã g◦f (sau gf) şi se numeşte compunerea funcţiei g cu funcţia f. Fie funcţiile f:A→B şi f:B→C (domeniul de definiţie al funcţiei g coincide cu codomeniul funcţiei f). deci existã imaginea sa prin g. Atunci: 1. Operaţii cu numere reale V. Compunerea funcţiilor Definiţia IV. 3. în general f◦g ≠ g◦f. are sens g◦f:A→A şi f◦g:B→B. O funcţie f:A→B se numeşte inversabilã dacã existã o funcţie g:B→A astfel încât g◦f = 1A şi f◦g = 1B.2. Notãm cu 1A:A→A funcţia definitã astfel: 1A(a) = a pentru ∀a∈A. O funcţie f:A→B care este simultan injectivã şi surjectivã se numeşte funcţie bijectivã. f(x) = x2. Dacã f:A→B şi g:B→A sunt douã funcţii.4. adicã g(f(a))∈C. Fie f:A→B şi g:B→C şi h:C→D trei funcţii. Fie A o mulţime şi 1A funcţia sa identicã. 1A se numeşte funcţia identicã a mulţimii A. (+a)n = +an (-a)2n = +a2n (-a)2n+1 = -a2n+1 am⋅ an = am+n am:an = am-n. Dacã f:A→B şi g:C→D sunt douã funcţii. IV.1.Definiţia IV.3. Fie A o mulţime oarecare. Propoziţie. Teoremã. Funcţia f este bijectivã. Teoremã. Astfel putem defini o funcţie h:A→C unde h(a) = g(f(a)) pentru ∀a∈A.1. Puteri naturale ale numerelor reale 1.4.4.

z. 8. (a2 + b2 + c2)(x2 + y2 + z2 + t2) = (ax – by – cz – bt) 2 + (bx + ay – dz – ct)2 + (cx + + dy +az – bt)2 + (dx – cy + bz + at)2. n ≠ 0. 4. x3 + y3 + z3 = (x + y + z)3 – 3(x + y)(y + z)(z + x). 16. a ≠ 0. 17. a – b2 = (a – b)(a + b).a > 0.a2n – b2n = (a2 – b2)(a2n-2 + a2n-4b2 + … + a2b2n-4 + b2n-2).a > 0 . cât şi pentru exponenţi reali. 10. 4ab = (a + b)2 – (a – b)2. 12. puterile reale fiind definite cu ajutorul şirurilor de puteri raţionale.a2n+1 + b2n+1 = (a + b)(a2n + a2n-1b + … + ab2n-1 +b2n). b ≥ 0 . 2. Puterile numerelor reale se extind atât pentru exponenţi raţionali pozitivi sau negativi.a5 + b5 = (a + b)(a4 – a3b + a2b2 – ab3 + b4).a6 + b6 = (a3 – 2ab2)2 + (b3 – 2a2b)2 (G. (a2 + b2)(x2 + y2) = (ax – by)2 + (ax + bx)2. 0n = 0. avem: 1. 3.(am)n = amn = (an)m. Identitãţi fundamentale Oricare ar fi x. 13. b m  1 8. 13 .(1 + a + a2 + … + an)(1 + an+1) = 1 + a + a2 + … + a2n+1. a0 = 1. 5. 11.an – bn = (a – b)(an-1 + an-2b + … + abn-2 + bn-1). de Recquigny-Adanson). m =   = a − m . a3 – b3 = (a – b)(a2 + ab + b2). V. a4 – b4 = (a – b)(a + b)(a2 + b2). 2.y. Proprietãţi 1. b ≠ 0. a a 1 9. a ⋅ m b = m ab . − 1 1 = m = a m . a4 + b4 = (a2 + b2 – ab 10. a3 + b3 = (a + b)(a2 – ab + b2). 2 V. 7. Aceste puteri au proprietãţi identice cu exponenţi numere naturale. a a m 1 1 m ( a) m m = a.t. m a = am . 3. 4.b. 15.c∈R şi n∈N.2. n∈N.a5 – b5 = (a – b)(a4 + a3b + a2b2 + ab3 + b4). a. 14. am:bm =   .m a  7. x3 + y3 + z3 – 3xyz = (x + y + z)(x2 + y2 + z2 – xy – xz – yz).a. a ≠ 0.(1 + a)(1 + a2 + a4) = 1 + a + a2 + a3 + a4 + a5. 9.3. 6. a ≥ 0 . 11. Radicali.

b > 0 . f(x) = ax + b. a ≥ 0. a = a . a ≥ 0 . b ≥ 0 . este a+ b 21. a ≥ 0 . a ≥ 0 . c. 13. orice numãr real x este soluţie a ecuaţiei afine date. m a p ⋅ n b q = mn a pn ⋅ b qm . 16. a. b > 0 . n nm m 11. a > 0 . 10. 3 2 = −a 2 n +1 = −2 n +1 a .5. a ≥ 0. b ≥ 0 b . 6. dacã şi numai dacã A2 – B = C2. m a p : n b q = mn a pn : b qm . 12. m m a :mb =m a . a +b +2 a .Expresia conjugatã a lui a + ab + b 3 3 iar pentru 3 a ±3 b este VI.  a a   m a ⋅ m b ⋅ m c = m abc . a ≠ 0 x -∞ +∞ f(X) semn contrar lui a 14 0 semnul lui a − b a . 2 n +1 1 = −a. n 14.1. Ecuaţii de gradul întâi sau ecuaţii afine ax + b = 0. a = 0 şi b = 0. m n a = mn a = n m a . a ≥ 0 . (2 n +1 − a ) 19. 17. a = 0 şi b ≠ 0. Ecuaţii şi inecuaţii de gradul întâi VI. a. S = { − a }. a ≥ 0 . a± b A± B = A+C ± 2 2 A −C 2 . b 8.x∈R Fie S mulţimea de soluţii a acestei ecuaţii. 7. a ≥ 0 . Dacã 1. Semnul funcţiei afine f:R→R. m a : n a = m+n a m−n . 9. m a n = ( m a ) n = a m . 2 n+1 − a 18. S = R. ≥ 0 . a ∈ R. a. a 2 = a . b 2. a. x = − b a (soluţie unicã).b. 15. ecuaţia nu are soluţii: S = ∅. a ≠ 0.  1 1 m  = . a > 0 . mn a mp = n a p . a > 0 . m a ⋅ n a = m +n a m +n . a + b = 20. 3. b.

b > 0.x∈R.x∈R. Cazul 2. S = (+∞. b = 0. a = 0. 2. a. 15 . 2.2. y A(0. a.b) x B( − a . a > 0. <  − x d a cxa 0  x =  0 d. ax + b > 0. Modului unui numãr real . S = (-∞. − a ] 2.0) b VI. S = ∅. ax + b = 0. a < 0. − a ). b > 0. S = R. a > 0. S =( − a . b b b b VI.b. a = 0.Graficul funcţiei de gradul întâi va fi o linie dreaptã. Inecuaţii de gradul întâi sau ecuaţii fine Cazul 1. 4. + ∞). 4. a cxa 0 =  x d a cxa> 0  . Inecuaţiile ax + b < 0 şi ax + b ≥ 0 se reduc la cele douã cazuri (prin înmulţirea inecuaţiei respective cu –1 şi schimbarea sensului inegalitãţilor). S = [ − a . 3. a = 0. 3. Fie S mulţimea soluţiilor.+∞) 3. −x = x . avem: 1.y∈R. x = y ⇔ x = y sau x = − y . S = R.b.3. b = 0. a = 0. S = ∅. x =0 ⇔ x = 0 . Dacã: 1. Proprietãţi:∀ x. Dacã: 1. a < 0.

S = mulţimea soluţiilor) b S b<0 ∅ b=0 a b >0 {a – b. x =a ⇔ 5. − x ≤x ≤ x . x + y ≤ x + y . respectiv i2 = -1.1. a + b} VII.b) al mulţimii RxR = {(a. x x = .1.x∈R. b S b<0 ∅ b=0 ∅ b >0 {a – b. x − y ≤ x +y ≤ x 10.0) şi i = (0. înzestrate cu douã operaţii algebrice. a + b} x −a >b 2.b).b’)∈RxR. Numere complexe Definiţia VII. x −a =b . (a.1). Mulţimea numerelor complexe se noteazã cu C şi este corp comutativ. b S b<0 R b=0 R\{a} b >0 {-∞. ab’ +a’ b). xy = x ⋅ y .b∈R}. adunarea: ∀z=(a. . x − y ≤ x + y 8. +y Ecuaţii şi inecuaţii fundamentale. 6. Forma algebricã a numerelor complexe z = a + ib. ∀z’=(a’. 7. Egalitatea a douã numere complexe z şi z’: a + ib = a’ + ib’ ⇔ a = a’ şi b = b’ Adunarea numerelor complexe are proprietãţile: 16 .b) a.a – b)∪{a + b. b = (b. 11.∞} x −a <b 3. z z’ = (aa’-bb’.b.0). y y − a = x = a. ∀z’=(a’. b + b’) şi înmulţirea: ∀z=(a. cu a = (a. z + z’ = (a + a’. VII. a ∈ R. y ≠0 . x − y ≤ x −y .4.b’)∈RxR. care conţin modulul: 1.b). Se numeşte numãr complex orice element z=(a. 9.

u = 5π 4 şi z = 2 (cos 5π 5π + i sin ). Definiţia 2.2. Modulul unui numãr complex ∀ z∈C z = zz sau z = a 2 +b2 Avem apoi: 1. 5. i4m+3 = -i. ∀z.z”∈C.2. 4 4 17 . z' zz n zn = z . 7. 2. 8. 5. .1. z z' z = . i4m+2 = -1. z . z  z VII. 3.z’. comutativã. z' z' = .z’. comutativã. 2. Au loc urmãtoarele proprietãţi. i4m = 1. z ≠0 . z − z ' ≤ z +z ' ≤ z + z ' . 4. 2 2 6.z”∈C. atunci z = 2 . z = z z +z ' ≤ z + z ' z ' =z z ' z .2π ) este soluţia ecuaţiilor trigonometrice rcos u = a şi rsin u = b. z + z = 2a. z z VII. 1. admite ca element neutru pe 1 şi orice numãr complex  −1 a + bi nenul admite un invers  ( a + bi ) = adunare z(z’ + z”) = zz’ + zz” ∀z. iar unghiul u∈[0.  a b  − 2 i 2 2  . 4. i4m+1 = i. 3. ()  z'  z'  = .1. z ± z ' = z ± z ' . Înmulţirea numerelor complexe are proprietãţile: este asociativã. admite ca element neutru pe 0 şi orice numãr complex a + bi admite un opus –a – ib. De exemplu: dacã z = -1 – i. este distributivã faţã de a +b a +b  2 Puterile numãrului i: ∀m∈N.este asociativã. Forma trigonometricã a numerelor complexe z = r(cos u + isin u) unde r =  z  . atunci numãrul a – ib se numeşte conjugatul lui z şi se noteazã a – ib = a + ib = z .z = 2bi. zz ' = z ⋅ z ' . zz ' = a + b = (a + bi )( a − bi ) . Dacã z = a +bi.

6. VII. a. k = 0. A∈R.. xk = A1/nε k.4. 1 − C n2 tg 2 u + C n4 tg 4 u − .2. tg nu = .. A > 0.b. n −1 ....VII. k = 0.... (cos u + isin u)n = cos(nu) + isin(nu) Consecinţele formulei lui Moivre cos nu = cosn u + C2ncosn-2u sin2u + C4ncosn-4u sin4u + …. x2 = a a = b2 – 4ac. n − 1 n n 1 n k z = r(cos u + isin u) ) Pentru simplificare folosim urmãtoarea notaţie: ( n 1) k = ε k şi ( n − 1) k = ω k  a + ib = ±   a2 + b2 + a b +i 2 b a2 + b2 − a    2  VII. Ecuaţia binomã xn – A = 0.c∈R. xk = n ϕ + 2kπ ϕ + 2kπ   p  cos + i sin . b = 2b’.. a ≠ 0 1.1. A∈C. A∈R. sau .1..1.2..5.. Ecuaţii de gradul al doilea ax2 + bx + c = 0. A = ρ (cos ϕ + isin ϕ ) xk =  A 1/nω k.1. k = 0. Formula lui Moivre ∀u∈R şi ∀n∈N. Ecuaţii şi inecuaţii de gradul al II-lea VIII.∆ 2a 2a −b'+ ∆ ' −b'− ∆ ' x1 = . A∈C\R VIII. n −1 .. Extragerea rãdãcinii de ordinul n dintr-un numãr complex ( z) n ( ) n ( n u + 2kπ u + 2kπ   = r cos + i sin . k = 0. 18 . sin nu = C1ncosn-1u sin u + C3ncosn-3u sin3u + …. k = 0. n − 1 n n   2kπ 2kπ 1 k = cos + i sin . n −1 .. n n   k = 0. ∆ ’ = b’2 – ac. Formule de rezolvare: ∆ > 0 x1 = −b + ∆ −b − ∆ .2.. n − 1 n n ( 2k + 1)π (2k + 1)π − 1 k = cos + i sin . x2 = . 1 C n tgu − C n2 tg 3u + C n5 tg 5 u − . A < 0..

Semnul funcţiei f:R→R. P = x1x2. x -∞ x1 x2 f(x) semnul lui a 0 semn contrar lui a 0 ∆ =0 X -∞ f(x) ∆ <0 X -∞ f(x) +∞ semnul lui a semnul lui a x1 = x2 0 +∞ semnul lui a +∞ semnul lui a 2 5. Aceastã b  −∆  funcţie se poate scrie şi sub forma f ( x) = a x +  + . Discuţia naturii şi semnul rãdãcinilor în funcţie de semnele lui ∆ = b2 – 4ac. cea negativã este mai mare în valoare absolutã. ∆ ∆ <0 ∆ =0 ∆ >0 P P>0 P>0 P<0 P<0 S S>0 S<0 S>0 S<0 Natura şi semnul rãdãcinilor Rãdãcini complexe: x1.  2a  4a y ∆ >0 a>0 A(x1. f(x) = ax2 + bx + c.0) 19 .b. numitã formã canonicã.c∈R ∆ > 0: a ≠ 0. 2 = −b ±i − ∆ 2a b x1 = x2 = − 2a Rãdãcini reale şi egale Rãdãcini reale pozitive Rãdãcini reale negative Rãdãcini reale şi de semne contrare. S = x1 + x2. x1 < x2. a.b. cea pozitivã este mai mare decât valoarea absoluta a celei negativi Rãdãcini reale şi de semne contrare. 4. Graficul funcţiei f:R→R. f(x) = ax2 + bx + c. a.2. Formule utile în studiul ecuaţiei de gradul al II-lea: x12 + x22 = (x1 + x2)2 – 2x1x2 = S2 – 2P x13 + x23 = (x1 + x2)3 – 3x1x2(x1 + x2) = S3 – 2SP x14 + x24 = (x1 + x2)4 – 2x12x22= S4 – 4S2P + 2P2 3.c∈R este o parabolã.

funcţia f este strict descrescãtoare pe intervalul crescãtoare pe intervalul −b ∞  2a . au cel puţin o rãdãcinã comunã dacã şi numai dacã: a b c 0 20 . Maximul sau minimul funcţiei de gradul al doilea 1. ∞ 2a   −b ∞  2a .c∈R. 4a maxim ce se 7.+ )  −b  2a   şi strict şi se numesc intervale de monotonie ale funcţiei f. a≠ 0. deci f(x) = aX2 + bX + c Construirea unei ecuaţii de gradul al doilea când se cunosc suma şi produsul rãdãcinilor ei: x2 – Sx + P = 0. ∀a.a’≠ 0.b. Dacã a < 0. a. funcţia f(x) = ax2 + bx + c are un minim egal cu realizeazã pentru x = −b 2a −∆ . f(x) = a(X – x1)(X – x2).c’∈R. Dacã a > 0. ∆ > 0. ∞ −b  2a   şi strict 2. 1. 4a   b ∆  O A x minim ce se 2. ∆ = 0.B(x2. Descompunerea trinomului f(x) = aX2 + bX + c.c.− 4a  B D 6. ∆ < 0. Fie funcţia de gradul al doilea f(x) = ax2 + bx + c. cu S = x1 + x2 şi P = x1x2. f(x) = a(X – x1)2. Intervale de monotonie pentru funcţia de gradul al doilea Teoremã.a’. Dacã a < 0. funcţia f este strict crescãtoare pe intervalul descrescãtoare pe intervalul Observaţie: Intervalele −b ∞  2a . Teoremã: Ecuaţiile ax2 + bx + c = 0 şi a’x2 + b’x + c’ = 0.b. x1 şi x2 fiind rãdãcinile trinomului.0) C(0. ∞ (− .c) C V  − 2a . f(x) este ireductibil pe R. 2. funcţia f(x) = ax2 + bx + c are un maxim egal cu realizeazã pentru x = −b 2a −∆ .b’.+ ) . 3.  (− . Dacã a > 0.  −b  (− . a. a≠ 0 1.+ ) .

∆ = b2 – 4ac = 0 2. af(α ) > 0 3. af(β ) > 0 2 −b α < x1 ≤ x2 < β 4.c∈R. α şi β 1 α < x1 < β < x2 sau 1. ∀x. af(α ) < 0 2.crt. Condiţii necesare şi suficiente Relaţii între x1. x∈R 1. af(α ) > 0 3.2. a≠ 0.b. n > 2. af(β ) < 0 ceea ce atrage dupã sine ∆ >0 1. ∆ = 0 2. −b 2a <α 7 8 f(X) = 0.x∈R. x∈R f(X) ≤ 0. pentru ca f(x) sã pãstreze un semn constant ∀x. se reduce la rezolvarea unei ecuaţii de gradul al doilea în y. 2. a≠ 0. ax2 + bx + c > 0. α < 2a 5.b. x2. 1. ∆ ≤ 0 a>0 ∆ ≤ 0 a<0 Observaţie: Rezolvarea ecuaţiei bipãtrate ax2n + bxn + c = 0. xn = y2. Inecuaţii fundamentale de gradul al II-lea 1. af(α ) < 0 1. ∆ = 0 2.c∈R.0 a’ 0 a b’ a’ b c’ b’ c = 0 sau (ac’ – a’c)2 – (ab’ – a’b)(bc’ – b’c) = 0 0 c’ Condiţii necesare şi suficiente pentru ca numerele reale date α şi β sã fie în anumite relaţii cu rãdãcinile x1 şi x2 ale ecuaţiei de gradul al doilea f(x)=ax2 + bx + c a. 2. af(α ) > 0 3. ∀x. anume ay2 + by + c = 0 şi la rezolvarea a douã ecuaţii binome de forma xn = y1. α < −b 2a 6 x1 ≤ x2 < α 1. f(α )f(β ) < 0 x1 < α < x2 <β 1. prin substituţia xn = y. S = mulţimea soluţiilor: 21 . respectiv. VIII. a. Nr. β > 3 4 5 x1 < α < β < x2 x1 < α < x2 α < x1 ≤ x2 −b 2a 1. ∀n∈N.

a S ∆ ∆ >0 a>0 (-∞. Presupunând cã b≠ 0.3. +∞) [x1. Rezolvarea sistemelor de ecuaţii cu coeficienţi reali 1. ax2 + bx + c ≥ 0.b. b b b  a x+ b y+ c = 0 ( S ) 2 a1 x + b1 x y+ c1 y 2 + d1 x + e1 y + f1 = 0  Dacã substituim în y în cea de a doua ecuaţie a sistemului (S). x1]∪[x2. Sisteme formate dintr-o ecuaţie de gradul al doilea şi una de gradul întâi Aceste sisteme sunt de forma: Se rezolvã prin metoda substituţiei.c∈R. S = mulţimea soluţiilor: a S ∆ ∆ >0 a>0 (-∞. +∞) (x1.x2) ∆ >0 a<0 R\{x1} ∆ =0 a>0 ∅ ∆ =0 a<0 R ∆ <0 a>0 a<0 ∅ ∆ <0 2. a. atunci (S) este echivalent cu sistemul: a c  y= − x−  b b ( S ' ) 2  a c  a c 2  a x + b x − x −  + c  − x −  + d x + e  − a x − c  + f = 0  1 1  b b  1  b b  1 1  b b  1 22 . În prima ecuaţie putem presupune cã sau a≠ 0 sau b≠ 0 (dacã a = b = 0 atunci prima ecuaţie dispare). a≠ 0. VIII.x2] ∆ >0 a<0 R ∆ =0 a>0 {x1} ∆ =0 a<0 R ∆ <0 a>0 a<0 ∅ ∆ <0 Inecuaţiile ax2 + bx + c < 0 şi ax2 + bx + c ≤ 0 se reduc la cazurile precedente (prin înmulţirea cu –1 şi schimbarea sensului acestor inegalitãţi). atunci ecuaţia ax + by + c =0 este echivalentã cu ecuaţia y= − c − ax a c =− x − . 2. x1)∪(x2.

Rezolvând ecuaţia a doua a sistemului (S’) obţinem valorile lui x, apoi, înlocuind în prima ecuaţie din sistemul (S’) obţinem valorile lui y. Discuţie. 1. Dacã ecuaţia a doua din sistemul (S’) are douã rãdãcini reale, atunci sistemul (S) are o soluţie realã. 2. Dacã ecuaţia a doua din sistemul (S’) are douã rãdãcini egale, sau în cazul când aceasta este o ecuaţie de gradul întâi, atunci sistemul (S) are douã soluţii reale. 3. Dacã ecuaţia a doua a sistemului (S’) nu are nici o rãdãcinã realã, atunci sistemul (S) nu are soluţii reale. 2. Sisteme de ecuaţii omogene Un astfel de sistem este de forma:

 a1 x 2 + b1 x y+ c1 y 2 = d1 ( S ) 2 a2 x + b2 x y+ c2 y 2 = d 2 
Sistemul (S) se numeşte omogen deoarece polinoamele a1X2 + b1XY + c1Y2 şi a2X2 + b2XY + c2Y2 sunt omogene, în sensul cã toate monoamele care apar în scrierea lor au acelaşi grad. Presupunem mai întâi cã d1≠ 0 şi d2≠ 0. Existã în aces caz numerele reale α şi β diferite de zero astfel încât α d1 + β d2 = 0. Se înmulţeşte prima ecuaţie cu α şi cea de a doua cu β şi apoi se adunã. Se obţine sistemul echivalent:

 a1 x 2 + b1 x y+ c1 y 2 = d1 ( S ' ) (α a2 + β a2 ) x 2 + (α b1 + β b2 ) x y+ (α c1 + β c2 ) y 2 = 0 
Notãm coeficientul ecuaţiei a doua din (S’) cu a3,b3,c3. Atunci:

Deoarece d1≠ 0 sistemul (S’) nu are soluţia x = 0 şi y = 0. Putem presupune cã x≠ 0. Împãrţim ecuaţia a doua din (S’) cu x2 şi obţinem ecuaţia de gradul al doilea în
y x y x

 a1 x 2 + b1 x y+ c1 y 2 = d1 (S ' ) 2 a3 x + b3 x y+ c3 y 2 = 0 
:
y c3   x
2

+ b3
y x

y x

+ a3 = 0 care, rezolvatã, ne dã în general douã valori k1 şi k2 pentru
y x

adicã,

= k1 şi

= k2 .

23

Rezolvarea sistemului (S) este echivalentã cu rezolvarea urmãtoarelor douã sisteme:

Când d1 = 0 şi d2 = 0, sistemul (S) este de forma (S’) şi rezolvarea se continuã ca pentru sistemul (S’). 3. Sisteme de ecuaţii simetrice Definiţia VIII.3.3. O ecuaţie în douã necunoscute se zice simetricã dacã înlocuind x cu y şi y cu x, ecuaţia nu se schimbã. Rezolvarea sistemelor de ecuaţii simetrice se face astfel: se introduc necunoscutele auxiliare s şi p date de relaţiile: x + y = s şi xy = p. Prin introducerea acestor noi necunoscute s şi p, în foarte multe cazuri sistemul se reduce la un sistem de ecuaţii format dintr-o ecuaţie de gradul întâi şi o ecuaţie de gradul al doilea în necunoscutele s şi p.

 y = k1 x şi ( S1 )  2 2  a1x + b1 x y+ c1 y = d1

 y = k2 x ( S 2 ) 2 a1 x + b1 x y+ c1 y 2 = d1 

IX. Ecuaţii algebrice de gradul III, IV şi V
IX.1. Ecuaţia reciprocã de gradul al treilea
ax3 + bx2 ± bx ± a = 0, a,b∈R, a≠ 0 Rezolvarea ei se reduce la aceea a ecuaţiei (x ± 1)[ax2 + (b + a) + a] = 0

IX.2. Ecuaţia reciprocã de gradul al patrulea
ax4 ± bx3 + cx2 ± bx + a = 0, a,b,c∈R, a≠ 0 Rezolvarea ei se reduce la aceea a unei ecuaţii de gradul al doilea, prin substituţia y = x +
1 x

: a(x2 +

1 1 ) + c = 0 sau ay2 + by + c – 2a= 0. 2 ) ± b(x + x x

IX.2. Ecuaţia bipãtratã
ax4 + bx2 + c = 0, a,b,c∈R, a≠ 0 Cu x = y2, rezultã ecuaţia ay2 + by + c = 0, deci x
1, 2 , 3 , 4

− b ± b 2 − 4ac 2a

X. Logaritmi
Definiţia X.1. Fie a∈R*+, a ≠ 1 şi b∈R*+ douã numere reale. Se numeşte logaritm al numãrului real strict pozitiv b exponentul la care trebuie ridicat numãrul a, numit bazã, pentru a obţine numãrul b. 24

Logaritmul numãrului b în baza a se noteazã logab Evident b = a log b . Pentru a = 10 obţinem logaritmi zecimali, iar pentru a = e obţinem logaritmi naturali. Proprietãţi: 1. logab = logac ⇔ b = c, (b,c > 0); 2. logaa = 1; 3. loga1 = 0
a

4. logaac = c; loga b =- logab; logax2n = 2n loga x  , x≠ 0 5.
log a m b = 1 log a b, (b > 0, m ∈ N , m ≥ 2) ; m

1

6. logab logba = 1;
c 7. Formula de schimbare a bazei logaritmului: log a b = log a c

log b

8. x>0 şi y>0 ⇒ logaxy = logax + logay; 9. x>0 şi y>0 ⇒ loga
x y

= logax – logay; cologax = - logay

10.a>1 şi x∈(0,1) ⇒ logax < 0; a>1 şi x>1 ⇒ logax > 0; 11.0<a<1 şi x∈(0,1) ⇒ logax > 0; 0<a<1 şi x>1⇒ logax < 0; 12.a>1 şi 0<x<y ⇒ logax < logay; 13. x>0, y>0, a>0, b>0, a≠ 1, b≠ 1 ⇒ log y = log y ; a b n; 14.x>0, a>0, a≠ 1, n∈N ⇒ logax = logax 15.x∈R, a>0, a≠ 1 ⇒ ax = exlna. Operaţii cu logaritmi zecimali 1. Suma a doi logaritmi: se adunã separat caracteristicile (se adunã algebric, întrucât existã caracteristici pozitive şi caracteristici negative) şi separat mantisele (care sunt întotdeauna pozitive în afarã de cazul în care întregul logaritm este negativ); apoi cele douã rezultate se adunã algebric. 2. Scãderea a doi logaritmi: se adunã descãzutul cu logaritmul scãzãtorului. 3. Înmulţirea unui logaritm cu un numãr întreg: când caracteristica este pozitivã, înmulţirea se face în mod obişnuit; când caracteristica este negativã se înmulţeşte separat mantisa şi separat caracteristica şi se adunã algebric rezultatele. 4. Împãrţirea unui logaritm printr-un numãr întreg: în cazul când caracteristica este pozitivã, împãrţirea se face obişnuit. În cazul în care este negativã se împarte separat mantisa şi separat caracteristica; dacã nu se împarte exact cu caracteristica prin numãrul dat, atunci se adaugã caracteristicii atâtea unitãţi negative câte sunt necesare pentru a avea un numãr divizibil prin împãrţitorul respectiv şi, pentru a nu se modifica rezultatul, se adaugã şi mantisei tot atâtea unitãţi, dar pozitive.
log a x log b x

X.1. Ecuaţii şi inecuaţii logaritmice fundamentale
25

Dacã avem: 1. P(n) adevãratã ⇒ P(n+1) adevãratã. Fie S mulţimea soluţiilor. ax > b. +∞) 0<a<1 (0. 2. logax = b. logab) a>0 b<0 R a≠ 1 x 4. Axioma de recurenţã a lui Peano Fie A o parte a lui N astfel cã: 1. Avem: a S a>1 (0. Avem: a S b a>1 (a . XI. a≠ 1. ax = b. Fie S mulţimea soluţiilor. logax > b. Ecuaţii şi inecuaţii exponenţiale fundamentale 1. 2. logab) 0<a<1 b>0 (logab. Fie S mulţimea soluţiilor. ab) 0<a<1 (ab. b∈R. (∀n∈N). logax < b. ∀n∈N.2. Soluţia x = logab. Metoda inducţiei matematice Fie P(n) o propoziţie care depinde de numãrul natural n. a≠ 1. n∈A ⇒ n+1∈A. Atunci rezultã A = N. Avem: a b S a>1 b>0 (logab. ab) 3. b>0. Fie S mulţimea soluţiilor. a>0.1. +∞) X.2.1. P(0) adevãratã. a>0. +∞) 0<a<1 b>0 (-∞. a < b. Soluţia: x = ab. 0∈A 2. b∈R. b∈R 2. 26 . atunci P(n) este adevãratã pentru orice numãr natural n. ax = b. b≤ 0. Metoda inducţiei matematice XI. +∞) a>0 b<0 ∅ a≠ 1 XI. Avem: a b S a>1 b>0 (-∞. a≠ 1. a>0. nu are nici o soluţie realã 3. b∈R.

1. 0! = 1 (prin definiţie). Ann = n! (n − m )! . Se noteazã Amn. Analizã combinatorie XII. Aranjamente Definiţia XII. Se numesc combinãri a n elemente luate câte m (m≤ n) ale unei mulţimi A cu n elemente toate submulţimile cu câte m elemente. Se numesc aranjamente a n elemente luate câte m (m≤ n) ale unei mulţimi A cu n elemente. 3. Factoriale (proprietãţi): n! = (n – 1)!n.3. n0≤ m≤ k) P(m) adevãratã ⇒ P(k) adevãratã. Se noteazã C n .1. atunci P(n) este adevãratã pentru orice numãr natural n≥ n0.a2. 2.1.2.2. Combinãri Definiţia XII. n≥ m. An = 1 . n! = (n +1)! n +1 XII. Definiţia XII.3. n∈N*. Numãrul permutãrilora n elemente.1. Numãrul submulţimilor unei mulţimi cu n elemente este 2n. P(n0) adevãratã. este Pn=1⋅ 2⋅ 3⋅ …⋅ n = n!. C n = n. O mulţime împreunã cu o ordine bine determinatã de dispunere a elementelor sale este o mulţime ordonatã şi se notazã (a1.an). Variantã a metodei inducţiei matematice Fie P(n) o propoziţie care depinde de numãrul natural n≠ n0.1. Permutãri Definiţia XII. Numãrul aranjamentelor a n elemente luate câte m este: Amn = n(n – 1)…(n – m + 1) = Proprietãţi: Ann = Pn. Se numesc permutãri ale unei mulţimi A cu n elemente toate mulţimile ordonate care se pot forma cu cele n elemente ale lui n. C n = C n −1 + C n −1 .1.….2. dacã în propoziţia P(n) pe care vrem sã demonstrãm am constatat n≠ n0. 27 . XII. toate submulţimile ordonate cu câte m elemente care se pot forma din cele n elemente ale mulţimii A. care se pot m forma din cele n elemente ale mulţimii A. XI. C n = C n = C0 = 1 . (∀m∈N. 0! XII. Proprietãţi: 1 n 0 0 1. An = An . C n = C n .În demonstraţie prin metoda inducţiei matematice (recurenţã) poate apãrea în loc de 0. un numãr natural n0. Dacã avem: 1. n n −m m m m −1 2.2. n! n −1 n 0 sau Ann= n!.

= 2 n −1 ..... (a + b + c)2 = a2 + b2 + c2 + 2(ab + bc + ac). Coeficienţii termenilor egal depãrtaţi de extremi sunt egali. + (C nn ) 2 n − k k k +1 n − k k C n .5. p∈N. 1 C n0 + C n2 + C n4 + .. 4. + (−1) C n x a + . Sp-2.. (a + b + c)3 = a3 + b3 + c3 + 3(a2b + a2c + b2a + b2c + c2a + c2b) + 6abc.. 3.. (a + b)4 = a4 + 4a3b + 6a2b2 + 4ab3 + b4.. C n + C n3 + C n5 + .... C nk +1 = 3.m m −1 m −1 m −1 m −1 m −1 4. = 2 n −1 . C n = C n−1 + C n −1 + . k +1 x k + 1 x k+1 1.. + Cn x a + . S5 = 30 12 S1 = 2 O relaţie care permite calculul lui Sp. atunci avem: XII.... + (−1) Cn a unde n∈N Proprietãţi: k 1. 6. 2. + C m +1 + C m + C m −1 . 1 C 2nn = (C n0 ) 2 + (C n ) 2 + . p n ! 1 2 1 1 m− ) 1 unde p1 + … pm-1 < n XII. S3 =  2 6  2   3 2 2 2 n(n + 1)( 6n + 9n + n − 1) n (n + 1) (2n 2 + 2n − 1) S4 = . + Cn a 0 n 1 n −1 k k n −k k n n n (x – a)n = C n x − Cn x a + . n! =C np C np−p .. Termenul de rank k+1 este Tk+1 = (-1)k C n xn-kak. C n0 − C n + . Binomul lui Newton 0 n 1 n −1 (x + a)n = Cn x + C n x a + . k +1 k +1 n −k a n −k a ⋅ Tk+1 sau Tk+2 = − ⋅ T .….. Relaţii importante: 1 1 C n0 + C n + .... 5. + C S + n 1 p+ 1 p 2 P+ 1 p− 1 p p+ 1 1 XIII. C n −( p +. Dezvoltãri particulare uzuale: (a ± b)2 = a2 ± 2ab + b2. S1 este formula lui Pascal: (n+a)p+1 = 1+ C S + C S +.. Numãrul termenilor dezvoltãrii (x ± a)n este n+1. S2 = . + (−1) n C nn = 0.. Dacã Sp = 1p + 2p + …+ np.... 5..4. C n+1 = Cn . + C nn = 2 n . (a – b)3 = a3 – 3a2b + 3ab2 – b3. k n −k k n n 2. când se cunosc Sp-1. Tk+2 = 4.. +p p1! p 2 !. 5. (a + b)3 = a3 + 3a2b + 3ab2 + b3. Suma puterilor asemenea ale primelor n numere naturale n(n + 1) n(n + 1)( 2n + 1)  n ( n + 1 . Progresii 28 .

luate în aceastã ordine. Se numeşte progresie geometricã un şir de numere a1. n≥ 2 (an în funcţie de a1.… Dacã a1 este primul termen. sã formeze o progresie aritmeticã. sã formeze o progresie geometricã este sã avem b2 = ac.a2.XIII. q raţia. Progresii aritmetice Definiţia XIII. luate în aceastã ordine.a2.b. Dacã numãrul termenilor este impar (n = 2m + 1) atunci existã un 2 termen la mijloc. n≥ 2 (prin definiţie) Sn = a1 + a2 + …+ an.1. produsul a doi termeni echidistanţi de extremi este egal cu produsul termenilor extremi: apan-p+1 = a1an.an. r raţia. Într-o progresie aritmeticã suma termenilor echidistanţi de extremi este egalã cu suma termenilor extremi: ak + an-k+1 = a1 + an. Sn = Sn = 2a 1 + (n − 1)r n 2 (a 1 + a n )n 2 Termenii echidistanţi de extremi. astfel încât 2am+1 = a1 + a2m+1.1.a2. Dacã numãrul termenilor este impar (n = 2m + 1). Progresii geometrice Definiţia XIII. 29 . n numãrul termenilor şi Sn suma celor n termeni. Se numeşte progresie aritmeticã un şir de numere a1. Observaţie. Observaţie. este sã avem 2b = a + c. n numãrul termenilor şi Sn suma celor n termeni.a3. se obţine din cel precedent prin înmulţirea acestuia cu un acelaşi numãr q (q≠ 0) numit raţie. Condiţia necesarã şi suficientã ca trei numere a. se obţine din cel precedent prin adãugarea unui numãr constant numit raţia progresiei. …. n≥ 2 (prin definiţie) an = a1 + (n – 1)r. q ≠ 1 Termeni echidistanţi de extremi.c.1. an cel de-al n-lea termen (termenul general). an cel de-al n-lea termen (termenul general).1. începând cu a2.a2.…an.c. atunci avem: an = qan-1.2. începând cu a2.an.… în care fiecare termen.…an. Condiţia necesarã şi suficientã pentru ca trei termeni a. XIII.… Dacã a1 este primul termen. am+1.… în care fiecare termen. Se noteazã ÷ ÷ a1.b.a3. n≥ 2 (prin definiţie) an = a1qn-1.a3. Se noteazã ÷ a1.a3. atunci existã un termen în mijloc. atunci avem: an = an-1 + r. Într-o progresie geometricã. Sn = a −a q a1 q n −1 q −1 Sn = 11 − qn .2. q şi n) Sn = a1 + a2 + …+ an. am+1. …. astfel încât am +1 = a1 a 2 m +1 .

precum şi restul acestei împãrţiri r = f(a).m. g≠ 0 existã polinoamele unice q. a0 – coeficientul dominant. Definiţia XIV.g∈C[x]. ∀a∈C*. Forma algebricã a unui polinom f∈C[x] este f = a0Xn + a1Xn-1 + a2Xn-2 + … + an.m.d. a∈C* ⇒ af  f.) al polinoamelor f şi g dacã: 1) d  f şi d  g.m.m. Împãrţirea unui polinom cu X-a: Restul împãrţirii polinomului f∈C[x]. 2) d’  f şi d’  g ⇒ d’  d şi notãm d=(f. Un polinom d se numeşte cel mai mare divizor comun (c. 2) f  m’ şi g  m’ ⇒ m  m’ 30 .2. 6. a0 a1 … an-1 an a b0 = a0 b1 = ab0+a1 … bn-1 = abn-2+an-1 r=f(a)=abn-1+an XIV.g sunt asociate în divizibilitate). f≠ 0 la X-a este f(a). Schema lui Horner: ne ajutã sã aflãm câtul q = b0Xn-1 + b1Xn-2 + … + bn-1 al împãrţirii polinomului f = a0Xn + a1Xn-1 + a2Xn-2 + … + an la binomul X-a. 2. f  f (refelexivitate).2. 5. Un polinom m se numeşte cel mai mic multiplu comun (c.3. f  g şi g  f ⇒ ∃ a∈C* cu f = ag (f. spunem cã g divide pe f şi notãm g f dacã ∃ q∈C[x] astfel încât f=gq. Polinoame XIV. unde n este gradul. g  f şi f≠ 0 ⇔ r = 0.r∈C[x] astfel încât f = gq + r.g∈C[x]. f f Funcţia polinomialã asociatã lui f∈C[x] este ~ :C→C ~ (α ) = f(α ) ∀α∈ C. Fie f.2. 4. 3.) al polinoamelor f şi g dacã: 1) f  m şi g  m. grad r < grad g.1.2. Divizibilitatea polinoamelor Definiţia XIV.m. 7. Dacã d=1 atunci f şi g se numesc prime între ele. f(α ) fiind valoarea polinomului f în α . Teorema împãrţirii cu rest: ∀f. g  f şi f≠ 0 ⇒ grad f ≥ grad g. a  f.2.c. Definiţia XIV.1. ∀f∈C[x].c.XIV. an – termenul liber.2. Proprietãţi: 1.g) Definiţia XIV.4. f  g şi g  h ⇒ f  h (tranzitivitate).

.. + x n −1 x n = a 0   a3 x1 x 2 x3 + x1 x 2 x 4 + .......4..g) atunci m = f ⋅g d XIV. ...1....…..m2.... ... . se numeşte ecuaţie algebricã........ Definiţia XIV.. Numãrul α se numeşte rãdãcinã multiplã de ordinul p a polinomului f≠ 0 dacã şi numai dacã (X-a)  f iar (X-a)p+1 nu-l divide pe f..x2......Teoremã.3... .3.. . x k −1 x k +1 + .. O ecuaţie de forma f(x) = 0 unde f≠ 0 este un polinom..... ..mn atunci m m m f = a0 ( X − x1 ) ( X − x2 ) . Z 31 .1.. + x n −2 x n −1 x n = − a0   ... x n = (−1) a0    XIV........ Teorema lui Bezout: Numãrul α∈ C este rãdãcinã a polinomului f≠ 0⇔(X-a)  f... Formulele lui Viete: Dacã numerele x1.. x m = (−1) k k a0  ... 1 2 n XIV....   n an x1 x 2 . Rãdãcinile polinoamelor Definiţia XIV.. + x n = − a 0   a2 x1 x 2 + ... Ecuaţii algebrice Definiţia XIV.2..m3.. iar m1 + m2 + … + mn = grad f.3..4.... + x m −k +1 x m −k +2 .(X − xn ) unde a0 este coeficientul dominant al lui f. Teorema lui Abel-Ruffini: Ecuaţiile algebrice de grad mai mare decât patru nu se pot rezolva prin radicali. Dacã d=(f... .…... Teorema lui D’Alambert-Gauss: Orice ecuaţie algebricã de grad mai mare sau egal cu unu. ..…. are cel puţin o rãdãcinã (complexã)........xn sunt rãdãcinile polinomului f∈C[x].. x k + x1 x 2 .. .......... Q..  a x1 x 2 .. ...5...... Teoremã: Dacã f∈C[x] este un polinom de gradul n şi x1.x2........x3... f = a0Xn + a1Xn-1 + …+ an..xn sunt rãdãcinile lui cu ordinele de multiplicitate m1.... + x1 x n + x 2 x3 + .. a0≠ 0 atunci: a1  x1 + x 2 + .. Polinoame cu coeficienţi din R. Numãrul α ∈C se numeşte rãdãcinã a polinomului f dacã ~ şi numai dacã f (α ) = 0.

Fie A={1. iar α şiα au acelaşi ordin.1. (p.2. . n     ϕ ( 1 ϕ )( 2 . d∈R\Q) ca rãdãcinã. iar α şiα au acelaşi ordin. atunci el admite şi peα= a – b d . p XV. Permutãri Definiţie XV. În particular dacã f∈Z[x] are rãdãcina α =p∈Z atunci p  an. n.1. admite o rãdãcinã α = 2 ∈Q. determinanţi XV. matrici. . . Teoremã: Dacã un polinom f∈Q[x] admite pe α = a + b d (a. ϕ = Sn – mulţimea permutãrilor de grad n.b∈Q. card Sn = n! 1 2 . n. b≠ 0 ca rãdãcinã atunci el admite ca rãdãcinã şi peα = a – ib. grad f≥ 1. de mutiplicitate. b≠ 0.Teoremã: Dacã f∈R[x] admite pe α = a + ib. permutarea identicã e = Compunerea permutãrilor  1 2 . de mutiplicitate. ϕ se numeşte permutare de gradul n daacã ϕ :A→A şi ϕ bijectivã.) . Permutãri. .q) = 1 atunci p  an şi q  a0.    1 2 . .…n}.1. 32 .σ ( n ) 1A = e. Teoremã: Dacã un polinom f∈Z[x].

.n): cu m linii şi n coloane: 33 .i . 2 2. Matrici Definiţia XV. (i. a ck ≠a i .j) se numeşte inversiune a lui ϕ dacã 2 ϕ (j)<ϕ (i).…n}. . . Observaţii: 1.2.j)∈AxA. ). ε (ϕ ) = (-1)m( ) se numeşte signatura lui ϕ . Fie (i.3. . XV.j∈A. i<j. .k ..1.j)=aij se numeşte matrice de tipul (m. 2 ∏ 3.1.σ (τ ( n ) ) ∈Sn ij se numeşte transpoziţie dacã:  j .1. j . n.2.j  Observaţii: 1. respectiv imparã dacã ε (ϕ ) = . τ ij∈Sn. n.1. . O aplicaţie A:MxN→C A(i. Permutarea ϕ se numeşte parã dacã ε (ϕ ) = 1.…m} şi N = {1. ϕ n( n − 1) . ε (ϕ oσ ) = ε (ϕ )ε (σ ).Fie σ . .2.2.2. i . n     ϕ (τ ( 1 ϕ) (τ)( 2 . Orice transpoziţie este imparã.) . (τ ij)-1 = τ ij. j . 4.d a ck =a i  τ i j(k ) =  i . Fie i. i≠ j. Fie M = {1. 2.k . Numãrul transpoziţiilor de grad n este C n Signatura (semnul) unei permutãri Definiţia XV.τ ∈ Sn atunci σ oτ = Transpoziţii Definiţia XV. m(ϕ ) numãrul inversiunilor lui ϕ : 0 ≤ m(ϕ ) ≤ C n =  1 2 . τ  1 2 . ε(ϕ) =1≤i< j ≤n ϕ(i ) −ϕ( j ) i−j . ..d a ck =a j  k d.  τ i (jk) =   1 2 .

A⋅ In = In⋅ A (element neutru-matricea unitate) cij = ∑ aik bkj .   amn   elemente numere complexe. 2.n(C) şi λ µ ∈ C.B∈Mm. 3.. A+0 = 0+A = A (elementul neutru este matricea nula 0). A+(-A) = (-A)+A = 0 (opusul lui A este –A). Adunarea Fie A.n(C) atunci C = A + B∈Mm. 2.n(C) unde cij=aij + bij ∀ (i. A+B = B+A (comutativitate). 4.j)∈MxN este suma lor. (A⋅ B) ⋅ C = A⋅ (B⋅ C) (asociativitate). Transpusa unei matrici Fie A∈Mm. . 2. Înmulţirea matricelor Fie A∈Mm.j)∈MxN este produsul lor Proprietãţi: 1.n(C) atunci tA∈Mm. a1n   a2 n  şi notãm Mm..B∈Mm. iar mulţimea lor se noteazã Mn(C)...j)∈MxN este produsul matricei A cu scalarul λ . k =1 n 34 ...2. Proprietãţi ∀A. Înmulţirea cu scalari Fie A∈Mm..n(C) şi λ ∈ C atunci B=λ A∈Mm.. ∀(i. .. Definiţia XV. . 1. am 2 . Operaţii cu matrici: 1.B.n(C) unde bij=λ ij ∀(i. 5. 4.2.2.C∈Mm.j)∈MxN.n(C) mulţimea matricelor de tipul (m.B∈Mm. 3...j)∈MxN 4.  a  m1 a12 a 22 .p(C) atunci C=A⋅ B∈Mm. 3. 2. Dacã m=n atunci matricea se numeşte pãtraticã de ordinul n..p(C) unde ∀(i. λ ⋅ A = A⋅ λ .n(C) şi B∈Mn. λ (µ A) = (λ µ )A = µ (λ A).3.. (A+B)+C = A+(B+C) (asociativitate). λ (A+B) = λ A + λ B.. a11  a A =  21 .n(C) unde taij = aji. 1⋅ A = A.n) cu .n(C) sunt egale dacã şi numai dacã aij = bij ∀(i.n(C): 1. Definiţia XV. Douã matrici A. Proprietãţi ∀A. (λ +µ )A = λ A + µ A.

....... .. ..... Determinanţi Fie Mn(C) – mulţimea matricilor pãtrate de ordin n cu elemente din C:  a11  a A =  21 . ... a1n   a2 n  . ... a n1 a n2 ..... a nm det A = a 21 ... . am 2 ..1  0 I n = ... a 2n . 0  0 .. . Aij = (-1)i+j a i −11 a i-12 .. A⋅ (B+C) = A⋅ B + A⋅ C.. (A+B)⋅ C = A⋅ C + B⋅ C.. .... .  0  0 1 ..... 0 ... XV. a 2j-1 a 2j+1 ......... a n1 det A = ai1Ai1 + ai2Ai2 + … + ainAin unde Aij este complementul algebric al elementului aij din matricea A: a 11 a 21 a 12 .   amn   Definiţia XV.. .1. a i +1n .... a 1j-1 a 1j+1 . a nm 35 .   1  3.. a i+1j-1 a i+1j+1 ....3..  a  m1 a12 a 22 .. ..3.. an 2 .. ....... .. .. a nj-1 a nj+1 .. A∈Mn(C) .. a1n a2 n .... .. a i-1n a i+11 a i+12 ....... .. .. a i-1j-1 a i-1j+1 ... a 1n a 22 ..... .... . .a nσ ( n ) σ ∈S n a11 a12 a 22 .. . Se numeşte determinantul matricii A. . 4. numãrul det A = ∑ε (σ )a1σ (1) a 2σ ( 2 ) ...

......+ am nxn = bn   a11  a A =  21 ..+ a1n xn = b1  a x + a x + ... . . ... In∈Mn(C).. .4. ...+ a x = b  21 1 22 2 2n n 2 (S)  . An1   An 2  .   am1 x1 + am 2 x2 + ..C∈Mn(C)) Determinantul de ordinul 2: a11 a 21 a12 a 22 = a11 a 22 − a12 a 21 Determinantul de ordinul 3: a11 a 21 a31 a12 a 22 a32 a13 a 23 = a11 a 22 a33 + a 21 a32 a13 + a12 a 23 a31 − a31 a 22 a13 − a11 a32 a 23 − a 21 a12 a33 a33 XV. ..... ..... ..  A =  . Inversa unei matrici Fie A∈Mn(C)..  a      a m1 am2 .  a1 1 a1 2 . m – ecuaţii..... . xI – necunoscute..... bi – termeni liberi. dacã det A≠ 0 existã A-1∈Mn(C) astfel încât AA-1 = In. . .. .. .. Sisteme lineare XVI. . ..Dacã C = AB... In – matricea unitate:  A11  1  A12 −1 A = det A  .... am 2 ... .. am n bn  1n 2n mn r – rangul matricii A = rangul sistemului 36 . Notaţii: aij – coeficienţi.. atunci det C = det A det B (A.... A2 n .. ..  A  1n A21 A22 ... n – necunoscute.. .. .. a  .. . .. .... a1n b1    a    a2 1 a2 2 ..... . a2n b2  . . .B.. ... . . .  a  m1 a12 a 22 .   Ann   XVI.. .  a1 1x1 + a1 2 x2 + . .1.

XVII. . unde ∆  a1 1 a1 2 . . . r = m = n (sistem de tip Cramer) şi det A = ∆ ≠ 0. (N.n) şi rang A = r + 1. ∀x. G-nevidã. .o) monoid necomutativ (F(E) este mulţimea funcţiilor f:E→E. .y. n n 2. 2. GxG→G.+).b2 .z∈G(asociativitatea). . x*y = y*x. . XVII. a. Ex: 1. 37 .2. r = n < m şi rang A = r. (F(E). M-nevidã. . (x*y)*z = x*(y*z) ∀x.XVI. Sunt compatibile determinate (x1 = x2 = … = xn = 0) dacã r = n. (x.b1 .    an1 an2 . MxM→M. 1n     a2 1 a2 2 . .y. Axiomele monoidului: M1. o – compunerea funcţiilor). 2. E – nevidã. M2.y)→x*y. .1. XVI. Sunt compatibile nedeterminate dacã r < n. (x*y)*z = x*(y*z) ∀x.*). . .3. 2n  ∆ i=  .2. dacã M3. (N. . Grup Fie (G. . Structuri algebrice XVII. . .y∈M monidul este comutativ. .⋅ ) sunt monoizi comutativi. .y)→x*y. . (x.z∈M (asociativitatea). a. Axiomele grupului: G1.*). Monoid Fie (M. . Sistemul (S) este incompatibil dacã r ≤ min (m. a. ∃ e∈M astfel încât x*e = e*x = x ∀x∈M (e element neutru). Sisteme omogene (bi = 0) 1. atunci xI = ∆i . Compatibilitatea Sistemul (S) este compatibil determinat dacã: 1.bn . . . .

2. o) – grupul simetric de grad n (al permutãrilor de n elemente) nu este comutativ. H este subgrup dacã ∀ x. Definiţia XVII.⋅ ) – inelul claselor de resturi modulo n. • este distributivã faţã de +: x•(y+z) = x•y + y•z (y+z)•x = y•x + y•z.+.∆ ): Definiţia XVII. 4. Exemple de inele: 1. f:G1→G2 se numeşte morfism de grupuri dacã f(x⊥y)=f(x)∆ f(y). ∀ x∈G ∃ x’∈G astfel încât x’*x = x*x’ = e (x’ simetricul lui x).y∈G1.b∈Z} 3. f:G1→G2 se numeşte izomorfism de grupuri dacã f este bijectivã şi f(x⊥y)=f(x)∆ f(y).+).+).1. AxA→A.o): Definiţia XVII. Definiţia XVII.•).•) este monoid şi D. (C. f:A→A’ se numeşte izomorfism de inele dacã f este bijectivã şi f(x⊥y) = f(x)∆ f(y).∆ . XVII. H⊂G.y∈H ⇒ x*y∈H şi ∀ x∈H ⇒ x’∈H (x’ este simetricul lui x în raport cu operaţia *).+. f:G1→G2 se numeşte automorfism (endomorfism) al grupului G1.y.•) este inel dacã: G.y)→x•y. 2.+.1. (σ n. ⋅ ) – inelul întregilor lui Gauss. inelul este comutativ.*) şi (A’. (Z.3. A nevidã. Definiţia XVII. comutativ.3.4. (A.+). (R.⊗) – inelul resturilor modulo n. (Rn. f(x*y) = f(x)of(y). Fie grupurile (G1. Definiţia XVII. (Rn. x*y = y*x. ∃ e∈G astfel încât x*e = e*x = x ∀x∈G (e element neutru). (Q.2. (Zn. ∀x. Fie inelele (A.1.+) este grup abelian. (x. x•y = y•x ∀x.2.⋅ ) – inelul matricelor pãtratice (cu elemente din inelul A).⊥.y∈G grupul este comutativ (sau abelian).y∈A. dacã f este un izomorfism (morfism).⊕. ∀x.z∈A dacã C.y)→x+y şi AxA→A.2.2. 4. Z[i] = {z = a + bi a.y∈G1.3.+) – grupul matricilor pãtrate de ordin n cu elemente din Z.y∈A.⊕) – grupul resturilor modulo n. (A. Ex: 1.3. ∀x.+) – grupuri comutative. M.*) grup. (x.+. 5. (Z. comutativ. (A. (Mn(A).+. ∀x. (Mn(Z). 3.+. G3. (G2. (K. Fie (G. 38 . Inel Fie (A.2. ∀x.⋅ ) – inelul numerelor întregi.G2. o) – grupul lui Klein (al simetriilor faţã de sistemul de coordonate). dacã G4. (Z[i]. 5.⊥).

•).⋅ ) – corpul numerelor pãtratice (d∈Z.r∈K[X].4.o).+. ⋅ ) – corpul numerelor complexe. astfel încât x•x-1 = x-1 •x = 1.+. Corp Fie (K.3. 4. f = 0 (polinom nul).+. atunci (A[X].y∈R. grad r < grad g.Definiţia XVII. 2. p >1. Teoremã.4.dacã a0 = a1 = … = an. x≠ 0 ⇒ ∃ x-1∈K. (Q. grad (f+g) ≤ max{grad f. f = a0 + a1X + a2X2 + … + anXn este forma algebricã a unui polinom de nedeterminatã X cu coeficienţi în A: . Dacã A este domeniu de integritate atunci A[X] este domeniu de integritate şi grad f⋅ g = grad f + grad g. Definiţia XVII. (R.dacã an≠ 0. Exemple de corpuri: 1. XVII.+. K corp comutativ şi g∈K[X]. (Q( d ).+. g≠ 0: ∀f∈K[X]. 39 . ⋅ ) – corpul claselor de resturi modulo p (p∈N*. Un inel comutativ cu cel puţin douã elemente şi fãrã divizori ai lui zero se numeşte domeniu integritate. unic determinate astfel încât f = q⋅ g+r.*) şi (K’.+. f(x⊥ y) = f(x) ∆ f(y). .y)→x+y şi KxK→k.4. 0≠ 1 şi ∀x∈K. Definiţia XVII. corpul este comutativ. Definiţia XVII.⋅ ) este inel.• ) este inel. Proprietãţi: 1. p – numãr prim). (C. ⋅ ) – corpul numerelor reale. Fie corpurile (K. 5. (x.2.3.•) este inel fãrã divizori ai lui zero dacã x≠ 0.3. ∀f.⋅ ) – corpul numerelor raţionale.∆ . (Zp. (A. Dacã x•y = y•x ∀x.y)→x•y. K – nevidã. 2. 3.⊥ .+ . f:K→K’ este izomorfism de corpuri dacã f este bijectivã. existã polinoamele q.g∈A[X].+. grad f⋅ g ≤ grad f + grad g. grad 0 = -∞.2.1.+.3.⋅ ) este inelul comutativ al polinoamelor cu coeficienţi în A. f(x*y) = f(x) o f(y) ∀x. (K. f∈A[X]. Dacã (A.+. d – liber de pãtrate). Definiţia XVII. grad f = n (an – coeficient dominant).+.• ) este corp dacã (K. KxK→K.y∈K. Teorema împãrţirii cu rest în mulţimea K[X].4. (x. grad g}. y≠ 0 implicã x•y≠ 0.

BC = a.lungimile segmentelor importante în triunghi:  AD = ha (AD⊥BC. a >  b-c  . 40 . b+c > a. P – perimetrul poligonului. c >  a-b  A 4. ma lugimea medianei din A. notatã şi A. Atot – aria totalã. m(∠ MBA) > m(∠ A). Alat – aria lateralã (prismã. trunchi de piramidã).  AD = ba (∠ BAD =∠ CAD. a +b +c 2 = p (p – semiperimetrul triunghiului ABC). p < ma + mb + mc < P Teorema bisectoarei (∠ BAD ≡ BD AB a ⋅c a ⋅b = . V – volumul. ∠ MBA este unghi exterior. ha lugimea înãlţimii din A. piramidã.lugimea laturilor triunghiului ABC. D∈BC).GEOMETRIE ŞI TRIGONOMETRIE Notaţii: . an – apotema poligonului regulat cu n laturi. b >  c-a  . . Centrul cercului circumscris unui triunghi este punctul de intersecţie al mediatoarelor. 2. ln – latura poligonului regulat cu n laturi. a+c > b 3. DC = DC AC b +c b +c ∠ DAC) b +c 2 M B C Observaţii: 1. a+b > c. m(∠ MBA) > m(∠ C). ba lugimea bisectoarei din A. Triunghiul Inegalitãţi gemetrice: 1. r – raza cercului înscris într-un poligon. ma < 5. I. AB = c. AABC – aria triunghiului ABC. D∈(BC)). CA = b.  AD = ma (BD=BC. BD = . R – raza cercului circumscris unui poligon. notatã şi S. D∈(BC)).

2 a R= . h = c .2. 4. Teorema înãlţimii: h a =BD⋅ DC. AABC = 3. b = a⋅ cos C. Poligoane convexe Suma Sn a mãsurilor unghiurilor unui poligon convex cu n laturi: Sn = (n – 2)⋅ 180° Poligonul regulat este inscriptibil într-un cerc şi poate fi circumscris unui alt cerc. Teorema lui Pitagora: a2 = b2 + c2. Centrul cercului înscris într-un triunghi este punctul de intersecţie al bisectoarelor. 4. 4 a 3 3 a 3 r= 6 41 . R= a2 3 . ha = ma = ba = a 3 2 2 a 2 3 3 2 ma = . 2 4 4 b⋅c 2a 2a ba = 2 . h = b. II. III. 6. mc = a 2 − c 2 . Ortocentrul triunghiului este punctul de intersecţie al înãlţimilor. Relaţii metrice în triunghi III.1. bb = c ⋅ . b ⋅c . c2 = a⋅ BD. a +b +c 2. Teorema catetei: b2 = a⋅ CD. h = a b c 5. 10. 3.2. mb = a 2 − b 2 . Triunghiul dreptunghic ABC (m(∠ A) = 90°. b = c⋅ tg B. Triunghiul dreptunghic ABC (a = b = c) 1. 2 3. AD⊥BC) 1. b = c⋅ ctg C. 2 b ⋅c r= . III. 9.Relaţii exprimate prin funcţii trigonometrice: b = a⋅ sin B. 4. 2. b +c a +c a +c b ⋅c AABC = . Centrul de greutate al triunghiului este punctul de intersecţie al medianelor. 8.bc = b ⋅ . 7.

S = 2 R 2 sin A sin B sin C . 2 bc A ( p − b)( p − c ) 11. a 2 = b 2 + c 2 − 2bc cos A. tg 2 = . Teorema sinusurilor: 2. S = a ⋅ ha =S. 2. 2bc A cos . Triunghiul oarecare ABC (AD⊥BC) 1. Relaţii exprimate prin funcţii trigonometrice 1. 2 2 2 b2 + c2 − a2 2bc . cos A = tg 6. abc R= 4S r= S p . . ma = R 2 (sin 2 A + 4 cos A sin B sin C ) . Teorema tangentelor: 4. cos = . 8. 6. 2 7. ha = 2 R sin B sin C . 2 3. Teorema lui Pitagora generalizatã: a) b2 = a2 + c2 – 2a⋅ BD. 2 p ( p −a )( p −b )( p −c ) . dacã m(∠ B)>90° . 5. 9. 2 bc A ( p − b)( p − c ) 10. AABC = 7. sin A sin B sin C III. 2 2 sin A 2 A B C p = 4 R cos cos cos . p( p − a) A − B C a −b tg = . p ( p − a )bc 2 b +c . 8. Relaţiile lui Steward O∈(BC): b2⋅ BO + c2⋅ CO – a2⋅ AO = a⋅ BO⋅ CO. ha = ba = 2 a 2(b 2 + c 2 ) − a 2 4 . 5. ba = 42 .S = . ma = 4.4. dacã m(∠ B)<90° . p ( p − a )( p − b)( p − c ) . a b c = = = 2R .III. Teorema cosinusului: 3. sin = . 2 2 a +b ab sin C a 2 sin B sin C A S= . b +c 2 A p ( p − a) 9.3. b) b2 = a2 + c2 + 2a⋅ BD. S = p ( p − a )tg .

BD = d2 AB = a AC⊥BD AABCD = d1 ⋅ d 2 2 IV. Patrulatere IV. AB = a. Dreptunghiul ABCD (AB   CD. BC   AD.2. BC   AD. Pãtratul ABCD (AB   CD. D B C O A B D C IV. A D O E D O B D A C B C IV. AB = AC ∠ A = 90°. OB = OD AABCD = AB⋅ DE AABCD = AB⋅ AD⋅ sin A. AB = B. Trapezul ABCD (AB   CD.3.4. BC   AD. AC = d) AC = BD AC⊥BD d=a 2 AABCD = a2. Rombul ABCD (AB   CD.IV.5. DC = b MN – linie mijlocie) M MN = AABCD B +b 2 ( B + b) ⋅ h = MN ⋅ h = 2 M A E B N 43 . AB = BC) AC = d1.1. Paralelogramul ABCD (AB   CD. ∠ A = 90°) AC = BD AABCD = AB⋅ AD A IV. BC   AD. DE⊥AB) C AC∩BD = {O} OA = OC.

Teorema lui Ptolomeu AB⋅ DC + AD⋅ BC = AC⋅ BD AABCD = ½ AC⋅ BD⋅ sin α 3 3R 2 4 V. Poligoane regulate înscrise în cercul de razã R 1.mãsura în grade. l4 = R 2 . a3 = . Pãtratul: 3.mãsura în radiani) B B A M Lungimi şi arii: lcerc = 2π R. Poligoane înscrise în cerc V. 2 VI. 4. S = 2.1. Patrulaterul înscris în cerc ∠ BAD A D M α C B + ∠ BCD = 180°. R 2 .V. α . a4 = R 2 . S = 2 R 2 sin n = p ⋅ an unde p = n ⋅ ln . larcAB= 180 . Triunghiul echilateral: l3 = R 3. AsectorAB = µ πR 2α 180 α ⋅π (∠ AOB) = 180 (µ πRα O Unghi cu vârful în interiorul cercului:  ( m(∠ AOB) = mA B)   m(∠ AMB) = m B) + m D) (A (C 2 D M T A 44 B C Unghi cu vârful pe cerc OM⊥MT  m(∠ AMB) = m(∠ AMT) = m B) (A 2  m M) (A 2 .S = Hexagonul regulat: l6 = R. 2 R 3 3 3R 2 . Cercul A α . a6 = . Acerc = π R2. an = R cos n . S = 2R 2 . ∠ BAC ≡ ∠ BDC. 2 2 π π n 2π Poligonul regulat cu n laturi: ln = 2 R sin n .2.

centrul cercului exînscris este intersecţia bisectoarei unui unghi interior cu bisectoarele celorlalte douã unghiuri exterioare. MC NA PB Dreapta lui Euler: Într-un triunghi oarecare. punctele H. 45 . AB. N. determinate de laturile triunghiului ABC. sunt colineare. MC NA PB Teorema lui Menelaus: Pe dreptele BC. Complemente de geometrie planã Triunghiul ortic este triunghiul determinat de picioarele înãlţimilor unui triunghi. centrul cercului circumscris şi centrul de greutate) sunt colineare. mijloacele laturilor şi mijloacele segmentelor determinate de ortocentru şi vârfurile triunghiului sunt conciclice. triunghiul ortic are cel mai mic perimetru. Cercul exînscris: unui triunghi este tangent la o laturã a triunghiului şi la prelungirile celorlalte douã laturi. O şi G (ortocentrul. se considerã punctele M.Unghi cu vârful în exteriorul cercului OT⊥MT   m(∠ AMB) = m(∠ AMB) = m B) − m D) (A (C 2  m T ) − m T) (B (D 2 M C D A B B N M T Puterea unui punct faţã de un cerc OT⊥MT ρ (M) = MA⋅ MB = OM2 – r2 = MT2 ρ (N) = NA⋅ NB = r2 – ON2 T A VII. CA. pe dreptele suport ale laturilor acestuia. Ceviana este dreapta determinatã de vârful unui triunghi şi un punct al laturii opuse. CP ale triunghiului ABC sunt concurente dacã şi numai dacã MB NC PA ⋅ ⋅ =1. sau toate trei pe prelungiri de laturi. P sunt colineare dacã şi numai dacã: MB NC PA ⋅ ⋅ =1. BN. Cercul lui Euler (cercul celor nouã puncte): picioarele înãlţimilor unui triunghi. dintre toate triunghiurile cu vârfurile respectiv pe laturile unui triunghi (sau pe prelungiri). Punctele M. N respectiv P situate douã dintre ele pe laturile triunghiului şi unul pe prelungirea unei laturi. Teorema lui Ceva: Cevienele AM. Dreapta lui Simson: Proiecţiile unui punct de pe cercul circumscris unui triunghi.

Piramida 1. AM = .VIII. Prisma (dreaptã sau oblicã. AO⊥(BCD).1. Poliedre VIII. Tetraedrul regulat (toate muchiile sunt congruente. Paralelipipedul B’O⊥(ABC) B’O = h V = AABCD⋅ h 4. Prisma triunghiularã regulatã (AB = a) Alat = 3a⋅ h Atot = 3a⋅ h + V= a2 3 ⋅ 4 a2 3 2 B’ h A C O B VIII. Atot = 2(ab + ac + bc). 3 2 A 46 . Prisma 1. Paralelipipedul dreptunghic Alat = 2(a + b)c.2. V = abc d2 = a2 + b2 + c2 2. AM⊥DC) h= a 6 a 3 . Cubul (de laturã a = b = c) A = 6a2 V = a3 a=a 3 3. de înãlţime h) V = Abazei⋅ h A c d b a c d a b D’ A’ D A C’ A’ h C B C’ O’ A’ C’ B’ O B B’ C 5.

sin AMO = 3 3 a3 2 2 A = a 3. VM⊥BC) 47 .6 2 2 ˆ ˆ sin ABO = . VA = VB = VC VM ⊥ BC. CM = .V = 12 2. Piramida patrulaterã regulatã (ABCD–pãtrat de laturã a. OA = OB = OC = a. AB = a 2 2 2 a2 3 AABC = 2 2 3a a2 3 Atot = + 2 2 a3 V= 6 OM = B C C 3. Tetraedul dreptunghic (OA⊥OB⊥OC⊥OA. CM⊥AB) a 2 a 6 . Piramida triunghiularã regulatã (AB = AC = BC = A. VM – apotemã) a2 12 3a ⋅ VM Alat = 2 2 a 3 3a ⋅ VM Atot = + 4 2 2 a 3 h V= ⋅ 4 3 VM = h 2 + 4. VA = VB = VC = VD.

VA = VB = VC = VD = VE = VF = a) VM = h 2 + Alat 3a 2 4 = 3a ⋅ VM 3a 2 3 + 3a ⋅ VM 2 a 2 3h V= 2 Atot = M A 6. Piramida (de înãlţime h): Atot = Abazei + Alat .VM = h 2 + Alat a2 4 = 2a ⋅ VM a2 ⋅ h 3 Atot = a 2 + 2a ⋅ VM V= 5. p – perimetrul bazei mici. h – înãlţimea) 1. Piramida regulatã (piciorul înãlţimii coincide cu centrul circumscris bazei): Alat = Pbazei ⋅ apotema 2 Abazei ⋅ h 3 B Atot = Abazei + Alat .V = 7. ap – apotema 48 . Trunchiul de piramidã (B – aria bazei mari.3.V = Abazei ⋅ h 3 VIII. Trunchiul de piramidã regulat P – perimetrul bazei mari. Piramida hexagonalã regulatã (ABCDEF – hexagon regulat VM ⊥ BC. b – aria bazei mici. Trunchiul de piramidã oarecare: h V = (B + b + B ⋅ b 3 2.

v = 8. m = 12. v = 4. Poliedrul regulat Relaţia lui Euler: v-m+f = 2 (v – numal vârfurilor. m = 30. Cilindrul circular drept h =G Alat = 2πRG Atot = 2πR ( R + G ) V = πR 2 h IX. m = 12. . Corpuri rotunde Notaţii: R – razã. G – generatoare. Trunchiul de con (r – raza bazei mici) 49 .2. . m = 6.tetraedrul regulat: f = 4. IX. m – numãrul muchiilor. v = 12. v = 6. Conul circular drept G 2 = h2 + R2 Alat = πRG Atot = πR( R + G ) V = πR 2 h 3 IX.icosaedrul regulat: f = 20. f – numãrul feţelor) Tipurile de poliedre regulate: .1.dodecaedrul regulat: f = 12. h – înãlţime IX.4. m = 30. .cubul (hexaedru regulat): f = 6. v = 20. .3.octaedrul regulat: f = 8.Alat = ( P + p)a p 2 ( P + p)a p 2 h V = (B + b + B ⋅ b ) 3 Atot = B + b + VIII.

1. sin:R→[-1. . (k∈Z) 2.G 2 = h2 + (R − r)2 Alat = πG ( R + r ) Atot = πG ( R + r ) + π ( R 2 + r 2 ) V = πh 3 ( R 2 + r 2 + Rr ) IX. tgB = ctgC b C b a c s iBn= c oC s y 1 0 A B X. sin(x + 2kπ ) = sin x. cos B = a . cos:R→[-1.1] π 2π x -1 sin(-x) = -sin x.4. Funcţii trigonometrice X. Sfera A = 4πR 2 V = 4πR 3 3 sferice Acalotei = 2πRh 1 Azonei = 2πRh 2 X. Proprietãţile funcţiilor trigonometrice 1.1] y 1 50 .2. tgB = c a c ctgB = . Definiţii în triunghiul dreptunghic sin B = b c b .

51 . (k∈Z) 3. Formule trigonometrice XI. cos α = ± 1 − sin 2 α sin α tg α = cos α tg α 1 sin α = . sin 2 α + cos 2 α = 1 . sin α = ± 1 − cos 2 α. cos (x + 2kπ ) = cos x. 2. cos α = 2 ± 1 + tg α ± 1 + tg 2α π  sin  − α  = cos α 2  3. Relaţii între funcţiile trigonometrice ale unui argument: 1. (k∈Z) x 0 XI. tg:R\{(2k+1) y π 2 π 2π x π 2 }→R tg(-x) = -tg x tg(x+kπ ) = tg x.1.0 -1 cos(-x) = cos x. ctg:R\{kπ }→R y π 2 3π 2 ctg(-x) = -ctg x ctg(x + kπ ) = ctg x. (k∈Z) 2π x 0 4.

.2. diferenţe şi produse: α+β α −β cos 2 2 α−β α+β sin α − sin β = 2 sin cos 2 2 sin α + sin β = 2 sin 52 . Sume.5. 7. cos = ± 2 2 2 α = sin α 1 − cos α 1 − cos α = =± 1 + cos α sin α 1 + cos α XI. tg (π +α) = tg α sin( 2π − α) = −sin α sin( 2π − α) = cos α .4.3. π  sin  + α  = cos α 2   π  π  cos  + α  = − sin α . 2  sin( π − α) = sin α cos( π − α) = −cos α . cos 2α = 1 + tg 2α 1 + tg 2α 2 4 sin nα = cos n α − C n cos n −2 α ⋅ sin 2 α + C n cos n−4 α ⋅ sin 4 α − .4.. Formule pentru jumãtãţi de argument: sin tg α 2 2 =± 1 − cos α α 1 + cos α . tg  + α  = −ctg α 2  2  sin(π + α ) = − sin α cos( π + α) = −cos α . 5. 6. 1 3 5 cos nα = C n cos n−1 α ⋅ sin α − C n cos n−3 α ⋅ sin 3 α + C n cos n−5 α ⋅ sin 5 α − . XI.. tg (π − α) = −tg α XI. Formule pentru multiplii de argument: sin 2α = 2 sin α ⋅ cos α tg 2α = cos 2α = cos 2 α − sin 2 α = 1 − 2 sin 2 α = 2 cos 2 α − 1 2tg α 2 = 2 1 − tg α ctg α − tg α ctg 2α − 1 ctg α − tg α = 2ctg α 2 ctg 2α = sin 3α = 3 sin α − 4 sin 3 α cos 3α = 4 cos 3 α − 3 cos α sin 2α = 2tg α 1 − tg 2α . Formule de adunare: sin( α ± β ) = sin α ⋅ cos β ± sin β ⋅ cos α cos( α ± β ) = cos α ⋅ cos β sin α ⋅ sin β tg (α ± β ) = tg α ± tg β 1 tg α ⋅ tg β XI. tg ( 2π − α) = −tg α π  tg  − α  = ctg α ..

arcsin x y π -1 0 1 x π π XII. Inversarea funcţiilor trigonometrice XII.1. arcsin (-x) = . arcos (-x) = π .π ]. tg α − tg β = cos α ⋅ cos β cos α ⋅ cos β π  π  sin α + cos α = 2 sin  + α  = 2 cos − α  4  4  π  π  sin α − cos α = − 2 sin  + α  = − 2 cos  − α  cos α + cos β = 2 cos 4  4 1 sin α ⋅ sin β = [cos( α − β ) − cos( α + β )] 2 1 cos α ⋅ cos β = [cos( α + β ) + cos( α − β )] 2 1 sin α ⋅ cos β = [sin( α + β ) + sin( α − β )] 2 tg α + tg β tg α ⋅ tg β = ctg α + ctg β  XII.2.α+β α−β cos 2 2 α+β β −α cos α − cos β = 2 sin sin 2 2 sin( α + β ) sin( α − β ) tgα + tg β = . 2 ].1]→[0.arcos x y π π 2 -1 0 1 x 53 . arcis:[-1.2 .1]→[. arcos:[-1.

1] ⇒ x ∈ { (− 1) k a rc s in + kπ k ∈ Z } a 2.tg x= a.2. arctg (-x) = -arctg x π 2 0 -π 2 XII.c tg x= a.3. 2  . a ∈ R ⇒ x ∈ {a c c c tg+akπ k ∈ Z } XIII. a ∈ R ⇒ x ∈ {a r c tg + kπ k ∈ Z a 4. arctg (-x) = π . arctg:R→(0.4.XII.arctg x y π π 2 0 x x  π π   XIII.π ). Soluţiile ecuaţiilor trigonometrice simple XIII.1. a ∈ [− 1. a ∈ [− 1. Ecuaţii fundamentale 1.c o sx = a. Tabele de valori: x funcţia sin x cos x 0 0 1 π 6 π 4 2 2 2 2 π 3 π 2 π 0 -1 3π 2 2π 0 1 1 2 3 2 3 2 3 2 1 0 -1 0 54 .1] ⇒ x ∈ {± a rc c oas+ 2kπ k ∈ Z } 3. arctg:R →  − 2 .s inx = a.

2. Coordonatele punctului M care împarte segmentul (AB) în raportul k: x1 + x2 y + y2 . r-vectorul de poziţie a unui punct M al dreptei d. Drepte paralele cu axele de coordonate: (d):x = a (d   Oy). Panta dreptei AB: m AB = x − x 2 1 ( x2 − x1 ) 2 + ( y 2 − y1 ) 2 y −y 3.x funcţia tg x ctg x x funcţia arcsin x arcos x x functia arctg x arcctg x 0 0 / -1 − π 6 3 3 3 π 4 π 3 3 π 2 π 0 / 1 2 2 2 3π 2 2π 0 / 1 1 2 2 / 0 0 0 π 2 / 0 3 2 3 3 − − 3 2 − − − 1 2 1 π 2 π 2 π π 3 5π 6 − π π π π π 4 3π 4 6 2π 3 3 3 π 3 3 3 6 π 4 4 π 6 3 0 3 − 3 -1 − − 0 0 π 2 1 π 4 − π π 3 5π 6 4 3π 4 − π π π 6 2π 3 π 3 6 π 4 π 6 3 XIV. Elemente de geometrie analiticã XIV. 55 .y= 1 2 2 XIV.y) ale mijlocului segmentului AB: x = x= x1 + kx2 y + ky 2 .yo) şi vectorul nul a(u . Coordonatele (x. (d):y = a (d   Ox) 2. Ecuaţia dreptei 1.y1).y2): AB = 2 1 2. B(x2. t∈R.1. v) : (d ) : r = ro + t a . Dreapta determinatã de punctul Mo(xo. Distanţa dintre douã puncte A(x1. Segmente 1. ro -vectorul de poziţie a lui Mo.y= 1 1+ k 2 4.

Ecuaţia dreptei de pantã m. Poziţia relativã a dreptelor (d1) şi (d2): (d1 ) : a1 x + b1 y + c1 = 0 şi (d 2 ) : a2 x + b2 y + c2 = 0 1 1 1 d1 = d2. (m1m2 ≠ −1) 1 + m1m2 d1 ⊥ d2. (d ) :   y = yo + v t 3. n∈R.b) şi razã r: 1. dacã M(a.y1). (m≠ 0). t∈R. C(x3. B. Cercul Cercul C de centru M(a.y2). x = xo + u t . ( x1 ≠ x2 . Aria triunghiului ABC (A(x1. Ecuaţia cercului (x – a)2 + (y – b)2 = r2. Ecuaţia prin tãieturi: x y + −1 = 0. ecuaţiile parametrice. a b 5.b) = 0(0. dacã a = b = c 2 2 2 1 1 1 d1   d2.yo) la dreapta (h): ax + by + c = 0 d ( M . B(x2. b ∈R*). Ecuaţia dreptei determinatã de punctele A(x1. h) = ax 0 + by 0 + c a 2 + b2 a1 b1 11.y2). m – panta.y2): y − y1 = y 2 − y1 y − y1 x − x1 ( x − x1 ). ( a. = . Ecuaţia generalã: ax + by + c = 0. 2 unde dacã ∆ = 0 atunci A. dacã a ≠ b 2 2 10. C sunt colineare 9. dacã a = b ≠ c . 8. prin punctul Mo(xo. 56 . 6.y3)): AABC = x ∆ = x1 x2 y y1 y2 1 1. dacã m1m2 = -1 XIV.yo): y – yo = m(x – xo). n – ordonata la origine). B(x2. Ecuaţia explicitã: y =mx + n (m∈R*.Unghiul α determinat de dreptele: (d1 ) : y = m1 x + n1 şi (d 2 ) : y = m2 x + n2 tgα = m2 − m1 .0): x2 + y2 = r2. 4.Distanţa de la punctul Mo(xo.3. 1 1 ∆. y1 ≠ y 2 ) sau x2 − x1 y 2 − y1 x2 − x1 x x1 x2 y y1 y2 1 1 =0 1 7. 2 2 2 a b c a b c d1 ≠ d2 şi d1 ∩ d2 ≠ ∅.

yo). M∈H. M∈E Ecuaţia elipsei: x2 y2 + 2 − 1 = 0. F’(-c.4. Conice raportate la axele de simetrie 1. Parabola P: F( .yo). b 2 + c 2 = a 2 2 a b B A’ F’ O B’ Ecuaţia tangentei în punctul M(xo. c 2 − b 2 = a 2 2 a b M F A xxo yyo + 2 −1= 0 a2 b y M F’ A’ O A F x Ecuaţia tangentei în Mo(xo.0).0).0).2.h) = MF. xx0 yy0 − 2 −1= 0 a2 b p 2 p 2 3.0). M∈P. B(0.  MF – MF’ = 2a.0).0). M∈E: 2. unde a = − r2 = 1 4 m . A’(-a. Mo∈H.b). Hiperbola H: F(c. B’(0. 2 b= − n 2 şi (m2 + n2) – p. A’(-a.0). Elipsa E: F(c. A(a. XIV. A(a. MF + MF’ = 2a. h:x = - (h – dreapta directoare): d(M.-b). Ecuaţia generalã: x2 + y2 + mx + ny + p = 0.0). Ecuaţiea hiperbolei: x2 y2 − 2 − 1 = 0. Ecuaţia parabolei P: y2 = 2px y h M x 57 . F’(-c.0).

∀n∈N (respectiv an ≥ an+1.1. ∀n∈N). Şiruri I. Şiruri şi limite Definiţia I.O F Ecuaţia tangentei în Mo(xo.1.1. f(n) = an.1. Mo∈P: yyo = p(x + xo) ANALIZÃ MATEMATICÃ I.yo). Şirul (an)n≥ 0 se numeşte crescãtor (respectiv descrescãtor) dacã an ≤ an+1. Şirurile crescãtoare şi şirurile descrescãtoare se numesc şiruri monotone. Se numeşte şir de numere reale o funcţie f:N→R. Definiţia I. 58 .2.

a <ε .3. bn≥ 0 şi  an .1. ∃ Nε ∈N astfel încât ∀ n> Nε . ∃ Nε ∈N astfel încât an < -ε . −a . criteriul lui Stolz: n→ ∞ lim bn = lim cn = a n→ ∞ n→ ∞ n→ ∞ lim an = a . ∀ n > liman = −∞ n→ ∞ dacã ∀ε >0. R =R ∪ {-∞.1. ∃ Nε ∈N astfel încât an > ε . Definiţia I.a ≤ bn atunci n→ ∞ I. a∈R n→ ∞ dacã în orice vecinãtate a punctului a se aflã toţi termenii şirului începând de la un anumit rang.1. > Nε . ∞ n+ 1 n lim şi existã n→∞ b − b . şi an ≤ bn atunci lim an = −∞ atunci . an∈R. dacã 2. n→ ∞ n→ ∞ lim an = a . Criterii suficiente de convergenţã sau de existenţã a limitei unui şir 1.2. +∞}. n→ bn ∞ n→ bn + − bn ∞ 1 n+ 1 n lim şi existã n→∞ b − b . an > 0 şi existã n→ a atunci ∞ n .  an .1. . ∀n∈N.. ∀ n n→ ∞ lim an = ± ∞ atunci şirul este divergent. Şirul (an)n≥ 0. Nε .dacã (an)n≥ 0. 4.7.Definiţia I. dacã 3. Definiţia I. Dacã liman = a .dacã (bn)n≥ 0 crescãtor: n→ ∞ lim an = lim bn = 0 n→ ∞ n →∞ an 1 lim lim n an = n→ a + (Cesaro). an∈R are limita a şi scriem liman = a . dacã ∀ε >0. dacã n→ ∞ n→ ∞ n→ ∞ lim bn = ∞ lim bn = −∞ şi an ≥ bn atunci lim an = + ∞. Notaţie: (an)n≥ 0.dacã (bn)n≥ 0 crescãtor: lim lim bn = ∞ a an a − an = lim n +1 . 5. Şirul (an)n≥ 0 este mãrginit dacã şi numai dacã ∃ M>0 astfel încât  an ≤ M. atunci n+ 1 n a n+ 1 lim . Definiţia I. Definiţia I.1. orice şir monoton şi mãrginit este convergent (criteriul lui Weierstrass).4.6. lim bn = 0 . liman = a dacã ∃ ε n→ ∞ >0. atunci n+ 1 n a −a n 59 . dacã bn ≤ an ≤ cn şi 6.5. n→ ∞ a∈R. Şirul este convergent.

dacã lim an = −∞ n→ ∞ şi 4. a. d ab < c0 a n→ ∞ n→ ∞ lim bn = b .an a − an = lim n +1 . b∈R atunci n→∞ ∞ lim (a n + bn ) = + . n→ bn ∞ n→ bn + − bn ∞ 1 lim I. d ab > c0 a .b∈ R n→ ∞ 1. atunci lim(an + bn ) = − ∞ n→ ∞ n→ ∞ n→ ∞ atunci 5.b∈R n→ ∞ 2. lim bn = b . d ab > c0 a l i amn ⋅ bn =  n→ ∞  − ∞ . lim bn = b .2. atunci n→ ∞ lim(an ⋅ bn ) = − ∞ . n→ ∞ lim an = lim bn = −∞ n→ ∞ n→ ∞  − ∞ . b∈R. n→ ∞ 3. lim (an − bn ) = a − b. ∞ n→ a n ∞ n→ a n ∞ 60 . dacã 6. lim(an ⋅ bn ) = + ∞. dacã lim an = ∞ şi lim bn = −∞ n→ ∞ n→ ∞ lim(an + bn ) = − ∞ . (daca b ≠ 0) n→ ∞ bn b I. Operaţii cu şiruri convergente 1. a. lim an a = . limα an = α a.3. l i amn ⋅ bn =  n→ ∞  + ∞ . lim 1 =0 . lim(an ⋅ bn ) = + ∞. n→ ∞ n→ ∞ n→ ∞ lim an = a . Operaţii cu şiruri care au limitã n→ ∞ lim an = a .  + ∞ . lim (an + bn ) = a + b. dacã lim an = ∞ n→ ∞ şi 2. n→∞ a n 3.α ∈ R. d ab < c0 a lim an = 0 n→ ∞ lim bn = b . n→ ∞ lim an = limbn = + ∞ atunci lim(an + bn ) = + ∞. n→ ∞ n→ ∞ atunci lim 1 1 = ∞ dacã an > 0 şi lim = − dacã an < 0.

. ∀ a > 0. d a c q = 1 1. .. n→ ∞ n→ ∞ 7. li mn 1 p + 2 p + . l i m 1 + n→ ∞  1  = e. d a c a0 < 0 a  0. l i m p =  − ∞ . d a c ka > p s ia p > 0 o o a0 n k + a1n k − 1 + .1. n n n 1  1 1 9. D⊂R.. Limite de funcţii Notaţii: f:D→R. II. . l i m 1 + + + . l i m(a0 n k + a1n k − 1 + ... d a c q < 1. Şiruri tip  0. d a c a0 > 0 2. l i m(1 + + + . l i m(1 + q + q 2 + .4.+ ak − 1n + ak ) = li ma0 n k =  n→ ∞ n→ ∞  − ∞ .+ b p− 1n + n p a  0 . d a c −a 1 < q < 1  a n  1.+ n p = 1.∞ n→ ∞ 2 3 n 6. d a c ka > p s iao po < 0 p− 1 n→ ∞ b0 n + b1n + . li mn a = 1..+  = e.+ ) = + .+ q n ) = .  8... α . .punct de acumulare a lui D. ∀ p ≥ 1. d a c k < p  + ∞ . c q ≤ − 1 a  + ∞ . . d a c ka = p  b0 1 4.. a n→ ∞ 1− q 1 1 1 5. n→ ∞  1! 2! n!  II. Definiţii ale limitei 61 .. l i mq =  a n→ ∞  + ∞ . d a cq > 1  n ue x is tda a.+ ak − 1n + ak  3.I.

l ∈ R . + an a0 x n = lim .. lim f ( x) ⋅ g ( x) = l1 ⋅ l2 . x≠ α . l1. Operaţii cu limite de funcţii f:D→R.3. având n→ ∞ lim f ( x) = l .1. + an a α n + a1α n−1 + . x →α 3. limn x = n α . lim x →α f ( x) l1 = .l2∈R.. x→α x→ α 1. II. 2. l ∈ R .l < ε . + a n = 0 m m x→α b0 x + b1 x m−1 + . l ∈ R . g:D→R. n ∈ N .. x→ ± ∞ 2. x →α 4. x→ α lim f ( x) = l ... n ≥ 2 x→ α 62 .1..+ an ) = a0α n + a1α n−1 + . x →α lim f ( x) = l1 . dacã ∀ ε >0.1. ∃δ ε Definiţia II. xn∈D\{α }. α .+ an x→ α x→ ± ∞ n n −1 n lim (a0 x + a1 x + . dacã pentru orice şir (xn)n≥ 0.2.1. lim m x →±∞ b0 x + b1 x m−1 + . unde rezultã  f(x) . + bm x→±∞ b0 x m 3.2.α  < δ Definiţia II. lim f ( x) = l . Limite tip 1.. x→ α dacã pentru orice vecinãtate V a lui l existã o vecinãtate U a lui α astfel încât ∀ x∈D∩U. lim g ( x) = l2 .4.punct de acumulare a lui D. Definiţia II.1. l s =lim f ( x ) x→ α x< α şi l d =lim f ( x ) x→ α x> α . + bm b0α + b1α m−1 + .... lim a0 x + a1 x + . lim ( f ( x) + g ( x)) = l1 + l2 ... + an ) = lim a0 x .daca l2 ≠ 0. x→ α lim xn = α rezultã x→ α n→ ∞ lim f ( x) = l (criteriul cu şiruri).α ∈ R+ .. lim(a0 x n + a1 x n−1 + .Definiţia II. dacã ls = ld = l. lim f ( x) = l . lim af ( x) = a ⋅ l1 ..... + bm n n −1 a0 x n + a1 x n −1 + . g ( x) l2 II. sã rezulte f(x)∈V.. ε >0 astfel încât ∀x∈D\{α } şi  x .3.

lima r c c tg= xa r c c α . dacã 0 < a < 1. dacã 0 < a < 1. lim = 1 .   x → ∞ ± x x→ 0 x 1 11. x→ 0 x x→ x 0 x→0 x x →0 x xn 9.α ∈ [− 1. a > 1. tx lm cg i x→ 0 x> 0 = ∞ lm c x t g i x α α lima rc s in = a r c s in. x→ −∞ x→ ∞ 5. x→ 2 x> 2 tx g π π π = + πZ .α ∈ R x→ α x→ α x →− ∞ lim arctgx = − x→ − ∞ x lim a r c c tg=xπ . ∀n ∈ Z . limc tg x x→ α 2 = − ∞ c tg . x →∞ a 1 10.α > 0 f i n i αt a∈ . lim a = 0 .α ∉ π Z α 7. lim x = ∞ . lim 1 +  = e. lim tgx = tgα . lim ln( 1 + x ) =1. x→ 0 x 63 .α ∈ R . lim =1 .1] .α ∈ [− 1. x→ 0 x> 0 * l i ml o agx = l o agα . a ∈ R+ \ {1} x→ α x → −∞ x→ ∞ x x lim a = ∞ . lim arctgx = 2 x→∞ 2 x→ α 8. lima rc c oxs= a rc c o s. lima rc c tg= 0 .α ∉ l i m x→ 2 x< 2 tx g π π = ∞ l i m . limc o sx = c o s = − ∞ x→ ∞ limloga x = −∞ x→ α x→ ∞ limlo ga x = + ∞ dacã a > 1. limsinx = x→ α x→α α sinα . lim x = 0.1] x→ α . x→ 0 x< 0 α tg lim arctgx= arctg . dacã a > 1. x α * l i ma = a . lim (1 + x) x = e. lim =1. lim sin x tgx arcsin x arctgx =1 . x x lim a = 0 .R+ \ {1} x→ α a o lm l g i x = − ∞ şi şi o lm l g i x→ 0 x> 0 a x =∞ + 6.α ∈ R. x→ ∞ π π .x→ ∞ n 2 n +1 x = −∞ . lim a = ∞ . lim x→ −∞ 4.

(f + g)’(x) = f’(x) + g’(x). fd’(x0) x→x x − x0 x<x0 0 = x→x0 x >x0 lim f ( x ) − f ( x0 ) x − x0  f’(x0) = fs’(x0) = fd’(x0) Interpretarea geometricã: . ∀r ∈ R .dacã f este continuã în x0 şi existã derivatele laterale în x0. Reguli de derivare f. α este punct de discontinuitate de prima speţã dacã existã şi sunt finite limitele laterale în α .g:E→R. Fie f:D→R. (cf)’(x) = cf’(x). dar f nu este derivabilã în x0. Funcţii derivabile III. xo se numeşte punct de continuitate. dacã x→ x0 lim f ( x) = f ( x0 ) . I – interval şi f continuã pe I. y .f(x0) = f’(x0)(x – x0) este ecuaţia tangentei la graficul funcţiei f în punctul A(x0. .4.a x −1 = ln a. cel puţin una fiind finitã. dar funcţia nu este continuã în α . 3. f. x0 este punct unghiular al graficului. Fie α∈ D. 13.f(x0)). x0 este punct de întoarcere al graficului. Continuitatea funcţiilor Definiţia II. α este punct de discontinuitate de speţa a doua dacã nu este de prima speţã. (f⋅ g)’(x) = f’(x)⋅ g(x) + f(x)⋅ g’(x) 64 . Definiţia II.2. Definiţia derivatei într-un punct f:E→R. fs’(x0) = -∞.dacã f’(x0)∈R. Teoremã. xo∈E.4. a > 0 .1. Definiţia II. III. x →0 x (1 + x ) r − 1 = r .dacã f este continuã în x0. c∈R. xo – punct de acumulare a lui D. Fie α∈ D. atunci J = f(I) este interval ( o funcţie continuã pe un interval are proprietatea lui Darboux pe acel interval).4. III. lim x→0 x 12.4. sau invers.1. xo∈D. f este continuã în xo.g derivabile în x∈E: 1. xo – punct de acumulare a lui E:  f’(x0) =  fs’(x0) = x→ x0 l im f ( x ) − f ( x0 ) f ( x + h ) − f ( x0 ) = lim 0 x − x0 h→ 0 h x0 + h∈ E f ( x ) − f ( x0 ) lim . lim II. fd’(x0) = +∞. Dacã f:I→R.2. 2. .3.

x∈[0. x>0 x . x>0 ax. k ∈ Z x π ax ln a ex cos x -sin x 1 cos 2 x 1 − 2 sin x .1] arctg x arcctg x 1 1 + x2 1 − 1 + x2 III. atunci (gof)’(x0) = g’(y0)f’(x0). x ≥0 Derivata (condiţii) 0 nxn-1 rxn-1 . x>0 ln x. dacã f:I→J. III. x ≠ (2k + 1) .1) 1 − x2 1 − . 5. n∈N* Derivata (condiţii) nun-1⋅ u’ 65 . a>0. x ∈(0. x>0 ex sin x cos x tg x. n∈N* xr.  g 2 ( x)  ' . 2 ≠ kπ .4. dacã f:I→J continuã. Derivatele funcţiilor elementare Funcţia (condiţii) C xn. y0 = f(x0) şi f-1(y0) = 1 f ' ( x0 ) f  g   f ' ( x ) g ( x ) − f ( x ) g ' ( x)  ( x) = . bijectivã şi derivabilã în x0 cu f’(x0)≠ 0. a≠ 1. k ∈ Z ctg x. dacã g(x)≠ 0. a≠ 1. x ∈(0. 6. x >0 2 x 1 1 ⋅ ln a x 1 x 1 logax. Derivata funcţiilor compuse Funcţia (condiţii) un. f derivabilã în x0∈I şi g derivabilã în y0 = f(x0). g:J→R.1] arcos x.4.3.1) 1 − x2 1 arcsin x. a>0. r∈R. x∈[0. atunci f-1:J→I este derivabilã în y0.

u ∈(−1. u ∈(−1. cos u≠ 0 ctg u. u ≥0 uxn-1⋅ u’ logau.1) ⋅ u ' .ur. u>0 u . u>0 au. a≠ 1.u > 0 2 u 1 u' ⋅ ln a u 1 ⋅u' u 1 ⋅ u' cos 2 u 1 − ⋅ u' sin 2 u 1 − 1−u2 1 ⋅ u ' .sin u⋅ u’ u' . a>0.5.m∈N xm x au ln a⋅ u’ eu⋅ u’ cos u⋅ u’ . m∈N. sin u≠ 0 arcsin u. u>0 ln u. u>0 Funcţia (condiţii) xm. m≥ n 1 . Derivatele de ordin superior ale unor funcţii elementare 1 x m +n e ax ln x Funcţia (condiţii) sin x cos x Formula lui Leibniz: Derivata de ordinul n(f(n)) 1 xn 66 . u∈[-1. a>0 eu sin u cos u tg u. r∈R.1) 1 −u2 uv⋅ v’⋅ ln u + v⋅ uv-1⋅ u’ Derivata de ordinul n(f(n)) m(m-1)…(m-n+1)xm-n (-1)nm(m-1)…(m+n-1) e (ln a)n⋅ ax (-1)n-1(n-1)! nπ   sin  x +  2   nπ   cos  x +  2   x 1 ⋅ u' 1 + u2 1 − ⋅ u' 1+ u2 III.1] arccos u. u∈[-1. a≠ 1.1] arctg u arcctg u uv .

m. ∀x∈(a. între douã rãdãcini consecutive ale funcţiei existã cel puţin o rãdãcinã a derivatei.2.b) atunci ∃ c∈(a. f’ este nulã.b]→R este derivabilã pe (a. b −a IV.1.b].b) astfel încât f’(c) = 0. între douã rãdãcini consecutive ale derivatei existã cel mult o rãdãcinã a funcţiei.2.b]→R continue pe [a. dreptele y=l1 şi y=l2 sunt asimptote orizontale a lui f spre +∞ .C n −1 f '⋅ g ( n−1) + C n f ⋅ g ( n ) = k = ∑ C n f ( n−k ) ⋅ g ( k ) .. f ( 0 ) = f k =0 n III.l2∈R. 2. Teorema lui Rolle: Dacã funcţia continuã f:[a..b) şi g’(x)≠ 0.b) şi f(a) = f(b) atunci existã c∈(a. l1. Asimptote oblice (f:D→R) Definiţia IV. derivabile pe (a.b]→R este derivabilã pe (a. Asimptote IV. Teorema lui Lagrange: Dacã funcţia continuã f:[a. n ∈ x →∞ x x→ + ∞ dreapta y = mx + n este asimptotã oblicã a lui f spre +∞ . atunci existã c∈(a. atunci: 1. Dacã lim x →∞ x x→ + ∞ dreapta y = m’x + n’ este asimptotã oblicã a lui f spre -∞ . f ( x) = m' ≠ 0 şi lim [ f ( x) − m' x] = n' . Dacã x→ + ∞ lim f ( x) = l1 sau x→ −∞ lim f ( x) = l2 .2.b). Teorema lui Cauchy: Dacã f. În orice punct extrem local din interiorul lui I.1 2 n n ( f ⋅ g ) ( n ) = f ( n ) ⋅ g + C n f ( n−1) ⋅ g '+C n f ( n−2) ⋅ g ' '+. m' .b) astfel încât Teoremã. respectiv -∞ IV.2.1.6. n'∈ Definiţia IV. Dacã f ( x) ] = m ≠ 0 şi lim [ f ( x) − m x = n. Proprietãţi ale funcţiilor derivabile Teorema lui Fermat: Fie f:I→R derivabilã pe I.b) astfel încât f (b) − f (a ) f ' (c ) = g (b) − g ( a ) g ' (c ) f (b) − f ( a ) = f ' (c ) .1.g:[a. Asimptote orizontale (f:D→R) Definiţia IV.1. Dacã funcţia f este continuã şi derivabilã pe I (I – interval deschis). lim R R 67 .

ϕ derivabilã pe I. ± ∞ lm f ( x ) = i x→ α x< α ± ∞ lm f ( x ) = i x→ α x> α V.3. x ∈I .ϕ bijectivã. n ∫ x dx = α ∫ x d x= x + c. cu derivata nenulã pe I. 4. ln a x n+1 + c. x ∈ R. dacã F este derivabilã pe J şi F’(x) = f(x). A doua metodã de schimbare a variabilei h =( f V.punct de acumulare a lui D. ∫ f ( x) g ' ( x)dx = f ( x) g ( x) − ∫ f ' ( x) g ( x)dx . dreapta x=α este asimptotã verticalã la dreapta a lui f. f admite primitive (F). V. Se noteazã: ∫ f ( x )dx = F ( x) + c Proprietãţi ale primitivelor: 1.1. x ∫ a dx = ∫ dx = ln x + c. Dacã . ∫ [ f1 ( x) + f 2 ( x)]dx = ∫ f1 ( x)dx + ∫ f 2 ( x)dx . α +1 ax + c. 2. F:J→R este primitiva lui f.punct de acumulare a lui D. atunci ∫ f (ϕ (t )) ⋅ ϕ ' (t ) dt = F  ϕ (t ) + c Dacã ϕ :I→J. dreapta x=α este asimptotã verticalã la stânga a lui f. V. Dacã . f:J→R. x 68 .2. 3. I⊂R) 1. Definiţia IV.IV. α . x ∈ R. 3. ∀x∈J.3. f:J→R. a ≠ 1 .1. Asimptote verticale (f:D→R) Definiţia IV.  ϕ) ⋅ ϕ' admite primitive (H) atunci ∫ f ( x )dx = H  ϕ −1 ( x ) + c . I ⊂ R .2.1. Prima metodã de schimbare a variabilei Dacã ϕ :I→J. Fie funcţia f:J→R.α ∈ R \ {− 1} . a > 0.+ )∞. 2.3. Primitive (integrale nedefinite) Definiţia V. n ∈ N n +1 α +1 . x ∈ (0. ∫ af ( x) dx = a ∫ f ( x)dx . J – interval. Tabel de primitive: (I – interval. α .3. derivabilã.

n ∫ ( ax + b) dx = 1 ( ax + b) n+1 + c. 13.5. n ∈ N . n ≠ 1. a ≠ 0 . ∫ 6. ∫ dx = ln x + x 2 + a 2 + c. a > 0 . ( ) x −a 1 a −x 2 2 dx = ln x + dx = arcsin x 2 − a 2 + c. ∫ 14. ∫ t g x = d− lxnc ox s c. x ∈ I . 3. ∫  π .−a ). I ⊂ R \ {− a. a ). x ∈ R . ∫ 15. ∫ cos xdx = sin x + c. ∞ ∞ x + c. a ≠ 0 ∫ 2 2 ax + bx + c a  2 b  ∆ . x ∈ R. a > 0 a 2 V. x ∈ I . x ∈ I . a ≠ 0 . x ∈ R . 2 a a x +a 2 7. n ≠ −1. 8. ax + b a dx 1 =− + c. n ∈N . I ⊂ R \  (2k + 1) k ∈ Z  + 2   12. 2. 4. I ⊂ R \  (2k + 1) k ∈ Z  . 2a x + a x2 − a2 1 1 x dx = arctg + c. I ⊂ R \ { kπ k ∈ Z} 1 x +a 1 2 2 2 . unde ∆ = b 2 − 4ac . x ∈ I . a ≠ b . x ∈(−a. x ∈ R . x +  − 2a  4a  ∫ 69 . + ∫ 2 2  c o sx  10. 2 s i nx ∫ c t g= l xsn dxi +ncx. ∫ sin xdx = − cos x + c. x ∈ I. I ⊂ R \ { kπ k ∈ Z } . a} . 5. 9. ∫ 1 1 x− a d x = ln + c. x ∈(a.4. ( n +1) a ∫ dx 1 = ln( ax + b) + c. n (ax + b) ( n −1) a (ax + b) n −1 dx 1 x +b = ln + c. Primitivele funcţiilor raţionale 1. 11. 1 d x= − c t g+ xc. a ≠ 0 . ∫ ( x + a )( x + b) a − b x + a dx 1 dx = ∫ + c.+ ) sau x ∈( − . 1 π   d x= t g x c. a ≠ 0 .

3. x2. Integrale definite IV.1. daca b 2 − 4ac > 0 si x1 este o rãdãcinã a ecuaţiei ax2 + bx + c = 0. f se numeşte integrabilã dacã existã numãrul real If cu proprietatea: ∀ε > 0.b] cu ∆ <η ε şi orice puncte intermediare ξ i are loc σ∆( f .1. ax 2 + bx + c = t ± x a .Substituţiile lui Euler: 1.b] astfel încât: ∫ f ( x)dx = (b − a ) f (ξ ) a Formula de integrare prin pãrţi: b a b ∫ f ( x) g ' ( x)dx = f ( x) g ( x) a − ∫ f ' ( x) g ( x)dx a b Formula de schimbare de variabilã: 70 . ∆ = (a = x0. ax 2 + bx + c = tx ± c . x1. a a a b a b a c a a b c a b a b b b Formula lui Leibniz-Newton: b a ∫ f ( x)dx = F (b) − F (a ) (F – primitivã a lui f) b Teorema de medie: Dacã f continuã pe [a. daca a > 0 . ax 2 + bx + c = t ( x − x1 ).1. VI. Definiţia integrabilitãţii (integrale Riemann) Notaţii: f:[a. 2. ∫ (αf ( x) + βg ( x)) dx = α ∫ f ( x)dx + β ∫ g ( x) dx . 4. daca c > 0 . ∃ η ε >0 astfel încâtr pentru orice divizune ∆ a lui [a.b]. xi-1 ≤ ξ n i =1 i ≤ xi . ∫ f ( x)dx = ∫ f ( x )dx + ∫ f ( x )dx . …. xn = n) diviziune. ξ ) – suma Riemann: σ ∆ ( f .ξ) −I f <ε unde ∆ = max( xi − xi −1 ) 1≤ i ≤ n Se noteazã: I f = ∫ f ( x)dx a b Proprietãţi ale integralei definite: 1. ∫ f ( x)dx = −∫ f ( x)dx .b]→R. 3. 2.ξ ) = ∑ f (ξ i )( xi − xi −1 ) Definiţia VI. ξ i – puncte intermediare. σ ∆ (f. atunci ∃ ξ ∈[a. ∫ f ( x)dx = 0 .

b]→R şi f(x) ≤ g(x) ∀ x∈[a.b]→R+.b]. f. f:J→R. f:[a. f:[a. f continuã: y aria Γf = ∫ f ( x)dx a b Γ f y 0 a b x Aria subgraficului Γ f.g.Dacã ϕ :[a. f continuã pe J. Volumul corpurilor de rotaţie.a]→R continuã atunci: ∫ f ( x)d =x  −a  2∫ f (x)d . g = ∫ [ f ( x) − g ( x)]dx a b 2. d a f ci ma p a r a a Dacã f:[-a. Aplicaţii ale integralei definite 1. ϕ derivabilã cu derivata continuã pe [a.b] f. atunci ∫ f (ϕ(t )) ⋅ ϕ' (t )dt = ∫ f ( x)dx a b ϕ(b ) ϕ( a ) Proprietãţi de paritate:  0. Aria subgraficului Γ f.g 0 a Γ b x aria Γ f .b]→R+.b]→J.g:[a. f continuã: y vol (C f ) = π ∫ f 2 ( x)dx a b a 71 b x .2. dx a f cp aa r a 0 a VI.

b]→R+. Aria suprafeţelor de rotaţie: A f = 2π ∫ f ( x ) 1 + ( f ' ( x )) 2 dx a b b 72 .z 3. f derivabilã cu derivata continuã: B A l ( f ) = ∫ 1 + ( f ' ( x)) 2 dx a b a 4. Lungimea graficului f:[a.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful