Carat Nicoleta, An I, Grupa A, Asistenţă Socială

Istoricul Asistenţei Sociale Din toate timpurile au existat persoane ale căror nevoi nu erau satisfacute corespunzător, erau persoane care nu se puteau integra, dar în acelaşi timp există dovezi că în toate societăţile acestea erau ajutate: iniţial doar de familie şi de comunitatea restrânsă, apoi şi de către stat. Familia şi vecinii constituie primele comunităţi în care orice fiinţă umană se integrează, sunt comunităţile în care se pun bazele socializării, bazele devenirii ca persoană ale fiecărui om. Tot ele sunt primele care îl ajută la necaz, aşa încât putem spune că asistenţa socială ca idee şi demers este la fel de veche precum este şi societatea omenească. Societatea perfectă, în care toţi oamenii sunt fericiţi, toate funcţionează optim, rămâne în continuare un ideal utopic, dar unul spre care tindem constant. Studiul evoluţiei istorice a societăţilor omeneşti evidenţiază nu numai deficienţele acestora, ci şi modul prin care s-a încercat ajutorarea membrilor defavorizaţi. Asistenţa socială apare relativ târziu în istorie ca domeniu profesionalizat. Începutul instituţionalizat al asistenţei sociale poate fi considerat apariţia legii elisabetane a sărăciei, ăn 1601 (The Poor Low). „ Legea săracilor din Marea Britanie enunţa responsabilitatea statului pentru persoanele dependente în general, dar activităţile concrete de prevenire a cerşitului şi de atragere a săracilor în activităţi lucrative reveneau în grija comunităţilor locale, a parohiilor.” (Preda Marian, 2002, p. 752 în Sorescu Maria Emilia, 2005, p. 23) Ca profesie, asistenţa socială se cristalizează abia către sfârşitul secolului al XIX-lea, debutul fiind realizat de către americani. După cum se poate constata originile asistenţei sociale moderne se află în ţările democratice occidentale. Astăzi toate ţările civilizate au sisteme de protecţie şi asistenţă socială, care se cer perfecţionate şi adaptate continuu la cerinţele unor societăţi aflate în permanent progres şi dezvoltare, pe multiple planuri. Deşi recentă ca activitate formală, instituţionalizată, ca activitate informală, asistenţa socială este prezentă chiar şi în cele mai vechi comunităţi omeneşti, cunoscând o mare varietate de manifestări, aflate în strânsă dependenţă de mentalităţile şi atitudinile existente privitor la persoanele vulnerabile, precum şi de obiceiurile locale. Istoria popoarelor antice ne furnizează informaţii bogate despre modul in care societăţile şi comunităţile de atunci tratau persoanele aflate în incapacitate de a-şi satisface nevoile elementare la un nivel considerat acceptabil. Mijloacele de asistare erau diferite, cum diferite erau şi categoriile de persoane considerate ca necesitând ajutor. Erau ajutaţi de regulă copiii orfani, cei care aveau o infirmitate, cei extrem de săraci, bătrânii neputincioşi, bolnavii, dar se întâlnesc diferenţe accentuate de la un popor la altul. De exemplu, în ceea ce priveşte copiii, la evrei, egipteni, persani, indieni,germani sau incaşi copiii erau socotiţi o binecuvântare. Copiii orfani beneficiau de o protecţie specială. Astfel, la persani, orfanii minori rămâneau în grija preoţilor, incaşii îi încredinţau unei femei văduve fără copii care îi creştea pe cheltuiala statului, la bătrâneţe, văduva urmând să fie la rândul său îngrijită de copilul crescut. Grecii şi romanii, din contră, nu apreciau copiii şi pe lângă faptul că nu doreau să aibă mai mult de unu-doi copii şi încurajau practicile abortive, abandonau fără milă copiii nedoriţi la marginile oraşelor, pe grămezile de gunoaie de unde putea să îi ia cine dorea sau ajungeau hrană câinilor. Cei luaţi erau crescuţi pentru a fi vânduţi ca sclavi. Incaşii de altfel aveau o grijă deosebită pentru toţi cei aflaţi în nevoie, manifestând o solidaritate rar întâlnită în istorie: „ Fiecare om din popor avea obligaţia să lucreze în primul rând Pământurile Soarelui (ale templelor), apoi cele ale bătrânilor, bolnavilor, văduvelor, orfanilor minori şi cele ale soldaţilor de serviciu efectiv. Urmau în ordine – pământul destinat familiei sale, dar şi pământul vecinului dacă acesta era în nevoie. În sfârşit – pământul aparţinând lui Inca, suveranului.” (O. Drâmba, vol. II, p. 216 în Sorescu Maria Emilia, 2005, p. 24 ) „ Bătrânii se ocupau de un respect deosebit. Infirmii – care nu se puteau căsători decât între ei – îşi aveau la fel ca şi ceilalţi bucata lor de pământ, pe care dacă nu-l puteau lucra singuri erau ajutaţi de ceilalţi membrii ai comunităţii.” (ibidem, p. 233)

p. în special al doamnelor din înalta societate. Tot edificiul construit prin eforturile Şcolii Sociologice de la Bucureşti şi ale lui Dimitrie Gusti a fost dărmat. Tot acum. celui mai dezmoştenit. este marcat de activitatea filantropică intensă a Bisericii. În epoca modernă statul devine un actor important. Întâlnim astfel pentru prima dată în istorie plasamentul familial. Regulamentele organice din 1831 şi 1832 prevedeau administrarea de către stat a unor aşezăminte destinate ocrotirii unor categorii de populaţie defavorizate: bolnavi. nepăsare. suferinţă închisă între ziduri. astfel că în 1990 a fost necesar să se înceapă de la zero. După o ascensiune spectaculoasă între cele două războaie mondiale. localitate în apropiere de Nicolae Bălcescu.” (Aristide Cioabă. p. Această persoană este M. ilustrând premisa că pentru orice activitate eficientă este nevoie de profesionişti. Imaginea unora dintre aceste instituţii a fost una dintre cele mai şocante pentru publicul din întreaga lume după revoluţia din 1989: mizerie. O formă de asistenţă a orfanilor proprie incaşilor este de a-i încredinţa spre creştere unor văduve fără copii. dar şi ale unor bresle. planificată şi eficientă. sub influenţa preceptelor creştine. iar de câţiva ani locuieşte singură. În urmă cu nouăsprezece ani a rămas văduvă. bătrâni neputincioşi şi copii orfani. În perioada interbelică reţeaua de asistenţă socială din România era compatibilă cu cele din ţările occidentale. Treptat apar o serie de organizaţii filantropice. a bătrânilor şi persoanelor cu handicap. 24) Apariţia statelor moderne a însemnat şi preluarea de către acestea a responsabilităţilor protecţiei şi asistenţei sociale. Judeţ Tulcea. asistenţa socială a fost eliminată aproape în întregime în perioada regimului comunism. „ Statul pentru prima dată în istoria lumii capătă aspectul unei istorii stabile. a făcut şase clase. motivate raţional şi emancipatoare. infirmi. ea fiind una din ele. „Societatea civilă şi drepturile omului”. din zona Dobrogea. dar şi din raţiuni de orgoliu sau prestigiu se înmulţesc actele caritabile ale nobililor. 2005. episcopiilor şi parohiilor. iar primul pas în construirea sistemului naţional a fost reînfiinţarea învăţământului superior de asistenţă socială. Institutului de Teorie Socială al Academiei Române. în ciuda faptului că posibilităţile sale materiale au fost serios afectate de secularizarea averilor mănăstireşti. Rozmari Pogăceanu. fiind cu toţii în acelaşi sat. Chiar şi aşa familia a fost mereu unită. oameni ai nimănui. L-a vârsta de optsprezece ani s-a căsătorit. să fie protejat de societate şi să poată duce o existenţă demnă de un om. acesta fiind lucrul cel mai neplăcut pentru ea. deoarece mama decedase în urma naşterii lor. Biserica să rămână multă vreme pilonul de bază al activităţii filantropice. ascensiune datorată în special eforturilor lui Dimitrie Gusti şi Şcolii Sociologice de la Bucureşti. astfel încât nimeni să nu fie marginalizat a atras admiraţia istoricilor care au studiat acest popor: „ Poate că niciodată vreun stat chiar din epoca modernă. Ed. apud ibidem). celui mai sărac. fiind crescute fiecare de câte o mătuşă.. M. in vârstă de 64 de ani. Suveranii înfiinţează adesea aşezăminte sociale. odată cu instituirea sa în stat naţiune. P.Preocuparea incaşilor pentru a asigura tuturor cele necesare. conform considerentului că societatea comunistă este o societate perfectă în care nu există persoane care nu se pot integra în sistem şi probleme care nu pot fi soluţionate. sat Nicolae Bălcescu. dintr-o familie cu trei fraţi. Lipsa de organizare riguroasă şi mai ales lipsa fondurilor necesare a făcut ca în Ţările Române. P. M. săraci. realizată la nivelul mănăstirilor. care îi creşteau pe cheltuiala statului. din punct de vedere al asistenţei sociale. Instituţionalizarea rămâne singura modalitate de asistare a copiilor orfani sau abandonaţi. iar tatăl nu se descurca cu două nou-născute. 1997. are cinci copii (toţi căsătoriţi) şi şase nepoţi. a înţelege mai bine modul de funcţionare şi relevanţa în viaţa oamenilor. dar nu exista încă o acţiune unitara. 5 în Sorescu Maria Emilia. un băiat şi două fete gemene. n-a avut grijă să asigure celui mai umil membru al colectivităţii. Primele măsuri de acest gen apar la noi în secolul al XIX-lea.” (Karsten. Pentru a afla mai multe despre existenţa/inexistenţa asistenţei sociale. Imediat după naştere ea şi sora ei au fost separate. Evul Mediu. Astfel că în 1969 şcolile de asistenţa socială se desfiinţează. Lorena Păvălan. . cuprinzătoare. Bucureşti. s-a născut în Niculiţel. am căutat pe cineva care îmi poate oferi informaţii mai exacte in legătură cu ce a fost şi ce este asistenţa socială.

în general nu-i dădeau la stat. dar probabil nici o dată nu mi-aş fi imaginat cât de rău. La un moment dat îmi spune de familiile cu mulţi copiii – „ Familiile care aveau mulţi copii şi nu se descurcau sa-i crească. şi nu stăteam chiar aşa de bine cu banii. În acel moment pot spune că m-am blocat.” – şi a avut tendinţa să plece. că de fapt clădirile în sine erau nişte închisori. nicăieri nu ţi se acorda atenţie. în comparaţie cu ceea ce se află în celelalte state. Şi mai era ceva de care îşi amintea. dar primul meu gând a fost să-i cer să ia loc şi să nu se sperie de termenii „asistenţă socială”. dar sub altă formă. chiar dacă nu e mare. sau mai rău. în propriul egocentrism. dar nici nu aş vrea să fi trăit pentru a vedea cum era cu câţiva ani înainte de a mă naşte. Printr-o situaţie asemănătoare am trecut şi eu. Sorescu Maria Emilia. că era mai ceva ca la închisoare. Am plecat de la M. Ed. Cu timpul sper ca lucrurile să se remedieze. Gîrleanu-Şoitu Daniela Tatiana. că nu se ocupa nimeni de cei de acolo. unde domneau groaza. celui mai dezmoştenit. „Asistenţă socială: sistem şi profesie”. Am văzut copii care au nevoie de ajutor. iar armata să fie bine pregătită. Universitaria. De-am fi toţi ca incaşii… „ Poate că niciodată vreun stat chiar din epoca modernă. Chiar dacă eram noi şapte şi cu bunicul. şi chiar este. Cu gardurile acelea înalte cu săgeţi în vârf şi câteodată nişte ţipete… Era groaznic! Nici nu se compară cu ce este astăzi. erau mizerabile. Universităţii „Alexandru Ioan Cuta”.Am avut o scurtă discuţie cu M. Numai ce-i bolnavi aveau dreptul să refuze. Craiova. dar care înseamnă ceva pentru ei. P. pe tema asistenţei sociale. chinul şi mizeria. gândindu-se probabil că nu deţine informaţiile de care am eu nevoie. pentru că îi cunoaşte. 2006 . opt. vocea îi tremura şi aveam senzaţia că din minut în minut va începe să plângă (probabil amintirile au copleşit-o). Cu puţin timp înainte gândeam că asistenţa socială românească de acum este destul de slabă. „Arătau de parcă acolo nu erau oameni. cu gratii la ferestre. pentru că eu chiar cred că este nevoie de aşa ceva şi sunt foarte multe persoane care au nevoie de acel sprijin.” (Karsten. aşa că i-am explicat. „Asistenţă Socială”. Ed. nu am vrut să ne dăm fata. Tot ce ştia conducerea statului era că trebuie să crească producţia. că se murea de foame. celui mai sărac. fără condiţii de nici un fel. ea mi-a răspuns: „Nu ştiu ce e asta. De-asta toţi tinerii băieţi erau obligaţi să facă armata. oameni care încearcă din răsputeri să lupte pentru bunăstarea acelora. nişte centre ale terorii. bătrâni a-i nimănui care umblă cu torba în spate pe străzi şi dorm pe unde apucă. ci îi dădeau spre adopţie la rude care nu aveau nici un copil. nu este foarte mult. Ştiam că fusese rău înainte. P. şi cum îi afecta pe oameni. când o rudă din Ovidiu. S-a liniştit şi mi-a povestit câte ceva. să fie protejat de societate şi să poată duce o existenţă demnă de un om. neştiind ce întrebare să pun sau cum să formulez întrebarea în aşa fel încât să-mi poată răspunde.” Şi probabil că are dreptate. n-a avut grijă să asigure celui mai umil membru al colectivităţii.” – faţa i se înroşise. Judeţul Constanţa. Iaşi. cu o altă imagine în minte. Bibliografie: 1. Mi-a spus că au fost timpuri grele. spitalele de „nebuni” (psihiatrie). iar sistemul social să-şi revină treptat. iar instituţiile existe în acest scop erau mai degrabă văzute ca nişte închisori. Se pare că în perioada comunistă asistenţa socială era aproape nulă. dar că erau îngrozitoare. apud ibidem). a vrut să-mi adopte una din fete. 2005 – Coautor: Berilă Ioan 2. că în perioada comunismului existau orfelinate şi aziluri. persoane cu deficienţe care nu se pot descurca decât dacă au sprijinul altcuiva. Şi am mai văzut ceva. dar este ceva. N-am auzit nici o dată despre aşa ceva. oameni fără de care sistemul de asistenţă socială nu ar putea răzbate printre atâţia alţii prinşi în nepăsare. ci animale sălbatice. Acum totuşi este ceva. oameni cărora le pasă şi care nu se dau în lături când vine greul. Când am întrebat-o dacă a auzit vreodată despre asistenţă socială. Spunea că nu exista grijă pentru nimic.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful