Despre modernitate

Adrian Iorgulescu

In genere, prin modernitate se în elege calitatea operei de a apar ine prezentului, de a dovedi valen e novatoare, capacitatea de a se situa în contemporaneitate. Tema este de acut interes, întrucât, însăşi reflec ia despre artă şi cultură se găseşte, la rându-i, într-un moment al reevaluărilor, caracteristice perioadei de sinteză şi decantări pe care o parcurgem. Ideea de modernitate a suferit muta ii profunde. Paradoxal sau nu, modernitatea nu constituie neapărat o condi ie a imediatului. Clasicii, spre exemplu, nu sunt mai pu in actuali decât avangardiştii. După cum un opus recent nu este obligatoriu şi unul modern. Dezbaterea nu angajează dualismul uzual tradi ie-inova ie. Rezultă că, modernitatea, în accep ia extinsă a termenului, nu reprezintă o condi ie a apartenen ei temporale stricto sensu, ci un element de identificare, de referin ă şi de valorizare extratemporală. Ea se descoperă în planul mijloacelor, al con inutului, dar mai ales în cel al poten ialită ii semantice a operei. Tocmai din acest motiv, modernitatea - care nu e similară cu noutatea, sau cu moda - se recunoaşte şi se defineşte ca reac ie, ca percep ie, ca virtutea de a exista în prezentul viu al conştiin ei publice. Indiferent de data apari iei sale, opusul de valoare este întotdeauna modern prin ineditul permanent al sensurilor vehiculate, prin trimiteri, prin jocul şi combinatorica structurală. El stârneşte interesul, captează, trezeşte neîncetat plăcerea contemplării, a participării la actul evaluării estetice. Dacă modernitatea nu este echivalentă cu valoarea (şi nu încape îndoiala că aşa stau lucrurile), reciproca nu mai este valabilă. Pentru că adevăratele capodopere sunt perpetuu moderne. Esen a sau tonusul unei lucrări nu se explică prin adoptarea unor norme stilistice, sau prin integrarea într-un curent artistic. Cu toată această suveranitate relativă, opera se validează numai contextual, prin destina ie, ca produs social. Cum remarca M. Dufrenne, “obiectul estetic nu poate revendica o independen ă totală; el nu are o via ă proprie decât în şi prin istorie, pentru că oamenii care l-au creat şi care îl percep sunt, de asemenea în istorie”. Modernitatea apare, prin urmare, ca un raport între ceea ce reprezintă crea ia şi ceea ce distinge destinatarul său, tocmai în datele unei abordări specifice a momentului. De bună seamă, opera trăieşte în istorie, are o istorie şi reflectă istoria. Ea nu explică însă şi nu absolutizează. Evocă numai şi simbolizează. Lucrările majore concentrează întotdeauna un adevăr transistoric, posedă o dimensiune metafizică. În ipostaza sa de edificiu spiritual, opusul inteşte permanentul, generalitatea semnificantă, temele şi trăirile etern-umane. Ca atare, el reuşeşte întotdeauna să depăşească datul imediat, faptul anodin, înscriindu-se pe traiectoria unei continuită i fecunde şi netulburate. Modernitatea crea iei vine din capacitatea acesteia de a se plasa în esen ial, în universal. De a fiin a gra ie acestor însuşiri - deopotrivă în trecut, prezent şi viitor. Împrejurarea că obiectul artistic este legat de priorită ile şi comandamentele unui anumit timp, ne duce cu gândul la posibilitatea ca, într-o epocă ulterioară, acesta să nu mai corespundă exigen elor sau preferin elor unui alt public căruia i s-ar adresa. Există, într-adevăr, lucrări anacronice, desuete, care şi-au epuizat în timp rezervele, ajungând incapabile să mai impresioneze sau să mai intereseze receptorii unei perioade ulterioare. Trebuie men ionat că

1

Se constată anumite fenomene de îmbătrânire. capodoperele nu cunosc eroziunea timpului. eventual o redescoperire integrală sau par ială a opusului. referen iale într-un anumit domeniu sau gen artistic. de împrospătare în timp a unor crea ii. în definitiv. Observăm. Ceea ce le şi permite să înfrunte timpul. un temei pentru eventuale ac iuni de “repunere în drepturi” şi reintegrare în circuitul artistic a unor lucrări de inută. cât şi de trimiteri practic inepuizabile. sau altfel spus. 2 . prin op iunile criticii şi publicului) este valabilă şi necesară. trebuie arătat că. ele se bucură de o actualitate permanentă. nu rareori.a operei se datorează execu iei. care în mod obişnuit nu depăşesc “vămile” timpului. rămânând pentru totdeauna stocate în ceea ce A. opusurile izbutite. nu rezistă în confruntarea cu acesta. Această revitalizare. Prin compara ie. doar pentru faptul că la vremea lor nu au satisfăcut gustul contemplatorilor. dimpotrivă. neobservate.este vorba de lucrări mediocre. care este o altă investitură.atât de numeroase în ultima jumătate de veac. în istoria artei au fost pe nedrept date uitării şi “clasate” opere merituoase. injust ignorate. prin opozi ie. deşi contribu ia lui Chronos în privin a prezervării şi selectării opusurilor (de bună seamă. Iată un subiect de medita ie pentru istoricii contemporani ai artei şi. şi un fenomen de întinerire.uneori chiar renaştere . întrucât dispun de resurse de substan ă şi expresive. este conştiin a artistică a omenirii. potrivit unei viziuni interpretative inedite. Malraux denumea “muzeul imaginar al artei” şi care. din nefericire. de uzare a lucrărilor mai pu in realizate sau a produc iilor de consum. revigorare . Revenind la chestiunea perpetuării valorilor artistice în timp. mai ales. sau pur şi simplu de “produc ii de consum” . sau pur şi simplu au trecut. mai ales în zona artei de divertisment.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful