MECANISME ADAPTATIVE (DE COPING) ŞI IMPLICAŢII ÎN PRACTICA MEDICALĂ

Ovidiu Popa-Velea “Elemente de psihosomatică generală şi aplicată », Infomedica, 1999 Termenul de “stress” a căpătat în ultimele decenii o extensie semnificativă, chiar spectaculară, ajungînd a explica apariţia/agravarea a o serie întreagă de afecţiuni psihice sau somatice, izolate sau congruente. Acest fapt, de altfel cu rădăcini în realitatea imediată, trimite cercetătorul sau chiar pe cel profan în materie – la întrebarea legitimă : există mecanisme , tehnici de a face faţă stressului, şi dacă da, cum anume funcţionează ele, cum pot fi optimizate, în aşa fel încît agenţii stressori – în mare parte inevitabili – să nu acţioneze necontrolat, haotic asupra noastră ? Răspunsul la această întrebare a fost dat în principal de două categorii de cercetători, unii care văd aceste lucruri prin perspectiva psihologiei cognitive, alţii – discipoli ai diverselor curente psihanalitice. A.Perspectiva cognitivistă După Lazarus şi Folkman (1984), termenul de stress desemnează o “relaţie particulară între persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunînd solicitări care exced resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină declanşarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feed-back-urile primite”. Această definiţie aduce în prim-plan cîteva atribute definitorii pentru relaţia persoană-agent stressor, acesta din urmă văzut ca “factor fizic, chimic, emoţional,(şi biologic, n.n.), ce produce tensiune corporală sau mintală” (Webster New Collegiate Dictionary, 1989), din care cel mai reprezentativ este termenul de “coping”. 1.Coping : caracteristici generale 1.1. Definiţie, structură Copingul desemnează un “efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpîni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale” (Lazarus şi Folkman, ibid.). Analiza acestei definiţii pune în evidenţă o caracteristică esenţială : copingul este ilustrarea faptului că stressul emerge numai din relaţia dintre subiect şi situaţie, fiind de neconceput în afara triadei acţiunecogniţie-comportament dizadaptativ. Definiţia de mai sus este oarecum restrictivă, în raport cu noţiunea mai largă de “strategii adaptative”, care ar include şi mecanismele defensive de sorginte inconştientă, nesupuse controlului voluntar. În ce priveşte caracteristicile copingului, paradigma cognitivistă porneşte de la cel puţin două premize esenţiale : 1) copingul presupune efort conştient, îndreptat asupra modului în care situaţia stressantă este percepută, prelucrată, stocată ; 2) copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în : - a) anticiparea situaţiei (evaluarea costului confruntării) ; - b) confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei prin prisma confruntării ; - c) analiza semnificaţiei personale a situaţiei post-confrun-tare. Există o anumită ierarhie la nivelul structurii copingului : copingul de tip cognitiv intervine atunci cînd strategiile comportamentale uzuale devin ineficiente, prea costisitoare, atunci cînd posibilităţile de intervenţie concretă în mediu sunt limitate, sau cînd timpul necesar unei asemenea intervenţii este prea scurt. Distorsiunile în prelucrarea informaţiei, redefinirea situaţiei stressante în termeni convenabili, capătă, în viziune cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deşi se poate întîmpla ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabileşte subiectul “ameninţat” în forul său interior şi exigenţele sarcinii. Percepute din afară uneori ca mecanisme de “autoînşelare”, tehnicile de coping de acest tip sunt frecvent întîlnite în clinică. Supra-estimarea şanselor de vindecare şi minimalizarea simptomelor ce anunţă un prognostic prost (ex. scăderea accentuată în greutate la un bolnav neoplazic, etc.) sau optimismul nejustificat, denumite generic “iluzii pozitive” (Taylor şi Brown, 1994) ar avea o certă contribuţie modula- toare în relaţia cu stressul produs de boală.

acest aspect rămîne controversat în literatură. reevaluare pozitivă). decentrată de sentimentul neputinţei. între strategiile de coping (văzute din perspectivă cognitivistă) şi diversele scheme cognitive mai generale ale persoanei. minimalizarea situaţiei stressante. care reflectă “modul de selecţie. şi explică depărtarea tot mai accentuată de realitate a acestor pacienţi (ex. interpretare a informaţiei.Trăsături imunogene de personalitate . 1997. În practică. ele susţinîndu-se şi potenţîndu-se reciproc : copingul centrat pe emoţie crează condiţiile pentru soluţionarea în condiţii mai bune a problemei (tensiunea ergică scade).Cea de-a 2-a variantă este cea care cîştigă vizibil teren astăzi.. sentimente religioase). printr-o evaluare mai realistă. Orientarea teleologică (spre scop) a mecanismelor de coping nu trebuie să prevaleze în principiu asupra flexibilităţii. prin cauze de tip intern sau extern. erorile. să remarcăm inter-relaţia între cele două tipuri de coping.. situaţie în care se poate ajunge la hipocompli. căutarea suportului social.Nu de puţine ori. Revenind la clasificarea iniţială. respectiv în aptitudinile şi calităţile persoanei respective. şi au o prea mică legătură cu întîmplarea sau factori de presiune din afară.anţă şi agravarea prognosticului iniţial. şi înşişi Folkman şi Lazarus procedează. 1989. un şir de evaluări/distorsiuni de acest tip. destin sau puterea altora.2. 1998). Atribute esenţiale ale mecanismelor cognitive de coping la o persoană sănătoasă l-ar reprezenta aşadar flexibilitatea şi adecvarea. la o diversificare a structurii copingului (8 factori : confruntare. chiar şi independent de prezenţa stressului. este direcţionată pe analiza. în esenţă multifactorială. construite mental de bolnav. acţiune directă. 2. 1. şi cuprinde inclusiv modalităţi paleative sau de autoînşelare. prin care o confruntare decisivă cu agentul stressor este adesea amînată “sine die” sau chiar nu are loc. ci celei imaginate. Cea de-a 2-a (coping indirect) se centrează pe persoană. Băban. implicate în coping 2. în 1985. aplicate neselectiv. sau ca pe o trăsătură de personalitate. din şi în experienţele trăite” (Băban.Locus de control Termenul de “locus de control” a fost lansat de Rotter (1966) şi desemnează “modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul. pot fi urmate de reevaluări ce nu se mai adresează situaţiei iniţiale. în timp ce locusul de control extern (LCE) se referă la convingerea că sursa evenimentelor (pozitive sau negative ) se găseşte în soartă. rezolvarea. 1987) în coping centrat pe problemă şi coping centrat pe emoţie. autocontrol.Ea ar cuprinde . cu impact psihologic real. Alţii (Lazarus şi Folkman. îl întîlnim însă şi în diverse boli somatice. Miclea. respectiv meritul pentru succes stau în defectele. în principal. suport social. mai ales pe un tip de personalitate dizarmonic. Prima variantă. pe (in)capacitatea ei de a face faţă stressului. Acest fenomen atinge un apogeu în cazul constituirii anumitor boli psihice. Spre exemplu.) Locusul de control intern (LCI) reprezintă convingerea că responsabilitatea pentru eşec . Mai reprezentative ne apar aceste legături în cazul locusului de control. asumarea responsabilităţii. numită şi coping direct. etc. distanţare. 1984.3. Stone şi Neale (1984) îl văd ca fiind determinat de 8 factori (catharsis. cît şi obiectivă.1. ca cel paranoid ) . robusteţei. 1. chiar şi aplicarea exclusivă şi neselectivă a unei singure tehnici adaptative. păstrare.controlabile sau necontrolabile”(ibid. Există o legătură. evadare-evitare. autoeficacităţii. iar copingul centrat pe problemă reduce distressul emoţional. duce în mod inevitabil la dizadaptare şi rupere de realitate. atît de filiaţie conceptuală.) concep copingul ca pe o predispoziţie stabilă. redefinirea situaţiei.Forme de coping Se delimitează o clasificare clasică (Lazarus şi colab. inclusiv pentru că susţine mai bine flexibilitatea. Carver şi colab. distragere. mecanisme defensive de tip proiectiv. acceptare. Unii autori (Miller.Natura copingului În legătură cu natura copingului. relaxare. dacă nu este posibil. sau. inclusiv în plan ontogenetic. strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stressor. 1998) îl văd ca pe un proces evolutiv . 1984. 1987. planificarea rezolvării problemei. Alţi autori concep copingul într-o manieră mult mai neomogenă. .

cei care susţin limitele teoriei cognitive (psihanalişti..).AE crescută este asociată cu o motivaţie mai înaltă şi cu o centrare pe problemă mai accentuată şi mai productivă (subiectul îşi concentrează atenţia pe analiza şi găsirea de soluţii). iar LCE – cu o anumită detaşare de consecinţele situaţiei stressante (“externalitate defensivă”) .. dar şi pentru eşec) ar reprezenta un factor favorizant pentru sanogeneză.) este o variabilă individuală ilustrativă pentru rezistenţa la stressul psihic.şi nu ca pe nişte fatalităţi. datorită capacităţilor şi aptitudinilor subiectului) . în special a celulelor T. în frunte ţi-e pus”. iar în plan clinic prin predispoziţia netă la : . După Shaffer (1982). iar LCE şi strategiile pasive.. ce generează insidios o “stare de oboseală. un stress psihic “secundar”.LCI (convingerea că evenimentele pot fi controlate şi influenţate. 3. c) există o variabilitate transculturală a LC. prin receptivitatea crescută a persoanei la informaţiile din mediu cu valoare adaptativă. Trei componente definesc această dispoziţie de personalitate : .) direct. LCI ar fi protector în stressul psihic acut şi cronic (Cohen. restructurare cognitivă conştientă. .1998). LCI (exprimabil în autonomie timpurie. .Autoeficacitatea şi robusteţea Autoeficacitatea (AE) reprezintă “convingerea unei persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale. în societăţile de tip tradiţional).percepţia schimbărilor de viaţă. în consens. în măsura în care : a) LC are totuşi o evoluţie individuală cu vîrsta (în general de la LCI spre LCE). asociată cu atribuirea insucceselor unor cauze ce ţin de propria incompetenţă. Totuşi aceste concluzii au un anumit grad de relativitate. subpopulaţia NK (autori cit. necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date”(Băban. Robusteţea (hardiness – engl. în contrast. cu atributele stressului” (ibid. teama de insucces. biologici).. iar agenţi “inevitabili” (ca poluarea .Alţi autori susţin. în ultimă instanţă. Astfel.n. insidioşi “pot declanşa SGA (sindromul general de adaptare – n. ca şi stressul psihic instalat în cursul efectuării unei acţiuni cu rezonanţă afectivă plăcută pentru subiect . independenţă. fără o evaluare cognitivă conştientizabilă”. 1989 . fixarea de scopuri prea înalte).2. de asemenea.Dincolo de apropierea evidentă care se poate face între categorii ca LCE-proiecţie. . de tip “Capul plecat sabia nu-l taie” sau “Ce ţi-e scris. 2. dar şi unii medici somaticieni) se prevalează de incompatibili. o relaţie de directă proporţionalitate între AE şi funcţionarea optimă a sistemului imun. 1998) consideră că LCI manifestat prin responsabilitate (asumarea răspunderii pentru succes. Rotter.anxietate (prin perceperea ineficienţei resurselor de coping) . chimici. etc.AE scăzută este. altfel spus. 1996). . Este documentată. 1978). pentru eficienţa mecanismelor de coping. 1966). prin rezistenţa la presiunile externe. induc .angajarea şi persistenţa în scopul propus . sau .tatea între noţiuni ca prelucrare informaţională. unii autori încearcă a stabili o legătură între tipul de LC şi eficienţa copingului.de Iamandescu. şi cu o predispoziţie netă spre anxietate şi depresie (Sarason şi colab. andurance – fr. care vine din normele de presiune culturală şi socială specifice unui anumit tip de societate (ex. Edwards. sau de evoluţia sa brutală. citat de L. sau LCIstrategii de tip combativ (“luptă”) .depresie (rezultă din autocritica exagerată. agenţii stressori silenţioşi . Antonovsky (cit. b) uneori LCI este asociat cu sentimente crescute de culpabilitate. şi posibila evoluţie subterană a unui agent stressor (uneori strict la nivel inconştient) . Iamandescu (1993) consideră că toţi agenţii stressori (fizici. .Limitele teoriilor cognitive asupra copingului În principal. ce nu lasă timp suficient mecanismelor de filtrare şi adaptare conştientă să acţioneze. ca fiind normale (sau chiar ca pe nişte provocări(“challenges”). psihiatri.Alexandrescu (1997).dezgustul violent sau emoţia brutală la vederea unui accident). că LCE ar fi asociat cu o proporţie mai mare de insatisfacţii. responsabilitate) şi strategiile agresive de coping sunt încurajate în societăţile moderne de tip occidental.Este evocat efectul stressor jucat de stimuli afectogeni puternici (ex.de Băban. ca şi prin gradul crescut de angajare în situaţie.

iar la celălalt pol. umed . care. ALTE FORME DE MANIFESTARE : ASIMILAREA DE CĂTRE SUBIECT A UNEI PERSOANE CU O ALTA (EX. Acestor puncte de vedere li se opun alţi autori. ca intelectualizarea şi sublimarea. IDENTIFICAREA SUBIECTULUI CU ALTE PERSOANE SAU CU CREAŢIA SA ENERGIA SUBIECTULUI ESTE DETURNATĂ DE LA SCOPURI INTANGIBILE. 1997) .COMUTAREA 4. INTRAREA ÎN CÎMPUL CONŞTIINŢEI SUBIECTULUI (NU O RECUNOAŞTE CA APARŢINÎNDU-I. DEOARECE CONŢINUTURILE REFULATE EXERCITĂ O PRESIUNE PERMANENTĂ ASUPRA CONŞTIINŢEI. între punctul de vedere psihiatric – psihanalitic .) sunt procesaţi automat. încearcă compromisul optim.PROIECŢIA 3. REPROBABILE. ACTE RATATE. :TRANSFERUL DIN PSIHANALIZĂ). SAU (PATOLOGIC) – CA SIMPTOME PSIHICE). ce depăşeşte cu mult clasicul conţinut “cald . creînd implicit premizele pentru acumularea tensiunii interne (ca de ex. UNEI DORINŢE INCONŞTIENTE I SE REFUZĂ.atmosferică. la un pol situîndu-se mecanismele cu un potenţial înalt patogen. funcţie şi de gradul de maturizare a mecanismelor defensive. TENDINŢE PE CARE NU LE RECUNOAŞTE CA FIIND ALE SALE . SPRE SCOPURI TANGIBILE (± CU UTILITATE SOCIALĂ : SUBLIMARE) TRIMITEREA ŞI MENŢINEREA ÎN INCONŞTIENT DE GÎNDURI. PSIHOTRAUMATIZANTE . este încă departe de a fi rezolvată. şi cel al psihologiei cognitive . PENIBILE. învăţarea implicită (inconştientă) a gramaticilor artificiale) postulează imaginea unui inconştient cognitiv (Miclea. INVESTIREA ÎN DIFERITE OBIECTE – DE SENTIMENTE DE SENS OPUS UNEI DORINŢE REFULATE. TRĂIRI REPROBABILE. B. A CELOR ACCEPTABILE SAU MAI UŞOR CONTRACARABILE .REGRESIA 6. ce blochează energia instinctuală. Ego-ul. represia). ARE CARACTER DE APĂRARE TEMPORARĂ. ŞI COMPORTAMENTE INVERSE CELOR CARE CORESPUND DORINŢEI REFULATE. CU AJUTORUL NEGĂRII. Ierarhizarea mecanismelor defensive este.Perspectiva psihanalitică Tradiţia psihanalitică asupra mecanismelor de apărare situează conflictul id(sine) ↔ ego.NEGAREA CONŢINUTUL MECANISMULUI DESPRINDEREA. “superioare”. supus “principiului realităţii”. etc. Această reconciliere se poate realiza într-o manieră mai mult sau mai puţin adaptativă. IMAGINI. Tabel 1 CÎTEVA IMPORTANTE MECANISME DEFENSIVE INCONŞTIENTE MECANISM 1. LAPSUSURI . AMINTIRI.FORMAŢIA REACŢIONALĂ .REFULAREA 5. 2. “imature”. cele mature. supuse exclusiv “principiului plăcerii”. ANTISOCIALE. respectiv “datoriei”. REÎNTOARCEREA LA ETAPE ANTERIOARE ALE DEZVOLTĂRII SUBIECTULUI (ETAPE LEGATE DE EXPERIENŢE MAI AGREABILE ŞI SATISFACŢII MAI MARI). fără implicarea proceselor cognitive superioare. Această controversă. sprijinindu-se şi pe cercetări anterioare (studiul subcepţiei. SAU O RECUNOAŞTE ÎNTR-O FORMĂ DEGHIZATĂ) SUBIECTUL ATRIBUIE ALTCUIVA – DORINŢE . PRODUSĂ MAI ALES ÎN CONDIŢII DE FRUSTRARE REALĂ SAU IMAGINARĂ. DIN CARACTERISTICILE POTENŢIAL NOCIVE ALE UNOR AGENŢI STRESSORI. TINZÎND SĂ IASĂ LA SUPRAFAŢĂ ÎNTR-O MANIERĂ SIMBOLICĂ (VISE . ANTISOCIALE. ca tip de conflict primar. Inconştientul cognitiv ar avea certe proprietăţi informaţionale şi adaptative. zgomotul stradal continuu. din punctul de vedere psihanalitic. analiza apărării perceptive. reconcilierea între tendinţele de sens contrar ale sinelui şi supra-ego-ului. sursă a majorităţii mecanismelor defensive. primitiv şi iraţional” (ibid.) al inconştientului freudian. un fapt real. negarea.

la acest punct (în ce priveşte mecanismele adaptative în faţa stressului psihic) – predilecţia pentru folosirea termenului de “coping”. -au organizare ierarhică : mature vs. în ce priveşte mecanismele adaptative faţă de stress.1998) MECANISME DE COPING -procese (sub)conştiente -produse în contact cu realitatea . cunoaşterea pattern-urilor adaptative favorite ale pacientului reprezintă un important avantaj. C sau o tulburare precum alexitimia. ca moment de apariţie sunt post-afective(se declanşează doar după ce a intervenit “anxietatea de semnal”. -distorsionează (mai mult decît cele de coping) realitatea . MECANISME DEFENSIVE -procese inconştiente . -sunt procese post-afective . ÎN PROCESUL ANALITIC. imature. în viziune psihanalitică. tipul psihocomportamental A. sunt sintetizate în tabelul 2 : Tabel 2 COMPARAREA MECANISMELOR DE COPING CU CELE DEFENSIVE (A. Primul dintre acestea. Uneori se pot identifica la unii pacienţi adevărate tipuri de personalitate. -implică scop şi perspectivă (sunt orientate spre prezent şi/sau viitor). demersul acestor mecanisme este adesea distorsionant în finalitate (nu facilitează uneori decît adaptarea de moment. de către cognitivişti. faţă de termenul “mecanisme defensive”. -au eficienţă situaţională. C.Băban.1997). -produse la interfaţa ego-id . dar şi pentru aprecierea corectă a complianţei terapeutice. -sunt orientate spre interior sau exterior.mentale. ar fi îndreptate majoritar spre blocarea pulsiunilor instinc-tuale interne (şi mai puţin înspre afară). a fost descris de Friedmann şi Rosenmann. -permit confruntarea cu realitatea . cum ar fi tipul A. iar pe cel de “mecanisme defensive” – celor subconştiente sau inconştiente. -au (necesită) flexibilitate . cu vocaţie pentru incorporarea stressului . sunt rigide . Tipuri psihocomportamentale cu risc. În plus. -preced sau succed reacţiei de stress. în legătură cu predispoziţia spre boli cardiovasculare. cînd “pulsiunile instinctuale ameninţă să inunde Ego-ul” (Miclea. iar alteori este chiar generator de simptome). Utilitatea cunoaşterii mecanismelor adaptative în practica medicală. În viziunea acestor autori. Reţinem. -orientate predominant spre trecut. s-a dovedit . -permit exprimarea afectivă . Alternative terapeutice Pentru medicul curant. ca şi pentru psiholog.INTELECTUALIZAREA EPUIZAREA. -blochează exprimarea afectivă . care corespund tendinţei de a alătura termenul de “coping” mecanismelor conştientizate. -orientate spre blocarea pulsiunilor instinctuale interne . Ulterior .7. Principalele deosebiri între cele două curente. -implică automatisme. mai uzitat de orientarea psihanalitică. încă din anii ’60. PSIHOTRAUMATIZANT AL UNEI SITUAŢII DE VIAŢĂ AL CONŢINUTULUI Criticii paradigmei psihanalitice subliniază insuficienta operabilita-te şi putere de generalizare a acesteia: mecanismele defensive. deci nedemonstrabile. atît în (re)evaluarea prognosticului prin prisma grilei comporta.se aduc critici care ţin de însăşi esenţa teoriei psihanalitice : operarea implicită cu constelaţii şi mecanisme psihice inconştiente.

Ikemi (1995) lansează chiar termenul de “alexisomie”. pus în relaţie cu bolile neoplazice. precum autodeprecierea. denumit de unii autori şi “anger-in”(pentru că o dimensiune esenţială a sa o reprezintă reprimarea sentimentelor negative. cu un complex de reacţii secundare.faptul că trăsăturile caracteristice tipului A predispun la boală psihosomatică în general. Deşi pattern-urile descrise pot explica o parte din dificultăţile pe care le întîmpină o serie de pacienţi. El ar fi caracterizat prin asocierea unor mecanisme de represiune puternice (pînă la incapacitatea de verbalizare şi chiar de recunoaştere a emoţiilor). aceasta reprezentînd incapacitatea de exprimare. în vederea comunicării dispoziţiei. s-ar situa psihoterapiile cognitiv-comportamentale.Nemiah şi mai ales de P. atît în raportul cu propria lor boală. a suferinţei lor corporale. 1996). voliţional. Dacă în cazul alexitimiei primare. asociat din punct de vedere neuro-hormonal şi imunitar . Tipul C. iar în tulburările psihosomatice asociate – utilitatea biofeedback-ului şi a terapiilor de relaxare. În cazul alexitimicilor. şi cu hiperfuncţia axei hipotalamo-corticotrope. Iamandescu (1998) consideră că principalul mecanism care ar putea fi invocat în aprecierea alexitimiei drept factor patogen. a fost descris de Temoshok (1990). trainingul autogen şi chiar psihoterapia de grup (cu analiza predilectă a factorilor de risc incriminaţi). alteori înnăscut. alexitimia secundară rezultă din modificări la nivelul stilului de coping. constituie în plan comportamental. neangajîndu-se activ în recuperarea/păstrarea stării de sănătate (au “alte priorităţi”).sărăcirea vieţii imaginative . Alexitimia.Sifneos (citaţi de G. ceea ce accentuează inhibiţia celulelor NK. 1987). şi consecinţe în planul relaţiei medic-pacient. sau cu o vulnerabilitate înnăscută de organ (meiopragie). Între modalităţile terapeutice mai frecvent folosite. cognitiv. avînd adesea expectaţii nerealiste de la instituţia medicală. “constricţia” vieţii emoţionale . se cantonează în mecanisme dizadaptative de coping. Contrada. la bolnavii psihosomatici. şi posedă mecanisme de convertire la nivel metabolic a factorului psihogen în tulburări sau boli psihosomatice (Iamandescu. l-ar constitui posibilitatea redusă de exteriorizare (prin verbalizare) a suferinţei lor psihice sau somatice. Se notează (Cătălina Tudose. mai ales dacă aceasta este coroborată cu nerespectarea unui regim de viaţă sanogenetic. care periclitează relaţia terapeutică. cele mai numeroase de altfel. sentimente de neputinţă şi de pierdere a controlului. fără a avea. o afectare psihică gravă. se pune problema educării pacientului în direcţia însuşirii unui nou stil de viaţă.rigidizarea. etc. Tipul C. 1990) ar fi caracterizată în principal de o incapacitate de autocunoaştere şi expresie. Restructurarea tipului A reprezintă o problemă spinoasă.inabilitate de autoexaminare . pe baza dimensiunii reprimare-vigilenţă.Ionescu. consecutiv identificării mecanismelor dizadaptative (inclusiv a dinamicii acestora). de altfel. dar lor li se asociază mai întotdeauna. răspunsul bun la psihoterapiile suportive şi educaţionale. se poate trece la o formă de psihoterapie adecvată necesităţilor şi posibilităţilor pacientului. o mare parte din aceşti bolnavi fiind hipocomplianţi. . afectiv. ce argumentează pentru legătura între atitudinea “raţională” (antiemoţională) a acestor subiecţi. şi înarmarea sa cu mijloacele necesare pentru a accede şi a se menţine la acest palier. cu potenţial de ireversibilitate. la unele terapii de grup. Principalele trăsături ale acestui tip de personalitate ar fi reprezentate de sentimentul urgenţei şi de ostilitate. manifestă clinic prin : . cît şi în relaţia cu medicul. constituite prin intermediul învă-ţării sociale.Ei sunt adevăraţi “colecţionari de stressuri” . . 1996) : . şi care. se aduce în discuţie ceea ce unii autori înţeleg prin “hiposimbolism”.C.de Brouchon-Schweitzer şi Dantzer (1994) elaborează chiar un model etiopatogenic complex. o ilustrare fidelă a copingului centrat pe emoţie.incapacitatea de exprimare adecvată şi nuanţată. şi dezvoltarea de infecţii cronice şi neoplazii. etiologia rămîne neclară (componenta ereditară nefiind incriminată exclusiv). rămîne deschisă problema acelor pacienţi care nu se încadrează în categoriile menţionate. în condiţiile lipsei de motivaţie a pacientului pentru schimbarea conduitelor sale “standard” de a face faţă stressului. Pentru realizarea acestui obiectiv. de ostilitate). prin suprasolicitarea compartimentelor psihic motivaţional. cit. În aceste cazuri. Cîteva orientări în această direcţie ar merita menţionate (după Holdevici. descrisă pentru prima dată de J.cu diminuarea secreţiei de catecolamine şi a activităţii celulelor NK. uneori dobîndit. .

EDWARDS. accentuîndu-se pe contextul de viaţă în care are loc psihoterapia. deplasarea comportamentului de la orientarea spre trecut – la cea spre viitor. – (1989) “Personality characteristics as moderators of the relationship between stress and disorder”.. WEINTRAUB. J. şi fără a epuiza paleta extrem de largă de psihoterapii . experimentare (inclusiv mentală). atingerea unui nivel superior de conştiinţă. Trecerea la terapie este precedată de analiza stărilor Ego-ului şi de alcătuirea unei egograme. S. în R. Română de Sănătate Mintală.COHEN. deplasarea centrului de greutate al discuţiei dinspre problemă spre soluţie (porninduse de la aşa-zisele “excepţii pozitive” din viaţa pacientului). ci perfecţionarea. etc. 4.- - - - - psihoterapia experienţială : consideră omul ca pe o entitate activă. psihoterapia cognitiv-comportamentală : pune accentul pe formularea problemei în termeni clari.BROUCHON-SCHWEITZER. L. încurajarea acestuia în direcţia asumării de responsabilităţi şi acţiuni independente . “adult” şi “copil”.) se crează premizele pentru saltul de la folosirea exhaustivă . .ALEXANDRESCU. deplasarea gîndirii de la orientarea spre simptom la orientarea spre Eu.W.. Presa Universitară Clujeană. DANTZER..CARVER. 43-70.BĂBAN. fiind extrem de eficientă în tulburări de tip anxios sau obsesivo-fobic . spre raţionaliza-re. J. –(1997) “Stressul psihic – concepte generale” . în Rev. Journal of Personality and Social Psychology. 2... 5. psihoterapia de grup : facilitează (funcţie şi de dezirabilitatea subiectului în grup). de France. Chicester. în vederea obţinerii regresiei de vîrstă. rigidă a cîtorva strategii – la multiplicarea acestora şi la flexibilizarea utilizării lor . Toate aceste forme de psihoterapie. şi pe elaborarea unor strategii comportamentale la îndemîna pacientului. pe raportul de simetrie (egalitate) între psihoterapeut şi client. necesară acestor schimbări. apariţia sentimentelor de acceptare şi de creştere a încrederii în sine.R. relaxare.(1994) “Introduction à la psychologie de la santé”. 6-10. evidenţierea progreselor (chiar minime) ale pacientului. ADRIANA – (1998) “Stress şi personalitate”. S. 1. au vocaţie adaptativă. fie în latenţă. BIBLIOGRAFIE 1. stabilă.Neufeld (ed. 89-98 3. ele valorizînd suplimentar colaborarea cu psihologul. alături de psihanaliză.ţiată a realităţii. Nu se urmăreşte neapărat strict vindecarea simptomelor actuale. R. în primul rînd prin restructurarea mecanismelor de coping. Analiza relaţiilor interpersonale şi tentativa de restructura-re comportamentală implică analiza dinamicii stărilor Eului şi modificarea scenariilor de viaţă. SCHEIER M.. centrată pe obiectiv : vizează clarificarea scopurilor pacientului. 184-195. Presse Univ. J.(1989) “Assessing coping strategies : a theoretically based approach. analiza tranzacţională : se porneşte de la premiza multiplicităţii stărilor Ego-ului.Wiley & Sons. Acest obiectiv poate fi realizat şi cu ajutorul hipnozei. Utilizarea lor la bolnavii psihosomatici reprezintă un aport extrem de valoros în remodelarea unor comportamente nocive pentru sănătate. psihoterapia scurtă. Accentul se deplasează de la insurmontabilitatea aparentă a problemei. de a face faţă situaţiei. de imaginaţie dirijată. Prin tehnici de exprimare liberă a Eului (dramatice. autoafirmativă. perceperea mai fină şi mai diferen. M. cu un potenţial latent cert. fie activ. Paris. dar şi prin creşterea disponibilităţii generale a subiectului la autocunoaştere şi autoformare. în fiecare persoană coexistînd stările de “părinte”.) – “Advances in the investigation of psychological stress”. şi optimizînd intervenţia terapeutică. 6.

S.(1984) “New measure of daily coping :development and preliminary results” . Presa Universitară Clujeană.(1987) “Monitoring and blunting: validation of a questionnaire to assess styles of information seeking under threat”. 345-353.D.(1984) “Stress... – (1959) “Association of specific overt behavior patterns. 18. Bucureşti. L. 80.FRIEDMAN.IKEMI. M. S. – (1985) “If it changes. I.(1997) “Stress şi apărare psihică”.B. 23.S. New York. 24.B.. 8.IAMANDESCU. CĂTĂLINA – (1987) “Alexitimia”. S.(1990) “Type C and cancer”.. vol.IAMANDESCU. Springer Publishing 16. 1-128. Journal of Personality and Social Psychology. JOHNSON. 13. Ed.). Appraisal and Company. R.HOLDEVICI.IONESCU.6. with blood and cardiovascular findings: blood cholesterol level.SARASON.Press. 141-169.FRIEDMAN.SHAFFER. 4-43. Psychological Monographs. 12. Bucureşti. 19. I.. 11. Knopf.. Kyushu Univ. LAZARUS. – (1998) “Psychoneuroallergology”. Random House. 1286-1296. – (1990) “Psihoterapie”. R. 21-27. J. I. 52. 9. Ed. Ed.STONE. Romcartexim. R. New York.1 (A-D). J. – (1966) “Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcement”.FOLKMAN. blood clotting time..Infomedica..H. J.. NEALE.LAZARUS. ROSENMAN. Journal of Personality and Social Psychology. 7.MILLER.. ROSENMAN. Ed.S.. 1. Journal of Consulting and Clinical Psychology.B. Y.ROTTER.Ştiinţifică.E. 892-906. Bucureşti. Coping”.Gorgos (red. Tokyo. A. BROWN. . 14.(1987) “Transactional Theory and Research on emotions and coping”.LAZARUS.(1974) “Type A behavior and your heart”. incidence of arcus senilis. FOLKMAN.. M.ALL. 169. – (1996) “Psihologie Medicală”.MICLEA. 932946.. R.Medicală.H. în C. J. S. Journal of Personality and Social Psychology.. and clinically coronary disease”... M.(1978) “Assessing the impact of life changes : development of the Life Experiences Survey”.TEMOSHOK. S. – (1993) “Stressul psihic şi bolile interne”.S. Bucureşti. New York. 17. 46. Ed. ed. I.G.TAYLOR. SIEGEL. study of emotion and coping . G. 22.“Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”.TUDOSE. 21.B.(1995) “Integration of Eastern and Western Psychosomatic Medicine”. it must be a process. New York.a 2-a. 48. during three stage of college examination” . European Journal of Personality. 20..(1994) “Positive illusions and well-being revised : Separating facts from fiction”. 150-170.ALL. IRINA – (1996) “Elemente de psihoterapie”.(1982) “Life after Stress”.. Psychological Bulletin. 10.IAMANDESCU. Plenum Press. M. 46. JAMA. 1. Bucureşti.. FOLKMAN. 25.. R. S. Bucureşti. 15.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful