ANUL XVII • NR.

304 • 5 octombrie 2010

Ordoliberalism şi economie socială de piaţă în România
În aparență, un pariu cu miză preponderent teoretică, în realitate, cu consecințe practice importante: este posibilă preluarea unui model economic și social de succes într-o țară cu o experiență istorică total diferită, cu o mentalitate diferită – dacă nu chiar diametral opusă - și care sunt condițiile de posibilitate pentru o asemenea încercare? Iată întrebările pe care și le-au pus, la început de drum, cu emoție, cu scepticism, dar și cu sentimentul unei urgențe presante, membrii unui grup de lucru reunit sub semnul dialogului, pentru a defini condițiile în care ar putea fi transferat în România modelul german al economiei sociale de piață. Sub egida Fundației „Konrad Adenauer“ și a Institutului de Studii Populare, în acest grup s-au regăsit profesioniști din cele mai diverse domenii: economiști, firește, dar și istorici, sociologi, politologi, ziariști, juriști, filologi animați de speranța că printr-o dezbatere neîngrădită de prejudecăți sectare vor putea contribui la elaborarea unui proiect societal pentru viitorul României. Din capul locului, eram cu toții conștienți că un model societal nu poate fi mutat ca atare dintr-o țară în alta, dintr-o epocă în alta. Și atunci, o primă întrebare care s-a ridicat a fost: cine suntem noi, de fapt? Ce înseamnă astăzi a fi român? Aici dialogul a fost marcat de considerațiile lui Max Weber privitoare la nașterea capitalismului din spiritul protestant, dar și de eterna opoziție din cultura română dintre tradiționaliști și sincroniști. În acest punct, dialogul nostru s-ar fi putut împotmoli, dar am realizat că de-a lungul istoriei sale de peste 60 de ani însuși conceptul de economie socială de piață a cunoscut interpretări diferite și aplicații practice variate, astfel încât se poate vorbi astăzi de o economie socială de piață rigidă, opusă unei economii sociale de piață flexibile. Decisiv este, în acest context, ce pondere dobândește în aplicarea modelului atributul socială. Așadar, nu este atât de important cine suntem, ci ce vrem să devenim. Dincolo de aceste considerente de etnopsihologie, rămâne certitudinea că principiile economiei sociale de piață se pot constitui într-un cadru adecvat, verificat istoric, pentru îmbinarea creșterii economice cu echitatea socială. Economia socială de piață, democrația și statul de drept constituie un tot indisolubil. Deficiențele dintr-un sector se repercutează cu rapiditate în celelalte. Așa se explică de ce sarcina asumată de grupul de lucru, autointitulat Ordoliberalism și economia socială de piață, este atât de complexă: chiar dacă punem între paranteze veșnica discuție despre specificul național, nu vom putea face abstracție de celelalte două componente ale modului în care s-a configurat societatea după căderea comunismului. Participanții la acest grup de lucru va trebui să caute, nu spun să găsească, răspunsurile la o serie de întrebări dificile. Ce este economia socială de piață? Ce fel de economie socială de piață ne dorim pentru România? Cum poate fi transferat acest model? Cine sunt actorii principali pentru un asemenea transfer? Şi chiar dacă nu vor găsi răspunsurile la toate aceste întrebări, cei implicați în căutarea lor vor deveni ei înșiși agenți ai schimbării. Notă: Grupul de lucru este o organizație deschisă, bazată pe voluntariat. Cei care doresc să participe la activitățile grupului sunt bineveniți.

THOMAS KLEININGER,
director executiv ISP

Institutul de Studii Populare

ii

5 octombrie 2010 // nr. 304 // 22 PLUS

Principii directoare pentru bunăstare, echitate socială şi activitate economică durabilă
Depăşirea crizei financiare şi economice mondiale necesită existenţa unor reguli internaţionale. Economia socială de piaţă poate să ofere cadrul necesar, având în vedere că este un model de ordine, verificat la nivel naţional. Prin Tratatul de la Lisabona, statele Uniunii Europene se obligă să acţioneze în direcţia unei „economii sociale de piaţă cu grad ridicat de competitivitate“. Instituţiile Uniunii Europene, în special Parlamentul European, au dovedit, mai ales în lunile care au trecut, că ţin cont de această misiune. Acum trebuie ca aceste principii să fie valabile şi în plan internaţional. Aspectele relevante în acest context au fost incluse în liniile directoare, prezentate mai jos, de către reprezentanţi de vârf ai mediului politic şi ştiinţific din Uniunea Europeană. Preambul Interdependenţa economică şi politică sporită a condus, în multe ţări ale lumii, la mai multă creştere şi concurenţă, la îmbunătăţirea şanselor de pregătire, la consolidarea infrastructurii sociale şi la reducerea pauperităţii. Cu toate acestea, pacea, libertatea şi dreptatea continuă să fie ameninţate. Distribuţia neechitabilă a prosperităţii contribuie la creşterea tensiunilor politice şi sociale. Criza financiară şi economică actuală poate fi depăşită numai cu ajutorul unor reguli internaţionale, aplicabile pieţelor financiare. În acest scop, este necesară o susţinere comună a economiei durabile. Avem nevoie de consens internaţional, pentru a asigura bunăstarea, echitatea socială şi activitatea economică durabilă în baza unor principii şi valori comune. Iar efectele pozitive ale globalizării trebuie ca, nici în perioade de criză, să nu fie periclitate de protecţionism naţional sau regional. Orientarea spre interesul general, legitimitatea democratică şi inviolabilitatea demnităţii umane constituie fundamentul unui astfel de consens, cu particularităţile culturale şi sociale proprii. Principii directoare Solidaritatea şi subsidiaritatea sunt principiile directoare. Solidaritatea este cea care asigură condiţiile pentru ca economia de piaţă să se relegitimeze, orientându-se în funcţie de interesul general. Iar subsidiaritatea creează şi garantează spaţiul pentru responsabilitate şi iniţiativă proprie. 1. Ordinea-cadru - statul de drept Fundamentul acţiunii economice eficiente şi durabile îl reprezintă un sistem de drept funcţional, sigur, care beneficiază de legitimitate democratică. Sunt create astfel premisele pentru o economie performantă, pentru o administraţie a statului eficientă şi orientată spre cetăţean, precum şi pentru luarea în considerare a principiilor bunei guvernanţe. Elementele regularizatoare şi supravegherea consecventă asigură controlul respectării normelor şi sancţionarea comportamentelor abnormale. Toate acestea nu reprezintă doar un scop în sine. Regularizarea este adecvată şi corectă, pentru ca stimulentele din economia concurenţială să fie astfel configurate încât acţiunea descentralizată din mediul concurenţial să conducă la rezultatele necesare, de ordin socio-politic. 2. Proprietate şi ocupare O structură economică eficientă şi orientată spre durabilitate trebuie să se bazeze pe proprietatea particulară, aceasta fiind ordinea care asigură condiţiile, pentru ca drepturile de dispoziţie asupra bunurilor să fie în mâinile întreprinderilor şi gospodăriilor particulare. Existenţa proprietăţii particulare este hotărâtoare pentru obţinerea de câştiguri prin muncă şi reprezintă baza pentru un patronat inovativ. Numai ordinea economică bazată pe proprietatea particulară asigură ocuparea în mod durabil. Numai aşa există răspundere proprie şi iniţiativă proprie. Fără acestea ar fi de neimaginat gestionarea eficientă a propriului potenţial, a propriei educaţii, inovaţii, creşteri şi prosperităţi. Proprietatea particulară este specifică unei ordini concurenţiale în care un număr mare de firme mici şi mjilocii răspund cu proprietatea personală pentru activitatea lor. Proprietatea constituie şi o obligaţie socială, folosirea sa trebuind să servească binelui public, fiindcă, în acest fel, se asigură o acţiune moderată, durabilă a întreprinzătorului, cât şi protecţia faţă de tendinţa de a obţine profituri unilaterale şi pe termen scurt. 3. Concurenţa ca bază Ordinea concurenţială mondială bazată pe formarea liberă a preţurilor optimizează alocarea de resurse limitate. Concurenţa funcţională este motorul activităţii economice durabile. Concurenţa promovează eficienţa şi progresul, întăreşte acţiunea responsabilă şi împiedică apariţia unor forţe de piaţă unilaterale. Ordinea concurenţială presupune ca, la nivel naţional şi internaţional, să existe pieţe deschise, precum şi un control al statului şi al comunităţii de state asupra forţei pieţei şi a concentrărilor. Concurenţa se bazează pe principiul performanţei şi al egalităţii de şanse. 4. Aplicarea principiului resposabilităţii antreprenoriale Concurenţa liberă impune aplicarea principiului responsabilităţii antreprenoriale, aşa încât concurenţa bazată pe performanţă să fie în strânsă legătură cu răspunderea celor care acţionează. Perspectiva profitului stimulează competiţia. Iar răspunderea personală în cazul pierderilor limitează acţiunea iresponsabilă şi excesiv de riscantă. 5. Stabilitatea condiţiilor-cadru economice Ordinea economiei de piaţă necesită o politică economică pe termen lung şi stabilitate macroeconomică maximă. În special pentru pieţele financiare naţionale şi internaţionale trebuie să fie întrunite aceste condiţii. Investiţiile şi deciziile de consum pe termen lung presupun existenţa încrederii într-o anumită ordine-cadru stabilă. În acest context, trebuie respinse măsurile protecţioniste, precum şi politica monetară orientată spre obiective naţionale economice şi de creştere, care sunt gândite pe termen scurt. 6. Bunuri publice puse la dispoziţie de stat În economia de piaţă, statul este cel chemat să asigure punerea la dispoziţie de bunuri publice, dacă piaţa nu poate acest lucru sau o face într-o măsură insuficientă. Statul trebuie să se implice în asigurarea unei infrastructuri performante, a unor şanse esenţiale pentru educaţie, precum şi a asistenţei medicale cuprinzătoare. Efortul statului va fi cu atât mai mare, cu cât există indigenţă socială, însă intervenţiile acestuia ar trebui să fie limitate. 7. Solidaritate şi securitate socială Creşterea economică favorizează combaterea pauperităţii. Economia de piaţă nu poate împiedica apariţia diferenţelor de venit şi a dezavantajării unor părţi ale populaţiei. Din aceste motive, în economia de piaţă sunt necesare sisteme de securitate socială cu larg impact şi conforme pieţei, mecanisme de compensare regională şi un sistem de control orientat spre performanţă, aşa încât să poată fi asigurată pacea socială, iar pături largi ale populaţiei să aibă o participare corespunzătoare la dezvoltarea economică şi socială. 8. Compatibilitatea stimulentelor Pentru finanţarea obligaţiilor statului în economia de piaţă, este necesar un sistem fiscal stimulator. Taxele nu trebuie să fie atât de mari încât să reducă stimulentele pentru performanţă sau să conducă la distorsiuni prin efectuarea de alocări. 9. Durabilitate Orice ordine economică trebuie să poată fi măsurată în funcţie de rezultatele sale, obţinute pe termen lung. Din punct de vedere ecologic, social şi fiscal, durabilitatea este unul dintre cele mai importante criterii ale succesului, precum şi expresia echităţii dintre generaţii. O ordine de drept bazată pe responsabilitate şi răspundere contribuie la consolidarea durabilităţii. Practicarea unei politici active în direcţia protecţiei climei constituie o obligaţie economică şi morală în scopul asigurării fundamentului natural pentru viaţă al generaţiilor viitoare. 10. Politica pieţelor deschise Acţiunile izolate, naţionale nu constituie un remediu în perioade de criză, dimpotrivă: ele pot agrava efectele mondiale ale crizei economice. De aceea, este hotărâtor să existe o politică coordonată a pieţelor libere şi să fie respectate regulile corecte ale jocului. Împotriva protecţionismului şi a naţionalismului economic trebuie continuată întărirea instituţiilor internaţionale relevante. Premise pentru succesul unei ordini economice globale în spiritul economiei de piaţă, cu orientare socială O economie deschisă şi globală are nevoie de un cadru internaţional. Trebuie ca şi la nivel internaţional să fie aplicate principiile şi regulile care s-au dovedit eficiente la nivel naţional şi european în cadrul unei ordini economice şi a valorilor, orientată spre o economie de piaţă socială. Aceste principii asigură legătura dintre libertate şi responsabilitate în folosul tuturor, trebuind să fie îmbunătăţite în special în domeniul pieţelor financiare şi întărite în comerţul internaţional. Sunt necesare extinderea legitimităţii, a capacităţii de funcţionare, a cooperării aprofundate dintre instituţiile internaţionale, precum şi crearea de foruri de cooperare integratoare. Baza pentru toate acestea o reprezintă un sistem de drept autentic şi o ordine democratică orientată spre subsidiaritate. Competiţia politică şi participarea politică în rândul naţiunilor promovează dezvoltarea economică şi stabilitatea ordinii sociale şi economice internaţionale. Numai într-o astfel de ordine poate fi asigurată informarea necesară prin mass-media independente şi prin asociaţii. Ca să putem avea „prosperitate pentru toţi“ este nevoie de consens şi de susţinerea actorilor politici, economici şi sociali, pentru asigurarea echilibrului intereselor la nivel naţional şi internaţional. Prof. dr. HANS-GERT PÖTTERING Preşedintele Parlamentului European

JOSEPH DAUL

Preşedintele grupului PPE în Parlamentul European Dr. WILFRIED MARTENS Preşedintele Partidului Popular European (PPE) Prof. Dr. BERNHARD VOGEL Fost prim-ministru de land, preşedintele Fundaţiei „Konrad Adenauer“ Prof. dr. CEES P. VEERMAN Preşedintele Institutului Ştiinţific al CDA, Olanda

22 PLUS // nr. 304 // 5 octombrie 2010

iii

Economia socială de piață – un model de consens
Discuţia despre modelul economiei sociale de piaţă ocupă un loc foarte important în filosofia politică a Fundaţiei Konrad Adenauer.
Stabilitatea economică, politică şi socială reprezintă condiţia iniţială pentru creşterea economică şi pentru dezvoltarea unei naţiuni. Distribuţia inegală şi neechitabilă a bunurilor constituie un factor de sporire a tensiunilor sociale. O cale de rezolvare a problemelor de acest fel este urmărirea consensului în sfera socialului, a economicului, a politicului. Acest efort cere însă din partea societăţii un angajament explicit şi o activitate economică sustenabilă. Vitalitatea oricărei ordini sociale şi politice se bazează pe activitatea economică a naţiunii. Modelul economic socialist şi-a dovedit incapacitatea de a se susţine pe o perioadă îndelungată. Sistemul capitalist pur este, la rândul lui, departe de a fi un model de succes. Numai luând în considerare diferenţele dintre categoriile sociale şi nevoile diferite acestora, gândindu-ne la binele comun, la legitimitatea diplomatică şi la inviolabilitatea demnităţii umane, putem pune bazele unui consens în societate, care să urmărească pacea, stabilitatea şi prosperitatea atât în interiorul societăţii, cât şi în relaţiile acesteia cu societăţile vecine şi putem vorbi de o dezvoltare economică globală. Un asemenea model de consens a fost deja găsit şi se numeşte „economia socială de piaţă“. Economia socială de piaţă se distinge ca sistem economic atât de socialism, cât şi de laissez-faire-ul capitalist. Spre deosebire de acesta din urmă, economia socială de piaţă combină interesul întreprinderilor private cu reglementările statului în economie, într-o încercare de a institui libera competiţie, un grad mare de ocupare a forţei de muncă, adică şomaj redus, un standard ridicat al vieţii şi condiţii de muncă corespunzătoare. Într-o economie socială de piaţă, negocierile colective se poartă adeseori la nivel naţional, între organizaţiile patronale şi confederaţiile sindicale. (...) Noi, germanii, suntem mândri de economia noastră, susținută de principiile economiei sociale de piaţă. Sistemul dezvoltat după cel de-al doilea război mondial în Germania de Vest include atât o dimensiune materială, cât şi una socială. Politica economică germană s-a bazat pe conceptul de economie socială de piaţă. Ideea centrală era păstrarea mecanismelor pieţei libere, fără a afecta însă sectorul social, cu scopul de a asigura echitatea socială şi de a ne asigura că fiecare cetăţean german va beneficia de pe urma creşterii economice şi a sporirii avuţiei naţionale. Piaţa germană funcţionează după principiul „echilibrului dintre cerere şi ofertă“. Acest echilibru determină preţurile produselor şi serviciilor. Pentru a asigura o funcţionare eficace a celor două constante, cererea şi oferta, este important să impunem acele reguli care garantează libera competiţie şi împiedică abuzul de putere pe piaţă. În felul acesta, şi prin intermediul mecanismelor de piaţă, se pot dezvolta oportunităţile de consum, se pot motiva furnizorii în a realiza inovaţii şi a promova avansul tehnologic, se poate realiza distribuţia veniturilor şi profiturilor în funcţie de realizările individuale. În acelaşi timp, aceleaşi mecanisme împiedică acumularea excesivă de putere pe piaţă. Crearea unui cadru pentru competiţia corectă şi eficientă este responsabilitatea statului, care trebuie totodată să stimuleze, prin măsuri specifice, indivizii în acţiunile lor independente şi să sprijine iniţiativa privată. Instituţiile statului nu au voie să fie prea insistente şi să intervină grav în activitatea economică a indivizilor. De aceea este important să nu se aloce prea multă responsabilitate către instituţiile statului. Prin natura lui, statul îşi asumă un rol de colector de impozite şi taxe, care pun o sarcină pe economie şi societate. Această sarcină cade în primul rând asupra muncii şi limitează, în consecinţă, „economie socială de piaţă“, descriindu-l ca un fenomen, o manifestare a economiei de piaţă, care este dirijată cu intenţia de a satisface priorităţile sociale. Germania era, în urma regimului nazist, o ţară în căutarea democraţiei, libertăţii şi justiţiei în toate sferele sociale. Doream să avem o economie liberă de intervenţia statului şi ieşită de sub dominaţia acestuia. Singurul rol pe care ni-l doream pentru stat era acela de protector al mediului competiţional în faţa tendinţelor monopoliste şi oligarhice, inclusiv de propria putere. Termenul de „social“ dorea să arate că Germania de Vest îşi dorea o economie naţională nu doar în interesul celor bogaţi şi puternici, ci şi spre folosul muncitorilor şi al celorlalte categorii sociale mai slabe, care poate nu ar fi capabile să facă faţă cerinţelor de competitivitate ale economiei de piaţă. Termenul „social“ a fost ales în defavoarea celui de „socialist“ pentru a distinge adus economia Germaniei de Vest către un foarte dezvoltat sistem providenţial, cel mai scump şi mai de succes din lume. Mai mult, guvernul federal şi landurile componente au trecut la compensarea iregularităţilor din ciclurile economice şi a schimbărilor din structura producţiei mondiale, prin protejarea şi sprijinirea activă a unor ramuri economice. Guvernul devenea un instrument de conservare a unor industrii, pierzându-şi rolul de arbitru. Începând cu anii ’70, statul a jucat un rol din ce în ce mai important în economie. Încercările cancelarului Helmut Kohl de a reduce implicarea statului în viaţa economică, în anii ’80, nu au avut întotdeauna succes, el fiind nevoit să se concentreze mai degrabă pe provocările apărute odată cu reunificarea germană. În condiţiile anilor ’90, statul a trebuit să-şi asume o poziţie mai puterincă în economie. După definiţa proprie, economia germană este atât conservatoare, cât şi dinamică. Este conservatoare în sensul în care se bazează parţial pe tradiţiile germane, însemnând că noi, germanii, acordăm o anumită importanţă rolului jucat de stat în economie, că ne supunem regulilor şi că suntem prudenţi atunci când e vorba să facem o investiţie sau să ne asumăm anumite riscuri antreprenoriale. Economia germană este însă dinamică, în sensul în care este orientată către creştere şi către dezvoltare durabilă, chiar dacă această dezvoltare ar putea fi mai lentă şi modestă, nu rapidă şi spectaculoasă. Încercăm să combinăm economia de piaţă cu un sistem social de bunăstare. Termenul de „economie socială de piaţă“ nu a fost niciodată folosit în legile germane ca model economic, pentru că nu avem în Constituţie un capitol separat care să privească economia. Totuşi, elementele centrale ale conceptului, precum libertatea de asociere, libertatea contractelor, libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă, ancorate în Constituţie, formează bazele economiei sociale de piaţă şi exclud extremele precum planificarea centralizată în economie sau capitalismul nereglementat. În mai 1990, Tratatul cu privire la uniunea monetară, economică şi socială între Republica Federală Germania şi fosta Republică Democrată Germană creează cadrul legal în care economia socială de piaţă devine ordinea economică a Germaniei unificate. (...)

Economia socială de piaţă se distinge ca sistem economic atât de socialism, cât şi de laissez-faire-ul capitalist. Spre deosebire de acesta din urmă, economia socială de piaţă combină interesul întreprinderilor private cu reglementările statului în economie, într-o încercare de a institui libera competiţie.

libertatea fiecăruia de a dispune de veniturile proprii după dorinţă. Ideea economiei sociale de piaţă a fost elaborată de către un faimos politician german, membru al Uniunii CreştinDemocrate (CDU) şi cancelar federal între 1963 şi 1966, Ludwig Erhard. Acesta era un reprezentant de vază al şcolii economice ordoliberale – un liberalism economic care acorda un rol-cheie statului în societate. Principiul fundamental al ordoliberalismului este protecţia tuturor actorilor de pe piaţă, atât în calitate de furnizori, cât şi în calitate de beneficiari. Coinventator al conceptului a fost colegul lui Erhard, Müller Armack, aflat din 1952 în poziţia de şef al Direcţiei generale pentru politici economice fundamentale din Mininsterul Economiei, care a fixat pentru prima dată în scris termenul de

sistemul propriu de acela în care statul îşi păstra dreptul de a interveni şi de a conduce economia. În spatele principiilor economiei sociale de piaţă stă un mai vechi concept german, de ordine, în baza căruia o economie, o societate, o politică ar trebui să fie structurată, dar nu dictatorială. Fondatorii economiei sociale de piaţă au insistat pe faptul că a gândi în termeni de ordine este esenţial pentru dezvoltare şi progres. În afara termenului de ordine, Ludwig Erhard foloseşte şi conceptual combinat de „dreptul la ordine“, pentru a sublinia că ordinea ar trebui să ţină de libera alegere a fiecăruia şi să nu fie impusă nimănui prin niciun mijloc. De-a lungul timpului, termenul de „social“ din economia socială de piaţă a început să capete un destin propriu. A

NORBERT BECKMANN-DIERKES,

referent al Departamentului Europa Centrală și de Est al Direcției Generale pentru Cooperare Internaţională a Fundației „Konrad Adenauer“. Oficialul KAS a fost prezent la sfârșitul lunii aprilie în România la întâlnirea constitutivă a grupului de lucru KAS-ISP „Economie socială de piață și ordoliberalism“. Textul de față reproduce ample pasaje din cuvântul introductiv rostit atunci de către domnul Norbert Beckmann-Dierkes.

iv

5 octombrie 2010 // nr. 304 // 22 PLUS

Ce este ordoliberalismul
Ordoliberalismul este forma din Germania a sintezei dintre doctrinele creştine, secularismul antic şi contemporan şi neoliberalismul economic, bazate pe trăsăturile de caracter germanice. La început, modelul german al economiei sociale de piaţă a fost construit pe acest curent doctrinar definit în perioada interbelică. Apoi, pe măsura trecerii timpului, au fost aduse în prim–planul aplicării economiei sociale de piaţă şi alte curente doctrinare. Practica ordoliberalismului se poate vedea în economia socială de piaţă a Germaniei noi, democratice şi libere, de orientare vest–europeană şi americană după 1948. Este vorba de Germania anilor 1949 - 1999, de aşa-numita „Republică de la Bonn“ (Die Bonner Republik), a doua republică germană. „Republica de la Berlin“ (Die Berliner Republik), cea de-a treia republică germană, care a luat fiinţă odată cu mutarea în vara şi toamna anului 1999 a capitalei federale din Bonn, din vestul franco–anglofon de pe valea Rinului, în câmpia prusacă rusofonă de la Berlin, a dus cu sine spre est modelul economiei sociale de piaţă construit pe doctrina ordoliberală. Teoria ordoliberalismului este rezultatul acţiunii concertate în perioada interbelică a părinţilor economiei sociale de piaţă. Preocupările ordoliberalismului sunt poate cel mai bine sintetizate de ceea ce a scris Franz Böhm. Ele sunt legate de „… chestiunea puterii private într-o societate liberă. Aceasta duce în mod necesar la întrebarea despre cum anume este realizată ordonarea unei economii libere. De aici, se ajunge la întrebarea despre ce tipuri şi posibilităţi de ordonări economice există de fapt, ce rol joacă puterea în fiecare dintre acestea, şi anume atât puterea guvernului, cât şi puterea persoanelor private şi a grupurilor private, şi ce fel de distorsiuni ale ordinii economice apar atunci când, în interiorul statului şi societăţii, se formează o altă împărţire a puterii decât aceea care este conformă cu ordinea respectivului sistem economic...“. În acest flux de preocupări, gândirea ordoliberală cu cele două curente ale sale, adică cel al „Şcolii de la Freiburg“ şi cel al „Şcolii de la Köln“, ca şi cea a ordoliberalilor în sens mai larg, diferenţiază între cadrul instituţional (ordonarea) în care se desfăşoară procesele economiei de piaţă şi procesele însele (libera formare a preţurilor). Cuvântul latin „ordo“, desemna acel concept al filosofiei antice romane care definea starea ideală a unei societăţi civilizate; adică cea în care milioanele de oameni liberi şi de bună-credinţă pot să-şi urmărească într-o linişte sigură şi cu grad mare de previzibilitate treburile cotidiene. „Ordo“ era un cuvânt îndrăgit la Freiburg. El se potriveşte de fapt bine spiritului german, doritor să facă ordine şi să acţioneze în claritate. Prima formulare în clar şi în public a ordoliberalismului german este făcută în 1936, prin publicarea de către Eucken, Böhm şi Grossmann – Doerth a unui text cunoscut ca Manifestul Ordo, sub titlul Sarcina noastră (Unsere Aufgabe). Acest text este o reacţie la eşecul şi dispariţia Republicii democratice de la Weimar, ce căzuse victimă luptei pentru putere între monopolurile avide de profituri, cartele industriale şi sindicate, în contextul sărăciei generalizate. În Manifestul Ordo este respins relativismul „Şcolii Istorice Germane“, care nu admitea existenţa unor valori primare şi a unor ţeluri finale, dar şi fatalismul socialiştilor relativ la legile inevitabile de dezvoltare din istorie. Ordoliberalii dezvoltă o teorie sistemică de sine stătătoare despre ceea ce trebuie să facă statul pentru a feri libertatea şi bunăstarea indivizilor de grupurile de putere şi interese. Ei tind către acea libertate a individului care există doar prin domnia dreptăţii, inclusiv în economie, şi se termină acolo unde încep drepturile aflat în competiţie pe piaţă, ia decizii cu adevărat libere, pe proprie răspundere şi neperturbat de intervenţii ale statului. Statul trebuie să fie suficient de puternic pentru a nu fi obligat să treacă dincolo de asigurarea şi aplicarea regulilor jocului (ordinea), de a rezista presiunilor luptei pentru putere economică şi politică dintre grupurile de interese şi marii agenţi economici. Aceştia, dacă ajung prea puternici, respectiv ocupă un segment prea mare de piaţă, vor putea până la urmă să cumpere aproape totul, inclusiv statul, prin „cumpărarea“ politicienilor. Motivaţia tuturor ordoliberalilor, inclusiv a celor ai Şcolii de la Köln, nu este în primul rând economică în natura ei, ci care împărtăşesc elementele principale ale ordoliberalismului. Aceasta este baza doctrinar-teoretică a succesului economic naţional şi internaţional de până acum a economiei sociale de piaţă în Germania, care s-a reconstruit cu succes după distrugerile de până în 1945. Ordoliberalismul are mai multe merite. El formulează coerent o teorie de sine stătătoare, care critică principiul planificării şi colectivismului în economia Germaniei post-1933. Această reuşită pare a fi nesemnificativă dacă o privim din perspectiva anului 2010, când sistemul economiei de piaţă este deja prezent pe tot globul terestru, cu excepţia Coreei de Nord, a Cubei, Irakului şi poate a altor câtorva state. Însă, în contextul dictaturii anilor 1930 şi 1940, când economia era una de război, planificată, supercentralizată şi obligatorie, realizarea este un act de curaj şi considerabilă clarviziune. Apoi, ordoliberalismul defineşte clar rolul vital al funcţionării şi credibilităţii instituţiilor în stabilirea regulilor de joc din economie. Imediat după 1945, el combate planificarea birocratică şi statală din partea instituţiilor şi oferă o alternativă reală la calea bătută de până atunci în funcţionarea economiei unei ţări. Acea cale credea că o competiţie haotică între agenţii economici pe o piaţă lăsată la voia întâmplării este curată sinucidere. Acestei căi îi vine în întâmpinare ordoliberalismul, arătând că din haos se naşte totuşi un sistem stabil. De asemenea, ordoliberalismul apără în mod hotărât principiul libertăţii ca valoare fundamentală. El afişează scepticism în cel mai înalt grad cu privire la posibilitatea dirijării proceselor de piaţă şi ajungerea la rezultate pozitive pe această cale. Ordoliberalii acordă o mare importanţă interdependenţei diferitelor părţi ale sistemului social, mai ales atunci când este vorba de modelarea şi transformarea instituţiilor. Doctrina aduce şi contribuţii în teoria ştiinţifică din domeniul definirii efectelor acţiunii instituţiilor asupra comportamentului uman. Ea afirmă că orice reformă socială trebuie să înceapă cu înnoirea instituţiilor şi cu limitarea controlului pe care statul îl poate exercita în mod arbitrar. Ordoliberalii se află foarte aproape de ceea ce Milton Friedman defineşte ca sarcini ale statului, şi anume: păstrarea justiţiei şi ordinii; definirea drepturilor de proprietate; garantarea îndeplinirii clauzelor contractuale; promovarea competiţiei; acţiunea pozitivă împotriva monopolurilor; protejarea celor slabi, minori sau handicapaţi. În plan internaţional, ordoliberalismul, mai ales cel de la Freiburg, luptă împotriva pseudosocialismului opresiv, aşa cum a fost el cunoscut după 1945 în sfera de influenţă a URSS. Ordoliberalii propovăduiesc ideea că libertatea politică este inseparabilă de cea economică. Franz Böhm se exprimă în repetate rânduri împotriva existenţei oricărei compatibilităţi între un stat democratic şi un sistem economic socialist, centralizat şi planificat. În esenţă, principiile teoretice cu care ordoliberalismul german contribuie la crearea bazelor economiei sociale de piaţă sunt: proprietatea privată; libertatea

Ordoliberalii dezvoltă o teorie sistemică de sine stătătoare despre ceea ce trebuie să facă statul pentru a feri libertatea şi bunăstarea indivizilor de grupurile de putere şi interese. Ei tind către acea libertate a individului care există doar prin domnia dreptăţii, inclusiv în economie, şi se termină acolo unde încep drepturile celorlalţi.

celorlalţi. Totul se desfăşoară însă întrun cadru finit, al graniţelor statale şi ale unui mediu înconjurător (ecologic) cu două dimensiuni: una umană şi cealaltă a naturii fizice. Ordoliberalii constată că între subsistemele unui sistem economic există interdependenţe strânse, în sensul „Interdependenţei ordinilor“ (Interdependenz der Ordnungen) definit de Eucken. În consecinţă, orice intervenţie exterioară asupra pieţei va influenţa modul viitor de acţiune al tuturor agenţilor economici, prin aceea că aceştia îşi vor face planurile de acţiune în mod diferit faţă de situaţia în care nu ar fi existat intervenţia. Orice intervenţie întro parte se face simţită asupra celorlalte părţi şi, ca urmare, activităţile economice înregistrează o scădere a profitabilităţii şi productivităţii, deoarece spaţiul previzibil de linişte şi securitate din viitor este mai mic, nimeni neputând de fapt şti când va apărea o nouă intervenţie. Autorii Manifestului Ordo introduc şi cer implementarea în practica politicii economice a conceptului de „Constituţie economică“ (Wirtschaftsverfassung). Ea este sistemul de reguli de comportament, scrise dar şi nescrise, însă general acceptate, prin a căror practicare guvernul să asigure că agentul economic,

antropologică şi marcată de imaginea creştină despre lume. Eucken cere în 1948 ca „… politica economică să realizeze ordinea liberă şi naturală voită de divinitate…“, care de fapt este, per se, o ordine liberală şi ecologică. În centrul acestei viziuni stă omul, în calitatea sa de creaţie a divinităţii şi care poartă răspundere pentru întreprinderile sale din timpul vieţii terestre. Răspunderea presupune însă existenţa apriorică a libertăţii de a alege între alternativele posibile, precum şi spaţiul de manevră vizavi de ceilalţi actori, în condițiile în care şi ei vor să se manifeste liber. Libertatea individuală şi circumstanţele libere de viaţă sunt aspecte indispensabile pentru demnitatea umană. De fapt, libertatea este o condiţie apriorică necesară pentru existenţa şi manifestarea unei personalităţi creştine. Aceasta din urmă, la rândul ei, se bazează pe legătura omului cu divinitatea. Vedem deci că libertatea şi creştinismul sunt de fapt indisolubil legate între ele, lucru afirmat şi de dogmele teologice, care susţin că omul este liber să aleagă pentru sau împotriva divinităţii. Aceste moduri de a privi pot părea, la prima vedere, neobişnuite omului de ştiinţă sau de afaceri al anului 2010 din România, dar ele sunt reale în statele

22 PLUS // nr. 304 // 5 octombrie 2010

v

de a încheia contracte; răspunderea pentru consimţământul dat şi pentru acţiunile întreprinse; pieţele libere (libertatea intrării şi ieşirii de pe piaţă); dreptatea socială şi comunitatea; ecologia şi moralitatea; şi, pentru asigurarea capacităţii agenţilor economici de a-şi planifica investiţiile pe termen cât mai lung, stabilitatea monedei, adică inflaţie mică, şi constanţa politicii economice. Aceste principii se regăsesc atât în Constituţie, în legislaţie, în instituţii, cât şi în politica economică internă şi externă a Germaniei federale contemporane.

Două școli: Freiburg și Köln
Pe măsură ce aprofundăm construcţia ordoliberală, constatăm că motivaţiile ordoliberalilor diverg totuşi între ele. În interiorul grupului „Ordoliberalilor în sens mai larg“ (Ordoliberale im weiteren Sinne), grup în care toţi sunt consideraţi „părinţi“ ai economiei sociale de piaţă, există două direcţii doctrinare diferite: a ordoliberalismului în sens mai restrâns, al lui Eucken şi Böhm (Şcoala de la Freiburg), mai apropiat de neoliberalismul lui von Hayek și a ordoliberalilor corporatişti, Erhard şi Müller–Armack (Şcoala de la Köln). Pe de-o parte, Şcoala de la Freiburg face, prin Eucken, Böhm şi von Hayek, joncţiunea dintre neoliberalismul german şi neoliberalismul economic anglo–saxon, devenit, după 1945, o doctrină mondială. Gândirea Şcolii de la Freiburg, s-a format în contextul istoric interbelic al dispariţiei sistemului democratic al Republicii de la Weimar, al apariţiei naţional–socialismului şi al învingerii Germaniei în al doilea război mondial, adică între 1920 şi 1950. Ulterior, după 1962, poziţia Freiburgului între marile şcoli europene de economie, precum London School of Economics, a fost întărită în mod substanţial de von Hayek. Şcoala de la Freiburg se ocupă în primul rând cu obţinerea unui răspuns la întrebarea asupra instituţiilor fundamentale necesare asigurării unui cadru stabil şi credibil pentru ca procesele de creştere economică să decurgă fluent. În viziunea acestei şcoli, menirea statului este ca, având ajutorul justiţiei independente, să asigure, pentru fiecare individ, exercitarea dreptului la proprietate privată şi în acelaşi timp să îl oblige la asumarea răspunderii efectelor alegerilor sale libere, chiar dacă, în cazul activităţilor economice, acestea îl duc, uneori, prin etape de faliment. Apoi, la nivel macroeconomic, se doreşte asigurarea competiţiei şi a stabilităţii monedei. Doctrina Şcolii de la Freiburg are un grad redus de socialism şi chiar de corporatism. Eucken şi Röpke atacă cu vehemenţă, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, tendinţele tuturor guvernelor, indiferent de orientarea lor, conservatoare sau socialistă, de a duce politici de redistribuire în stil egalitarist a veniturilor, precum şi principiul subvenţiilor. Ei avertizează despre pericolul transformării statului într-un transferator instituţionalizat de venituri, de la unii la alţii. Eucken explică contradicţia ce există între o politică statală de redistribuire a veniturilor şi o politică statală de menţinere a unei ordini competiţionale. În timp ce prima absolvă individul de o bună parte a răspunderii proprii pentru acţiunile întreprinse, cea de-a doua pune pe prim plan răspunderea personală a indivizilor în contextul în care se aplică aceleaşi condiţii–cadru pentru toţi. Crezul fundamental al celor de la Freiburg este că, în interesul creşterii economice generale, spre binele tuturor

indivizilor din societate, regulile ordinii competiţionale sunt cele ce trebuie respectate cu toată stricteţea, indiferent de posibilele urmări ce pot apărea pentru indivizi sau grupuri. Se are în vedere asigurarea dreptăţii sociale din punctul de vedere al condiţiilor–cadru. Şcoala de la Köln, pe de altă parte, condusă de Müller–Armack, cu care simpatizează şi Rüstow, are o orientare mai socialistă şi corporatistă. Ea face joncţiunea cu gândirea economică germană cu tendinţe spre corporatism şi social, fiind oarecum mai „catolică“. Poate nici nu este de mirare, dacă ne gândim că ea a apărut în „fortăreaţa catolică“ (katholische Hochburg) a Germaniei de nord: arhidieceza romano–catolică de la Köln, este, după arhidieceza nord– americană de Chicago, a doua din lume ca volum al contribuţiilor financiare la subvenţionarea Vaticanului. Müller– Armack, Rüstow şi Erhard acţionează pentru ca statului să îi revină rolul de a corecta prin acţiuni pozitive efectele de inegalitate ce rezultă prin acţiunea legilor

Economia socială de piaţă cuprinde şi captează în mare măsură esenţa spiritului şi a popoarelor de la nord de Alpi şi dintre coasta franceză a Atlanticului şi linia râului Vistula. Economia socială de piaţă integrează performanța economică, securitatea publică, echitatea socială şi dialogul dintre partenerii sociali. Economia socială de piaţă reface şi rezolvă pozitiv rolul economic al statului într-o economie cu iniţiativă privată. În prezent, economia socială de piaţă asigură consensul societăţii gemane, rezolvând în mod demn problemele sociale ale majorităţii cetăţenilor şi determinând succesul economiei în plan intern şi internaţional. Economia socială de piaţă este un exemplu de sistem economic şi social a cărui studiere extinde orizontul de cunoaştere şi, în unele privinţe, dă o imagine de ansamblu despre multele interdependenţe ce există între politic, economic, naţional şi internaţional. Afirmaţia este valabilă mai ales în perioada actuală, în care în România se caută modele de sistem economic şi

Ordoliberalismul apără în mod hotărât principiul libertăţii ca valoare fundamentală. El afişează scepticism în cel mai înalt grad cu privire la posibilitatea dirijării proceselor de piaţă şi ajungerea la rezultate pozitive pe această cale. Ordoliberalii acordă o mare importanţă interdependenţei diferitelor părţi ale sistemului social.

pieţei libere. Astfel, Şcoala socioliberală de la Köln aplică dreptatea socială de fapt stării materiale a entităţilor societăţii, şi nu condiţiilor-cadru. La începutul anilor 1970, fenomenul de imixtiune a statului în interiorul proceselor economice, prin programe guvernamentale de investiţii, subvenţii şi prin redistribuire impozitară, chiar capătă amploare în politica economică practică. Alte elemente introduse de Şcoala de la Köln sunt „principiul ecologic şi moral“, inspirat din gândirea creştină. Ecologia este privită ca o parte a răspunderii pe care o are individul faţă de mediul înconjurător natural. Moralitatea faţă de mediul înconjurător uman este cealaltă faţetă a răspunderii faţă de universul creat. Erhard se află, datorită gândirii sale, dar şi funcţiilor politice avute, la intersecția atât a curentelor interne germane, cât şi a celor internaționale.

Economia socială de piață – linii directoare
Din 1948 până în prezent, economia socială de piaţă are o filosofie esenţialmente liberală, bazându-se pe teoria filosofică denumită ordoliberalism.

social potrivite cu interesele naţionale şi cu specificul structurii sufleteşti româneşti. Economia socială de piaţă a devenit cunoscută în lumea economiştilor şi a universitarilor occidentali, odată cu miracolul economic german din perioada 1948-1966. În prezent, este sistemul economic şi social al Germaniei, cea de-a cincea putere economică din lume şi prima din Europa, în clasificarea făcută după contribuţia la formarea totalului PIB-ului mondial. Părţi ale sale se mai aplică în Olanda, Austria, Suedia, Elveţia şi Franţa. Acest model influenţează considerabil evoluţia Uniunii Europene ca organism internaţional. Economia socială de piaţă este sistemul economic şi social care a făcut posibil miracolul renaşterii multor economii şi state europene şi, în special, a Germaniei din starea de putere înfrântă în cel de-al doilea război mondial şi dezorientată prin excesele din timpul dictaturii naţionalsocialiste. Pe scurt explicat, economia socială de piaţă este un model de organizare economicosocială ale cărui baze teoretice au fost puse în statele riverane Rinului în Europa de Vest şi în unele ţări scandinave, în perioada industrializării de după anii 1880 şi până înspre 1945. Economia socială de piaţă nu

este nici economie liberă dereglementată de piaţă de tip anglo-american şi nici economie socialistă; este a treia cale în economie. Din punct de vedere doctrinar, nu este bazată nici pe neoliberalism şi nici pe socialism, ci pe ceea ce se numeşte ordoliberalism. După 1945, acest model teoretic de economie s-a implementat practic în legislaţie şi în instituţii în Germania, scoțând țara din criză şi din marasmul efectelor războiului, ducând la miracolul economic german dintre 1948-1970. Astfel, s-a creat un nou reper în politica economică. E vorba de ceea ce acum se numeşte „Economia socială de piaţă. Modelul German“. În acest model economic al economiei sociale de piaţă, individului trebuie să i se ofere protecţie, prin intermediul unor instituţii de stat, de abuzurile ce i se pot face de către acumularea de putere economică. Atât de abuzurile puterii private din economia liberă (patroni şi firme prea puternice), cât şi de abuzurile puterii de stat (guvern şi instituţii oarbe). În economia socială de piaţă, chiar dacă realizarea de profit este principalul factor motivator al creativităţii şi competitivităţii economice, profitul nu este destinat pentru a fi folosit doar în beneficiul privat, individual al companiilor care îl realizează, cum este în cazul modelului economiei neoliberale de piaţă, ci şi in interesul public, al binelui comun. În economia socială de piaţă, scopul pieţei şi al companiilor are şi valenţe sociale cu rădăcini în concepte culturale, teologice şi istorice. În economia socială de piaţă din UE are şi România un „input“ indirect: este vorba de adoptarea în acest document de politică economică a ideilor părintelui creştin-democraţiei italiene: preotul romano-catolic Luigi Sturzo, originar din România, descendent al familiei princiare Sturza. Ideile lui Sturzo au fost adoptate chiar în preambulul declaraţiei, alături de şi în completarea celor ale cancelarului german (1963-1966) şi ministrului federal al Economiei (19481963) Ludwig Erhard, creatorul economiei sociale de piaţă în Germania. Dacă Erhard a caracterizat esenţa şi spiritul economiei sociale de piaţă prin propoziţiile: „Vreau să mă întreţin din propriile resurse, vreau să iau propriile mele decizii în viaţă şi să preiau responsabilitatea pentru destinul meu. Din partea statului, aştept doar ca el să asigure precondiţiile care să-mi permită să trăiesc în acest fel“, Luigi Sturzo a completat ideile lui Erhard, spunând: „Apărarea iniţiativei private este bazată pe crezul că o economie planificată de stat nu este numai o politică economică proastă, ci sufocă în acelaşi timp liberatea şi este nocivă binefacerii sociale“.

SORIN MUREŞAN

Sorin Mureşan, născut în 1965 la Cluj, a fost diplomat de carieră în Direcţia de diplomaţie economică a MAE, la Ambasada României de la Bonn, Germania (1998-2000 şi 20072008), precum şi consilier parlamentar la Camera Deputaţilor în perioada 1994-1997. Este doctor în ştiinţe economice al Univesităţii Babeş-Bolyai din Cluj şi master în studii diplomatice al Universităţii Westminster din Londra. Are 7 volume publicate în română, engleză şi germană pe teme de politică economică, politică externă, istorie şi relaţii parlamentare internaţionale. În prezent este director al firmei de consultanţă economică şi politică şi de business development East-West Europe al The Diplomatic Economist Ltd.

vi

5 octombrie 2010 // nr. 304 // 22 PLUS

Ortodoxie şi ordoliberalism: câteva reflecţii
O întâlnire necesară
Spre deosebire de romano-catolicism, creştinismul răsăritean n-a produs o foarte bogată reflecţie sistematică asupra condiţiei spirituale a omului în contextul social şi politic al modernității. Ortodoxiei pare să-i fie caracteristic mai degrabă discursul sub specie aeternitatis, atras de promisiunea veşniciei şi mai puţin interesat de complicaţiile istoriei terestre. Această trăsătură a Bisericilor orientale a fost observată chiar de Alfred Müller– Armack — important sociolog al religiilor şi unul dintre fondatorii ordoliberalismului german1. Contemplativitatea şi „instinctul eshatologic“ al ortodoxiei furnizează garanţiile unei stabilităţi ferme (mai ales pe terenul eticii, al esteticii liturgice şi al teologiei dogmatice), dar şi riscurile unor confuzii practice şi teoretice (pe terenul disputelor ideologice găzduite în agora cetăţii). Care este atitudinea ortodoxiei contemporane faţă de realităţi presante precum: proprietatea individuală, piaţa liberă, solidaritatea intracomunitară, sărăcia cronică, șomajul, politicile fiscale ale statului, etc.? Pentru a afla răspunsul la aceste dileme, apelul la documentele sinodale recente (cum ar fi „doctrina socială“ a Bisericii Ortodoxe Ruse, aprobată oficial în 2000) nu va fi suficient2. Absenţa unor structuri centraliste în ecleziologia ortodoxă face inutilă căutarea unor răspunsuri standardizate la toate problemele de ordin social, economic şi politic cu care se confruntă ţările de pe întreg mapamondul. De aceea, o perspectivă ortodoxă asupra ordinii sociale va rezulta mai ales dintro asimilare a viziunii patristice despre om, univers şi comunitate, precum şi din interiorizarea principiilor etice formulate de Biserica apostolică. Cercetătorii vor descoperi un anumit eclectism doctrinar în chestiuni care privesc dezbaterile economice contemporane. Răspunsurile ortodoxiei la probleme istorice concrete rămân deschise. Doctrina socială și economică a ortodoxiei este dinamică şi dialogică, deși păstrează nemodificate anumite constante. Relaţia între ortodoxie şi ordoliberalism nu poate fi neglijată, plecând chiar de la angajamentul religios profund al gânditorilor economiei sociale de piaţă3. (structurată prin măsurători similare). În absenţa unei înţelegeri asupra ordinii transcendentale, organizarea socială şi politică rămâne deficitară. Absenţa ordinii produce alienare, haos, violenţă. În civilizaţia europeană, ordinea metafizică structurează şi articulează simbolic realitatea, plecând de la căutarea ubicuă şi recunoaşterea sacrului. Ordinea metafizică intersectează apoi ordinea cetăţii, consacrată prin trecerea de la nomadismul vânătoresc la sedentarismul agrar şi prin naşterea primelor structuri stabile de reprezentare pe relaţia individcomunitate. Întregul angrenaj politic, social şi economic implică vieţile personale un deficit major. Definiţia ordinii variază în funcţie de epoca istorică şi situarea culturală a unei naţiuni. Dar, aproape în orice împrejurare, noţiunea de ordine va presupune existenţa unui început (arche) – adică a unei temelii fondatoare – şi a unui sens final (telos), adică a unui orizont de împlinire pentru oameni. Edmund Burke (1729–1797) a introdus în gândirea politică noţiunea de „contract veşnic“ între cei care au fost, cei care sunt şi cei încă nenăscuţi. Ordinea politică trebuie să menţină această comunicare între trecut, prezent şi viitor, făcând posibilă utilizarea celor mai trainice forme de inteligenţă, ingeniozitate şi înţelepciune venite din tradiţie. Între incipit şi finis, sofismul, înlocuind astfel adevărul cu falsul; în plan juridic, dezordinea favorizează nedreptatea şi corupţia; dezordinea, în fine, poate coincide cu un plus de violenţă, criminalitate sau infracţionalitate stradală. Creştinismul recunoaşte în dezordine un factor ostil libertăţii spirituale şi prosperităţii materiale a omului. Ordinea, pe de altă parte, nu poate fi creată artificial, prin mijloace exclusiv politice de supraveghere şi normare centralistă a vieţii cetăţenilor. Din raţiuni istorice, teologii şi gânditorii patristici nu puteau fi familiarizaţi – precum reprezentanţii Şcolii de la Salamanca în secolul XVI – cu noţiunea de ordine autoconstituită a pieţei. Nici ordinea neplanificată a capitalismului n-a putut fi un subiect serios de reflecţie în societăţile feudale ale Estului european. Totuşi, patristica apreciază noţiunea de ordine naturală, în contrast cu orice hybris antropologic (construit după modelul Babel). Ordinea artificială, care ignoră finitudinea condiţiei umane, eşuează. Accentul pus pe moderaţie şi pe economia la scară umană nu poate surprinde o sensibilitate creştină. Atât ordoliberalismul, cât şi creştinismul răsăritean converg în respingerea elanurilor progresist-revoluţionare, care tind să abolească instituţiile, valorile şi etosul cultivat de „vechiul regim“ (îndeobşte, regimurile care tind să recunoască valoarea tradiţiei iudeocreştine şi impactul valorilor religioase asupra culturii euro-atlantice). Roepke & co. au criticat tropismele revoluţionare ale regimurilor fasciste sau comuniste din Europa secolului XX, deplângând căderea într-o „stare de excepţie“ în raport cu exigenţa ordinii politice şi a legii naturale. MIHAIL NEAMŢU 1. Alfred Müller–Armack, Zur Religionssoziologie des europäischen Ostens, Weltwirtschaftliches Archiv, vol. 61 (1945), reluat în Religion und Wirtschaft. Geistesgeschichtliches Hintergründe unserer europäischen Lebensform, Stuttgart, 1959. 2. Pentru un compendiu util pe această temă, vezi volumul coordonat de Ioan I. Ică Jr. & Germano Marani (ed.), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente — documente — analize — perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002. 3. Peter Hartz, Deutsche Wirtschaftsordnung: Ersonnen hinter Klostermauern (26.06.2008),http:// www.wiwo.de/politik-weltwirtschaft/ deutsche-wirtschaftsordnung-ersonnenhinter-klostermauern-297838/3/ (accesat 1 iulie 2010). 4. W. Eucken, Grundsätze der Wirtschaftspolitik, Tübingen, J.C.B. Mohr, 1952, p. 332 a vorbit despre „interdependenţa ordinilor“ (apud Samuel Gregg, An Ordered Liberty. A Treatise on the Free Society, 2009, Lexington Books, Lanham MD, p. 12). 5. Eusebiu al Cezareei, Historia Ecclesiastica. 6. Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui, trad. rom.: Nina Nicolaeva, cuvânt înainte de Ion Ianoşi, Ed. Humanitas, 1994.

O perspectivă ortodoxă asupra ordinii sociale va rezulta mai ales dintr-o asimilare a viziunii patristice despre om, univers şi comunitate, precum şi din interiorizarea principiilor etice formulate de Biserica apostolică. Cercetătorii vor descoperi un anumit eclectism doctrinar în chestiuni care privesc dezbaterile economice contemporane. Răspunsurile ortodoxiei la probleme istorice concrete rămân deschise. Doctrina socială și economică a ortodoxiei este dinamică şi dialogică, deși păstrează nemodificate anumite constante.

Ordine politică şi organizare socială
Atât pentru creştinism, cât şi pentru doctrinarii economiei sociale de piaţă, noţiunea de ordine este fundamentală. În toate marile civilizaţii, spunea Eric Voegelin, oamenii caută un tip de ordine cosmologică, politică şi sufletească. Istoria umanităţii poate fi descrisă drept un conflict între mai multe viziuni despre ordine – modernitatea seculară fiind „tranşată“ de fundamentala diferenţă dintre ordinea bazată pe libertate individuală şi ordinea paternalistă a statului. Toate activităţile omeneşti sunt ritmate în raport cu ordinea temporală (marcată de calendar) şi cu ordinea spaţială ale oamenilor într-un vast sistem de interdependenţe şi determinări care, în ultimă instanţă, reprezintă binele comun. Contractele economice, munca, datoriile asumate în plan militar, practicile de ordin cultural-simbolic şi viaţa spirituală – toate aduc un plus de coerenţă în viaţa individizilor ameninţaţi, altminteri, de spectrul anomiei4. Teologia politică a creştinismului răsăritean (de la Eusebiu al Cezareei5 până la Vladimir Soloviov6) porneşte de la câteva observaţii acute echivalenţa între rău şi anarhie. Atât în planul ordinii sociale, cât şi în sfera angajamentelor existenţiale, lipsa organizării reprezintă există evident instanţe intermediare care reglează şi armonizează interacţiunea dintre individ şi societate. Cu acest sentiment al unei slujiri pasagere, omul politic se poate consacra efortului de limitare a entropiei sociale şi a tendinţelor anarhice din viaţa comunităţii. Dezordinea în absenţa unei temelii morale şi a unei finalităţi transcendente, care să depăşească egoismul de primă instanţă al invidiului rupt de exigenţa comunicării şi a interacţiunii solidare cu semenii, tradusă estetic, produce urâtul şi alungă muzicalitatea; în termeni etici, dezordinea facilitează viciul şi inhibă virtutea; sub raport epistemologic, dezordinea naşte

22 PLUS // nr. 304 // 5 octombrie 2010

vii

Un experiment interesant la Bucureşti
Economia mondială trece prin criză. Ştim asta. Dar avem convingerea că ştiinţa economică – adică setul de instrumente intelectuale prin care analizăm şi explicăm ordinea şi dezordinea economică – este bine mersi. Că economiştii sunt în posesia aparatului tehnic necesar pentru a ne spune cu exactitate ce şi cum. Discursul economic e în regulă – economia e problema. Dar stau lucrurile chiar aşa? Modul în care este reflectată problematica economică în dezbaterea publică şi mass media – nu numai la noi, dar peste tot în lume – ridică nişte semne de întrebare. Să privim la SUA – ţară cu cei mai mulţi nobelişti în economie şi locul cu cele mai puternice programe de studii economice. Predicţiile macroeconomiştilor au ajuns obiect de ironie publică. Ba ieşim, ba nu ieşim din criză. Curba ieşirii din criză are formă când de U, când de V când de W , , când de L. De câte ori se anunţă public un indicator relevant pentru monitorizarea crizei, mantra este „indicatorul cutare surprinde din nou experţii care prevăzuseră că acesta va arăta cutare şi cutare, pe când el arată altceva“. Totul pare mai mare, mai mic sau în altă direcţie decât prevăd aceştia. Poate e nedrept, dar aceasta e impresia pe care o lasă. Dovada: glumele mai mult sau mai puţin sărate care circulă pe seama macroeconomiştilor. (O echipă compusă din trei macroeconomişti merge la un concurs de vânătoare. Apare un iepure. Trage primul. Pe lângă. Trage al doilea. Pe lângă. Al treilea nu mai trage de loc, cade în genunchi, ridică mâinile spre cer şi începe să strige triumfător: l-au nimerit! L-au nimerit! Echipa noastră a învins!) statisticile şi formulele sale matematice, ea şi-a câştigat un loc respectat în imaginarul public. Dar este meritat, întradevăr, acest loc? Poate ea prezice şi explica, aşa cum pretind adepţii săi? Nu vom încerca un răspuns aici. Doar o observaţie: este tot mai evident că, pentru a-şi menţine credibilitatea şi legitimitatea, discursul şi retorica publică privind fenomenul economic au nevoie de o ajustare în pretenţii şi ton. Mai mult, se pare că mare atenţie trebuie acordată unui nivel chiar şi mai elementar, deloc sofisticat. Este vorba de cel al înseşi semnificaţiei termenilor vehiculaţi. idee de dreapta (cum spun liberalii clasici şi creştin-democraţii)? Sau de stânga (cum sugerează social-democraţii)? Ambele tabere par să o revendice. Iată deci că o noţiune mult vehiculată şi influentă nu este totuşi deloc clară. Nu toţi înţelegem acelaşi lucru când spunem „economie socială de piaţă“. Şi atunci întrebarea este: ce criticăm şi ce susţinem când ne pronunţăm cu privire la aceasta?! Avem aici un exemplu elementar de confuzie flagrantă în discursul public economic. Obiectivul explicit este triplu: 1) studierea ideilor economice ordoliberale şi a economiei sociale de piaţă (origine, evoluţie şi implementare), cu un accent special pe relavanţa lor pentru secolul XXI şi pentru situaţia ţării noastre şi UE; 2) propagarea acestor idei în sfera massmedia, academică şi politică în România şi 3) studierea şi evaluarea oportunităţii şi mijloacelor de adoptare practică în ţări precum România a formulelor de organizare economică inspirate de principiile economiei sociale de piaţă. Grupul e alcătuit din specialişti din mediul universitar şi al cercetării, experţi din sectorul public şi de stat, reprezentanţi ai societăţii civile şi ai mediului de afaceri, jurnalişti, politicieni şi studenţi. Vor fi traduse principalele lucrări de referinţă din bibliografia temei, vor fi organizate câteva conferinţe, vor fi încurajate studiile aplicate. Se va tatona şi posibilitatea trecerii de la principii şi teorii la schiţarea de politici publice inspirate de acestea. Este un experiment. Un laborator din care şi partea română, şi partea germană vor învăţa. Primii, despre relevanţa şi aplicabilitatea unor idei. Ceilalţi, despre replicabilitatea şi potenţialul extinderii acestui tip de experiment în clarificare şi edificare.

Un demers interesant
Acesta este contextul în care trebuie să privim un recent demers al Fundaţiei „Konrad Adenauer“. Fundaţia, a cărei misiune organizaţională presupune, la loc central, răspândirea şi dezvoltarea ideii de economie socială de piaţă, încearcă acum un demers menit să confrunte această problemă. Şi, în mod interesant, o va face printr-un experiment sau proiect pilot, ce

Economia socială de piaţă
Să luăm ca exemplu arhicunoscutul termen de „economie socială de piaţă“. Toată lumea – politicieni, experţi, massmedia - foloseşte termenul în mod abundent. Şi toţi se comportă ca şi cum ar avea un înţeles lipsit de ambiguităţi. Dar lucrurile nu stau astfel. Ce este totuşi

Exemple şi întrebări
Alt exemplu, tot în SUA. Sub impactul crizei recente are loc o resuscitare a retoricii keynesiste, idei vechi de peste o jumătate de secol, îmbrăcate în haină nouă. Problema este că, în momentul în care se invocă principiile keynesiste, se formează imediat două tabere. Prima tabără susţine că în economie este inevitabil ca investitorii să facă erori, iar economia trebuie lăsată să se cureţe singură de acestea. Criza nu este altceva decât nota de plată a deciziilor greşite, etapă în care sistemul se curăţă de balast. Cealaltă tabără keynesistă susţine că statul trebuie să intervină. În perspectivă keynesiană, a aştepta ca economia să se cureţe de toxine şi să-şi revină pe cale naturală este prea costisitor şi riscant. Statul trebuie să facă ceva, chiar dacă nu e foarte clar cu ce efect. Pentru discuţia de faţă nu contează cine are dreptate. Ceea ce contează este că, într-o chestiune de asemenea importanţă practică, disciplina economică este scindată. Ne spune şi una, şi contrariul ei, folosind argumente lansate cu decenii şi secole în urmă. Şi o face cu atitudinea că toată chestiunea este una pur ştiinţifică, bazată pe cifre şi formule complicate, pe care numai iniţiaţii le pot judeca cu adevărat. Ce ne spun însă toate acestea despre ştiinţa economică? Cu aparenţa sa de precizie, cu jargonul său intimidant, cu

În goana după iluzia exactităţii tehnice şi statistice, ştiinţa economică pare a pierde mult din acea elementară claritate conceptuală, care, atunci când este prezentă, poate să o facă atât de utilă publicului. Această claritate, ce este întotdeauna însoţită de o mai bună focalizare pe aspectele publice şi practice ale discursului economic, poate fi însă recuperată. Şi aici, rolul unor iniţiative modeste, dar cu mize ce transcend graniţele laboratorului naţional în care sunt experimentate, precum cea a Fundaţiei „Konrad Adenauer“, poate fi decisiv.
economia socială de piaţă? Acea formă de etatism şi intervenţionism criticată, nu de mult, de V Klaus? Sau o formă modernă . de liberalism economic, aşa cum o prezentau părinţii ordoliberali ai noţiunii? Când spunem „economie socială de piaţă“, ne referim la ideea fondatoare sau la modul în care această idee a evoluat şi s-a metamorfozat în ultima jumătate de secol? Este economia socială de piaţă o se desfăşoară în România, în parteneriat cu Institutul de Studii Populare. Pe scurt, Fundaţia „Konrad Adenauer“ lucrează pentru consolidarea unui grup de lucru la Bucureşti, pe tema Ordoliberalism şi economie socială de piaţă. Timp de un an şi jumătate acesta va funcţiona ca un poligon de încercare pentru un proiect exploratoriu, care va răspunde implicit întrebărilor de mai sus.

Modestie şi credibilitate
Evident că un demers precum cel al Fundaţiei „Konrad Adenauer“, eventual replicat în alte şi alte contexte, nu este decât o contribuţie modestă la rezolvarea marii probleme a discursului economic de azi. Nu poţi aştepta miracole. Dar este un început. Dacă economia nu este chiar ştiinţa predictivă ce se pretinde a fi, mai multă moderaţie nu ar strica. Şi atunci, poate că o reconsiderare a tipului de atitudine, mai modestă, propus de autori precum fondatorii ordoliberali ai ideii de economie socială de piaţă, ar putea contribui cu ceva la ameliorarea actualei situaţii în care aşteptările publicului, ridicate şi întreţinute de pretenţiile de ştiinţificitate, sunt constant şi inevitabil dezamăgite. În goana după iluzia exactităţii tehnice şi statistice, ştiinţa economică pare a pierde mult din acea elementară claritate conceptuală, care, atunci când este prezentă, poate să o facă atât de utilă publicului. Această claritate, ce este întotdeauna însoţită de o mai bună focalizare pe aspectele publice şi practice ale discursului economic, poate fi însă recuperată. Şi aici, rolul unor iniţiative modeste, dar cu mize ce transcend graniţele laboratorului naţional în care sunt experimentate, precum cea a Fundaţiei „Konrad Adenauer“, poate fi decisiv. La toate cele de mai sus, ar mai fi ceva de adăugat. Un astfel de demers, în context românesc, are o semnificaţie specială. El fixează un necesar jalon în spaţiul confuz al dezbaterii noastre publice privind modelele şi politicile economice relevante economiei româneşti. Fie şi numai pentru aceasta, este un efort ce trebuie aplaudat şi susţinut.

DRAGOŞ PAUL ALIGICĂ

viii

5 octombrie 2010 // nr. 304 // 22 PLUS

Proiect KAS-ISP. Detalii
• Economie socială de piață și ortdoliberalism este numele unui proiect de anvergură pe care Fundația „Konrad Adenauer“ (KAS), în parteneriat cu Institutul de Studii Populare (ISP) îl desfășoară în România pe durata unui an și jumătate. • Momentul inaugural al acestui proiect s-a consumat în data de 27 aprilie 2010, în București. • Obiectivele principale ale acestui proiect exploratoriu sunt în număr de trei: 1) se studiază ideile economice ordoliberale şi ale economiei sociale de piaţă (origine, evoluţie şi implementare), cu un accent special pe relavanţa lor pentru secolul XXI şi pentru situaţia ţării noastre şi UE; 2) se încearcă propagarea acestor idei în sfera mass-media, academică şi politică în România şi 3) se studiază şi se evaluează oportunităţile şi mijloacele de adoptare practică în ţări, precum România a formulelor de organizare economică inspirate de principiile economiei sociale de piaţă. • Grupul de lucru KAS-ISP angrenat în proiectul Economie socială de piață și ordoliberalism are o componență diversificată. Din el fac parte specialişti din mediul universitar şi al cercetării, experţi din sectorul public şi de stat, reprezentanţi ai societăţii civile şi mediului de afaceri, jurnalişti, politicieni şi studenţi. • La ședința inaugurală au fost aproximativ 30 de participanți. Din partea română au fost reprezentanţi ai mai multor instituţii centrale ale statului român (preşedinţie, ministere), ai unor agenţii guvernamentale cu competenţe în domeniul reglementării economice, reprezentaţi ai mediului academic de profil economic din România şi SUA, reprezentanţi ai patronatelor, sindicatelor, ai mass-media, ai unor organizaţii neguvernamentale cu profil politic şi ai Camerei de Comerţ şi Industrie a României. Notabilă a fost prezenţa chiar a unor foşti miniştri din domeniul privatizării din România, a unui diplomat al Chinei, ca stat din Asia interesat de drumul de mijloc dintre „capitalismul neoliberal“ şi „socialism“, precum și a unui diplomat rus. Din partea germană au fost de față reprezentanţi ai centralei Fundaţiei „Konrad Adenauer“ din Berlin, ai sucursalei din Bucureşti, precum şi ai unor companii private de consultanţă din Bavaria. • La prima întrunire s-a convenit, de asemenea, ca primă etapă crearea unui proiect în planul teoretic al principiilor filosofiei politice şi economice care stau la baza doctrinei ordoliberale şi în baza cărora se promulgă legislaţia şi se creează instituţiile economico-sociale. Astfel, ca paşi de parcurs în această primă etapă s-a constatat mai întâi necesitatea creării unei baze de documentare pentru planul teoretic prin traducerea de cărţi, articole şi documente oficiale din limba germană şi din alte limbi de circulaţie, dacă este necesar, în limba română. • Ca a doua etapă a activităţii grupului de lucru s-a convenit crearea de grupuri tematice practice legate de nivelurile concrete de activitate în care aceste doctrine economice se pot transpune din planul teoretic în practica politică legislativă şi instituţională cotidiană, adică a politicilor publice. S-a menţionat explicit de către unii participanţi interesul special în formarea unui grup de discuţii pe teme financiare relevante pentru economia socială de piaţă. • Întâlnirile ulterioare, derulate într-un cadru mai restrâns, au limpezit direcțiile strategice ale acestui proiect. • A fost agreată ideea că Grupul de „Economie socială de piață și ortodliberalism“ va avea ieșiri în spațiul public în mai multe direcții: pe zona editorială, cu pachete de politici publice (în special în domeniul economic), în mediul online, în dezbateri publice.

Supliment apărut cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer şi al Institutului de Studii Populare Responsabili de proiect: Rodica Palade, Cristian Pătrăşconiu; Responsabil de număr: Octavian Manea; Tehnoredactare: Nicolae Rusu Corectură: Mara Ştefan, Bernard Noghiu; Secretariat: Cristina Spătărelu; Contabilitate: Iulia Todie.

Institutul de Studii Populare