You are on page 1of 107

I.

PERSONALITĂŢI REFLECTAREA EVENIMENTULUI DIN 20 APRILIE 1919 ÎN OPERA MEMORIALISTICĂ A LUI ROMAN CIOROGARIU
Prof. univ. dr.Viorel FAUR Universitatea din Oradea Cele şapte decenii care ne despart de momentul trecerii în nefiinţă a ierarhului orădean ne permit o retrospectivă asupra biografiei şi faptelor sale. Prin preocuparea pentru evocarea unor întâmplări din anii 1918 şi 1919, Roman Ciorogariu a reuşit să elaboreze cea mai serioasă şi corectă operă memorialistică din Bihor, pe care o putem considera ca pe o lucrare istoriografică de referinţă, cum puţine sunt în Transilvania interbelică. Intitulată sugestiv Zile trăite, ea a apărut iniţial în anul 1926 şi a fost reeditată de noi (în 2 volume) în anul 1994, cu o Postfaţă (vezi vol. I, p.145-154), în care ne-am formulat aprecierile cu privire la utilizarea unei asemenea scrieri istorice. Cu acest prilej însă, avem în atenţie modul cum Roman Ciorogariu a scrie câteva pagini despre intrarea triumfală în Oradea , în 20 aprilie 1919 (prima zi de Paşti), a trupelor române comandate de generalul Traian Moşoiu. Relatarea sa memorialistică este incomparabilă, merită a fi actualizată, deoarece a surprins, cu rigoare şi temeinicie, temperatura evenimentului de acum 87 de ani. S-au combinat două realităţi: una istorică ( cu valenţe şi semnificaţii naţionale) şi una spirituală (mai exact, capacitatea autorului de a restitui adevărul, ca martor al întâmplărilor prin care a trecut). A rezultat, un text remarcabil, apreciat de posteritate. După 1 decembrie 1918, când delegaţii românilor în Crişana, împreună cu cei din Transilvania, Banat şi Maramureş, au hotărât unirea acestor teritorii cu patria mamă, a urmat o perioadă ( de aproape cinci luni) în care situaţia Bihorului a fost una extremă, deoarece armata română s-a oprit la Huedin, apoi la Ciucea, astfel că teritoriile româneşti din nord-vestul aliniamentului Zam-Ciucea au rămas sub administraţie ungară. S-a instaurat o teroare extraordinară asupra populaţiei româneşti, mai ales în timpul când puterea de la Budapesta a fost preluată de bolşevicul Kun Béla. Era firesc, deci, ca românii crişeni să aştepte, cu nerăbdare, venirea trupelor române eliberatoare, care să-i scape de calvarul pe care au fost obligaţi să-l trăiască. Chiar din primul număr al ziarului Tribuna Bihorului, care a apărut de Crăciun (1918), era semnalată prezenţa trupelor române în apropierea judeţului Bihor: „Armata română e la Huedin. N-avem ştire hotărâtă pe când va veni la Oradea. Dar, dacă pe Crăciun nu, nădăjduim că seara de Sân-Văsii avem să [-i] primim pe dorobanţii lui Ferdinand” ( subl.ns…V.F.) (Roman Ciorogariu, zile trăite, partea a II-a, Editura Fundaţiei Culturale „Cele trei Crişuri ”, Oradea, 1994, p.96). Sau şi făcut unele „pregătiri” pentru primirea acesteia, mai exact au fost adunate de la săteni „ vaci, viţei, porci, oi, făină, vin ” şi de asemenea, comandat o mare „mare tribună” (cu 3 000 coroane) , de pe „ care să se rostească discursurile în piaţa dintre cele două biserici (catedralen.n) româneşti”(Ibidem). Localitatea Ciucea n-a putut fi însă depăşită, datorită unei decizii arbitrare, de stabilire temporară a unei linii demarcaţionale ( între România şi Ungaria). Prin urmare, trupele romăne n-au ajuns la Oradea nici de „anul nou” (1919). În ziua de Bobotează, pe când sfinţea apa în faţa Bisericii Catedrale ortodoxe din Oradea, vicarul Roman Ciorogariu s-a confruntat cu impertinenţa unor soldaţi maghiari din oraş: „ imi vin soldaţi cu ţigara în gură, rânjind asupra apei ce o sfiinţeam. Ei cu granate, eu cu crucea în mână, ei înjurând, eu chemând numele lui Dumnezeu. Femeile plângeau, bărbaţii încremeniţi nu ştiau ce să facă. Eu, calm, sfârşesc actul sfânt şi botez poporul” (Ibidem, p.97). Iată, deci o scenă de film tragic , care s-a petrecut în faţa bisericii cu „lună” şi în prezenţa unor credincioşi români ortodocşi care au asistat, cu groază, la spectacolul penibil dat de elemente declasate ale aşa-zisei divizii de „secui”, care vor comite şi numeroase atrocităţi. 3

Pentru a diminua pericolele la care erau expuşi, intelectualii români au ajuns la concluzia că este util ca să publice în Tribuna Bihorului ( chiar în numărul care a apărut de Bobotează ) un articol intitulat S-apropie dorobanţii!. Prin afirmaţiile din acesta se anunţa ca sigură ştirea (primită, de altfel, prin telefon) că „dorobanţii” s-apropie cu paşii grăbiţi de hotarele Bihorului (Ibidem). De reţinut debutul materialului publicistic, care atestă starea de spirit a locuitorilor români de pe Crişuri: „Îi aşteptăm de mult, îi aşteptăm cu tot sufletul. Cu ardelenii şi cu bănăţenii de mult (mai exact, imediat după 1 decembrie 1918 n.n.) s-au îmbrăţişat. Noi, bihorenii şi la praznicul acesta am rămas cei din urmă. Dar nădejdea şi dragostea noastră n-a scăzut. Acum, în sfârşit vin … Se poate, că pe când gazeta noastră ajunge în mâinile cetitorilor, oştirea românească va fi între zidurile Oradiei. Să fim deci pregătiţi, că nu ştim ziua, nici ceasul !”( Ibidem). Pentru a fi cât mai convingător, autorul articolului ( care a fost, neîndoielnic, vicarul Roman Ciorogariu, adevăratul conducător politic – după plecarea de la Sibiu a dr-ului Aurel Lazăr, care a fost ales ca şef al Resortului de Justiţie în cadrul Consiliului Dirigent - al românilor bihoreni) anunţa şi faptul că s-au efectuat deja „toate pregătirile, pentru ca fraţii noştri, care ne aduc solia desrobirii şi începătura libertăţii, să li se facă o primire sărbătorească”(Ibidem). Se credea că soldaţii români vor veni cu trenul ( deci nu vor întâmpina nici o rezistenţă militară maghiară) şi ,ca atare, vor putea fi aşteptaţi „la gară” de către locuitorii români din oraş, ca să-i întâmpine şi să-i îmbrăţişeze, aşa cum se cuvenea într-un asemenea „ceas” al istoriei .Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor, condus de vicarul Roman Ciorogariu, făcea cunoscut chiar un program de primire a trupelor române în gara din Oradea. Urmau a fi „de faţă” toţi membrii celor două instituţii care reprezentau autoritatea administrativă şi militară românească în Bihor, respectiv Consiliul Naţional Român şi Garda Naţională Română. Identificăm modul cum s-a preconizează prima întâlnire cu ostaşii români eliberatori: „ Dirigentul Consiliului (care era Roman Ciorogariu – n.n.) va rosti vorbirea de bineventare. Trupele armate şi convoiul publicului, în frunte cu-n banderiu de călăreţi din ţărani, vor intra în oraş pe strada principală. Adevăratul act sărbătoresc de primire se va desfăşura în piaţa mică, în faţa băncii „Bihoreana” şi între zidurile sfinte ale celor două biserici (catedrale –n.n.) româneşti (ortodoxă şi greco-catolică –n.n.). Aici se vor rosti mai multe discursuri, va cânta corul „Hilaria” şi la urmă, după obiceiul străbun, se va încinge hora mare” (Ibidem, p.97-98). La finalul acestui text era inserată o chemare adresată tuturor locuitorilor români din Oradea şi Bihor: „Gătiţi-vă fraţilor, îmbrăcaţi haină de sărbătoare şi alergaţi la praznicul acesta de obştescă înfrăţire şi negrăită bucurie ( sub.ns. -V.F.), la praznicul cel mai frumos, care l-a avut neamul românesc (Ibidem,p.98) din părţile Crişanei. Multe au avut însă de îndurat locuitorii români din Bihor până la 20 aprilie 1919. Ei au fost nevoiţi să suporte, ca şi ceilalţi locuitori, teroarea comunistă, timp de o lună de zile (21 martie – 20 aprilie 1919). A fost perioada cea mai cumplită, în care au fost comise acte samavolnice împotriva liderilor politici români (Roman Ciorogariu, Dr. Ioan Ciordaş, Dr. N.Bolcaş, Nicolae Bogdan), a locuitorilor din satul Sighiştel şi din alte aşezări româneşti, care au fost cunoscuţi ca susţinători fervenţi ai actului istoric de la Alba Iulia, de unire cu România. Oradea şi satele bihorene au trăit prima experienţă de comunizare, după ce puterea statului a trecut în mâinile comuniştilor. Pentru vicarul Roman Ciorogariu, aceasta a avut un impact considerabil. Lumea era întoarsă pe dos, tot ceea ce se ştia a fost eliminat, măsurile puterii bolşevice la Oradea fiind realmente şocante. Comunizarea la sate a întâmpinat rezistenţa energică a locuitorilor, după cum menţiona Roman Ciorogariu: „ Când au ieşit tovarăşii să comunizeze satele şi a auzit ţăranul că de acum înainte nu mai e nici holda, nici casa, nici plugul, nici boul la locul lui, a sărit la furcă. „ Cum?, nu-i casa a mea ? Dar tu ai făcut-o?”, şi a trebuit să scape, cu capetele sparte, tovarăşii. După aceea, au pus străji şi nici în sat nu-i mai lăsau. Satele româneşti şi ungureşti deopotrivă. Peste sentimentul utilitarist nu se trece la sate”(Ibidem,p.141). Oraşul Oradea a fost şi mai expus experimentelor bolşevice (care vizau, în primul rând, desfiinţarea

4

proprietăţii şi întărirea brutală a egalitarismului), astfel că locuitorii săi au ajuns la disperare, aşteptând să le vină de undeva scăparea. Românii din Oradea aşteptau, cu înfrigurare, să fie eliberaţi de trupele române, vremelnic oprite pe linia Zam-Ciucea. Până la urmă şi locuitorii maghiari au avut aceeaşi opţiune, deoarece în seara zilei de 19 aprilie 1919 situaţia din oraş a devenit dramatică. După cum mărturiseşte Roman Ciorogariu, care a cunoscut aceste momente de groază, locuitorii, indiferent de naţionalitate – „cuprinşi de frica morţii (căci era posibilă o confruntare între trupele române şi cele roşii, cu consecinţe extraordinare-n.n.) – au vrut să vină armata română. S-a decis să fie informat generalul Traian Moşoiu (comandantul acestei trupe), care se afla la Tileagd, în legătură cu „primejdia” în care se află aceştia şi să se deplaseze cât mai rapid. Impresionat, generalul a dat ordin „ de plecare” trupelor sale, care erau destul de obosite, în vehiculele trimise din Oradea, şi din alte sate. Chiar şi primarul oraşului, Rimler Károly, „însoţit de câţiva consilieri municipali” şi de Coriolan Pop şi Justin Ardelean au ieşit „în întâmpinarea generalului Moşoiu la uzinele de apeduct”, solicitându-i să ocolească oraşul , ori astfel spus, să nu-l supună unor jafuri şi distrugeri. Într-adevăr, trupele române au intrat în oraş ca forţe eliberatoare, care s-au comportat într-o manieră prietenoasă şi civilizată, cu toţi locuitorii, fără nici o discriminare. Scena emoţionantă a intrării acestor trupe româneşti în centrul istoric al Oraşului Oradea este descrisă de Roman Ciorogariu, ca martor ocular: „Până când am ieşit eu de la biserică (unde făcea slujba de Paşti, în 20 aprilie 1919 –n.n.), pe la 11 şi jumătate, se iveşte prima patrulă de roşiori, în frunte cu locotenentul Teodorescu, împodobiţi cu lilieci, floarea primăverii. Publicul imens, adunat pe piaţă, credea că sunt francezii, fiindcă pe români îi socotea de nişte sălbatici şi erupe în frenetice „Vive la France”:soldaţii le răspundeau „Vive la Romania”( subl.ns.-V.F.); după ei vehiculele cu soldaţii împodobiţi şi aceştia cu lilieci aruncaţi asupra lor şi cântând „ La arme”…Până seara la 7, trec pe rând, cavalerie, infanterie şi artilerie, de se cutremură pământul sub ei. Publicul extasiat nu înceată din „Eljen a roman hadsereg”, „Trăiască armata română”(Ibidem, p.159). Generalii Moşoiu, Holban şi Sachelarie s-au îndreptat spre primăria Oradiei, în care au intrat, anunţând eliberarea locuitorilor oraşului. După aceasta au revenit în piaţă unde se afla o mare mulţime de oameni, majoritatea maghiari. Au fost întâmpinaţi de vicarul Roman Ciorogariu, care a rostit un memorabil „cuvânt” de salut, din care reproducem câteva fraze, pătrunse „de fiorul momentului istoric” (cum el însuşi se exprima); „ Astăzi se împlineşte şi pe acest pământ idealul unirii. Nici o parte a românismului nu a fost expusă atât de mult pieirei, ca ţara Bihorului. Astăzi îşi primeşte răsplata pentru eroismul cu care şi-a păstrat limba şi legea străbună la aceste margini” ( subl. ns. –V.F.) (Ibidem, p161). În răspunsul său, generalul Traian Moşoiu a precizat: „Cu ziua de astăzi, regele Ferdinand al României a pus stăpânire asupra acestui oraş şi a judeţului Bihor. De azi încolo, d-voastră sunteţi cetăţeni ai României Mari … Sunteţi alipiţi de trupul Ţării Româneşti pe vecii vecilor” (Ibidem, p.161). A venit şi seara acestei zile istorice şi în oraş s-a instaurat liniştea şi ordinea, asigurate de trupele româneşti. O parte a trupelor române au rămas în Oradea (sub comanda generalului Holban), găzduite fiind în marea cazarmă a oraşului, alta ( cea mai mare parte) s-a îndreptat spre Tisa, pentru a elibera tot teritoriul care s-a unit cu România la 1 decembrie 1918. În felul acesta sa aplicat hotărârea de la Alba Iulia, bihorenii devenind, cu adevărat, cetăţeni ai României Mari. Am evocat aceste clipe marcate de istorie, pentru ca locuitorii de astăzi ai municipiului Oradea să afle ceea ce s-a întâmplat la 20 aprilie 1919, într-o superbă zi de Paşti, când s-a un moment înălţător al trecutului nostru.

5

O PASTORALĂ A EPISCOPULUI MIRON CRISTEA ADRESATĂ SOLDAŢILOR ROMÂNI DIN ARMATA AUSTRO-UNGARĂ
Drd. Mihai GEORGIŢĂ Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Bihor Această pastorală a lui Miron Cristea, episcop de Caransebeş, s-a păstrat numai în variantă germană între documentele Confesoratului militar austro-ungar de la Sibiu. Ea este însoţită de o notă explicativă tot în limba germană, semnată de episcop pe 18 decembrie 1915, care, după modul de adresare, pare să fi fost înaintată unui comandant militar, spre a examina şi aproba textul pastoralei. Din cuprinsul acestei note putem afla motivele şi prilejul redactării pastoralei. A trecut mai bine de un an de când începuse Primul război mondial, iar mulţi români din Banat - ca şi cei din Transilvania - au trebuit să plece din nou pe front pentru a apăra cauza Monarhiei, una din principalele state beligerante. Era timpul ca soldaţii românii ortodocşi din dioceza ortodoxă a Caransebeşului, aflaţi pe câmpul de luptă în jur de 400000 de suflete-potrivit notei-, să primescă din partea episcopului lor cuvinte de mângâiere şi încurajare în aceste momentele grele ale războiului. Cu atât mai mult, era necesar gestul emiterii unei pastorale, cu cât se apropia şi sărbătoarea “naşterii Domnului”. Însă, pe lângă cuvintele de încurajare proprii omileticii creştine, cu care s-au obişnuit românii ortodocşi, iar acum le simţeau lipsa profund, aveau nevoie, de asemenea, de temeiuri solide de ordin civic şi moral pentru a-şi justifica rostul participării la acest război. Nimeni nu putea să ofere mai bine astfel de argumente şi concepţii decât vlădica lor, căruia îi purta cel mai mare respect şi încredere. (Un fenomen cunoscut de istorici). Autorităţile din Monarhie cunoşteau această realitate şi o exploatau cu folos. De aceea, înaltul cler era folosit ca mediator între românii şi oficialii austro-ungari. Pe de altă parte, lipsa unei susţineri morale sau a suscitării sentimentelor patriotice, sincopele în întreţinerea trează a conştiinţei apartenenţei la o cauză politico-socială, ducea inevitabil la abandon, suicid şi dezertări, aşa cum elocvent a ilustrat Liviu Rebreanu în romanul Pădurea Spânzuraţilor. Miron Cristea era înştiinţat de aceste lucruri. precizând în notă că, în urma vizitei la spitalele din mai multe oraşe, unde se găseau internaţi soldaţi români bolnavi ori răniţi din eparhia sa, şi din unele scrisori de la enoriaşii săi de pe front, a aflat de nevoia imperioasă de mângâiere sufletească a acestora. De altfel, el consideră însă că are obligaţia nu numai ca înalt ierarh şi duhovnic, ci şi datorită funcţia lui are o obligaţie “dinastic-patriotică” să le transmită, credincioşilor săi atât un mesaj creştin de încurajare, dar “şi mai mult să-i îndemn la împlinirea curajoasă a obligaţiei lor supreme pentru tron şi patrie”. Episcopul indică în nota explicativă modul în care să fie prezentată pastorala în faţa soldaţilor ortodocşi din eparhia sa înregimentaţi în corpul de armată VII. Pentru a avea efectul scontat, anume înălţarea morală şi exaltarea patriotică, cele 600 de exemplare din pastorală trebuiau prezentate clar şi răspicat cu elocinţă, însoţite de o cuvântare introductivă, de către o persoană competentă, preot militar, dascăl ori un intelectual, în zilele de Crăciun, care se apropiau, sau în altă zi de sărbătoare ori ocazie asemănătoare1. Pastorala începe cu remomorarea momentului când au fost chemaţi de împărat pentru a-şi îndeplini datoria “cea mai sfântă şi supremă pentru tron şi patrie”, atunci când el, episcopul, a adresat cuvinte de mângâiere şi încurajare atât pentru cei care plecau la luptă cât şi pentru rudele rămase în urmă acasă. În acel moment I-a îndemnat să aibă încredere în Dumnezeu şi să lupte cu mult curaj, asemeni înaintaşilor lor, ca să înscrie din nou “pe paginile de aur ale istoriei preamărirea numelui nostru ca apărătorii cei mai demni ai patriei şi adepţii cei mai cinstiţi ai tronului nostru glorios”.

Arhivele Naţionale-Direcţia judeţeană Bihor, fond Confesoratul militar austro-ungar romano-catolic de Sibiu, dos. 9, f. 11.

1

6

Întregul text al pastoralei e structurat pe discursul omiletic creştin, invocând copios mesajul Scripturii, din învăţătura Sfinţii Părinţi sau din unii gânditori. După reamintirea datoriei lor, în scopul consolidării adeziunii lor şi pentru a evita actele de insubordonare, Miron Cristea le aduce în atenţie cuvintele apostolului Pavel din epistola către romani, în care le solicită să fie supuşi faţă de conducătorii spre binele sufletului lor. Necesar în acele clipe grele era păstrarea credinţei şi a nădejdii. În acest sens le recomandă să citească cărţile de rugăciune redactate de el în limba romînă, “ a noastră limbă românească frumos răsunătoare”. În continuare le face o expunere în aceeaşi manieră omiletică cu privire la credinţa şi nădejdea creştină, indispensabilă în câmpul de bătălie, care alungă teama şi menţine curajul. Curajul, credinţa şi îndeplinirea datoriei vor fi răsplătite de Dumnezeu le aminteşte episcopul. Dar răsplata o vor primii şi de la “bunătatea şi milostenia Maiestăţii sale, împăratul şi regele nostru prea cinstit”-arată în încheiere Miron Cristea . Pe lângă aceea că faptele lor de vitejie şi sacrificiile lor vor fi “enumerate în istorie”, împăratul şi consiliul nu vor trece cu vederea la timpul potrivit. Dacă unii nu vor apuca să vadă în această lume rezultatul sacrificiului lor, episcopul îi convinge că se vor bucura alături de sufltele veşnice în ceruri, iar pe pământ se vor bucura de rezultatele bune ale luptelor lor victorioase urmaşii lor2. Unii se vor întreba firesc de ce Miron Cristea, viitorul patriarh al României Marii3, a încurajat românii din eparhia sa să lupte pentru cauza austro-maghiară, care de atâtea ori s-a arătat ostilă celei româneşti. La o simplă citire a pastoralei ne-am putea gândi că este vorba de un om al puterii sau un oportunist. Privită în contextul mai larg istoric ea capătă un alt înţeles, iar gestul lui poate fi catalogat ca unul normal în acea fază a istoriei politice a românilor din Transilvania. Reprezentanţii români ai politici pasiviste, de bună colaborare cu maghiarii, au început să aibă câştig de cauză din 1913 când Tisza Istvan a ajuns prim-ministru. La această politică s-au raliat ierarhi celor două biserici, Miron cRistea mai mult la insistenţele mitropolituli Meţianu4. Totuşi el s-a distins prin acţiuni hotărâte în vederea abţinerii a cât ami multe avantaje în urma tratativelor cu Tisza5. Izbucnirea Primului Război Mondial a amânat fructificarea acestor relaţii, dar speranţa că ele vor avea un rezultat bun nu s-a stins.În 1915 România, deşi încă neutră, dădea semale că va opta pentru Antantă, în Transilvania autorităţile impuneau liderilor politici şi ecleziastici să-şi reafirme fidelitatea faţă de guvern şi tron. Mitropolitul ortodox Mangra printr-o telegramă îl asigură pe Tisza de încrederea deplină. Intrarea României în Război l-a obligat pe primul-ministrusă solicite din nou conducătorilor politici şi ecleziastici declaraţia de fidelitate în numele populaţiei româneştişi să dezavueze intervenţia militară a României. Aşadar, li s-a impus oarecum reprezentanţilor românilor să declare loialiatea faţă de monarhie şi frăţietatea cu maghiari, şi astfel condamnarea acţiunilor celorlalţi români. În acest moment loialismul acestor reprezentanţi încă mai funcţiona, dar impactul care l-a avutasupra lor decesul împăratului
Ibidem, ff. 12-15. Miron Cristea era de obârşie din Topliţa, a urmat gimnaziul la Năsăud, apoi studii universitare de teologie la Sibiu şi filologice la Budapesta, unde a opţinut un doctorat în poezie lui Eminescu, a fost mulţi ani secretar şi asesor la Arhiepiscopia Sibiului şi un timp redactor la Telegraful Român. În decembrie 1909 a fost ales episcop de Caransebeş, şi confirmat în scaun în aprilie 1910. Ca episcop alături de ceilalţi ierarhi ardeleni a lupat pentru salvarea şi afirmarea şcolilor româneşti din Monarhie.: Mircea Păcurariu, Istoria bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj –Napoca , 1992, p. 320, vezi privitor la activitatea lui lucrările lui Antonie Plămădeală, Documente, acte şi corespondenţă rămase de la Elie Miron Cristea, Sibiu, 1986. În timpul procesului Memorandului(1894), împreună cu alţi studenţi , redactează un manifest, îndemnănd ţăranii din Ardeal să ia parte în număr cât mai mare la proces. După 1900 desfăsoară o activitate susţinută pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania, prin înfiinţarea “Băncii Culturale Lumina”, care-şi propunea să acorde din dobânzi burse de studiu tinerilor români şi să contribuie la susţinerea familiilor, care doreau să înveţe meserii. A fost unul din animatorii cei mai entuziaşti ai ASTRA, fiind din 1905, preşedintele Despărţământului Sibiu. A militat pentru înfiinţarea de Muzee şi reuniuni pentru romănii din Transilvania. Împreună cu marele filantrop basarabean Vasile Stroescu, cu care era prieten apropiat, a ctitorit şi salvat numeroase biserici şi şcoli româneşti din Transilvania. Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Miron Cristea-Un luptător pentru unitatea neamului, în “Glasul Bisericii”, LIV, nr. 5-8, 1998, p. 127-128. 4 Marius Eppel, Vasile Mangra. Activitatea politică. 1875-1918, Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 259-251. 5 Ibidem, p. 264-265.
3 2

7

Francisc Iosif I, în septembrie 1916, iar apoi conştientizarea sfârşitului iminent al Monarhiei Austro-Ungare, au contribuit la diminuarea treptată a devoţiunii faţă de dinastie şi faţă de politica conciliantă a pasivismului6. Incursiunea armatei române a fost condamnată la început de Ştefan C. Pop şi Vaida Voevod. Astfel simpatia românilor transilvăneni faţă de fraţi lor a fost mai mică de cât se aştepta. În acest context, ierarhia celor două biserici româneşti, în decursul lunii septembrie1916au trimis circulare credincioşilor prin care condamnau trecerea Carpaţilor de către armata română. Bunăoară, mitropolitul Vasile Mangra, împreună cu episcopii Ioan I. Papp şi Miron Cristea înştiinţau clerul şi credincioşi că “România, spre marea noastră durere, a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi a ridicat arma asupra patriei noastre…”, îndemnând să nu se lase amăgiţi de sentimente aşa-zis fraterne, ci să dovedească în continuare aceeaşi vitejie pe câmpul de luptă şi devotamentul faţă de tron. De fapt, aceşti ierarhi, se arătau încrezători în apropiata victorie a Austro-Ungariei şi în faptul că pacea între Monarhie şi România va fi restabilită7. Fiecare di aceşti ierarhi vor continua să-şi menţină aceste declaraţi un timp cu diferite ocazi. Astfel, Miron Cristea trimite alte pastorale şi circulare în care îndeamnă pe soldaţii români la îndeplinirea cu sfinţenie a jurământului faţă de Monarhie, mai cu seamă după ce se refugiase la Budapesta8. În lumina celor prezentate până aici putem afirma că episcopul Miron Cristea, primul patriarh al României Marii, o personalitate cu deosebite contribuţii în istroria şi cultura românilor, semnatar al acestei pastorale, nu apare decât ca un om al timpurilor sale, care, ca şi ceilalţi repezentanţi ai românilor ardeleni, a dus o politică inspirată şi adaptată după scena politică a vremii, crezând că acţiunile sale sunt numai în avantajul poporului pe care-l păstorea, iar atunci când consideră că a sosit momentul oportun pentru a creea un destin comun cu ceilalţi români de peste carpaţi, nu ezită să contribuie la făurirea lui; îl găsim participând astfel cu entuziasm la actul Unirii de la Alba Iulia9. În continuare redăm traducerea documentului din limba germană Excelenţa voastră! O mare parte din iubiţii mei credincioşi din dioceza greco-ortodoxă română din Caransebeş, care numără peste 400.000 suflete, şi anume bărbaţi în floarea vârstei, se află în serviciul militar al armatei noastre glorioase. Din gura soldaţilor răniţi şi bolnavi de naţionalitate română pe care i-am vizitat în spitalele mai multor oraşe, precum şi din scrisorile pline de abnegaţie, pe care le-am primit de pe diferite câmpuri de luptă, am aflat cât de tare le e dor acestor soldaţi – în special acolo – unde se află acum – de cuvintele de mângâiere ale episcopului lor. Eu o socotesc nu numai ca pe o obligaţie uman-creştină, ci şi ca pe o obligaţie dinastic-patriotică a funcţiei mele de episcop, să folosesc sărbătoarea naşterii Domnului care se apropie, pentru a le trimite tuturor iubiţilor mei credincioşi care se află pe diferite câmpuri de luptă prin pastorala anexată în traducere germană – aici în româneşte – nu numai gândul meu de înalt prelat, nu numai vorbele ori cuvintele de mângâiere povăţuitoare, ci şi mai mult, sa-i îndemn la împlinirea curajoasă a obligaţiei lor supreme pentru tron şi patrie. Deşi îmi este necunoscută reşedinţa ostaşilor români greco-ortodocşi din sectorul corpului de armată VII, îmi permit să trimit într-un pachet 600 de pastorale cu rugămintea călduroasă să se împartă pentru a fi expuse de către un preot militar, un dascăl sau o altă persoană competentă în faţa credincioşilor bisericii ortodoxe române, în zilele lui Hristos anume în 7, 8, 9 ianuarie 1916 ori şi mai târziu; să fie citite în timpul unei slujbe religioase sau în timpul altei ocazii asemănătoare.

6 7

Liviu Maior, Românii în armata habsburgică. Soldaţi şiofiţeriuitaţi, Bucureşti, 2004, p. 191-192. Marius Eppel, op. cit., p. 281-284. 8 http// www. ortodox net/article php? Story. 9 Gheorghe Vasilescu, op. cit., p. 129.

8

Dacă această pastoarlă este expusă într-un moment potrivit, clar şi răspicat, şi – în caz că există un duhovnic – sunt spuse şi cuvintele de deschidere, atunci conţinutul său va exercita o bună impresie asupra bărbaţilor. Mulţumesc cu cel mai profund respect Excelenţei-Voaste pentru împlinirea rugăminţii mele, atât din partea mea cât şi din partea ostaşilor români greco-ortodocşi care prestează serviciul militar. Cu cele mai sincere salutări, Caransebeş, 18 decembrie 1915, Cu aleasă stimă, Dr. Ilie Miron Cristea Episcop greco-ortodox român de Caransebeş. Pastorală Cuvinte de mângâiere către toţi credincioşii eparhiei greco-ortodoxe române de Caransebeş, care se află în zilele de sfântă sărbătoare ale naşterii Domnului pe câmpurile de luptă sau în spitale
“Dumnezeu ne-a dat nădejdea ca o ancoră puternică şi neclintită a sufletului nostru”. Ap. Pavel: Evrei VI

Dragii mei credincioşi! Când vocea Majestăţii Sale, împăratul şi regele nostru a chemat ţara la luptă bravă împotriva tuturor duşmanilor, când v-am cerut să părăsiţi căminul vostru, părinţii voştri, soţiile şi copiii pentru a vă îndeplini datoria cea mai sfântă şi supremă pentru tron şi patrie, mi-am amintit de cuvintele Mântuitorului: „Mi-e milă de acest popor”./ Marcu VIII./, şi în deplină cunoştiinţă a obligaţiilor mele ca duhovnic superior faţă de turma de credincioşi încredinţată mie, mi-am dat osteneala nu numai să le mângâi pe ale voastre rude dragi şi iubite rămase în urmă acasă, gândindu-se la voi cu dor şi mâhnire în inimă, ci, cum vă puteţi aminti – am avut ocazia tuturor acestora înaintea plecării voastre la război să le adresez cuvintele mele, să le dau sfatul meu părintesc- şi am încercat să pun întreaga voastră speranţă în Dumnezeul cel milostiv şi atotputernic, pentru a lupta pretutindeni cu eroicul curaj al înaintaşilor şi străbunilor noştri şi ca să puneţi iarăşi în paginile de aur ale istoriei preamărirea numelui nostru ca apărătorii cei mai demni ai patriei şi adepţii cei mai cinstiţi ai tronului nostru glorios. Voi aţi dovedit deja până acum suficient că vorbele episcopului vostru nu au răsunat în zadar, ci dimpotrivă au pătruns adânc în inimile voastre învăţătura Sfintei Scripturi care ne-a cerut: „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţile supuşi căci ei priveghează asupra sufletelor voastre ca unii ce au să dea socoteală de ele, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos.” De asemenea, în situaţiile normale nu reuşeşti nici o treabă bună fără supunere şi disciplină. În război totuşi este de două ori mai necesară ascultarea cu supunere a ordinelor comandanţilor. Aţi auzit încă din tinereţea voastră fragedă, în limba voastră maternă iubită, cuvintele apostolului Pavel către Evrei, XIII.17 şi voi v-aţi dat osteneala nu numai să înţelegeţi temeinic învăţătura acestora, ci să le aduceţi la îndeplinire în toate împrejurările şi în special acum în zilele grele,chiar cu cea mai mare jertfă, cu viaţa voastră. Din câteva scrisori demne de încrederepe care le-am primit de la câţiva credincioşi ai bisericii mele aflaţi pe câmpul de luptă îmi dau seama că voi vă gândiţi şi acolo la cuvintele încurajatoare şi sfaturile episcopului şi ori de câte ori se iveşte ocazia citiţi cu râvnă cărţile mele de rugăciune pe care le-am redactat şi tipărit special pentru voi, dar să mai cereţi şi alte cărţi cu învăţături creştine. M-am bucurat nespus când am văzut dorinţa voastră mare şi fierbinte că vreţi să citiţi cărţile în limba noastră maternă, în a noastră limbă românească frumos răsunătoare. Şi tot aşa cum voi, dragii mei credincioşi, v-aţi gândit la mine, astfel mă gândesc şi eu – episcopul vostru – la voi. Eu îndeplinesc atfel o datorie duhovnicească, dacă eu mă adresez vouă din nou, şi ca mângâiere pentru sfântul Crăciun, zi de sărbătoare, pe care voi o petreceţi încă departe de rudele voastre dragi, vă trimit roua acestor cuvinte a Sfintei Scripturi, rouă care întăreşte şi dă viaţă sufletelor: ”Dumnezeu ne-a dat nădejdea pe care o avem ca pe o ancoră tare şi neclintită a sufletului nostru.” Mulţi compară viaţa omului în această lume, numită şi Valea Suferinţei, cu un drum al unei corăbii pe mare. Corabia care călătoreşte pe apele adânci ale mării ajunge adesea în mijlocul ei, unde ochiul care priveşte în orizontul albastru nu vede nimic altceva decât cerul în apă. O nelinişte uşoară cuprinde atunci sufletul călătorului care se leagănă pe valurile mării. Dacă însă se porneşte furtuna, dacă valurile agitate de vânturi uriaşe aruncă corabia într-o parte şi alta atunci neliniştea uşoară devine frică şi teamă. Gândul se înalţă la Dumnezeu. În El ne punem întreaga nădejde să vedem iarăşi pământul – portul mântuirii noastre. Apoi marinarii lasă ancora cu braţul puternic în adânc unde se împlântă cu forţă şi vasul devine mai liniştit. Frica călătorului scade treptat. Atunci mai mult creşte speranţa în mântuire, care, ca o ancoră tare şi neclintită, linişteşte sufletul nostru. Aşa este şi viaţa omenească de fiecare zi. Fără o rază de speranţă care dă tărie, n-ar putea omul să trăiască într-o stare mai uşoară,

9

dar altminteri în zilele noastre, în acest timp barbar?. Unde ar putea sufletul zbuciumat al omenirii să găsească o mângâiere şi un sprijin, dacă nu i-ar fi dat pronia dumnezeiască ancora tare şi neclintită a năzuinţei într-un viitor mai bun. Chiar dacă ar fi greutăţile, cărora voi trebuie să vă opuneţi, asemănătoare iadului, când voi aveţi în inimile voastre creinţa, atunci veţi suporta şi veţi învinge totul mai uşor, căci după cuvintele psalmistului: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul meu, un ajutor care nu lipseşte niciodată la nevoie.” Speranţa că Dumnezeu vă va da zile mai bune vă va lumina gândurile negre. Atâta timp cât omul nu şi-a pierdut speranţa, este tot mai bună rugăciunea decât grija cea mare; aşa că nici în furtuna cea mai îngrozitoare, nici în cel mai mare pericol şi nenumărate suferinţe ale războiului să nu aruncaţi speranţa din sufletul vostru, că acest puternic adăpost nu se prăbuşeşte, că această ancoră tare şi neclintită a vieţii noastre nu se frânge. Omul fără speranţă e ca pomul fără frunze. Un învăţat spune: “Speranţa e ca o albină care strânge mierea din tot locul, pentru a hrăni inima omului; speranţa este ca şi vântul care uscă lacrimile ochilor; este steaua călăuzitoare pe drumul vieţii şi raza de lumină în întunericul grijilor”. (Coutelle). Aşa şi este! Dacă ne aflăm într-o nenorocire cuprinşi de griji şi întristare, speranţa este aceea care, ca un vis frumos se iveşte în suflet, vis care alungă grijile şi dă strălucire razei unor vremuri mai bune. Însă nădejdea apare cu putere deplină în sufletele acelora care cred cu putere deplină în Dumnezeu şi ajutorul său. Deci, dragi credincioşi, păziţi credinţa creştină, despre care Clement din Alexandria spunea: “că ea, credinţa creştină este pentru acei care trăiesc pe pământ tot atât de trebuincioasă ca şi aerul”. Nădăjduiţi, deci, cu puternică credinţă creştină în Dreptatrea Domnului. „Fiecăruia i se va răsplăti după faptele sale.” (Pavel Rom. II, 6 ); acel luptător bun pentru o cauză dreaptă va fi ajutat pentru obţinerea de victorii strălucite, şi acela care, după cuvintele profetului David, a arătat nedreptate şi a semănat nelegiuirea va fi pierdut.” (PS. IV.8) Dimpotrivă „nădejdea necredincioşilor” – spune Solomon cel Înţelept în pildele sale- „este ca şi colbul pe care îl spulberă vântul...” şi este „ ca şi fumul pe care îl împrăştie vântul...” (V. 15.) Nădăjduiţi de asemenea la bunătatea şi milostenia Maiestăţii sale Împăratul si regele nostru cel cinstit, şi a ilustrului său consiliu şi tuturor comandanţilor vostri, care la timpul potrivit nu va trece cu vederea faptele voastre de vitejie incomparabile, sacrificiul vostru crud şi sângeros pe care voi l-aţi înfăptuit în pădurile Carpaţilor, sub zidurile puternic întărite ale Jvangorod-ului, apoi la Mitrovica şi pe stâncile înfricoşătoare de la San – Mihele şi Doberdo, la Jsonzo şi în multe alte locuri care vor fi enumerate de istorie, dar la momentul potrivit vor căuta să şi răsplătească pe măsură acest mare sacrificiu. Şi dacă mulţi din voi care aţi mers la război, nu vor putea să se bucure în această lume de fructul dulce al răsplăţii lor, atunci să fie consolaţi, că Dumnezeu pe toţi eroii îi va aşeza în locul cel mai frumos de partea dreaptă a Sa şi la locul sufletelor veşnice. De asemenea, de rezultate bune ale luptelor voastre victorioase se vor bucura copiii voştri şi vor culege fructele dulci ale răsplăţii strănepoţii voştri. Sau – dacă câţiva dintre voi – veţi suferi greu în spitale, departe de locuinţele voastre şi în absenţa unui duhovcnic al vostu n-aţi găsit nici o mângâiere şi o alinare a suferinţei , atunci vă mângâiaţi în fiecare ceas cu suferinţa dreptului Iov şi a cuvintelor sale frumoase, unde spune: „Ferice de omul pe care îl ceartă Dumnezeu, de aceea nu nesocotiţi mustrarea celui Atotputernic. Căci El face rană şi tot El o leagă. El răneşte şi mâna lui tămăduieşte.” (Iov V,17, 18.). Scrieţi-vă în inima voastră aceste cuvinte dumnezeieşti şi nu uitaţi că” la Dumnezeu nimic nu este fără putinţă” (Luca I, 37), căci “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Domnului niciodată”. (Marcu XIII, 3) Şi vă mai cer tuturor acelora care vă aflaţi în ploaia de gloanţe sau vă adăpostiţi în tranşee sau vouă care vă vindecaţi rănile dureroase în infirmerii:- ridicaţi-vă gândurile la Atotputernicul Dumnezeu şi cereţi-i fierbinte în rugăciunile voastre zilnice victoria definitivă cât mai grabnică a armatei monarhiei noastre glorioase şi pentru pace pe pământ. Astfel, să vă puteţi întoarce iarăşi la casele voastre încoronaţi de glorie şi voioşi. Aşteptaţi aşadar acolo unde vă aflaţi cu credinţa creştină şi nădejde zilele sfinte ale naşterii Domnului, Mântuitorului nostru, care întărind inimile voastre vă va lua sub paza lui, căci „El mântuie pe cei care cred în El”.(Ps. 16.) Rugaţi-vă pentru victoria totală a armatei noastre şi noi înălţăm pe toate altarele bisericii noastre rugăciuni, căci şi noi ardem de dorul de a vă saluta în patrie ca pe nişte eroi glorioşi, iar apoi la sfârşit să ne închinăm cu toţii în faţa lui Dumnezeu şi să înălţăm mâinile în rugăciuni de mulţumire: La El,- Milostivul-. căci El este izvorul milosteniei şi bunătăţii şi Cel care împlineşte nădejdea noastră. Rămâneţi cu Domnul, evlavie şi glorie: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

10

GH. BRĂTIANU ŞI REUNIFICAREA LIBERALĂ DIN 1938
Dr. Liviu ŢĂRANU C.N.S.A.S. Biografia omului politic şi a istoricului Gheorghe I. Brătianu (1898-1953) este, în general, bine cunoscută, datorită efortului unor istorici1 sau a unor membri ai familiei sale2. Ultimii săi ani de viaţă sunt, deocamdată, mai puţin cunoscuţi şi suficient de controversaţi. La 21 (28) ianuarie/3 (10) februarie 1898, la Ruginoasa, în palatul Cuza, se naşte Gheorghe I. Brătianu, fiul lui Ion (Ionel) I.C. Brătianu (1864-1927) şi al principesei Maria Moruzi-Cuza (34 de ani), văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul cel mare al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Copilăria şi adolescenţa şi le petrece istoricul alături de mama sa (până în 1916) la Ruginoasa şi Iaşi (în „Casa Pogor”, proprietate a Mariei Moruzi). Liceul l-a urmat în particular, iar bacalauriatul l-a susţinut în iulie 1916, la Liceul Naţional din Iaşi. În februarie 1916, finalizează primul său studiu istoric: O oaste moldovenească acum trei veacuri. Răscoala boierimii împotriva lui Ştefan Tomşa, care va fi publicat în Revista Istorică cu suportul lui Nicolae Iorga. La mijlocul lunii august, după ce România intră în război alături de puterile Antantei, Gheorghe Brătianu obţine consimţământul scris al tatălui său de a se înrola voluntar în Regimentul 2 Artilerie Bucureşti, pentru a pleca pe front. În vara anului 1917 ia parte la luptele date pe Valea Trotuşului, este rănit, la Cireşoaia, şi trimis în spatele frontului. În anul următor la fi mobilizat pe frontul din Bucovina de unde este demobilizat şi trecut în rezervă la finele conflictului. În decembrie 1917 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, licenţa o va susţine doi ani mai târziu. Între anii 1920-1922 îşi continuă studiile la Paris unde obţine licenţa în litere. În 1922 studiază în arhivele din Genova şi Neapole, ca apoi să tipărească, sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, Actele notarilor genovezi din Pera şi Caffa de la sfârşitul secolului al XIII-lea (1281-1290). Urmează apoi un doctorat la Sorbona începând cu decembrie 19223. În anul 1923 obţine titlul de doctor în filozofie la Universitatea din Cernăuţi şi ca urmare devine titular al catedrei de istorie medie universală la Universitatea din Iaşi (1924). Lecţia de deschidere a cursului său în cadrul Facultăţii de Litere a acestei universităţi s-a intitulat: Concepţiunea actuală a istoriei medievale. Între anii 1924-1928 participă şi prezintă comunicări pe teme de istorie medie la mai multe congrese internaţionale de istorie desfăşurate la Bucureşti, Belgrad şi Oslo4. În aceeaşi perioadă începe să se implice în viaţa politică românească, înscriindu-se în Partidul Naţional Liberal şi devenind şeful filialei de partid liberale din Iaşi. Este ales deputat în anii 1927, 1928. La 9 iunie 1930 este exclus din P.N.L. datorită atitudinii sale favorabile „restauraţiei” (revenirii la tron a prinţului Carol). Din P.N.L. pleacă odată cu Gh. Brătianu şi o serie de adepţi ai săi, aceştia formând cunoscuta grupare liberală „georgistă” care va participa, în premieră, la alegerile din 1932, obţinând 14 locuri de deputaţi în Parlament, iar la alegerile din 1937, 16 locuri. În urma reconcilierii dintre tinerii şi bătrânii liberali, la 10 ianuarie 1938, formaţiunea condusă de Gh. Brătianu va fuziona cu vechiul partid liberal, sub conducerea lui Constantin (Dinu) Brătianu. Reunificarea P.N.L. din 10 ianuarie 1938 a fost un proces destul de complicat cu multe suişuri şi coborâşuri. Iniţiativa, se pare, nu a aparţinut numaidecât celor implicaţi ci regelui Carol al II-lea.

Între aceştia menţionăm: Aurel Pentelescu, În faţa istoriei. Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), Cluj Napoca, 2003; Victor Spinei, Gheorghe I. Brătianu între vocaţia istoriei şi tentaţiile vieţii politice, în vol. Confluenţe istoriografice româneşti şi europene, 90 de ani de la naşterea istoricului Gheorghe I. Brătianu, Iaşi, 1988, p. 241-354. 2 Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, enigma morţii sale, Bucureşti, 1997. 3 Gh. I. Brătianu, Memoriu de studii şi lucrări, 1916-1941, Bucureşti, 1942, p.7 4 Gheorghe I. Brătianu (1898-1953). Repere cronologice, în Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti. Prelegeri ţinute la Şcoala Superioară de Război, ediţie îngrijită, note, postfaţă, repere cronologice şi adenda de colonel Aurel Pentelescu şi locotenent-colonel Petre Otu, Bucureşti, 1994, p. 183-202

11

11

La finele lunii septembrie 1937, Gh. Brătianu a vizitat capitala Moldovei. Era una dintre numeroasele vizite pe care istoricul le făcea aici. Una din semnificaţiile lor era aceea că secretarul general al P.N.L.-georgist a fost mereu şeful organizaţiei de la Iaşi a partidului, pe care Gh. Brătianu îl considera sfetnicul său de primă mână. Aici el a avut mai multe discuţii cu C. Toma, secretarul general al partidului, cei doi având păreri diferite în ceea ce privea atitudinea partidului faţă de accederea la guvernare. C. Toma şi organizaţiile de partid din Moldova erau răspicat pentru o colaborare cu guvernul Tătărescu şi pentru reîntregirea partidului, ceea ce nu era tocmai pe placul lui Gh. Brătianu. Acesta nu era dispus la colaborare şi reunificare decât în anumite condiţii, considerând că era potrivit a-şi continua singur acţiunea politică5. În noiembrie 1937, după cum aflăm dintr-un raport al Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.), are loc o întâlnire a lui Dinu Brătianu cu Gh. Brătianu la iniţiativa primului, în care acesta afirmă că regele „doreşte cu orice preţ o regrupare a forţelor liberale” socotită de mare preţ în respectiva conjunctură politică. Gh. Brătianu declara că nu are nimic împotrivă dar că este greu de găsit o formulă care să împace ambele tabere. Dinu Brătianu a propus ca P.N.L. sa rămână sub conducerea sa, urmând ca Gh. Brătianu şi Gh. Tătărescu să fie vicepreşedinţi, iar membrii grupării „georgiste” să intre pe cale individuală în P.N.L. Gh. Brătianu a cerut asigurări că nu va fi dejucat de vechile cadre docile lui Gh. Tătărescu şi că ar fi potrivit ca unii din adepţii săi bine pregătiţi să fie susţinuţi pentru funcţii de conducere în cadrul partidului. Dinu Brătianu a promis ca va face tot ce-i va sta în puteri în acest sens. Într-una din audienţele sale la Palat, Gh. Brătianu a primit îndemnul de a accepta reunificarea liberală, pentru a întări partidul liberal şi a-l opune mişcării de extremă dreapta. Suveranul i-a dat a înţelege că reintrând în P.N.L., drumul îi este deschis spre şefia partidului şi că mai ales „numai aşa poate fi utilizat în folosul ţării”6. Carol al II-lea i-a spus că ţine foarte mult să îl aibă în apropiere, aşa cum regii Carol I şi Ferdinand au avut pe brătienii predecesori. În ceea ce priveşte disputele cu Gh. Tătărescu, regele şi-a luat angajamentul să le preîntâmpine, dând asigurări că primul ministru nu va ieşi din cuvântul său şi că va face orice concesie i se va cere. Trebuie spus că în tot acest timp în P.N.L. exista o importantă tabără care se opunea reunificării cu gruparea „georgistă” formată din Victor Iamandi şi grupul „H”, aceştia având în spate şi un important sprijin electoral. Chestiunea reunificării liberale fiind foarte stringentă, Gh. Brătianu se sfătuieşte în mai multe rânduri cu fruntaşii din gruparea sa, printre ei Atta Constantinescu, Gh. Slama, C. Henţescu etc., cerându-le acestora să nu mai producă nici un act care ar fi putut să îngreuneze tratativele pentru reîntregire. Gh. Brătianu nu era convins de succesul acestei încercări, semn că iniţiativa nu i-a aparţinut şi că ideea a venit din alte sfere, dar mărturisea că dorea ca, în faţa istoriei, el să nu aibă nici o vină de a fi făcut dificultăţi reîntregirii partidului liberal. Partenerii săi nu erau însă de acord cu aceasta susţinând că intrând în vechiul partid liberal, Gh. Brătianu nu mai reprezintă „spiritul nou şi regenerator pentru ţară”, intrând de acum în spiritul politicianist al vechilor partide. Era aceasta o modalitate sigură de a netezi ascensiunea lui Corneliu Codreanu, sub masca regenerării morale în politica românească. Se recunoştea că era voinţa lui Carol al II-lea de a vedea reunit P.N.L., întrucât regele nu mai avea pe cine să opună legionarilor. Cu toate acestea tratativele de reunificare au avansat, iar dificultăţile ivite au fost depăşite rând pe rând. Una din ele provenea din aceea că Dinu Brătianu şi Gh. Brătianu voiau ca reunirea liberală să aibă loc în opoziţie iar Gh. Tătărescu o dorea în timp ce partidul ar fi continuat să fie la guvernare. Unul dintre fruntaşii „georgişti”, Gh. Slama, considera că Gh. Brătianu nu a obţinut puterea până atunci, deşi era indicat pentru aceasta, datorită camarilei din jurul Tronului. Brătianu a refuzat să
5 6

A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 356, vol. 6, f. 258 Ibidem, f. 190.

12

se umilească deşi a fost invitat în trei rânduri să preia puterea. În opoziţie, partidul a avut totuşi contribuţia sa, cursul politicii externe fiind cel preconizat de istoric, care, se pare, a avut o contribuţie la îndepărtarea din fruntea Ministerului Afacerilor Străine a lui Nicolae Titulescu. În acelaşi timp Constantin Henţescu, un alt lider al grupării „georgiste”, în discuţiile avute cu Gh. Brătianu insista asupra faptului că trebuie mare atenţie în relaţiile cu regele. Acesta este prizonierul Elenei Lupescu şi al camarilei, care încearcă să „distrugă toate caracterele din viaţa publică”. Sub regele Carol al II-lea nimic nu se poate îndrepta în ţară şi, ca urmare, georgiştii trebuie să rupă definitiv legăturile cu Palatul şi să pornească o acţiune făţişă şi violentă împotriva regelui. Pentru aceasta trebuia iniţiată imediat o alianţă cu Corneliu Codreanu şi Iuliu Maniu, în vederea repunerii pe tron a voievodului Mihai, care împlinea în curând vârsta majoratului. Se preconiza o lovitură de palat cu ajutorul armatei unde Gh. Brătianu avea relaţii. Gh. Brătianu a răspuns, de la început, că nu este de aceeaşi părere şi chiar dacă împărtăşeşte unele opinii ale aderenţilor săi, nu ajunge la aceleaşi concluzii. El considera că trebuie aşteptată rezolvarea succesiunii la tron pe cale normală, orice altă variantă punând în primejdie însuşi regimul monarhic din România şi siguranţa ţării. În viziunea lui Gh. Brătianu, din motive de ordin istoric, geografic şi politic, România nu putea exista decât având un regim monarhic, această credinţă avândo de la înaintaşii săi şi socotind-o verificată. Aşezarea geografică a României între Rusia la răsărit şi Germania la apus, era principalul temei pentru evitarea oricăror tulburări interne, care dacă ar apare ar conduce la ocuparea ţării şi posibil la repetarea nenorocirii din Spania7. Gh. Brătianu recunoştea că are cunoştinţă despre faptul că regele este un orgolios şi că el cheltuieşte prea mult faţă de nevoile ţării. Că încurajează lichelismul şi că din unele puncte de vedere îşi bate joc de ţară. Însă toate acestea le punea pe seama camarilei, a Elenei Lupescu şi a unor lideri politici precum Gh. Tătărescu, Al. Vaida, O. Goga, G.G. Mironescu, Ion Mihalache, C-tin Argetoianu care au devenit uneltele dezmăţului, „părăsind orice demnitate personală şi îmbrăţişând lichelismul”. Regele nu este singurul vinovat, considera Gh. Brătianu, ci toţi cei enumeraţi mai sus, care sunt instrumentele corupţiei. Dacă aceştia vor dispare vor avea aceeaşi soartă şi relele din politica românească. Dacă regele va găsi în faţa sa numai oameni de caracter, nu va mai face faptele de până atunci. Prin urmare lupta trebuia dusă nu în contra lui, ci împotriva celor din jurul său. În plus, Gh. Brătianu nu acorda nici un fel de credit lui Corneliu Zelea Codreanu, care, în opinia sa, nu prezenta garanţii morale prin actele şi atitudinile sale de până atunci. De aceea socotea că situaţia politică din acel moment (noiembrie 1937) urma să se agraveze, Corneliu Codreanu prin metodele sale dezlănţuind bolşevismul şi, astfel ajungându-se la situaţia în care regele îi va cere ajutorul pentru a-şi salva tronul. Gh. Brătianu avea informaţii că şeful legionarilor urmărea răsturnarea regelui şi înlocuirea lui cu voievodul Mihai şi că se pregătea intens în acest sens: împănase cadrele străjeriei şi echipele Fundaţiilor Regale cu agenţii săi, care făceau o puternică propagandă. Regele de unde crease aceste instituţii pentru a-şi apropia tineretul, urma să ajungă tocmai la rezultatul contrar, trezindu-se într-o zi că tocmai oamenii cei par mai devotaţi sunt agenţii lui Codreanu. Toate taberele de muncă obştească create de regim, prin imprudenţa organizatorilor deveniseră cuiburi legionare şi favorizau propaganda acestora. Ca urmare a acestor convingeri Gh. Brătianu era hotărât să se menţină pe aceeaşi linie de rezervă şi demnitate politică, aşteptând o conjunctură mai favorabilă. La începutul lunii ianuarie 1938, în cercurile georgiste se afirma că tratativele de reîntregire au ajuns la un punct mort. Deşi ele nu încetaseră, întâmpinau mari dificultăţi datorită ultimatumului dat de Gh. Brătianu partidului liberal, în sensul acceptării programului său politic şi a desfiinţării trusturilor şi cartelurilor. Gh. Tătărescu, urmat de „grupul H” şi „Păreri libere” din vechiul P.N.L. se pronunţaseră deja împotriva fuziunii ameninţând cu plecarea din partid. Cu toate acestea o parte dintre fruntaşii „georgişti” acceptau realitatea că partidul nu-şi mai avea nici o raţiune de a mai exista singur mai departe şi nici mijloacele suficiente pentru a susţine o
Această credinţă a sa este pe deplin explicată în Gheorghe I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, în „Cuget moldovenesc”, anul XI, nr. 8-9, august-septembrie 1942, p. 5
7

13

nouă campanie electorală. Ca urmare Gh. Brătianu trebuia să ia o atitudine definitivă faţă de ideea fuziunii, fiind şi cel care în urma pierderii alegerilor de către Gh. Tătărescu, era singurul îndreptăţit să dicteze condiţiile reîntregirii. Acestea cereau ca Dinu Brătianu să deţină conducerea P.N.L., iar Gh. Brătianu să fie vicepreşedinte unic, Gh. Tătărescu şi „grupul H” să fie excluşi din partid, să aibă loc o purificare exemplară a cadrelor din vechiul partid liberal, iar tinerii georgişti să fie promovaţi cu deosebire în partid. Trebuia adoptată o atitudine de demnitate şi loialitate faţă de Coroană şi nu una de slugărnicie precum fusese cea reprezentată de Gh. Tătărescu8. Existând promisiuni în acest sens, reîntregirea oficială are loc la 10 ianuarie 1938, ea fiind mai mult una formală, P.N.L. rămânând divizat în mai multe grupuri. La 26 ianuarie 1938, într-un raport al S.S.I. se arăta că nemulţumirile din partidul liberal provocate de aplicarea pe teren a reunificării au luat proporţii. Gh. Brătianu era asaltat de adepţii săi care, cu puţine excepţii, erau trecuţi în plan secundar de vechile cadre liberale. Astfel la Dolj, a doua organizaţie ca mărime pe ţară a georgiştilor, fruntaşii locali declarau că vor vota în bloc lista legionară, datorită modului cum fuseseră alcătuite listele pentru alegeri. În partid se formaseră două curente: 1. Mihail şi Dimitrie Sturdza (liderii tineretului liberal) susţineau formarea unui bloc de 50 de foşti şefi de organizaţii georgiste care să demisioneze în bloc; 2. C. Toma considera că e necesar ca toţi membrii de partid să se solidarizeze cu Gh. Brătianu până ce acesta va reuşi să-şi impună punctul său de vedere în partid9. În ţară, raportau fruntaşii georgişti, reîntregirea P.N.L. era aproape imposibilă datorită faptului că majoritatea cadrelor georgiste refuza să lucreze cu vechii liberali. Nemulţumirile porneau de la împărţirea demnităţilor în interiorul fiecărei organizaţii şi de la refuzul conducerii liberale de a face purificarea promisă în propriile rânduri la intrarea grupului georgist. În cercurile foştilor fruntaşi georgişti, responsabilitatea situaţiei grave în care ajunsese formaţiunea georgistă, era atribuită lui Gh. Brătianu care fusese de acord să facă reîntregirea partidului fără condiţiuni şi fără să aranjeze în prealabil situaţia cadrelor proprii. Se considera că Gh. Brătianu a sacrificat partidul său, numai pentru ambiţia sa de a intra în partidul liberal. C. Giurescu, C. Henţescu şi P. Papacostea erau de acord că Gh. Brătianu a căzut în cursa întinsă cu abilitate de Gh. Tătărescu şi că va fi curând izolat şi distrus de vechii liberali10. La începutul lunii februarie 1938, referitor la reîntregirea P.N.L., în cercurile politice din Bucureşti, se afirma că atât reîncadrarea cât şi reorganizarea organismului politic reieşit din această reîntregire nu s-a făcut încă. Comisia mixtă care a avut misiunea de a se ocupa de fiecare organizaţie judeţeană în parte, datorită termenului scurt până la alegerile generale, a amânat acest proces, ocupându-se exclusiv de chestiunea candidaturilor, reuşind ca în unele judeţe unde neînţelegerile erau mai mari, acestea să fie aplanate. Gh. Brătianu a trimis o serie de instrucţiunii vechilor săi adepţi comunicându-le că „deşi aceste aranjamente de candidaturi nu au putut da satisfacţie revendicărilor luptătorilor noştri, ei totuşi nu trebuie să facă un pas greşit. Să voteze semnul partidului reîntregit şi să de-a concurs acţiunii electorale, aşteptând să-şi găsească locul la reorganizarea care va urma alegerilor generale. Pentru neînţelegeri locale nu trebuie compromisă ideea reîntregirii, care trebuie să însemne un spor de puteri pentru partidul naţional liberal”11. În următoarea perioadă, se pare că Gh. Brătianu îşi modifică atitudinea. La 22 februarie 1938, Gh. Brătianu trimite o scrisoare-circulară cu caracter personal, foştilor preşedinţi de organizaţii georgiste, cărora le spune că evenimentele politice în desfăşurare îl silesc să se gândească din nou la o regrupare a acelora care timp de 8 ani au stat în jurul lui demni şi cinstiţi. Istoricul era împotriva „loviturii de stat înfăptuită prin promulgarea samavolnică a Constituţiei” (prin decret regal la 20 februarie 1938) responsabil fiind regele Carol al II-lea susţinut şi de o parte dintre membrii vechiului
8 9

A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 356, vol. 6, f. 154. Ibidem, f. 148 10 Ibidem, f. 149 11 Ibidem, f. 44

14

partid liberal. Gh. Brătianu înfiera duplicitatea acestora, care deşi pretindeau că luptă în numele ideii liberale, nu făceau decât să se căpătuiască12. Într-o discuţie anterioară (12 februarie 1938) cu apropiaţii săi, vorbind despre ultimele evenimente, Gh. Brătianu arăta că Dinu Brătianu nu şi-a dat adeziunea la noul guvern, datorită programului acestuia: suspendarea Constituţiei şi desfiinţarea partidelor politice. Ca urmare se cerea ca membrii liberali din guvern să fie puşi în afara partidului. La finele lunii octombrie 1938, în rândul liberalilor brătienişti, discursul lui Victor Iamandi, favorabil colaborării cu regele Carol al II-lea, a făcut o impresie penibilă, fiind criticat cu vehemenţă. Apropiaţii şefului partidului afirmau că Dinu Brătianu s-a arătat foarte afectat, exprimându-şi convingerea că sub nici un motiv nu mai poate fi vorba de o colaborare cu grupul lui Gheorghe Tătărescu. Bătrânul liberal era ferm hotărât a lăsa mână liberă în organizarea şi orientarea partidului lui Gh. Brătianu13. La scurt timp, în noiembrie 1938, intervine o înţelegere între Dinu Brătianu şi Gh. Tătărescu, ceea ce provoacă o serie de dezertări din rândurile liberalilor. Avocatul Mihail Sturdza, unul din colaboratorii intimi ai lui Gheorghe Brătianu, pleacă din partidul liberal şi se înscrie la naţionalţărănişti. Acesta a transmis lui Iuliu Maniu că în scurt timp numeroşi fruntaşi ai fostei organizaţii georgiste vor intra în P.N.Ţ. Acest din urmă partid era interesat într-o apropiere cu Gheorghe Brătianu în vederea unei acţiuni comune în domeniul politic intern şi extern14. Perseverând în dorinţa de a realiza un front unic al celor două mari partide, Gh. Brătianu a avut mai multe întrevederi cu Iuliu Maniu, în diverse locaţii, fără a ajunge la rezultate concrete. Tensiunile cu vechea conducere liberală cresc în intensitate în următoarea perioadă şi demonstrează cât de firavă fusese înţelegerea de reunificare din 10 ianuarie 1938. Ilustrativ în acest sens este un alt raport al S.S.I. din 2 martie 1943. Din acesta rezultă că în cercurile liberale se remarca de câteva zile o mişcare de reacţie la adresa lui Gheorghe Brătianu. Îndeosebi bătrânii liberali erau de părere că „George vrea să opereze o nouă scindare a partidului ca în 1930”. Această acuzaţie era motivată de ştirile care au circulat în sânul partidului asupra unei posibilităţi de intrare a lui Gh. Brătianu în guvern, în urma unei remanieri care ar avea loc în scurt timp şi care ar duce la o lărgire a bazelor guvernului antonescian prin intrarea unor personalităţi politice de vază. Bătrânii liberali se opuneau categoric oricărei colaborări „la spartul iarmarocului”, pe motiv că aceasta ar fi dus la compromiterea partidului, fără a putea în acelaşi timp îndrepta situaţia ţării. În cazul în care Gh. Brătianu ar fi acceptat această ofertă, se propunea excluderea lui definitivă din partid.15 Nu s-a ajuns până aici dar Gh. Brătianu a continuat să aibă o poziţie aparte în cadrul P.N.L. Cum se explică acest lucru? Este foarte posibil că meseria de istoric şi-a pus amprenta puternic asupra întregii activităţii politice a lui Gheorghe Brătianu. De altfel, acesta a pledat insistent, în mai multe împrejurări, pentru rolul distinct al istoricului în raport cu politicul. „Politicul – spunea profesorul Gh. I. Brătianu în faţa ofiţerilor elevi ai Şcolii Superioare de Război din Bucureşti – poate fi adus de împrejurări […] să tacă şi să tolereze multe. Istoricul are însă altă menire. El trebuie să se considere ca păstrătorul unui patrimoniu sacru al trecutului, din care se împletesc conştiinţa şi demnitatea unei Naţiuni. De aceea, mai mult decât oricine, el nu poate rămâne indiferent nici faţă de adversari, nici faţă de prieteni”16.

12 13

Ibidem, f. 140 Ibidem, f. 119 14 Ibidem, f. 118. 15 Ibidem, f. 67 16 Aurel Pentelescu, În faţa istoriei. Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), Cluj Napoca, 2003, p. 26

15

NICOLAE IORGA ŞI GHEORGHE I. BRĂTIANU. ASPECTE ALE RELAŢIILOR DINTRE CEI DOI SAVANŢI 65 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga (27/28 noiembrie 1940)
Prof. dr. AUREL PENTELESCU Comisia Română de Istorie Militară, Bucureşti 1. Alăturarea numelui celor doi savanţi istorici este poate una dintre cele mai reprezentative în cultura română, marchând în grad înalt relaţia dintre Magister – Nicolae Iorga şi Discipol – Gheorghe I. Brătianu. Vom încerca în cele ce urmează să o prezentăm selectiv, pe etape de viaţă, deşi tabloul general al acestei relaţii, precum şi unele detalii au mai fost abordate, în istoriografie.1 Într-atât de strânse - uneori până a fi, ca semnificaţie, identice – sunt vieţile şi preocupările celor doi savanţi istorici încât se pot considera predestinate: un destin comun le guvernează, acela de a fi fost luptători înverşunaţi şi, în final, martiri pentru cauza mântuirii Neamului Românesc. Naţionalismul lor a fost (atât cât acesta a fost!) de aleasă calitate, bazat pe temeiuri istorice indubitabile. Numai reaua credinţă îi poate azvârli pe toboganul dezavuării. Numai reaua credinţă şi jocul mizeriilor politice le-a curmat, mult prea devreme, firul vieţii lor creatoare, martirizându-i. În conştiinţa Neamului Românesc nu pot rămâne decât ca mari istorici, savanţi în sensul nobil al acestui cuvânt, şi slujitori ai Adevărului, martiri întru acesta, peste veac. Istoricul academician Alexandru Lapedatu (1876-1954) a fost cel dintâi care a relevat public şirul similitudinilor din biografiile celor doi savanţi, cu prilejul Răspunsului pe care l-a dat la Discursul de recepţiune – Nicolae Iorga, istoric al românilor, rostit de Gheorghe I. Brătianu în şedinţa publică solemnă a Academiei Române din 26 mai 1943, unde a participat şi conducătorul statului, Mareşalul Ion Antonescu.2 După ce a etalat pe larg “îndreptăţirile pentru care am socotit cu cale să-ţi oferim locul pe care l-a ocupat el (Nicolae Iorga – n.n.), cu prestigiu neegalat, timp de treizeci de ani (1910-1940; din 1898, la 27 de ani, membru corespondent – n.n.), în acest areopag al culturii naţionale, care este Academia Română”,3 adresându-se, în continuare, lui Gheorghe I. Brătianu, istoricul academician Alexandru Lapedatu preciza: “De altfel pare că ceva predestinat (subl.n.) te-a purtat, de la început, din cea mai fragedă tinereţe, pe urmele lui N. Iorga, sub a cărui influenţă şi îndrumare intelectuală, morală şi naţională te-ai dezvoltat şi format, cu întreaga generaţiune din care faci parte.”4 Pentru a adăuga imediat: “Este o constatare ce se impune oricui cunoaşte cursul vieţii, curriculum vitae, al d-tale. Căci ai făcut studii strălucite la acelaşi Liceu (Liceul Naţional din Iaşi – n.n.) şi la aceeaşi Universitate (din Iaşi – n.n.). Te-ai specializat în disciplinele istorice şi cele ajutătoare lor la aceleaşi înalte şcoale ale Franţei (Hautes Etudes, Ecole des Chartes – n.n.). Ai început şi continuat activitatea ştiinţifică cu acelaşi fel de studii – de istorie românească, medievală, bizantină şi universală în genere. Ai fost chemat la o catedră universitară de aceeaşi materie (catedra de istorie medie, modernă şi contemporană universală, la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, cu lecţia de deschidere – Concepţiunea actuală a istoriei medievale, ţinută la 22 noiembrie 1923 – n.n.). Te-ai făcut cunoscut lumii învăţate din Apus prin colaborarea la aceleaşi reviste străine de specialitate (Annuario della R. Academia d'Italia etc. – n.n.). Ai participat la aceleaşi manifestaţiuni culturale internaţionale – Congresele de studii bizantine şi de istorie generală (al IV-lea, 1934, şi al VI-lea, 1936, Congres Internaţional de Studii Bizantine; al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice, 1938, Zürich – n.n.). Iar când, printr-o crimă care va rămâne stigmat indelebil pe fruntea naţiunii române din zilele celei mai grozave rătăciri a tineretului ei, N. Iorga a fost răpus (27/28 noiembrie 1940 – n.n.), d-tale ţi-a revenit glorioasa lui succesiune – şi la Universitate (Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, cu lecţia de deschidere – Ideea naţională la unguri şi la români, ţinută la 11 noiembrie 1940, în urma pensionării lui N. Iorga la 1 noiembrie 1940 – n.n.), şi la Institutul de Istorie universală (înfiinţat de N. Iorga în 1937 şi condus de acesta

16

în anii 1937-1940; Gheorghe I. Brătianu, numit director al Institutului la 1 martie 1941 – n.n.) şi aici, la noi, la Academie.”5 Cu temei, Alexandru Lapedatu concluziona astfel şirul similitudinilor din biografiile celor doi mari savanţi istorici: “O succesiune precum, în împrejurările ce i-ar fi fost date şi cu candidaţi din care ar fi trebuit să aleagă, îndrăznesc a crede că el însuşi (subl.n.) n-ar fi putut găsi o alta mai bună şi mai potrivită, care să asigure, în acelaşi timp, conducerea, în spirit de continuitate şi pietate, a instituţiilor create de dânsul (de Nicolae Iorga – n.n.).”6 Adăuga apoi, spre sfârşitul Răspunsului său, adresându-se neîncetat lui Gheorghe I. Brătianu: “Dispui de-o temeinică pregătire pentru profesiunea şi îndeletnicirea cărora te-ai consacrat. În viaţa noastră culturală ţi-au revenit situaţii peste care nu mai ai ce dori. Posezi o operă istorică, care îndreptăţeşte cele mai frumoase speranţe pentru creaţiunea d-tale ştiinţifică de viitor. Vei găsi, în fine, în acest Aşezământ (Academia Română – n.n.), îndemnuri morale şi mijloace de lucru pe care nu le poţi avea din alte părţi.”7 Şi încă: “Se vor linişti şi însenina, apoi, şi vremurile tulbure şi nesigure de azi (1943, în plin război mondial, cu înfrângerile armatelor germano-române pe frontul de la Stalingrad – n.n.). Lumea răzvrătită până în adâncurile sale se va reface şi reînnoi. Vitejia dreaptă va birui şi integritatea românească se va restabili. O nouă eră de pace şi aşezare va sosi şi pe acest pământ al nostru. Cei chemaţi să muncească pentru propăşirea şi reînălţarea neamului vor porni la lucru. Academia Română îşi va avea şi ea – ca şi până acum – partea sa de contribuţiune la această operă de refacere şi progres naţional. Iar d-ta vei fi, prin tot ce se aşteaptă de la d-ta, unul din acei care ea se va putea sprijini, în această operă, cu mai multă încredere şi mai mare nădejde.”8 Cuvinte înălţătoare şi sincere, care ar fi putut fi pe de-a-ntregul adevărate, concrete, de nu erau vitregia vremurilor şi prăbuşirea oricăror speranţe odată cu lovitura de stat de la 23 august 1944 (în care a fost implicat şi Gheorghe I. Brătianu!) şi ocuparea ţării de către trupele Armatei Roşii vreme de peste un deceniu, sub privirile de necrezut îngăduitoare ale Aliaţilor – Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii! La 9 iunie 1948, prin Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Academia Română a fost restructurată (practic desfiinţată!), un număr de 98 personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti, între care şi Gheorghe I. Brătianu, fiind eliminate din noul forum – Academia R.P.R., evident pe criterii politice şi ideologice. De fapt, din septembrie 1947 lui Gheorghe I. Brătianu i s-a fixat domiciliul forţat, iar în noaptea de 5/6 mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Sighet – Închisoarea deţinuţilor politici, unde a sfârşit tragic în aprilie 1953, la abia 55 de ani de viaţă împliniţi.9 Din păcate, în 1943, academicianul istoric Alexandru Lapedatu (care spera într-o lume normală, “de pace şi aşezare”) nu putea să prevadă sfârşitul tragic al lui Gheorghe I. Brătianu, el însuşi urmând un tratament similar – înlăturarea din Academia Română şi întemniţarea la Sighet, unde a sfârşit în 1954, de Sfântul Alexandru, la 30 august. Aşadar, până şi în moarte Gheorghe I. Brătianu a urmat – moarte martirică, de luptător – lui Nicolae Iorga.10 2. În iulie 1916 Gheorghe I. Brătianu a susţinut examenul de bacalaureat la Liceul Naţional din Iaşi, pe care l-a trecut cu media 10 cum laude.11 Împlinise 18 ani în 10 februarie acel an. Sabina Cantacuzino, mătuşa sa, nota mai târziu despre el: “Învăţa bine, era silitor şi conştiincios, moştenise iubirea de cărţi, gustul de istorie şi pe lângă aceste calităţi intelectuale era serios, blând, bine crescut, iubit de toţi profesorii şi cunoscuţii lui.”12 Mai mult, la mijlocul lui februarie acel an, deci în ultima sa clasă de liceu (a urmat liceul în particular, sub atenta supraveghere a mamei sale, principesa Maria Moruzi-Cuza), Gheorghe I. Brătianu a încheiat primul său studiu ştiinţific – O oaste moldovenească acum trei veacuri. Răscoala boierimii împotriva lui Ştefan Tomşa, pe care l-a trimis lui Nicolae Iorga şi acesta l-a publicat în “Revista Istorică”, nr.3-6, martie-iunie 1916,13 nu înainte de a-l fi oferit spre lectură părintelui său Ion (Ionel) I.C. Brătianu, cum preciza într-o scrisoare către N. Iorga.14 Prima întâlnire dintre Nicolae Iorga şi Gheorghe I. Brătianu s-a consumat la sfârşitul lunii iulie 1916, la Vălenii de Munte. Să precizăm că la acea dată Nicolae Iorga abia împlinise 45 de ani, la 17 iunie acel an, era cu 27 de ani mai în vârstă decât proaspătul bacalaureat Gheorghe I. 17

Brătianu, căruia avea să-i devină, în timp, mentor. În 1943, la 45 de ani ai săi, adică la 27 de ani de la eveniment, Gheorghe I. Brătianu, în Discursul de recepţiune la Academia Română, rememora, cu detalii, acea primă întâlnire cu Magistrul său, astfel: “Îmi aduc aminte că în legătură cu întâiul meu articol, ce apăruse în Revista Istorică, am fost pe la sfârşitul lui iulie 1916 la Vălenii de Munte, unde casa primitoare a profesorului fusese de curând isprăvită. Alături lucra tipografia (“Cugetul Românesc” – n.n.), căreia producţiunea lui proprie ajungea să-i dea de lucru, iar după un obicei ce l-a păstrat până la sfârşit, prietenul ce mă însoţea (posibil Valeriu Bulgariu, viitorul jurist şi profesor universitar la Iaşi, alături de care, acesta, s-a înscris voluntar în Regimentul 2 Artilerie, Bucureşti, pentru a pleca pe front, urmând împreună şcoala de ofiţeri de rezervă de la Iaşi, timp de şase luni, în iarna 1916/1917 – n.n.) şi cu mine ne-am întors în braţe cu grămezi de cărţi şi reviste, unele proaspăt ieşite de sub teasc, împărţite cu aceeaşi dărnicie cu care dădea ascultătorilor săi sfaturi şi îndemnuri la lucru.”15 Desigur, o întâlnire emoţionantă, de neuitat, şi adânc întipărită în simţirea, cu starea de bucurie specifică, adolescentului Gheorghe I. Brătianu, de îndată ce acesta, la 27 de ani de la eveniment, îşi amintea acea bucurie şi emoţie, cu detalii: “Stăruie în amintirea mea drumul nostru de întoarcere, în trăsură, la poalele dealurilor de lângă Teleajen, în asfinţitul acelei frumoase zile de vară, târgul Vălenilor pierzându-se încet în zarea prăfuită şi aurie, cuprinzând în modestele sale aşezări atâtea comori de ştiinţă, de muncă rodnică pe ogorul trecutului.”16 Pentru a adăuga imediat metafora acelui timp istoric, când, peste puţine zile, la 15/27 august 1916 România a intrat în vâltoarea celei dintâi mare conflagraţie a secolului al XX-lea: “Dar peste munţii înalţi ce închideau fundul zării se strângeau, în arătări ameninţătoare de coifuri şi flamuri vrăjmaşe, norii negri al căror uruit greoi de tunet se apropia...”17 “Câteva luni mai târziu – arăta Gheorghe I. Brătianu -, cumpăna ursitei se aplecase împotriva noastră (străpungerea de către inamic a trecătorilor în Carpaţii Munteniei şi Olteniei, bătălia pe Cerna şi Neajlov, ocuparea Capitalei şi a 23 judeţe din sudul ţării, cu Familia Regală şi administraţia de stat retrase în Moldova, la Iaşi – n.n.). Am revăzut pe Nicolae Iorga la Iaşi, în adăpostul de pribegie, peste drum de casa în care stătea tatăl meu (Ion I.C. Brătianu, prim-ministru, în perioada 4 ianuarie 1914 – 26 ianuarie 1918 – n.n.). Nici aceste lovituri ale soartei nu-i putură întrerupe activitatea (lui Nicolae Iorga – n.n.) – nu numai de factor de răspundere morală în vâltoarea războiului – ci de istoric şi de animator al cercetării ucenicilor săi.”18 Am stăruit mai mult asupra acestor episoade de la începutul relaţiei Nicolae Iorga – Gheorghe I. Brătianu întrucât s-au dovedit a fi fost marcante, decisive pentru acesta din urmă. Deşi raporturile dintre Maestru şi Discipol nu au fot permanent armonioase, îndeosebi în anii 1930-1938, când Gheorghe I. Brătianu s-a aflat în fruntea dizidenţei liberale – Partidul Naţional Liberal “georgist”, cu participare notabilă la alegerile din 1932 (14 deputaţi în Parlamentul României; al patrulea partid al ţării), precum şi la alegerile din 1937 (16 deputaţi în Parlamentul României; al şaselea partid al ţării), cei doi savanţi istorici s-au preţuit deosebit, cu gesturi publice remarcabile – în timpul vieţii, din partea lui Nicolae Iorga, după moartea acestuia din partea lui Gheorghe I. Brătianu, după cum se va arăta. Iată, spre exemplu, cum Gheorghe I. Brătianu vorbeşte, în 1943, de “cea mai frumoasă pagină” a vieţii lui Nicolae Iorga, aceea din anii Războiului pentru Întregirea Neamului (19161918), petrecuţi la Iaşi: “Pentru Nicolae Iorga, epoca eroică e fără îndoială aceasta din preajma celor cincizeci de ani ai săi (îi va împlini în 1921, şi va fi sărbătorit în toată ţara, adică în România întregită – n.n.), în anii războiului ce încununează prin biruinţa sa de la urmă, peste jertfele fără seamăn ale începutului, ţelul însuşi al istoriei româneşti. În lupta zilnică cu cenzura, în perioada întunecată ce precedează zorile izbândei (între altele, Tratatul de Pace de la Bucureşti din 7 mai 1918 transforma România într-o anexă a austro-ungarilor, tratat neratificat niciodată de Regele Ferdinand I – n.n.), istoria nu se mai închide pentru el în rafturile cărţilor. Ea coboară din ele, înarmată şi vie, spre a susţine şi a întări în zile grele conştiinţa naţională (ziarul “Neamul Românesc”, dar şi “Revista Istorică”, ce apar la Iaşi în anii 1917-1918, ilustrează din plin această stare de spirit şi acest efort de îmbărbătare şi credinţă în izbânda finală care nu putea să nu vină – 18

n.n.). Închinare firească în ceasul victoriei, în faţa regelui Ferdinand, întregitorul, şi a Reginei Maria, biruitoarea, el va vorbi tot la Iaşi despre “politica lui Mihai Viteazul, originile şi însemnătatea ei actuală.”19 De pretutindeni curg veştile de izbăvire şi bucurie: Basarabia, Bucovina, Ardealul şi părţile ungureşti locuite de români îşi proclamă pe rând unirea necondiţionată cu patria mumă. Sintezei istoriei românilor i se adaugă acum apoteoza ce înscrie în analele ei naşterea României Mari.”20 Cu aleasă preţuire faţă de mentorul său, Gheorghe I. Brătianu conchide: “Ce răsplată, cu adevărat dumnezeiască, în aceste clipe, pentru acel care a fost de atâţia ani profetul ei (subl.n.), prin grai şi prin scris, prin muncă necurmată şi prin luptă neînfrânată. Încheind capitolul ce l-a trăit atât de intens, - înainte de a se întoarce în Bucureştii ajunşi capitala neamului din toate ţinuturile desrobite, - Iorga a întors în acelaşi timp cea mai frumoasă pagină a vieţii sale.”21 Aflat la Conferinţa Păcii de la Paris, unde văzuse destule “năzbâtii” asupra felului cum se face istoria, Ion (Ionel) I.C. Brătianu, la 2 mai 1919, i-a scris imperativ fiului său, dar cu vădită grijă părintească pentru creşterea viitorului mare istoric: “Nu te lăsa de Istorie. Începe tu prin ce sper să sfârşesc eu. Poate că va fi şi o perioadă când să lucrăm împreună.”22 Din păcate, nu a existat o astfel de împrejurare. Lucrarea Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, tipărită în 1938, a fost un omagiu postum şi deosebit de emoţionant al lui Gheorghe I. Brătianu în memoria ilustrului său părinte.23 Acesta, în octombrie 1919, scria că vrea să vină la Bucureşti cu scopul de a se ocupa “mai serios” de istorie.24 Va fi îndrumat spre Paris pentru a pregăti licenţa în Litere, pe care o va dobândi în 1921. Aici, la Paris a avut prilejul să participe la cursurile susţinute de Nicolae Iorga la Sorbona şi la Cóllège de France (singurul prilej când Gheorghe I. Brătianu a fost elevul/studentul lui N. Iorga), precum şi să beneficieze, la intervenţia lui N. Iorga, de sprijinul unui fost student al acestuia, Gh. I. Marinescu, cu care era în corespondenţă.25 Chiar într-o scrisoare, datată 11 februarie 1921 către Gh. I. Marinescu, N. Iorga se interesa de tânărul Gheorghe I. Brătianu, cerând să fie prezentat autorităţilor în domeniu, inclusiv fostului său profesor, Charles Bémont.26 De fapt, din acea perioadă, există o susţinută corespondenţă Gheorghe I. Brătianu – Nicolae Iorga, din care răzbate preocuparea constantă a Maestrului pentru creşterea Discipolului său, dar şi admiraţia acestuia din urmă către ilustrul istoric. De la Paris, la 12 martie 1920, Gheorghe I. Brătianu scria, între altele, lui Nicolae Iorga despre “pregătirea superioară istorică pe care o au cei ieşiţi din şcoala d[umnea]voastră.” Pentru a adăuga imediat: “E pentru mine, începător, o adevărată satisfacţie naţională să văd că... un român, pregătit la Bucureşti, de profesori români, e mult mai tare în istoria generală a Apusului decât toţi francezii de acolo.”27 La sugestia lui Nicolae Iorga de a cerceta rolul comerţului italian în istoria medievală, Gheorghe I. Brătianu întreprinde ample cercetări în arhivele genoveze, în 1924, iar în primăvara anului următor a plecat la Paris spre a termina redactarea volumului de acte ale notarilor genovezi de la Pera şi Caffa de la sfârşitul secolului al XIII-lea – Actes des notaires génois de Péra et de Caffa de la fin du treizième siècle (1281-1290), tipărită la Bucureşti în 1927 şi care a constituit opusul complementar la teza sa de doctorat, susţinută la Sorbona în mai 1929, şi tipărită la Paris în acel an, cu titlul Recherches sur le commerce génois dans la mer Noire au XIII-e siècle, lucrare fundamentală la care va referi ulterior, când în anii 1941-1941 va ţine la Universitatea din Bucureşti cursul Chestiunea Mării Negre (21 teme, 23 prelegeri).28 În septembrie 1919, într-o scrisoare către Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu îşi exprima recunoştinţa faţă de Maestrul şi protectorul său, mulţumind “pentru preţioasele îndrumări ce m-au călăuzit încă de la începutul cercetărilor la Genova (şi de care sper să mă folosesc şi mai departe).”29 La 2 iunie 1928, la propunerea lui Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în cadrul Secţiunii istorice, cu 21 voturi pentru din cele 26 exprimate. Împlinise 30 de ani şi era din 1923 profesor universitar renumit, cu operă istorică recunoscută deja. În aceeaşi şedinţă a mai fost ales membru corespondent colegul său de la Universitatea din Cluj, Constantin Marinescu.30 În şedinţa de la Academie din 2 iunie 1928 Nicolae Iorga a făcut următoarea prezentare discipolului şi protectorului său: „Tânărul profesor 19

de la Universitatea din Iaşi a debutat în studiile de istorie încă din anii săi de liceu prin două cercetări, tot atât de remarcabile ca formă, cât şi ca informaţie în Revista istorică. În Paris a făcut studii strălucite, strângând în acelaşi timp în Arhivele din Genova materiale pentru o istorie a comerţului genovez în Orient, pe care e pe cale de a o tipări. Lucrări ca aceea despre cetatea Vicinei la gurile Dunării, despre descoperirile de la Argeş, despre relaţiile cu bulgarii la Cetatea Albă, despre o luptă românească în veacul al XVI-lea, tipărite la noi ori în revistele mele de istorie, îl arată, ca şi frumoasa sa lecţie de deschidere, ca stăpân şi pe o largă informaţie şi pe o îngrijită formă proprie. E unul dintre aceia prin care istoria noastră va câştiga tot mai mare rol în privirile generale asupra vieţii omenirii (subl.n.)”.31 Nici că se putea o mai cuprinzătoare şi profetică, aleasă, caracterizare din partea Magistrului către Discipolul său! 3. Ar fi greşit dacă s-ar înţelege că relaţiile dintre cei doi istorici savanţi – Nicolae Iorga şi Gheorghe I. Brătianu – au fost numai cordiale, fără tensionări diverse, venite atât pe silajul politicului cât şi pe acela al ştiinţificului, îndeosebi – cum s-a mai precizat – după anul 1930, când Gheorghe I. Brătianu a operat dizidenţa Partidul Naţional Liberat “georgist”, iar din anul 1931 s-a aflat în fruntea comitetului de direcţie la “Revista Istorică Română”, care a promovat idei pentru “şcoala nouă” de istorie, împotriva “şcoli vechi”, reprezentată prin Nicolae Iorga, cu, uneori, atacuri ireverenţioase la adresa Magistrului, exprimate în revistă, îndeosebi de Constantin C. Giurescu.32 Cu mâhnire, Nicolae Iorga, în broşura “Şcoala nouă” de istorie. O lămurire definitivă, tipărită în 1936, preciza: “Afară de d. Gheorghe Brătianu, căruia nu i-au lipsit de la începutul frumoasei sale cariere de istorie toate îndemnurile şi laudele mele, recunoscându-i însuşirile, deosebite, încă de la studiul scris când era în liceu şi căruia i-am făcut loc în acum hulita Revista Istorică a mea, toţi aceia cari azi fac un front de luptă sau măcar de ipocrită hărţuială sau de solidarizare secretă contra mea, mi-au fost elevi.”33 Pentru a adăuga îndurerat: “Faţă de toţi elevii pe cari i-am avut în curs de aproape jumătate de veac, am conştiinţa că am fost nu numai un profesor râvnitor, gata să le împărtăşesc ce am ajuns a şti şi eu, printr-o muncă de fiecare clipă, în circumstanţe care n-au fost totdeauna cele mai favorabile, căci eu n-am urmat seminarii de pregătire şi puţine au fost sfaturile de profesor la începutul unei grele cariere, dar [şi] un părinte iubitor. Orice descoperire a lor, orice dovadă de inteligenţă, orice avânt plin de o fericită iniţiativă au fost îndată observate şi urmărite cu tot ce aveau la îndemână.”34 Acuzat de falsificarea “adevărului pur” pentru cauza “unor consideraţii naţionale”, Nicolae Iorga a răspuns ce trebuia: că nu are conştiinţa “să fi falsificat vreodată adevărul istoric, fie şi pentru nobilul scop de a folosi şi astfel naţiei mele.”35 Tristeţea cea mare a sa era că în această “ploaie de batjocuri” se afla şi Gheorghe I. Brătianu, ca şef de partid şi în fruntea publicaţiei “Revista Istorică Română”, în care se tipăriseră insultele, deşi “d. Gheorghe Brătianu avea prudenţa să nu adauge contribuţia sa (subl.n.), dar se ferea ca de foc să se ocupe de vreuna din lucrările mele care-l priveau în special pe d-sa, ca profesor de istorie universală, fie şi ca un schimb de bune procedee pentru felul cum totdeauna i-am apreciat scrisele, în adevăr vrednice de toată lauda (subl.n.).”36 4. Asasinarea lui Nicolae Iorga în noaptea de 27/28 noiembrie 1940 l-a zguduit profund pe Gheorghe I. Brătianu. Dovada: multitudinea acţiunilor întreprinse pentru cinstirea Magistrului său şi, într-un fel, continuarea operei istorice a acestuia. Cu siguranţă, Gheorghe I. Brătianu a realizat că prin moartea lui Nicolae Iorga lumea românească a istoricilor a pierdut un îndreptar mare şi permanent, iar cea a publicului larg pe un autentic apostol sau formator de opinie/de conştiinţă, cum am spune noi astăzi. Şi faptul se petrecea pe aceste coordonate, Gheorghe I. Brătianu călăuzindu-se în acest sens. Mai întâi a fost, la curs, solicitarea unui moment de reculegere pentru marele dispărut şi eliminarea din clasă a studenţilor legionari care nu s-au supus solicitării sale.37 Apoi alte şi alte acţiuni. Dintre acestea, la loc de mare cinste, cele trei cuvântări în memoria celui dispărut – Nicolae Iorga şi istoria universală, la 6 decembrie 1941; Nicolae Iorga, apărător al drepturilor româneşti, la 6 decembrie 1942; Nicolae Iorga, istoric al românilor, la 26 mai 1943.38 Primele două cuvântări au deschis, de fiecare dată, anul academic la 20

Institutul de istorie universală ce purta numele lui Nicolae Iorga. Cea de a treia – după cum s-a mai arătat – a fost Discursul de recepţiune rostit în şedinţa publică a Academiei Române la 26 mai 1943, cu Răspunsul lui Alexandru Lapedatu. În cuvântarea din 6 decembrie 1941 (din acel an, data de 6 decembrie – ziua numelui lui Nicolae Iorga – a rămas pentru un timp “ziua în care Institutul îşi va ţine adunarea generală, pentru a expune rezultatele activităţii şi a hotărî asupra programului viitor”39, adică data începerii anului academic al Institutului), Gheorghe I. Brătianu afirma: “Nu pot să nu mă opresc în această clipă de reculegere, în faţa tragediei acestei soarte vitregi, care l-a răpit dintre noi, pe cărturarul semănător al tuturor năzuinţelor şi revendicărilor neamului, în ceasul cel mai întunecat al istoriei moderne a României. Proorocul şi-a călăuzit norodul prin toate greutăţile şi primejdiile pustiului, dar nu a putut călca pe pământul făgăduinţei; de asemenea, lui Nicolae Iorga nu i-a fost îngăduit să se mândrească cu onoarea naţiunii sale, răzbunată de sângele şi de vitejia ostaşilor ei, nici să se bucure de deşteptarea nădejdilor înviate, odată cu reîntregirea înfăptuită la marginile de răsărit şi miazănoapte ale ţării.”40 Cuvinte emoţionante, cuvinte îndurerate, cuvinte de recunoştinţă! Din păcate, Nicolae Iorga nu mai era, trecuse pragul lumii care un timp l-a adulat şi l-a urmat, apoi, măcinată de patimile politicului, nu l-a mai înţeles şi practic l-a repudiat. Aceleaşi cuvinte zguduitoare şi în cuvântarea lui Gheorghe I. Brătianu din 6 decembrie 1942: “Pământul acesta (românesc – n.n.), Iorga nu s-a mulţumit să-l măsoare pe hartă sau să-l privească la geam, din fuga trenului sau a automobilului. L-a străbătut cu pasul său de profet, de la o margine la cealaltă, de la munte la mare, de la Nistru la Tisa, din Sătmar până-n Săcele şi de la Dunăre la Hotin. A cules din el tot ce se putea să-i dea graiul viu, viaţa umilă şi neştiută a satelor valahe, la umbra zidurilor înegrite de cetăţi şi mânăstiri, în cari cuvântul său de vrăjitor învia deodată strălucirea de odinioară a voievozilor, înconjuraţi de măritul sfat al boierimii şi de oştile viteze ale răzeşilor şi moşnenilor.”41 În faţa multor citate din opera ilustrului savant, în aceeaşi cuvântare, Gheorghe I. Brătianu exclama: “Încă odată, vizionarul a privit peste vremuri”, pentru a adăuga imediat şi concluziv pentru vremurile în care trăia: “Ar trebui recitite mai des aceste rânduri (privitoare îndeosebi la Basarabia – n.n.), de către acei cari încă mai cred, în ciuda evidenţei, că noua ordine de la Răsărit (Uniunea Sovietică – n.n.) poate fi astăzi altceva decât ce a fost ieri şi întotdeauna: o uriaşă maşină de război şi de cucerire.”42 Parafrazăm şi noi: încă odată, Gheorghe I. Brătianu, vizionarul a privit peste vremuri. Şi a plătit cu viaţa, sub ocupaţia sovietică, pentru această viziune! Dar recunoştinţa cea mai aleasă a lui Gheorghe I. Brătianu pentru Magistrul său, Nicolae Iorga, a fost continuarea operei sale, prin menţinerea vie a naţionalismului românesc în anii celui de-al doilea război mondial, cu lucrări remarcabile privitoare la drepturile inalienabile ale românilor (vezi ciclul lucrărilor consacrate Basarabiei, unităţii româneşti etc., editate şi în limbi de circulaţie internaţională – franceză îndeosebi), precum şi prin elaborarea în anii domiciliului obligatoriu (1947-1950), în condiţii de viaţă şi de cercetare extrem de grele (mari privaţiuni de ordin material, prezenţa supraveghetorilor zi şi noapte în casa din strada Biserica Popa Chiţu nr.26, interdicţia de a părăsi incinta clădirii etc.) a monografiei istorice Marea Neagră. De la origini până la cucerirea română, în limba franceză. De precizat, în context, că la începutul veacului al XX-lea, savantul polihistoric Nicolae Iorga dezvolta cele dintâi cursuri universitare de geopolitică din România, fără a le numi astfel, în faţa ofiţerilor elevi (studenţi) de la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, astfel: Chestiunea Rinului (1912), Chestiunea Dunării (1913), Chestiunea Mării Mediterane (1914), Chestia Oceanelor (1919). Erau aceste cursuri universitare (fiecare cu un număr însemnat de teme pentru expunere) un demers istoric amplu asupra a ceea ce astăzi se cuprinde în noţiunea de zonă geostrategică cu (permanent) factor de risc sau, mai precis, zonă în care factorul militar a jucat un rol deosebit de activ de-a lungul istoriei, cu consecinţe multiple. Precum se observă, chestiunea Mării Negre nu a fost abordată de sinestătător de către Nicolae Iorga. În schimb, i-a sugerat lui Gheorghe I. Brătianu, după cum s-a arătat, să studieze 21

comerţul genovez în Marea Neagră, chestiune cuprinsă în teza de doctorat la Sorbona, în volumul de documente aferent, şi reluată amplu în cursul de la Universitate, intitulat Chestiunea Mării Negre. Nu vom intra în amănunte. Vom spune doar că ceea ce Nicolae Iorga avea (probabil) de gând să înfăptuiască, a realizat, cu rezultate remarcabile, discipolul său, savantul istoric Gheorghe I. Brătianu. De fapt, acesta conexa vasta problematică geopolitică a Mării Negre cu destinul istoric al românilor, mai exact cu condiţia unităţii naţional-statale a acestora. “Unitatea românilor, din punct de vedere al spaţiului, e o problemă care se desfăşoară între doi factori constanţi, între munte şi mare. Ea se menţine, ca existenţă de stat şi de neam, pornind din munţi (...) Ea se dezvoltă în funcţie de mare.”43 Şi încă: “Noi nu suntem izolaţi pe continent. Noi nu suntem în situaţia unei Irlande insulare, care intră în intervale de secole în lumina actualităţii istorice, sau a unei Suedii, pentru care a trebuit energia lui Gustav Adolf sau a unui Carol al XII-lea, ca s-o aşeze în mijlocul unor împrejurări de istorie universală. Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi desfăcuţi din întregul complex geografic care ne mărgineşte şi hotărăşte în acelaşi timp destinul între cele două dominante: muntele şi marea.”44 Să mai spunem că: perenitatea unor astfel e observaţii nu poate fi pusă la îndoială. Şi, de-ar fi trăit Nicolae Iorga, cu posibilitatea lecturării monografiei, La Mer Noire. Des origines à la conquète ottomane, sigur s-ar fi bucurat de valoarea Discipolului său, ar fi zis, de data aceasta fără ironică amărăciune, ci simplu, din toată inima, după obiceiul său din zilele faste: “D[omnul] Brătianu amintea că e sufleteşte «fiul mieu».”45 NOTE:
1. Vezi pentru aceasta Valeriu Râpeanu, Cultură şi istorie, vol.2 (N. Iorga – Gheorghe I. Brătianu), Bucureşti, 1981, 216 p.; Ion Ciupercă, Gheorghe I. Brătianu şi succesiunea Uriaşului. Repere, în vol. Confluenţe istoriografice româneşti şi europene. 90 de ani de la naşterea istoricului Gheorghe I. Brătianu, coord. Victor Spinei, Iaşi, Universitatea “Al.I.Cuza”, 1988, pp.221-240. 2. Academia Română. Discursuri de recepţiune, LXXXI. Nicolae Iorga – istoric al românilor. Discurs rostit la 26 mai 1943 în şedinţa publică solemnă de Gheorghe I. Brătianu. Cu Răspunsul d-lui Alexandru Lapedatu, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 1943, pp.27-38. 3. Idem, p.28. 4. Ibidem, p.34. 5. Ibidem, pp.34-35. La Academia Română Nicolae Iorga (1871-1940) a succedat lui Grigorie Tocilescu (18501909), iar acesta lui V.A. Urechia (1834-1901). 6. Ibidem, p.35. 7. Ibidem, p.37. 8. Ibidem. 9. Vezi între altele Aurel Pentelescu, În faţa istoriei. Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, 212 p., îndeosebi pp.34-43 (Gheorghe I. Brătianu – un istoric martir în rezistenţa anticomunistă din România, 1995). 10. Subscriem ideii exprimată de Valeriu Râpeanu, potrivit căreia “N. Iorga a fost un homo politicus în sensul dat acestei noţiuni de anticii greci, temperamentul său fiind esenţialmente al unui luptător, pentru care toate formele de exprimare erau adecvate, dar una singură, insuficientă.” Cf. Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga, Editura Demiurg, Bucureşti, 1994, p.43. Fără a atinge avengura Magistrului său, Gheorghe I. Brătianu, în alte condiţii istorice a luptat cu dârzenie demnă de apreciat, atât în anii 1940-1944, în urma rapturilor teritoriale din vara anului 1940, cât, mai ales, în anii ce au urmat loviturii de stat de la 23 august 1944, 1944-1947, precum şi în perioada domiciliului obligatoriu (septembrie 1947 – mai 1950), unde lupta a fost cu el însuşi, mai întâi, spre a supravieţui şi a lăsa (în anii 1947-1950) capodopera sa ştiinţifică La Mer Noire. Des origines à la conquète ottomane, tipărită la München, în 1969. .Au urmat arestarea, detenţia, moartea (1950-1953). 11. Apud. Victor Spinei, Gheorghe I. Brătianu între vocaţia istoriei şi tentaţiile vieţii politice, în Confluenţe istoriografice româneşti şi europene..., p.244. 12. Ibidem. 13. Revista Istorică, anul II, nr.3-6,martie-iunie-1916, pp.54-79. 14. Cf. Ion Ciupercă, op.cit., în Confluenţe istoriografice româneşti şi europene..., p.224. 15. Vezi nota 2, p.15; Gh.I. Brătianu, Nicolae Iorga (Trei cuvântări), Bucureşti, 1944, p.60. 16. Idem. 17. Ibidem.

22

18. Ibidem. 19. Politica lui Mihai Viteazul. Originile ei şi însemnătatea ei actuală, conferinţa ţinută în faţa corpului diplomatic, în limba franceză, în aula Universităţii din Iaşi în seara zilei de 8 noiembrie 1918, când s-a comemorat cu fast onomastica voievodului (slujbă religioasă la Mitropolie, cu “relicva sfântă a neamului românesc” în mijlocul Catedralei, pe un sarcofag, cu spectacol la Teatrul Naţional etc.). Ulterior, în 1918, conferinţa a fost tipărită în broşură (25 p.) şi răspândită în mediile universitare, academice, diplomatice, politice. 20. Vezi nota 2, p.16. 21. Idem. 22. Cf. Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, ed. a doua, Bucureşti, 1940, p.72. 23. Vezi pentru aceasta şi studiul nostru Ion I.C. Brătianu şi Gheorghe I. Brătianu. Aspecte ale relaţiilor dintre tată şi fiu, în “Argeş”, serie nouă, anul IV (38) nr.1 (271), ianuarie 2005, p.20. 24. Vezi nota 14, p.225. 25. Idem. 26. Ibidem. 27. Apud Ibidem. 28. Vezi între altele Reperele cronologice din lucrarea noastră citată la nota 9, p.114, 118. 29. Cf. nota 14, p.229. 30. Academia Română, Anale, XLVIII, Şedinţele din 1927-1928, Bucureşti, 1928, pp.237-238. 31. Idem, p.238. 32. Vezi pe larg despre aceasta în Victor Spinei, op.cit., pp.276-284. 33. Nicolae Iorga, Şcoala nouă de istorie. O lămurire definitivă, Bucureşti, 1936, pp.3-4. Printre cei vizaţi: Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu, Victor Papacostea ş.a. 34. Idem, p.4. 35. Ibidem, p.8. Constantin C. Giurescu într-o broşură – după afirmaţiile lui Nicolae Iorga – afirma că “n-am nici măcar cunoştinţile elementare pentru a putea scrie istoria.” Ibidem, p.12. 36. Ibidem, p.12. 37. Cf. Ion Ciupercă, op.cit., în Confluenţe istoriografice româneşti şi europene..., p.232. 38. Vezi Gh.I. Brătianu, Nicolae Iorga (Trei cuvântări), Bucureşti, 1944, 79 p. 39. Idem, p.8. 40. Ibidem, pp.7-8. 41. Ibidem, p.26. 42. Ibidem, p.28. 43. Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti. Prelegeri ţinute la Şcoala Superioară de Război, ed. Aurel Pentelescu, Petre Otu, Bucureşti, 1994, p.20. 44. Gh.I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, în “Cuget Moldovenesc”, anul XI, nr.8-9, august-septembrie 1942, p.5. 45. Vezi nota 33, p.10.

23

II. REALITĂŢI ISTORICE ROMÂNEŞTI EVREII DIN CONSTANŢA ÎN TIMPUL PRIMEI CONFLAGRAŢII MONDIALE
Drd. Florin STAN Muzeul Marinei Române, Constanţa Intrarea României în prima mare conflagraţie a secolului XX, în anul 1916, având ca principal obiectiv desăvârşirea unităţii de stat, a găsit nu puţini evrei din Constanţa în rândurile trupelor române mobilizate pe frontul dobrogean, unde se afla concentrată Armata a 3-a.1 Interesant a fost că, potrivit unei legi din 1868, serviciul militar a devenit obligatoriu în România, excepţia făcând trimitere evident la străini. Legea din 5 martie 1876 a stabilit însă că toţi locuitorii ţării trebuie să efectueze serviciul militar, cu excepţia celor care sunt cetăţeni ai altui stat. Evreii au fost astfel obligaţi să satisfacă serviciul militar, deşi nu beneficiau de cetăţenia română decât o foarte mică parte dintre ei.2 În anul 1914 - anul de debut al războiului - între tinerii înscrişi pe listele de înrolare pentru contingentul 1916, se aflau: Cohan Iano, Terchel Avram, Şapira Iţic3, Bercovici Dragobert, Hazani Samuel4, Leon Avram Cohn, Avram Iosif Iţic Gheldman, Marcu Adolf Famblat, Jaques Moise Rosanis5, Iacob David Isac, Saul Terchel Lazăr, Marcus Bercu Bercovici, David Nisim Gabai, Ruben Solomon6, Naftali Menasi Avram, Iacob Isac Delarena7, Iţac Mendel, Isac Ilie Holdştein, Israil Iosif Samovici8 şi alţii. În urma desfăşurării ostilităţilor, evreii înrolaţi în efectivele Armatei române sau făcând parte din grupele de cercetaşi au dovedit că îşi pot susţine Patria de adopţie inclusiv prin prinosul lor de jertfă, mai mulţi etnici evrei murind în urma participării la lupte. Astfel, cercetaşul Mozes Herman Moise de numai 16 ani, care făcea parte din Cohorta „Ovidiu” Constanţa a decedat la 20 august 1916 la Spitalul de campanie nr. 312 B (Şcoala Normală Constanţa) „din cauza unei bombe de avion inamic, în timp ce transporta răniţii în spital.”9 Un alt erou este Norbert D. Davidson, decedat la 23 octombrie 1918, „în etate de 26 ani făcând datoria către Patrie.”10 Sugestivă este inscripţia de pe Monumentul care îndeamnă la „pioasă amintire Eroilor morţi pentru PATRIE între 1916-1918”, monument aflat în Cimitirul israelit din Constanţa. Aici apar numele următorilor eroi evrei morţi pentru Patrie: MORDI KANER; JAK NAVON; LEON FELDMANN; JEAN WEINSTOK; OZIAS MARCOFF; DAVID GABAY; JACOB ISRAEL; JANCU MARCU; ARON LIFSCHITZ; SALOMON LIFSCHITZ; SAMUEL BITTMANN; JACOB DELAREINI; AVRAM TERCKEL; MOISE H. MOZES; BENJAMIN SCHATZMAN; DAVID IŢIC; HAIM ELLMANN; RAFAIL ELLMANN.11 Unul dintre evreii participanţi la luptele desfăşurate în Dobrogea, D. Tufli, căpitan de rezervă în Regimentul 53 Infanterie, îşi amintea, cu prilejul serbării zilei eroilor la 20 mai 1920, un
Pentru detaliile desfăşurării trupelor şi operaţiunilor, vezi Leonida MOISE, Confruntări militare în Dobrogea. Operaţiile Armatei a III-a Române pe frontul în Dobrogea în campania din anul 1916, Paideia, Bucureşti, 2002. 2 Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 20. 3 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, filiala Constanţa, fond Primăria Constanţa, Dosar nr. 12/1914, f. 49. 4 Ibidem, f. 50. 5 Ibidem, f. 52. 6 Ibidem, f. 52 verso. 7 Ibidem, f. 53. 8 Ibidem, f. 53 verso. 9 Inscripţia pe piatra de mormânt a lui Mozes Herman Moise, Cimitirul israelit din Constanţa. 10 Inscripţia pe piatra de mormânt a lui Norbert D. Davidson, Cimitirul israelit din Constanţa. 11 Monumentul a fost ridicat de Esther şi Avram Companeitz.
1

24

episod la care a luat parte pe Dealul Ghiol-Başa de la Harabagi, foarte aproape de liniile inamicului. ,,În ajunul unei lupte - relata D. Tufli -, rabinul adunase în jurul său pe toţi soldaţii evrei aflători acolo din Regimentul 53, spre a-i însufleţi, să le arate care le era datoria lor faţă de aceste cumplite împrejurări, când deodată căzu un obuz şi după el un altul chiar în locul unde se ţinea adunarea, provocând totodată o panică. Cu toate că mai mulţi dintre cei care erau de faţă au căzut jos pentru totdeauna, rabinul stătu neclintit pe loc şi, fără a-şi pierde cumpătul, suflă din cornul ritual spre a-şi aduna din nou pe fiii îngroziţi de exploziile infernale ale obuzelor ce picau deasupra. Încetul cu încetul, se reîntoarseră, cu toţi în jurul rabinului lor, care isprăvi în tihnă predica şi rugăciunea începută. Acest rabin (...) este dl. Lobel (...). Cu atare păstor, turmele nu se pot rătăci niciodată. Nouă, celor rămaşi în viaţă, ne revine o datorie sfântă să ne închinăm în faţa acestor morminte în care se odihnesc eroii neamului nostru.”12 Dintre evreii constănţeni, remarcaţi pentru fidelitatea faţă de patria de adopţie în acei ani de război, nu puţini au suferit rigorile politicii şi măsurilor antisemite în timpul celui de-al doilea război mondial, când, în cuprinsul judeţului Constanţa au fost înfiinţate mai multe lagăre în care au fost internaţi etnici evrei. Menţionăm „Lagărul de evrei Osmancea”13, „Lagărul de evrei Mereni”14, „Lagărul de internare Ciobăniţa.”15 În lagărul din Osmancea a fost internat chiar Şef Rabinul Comunităţii Evreieşti din Constanţa, Joseph H. Schechter, în vârstă de 67 de ani, cavaler al „Coroanei României”.16 Jacob M. Navon, în vârstă de 52 de ani, internat la Mereni şi fiind grav bolnav făcea apel către autorităţi solicitând eliberarea sa, având în vedere că a dovedit că este bun cetăţean român luptând pe front atât în campania din 1913 cât şi în timpul Marelui Război, între 1916-1918.17 Cursul politicii antisemite era însă implacabil. Peste ani, înţelegem, că niciodată calitatea de cetăţean fidel propriei Patrii nu este determinată de sângele care curge prin fibrele fiinţei care, atunci când vine pe lume, nu este întrebată de locul în care îşi va purta traiul efemer. Evreii din Constanţa, asemenea coetnicilor lor din toată ţara, au dovedit în timpul Războiului de Reîntregire că pot fi cetăţeni foarte buni ai Patriei care, după 20 de ani, îi va respinge însă, în temeiul unor supoziţii şi prejudecăţi politice.

Egalitatea, 11 iunie 1920, apud Dumitru HÎNCU, Evreii din România în războiul de reîntregire a ţării. 1916 1919, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 54. 13 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, filiala Constanţa, fond Prefectura judeţului Constanţa, Dosar nr. 25/1941, f. 21. 14 Ibidem, f. 154. 15 Ibidem, f. 44. 16 Ibidem, f. 171. O listă completă a evreilor morţi, răniţi, decoraţi în timpul Războiului de Reîntregire, întocmită pe baza listelor nominale publicate în mai multe numere din Monitorul Oficial din anii 1916-1923, a fost reprodusă de Dr. Wilhelm FILDERMAN în lucrarea sa Adevărul asupra problemei evreieşti din România, Tipografia ,,Triumful”, Bucureşti, 1925, p. 163-329. 17 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, Filiala Constanţa, fond Prefectura judeţului Constanţa, Dosar nr. 25/1941, f. 102, f. 103.

12

25

CONSIDERAŢII REFERITOARE LA SITUAŢIA SOCIALĂ A POPULAŢIEI ROMÂNEŞTI DIN BIHOR LA SFÂRŞITUL ANULUI 1918 ŞI ÎNCEPUTUL ANULUI 1919
Pr. prep. drd. Mihai VLAŞIN Protopopiatul Oradea În toamna anului 1918, în Transilvania s-au declanşat mari mişcări revoluţionare, care sau integrat în cadrul larg al revoluţiei burghezo-democratice din Austro-Ungaria de la sfârşitul lunii octombrie 1918. De subliniat este faptul că, în timp ce în Austria şi Ungaria aceste mişcări aveau un caracter cu precădere social,în ţinuturile împilate de clasele conducătoare austriece şi ungare, socialul se împletea cu lupta de emancipare naţională. O contribuţie deosebită la desfăşurarea procesului revoluţionar din Transilvania, precum şi în fostul comitat al Bihorului, a avut-o participarea ţăranilor-soldaţi întorşi de pe fronturi “cu sufletul infectat de microbii unui pseudo-socialism rău înţeles şi rău aplicat”1, care au început a răsturna toată ordinea morală de la sate.Vicarul episcopal Roman Ciorogariu, într-un document al timpului, sublinia faptul că această ţinută “neobişnuit de duşmănoasă, păşirea de-a dreptul revoluţionară a poporului”2, chiar şi faţă de preot şi aşezămintele lui străbune, constituie un fenomen care trebuie să trezească tot interesul şi toată îngrijorerea. Demnă de reţinut este şi sublinierea vicarului-cărturar că este incontestabil că acest fenomen îsi are izvorul în spiritul timpului ce-l străbatem, în noua organizare socială ce se plămădeşte la sfârşitul razboiului. Vicarul ortodox Roman Ciorogariu avertiza şi asupra faptului că: ”fenomenul poate, azi-mâine, lua un caracter de cangrenă generală, cu cosecinţe mult mai grave, chiar şi pentru biserică”3.Timpul care va veni îi va confirma din plin afirmaţiile. În conformitate cu realităţile vremii, în comitatul Bihor, elementul muncitoresc industrial era puţin dezvoltat si inferior numeric în comparaţie cu cel din majoritatea comitatelor din Transilvania. De aceea, forţa revoluţionară în Bihor a constituit-o ţăranul-soldat întors de pe fronturi. Ca urmare, în Bihor, ca de altfel şi în întreaga Transilvanie, mişcările ţăraneşti s-au dezlanţuit cu o deosebită vigoare. Acestea s-au îndreptat, cu precădere, împotriva vechilor autoritaţi locale, în primul rând împotriva notarilor, primarilor şi jandarmilor. Explicaţia constă în faptul că poverile mari şi grele ale războiului au fost aruncate, în primul rând, pe umerii ţăranilor şi, în special, al celor de naţionalitate română, tocmai de aceste organe administrative ale puterii de stat. În raportul de activitate pe anul 1918 al Consistoriului ortodox român din Oradea, dezbătut la începutul anului 1919, s-a arătat de către raportor că, prima acţiune socială pornită după încetarea războiului a fost îndreptată împotriva ”averii şi a privilegiilor celor cu o poziţie materială mai bună”. În această luptă pentru dreptate, “orbit de furia primelor succese”, poporul n-a mai făcut distincţie între domnul de pământ (moşier), bogătaş, comerciant şi notar, dar, chiar, şi pe preoţii lui care în timpul cât el a fost pe front i-a ocrotit familia, i-a lovit cu furie. În oricare dintre aceştia, cel întors de pe front, la gospodăria sărăcită şi ruinată vedea, pe asupritorul, pe privilegiatul, pe înstăritul din sudoarea ”zilierilor săraci”4.
Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Consistoriul orodox român Oradea, act nr.406/B/1919 indice vechi : III-45-1919, p.1-2. 2 Ibidem, p.3-5 . 3 Ioan Popovici , Noi documente referitoare la primul război mondial , la realitaţile politice, militare, economice şi sociale de pe teritoriul fostului comitat al Bihorului(1918-1919 ) în Pietre de hotar, vol V, coordonatori: Contantin Moşincat, Dan Poinar, Editura Tipo MC, Oradea, 2005, p.70. 4 Episcopia Orodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Consistoriul ortodox român Oradea, act nr.406/B/1919, p.2.
1

26

La fel s-a întâmplat, în primul rând, cu neguţătorii evrei de la sate, dar şi cu notarii, care în timpul războiului au abuzat de poziţia şi puterea lor politică şi economică. Într-un raport cu privire la situaţia politică din fostul comitat al Bihorului întocmit de Marele Cartier General Român, se arătă că: ”…notarul satului cu angajaţii lui…”, întrebuinţând pe seama lor avutul public destinat pentru ajutorarea populaţiei lipsite, ba chiar a avutului particular, sub cuvânt că aşa cer treburile armatei, au trebuit să părăsească satele româneşti dinaintea furiei poporului.5 De asemenea, ziarul Nagyvarad, în numărul său din 7 noiembrie 1918, consemna faptul că: ”notarii fug; este interesant şi trist că în cele mai multe locuri ura poporului se îndreapta împotriva notarilor. Notarul din Brusturi împreună cu familia nu şi-a putut salva decât viaţa. Averea considerabilă, pământul, au devenit prada bandelor (răsculaţilor - n.n.). Pe notarul din Homorog l-au alungat cu armele din comună. Acesta a scăpat de pedeapsă numai refugiindu-se într-un stufăriş unde s-a ascuns, iar, mai târziu, a venit pe jos la Oradea, de unde apoi a fugit mai departe. Aceeaşi soartă au avut-o şi notarii din Girişul Negru, Ucuriş şi Borodul Mare”6. La data de 8 noiembrie 1918, într-un raport trimis comitelui suprem al comitatului Bihor, prim-pretorul plasei Tinca îl informa că în localitatea Ianoşda, în ziua de 2 noiembrie, un grup de 50-60 ţărani-soldaţi au ocupat cu forţa casa comunală şi au dezarmat patrula de jandarmi trimisă din comuna Gurbediu7, ca să-i potolească. În ziua de 3 noiembrie, ţăranii români din localitatea Râpa au atacat sediul Preturii din Tinca, au forţat uşa magaziei şi au luat de acolo armele sechestrate8. În ziua de 8 noiembrie, prim-pretorul plasei Tinca informează pe comitele Bihorului că în localitatea Cheşa notarul este izolat de şase zile, firele telefonice au fost tăiate de populaţie, care s-a înarmat şi a pus stăpânire pe comună, rechiziţionând mărfurile din magazine şi au împărţit cca.1000 măji de grâu.9 În localităţiile Cociuba Mare, Cheşa, Carasău, Petid, Râpa, Mociar (azi Dumbrava), Căpâlna, Suplacul de Tinca, Husasău de Tinca, Fonău, Gepiş, Şauaieu şi Sititelec devastările sunt continuie, iar autoritaţiile sunt complet neputincioase.10 Practic, în această plasă începând cu data de 1 noiembrie 1918 administraţia publică şi-a încetat activitatea, deoarece foarte mulţi notari au fugit de la posturile lor. În concluzie, spunea prim-pretorul, va fi nevoie de mult timp pentru restabilirea ordinii, iar aceasta se va putea realiza numai cu intervenţia armatei.11 În unele localităţi, cum a fost cazul în Sânnicolaul Român si Cefa, ţăranii s-au ridicat împotriva autorităţilor, fiind înarmaţi cu puşti, grenade şi mitraliere. Unităţile de represiune, jandarmii şi gărzile înarmate trimise la faţa locului de către comitele sau vicecomitele comitatului Bihor au fost întâmpinate cu foc de mitraliere şi alungate12. Forţa şi ura cu care ţăranii bihoreni au acţionat împotriva autorităţilor era explicabilă, având în vedere suferinţele îndurate şi abuzurile săvârşite de aceste autorităţi. Anchetând abuzurile notarului din localitatea Borod, la 20 noiembrie 1918, preşedintele Consiliului Naţional Român din această localitate, chema pe toţi cei care au suferit “ca să-şi spuie durerile, spre a le lecui cu pace si bunăînţelegere”. Prin faţa Consiliului se perindau locuitorii români, care arătând că, cu ocazia solicitării ajutoarelor, notarul communal ”pe mama-sa cu o bâtă a lovit-o în cap şi ia spart capul”, pe altă femeie “a batjocurit-o”, şi “a blestemat-o”, spunându-i că “să-şi arunce
Unirea Transilvaniei cu România , 1 decembrie 1918, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1972, p.548-549. Ludovic Vaida, Documente despre mişcările ţărăneşti din Transilvania din noiembrie 1918, în Analele Institutului de istorie al P.M.R. nr.5/1957, p.148; 1918-Bihorul în epopeea unirii-Documente-Oradea, 1978, doc. nr.51-52; Unirea Transilvaniei cu România, 1 decembrie 1918, Ediţia a II-a Bucuresti, 1972, p.549: I.Popovici, Contribuţia maselor populare din Bihor la făurirea statului naţional unitar român, în 1918-Bihorul în epopea unirii – Documente, Oradea, 1978, p.28. 7 I. Popovici, op. cit., p.28. 8 Ibidem. 9 Ibidem 10 Ibidem 11 Ibidem. 12 Roman R. Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p.162; Relaţii agrare şi mişcări ţărănesti în România, 1908-1921, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p.259; Viorel Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni (1849-1919), Oradea,, 1992, p.72-74.
6 5

27

copiii (baieţii) în apă că sunt prea mulţi şi să le dea să mănânce pământ”, sau “să răzuiască varul de pe pereţi , să facă pâine şi s-o coacă“13. Înlăturând autoritţile locale de la conducere, ţărănimea bihoreană şi-a creat un câmp larg de acţiune în lupta împotriva moşierilor, pentru pământ şi eliberare naţională. În comitatul Bihor, ca de altfel în întreaga Transilvanie, moşierii, în marea lor majoritate erau de naţionalitate maghiară, germană şi evreiască şi întruchipau împletirea asupririi sociale cu cea naţională. Poverile aruncate pe umerii ţăranilor înainte şi în timpul războiului, lipsa strictului necesar pentru majoritatea dintre ei, abuzurile şi atrocităţiile săvârşite de moşieri, ţăranii înstariţi, notarii, negustorii satelor şi jandarmii au constituit alţi factori care au determinat ridicarea la luptă a ţărănimii române împotriva nedreptăţilor. Astfel, încât, de la începutul lunii noiembrie 1918, ţăranii români, dar în unele locuri şi cei de naţionalitate maghiară, atacă conacele şi moşiile marilor proprietari. Ei confiscă vitele, uneltele agricole, cerealele şi alte bunuri, pe care le împart între ei. 14 Prim-pretorul plasei Tinca ,în ziua de 8 noiembrie 1918, raporta comitelui că soldaţii ţărani din Batăr, Tăut, Talpoş şi Arpăşel au devastat două conace din Batăr, provocând pagube de trei milioane de coroane. El solicita de urgenţă să intervină pe lângă Consiliul Militar, ca să trimită la Tinca trupe sigure, cu un efectiv de 50 de personae. În caz contrar, nu va putea răspunde pentru menţinerea ordinei15. În unele locuri, atacând propietăţiile moşiereşti, ţăranii au încercat să ocupe pământurile marilor propietari, aşa cum a fost cazul şi în comuna Holod, unde au cerut împărţirea pământului în suprafaţă de cca.30 ha, care aparţinea Episcopiei greco-catolice din Oradea16. Deosebit de activi au fost ţăranii din comunele situate de-a lungul Văii Crişului. Astfel, la Şuncuiuş, ţăranii au devastat ferma şi conacul lui Vámos, iar la Borod moşia lui Friedman. În localitatea Girişul de Criş, ţăranii au devastat gospodăria moşierului Nadány Miklos. Ţăranii au acţionat, de asemenea, pe Valea Iadului şi în împrejurimile Aleşdului. Din telegrama pretorului plasei Aleşd, înaintată vicecomitelui comitatului Bihor la 9 noiembrie 1918, rezulta că soldatii lăsaţi la vatră au acţionat împotriva moşierilor şi a altor propietari în şase comune.17 Nu sunt cruţate nici marile domenii forestiere din Bihor aparţinătoare marilor propietari de pământuri, ale marilor comercianţi şi ale unor industriaşi. Astfel, ţăranii au intrat cu forţa şi au împarţit vitele si lemnele de pe domeniile forestiere ale Episcopiei romano-catolice din Vaşcău, Lunca şi Cheresig, precum şi ale Episcopiei greco-catolice de la Lunca.18 Direcţiunea S.A.Asfaltul Maghiar şi S.A.Minele de Cărbuni şi Electricitate din Bihor solicitau comitelui comitatului Bihor sprijin militar pentru apărarea proprietăţilor. În cererea adresată comitelui se arăta că, la marile stabilimente industriale şi la Minele din Derna, Budoi şi Brusturi “menţinerea ordinei publice şi apărarea bunurulor întâmpină mari greutaţi…deoarece în satele din împrejurimi, unde locuiesc marea majoritate a muncitorilor bântuie anarhia generală datorită inexistenţei forţei armate şi a refugierii notarilor… Pe de altă parte elemente din afară (socialiştii -n. n. ), care nu cunosc situaţia din întreprindere, agită muncitorii stabilimentelor, îndemnând muncitorimea loială şi cumpătată, să susţină cu forţa cereri imposibile, iar in cazul neîndeplinirii acestora punând în vedere instaurarea anarhiei generale”19.

1918-Bihorul în epopeea unirii-Documente, Oradea, 1978, doc.nr.69, 71 şi 73. Ibidem, doc.nr.52; Acaţiu Egyed, Ludovic Vajda, Mişcările ţărăneşti desfaşurate în anul 1918 şi rolul lor în destrămarea puterii de stat austro-ungare, în Analele Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al P. C. R., Anul XIV, nr.6,1968,p.15. 15 Ibidem, Ludovic Vajda, op.cit.,p. 148; Unirea Transilvaniei cu Romania, 1 decembrie 1918, Ediţia a II-a Bucureşti, 1972, p.549. 16 Din Istoria Transilvaniei, vol. II, Editura Academiei R.P.R., 1961, p.371; Acaţiu Egyed, Ludovic Vajda, op. cit, p.16; Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România, 1908-1921, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p.267. 17 Unirea Transilvaniei cu România, 1 decembrie 1918, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1972, p.557; Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România, 1908-1921, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p.267. 18 Ibidem. 19 Arhivele Naţionale –Direcţia judeţeană Bihor, fond Prefectura jud. Bihor, inv. nr.24, dosar nr.36/1918, f.14.
14

13

28

Nici unele autoritaţi locale nu sunt scutite de aceste mişcări sociale, fiind atacate de către ţăranii-soldaţi. Aşa a fost cazul în localitatea Leş de lângă Oradea, unde locuitorii au atacat cu focuri de armă pe comitele si vicecomitele comitatului Bihor si pe un deputat, care era cu reprezentanţii comitatului şi care se întorceau de la funeraliile politicianului Tisza Istvan. De asemenea, la data de 5 noiembrie 1918, ţăranii din împrejurimile oraşului Beiuş rup cordoanele de jandarmi de la barierele oraşului, care asigurau paza oraşului şi a locuitorilor de etnie maghiară, pătrund în oraş, atacă pe ofiteri, rup însemnele habsburgice, manifestează pe străzi, se adună în pieţele din centrul oraşului şi cer egalitate pentru toată lumea.20 La toate nedreptăţile semnalate se mai adaugă şi neonorarea promisiunii făcute în timpul războiului de către guvernul ungar şi anume împroprietărirea ţăranilor. Neefectuarea reformei agrare a produs mari nemulţumiri în rândul ţăranilor întorşi de pe fronturi. În decursul lunii noiembrie a anului 1918 ţăranii bihoreni adresează numeroase plângeri către organele comitatului Bihor, în care arată lipsa acută de pământ. Aşa, spre pildă, locuitorii comunei Sântelec înaintează un memoriu comitelui suprem al comitatului Bihor, în care arată că ”teritoriul comunei este aşa de mic, că niciodată nu acoperă nevoile de pâinea de toate zilele…” Aceasta se datorează şi faptului că, localitatea fiind înconjurată din toate părţile de întinsele păduri ale domeniului Capitlului romano-catolic din Oradea, teritoriul arabil al comunei nu are unde se extinde. Aceste păduri constituie ”nenorocirea comunei…, moartea, sicriul şi cimitirul bunului trai al propăşirii şi al creşterii animalelor…” 21 Luând la cunoştintă despre cele ce se întâmplă pe cuprinsul Bihorului, de la preoţi şi protopopi, Roman R. Ciorogariu, viitorul episcop ortodox de Oradea şi Bihor, evidenţia faptul că cel dintâi gest politic prin care s-a manifestat noua ideologie cu care erau contaminaţi ţăraniisoldaţi la sfarşitul războiului a fost: ”proclamarea suveranităţii poporului şi declanşarea luptei de clasă contra intelectualilor de toate categoriile”22 (moşieri, comercianţi, notari, primari, ofiţeri s.a, - n.n.). După 1 decembrie 1918, locuitorii satelor bihorene au sperat că noile autorităţi le vor satisface doleanţele, că vor scăpa de sărăcie, mizerie şi suferinţe. Dar, menţinerea unei atmosfere de război, cu tot cortegiul ei de împrejurări, acţiunile militare de pe teritoriul bihorean, au provocat mari nemulţumiri în sânul populaţiei, indiferent de naţionalitate. Pentru susţinerea administraţiei şi trupelor maghiare concentrate aici, ţărănimea bihoreană, în special cea de naţionalitate română, acuzată de simpatizarea şi participarea la realizarea Marelui Act Naţional de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, secătuită din punct de vedere economic de anii îndelungaţi ai razboiului, a fost nevoită să suporte, în continuare, încartiruiri de soldaţi, rechiziţii de ceriale şi animale, corvezi pentru asigurarea transporturilor. Adăugând la toate aceste neajunsuri şi lipsa acută de pământ, animale de tracţiune, cereale pentru însămânţări, de alimente şi alte produse de strictă necesitate, precum şi urcarea preţurilor la toate articolele, devalorizarea monedei şi lipsa braţelor de muncă, avem un tablou, aproape complet, al situaţiei generale de după război. Trebuie să subliniem şi faptul că, din punct de vedere politic, după 1 decembrie 1918, în timp ce în marea majoritate a comitatelor din Transilvania se instaurase pacea şi satisfactia împlinirii unui ideal, pe teritoriul comitatului Bihor şi a unor comitate învecinate, până în luna martie 1918, a existat o dualitate a puterii, întrucât alături de consiliile naţionale române, la nivelul comitatului şi a plaselor s-a menţinut vechea administraţie austro-ungară, sprijinită în unele situaţii şi acţiuni de către consiliile naţionale maghiare. Acestea, cu sprijinul direct al trupelor militare rămase fidele guvernului Károly, s-au opus acţiunilor de preluare a puterii, a instalării administraţiei românesti, a aplicării în practică a ordinelor şi directivelor Consiliului Dirigent, au participat la desfiinţarea unor Consilii Naţionale Române şi a Gărzilor Naţionale
Roman Ciorogariu, op. cit., p.159; Nagyvarad Naplo, din 5 noiembrie 1918, p.5; Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România, 1908-1921, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p.259-260. 21 I. Popovici, op.cit., p. 31. 22 Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Consistoriul ortodox român Oradea, act nr.406/B/1919, p.1.
20

29

Române.23 De asemenea, se cunoaşte faptul că pentru a asigura Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia întreaga libertate de manifestare şi desfăşurare şi pentru a nu se afirma mai târziu că Unirea s-a făcut sub presiunea şi ameninţarea baionetelor, Armata Româna îşi oprise înaintarea la Izvoarele Mureşului, la cererea Consiliului Naţional Român Central. După zece zile de la proclamarea unirii a reînceput înaintarea şi spre hotarele vestice ale ţării. Primite cu un mare entuziasm, trupele Armatei Române, până la 10/23 ianuarie 1919, au pus stăpânire pe întregul teritoriu aflat la est de linia demarcaţională Zam-Ciucea-Sighet, stabilită în urma armistiţiului din 13 noiembrie 1918, încheiat la Belgrad între guvernul maghiar şi puterile Antantei.24â Profitându-se de această situaţie, după 1 decembrie 1918 încep să se manifeste, cu ritmicitate, abuzurile autorităţilor civile ungureşti şi ale trupelor militare formate din unguri şi secui, rămase fidele guvernului Károly de la Budapesta. Cetăţenii de naţionalitate română, soldaţi şi ofiţeri întorşi de pe fronturi, intelectuali de toate categoriile, ţărani şi meseriaşi sunt arestaţi, insultaţi, bătuţi, ameninţaţi cu moartea, schingiuiţi, puşi să-şi sape gropile şi apoi ucişi pentru vina în primul rând de a fi români, apoi pentru că au votat actul istoric de la Alba-Iulia, de a activa în fapt cu hotărârile de la 1 decembrie 1918, de a purta însemne tricolore la chipiuri, pălării, căciuli şi la piept, de a fi arborat tricolorul românesc pe clădiri sau de a fi încercat, conform dispoziţiilor primite de la Consiliul Dirigent, să instaureze administraţia românească în locul celei ungureşti25. Aceste manifestări antiromâneşti se intensifică şi cresc în cruzime începând cu a doua jumătate a lunii decembrie 1918 si până la 20 aprilie 1919, când s-a finalizat eliberarea oraşului Oradea şi a Bihorului26. Dureros este şi faptul că la săvârşirea acestor atrocităţi împotriva locuitorilor de naţionalitate română, pe lângă autoritaţile civile şi militare ale comitatului Bihor, unele unităţi militare ale guvernului Károly şi a unor bande militare aşa-zise secuieşti, au participat şi unii locuitori de etnie maghiară din fostul comitat al Bihorului. Aceste atrocităţi, abuzuri şi crime îl determină pe eminentul politician şi luptător pentru drepturile naţionale ale neamului său, Ştefan Cicio Pop să afirme într-o scrisoare adresată comandantului Armatei franceze de la Dunăre că, atunci ”când a izbucnit revoluţia în comitatele locuite de români, subsemnatul, ca preşedinte al Consiliului Naţional Român, am oprit poporul de a se răzbuna pentru toate suferinţele şi atrocităţile trecutului, deşi, vedeam, că este cea mai bună ocazie, când poporul român se putea scăpa pentru totdeauna, ce e drept pe cale drastică, de nemiloşii săi asupritori. M-am gândit însă la sublimele idealuri ce reprezenta falnica Franţă şi glorioasa ei armată şi cu sforţări supranaturale am împiedicat răzbunarea şi n-am lăsat ca poporul să-şi facă singur dreptate. Astăzi răsplata ungurilor este că…dânşii omoară bunul nostru popor şi în faţa lumii civilizate şi învingătoare comit cele mai ruşinoase atentate contrar celor mai elementare legi ale umanismului, iar poporul ne condamnă şi blestemă pe noi, conducătorii, care, la vremea sa i-am rupt din mâini armele cu care se puteau scăpa pentru totdeauna de ungurii ucigaşi”27. Lăsarea libertăţii de acţiune ar fi dus la salvarea a numeroase vieţi de români, la scutirea de batjocoriri, schingiuiri şi călcări în picioare a demnităţii de român atât în anii 1918-1919, dar, şi în anii de mai târziu (1940-1944 şi 1989-1990), la salvarea a numeroase bunuri materiale şi valori ale istoriei, culturii şi civilizaţiei româneşti.

I.Popovici, op.cit, p.33-36. Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.311; Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, 1918, vol.II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983, p.233. 25 Arhivele Centrale Istorice Bucureşti, fond C.N.R.din Oradea şi Bihor, inv. nr. 838, dosar nr. 13/1918, f. 1-5; inv. nr. 839, dosar nr. 95/1918, f.1 şi 103/1918, f.1,; nr.104/1918. f.1 şi nr. 119/1918, f.4. 26 Ioan Popovici, Aspecte privind situaţia populaţiei româneşti din unele comitate ale Transilvaniei şi cel al Bihorului după 1 decembrie 1918, în Pietre de hotar, vol. 1/1997, ediţie prefaţată şi îngrijită de: Constantin Moşincat, Editura “Papyrus”, Oradea, 1998, p.101-118; Arhivelor Naţionale - Direcţia judeţeană Bihor, fondul Prefectura judeţului Bihor, Colecţiile de documente, inv.886, şi fondurile Episcopia Ortodoxă Română Oradea, protopopiatele ortodoxe române şi greco-catolice, parohiile ortodoxe române şi greco-catolice, anii 1918-1920. 27 Arhivele Naţionale Istorice Centrale ale României, Bucureşti, fond Casa Regală, dosar nr. 3/1919, f.2.
24

23

30

Paralel cu aceste manifestări, în comitatul Bihor, sub directa îndrumare a lui Bela Kun, fost ziarist în Oradea, începe să pătrundă mişcarea comunistă. Astfel, în conformitate cu documentele care ne-au stat la dispoziţie, la data de 16 februarie 1919, se înfiinţează la Oradea organizaţia Partidului Comunist Ungar, organizaţie pusă sub conducerea lui Bela Kun28. Odată cu înfiinţarea organizaţiei, comuniştii unguri din Oradea editează şi un ziar propriu intitulat Vőrős Ujság29. Bela Kun, acum şi în calitate de comisar al poporului pentru afacerile externe ale Republicii Ungare a Sfaturilor, pentru contracararea luptei naţionale a popoarelor din fosta monarhie Austro-Ungară dă o proclamaţie, intitulată ”Către toţi”, prin care se adresează soldaţilor cehi, slovaci şi români şi prin care îi îndeamnă ca să nu se supună voinţei propriilor popoare de a-şi constitui state nationale, de a scăpa de asuprirea naţională şi de a trăi liberi în ţările lor, ci “să se răzvrătească” şi să “întoarcă armele împotriva propriilor lor conducatori30”. De asemenea, având în vedere faptul că Consiliul Naţinal Român din Oradea şi Bihor prin activităţile ce le desfăşoară lezează interesele Republicii Sovietice Ungare de menţinere a integrităţii Ungariei, Comandamentul Militar Regional din Transilvania-Directoratul Sfatului muncitoresc pentru apărare şi forţa de ordine din Oradea, în ziua de 24 martie 1919 ordonă ”internarea membrilor C.N.R. din Oradea şi Bihor la domiciliu.” După multe sacrificii, la data de 20 aprilie/3 mai 1919, în prima zi a Sfintelor Paşti, Armata Română intră în Oradea, punând capăt unui lung cortegiu de împilări, cumplite suferinţe şi unei asupriri multiseculare. Cu demnitate, şi aşa cum îi stătea bine unui învingător, generalul Traian Moşoiu, în cuvântul său de răspuns la discursul de întampinare a primarului oraşului Oradea, printre altele, a subliniat că a venit ”sub semnul libertăţii şi egalităţii…cu armata unui stat civilizat...” să întroneze ordinea. Apoi membrii corului Hilaria au cântat Imnul României31.

28 29

Ioan Popovici, op. cit., p.110. M.D.P.Kőzponti vezetősege Parttőrteneti Intézete. A Munkás-mozgalam Dokumentumentmai, 1917, november 1919 marcius, Szirka, Budapest, 1919. 30 Ministerul Apărării Naţionale, fond Marele Cartier General, dosar nr. 2876/1919, f.7. 31 Ioan Popovici, op. cit., p. 118.

Tőrténetének

Válagatott

31

“CA DRUMEŢUL ÎN CALEA LUPILOR…”
Ion DIŢU Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Bihor Dictatul de la Viena – actul condamnat de-a pururi de poporul român. Mihail Manoilescu scria în memoriile sale : „Nu voi uita niciodată noaptea sinistră pe care am petrecut-o cu toţii în aşteptarea arbitrajului. Feţele livide, oboseala şi tristeţea glasurilor, nervozitatea pregătirilor, totul crea atmosfera aceea pe care o trăieşte o familie când cineva stă să moară”1. Sesizând starea de spirit ce caracteriza întreaga naţiune română, legaţia germană la Bucureşti raporta cu îngrijorare Berlinului: „Nici un român nu vrea să creadă că, prin arbitrajul de la Viena, problema transilvăneană ar fi fost rezolvată definitiv şi pentru totdeauna”2. La 3 septembrie, aceeaşi legaţie informa: ”Ieri au avut loc mari demonstraţii în toată ţara, la acre se striga «Jos Hitler!», «Jos Mussolini!», «Nu dăm Transilvania!»”, lucru relatat şi de serviciile de spionaj germane în România, într-un raport înaintat Reichului, arătând că în rândurile armatei române s-a creat un puternic curent în vederea apărării cu arma în mână subliniindu-se că armatele din vest nu vroiau să părăsească poziţiile cerând insistent să lupte, şi că ofiţerii români se simţeau ofensaţi de această cedare, neînţeţegând raţiunea politică a arbitrajului de la Viena şi dorind să lupte împotriva ungurilor, acestă stare de spirit transmiţându-se totodată şi soldaţilor.3 Din lipsa unui comunicat oficial român, în seara de 30 august s-a crezut că România nu va ceda şi ar fi hotărâtă să încerce ultima carte, căutându-şi singură dreptatea, cu arma în mână4. Anunţarea prin presă a veştii acceptării clauzelor Dictatului de la Viena a stârnit un val de proteste nemaiîntâlnite şi o dorinţă evidentă de luptă a întregului popor român pentru apărarea părţii de nord-vest a ţării şi respingerea prin forţa armată a noii ciuntiri a teritoriului naţional. Raportat la starea de spirit a întregii ţări, marele istoric Nicolae Iorga scria în „Neamul românesc”: „Românii nu pot să nu protesteze împotriva verdictului de la Viena, când 1.300.000 dintre ei urmează să treacă sub stăpânire străină. De aceea, în fiecare oraş din România ce urmează să fie alipit la Ungaria, cât şi în acelea care vor rămâne în graniţele ciopârţite ale României, se produc zilnic proteste în timpul cărora românii strigă împotriva noii nedreptăţi ce li s-a făcut. Din aceste proteste româneşti, orice minţi sănătoase ar trebui să tragă singura concluzie ce se poate trage, ca «judecata nedreaptă de la Viena a fost o imensă greşeală»”5. Valurile de proteste au cuprins întreaga ţară, şi toate categoriile sociale româneşti. Pretutindeni în ţară, la Bucureşti, Cluj, Constanţa, Arad, Sibiu, Braşov, Oradea, Timişoara, în mediul urban sau rural, actul criminal al lui Hitler şi Mussolini a întâlnit ca rezistenţă impresionante demonstraţii de protest. Ziarul „Universul” scria: „Zeci de mii de oameni din capitala Ardealului au ieşit în stradă, sub cerul liber, pentru a-şi striga profunda lor revoltă împotriva judecăţii care tinde să-i ducă în robie. Pe marile bulevarde ale Clujului, în Piaţa Unirii, în faţa primăriei, mulţimea a dat glas viforos de rezistenţă, cu preţul vieţii. Mulţimea striga: «Jos Dictatul de la Viena!», «Vrem dreptate!», «Vrem rezistenţă armată împotriva fasciştilor!», «Moarte cotropitorilor fascisto-hortişti!», «Vrem să murim apărându-ne frontierele, onoarea şi demnitatea naţională!», «Nici un petec de pământ!», «Ardealul nu înţelege să fie ciuntit!»”6. După demonstraţiile pe străzile oraşului, manifestanţii au adoptat o telegramă către guvern în care se arăta: „Ardealul întreg, înfăţişat prin miile de fii ai săi, adunaţi la Cluj, trimite această telegramă celor ce pentru moment deţin destinele ţării, expresia dorinţei sale nestrămutate de a
Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena, memorii iulie-august 1940, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, pag.203. 2 Mircea Muşat, 1940 - Drama României Mari, p. 207. 3 Ibidem. 4 A.N.I.C., fond D.G.P., dosar 32/1940, f. 64. 5 Neamul românesc, din 1 septembrie 1940. 6 Universul, din 3 septembrie 1940
1

32

respinge cu hotărâre Dictatul de la Viena, care vrea să dea Ardealul Ungariei. Nu primim nici o hotărâre care vrea să răşluiască moştenirea sfântă a înaintaşilor noştri, orideunde şi de la oricine ar veni. Vom apăra Ardealul cu ultima noastră energie”7. Fl. Ştefănescu-Goangă, rectorul Universităţii Cluj, afirma în şedinţa Senatului acestei instituţii: „o sentinţă atât de nedreaptă poate fi acceptată decât în împrejurări politice foarte grave, de un guvern trecător, dar ea nu va fi niciodată acceptată de naţiunea română care este permanentă şi deplin conştientă atât de drepturile ei sacre, cât şi de marea injustiţie care i s-a adus”8. La Braşov, zeci de mii de oameni au manifestat pe străzile oraşului cerând apărarea ţării cu arma în mână: Noi, aceste zeci de mii de români cu fălcile încleştate de durere să facem să se audă că declarăm ca nul arbitrajul acesta, că nu-l vom recunoaşte niciodată şi că ne vom lupta pe toate căile ca să-l zădărnicim sau să-l fărâmăm9, Şi în Alba Iulia miile de locuitori ai oraşului şi din satele din înprejurimi au umplut până la refuz Piaţa Mihai Viteazul, cântând „Deşteaptă-te române”, şi scandând lozinci patriotice: „Vrem arme!”, Vom muri cu toţii dar Ardealul nu-l vom da”. „Trăiască Ardealul”10 La Sibiu, premilitarii români sub comandă, cărora li s-au alăturat numeroşi cetăţeni, au manifestat în ziua de 1 septembrie 1940 în faţa Comandamentului Corpului VII Teritorial, împotriva oricărei cedări teritoriale. În Oradea, mii de oameni au manifestat în faţa Consulatului german din acest oraş împotriva sentinţei de la Viena, iar timişorenii l-au devastat pe cel din oraşul de pe Bega. La Arad, întrunirea de la 1 septembrie 1940 a votat o moţiune, în care se arăta că populaţia oraşului: „I. Ia act de declaraţiile conducerii statului că nu a avut libertatea de a hotărî în prealabil asupra acceptării sau refuzului, adeziunea fiindu-le smulsă prin ameninţări ultimative. În consecinţă, socotesc actul arbitrar ca nedrept. II. Mărturiseşte, reafirmă şi îşi însuşeşte din nou, cu nezdruncinată credinţă şi voinţă de a executa şi apăra hotărârile poporului român din Ardeal aduse în ziua de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, prin voinţa unanim şi liber exprimată a tuturor românilor din Ardeal. Poporul român din Ardeal stă cu neclintită voinţă şi astăzi pe acest temei juridic, moral şi istoric al aşezării sale în cadrul statului naţional unitar şi socoteşte de a sa datorie să acopere cu preţul oricăror sacrificii hotărârea adusă atunci. III. Trimite mărturia sa de caldă dragoste frăţească şi îndurerată solidaritate românească şi ardelenească cu fraţii aflaţi şi azi în suferinţă, rămaşi în cea mai ruşinoasă dintre robii. Declară că această robie nu poate fi liber consimţită şi acceptată de nici un român. Consideră pe cei peste un milion şi jumătate de români, abandonaţi celui mai crâncen duşman, drept ostatici vremelnici ai unei situaţii trecătoare. Declară că grija sa de căpetenie şi a sa supremă îndatorire de onoare şi conştiinţă este să lupte pe orice căi, aici şi oriunde, acum şi în viitor, din toate puterile ca prin orice jertfă să refacă unitatea neamului.”11 La Bucureşti, mulţimile s-au adunat în Piaţa Universităţii, în faţa statuiei lui Mihai Viteazul, cu scopul de a cere guvernului să nu accepte Dictatul de la Viena, mergând apoi în faţa legaţiilor germană, italiană şi ungară, unde au scandat, de asemenea, lozinci patriotice. S-au îndreptat în cele din urmă pe Calea Victoriei spre Palatul Regal scandând lozinca „Nu dăm Ardealul!”, şi intonând cântece patriotice: „Pe al nostru steag” şi „Deşteaptă-te române”12. Acestor proteste în masă li s-au adăugat sute de altele scrise individuale sau ale unor organizaţii obşteşti, politice, etc. Istoricul american Talavera scria: „In România, şi în special în Bucureşti, efectul pe care l-a avut împărţirea Transilvaniei a fost indescriptibil. Inimile oamenilor
A.N.I.C., fond Casa Regala, dosar 27/1940, f. 4. Mircea Muşat, op. cit., p. 208. 9 Ioan Scurtu, Un episod dramatic din istoria României (30 august 1940), Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti 1990, pag 147. 10 Mircea Muşat, op. cit .p. 209. 11 Ioan Scurtu, op.cit. p. 147. 12 Ibidem, p. 148.
8 7

33

erau pline de amărăciune. În două luni, România pierduse teritorii întinse, în care majoritatea populaţiei erau români. La 30 august nu era greu să vezi oameni plângând pe stradă.”13 O stare de spirit similară exista, aşa cum am mai menţionat, şi în rândurile armatei, ostaşii fiind hotărâţi să apere frontierele ţării până la ultimul om, organelor de conducere militară fiindule, de altfel, foarte greu să retragă trupele rămase în teritoriile ce urmau a fi ocupate. În ordinul Marelui Stat Major din 31 august, se menţiona: „Pentru a preveni eventualitatea ca nemulţumirile provocate în sufletele românilor, prin trecerea sub autoritate maghiară a teritoriului din nordul Ardealului, să degenereze în acte de violenţă dăunătoare cauzei, vă rugăm să binevoiţi a lua măsuri urgente ca: 1. Să se explice ofiţerilor şi trupei că România a fost silită să cedeze sub ameninţarea că în caz de refuz statul român va fi complet desfiinţat prin atacul simultan al Ungariei, Bulgariei, Rusiei, Germaniei şi Italiei. 2. În faţa acestei ameninţări, şi cu deosebire a perspectivei ca Moldova să fie înghiţită de Rusia, fapt ce ar avea urmări incalculabile asupra românismului, ţara a trebuit să cedeze. Trebuie cu stăruinţă explicat tuturor că armata a fost silită să-şi stăpânească dorinţa de luptă şi să asculte hotărârile impuse de situaţia grea în care conducerea ţării s-a găsit. 3. Fiecare român trebuie să înţeleagă că viaţa şi istoria neamului românesc nu se termină la aceste zile. Pentru un moment trebuie însă să ne resemnăm şi să acceptăm cu linişte şi încredere în destinele neamului, viitorul bun ce nu va întârzia să vină. 4. Ca rezultat al sacrificiilor impuse ni s-au asigurat frontierele ce rezultă din cedări. 5. Aceleaşi explicaţii vă rugăm să fie date şi populaţiei civile, de către autorităţi şi ofiţeri, când vin în contact cu această populaţie, care trebuie să rămână convinsă de misiunea ei istorică pe pământul pe care îl locuieşte. Acest ordin va fi adus la cunoştinţă tuturor ofiţerilor şi subofiţerilor, iar trupei la primul raport al unităţii lor. El va trebui să fie continuu repetat tuturor pentru a îndepărta efectele propagandei străine, care în momentele de faţă are tot interesul să provoace nemulţumiri şi dezordine.” Dintre personalităţile politice ale timpului, cel mai hotărât a fost Iuliu Maniu, care în prima zi a lunii septembrie 1940 a trimis un protest lui Hitler şi Mussolini, prin care solicita anularea sentinţei de la Viena, spunând totodată că poporul român nu va accepta niciodată această hotărâre luată fără aprobarea sa: „În numele poporului român din Transilvania şi în calitatea mea de fost preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, consiliul ales de istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia, ţinută la 1 decembrie 1918 îndată după hotărârea de unire a Ardealului şi Banatului cu România, protestez cu toată puterea sufletului meu contra sentinţei arbitrare care atribuie Ungariei o majoritate de români din Ardeal, pentru a îngloba ţării lor o minoritate de maghiari. Această sentinţă nesocoteşte principiul naţionalităţilor şi concepţiile cele mai elementare de drept, creând în Europa Orientală un focar de nelinişte care va fi un izvor de permanentă tulburare a păcii”14. Nicolae Iorga scria în „Neamul Românesc”: „Aşa mergem din veac în veac, ca drumeţul în calea lupilor. Ce nu întrebuinţează acela a cărui carne se sfâşie? A aprins focurile mari care opresc o clipă fiarele, dar lumina lor se isprăveşte şi se stinge, şi lăcomia e neistovit de răbdătoare. Poate, părinte înnebunit, le-a aruncat din căruţă şi ce era mai scump. A tras cu puşca şi dat cu parul. Dar lupii erau mulţi şi sângele lui a înroşit zăpada. S-ar lupta cu un singur duşman, cât de tare, dar era prins din toate părţile”15. Sentinţa arbitrajului de la Viena, pronunţată la 30 august 1940, a produs o puternică reacţie în opinia publică internaţională, care în majoritate a criticat actul de „ciuntire violentă” a graniţelor româneşti.

13 14

Mircea Muşat, op. cit. Ioan Scurtu, op.cit, p. 150. 15 Neamul Românesc, din 4 septembrie 1940.

34

Premierul britanic Winston Churchill şi-a exprimat astfel dezacordul: „Nu vom recunoaşte nici o schimbare teritorială care s-a produs în timpul războiului, în afară de cazul în care ea s-ar fi făcut cu acordul şi voinţa părţilor interesate”16. La Vatican, demnitarii pontificali declarau: „În această sentinţă nu se poate găsi nici o justiţie, nici un simţ politic. Ea rămâne pentru noi inexplicabilă. Departe de a constitui o garanţie de pace, noua frontieră cuprinde fermentul unor tulburări îndelungate în estul Europei”17. Factorii de răspundere ai Statelor Unite ale Americii prin glasul preşedintelui Roosevelt au respins pretenţiile nejustificate ale Ungariei asupra Transilvaniei şi ale altor teritorii aparţinând statelor vecine, declarând că aceste ocupaţii au fost aduse la îndeplinire prin uzul forţei armate aplicate din exterior, combinată cu o aproape de necrezut de mare activitate subversivă din interior18. Campania de proragandă iredentistă maghiară invoca teoria roesleriană conform căreia Dacia ar fi fost puţin romanizată si mai apoi complet evacuată de administraţia aureliană, negând aşadar drepturile şi însăşi originile neamului românesc19 . Prin cuvânt şi faptă, năvălitorii au făcut extrem de clară hotărârea lor de a impune în mod permanent asupra nefericitei ţări o domnie a terorii, care deseori ne aduce aminte de cele mai triste pagini ale istoriei”20. Venită să primească în chip de dar, din partea lui Hitler şi a lui Mussolini, un teritoriu pe care niciodată nu l-ar fi putut ocupa prin forţă proprie, armata ungară n-a întâmpinat nici un fel de rezistenţă. Românii priveau amuţiţi cum armata română se retrăgea după planul stabilit de comisia germano-italiană. Însă statul maghiar era pătruns până în măduva oaselor de ideea de violenţă, de represalii şi teroare, considerându-se „profund umilit dacă nu ar fi organizat măcar câteva măceluri”21. În acest context de aversiune anti-românească, încă din primele zile ale intrării „triumfale” a armatei horthyste în nord-estul Ardealului, guvernanţii de la Budapesta au împuternicit armata de ocupaţie şi organizaţiile para militare să acţioneze „după legea junglei, a forţei, a focului şi a sabiei, a pustiirii şi a alungării, a nimicirii a tot ceea ce este românesc”22. Şirul lung şi dureros al atrocităţilor, crimelor, masacrelor, schingiuirilor, maltratărilor împotriva românilor a început încă de la primele ore ale trecerii vechii frontiere de către armata maghiară, însoţită de jandarmerie, poliţie, formaţiuni paramilitare, etc. Ziarul „Universul” scria: „Primul măcel s-a comis în cinci sate din apropierea frontierei. Din primele ore ale ocupaţiei, românii au fost măcelăriţi. Uliţele şi casele sunt pline cu pete de sânge, iar în jurul lor se înfăţişează ochilor peisajul unui abator: picioare tăiate cu topoare, femei ciopârţite, capete terciuite şi mâini învineţite, desprinse din

Mircea Muşat, op.cit. p. 210. Ioan Scurtu, op.cit. 18 „Activitatea subversivă din interior” despre care vorbea preşedintele Roosevelt, era materializată în teritoriu, conform dosarului 263/1936 al D.G.P., de diferite organizaţii sau asociaţii ale maghiarilor din România. O astfel de organizaţie fusese deconspirată în ziua de 14 octombrie 1939, şi care avea ca scop „subminarea statului român şi ajutorarea la momentul oportun a armatei maghiare”. Din această organizaţie făceau parte preoţi, călugări, învăţători, profesori, avocaţi, ingineri, comercianţi, etc. Poliţia a descoperit că aveau legături cu Ungaria, de unde primeau îndrumări şi instrucţiuni. Au fost arestaţi peste 200 de membri ai acestei organizaţii, la domiciliul unora găsindu-se material explozibil adus din Ungaria, cu care intenţionau să arunce în aer poduri, noduri de cale ferată etc, pentru ca într-un eventual război să obstrucţioneze retragerea armatei române şi să împiedice trimiterea de materiale şi ajutoare. Conducerea centrală a organizaţiei avea sediul în Satu Mare şi legături în tot Ardealul. Organizaţia era alcătuită pe principiul celulelor, fiecare membru având obligaţia de a recruta alţi trei membri. Unul din ordinele primite din Ungaria, aşa cum este precizat în dosarul 33/1940 al D.G.P. a fost acela ca toţi ungurii din Ardeal să-şi procure din timp otravă, pentru ca într-un eventual război aceştia să otrăvească mâncarea ofiţerilor români care aveau popota la marii proprietari sau la minoritarii mai înstăriţi, apoi să otrăvească fântânile cu apă de băut atât pentru oameni cât şi pentru animale. Despre activitatea iredentistă maghiară ne vom ocupa însă separat, într-un articol viitor. 19 Constantin Moşincat, Augustin Ţărău, Evacuarea judeţelor din nord-vestul Transilvaniei (1940) şi consecinţele acesteia asupra judeţului Bihor,Oradea, Editura Tipo MC, 2005. 20 Mircea Muşat, op. cit, p. 210. 21 Francisc Păcurariu, Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p.466. 22 Mircea Muşat, op.cit p. 225.
17

16

35

încheieturi. Unii morţi au fost spânzuraţi de cumpăna fântânilor”23. György Ferenczy, scriitorul şi publicistul secui, scrie în lucrarea sa „Golgota Transilvaniei”: „Mândrul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică golgotă unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi şi torturaţi în mod barbar. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ şi toate acestea pentru singura vină că nenorocitele victime s-au născut români! Durerea ne sfâşie inimile la auzul atâtor suferinţe. Cu ochii înlăcrimaţi, cu durerea în suflet, ne uităm la cer şi, precum a făcut Iisus Hristos, ne întrebăm şi noi la fel”24. Dintre toate masacrele în masă săvârşite de horthyşti, se detaşează prin cruzimea lor cele comise în comunele Trăznea şi Ip din judeţul Sălaj: „La intrarea în comună, pe câmp, au găsit câţiva copii români păscând vitele. Întrebându-i de unde sunt, aceştia au răspuns, din Trăznea. Fără nici o vorbă, au fost împuşcaţi şi lăsaţi morţi pe islazul comunal. În acest timp, populaţia era adunată în frunte cu preotul Costea, pentru a le face o bună primire. După ocuparea satului, auzindu-se focuri de armă spre şoseaua de la marginea satului, trase de un grup de soldaţi în stare de ebrietate, unităţile maghiare au dezlănţuit măcelul asupra populaţiei române. Românii sunt masacraţi cu focuri de armă şi mitralieră, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate pe timpul nopţii”. „Învăţătorul şi soţia s-au refugiat din faţa orgiei în comuna Puşta. Aici au fost prinşi şi aduşi amândoi în Trăznea, unde au fost răstigniţi de uşa bisericii şi împuşcaţi”25.Alţi români au fost împuşcaţi după ce au fost puşi, în prealabil, să-şi sape groapa.26 „În comuna Ip, în noaptea de 13/14 septembrie, echipe de unguri însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale, au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-se unghiile, apoi, fără a ţine seama de sex şi de vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile, în plus, au fost batjocorite, iar copii sfârtecaţi. […] Cadavrele au fost apoi cărate cu căruţele, […] unii încă mai respirau, şi îngropate într-o groapă comună, de 35/25 m², peste care s-au turnat 400 kg de var şi apoi pământ”. Au fost ucişi 157 de români27. Dintre maltratările la care au fost supuşi românii, vom enumera câteva, din simplul motiv că merită şi trebuie: Golgău Iosif din Păgaia, Sălaj, reclamând samavolniciile comise de adminitraţia maghiară, a fost bătut, scuipat şi forţat să mănânce fecale. La Tinăud au fost băgaţi 200 de români într-o măcelărie pentru a primi carne, numai că în loc de carne li s-au servit gaze. Mihai Orban din Botiz, Satu Mare, a stat internat în lagăr 4 luni, pentru că la recensământul din 1941 a pretins ca românii să nu fie trecuţi cu naţionalitatea maghiară.28 În comuna Borod, două femei au murit de foame. La autopsie, medicul le-a găsit stomacul plin de urzici. Locuitorului Silaghi Ion i s-au bătut spini în talpă. Lui Crişan Ion i-au fost arse picioarele cu fierul roşu, legat în lanţuri de car şi dus la Zalău de unde nu s-a mai întors.29 Astfel de exemple pot continua, în intervalul 1 septembrie 1940 - 15 mai 1941, au fost înregistrate 919 omoruri, 771 schingiuiri, 3373 oameni bătuţi, 13 359 arestaţi, 117 profanări de morminte şi lăcaşuri de cult, 96 devastări în masă, 405 devastări răzleţe. Pentru a-şi salva viaţa din faţa furiei pericolului horthyst, mulţi români au fost nevoiţi să ia calea refugiului în regat, un ziar al vremii consemnând: „Un lung tren de marfă a sosit la Turda, venind din Ardealul robit de Ungaria, şi aducând peste 100 de familii de moţi, din jurul Careilor şi al Sătmarului. Un adevărat tren al groazei, mizeriei şi al nenorocii. Bieţii români nu erau numai despuiaţi de tot avutul lor agonisit în 20 de ani de muncă cinstită, căci autorităţile maghiare i-au încărcat în vagoane de vite, aşa cum se găseau în momentul arestării lor, unii pe jumătate goi, doi copii care au sucombat pe drum din cauza mizeriilor îndurate, căci de la locul de îmbarcare până la graniţa românească, au
23 24

Ziarul Universul, din 5 septembrie 1940. Mircea Muşat, op.cit, p. 225. 25 A.N.IC., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 125/1940, f. 63-85. 26 A.N.- D.J.Bh., fond Prefectura jud. Bihor, dos.155/1942, f.217. 27 A.N.IC., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 125/1940, f. 306. 28 A.N.- D.J.Bh., fond Prefectura jud. Bihor, dos.155/1942, f.240. 29 Ibidem, f.216.

36

venit zile întregi, multe şi friguroase, fără să li se permită a părăsi măcar un moment vagoanele în care au fost încuiaţi. Aspectul ce-l ofereau aceşti nenorociţi la sosirea în staţia Turda era înfiorător, inimaginabil”30. Cauzele refugiului, extrase din declaraţiile refugiaţilor: înfometare, rechiziţii neomenoase, loviri, maghiarizarea numelui, şicane administrative, bătăi din cauza folosirii limbii române, concedierea românilor şi înlocuirea acestora cu ungurii, persecutarea elevilor români de către profesorii unguri: (din 520 de elevi de la Sf. Ladislau din Oradea, secţia română, au promovat doar 60. Au fost lăsaţi 30 de corijenţi şi 430 repetenţi, directorul spunându-le să plece în România dacă nu le place); Bisericile părăsite, preoţii fiind arestaţi, batjocură, interzicerea portului costumului românesc, arestări şi abuzuri ilegale, interdicţia de a exercita comerţ, interdicţia profesiunii de morar, amenzi grele şi ilegale, ridicarea brevetului de restaurant precum şi acela pentru producerea băuturilor spirtoase, interdicţia aplicată birjarilor de a-şi exercita meseria, neprimirea de seminţe pentru semănături, refuzul de a se da cartelă de hrană copiilor români, spargerea ferestrelor românilor sub pretext că ţin lampa aprinsă, imobilele netranscrise pe numele românilor sunt scoase la licitaţie deschisă doar ungurilor, obligarea românilor de a-si înscrie copii în şcolile ungureşti, neeliberarea bonurilor de alimente pentru români, fiind trimişi să pască iarbă sau să vină în România, afirmaţii ale ungurilor că vor ocupa şi Aradul şi Timişoara, şi că au spioni în toată România.31 Aşadar, în urma suferinţelor îndurate, a presiunilor fizice şi morale, peste o jumătate de milion de români au fost siliţi să părăsească teritoriul ocupat, refugiindu-se în ţara liberă. „Cei care şi-au părăsit căminele în faţa adversităţii puternice de azi – scria ziarul „Universul”- trebuie să găsească la noi, cei de aici, toată mângâierea, tot sprijinul şi tot ajutorul cuvenit unor fraţi de suferinţe. Să-i adoptăm, să-i hrănim, să le dăm posibilitatea de muncă, să împărţim cu ei pâinea noastră, să facem totul pentru a le îndulci durerea, gândindu-ne că îmbărbătându-i pe ei ne facem datoria de fii ale aceleiaşi mari familii, care-şi strânge rândurile în ceasurile de restrişte”32.

30 31

Ibidem, p. 154. A.N.-D.J.Bh, fond Prefectura jud. Bihor, dos. 155/1942, f. 210-325. 32 Ziarul Universul, din 3 septembrie 1940.

37

EFECTELE PREZENŢEI TRUPELOR SOVIETICE ASUPRA SITUAŢIEI ECONOMICE A LOCUITORILOR DIN JUDEŢELE NORD-VESTICE ALE ROMÂNIEI ÎN ANUL 1945
Conf. univ. dr. Antonio FAUR Condiţiile economice din perioada imediat următoare „trecerii” trupelor sovietice şi române pe teritoriul judeţelor de care ne ocupăm au fost determinante pentru starea de spirit a locuitorilor, fapt semnalat în documente. Astfel, într-un buletin informativ (de la începutul lunii august a anului 1945) al Legiunii de Jandarmi Arad se afirma că prezenţa „trupelor ruseşti” în teritoriu constituie un prilej de comentarii pentru „unele persoane reacţionare”, care au lansat deja zvonuri („tot felul de versiuni”) cu privire la prefigurarea unui conflict armat între „URSS şi puterile anglo-americane”, acesta fiind „inevitabil” şi având drept cauză „diferenţa ideilor politice şi structura statelor”1 menţionate. Este surprinzătoare afirmaţia respectivă şi are ca rezultat plasarea în anul 1945 a primelor manifestări proamericane, ele amplificându-se în etapa următoare astfel că, prin anii 1949-1952, au devenit principalul obiect de acuză în procesele intentate de organele de represiune ale statului democrat – popular tuturor acelor care s-au opus acţiunii de sovietizare forţată a României. Prin urmare, românii i-au aşteptat pe americani încă din momentul când s-au încheiat victorioase bătăliile de pe frontul de vest, prin capitularea Germaniei naziste. Simţind primejdia ocupaţiei sovietice, locuitorii din judeţele vestice ale României (şi nu numai) au căutat un ajutor , identificându-l în „armatele anglo-americane”, care – în concepţia lor – ar fi putut să-i scape de sovietici. Credinţa ca anglo-americanilor sunt invincibili l-a care s-a adăugat şi conotaţia de salvatori s-a născut, deci, în acele împrejurări şi are o vechime de peste 60 de ani. S-ar putea scrie o lucrare despre influenţa acesteia asupra aspiraţiilor românilor începând din 1945. Locuitorii erau îngrijoraţi de „prezenţa” trupelor sovietice şi, mai ales, de „abuzurile”săvârşite de acestea. Rapoartele jandarmilor cuprind referiri la acest mod de comportament al ostaşilor „sovietici”, care – „în grupuri izolate şi fără nici o răspundere”- se dedau la „jafuri şi scandaluri”, astfel că, în judeţul Arad, în perioada dintre 25 iulie şi 4 august 1945, au avut loc mai multe „încăierări cu populaţia civilă”, soldate cu „6 morţi din partea soldaţilor sovietici şi mai mulţi răniţi”2 din rândul sătenilor. De remarcat faptul că locuitorii s-au confruntat cu militarii sovietici , reuşind să-i oprească de la alte abuzuri şi fărădelegi. O mare răspundere le revenea comandamentele sovietice, care ar fi trebuit să preîntâmpine asemenea situaţii şi să menţină disciplina în rândul trupelor care staţionau pe teritoriul României. Instituţiile jandarmereşti din judeţul Bihor semnalau o altă stare de lucruri legată de aceiaşi militari sovietici: „Pe traseul de curgere a trupelor sovietice (care se reîntorceau din Austria şi Germania – n.n.)… s-a distrus aproape în întregime recolta de fân”3, aducând locuitorii în imposibilitatea de a-şi hrăni vitele pe timpul iernii viitoare. Şi pe teritoriul judeţului Maramureş s-au petrecut, în vara anului 1945, fenomene similare, pe care documentele le-au consemnat : „…sunt nemulţumiri…şi din cauza abuzurilor comise de trupele aliate (sovieticen.n.) în trecere şi de către civili sovietici, care în prezent sunt în trecere, pentru repatriere şi sunt plasaţi în diferite comune şi care distrug recolta şi alte bunuri care aparţin locuitorilor”4. Au fost

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor (în continuare: A.N.-Dj.Bh), fond Inspectoratul de Jandarmi Oradea (în continuare: fond Insp. Jd. O.), dos. 47/1945, f. 252 2 Ibidem. Tot în acest judeţ, militarii sovietici se „dedau la furturi, jafuri şi chiar crime”. Unii dintre ei au distrus „casele nelocuite ale locuitorilor de prin vii iar materialul lemnos l-au folosit la construcţia barăcilor „necesare pentru „ostaşii sovietici ce sunt cantonaţi pe Valea Mureşului” (Ibidem, dos. 43/1945, f. 150-151). 3 Ibidem, f. 499 4 Ibidem, f. 618

1

38

afectaţi, în special, sătenii din Remeţ, Săpînţa, Câmpulung la Tisa, Sarasău şi Iapa, cărora sovieticii le-au „luat aproape tot nutreţul ce-l aveau strâns pentru vite”5. Se răspândise deja zvonul că va „începe iarăşi războiu”, deoarece „armata sovietică” face diverse „exerciţii pregătitoare de luptă”6 pe teritoriul judeţului Maramureş. La aceasta s-a adăugat faptul că de la populaţia din comunele Sarasău, Iapa, Câmpulung la Tisa şi Remeţi s-a „început a se face colectări…pentru armată”, de către sovietici, îndeosebi alimente şi furaje”7. Efectuarea de exerciţii şi adunarea de provizii pentru armata sovietică nu puteau fi trecute cu vederea, astfel că aceste elemente au întărit convingerea unor locuitori că se apropie un nou război8, între sovietici şi anglo-americani. Au fost şi cazuri, mai ales în judeţul Sălaj, când populaţia locală şi-a manifestat nemulţumirea vis-à-vis de împrejurarea că unii militari sovietici „o obligă să-i întreţină, atât pe ei, cât şi femeile cu care trăiesc şi care sunt unguroaice”9. Documentele la care am apelat atestă modul cum i-au tratat militarii sovietici pe locuitorii din judeţele la care am ne-am referit, în primele luni după încheierea celui de-al doilea război mondial. Din perspectivă economică, prezenţa militarilor sovietici – care au recurs la diverse jafuri de bunuri (de la cele alimentare şi până la fân pentru hrana cailor) – a contribuit la diminuarea mijloacelor de existenţă ale locuitorilor, cu efecte directe asupra economiei locale. O altă formă de spoliere economică, datorată tot sovieticilor, a fost impunerea, cu mijloace de constrângere, a obligaţiilor care reveneau judeţelor în cadrul aplicării Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944. Cum toate judeţele ţării erau supuse aceloraşi presiuni de către Comisia Aliată (Sovietică) de Control, nici judeţele din nord-vestul ei n-au fost exceptate. Dimpotrivă, au existat unele demersuri ale autorităţilor de a obţine de la locuitori mai mult decât aceştia puteau furniza. Este un capitol dramatic trăit de majoritatea ţăranilor, pe umerii lor apăsând greutatea acestor obligaţii oneroase. În primul rând, este de reţinut faptul că deşi locuitorii din mai multe aşezări ale judeţului Arad (din plasele Ineu, Sebiş şi Săvârşin) au predat la Centrele de colectare „vite, cereale, fân, alimente, etc”, totuşi preţul (cât a fost stabilit de către autorităţi, care era mai mic decât cel de pe piaţa liberă) acestor „bunuri” nu li s-a achitat până la începutul lunii august10. Referindu-se la acesta chestiune, locotenentul-colonelul Nicoară, comandantul Legiunii de Jandarmi Arad, aprecia că, prin „satisfacerea obligaţiunilor din Convenţia de Armistiţiu, viaţa se va scumpi şi mai mult şi se va resimţi foametea”11. Reproducem un comentariu mai extins al aceluiaşi comandant de legiune, care considera că „blocarea şi ridicarea cerealelor de tot felul, care lipseşte populaţia de hrana de toate zilele şi o face să rămână cu impresia că, în urma ridicării cerealelor şi în măsura în care s-a pornit (această acţiune dictată de solicitările imperioase ale sovieticilor-n.n.), populaţia, şi în special, cea de la oraşe va avea de suferit foametea, pe care în raport cu noua producţie şi felul cum se prezintă azi lipsa de pâine şi alimente, precum şi cu epuizarea vechilor stocuri pentru îndeplinirea condiţiunilor de armistiţiu, o socotesc ca inevitabilă. Aceasta este una din problemele ce preocupă azi (la finele lunii august 1945-n.n.) întreaga populaţie”12. Locuitorii de la sate erau nemulţumiţi şi de faptul că „majoritatea obligaţiunilor de îndeplinirea a condiţiilor de Armistiţiu cad mai mult în sarcina lor şi că, deşi li se cer obligaţiuni prea mari, nici ceea ce
Ibidem, dos. 48/1945, f. 43 Ibidem, f. 386 7 Ibidem, f. 511. Acţiunea de colectare a sovieticilor a avut loc în lunile octombrie şi noiembrie. 8 Reproducem şi următoarea consemnare dintr-un Buletin informativ (nr. 12 din 25 noiembrie 1945) al Legiunii de Jandarmi Sălaj, care confirmă existenţa unor zvonuri în această direcţie: „…în curând…România va fi ocupată de trupele sovietice, cari vor prezida şi alegerile în ţară, întrucât se spune că nu mai au încredere în autorităţile româneşti. Că ocuparea ţărilor sud-estice din Europa s-ar face în vederea unui război între Anglia, America şi Rusia” (Ibidem, dos. 48/1945, f. 376). 9 Ibidem, f. dos. 47/1945, f. 519 10 Ibidem, f. f. 592 11 Ibidem, f. 593-594 12 Ibidem, f. 506
6 5

39

dau ni li se plăteşte la un preţ curent cu scumpetea vieţii”13, ceea ce le produce pierderi importante. Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul ţării producea, în permanenţă, o stare de îngrijorare, la care se asociau cerinţele referitoare la rechiziţionarea unor animale şi alimente, pentru a fi trimise în Uniunea Sovietică. Efecte extrem de grave avea „rechiziţionare vitelor”, deoarece acestea erau utilizate pentru muncile din agricultură. Din cauza lipsei „animalelor de tracţiune” (unele luate de soldaţii sovietici în cele două „treceri” ale lor prin judeţe, altele rechiziţionate acum), în „toamna anului 1945” mulţi ţărani „au rămas cu terenuri neînsămânţate”14, fiind astfel periclitată existenţa lor în anul următor. S-au consemnat în documente şi unele „zvonuri” care circulau în legătură cu aşa-zisul ajutor pe care l-ar fi dat Uniunea Sovietică, adică „un împrumut de trei sute de milioane de tone de cereale” şi suspendarea măsurilor de ridicare a cerealelor conform obligaţiunilor de armistiţiu. La această propagandă a guvernului , populaţia întreabă – pe bună dreptate – următoarele: „Care este ajutorul acordat, căci în viaţa economică a ţării nu s-a adus nici o uşurare. Populaţia continuă să fie supusă măsurilor de blocare a cerealelor şi ridicare de vite, porci şi cai, pe seama URSS”15. Jandarmii au sesizat şi „eforturile sovieticilor pentru deplasarea de material de război în diferitele sectoare ale continentului”16. Din cauza colectărilor „neîncetate” de alimente, vite şi furaje – pentru „îndeplinirea condiţiilor de armistiţiu” – populaţia din Beliu, când comunistul Wexler (preşedintele F.N.D.-ului local) le-a vorbit despre „înfăptuirile actualului guvern, despre revoluţia rusă şi despre Rusia”, unul dintre ascultători i-a replicat în aceşti termeni: „Să ne laşi în pace cu revoluţia rusă şi cu Rusia. Mai bine spune-ne unde este bumbacul…, unde este sarea, petrolul, tutunul, îmbrăcămintea, încălţămintea, unde ne este libertatea ?”17. Populaţia rurală din judeţul Satu-Mare era nemulţumită din cauză că s-au ridicat vite, cereale, produse lactate, de către colectori autorizaţi în cadrul Convenţiei e Armistiţiu, pentru care articole nu s-a plătit „decât o mică parte la unii dintre locuitori, iar altora nu lis-a plătit nimic” Primăriile au anunţat, la începutul lunii august, că populaţia satelor este obligată „să predea un alt număr de vite şi alte produse alimentare” fapt care a „produs o vie nemulţumire în rândul ţăranilor”18. În judeţul Sălaj lucrurile se petreceau la fel, situaţia fiind descrisă, într-o manieră sintetică, de către căpitanul Marin Dinescu (comandantul Legiunii de Jandarmi Sălaj): „Marea nemulţumire a populaţiei o formează obligaţia…la contribuţia despăgubirilor de războiu, prevăzute în Convenţia de Armistiţiu şi proasta retribuţie a acestei contribuţii. Obligaţia să muncească cu braţele sau cu animalele, să contribuie cu vite, cereale contra unui preţ mult mai mic decât pe piaţă, şi acesta neplătit la timp de către colectori. Pretenţiile delegaţilor sovietici la ridicarea vitelor şi cota fixată care poate executa desperecherea vitelor de ham sau de jug, şi plata disproporţionată, nu numai faţă de piaţă, dar chiar de la vită la vită (un cal este mult mai prost plătit că un bou la kgr.), menţin o nemulţumire până la revolta sufletească (subl. ns. – A. F.), aici se mai adaugă că repartiţia pe familie [care] nu se face judicios, ţinându-se seama de averea fiecărui cetăţean, ci după protecţii bine diriguite de autoritatea comunală, controlul fiind foarte slab, din lipsă de mijloace şi de efective din partea organelor în drept a controla”19. De aceea, el făcea propunerea ca, pentru înlăturarea acestor nedreptăţi, să se efectueze „o justă repartiţie a contribuţiilor la executarea” Convenţiei de Armistiţiu. De asemenea, produsele luate de la săteni să fie plătite prompt şi la preţul pieţii20. Se lansase zvonul că locuitorilor din judeţul Satu Mare li
Se impune următoarea precizare: centrele de colectare acordau „preţuri oficiale”, în timp ce locuitorii îşi cumpărau cele necesare de pe piaţă „la preţuri exagerate sau de speculă” (Ibidem, f. 580). 14 Ibidem, dos. 48/1945, f. 164-165 15 Ibidem, f. 361 16 Ibidem, f. 484-485 17 Ibidem, f. 402 18 Ibidem, f. dos. 47/1945, f. 583 19 Ibidem, f. 573 20 Ibidem, f. f.587
13

40

se va lua tot grâul (lor rămânându-le, pentru consum, numai porumbul) şi că ei vor da „cota de vite” şi pentru judeţele vecine (Maramureş şi Sălaj), acestea fiind „scutite” de o asemenea obligaţie21. S-au ivit şi abuzuri precum cel al primarului din comuna Doh, care a „adunat cotele datorate de populaţie”, apelând chiar la ameninţări cu pistolul, însă nu le-a predat centrelor de colectare şi le-a păstrat pentru el22. Din informaţia inedită cu privire la impactul pe care l-au avut asupra locuitorilor din judeţele de nord-vest ale ţării (în cea de-a doua jumătate a anului 1945) acţiunile militarilor sovietici (unii dintre ei jefuind tot ce au putut) şi obligaţiile impuse de către Comisia Aliată (sovietică) de Control rezultă faptul că acestea au contribuit la deteriorarea vieţii economice locale, la sărăcirea locuitorilor şi configurarea unei stări de spirit antisovietice, pe deplin justificate. Toate aspectele pe care le-am prezentat (şi care dezvăluie raporturile populaţiei cu cu sovieticii) fac parte din tabloul întunecat al realităţilor economice postbelice din nord-vestul României.

21 22

Ibidem, f. 598 Ibidem, f. 513

41

LEGIONARII, ARMATA ŞI ŢĂRĂNIMEA ÎN ORGANIZAREA MIŞCĂRII DE REZISTENŢĂ NAŢIONALĂ (1944-1945)
Drd. Augustin ŢĂRĂU Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Bihor Geneza mişcării de rezistenţă anticomunistă din România şi evoluţia ei ulterioară au cunoscut anumite particularităţi faţă de procesele similare dezvoltate în statele aparţinătoare „lagărului comunist”. O simplă analiză a activităţii diverselor grupuri angajate în lupta împotriva regimului comunist, botezate organizaţii „subversive” sau „teroriste” în documentele Securităţii şi în cele ale PCR, precum şi a diferitelor confruntări violente înregistrate de-a lungul timpului între comunităţile rurale şi forţele aparatului represiv comunist, evenimente spontane şi neorganizate din păcate, conduce către conturarea principalei trăsături care a caracterizat întreaga noastră mişcare de rezistenţă, aceea a lipsei de coordonare, unitate şi coeziune în acţiune. O atare stare de lucruri este străină în peisajul rezistenţei edificate de „confraţii” de peste hotare. Istoriografia occidentală reţine din ansamblul manifestărilor anticomuniste derulate în ţările din spaţiul sferei de dominaţie sovietică în anii ‘50 doar evenimentele majore, marcate, în ordine cronologică, de grevele şi revendicările muncitorimii est-germane, din iunie 19531, de protestele muncitorimii poloneze din Poznan şi Varşovia, din octombrie 19562, în fine, de evenimentele legate de sângeroasa „contrarevoluţie” pornită de intelectualitatea maghiară în tandem cu „dezgheţul” polonez, acţiune susţinută însă de muncitorimea şi ţărănimea ungară3. După cum se poate lesne observa, în toate aceste procese reformatoare rolul decisiv a fost jucat de către muncitorime şi intelectualitate, categorii umane bine conturate şi ca atare foarte active în statele amintite. Lipsa de coordonare, unitate şi coeziune în acţiune a rezistenţei româneşti rezidă tocmai în absenţa atributelor respective în societatea autohtonă4. În contextul geo-politic şi economic al evoluţiei istorice a Balcanilor, situaţia României se prezintă a fi cât se poate de firească. Prin poziţia sa geografică, ţara noastră s-a aflat în permanenţă la confluenţa intereselor mega - puterilor regionale, realitate care s-a concretizat de-a lungul secolelor într-o serioasă

Adoptarea primului plan cincinal în R.D.G. (1951-1955) a condus la introducerea planificării centralizate de stat, care impunea atingerea unor cote uriaşe de producţie în industria grea şi sporirea productivităţii muncii angajaţilor, condiţii care au dat naştere unui exod al cetăţenilor est-germani în RFG. În 1951se înregistrau lunar între 11.500-17.000 de transfugi, iar în 1953 s-a ajuns la cifra de 37.000. După moartea lui Stalin, în martie 1953, PSUG a sperat la o pacificare a nemulţumirilor clasei muncitoare şi la ridicarea standardului de viaţă. A fost anunţată introducerea «Noului curs», după modelul introdus de economistul Georgîi Malenkov în URSS, care propunea păstrarea unui echilibru între fondurile alocate traiului şi cele destinate investiţiilor, cu accent pe sporirea producţiei bunurilor de consum, PSUG a iniţiat un program de uşurare a efortului economic prin reducerea taxelor şi impozitelor, acordarea de rate la cumpărarea bunurilor şi de încurajare a producţiei de bunuri de consum. «Noul curs» n-a dat însă roadele scontate, deoarece n-a luat povara industrializării de pe umerii muncitorimii, apăsată în continuare de normele de producţie aflate într-o creştere exponenţială. Pe 17 iunie 1953 au izbucnit greve şi demonstraţii, instantaneu, în majoritatea centrelor industriale, muncitorii solicitând introducerea unei adevărate reforme, destalinizarea sistemului şi desfiinţarea regimului Ulbricht. Poliţia Populară Germană şi Armata sovietică au trecut la represalii, ucigând aproximativ 500 de demonstranţi. In 1954 Uniunea Sovietică a acordat o suveranitate formală RDG-ului, iar Comisia Sovietică de Control a fost dizolvată. Tot acum, despăgubirile de război fiind plătite, a trecut în proprietatea statului şi Sovger-ul, au fost desfiinţate cele cinci zone de ocupaţie sovietică, care au fost reorganizate în 15 districte, nerecunoscute însă de SUA, Marea Britanie şi Franţa. (Glenn E. Curtis, East Germany. A Country Study, Ed. Washington D.C. Federal Reserch Division of the Library of Congres, 1992, p.e. 3-4) 2 Vezi 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Iugoslavia (coordonatori: Corneliu Mihai Lungu şi Mihai Retegan), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 3 Gergely Pongrácz, It wasn’t the Soviet people or the Russian people we were against. We werw against the system, the communist system, in After Stalin (1953-1956). Flames of Revolt. Eastern Europe. 1953-1956, published on Time Magazine, 1 July 1957 4 Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. 1900-1945 – Sfârşitul „lumii europene”, vol. 1, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 93-99

1

42

întârziere pe planul închegării unui stat românesc centralizat, cu consecinţe directe în formarea şi dezvoltarea instituţiilor şi claselor sociale specifice ţărilor occidentale5. Cu toate acestea, România a cunoscut cea mai dramatică şi cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă, care s-a întins pe o perioadă de aproape 20 de ani. Cercetătorul Eugen Şahan a reuşit să identifice nu mai puţin de 18 centre ale rezistenţei anticomuniste6, iar Adrian Brişcă 19, cumulând 62 de organizaţii răspândite pe întreg teritoriul ţării, care au activat din toamna anului 1944 până în vara anului 19627. Dosarele din arhivele fostei Securităţi, ale fostei Miliţii, precum şi cele create de de-a lungul timpului de tribunalele militare regionale şi de judeţenele PCR, conţin însă informaţii despre existenţa mult mai multor grupări anticomuniste. Cu titlu de exemplu, amintim că numai în perioada 1-15 octombrie 1949, cele 13 direcţii regionale şi cinci servicii ale Securităţii raportau un număr de 1.401 de arestări operate pe criterii politice în 152 „loturi”8, iar pentru perioada 15-25 octombrie, acelaşi an, 2.621 în 127 „loturi”, cei mai mulţi dintre reţinuţi fiind oameni de la ţară9. Cu alte cuvinte, Securitatea reuşise să se laude cu „lichidarea” unui număr de 179 de „loturi”, însumând ruinarea a 4.022 de destine umane, numai în decursul unei singure luni de zile. Cifrele sunt fără îndoială frapante, şi din păcate verifică pe deplin deficienţa majoră de care a suferit mişcarea noastră de rezistenţă, invocată mai devreme. Specificitatea rezistenţei româneşti avea să se contureze în timp tocmai din paradoxala împletire a celor două trăsături care au caracterizat-o, dimensiunea ei naţională, conjugată în acelaşi timp cu instabilitatea şi fragilitatea de care a dat dovadă. Rămân apoi de descifrat cauzele care au motivat masiva implicare a ţăranilor în acţiunile „antistatale” de care erau învinuiţi, precum şi mecanismele care au fost în măsură să mobilizeze o populaţie majoritar rurală, cum a fost cea românească pe atunci, în inegala confruntare cu regimul totalitar comunist. Dezlegarea problemei a venit din partea serviciilor occidentale de informaţii, care ne monitorizau în acea epocă. Într-o sinteză întocmită pentru perioada anilor 1945-1956 de Grupa de Studii Sud-Est din München, din cadrul Serviciului de Informaţii al RFG, analiştii germani stabilesc momentul naşterii mişcării de rezistenţă din România undeva în toamna anului 1944, la scurtă vreme după semnarea Armistiţiului cu Puterile Aliate. În opinia lor, geneza rezistenţei anticomuniste româneşti îşi are rădăcinile în conservatorismul specific poporului, trăsătură alimentată de fondul predominant ţărănesc al societăţii noastre, din care se ridicase atât minoritatea muncitorească, cât şi cea intelectuală a oraşelor, întregul monolit uman de origine rurală dovedindu-se profund dezinteresat de oferta politică licitată de către comunişti, şi chiar potrivnic acesteia. În conştiinţa colectivă, comunismul ajunsese să fie asociat cu „barbaria, durerea, sânge şi lacrimi”, ca urmare a experienţei nefaste acumulate în urma aventurii politice puse în practică de Bela Kun în 1919, şi a dramei refugiului din Basarabia şi Bucovina, răpite de sovietici în 194010. Nu în ultimul rând, apropiatele traume suferite de mii de familii de români pe parcursul Celui de-al Doilea Război Mondial, care-şi pierduseră fiinţe dragi pe Frontul din Răsărit şi apoi pe cel din Apus, alături de oroarea resimţită de populaţie faţă de crimele, violurile şi jafurile săvârşite de soldaţii sovietici pe teritoriul nostru11, au contribuit decisiv la împământenirea atitudinii anticomuniste. O dovadă în plus a tradiţionalismului la care se face referire ne este oferită de dimensiunile infime în care se menţinuse PCdR pe întreaga perioadă interbelică şi de compoziţia
Barbara Jelavich, A History of the Balkans. vol. 2, Twentieth Century, Cambridge, England, 1983 Eugen Şahan, Aspecte din Rezistenţa românească împotriva sovietizării (1944-1962), în Analele Sighet nr. 2/1995, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1995, p. 213-278 7 Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România. 1944-1962, în Arhivele Totalitarismului, nr. 26-27 din 2000, p. 156-175 8 ASRI, fond Documentar, dosar 905/1949-1950, volumul 2, f. 29-36 9 Ibidem, f. 37-43 10 Arhiva Politică a Ministerului Federal de Externe din Bonn, fond Grupa de Studii Sud-Est din München, sinteza „Mişcarea de rezistenţă în România” (1945-1956). (Apud: Alexandru Popescu, Lumea rezistenţei anticomuniste româneşti. Documente necunoscute pentru o istorie viitoare, în History-archive nr. 9/1997, Bucureşti, p. 28.) 11 Vezi Antonio Faur, Raporturile militarilor sovietici cu populaţia şi administraţia din Vestul României (1944-1945), Editura Universităţii din Oradea, 2002
6 5

43

etnică a acestuia, partid care, şi după confiscarea puterii de stat, la 6 martie 1945, a continuat să-şi recruteze adepţii din rândurile minorităţilor etnice şi să fie dominat de reprezentanţii acestora12. În altă ordine de idei, noua societate românească urma să se reclădească după ce traversase o perioadă politică dificilă, jalonată de succesiunea a trei dictaturi diferite, dar care avuseseră în comun discursul naţionalist13. Dureroasele rapturi teritoriale suferite în a doua jumătate a anului 1940, cu tragediile umane care le-au însoţit14, au avut la rândul lor darul de a amplifica şi mai mult sentimentele patriotice ale populaţiei autohtone şi să hrănească totodată speranţele acesteia într-o posibilă reîntregire a fostului stat, făurit la 1 decembrie 191815. Ori, prin semnarea Armistiţiului cu Puterile Aliate, care consfinţea încă o dată înstrăinarea Bucovinei şi Basarabiei şi arunca o umbră de nesiguranţă asupra soartei Ardealului de Nord, românii şi-au văzut năruite aşteptările. Imuabila formulă impusă de sovietici delegaţiei române l-a descumpănit până şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu, împuternicitul PCdR. „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni”, i-ar fi răspuns cinic Molotov atunci când Pătrăşcanu, contrariat de conţinutul documentului, a cerut explicaţii asupra condiţiilor mult mai grele fixate în comparaţie cu cele făgăduite mareşalului16. Cine erau cei chemaţi să transpună în viaţă prevederile Armistiţiului? Nimeni alţii decât aceiaşi alogeni comunişti, care în decursul întregii perioade interbelice aderaseră necondiţionat planurile sovietice de dezmembrare a statului românesc. Istoria se repeta la o distanţă de 15 ani de la Congresul al V-lea al PCdR, când 15 neromâni, din cei 24 membri cu drept de vot din conducerea partidului, au achiesat directivei moscovite17. În acest context, cu cine i-ar fi putut asimila populaţia românească pe comunişti, dacă nu cu însăşi exponenţii intereselor meschine ale colosului de la Răsărit. Tocmai pe coordonatele naţionalismului şi anticomunismului s-au înscris şi primele încercări de organizare a unei mişcări de rezistenţă la nivel naţional. La începutul lunii septembrie 1944, o primă echipă de legionari, condusă de Vasile Iasinschi,, aparţinând grupului de la Viena, s-a deplasat la Târgu Mureş, pentru a intra în contact cu alt confrate de-al lor, Constantin Stoicănescu, sosit pe teritoriul Transilvaniei de Nord, ceva mai devreme, cu misiunea de a pătrunde clandestin în România spre a culege informaţii militare. Scopul
Maurice Pinay, Plot Against de Church, Ed. Hardcover, Noontide, 1978, p. 73-77 Vezi: Lucreţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1996 14 Vezi: Constantin Moşincat, Augustin Ţărău, 1940. Evacuarea judeţelor din Nord-Vestul Transilvaniei (1940) şi consecinţele acesteia asupra judeţului Bihor, Editura Tipo MC, Oradea, 2005 15 Cităm pentru exemplificare din Moţiunea lansată pe 7 decembrie 1944 de organizaţia PNŢ a Bihorului de Sud: „Românii din Bihorul necotropit, întruniţi în prima întrunire publică a Partidului Naţional-Ţărănesc după 7 ani de oprelişte, întâiul lor gând îl îndreaptă spre Majestatea Sa Regele Mihai I, făuritorul României cu adevărat democratice, asigurându-l de credinţa lor nestrămutată în lupta pentru dinastie şi pentru existenţa noastră ca români într-o ţară nouă, pentru care noi toţi suntem gata de a da cel mai mare tribut jertfindu-ne viaţa în speranţa năzuinţelor noastre istorice, pentru împlinirea cărora strămoşii au udat cu sângele lor fiecare părticică de pământ şi pentru care ostaşii noştri luptă dincolo de Tisa, exprimându-i cu această ocaziune încredere şi supunere!” (AN-DJBh, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 6/1944-1947, f.n. şi 204) 16 Revista Historia, nr. 33 din august 2004 17 În documentele Congresului al V-lea al Partidului Comunist din România sunt nominalizaţi: din partea organizaţiei din circumscripţia Bucureşti: 1) Verzeanu (Nicolae Bucur), 2) Cristea (Encel Mauriciu), 3) Teudorescu (?), 4) Ignat (Alexandru Iliescu ), 5) Mihalcea (Lucreţiu Pătrăşcanu ); din partea organizaţiei regionale din Moldova: 6) Marinescu (?), 7) Ionel (Gheorghe Popescu-Oţelaru); din partea organizaţiei regionale din Transilvania: 8) Ghiţă (Bella Brainer), 9) Ballog (Ştefan Fodor), 10) Maghiar (?); din partea organizaţiei regionale din Basarabia: 11) Furnică (Profiri Butnar), 12) Epure (?); din partea organizaţiei regionale din Bucovina: 13) Braun (Emil Haliţchi), 14) Artur (M. Topa); din partea organizaţiei regionale din Dobrogea: 15) Radu (Petru Borilă), 16) Mihai (Petre Gheorghe); din partea comsomolului din Romania: 17) Corneliu (Nicolae Grün), 18) Covaci (Olga Schultzberger), 19) Morozov (Iţic Grimblot); din partea Secretariatului CC: 20) Smaranda (Elena Filipovici), 21) Vifor (Eugen Iacobovici); din partea organizaţiilor revoluţionare de partid: 22) Aurel (Imre Aladár), 23) Stejar (David Avramescu ), 24) Florea (Gheorghe Mincu). Comisia a recunoscut dreptul de vot consultativ pentru: 1) Goldstein, 2) Zamfirescu (Ecaterina Arbore), 3) Vasilescu (Dumitru Grofu), 4) Socolov (Iosif Finkel), 5) Toma (Solomon Tinkelman), 6) Tătărăscu (Timotei Marin), 7) Niculescu (Carol Vexler-Talmazan), 8) Ardeleanu (Nicolae Goldberger), 9) Paraschiv (Ştefan Ducu), 10) Costache (Moise Dubinski), 11) Pavel (Dori Goldstein), 12) Busuioc (Alex Buican), 13) Alexandrescu (Gheorghe Crosnef), 14) Georgescu (Dumitru Chelerman). Apud: Ioan Roşca, Partidul Comunist din România luptă pentru „autodeterminarea până la despărţire” a teritoriilor româneşti, pentru a pregăti alipirea lor la URSS!, în Procesul comunismului, Bucureşti, 2004
13 12

44

prezenţei în Ardeal a celor doi comandanţi legionari se circumscrie într-o oarecare măsură eforturilor de împiedicare a procesului de bolşevizare a României, care intra în logica firească a învingătorului sovietic18, chiar dacă planurile de moment ale legionarilor din exil vizau deocamdată organizarea unor formaţiuni româneşti înarmate, menite să zădărnicească pătrunderea trupelor ruseşti prin trecătorile Carpaţilor. În acest sens, membrii echipei fuseseră însărcinaţi: „să afle dacă s-au refugiat români din ţara liberă, şi care ar trebui îndrumaţi spre Viena; să stabilească contacte cu Ardealul liber, pentru a descoperi dacă nu s-ar găsi unităţi militare, în acest spaţiu, dispuse să treacă de partea guvernului naţional; să încerce eliberarea legionarilor din închisoarea Aiud şi alte închisori; de a determina pe cât mai mulţi intelectuali români, în special oamenii de cultură, să nu rămână sub ruşi, ci să se retragă spre Apus”19. Se pare că legionarii aveau cunoştinţă despre nemulţumirea afişată de către o parte din ofiţerii armatei române faţă de noul statut dobândit prin pactizarea cu sovieticii20, deoarece Stoicănescu mai primise şi sarcina de a testa starea de spirit a militarilor şi „de a determina o parte a armatei române aflate pe frontul din Transilvania, înaintând spre Ungaria, să se asocieze armatei germane şi împreună să prindă la mijloc diviziile sovietice”21. Notele informative culese de Siguranţă din teritoriu surprind această stare de lucruri. Întradevăr, pe la sfârşitul lunii octombrie au putut fi văzute numeroase grupuri de militari români retrăgându-se în regiunile muntoase din Transilvania, în special în sectorul Braşov-Făgăraş-Sibiu, fenomen care a continuat pe tot parcursul lunii noiembrie 1944, când asemenea mişcări au fost observate şi în zonele muntoase din Mehedinţi, Gorj şi Hunedoara. Deplasările de trupe s-au amplificat către sfârşitul anului şi s-au extins pe întregul lanţ al Carpaţilor, „până către Turda, unde – se relatează într-o sinteză informativă – s-au observat grupuri numeroase de militari şi civili, bine înarmaţi şi aprovizionate din belşug cu muniţiuni şi alimente, care s-au îndreptat către regiunile muntoase, prin satele depărtate de arterele de circulaţie, foarte greu accesibile pentru jandarmi şi personalul unităţilor de resort”22. Nu este lipsit de importanţă să subliniem că şi după 1948, în aceleaşi zone montane amintite în materialul elaborat de SSI, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Mehedinţi şi Gorj, vor activa puternice nuclee de rezistenţă anticomunistă23. Este posibil ca Stoicănescu să se fi văzut şi să fi căzut la o înţelegere cu generalul Gheorghe Avramescu24, comandantul Armatei a IVMilovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Editura Europa, Craiova, f.a., p. 74-75 Horia Sima, Scrieri memorialistice. Guvernul Naţional Român de la Viena, Editura Bunavestire, Madrid, 1993, p. 5-7 20 Liviu Vălenaş, Mişcarea Legionară între adevăr şi mistificare, Editura Marineasa, Timişoara, 2000, în O istorie a Mişcării Legionare, 1927-1999. Discuţie cu Mircea Dimitriu, Fundaţia «George Manu», p. 41 21 Horia Sima, Scrieri memorialistice. Guvernul Naţional Român de la Viena, Editura Bunavestire, Madrid, 1993, p. 58. 22 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 17-18 23 Vezi Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Editura Kulluys, Bucureşti, 2003; Adrian Brişcă, Rezistenţa …, nr. 22-23, 1-2/1999, p. 42-67, Bucureşti 24 Gheorghe Avramescu s-a născut la Botoşani, pe 26 ianuarie 1884, din părinţi ţărani. A urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri de Infanterie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1908. După încheierea campaniei din Bulgaria, 1913, a absolvit cursurile Şcolii Superioare de Război. A luptat în Primul Război Mondial pe frontul din Dobrogea, unde a fost rănit. I s-a încredinţat apoi comanda Batalionului II din Regimentul 38/78. În februarie 1918 a fost mutat la Statul Major al Diviziei 1 Vânători ca şef al Biroului Mobilizare şi Organizare. A participat la campania din Ungaria în 1919. În 1923 a fost promovat şef de stat major al Diviziei 10 Infanterie, iar în 1929 a fost înaintat în gradul de colonel, primind comanda Regimentului 38 Infanterie din Brăila. În 1932 este mutat la Marele Stat Major ca şef al Biroului Transporturi, după care, în 1935 i se dă comanda Diviziei 10 Infanterie. Pe 8 iunie 1940 este înaintat la gradul de general de divizie. Debutul războiului antisovietic îl găseşte la comanda Corpului de Munte, cu care participă la ofensiva din iulie 1941 în Bucovina de Nord, forţează linia fortificată «Stalin», avansează până la Bug şi apoi până la Nipru. Împreună cu Armata 11 Germană, de sub comanda generalului von Manstein, participă la bătălia de la Marea de Azov. În iunie 1942 primeşte comanda unui sector în asaltul asupra Sevastopolului, având în subordine Divizia 1 Munte şi Divizia 18 Infanterie. Către sfârşitul anului 1943 a fost numit comandant al Corpului 3 Armată din Transnistria, apoi al Corpului 6, cu care s-a retras în Moldova în 1944, ca în ajunul operaţiunii «Iaşi-Chişinău» să i se încredinţeze comanda Armatei a IV-a. Pe 20 august 1944 a fost înlocuit de mareşalul Antonescu, deoarece generalul insista asupra retragerii armatei române pe linia fortificată «Adjud-Focşani-NămoloasaGalaţi». Pe 31 august a revenit la comanda Armatei a IV-a, cu care a eliberat Ardealul de Nord şi a respins ofensiva germano-maghiară din septembrie 1944, înaintând spre Tisa, valea Hernadului, Munţii Hegyálja până în Slovacia. Aici a intrat în conflict cu mareşalul Rodion Malinovski, căruia i-ar fi reproşat sabotarea aprovizionării trupelor române, în vreme ce înaltul ofiţer sovietic i-a învinovăţit de sabotaj pe „ofiţerii români din vechiul regim”. Peste puţin timp, în mâinile
19 18

45

a din Transilvania, deoarece acesta i-ar fi transmis mai târziu lui Horia Sima, pe 4 noiembrie, că este dispus să colaboreze cu germanii în vederea alungării sovieticilor din ţară, în situaţia în care aceştia i-ar garanta o susţinere militară serioasă, conjugată cu acţiunile prevăzute în acest scop de armatele române25. Cert este faptul că în toamna anului 1944 a reuşit să treacă la inamic sublocotenentul Ilie Sturza, omul de legătură, nimeni altul decât ginerele generalului Aurel Aldea, însoţit de legionarii Emil Bulbuc, Andrei Costin şi Octavian Marcu, tocmai prin sectorul controlat de trupele române26. Din păcate, toate aceste manevre de culise vor ajunge să fie cunoscute de sovietici, prin intermediul agenţilor dubli infiltraţi în structurile noastre militare, şi vor fi folosite mai târziu ca probe în procesele intentate celor doi generali români. În paralel cu acţiunile din Transilvania, legionarii români din Banatul sârbesc au încercat la rândul lor să organizeze o rezistenţă armată pe linia Chichinda Mare, Biserica Albă, Vârşeţ, Orşova, pentru a stăvili înaintarea trupelor sovietice. Sensibil la apelul lansat de Horia Sima pe 26 august 1944, de la postul „Radio Donau”, Pavel Onciu, comandantul legionarilor bănăţeni din Serbia, a trecut la reactivarea tuturor camarazilor săi, după care s-a deplasat la Belgrad unde a intrat în contact cu generalul Phleps, comandantul armatelor germane din zonă, pentru a obţine susţinerea logistică necesară. În primele zile ale lunii septembrie, grupul condus de Pavel Onciu reuşise deja să-şi constituie un comandament şi un punct militar de sprijin la Vârşeţ, iar detaşamentele germane de sprijin la Becicherecul Mare, în vreme ce la Chichinda Mare se organizase un centru de instrucţie pentru voluntarii români. În acelaşi timp, prin intermediul locotenentului Vitan şi a căpitanului Dreve, sosiţi din România, a fost iniţiată legătura cu grupul legionarilor timişoreni, condus de Ică (Alexandru) Tănase. De la Viena a venit în ajutorul lor grupul de legionari alcătuit din Ilie Smultea, Alexandru Popovici, ambii bănăţeni, Iosif Gavagina şi Ion Cerbu. Detaşamentele legionare şi cele germane aveau misiunea de a susţine ofensiva Armatei a III-a ungară şi a Armatei a II-a Tancuri germană în Crişana şi Banat, în cadrul operaţiunilor militare declanşate împotriva României la 11 septembrie 1944. Din cele trei centre ofensive, Chichinda Mare, Vârşeţ şi Biserica Albă, legionarii trebuiau să acţioneze pentru ocuparea Timişoarei şi pentru obturarea trecătorii Orşovei, în tandem cu forţele coaliţiei germano-maghiare, care vizau să ocupe Beiuşul, reşedinţa administrativă a Bihorului de Sud, şi Aradul, unde ar fi urmat să fie instalat viitorul guvern Horia Sima27. Manifestările anticomuniste violente desfăşurate mai târziu în zonă, pe parcursul anilor 1948-1949, când rudele legionarilor Ică Tănase, Ilie Smultea şi Alexandru Popovici şi alţii vor încerca să transpună în practică acelaşi scenariu, de data aceasta pe fondul „defecţiunii titoiste”28, probează faptul că regiunea Banatului nu a fost aleasă întâmplător ca punct de rezistenţă, populaţia rurală de aici dovedind pe mai departe consecvenţă în atitudinea de negare a regimului stalinist29. Planurile disperate ale legionarilor nu s-au putut însă materializa. Contraofensiva trupelor sovieto-române a reuşit în perioada 17 septembrie-5 octombrie să respingă atacul celor două armate invadatoare, după care, începând cu data de 6 octombrie, a fost declanşată cu succes „Operaţiunea Debreţin” pe teritoriul Transilvaniei de Nord şi pe cel ungar, până la Tisa, încununată cu eliberarea Debreţinului pe 20 octombrie30. Cu toate că organele jandarmereşti ordonaseră luarea unor măsuri preventive în zonă31, detaşamentele legionarilor şi cele ale germanilor, conduse de Ică Tănase, au
generalului Sănătescu a ajuns un raport în care Gheorghe Avramescu şi şeful statului său major, generalul Dragomir, erau acuzaţi de colaborare cu armatele inamice germane. Pe 2 martie 1945, după ce au condus cu succes operaţiunea «Zvolen– Banska Bystrica», cei doi au fost invitaţi la comandamentul Armatei 40 Sovietice, unde au fost arestaţi. (Victor Niţu, General de armată Gheorghe Avramescu, articol 97, p.e. 1-4) 25 Horia Sima, op.cit., p. 29 26 Alesandru Duţu, Florica Dobre, S-a mai dezlegat o enigmă în „cazul” Avramescu?, în Magazin istoric nr. 5/1997, p. 7 27 Horia Sima, op.cit., p. 16-17 şi 1 28 Rezoluţia Biroului Informativ asupra situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia, Editura PMR, Bucureşti, 1948, p. 28 29 Ziarul «Scânteia», numerele: 1458 din 22 iunie 1949, p. 1; 1459 din 23 iunie 1949, p. 1, 1462 din 26 iunie 1949, p. 1 30 Istoria României în date (coordonator Constantin C. Giurescu), Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 382 31 Prin Ordinul circular nr. 2.877/26 octombrie 1944, Inspectoratul de Jandarmi Timişoara punea în gardă subunităţile aflate sub competenţa sa teritorială: „Pe teritoriul nostru se găsesc foarte mulţi legionari cu activitate suspectă, precum şi

46

fost în stare să se strecoare nestingherite în România, pe la Jimbolia, bucurându-se de concursul ţăranilor români şi a şvabilor trăitori în satele de pe frontiera iugoslavă, şi au ajuns până la periferiile Timişoarei, însă fără sorţi de izbândă, deoarece oraşul fusese deja ocupat de diviziile sovietice, care au şi respins atacul32. În acelaşi timp au fost repurtate alte victorii asupra trupelor germano-maghiare şi de către Armata a IV-a română în Transilvania, în zona Oarba de Mureş – Dealul Sângeorgiu – Iernut, următoarea etapă a operaţiunilor militare desfăşurate de aceasta concretizându-se prin eliberarea Clujului, la 11 octombrie, a Oradiei, la 12 octombrie, a Sătmarului şi Careiului, la 25 octombrie33. După colapsul militar suferit de Germania şi aliata sa, Ungaria, pe frontul românesc, strategia legionarilor a luat o nouă turnură. Horia Sima va fi preocupat acum, pe de o parte, să organizeze o armată românească în teritoriul controlat încă de germani, armată care avea să se constituie în jurul diviziei comandate de generalul Platon Chirnoagă, căzută prizonieră pe malul Tisei, la Szolnok, la 20 octombrie 194434, iar pe de altă parte, să reactiveze, prin intermediul unor fruntaşi legionari paraşutaţi în România, vechile cuiburi din teritoriu, formaţiuni înarmate care urmau să alcătuiască nuclee de rezistenţă în cadrul unei reţele extinse la nivel naţional, în colaborare cu unele cadre ale ofiţerimii române. Comandamentul legionar s-a instalat la Viena pe 16 septembrie 1944, unde au fost convocaţi 200 de legionari de încredere şi 40 de subofiţeri români retraşi odată cu armata germană. Un prim grup, alcătuit din 150 de legionari, 60 de subofiţeri şi 80 de voluntari saşi şi şvabi trebuiau să fie paraşutaţi în Transilvania, Oltenia şi Muntenia, pentru a sprijini închegarea şi extinderea «Mişcării de Rezistenţă Naţională», despre care aflaseră că se înfiripase încă de pe 12-13 octombrie 1944 şi că ar avea deja zece centre de comandă în munţi35. Echipa a plecat în misiune pe 16 octombrie, la comanda secretarului general al Mişcării Legionare, Nicolae Pătraşcu, şi s-a încheiat prin capturarea lui Ilie Gheorghe, care, arădean fiind, a făcut imprudenţa de a se abate să-şi viziteze familia. Imediat a fost prins şi colegul său Vasile Olteanu, care-l aştepta la o cârciumă din oraş. Ei au mărturisit că existau centre de întâlnire ale conducătorilor mişcării de rezistenţă în Arad, Sibiu, Deva şi Braşov, şi că aveau de înmânat un mesaj liderului PNŢ, Iuliu Maniu, care însă a refuzat să stea de vorbă cu ei, după care au fost internaţi în lagăr. În ce priveşte încercarea de racolare a unor înalte oficialităţi militare, ofiţerul care i-a anchetat sublinia faptul că generalul Nicolae Rădescu, viitorul premier, nu numai că s-a arătat dezinteresat de oferta legionară, ba chiar a şi descurajat înfăptuirea ei. Cei doi au recunoscut apoi că făceau parte din „echipa specială a celor 100 de spărgători de fronturi de sub conducerea lui Ovidiu Găină36, cunoscută că formează noua conducere teroristă legionară” – aprecia ofiţerul anchetator37. Tot în luna octombrie 1944 au mai fost capturaţi şi alţi legionari paraşutaţi de germani, în judeţele Cluj, Hunedoara, Timiş, Sibiu, Făgăraş şi Braşov. Supuşi interogatoriilor, aceştia au
partizani, lăsaţi de către armata germană ce se găsea în ţară. Ei sunt îmbrăcaţi civil şi activează în diferite feluri. Luaţi măsuri pentru a se identifica şi a li se stabili acţiunile. În acest scop, se recomandă o colaborare strânsă cu poliţiile şi garnizoanele respective, făcând razii cât mai dese, şi unde va fi nevoie, percheziţii domiciliare foarte severe”. (AN-DJBh, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dosar 94/1944-1946, f. 46) 32 Horia Sima, Scrieri memorialistice. Guvernul Naţional Român de la Viena, Editura Bunavestire, Madrid, 1993, p. 17 33 Istoria României în date …, p. 382-384 34 Prin Ordinul circular nr. 2.877/26 octombrie 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei îşi informa subunităţile din teritoriu că „în armata maghiară s-ar afla încadraţi circa 80.000 români, ce ar urma să fie vărsaţi unităţilor armatei române de eliberare de sub conducerea lui Horia Sima”. (AN-DJBh, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dosar 94/19441946, f. 47) 35 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 21 36 Ovidiu Găină (alias Stan M. Popescu) a fost şeful de cabinet al ministrului Petrovicescu. A studiat filozofia la Universitatea din Cernăuţi. Şi-a continuat studiile în Germania şi s-a specializat în psihologie la Universitatea din Viena. După terminarea războiului a reuşit să ajungă în Argentina, unde a ocupat succesiv catedra de psihologie la Universitatea «Del Salvador», Universitatea «Nacional de la Plata» şi Universitatea «Catolica» din Buenos Aires. A făcut parte, şi ulterior a condus, Ministerul Educaţiei din Argentina. Este considerat o autoritate în domeniul psihologiei. (Dumitru Banea, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele …, Cap. Din temniţele comuniste din ţară, Colecţia „Omul Nou”, Miami Beach, 1994, p. 12) 37 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 21

47

declarat iniţial că aveau misiunea de a culege informaţii militare, anchetele finalizându-se cu trimiterea lor în lagărele de prizonieri. Ei au deconspirat în continuare toate detaliile misiunii. După spusele lor, toţi legionarii angajaţi în acţiune făceau parte din grupul emigrat în Germania după rebeliunea din 1941. La 1 aprilie 1944, 200 de legionari şi 150 de voluntari germani şi de alte naţionalităţi fuseseră transferaţi la Viena, unde au urmat un curs special de diversiune. Până la 1 august s-au şcolit aici încă 1.500 de voluntari germani şi 250 de legionari38. Pe 7 decembrie a fost prins Eugen Raţiu, fratele vitreg al lui Horia Sima, tot la Arad. El a fost paraşutat pe timpul nopţii de 4/5 decembrie 1944 lângă frontiera româno-maghiară, de unde a pătruns în ţară cu sprijinul unei familii de ţărani români care-şi avea gospodăria în apropierea graniţei. „Domnişorule, mai stai la noi” – i-ar fi recomandat capul familie, după ce l-a găzduit şi omenit, cunoscând faptul că în Arad se efectuau razii şi se operau arestări39. Grăbit să-şi îndeplinească misiunea, Raţiu a făcut imprudenţa să pătrundă în oraş cu staţia de radio-emisie în spate, amănunt care a atras atenţia trecătorilor. Din această cauză a fost recunoscut de nişte foşti colegi de liceu, şi predat autorităţilor militare sovietice, care după mai multe zile de anchetă l-au deportat în cele din urmă la Vorkuta, în URSS40. După cum dovedesc însă rapoartele întocmite de SSI, rezultă că nu toate misiunile legionarilor au fost sortite eşecului, ci unele dintre ele au fost duse la bun sfârşit, reuşind să se finalizeze prin alcătuirea unor grupuri de rezistenţă. Într-o primă fază, monitorizarea acestor formaţiuni înarmate a fost dificil de realizat, în condiţiile reorganizării structurilor informative şi de ordine în teritoriul fostului Ardeal de Nord, proaspăt reintegrat trupului ţării41, şi a absenţei lor totale în judeţele din nord-vest, administrarea acestora fiind lăsată pe mâna unor nuclee de putere maghiare pro-comuniste instalate de sovietici42. Din această cauză, militarii şi civilii din componenţa formaţiunilor respective au fost asimilaţi multă vreme categoriei dezertorilor. Lucrurile au stat cu totul diferit în celelalte părţi ale Transilvaniei. Rezultatele muncii informative desfăşurate în judeţele Braşov, Făgăraş, Sibiu, Timiş, Caraş, Arad şi Hunedoara, au condus la convingerea fermă că subiecţii erau „fugari germani şi legionari refugiaţi”, bine înzestraţi logistic şi organizaţi în reţele solide. „Cu ocazia acestor cercetări – se subliniază într-un document – organele Jandarmeriei au efectuat numeroase descinderi în munţi şi au găsit depozite masive de armament, muniţiuni şi alimente. Din cercetările făcute s-a stabilit că numeroase stâne, cabane, etc. aflate în munţi au fost locuite şi că cei adăpostiţi au fugit la apropierea jandarmilor, fiind anunţaţi de iscoade sau de oameni fideli”43 – amănunt care vine să confirme solidaritatea de care se bucurau legionarii printre oamenii de la sate. În părţile Braşovului, legionarii paraşutaţi au organizat un grup de rezistenţă în zona Branului, altul în munţii Ciucaşului şi alte două la Postăvaru, acestea din urmă bucurându-se, din păcate, doar de o existenţă efemeră, datorată lipsei de maturitate a celor care le compuneau, majoritatea fiind elevi şi studenţi fără experienţă militară. De pildă, problema mijloacelor de subzistenţă necesare traiului, fusese privită cu uşurinţă de către tinerii „partizani”, neglijenţă care ia expus prea des contactului cu locuitorii comunelor din împrejurimi, dar şi cu iscoadele infiltrate de organele de Siguranţă. „Aveam legături cu cei din satele de acolo – mărturiseşte Nicolae Purcare, unul dintre supravieţuitorii lagărelor comuniste – mai ales că «profesorul» cunoştea multă lume, fusese înstărit şi în timpul foametei ajutase ţăranii, şi veneau ţăranii şi ne ajutau. Ne aduceau câte o traistă de porumb, mălai, fasole ceva, şi ne făcusem un bordei”. După cum se vede, ţăranii nu uitaseră omenia de care dăduse dovadă «profesorul» în vremurile de restrişte, şi acum îi răsplăteau mărinimia. Printre greşelile săvârşite de tineri se mai numără şi aceea a refuzului lor de a colabora
38 39

Ibidem, f. 20 Horia Sima, Scrieri memorialistice. Guvernul Naţional Român de la Viena, Editura Bunavestire, Madrid, 1993, p. 11 40 Liviu Vălenaş, Op.cit., p. 78 41 Dumitru Şandru, Nord-Vestul Transilvaniei de la 23 august 1944 până la reinstalarea administraţiei româneşti, în Arhivele Totalitarismului nr. 28-29/2000, p. 38-51 42 Nicolae Mihu, Particularităţi ale procesului de reinstalare a administraţiei româneşti în Transilvania de Nord. 19441945, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2004, p. 21-50 43 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 17-18

48

cu grupul de rezistenţă condus de colonelul Arsenescu, comandant pe care-l considerau prea milităros, care activa în aceeaşi zonă, însă pe versantul sudic al muntelui. Rămâne de văzut de ce şi-au pus ţăranii libertatea, şi chiar viaţa, în pericol, pactizând cu nişte proscrişi ai societăţii de la acea vreme, în condiţiile în care cunoşteau prea bine sancţiunile draconice aplicate de comunişti colaboraţioniştilor. Această dilemă va însoţi constant întregul ansamblu de manifestări anticomuniste desfăşurate în lumea rurală. „Ţăranii veneau şi ne ajutau pentru că aveau ei o nădejde în noi” – explică pur şi simplu Nicolae Purcare44, afirmaţie care condensează în sine respectul şi admiraţia nutrite de ţărănime pentru martirajul asumat voluntar de tinerii intelectuali, trăsături de înaltă nobleţe, izvorâte cu pioşenie din îndemnul biblic la „neuitare, recunoştinţă şi nădejde” cultivat în satele noastre. Revenind la firul evenimentelor, într-o altă regiune menţionată în rapoartele SSI, în cea a Sibiului, mişcarea de rezistenţă s-a conturat în jurul „gărzilor cetăţeneşti”, constituite, prin Ordinul 45.000 emis în octombrie 1944 de Inspectoratul General al Jandarmeriei, cu scopul de autoapărare a populaţiei împotriva abuzurilor tot mai frecvente ale soldaţilor sovietici. Cele mai importante formaţiuni au activat în jurul Mediaşului, sub comanda studenţilor medicinişti Teofil Mija, Axente Păcurariu şi Ion Golea care erau în acelaşi timp şi militari TR. Odată cu sosirea paraşutiştilor, cartierul general al „partizanilor” s-a mutat în pădurea Fetea de lângă comuna Noul Săsesc, unde au fost săpate adăposturi şi depozite pentru armament, muniţii şi alimente. Legionarul Maruşca a adus din Germania şi un aparat de radio-emisie pentru a putea întreţine legăturile cu Viena. Principala preocuparea a grupurilor instalate aici a fost până în 1948, an în care a început prigoana generală, aceea de a-i ascunde pe toţi cei urmăriţi dintr-un motiv sau altul de către autorităţile militare sovietice ori de cele româneşti45. În ce priveşte legăturile ţărănimii din zonă cu membrii formaţiunilor de rezistenţă, din informaţiile grupate mai târziu de Securitate în dosarele operative de urmărire reiese că acestea s-au dezvoltat încă de la început, cea mai bună probă în acest sens fiind soarta comună împărtăşită în penitenciarele comuniste, atât de „partizani”, cât şi de către ţăranii care i-au sprijinit. În acest sens Dumitru Banea, un alt supravieţuitor al gulagului românesc, luând ca reper soarta dramatică a unui dintre fruntaşii legionarilor de la sate, descrie în memoriile sale exclusiv în termeni superlativi comportamentul demn de care a dat dovadă ţărănimea în confruntarea cu aparatul coercitiv comunist. „Şeful legionarilor, Dan din Mândra – îşi începe acesta pledoaria – era cel mai bun gospodar din sat, şi cel mai iubit. A cumpărat două garnituri de treierat cereale, şi a girat cu averea lui pentru ele, dar nu le-a ţinut pentru el, ci tot satul era proprietar”. Şi de această dată avem de a face cu un exemplu de generozitate, calitate dublată de o înaltă conştiinţă creştină pe care şi-o va demonstra pe parcursul anchetei la care a fost supus, când a preferat temniţa în schimbul libertăţii propuse de comunişti ca preţ al deconspirării foştilor săi camarazi. Autorul îşi aminteşte că într-o discuţie purtată cu „Dan din Mândra” în beciurile Securităţii, acesta şi-a mărturisit groaza ce-l încerca numai la gândul consecinţelor care s-ar fi putut abate asupra confraţilor săi de la sate în cazul unei trădări. „Numai acum, când am auzit ce-a scris şefu46 – ar fi spus ţăranul – [am înţeles că] băgăm omul la puşcărie, şi ne este frică, că avem copii, şi ne bate Dumnezeu” – după care şi a îndemnat colegii de arest să nu se lase intimidaţi sau mituiţi, cu vorbele – „Să nu iscăliţi fraţilor, ţineţi-vă bine că n-au ce vă face!”. Aşa cum va şi sublinia martorul acestei întâmplări în memoriile sale, drama unui om simplu, cum a fost „Dan din Mândra”, întruchipează întreaga tragedie trăită de ţărănimea noastră sub nemilosul regim totalitar. „Ce curat e sufletul ţăranului, şi cum se teme el de Dumnezeu! – va conchide admirativ Dumitru Banea – şi la temniţă ne-au fost superiori ţăranii, ei au fost model de comportament în faţa bestiilor”47.
Stejărel Olaru, Artist popular, fost deţinut politic, Nicolae Purcarea, în „Memoria Românească” nr. 66/2004, Aspera Pro Edu-Foundation, Bucureşti, p. 8-10 45 Adrian Brişcă, Rezistenţa …, nr. 26-27 din 2000, p. 156-175 46 Cu sensul „anchetatorul” – n.n. A.Ţ. 47 Dumitru Banea, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele …, Cap. Din temniţele comuniste din ţară, Colecţia „Omul Nou”, Miami Beach, 1994, p.e. 3
44

49

O altă misiune reuşită a fost şi cea a legionarului Gligor Cantemir, care a fost paraşutat în iarna anului 1945, pe Muntele Drocea, lângă comuna Gurahonţ, judeţul Arad, locaţie unde şi-a organizat o primă tabără. După ce a stabilit contactul cu Bogdan Gheorghe, omul însărcinat să-i asigure legătura cu reţeaua „frăţiilor de cruce” ale elevilor şi studenţilor legionari din Arad şi Timişoara, a trecut la reorganizarea cuiburilor de la sate. Apelul său a avut un ecou pozitiv printre tinerii învăţăcei, care i-au promis tot concursul, nu înainte de a-i recunoaşte calitatea de „şef regional”48. În nucleul grupului său de rezistenţă au fost cooptaţi ulterior alţi doi camarazi, Luluşa Ioan şi Mihuţ Adrian, urmând ca zona de operaţiuni a organizaţiei să acopere de început întreaga Vale a Crişului Alb49. În curând i s-au alăturat o serie de militari urmăriţi de autorităţi sau „deblocaţi” din armată. Chiar dacă grupul nu a avut o existenţă prea îndelungată, Gligor Cantemir a reuşit să realizeze într-un timp record o reţea deosebit de extinsă, cu puncte de sprijin în Timişoara, Arad şi în mai multe sate din munţii Zarandului şi Codrului, cu alte cuvinte, din Banat până în Bihor. Dovadă sunt cei peste 40 de ţărani judecaţi pentru implicare în acţiuni „de uneltire contra ordinei de stat”50, precum şi cei 40 de tineri judecaţi pentru culpa de „constituire în organizaţii subversive”, printre care se numărau opt studenţi, unul de la Timişoara şi şapte de la Academia Teologică din Arad, 29 de elevi din Arad, zece de la Liceul „Moise Nicoară”, nouă de la Liceul Industrial, cinci de la Liceul Comercial, cinci de la Şcoala Normală de Băieţi şi trei tineri muncitori, membri ai UTM51. După 1948, comuniştii vor avea mult de furcă cu grupurile organizate în regiunile respective, în acţiunile lor de anihilare a oricăror forme de opoziţie îndreptate contra regimului. Alte asemenea alte grupuri de rezistenţă s-au dezvoltat şi în zonele montane ale nordului Moldovei, activitatea acestora fiind direcţionată la început numai împotriva trupelor sovietice de ocupaţie. Aşa a fost „Batalionul Fix Regional «Bucovina»”, alcătuit exclusiv din voluntari, care s-a ridicat la un efectiv de 1378 de luptători, repartizaţi în trei companii, având misiunea de hărţuire a unităţilor militare sovietice pătrunse pe teritoriul României după martie 1944. După lovitura de stat de la 23 august, o parte a membrilor organizaţiei au fost capturaţi de către germani, o altă parte au fost arestaţi de ofiţerii NKVD şi deportaţi în lagărele de muncă forţată din Siberia, iar alţi s-au ascuns pe la casele ţăranilor. În ce priveşte populaţia satelor bucovinene, supusă jafului sălbatic practicat de soldaţii sovietici şi ameninţată la rândul ei de spectrul deportării, aceasta a adoptat tradiţionala tactică a refugiului periodic în păduri. Odată cu trecerea României în tabăra Puterilor Aliate, mulţi dintre bărbaţi nu s-au mai întors la domiciliile lor, deoarece erau urmăriţi, fie de autorităţile militare sovietice, fie de cele româneşti, ci s-au alăturat grupurilor de „partizani” deja existente, pe ai căror membri îi cunoşteau. Aşa s-au născut grupurile de rezistenţă aflate sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, Vladimir Tironiac, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă şi Petre Maruseac, formaţiuni cu efective cuprinse între 15 şi 120 de oameni52. În decembrie 1944 a sosit din Germania şi fruntaşul legionar Ovidiu Găină, paraşutat pe muntele Rotunda-Bistriţa. În scurtă vreme el şi-a organizat o grupă alcătuită din 21 de luptători, bine înarmaţi, cu care a trecut în Bucovina, prin zona Vatra Dornei53. La 11 aprilie 1945, Siguranţa intra în posesia unor manifeste cu un conţinut antisemit, lansate tot de prin nordul Moldovei, prin care populaţia evreiască era pusă în gardă că va deveni obiectul unor acţiuni represive, ca urmare a abuzurilor săvârşite de conaţionalii săi transformaţi în „agenţi ai ordinii publice”. Chiar dacă documentul nu aducea elemente clare de identificare a autorilor – fiind semnate cu formulele „plăieşii Regelui Mihai I, urmaşii plăieşilor lui Ştefan cel
Documente privind rezistenţa anticomunistă, din arhivele fostei Securităţi, documentul nr. 4, Fundaţia „George Manu”, Madrid, 2001-2002, p.e. 4 49 Scurt istoric a Rezistenţei Armate Anticomuniste din România, în Revista Astru din 19 noiembrie 2004 50 Adrian Brişcă, Rezistenţa …, nr. 22-23 din 1999, p. 42-67 51 Documente privind rezistenţa …, documentul nr. 3, Fundaţia „George Manu”, Madrid, 2001-2002, p.e. 3 52 Vezi Adrian Brişcă, O zi din viaţa unui partizan. Documente privind viaţa cotidiană a partizanilor anticomunişti din Bucovina. 1944-1958, în Arhivele Totalitarismului: nr. 1-2/1994, p. 258-276, nr. 3/1994, p. 165-183, nr. 4/1994, p. 93-116, nr. 1/1995, p. 104-136, nr. 2/1995, p. 78-95 şi nr. 3/1995, p. 83-104 53 Adrian Brişcă, Rezistenţa …, nr. 22-23 din 1999, p. 42-67
48

50

Mare, pandurii lui Tudor Vladimirescu şi martirii lui Avram Iancu şi ai lui Horea, din munţii Moldovei” – prin modul în care a fost conceput, el marchează o schimbare în tactica de luptă a formaţiunilor de rezistenţă anticomunistă, „jidănimea”, la care făcea trimitere manifestul, fiind considerată la acea vreme principalul vector de împământenire a comunismului în România54. Acest mai vechi clişeu mental este semnalat şi de căpitanul Nicolae Dumitrescu, comandantul Legiunii de Jandarmi Năsăud, într-un raport informativ în care reuşeşte foarte bine să creioneze paternitatea manifestului şi cauzalitatea lui. „Fondul moral al nucleului este sentimentul naţional – subliniază ofiţerul – este brodat pe puncte din programul legionar şi cultivat zilnic prin evenimentele locale (...) în special arestările de români, ce se fac de către evrei-unguri, reprezentanţi ai Armatei Sovietice”55. În ce priveşte înşiruirea diverselor formaţiuni de luptă, ea nu a fost aleasă întâmplător, deoarece prin nominalizarea eroilor naţionali erau acoperite sub aspect formal toate provinciile istorice ale ţării, strategie care cu siguranţă îmbrăca forma unui apel la solidaritate transmis tuturor românilor, şi în acelaşi timp o formă de auto-deconspirare voită a coloraturii politice a grupărilor. Mai mult, în partea sa finală, manifestul lasă să transpară şi locaţia aproximativă a organizaţiilor enumerate – „Să nu-i faceţi să coboare din munţi, că atunci întreaga jidănime, oriunde este aşezată, şi a comis acte de nelegiuire la adresa vreunui român, va fi exterminată de către plăieşi, panduri şi moţi”56. Alte surse informative vin să întărească faptul că elementele de identificare strecurate voluntar de legionari în manifeste nu erau întru-totul lipsite de temei. În paralel cu materialele elaborate de către SSI, rapoartele întocmite de organele din teritoriu ale Jandarmeriei semnalau aceeaşi stare de lucruri pe aproape tot cuprinsul ţării. Aşa de pildă, jandarmii din Alba confirmau paraşutarea a doi legionari, cu numele conspirativ „Cristea” şi „Petrescu”, zona Cugirului57, cei din Sibiu confirmau paraşutarea legionarului Vasile Andrei, care s-ar fi îndreptat apoi către Tulcea58, unitatea din Oradea semnala paraşutarea unei echipe de şase legionari, condusă de Peicar Alexandru, în Munţii Apuseni59, şi atrăgea totodată atenţia asupra propagandei duse de legionari în mijlocul tineretului cu scopul constituirii unui «Front de Rezistenţă» în Ardealul de Nord60, în vreme ce comandamentul din Bucureşti dădea ca sigură informaţia că însuşi Horia Sima ar fi pătruns în ţară, cu concursul moţilor legionari din zona Brad-Bejani-Groşi, de unde s-ar fi deplasat către Braşov pentru a-l întâlni pe Iuliu Maniu61. Pe 1 mai 1945, Siguranţa avea să ia cunoştinţă despre întemeierea organizaţiei «Haiducii lui Avram Iancu» (HAI), autointitulată „organizaţiune politică”, prin intermediul manifestului „Apelul către ţară”, răspândit de către aceasta în toate marile centre urbane ale României. Documentul a fost lansat cu scopul de a face publică prezenţa unui nou nucleu al rezistenţei anticomuniste, şi de a schiţa în linii mari direcţia de luptă adoptată, anume „smulgerea ţării din ghearele iudeobolşevismului, distrugător de neam şi credinţă”. În acest manifest va fi definită şi categoria „jidănimii”, indicată ca principală ţintă în materialul anterior, autorii documentului înţelegând să-i includă în această sintagmă nu numai pe evrei, ci şi pe românii care s-au pus de bună voie în slujba comunismului. De aceea, primii vizaţi erau liderii FND: „jidanca Ana Pauker, călăul neamului românesc, şi acoliţii şi ajutorii acestei bestii, actualul ministru Pătrăşcanu, cumnatul ei, precum şi Teohari Georgescu, Gheorghiu-Dej, profesorul Constantinescu-Iaşi şi alţii, şi trădătorul primministru Groza Petru – consideraţi ca fiind – „toţi fără Dumnezeu şi vânduţi altor neamuri, duşmani seculari ai românilor”62.
54 55

ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 112 Ibidem, f. 430 56 Ibidem, f. 112 57 AN-DJBh, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dosar 31/1944-1945, f. 49 58 Ibidem, f. 111 59 Ibidem, dosar 46/1944-1945, f. 131 60 Ibidem, dosar 31/1944-1945, f. 118 61 Ibidem, dosar 46/1944-1945, f. 136 62 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 117-118

51

Chiar dacă manifestele au fost afişate numai în oraşe, conţinutul lor avea să se răspândească în curând şi la sate, unde va da naştere unor incidente între populaţia românească şi autorităţile locale ale FND, ori între aceasta şi activiştii neromâni ai PCR. Cu referire la cele întâmplate în judeţele nord-vestului României, regionala partidului comunist din Crişana raporta conducerii din Bucureşti că trei ţărani din comuna Tărian l-au bătut şi apoi înjunghiat pe secretarul celulei comuniste din localitate, etnic maghiar. În comuna Tinca, alţi ţărani români au luat la bătaie un grup de tineri maghiari care cântau „Internaţionala” pe străzile satului, iar în comuna Cefa s-a desfăşurat ad-hoc o demonstraţie antiguvernamentală în cadrul căreia au fost scandate lozincile: «Jos Guvernul!», «Jos ungurii!», «Jos evreii!», «Trăiască Maniu!» şi «Trăiască Brătianu!». Ceea ce era mai grav – în viziunea comuniştilor – era faptul că toate aceste manifestări s-au desfăşurat sub privirile îngăduitoare ale organelor Jandarmeriei române şi chiar cu concursul acestora, cum a fost situaţia din comuna Vadu Crişului, cunoscută pentru „reacţionarii înarmaţi, în general cu arme rămase aici din timpul războiului”63. Alte asemenea incidente au fost înregistrate şi în Baia Mare, unde un grup de tineri recruţi români s-au luat la încăierare cu organele „gărzii cetăţeneşti” locale, compuse exclusiv din etnici maghiari, din cauza arestării primarului comunei lor, Buzeşti, care cântase imnuri patriotice. Început la restaurantul „Klein”, scandalul s-a mutat la sediul Poliţiei, moroşenii scandând aici lozincile «Jos cu ungurii!» şi «Trăiască România Mare!», după care, unul dintre recruţi s-a dezbrăcat în pielea goală, s-a căţărat pe clădire şi a smuls panoul Poliţiei, scris în ungureşte, şi a alergat cu el prin târg strigând: «Mergem să dăm foc mamii maghiare!»64. Secretarul politic al judeţenei de partid Sălaj reclama incapacitatea de a organiza celule comuniste la sate din pricina influenţei „maniste”65, în vreme ce Deutsch Emeric, secretarul regionalei PCR Arad, se plângea la rândul său că manifestaţia pro-guvernamentală organizată în oraş, cu participarea ţăranilor din comunele învecinate, a luat o turnură inversă, aceştia scandând lozincile: «Vrem Ardealul!», «Trăiască Regele! cerem bunăvoinţa lui!» şi «Trăiască Blocul Naţional-Democrat!». „Compoziţia naţională a judeţului – explica fruntaşul comunist – a uşurat diversiunea cercurilor fasciste şi profasciste, dezorganizarea transporturilor şi a comunicaţiilor a îngreunat organizarea ţărănimii, care în judeţul nostru are o tradiţie legionară destul de considerabilă”66. Aşa după cum promisese în finalul „Apelului către ţară”, pe 14 iunie, organizaţia HAI a revenit cu un nou manifestat, redactat în acelaşi registru ca şi primul67, iar pe 1 iulie a lansat «Programul de luptă» al formaţiunii, în fapt un veritabil program de revendicări politice întocmit în opt puncte, însă cu o pronunţată tentă „manistă”. Printre acestea se număra şi aplicarea reformei agrare, însă fără obligarea viitorilor împroprietăriţi de a adera la vreuna din forţele partenere în FND. „Reforma de azi a ticălosului Péter Grooze este pentru acei care se înscriu în frontul acestui trădător” – se preciza în program68. Se cerea apoi un trai decent pentru muncitorii din industrie, posibilitatea ca aceştia să devină acţionari ai întreprinderilor în care lucrează, cu drept de vot în adunările generale ale consiliilor de administraţie, şi construirea de locuinţe ieftine în beneficiul lor, cu putinţa de a fi cumpărate cu credite pe termen lung. La al treilea punct se solicita curăţirea de elementele alogene a comerţului românesc, iar la următorul, alegeri libere, atât pentru desemnarea autorităţilor locale, cât şi pentru a administraţiei centrale69. Un punct distinct făcea referire la reinstalarea pe funcţii a militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici „epuraţi” pentru refuzul lor de a se înregimenta în partidele coaliţiei aflate la putere. În fine, organizaţia propunea un schimb de populaţie cu Ungaria, pentru rezolvarea definitivă şi trainică a „problemei Ardealului”. Documentul conţinea şi un apel adresat populaţiei ţării, pe care o chema la o mare manifestaţie programată pe 14 septembrie 1945, „Ziua Sfintei Cruci”70.
63 64

AN-DJBh, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 45/1945-1947, f. 5-6 AN-DJSM, fond Comitetul Judeţean Satu Mare al PCR, dosar 7/1945, f. 25-26 65 AN-DJSj, fond Comitetul Judeţean Sălaj al PCR, dosar 1/1945-1946, f. 1-3 66 AN-DJAr, fond Comitetul Judeţean Arad al PCR, dosar 1/1944-1945, f. 4-7 67 ASRI, fond Documentar, dosar 9764, vol. 1, f. 6 68 Ibidem, dosar 1774, f. 89 69 AN-DJBh, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 8/1946, f. 17 70 ASRI, fond Documentar, dosar 1774, f. 89

52

Din informaţiile obţinute de Siguranţă, cea mai puternică grupare a organizaţiei HAI s-ar fi constituit în nord-estul ţării, sub numele «Haiducii lui Avram Iancu-Divizia Sumanelor Negre», undeva în zona de trecere dinspre Transilvania către Bucovina. După cum reiese din „planul de luptă”, ajuns în mâna agenţilor SSI pe 15 iulie 1945, aici, liderul Gavrilă Olteanu a organizat un impresionant dispozitiv de luptă, apărare şi aprovizionare a detaşamentelor de combatanţi. „Partizanii” şi-ar fi ales trei platouri montane, primul, situat în masivul Căliman, la cota 1900, destinat primirii armamentului şi proviziilor sosite pe calea aerului, al doilea, la cota 1577, destinat încartiruirii luptătorilor înrolaţi voluntar din regiunile „Bârgău-Budac-Monor-Valea MureşuluiValea Ghiurghiului-Valea Chinerelor şi o parte a Bucovinei”, iar ultimul în zona Poiana CofiiPoiana Calului, destinat desantului aerian al legionarilor veniţi din Occident. O altă tabără de luptători urma să fie înfiinţată în masivul Rodna, la cota 1392, în care aveau să fie încartiruiţi voluntari din regiunile „Someşul Bistriţei-Năsăud-Câmpulung-Dorna şi Maramureş”. Se năşteau practic două divizii însărcinate cu misiunea de a controla întreaga infrastructură a zonei – „amputăm toate şoselele din Ardeal înspre Moldova” – după cum se exprima Gavrilă Olteanu. Programul mai conţinea şi o serie de instrucţiuni privitoare la modul de semnalizare a sosirii transporturilor aeriene, parolele de recunoaştere şi identificare a paraşutiştilor, un cod al semnalelor acustice şi vizuale pentru situaţii de criză etc71. După numai o lună, pe 16 august 1945, Inspectoratul de Jandarmi din Cluj a ajuns în posesia unui al doilea „plan de luptă” al organizaţiei «Haiducii lui Avram Iancu-Divizia Sumanelor Negre», rătăcit din pachetul celor 4.000 de exemplare transportate de studentul Oprea Dumitru la Bucureşti spre a fi răspândite cu ocazia festivităţilor închinate zilei de 23 august. Curierul urma să aibă şi o întâlnire cu Iuliu Maniu, care, după cercetarea amănunţită a conţinutului planului, intenţiona să-i informeze asupra lui pe reprezentanţii Angliei şi Statelor Unite. Conform planului, nucleul de bază al detaşamentelor înarmate ar fi fost alcătuit din ţăranii celor 44 de comune grănicereşti din Bistriţa şi Năsăud, cărora li se alăturaseră alţi luptători din Maramureş şi Bucovina72. În drum spre Bucureşti, Oprea Dumitru s-a oprit la Sibiu unde a luat legătura cu ţărăniştii Ionel Pop şi Ştefan Boeriu pentru a le solicita sprijin material. Cei doi s-au arătat neîncrezători în reuşita acţiunii propuse, şi au invocat indisponibilitatea lor financiară. Aceeaşi atitudine a manifestat-o mai târziu şi Iuliu Maniu. „Sunteţi cea mai serioasă şi bine pusă la punct organizaţie – a spus el – Mă bucur, dar eu nu pot să contribui nici moral, nici material cu nimic. Sunt prea suspectat, iar cel mai mic indiciu materializat, care ar trăda vreo tangenţă a mea cu dumneavoastră s-ar traduce imediat cu arestarea şi poate chiar cu suprimarea mea”73. Prudenţa i-a fost alimentată şi de temerea alăturării numelui său la activitatea subversivă a formaţiunii conduse de Olteanu, invocată adesea de sovietici74. „În ce priveşte fostul Batalion de voluntari, al cărui comandant a fost
71 72

Ibidem, dosar 9046, f. 379-381 Ibidem, f. 393 73 Ibidem, f. 410 74 Prin Decretul nr. 247/25 octombrie 1944 guvernul a reglementat regimul juridic care urma să fie introdus în Ardealul de Nord. „Teritoriul Transilvaniei eliberate, constituind regiunea armatelor de operaţiuni, intră în măsura recuceririi sub autoritatea Comandamentului General al Etapelor, care ia în subordine, pe lângă autorităţile militare, şi stabilimentele, întreprinderile militare sau militarizate, aflate pe acest teritoriu – stipula documentul – Până la instalarea autorităţilor administrative româneşti de către înaltul comisar pentru administrarea regiunilor eliberate ale Transilvaniei, Comandamentul General al Etapelor va exercita administrarea asupra teritoriilor redobândite”. (Monitorul Oficial, nr. 247 din 24 octombrie 1944, p. 6854). Apoi, prin Legea nr. 487 din noiembrie 1944 a fost organizat „Comisariatul pentru administrarea regiunilor eliberate”. Prevederile celor două acte normative nu s-au putut însă aplica datorită intervenţiei factorului militar sovietic care a împiedicat revenirea autorităţilor româneşti. Sovieticii nu s-au grăbit să-şi legifereze măsura, care a fost adusă la cunoştinţa părţii române de abia la 11 noiembrie 1944. Prim-ministrul Constantin Sănătescu a avut a doua zi o întrevedere cu A.I. Vâşinski, solicitându-i lămuriri în legătură cu evacuarea administraţiei româneşti din Transilvania. Înaltul demnitar sovietic a simulat surprinderea, declarând: „O asemenea dispoziţie a comandamentului militar nu-mi este cunoscută nici mie, nici generalului Vinogradov. Cunoaştem însă altceva, şi anume că în Transilvania şi-a făcut apariţia un oarecare detaşament înarmat care comite acte arbitrare, criminale. Şeful acestui detaşament a declarat că nu se va supune Comandamentului sovietic. Acest detaşament se intitulează «Detaşamentul Maniu». (Arhiva Politicii Externe a Federaţiei Ruse - în continuare APEFR - , fond 07, opis 5, mapa nr. 7, dosar nr. 133, f. 1-5. Apud:

53

Gavrilă Olteanu – a adăugat el – fiţi foarte circumspecţi (...) Sper că va veni vremea când putem spăla această pată ruşinoasă, prin comentariile ce au fost aduse acestui Batalion”75 – încheia fruntaşul ţărănist făcând referire la represaliile săvârşite de Olteanu în Secuime76. În aceeaşi lună, Legiunea de jandarmi Năsăud informa Inspectoratul că a identificat un grup de elevi din Năsăud, condus de Liviu Puică, aflat în slujba HAI cu misiunea de a răspândi manifeste. După contactarea căpitanului Saburov, delegatul NKVD pentru judeţele Mureş, Nasăud şi Câmpulung, comandantul Legiunii, căpitanul Nicolae Dumitrescu, a rămas surprins să afle că sovieticii monitorizau de mai multă vreme grupul, în legătură cu activitatea căruia deţineau un însemnat volum de informaţii – „am constata că este în posesia unor informaţiuni mai complete decât ale noastre, aceasta explicându-se prin agenţii cu care şi-a împănat teritoriul judeţului nostru, operaţiune cu care noi suntem abia în curs” – raporta acesta77. Pe 1 august, ofiţerul sovietic a ordonat jandarmilor români să treacă la arestarea grupului, format din Liviu Puică, Silvia Saharca, Valentin Nicolae, Vasile Beraru, Silvia Cotul şi Suzi Paşca, însă a refuzat să emită un ordin scris în acest sens78. Elevul Vasile Beraru, originar din comuna Sânmândru de Sus, judeţul Arad, constituia o posibilă verigă de legătură cu vestul ţării79. Aici, Gavrilă Olteanu, mai avea legături şi la Timişoara, în persoana magistratului militar maiorul Ianu, de la Curtea Marţială, care se afla în relaţii de prietenie cu fiica lui Olteanu. Canalul de comunicaţii era deservit de doi studenţi, Nicolae Moldoveanu şi Dumitru Oprea, care se deplasau adesea în Ardeal80. Studenţii Oprea Dumitru şi Moldoveanu Nicolae au reuşit apoi, pe la începutul lunii octombrie, să intre în legătură cu generalul Aldea, care le-a promis că va sprijinii organizaţia HAI,
Academia Română-Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Misiunile lui A.I. Vâşinski în România. Documente secrete, Bucureşti, 1997, p. 88).În realitate, sub acoperirea falsului motiv invocat, sovieticii practicau nestingheriţi jefuirea bogăţiilor Ardealului de Nord, realitate confirmată de A.I. Lavrentiev într-o scrisoare adresată lui Vâşinski. (APEFR, fond 0125, opis 33, mapa nr. 127, dosar nr. 7, f. 5-6. Apud: Academia Română-Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, op. cit., p. 105) 75 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 410 76 Pe 11 august 1945 Gavrilă Olteanu a trimis o scrisoare liderului PNŢ, Iuliu Maniu, în care i-a descris acţiunile de represiune pe care le-a săvârşit împotriva populaţiei maghiare în diferite localităţi din Secuime, precum şi motivele care lau determinat să comită execuţiile publice care i-au creat un odios renume. El susţine că şi-a asumat sarcina de „asigurare a liniştii în dosul frontului pentru trupele operative [şi] stârpirea partizanilor rămaşi răzleţi în acea regiune”, printre primele acţiuni demarate în această direcţiei fiind percheziţiile efectuate în satul Sândominic. Aici i-a înştiinţat pe săteni despre obligaţia de a preda armamentul şi muniţia deţinută, amintindu-le sancţiunea cu moartea dispusă de Ministerul de Război împotriva celor care nu de vor conforma. A fost nevoit să treacă la executarea câtorva ţărani pentru a determina populaţia să se supună ordinului, care în scurtă vreme a depus „800 de arme, 30-40 puşti-mitraliere [precum şi] depozitele de muniţiuni şi explozibile, cât peste 2 vagoane [de] haine şi efecte militare” – mărturiseşte Gavrilă Olteanu. Alte execuţii publice au fost comise în comuna Pachia, judeţul Trei Scaune, unde ungurii din localitate au spânzurat doi tineri ciobani români aduşi acolo de trupele germane aflate în retragere, apoi în comuna Holunm, judeţul Covasna, unde localnicii „au dărăburit cu securile” mai mulţi români aduşi de nemţi din munţi şi în Aita Seacă, unde ungurii au ucis bestial un ofiţer român rănit şi pe ordonanţa acestuia. „Este rănit un ofiţer român, pe care ordonanţa îl ducea spre locul de prim ajutor – povesteşte Olteanu – se năpustesc asupra lui fraţii Nagy, pe ofiţer, unul dintre aceştia îl omoară cu securea, zdrobindu-i fluierele picioarelor, apoi trupul, şi dându-i în cap cu securea. Se năpustesc asupra cadavrului zdrobit total o femeie de 70 de ani, cu securea, şi-i pune degetul în care era verigheta de logodnă a ofiţerului pe o piatră şi-i taie degetul, jefuindu-l de verighetă (...) Celălalt frate Nagy îi aplică o lovitură de sapă în ceafă ordonanţei de rămâne mort pe loc (...) Trupul l-au expus în piaţa comunei, apoi i-au înfipt în burtă un ţăruş cu tablă, pe care era scris «Ugy kell akimenek magyar föld kell! Büdös Oláh!»” – scena care l-a scos din minţi pe Olteanu. Camarazii lui Olteanu au recuperat în cursul acţiunii lor 3.000 de vite rechiziţionate de grănicerii unguri de la românii din satele Tarcău, Taşca şi Bicaz după 23 august 1944, şi au reparat liniile telefonice şi căile ferate pe relaţia Sfântu Gheorghe-Miercurea Ciuc-Gheorghieni-Reghin. Comandantul îl asigura pe Iuliu Maniu de întreg sprijinul formaţiunii sale. „Organizaţia mea are rădăcini adânci pretutindenea, avem toate păturile sociale a românilor care ne înţeleg şi îşi dau seama ce pericol ne aşteaptă – declară el – Activitatea [noastră] în caz de alegeri libere, în favoarea dumneavoastră”. Dealtfel, Olteanu obişnuia să se recomande ca nepot al fruntaşului ţărănist, motiv pentru care organizaţia condusă de el a purtat la început numele „Batalionul de voluntari «Iuliu Maniu»”. (Ibidem, f. 383-385, 397). 77 Ibidem, dosar 9764, f. 16 78 Ibidem, f. 18 79 Ibidem, f. 19 80 Ibidem, f. 10-13

54

atât material cât şi pe linie militară. El a insistat asupra necesităţii iniţierii unor relaţii şi cu celelalte formaţiuni ale rezistenţei din Munţii Apuseni şi Maramureş, apoi a organizat un serviciu de curierat între Bucureşti şi provincie, ocazie cu care a indicat ofiţerii de legătură din teritoriu: generalul Mosiu la Cluj, generalul Borcescu la Sibiu, generalul Lăcătuş la Târgu Mureş, colonelul Hulubei la Alba Iulia, colonelul Bichigean la Făgăraş şi colonelul Neferu la Arad. Nu s-a arătat potrivnic prezenţei legionarilor în organizaţie, atâta vreme cât respectivii „sunt persoane serioase şi devotate” – a spus el81. Siguranţa aflase între timp că generalul Aldea este membru al asociaţiei americane YMCA şi că intenţiona să stabilească o colaborare a acesteia cu HAI82. La sfârşitul lunii noiembrie, agentul SSI infiltrat în organizaţie, cu numele conspirativ «Roman», a înaintat Bucureştilor un raport informativ în legătură cu acţiunea de contactare a oamenilor de legătură din teritoriu întreprinsă la propunerea generalului Aldea. Oprea, unul dintre curieri s-a deplasat în zona de vest a ţării. El a încercat să organizeze centre de rezistenţă în „Cluj, Huedin, Bedeciu (Cluj), Oradea, Salonta, Arad, Timişoara, Chişineu-Criş, Căpâlna , Holod, Beiuş, Vaşcău, Tinca, Cărăsău, Ţebea, Baia de Criş, Ribiţa, Bulzeşti, Tomnatec, Hălmagiu, Ciumeghiu, Brad, Gura-Barza, Vidra, precum şi alte localităţi din Munţii Apuseni”. În cursul călătoriei s-a întâlnit cu generalul Mosiu la Cluj, cu colonelul Neferu şi episcopul Andrei la Arad, cu episcopul Lăzărescu la Timişoara şi cu mitropolitul Colan la Cluj. Din raport reiese că discuţiile purtate cu aceste personalităţi l-au dezamăgit pe curier. „Oprea nu este deloc entuziasmat de rezultatele acestor întrevederi – subliniază agentul –ba chiar îşi manifestă un sentiment de revoltă contra acestora pentru lipsa lor de înţelegere faţă de situaţia grea prin care trece ţara”83. Mai multe note informative oferite de sursele locale vin să confirme că acţiunea curierilor organizaţiei HAI nu a fost tocmai lipsită de rezultate. „Ca urmare la o notă informativă anterioară – preciza unul dintre informatori – semnalez că în comuna Dicăneşti, lângă Holod, există un depozit de arme şi muniţiuni în posesiunea partizanilor lui Maniu. O căruţă a transportat la Ceica 4 mitraliere ZB. La descărcare, ele au fost camuflate, dar o ţeavă a fost văzută de o persoană, care înainte găsise pe drum cutia cu încărcătoare, căzută din căruţă. De la un student manist am aflat că din judeţul Hunedoara urmează a se transporta muniţie până în Ţara Oaşului, întrucât, deşi în jurul Bistriţei se găsesc depozite clandestine destule, ele însă nu prezintă nici o siguranţă de transport, din cauză că ele sunt descoperite şi suspectate”84. Un alt informator, din părţile Beiuşului, aprecia că „că partizanii manişti – cum îi numea el – sunt în criză de muniţie. De aceea s-a cerut urgent împrospătarea depozitelor din Bihor, prin punctul Vârfuri-Hălmagiu, cu muniţie adusă din jurul localităţii Brad, unde ei trebuie să aibă un depozit mai mare. Prin deducţie cred că domnul avocat Popescu-Ceica este în cunoştinţă de aceste lucruri, întrucât a fost văzut cu un ţăran din comuna Izbuc care a transportat în august muniţie la Vaşcău. După câte se vede însă, nu mulţi ţărani sunt amestecaţi în această chestiune, ci câţiva studenţi sunt elementele de mişcare, împreună cu ofiţeri deblocaţi”85. În fine, responsabilul Secţiei de Studii şi Documentare din cadrul Regionalei PCR Oradea, Katz Emerich, sintetiza într-un raport informativ: „Din totalul investigaţiilor făcute pe teren am stabilit următoarele: 1) Depozitele de arme şi muniţii există cu certitudine în judeţul Bihor, fără a şti exact locul unde ele sunt amplasate pe teren. 2) Aceste depozite sunt înşirate de-a lungul celor două coaste de munţi care străbat judeţul Bihor, formând două linii distincte. 3) Aceste linii sunt: a) Prima, care vine de la satul Ghighişeni, în dreptul Vârfului Divei (cota 1041) şi se continuă spre Briheni, Coleşti, Sohodol şi Călugări. În hotarul acestor sate se află aşezate depozitele mici cu armament şi muniţie, şi desigur ţăranii, care le tăinuiesc, sunt din aceste sate. b) A doua linie vine de la Budureasa, în dreptul Băiţei (cota 1382) şi se continuă la Pietroasa, Chişcău, Măgura, Fânaţe, Poiana, Giuleşti şi Criştiorul de Sus, în dreptul Munţilor Bihor, această ultimă comună, aşezată la poalele aşa numitului Dealu Mare, este ultima în judeţ, şi de aceea trece în judeţele Arad şi
81 82

Ibidem, f. 350 Ibidem, f. 310 83 Ibidem, f. 277 84 AN-DJBh, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 5/1945-1946, f. 152 85 Ibidem, f. 153

55

Hunedoara. Peste munte trecând ajungem în judeţul Turda, aceste regiuni sunt foarte rar cercetate şi pe aici numai moţii circulă. În concluzie, ambele şiruri de munţi vin dinspre cele trei judeţe, Arad, Hunedoara şi Turda. De aici a ajuns, după cum vedem, muniţia până la Ghighişeni, Budureasa şi Călugări. Deci în pădurile acestor sate enumerate şi aşezate la poalele munţilor se găsesc armele şi muniţiile” – material la care ataşase şi o hartă86. Sursele din nordul ţării confirmau şi ele o activitate intensă a rezistenţei. „Din informaţiile luate de la doi studenţi, foşti legionari, elemente de mişcare ale Legiunii, cu numele Codilă şi Pop, studenţi la Facultatea de Medicină din Cluj – relata un informator – am aflat următoarele: În judeţul Maramureş, în regiunea pădurilor dintre Satu Mare şi Sighet, au fost lansaţi cu paraşutele foşti legionari, care din Germania au ajuns în zona engleză. Numărul lor ar fi de circa 16 persoane, după care ar urma alţii. Foştii legionari ar avea la ei materiale explozive şi diferite aparate pentru efectuarea actelor de sabotaj. În judeţul Hunedoara, aproape de Haţeg şi către Brad, au fost lansate alte echipe” 87. Autorităţile comuniste au devenit tot mai îngrijorate după ce SSI le-a informat, în noiembrie, că un alt agent infiltrat la Misiunea americană a aflat din discuţiile purtate de colonelul Prager şi maiorul Nicolae Argeşeanu că ar fi luat fiinţă în urmă cu opt luni o nouă organizaţie anticomunistă intitulată «Graiul Sângelui», alcătuită din ofiţeri88. Munca informativă desfăşurată ulterior a scos la iveală că formaţiunea avea peste 2.000 de membri în capitală şi în jur de 3.000 în provincie. În ce priveşte compoziţia acesteia, 5% erau ofiţeri activi, 50% ofiţeri deblocaţi, 10% ofiţeri rezervişti, iar restul foşti combatanţi decoraţi cu ordinele «Mihai Viteazu», «Bărbăţie şi Credinţă», «Virtutea Militară» etc89. Din păcate, încă de la început au existat şi disensiuni în conducerea mişcării de rezistenţă, generate de nemulţumirea unor ofiţeri superiori ai armatei care nu admiteau să fie subordonaţi legionarilor. După spusele ofiţerului de informaţii, militarii s-au bucurat de sprijinul material al PNŢ pentru înzestrarea cu armament a grupurilor coordonate de ei, în vreme ce legionarii au fost înarmaţi de către Intelligence Service-ul britanic, prin colonelul Ross, ataşat militar în România90. Distanţa dintre cele două ramuri ale mişcării de rezistenţă s-a lărgit după capitularea Germaniei. Mulţi dintre legionarii ascunşi în munţi, descumpăniţi de această înfrângere, au început să-şi părăsească adăposturile în speranţa că-şi vor face pierdute urmele printre mulţimile oraşelor. Foarte puţini, în general „rebelii notorii” şi voluntarii germani, au mai rămas în munţi de frica arestării şi deportării lor în Uniunea Sovietică. Ramura armatei a slăbit şi ea odată ce a fost ordonată demobilizarea ofiţerilor rezervişti şi deconcentrarea masivă a subofiţerilor, dar şi prin introducerea unui mare număr de ofiţeri politici în unităţile militare, „politruci” recrutaţi din rândurile Diviziei Tudor Vladimirescu91. În ce priveşte rolul jucat de Nicolae Pătraşcu92, pe atunci secretar general al mişcării legionare, în programul de înrolare a camarazilor săi în PCR, părerile sunt împărţite în funcţie de apartenenţa memorialiştilor legionari, «simişti» sau «antisimişti». Cei din prima categorie consideră că misiunea sa în România ar fi fost dictată de dezastrul suferit de armatele germane pe fondul ofensivei armatelor aliate în Europa anului 1944. De pildă, Mircea Dimitriu, un apropiat al lui Horia Sima, relatează că liderul legionar ar fi pus la punct un plan de înlăturare a monopolului sovietic asupra spaţiului României, prin declanşarea unui război de gherilă în spatele frontului,
86 87

Ibidem, f. 154-156 Ibidem, f. 151 88 ASRI, fond Documentar, dosar 9764, f. 96 89 Ibidem, dosar 9046, f. 102 90 Ibidem, f. 35 91 Ibidem, f. 40 92 Nicolae Pătraşcu s-a născut la 10 noiembrie 1907 în comuna Sâmbăta de Sus, judeţul Făgăraş. A lucrat ca profesor de limba română şi franceză la Şcoala Normală din Sibiu. A fost un membru militant al Mişcării Legionare, iar după «Rebeliunea legionară» din ianuarie 1941 a fugit în Germania, revenind în ţară în toamna anului 1944, spre a fi paraşutat cu încă doi camarazi. În urma unei trădări, avionul a fost doborât de sovietici la Seghedin. Scapă cu viaţă şi convine cu Ana Pauker înregimentarea legionarilor în PCR, iar în 1948 este întemniţat împreună cu alţi 4.000 de camarazi de-ai săi – n.n. A.Ţ.

56

situaţia care ar fi reclamat intervenţia anglo-americană în sprijinul aliatului sovietic, acţiune care ar fi atras ţării noastre un statut asemănător celui de care se bucura Finlanda. Eşecul misiunii, în care Pătraşcu şi Andreas Schmidt trebuiau să ridice la luptă masele populare, iar Constantin Stoicănescu să-i contacteze pe generalii Avramescu, Dragalina şi Coroamă, pentru mobilizarea armatei, s-ar fi datorat trădării telegrafistului Nicolae Ţăranu, context care l-a determinat pe Pătraşcu să colaboreze cu comuniştii93. Dumitru Banea, cumnatul acestuia, consideră că prin acceptarea conlucrării cu forţele comuniste, Pătraşcu ar fi obţinut eliberarea tuturor legionarilor internaţi în lagăre şi a înlăturat astfel iminenta lor deportare în URSS94, acţiunea lui fiind solitară, determinată numai de sentimentele umane de care era pătruns, în vreme ce Dumitru Bacu, un alt memorialist, socoteşte că ideea ar fi aparţinut liderului guvernului din exil, de la Viena, lui Horia Sima, iar Pătraşcu nu ar fi fost altceva decât o victimă naivă în acest în toată această combinaţie95. Cert este faptul că despre o atare înţelegere pomeneşte pentru prima dată Ana Pauker în procesul de «deviaţionism» pornit de Gheorghiu-Dej împotriva „grupului moscovit” din PCR. După cum se poate vedea, primele organizaţii nu s-au putut consolida şi chiar au slăbit, pierzându-şi legăturile cu exteriorul sau cu alte formaţiuni din ţară, datorită colaborării partidelor istorice cu cel comunist în primele lunii, de după 23 august 1944, ori, apoi, de teama de a nu fi etichetate fasciste. Din această cauză, cele dintâi acţiuni întreprinse de ele au avut un caracter local, limitat, şi au fost lipsite de tactica şi coeziunea necesară confruntării cu un adversar ce devenea tot mai puternic pe zi ce trece, deficienţe amplificate pe măsura cristalizării convingerii în abandonul occidental96. În aceşti termeni şi-a desfăşurat activitatea rezistenţa românească între anii 1944-1948, perioadă în care însă ea a fost puternic infiltrată cu agenţi ai puterii, recrutaţi prin ameninţări sau promisiuni, reuşindu-se în timp, fie slăbirea, fie destrămarea legăturilor cu centrele de comandă, multe dintre acestea rămânând izolate. Etapa poate fi definită ca fiind „vârsta romantică” a rezistenţei97.

93 94

Liviu Vălenaş, op .cit., p. 41 Dumitru Banea, op. cit., p. 2 95 Ibidem, p. 9. 96 Arhiva Politică a Ministerului Federal de Externe din Bonn, fond Grupa de Studii Sud-Est din München, sinteza „Mişcarea de rezistenţă în România” (1945-1956). (Apud: Alexandru Popescu, Lumea rezistenţei anticomuniste româneşti. Documente necunoscute pentru o istorie viitoare, în History-archive nr. 9/1997, Bucureşti, p. 28.) 97 Ibidem, p. 28.

57

ATITUDINEA UNIUNII POPULARE MAGHIARE FAŢĂ DE REFORMA ADMINISTRATIVĂ DIN 1950/1952
Prof. drd. Claudia TIŞE În anul 1950 se adoptă noua reformă administrativă şi se revizuieşte Constituţia din 1948. Proiectul reformei administrative a fost intens discutat în şedinţele de partid. În cadrul lor se aduceau noi propuneri privind aplicarea lui. Următorul pas a fost mediatizarea reformei în ţară. Prin adoptarea noii Constituţii s-a trecut la înlocuirea vechii structuri administrative tradiţionale româneşti, cu o nouă formă de organizare, după model sovietic: raioanele şi regiunile. Tot acuma s-a trecut la formarea Regiunii Autonome Maghiare Mureş. În această regiune vor fi incluse toate localităţile locuite majoritar de maghiarii din secuime. Legea va fi cuprinsă şi în noua Constituţie, revizuită în 1950. Conform noii Constituţii, R.A.M. va beneficia de autonomie culturală şi economică. Noua reformă administrativă a fost mediatizată în rândul populaţiei minoritare din ţară. U.P.M. va avea rolul de a prezenta noua lege populaţiei maghiare, străduindu-se să răspundă la toate nelămuririle în legătură cu ea. Pe parcursul anilor 1950 - 1952, proiectul legii a fost definitivat şi a intrat în vigoare. El va determina şi o restructurare internă a Uniunii Populare Maghiare. În 1952, în R.A.M. au fost înglobate noi localităţi, locuite majoritar de români din zonele Ciuc, Târnave şi Braşov. Această decizie a fost luată cu intenţia de a pondera procentul populaţiei maghiare, statul asigurându-şi astfel un control politic mai eficient în regiune. Reforma a generat stări de spirit diferite în rândul populaţiei. Maghiarii au sperat că noua regiune autonomă le va reprezenta interesele de dinainte de 1918. Ca urmare, zvonurile izbucnite în jurul regiunii au alimentat conflictele naţionale. Autorităţile comuniste au motivat formarea Regiunii Autonome doar din punct de vedere istoric şi economic. Modelul aplicat a fost cel sovietic. Autonomia acordată se va dovedi mai mult teoretică, statul menţinându-şi controlul politic şi economic în regiune, reuşind astfel să rămână fidel modelului sovietic aplicat. U.P.M. s-a găsit în faţa necesităţii de a se regrupa. În urma alegerilor din 1950, şi-a schimbat conducerea la toate organizaţiile din ţară. Cea mai importantă necesitate de restructurare a U.P.M viza Regiunea Mureş. Astfel, din cele 41 de organizaţii de judeţ, cu un număr de 11277 membri, în septembrie 1950, se va ajunge la 14 organizaţii, cu un număr de 2764 membri. Majoritatea lor erau înscrişi în Partidul Muncitoresc Român. Din Regiunea Cluj, raionul Enyed, Uniunea a fost obligată să cedeze 5 organizaţii, cu un număr de 1182 de membri. În raionul Turda din Regiunea Cluj au rămas 22 de organizaţii, cu un număr de 7331 de persoane.1 În ianuarie 1950, judeţul Mureş a avut 327990 locuitori, din care 167736 erau de naţionalitate maghiară, iar 43646 erau şi membri ai U.P.M. S-a constatat, de la o lună la alta, o creştere a numărului populaţiei, fenomen datorat şi restructurării administrative. Pe baza ei, U.P.M. şi-a ales o nouă conducere. Prin Circulara din 29 octombrie 1950, emisă de conducerea partidului, s-a cerut organizarea unor noi alegeri regionale şi raionale şi inventarierea fondurilor de partid. Fiecare regiune a încercat să-şi păstreze vechile organizaţii sau să-şi creeze altele noi. Uniunea va continua să reprezinte interesele minorităţii maghiare, chiar dacă va aplica treptat directivele P.M.R. La fiecare şedinţă a Uniunii, va participa câte un reprezentant al C.C.-ului sau Sfaturilor Populare.2 Astfel, deja în 1950 era vizibilă subordonarea U.P.M. faţă de politica de stat. Componenţa birourilor regionale şi raionale a fost verificată cu atenţie, alcătuindu-se rapoarte asupra modului în care s-a desfăşurat activitatea politică, economică, culturală şi ideologică.3

Arhivele Naţionale –Direcţia Judeţeană Mureş (în continuare : A.N.-D.J.Mureş), Fond: Uniunea Populară Maghiară Mureş, dosar. 30/5.I. 1950-1.X. 1950, f. 252. 2 Ibidem, dos. 32/5.I.1950- 29.X. 1950, f.6, 40. 3 Ibidem, Vezi circulara Biroului regional de partid, din 18 septembrie 1952, dos. 3/2. I.1952-12.X. 1952, f. 149-200.

1

58

Aplicarea noii legi administrativ-teritoriale determină necesitatea organizării de noi alegeri la nivelul Biroului Executiv al U.P.M. Membrii Uniunii au fost reverificaţi, iar elementele considerate „duşmănoase” au fost înlăturate din partid. O parte a membrilor din vechile birouri au fost înlocuiţi cu oameni noi. Dintre cei noi veniţi putem nominaliza pe: Szabó Mihály, Takó Béla, Demeter István, Bányai Pál, Jakab József, Német Albert, Mezei László. După 1950 se trece la întocmirea noilor liste pentru deputaţi regionali şi raionali. Fiecare persoană de pe listă a fost verificată cu atenţie. Membrii Uniunii şi-au luat angajamentul să se implice în rezolvarea problemelor economice, politice, culturale, dar în acelaşi timp, să combată tensiunile naţionale. După revizuirea din 1952 a reformei administrative, U.P.M. va avea obligaţia de a prelucra populaţiei problema naţională. Reorganizările administrative au dislocat noi localităţi, urmărind să amestece populaţia maghiară cu populaţie românească. Această imixtiune a statului în administraţia locală s-a observat şi în Regiunea Autonomă Maghiară, unde localităţi cu majoritate românească din zonele Ciuc, Târnăveni, Braşov sau Reghin, au fost realipite regiunii. Micile altercaţii naţionale au apărut imediat. În regiune, populaţia maghiară predomina în conducerea Sfaturilor Populare. Acest lucru va determina nemulţumirea românilor, care nu se considerau suficient de bine reprezentaţi în forurile de conducere regională. Lista deputaţilor era propusă de Uniune, care se străduia să respecte repartizarea etnică a naţionalităţilor.4 La cererea C.C al P.M.R, manifestarea naţionalismului şi şovinismului în partid au fost dezbătute în şedinţe publice, „agitatorii” fiind demascaţi şi apoi excluşi din partid.5 Aceste epurări vor începe cu conducerea U.P.M. După alegerile din 1952, noul preşedinte al partidului va fi Juhász Lajos, iar noul secretar a fost ales în persoana lui Otrok Ferencz. Noua echipă va accepta definitiv subordonarea faţă de P.M.R. Această conducere va rămâne în funcţie până în 1953. Subordonarea noii conduceri a U.P.M faţă de directivele CC al P.M.R se poate observa uşor şi din tonul ziarelor de propagandă: „Magyar Szó”(Cuvântul Maghiar ), „Scânteia”, „România Liberă”, „Ifiju Munkás”(Muncitorul Tânăr), „Frontul Plugarilor”, „Szakszervezeti Élet”(Viaţă Muncitorească), „Albina”, „Tartós Béke”(Pace Permanentă), „Steaua Roşie”, „Urzica”, „Tanugyi Ujság”(Ziarul Învăţământului) sau „Ujszázad”(Secol Nou).6 Toată această presă evidenţia în permanenţă viziunea P.M.R. în problema naţională, arătând rolul important al U.P.M. în combaterea conflictelor. S-a pus accent pe schimbarea mentalităţii tineretului, ceea ce explica creşterea numărului tinerilor în conducerea Uniunii. Formarea Regiunii Autonome Maghiare a fost o nouă ocazie pentru reînvierea disputelor naţionaliste. Frica faţă de revenirea trecutului, mai ales a perioadei 1940-1944, când mulţi români au trebuit să fugă din faţa autorităţilor maghiare, va produce frământări în toate localităţile cu majoritate românească din regiune. Noile modificări teritoriale au produs îngrijorarea populaţiei, privind respectarea drepturilor fundamentale. Se cereau lămuriri referitoare la: conţinutul Constituţiei din 1950, modul în care ea va respecta drepturile naţionalităţilor conlocuitoare; cauzele necesităţii formării unei Regiuni Autonome Maghiare. S-a cerut lămurirea noţiunii de „autonomie”, explicarea drepturilor pe care maghiarii le vor avea în regiune sau, dacă se va garanta proprietatea privată. Curiozitatea populaţiei viza şi problema referitoare la limba care se va utiliza în sistemul legislativ din noua regiune autonomă. Populaţia românească se temea că va fi obligată să-şi părăsească proprietăţile şi să plece din regiune. Şedinţa din 25 septembrie 1952 a Uniunii Populare Maghiare din Regiunea Autonomă Maghiară Mureş a ridicat toate aceste întrebări, cerând reprezentantului C.C .al P.M. R. o soluţie pentru a linişti starea de spirit din regiune.7 În urma acestei şedinţe, U.P.M. şi-a asumat rolul de a lămuri populaţia în legătură cu noile modificări legislative. S-a încercat combaterea tendinţelor naţionaliste prin promovarea unor activităţi culturale comune româno-maghiare, prin dezbateri asupra noilor modificări administrativ-teritoriale şi utilizarea presei din regiune în scopuri
4 5

Ibidem, dosar 1/28.XI. 1950-27.XII. 1950, f. 8. Ibidem, dosar 2/1.I.1952-27.XII 1952, f. 70. 6 Ibidem, f. 99-100. 7 Ibidem, dosar 1/9.I. 1952-12.XII. 1952, f. 38-41.

59

propagandistice. Uniunea va finanţa programele radio. Între 14-27 septembrie 1952 s-a elaborat un plan de combatere a naţionalismului, prin organizarea de întâlniri cu populaţia din regiunea Mureş. Cu prilejul acestor întâlniri au fost dezbătute toate transformările administrative, politice şi naţionale din regiune. 8 Reorganizarea U.P.M. va aduce şi modificarea unor articole din Statutul Uniunii. Unul dintre articolele modificate s-a referit la înscrierile în partid. Astfel, pentru a intra în Uniune, pe lângă verificarea atentă a candidatului, mai era nevoie şi de recomandarea a alţi doi membrii mai vechi din organizaţie. Începând cu 1952, înscrierile în Uniune se făcea pe baza unei adeziuni prin care candidatul se obliga să respecte scopurile politice ale U.P.M. Dintre aceste obligaţii amintim: organizarea „democratică” a maghiarimii, fundamentarea unor relaţii paşnice cu celelalte naţionalităţi din ţară; combaterea „fascismului” şi a reacţiunii; menţinerea şi conservarea tradiţiilor maghiare şi, nu în ultimul rând, închegarea unor relaţii de prietenie cu Uniunea Sovietică. Noua adeziune cuprindea numele, datele personale, ocupaţia, situaţia familiară, pregătirea profesională şi limbile străine vorbite de candidat. Cotizaţia lunară se plătea la zi. Au fost tipărite noi carnete de partid.9 Prin aplicarea reformei administrative, U.P.M. a sperat să obţină pentru comunitatea pe care o reprezenta autonomia de mult visată. În momentul în care guvernul român a explicat intenţiile sale în privinţa Regiunii Autonome Maghiare, U.P.M. a luptat să obţină autonomia culturală şi economică a maghiarilor din regiune. S-a concentrat asupra promovării culturii, limbii şi învăţământului maghiar în Ardeal. De asemenea, a fost conştientă de faptul că, pentru a păstra noua regiune, trebuia să convingă comunitatea maghiară să accepte convieţuirea paşnică între românii şi maghiarii din zonă. Uneori, această intenţie s-a dovedit mai greu de aplicat.

8 9

Ibidem, dosar 3/12.I.1952-12.X.1952, f. 118, 147. Ibidem, dosar 1/9.I.1952-12.XII.1952, f. 41

60

8 DECEMBRIE 1954. PARTIDUL MUNCITORESC ROMÂN OFERĂ GRATIS MOBILIER „ILEGALIŞTILOR” SĂI
Maior drd. PETRE OPRIŞ Serviciul de protecţie şi pază Înlăturarea mareşalului Ion Antonescu de la conducerea ţării la 23 august 1944 şi dorinţa Regelui Mihai I de a scoate România din război, în condiţiile în care Armata Roşie ocupase deja o treime din teritoriul României, au permis liderilor comunişti români să ajungă pe scena politică a ţării în calitate de parteneri egali cu reprezentanţii de frunte ai partidelor care condamnaseră acţiunile membrilor Partidului Comunist din România începând chiar de la înfiinţarea acestuia la 8 mai 1921. Inamicii deveneau „tovarăşi de drum”, dar situaţia respectivă era conjuncturală. Imediat după trecerea Armatei Românei de partea coaliţiei antihitleriste, conducerea Partidului Comunist Român (până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România) a declanşat o amplă campanie propagandistică prin care exagera rolul pe care l-a avut aceasta în săvârşirea „Actului de la 23 August”. Scopul urmărit era evident: crearea unei legitimităţi în faţa opiniei publice româneşti care să-i permită cucerirea puterii politice la Bucureşti şi impunerea modelului de societate sovietică în România, în deplină conformitate cu indicaţiile primite de la conducerea politică a „Fratelui cel Mare de la Răsărit”, Uniunea Sovietică. Liderul URSS, Iosif Vissarionovici Stalin, a înţeles foarte bine situaţia în care se găsea „partidul de buzunar” pe care urma să-l impună la putere în România cu ajutorul unităţilor Armatei Roşii şi, în consecinţă, a acţionat în aşa fel încât propagandiştii sovietici şi cei ai Partidului Comunist Român să abordeze subiectul „23 August 1944” cu multă precauţie, evitând să se cadă în derizoriu prin dezvăluirea numărului insignifiant de membri pe care îl avea acel partid. Recunoaşterea rolului decisiv pe care l-au avut Regele României, Mihai I, şi Armata Română în desfăşurarea evenimentelor de la 23 august 1944 şi după acea dată, până la lichidarea completă a rezistenţei unităţilor germane aflate pe teritoriul României, ar fi însemnat pierderea unei oportunităţi politice în cadrul campaniei pentru afirmarea Partidului Comunist Român pe scena politică românească. Dar comuniştii români s-au confruntau imediat după 23 august 1944 şi cu o altă problemă. Eliberarea lor din lagărele de internare şi din închisori i-a forţat pe aceştia să îşi găsească rapid locuinţe, în aşa fel încât să poată supravieţui. Pentru a rezolva problema locativă, conducătorii de atunci ai Partidului Comunist Român au decis ca o parte din casele care fuseseră confiscate de la „criminalii de război” ai regimului mareşalului Ion Antonescu să fie folosite de către foştii deţinuţi comunişti, deveniţi peste noapte „luptători antifascişti” şi „ilegalişti”. Totodată, comuniştii care au solicitat ajutorul partidului au primit cu titlu de împrumut şi piese de mobilier, confiscate de autorităţile statului în împrejurări mai mult sau mai puţin obscure. Zece ani mai târziu, la 23 noiembrie 1954, Vasile Posteucă, şeful Secţiei Gospodărie de Partid, a trimis un referat unor membri ai Secretariatului C.C. al P.M.R. – Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu şi Ianos Fazekaş – prin care solicita „scutirea foştilor deţinuţi şi internaţi politici de a plăti mobilierul ce lau primit dela (sic!) partid sau dela (sic!) stat” după 23 august 1944. Potrivit documentului menţionat, „Partidul [Muncitoresc Român], ţinând seamă de condiţiile în care deţinuţii politici s-au eliberat din închisori şi lagăre, le-a venit în ajutor, acordându-le locuinţe mobilate sau numai mobilier. Locuinţele mobilate şi mobilier s-a dat şi de către organele de stat. Mobilierul pe care foştii deţinuţi şi internaţi politici l-au primit a fost în parte uzat iar între timp i s-a făcut reparaţii, modificări şi îmbunătăţiri. Acest ajutor acordat de partid, figurează astăzi în inventarul partidului ca o datorie a foştilor deţinuţi politici. Propunem ca foştii deţinuţi şi internaţi politici să fie scutiţi de plata mobilierului ce l-au primit din partea partidului sau a statului. Ministerul de Finanţe să fie însărcinat să întocmească [o] H[otărâre a] C[onsiliului de] M[iniştri] cu privire la scutirea de plată a foştilor deţinuţi şi internaţi politici pentru mobilierul primit dela (sic!) stat, iar Secţia Gospodăriei de Partid să rezolve situaţia cu privire la mobilierul dat de partid. 61

În magazia Secţiei Gospodăriei de Partid a C.C. al P.M.R. se mai găseşte mobilier, uzat, vechi şi desperecheat, ce nu poate fi folosit la mobilarea sediilor, a centrelor de odihnă sau a caselor de oaspeţi. Întrucât acest mobilier ocupă un spaţiu însemnat în magaziile partidului şi constituie un balast în bilanţul partidului, propunem ca el să fie distribuit, cu plata în rate, lucrătorilor de partid care au mai mare nevoie de mobilier. Mobilierul să fie repartizat de Secţia Gospodăriei de Partid [mns.: la propunerile Comitetului Organiz. Sindicale] prin Întreprinderea de Construcţii şi Reparaţii, care va putea să facă reparaţiile şi modificările necesare. Bucureşti, XI.1954. ss. Vasile Posteucă”1. Potrivit datelor din arhive şi mărturiilor a mii de cetăţeni români şi străini, mobilierul şi locuinţele mobilate oferite foştilor deţinuţi comunişti au provenit în mare parte din confiscările efectuate de autorităţile de la Bucureşti în perioada august 1944 –1954; grija faţă de condiţiile de trai ale „ilegaliştilor” P.C.R. eliberaţi din lagăre şi închisori, penuria de bunuri materiale existentă în România după încheierea celui de-al doilea război mondial şi dorinţa conducerii P.C.R. de a impune cu forţa o ideologie străină de spiritul naţiunii române au constituit factorii principali care au determinat confiscarea de către regimul comunist de bunuri mobile şi imobile de la cetăţenii care le deţineau în mod legal şi redistribuirea acestora unor persoane care nu munciseră niciodată pentru obţinerea bunurilor respective. Practic, a fost vorba despre o mega-hoţie promovată la nivel de stat de către autorităţile comuniste de la Bucureşti – cu voie de la Moscova şi sub aparenţa respectării normelor de aplicare a actelor legislative din România – şi justificată prin faptul că P.C.R. (din anul 1948, P.M.R.) avea o datorie de onorat faţă de cei mai importanţi membri ai săi; la rândul lor, aceştia trebuiau să fie recunoscători până la moarte partidului pentru că a avut grijă de ei în momentul în care au ieşit din închisori. În acest fel, conducerea P.M.R. a reuşit să creeze un sistem clientelar în interiorul partidului, bazat pe oferirea şi primirea de privilegii, care, pe de-o parte, asigurau un nivel de trai deosebit membrilor nomenclaturii de partid şi familiilor acestora, iar pe de altă parte îi obliga pe aceştia să accepte fără crâcnire şi în întregime deciziile adoptate la vârful partidului, asigurându-se o permanentă stare de obedienţă şi dependenţă faţă de liderul P.M.R. şi principalii săi colaboratori. Acesta este şi spiritul care a dominat hotărârea adoptată la 8 decembrie 1954 de membrii Secretariatului C.C. al P.M.R., când s-a decis: „Aprobă propunerea Secţiei Gospodărie de Partid ca foştii deţinuţi şi internaţi politici să fie scutiţi de plata mobilierului ce l-au primit din partea partidului sau a statului. De asemenea se aprobă ca Secţia Gospodăriei de Partid a C.C. să valorifice mobilierul şi alte obiecte vechi ce nu pot fi folosite la mobilarea sediilor şi centrelor de odihnă sau a caselor de oaspeţi, şi să le repartizeze pe acestea la propunerile comitetului organizaţiei sindicale, lucrătorilor de partid cu plata în rate, prin întreprinderea de construcţii şi reparaţii care va putea să facă reparaţiile necesare (...) ss. Gheorghe Apostol (subl.n.)”2. Astfel, vechiul privilegiu – dreptul „ilegaliştilor” de a utiliza mobilierul pus la dispoziţie de P.M.R. şi de statul român – a fost înlocuit cu altul, care a consacrat faptul că bunurile confiscate de regimul comunist urmau să intre în proprietatea membrilor nomenclaturii de partid care proveneau din rândurile foştilor deţinuţi politici, fără nici un fel de obligaţii de plată. DECEMBER 8, 1954. FREE OF CHARGE FURNITURE WAS OFFERED BY THE ROMANIAN WORKERS PARTY TO HIS ‘GANG’’S MEMBERS More members of the Romanian Communist Party (after 1948, Romanian Workers Party) were liberated from prisons in August 1944, after the Antonescu regime collapse. In those days, the former prisoners had not any goods and property. The leaders of RPC had decided to give furniture and residences to the former prisoners. They had considered that the goods of the former leaders of the Antonescu regime are in the possession of the broad masses. In that case, they lent the goods and chattels to his ‘gang’’s members of the RPC (not more then 1000 members in August 1944). Ten years later (December 1954), they decided to let free of charge those goods into the hands of nomenklatura’s members (the former prisoners and members of the RPC in August 1944).

1 2

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C. R. – Cancelarie, dosar 127/1954, f. 167 – 169. Ibidem, f. 8 – 9.

62

III. ISTORIA ROMÂNIEI – ISTORIA UNIVERSALĂ ROMÂNIA ŞI BULGARIA. REACŢII LA EXTREME ÎN FAŢA CONFLICTULUI SINO-SOVIETIC
Drd. Magdalena TIŢĂ Constanţa Deşi la începutul deceniului al şaselea războiul rece continua, se simţea suflul unor deschideri. România, devenită singura ţară membră a Pactului de la Varşovia care nu mai avea trupe ale U.R.S.S-ului pe teritoriul său din 1958, înţelegea să dezvolte în manieră proprie aceste deschideri. Retragerea trupelor sovietice din România constituise ocazia pe care guvernul român avea să o folosească, la început timid, pentru manifestarea autonomiei faţă de Moscova. Ceea ce avea să devină spectaculoasa reorientare externă românească din anii ’60 era rodul unei diplomaţii abile şi utilizării unor oportunităţi prezentate de situaţia internaţională. În încercarea de a-şi determina un curs autonom faţă de U.R.S.S., statul român avea indispensabil nevoie de disputa sino-sovietică. În acest sens România a încercat să medieze conflictul dintre China şi U.R.S.S. Poziţia liderilor români faţă de conflictul dintre U.R.S.S şi China era evidentă în 1963, când Pekinul a elaborat faimoasele 25 „propoziţii” însumând atitudinea chineză faţă de Moscova, într-un ton care nu flata. Erau aluzii evidente în acest document asupra disputei între Bucureşti şi Moscova privind integrarea economică în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R), pe care România o refuzase, dat fiind că această integrare ar fi făcut din C.A.E.R un organism cu rol de planificare supranaţional.1 În timp ce toate celelalte ţări comuniste estice au ignorat documentul Prtidului Comunist Chinez, fiind interzis în Uniunea Sovietică, presa românească l-a publicat.2 În februarie 1964 o delegaţie românească vizita Beijingul. România nu a obţinut de la China nici un ajutor concret.3 Eşecul înregistrat de delegaţia română i-a dat lui Hruşciov ocazia să încerce să readucă România înapoi. Se pare că liderul sovietic i-a ameninţat pe români cu organizarea unui plebiscit în Transilvania şi Basarabia. Presiunea sovietică a sporit atunci când U.R.S.S a lansat Planul Valev. Se dorea adâncirea integrării statelor socialiste est-europene cu transferul unor importante atribute ale suveranităţii naţionale către Moscova. În esenţă planul crea o regiune economică cuprinzând o mare parte din R.S.S Moldovenească, jumătate din România şi o parte din Bulgaria. Proiectul acesta fusese pregătit în plan ideatic de preocupările anilor 1961-1963, conturate în cadrul C.A.E.R unde, potrivit lui Emil Bodnăraş, cei mai activi erau bulgarii, nemţii, cehii.4 În aceste condiţii, ale existenţei unei poziţii româneşti singulare în C.A.E.R şi apariţia planului Valev, era justificată legitimitatea politicii externe româneşti în Declaraţia cu privire la poziţia P.M.R în problema mişcării comuniste şi muncitoreşti adoptată la plenara lărgită a Comitetului Central din aprilie 19645. Privită ca o virtuală Declaraţia de independenţă, ecou al „propoziţiilor” Pekinului de un an mai devreme, documentul sublinia principiile care trebuiau să stea la baza relaţiilor reciproce dintre ţările socialiste, şi anume: respectarea independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecul în treburile interne, respectarea integrităţii teritoriale, egalitatea în drepturi, avantajul reciproc, ajutorarea tovărăşească, internaţionalismul socialist. Declaraţia din aprilie a fost foarte bine primită în China, care sprijinise puternic respingerea planului de restructurare al C.A.E.R.

Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C), fond C.C al P.C.R, Cancelarie, dosar 9/1960, f. 5-19 A.N.I.C, fond C.C al P.C.R, Cancelarie, 37/1963, f. 4. 3 Ibidem, dosar 6/1964, f. 1-2. 4 Marian Cojoc, Repere cu semnificaţie geostrategică în ţinutul românesc dintre Dunăre şi Mare după cel de-al doilea război mondial, în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, 2001, tom IV, p. 328. 5 BARAI, Istoria P.C.R-documentar, sinteză, cap. VII, p. 569-604.
2

1

63

Poziţia României în cazul războiului din Vietnam a reprezentat un alt punct de convergenţă în relaţiile româno-chineze. Partidul Comunist Român „şi-a manifestat întotdeauna, în trecut şi în prezent, solidaritatea activă cu lupta eroică a poporului vietnamez, i-a acordat şi îi acordă întregul său sprijin, militînd cu hotărâre pentru încetarea imediată şi necondiţionată a bombardamentelor americane împotriva Republicii Democrate Vietnam, pentru curmarea agresiunii, pentru retragerea trupelor intervenţioniste din Vietnamul de Sud, pentru dreptul poporului de a-şi hotărî singur soarta fără nici un amestec din afară.”6 Totuşi, România nu a fost dispusă să urmeze în problema vietnameză întocmai linia sovietică adoptând o poziţie separată încă de la începutul conflictului pe care Partidul Comunist Chinez a apreciat-o ca fiind cea potrivită.7 Când Uniunea Sovietică a cerut României să-i pună la dispoziţie 1-2 aeroporturi pentru a staţiona pe ele 500 soldaţi sovietici în dorinţa de a avea un coridor aerian între aceasta şi Vietnam, guvernul român a refuzat. Din acest motiv românii au fost acuzaţi de Moscova că nu doresc să ajute Vietnamul. Cu toate acestea, România a satisfăcut toate cerinţele vietnameze, inclusiv cele de armament.8 Condiţiile în schimbare de la începutul anilor ’70 au condus la alteraţii subtile în problema românească. Cum în războiul rece se prevedea calea pentru detensionare şi bipolaritate, a evoluat într-o lume multipolară, interesul României era în lărgirea relaţiilor cu Vestul. O contrapondere serioasă pentru Uniunea Sovietică în acest sens fusese Republica Populară Chineză încă de la începutul conflictului sino-sivietic. La nivelul anului 1970, relaţiile României cu China erau normale, dar rămăseseră în urmă. Între 25 mai şi 6 iunie 1970, o delegaţie românească mergea în China să-şi expună dorinţa de a amplifica relaţiile cu aceasta. Vizita fusese un success încă de la început când liderii chinezi i-au oferit României ajutor legat de inundaţiile de la acea vreme. Durata lungă a convorbirilor, precum şi interesul pe care chinezii l-au demonstrate în discuţie pentru a afla poziţia comuniştilor români în disputa ideologică şi confruntarea politică sino-sovietică arătau importanţa pe care guvernul chinez o acorda României. Delegaţia română şi-a precizat punctul de vedere, în sensul că România nu contrapune în nici un fel relaţiile sale cu P.C.U.S celor cu P.C.C, şi a insistat asupra eliminării litigiilor dintre cele două mari state prin negocieri, acordându-şi tot sprijinul în acest sens.9 Bulgaria a rămas şi la începutul anilor ’60 singura ţară comunistă unde ambasadorul sovietic stătea pe platforma tuturor ocaziilor publice şi îi acompania pe lideri în tururile prin provincii.10 Era mai departe suporterul de încredere al design-ului geopolitic sovietic. Din susţinerea întrecerii Rusiei Sovietice cu Vestul, Bulgaria şi-a făcut o direcţie principală de acţiune în politica sa externă. Pe fondul acutizării conflictelor războiului rece, statul bulgar a participat activ într-o serie de aventuri riscante sovietice în afara blocului. În conflictul dintre China şi U.R.S.S, Bulgaria, diferit de vecina sa România, s-a lansat fără nici o reţinere în favoarea celei de-a doua. La sfârşitul anilor ’60 relaţiile bulgaro-chineze erau bune. Vizita primului ministru bulgar, Anton Iugov, în această perioadă, în China, se soldase cu încercările de a copia politica „marelui salt înainte”, care avea să se dovedească un eşec. Situaţia în raporturile dintre Sofia şi Beijing s-au deteriorat o dată cu declanşarea conflictului sino-sovietic. Începând cu 1960, Moscova a început să informeze constant guvernul bulgar despre evoluţia disputei şi schimburile de mesaje între cele două mari partide comuniste. În acelaşi an 1960 apăreau primele critici ale bulgarilor la adresa chinezilor care în opinia primilor se retrăgeau de la poziţia marxist leninistă şi afectau unitatea mişcării internaţionale comuniste şi muncitoreşti.11. Opoziţia bulgară faţă de Partidul Comunist Chinez s-a intensificat şi a devenit deschisă după 1965, când Todor Jivkov a fost vizat de un atentat pus pe seama acţiunilor subversive şi activităţii propagandistice ale ambasadei chineze şi albaneze la Sofia.12
6 7

A.N.I.C, fond C.C al P.C.R, Cancelarie, dosar 21/1968, f. 10-11. Ibidem, f. 5. 8 Ibidem, f. 8. 9 Mircea Nicolaescu, Misiune de bunăvoinţă la Mao Zedong, în „Magazin istoric”, an XXXVII, nr.4, aprilie, 2003, p. 83. 10 Andrew C. Janos, East Central European in the Modern: The Politics of the Borderlands from Pre to Postcommunism, California, Standford University Press, 2000, p. 321. 11 Arhivele Consiliului de Miniştri al Republicii Bulgaria (A.C.M.R.B), fond 1B, inventar 5A, dosar 482, fila 87.
12

Ibidem, dosar 6, f. 3873.

64

Fluctuaţiile în disputa dintre Uniunea Sovietică şi China s-au simţit şi asupra Bulgariei. Atunci când critica dintre PCUS şi P.C.Ch devenea acerbă, Sofia era ecoul acuzaţiilor Moscovei şi dimpotrivă când liderii sovietici şi cei chinezi găseau calea moderată de discuţie, guvernul bulgar se situa pe poziţia abţinerii de la orice critică publică împotriva statului chinez, aşa cum s-a întâmplat în septembrie 1970.13 Chestiunea relaţiilor sino-sovietice a devenit tema dezbaterilor întrunirii neoficiale a liderilor statelor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia din Crimeea. Bulgaria şi-a însuşit pe deplin rolul în campania propagandistică antimaoistă, mai cu seamă din cauza intensificării relaţiilor Chinei cu România, Albania şi Iugoslavia. În martie 1969, Comitetul Central al Partidului Comunist Bulgar îşi afirmase dorinţa să se ţină la Sofia întrunirea partidelor comuniste din Europa Estică, care trebuia să trateze situaţia din China.14 În aceeaşi lună, Rezoluţia nr.128 a Biroului Politic al Comitetul Central al Partidului Comunist Bulgar îşi preciza cadrele poziţiei sale faţă de China şi decidea mobilizarea tuturor ziarelor şi revistelor în sensul publicării de articole care să denunţe esenţa anti-marxistă a teoriei şi practicii lui Mao.15 Se lua totodată decizia de a se acorda mai multă atenţie de către Ministerul Afacerilor Externe faţă de activitatea chineză. Ministrul de externe era acreditat să practice la întrunirea cu omologii săi din Ungaria, R.D.G, Mongolia, Polonia, U.R.S.S şi Cehoslovacia (mai-iunie) şi să ia cunoştiinţă de stadiul concret al raporturilor acestor state cu China. Şedinţa prevăzută pentru Sofia avea de fapt să se desfăşoare la Moscova, în martie 1970. La această întrunire reprezentanţii părţii sovietice au criticat politica chineză diferită de cea a blocului statelor comuniste. Ce mai activi în afara sovieticilor la şedinţă au fost est-germanii şi bulgarii. Bulgarii au adus informaţii speciale despre „politica maoistă în Balcani”16. În afara acestui gen de şedinţă coordonarea luptei contra Chinei se desfăşura şi prin departamentele ideologice ale partidelor comuniste. Problema chineză a constituit subiectul mai multor întâlniri între Jivkov, Brejnev şi Andrei Gromîko, între 1971-1973. În august 1971, Jivkov propunea în cadrul unei astfel de întruniri crearea unui centru compus din şapte partide frăţeşti care să conducă lupta contra ideologiei maoiste. În octombrie 1971, într-un raport al lui Jivkov pentru Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, acesta a explicat: „Ne confruntăm acum cu o nouă strategie, dar şi cu noi tactici mai abile şi mai flexibile.[…] Punerea în aplicare a ostilităţilor către activităţile ţărilor noastre ăn politica externă chineză înseamnă că împotriva ţărilor socialiste s-a deschis un al doilea front…Acum, cu privire la noile tactici ale liderilor Chinei noi suntem forţaţi să ne purtăm chiar şi mai curajos şi ofensiv pentru denunţarea conceptelor ideologice maoiste. De asemenea treabuie să abordăm unele direcţii politice cu privire la China, să îmbunătăţim şi să intensificăm politica de coordonare şi acţiuni practice în relaţiile internaţionale cu China.”17 La a treia întrunire din Crimeea, din iulie 1973, remarcile critice ale lui Jivkov cu privire la China au creat o dispută aprinsă între liderul bulgar şi Nicolae Ceauşescu.18 Bulgaria şi-a menţinut poziţia prosovietică în conflictul Moscova-Pekin şi a dus campania de propagandă până târziu în 1984-1985. Poziţiile pe care România şi Bulgaria le-au adoptat în faţa schismei sino-sovietice a creat o diferenţă majoră de abordare a raporturilor internaţionale între cele două state. România devenise la începutul anilor ’60 un stat socialist rebel, nealiniat faţă de politica externă impusă de Moscova, şi a continuat până la căderea regimului comunist pe această linie. Bulgaria la polul opus, întotdeauna un aliat fidel al U.R.S.S.-ului, nu avea să se dezică de statutul său în cadrul lagărului socialist şi într-o concordanţă perfectă cu hotărârile sovietice a rămas până la 1989 singurul stat din blocul comunist care nu a experimentat niciodată un conflict deschis cu Uniunea Sovietică. România în ultimele sale decenii de istorie comunistă a promovat o politică externă autonomă, bazată pe interese proprii,
13

Jordan Baev, Bulgarian and Soviet Efforts to Coordinate Soviet Bloc Anti-Maoist Propaganda Campaign, 1960-1975, in Budapest Conference “New Central and East European Evidence on the Cold War in Asia”, held on 31 October-2 November 2003. 14 A.C.M.R.B, fond 1B, dosar 6, f. 602. 15 Ibidem, dosar 35, f. 602. 16 Ibidem, f. 1364. 17 Ibidem, f. 3499. 18 Jordan Baev, op.cit.

65

sprijinind ideea unei construcţii a socialismului pe mai multe căi. Dimpotrivă, Bulgaria a fost vocea consistentă şi consecventă dintre statele din Europa Răsăriteană care a negat posibilitatea unui comunism pur separat de modelul şi conducerea sovietică.
Romania and Bulgaria. Reactions to the Extreme in front of Sino-Soviet Conflict (România şi Bulgaria. Reacţii la extreme în faţa conflictului sino-sovietic) Abtract: Present approach constitues in an attempt of explaining causes and manner of diffrent reacting of two communists states, Romania and Bulgaria, watching Sino-Soviet Conflict. On the one hand is Bulgaria, the most docile state before Moscow from entire socialist camp, in absolute solidarity with the Soviet Union in every conflict of the Cold War. On the other hand, Romania, an unobedient communist state with an open opposite position toward U.R.S.S in Sino-Soviet conflict. Romania’s reaction created, after Iugoslavia, a second major crack in socialist block and its scarecely displayed politic in those moments outlined more and more substantial in following years. The realized comparison between Romania and Bulagria in this case emphasizes so different political orientations of those neighbour countries which although were parts of the same camp and had many in common so long time succeded particular fates.

66

IV. ASPECTE ALE ISTORIEI MILITARE ROMÂNEŞTI STRATEGIA ŞI TACTICA ARMATEI LUI AVRAM IANCU
General r. prof. univ. dr. Gheorghe TUDOR –BIHOREANU Unicitatea revoluţiei române din Transilvania este pusă în evidenţă de gândirea şi arta militară a acesteia, de obiectivele şi scenariul strategic determinată de caracterul şi scopurile urmărite. Esenţialmente ofensive ca şi revoluţia care le-a generat şi căreia i-au fost total subordonate, gândirea şi arta militară la care ne referim au rezolvat ecuaţii de o reală dificultate, de importanţă majoră, în domeniul de comandament şi stat major, între care menţionăm constituirea şi dotarea armatei revoluţionare; conducerea ofensivei şi defensivei în raport cu fluxul şi refluxul revoluţiei; asigurarea logistică etc. Cele două componente ale artei militare în acel anotimp istorico – strategic şi tactic, şi-au exprimat plenar funcţiile asigurând condiţii de angajare a forţelor şi mijloacelor într-un război cu miză totală. Ceea ce se impune cu deosebire atenţiei noastre este faptul că trăsătura definitorie a strategiei armatei lui Avram Iancu, geniu al apărării fiinţei etnice şi al gliei strămoşeşti, profet cu glas de foc, mitificat pentru totdeauna de conştiinţa românească, a fost determinată de realitatea că pe o anumită treaptă a dezvoltării ei revoluţia din Transilvania, componentă a marii ridicări la luptă a poporului român în 1848, a îmbrăcat tipologic factura unui război al eliberării şi unităţii naţionale, cu obiective sociale a căror îndeplinire trebuia să ducă la instaurarea unei noi orânduiri. De aici se desprinde nemijlocit o altă caracteristică a strategiei, ca cea mai înaltă sferă a artei militare, legătura sa intimă cu politica, căreia i s-a subordonat fără rezerve. Pe aceleaşi linii de convergenţă se cere subliniat faptul că strategia a fost pusă în situaţia de a rezolva ecuaţii de mare dificultate, inclusiv de ordin organizatoric chiar în timpul războiului pentru că el le-a fost impus românilor de politica Ungariei care în unele linii esenţiale se prelungeşte în mod regretabil până în zilele noastre exprimate sub forme din cele mai brutale între care menţionăm încercările de falsificare a istoriei poporului român, mergându-se până în a face eforturi demne de alte îndeletniciri de-a scoate din adâncuri epavele şi reziduurile teoriei discontinuităţii noastre în spaţiul carpato – danubiano – pontic, denigrarea istoriei şi realizărilor poporului român, până la acţiuni care vizează dezmembrarea statului unitar român. Ca apărătoare şi salvatoare a naţiunii române, revoluţia din Transilvania a pus în faţa strategiei probleme cum ar fi găsirea căilor, modalităţilor şi mijloacelor de acţiune pentru a apăra fiinţa etnică a poporului român chiar aici în leagănul românismului şi templul tradiţiilor sale de luptă. Era o urmare a faptului că Ungaria expansionistă nu ducea război potrivit legilor acestuia, ci de lichidare a românilor, îndeosebi a elitei lor. Avem de-a face astfel cu un război dus de poporul român pentru a-şi apăra dreptul la existenţă, deoarece nicăieri în Europa sinteza dintre revoluţie şi naţionalitate, dintre îndeplinirea obiectivelor politico – sociale şi apărarea etniei nu s-au impus ca în cazul ţăranilor români în general, cu deosebire în Transilvania. Însăşi terminologia folosită nu are ţinta celei din ordinele de luptă şi de operaţii obişnuită. Analele gândirii şi practicii militare nu au consemnat nicăieri şi nici unde expresiile şi formulările din ordinele şi dispoziţiile date de comandamentul ungar în anii 1848-1849 şi chiar în directivele emanate de la guvern. Ne este greu, aşi spune foarte greu, să le redăm aici. Totuşi, pentru a satisface cerinţele tratării subiectului propus o să menţionăm doar câteva: românii erau numiţi hoarde de tâlhari, se ordona să se aplice leac radical, iar nu paliative, un gen de soluţie finală. De altfel, într-o scrisoare trimisă lui Kosuth, în aprilie 1848, Vasvari declara cu cinism „Să întindem prieteneşte o mână către cei înţelegători, dar în cealaltă să sclipească sabia nemiloasă a răzbunării. Ne silim a-i convinge cu vorbe şi cu proclamaţii. Dar asupra celor care nu se convertesc şi continuă răscoala, pronunţăm sentinţa: acest neam a fost exterminat”(e faj kiirtatott)1.

1

I. Toth T., în Kossuth Emlekkönyv, vol. II, p.326 (23 aprilie 1849).

67

Într-o scrisoare adresată lui Avram Iancu şi populaţie din tabăra română, Kemény s-a dedat la tot felul de insulte şi ameninţări, tratându-i pe români cu îngâmfare şi dispreţ2, exprimându-se că dacă vor capitula le asigură graţia unei naţiuni puternice şi mărinimoase, iar în caz că refuză vor fi exterminaţi până la copilul din leagăn, prin suliţele unei armate eroice şi îmbătate de victorii3. În acele condiţii poliedrice şi complexe se confirmau cele declarate de Iancu cu câţiva ani înainte că nu cu argumente filozofice îi poţi învinge pe tirani, ci cu lancea ca Horea, strategiei revenindu-i rolul de a da expresie organizatorică dorinţei fierbinţi a poporului român de a se opune cu armele politicii agresive a Ungariei, politicii ei de lichidare a românilor. Procesul de constituire, concentrare şi desfăşurare a armatei revoluţionare a cunoscut un ritm înalt. „S-a găsit deodată o oaste şi oastea aceasta – scria Nicolae Iorga - a luptat, mii de oameni dintrânsa au căzut, cu zecile de mii se socot jertfele luptei din Munţii Apuseni pentru triumful ideii naţionale române pe pământul naţional român al Ardealului”. Înaltul comandament al armatei revoluţionare a rezolvat una dintre cele mai dificile probleme de factură strategică – mobilizarea, concentrarea şi desfăşurarea în timp scurt, l-am numi optim, a unor efective importante recrutate dintr-un teritoriu cu suprafaţă considerabilă. Cea dintâi premisă a rezolvării acestei ecuaţii rapide a constituit-o, neîndoios, aplicarea principiului organizării teritoriale a armatei revoluţionare sub forma celor 15 prefecturi. Specificitatea situaţiei a impus ca chiar în dinamica războiului de apărare să se recurgă la desconcentrarea temporară a unor efective ale armatei pentru a le concentra şi introduce în bătălie, unele dintre ele în anumite situaţii limită, grave. Sub raport logistic sânt de relevat o seamă de trăsături care concură la completarea tabloului specificităţii acţiunilor de luptă într-o zonă de operaţii aflată pe teritoriul naţional, din care erau recrutaţi de altfel şi combatanţi. Principiul de bază, conform căruia s-au asigurat trupele cu cele necesare ducerii acţiunilor de luptă a fost acela ca fiecare să-şi ia de acasă merinde pe un timp de 3-8 zile, care a impus însă dese demobilizări pentru ca oamenii să se întoarcă la casele lor fiind chemaţi din nou în vederea continuării luptelor. Iată câteva exemple. După una dintre bătăliile date în zona Blaj, Axente Sever a permis oamenilor să se întoarcă acasă ca pe la mijlocul lunii februarie 1849 să-i mobilizeze din nou în ordinul dat precizându-se că „toţi oamenii tineri înscrişi mai dinainte la batalion să se înfăţişeze la Ciumbrud cu merinde pe 8 zile”4. La 26 februarie, datorită agravării situaţiei strategice, ca urmare a înaintării armatei generalului Bem, el a decretat mobilizarea generală în zona „ de sub poalele muntelui până la Blaj”5, cu scopul de a trece chiar la o ofensivă generală şi să elibereze Blajul. În expresia lor generală, strategia şi tactica armatei revoluţionare au rezolvat probleme atât ale ofensivei şi apărării strategice şi bătăliilor în câmp deschis, cât şi în teren muntos împădurit, impunându-se prin creativitatea şi elasticitate. Este semnificativ faptul că de la Mihai Viteazul până la Iancu nici un alt conducător de oşti român nu a aplicat cu atâta măiestrie manevra strategică pe direcţiile interioare. Comandamentele şi statele majore au recurs adesea la forma supremă a manevrei – dubla învăluire, aşa cum s-au petrecut lucrurile în timpul celor două bătălii ale Abrudului. În cazurile în care sub presiunea puternică a inamicului şi datorită complexităţii situaţiei tactice, trupele moţilor s-au repliat, s-a recurs la alarmarea populaţiei din adâncime, atât pentru a o preveni să părăsească zona de operaţii, pe de o parte, cât şi pentru a mobiliza noi forţe care să întărească primul eşalon sau să organizeze apărarea pe alte poziţii, procedeu care completează paleta argumentelor privind caracterul absolut specific al concepţiei şi al acţiunilor duse de oastea revoluţionară condusă de Avram Iancu. Dispozitivele de luptă au fost variate, concordant cu situaţiile tactice create în dinamica războiului. Ele au fost în general adânci atât în ofensivă, cât şi în apărare, ca urmare a nevoii de a asigura eforturile succesive împotriva trupelor armatei ungare dotate cu toate mijloacele de foc. Adâncimea era dată de gruparea forţelor în coloane, cât şi de modul în care ele erau desfăşurate. „Poporul armat fu împărţit în şase coloane şi la fiecare dintre ele i se fixă poziţiunea ce avea să ocupe, scria Iancu într-un raport al său în timpul bătăliei din zona Câmpeni, din prima decadă a
2 3

Silviu Dragomir, Avram Iancu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965,p.136. Studii şi documente, vol. II, p.96. 4 Raportul lui Axente Sever în Observatorul, Nr.63, 1884, p.255. 5 Raportul lui Axente Sever, în V. Popescu – Râmniceanu, op. cit., p.146.

68

lunii mai 1849, împotriva armatei lui Hatváni. Trei coloane au fost aşezate în dreapta, iar celelalte pe stânga drumului care duce de la Câmpeni peste Abrud la Zlatna şi anume pe partea dreaptă. La aşa – numitul Stiurt îşi alesese poziţiunea, ca şi altă dată, curajosul preot şi viceprefect Simon Groza din Rovine. Mai departe, înapoi la Cerniţa au fost porniţi tribunul Nicolae Corcheş şi decurionul Iambor, un soldat care servise în armată. Şi mai departe, spre drum deasupra morilor, au ocupat înălţimile tribunii Aiudeanu şi Rusu. În partea din stânga coloanele erau astfel aşezate: dealurile dintre Roşia le ocupase tribunul Mihai Andreica cu coloana sa. Mai departe, în faţa Abrudului la Surupost s-a postat tribunul Faur cu buciumanii. Celelalte înălţimi, mai aproape de drumul spre Câmpeni şi faţă în faţă cu tribunii Aiudeanu şi Rusu, au fost ocupate de trupe din centru. Acestea se găseau sub imediata comandă a preotului Vlăduţ, fostul prefect din Câmpie, care acum funcţiona la mine ca viceprefect….Despre toate aceste dispoziţii a fost informat şi Axente Sever şi invitat să ocupe drumul de munte la Dealul Mare”6 . Hărţuirea inamicului pe mari adâncimi a fost unul dintre cele mai eficiente procedee folosite de moţi. Referindu-se la condiţiile în care armata lui Kemény a făcut deplasarea de la Brad la Abrud, începând de la 11 iunie 1849, un ofiţer ungur relata că: „Să fi văzut voi marşul nostru! Grămezi de arbori, şanţuri, stânci prăpăstioase, iar moţii neliniştind fără încetare armata, când în dreapta, când în stânga. Cărările erau neumblate în adevăratul înţeles al cuvântului şi, în afară de asta, mai trebuia să ne cărăm tunurile”. Acţiunea moţilor erau concepute şi desfăşurate cu o asemenea vigoare, încât ungurii estimau forţele lor până de 10 ori mai numeroase ca efective. De pildă, fiind atacat la 10 iunie 1849 de 1.600 de moţi, Kemény considera că sânt 10.000. Într-un raport al său din 17 iunie putem citi: „Românii posedă cel puţin 70.000 de oameni, dintre care înarmaţi cu puşti sânt vreo 10.000, ceilalţi au lănci. Se bat mai bine ca soldaţii lui Puchner, sânt fanatizaţi şi disperaţi. Dacă îi goneam de la un deal, fugeau cu schimbul pe celalalt. Fugeau bine, parcă ar fi avut hârşoabe la opinci, până când soldaţii mei scoteau limbi şi se rostogoleau de pe muchie. A-i învinge în chipul acesta e cu neputinţă. Va trebui ori să se urce la ei ostăşime enormă, ori, dacă nu va fi posibil, trebuie împresuraţi cu cordon şi înfometaţi. Împresurarea să nu se încerce însă la munte, deoarece o armată mai mică o fac puzderie, ci să li se închidă drumurile pe unde au obiceiul a-şi aduce cereale”. Atacul prin surprindere asupra convoaielor inamicului a fost unul dintre procedeele tactice deosebit de eficace. Astfel, pe la mijlocul lunii iunie 1849 ungurii au organizat un transport de alimente de la Brad la Abrud, escortat de 2 companii de secui. Dar Popa Groza, care se afla în defileul de la Bucea, i-a lăsat să se apropie, pe urmă i-a atacat cu atâta vigoare, încât a reuşit să împrăştie convoiul, capturând: 38 de care încărcate cu pâine şi 2 cu slănină. Un număr de cincisprezece honvezi au rămas morţi pe loc, în timp ce secuii au luat-o la fugă cuprinşi de o asemenea panică, încât n-au mai trecut prin Brad, ci s-au îndreptat spre Deva. În situaţia creată, prefectul maghiar al Hunedoarei, Kuun Gothard, s-a adresat îngrijorat comandantului armatei de la Alba Iulia şi comisarului Stentivanyi, solicitându-le insistent să ia măsuri pentru a-l scăpa pe Kemény din gura morţii. Istoria războiului din anii 1848-1849 nu poate fi scrisă fără a fă evocată participarea femeilor sub forme şi în modalităţi dintre cele mai diferite la acţiunile militare. Ele au constituit unităţi de cavalerie care au avut un rol deosebit în bătăliile purtate cu deosebire în cea de la Mărişelu, unde ele au fost comandate de Pelaghia Roşu. Referitor la contribuţia şi rolul femeilor în războiul dus în anii 1848-1849 pentru apărarea fiinţei etnice, pentru eliberarea şi unitatea naţională sânt multe aprecieri, care încântă câteva inima şi încălzesc conştiinţele. Iată numai câteva dintre ele: Nicolae Bălcescu, care a fost martor ocular a felului în care au luptat moţii şi soţiile acestora, scrie: „Femeile nu rămaseră în urmă nici cu curajul, nici cu sentimentele naţionale. Ele luară parte la toate primejdiile soţilor lor. Din vârful munţilor ele aruncau o ploaie de bolovani care răreau rândurile vrăjmaşilor. Cântecele lor nu erau ca mai înainte, cântecele de dor şi plăcere, ci cântări pline de patriotism şi sentiment naţional”. George Bariţiu, în lucrarea sa Părţi alese din istoria Transilvaniei releva că: „Moaţele fuseseră organizate pentru luptă de către comandanta lor, Pelaghia Roţu, mama centurionului Roşu, comandantul satului” şi că „Trupa vrăjmaşă a fost dezorganizată. Asupra celor 2.500 de honvezi se
6

Raportul lui Avram Iancu, în Observatorul, Nr.31,1884, p. 121; Radu Rosetti, op. cit., p.106.

69

năpustiră cu pietre mărişencele şi cu alte obiecte. Măcelul a fost îngrozitor”. La rândul său, Xenopol sublinia: „Şi într-adevăr, cât entuziasm nu înflăcăra atunci inimile ce credeau că în această lume dreptatea şi ideile generoase trebuie să iasă învingătoare. În afară de conducătorii oficiali ai mişcării care căutau să ridice cât mai sus inimile poporului, vedem femei, vedem copii care adaugă caldele lor chemări către îmbărbăteştile îndrumări ale celor mai mari”. În timpul bătăliilor duse în plin şes, sub pleoapele munţilor, în interiorul cetăţii Apusenilor armate revoluţionară a dat o nouă strălucire gândirii şi artei militare româneşti, iar Avram Iancu s-a impus ca un remarcabil comandant de oşti. Moţii au dat în anii 1848-1849 cel mai strălucit ostaş şi mare comandant al revoluţiei române ridicat din ţinuturile lor Avram Iancu7. Cu emoţie profesională evocăm în acest cadru faptul că alese virtuţi ostăşeşti moştenite de la strămoşii geto – daci pe care Herodot i-a introdus în imperiul istoriei scrise prin măgulitoarea apreciere de a fi cei „ mai viteji şi mai drepţi dintre traci”8, pentru ca Rufus să-i califice ca „cei mai viteji oameni”9, afirmate şi confirmate pe firul timpului şi spaţiul istoric românesc, au căpătat o deosebită strălucire aici în cetatea de foc a Munţilor Apuseni în crâncena şi dura confruntare cu forţele invadatoare ungare. Dotaţi în marea lor majoritate cu arme albe, unele confecţionate în atelierele proprii, inclusiv piese de artilerie, moţii au obţinut performanţe inegalabile în luptele duse împotriva unităţilor armatei regulate, gărzilor ungare care erau înzestrate cu arme de foc. În lupta apropiată, moţii au folosit cu un deosebit succes îmblăceii, acel „agregat pentru treierat grâu sau secară”, lovind cu furie şi iscusinţă inamicul, anihilând întâi armele de foc, dar mai pe urmă ei se „ deşteptară izbind cu acelaşi mijloc de luptă căpăţâna vrăjmaşului, iar arma o luau ca suvenire”. Ei au recurs, de asemenea, la tot felul de stratageme. După un şir de insuccese, la una din mesele de seară baronul Kemény a exclamat plin de furie că Dracul să se mai bată cu popii. Era o expresie a faptului că trupele de sub comanda lui Balint, Vlăduţiu, Moldovan, Groza, Gomboş şi Todereanu, care erau preoţi, au administrat lecţia usturătoare forţelor ungureşti. Războiul dus de armata revoluţionară condusă de Avram Iancu trebuie potrivit şi cercetat ca un război al întregului popor român împotriva expansionismului ungar, un război al eliberării naţionale ca o componentă a eforturilor generale şi deloc ocazionale de a lichida dominaţia străină vetrei sale de etnogeneză lăsată ca o sacră şi înstrăinabilă moştenire de la strămoşii săi geto – daci. Cauzele lui fundamentale trebuie căutate, aşadar, în adâncimea secolelor, iar obiectivele, luptei tradiţionale. Dacă în alte părţi ale spaţiului românesc au mai fost momente de o anumită acalmie, în Transilvania, cu deosebire în Munţii Apuseni, flacăra luptei de eliberare socială şi naţională a ars continuu cu vâlvătăi, care i-a făcut pe cotropitori să se cutremure, oferind pilduitoare exemple de felul în care trebuie concepută, organizată şi desfăşurată revoluţia. Generat de cauze obiective profunde, războiul din anii 1848-1849 ne-a fost impus nu numai istoriceşte, ci şi de politica dusă de conducătorii revoluţiei ungare de la 1848 care au renunţat la adevăratele principii ale revoluţiei ungare de la 1848 care au renunţat la adevăratele principii ale revoluţiei şi au dus acţiuni de lichidare a românilor. În mod firesc, Apusenii au devenit în opinia lui K. Marx centrul unui veritabil război naţional. Că românii n-au dorit acest război, reiese şi din faptul că Avram Iancu i-a scris următoarele unui comandant militar ungur: „firea ne-a aşezat într-o patrie ca împreună să asudăm cultivând-o, împreună să gustăm dulceaţa frumuseţilor ei”10. Odată însă impus şi declanşat, românii l-au purtat cu toată hotărârea, fiind pe deplin convinşi de legitimitatea lui. Este însă de remarcat faptul că în cursul desfăşurării lui tânărul Înalt Comandament al armatei revoluţionare a probat alese calităţi de organ strategic, de stăpânire a principiilor fundamentale ale artei militare moderne. Ele sânt impresionat omagiate şi relevate de Nicolae Bălcescu care scria: „Generalii acestei oaste ţărăneşti erau nişte preoţi şi nişte tineri abia ieşiţi din şcolile de teologie, filozofie şi jurisprudenţă. Ei nu puseseră până atunci mâna pe o armă, când nevoia îi sili a se face generali şi a câştiga bătălii. Lipsiţi de cunoştinţe şi de principii de artă

7 8

Pagini din gândirea militară universală, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986. Herodot, IV, 93. 9 Quintus Curtius Rufus, Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare, Bucureşti, 1970, p.64. 10 Apud Istoria României, vol. IV, Bucureşti, 1964, p. 167.

70

militară, ei le inventară. Am văzut cu mirare cum ei dibuiseră adevăratele principii ale războiului şi cum simţiseră importanţa poziţiilor naturale şi folosul ce ştiură trage din orice localitate”11. Privite într-un larg orizont european, constituirea unei asemenea armate şi ducerea unor acţiuni de factură deosebită, strategia şi tactica armatei revoluţionare conduse de Avram Iancu nu au corespondent în analele revoluţiilor de la 1848. Alegerea justă a bazei de operaţii constituie una dintre trăsăturile esenţiale ale strategiei armatei revoluţionare a lui Avram Iancu. Acţionând în acei munţi întăriţi cu ziduri după cum se exprima Florus, comandamentul suprem român a evitat angajarea forţelor în câmp deschis în a doua fază a revoluţiei care ar fi oferit multe avantaje armatei cotropitoare ungare, silind-o să ducă lupte în condiţiile în care nu avea spaţiu de manevră şi nu putea evita atacurile date prin surprindere de trupele lui Iancu. Posadele române din Apuseni, continuare firească a celor din vremurile de glorie geto – dace, a celei de la 1330 pun în atenţie înţelegerea deplină de către comandamentul suprem şi de grupări a rolului factorului geo – spaţial în organizarea ţi ducerea acţiunilor de luptă. Pe uriaşa Columnă a conştiinţei, inimii şi sufletului românesc numele – simbol al lui Avram Iancu, care poartă aura12 de Crai al Munţilor ne apare ca o metopă încărcată de profunde semnificaţii istorice. Prin tot ceea ce a conceput şi realizat, prin tot ce a gândit şi a simţit pentru poporul român, pentru moştenirea sacră pe care ne-a lăsat-o cu virtuţi de program şi autentic testament politico – moral şi ostăşesc, pentru frumuseţea şi pilduitorul său comportament etic Avram Iancu, acest puiuţ de moţi, nu reprezintă un simplu moment înălţător din istoria noastră multimilenară, ci un pisc de pe care se conturau în plan apropiat orizonturile împlinirii idealurilor poporului român de unitate, libertate şi independenţă13. Câtă frumuseţe, câtă nobleţe este în această privinţă în aprecierea: „În aceste ţinuturi minunate am întâlnit alături de vestigiile strămoşilor noştri, locuri care evocă pagini de nepieritoare glorie înscrise de oamenii dârzi ai Ţării Moţilor sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, a lui Avram Iancu… Amintirea lor, a faptelor lor izvorâte din adânca dragoste de ţară, din ura clocotitoare contra asupririlor, va dăinui de-a pururi în conştiinţa poporului nostru”. Muzeul realizat recent la Câmpeni răspunde tocmai acestui înalt comandant. Tezaurul de învăţăminte şi concluzii militare şi moral – politice a fost valorificat în cele mai semnificative momente din istoria noastră. În anul – simbol al Marii Uniri din 1918 când toate provinciile aflate sub dominaţia străină s-au întors acasă alcătuind România Mare în Proclamaţia adresată populaţiei Transilvaniei generalul Traian Moşoiu menţiona că odată cu trupele eliberatoare „sosesc şi Horea şi Cloşca şi Crişan şi Iancu vine cu mândrii săi moţi”14. Considerăm că nu ne aflăm doar în faţa unor figuri de stil sau exprimări metaforice, pentru simplul motiv că cele două revoluţii – 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, 1848 din Transilvania, condusă de Iancu au fost într-un sens mai larg uverturi ale Marii Uniri din 1918, că ele au pregătit prin tot ceea ce au reprezentat desăvârşirea procesului de formare a statului naţional unitar român în 1918 prin voinţa unanimă şi hotărârea întregului popor român. Am îndrăzni să afirmăm că revoluţiile la care ne referim au jucat un rol esenţial în motivaţia istorică pentru a afirma tot mai mult caracterul eminamente românesc al Transilvaniei, organicitatea ei în ansamblul teritoriului românesc şi legitimitatea revenirii ei la patria mamă, ca o necesitate obiectivă. Sau altfel spus, fără aportul celor două revoluţii ar fi fost imposibil de înfăptuit Marea Unire din 1918 pe compasul istoric respectiv. În anii celui de – al doilea război mondial, când erau în joc însăşi fiinţa naţională şi statală, în cadrul măsurilor luate pentru apărarea ţării împotriva acţiunilor expansioniste ale Ungariei horthyste Marele Stat Major a considerat Munţii Apuseni ca o citadelă inexpugnabilă, numită în documentele operative fortăreaţa Apusenilor. La măsurile luate de Ungaria Horthystă în primăvara anului 1943, precum şi de crearea unui nou comandant de mare unitate (Corpul secuiesc) în apropierea liniei de demarcaţie impusă prin Dictatul de la Viena, s-a răspuns prin întărirea continuă a dispozitivului strategic din partea de vest şi nord – vest a ţării. „Înfiinţarea unor unităţi de moţi – se arăta într-unul din studiile efectuate – ar avea ca scop: /…/ Perpetuarea unei tradiţii istorice, legată de viaţa şi
11 12

Nicolae Bălcescu, Scrieri militare alese, Bucureşti, 1957. Florian Dudaş, Zarandul. Chipuri şi Faptele din trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 111-127. 13 Silviu Dragomir, Avram Iancu, op. cit. 14 În Grai Nou, revistă bilunară, anul III, Nr.1-2, Oradea Mare, 1921, p. 17.

71

faptele războinice ale moţilor, din sânul cărora au ieşit Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu”15. Cu numele lui Iancu pe buze, în inimă şi conştiinţă, batalionul de moţi care i-a purtat numele a obţinut performanţe deosebite în anii celui de –al doilea război mondial, străpungând poziţiile inamicului pe orice front a luptat. Panteonul eroilor de la Ţebea, unde se află mormântul lui Iancu „îţi insuflă ceva din sentimentele pe care le-au avut precursorii îndrăzneţi ai dezrobirii naţionale”.16 Pe unul dintre monumentele eroilor de aici sânt redate ultimele cuvinte ale lui Iancu: „mor, dar sânt răzbunat de două înfrângeri ale ungurilor de la Abrud”, Iancu s-a referit, desigur, numai la două dar ungurii au suferit mai multe înfrângeri militare, dar dintre toate înfrângerile, cea politico – morală a fost cea mai puternică şi imprescriptibilă.

15 16

Arh. M.Ap.N. fond Secţia 1, dosar Nr. 442, f.200. Ibidem.

72

DOTAREA, ÎNZESTRAREA ŞI PREGĂTIREA ARMATEI ROMÂNE LA INTRAREA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Col. prof. univ. dr. Alexandru BABOŞ Lt. col. Miron BREZOIU Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, Sibiu În luna august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial alături de Antanta, urmărind un ţel nobil: acela de a-şi elibera năpăstuiţii săi fii de sub asuprirea străină. Se sublinia că acest scop exprima interesele vitale ale poporului, că el era progresist din punct de vedere istoric, neavând nimic comun cu ţelurile expansioniste. Ba dimpotrivă, trebuia răsturnat un sistem care se încăpăţâna să menţină în tipare anacronice popoare şi naţiuni, concepţii şi mentalităţi pe care le diriguia după bunul plac. După cum arăta generalul Grigore Crăiniceanu (unul dintre marii teoreticieni militari români ai perioadei) „primul ideal al românilor şi al armatei române este apărarea ţării. Este clar documentată, reală şi adevărată, iar nu o simplă afirmaţie, declaraţia noastră constantă că România nu a avut şi nu are tendinţe de cuceriri, ci numai de apărare. Dar deosebit de idealul apărării ţării, românii mai au şi un alt ideal, acela al naţiunii române întregite“1. Aşadar, armata română a intrat în vâltoarea primei mari conflagraţii mondiale. În acele momente de răscruce speranţa de dreptate, hrănită de durerea şi suferinţa atâtor generaţii, era în piepturile soldaţilor şi ofiţerilor români, cărora patria le cerea acum, ca şi altădată, să materializeze prin sacrificii, aspiraţiile seculare de unitate. „Zeci şi sute de mii de români vor sângera pe câmpurile de luptă – scria atunci Onisifor Ghibu – atâţia dintre noi vor plăti cu însăşi viaţa lor marele vis al neamului, dar toate acestea le va răscumpăra marea dreptate ce se va face prin acest război neamului nostru“2. Amarnică premoniţie a marelui cărturar, întrucât entuziasmului primelor zile, i-a urmat un lung şir de suferinţe, înfrângeri şi jertfe. După ofensiva din Transilvania, începută sub auspicii favorabile, armata română a fost nevoită să se retragă, lăsând la cheremul inamicului cea mai mare parte din teritoriul ţării ai cărei locuitori au trăit calvarul impus de starea de ocupaţie militară. Cauzele insucceselor de atunci au constituit unul dintre cele mai disputate capitole ale participării României şi armatei sale la prima conflagraţie mondială. Însă, tributari mentalităţii de a căuta întotdeauna vinovaţi şi vinovăţii în exterior, s-a insistat, cu precădere, pa factorul extern, reprezentat de neîndeplinirea de către aliaţii din Antanta a obligaţiilor asumate, eludând factorul intern, care a avut, după opinia noastră, aceeaşi parte de vină. Articolul de faţă îşi propune să se concentreze asupra acestui din urmă aspect. Încă din 1913, an în care armata română a participat la cel de-al doilea război balcanic, au fost semnalate unele deficienţe, constatate atât la nivelul instruirii şi dotării trupei, cât şi în ceea ce priveşte pregătirea comandamentului. „Cei care au văzut la lucru pe soldaţii noştri au venit cu o constatare: trupa nu e suficient de pregătită pentru război, nu are destulă rezistenţă fizică şi îi lipsesc, într-o mare măsură, putinţele sufleteşti care îi asigură izbânda“3. Nici la nivelurile de comandament situaţia nu era mai bună. Marele Stat Major pregătise planul de campanie, după o hartă prezentată de Bulgaria la expoziţia de la Liège, unde figurau şosele inexistente“4. Iată, aşadar, grave lipsuri constatate, însă ele au fost tratate cu o condamnabilă uşurinţă de către factorii de decizie politică şi militară ai vremii, îmbătaţi de succesul fulgerător obţinut la sud de Dunăre. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat însă în anul 1916, când armata română a fost depăşită de evenimente. În cei doi ani de neutralitate ea a pierdut oportunităţile oferite de evoluţia tehnicii de luptă şi a fost privată de procedeele noi de ducere a războiului, care nu au putut fi asimilate în timp

General Grigore Crăiniceanu, Organizarea rezervelor armatei, în Pagini din gândirea militară românească, 19211916, p. 378 şi urm. 2 Col. dr. Petre Otu, Oştirea, apărătoarea actelor de unire, în Revista de istorie militară, nr. 6 (52)/1998, p. 3 3 Florin Constaniniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 240 4 Ibidem

1

73

util de către comandamentul militar suprem român, ceea ce s-a repercutat cu consecinţe imediate în campania din acel an5. Fără îndoială, războiul în care a fost angajată România era fundamental deosebit de oricare din conflictele şi campaniile militare anterioare. Noile sale dimensiuni nu se mai încadrau în tiparul clasic militar al confruntării armată contra armată, ceea ce impunea nu numai ca aceasta să fie ireproşabil pregătită, organizată şi înzestrată, ci şi întreaga naţiune. Ar fi trebuit întreprinse măsuri energice de pregătire, din toate punctele de vedere (uman, material, tehnic, moral), atât a armatei, cât şi a naţiunii, în general. Însă, în perioada neutralităţii, energiile s-au consumat în dezbateri sterile şi dispute politicianiste păguboase, care s-au repercutat, cu consecinţe nefaste asupra ţării. Cu alte cuvinte, cei doi ani de neutralitate au fost pur şi simplu irosiţi. Armata nu dispunea de o pregătire adecvată pentru a duce un război lung şi de uzură. Armamentul cu care era dotată rămăsese, cu toate eforturile financiare depuse, la nivelul anului 19006. Sistemele de mobilizare, susţinere logistică, asigurare sanitară etc. erau depăşite. Obiectivele fixate armatei de către conducerea politico-militară reclamau transformarea sa într-o forţă ofensivă de mari efective, dotată cu armament corespunzător, cu o putere de foc şi o mobilitate superioară. Ori, aceste obiective erau în contradicţie cu resursele materiale de moment ale ţării, cu orientarea impusă până atunci doctrinei, strategiei şi pregătirii de luptă7. În asemenea circumstanţe, s-a apelat la singura soluţie posibilă: mobilizarea tuturor resurselor aflate la dispoziţie. Ca atare, efectivele combatante au sporit la circa 600.000 de oameni (faţă de cei 100-150.000 de militari care făceau parte din forţele active). Însă, această orientare a dăunat pe termen scurt armatei, datorită amalgamării unităţilor active cu cele de rezervă. Mai mult decât atât, pentru cei 600.000 de combatanţi se dispunea doar de 380.000 de puşti sistem Mannlicher, dintre care 260.000 existente în 1912, la care se adăugau 50.000 de puşti comandate în Italia în anul 1915. Se mai conta pe 70.000 de puşti Henry Martini din 1877, puşti fără repetiţie, uzate fizic şi moral8. În privinţa mitralierelor, care se dovediseră a fi extrem de utile pe câmpul de luptă, exista doar câte o piesă la un batalion, în vreme ce inamicul dispunea de şase asemenea arme pentru fiecare companie9.Transmisiunile erau sub orice critică, astfel că la începutul campaniei s-au folosit ştafete, ceea ce a dus la pierderi umane, pierderi de timp şi, mai grav, la insecuritatea transmiterii ordinelor şi dispoziţiunilor*. În ceea ce priveşte dotarea cu piese de artilerie, se remarcă faptul că ea era total deficitară. Pe frontul lung de aproximativ 1600 km pe care îl ocupau trupele române, se găseau amplasate 1854 guri de foc de artilerie, ceea ce înseamnă câte un tun la 863 m10. Spre comparaţie, la Verdun, armata franceză realiza densităţi de circa 125 de tunuri pe 1 km de front (pe întreaga adâncime tactică a dispozitivului), ceea ce înseamnă o gură de foc de artilerie la 8-10 m de front11. Cauzele acestor lipsuri se regăsesc în neglijarea industriei interne profilate pe repere militare, autorităţile statului limitându-se doar la asigurarea celor necesare pentru armată, din importuri. Ori, în condiţiile în care războiul era generalizat, fiecare stat era interesat pentru înzestrarea sa proprie. În România vremii nu se fabricau nici cele mai simple şi necesare arme, cu ar fi puşca ori sabia, iar unele mijloace de luptă se produceau în cantităţi cu totul neglijabile12. Pentru suplinirea lipsurilor în material de artilerie, s-a recurs la „dezarmarea“ fortificaţiilor permanente de la Cetatea Bucureştiului şi de pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. De acolo s-au

Lt. col. Ioan Munteanu, Cauzele înfrângerilor suferite de armata română în campania din anul 1916, în Revista de istorie militară, nr. 5 (39)/1996, p. 13. 6 Lt. col. Teofil Oroian, Un „mare uitat“ al războiului de reîntregire – generalul Dumitru Iliescu, în Revista Trupelor de Uscat nr. 3-4/1994, p. 158. 7 Ibidem. 8 Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul Război Mondial, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995, p. 167. 9 Ibidem. * Este de notorietate episodul deconspirării planului operaţiei de pe Argeş – Neajlov din 1916, datorită căderii în prizonierat a celor care purtau harta şi ordinul de acţiune. 10 Gl. bg. (r) prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu, Efortul uman şi material al poporului român în anii Primului Război Mondial, în Revista Trupelor de Uscat, nr. 2/2000, p. 108. 11 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 797. 12 Gl. bg. (r) prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu, op.cit., p. 109.

5

74

recuperat tunurile şi obuzierele, constituindu-se, astfel, aproape toată artileria grea a armatei române (4 regimente de artilerie grea, 5 regimente de obuziere)13. La neajunsurile de ordin material, s-au adăugat şi erorile de comandament. Autorităţile române, bazându-se în cel mai mare grad pe aliaţi şi alianţe , nu au estimat corespunzător rezervele strategice ale inamicului şi nu au prevăzut posibilitatea aducerii de forţe de pe alte fronturi cu care acesta să treacă la contraofensivă în Transilvania14. Din aceleaşi considerente, dispozitivul adoptat în sudul Dobrogei nu a fost cel mai indicat. Mizându-se pe intervenţia oportună a Corpului expediţionar rus, diviziile române dispuse acolo erau dislocate în raioane aflate la distanţe mari unele de altele (între 65-95 km), neputându-se sprijini reciproc şi acţiona coordonat. Tocmai acolo inamicul a exercitat o presiune crescută, rupând apărarea română şi producând dezastrul de la Turtucaia, cu consecinţe nefaste pentru întreaga campanie a anului 1916, întrucât modificarea planului iniţial nu a servit decât Puterilor Centrale. Oprirea ofensivei din Transilvania şi translatarea centrului de greutate al operaţiilor militare în Sud, a dat posibilitate adversarului, ca, în interiorul arcului carpatic, să concentreze mari cantităţi de forţe şi mijloace cu care a trecut fără întârziere, la contraofensivă. În sudul ţării, la Dunăre, s-a pus în aplicare manevra de la Flămânda, care ar fi avut mari sorţi de izbândă, dacă condiţiile meteorologice nu ar fi fost potrivnice. Ca atare, operaţia dunăreană a fost oprită, trupele fiind trimise din nou în Transilvania, suportând marşuri istovitoare, în condiţiile precarităţii drumurilor şi a mijloacelor de transport. S-a irosit, astfel, posibilitatea încercuirii adversarului din sud. Chiar generalul Mackensen a recunoscut în faţa lui Averescu faptul că dacă se continua la Turtucaia, trupele de sub comanda sa ar fi fost pierdute. Erorile săvârşite de comandamentul român au fost semnalate şi de generalul german Erich von Falkenhayn, care aprecia că atingerea liniei Mureşului de către trupele române şi luarea sub control a liniei ferate din respectiva vale, la vest şi nord de Sibiu, s-ar fi soldat cu pierderea Transilvaniei de către Puterile Centrale. Trebuie, totuşi, subliniat faptul că erorile de comandament la nivel tactic şi strategic, au fost marcate în principal de lipsa de experienţă a comandanţilor, care au fost nevoiţi să acţioneze conform altor scenarii decât cele în care se instruiseră ani de-a rândul, după regulamente şi instrucţiuni elaborate înainte de conflagraţie. Cu alte cuvinte, armata română nu a fost nepregătită pentru război, ci pentru a susţine un război mondial15. Cu totul altfel au stat lucrurile în campaniile anului 1917, când beneficiind de trupe cu experienţă de război şi dotate cu armament şi tehnică de luptă moderne, comandamentul român s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor pe care naţiunea şi le-a pus în forţa sa de luptă. În perioada de după această primă conflagraţie planetară, critica de specialitate a dezbătut toate problemele şi lipsurile constatate în campania anului 1916, ca şi la nivelul întregului conflict, una dintre concluzii fiind aceea că armata trebuie înzestrată, dotată şi pregătită corespunzător, în concordanţă cu scopurile urmărite într-un eventual nou război. „Deşi românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, deşi s-a bătut şi se va mai bate, a înaintat şi va înainta cu pieptul gol sau numai în cămaşă contra focului celui mai puternic al mitralierelor vrăjmaşe, datoria noastră este să-i acoperim pieptul lui de aramă şi să-i economisim cele şapte vieţi cu armamentul cel mai eficient“, sublinia plastic generalul Ion Jitianu16. În concluzie putem aprecia faptul că armata română a dovedit curaj şi spirit de sacrificiu, a răspuns tuturor solicitărilor care i-au fost impuse, a făcut faţă unui inamic extrem de bine motivat şi dotat tehnic, realizând în anul 1916 maximum din ceea ce putea fi realizat, cu mijloacele precare pe care le-a avut la dispoziţie. Poate şi datorită acestui fapt şi-a atras admiraţia, mai ales din partea adversarilor săi.

13 14

Lt.col. Teofil Oroian, op.cit., p. 156. Lt. col. Ioan Munteanu, op.cit., p. 13 15 Ibidem. 16 Gl. Ion Jitianu, Verdunul în văpaie, 1914-1918, Tipografia Revistei Infanteriei, Bucureşti, 1938, p. 380

75

PREGĂTIREA DE RĂZBOI A MARINEI ROMÂNE (1914-1916)
Căpitan-comandor dr. Marian MOŞNEAGU Muzeului Marinei Române, Constanţa Intrarea României în primul război mondial a fost precedată de o perioadă de pregătire politico-militară. Astfel, între 1914-1916, statul român a promovat o politică de neutralitate activă faţă de Puterile Centrale şi Antanta. Potrivit planurilor de campanie elaborate de Statul Major General, până în anul 1916 participarea Marinei Militare la un eventual război se rezuma la asigurarea apărării pe graniţa de Sud, nefiind luată în calcul şi în apărarea litoralului maritim vestpontic, aceasta fiind pusă pe seama aliaţilor1. În perioada de neutralitate, ofiţerii de stat major au conceput diferite situaţii pentru angajarea Marinei Militare într-un eventual conflict, având în vedere ipotezele de război: renunţarea la gurile Dunării, a Deltei, a coastelor şi porturilor maritime, unităţile Marinei menţinându-se în defensivă sub protecţia barajelor de mine; acţiunea pe Dunăre cu navele grupate pe sectoare, pentru interceptarea comunicaţiilor fluviale ale inamicului, care deţinea în posesie malul dominant2. În conformitate cu ,,Darea de seamă asupra măsurilor luate de Direcţia Marinei în perioada 1 aprilie 1914 - 1 aprilie 1915 pentru pregătirea de război a Marinei”, înaintată de directorul superior al Marinei, contraamiralul Constantin Bălescu, prin Referatul nr. 498 din 16 mai 1914 s-a prezentat problema construcţiei unui tip de ceam de 600 tone, care în timp de pace să servească pentru transporturi comerciale, iar în timp de război să fie întrebuinţat pentru transporturi de trupe călări şi cai ai regimentelor de infanterie şi artilerie. S-a intervenit la Ministerul Lucrărilor Publice pentru punerea în executare a 25 şlepuri de acest tip. S-a aprobat construcţia în Arsenalul Marinei a şase ceamuri tip mare, propuse în Referatul nr. 497 ca fiind necesare pentru transporturi de trupe călări, pentru care s-a acordat suma de 480.000 lei din creditul de 70.000.000 lei, deschis prin Legea nr. 2123 din 16 mai 1914. Simţindu-se nevoia ca viitoarele ceamuri să poată să fie apte să transporte şi material de căi ferate, s-a studiat proiectul unui bac de 600 tone, rămânând ca, din fondul aprobat, Arsenalul Marinei să construiască două bacuri de 600 tone şi patru ceamuri tip mare pentru transporturi de trupe călări şi material de infanterie şi artilerie, cu posibilitatea ca aceste ceamuri să poată servi la nevoie şi la transportul materialului de căi ferate. La 25 iulie 1914, Marele Stat Major a comunicat aprobarea relativă la amenajarea a 10 şlepuri particulare pentru transportul de trupe călări, rechiziţionate de la societăţi particulare, alocându-se din creditul ,,X” suma de 60.000 lei pentru lucrări de amenajare. Aceste şlepuri au fost rechiziţionate de la Societatea Anonimă de Dunăre şi de la particulari. Prin rezoluţia pusă pe Referatul nr. 1428, la 29 iulie 1914 s-a aprobat construcţia a trei stăvilare, în lungime fiecare de 800 metri, după modelul propus de Serviciul Hidraulic al Ministerului Lucrărilor Publice şi în înţelegere cu Direcţia Marinei, pentru apărarea fixă a podurilor şi vaselor de război şi de comerţ ale statului, împotriva minelor derivante sau de baraje scăpate pe Dunăre.

Vezi, pe larg, dr. Marian Sârbu, Marina Română în primul război mondial. 1914-1918, Editura Academiei Navale ,,Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002 şi Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Marina Română în primul război mondial, Editura Modelism, Bucureşti, 2000. 2 Pentru detalii, vezi Nicolae C. Petrescu, Cu tricolorul la catarg. Comandanţi de marină în războiul pentru întregirea României, Editura şi Tipografia Europroduct, Piteşti, 2002. Idem, Marinari pe cerul patriei. Piloţi şi observatori aerieni în războiul pentru întregirea României, 2003. Idem, Marina Română în războiul pentru întregirea României, 2004.

1

76

În acest scop, s-a alocat suma de 60.000 lei din creditul ,,X” pentru construcţia acestora. Stăvilarele au fost construite şi depozitate de către Serviciul Hidraulic în şlepuri la Olteniţa, pentru a fi întrebuinţate la momentul oportun. Prin Referatul nr. 1552, la 5 august 1914 s-a propus să se aprobe din creditul ,,X” un fond de 813.000 lei pentru: a) Aprovizionarea materialelor necesare vaselor Marinei în timp de campanie, ca supliment la cele aprovizionate din fondurile bugetare din timp de pace; b) Amenajarea vaselor-spital pentru Armată şi Marină şi a unui vas- manutanţă pentru Marină; c) Materiale pentru completarea mijloacelor de transbordare şi transport pentru trupe în campanie; material pentru un pod improvizat pe şlepuri. Prin rezoluţia pusă pe Referatul nr. 1618, la 13 august 1914, s-a aprobat construirea unui stăvilar uşor pentru apărarea vaselor Marinei împotriva minelor plutitoare, acordându-se suma de 5.000 lei din cei 60.000 lei deja aprobaţi, din creditul pentru stăvilarele fixe. Stăvilarul se compunea dintr-o plasă susţinută de flotoare ancorate. El a dat rezultate satisfăcătoare în apărarea pontonului. La 1 noiembrie 1914, s-a aprobat suma de 2407,20 lei din creditul ,,X” pentru pregătirea aparatelor, sculelor şi materialului necesar pentru organizarea bateriilor de coastă de 150 mm instalate la Turtucaia. La 5 noiembrie 1914, s-a aprobat suma de 20.000 lei pentru a se pune minele destinate apărării portului Constanţa în stare de funcţionare. Prin Raportul nr. 25, Comandamentul Marinei a propus să se facă o apărare la larg cu 300 mine sistem Hertz în porturile Constanţa şi Mangalia, Marele Stat Major aprobând propunerea de a se pregăti materialul pentru orice împrejurare. De asemenea, s-a aprobat şi proiectul de organizare pentru împiedicarea vaselor uşoare ostile pe Dunăre, care ar forţa intrarea pe Dunărea de Jos. În înţelegere cu Ministerul de Interne, s-au luat măsuri pentru a asigurarea legăturii telefonice şi pazei prin intermediul vaselor Marinei în punctele Sulina, Gorgova, Ceatalul Sfântu Gheorghe şi Galaţi. La 6 noiembrie 1914, a fost contactată Direcţia Armamentului pentru a se completa muniţiile tunurilor de 37 şi 57 mm ale Marinei, din rezerva de muniţii a pieselor din regiunile fortificate. Cu nr. 13.822, Direcţia Armamentului a confirmat trecerea a 13.485 proiectile de 37 mm cu elementele lor de la Regiunea Focşani-Nămoloasa-Galaţi la Comandamentul Marinei. Prin Referatul nr. 2675, la 29 noiembrie 1914 s-a informat că vapoarele ungare şi austriace uzau foarte des de pavilionul românesc de comerţ şi că autorităţile austro-ungare organizau pe Dunăre, în apele noastre, atentate cu maşini infernale plutitoare, în condiţii condamnate de legile războiului, solicitându-se crearea un serviciu de supraveghere în regiunea Giurgiu-Timok şi Timok-Gura Văii. La 4 decembrie 1914 a fost trimis un convoi de vase, cuprinzând un baraj complet de mine, pentru a se instala la Turnu Severin. La 16 decembrie 1914 s-a hotărât ca vasele Escadrei de Dunăre să ierneze la Galaţi, păstrându-se armate la ancoră, gata de plecare la primul ordin. Pe timpul staţionării la Galaţi, s-a ordonat să li se facă reparaţiile necesare, fără a împiedica prea mult mişcarea la primirea unui ordin de plecare. Pentru ca vasele Marinei să aibă asigurat un stoc de cărbuni pentru o viitoare campanie, de comun acord cu Serviciul Maritim Român s-a consemnat în depozitele Brăila şi Sulina o cantitate de 4.270 tone cărbuni, în valoare de 187.680 lei. Pentru nevoile Arsenalului Marinei, la 20 ianuarie 1915 s-au aprovizionat din comerţ materiale pentru construcţie (aramă, table, plumb, etc.), precum şi pentru întreţinerea şi reparaţia vaselor Marinei, în valoare de 70.281 lei din creditul ,,X”. La 24 ianuarie 1915, primejdia minelor plutitoare pe Dunăre s-a repetat, fapt care a necesitat organizarea unui detaşament la Turnu Severin, sub conducerea unui ofiţer superior. În 77

acest scop, au fost trimise o şalupă tip ,,ARGEŞ” şi un torpilor, pentru escortarea vaselor Navigaţiei Fluviale Române, care făceau curse între Turnu Severin – Prahovo. La 1 februarie 1915, pe plaja dintre Sulina şi Sfântu Gheorghe au fost pescuite mai multor mine ruseşti, un ofiţer delegat fiind desemnat să efectueze constatările necesare şi transportarea acestora la Galaţi. La 19 februarie 1915, a fost numită o comisie, compusă din comandorul Spiropol Ioan şi căpitanii Bălănescu Ioan, Marţian D. şi Livezeanu I., care să revadă poziţia de la Gura Văii. La 26 martie 1915 s-a aprobat suma de 2.495 lei pentru confecţionarea uneltelor necesare pescuirii minelor plutitoare, care trebuiau date posturilor de marinari din pichetele situate în regiunea Olteniţa-Vârciorova. La 12 martie 1915 s-a aprobat suma de 1.368,50 lei din fondul materialelor Marinei, pentru construirea de lotci şi unelte necesare pentru observarea şi pescuirea minelor pe litoralul Mării Negre. Totodată, au fost extinse măsurile de observare şi pază împotriva minelor aruncate la ţărm pe toată coasta maritimă românească, de la Stari Stambul până la Ecrene. La 18 martie 1915 s-a aprobat suma de 22.605,89 lei pentru construcţia a nouă furci speciale pentru tunurile de 37 mm şi opt furci de oţel pentru cele de 47 mm, care să permită trageri verticale împotriva baloanelor sau aviaţiei, nouă afete speciale pentru debarcare şi opt furci pentru mitralierele de 6,5 mm. Pentru pregătirea încărcăturilor necesare tunurilor de 152,4 mm Armstrong, s-a aprobat suma de 102.000 lei din creditul ,,X”, în timpul când se urmau tratativele cu Pulberăria Lăculeţe pe comanda a 35.530 kg pulbere A1 prismatică, Comandamentul nefiind înştiinţat că, în conformitate cu Ordinul nr. 10.077 al Marelui Stat Major, tunurile de 152,4 mm trebuiau predate Regimentului de Asedii recent înfiinţat, astfel că această comandă a fost transferată Direcţiei Armamentului. Construcţia contratorpiloarelor ,,MĂRĂŞTI şi ,,MĂRĂŞEŞTI” la Şantierul Naval ,,Pattison” din Napoli a continuat în bune condiţii. Problema armamentului a fost suspendată din cauza evenimentelor internaţionale3. În preajma primului război mondial, efectivele Marinei Militare se ridicau la 2 562 oameni, din care 147 ofiţeri şi asimilaţi, 98 maiştri şi meseriaşi civili, 2 242 trupă şi reangajaţi4. Ritmul de creştere al efectivelor Marinei Militare în perioada 1878-1914 a fost de 4,1 ori, respectiv de la 626 ofiţeri şi trupă în anul 1878 la 2 562 în anul 19145. Agravarea raporturilor internaţionale a determinat România să acorde o atenţie sporită întăririi capacităţii sale de apărare, pregătirii şi înzestrării corespunzătoare a armatei. La 17/30 decembrie 1912, pe baza programului complex de înzestrare elaborat de Ministerul de Război, al cărui titular era generalul de divizie Constantin N. Hârjeu, Parlamentul a aprobat pentru Marina Militară credite în valoare de 18 000 000 lei pentru nave, muniţii şi materiale. În campania anului 1913, misiunile Marinei Militare au constat în poliţia apelor fluviale, aducerea mijloacelor de transport pe Dunăre, executarea podului de la Turnu Măgurele şi în special sprijinul trecerii trupelor peste Dunăre. Învăţămintele rezultate din această campanie au determinat factorii de răspundere să comande de urgenţă în Italia patru distrugătoare şi un submarin în Franţa, pentru a face faţă nevoilor imperioase de apărare a intereselor noastre pe apă. La începutul primului război mondial, România dispunea de 40 de nave fluviale şi maritime.
3 4

Arhivele Militare Române (în continuare: A.M.R.), fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 117, f. 1-3. Istoria militară a poporului român, Vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 101. 5 Muzeul Marinei Române, Statul Major al Forţelor Navale. 1860-2005. Tradiţii şi perspective, Coordonator: căpitan-comandor dr. Marian Moşneagu, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p. 44.

78

1. Marele Stat Major, Secţia a III-a Biroul 7 Marină Declaraţia făcută de sublocotenentul Păunescu din Detaşamentul de Mine şi B.L. Mocanu Vine din postul Mocanu vis a vis de Keremje. Raportează ieri că a primit un plic confidenţial personal, cu însărcinarea de a merge în Ostrovul Mocanu, unde a dus două tuburi de lansare de lemn cu două torpile automobile. Le-a făcut şanţurile necesare şi le-a pus în apă la adâncimea de 40 cm. La ora 12 (14 august) a trecut monitorul ,,SAMOS” pe la 100-150 metri de mal şi ofiţerul a lansat ambele torpile şi s-a retras în Ostrov. A tras şi o salvă de infanterie mai mult ca semnal pentru personalul posturilor din Ostrov. După 5 minute a revenit la staţie şi a constatat că o torpilă ieşise cam 1/3 parte din tub şi alta numai cu conul din tub. Loviturile n-au funcţionat din cauza relei funcţionări a tuburilor. Ofiţerul a înecat ambele torpile lângă postul de lansare, loc pe care îl cunoaşte bine, când se va putea face vreo operaţie de scoatere. p. conformitate Locotenent-comandor, Ioan Bălănescu ( A.M.R., fond 5554, dosar nr. 82, f. 92-93.) 2. Ordin nr. 301 din 14 august 1916, către Comandamentul Marinei Militare Ca urmare la telegrama nr. 3 de la 13 august seara, binevoiţi a cunoaşte că s-a încuviinţat ca amiralul Patton, comandantul Escadrei din Constanţa să instaleze o serie de posturi de observaţiune cu linie proprie telefonică, de-a lungul coastei noastre maritime. În noaptea de 14/15 august, Escadra Rusă cu mijloacele proprii, va ancora mine submarine în mare număr, vreo mie, împrejurul Constanţei la mare distanţă, cam vreo zece mile, pentru a adăposti oraşul de bombardare inamică; barajul proiectat de noi devine deci inutil şi chiar primejdios. Escadra Constanţei cuprinde: - Cuirasatul ,,ROSTISLAV” - Submarinul ,,KARP” şi ,,KARASS” - 6 vase dragă-mine şi transporturile necesare. Sub ordinele amiralului Patton se vor instala baterii de coastă şi baterii antiaeriene, care se vor preciza prin ordine ulterioare. Căpitan-comandorul Frunzianescu Angelo, comandantul Apărării portului, împreună cu tot personalul din ordinea de bătaie a unităţii sale, trece sub ordinele amiralului Patton, care devine comandant şef al Apărării noastre maritime şi al portului Constanţa, fără oraş. Căpitan-comandorul Frunzianescu va fi şi organul de legătură între Apărarea Maritimă şi Comandamentul Teritorial. În ceea ce priveşte cooperarea rusă la apărarea fluvială, ea cuprinde: 1. 3 canoniere tip ,,Donetz”, formând o diviziune sub comanda d-lui Svignine, capitaine de vaisseau, care va trece sub ordinele Comandantului Român al Flotei de Operaţiuni. Canonierele au sosit în Dunăre şi vor aştepta la Reni ordinul de înaintare. 2. Un detaşament de torpilori şi mineri cu materialul ce aţi primit deja, sub comanda d-lui Semenoff, capitaine de fregate, având ca secund pe dl. Grigorenko, lieutenent de vaisseau. Detaşamentul are şi un aeroplan propriu pentru operaţiunile sale inclusiv această unitate, în complectul ei, se va pune sub ordinele imediate şi exclusive ale comandantului Apărărilor sub Apă. p. Ministru Director Superior Contraamiral Constantin Bălescu (A.M.R., fond 5554, dosar nr. 82, f. 94-95.)

79

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA POLITICA DE ÎNZESTRARE A ARMATEI ROMÂNE ÎN DECENIUL AL PATRULEA AL SECOLULUI XX
Prof. Costin SCURTU Muzeul Militar Naţional - Filiala Constanţa Înzestrarea armatei române, la începutul deceniului al patrulea, avea să fie puternic afectată de efectele crizei economice. Din datele publicate de Societatea Naţiunilor, în anul 1932, asupra cheltuielilor militare, rezultă că România aloca pentru întreţinerea armatei sale cele mai mici fonduri dintre toate statele europene. Sfârşitul crizei economice marca începutul unei alte crize, cea a relaţiilor dintre state, deschisă adată cu părăsirea de către Germania a lucrărilor Conferinţei pentru dezarmare şi a Societăţii Naţiunilor. La aceasta se adaugă şi eşecul înregistrat de Societatea Naţiunilor în stoparea agresiunii japoneze în Extremul Orient. La 16 noiembrie 1933, Paul Bancour, ministrul Afacerilor Străine al Franţei, comunica ambasadorilor de la Roma, Londra şi Berlin „că lipsa de unitate a puterilor îndrituite să apere prevederile tratatelor de la Versailles nu face altceva decât să încurajeze atitudinea Germaniei, în special în problema înarmărilor”1. La 11 decembrie 1933 a avut loc la Košice întâlnirea dintre Edvard Beneš şi Nicolae Titulescu. Prin declaraţiile lor se sublinia hotărârea celor două ţări de a se încadra în frontul ţărilor antirevizioniste. „Revizuirea tratatelor înseamnă război. Noi vrem pace. Dacă alţii nu o vor, nu ne temem nici de acesta”2. Rudolf Kiszling referitor la reacţiile Micii Înţelegeri, menţionează: „Actorii principali erau Beneš şi Titulescu. Acesta din urmă a lichidat frontul de apărare româno-polon, de până atunci, îndreptat împotriva bolşevismului şi, de dragul Moscovei, care îşi întindea tot mai mult firele spre Paris, s-a legat şi mai strâns de Ceholovacia”3. În planul politicii interne s-au înregistrat o serie de luări de poziţie din partea oamenilor politici, pentru a se continua politica externă de apărare a sistemului tratatelor de la Versailles „pentru menţinerea Cartei Europene neschimbată, şi pentru ca revendicările nerealizabile să nu dezlănţuiască un nou război, care cufunda omenirea într-o situaţie şi mai gravă ca cea din trecut”4. În acelaşi sens au fost apreciate şi relaţiile româno-sovietice, care cunoşteau o perioadă de ameliorare şi normalitate. Stabilirea, la 9 iunie 1934, a relaţiilor diplomatice între România şi Uniunea Sovietică a avut implicaţii multiple asupra evoluţiei României şi a organizării sistemului militar defensiv, accentul pregătirilor militare fiind pus în principal pe apărarea frontierei vestice a ţării. La 9 ianuarie 1934, Marele Stat Major a înaintat Ministerului Apărării Naţionale un studiu, în care se sublinia necesitatea de măsuri concrete, corespunzătoare noilor condiţii politico-strategice europene. Se menţiona că: „cine are interese să nu provoace, cum este cazul nostru, nu va putea evita de a nu fi provocat; singura garanţie contra provocării este însă permanenta şi completa pregătire pentru război”5. La 21 februarie 1934, pe baza unei analize pertinente a situaţiei materiale a armatei, a forţei sale combative şi a capacităţii de luptă, în contextul schimbărilor intervenite în raportul strategic european, Marele Stat Major s-a adresat Consiliului Superior al Apărării Ţării, cu solicitarea de a se trece la adoptarea unor măsuri urgente pentru reorganizarea şi înzestrarea armatei. Raportul a fost analizat în şedinţa din 9 martie 1934, în prezenţa lui Carol al II-lea, şi s-a hotărât întocmirea de urgenţă a unui studiu asupra necesităţilor din dotare, a surselor de aprovizionare şi a mijloacelor
D.D.F (1932-1935), tome 5, Paris, 1964, doc nr. 20. Ibidem, doc. nr. 137. 3 Rudolf Kiszling, Die militarischen Vereinbarungen Kleine Entenete (1929-1937), Verlag Oldenberg, Munchen, 1959, p. 46. 4 Monitorul Oficial, partea a III-a, nr. 38 din 4 aprilie 1934. 5 A.M.R, fond 332, dosar nr. 29, f. 348-349.
2 1

80

materiale şi financiare necesare pentru o astfel de acţiune6. La 12 martie, instituţia Armatei a prezentat spre dezbatere Consiliului Superior al Apărării Ţării propunerile sale. În cadrul şedinţei a fost consemnată declaraţia lui Gheorghe Tătărescu, în care se: „consideră situaţia externă ca foarte gravă şi fără a fi alarmistă crede că înarmarea noastră trebuie să fie preocuparea oricărui om politic conştient de răspunderea ce o are”. Primul ministru, bazându-se pe părerea specialiştilor, prevede posibilitatea izbucnirii unei noi conflagraţii peste 2 ani, „pe când o mobilizare preventivă de pe o zi pe alta să fie necesară a se produce”7. Şeful Marelui Stat Major a întocmit un raport adresat primului ministru la 23 iunie 1934, în care se arătau lipsurile şi nevoile de înzestrare şi dotare ale armatei, care „sunt enorm de mari şi având în vedere situaţia politică actuală, ordinea de urgenţă a tuturor realizărilor de urmărit este: urgenţa I-a Frontul de Vest (Ungaria); urgenţa a II-a Frontul de Est (Rusia); urgenţa a III-a Frontul de Sud (Bulgaria). Pentru anul acesta (1934, n.n.) şi pentru Frontul de Vest în scopul unei cât mai bune utilizări vom distinge: etapa 1-a de a realiza acoperirea; etapa a 2-a rezerva acoperirii; etapa 3a grosul forţelor”8. La insistenţele forurilor politice române, Louis Barthou, ministrul de externe francez a întreprins o vizită în România, între 21-23 iunie 1934. Prim-ministrul român i-a declarat ministrului francez, că România are mulţi oameni al căror curaj a fost deja probat, dar ea nu dispune, din păcate, de material suficient.”9 Gheorghe Tătărescu aprecia necesară livrarea imediată a unor categorii de armament (artilerie grea şi uşoară de câmp, muniţie adecvată şi aviaţie), pentru dotarea corespunzătoare condiţiilor câmpului de luptă a unei grupări de forţe de valoarea a 10-12 divizii. Armamentul solicitat era “absolut indispensabil României pentru asigurarea apărării şi pentru ca să poată juca rolul pe crae Franţa, aliat sa, în aşteptă la momentul potrivit.”10 Ministrul Louis Barthou a evidenţiat poziţia guvernului francez, care aprecia “importanţa intervenţiei armatei române în caz de conflict” şi că va sprijini efortul de înzestrare al armatei române.11 Edificarea laturii vestice a sistemului defensiv naţional, acţiune ce a impus dirijarea tuturor disponibilităţilor materiale şi financiare ale ţării destinate sporirii capacităţii de apărare, a devenit coordonată de exprimare a întregului efort întreprins pe plan militar de statul român, până la declanşarea celui de al doilea război mondial. Acţiunea efortului militar reprezintă latura materială a politicii externe româneşti, ea constituie elementul de raportare şi control al instrumentului diplomatic în diversele sale ipostaze. Într-o notă a Marelui Stat Major privind măsurile militare hotărâte şi aplicate în prima parte a anului 1934, se menţionează: „Să se procedeze la măsuri care privesc numai acest front pentru a nu provoca suspiciuni din partea celorlalţi vecini şi în special din partea Rusiei cu care ne găsim în tratative de recunoaştere a graniţelor şi de reluare a raporturilor diplomatice”12. În ultimele luni ale anului 1934, România a desfăşurat o serie de acţiuni, care au vizat stabilirea cadrului legal al coordonării eforturilor militare ale Micii Înţelegeri, în persppectiva declanşării unui conflict generalizat. Între 13-22 noiembrie 1934 s-a desfăşurat Conferinţa şefilor de state majore ale armatelor Micii Înţelegeri, ţinută la Praga.13 Între documentele semnate cu acest prilej, amintim: „Proiectul de operaţii al Micii Antante contra Ungariei” şi „Proiectul nr. 6 conflict general”. Documentele amintite plecau de la premisa că Cehoslovacia ar putea fi atacată simultan şi succesiv de mai multe forţe ostile, iar Iugoslavia şi România, fără a fi atacate şi nici imediat ameninţate de nici o putere, să intervină în favoarea aliatei lor.14 De remarcat, este rolul de placă turnantă al întregului complex militare angajat de aliaţi, care îi revine României.
6 7

Idem, fond 948/RSS 3, dosar nr. 1379, f. 49. Idem, fond 948/RSS 1, dosar nr. 62/1934, f. 9. 8 Idem, fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 24/1934, f. 1-2. 9 D.D.F (1932-1939), tome 6, Paris, 1964, doc. nr. 366. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Idem, fond 948, dosar nr. 437, f. 401. 13 A.M.RA, fond 948, dosar nr. 423, f. 149-195. Vezi şi fond 332, dosar nr. 29, f. 119-129. 14 Idem, fond 948/RSS 3, dosar nr. 1351, f. 326-333.

81

Secţia operaţii din Marele Stat Major a analizat „o serie de chestiuni, care în ultimul timp au devenit foarte acute.” Printre problemele acute, care afectau România, erau enumerate: „Anschlussul; revizuirea frontierelor din Europa Centrală; constituirea blocului italo-austro-ungar; înarmările Ungariei; restaurarea Habsburgilor”. În raportul întocmit, se sublinia că: ”Fiecare din aceste chestiuni în parte şi cu atât mai mult angrenările lor pot declanşa conflicte armate. În plus, cum prin aceste chestiuni se urmăreşte răsturnarea ordinii stabilite o dată cu tratatele de pace, rezultă că ele lovesc interesele României în modul cel mai grav.”15 În acelaşi timp, s-a trecut la pregătirea unei grupe gata să intervină în orice moment pe frontiera de vest, dar latura de est a ieşit din preocupările organizatorice ale forurilor de decizie politică şi militară. În „Proiectul pentru planul de manevră al Marelui Cartier General”, pentru anul 1935, întocmit la sfârşitul anului 1934, s-a ţinut „seama de factorii care determină importanţa şi valoarea sa relativă”. Marele Stat Major a stabilit următorul sistem de clasare: „a.) Ca importanţă a problemelor ce ne pot pune Rusia-Ungaria-Bulgaria, b.) Ca ordine de urgenţă în rezolvarea acestor probleme: Ungaria-Rusia-Bulgaria.”16 Pe de altă parte, guvernul roman a adoptat măsuri urgente pentru îmbunătăţirea înzestrării armatei cu armament şi mijloace de luptă, în special a marilor unităţi destinate să acopere frontiera de vest a teritoriului. Necesităţile armatei au fost calculate, la 16 noiembrie 1934, la aproximativ 4,5 miliarde lei. Efectele acestui plan de înzestrare se vor face simţite de abia în anii 1938-1939.

15 16

Ibidem. Idem, fond 948, dosar nr. 437, f. 547.

82

CONSIDERAŢII REFERITOARE LA FORTIFICAŢIA MILITARĂ A FRONTIEREI DE VEST A ROMÂNIEI (1930 - 1940)
Lt. col. r. drd. Constantin MOŞINCAT Comisia Română de Istorie Militară, Oradea După făurirea României Mari, obiectivul politic fundamental - acela al menţinerii statuquo-ului teritorial - a determinat adoptarea concepţiei militare strict defensive. Comanda politică fiind clară, factorul militar a căutat numai căile şi direcţiile de acţiune pentru eficientizarea acesteia. Mutaţiile politico - strategice internaţionale, ascensiunea statelor fasciste şi revanşarde şi acţiunile destabilizatoare îndreptate împotriva României a orientat apărarea naţională spre două direcţii – una externă, politico-diplomatică şi una internă, strict militară. Pentru a atenua factorii de risc, la adresa României, s-au încheiat acorduri politico-militare regionale1 cu caracter strict defensiv. Acordurile aveau prevederi exprese de susţinere reciprocă a intereselor de securitate colectivă şi individuală a fiecărei părţi semnatare. Însufleţiţi de dorinţa menţinerii păcii şi de asigurarea inviolabilităţii teritoriului, România şi amicii săi tradiţionali Franţa şi Anglia şi statele membre ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice2 - au luat în discuţie şi au perfectat planuri comune de respingere a agresiunii, care s-ar fi produs asupra lor, din partea Germaniei, Italiei, Ungariei şi Bulgariei şi cu o ipoteză extinsă, pentru un război generalizat. Problemele de fond, ale apărării şi colaborării militare, au fost actualizate mereu, în funcţie de evoluţia vieţii politico-militare europene. „Nem, nem, soha”3 a fost clamat în parlamentul Ungariei după ratificarea tratatului de pace de la Trianon. Revizionismul maghiar a cunoscut, de atunci şi până în 1940, diferite grade de manifestare, dar niciodată nu a încetat şi a prins consistenţă, în special, după apariţia în centrul european al fascismului, ca fiind cel mai periculos focar de război. În acest context planurile de război, în raport cu factorii externi apropiaţi, au fost mereu actualizate şi acordate cu posibilităţile interne şi cu susţinerea externă de care România a fost legată prin alianţe. În acest context, conceptul strategic românesc nu putea să aibă alt caracter decât strict defensiv. Pentru susţinerea acestui concept au fost sancţionate o serie de legi menite a îmbunătăţii cadrul organizatoric de funcţionare a armatei şi a tuturor organismelor cu atribuţii în domeniul apărării, a pregătirii populaţiei şi a teritoriului pentru război. În ansamblul măsurilor şi în centrul acestora a fost repusă chestiunea fortificării graniţelor.

Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 19191939. Editura Militară, Bucureşti, 1981, p.333 - 400. Convenţia de alianţă defensivă cu Polonia, ratificată la Bucureşti, la 25 iulie 1921, a fost înlocuită prin Tratatul de garanţie între România şi Polonia, semnat la 26 martie 1926, reînnoit în 1931 şi prelungit cu încă 5 ani, în 1936. La 2 iulie 1921 s-a semnat Convenţia Militară cu Cehoslovacia şi la 21 ianuarie 1922 cu Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Cu acestea din urmă parafându-se Pactul Micii Înţelegeri, iscălit la Geneva de miniştri de externe:N. Titulescu, Ed. Benes, B. Jevtic, pe 16 februarie 1933. 2 Arhivele Militare Române (în continuare: A.M.R.), fond 5418, dos.1540, f.1-5; dos.1542, f.1-13; dos.1367, f.28;dos.1541, f.1-3. 3 Nu, nu, niciodată.

1

83

Analizele efectuate pe planurile de campanie elaborate de secţia operaţii a Marelui Stat Major, în perioada 1932-1940, ne conduc spre concluzia că „soluţii pentru punerea în aplicare a planurilor de campanie pe teatrele de operaţii de Est, Sud şi Vest sunt cerute de situaţia operativă”4. În această situaţie, reţinem faptul că toate ipotezele planurilor de campanie conduceau spre un posibil şi iminent atac din partea Ungariei. Variantele de ripostă, la agresiunea ungară pe teatrul de operaţii din Vest, prevedea o defensivă fermă, activă şi de durată în cazul unui conflict generalizat pentru apărarea hotarelor. Pentru realizarea acestui obiectiv au fost îndreptate toate eforturile militare, umane şi economice ale naţiunii. Pentru contracararea pericolului, care ameninţa din vest hotarele României, Consiliul Suprem de Apărare a aprobat, după lungi dezbateri, o variantă de ripostă eficientă şi în consecinţă s-a trecut la fortificarea teatrului de operaţii de Vest5. Fără a intra în detalii, este necesar, însă, să subliniem câteva aspecte, de ordin strategic şi operativ, pentru a înţelege efortul financiar al statului şi în special ataşamentul şi susţinerea financiară a localnicilor pentru materializarea acestui proiect: Linia fortificată Carol II, a cărei realizare a început în 1937 şi s-a îmbunătăţit continuu până în 1940. Necesitatea fortificării frontului de Vest rezulta din misiunea extrem de grea pe care o aveau de îndeplinit trupele din acoperire, cu deosebire din cauza posibilităţilor inamicului de a executa mai rapid mobilizarea şi deci a declanşării unui atac prin surprindere (anexa nr.1). Dezavantaje majore avea şi dislocarea de pace a unităţilor în garnizoane foarte apropiate de frontieră, Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad, sau prea depărtate şi dezaxate faţă de sectoarele de apărare: Timişoara, Deva, Dej. Lipsa trupelor a determinat o repartizare de sectoare foarte largi, de până la 100 km, pentru o divizie. Aceste inconveniente puteau fi surmontate prin reorganizarea unităţilor destinate a face acoperirea. A nu intra la timp în acoperire, pe frontiera de Vest, era echivalent cu ameninţarea compromiterii mobilizării şi concentrării grosului forţelor. Pentru a înlătura inconvenientele, mai sus semnalate, s-a decis realizarea unui sistem de fortificaţii permanente cu scopul de a "întârzia acţiunea prin surprindere a unui inamic cu mijloace motomecanizate, oferind primului eşalon al acoperirii fortificaţii permanente, aşezate pe direcţiile principale de pătrundere şi să sprijine acţiunea grosului acoperirii, oferindu-i în caz de retragere o zonă principală de apărare organizată şi apărată spre a opri pătrunderea inamicului în defileurile munţilor, garantând o zonă de concentrare cât mai la Vest, o bază bună de plecare la ofensivă şi crearea unui front defensiv puternică"6. Pentru întărirea moralului apărătorilor cazematele au fost botezate cu nume de glorie, regiuni şi locuri istorice, ca de pildă: Dragoş Vodă (59), Ştefan cel Mare (9), Matei Corvin (21), Dimitrie Cantemir (78), Avram Iancu (18), Sfântul Alexandru (12), general Mărdărescu (41), general Moşoiu (44), Ţara Moţilor (35), Ţibleş (31), Biharia (33), Maramureş (43), Hotin (35), Alba Iulia (11), Războieni (53), Rodul Înalt (55), Nistrul (81), Tighina (82), Mărăşti (4), Mărăşeşti (1), Oradea (22 bis), Bihor (36), ( anexa nr.2). Cele 263 de cazemate se întindeau pe 1, 2, 3 linii, între Apateu şi Otomani, pe ceea ce a constituit linia „Carol II”, denumirea care a circulat ca legendă. Cercetarea noastră de până acum nu a identificat această denumire. În înscrisurile oficiale sistemul a fost numit Frontul fortificat de Vest. Tăria liniei fortificate rezulta din însumarea posibilităţilor de foc şi de manevră de foc pe care acestea o aveau. În mod sugestiv planul de foc, de detaliu, al unei cazemate, din linia întâia, îl exemplificăm la Cazemata Nr. 41 Moldoviţa7 (schiţa alăturată), obiectiv cu dublă flancare, prevăzut cu crenele şi armat cu: 4 mitraliere, 2 puşti mitraliere şi 1 pistol mitralieră, şi legătură prin telefon. Misiunea cazematei realiza câte 3 concentrări de foc, în stânga şi în dreapta, la distanţe de 1000-1200 m, pe repere recunoscute, pe un front de 60 m, cu o cadenţă de tragere de 250-300
Costantin Moşincat, Sfânta datorie de ostaş, Editura GP, Oradea, 1999, p.137. Prin „teatru de operaţii” se înţelege zona de teren delimitată unde se desfăşoară operaţiuni militare. în cazul nostru partea de Vest a României unde s-au executat fortificaţii cunoscute sub denumirea „Linia fortificată Carol II”. 6 A.M.R., fond 948, dos. 457, p.645. 7 Idem, fond 3023, dos.845, p.135
5 4

84

cartuşe pe minut, în tragere Cazemata Nr. 41 MOLDOVIŢA simultană şi în cooperare de foc cu vecinii Stânga Dreapta în fascicolul B1. La barajul general acoperea cu foc un front de 76 m dreapta şi 74 m stânga, la distanţa de 500-600 m, cu o cadenţă de 300-500 cartuşe/minut de fiecare piesă (fascicul B2), iar la barajul B 1 B 1 interior avea posibilitatea de a acoperi B 2 (fascicolul B3) un front de 60 m la distanţă B 2 de 300-400 m, cu un consum de 150-200 B 3 41 B 3 cartuşe de piesă într-un minut. Focul 39 42 cazematei Nr. 41 Moldoviţa era susţinut în barajul general, de cazemata din linia I-a 49 (situată la stânga) Nr. 39 Voroneţ şi de Nr.39 Voroneţ, Nr. 49 Vîjniţa, Nr. 42 Satu Mare focul cazematelor 49 Vijniţa (stânga) şi 42 Satu Mare, ambele din linia a II-a. Comisia tehnică a găsit soluţiile constructive pentru rezistenţa cazematelor, comisia tactică a soluţionat traseul, amplasamentul şi dotarea pentru ca planul de foc să corespundă nevoilor de apărare. Şi, în fine, siguranţa rezulta din primele două caracteristici care, întărite cu o pregătire morală superioară, încurajată de suflul naţional al subscripţiilor publice, prin donaţii, rechiziţii, manifestări voluntare şi prin solidaritate, conturau o redutabilă forţă zidită în fortificaţii. STĂVILARUL REGELUI CAROL II8 - după cum au numit ziarele vremii brâul de oţel şi beton, care încingea ţara, pe drept cuvânt denumit astfel - prin tăria sa ar fi rezistat, după opinia noastră, ca un stăvilar în faţa furtunii. Realizarea acestui obiectiv naţional s-a datorat, în primul rând, iniţiativei Regelui Carol al II-lea. Grija Suveranului pentru armată şi pentru sistemul de apărare a independenţei naţionale şi integrităţii teritoriale a determinat un formidabil efort menit a asigura ţării un viitor mai liniştit, de prosperitate şi continuu progres. S-a muncit enorm ca să se pună ţara la adăpost printr-o linie de fortificaţii a căror eficacitate a fost recunoscută şi de specialiştii din străinătate. Lucrările de mare amploare, a căror costuri depăşiseră 97 miliarde lei9, au ridicat un front enorm, considerat inexpugnabil, pe care „nici un berbec agresor nu-l va putea străpunge. Pe graniţa de Vest, în deosebi, unde lucrul a început în primăvara anului 1937, fortificaţiile noastre sunt în întregime puse la punct, constituind o minune de tehnică militară”10. Când s-a pus prima cărămidă la temelia giganticului lanţ de fortificaţii, puţini îşi închipuiau că, în acele locuri, se vor ridica asemenea paveze naţionale, atât de repede şi de bine executate. Sub directa conducere a Marelui Stat Major al Armatei, s-au putut realiza acele puternice obstacole, în măsură să oprească orice act necugetat la graniţa de Vest. Linia fortificată „Carol II” nu era o copie a sistemelor de fortificaţii din alte ţări, ci rezultanta unor nevoi şi concepţii autohtone. Această linie a fost lucrată după cerinţele şi proiectele Direcţiei Fortificaţiilor, condusă de colonelul inginer Dumitru Vasiliu, constituind un sistem original de apărare a integrităţii teritoriului, după trebuinţele militare şi finanţele la dispoziţie. Ea însuma un baraj de foc continuu, intens, adânc şi protejat şi un baraj antitanc. De-a lungul ei, se înşirau cazematele, moderne replici ale lui „Nautillus”, adevărate „submarine terestre, cazematele Regele Carol al II-lea, 6 iunie 1930 adăpostesc grupele de luptă, ce formează un mănunchi de specialişti
Arhivele Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului (în continuare: A.E.O.R.O.Bh-Sj.), fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, Documente, doc.1 /1939. 9 A.M.R. fond 3060, dos.846, f.1 10 A.E.O.R.O.Bh-Sj., fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, Documente, doc.1 /1939.
8

85

din mai multe arme”11. Cazematele se legau între ele prin şanţuri, asigurându-şi astfel o circulaţie ferită între ele, precum şi o uşoară aprovizionare cu muniţii şi hrană. Stăvilarul Regelui Carol II era conceput să aducă mari servicii ţării prin inegalabila sa putere de rezistenţă. Acea construcţie nu numai că zădărnicea eventuale atacuri, ci împiedica până şi proiectarea unor asemenea ofensive. De altfel, planurile de operaţii ungare, concepute în acea perioadă, evitau un atac frontal, prin manevra largă pe la nord şi sud. În opinia contemporanilor, fortificaţiile nu aveau numai meritul de a feri ţara de acţiuni vrăjmaşe, ci şi pe acela de a întări sentimentul de siguranţă şi de încredere al întregii naţiuni. Linia de cazemate de la graniţa de Vest fortifica în cel mai înalt grad credinţa tuturor românilor în triumful dreptei lor cauze. În prelungirea aceleaşi idei, de siguranţă naţională, episcopul Nicolae Popovici avea o istorică iniţiativă, de zidirea a unei mănăstiri la Vadul Crişului12. Sărbătoarea zilei de 8 Iunie a mai crestat pe răbojul istoric al Eparhiei de Oradea, un nou eveniment de o covârşitoare importanţă. Episcopul Nicolae, urmând tradiţiei româneşti, potrivit căreia faptele de mare însemnătate pentru neam erau eternizate prin zidire de altare, în semn de mulţumire veşnică Aceluia de la care, în vremuri grele, ne-a venit de atâtea ori ajutorul izbăvitor, a luat măreaţa iniţiativă – cu înalta aprobare a Regelui – de a zidi o mănăstire pe locul de la Vadul Crişului, spre a veşnici momentul istoric de la 6 Iunie 1930. Ca întâi conducător şi slujitor prin Biserică, al românismului din acest colţ de ţară, în graniţele căruia intra locul de la Vadul Crişului, episcopul orădean, cu înflăcărata iubire de neam şi de rege, a socotit că evenimentul amintit nu putea fi scos mai bine în lumina istoriei decât durând pe acel loc altar de închinare. Pentru clarificarea motivaţiei să ascultăm cuvintele lămuritoare ale însuşi iniţiatorului dr. Nicolae: „La scurtă vreme după ocuparea scaunului vlădicesc de la Oradea a început să mă preocupe gândul de a ridica o mănăstire chiar pe locul unde a aterizat cu 8 ani în urmă M.S. Regele Carol II. Urmând eu credincios duhul şi porunca unei tradiţii româneşti, ce s-a păzit şi întărit veacuri de-a rândul în viaţa neamului nostru, ne-am hotărât astăzi, 8 Iunie 1938, să ridicăm mănăstirea aceasta cu gândul, de-o parte ca ea să eternizeze pentru generaţiile viitoare momentul istoric de la 6 Iunie 1930, iar de altă parte să fie loc de pelerinaj, locaş de neadormită închinare şi întărire creştinească şi românească pentru preoţii, intelectualii, credincioşii din eparhia Orăzii şi pentru tineretul ţării întregi organizat în „Straja Ţării” 13. Nu ne îndoim că, prin această iniţiativă episcopul Nicolae aducea omagiul şi recunoştinţa sa regelui, după cum oferea o pildă de urmat de toată obştea Bihariei, cât şi pentru toţi românii din lungul hotarelor. Primii care au primit cu bucurie iniţiativa au fost proprietarul lanului de grâu în care a aterizat regele cu pasărea sa de oţel, fata Maria Mudura, care i-a oferit apă din urcior şi locuitorii satului. Localitatea lor avea să fie botezată, în epocă, Vadul lui Carol. Deşi s-au adunat unele fonduri, iniţiativa nu a fost materializată, datorită evenimentelor care au urmat. Considerăm însă că virtutea morală, în care episcopul Nicolae Popovici credea cu toată puterea sa, a contaminat creştinii care l-au cunoscut şi care i-au urmat sfatul şi râvna de a rămâne fidel cauzei naţionale. În paralel cu zidirea fortificaţiilor militare, Biserica naţională ridica cel de-al doilea brâu al fortificaţiilor prin pregătirea spirituală
11 12

Ibidem. Legea românească nr.12/1938, p.116 13 Ibidem.

86

şi morală a poporului. Noile eparhii, parohii, catedrale şi biserici, zidite în lungul frontierei de vest de la Sighet, Satu Mare, Oradea, Salonta, Arad, Timişoara, reprezentau tot atâtea fortăreţe spirituale. Din studiul fondului Direcţiei fortificaţii militare, îndrumată de inspectorul general al geniului, general Dănilă Papp, am putut evalua ritmul şi calitatea lucrărilor executate. Rămân valabile informaţiile privitoare la rolul pe care-l avea Sectorul 1 Oradea, care închidea direcţiile: Oradea, Huedin şi Săcueni, Marghita, Zalău, pe un front de 57 km, între Apateu şi Cherechiu, unde s-au executat un număr de 238 cazemate şi 67 km şanţ antitanc. Densitatea mare de cazemate realizate în zona Oradea i-au conferit garanţia unui adevărat centru de rezistenţă. Sistemul realizat între Apateu şi Nojorid, cu densitatea de 5 cazemate/km de front, dispuse pe trei rânduri, cu 1,6 lucrări/km2, la 0,5 lucrări/km de front, regulamentele moderne prevedeau un ritm ofensiv de 0,5-1 km/oră, ritm destul de redus, ceea ce permitea o ofensivă foarte puţin penetrabilă şi ameninţată în permanenţă cu declanşarea unui contraatac14. Insuficienţa fondurilor pentru înzestrarea armatei şi pentru fortificarea graniţelor a determinat Prefectura judeţului Bihor să adopte o soluţie practică şi patriotică: susţinerea financiară şi executarea efectivă de lucrări. Este demn de subliniat faptul că din iniţiativa prefectului de Bihor sa deschis, pe lângă listele de subscripţii pentru fortificarea graniţelor, şi „săptămâna fortificaţiilor”, la care localnicii au răspuns aproape în unanimitate. La 21 august 1940, în folosul Brigăzii 1 Fortificaţii fuseseră prestate 12543 zile de muncă şi 2233 zile muncă cu atelajele15. Contribuţia bihorenilor a fost, de altfel, apreciată de oficialităţile vremii. Astfel, la 28 ianuarie 1938, pe un raport al prefectului de Bihor, privind exproprierea în interes public şi aprobarea pentru subscripţii, Ministerul Apărării adnota: „profund impresionaţi de înalta înţelegere de care aţi dat dovadă, răspunzând la apelul ţării cu aceasta contribuţie şi mai ales mişcaţi de frumoasele sentimente, care vă leagă de pământul strămoşesc, vă rugăm să primiţi domnule prefect, călduroasele noastre mulţumiri”16. Fondul apărării graniţelor, colecta zilnic sume importante pentru realizarea, şi prin contribuţii locale, a unui obiectiv de interes strategic naţional. De remarcat că pe listele de subscripţii sunt înscrişi cetăţeni români de toate etniile cu sume diferite, în funcţie de posibilităţi17. Cu evenimentele semnalate ne întărim concluzia că atitudinea populaţiei fusese de toată lauda, în antiteză cu laşitatea clasei politice, care a cedat fără luptă, în momentul când ar fi trebuit să-şi asume lupta armată.

Constantin Moşincat, Sfânta datorie.., Op. Cit., p.139 Ibidem, p.140. Eforturile financiare, iniţiale, pentru acoperirea costurilor lucrărilor se ridicau la peste „20 miliarde lei pentru fortificaţii, alte 30 miliarde pentru comunicaţii şi aproape 2 miliarde pentru sistemul de transporturi. Peste 62% din cheltuieli au fost suportate din bugetul pentru apărare şi aproximativ 20% din bugetul statului. Diferenţa de 18% faţă de necesar a fost asigurată pe plan local, prin contribuţii şi prestări de servicii efectuate de populaţia bihoreană”. 16 Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţului Bihor, fond Prefectura Bihor, inv.34/1937-1938, f.67, adresa nr.44810 17 Ibidem
15

14

87

ZILE DE MOBILIZARE

18

1 Bg. Cv. + 2 Bg. Mo. 4 2 D.I. + 1 D.CV. 6 Bg .Mx. + 1 Bg. Mo+ Bg. Cv.. 8 10 Bg .Mx. + 2 Bg. Mo+ 1 Bg. Cv.. 3D. I. + 1 Bg. M. + 1 D. Cv. 10 3D. I. + 1 Bg. M. + 1 D. Cv.

A.M.R. fond 948, dos.492, f.21.

12

10 Bg .Mx. + 2 Bg. Mo+ 1Bg. Cv.. 4 D. I. + 2 Bg. M. + 1 D. Cv.

SITUAŢIA COMPARATIVĂ A FORŢELOR ROMÂNE ŞI UNGARE18 DIN POARTA SOMEŞULUI ÎN IPOTEZA MOBILIZĂRII SIMULTANE

În transport s-au calculat 3Brigăzi ungare.= 2Divizii române. Astfel forţă combatantă: Bg. Mx. H. = 6 – 1 - 6 D.I. Ro. = 10 – 1 – 13

88 16 18 22 28

.10 Bg .Mx. + 2 Bg. Mo+ 1 Bg. Cv.. 5 D. I. +2 Bg. M. + 1 D. Cv 10 Bg .Mx. + 2 Bg. Mo+ 1 Bg. Cv.. 10 D. I. +2 Bg. M. + 1 D. Cv.

10 Bg .Mx. + 2 Bg. Mo+ 1 Bg. Cv.. 7 D. I. +2 Bg. M. + 1 D. Cv.

ANEXA NR.2 SITUAŢIA CAZEMATELOR19 DIN SECTORUL REGIMENTULUI 2 INFANTERIE FORTIFICAŢII Linia în care este I II II I II II I II II I II II II II I II II I II II II I II II I II II I II II II II

Nr.cazematei

Nr.curent

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30.

Târgu Mureş Blaj Brad Făgăraş DicioSânmartin Negoiul Miercurea Ciuc Turnul Roşu Sibiu Păltiniş Ghimeş Mureş Aiud Baia de Arieş Alba Arieş Căliman Sfântul Alexandru Abrud Alba Iulia Câmpia Turzii Ciuc Săcel Odorheiu Avram Iancu Rodna Cloşca Episcopia Bihor Cubulcut Matei Corvin

1 1 2 3 3 4 5 5 6 7 8 c.2 7 9 10 9 11 12 13 11 15 16 13 17 18 15 19 20 20 bis 21

simplă simplă dublă dublă dublă dublă dublă dublă simplă fl. simplă fl. dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă simplă fl. simplă fl. dublă

P.C. ploton

2 2 4 4 4

1 1 2 2 2 2 2 2 1 1 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 1 1 2

Pist.mitr.

Denumirea cazematei

P.mitr.

Mitr.

Dacă este simplă sau dublă flancare

Dacă este post de comandă ploton sau companie

crenele pentru dotare

1 1 1 1 1 2 1 1 1 1 1 2 1 2 1 1 3 1 1 1 3 1 1 1 3 1 3 1 1 1

c.g. telef. c.g. telef. c.g. telef. c.g. c.g. telef. telef. c.g. telef. c.g.+tel. c.g. telef. telef. c.g. telef. c.g.+tel. telef. c.g.+tel.

P.C. ploton

4 4 4 2 2 4

P.C. Comp. P.C. ploton

4 4 4 4 4

P.C. ploton

4 4 4 4

P.C.Comp.

4 4 4 4

P.C. ploton P.C. ploton

4 4 4 4 2 4

c.g.

19

A.M.R., fond Regimentul 2 Infanterie Fortificaţii, dos.392, f.346-347.

89

Nr.cazematei

Linia în care este I I II II I II II II I I II II II I II II I II II I I I I II II II II II II II II II I I I II

Nr.curent

31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58. 59. 60. 61. 62. 63. 64.

Oşorheiu Spinuş Oradea Ardeal Marghita Horea Huedin Sighet Dej Zalău Apateu Borşa Rez Baia Mare Roşiori Sfântul Ilie Someş Săcueni Salonta Târguşor Ţibleş Biharia Cluj Ţara Moţilor Bihor Beiuş Sălaj Diosig Năsăud General Mărdărescu Satu Mare Hotin Gura Homorului Voroneţ

17 22 22 bis 19 23 c.4 24 21 21 bis 25 26 26 bis 23 30 31 25 32 33 27 29 31 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 35 37 39

dublă simplă fl. simplă fl. dublă dublă dublă dublă dublă simplă simplă dublă simplă dublă simplă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă simplă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă P.C. ploton Este nearmată P.C. ploton P.C. ploton P.C. ploton P.C. Comp. P.C. ploton P.C. ploton

4 2 2 4 4 4 4 2 2 4 2 2 4 2 4 4 4 4 4 4 4 4 2 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4

2 1 1 2 2 2 2 1 1 2 1 1 2 1 2 2 2 1 2 2 2 2 1 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2

Pist.mitr.

Denumirea cazematei

P.mitr.

Mitr.

Dacă este simplă sau dublă flancare

Dacă este post de comandă ploton sau companie

crenele pentru dotare

1 1 1 1 1 2 2 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 2 1 1 1 2 1 1 1 1 telef. c.g.+tel neterminată (nedecrofată) c.g.+tel. telef c.g.+tel. c.g. telef. telef. telef. telef. c.g. c.g.+tel c.g. c.g.+tel c.g. c.g. telef. c.g. neînar-mată fiind în c-ţii telef. telef. c.g. c.g.

90

Nr.cazematei

Linia în care este I I II II II II II II II II I I I I II II II II II II II II II II II I II II II I II II I II II

Nr.curent

65. 66. 67. 68. 69. 70. 71. 72. 73. 74. 75. 76. 77. 78. 79. 80. 81. 82. 83. 84. 85. 86. 87. 88. 89. 90. 91. 92. 93. 94. 95. 96. 97.

Moldoviţa Maramureş General Moşoiu Dorohoiu Şipotele Siretului Storojineţ Cernăuţi Vijniţa Ştefan cel Mare Lipcani Ocniţa Suceviţa Târgu Frumos Lipnic Rădăuţi Vatra Dornei Mihăileni Câmpulung Moldovenesc Bucovina Piatra Neamţ Taslău Botoşani Dragoş vodă Baia Tg.Ocna Neamţ Bogdan Vodă Bacău Războieni Fălticeni Roman Podul Înalt Vaslui

41 43 44 45 46 47 48 49 50 51 43 45 47 49 52 53 53 bis 54 55 56 57 58 59 60 51 61 62 63 53 64 65 55 67

dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă simplă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă P.C. ploton P.C. ploton P.C. ploton P.C. ploton P.C. ploton P.C. ploton P.C. ploton P.C. ploton este nearmată P.C. ploton este nearmată P.C. ploton este nearmată

4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 1 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4

2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 1 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2

Pist.mitr.

Denumirea cazematei

P.mitr.

Mitr.

Dacă este simplă sau dublă flancare

Dacă este post de comandă ploton sau companie

crenele pentru dotare

1 2 1 1 2 1 2 1 2 1 1 1 1 1 1 1 1 1 2 1 2 1 2 1 1 1 2 1

telef. c.g.+tel. nu este armată c.g.+tel. telef. c.g. Nu este armată,este în lucru c.g.+tel. c.g.+tel. telef. telef. telef. telef. c.g.

c.g. telef. c.g. c.g. c.g. telef. c.g. c.g.

4 2 1 telef. Nearmată, în c-ţii numai mat. Depozitat şi radierul turnat 4 2 1 c.g.+tel. 4 4 2 2 1 1 telef. c.g.

91

Nr.cazematei

Linia în care este I I I I I I II II II II II II II II I II II II I II II I I II II II II

Nr.curent

98. 99.

Trotuş Jijia

57 59 61 63 65 69 71 72 73 74 75 76 77 67 79 79 bis 80 69 81 82 71 73 83 84 78

dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă simplă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă dublă P.C. Ploton P.C. Ploton P.C. Ploton P.C. Ploton P.C. Ploton

4 4 4 4 4 4 4

2 2 2 2 2 2 2

Pist.mitr.

Denumirea cazematei

P.mitr.

Mitr.

Dacă este simplă sau dublă flancare

Dacă este post de comandă ploton sau companie

crenele pentru dotare

1 1 1 1 1 1 1

telef. telef. telef. telef. telef. c.g. c.g.

100. Oituz 101. Moldova 102. Cogâlnic 103. Iaşi 104. Bălţi 105. Tg.Neamţ 106. Soroca 107. Vasile Lupu 108. Corneşti 109. Ciutucul 110. Putna 111. Bicul 112. Lăpuşna 113. Ialpug 114. Răutu 115. Cetatea Albă 116. Nistrul 117. Tighina 118. Chişinău 119. Gen. Poetaş 120. Vânători 121. Orheiu 122. Dimitrie Cantemir

Nearmată. În construcţie 4 2 1 c.g.+tel Nearmată. În construcţie, în curs de tencuire 4 2 2 c.g.+tel 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 1 2 1 1 1 2 2 1 1 1 1 2 1 2 c.g. telef. c.g.+tel c.g. telef. telef. c.g. telef. c.g.

Total = 38 în linia I-a, 84 în linia a II-a, - 16 cu simplă flancare, 106 cu dublă flancare, - 25 P.C. Ploton, 3 P.C. Companie. - 444 crenele mitralieră, - 224 crenele puşti mitraliere, - 146 crenele pistol automat - 115 cazemate armate şi 7 nearmate - 34 cazemate linia I-a cu telefon - 21 cazemate linia II-a cu telefon - 47 cazemate linia II-a cu corp gardă 16 cazemate linia II cu

corp

de

gardă

şi

telefon.

92

UN DOCUMENT DESPRE ACŢIUNILE DIVIZIONULUI 56 ARTILERIE DIN REGIMENTUL 6 ARTILERIE GREA PE FRONTUL DE EST (1 IUNIE – 1 AUGUST 1941). STUDIU PRELIMINAR DE CAZ ( 1 )
Drd. Laurenţiu MIOC Timişoara Înfiinţat la 1 noiembrie 19231, Regimentul 6 Artilerie Grea al Armatei Române (în continuare se va preciza — „regimentul” ) a avut garnizoana de reşedinţă între 1925 – 1939 la Alba Iulia; în cursul anului 1940 în comuna Floreşti, judeţul Cluj, iar după cedarea Ardealului de Nord, la 30 august 1940 iniţial în Alba Iulia, iar ulterior la Sibiu, între 1940 – 19412. La începutul anului 1942 garnizoana de reşedinţă a regimentului era stabilită la Timişoara3, comandamentul ( statul – major cu anexele sale — bateria de comandă, bateria – depozit etc. ) şi două divizioane fiind încartiruite în „Cazarma Bănăţeană” ( actualul sediu al Muzeului Banatului din Piaţa Huniade nr. 1 — n. a. ) iar alte două divizioane au fost încartiruite în „Cazarma Transilvania” ( în prezent demolată — n. a. )4. În perioada septembrie – decembrie 1938, regimentul a fost modernizat, fiind dotat cu guri de foc motorizate5, respective tunuri lungi cal. 105 mm „Schnéider” de fabricaţie franceză, model 19366, destinate nimicirii infanteriei, tancurilor şi adăposturilor inamice, în special în zona de câmpie, dar nu numai7 şi obuziere grele cal. 150 mm „Skoda” de fabricaţie cehoslovacă, model 19348, destinate anihilării infanteriei şi adăposturilor inamice, în orice zonă de relief9. Mototracţiunea se realiza la Divizionul 1 Artilerie Grea cu maşini „Praga”, de fabricaţie cehoslovacă iar la Divizionul 2 Artilerie Grea şi la Divizionul 56 Artilerie Grea cu maşini „Skoda”, de fabricaţie cehoslovacă, cu o greutate de 7 t prevăzute cu cabestane de 25 – 30 m lungime, utilizate în situaţii de imobilizare ( împotmolire )10. Mobilitatea tunului lung cal. 105 mm şi a obuzierului greu cal. 150 mm ( viteza de marş maximă — 60 km / h, viteza medie în coloană — 35 – 40 km / h ) era la nivelul european al artileriei de corp de armată11. În timpul deplasărilor ţevile obuzierelor grele „Skoda” se demontau, fiind aşezate în dispozitivele portţeavă, spre deosebire de ţevile tunurilor lungi „Schnéider”, ce nu se puteau demonta12. În conformitate cu concepţia strategică a Înaltului comandament german, Armata 3 română, Armata 4 română şi Armata 11 germană ( ce alcătuiau Grupul de Armate „General Antonescu” ) au executat între 22 iunie – 2 iulie 194113 acţiuni ofensive locale (recunoaşteri în
Arhivele Militare Române (în continuare: A. M. R.), fond, Bibliotecă, Registrul istoric nr. 669, f. 1. ( „În conformitate cu Înaltul Decret nr. 1674 din 12 aprilie 1923 — secret — care se referă la noua organizare a Armatei, a luat fiinţă pe lângă fiecare Corp de Armată câte un regiment de artilerie grea. Regimentul 6 Artilerie Grea a fost repartizat Corpului 6 Armată, având ca reşedinţă „Alba – Iulia”, în cazarma „Mihai Viteazul”. Regimentul a luat fiinţă pe ziua de 1 Noiembrie 1923”). 2 Copia foii matricole a d — lui Nicolae Hurloiu, veteran de război din Regimentul 6 Artilerie Grea român ( în continuare pentru sintagma „veteran de război din Regimentul 6 Artilerie Grea român” se va preciza — „v. r.” ), f. 2 – 2 v.. 3 Mărturiile d – lor C – tin Călina, v. r., Nicolae Ardeleanu, v. r. şi Petru Cioban, v. r.. 4 Relatarea d – lui C – tin Călina. 5 Mărturia d – lui Iosif Sabo, v. r.. Dotarea cu tunuri lungi cal. 105 mm „Schnéider” mototractate este nesigură, dar probabilă; echiparea cu obuziere grele cal. 150 mm „Skoda” mototractate este sigură. 6 *** — Istoria artileriei române, ( în continuare se va preciza — „Istoria artileriei” ), Bucureşti, Editura Militară, 1997, p. 218. 7 Relatarea d – lui Ieronim Dan, v. r.. 8 Istoria artileriei, p. 218. 9 Mărturia d – lui Ieronim Dan. 10 Relatarea d – lui C – tin Călina. 11 Istoria artileriei, p. 218. 12 Mărturia d – lui C – tin Călina. 13 *** — Armata română în al doilea război mondial. Romanian Army in World War II ( în continuare se va preciza — „Armata română” ), Bucureşti, Editura Meridiane, 1995, p. 27.
1

93

dispozitivul inamic, bombardamente de artilerie şi de aviaţie)14 soldate cu realizarea de capete de pod la Est de Prut, spre a fixa forţele sovietice în contact15. În baza ordinului expediat de Marele Cartier General român, comandamentul Armatei 4 române a realizat „Instrucţiunea operativă nr. 1 din 30 iunie 1941”, ce preciza misiunea Armatei 4 române: „Armata 4 română are misiunea ca în prima fază a atacului Armatei 11 germane (vecina din stânga frontului Armatei 4 române) să desfăşoare o acţiune intensă de fixare, prin atacuri demonstrative şi foc pe tot frontul, în zonele cele mai favorabile, creându – se în acelaşi timp condiţii pentru înaintare. Ulterior, după ce atacul Armatei 11 germane ar progresa Armata 4 română va trece şi ea la atac cu aripa stângă şi centrul Armatei 4 române pentru a bate inamicul din faţă, a curăţa şi ocupa Basarabia. În dezvoltarea manevrei sale Armata 4 română va acoperi pe dreapta şi operaţiunile Armatei 11 germane”16. Comandată de generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă, Armata 4 română ocupa un front situat pe Prut între Comarna (la Sud – Est de Iaşi) şi confluenţa Siretului cu Dunărea iar pentru executarea „Instrucţiunii operative nr. 1 din 30 iunie 1941” la comandamentul Armatei 4 române erau disponibile următoarele resurse: 3 comandamente de corp de armată ( 3, 5, 11 ), 6 divizii ( 11, 15, 21, 35 infanterie, 1 gardă, 1 grăniceri ), 1 regiment al Diviziei 1 infanterie, 1 brigadă de cavalerie (7), 2 brigăzi de fortificaţii (1, 2), 3 regimente de artilerie grea (3, 5, 7), 2 divizioane de artilerie grea independente (41, 45) precum şi alte unităţi din diferite arme17. Forţele Armatei 4 române au fost întărite ulterior cu Diviziile 3, 7 şi 10 Infanterie române18. Având la dispoziţie pentru cercetare şi legătură o escadrilă de recunoaştere şi o escadrilă de legătură, Armata 4 română trebuia să beneficieze la sol şi în aer de sprijinul aviaţiei de vânătoare a Grupării Aeriene de Luptă române19. Protecţia antiaeriană a Armatei 4 române trebuia asigurată de Gruparea 6 Artilerie Antiaeriană română iar la corpurile de armată ale Armatei 4 române s-au format divizioane de artilerie antiaeriană20. În Dobrogea, la dreapta Armatei 4 române, era situat Corpul 2 Armată român (compus din Diviziile 9, 10 infanterie române şi alte unităţi de arme), ce era subordonat Marelui Cartier General român21. Comandat de generalul de divizie Nicolae Macici, Corpul 2 Armată avea misiunea de a interzice forţarea Dunării de trupele sovietice între gura de vărsare a Prutului în Dunăre şi Tulcea, a respinge în cooperare cu forţele Marinei Militare tentativele sovietice de ocupare a Deltei Dunării şi a litoralului maritim românesc, formându-şi avantajele necesare declanşării ofensivei proprii în Sudul Basarabiei, în cooperare cu navele Diviziei de Dunăre22. În faţa ofensivei Armatei 4 române se opuneau următoarele forţe ale Armatei 9 sovietice: în eşalonul întâi (de la Nord la Sud), Divizia 95 Infanterie sovietică din Corpul 35 Armată sovietic (a doua divizie a corpului de armată, Divizia 30 Infanterie sovietică, era poziţionată în aria de acţiune a Armatei 11 germane), Corpul 14 Armată sovietic (alcătuit din Diviziile 25, 51 şi 150 Infanterie sovietică), iar în eşalonul doi Corpul 2 Cavalerie sovietică (format din Diviziile 5 şi 9 Cavalerie sovietice) situat în zona Chişinău şi Corpul 18 Mecanizat sovietic (alcătuit din Diviziile 44 şi 318 Mecanizate sovietice şi Divizia 47 Tancuri sovietică) poziţionată în zona Tarutino — per total, 9 divizii Raportul de forţe în mari unităţi arată că acesta era sensibil egal 1,1 / 1, puţin în sovietice23. favoarea trupelor române24.
14

*** — Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei ( 1941 – 1945 ). Spre cetăţile de pe Nistru ( Mărturii, episoade, documente, privind acţiunile Armatei române în campania de eliberare a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa ) 22 IUNIE – 26 IULIE 1941 ( în continuare se va preciza — „Spre Nistru” ), Bucureşti, Editura Vasile Cârlova, 1996, p. 121. 15 Armata română, p. 27. 16 Spre Nistru, p. 299. 17 Ibidem. 18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Ibidem. 22 Ibidem, p. 417. 23 Ibidem, p. 299. 24 Ibidem.

94

Datorită Armatei 11 germane, ce acţiona împotriva trupelor sovietice la Nordul Armatei 4 române, comandamentul Armatei 4 române a presupus că o parte a trupelor sovietice vor fi retrase de comandamentul sovietic25. Era prevăzut ca în timpul executării Instrucţiunii operative nr. 1, din 30 iunie 1941, Armata 4 română să fie sprijinită de Armata 11 germană26. În stadiul prezent al documentării istoriografice considerăm că adevărul privind Regimentul 6 Artilerie Grea român poate fi cunoscut prin îmbinarea surselor de informaţii referitoare la acesta, respectiv documente militare (jurnale de operaţii, dări de seamă, registre istorice etc.) din arhivele militare române, germane şi ruse, mărturiile veteranilor de război din Regimentul 6 Artilerie Grea român, cărora le mulţumim pe această cale pentru sprijinul acordat şi relatările de presă referitoare la Regimentul 6 Artilerie Grea român.
A DOCUMENT FROM THE ROMANIAN MILITARY ARCHIVES REGARDING THE BATTLE ACTIONS OF THE 56TH HEAVY ARTILLERY BATTALION OF THE 6TH ROMANIAN HEAVY ARTILLERY REGIMENT ON THE EASTERN FRONT BETWEEN JUNE 1ST – AUGUST 1ST 1941 [ PRELIMINARY STUDY OF CASE ( 1 ) ] Abstract The recent preliminary study of case presents the foundation, the dislocation, the endowment and the motorized forces of the 6th Romanian Heavy Artillery Regiment, including the 56th Heavy Artillery Battalion and the local offensive actions applied according to the strategical conception of the German High Command by the 3rd and 4th Romanian Armies and by the 11th German Army on the East of the river Prut between June 22nd – July 2nd 1941. The offensive mission of the 4th Romanian Army is presented too, in cooperation with the 11th German Army, against the 9th Soviet Army and the situation of the forces of the 4th Romanian Army and the 9th Soviet Army as well, before the launching of the Barbarossa Operation on the June 22nd 1941.

25 26

Ibidem. Ibidem.

95

V. ISTORICUL SECURITĂŢII FIŞE BIOGRAFICE ALE UNOR OFIŢERI SUPERIORI DE SECURITATE
Dr. Florian BANU C.N.S.A.S. Convinşi fiind de rolul important al personalităţilor (malefice sau nu) în desfăşurarea evenimentelor istorice, am considerat util să aducem la cunoştinţa specialiştilor, dar şi a publicului interesat de istoria regimului comunist, câteva repere biografice ale unor personaje care au deţinut, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, roluri importante în mecanismele opresive create de statul comunist. Întreprinderea s-a dovedit, după cum era de aşteptat, dificilă. Formaţi, cei mai mulţi dintre ei, în anii ilegalităţii, aceşti „lideri” şi-au însuşit pentru întreaga viaţă o conduită conspirativă. Ca atare, anumite aspecte biografice au fost învăluite în mister, cu atât mai mult cu cât numeroase acţiuni desfăşurate în slujba Moscovei erau sinonime cu trădarea de patrie. După preluarea puterii, liderii comunişti s-au îngrijit să elimine martorii incomozi, precum şi documentele care atestau anumite aspecte ale activităţii lor din ilegalitate. Transparenţa nu a caracterizat nici activitatea de după instaurarea „democraţiei populare”. Detaliile biografice destinate publicităţii erau destul de sumare şi de o factură hagiografică. Singurele structuri abilitate să „scormonească” în trecutul unuia sau altuia dintre liderii momentului erau serviciile de cadre ale partidului. Graţie referatelor şi fişelor întocmite de aceste servicii şi mărturiilor unor contemporani pot fi reconstituite, cu inerente lacune, destinele unor personaje cheie ale regimului. În cazul de faţă, am optat pentru o „standardizare” a acestor biografii, prin elaborarea unei structuri cadru care să cuprindă data şi locul naşterii şi al decesului, studiile, profesia de bază, activitatea şi funcţiile deţinute în Securitate şi/sau partid. În ceea ce priveşte activitatea unuia sau altuia, ne-am rezumat la a aminti implicarea în unele acţiuni de primă importanţă, fără a detalia această implicare, pentru că numărul de abuzuri şi crime pe care istoria le reţine în sarcina acestora ar depăşi cu mult cadrul unei fişe biografice. Pentru cititorii dornici să afle detalii despre aceste aspecte, am adăugat o bibliografie selectivă a lucrărilor utilizate în redactarea prezentelor fişe, bibliografie de natură să completeze portretele schiţate de noi. Birtaş, Gavril(ă) Data şi locul naşterii: 12 octombrie 1905, Baia Mare Data şi locul decesului: Studii: patru clase de liceu Profesia de bază: tâmplar Activitate şi funcţii: În 1945 era lider de sindicat la Baia Mare şi se implica în anchetele ordonate de partidul comunist împotriva unor ierarhi greco-catolici cu manifestări anticomuniste. A intrat în M.A.I. în 1946, fiind numit, în scurt timp, şef al Poliţiei de Siguranţă din Oradea. Apreciat ca „element devotat, capabil, energic” şi având „spirit de iniţiativă, mare putere de muncă, spirit de observaţie dezvoltat, inteligenţă vioaie”, este numit, la 28 august 1948, director al Direcţiei I Informaţii interne, din 96

proaspăt creata Direcţie Generală a Securităţii Poporului, având grad de colonel. În această calitate, a coordonat activităţi specifice, precum supravegherea Nunţiaturii Papale din Bucureşti, supravegherea şi reprimarea mişcării sioniste, ş.a.m.d. A îndeplinit şi o serie de misiuni cu un caracter delicat, cum ar fi, de exemplu, asigurarea urmăririi informative a unor figuri importante din nomenclatura comunistă, ca de exemplu Ion Gh. Maurer. După îndepărtarea lui Teohari Georgescu din funcţia de ministru de Interne, Birtaş a fost trimis ca director al Direcţiei Regionale de Securitate Oradea, pentru ca din a doua jumătate a anului 1952 să fie scos din rândul cadrelor de securitate. După 1952 ocupă funcţia de director al Corpului de Control în Ministerul Gospodăririi Locale. În 1955 a fost înaintat la gradul de general maior în rezervă. Butyka, Francisc Andrei Data şi locul naşterii: 15 iulie 1920, Cluj Data şi locul decesului: Studii: Profesia de bază: lăcătuş Activitate şi funcţii: Din 1951 activa la Secţia Organizatorică a C.C. al P.M.R., răspunzând, printre altele, şi de verificarea cadrelor de partid propuse pentru încadrarea în Securitate. Implicat în anchetarea „pe linie de partid” a „deviatorilor de dreapta”, este remarcat de Alexandru Drăghici şi este încadrat din iulie 1952 ca locţiitor director şi, ulterior, cu începere din 16 octombrie 1952 în funcţia de director plin al Direcţiei a VIII-a Anchete din Securitate. A coordonat anchetarea „lotului de la Finanţe”, în frunte cu Vasile Luca, pe care l-a anchetat personal, precum şi anchetarea „conspiratorilor şi deviatorilor din M.A.I.”. L-a anchetat în perioada 1952-1955 pe predecesorul său în fruntea Direcţiei Anchete, Mişu Dulgheru, şi a fost cel care „în grabă a propus trimiterea lui în judecată sub acuzaţia de «duşman al poporului»”. A imprimat, ca regulă, folosirea mijloacelor brutale în efectuarea anchetelor. Deşi unele surse îl menţionează în 1958 ca fiind şef al Anchetelor la Securitatea Municipiului Bucureşti (M. Oprea, Banalitatea…, p. 546), un ştat de organizare din 1960 îl menţionează pe Butyka în funcţia de şef al Direcţiei a VIII-a Anchete, cu grad de colonel, pe funcţie de general colonel şi cu un salariu de 4860 lei. Făcând parte din „dinozaurii” perioadei staliniste, Butyka intră în anul 1963 în colimatorul celor care se ocupau cu înlăturarea cadrelor prea compromise, astfel că la 15 ianuarie 1963, generalul locotenent Vasile Negrea propunea scoaterea lui Butyka din funcţia de şef al Direcţiei a VIII-a şi punerea sa la dispoziţia Ministerului Afacerilor Interne, apreciind că acesta manifestă o poziţie „şovăielnică, oscilantă şi lipsită de hotărâre”, precum şi „serioase tendinţe de supraapreciere”. În scurt timp, la 13 noiembrie 1963, Francisc Butyka îşi încheie cariera de securist, fiind trecut în rezervă. În 1968, când este anchetat pentru abuzurile comise în timpul carierei sale de anchetator, lucra ca inspector la Vama Poştelor. Drăghici, Alexandru Data şi locul naşterii: 27 septembrie 1913, Tisău, jud. Buzău Data şi locul decesului: 12 decembrie 1993, Budapesta 97

Studii: şcoala primară (patru clase), Şcoala profesională C.F.R. (patru clase). Profesia de bază: lăcătuş mecanic. Activitate şi funcţii: După ce a deţinut o serie de funcţii pe linie de stat (acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului în perioada 2 mai 1945-28 iunie 1946) şi de partid (adjunct al şefului - până în august 1948 - şi şef al Secţiei Politice şi Administrative a C.C. al P.M.R. în perioada august 1948-1949, apoi primsecretar al Comitetului orăşenesc de partid Bucureşti - 1949-30 decembrie 1950), Drăghici a fost chemat în „câmpul muncii” la Trupele M.A.I. cu gradul de general-maior (30 decembrie 1950) şi numit, în locul generalului Mihail Burcă, şef al Direcţiei Generale Politice din M.A.I. (30 dec. 195028 mai 1952); devine ministru adjunct al Afacerilor Interne (11 ian. 1951-28 mai 1952), Dej pregătind prin numirea sa în această funcţie înlăturarea titularului Miniterului Afacerilor Interne – Teohari Georgescu; ministru al Afacerilor Interne (28 mai-20 sept. 1952); ministrul Securităţii Statului (20 sept. 1952-sept. 1953); general-locotenent (6 oct. 1952); şef al Departamentului Securităţii Statului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (sept. 1953-28 mart. 1957); generalcolonel (20 aug. 1955); ministrul Afacerilor Interne (28 mart. 1957-24 iul. 1965). A fost eliminat din funcţiile pe care le ocupa de către Nicolae Ceauşescu, vechi rival în lupta pentru putere, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 469 din 24 iulie 1965 fiind eliberat din funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Interne. Este menţinut în funcţia de secretar al C.C. al P.C.R. până la adunarea probelor zdrobitoare asupra crimelor patronate de el, probe prezentate în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968 de către Nicolae Ceauşescu. Cu această ocazie, a fost exclus din partid, fiind numit ulterior director la o fermă de la Buftea. În scurt timp a fost pensionat. La 14 noiembrie 1968, Nicolae Ceauşescu a semnat Decretul nr. 1065 prin care i se retrăgea lui Alexandru Drăghici gradul de general-colonel, acesta fiind trecut în evidenţa rezerviştilor cu gradul de soldat. În expunerea de motive se preciza că „Alexandru Drăghici, în funcţia de ministru al Afacerilor Interne, s-a făcut vinovat de încălcarea legalităţii, de practicarea abuzurilor în activitatea organelor de Securitate, de sustragerea organelor M.A.I. de sub controlul de partid, de o serie de abuzuri în politica de cadre”. Între numeroasele acţiuni de care se leagă numele lui Alexandru Drăghici pot fi amintite arestările şi procesele sioniştilor, arestarea „deviatorilor de dreapta”, ancheta şi condamnarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, procesele „sabotorilor de la Canalul Dunăre – Marea Neagră”, internările abuzive în unităţile şi coloniile de muncă, lichidarea „organizaţiilor contrarevoluţionare” şi a „bandelor” din munţi. Enumerarea este mai mult decât succintă, „meritele” lui Alexandru Drăghici în consolidarea regimului comunist şi lichidarea oricărei forme de rezistenţă fiind mult mai numeroase, el fiind implicat, practic, timp de 15 ani de zile în tot ceea ce s-a numit poliţie politică în România. Dintre puţinele sale acţiuni cu conotaţii pozitive, unii autori menţionează faptul că el ar fi stopat fenomenul reeducării prin tortură de la Piteşti, precum şi rapoartele realiste pe care acesta le prezenta de la sfârşitul anilor ’50 lui Dej despre situaţia ţărilor socialiste în cadrul evoluţiilor internaţionale şi despre situaţia evoluţiei economiei naţionale (M. Pelin, Un veac…, p. 104). Dulgheru (Dulberger), Mişu Data şi locul naşterii: 16 ianuarie 1909, Tecuci Data şi locul decesului: Studii: trei clase secundare şi două comerciale 98

Profesia de bază: funcţionar comercial Activitate şi funcţii: În perioada 1944-1945 a lucrat la „Biroul Auxiliar al Forţelor de Luptă Patriotice”, unde cerceta „diferite elemente suspecte”. A lucrat în cadrul M.A.I. de la 6 martie 1945, când a fost repartizat la Corpul Detectivilor. A fost avansat de la gradul de comisar la inspector, apoi inspector general. Potrivit unor surse, ar fi fost însărcinat cu supravegherea generalului Nicolae Rădescu, după ce acesta a demisionat din funcţia de prim-ministru. De asemenea, unii cercetători susţin că, pentru scurtă vreme, Dugheru ar fi fost încadrat şi în S.S.I. În 1947 a fost numit în Comisia de Repatrieri din Germania. În 28 august 1948, când s-a organizat Direcţia a V-a Cercetări Penale în cadrul D.G.S.P., a fost numit directorul acestei direcţii, cu grad de colonel. Aici a funcţionat până în 16 octombrie 1952, când a fost arestat pentru „abuzuri nepermise în anchetă”. Ca şef al direcţiei care se ocupa de efectuarea anchetelor, Dulgheru a coordonat, practic, toate serviciile de anchetă din direcţiile regionale, patronând astfel un nesfârşit lanţ de torturi inimaginabile cărora le-au căzut victimă nenumăraţi „duşmani ai poporului”. A coordonat anchete importante ale vremii: ancheta „grupului de la Comerţ Exterior”, ancheta lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ancheta conducătorilor organizaţiilor sioniste, ancheta „sabotorilor de la Canal”. Deşi a dovedit ani la rând o sârguinţă evidentă în „apărarea” regimului, o serie de eşecuri (mai ales în cazul anchetării lui Pătrăşcanu) şi eliminarea „grupului antipartinic” Ana Pauker – Vasile Luca i-au atras lui Dulgheru căderea în dizgraţia conducerii de partid şi, automat, arestarea sub pretextul săvârşirii unor abuzuri. În perioada octombrie 1952 – februarie 1955 Dulgheru a fost arestat şi anchetat de foştii săi subordonaţi, coordonaţi acum de Francisc Butyka. În februarie 1955 a fost trimis în judecată de către M.A.I., sub învinuirea de duşman al poporului. Tribunalul Suprem a constatat că nu există probe pentru această învinuire, dar l-a condamnat pentru neglijenţă în serviciu 2 ani şi 3 luni închisoare, adică exact durata detenţiei sale în arestul preventiv, şi, ca urmare, a fost pus în libertate. Ulterior, această condamnare a fost amnistiată. Prin ordinul nr. 2385 din 5 mai 1955 a fost scos retroactiv din M.A.I. şi degradat la gradul de soldat, cu începere de la data de 1 noiembrie 1952. A fost ostracizat şi de către tovarăşii din partid: la 1 aprilie 1955, organizaţia de bază nr. 15 din cadrul M.A.I. a hotărât excluderea lui din partid, hotărâre confirmată de către Comitetul Orăşenesc Bucureşti la 28 septembrie 1957. S-a angajat la ICAB, primind funcţia de şef al unei gospodării de canalizare, reuşind să-şi păstreze locuinţa din centrul Bucureştiului, str. Armenească, nr. 14. Ulterior, la începutul anilor ’80, a emigrat în Israel unde încă mai trăia în primii ani ai ultimului deceniu din frământatul secol XX. Gavriliuc, Mihai Data şi locul naşterii: 8 noiembrie 1913, com. Dumbrăveni, jud. Suceava Data şi locul decesului: Studii: Institutul de Mine din Bucureşti Profesia de bază: inginer minier Activitate şi funcţii: Vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Stat (din 22 august 1951); preşedinte al Comisiei de Control a Statului (17 octombrie 1953-2 iunie 1955); şef al Secţiei Cadre a C.C. al P.M.R. (până la 99

25 octombrie 1955); a deţinut în perioada 16 decembrie 1955 – 15 iulie 1959 funcţia de director al Direcţiei de Informaţii Externe din cadrul Securităţii. În 1956 a primit gradul de general maior. În perioada 28 decembrie 1955-25 iunie 1960 a fost membru al C.C. al P.M.R. În perioada cât a condus D.I.E. a înregistrat unele succese (răpirea sculptorului Oliviu Beldeanu şi a istoricului Aurel Decei din Berlinul de Vest), dar şi eşecuri răsunătoare (arestarea în R.F.G. a ofiţerilor Constantin Horobeţ şi Ştefan Ciuciulin). Aceste „căderi”, cumulate cu unele scandaluri legate de folosirea fondurilor speciale în valută, au dus la înlocuirea lui Mihai Gavriliuc din funcţia de director al D.I.E. La toate acestea se adaugă o anchetă a Comisiei Controlului de Partid care a scos la iveală unele vechi legături ale lui Gavriliuc cu Siguranţa „burgheză”, precum şi escamotarea unor aspecte sensibile din trecutul său de ilegalist. Georgescu, Teohari Data şi locul naşterii: 30 ianuarie 1908, Bucureşti Data şi locul decesului: 31 ianuarie 1976 Studii: patru clase primare Profesia de bază: muncitor tipograf Activitate şi funcţii: Vechi membru de partid (din 1929) şi deţinând funcţii importante în conducerea acestuia (membru al C.C. al P.C.d.R. - oct. 1939-apr. 1940 şi apr. 1941-21 oct. 1945, membru al Secretariatului C.C. al P.C.d.R. - apr. 1940-1941) este numit subsecretar de stat pentru chestiuni administrative în M.A.I. la 4 noiembrie 1944, fiind astfel primul comunist care prelua o funcţie importantă în ministerul care se ocupase, până nu demult, cu urmărirea comuniştilor. Deţine această funcţie până la 28 februarie 1945, pentru ca, odată cu venirea la putere a guvernului Groza la 6 martie 1945, să fie desemnat ministru de Interne. Ocupă funcţia de ministru în perioada 6 martie 1945 – 27 mai 1952, dată la care a fost „eliberat” din toate funcţiile de partid şi de stat pentru „aderarea la grupul fracţionist, antistatal şi antipartinic Ana Pauker – Vasile Luca”. A devenit „obiectiv” al Securităţii, fiindu-i deschis dosar de supraveghere (din 17 iun. 1952); arestat şi anchetat timp de trei ani (18 febr. 1953-20 ian. 1956), interval în care a suportat 190 de interogatorii, fără a fi judecat şi condamnat; eliberat în apr. 1956; corector, apoi director al Întreprinderii Poligrafice „13 Decembrie 1918” (fostă „Cartea Românească”); reabilitat la Plenara C.C. al P.C.R. din apr. 1968. În perioada cât a condus Ministerul Afacerilor Interne s-a dovedit un foarte bun executant al ordinelor emise de Partid. A coordonat cu abilitate şi fără să şovăie tot ce a însemnat represiune în acest interval. În faţa comisiei de partid care îl ancheta în septembrie 1952 şi care, printre altele, îl acuza de „o atitudine lipsită de ură de clasă, capitulantă faţă de elementele capitaliste, moşiereşti, fasciste”, Georgescu nu şovăia să-şi recapituleze meritele în instaurarea „dictaturii proletariatului”: „De la 6 martie 1945 până la 26 mai 1952, duşmanul dinăuntru şi din afară a primit numeroase lovituri. În cei şapte ani, peste 100.000 de bandiţi au fost arestaţi şi condamnaţi pentru că au uneltit împotriva regimului nostru. Aceasta a însemnat sute de organizaţii teroriste, de diversiune, de spionaj descoperite şi nimicite. Întreg aparatul de opresiune al burgheziei, Siguranţa, Serviciul Special de Informaţii, Serviciul de Contrainformaţii al Armatei a fost arestat. De asemenea, au fost arestate: toate elementele legionare – identificate – care au avut funcţii de răspundere, cei din poliţia legionară, fostele conduceri centrale şi judeţene ale partidelor burgheze, fostele state majore ale Secţiilor militare naţional-ţărăniste, foşti miniştri, prefecţi, senatori, deputaţi din 1920-1944, elementele legate în trecut cu serviciile de spionaj ale ţărilor imperialiste, conducătorii sectelor duşmănoase regimului, precum şi alte categorii şi elemente cu trecut duşmănos. Toate acestea nu puteau fi realizate fără ură de clasă. În perioada în care nu exista pedeapsa cu moartea, s-a aplicat 100

această pedeapsă acelor care au încercat să lovească în interesele poporului muncitor. S-a curăţat ţara de bandele înarmate din munţi, care trecuse la acte banditeşti”. Cu excepţia unor exagerări (de exemplu, „bandele” din munţi au continuat să dea bătăi de cap Securităţii până în 1958-1960), Teohari Georgescu nu era departe de adevăr. „Câştigarea” alegerilor din 1946, eliminarea principalelor grupuri de rezistenţă, desfiinţarea partidelor istorice şi arestarea elitelor societăţii româneşti, deportările, impunerea „pe teren” a cotelor, colectivizarea, naţionalizările succesive au fost cu toatele evenimente sau procese în care „aparatul” creat şi condus de Georgescu şi-a adus o decisivă contribuţie. Toate acestea nu i-au adus iertarea din partea Partidului, ci doar o anumită indulgenţă. Deşi a trecut printr-o anchetă dură, nu a fost condamnat. În 1955 a fost eliberat şi trimis ca simplu corector la Combinatul Poligrafic „13 Decembrie”. Triumfător în lupta pentru putere, Dej se dovedeşte mărinimos şi îl numeşte, nu peste multă vreme, chiar director al acestui combinat. Este scos la pensie în 1963, iar la moartea sa, în 1976, i se găseşte chiar un loc în Mausoleul Eroilor Comunismului din Parcul Carol. Jianu, Marin Data şi locul naşterii: 2 august 1913, comuna Aninoasa, Dolj Data şi locul decesului: Studii: şcoală de ucenici Profesia de bază: ajustor Activitate şi funcţii: După unele „contacte” cu partidul comunist în anii ’30, i se propune încadrarea în M.A.I. imediat după 6 martie 1945. Iniţial a fost agent informator, dar, în scurt timp cunoaşte o ascensiune remarcabilă: este avansat detectiv şi apoi comisar ajutor. Remarcat de Teohari Georgescu, este numit de către acesta în funcţia de secretar general al M.A.I. (8 ianuarie 1948) şi, la puţină vreme, ministru adjunct (2 aprilie 1948). A deţinut această funcţie până în 26 ianuarie 1952. Având ca sarcină supervizarea activităţii din închisori şi lagăre, a patronat practic toate acţiunile abominabile din spaţiile de detenţie din perioada 1948-1952 (acţiunile de „reeducare” prin tortură de la Piteşti şi Gherla, torturile de la Canal şi toate celelalte atrocităţi). A organizat practic adevărate bordeluri, frecventate de protipendada comunistă a vremii şi a pus pe picioare un înfloritor comerţ cu paşapoarte pentru cei ce doreau să scape din raiul comunist şi puteau plăti bine. De asemenea, se pare că a suprimat diverse persoane din fostele organe de siguranţă care deţineau informaţii compromiţătoare despre noii lideri ai României populare. În ianuarie 1952 este îndepărtat din funcţie şi la 18 februarie 1953 a fost arestat şi anchetat până în mai 1954. Eliberat, i se pierde urma, date privitoare la acesta nu au mai fost identificate în arhivele cercetate până acum. Mazuru, Vladimir Data şi locul naşterii: ianuarie 1915, Chişinău Data şi locul decesului: Studii: şase clase gimnaziale şi o şcoală tehnică de meserii Profesia de bază: tehnician instrumente medicale 101

Activitate şi funcţii: A intrat în partid după 23 august 1944, iar în M.A.I. în anul 1947, ca director al Direcţiei Cadre. Rapida sa ascensiune este atribuită de Mihai Pelin apartenenţei lui Mazuru la serviciile secrete sovietice, apartenenţă asupra căreia „nu pluteşte nici un dubiu”. Cu începere de la 1 septembrie 1948 a deţinut funcţia de subdirector general în D.G.S.P., având gradul de general maior. Avea în subordine Direcţiunea VIII-a Cadre şi Şcoli Profesionale, Direcţiunea IX-a Educaţie Cultură şi Propagandă şi Direcţiunea X-a Administraţie şi Contabilitate. S-a ocupat de „problema sionistă”, ajungând la concluzia că „nu există nici o deosebire între scopurile care le urmăresc organizaţiile sioniste şi scopurile care le urmăreşte orice altă organizaţie fascistă”. A participat, de asemenea, la anchetarea celor acuzaţi de „devierea de dreapta”. În 1952 a făcut parte din comisia M.A.I. ce hotăra internarea în coloniile de muncă a persoanelor indezirabile pentru regim. De exemplu, în 9 septembrie 1952, s-a dispus internarea în colonii de muncă a unui număr de 101 persoane, iar în 11 septembrie 1952, potrivit procesului verbal al şedinţei comisiei din care făcea parte şi Mazuru, erau internate nu mai puţin de 410 persoane. De menţionat că, în conformitate cu Decizia M.A.I. nr. 744 din 25 august 1952, această comisie era, oficial, alcătuită din Alexandru Nicolschi, general maior de securitate, Aurel Corin, colonel de securitate, Iosif Erdei, lt.col. de miliţie, Francisc Butika, maior de securitate, Wilhelm Einhorn, maior de securitate. În februarie 1953 Mazuru era aspru criticat de Alexandru Drăghici pentru eşecul unei acţiuni de capturare a unui grup paraşutat în zona Craiovei, acţiune desfăşurată în toamna anului precedent: „a recrutat pe toţi beţivanii şi derbedeii, care nu se preocupau de munca lor, lucru care a făcut să scape bandiţii, cu toate că am avut forţe armate pentru această treabă acolo şi s-ar fi putut realiza ceva”. Totuşi, în iulie 1953 generalul Mazuru era încă şeful Direcţiei a IV-a Contrainformaţii în Armată, nefiind îndepărtat din Securitate în ianuarie 1953, aşa cum susţine istoricul Mihai Pelin şi cum menţionează Gheorghe Crişan şi Dennis Deletant. Eşecurile profesionale, abaterile de la „morala proletară” şi antipatia pe care Drăghici o nutrea, se pare, faţă de Mazuru au dus la o slăbire treptată a poziţiei acestuia în ierarhia Securităţii. La 26 iulie 1955, Mazuru a fost „pus la dispoziţia Ministerului Metalurgiei şi Industriei Construcţiilor de Maşini”. Ulterior, a deţinut funcţia de ambasador în Polonia, după care lipsesc informaţiile despre acesta. Nicolau (Nikonov), Serghei Data şi locul naşterii: 22 septembrie 1905, Basarabia Data şi locul decesului: Studii: liceul Profesia de bază: ofiţer Activitate şi funcţii: Implicat în activităţi comuniste încă din perioada interbelică, a fost exmatriculat de la Universitatea din Iaşi. Plecat la Bruxelles şi apoi la Marsilia, a luat contact cu Partidul Comunist Francez. Reîntors în România, este arestat şi deţinut la Doftana şi Caransebeş. După 23 august 1944 îl secondează îndeaproape pe Emil Bodnăraş. Acesta l-a susţinut în infiltrarea sa în S.S.I. Unii istorici îi atribuie o certă afiliere la serviciile de informaţii sovietice. Director general al Serviciului Special de Informaţii în perioada ianuarie 1947- martie 1951. Din aprilie 1951 devine şeful Direcţiei a I-a Informaţii Externe din cadrul Securităţii, direcţie ce prelua, practic cea mai mare parte din structurile S.S.I. Deţine această funcţie până în martie 1954, când este numit şef al Direcţiei de Informaţii Militare din Marele Stat Major al Ministerului Forţelor

102

Armate. În 26 noiembrie 1960 devine şeful Direcţiei de Control a Ministerului Forţelor Armate, funcţie ocupată până în decembrie 1963, când este trecut în rezervă. Nicolschi, Alexandru (nume real Boris Grümberg) Data şi locul naşterii: 2 iunie 1915, Chişinău Data şi locul decesului: 16 aprilie 1992, Bucureşti Studii: opt clase, şcoală militară de telefonie Profesia de bază: mecanic de transmisiuni Activitate şi funcţii: A intrat în rândurile partidului comunist încă din 1932. După ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S. în vara anului 1940, Boris Grümberg a colaborat cu autorităţile sovietice şi, ca urmare a zelului manifestat, în decembrie 1940 a fost trimis să urmeze cursurile unui centru de spionaj înfiinţat la Cernăuţi. În mai 1941 a fost trimis în România cu misiuni de spionaj. În 26 mai 1941 este capturat de grănicerii români şi, la anchetă, a declarat că se numeşte Nicolschi Alexandru Sergheevici, nume ce şi-l va păstra ulterior. Prin sentinţa nr. 481/ 7 iulie 1941 a Curţii Marţiale a Comandamentului 4 Teritorial a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru „tentativa de crimă de spionaj în favoarea U.R.S.S.” A fost internat la Aiud, de unde a fost eliberat în 28 august 1944. N. Grebenea, care a fost deţinut în Penitenciarul Aiud în perioada 1943-1944, afirmă că Nicolschi, după paraşutare, s-ar fi predat unui şef de post de jandarmi, furnizând informaţii ce au dus la capturarea celorlalţi membri ai grupului trimis pe teritoriul românesc cu misiuni de spionaj, acest fapt explicând rămânerea în viaţă a lui Nicolschi1. După eliberare, sosit în Bucureşti, Nicolschi se încadrează ca ajutor de responsabil politic al Formaţiunilor de Luptă Patriotice, organizaţie paramilitară a partidului comunist. În 17 octombrie 1944 este angajat în Direcţia Generală a Poliţiei (D.G.P.). Se remarcă în acţiunile violente de preluare a puterii locale şi de reprimare a acţiunii partidelor democratice şi, ca urmare, după 6 martie 1945, primeşte funcţia de şef al Corpului Detectivilor din D.G.P (15 mai 1945). La 1 septembrie 1946 a fost numit inspector general în D.G.P., iar din 17 aprilie 1947 devine inspector general la Direcţia Poliţiei de Siguranţă. În 28 august 1948 este numit subdirector general al D.G.S.P., cu gradul de general maior. Avea în responsabilitatea activitatea următoarelor direcţii: Direcţiunea I-a Informativă, Direcţiunea II-a Contrasabotaj, Direcţiunea III-a Specială, Direcţiunea IV-a Operativă, Direcţiunea V-a Cercetări, Direcţiunea VI-a Paza Guvernului şi Direcţiunea VII-a Tehnică. Din 1953 a îndeplinit funcţia de secretar general al M.A.I. până în 31 ianuarie 1961, când a fost trecut în rezervă cu gradul de general-locotenent. Îndepărtarea sa a avut loc pe fundalul tentativelor lui Dej de a se emancipa de sub controlul sovietic, declanşându-se în această perioadă o adevărată epurare a cadrelor pro-moscovite. A fost implicat în tot ceea ce a îndemnat represiunea comunistă din acea vreme: arestări, torturi, deportări, muncă forţată, asasinate. Se pare că a fost iniţiatorul „reeducării prin tortură” de la Piteşti. A continuat să se considere cetăţean sovietic, punând în aplicare diferite instrucţiuni ale K.G.B., printre care supravegherea strictă a conducerii partidului comunist din România. Nu a ezitat să-şi aresteze foştii superiori şi protectori: Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Internarea persoanelor în unităţi de muncă, potrivit art. 3 din Decretul nr. 6/1950, se făcea prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne. Biroul Unităţi de Muncă întocmea tabele nominale care
N. Grebenea, Nicolski, în „Din documentele rezistenţei”, Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, nr. 5, 1992, p. 45-46
1

103

cuprindeau datele de stare civilă, conţinutul pe scurt al materialului existent în dosar şi propunerea pentru timpul de internare făcută de regiune. Tabelele erau prezentate spre aprobare ministrului adjunct al Afacerilor Interne, Gheorghe Pintilie, sau generalului maior Alexandru Nicolschi, care fixau termenul de internare în unităţi de muncă pentru fiecare persoană în parte. Prin Decizia M.A.I. nr. 744 din 25 august 1952 a fost desemnat membru al comisiei care analiza propunerile direcţiilor regionale de securitate pentru internarea în colonii de muncă a unor persoane, coloniile de muncă înlocuind din 1952 unităţile de muncă. În ceea ce priveşte măsura administrativă de internare în locuri de muncă, aceasta se aplica, potrivit art. 2 din H.C.M. nr. 282/1958, prin ordinul ministrului Afacerilor Interne, la propunerea unei comisii formate din doi adjuncţi ai ministrului Afacerilor Interne şi un locţiitor al Procurorului General. Nicolschi a făcut parte şi din această comisie. Nu a fost străin nici de măsurile de represiune împotriva cultelor din România. De exemplu, acţiunea de evacuare a mânăstirii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din comuna Tudor Vladimirescu (jud. Galaţi) din anul 1956, la care au participat 220 de ofiţeri de securitate, au fost coordonate direct de generalul maior Alexandru Nicolschi, secondat de colonelul Pavel Aranici. Îndepărtat din Securitate, nu datorită lipsei de „merite” în lichidarea „duşmanilor poporului”, ci din pricina fidelităţii sale faţă de Uniunea Sovietică, Alexandru Nicolschi a avut o viaţă liniştită, beneficiind de o pensie substanţială, ca unul ce a „binemeritat de la patrie”, locuind într-un apartament luxos până în momentul decesului său din 16 aprilie 1992, o zi după ce primise citaţia de a se prezenta la Direcţia I Cercetări Penale a Procuraturii Generale. Pavel, Ştefan Data şi locul naşterii: 16 decembrie 1914, Bucureşti Data şi locul decesului: 21 ianuarie 1984, Bucureşti Studii: Facultatea de Mecanizare a Agriculturii Profesia de bază: inginer mecanic Activitate şi funcţii: Membru al partidului comunist din perioada ilegalităţii (1938), se remarcă printr-o atitudine de opozant faţă de Ştefan Foriş, fapt ce i-a atras excluderea din partid în 1942. Reprimit în partid în 1945, a fost ales deputat de Vlaşca la alegerile din 19 noiembrie 1946. În 28 martie 1948 este ales în Marea Adunare Naţională pe listele Regiunii Bucureşti. În 6 aprilie 1951 a fost numit ministru al Gospodăririi Silvice. Prin Decretul nr. 324/20 septembrie 1952, Pavel Ştefan este numit ministru al Internelor, având în subordine Direcţia Generală a Miliţiei, Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, Comandamentul Trupelor de Pază M.A.I., Comandamentul Pompierilor, Arhivele Statului şi Departamentul Gospodăririi Comunale. La 2 octombrie 1952 primea gradul de general-maior (Decretul nr. 361 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale). După desfiinţarea Ministerului Securităţii Statului şi revenirea Securităţii în subordinea M.A.I., prin Decretul nr. 365 din 7 septembrie 1953, Pavel Ştefan pierde funcţia de ministru în favoarea lui Alexandru Drăghici. Printr-o decizie a Secretariatului C.C. al P.M.R., este trimis să lucreze la Comandamentul Aviaţiei. Nemulţumirile manifestate de Pavel Ştefan cu acest prilej îi atrag un vot de blam şi îşi atrage dizgraţia conducerii de partid. În 1958, după o perioadă de penitenţă, a fost numit preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti. Totuşi, continuarea manifestării unor nemulţumiri prin

104

„discuţii antipartinice” i-a atras, din nou, excluderea din partid în timpul Plenarei din 9-13 iunie 1958, fiind trimis să lucreze ca simplu muncitor într-o uzină. După moartea lui Dej, este reabilitat de Ceauşescu, care îl numeşte ministru adjunct al Transporturilor (28 ianuarie 1966), apoi, din 19 august 1969, ministru titular. Membru al C.C. al P.C.R. în perioada 12 august 1969 – 23 noiembrie 1979. În perioada 1971-1979 a deţinut funcţia de secretar al Uniunii Generale a Sindicatelor din România. Numirea sa în funcţia de ministru de Interne se pare că s-a datorat lui Dej. Elocvent în acest sens este un pasaj din stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 2 septembrie 1952, şedinţă în care s-a discutat reorganizarea M.A.I. prin divizarea în Ministerul Securităţii Statului şi Ministerul Afacerilor Interne: „Dej: … Şi să găsim şi un ministru de interne, un om serios, capabil să cuprindă munca, energic, combativ. Ce ziceţi de Pavel Ştefan? Tov. Pârvulescu: Nu-i bun aici, e un zăpăcit. Tov. Drăghici: Mujic. Tov. Gheorghiu-Dej: Faceţi propuneri. De acord cu observaţiile şi propunerile făcute? (De acord). Tov. Drăghici ce spune? Tov. Drăghici: Eu sunt de acord”. De remarcat şi faptul că unele lucrări2 îl menţionează pe Pavel Ştefan în funcţia de ministru de Interne până în 1957, dar acest fapt nu este confirmat de nici unul din documentele cercetate de noi pentru perioada 1953-1957. În schimb, Alexandru Drăghici este pomenit deseori cu această titulatură. Scurta perioadă cât a asigurat conducerea Ministerului de Interne a reprezentat una de continuare a abuzurilor şi terorii din perioada precedentă. Acum s-au înregistrat în coloniile de muncă faptele abominabile care aveau să constituie obiectul unui proces demarat în 1955, proces în care Pavel Ştefan a şi fost citat ca martor. Pintilie (Pantelei –Pantiuşa, Bodnarenko), Gheorghe Data şi locul naşterii: 9 noiembrie 1902, Tiraspol Data şi locul decesului: 11 august 1985, Bucureşti Studii: Profesia de bază: lăcătuş Activitate şi funcţii: Ca şi în cazul altor lideri ai regimului comunist, sursele oficiale oferă informaţii cu o puternică tentă hagiografică. Astfel, în cazul lui Pintilie, un articol menit să-l prezinte alegătorilor, cu ocazia alegerilor pentru Marea Adunare Naţională din 28 martie 1948, susţine participarea acestuia la Marea Revoluţie din octombrie 1917, când Pintilie avea doar 15 ani. Surse mai credibile afirmă că Pintilie a fost încadrat în serviciile secrete sovietice în perioada 1925-1926, fiind trimis în România în 1928, sub numele fals de Pintilie Gheorghe. Printre misiunile sale se număra şi protecţia contrainformativă a partidului comunist din România, misiune asumată atât în libertate, cât şi după arestarea sa de către autorităţi, pe parcursul detenţiei (1937-1944). În închisoare a devenit un apropiat al lui Dej. După eliberare a fost contactat de reprezentanţii serviciilor secrete sovietice instalaţi la Bucureşti, colaborând succesiv cu Dimitri Gheorghievici Fedicikin (1945-1947), Serghei Savcenko (1947-1949) şi Aleksandr Mihailovici Saharovski (1949-1953).

2

Dobre, Florica (coord.). Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 455; Gheorghe Constantin, Miliana Şerbu, Miniştrii de interne ai României (1862-2001), Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p. 155

105

În perioada 1945-1948 a coordonat activitatea de infiltrare a comuniştilor în structurile Ministerului Afacerilor Interne şi ale serviciilor secrete, în calitate de şef la Secţiei Organizatorice (Administrative) a P.C.R. În această perioadă este implicat direct în lichidarea fostului prim-secretar al partidului comunist, Ştefan Foriş (1946). În anul 1948 devine membru al Marii Adunări Naţionale, în 15 august 1948 primeşte gradul de general-locotenent şi din 30 august 1948 devine director general al D.G.S.P. De asemenea, a fost membru plin al C.C. al P.M.R. în perioada 11 iunie 1948 – 28 decembrie 1955. În 14 septembrie 1949 Gheorghe Pintilie este numit ministru adjunct în cadrul M.A.I. Din 18 martie 1956 a devenit prim-adjunct al ministrului Afacerilor Interne, funcţie deţinută până în 20 ianuarie 1961. În perioada 1961-1962 a fost adjunct al ministrului de Interne. A condus direct Securitatea în perioada august 1948 – septembrie 1952 (dată la care este organizat Ministerul Securităţii Statului, condus de Alexandru Drăghici). În această perioadă au avut loc cele mai crunte acţiuni represive, s-au înregistrat cele mai numeroase abuzuri şi crime. A fost implicat în toate marile acţiuni represive, anchete şi procese ale vremii: lichidarea grupurilor de rezistenţă, ancheta lui Pătrăşcanu, procesele de la Canal, deportările etc. Pintilie este cel care a semnat celebrul Ordin 100 Cabinet M.A.I. din 3 aprilie 1950 prin care se stabileau criteriile de încadrare în unităţile de muncă a „duşmanilor de clasă”. După 1952, chiar dacă nu a mai fost „vioara întâi”, Pintilie a rămas unul din personajele cheie ale aparatului represiv din România, fiind direct implicat în tot ce a presupus lichidarea oricărei rezistenţe anticomuniste. După 1962 nu mai dispunem de date despre acesta. În cadrul anchetei ordonate de Ceauşescu în perioada 1967-1968, pentru compromiterea şi îndepărtarea lui Drăghici, numele lui Pintilie a apărut frecvent, dar fără repercusiuni asupra acestuia. Dimpotrivă, în 1971 a fost decorat cu Ordinul „Tudor Vladimirescu”, clasa a II-a. Pleşiţă, Nicolae Data şi locul naşterii: 16 aprilie 1929, Curtea de Argeş Data şi locul decesului: în momentul redactării fişei, Pleşiţă Nicolae era în viaţă Studii: opt clase medii (1961), Facultatea de istorie (1970) Profesia de bază: muncitor necalificat Activitate şi funcţii: În 1945 s-a înscris în U.T.C. şi a luat parte la diferite acţiuni organizate de partid. În 1947 a fost primit în P.C.R. A fost trimis la o şcoală sindicală, apoi ales preşedinte al sindicatului muncitorilor forestieri din Curtea de Argeş. În mai 1948 a fost promovat ca activist la fosta judeţeană U.T.M. Argeş şi după 4 luni a fost încadrat în M.A.I., Direcţia Regională a Securităţii Piteşti. A primit gradul de plutonier şi a fost numit lucrător operativ. Dovedind „pricepere şi conştiinciozitate în muncă”, ulterior a fost avansat în grad şi promovat succesiv în funcţiile de şef birou, şef secţie şi locţiitor şef serviciu în cadrul regiunilor de securitate Arad, Vâlcea şi Piteşti. În perioada 1953-1956 a fost şef secţie la Direcţia de Cadre a M.A.I. În 1960 era locţiitorul şefului Direcţiei Regionale M.A.I. Piteşti cu grad de căpitan şi funcţie de general. Din 1962 până în 1967 a fost comandantul Direcţiei Regionale de Securitate Cluj. În perioada 1967-1972 a ocupat funcţia de şef al Direcţiei de Securitate şi Gardă. Ulterior, devine şef al Direcţiei I din Ministerul de Interne (1972-1974). A fost adjunct al ministrului în 1974-1975. Între 1975-1976 a fost secretar general al Ministerului de Interne. În 1978, fuga lui I.M. Pacepa în S.U.A. îl aruncă în dizgraţia lui Ceauşescu, care îl numeşte comandant al Şcolii de Securitate de la Băneasa. În 1 septembrie 1980 i se încredinţează conducerea Centrului de Informaţii Externe, noua structură de 106

spionaj a României, fiind, totodată, şi prim adjunct al ministrului de Interne. În 1 decembrie 1984 este îndepărtat din funcţie şi este trimis ca şef al Centrului de Perfecţionare a cadrelor de securitate de la Grădiştea. A fost trecut în rezervă în 1990 cu gradul de general-colonel. În decursul activităţii sale, a luat parte la cele mai diverse genuri de activităţi specifice Securităţii: de la urmărirea grupurilor de rezistenţă din munţi, până la infiltrarea de spioni în ţările occidentale, de la asigurarea protecţiei antiteroriste a aeronavelor româneşti, până la purtarea de negocieri cu terorişti internaţionali în vederea angrenării acestora în acţiuni ale Securităţii. Vâlcu, Vasile Data şi locul naşterii: 22 octombrie 1910, Ceamurlia de Jos, jud. Constanţa (alte surse indică 10 octombrie sau 26 septembrie acelaşi an) Data şi locul decesului: 11 februarie 1999, Bucureşti Studii: şapte clase elementare şi doi ani cursuri la Universitatea „Ştefan Gheorghiu” Profesia de bază: croitor Activitate şi funcţii: Membru de partid din ilegalitate (1929). În 1941 intră în conflict cu Ştefan Foriş. A fost arestat şi deţinut pentru şase luni la Văcăreşti. A fost ales deputat de Constanţa în urma alegerilor din noiembrie 1946. Şef al Direcţiei A din D.G.S.S. în perioada 1 septembrie 1952 – 1954; şef al Direcţiei I Informaţii Externe din M.A.I. între 1954 – 16 decembrie 1955. În 21 mai 1953 a primit gradul de general-maior de securitate. Anul 1955 i-a fost fatidic lui Vâlcu pentru funcţia sa de şef al spionajului românesc. Rezultatele slabe ale direcţiei şi atacul asupra Legaţiei României de la Berna i-au atras destituirea din munca pe „linie de Securitate”, dar a continuat să-şi pună „talentele” în valoare pe „linie de partid şi de stat”. Adjunct al şefului Secţiei Bunuri de Consum a C.C. al P.M.R. (din dec.1955). Ulterior, a devenit prim secretar al Comitetului P.M.R. din Regiunea Dobrogea (1956-1965), membru al Consiliului de Stat. Membru supleant al C.C. al P.M.R. (13 iun.1958-25 iun.1960); membru al C.C. al P.M.R./P.C.R. (25 iun.1960-23 nov.1979); membru supleant al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. (23 iul.1965-12 aug.1969); membru al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.(12 aug.1969-28 nov.1974); membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. (28 nov.1974-23 nov.1979); membru, preşedinte şi vicepreşedinte al Comisiei Centrale de Revizie (23 nov.1979-22 dec.1989).
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA :

*** Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, Editura Lumea, Bucureşti, 2001; Betea, Lavinia, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Fundaţia Ioan Slavici, Arad, 1995; Buzatu, Gheorghe, Chiriţoiu, Mircea (eds.), Agresiunea comunismului în România Documente din arhivele secrete: 1944-1989, vol. I şi II, Editura Paideia, Bucureşti, 1998; Buzatu, Gheorghe. Comunişti din România în slujba organismelor secrete sovietice, în „Revista de Istorie Militară”, nr. 1/1998, p. 24-30; Idem, România – 1944: război, politică şi spionaj, în „Destin românesc”, nr. 1/1996, p. 108-121; Cosma, Neagu. Contribuţia unor „minorităţi” naţionale la bolşevizarea României, Bucureşti, 1996; Idem, Cupola. Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii, Editura Globus, Bucureşti, 1994; 107

Idem, Securitatea, poliţia politică, dosare, informatori, Editura Globus, Bucureşti, 1998; Crişan, Gheorghe. Piramida puterii. Oameni politici şi de stat din România (23 august 1944 – 22 decembrie 1989), Editura Pro-Historia, Bucureşti, 2001; Deletant, Dennis. Ceauşescu şi Securitatea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998; Idem, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu Dej şi statul poliţienesc. 1948-1965, Editura Polirom, Bucureşti – Iaşi, 2001; Dobre, Florica (coord.). Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004; Gheorghe Constantin, Miliana Şerbu, Miniştrii de interne ai României (1862-2001), Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002; Jela, Doina, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999; Idem, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001; Nestorescu-Bălceşti, Horia. Teohari Georgescu (1908-1976), în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1/1995, p. 210-214; Onişoru, Gheorghe. Arestarea şi anchetarea lui Teohari Georgescu, în „Analele Sighet 7. Anii 19491953 - Mecanismele terorii”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 434-458; Oprea, Marius. Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente. 1949-1989, Editura Polirom, Iaşi, 2002 (citat ca M. Oprea, Banalitatea…,); Idem, Pagini din „copilăria” Securităţii române, în „Dosarele istoriei”, nr. 5, 1996, p. 34-39; Idem, Gheorghiu Dej, poliţia secretă şi puterea, în „Dosarele istoriei”, nr. 3(8), 1997, p. 29-32; Idem, Comuniştii români sub controlul sovietic, în „Analele Sighet 5. Anul 1947 – căderea cortinei”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 105-150; Idem, Micul funcţionar şi capcanele memoriei. Viaţa colonelului de Securitate Mişu Dulgheru, în „Dilema”, nr. 126, iunie 1995; Idem, Cum a ajuns zeţarul Teohari directorul tipografiei. O biografie a lui Teohari Georgescu, în „Dilema”, nr. 167, martie 1996; Idem, Naşterea Securităţii, în „Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998, p. 271-306; Idem, Fapte şi moravuri la securiştii anilor ’50. Radiografie a Direcţiei de anchete penale a Securităţii (1949-1953), în „Analele Sighet 7. Anii 1949-1953 – mecanismele terorii”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 260-278; Pacepa, Ion Mihai. Orizonturi roşii. Amintirile unui general de securitate, Editura Venus, Bucureşti, 1992; Idem, Moştenirea Kremlinului. Rolul spionajului în sistemul comunist de guvernare, Editura Venus, Bucureşti, 1993; Pelin, Mihai. Culisele spionajului românesc. D.I.E. (1955-1980), Editura Evenimentul românesc, Bucureşti, 1997; Idem, Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, Editura Elion, Bucureşti, 2003 (citat ca M. Pelin, Un veac…,); Persak, Krzysztof, Kaminski, Lukasz (eds.), A Handbook of the Communist Security Apparatus in East Central Europe. 1944-1989, Institute of National Remembrance, Warsaw, 2005; Secaşiu, Claudiu. Serviciul de informaţii al P.C.R.; Secţia a II-a informaţii şi contrainformaţii din cadrul Comandamentului Formaţiunilor de Luptă Patriotice (F.L.P.) – Penetrarea serviciilor oficiale de informaţii (23 august 1944 – 6 martie 1945), în „6 Martie 1945. Începuturile comunizării României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 146-157; Idem, Serviciul de Informaţii al Palatului Regal (1946) – adevăr şi ficţiune, în „Analele Sighet 3. Anul 1946 – începutul sfârşitului”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996, p. 294-318; Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii (23 august 1944-30 august 1948), vol. I, Bucureşti, 1997, vol. II (1948-1958), Bucureşti, 1994;

108

Simon, Titu. Din culisele serviciilor secrete româneşti. Pacepa quo vadis?, Editura Odeon, Bucureşti, 1992; Solomovici, Teşu. Securitatea şi evreii. Despre călăi şi despre victime, vol. I-II, Editura Ziua, Bucureşti, 2003-2004; Şerbulescu, Andrei. Monarhia de drept dialectic. A doua versiune a memoriilor lui Belu Zilber, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991; Troncotă, Cristian. Istoria serviciilor secrete româneşti. De la Cuza la Ceauşescu, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999; Idem, Aspecte ale bătăliei desfăşurate pe frontul secret al informaţiilor înainte de instaurarea guvernului dr. Petru Groza, în „6 Martie 1945. Începuturile comunizării României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 279-287;

109