UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării Specializarea: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI - Suport de curs pentru învăţământ la distanţă – -anul II, semestrul II-

Cluj-Napoca 2009

Informaţii generale • Date de identificare a cursului Date de contact ale titularului de curs: Nume: ELENA MARIA MINEA Birou: Cabinet 6, etj. 1, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Str. G-ral Traian Moşoiu nr. 71 Telefon: 0264-431361 E-mail: elena_maria_minea@yahoo.com Date de identificare curs şi contact tutori: URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI Cod disciplin㪠UA2209, 5 credite Anul II, Semestrul II Tipul cursului: Opţional Tutor: ELENA MARIA MINEA E-mail: elena_maria_minea@yahoo.com • Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite Pentru parcurgerea conţinutului acestui curs, dat fiind faptul că face parte din categoria celor ”opţionale”, este necesară, în primul rând, o deschidere, o aplecare spre acest domeniu – atât de ”la îndemână” în aparenţă - şi atât de complex, în esenţă. Cunoştinţele care ar fi utile înţelegerii lui profunde sunt eterogene, ele trebuind să aparţină unor domenii existenţiale diverse. Vor fi invocate informaţii furnizate şi chestiuni abordate în cuprinsul cursului de ”Protecţia mediului” din anul I, în special din capitolul dedicat protecţiei mediului artificial. • Descrierea cursului Cursul se doreşte o ”provocare” la problematizarea, analizarea şi dezbaterea , finalizată cu oferirea de soluţii, problemelor majore cu care administraqţiile – centrale şi locale – se confruntă zilnic: este vorba de ”competiţia” pentru spaţiu, indiferent că este destinat locuirii, desfăşurării unor activităţi de producţie, de recreere sau cu alte destinaţii. Conţinutul este destinat nu numai celor care, prin natura preocupărilor profesionale, sunt chemaţi – mai devreme, ca şi studenţi, sau mai târziu, ca şi practicieni – să fie familiarizaţi cu natura acestor probleme şi să fie în măsură să le abordeze sub toate aspectele, ci şi acelor care nu sunt indiferenţi la ceea ce îi înconjoară, celor pentru care frumosul, în toate formele de manifestare, constituie o condiţie existenţială fundamentală. Ambelor categorii li se adresează îndemnul de a-şi manifesta curajul de a încerca să desluşească tainele domeniului fascinant al edificării materiale a lumii, de care sunt legaţi prin trecutul, prezentul şi viitorul omenirii.

• Organizarea temelor în cadrul cursului I – Evoluţia formelor de aşezare umană Pe parcursul evoluţiei sale, omul a avut ca aliat natura, care i-a fost adăpost şi prieten; totodată, însă, natura i-a pus în pericol viaţa şi existenţa. De aceea – în funcţie de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau a folosit-o în interesul său.

Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi gosească şi apoi să-şi îmbunătăţească continuu uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu au rămas nici ele neglijate. Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană au existat încă de la apariţia oraşelor, din antichitate, dar nu s-a constituit ca o politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie între ”arta urbană” (apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului metropolitan), ”urbanificare” (desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane) şi ”urbanism” (înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a asigura o existenţă comunitară înţelept organizată). II – Mediul uman şi urbanizarea. Societatea contemporană este – în acelaşi timp - şi martora şi cauza unui fenomen extrem de periculos: mediul uman (cel care ar trebui să asigure echilibrul între mediul natural şi mediul artificial) tinde să devină un mediu antiuman. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial sunt de natură a sufoca mediul natural, configurând şi caracterizând cadrul material al societăţii. Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează – în timp, prin dimensiunile pe care le poate atinge – un adevprat nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt orientate dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Această mobilitate are un caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei, devine din ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate de artere de circulaţie (cum, din păcate, se poate observa la majoritatea localităţilor urbane de la noi). În consecinţă, urbanizarea spontană poate fi contraproductivă dacă nu este ţinută sub control, dacă nu este dirijată pentru a se asigura o creştere echilibrată a localităţilor urbane. III – Urbanizarea spontană Întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări – satul şi oraşul – nefiind cunoscută în timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat, se ajunge la manifestarea şi amplificarea fenomenului de dezvoltare haotică a organismului orăşenesc iniţial. IV – Populaţia urbană Mediul artificial este reprezentat de realizările omului, atât la nivelul aşezărilor umane, cât şi în spaţiul din afara acestora. Omul a încercat, de-a lungul timpului, să configureze spaţiul atât după criterii pragmatice – legate de funcţionalitate, cât şi artistice, căutând, în permanenţă, armonizarea celor două tipuri de considerente. Studiul resurselor umane urmăreşte conturarea perspectivelor demografice, a numărului de locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile solicitate. V – Locuirea urbană Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un pronunţat caracter social şi politic. În perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena, funcşionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. VI – Reglementări juridice incidente în domeniile amenajării teritoriului şi urbanismului În formulările legii-cadru în materie (Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul), urbanismul reprezintă unul din cele două instrumente (alături de amenajarea teritoriului) prin intermediul cărora se realizează gestionarea spaţială a teritoriului şi constituie un ansamblu de activităţi complexe, de interes general, ce contribuie la dezvoltarea spaţială

XI – Urbanismul comercial Activităţile de comerţ ocupă un loc semnificativ în domeniul amenajării şi dezvoltării urbane. care cuprind propuneri cu caracter director şi documentaţiile de urbanism. Este vorba despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică. 2008 . 2003 M. care a evoluat – în unele ţări – până la a forma un sector distinct de preocupare. în condiţii precis reglementate prin lege. 2008 O. aceste activităţi au făcut obiectul unei reglementări particulare. Din cauza specificităţii şi diversităţii lor. oreşenească şi. Potrivit Codului civil român. desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în condiţiile prevăzute de aceasta. În cazuri deosebite. Minea. Bucureşti. la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale. Accent. Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism). Puie. ”proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut. precum şi la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional. M. DREPTUL URBANISMULUI. Edit. AMENAJAREA TERITORIULUI. proprietatea este publică sau privată. abordare şi reglementare juridică. URBANISM. dar şi a impactului asupra amenajării urbane. reprezentând situaţii de excepţie. Reglementările legale privitoare la documentaţiile de urbanism. Cluj-Napoca. REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI A URBANISMULUI. XII .XIII – Orientări şi tendinţe contemporane în domeniul urbanismului.echilibrată. Universul juridic. respectiv. Bucureşti. Autorizarea executării lucrărilor de construcţii Legea nr. Duţu. • Materiale bibliografice obligatorii E. folosinţa şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor. care se constituie în temei juridic al dezvoltării durabile urbanistice locale. X – Proprietatea imobiliară si exproprierea pentru cauză de utilitate publică Proprietatea reprezintă expresia supremă a accesului oamenilor la posesia. Edit. Urbanismul ”de factură nouă” este unul ecologic – în aspecte şi funcţiuni – încercând să se plieze pe ciclurile şi modurile de funcţionare a ecosistemelor naturale. 480). În funcţie de regimul juridic pe care îl urmează. cu privire la punerea în aplicare a prevederilor documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism. dreptul de proprietate privată asupra unor imobile fiind înfrânt. VII-VIII-IX – Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi de urbanism. Autorizarea execcutării lucrărilor de construcţii reprezintă procedura de exercitare a autorităţii de către administraţia publică judeţeană. Edit. municipală. la protecţia patrimoniului natural şi construit. aprobate potrivit legii. Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate sistematic cu problema delicată a compatibilizării principiilor care guvernează cele două tipuri de proprietate. comunală. respectiv problema urbanismului propriu-zis în contextul protejării mediului. anumite bunuri imobile pot fi trecute din domeniul privat în domeniul public. însă în limitele determinate de lege”(art. Universul Juridic. Urbanismul “verde” (Eco-urbanismul) Urbanismul ”verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea înconjurătoare a urbanismului. 350/2001 distinge între documentaţiile de amenajare a teritoriului. naţional şi european. care cuprind reglementări operaţionale (care se exprimă în planurile de urbanism.

iar cea de-a doua oferind cadrul legal detaliat de desfăşurare a activităţilor de amenajare a teritoriului şi urbanism. studentul are libertatea de a-şi gestiona singur. precum casca bluetooth. • Strategii de studiu recomandate Materia este structurată pe 13 teme. ca şi recurgerea la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea de instrumente/materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare. după întocmirea unui proces-verbal de constatare a fraudei. recapitularea pe fragmente. notarea începând de la 1. motiv pentru care primele şapte teme vor fi dezbătute în prima fază. memorarea datelor esenţiale. astfel încât să fie asigurată familiarizarea cu chestiunile care urmează a fi dezbătute şi pentru a cere lămuriri cu prilejul întâlnirilor prestabilite. • Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Pentru această disciplină. fără constrângeri. Nota finală reprezintă suma punctajelor aferente fiecărei întrebări. orice informaţie sau nelămurire putând fi oferite . Timpul de lucru alocat este de o oră. cei interesaţi sunt invitaţi să contacteze titularul de curs la adresa electronică indicată. Sesiunile de consultaţii ”faţă în faţă” sunt facultative. prima cuprinzând direcţiile majore de cercetare şi preocupare. în urma solicitării prealabile a cursantului. iar celelalte şase cu prilejul celei de a doua programări. • Studenţi cu dizabilităţi Orice student aflat într-o situaţie specială (afectat de dizabilităţi motorii sau intelectuale) va beneficia de sprijin în scopul facilitării asimilării cunoştinţelor reclamate de curs. Pentru a obţine performanţa maximă este recomandat un număr minim de trei ore de studiu/săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. Este recomandabilă parcurgerea materiei cel puţin sub forma unei lecturi a suportului de curs. Pentru asemenea situaţii. recapitularea extinsă. . înainte de întâlnirile programate. • Elemente de deontologie academică Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului. modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Ele pot fi consultate la biblioteca facultăţii.Cele trei cărţi oferă o prezentare sugestivă a chestiunilor majore din domeniu. Ulterior. O strategie optimă de studiu include cinci etape : lectura de familiarizare. • Politica de evaluare şi notare Verificarea cunoştinţelor acumulate pe parcursul semestrului se va face sub forma unei examinări scrise. exmatricularea studentului poate fi adusă în atenţie Consiliului profesoral al facultăţii. care presupune oferirea de răspunsuri la trei întrebări deschise. lectura de aprofundare. • Calendarul cursului Conţinutul cursului urmează să fie prezentat studenţilor în cadrul a două intâlniri. de exemplu) sau susţinerea examenului de către o persoană neautorizată constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen.

văile Dordognei şi Garronei. din antichitate. pentru ca – alteori – să se răzbune şi să se răzvrătească pe aceste modificări care îi sunt aduse prin furtuni. „Hârjoana” lui cu natura durează şi în ziua de azi: se lasă – uneori – modelată. Urbanismul modern. în funcţie de împrejurări şi necesităţi. dezvoltarea urbană şi de a asigura o existenţă comunitară înţelept organizată. urbanismul este aşadar ştiinţa dezvoltării oraşelor. Africa de Nord) până la cele mai îndrăzneţe siluete şi înălţimi ale zgârie-norilor de azi. □ urbanismul este ştiinţa şi tehnica construirii şi amenajării aşezărilor de tipul comunelor şi oraşelor. prieten şi duşman. incendii şi alte evenimente naturale. ci corelându-se logic. cutremure. Specialiştii de azi fac distincţie între „arta urbană” – apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului metropolitan (în special aspectele legate de temple şi palate).MODULUL I EVOLUŢIA FORMELOR DE AŞEZARE UMANĂ Generalităţi De la primele adăposturi umane – peşterile (ale căror pereţi poartă urmele existenţei umane în formele sale incipiente: Munţii Cantabrici – Altamira. Tassili. natura i-a fost omului adăpost şi pericol. îmbunătăţită. Într-o altă categorie de păreri se consideră ca punct de plecare pentru urbanism era industrială. aprobare a unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip de localitate (urbană sau rurală). administrative. „urbanificare” – desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane şi „urbanism” (expresia sa organizată) – înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea. Pe parcursul evoluţiei sale. inundaţii. oferă imaginea unei arte şi a unei ştiinţe puse în slujba locuitorilor aşezărilor. Unii specialişti afirmă că urbanismul îşi are rădăcinile în Renaştere. Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană a existat încă de la apariţia oraşelor. financiare. este la fel de uşor de dovedit că aceleaşi „instrumente” l-au ajutat pe acesta să-şi şi distrugă uneori operele. când curentele de gândire şi acţiune europene şi americane. □ urbanismul este un ansamblu de măsuri politice. ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu au rămas nici ele neglijate. dar nu s-a constituit ca o politică publică aparte. Franţa. erupţii vulcanice. aşezărilor). sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a unui oraş. fie că este vorba de comune. Spania. omul a parcurs un drum lung şi – nu rareori – anevoios. cauzal. avizare. Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi găsească şi apoi să-şi îmbunătăţească – până la perfecţiune – uneltele de lucru. economice. el a luptat împotriva ei sau şi-a luat-o aliat. după cum este definit în literatura de specialitate. noile tehnici şi tehnologii utlizate în construcţii au adâncit preocupările în domeniul creării unui nou cadru de habitaţie. alternanţele acestora nefiind deloc întâmplătoare. . urbanistica) este ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea aşezărilor existente şi proiectarea de de aşezări noi (cuvântul însuşi vine de la latinescul „urbis” care înseamnă oraş. □ urbanismul (de fapt. Mintea şi mâna omului au făurit minuni care au durat peste secole. de oraşe sau de metropole. Urbanismul (termen încărcat de ambiguitate) a fost definit în diverse forme: □ urbanismul reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare. schimbată. îmblânzită.

în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda intitulată „Teoria generală a urbanizării”. principii ale urbanismului operaţional. Fiecare colectivitate publică este gestionara şi garanta teritoriului naţional în cadrul (limitele) competenţelor sale. Termenul urbanism a fost folosit pentru prima dată. considerând că ele sunt – într-o bună măsură – valabile şi. Chiar dacă acest termen este relativ recent. locurile de muncă. serviciile. el nu este o ştiinţă exactă. altfel spus. El a pornit de la vocabula latină „urbis” pentru a desemna ştiinţa amenajării oraşelor. deci. o nouă ştiinţă. transporturile. Urbaniştii comtemporani au simţit nevoia de a găsi un cuvânt nou pentru a configura domeniul lor de preocupare.□ urbanismul este „în acelaşi timp. urbanismul vizează nu mai puţin decât fiinţarea noastră ca specie edificatoare (Oswald Spengler. principii privind contenciosul în materie de urbanism. care conferă – la rândul ei – puterea de decizie şi libertatea de a alege. când referirea se face la oraşele cu un plan ortogonal. disciplina la care se referă este foarte veche. Această revigorare a atins – progresiv – toate aspectele urbanismului: finalităţile. pare-se. În acelaşi timp. precum şi în exercitarea permanentă a unui control asupra modului în care sunt respectare normele superioare. principiul invită colectivitatea locală la a se strădui să asigure armonizarea previziunilor şi deciziilor privind utilizarea spaţiului ţinând cont de întregul evantai de obiective: cadrul vieţii. Între aceste două componente disharmonice şi azi se desfăşoară existenţa reală a aşezărilor umane cu nesfârşita lor diversitate şi cu mereu noile probleme pe care le ridică”. habitatul. Întrucât aceste principii au valoare de reguli generale aplicabile oriunde în lume în materie de urbanism. aplicabile şi în ţara noastră. publicată în anul 1867. regulat. Principii Urbanismul s-a dezvoltat – atât ca ştiinţă. încât au avut sentimentul că au creat. la celălalt pol. gestionarea economicoasă a solului. menit a asigura libertatea de planificare a teritoriului comunal. A. al reflecţiei asupra oraşului. Potrivit doctrinei franceze – una dintre cele mai dezvoltate în domeniu – principiile urbanismului sunt grupate pe patru mari categorii: principii ale reglementării urbanismului. Pentru a răspunde provocării lansate de revoluţia industrială (care a antrenat dezvoltarea anarhică a aglomerărilor urbane şi degradarea unor zone întinse) ei au trebuit să reînnoiască atât de profund. principii relative la autorizaţiile individuale de utilizare a solului urban. care pretinde respectarea cadrului general şi comun trasat de stat în domeniul urbanismului şi concretizat în anumite norme de încadrare impuse de stat. . scria: „Omul superior este un animal care construieşte oraşe”). respectiv imprimat direcţiile în evoluţia sa. echilibrul între populaţia urbană şi cea rurală. metodele şi cadrul de intervenţie. de semnificativ practicile anterioare. un urbanism care să se constituie într-un regulator al vieţii sociale. în 1923. * principiul supremaţiei normelor superioare de urbanism impuse şi garantate de stat. salubritatea publică. în continuare le vom prezenta succint. având rădăcini în antichitate. cât şi ca un complex de activităţi social-economică – sprijinindu-se pe anumite principii care i-au mărginit cadrul şi i-au jalonat. Din prima categorie – aceea a principiilor referitoare la reglementările din domeniul urbanismului – reţinem: * principiul reglementării descentralizate a urbanismului. de-a dreptul. protecţia monumentelor naturii. şi mai mult şi mai puţin decât se crede al fi: la polul concret al amenajării aşezărilor. aceasta înseamnă că o colectivitate locală are aptitudinea de a exprima în modul cel mai exact concepţia asupra interesului general pentru gestionarea spaţiului urban care o interesează.

Cea de-a treia categorie – a principiilor urbanismului operaţional – cuprinde: ◊ principiul responsabilităţii publice pentru echipamentul urban. În fine. C. ☻ principiile contenciosului judiciar în materie de urbanism: contenciosul represiv al urbanismului. gestionarea spaţială a teritoriului României constituie – potrivit legii – o activitate obligatorie. implantarea construcţiilor în zonă. în conformitate cu care administraţia este responsabilă pentru erorile sau greşelile de serviciu care îi sunt imputabile. pe calea recursului pentru exces de putere. contenciosul responsabilităţii. potrivit căruia administraţia trebuie să respecte întotdeauna şi întocmai legalitatea (în special în sensul de a nu abuza de puterea de decizie pe care o are). acordarea permisului de construire şi urmărirea efectelor pe care aceasta le produce. Amenajarea teritoriului şi urbanismul (concepte) Amenajarea teritoriului şi urbanismul. întrucât – altfel – oricine (orice persoană interesată) poate sesiza judecătorul administrativ. acordarea de despăgubiri. conform căruia – în temeiul prevederilor Codului urbanismului – faptele de încălcare a normelor legale respective sunt calificate fie ca şi contravenţii. Gestionarea spaţială a teritoriului trebuie astfel înfăptuită încât să asigure indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă. În ceea ce ne priveşte. principiul participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor şi principiul dezvoltării durabile. în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european. cu respectarea autonomiei locale. astfel încât să se stabilească o reală concordanţă între interesele. obiectivele. realizarea parcelărilor – cu consecinţa divizării proprietăţilor (ceea ce implică acceptul proprietarilor. contenciosul civil al urbanismului reprezintă cadrul legal în care pot fi intentate acţiuni în justiţie de către particulari (împotriva constructorilor privaţi) atunci când intereselor lor sunt afectate. reprezintă pârghii de bază în stabilirea strategiilor de remodelare a mediului uman. cum ar fi cele privind modalităţile de ocupare şi utilizare – în prezent şi în perspectivă – a spaţiului terestru vizat: autorizarea demolării. principiul transparenţei. dar să le stabilească şi responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a teritoriului. principiul descentralizării serviciilor publice. a instalării noului şantier. fie ca infracţiuni şi sunt sanţionate în consecinţă. în ţara noastră – sunt următoarele: principiul parteneriatului. categoria principiilor contenciosului în materie de urbanism (dominată de vechiul principiu al separării autorităţilor administrative şi a celor jurisdicţionale) cuprinde: ☻ principiile contenciosului administrativ al urbanismului şi anume: contenciosul de legalitate. ◊ principiul asocierii particularilor la urbanismul operaţional. ◘ principiile privind punerea în operă a autorizaţiilor de urbanism. continuă şi de perspectivă. a parcelării perimetrului ce urmează a fi supus activităţilor de urbanism etc.B. Ea trebuie să fie desfăşurată în interesul colectivităţilor care folosesc teritoriul naţional. exploatarea lor etc. potrivit căruia trebuie avute permanent în vedere – pe lângă actul primordial: autorizaţia de construire – o serie de aspecte ce ţin de creşterea sau dezvoltarea urbană. dintre care reţinem: exercitarea controlului administrativ prealabil.). care presupune: constituirea şi funcţionarea asociaţiilor funciare urbane. A doua categorie de principii . ea trebuind să repare integral prejudiciile care au rezultat direct din acestea. dezideratele şi . D.principiile relative la autorizaţiile individuale de utilizare a solului urban – cuprinde: ◘ principiul autorizării administrative în materie de urbanism. Principiile care stau la baza activităţilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului – care se desfăşoară. dar şi ca domenii de activitate practică. ca discipline teoretice. care urmăreşte modul în care sunt asigurate mijloacele materiale şi juridice pentru amenajarea urbană.

o tehnică administrativă şi o politică concepută ca o focalizare interdisciplinară şi globală. constituie unul dintre principalele instrumente de investigare şi cunoaştere. La reuniunea care a avut loc la Torremolinos (în Spania) în anul 1983 a fost adoptată Carta Europeană a Amenajării Teritoriului. Conferinţa Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) a desfăşurat. realizarea de echipamente colective. asigurarea armonizării acestor acţiuni şi operaţiuni…Obiectul acestor acţiuni sau operaţiuni de amenajare constă în înfăptuirea unei politici locale a habitatului. de previziune şi planificare. extinderii sau receptarea activităţilor economice. precum şi interacţiunea sa cu mediul ambiant constituie centrul tuturor preocupărilor organizării teritoriului. datorită capacităţii sale de a analiza global şi de a prezenta sintetic multitudinea de date obţinute prin mijloace proprii sau prin cooperarea cu numeroase sfere polispecializate complementare în vederea readaptării continue a structurii mediului uman. Ca şi obiective fundamentale ale amenajării (organizării) teritoriului. o importantă activitate sub auspiciile Consiliului Europei. gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protejarea mediului ambiant (şi nu numai!) . culturale şi ecologice a întregii societăţi” şi o consideră “o disciplină ştiinţifică. De cele mai multe ori considerate în alăturarea lor (şi. al cărei obiectiv este dezvoltarea echilibrată a regiunilor şi organizarea fizică a spaţiului în conformitate cu un principiu director”. cărora sunt chemaţi să li se alăture – prin acţiuni şi atitudini corespunzătoare – oamenii de pretutindeni. Amenajarea teritoriului se deosebeşte. Doctrina franceză defineşte amenajarea teritoriului ca fiind “un ansamblu de acte ale colectivităţilor locale sau a instituţiilor publice de cooperare intercomunală care vizează. “Omul şi bunăstarea sa. în alte limbi – precum engleza – utilizându-se termenul “planificare” (planning). a fost preluat din limba franceză (aménagement du territoire). sintagmele prezintă şi problematizează preocupări din ce în ce mai serioase şi de mare actualitate prin imperativitatea cu care se cer soluţionate de către specialiştii din cvasitotalitatea domeniilor vieţii sociale. încă de la prima sa reuniune din 1970. Carta le prevede pe următoarele: dezvoltarea socio-economică echilibrată a tuturor regiunilor. Termenul de “amenajare”. favorizarea dezvoltării activităţilor de loisir şi de turism. Amenajarea teritoriului – noţiune mai vastă şi mai complexă. de reînnoire urbană. de edificare şi permanentă readaptare a mediului uman. declaraţie de principii care au fost focalizate într-un punct de referinţă obligat. teritoriului ca fiind “expresia spaţială a politicii economice. cât şi din cele ale legislativului şi jurisprudenţei (în ciuda confuziei generate de enunţurile acestora). direct sau indirect. respectiv amenajarea. prin complexitatea sa şi prin atribuţiile multiprofilate pe care le deţine. a cadrului material creat de societate şi indispensabil existenţei sale. respectiv pe de altă parte. pe măsura evoluţiei cerinţelor sociale. îmbunătăţirea calităţii vieţii. conducerea sau autorizarea acţiunilor şi operaţiunilor. Carta defineşte organizarea. de luptă împotriva insalubrităţii. organizarea menţinerii.capacităţile mereu amplificate ale omului cu posibilităţile şi resursele oferite de cadrul material de viaţă. de salvare şi de punere în valoare a patrimoniului construit sau neconstruit şi a spaţiilor naturale. în cadrul competenţei loc. se precizează în Cartă. sociale. de toate celelalte discipline care se ocupă. provenienţa lor fiind atât planul doctrinar. doar parţial de problema mediului uman. integratoare a conceptului de urbanism. pe de o parte. de cele mai multe ori cu referire doar la urbanism). utilizat în ţara noastră. al cărui obiectiv este de a-i oferi un cadru şi o calitate a vieţii care să-i asigure o dezvoltare echilibrată a personalităţii şi o perspectivă organizată la scară umană”.

ci şi la nivelul cadrului european. astfel încât s-a ajuns la relaţii de colaborare. regională şi naţională). Satul a fost primul tip de aşezare de sine-stătătoare. de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură. Apărut încă din preistorie. marcând excluderea naturii din spaţiul construit a fost aparentă. fortificaţia – de utilitate strict defensivă – constituind simbolul desprinderii. satul se caracterizează prin: număr relativ mic de locuitori suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării ocuparea extensivă a acesteia înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare. a urmat. pentru sau de către anumite persoane. dominatoare a oraşului s-au emis mai multe ipoteze: Teoria apărării (emisă de germanii Ludwig Maurer . Oraşul este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală. Totuşi. Agricultura i-a permis omului emanciparea de constrângerile cadrului natural şi stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul de producţie. de semnificativ pentru a caracteriza competenţele în domeniul amenajării teritoriului cuprinse în drept. India). ele impunându-şi supremaţia. izolării de natură.prin natura ocupaţiilor lor – dar şi de obiceiurile şi tradiţiile locurilor lor de baştină. printre care dimensiunea aşezării şi numărul de locuitori. mediul natural favorabil – în general (Wolf Schneider susţine că primele oraşe au apărut în zone cu condiţii geoclimatice favorabile. produse şi energii. dominaţia asupra celorlalte: acestea vor constitui nucleele viitoarelor oraşe. Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea locuitorilor satelor în numeroase privinţe. ci se constituie într-o formă de politică care prezintă şi vizează o multitudine de aspecte.istoric şi Karl Bucher – economist). social. Ca şi tip de aşezare.Realizarea unor obiective atât de ample impune o articulare nu numai la nivelul fiecărui stat (în sfera locală. Prima delimitare. fireşte. subordonat oraşului din punct de vedere economic. profilarea lor pe un anumit specific. Locuitorii satelor rămân legaţi de ciclul anotimpurilor. configuraţia terenului. el s-a constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din sfera păstoritului. Teoria condiţiilor geoclimatice – elaborată de geografi – consideră ca principali factori de formare şi dezvoltare a oraşelor condiţiile geoclimatice. formată din mici localităţi. Carta nu trece de aceste formulări abstracte de obiective fără a încerca o minimă aproximare a ceea ce se putea defini ca o “schemă europeană de organizare a teritoriului”. utilizând anumite suprafeţe. cultural. o accentuată „ridicare”. cetăţile fortificate devenind nucleele marilor oraşe (exemplu: Roma antică). înflorire a unora dintre acestea. Tipurile tradiţionale ale unităţilor teritoriale de bază cu trăsături distincte şi evoluţie specifică sunt satul şi oraşul. cu terenuri agricole fertile: Mesopotamia. În ceea ce priveşte factorii care au contribuit la definirea conturului urban al localităţilor şi la menţinerea poziţiei „privilegiate”. în timp. Satul devine. Eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost „debuşate” în teritoriile din împrejurimi. Carta accentuează caracterul democratic şi participativ pe care trebuie să-l aibă planificarea teritorială şi funcţia coordonatoare a distinctelor politici sectoriale. Valea Nilului. cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce. zidul. polarizând capacităţi şi interese. conform căreia geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării locuitorilor de năvălitori. aspect deosebit de important. Din perspectiva definiţiei amenajării teritoriului oferită de Cartă putem conchide că aceasta nu este doar o chestiune de elaborare de documente în vederea executării unor construcţii şi amenajări în diferite zone. . atrăgând aceste elemente de pe raze de influenţă tot mai extinse. configuraţia nou apărută fiind una dispersată. Treptat s-a impus lărgirea capacităţilor de producţie. luând astfel naştere noi aşezări.

În lipsa izvoarelor iconografice (scrise. criteriul unei astfel de grupări fiind posibilitatea asigurării securităţii. Certă este însă interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au dat imaginea oraşului şi semnificaţia lui actuală. Epoca primitivă – caracterizată prin elemente contradictorii – acoperă o perioadă îndelungată de timp. a rampelor de lansare pentru nave extraterestre. Cu toate că originea. factorul determinant fiind organizarea politicojuridică. sau construite – colibe. rolul. ceasuri solare etc. descoperite ulterior): epoca pietrei (împărţită. în paleolitic şi neolitic) şi epoca metalelor (cu cele două perioade: bronz şi fier). Cel mai elocvent exemplu – şi cel mai cunoscut – este ansamblul de la Stonehenge (incintă neolitică – cromleh. Factorii luaţi în considerare în fiecare dintre aceste ipoteze au acţionat diferit. ci „însufleţite”. Hegel (1813-1909) şi de istoricul englez Th.Chr.. exemplificând cu prezenţa numeroaselor oraşe din Egipt. construirea lor a presupus mijloace tehnice şi motivaţii sentimentale sau religioase greu de imaginat. consideră că oraşele au luat naştere prin actul de decizie al unei puteri de stat. emisă de istoricii germani G. Arheologia şi antropologia nu au putut oferi date certe privitoare la primele aşezări cu caracter urban. E-V. cu intermitenţe etc. accidental. dirijat sau aleator. Delfi. Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemănare. dar se fac presupuneri „generoase”. mistică şi religioasă extrem de bogată. Fie că sunt menhire (pietre mari aşezate vertical. Olimpia. Aceasta a fost – teoretic – ordonată în două epoci. Semnificaţiile spirituale erau . Anglia) . iar zonele erau locuite având la bază ierarhizarea după poziţia socială a celor care le ocupau. în adăposturi naturale – peşteri. dar au căpătat această denumire primele cetăţi datate din mileniile VII-VI î. uneori chiar fanteziste. la rândul ei. Perioada arhaică. Teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecţia unor drumuri – terestre sau maritime – care au favorizat schimbul de mărfuri (polis-urile greceşti sau oraşele-porturi). din punct de vedere a alcătuirii acestora. Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice. desenate. Memfis. Bellow (1858-1927). Wright (1810-1877). izolat sau în grup). având direcţiile N-S. poziţionate în bazinele marilor fluvii din lume sau în bazinele maritime.Teoria deciziei administrative. în momente istorice diferite: permanent. în accepţiunea căreia „oraşul celor morţi a precedat oraşului celor vii”. Aşezările edificate sunt bine structurate în jurul intersecţiei a două căi principale. pictate) studierea construcţiilor rămâne singura dovadă certă a istoriei. dar fiecare a preluat doar secvenţial fenomenul urban care – după cum s-a mai arătat – este unul extrem de complex. având ca şi criteriu de diviziune considerente tehnologice (respectiv materialul din care erau confecţionate uneltele. modul de realizare şi semnificaţia lor rămân îngropate în negura timpului. O altă caracteristică a tuturor acestor aşezări a fost aceea că ele nu s-au constituit ca şi simple aglomerări de elemente materiale ordonate după criterii exclusiv funcţionale. presupunerile şi speculaţiile vehiculate merg de la ipoteza scopului lor religios până la cea a observatoarelor astronomice complicate. despre care se cunoaşte extrem de puţin. K. dispuse pe o suprafaţă restrânsă. indiferent de poziţia lor geografică. dolmene (pietre mari aşezate trilitic) sau cromlehuri (incinte). cu o încărcătură filozofică. Teoria oraşelor-necropolă. Principalele etape istorice în evoluţia oraşelor. China sau Grecia în apropierea marilor necropole şi complexe religioase: Ierusalim. direct sau indirect. Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenţa – mai mult decât incitantă pentru cei care le studiază – a spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea generică de „megalitice”. Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de reţinut două aspecte: unul este cel care vizează locuirea oamenilor în comunităţi mici.

administrative. în care se îmbină armonios viaţa spirituală – foarte activă – cu necesităţile impuse de igienă. un polis era o unitate teritorială cu oraşul. politice. pentru greci un polis era o comunitate umană concretă. Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică. pământurile şi satele din jur. apariţia meşteşugurilor au avut ca şi consecinţă diversificarea tipurilor de organizare a cadrului material. de interese. şi se caracterizează prin apariţia polisurilor (oraşe cetăţi). Spaţiul urban elen răspunde – poate – cel mai bine. mai ales datorită expansiunii romane. culturale. Primele oraşe s-au dezvoltat în Mesopotamia. numită Propilee). a cărui denumirea vine de la numele arhitectului Hippodamos din Milet. se cristalizează o ştiinţă a construcţiei oraşelor. a vieţii comerciale. mistico-religioasă. Siria.Chr. precum şi a „acropolei” (fiecare oraş avea acropolea sa. Platon stabilea în “Republica” numărul ideal al cetăţenilor unui stat la ceva mai mult de 5. În realitate. apărare şi alte exigenţe funcţionale. Polii de interes ai lumii antice au rămas cele două lumi: cea greacă şi cea romană. În nordul şi vestul Europei civilizaţia urbană a apărut mai târziu.. a marcat puternic numeroase concepţii ştiinţifice. Perioada homerică (arhaică) – numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile homerice. nu o alcătuire arbitrară şi neutră. Aşadar. Oraşul este un organism viu. spiritualizat. constituind „spaţiul ideal” (se şi face afirmaţia „o frumuseţe. În întreaga lume greacă erau peste 200 de asemenea mici state. Strălucitoarea cultură antică greacă. Grecia. Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare. în care un loc central va fi ocupat de Grecia antică. Egipt. cu zone care adăposteau templele. cu zone delimitate în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice) care. este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î. Despre cultura elenă Edouard Herriot spunea că „a dat spiritului echilibrul şi armonia unui templu”. meşteşugăreşti. artistice de mai târziu. Avântul economic. Specifică este apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic. India şi China. religioase. morale. Oraşele capătă funcţiuni complexe: economice. Asia Centrală. respectiv civile. iar Octavian Paler – în lucrarea sa „Mitologii subiective” – afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a avea acces la spiritul ei”. oglindă a timpului. era socotit sacru. nu o entitate abstractă. care se face simţită şi astăzi în preajma monumentelor din acea perioadă.Chr. Spre acest loc se ajungea printr-o frumoasă intrare triunfală. Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î. începând cu secolele VI-V î. va polariza mai multe programe.000.Chr. Poli-ul îi forma grecului simţul practiv şi îi dădea sentimentul demnităţii. cu trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate şi în aspectul oraşelor. trăsătura caracterisitică pentru alcătuirea oraşelor a fost dominanta simbolistică. dezvoltarea forţelor de producţie. filosofice.Chr. o simetrie perfectă. cu timpul. Oraşul antic. Traducerea termenului polis prin “oraş-stat” sau prin “stat-cetate” redă doar parţial şi aproximativ sensul pe care el îl avea pentru greci. ca şi în arta greacă). religioase şi culturale. Platon Aristotel. dar – în primul rând – era o comunitate de origine. locul – un platou deasupra unei stânci. Coloana este o reflectare a spiritului Greciei. de câteva mii de cetăţeni. de credinţe religioase. Oraşele Greciei antice prezintă două zone definitorii care cuprind două tipuri majore de preocupări: religioase – în partea cela mai înaltă a oraşului – Acropolea.mult mai importante decât construcţiile înseşi. atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit. existând o comuniune a materialului cu spiritualul. acestea sunt două: coloana şi oraşul. politice. de tradiţii. aducând o contribuţie de prim rang la patrimoniul culturii şi civilizaţiei universale. Dacă până în secolul VI î. cu titani ai gândirii precum Socrate. care la rândul său se pare că s-a inspirat din arhitectura . „Polis-ul” (oraşul grecesc) reprezintă un model de alcătuire raţională şi echilibrată. iniţial el având funcţie de apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. Asia Mică. în istoria urbanismului european. fiind marcată de o impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare.

din punct de vedere ştiinţific. influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre alcătuirea oraşului şi viaţa materială şi spirituală a grupului social – ca întreg. Imperiul roman. Arhitecţii au căutat – de cele mai multe ori – să construiască astfel de amfiteatre pe o pantă lină de deal. programe de arhitectură pentru clădiri publice cu funcţii social-culturale: stadioane. Un amfiteatru era astfel construit încât spectatorii din bănci.) este numită fie „epoca de aur”. fie „secolul lui Pericle”. Atena. fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp constituie un reper. oraşe comerciale: Ostia. două artere perpendiculare deosebite de celelalte străzi prin dimensiunile lor. cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu. fie „secolul lui Fidias”. având formă de semicerc. . căi de acces care legau aşezările romane s-a dezvoltat. poduri. cu o acustică specială. Pentru spectacolele muzicale au fost amenajate teatre mai mici. Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul surprinzător de ridicat pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitară (drumuri. – (precedată de cea elenă – secolul V î. în scopul administrării. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul. alimentare cu apă. mai târziu. Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau: . având ca axe ordonatoare „cardo maximus” pe direcţia N-S şi „decumanus maximus” pe direcţia E-V. numită scenă.orientală). Etapa se caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul construcţiei oraşelor. se execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea cu apă. construcţiile comerciale. canalizare etc. aplicând în realizările urbanistice norme şi reguli valabile. oraşe administrative: Roma. răspunzând unor necesităţi practice.apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu. de asemeni. tot în formă de semicerc. bazilica.Chr. datorită operelor de o imensă valoare artisitică create de genialul Fidias. cea mai mare parte a reţelei urbane contemporane. Perioada elenistică – cuprinsă între anii 323 – 31 î. evacuarea apelor uzate etc. fără ajutorul povârnişurilor. respectiv a fiecărui locuitor – ca parte a acestui întreg. Cu toate acestea au fost ridicate amfiteatre şi pe câmpii. din ce în ce mai sus plasate. Pe reţeaua de drumuri. numite amfiteatre. Oraşul elenistic este un organism complex. mai ales. tot acum. De asemeni s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau comedii. Palmira. Elementul „cheie” pentru succesul multor încercări la care „s-au angajat” romanii au fost drumurile. Londinium (Londra). Vindobonai (Viena). Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor. Herculanum.Chr. şi în zilele noastre. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă plană. majoritatea folosind ca material piatra calcaroasă. diversificate ca funcţiuni prioritare: oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris). gimnazii. dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit orchestră.structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale denumite „insulae”. să poată vedea jocul actorilor de pe scenă.) a polis-urilor greceşti cât. Efes. în locuri special amenajate. arta romană fiind doar epigonul celei greceşti”. clădiri comerciale care se integrează în oraş. Apar. prin modul cum au fost puse şi soluţionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. un punct de referinţă – neperisabil – pentru azi. Neapole. Salerno. pe care o amenajau foarte meticulos. oraşe balneare şi de odihnă: Pompei. în care erau amplasate templul închinat zeului protector al oraşului. reprezentaţiile având loc în aer liber. . care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi trepte pentru spectatori. sprijinit de conducătorul Atenei – Pericle. numite odeoane. Octavian Paler afirma:”Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament. ierarhizate ca importanţă şi dimensiune şi. fundamentat ştiinţific şi raţional. exploatării şi menţinerii acestuia.

canalizări. Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de canalizare care permitea evacuarea apelor uzate. Putem vorbi despre oraşul modern încă din secolele XV-XVI când afirmarea burgheziei. legaţi între ei cu arcade).. Astfel s-au păstrat Termele lui Caracala – care adăpostesc astăzi stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian – azi muzeu naţional de arheologie antică. adevărate aşezări fortificate.000) ♦ prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii) ♦ densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei ♦ construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului ♦ reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală.000. ♦ probleme speciale de igienă. Oraşul renascentist. instalaţii portuare.. . mulţi locuitori revenind la vetrele aşezărilor antice. tunele. igiena. galerii de tablouri. teatrele romane. Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne păstrează nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat. La acest punct nu putem omite termele – ca şi construcţii publice importante. palatele şi columnele (cele mai cunoascute fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu). atât la oraşe cât şi în teritoriul. stadioanele. corespunde unor utilizări complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin rezistenţa lor. Populaţia se reaşează în localităţi de tipuri noi având un rol prioritar de apărare. profilul transversal al străzilor prevede separarea circulaţiei vehiculelor de circulaţia pietonală. având lungimea de câţiva km. Pe de o parte năvălirile popoarelor migratoare. amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a incintei limitată. indicându-se lăţimi minimale obligatorii ♦ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora. stadioane. ele erau şi locuri de întâlnire a cetăţenilor care voiau să discute despre probleme publice sau afaceri.organizarea oraşelor s-a bazat – încă din perioada de constituire a statului – pe o serie de regulamente care se refereau la: ♦ probleme de proprietate (limitări în interesul colectivităţii). biblioteci. Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distructivă. alimentarea cu apă făcându-se prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de la mare distanţă. Demne de menţional mai sunt – ca şi elemente de arhitectură – circurile. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de baie. nuclee care prezintă importanţă istorică şi care acum trebuie protejate prin politici urbane speciale. Pe întinderea întregului imperiu au fost construite poduri. Iter – pentru pietoni. cisterne (rezervoare de apă). la 1000 de locuitori). acumulările de capital crează condiţiile dezvoltării oraşelor. susţinute de stâlpi groşi. Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievale se concretizează în: ♦ număr restrâns de locuitori (10. săli de muzică. apeducte (jgheaburi mari din piatră. parcuri. Actus – pentru animale). Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale. salubritatea (inclusiv a locuinţelor) şi dotarea tehnico-edilitară Secolele XI-XII marchează o revitalizare a vieţii urbane. În interiorul oraşelor. a producţiei de mărfuri. prospectul atingând 20-30-35 m. care se revigorează şi îşi recâştigă treptat influenţa în teritoriu. dar preocupările pentru o nouă calitate a vieţii urbane au determinat . ♦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice şi de bună gospodărire. după anul 476. ♦ clasificarea străzilor (Via – pentru vehicule. iar pe de alta răspândirea creştinismului – dornic de la înlătura urmele „păgânismului” şi de a instaura o lume nouă – au avut ca urmare depopularea şi ruinarea centrelor urbane antice ( Roma de la o populaţie de 1.dotarea tehnico-edilitară.000 – 40. în care erau amplasate clădirile religioase – în general supradimensionate – şi cladirile publice (de exemplu primările) ♦ lipsa preocupării privind confortul.000 ajunge. Oraşul medieval. înflorirea comerţului.

prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare. Cîteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt: ♦ stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare ♦ castelele burghezilor (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au fost integrate în urbanistica nouă. pornind de la fapte şi experienţe concrete. Michelangelo (Buonarotti). construirea de noi pieţe. cât şi în cele două Americi. fiind caracterizată printr-o activitate constructivă extrem de intensă: se construieşte mult atât în Europa. Progresele tehnice. marile descoperiri geografice ale timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor Renaşterii. pictori şi sculptori au fost cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio). Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică. bazate pe matematică. aservită religiei. ceea ce va genera – pe de o parte – dispariţia aspectelor regionaliste. dar clădirile aparţinând acestui curent au aspect de supraîncărcat. estetică: curentul numit Renaştere. la care prezintă faţade atrăgătoare cu numeroase şi mari deschideri. gândirea urbanistică vizionară a contribuit. primul monument renascentist. ei au creat o artă nouă. prin noile idei la evoluţia ştiinţei construcţiei oraşelor. care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. Leonardo (Da Vinci). „Perspectiva” este cuvântul „cheie” al Renaşterii atât în artele plastice (exemplu constituinduse fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea lui Leonardo Da Vinci „Cina cea de taină”). cât şi în urbanism (palatul Versailles din Franţa fiind un reprezentant de seamă al curentului în arhitectură). cel care a conceput cupola în opt ape a bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din Florenţa). oferă noi perspective stimulând progresul societăţii sub toate aspectele ei. progresează rapid. Perioada barocă constituie o perioadă de referinţă în istoria urbanismului. ci doar consemnează o folosire a lor până la limitele extreme. având câte 2-3 etaje ♦ amplasarea construcţiilor în zone funcţionale ♦ ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor ♦ amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe ♦ prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale ♦ promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule şi pentru pietoni ♦ preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite de condiţiile sociale şi tehnice. noile descoperiri geografice lărgesc orizonturile. Tizian (Vecellio). totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii. Metoele şi tehnicile de construcţie nu diferă de cele din perioadele precedente. fiind vizibile numai din stradă. Este zdruncinată autoritatea dogmelor religioase care furnizau explicaţii eronate asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să cunoască viaţa. în mod cert. scara fiind una predilect monumentală (se . preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi arhitecturală. Mulţi arhitecţi. Numeroşi artişti au fost ei înşişi oameni de ştiinţă. ştiinţa devine inductivă. Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de interes din Mediterana – controlată de turci în Atlantic.remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor. Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul). Barocul preia şi dezvoltă normele urbanistice renascentiste. iar – pe de alta – posibilitatea abordării unor proiecte de mare anvergură. Cunoscători ai artei antice greceşti şi romane (prin aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea documentelor antice). Din dogmatică. filosofi şi tehnicieni. savanţi renumiţi. Ştiinţele pozitive. faţadele debordând de ornamente. Ne aflăm în perioada în care marile monarhii europene îşi întăresc structurile centralist-etatiste. literaţi. sunt adepţii progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. Oraşul baroc (secolele XVII-XVIII). filosofică. ci şi artistul. Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi.

în prezent adăpostind Muzeul de artă din Cluj-Naoca. Statistica este anexată sociologiei pe care de a se naşte. Barocul poate fi definit ca stil de sine stătător până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. interiorul este tratat cu evidente tentinţe scenografice. ei se mai străduiesc şi să risipească un număr de prejudecăţi . Palatul Teleki (situat în Cluj-Napoca pe strada M. În ţara noastră.face simţită o amplificare fără precedent a scării la care sunt concepute ansamblurile urbane). Succint. fără precedent: □ necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă □ asigurarea igienei publice: alimentare cu apă. salubruizare □ necesitatea destinării unor edificii procesului educaţional: şcoli. Momentul culminant al curentului baroc în urbanism îl reprezintă Parisul în perioada lui Napoleon al III-lea. Un exemplu. îl constituie Domul Sf. el fiind prezent mai mult la arhitectura de interior. cu pereţi şi tavane ocupate de decoraţii. Petru de la Roma. pe faţada căruia coloanele şi decoraţiunile monumentale aplicate vor modifica caracterul incipient renascentist în unul baroc. Dacă ar fi să definim stilurile arhitecturii doar printr-o trăsătură. Din punct de vedrere cantitativ. de o drenare a populaţiei satelor în folosul unei dezvoltări urbane fără precedent. XIX – XX ). Acest lucru este subliniat şi de piaţa cu plan eliptic pe care Bernini o va propune în faţa Domului. Într-unul din cazuri.7). în acest sens. în Franţa. factorii care au generat aceste mari schimbări au fost: dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în centrele urbane. goticul ar fi reprezentat de ogivă. ca element de dinamizare al sistemului stradal. cornişe sau stil. revoluţia industrială este urmată de o creştere a presiunii demografice în oraşe. simţită de la recensămintele din 1801. activităţi culturale etc. începând cu anii 1830. □ punerea la dispoziţia populaţiei a spaţiilor instituţiilor şi a altor mijloace de petrecere a timpului liber. Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraşelor”. Kogălniceanu nr. ambele din Roma. a apărut un nou stil – Rococo – a cărui denumire vine de la “rocaile”═ cochilie de scoică. în Europa îi urmează Franţa şi Germania. iar studiul acestora îmbracă – în această perioadă – două aspecte foarte diferite. prin realizarea unor pieţe cu forme geometrice bine definite. cu al său caracter decorativ. bordate cu fronturi omogene ca ritm. Apariţia acestui fenomen şi amploarea lui sunt corelate cu ordinea şi nivelul industrializării ţărilor respective. de mare deschidere – converg către reşedinţa seniorială sau edificiul religios. Palatul Mogoşoaia din Bucureşti şi Palatul Bruckenthal din Sibiu. influenţa acestui curent se concretizează în construcţii ca: Palatul Banffy (proiectat de arhitectul sibian Eberhardt Blaumann). Stilul baroc se dezvoltă în special în ţările catolice – Italia. cu referire la pieţe sunt: Piaţa Spagna şi Fontana din Trevi. O altă caracteristică definitorie a urbanismului baroc o reprezintă diagonala. Austria – dar va avea influenţe şi asupra renaşterii clasiciste din Franţa sau din Anglia. faptele sunt observate cu detaşare şi se încearcă ordonarea lor într-un mod cantitativ. Cercetătorii în domeniu caută să înţeleagă mai cu seamă fenomenul urbanificării şi să-l plaseze într-o reţea de cauze şi efecte. renaşterea de arcul în plin cintru. Exemple de intervenţii baroce. creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale pauperizate. apar probleme noi. Revoluţia industrială a determinat schimbări fundamentale în dezvoltarea centrelor urbane şi a declanşat criza pe care oraşul contemporan nu a reuşit să o depăşească. după care va fi înlocuit de curente neoclasicizante sau eclectice. Marea Britanie este cel dintâi teatru al acestei mişcări. element frecvent utilizat în diferite compoziţii. Barocul intervine în construcţia oraşelor prin manifestarea preferinţei pentru structuri ale străzilor regulate radiale sau radial-concentrice în care arterele principale – străzi drepte. În secolul al XVII-lea. canalizare. el este descriptiv. Oraşul erei industriale (sec. iar barocul de elipsă. curentul s-a dorit o replică menită a nega clasicismul de la Curte.

care denunţă – bazându-se pe fapte şi cifre – starea de decădere fizică şi morală în care trăieşte proletariatul urban. în ciuda eforturilor lor. s-au constituit comisii de analiză şi prognoză (1947 – Comisia Barlow. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX. avem de-a face cu o polemică care – la rândul ei – este purtată de două grupări cu orientări diferite. în Anglia). mai ales. Cea de-a doua grupare este constituită din gânditori politici care furnizează adesea informaţii de o remarcabilă amploare şi precizie. care trebuie nu numai să se dezvolte. Măsurile arhitectural-urbanistice au fost în principal: . mai ales în Anglia unde situaţia era acută. omnibuzele. poate fi considerat ca unul dintre fondatorii sociologiei urbane. Măsurile administrative sunt următoarele: au fost emise legi de sistematizare urbană (în anul 1909 apare prima Lege a sistematizării urbane. construcţie. O astfel de situaţie a impus luarea unor măsuri de natură administrativă. vor persista până în zilele noastre şi care privesc mai ales incidenţele vieţii urbane asupra dezvoltării fizice. necontrolat. în 1845). tramvaiul electric. Începutul secolului XX aduce schimbări majore în domeniul transportului: la Londra – spre exemplu – în 1907 au fost electrificate liniile de metrou. la toate acestea adăugânduse igiena morală precară. Cei care vor produce schimbări fundamentale în activităţile de proiectare. s-au înfiinţat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbană. care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat. arce. materialul care face posibilă şi determină apariţia noilor forme structurale (grinzi. dar în mod haotic. Fr. O grupare este animată de sentimente umanitare. precum şi rapoartele Comisiilor regale. mai ales medici şi igienişti. lucrări savante. publicate sub formă de Rapoarte către Parlament. respectiv a migrării acesteia spre zonele periurbane. Măsurile de natură socială întreprinse la vremea respectivă au fost: au apărut mişcări sociale pentru reforma sanitară şi urbană. Probleme majore ridică trasportul urban.care. membrane etc. complet şi complex construite şi dotate. habitatul muncitoresc insalubru – comparat adeseori cu o vizuină. s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale complet sistematizate. ale căror lucrări. fiind formată din funcţionari municipali. cochilii. nivelului mental şi moralităţii locuitorilor. În lucrarea sa „Situaţia clasei muncitoare din Anglia” (apărută la Leipzig. folosit pentru prima dată corect în 1861 de către Francois Coignet. Anglia). el foloseşte sistematic şi ştiinţific toate mărturiile disponibile: rapoarte ale poliţiei. oameni ai Bisericii. distanţele epuizante care despart locuinţa de locul de muncă. ministere şi departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale. în cadrul anchetelor prezentate. Arhitecţii secolului XIX nu şi-au asumat dezvoltarea tehnologică datorită incapacităţii şi refuzului lor de a asimila noile cunoştinţe teoretice în domeniul structural. Aceste mijloace au permis populaţiei să descongestioneze centrele urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane. în marile oraşe ale lumii apar trenul cu aburi. În celălalt caz. folosind „noutatea” care era betonul armat sunt arhitecţii Mişcării moderne. Seriile de articole publicate în ziare şi reviste. au furnizat o seamă de informaţii extrem de utile (preţioase) despre marile oraşe ale epocii şi au contribuit la crearea legislaţiei engleze în domeniul muncii şi handicapului. au stat la baza numirii celebrelor Comisii regale de anchetă asupra igienei. dar să fie şi accesibil ca preţ (ieftin). ale mediului etc.) este betonul armat. Sunt făcute publice astfel igiena fizică deplorabilă întâlnită în marile oraşe industriale. articole de jurnal. socială şi urbanistică. morfologie arhitecturală. s-a lărgit reţeaua liniilor de tramvai astfel încât (între 1890 şi 1939) aproape toate marile zone urbane au suferit procese de modificare a zonării populaţiei. Engels. au apărut trenuri electrice de suprafaţă. drumurile fetide şi lipsa grădinilor publice din cartierele populare. La începutul secolului XX.

la rându-i. . MODULUL II MEDIUL UMAN ŞI URBANIZAREA Mediul uman şi mediul artificial (creat de om) Încă din fazele primare ale devenirii sale. unele de altele prin centuri verzi) puteau fi – eventual –grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de km. un mediu pe care îl numim „artificial”. situaţie care a impus noi măsuri. noi remodelări. • desfiinţarea străzilor „coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul arterelor de circulaţie. afirmare socială) cu binefacerile vieţii de la ţară: mediu sănătos. integrarea pădurii în oraş.000 de proprietari agricoli. izolate prin ample spaţii verzi. Câteva dintre propunerile din Cartă au fost cele legate de: • împărţirea oraşului în zone funcţionale. se constituie Congresele Internaţionale de Arhitectură Modernă (CIAM).000 de locuitori. a constituit o problemă grea şi delicată în procesul de dirijare a dezvoltării cadrului material. evident. Continuitatea – trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane – a atras după sine. grea şi delicată pentru că este dificil de rezolvat contradictorialitatea dintre forma fenomenului urban (cadrul material constituit şi rezistent fizic) şi conţinutul acestuia (viaţa pe care o adăposteşte). Trebuie remarcat că oraşul-grădină şi ceea ce promovează acesta. • rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte. contact cu natura etc.urbanistul englez Ebenzer Howard (1850-1928) elaborează celebrul proiect al „oraşului – grădină”. Acest tip de oraşe (izolate. în special pe continentul nord-american. cu multe apartamente. fireşte. în pofida problemelor pe care le generează. căi pentru traficul intens etc. coexistenţa vechiului cu noul care. care a influenţat mult gândirea urbanistică contemporană şi care se va regăsi în toată zona de influenţă anglo-saxonă.. apărarea naturii şi a peisajului etc. dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de muncă. în care a instituit un mediu ambiant creat cu mijloace proprii. prin definiţie. răspunde la toate problemele apărute în marile centre urbane. caracterizat printr-o evoluţie dinamică. care să asigure o mare densitate. societatea a remodelat cadrul natural. • separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie pietonală. de automobile. document de referinţă pentru urbanismul modern. noi idei. Principiile generoase ale documentului au constituit însă instrumente importante şi eficiente pentru oraşele reconstruite şi construite după cel de-al doilea război mondial. eliminând dezavantajele ambelor feluri de viaţă. În anul 1933. • salvarea patrimoniului arhitectural. având ca temă oraşul funcţional (La Ville Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la Atena”. El reprezintă prima încercare de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor. Faimosul model era prevăzut pentru o populaţie limitată la 30. amplasate în mijlocul unor spaţii verzi. a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58. Fără a fi utopice. Deceniile VII şi VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei oraşelor. plus 2. • amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport.).000 de locuitori. ideile promovate de Cartă nu au putut. CIAM a adoptat un document redactat de arhitectul francez Le Corbusier. reprezintă şi astăzi panaceul crizelor urbanismului.

a fost lansat şi în mediul arhitectural şi urbanistic conceptul de „dezvoltare durabilă” (după ce. nu rareori. concentrări uriaşe – ca număr şi densitate – ale populaţiei în formaţiuni urbane care depăşesc scara umană. anemia sensibilităţii. coerente. Un fapt deosebit de important. În ultima perioadă de timp se constată o extindere a artificializării accentuate şi haotice a mediului care are ca şi cauze: aglomerarea excesivă a industriilor perturbatoare ale mediului ambiant. impunând construcţiei (locuinţei. intitulată „Despre o estetică a reconstrucţiei”. poluarea atmosferei şi a apelor. În fieful „liberalismului economic şi financiar” din Chicago. M. Mediul artificial este compus din multiple alcătuiri şi echipări care servesc cerinţelor curente şi sunt caracteristice procesului cotidian de trai al grupurilor sociale. mai ales) să fie durabilă. să treacă peste modelele arhitecturale şi fanteziile speculei. Toţi aceşti factori. Omul – în măsura în care poate fi inventiv şi constructiv – poate şi distruge ceea ce a creat. dezinteres. locuibile şi eliberate. promovând – însă – cu autoritate. refuzul artei şi anticultura. este acela că un arhitect român – G. vis-a-vis de care se manifestă. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial tind să “sufoce” mediul natural şi să caracterizeze cadrul material al societăţii. depozitării şi distrugerii deşeurilor. fusese publicat „Raportul Brundland”). meschinul. pe plan mondial (în contextul protecţiei mediului). în 1967). distrugerea terenurilor agricole fertile. În concepţia arhitectului român durabilul exclude lenea.mediul natural şi mediul artificial (creat de om) – precum şi idea de înlăturare a cauzelor care provoacă raporturi de neconcordanţă cu efecte autodistructive pentru societatea umană. lipsa de control a unui trafic excesiv de intensificat. o voinţă „neşovăielnică” şi . Sintagma exprimă acordul universal privind necesitatea obiectivă de integrare a celor două medii aparent contradictorii . de stress. nepăsarea autorităţilor. cât şi pe cele viitoare. o dezvoltare menită să creeze structuri stabile. Societatea contemporană este şi martora şi cauza unui fenomen extrem de periculos: mediul uman tinde să devină un mediu antiuman. imposibilitatea rezolvării corespunzătoare a evacuării. în 1987. redusă la aplicarea unor măsuri limitate numai la situaţiile în care apar crize. parţial. dezvoltarea haotică a reţelelor de comunicaţii şi de transport care utilizează o suprafaţă excesivă de teren . în documentele prezentate la Conferinţa Internaţională de la Rio din anul 1992 (regăsindu-se în binecunoscuta „Agendă 21”). Acest concept readuce în atenţie caracteristici care pot transforma „aglomeraţia” într-un „complex de aşezari” distincte. spaţialităţi şi structuri calitativ deosebite de cele care constituie mediul natural. Cantacuzino – a realizat o operă de precursor prin utilizarea termenului „durabil” în domeniul arhitecturii şi construcţiei încă din 1947 ! Atributul „durabil” traversează cartea acestuia. derizoriul. degradarea masivelor forestiere. din cauza incapacităţii sale de a înţelege fenomenele în complexitatea şi globalitatea lor : pentru a-şi satisface rapid nişte interese meschine este în stare să compromită confortul şi securitatea generaţiilor viitoare. refolosirii. de la un capăt la altul. limitate spaţial. Expresia “mediu uman” este una relativ nouă (ea fiind adoptată la Congresul al IX-lea al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor – UIA. ocuparea dezordonată şi extensivă a zonelor periurbane şi rurale. ale cărui lucrări s-au ţinut la Praga.caracterizat prin volume. dar extrem de puţin cunoscut. Atributul „durabil” a fost promovat pentru prima dată. sunt subapreciaţi sau sunt abordaţi de o manieră rutinieră şi iresponsabilă. la Congresul UIA din 1995. o legislaţie chibzuită. pot afecta atât colectivităţile contemporane.

Zidul de incintă. întreaga tehnosferă – adică totalitatea creaţiei materiale a omului. Procesul urbanizării defineşte ca pe un fapt major epoca contemporană. “care dă dovadă de urbanitate. Conturarea spaţială era întotdeauna dublată. Trasarea limitei aşezării – care însoţeşte obsesiv întreaga civilizaţie tradiţională – avea multiple meniri. potrivit Dicţionarului Explicativ al limbii române. Faptul că a existat această relaţie strînsă. mai apoi. identice cu unităţile administrativ-teritoriale – denumite comune şi oraşe (municipii). în special după Congresul Internaţional al Arhitecturii Moderne (iniţiat de Le Corbusier) şi adoptarea Chartei de la Atena (1939). dacă nu chiar imposibil. cum sunt: şoselele. căutând să înlăture cauzele generatoare de raporturi de neconcordanţă. din raţiuni religioase. alcătuite din aşezările omeneşti – care sunt. orăşenesc. dar având un incontestabil rol determinant în promovarea progresului social. Originile urbanizării le găsim în culturile sedentare. constituindu-se ca efect. respectiv toate construcţiile şi lucrările făcute de om. Materializarea centrului. la început. toate sunt fragmente de receptare a unor informaţii ancestrale care au funcţionat până la un moment dat şi se adaugă ritualurilor religioase magice de fondare şi organizare spaţială. care sunt amplasate dincolo de perimetrul aşezărilor omeneşti. Până în secolul XX nu este . coerenţă asigurată de existenţa centrului (polarizator de interese şi energii umane). Este un proces care se desfăşoară în ritm accelerat. între aşezare (oraş) şi religie – ca intermediară a forţelor cosmice – explică perenitatea acestui concept în întreaga istorie a urbanisticii premoderne. S-a arătat că mediul artificial priveşte. de organizare de aşezări. impunând consecinţe transformatoare asupra tuturor compartimentelor vieţii umane. să se stabilească o delimitare strictă între mediul natural şi cel artificial. orientarea cardinală a unor trasee sau legături cu exteriorul. Mediul artificial. Experienţa cea mai înaltă şi mai sintetică a mediului artificial o reprezintă formele perfecţionate de aşezare a populaţiei. cu efecte negative pentru omenire. însoţite peste tot de tendinţa de izolare faţă de mediu. bazându-se pe coexistenţa activă şi benefică a celor două medii şi nicidecum pe adversitatea lor. toate fiind supuse unui regim special de protecţie datorită importanţei lor pentru om şi natură. Urbanizare. Mediul artificial mai cuprinde tot ceea ce este creat de om şi se află în afara aşezărilor omenenşti. în principiu. ci una care asigura coerenţă celor mai spontane geneze şi dezvoltări. înseamnă apartenenţa la oraş. semnificaţia zonelor de tranziţie. autostrăzile. considerat în complexitatea tuturor compartimentelor lui. barajele. Civilizaţie Termenul “urban”. însă. şanţul de apărare. civilizat”. Este extrem de dificil. nu ca şi o cauză a civilizaţiei. viaductele. dar „fără a întoarce spatele tradiţiei”. palisada sau limita proprietăţii au existat. din motive de securitate. Conceptul de urbanizare s-a conturat în secolul XX. denumit în terminologia internaţională mediu uman. politicos. podurile. pe o durată de timp extrem de lungă. dar şi echilibrul dintre disciplinele clasice. Urban. Societăţile tradiţionale nu puteau concepe întemeierea unei aşezări fără o delimitare fermă. susţinând dezvoltarea „firească” a României. este menit să completeze şi să adapteze mediul natural. căile ferate.„generozitate înţelegătoare a nevoilor naţiunii”. care au fost definite şi se recunosc ca atare prin manierele diverse de “aşezare”. Sintagma mediu uman exprimă acordul privind necesitatea obiectivă a integrării celor două medii aflate – aparent – la poli opuşi: mediul natural şi mediul artificial. de o structurare a spaţiului interior înţelească nu doar ca o geometrie exactă. în funcţie de care se organiza întregul. în sens larg. temele moderne şi formele subtile şi sensibile. iar în sens figurat. moment de la care se poate vorbi despre începutul urbanismului modern. dar cea mai subtilă era cea potrivit căreia ea “închidea” un grup de oameni pe care îi transforma în societate. având în vedere că prin simbioza lor organică a luat fiinţă şi s-a dezvoltat un fenomen calitativ nou.

Spania. au preschimbat logica subtilă a factorilor care acţionaseră până în acest moment într-o logică dură. Acestor aglomeraţii le lipseşte un centru (sau orice fel de centre). lipseşte o limită controlabilă şi previzibilă. nici suburban.cunoscută vreo aşezare europeană lipsită de centru. Astfel. Aşezarea – urmând preceptele acestui tip de dezvoltare – poate deveni focarul zonei. mase de oameni (nu comunităţi!) cu caracteristici identice (prin lipsa lor de coerenţă) celor morfologice. au provocat mutaţii. lipsită de regulă şi control. în Albania – peste 400 de locuitori. amenajarea străzilor etc. Există totuşi o speranţă care poate schimba în timp strategia mondială a dezvoltării urbane: conceptul de dezvoltare durabilă. doar creşterea – demografică şi teritorială – peste anumite limite să fie singurul motiv al acestor schimbări complexe care însoţeşte fenomenul. se apreciază că o localitate poate fi calificată ca şi urbană dacă are: în Suedia – peste 200 de locuitori. nici rural. astfel încât se constituie zona periurbană . fără ca. el determină adesea – în limbajul curent şi chiar în gândire – suprapunerea lui cu termenul civilizaţie…… La momentul actual pentru a desemna ca urbană o aşezare au fost selectaţi. într-o societate democratică (cu înţelesul care i se atribuie azi noţiunii). satisfacerea intereselor publice.000 locuitori. Marele paradox este că. cele mai sigure legi şi cele mai sofisticate şi riguroase studii produc – nimic altceva decât – simple aglomeraţii. alimentarea cu apă. în Elveţia. igiena locuitorilor. descrisă. înţeleasă: era unică. Norvegia – peste 2000 locuitori. Noile componente ale oraşului au spart coerenţa de până atunci. dotarea cu echipament tehnico-edilitar. ea. O arie urbană de această factură adăposteşte grupuri umane. Franţa. cele de gospodărire comunală – impun construcţii în afara perimetrului oraşului. În unele ţări – printre care şi ţara noastră – denumirea de oraş este stabilită prin reglementări administrative. în SUA şi Japonia – peste 2500 locuitori. telefonia. Anglia – peste 1000 locuitori... criterii administrative. din multitudinea de factori care o configurează şi o particularizează. inversându-se lucrurile. ci despre “aglomeraţii”. Apare acum modelul dirijat. direcţia de evoluţie. urbană este apreciată localitatea care dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul. Starea. de provizorat. “Nefiind nici urban.. în Jugoslavia. se va sustrage permanent de sub efectele legilor. de un sistem de orientare şi de o structură internă coerentă. dar conţinând elemente aparţinând tuturor acestor trei categorii. în Grecia – peste 10. prestabilit la care se percepe erodarea celor două concepte de bază ale aşezărilor tradiţionale: limita şi ordinea. dotările social-culturale. fără să încalce nici o lege. câţtiva parametri care au o pondere mai însemnată. există diferenţe de la o ţară la alta. alimentarea cu energie electrică. Aşadar. oraşul de tip nou – aglomeraţia – sfidează întreaga terminologie convenţională a experţilor”. Asupra unei aglomeraţii nu se poate interveni prin metode “clasice”. lipseşte regula de organizare. în India şi Austria – peste 5000 locuitori. Trăsăturile sociale caracteristice mediului urban efectiv Anumite structuri şi amenajări ale teritoriului orăşenesc care presupun ocuparea unor suprafeţe mari şi pot fi amplasate la distanţe apreciabile faţă de zonele de locuinţe – cum ar fi: unităţile industriale producătoare de noxe. până la acest moment (după 6-7 milenii) orice aşezare putea fi cunoscută. a celor de odihnă şi recreere etc. în baza anumitor criterii: numărul de locuitori. Privitor la sensul figurat al cuvântului urban. senzaţia indusă este de dezordine. Din secolul XX nu se mai vorbeşte despre “aşezări” (urbane sau rurale). complexele agro-zootehnice. de data aceasta spre normalitate. primară: cea a eficienţei de moment şi a câştigului accelerat. canalizarea. importanţa în teritoriu.

independenţa membrilor adulţi – indiferent de sex – la vârsta majoratului. care aparţine mediului „urban efectiv”. care se amplifică. Trăsăturile cadrului material specifice urbanului Pot fi identificate – la nivelul mediului urban efectiv – o serie de elemente materiale (a căror totalitate crează cadrul material) care au. ○ dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere. interesul crescând al populaţiei pentru o calificare superioară. amplificarea furnizării de bunuri de larg consum. la rândul lor. fără întreruperi sezoniere şi are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici şi activităţile din sectorul agricol şi alimentar industrializat). a concepţiilor şi mentalităţilor indivizilor: restrângerea numerică a celulei familiale. dar în strânsă cooperare complexă cu acesta. • intensificarea mobilităţii. anumite caracteristici: ○ densitatea ridicată în ceea ce priveşte ocuparea solului. Aceste acutizări sunt datorate unei multitudini de factori. a populaţiei. ○ dezvoltarea unei reţele de comunicaţii cu mijloace perfecţionate de transport pentru categorii de trafic diferenţiate. în care munca se desfăşoară cu ocupare permanentă. care conduce la „sufocarea” activităţii şi vieţii normale a indivizilor. • modificarea structurii vieţii sociale. nefiind cunoscută în timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat. Osmoza sat-oraş ridică dificultăţi majore în problema urbanizării: întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări. fiinţează de multe ori un număr variabil de aşezări urbane sau rurale. pentru cultură. într-un perimetru mult extins. dintre care amintim: ◘ polarizarea excesivă – în jurul marilor oraşe – a forţelor de producţie. Tot în afara limitei administrative a oraşului. Mediul urban efectiv prezintă următoarele trăsături caracteristice: • încadrarea populaţiei din acest mediu în ramuri economice şi sectoare de activitate neagricole. a resurselor şi energiei. • transferarea populaţiei ocupate – în procente crescânde – din sectorul productiv în sectorul serviciilor. ○ preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor libere. care formează o parte complementară (nu auxiliară) a organismului urban. ○ împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic. ducând la „congestionarea” şi „inflamarea” organismului orăşenesc iniţial. . care alcătuiesc o grupare asociativă extraurbană. precum şi a energiei şi a informaţiilor. din domenii în care predomină munca fizică în cele în care ponderea majoră o are munca intelectuală. MODULUL III URBANIZAREA SPONTANĂ Factori favorizanţi Generalităţi. precum şi valorificarea optimă a unui „buget” crescând de timp liber. se ajunge la manifestarea aspectelor violent-contradictorii. ○ dezvoltarea unei diversificate înzestrări cu edificii şi cu dotări tehnico-edilitare. creşterea numărului contactelor sociale. • dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi comunicaţii eficiente şi uşor accesibile.(preorăşenească).

Mijloacele de transport în comun utilizate cu succes până în prima jumătate a secolului trecut se dovedesc în prezent insuficiente. Ultima perioadă de timp este caracterizată prin preferinţa pentru automobil. la care se adaugă descoperirile din domeniul biologiei. ◘ neutilizarea sau utilizarea improprie a terenurilor agricole. care există – în genere – în afara perimetrului urban).loc de recreere a dus la diminuarea timpului liber. extinse şi interferate. datorită specificului ei. astfel încât s-a impus găsirea de mijloace noi tehnice corespunzătoare soluţionării problemei. până la saturaţie. Cuceririle ştiinţei şi tehnicii au determinat însă – în timp – o mărire a bugetului de timp liber. între care cazarea populaţiei şi asigurarea locurilor de muncă a membrilor colectivităţii au fost mereu prioritare. Astăzi suntem martorii unui fenomen care accentuează trăsătura antiumană a mediului uman: dacă în perioada evoluţiei naturale circulaţia era cea care se subordona funcţiunilor oraşului. prin dimensiunile atinse. Mediul urban de azi cunoaşte dese momente de criză. Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează. evoluţia metropolelor anarhic amplificate duce la subordonarea oraşului faţă de exigenţele circulaţiei. Această mobilitate are un caracter pulsatoriu şi. Străbaterea distanţei – crescânde – între elementele tripletei: loc de cazare – loc de muncă . în zonele centrale. ◘ perturbaţii profunde care au loc între compartimentrele funcţionale ale oraşului. apărând o a treia funcţiune. Consecinţe. tuneluri. având centre care trebuiesc păstrate şi protejate în condiţiile prezenţei unui impresionant echipement tehnic pus la dispoziţie de tehnica contemporană: autostrăzi. ale cărui fluxuri sunt orientate cu precădere dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. determinând o creştere demografică explozivă (numărul de locuitori – parametru fundamental al construirii mediului urban – a cunoscut dublări. în repetate rânduri. vehicul autonom relativ . au dus la: mărirea speranţei de viaţă a populaţiei. devine din ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate de artere de circulaţie (mai ales în structurile urbane care prezintă o solidă constituire istorică. Excesul de mobilitate. situaţie menţinută datorită manifestării fluxului de mobilitate a populaţiei. repartizarea neuniformă a populaţiei globului. Transportul şi traficul urban Formaţiunile urbane au avut în toate timpurile anumite funcţiuni principale. urbanizarea decurge din dezvoltarea forţelor de producţie şi din concentrarea teritorială a acestora. defectuos amplasate. în care factorii „timp” şi „spaţiu” sunt transferaţi în mod îngrijorător în forme excesive de „viteză” şi „masă”. la intervale de timp mici). la intersecţia traseelor magistrale de circulaţie şi de-a lungul regiunilor litorale. Progresul social-economic înregistrat. dar nu orice fel de concentrare oglindeşte şi un progres social. traversări denivelate). din ce în ce mai complicată şi mai complexă: asigurarea posibilităţilor de recreere (recreerea presupune libertatea totală a individului de a opta pentru oricare dintre modalităţile de refacere fizică şi intelectuală într-un mediu lipsit de elemente restrictive. făcându-se risipă de el în zonele periferice. dezechilibrul manifestat în ceea priveşte echiparea complexă a marilor întinderi ale Ecumenei . lipsa de omogenitate în repartizarea populaţiei reflectată în constituirea de mari aglomerări în nodurile industriale. Progresul social implică promovarea procesului de urbanizare. un adevărat nomadism motorizat cu caracter de masă.◘ supraocuparea solului.

pentru fiecare automobil în staţionare reprezintă echivalentul suprafeţei locuibile minimale pentru o familie cu trei persoane) transformă oraşul într-o zonă de conflict. fapt care a determinat creşterea producţiei industriale de autovehicule şi – implicit – creşterea cifrei de afaceri în domeniu. ceea ce conduce la strangularea traficului.facilitarea transportului auto prin redistribuirea activităţilor. Această situaţie a determinat şi necesitatea echipării teritoriului cu reţele moderne de circulaţie. creşterea numărului de accidente. Pe de altă parte. Soluţii propuse pentru rezolvarea problemelor generate de trafic Pentru oraşele mici sunt recomandate următoarele rezolvări: centrele istorice să fie accesibile numai traficului pietonal (accesele carosabile şi parcajele urmând să fie amplasate în zone mai îndepărtate). gâtuirea fluxului de circulaţie. numai a autobuzelor şi taxiurilor. instituirea de restricţii de circulaţie în zonele centrale şi orientarea acesteia pe liniile de centură. . soluţii de rezolvare a acesteia. Un efect deosebit de negativ asupra amenajării teritoriului urban (în vederea realizării căilor de rulare pentru vehicole) îl are scoaterea din circuitul normal de folosinţă a unor suprafeţe de teren imense. opţiunea participanţilor la trafic pentru diverse mijloace de transport. care antrenează pierderi umane şi materiale. în care omul şi automobilul îşi dispută suprafeţe egale.folosirea. Studiul acestui parametru este utilizat la întocmirea planurilor de dezvoltare ale oraşelor. scăderea vitezei medii de parcurs până la eliminarea eficienţei însăşi a acestui mijloc de deplasare consumul avid de spaţiu (25 mp. în zonele centrale. Apare astfel paradoxul: o imobilitate crescândă datorită abuzului de mobilitate. cu efecte paralizante asupra activităţilor economice şi sociale. În ceea ce priveşte transportul interurban se pun în discuţie două chestiuni: ponderea acestui tip de transport pe căi rutiere (factor dificil de evaluat datorită caracterului aleator al modificării preferinţelor pentru un tip sau altul de transport). Oraşelor mari le sunt propuse următoarele soluţii: . cel mai adesea în zonele centrale. Evaluarea problemei transportului în oraş. Direcţiile de cercetare vizează: 1) cauzele care favorizează creşterea traficului auto (gradul de perfecţionare a tehnicilor în activitatea de construcţie a căilor rutiere. . structura oraşului se subordonează necesităţilor impuse de transport. Printre consecinţele cele mai evidente ale acestui fenomen putem numi: aglomerarea excesivă a suprafeţelor carosabile. 2) problemele tehnice privind transportul interurban şi cel intraurban. accesul automobilelor fiind permis numai în zonele periferice. tehnologiile moderne implementate în construcţia de autovehicole. stabilirea unor rute fixe pentru mijloacele de transport. Impactul pe care era autovehicolului îl are asupra oraşului a constituit şi continuă să reprezinte o preocupare permanentă pentru asociaţiile profesionale aflate în strânsă legătură cu organele administrative centrale şi locale. acţiune greoaie şi costisitoare care presupune un efort financiar sporit al membrilor întregii colectivităţi.uşor de manevrat şi folosit. Referitor la transportul intraurban se urmăresc două aspecte: posibilitatea accesului la toate punctele de interes şi fluxul de autovehicole. respectiv fluxul mijloacelor de transport rutier interurban. În mod necontrolat. spaţiile comerciale şi cele de recreere să nu fie concentrat amplasate. 3) consecinţele amplificării traficului rutier pentru oraş şi găsirea soluţiilor optime de diminuare ori înlăturare a respectivelor consecinţe (aproape întotdeauna negative). chiar arterele de circulaţie sunt blocate de vehicole parcate. astfel încât locurile de muncă.

populaţia. 31. prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung. Procesul de urbanizare din România (ca – de altfel – în toate celelalte state moderne) a fost în directă legătură cu procesul de industrializare. stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii.MODULUL IV POPULAŢIA URBANĂ. Preliminarii Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a resurselor umane şi urmăresc conturarea perspectivelor demografice. evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel teritorial zonal şi naţional.000 de locuitori şi 19% în oraşe mici având sub 20. nefiind repartizată uniform pe suprafaţa globului a determinat concentrarea ei în anumite zone). a numărului de locuitori în perspectivă.000 de locuitori. Fenomenele demografice de ordin cantitativ sunt însoţie de o creştere a ritmului de urbanizare pe plan mondial. Numărul locuitorilor din mediul urban a înregistrat în ultimele decenii un ritm de creştere mult mai mare în raport cu creşterea numărului total de locuitori. locurile de muncă şi serviciile solicitate. În România. În conţinutul existenţei sociale a populaţiei se disting următoarele schimbări: . corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea. Creşterile cantitative adesea impresionante nu pot fi nici ele ignorate (numărul locuitorilor – element hotărâtor în aceste prefaceri – înregistrează creşteri uneori alarmante: populaţia lumii s-a dublat în repetate rânduri şi la intervale tot mai scurte.000 şi 100. precum şi crearea de noi oraşe. S-au produs de asemeni modificări privind numărul şi compoziţia populaţiei ţării prin creşterea semnificativă a populaţiei urbane şi scăderea corelată a populaţiei care trăieşte în mediul rural.7% în oraşe cu un număr de locuitori cuprins între 20. De aceea. cu consecinţe resimţite în întreaga structură a mediului uman.000 de locuitori. Studiile au arătat că unei creşteri de 2% a întregii populaţii a globului îi corespunde o amplificare cu 4% a populaţiei urbane. Creşterea populaţiei urbane se bazează.3% locuieşte în oraşe cu peste 100. fiind determinat de migrarea populaţiei dinspre aşezările rurale spre cele urbane. Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei Dinamica economică şi socială. din totalul populaţiei urbane 49. pe sporul migrator. în orice studiu trebuie să se pornească de la câteva date obligatorii: cunoaşterea situaţiei de fapt. cu precădere. Evoluţia populaţiei urbane Perioada contemporană se află sub presiunea unor importante schimbări calitative în toate compartimentrele vieţii sociale. Sub aspectul dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o restructurare socială ca urmare raportului în producţia de bunuri. extinderea oraşelor în teritoriu. având drep consecinţă densificarea oraşelor existente.

de asemeni s-a procedat la construirea unor mari ansambluri de locuiţe colective. Modificarea cadrului urban. Stilul internaţional promovează pe scară largă locuirea colectivă. are loc o delimitare. • pe plan fizic – trecerea la un cadrul nou de viaţă. în care se manifestă comportamentul „asimilat”. cu condiţii superioare de locuire. urbanismul post-belic a urmat principiile sănătoase ale arhitecturii internaţionale. o renunţare la tradiţie şi adaptarea la condiiţile impuse de noul mod de viaţă. modificarea tipului structurii şi volumului circulaţiei. • pe plan social-cultural – prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane şi asimilarea unor noi forme de petrecere a timpului liber. Experienţa a demonstrat că aceste mişcări au fost deseori provocatoare de convulsii atât în planul existenţei individuale (unii indivizi manifestând adevărate crize de inadaptare. funcţiunea de locuire a cunoscut o creştere accentuată – uneori dublată – la un nivel calitativ superior mediei existente. caracterizat prin rabatul făcut la calitate.. prin impunerea unui alt ritm de utilizare a timpului şi o nouă organizare a acestuia. şi acestea au suferit modificări importante. dezvoltarea urbană este negativ influenţată de persistenţa navetismului. transportului şi comunicaţiilor. Datorită unei politici de industrializare forţată. În ceea ce priveşte circulaţia şi transportul urban. • pe plan familial – restrângerea familiei la una-două generaţii. veniturile. în dezvoltarea oraşelor s-au creat rupturi şi discontinuităţi structurale. mai ales. iar până în deceniul VII al secolului trecut s-au realizat unele cartiere de locuinţe reuşite. În ţara noastră. asimilarea culturii „urbane” şi participarea la evenimentele „mondene”. realizate industrializat. negând specificul. precum şi a nucleelor de concentrare a navetiştilor: gări. Structura demografică şi social-economică a populaţiei Caracteristicile structurii populaţiei indică sensul posibil al evoluţiei unei localităţi. Din punct de vedere spaţial. cât şi în planul existenţei comunitare. punându-se din ce în ce mai des şi mai acut problema legăturii dintre centrul urban şi zona periurbană. prin formarea unei categorii neasimilate. adevărată perturbatoare a mecanismului vieţii urbane. într-un interval de timp foarte scurt. tipul de familie etc. Din punct de vedere funcţional. preocupările profesionale. vârsta şi sexul. modificarea funcţiilor de servicii. prin investiţii foarte mari într-un timp relativ scurt. cu tipuri de construcţii şi principii structurale şi compoziţionale asemănătoare. Realizarea marilor ansambluri de locuit. În ţara noastră. cu facilităţile oferite de oraş. a reţelei de transport. Marile ansambluri vor fi soluţia pentru rezolvarea problemelor locative. • pe plan ergonomic – prin exercitarea unor profesiuni şi ocupaţii noi. Deceniile VII şi VIII au consemnat o perioadă de construcţii realizate într-un ritm forţat. neadaptate. . Dincolo de o anumită limită. de la dispersarea activităţilor s-a trecut la concentrarea lor.• pe plan economic – trecerea la munca retribuită. pe amplasamente perimetrale – deci dificil de pus în legătură elementele spaţiale şi volumetrice specifice fiecărui oraş – a anulat în bună măsură diferenţierea calitativă şi personalitatea centrelor urbane româneşti. diferenţa dintre populaţia diurnă şi cea nocturnă a oraşelor determină dotarea suplimentară cu anumite servicii a centrului oraşului şi. structura oraşului a suferit următoarele modificări: funcţiunile social-economice au fost diversificate. autogări etc. mai ales prin introducerea unor activităţi cu caracter industrial şi complementar. fenomen – de altfel – contradictoriu prin efectele sale. cu vestimentaţia adecvată acestuia etc. Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie de criterii: socialeconomice. rămânând astfel la marginea grupurilor sociale). tradiţia oraşelor existente.

turistice. Acest tip de . fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la întocmirea planurilor de urbanism ale localităţilor sau a studiilor şi planurilor de modelare la nivel macroteritorial. decesele – care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau supravieţuire pe vârste şi sexe (numărul lor este. În definirea mobilităţii sociale sunt incluse mişcările realizate într-o diversitate de variabile care definesc poziţia persoanei în societate: gradul de educaţie şi instrucţie şcolară. corelarea acestora cu prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de localităţi. Cea mai caracteristică mişcare de acest tip este cea din mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele mici către oraşele mari şi foarte mari. în principal. urmarea unei forme de învăţământ. care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau zonale. el oferă specialiştilor informaţii privind tendinţele generale ale mişcării populaţiei în perspectivă. vizitării rudelor etc. Ritmul de creştere (evoluţia numerică a populaţiei într-o anumită etapă) este rezultatul a două tipuri de factori: mişcarea naturală. starea civilă. Mobilitatea populaţiei Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială: migraţia. Prin acest mod se poate prognoza tipul de dezvoltare a localităţii şi gradul ei de atractivitate. locul de rezidenţă etc. de la o localitate la alta. Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de muncă în teritoriu. mortalitate etc. Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei este cunoscut sub denumirea de mişcare a populaţiei. Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate rurală într-una urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau rurală. 2) mişcarea migratorie. în genenral. fertilitate. aprovizionarea sau desfacerea de produse agro-industriale. având ca obiectiv punerea în evidenţă a resurselor umane. care poate fi în exedent sau în deficit. conturarea perspectivelor demografice. constant) Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau creşterea) naturală a populaţiei. statistic. Mobilitatea poate fi: definitivă. deplasărilor în interes de serviciu. respectiv prin atragerea unei populaţii – din diferite motive – interesate să se stabilească în oraş. Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei Numărul de locuitori reprezintă acea componentă a urbanismului a cărei determinare este influenţată de o serie de evenimente demografice – natalitate. din deplasări ale populaţiei pentru intervale de timp diferite ca durată. Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp mici (două până la şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi locul de muncă. sexul.Toţi aceşti parametri au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin recensăminte periodice. navetismul sau deplasările populaţiei. prin numărul noilor născuţi. prin trecerea dintr-o categorie socială în alta). cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. semnificativ (10-20 de ani). flotantă sau zilnică (navetism). Analizat la un anumit interval de timp. dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional (mişcările survenite prin schimbarea profesiei. Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari ale numărului de locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Mobilitatea flotantă este constituită. în vederea: efectuării de tratamente medicale. Ea presupune două elemente: naşterile – care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind fertilitatea şi.

confortul şi securitatea deplasărilor. Pentru evitarea unui consum exagerat de timp şi pentru a asigura eficienţa deplasării se urmăreşte asigurarea izocronelor (limitele în care timpul de transport de la domiciliu la locul de muncă se înscrie în intervalul de valori 30 – 45 min).prin proiectare şi execuţie – a acestor căi de comunicaţii depinde flexibilitatea şi facilitatea deplasărilor.pe căile rutiere care leagă oraşul de zonele de agrement. dar chestiunea lor a devenit din ce în ce mai generatoare de „presiuni” în ceea ce priveşte soluţionarea. ci constituie şi o sursă preţioasă de informaţii în ceea ce priveşte prezenţa anumitor trăsături tipologice. pe căi rutiere sau căi ferate (terestre şi/sau subterane). cât şi pentru rezolvarea amenajărilor şi dotărilor necesare. în special la sfârşitul săptămânii. în această conjunctură. fapt determinat de creşterea bugetului de timp liber. asigurarea calităţii infrastructurii. construirea de locuinţe şi dotări specifice. corelarea reţelelor de transport intraurban cu cele interurbane.000 de locuitori .000 de locuitori Oraşe mijlocii – cele care au mai mult de 20. Rezolvarea problemei trebuie să se coreleze cu soluţiile propuse la nivel micro şi macroteritorial. care să ofere şi un înalt grad de confort. Câteva dintre condiţiile realizării unei deplasări optime sunt : modernizarea căilor de circulaţie. o alta. nefavorabilă în ceea ce priveşte izocronele şi calitatea transportului. Deplasările cu caracter săptămânal au fost luate mai puţin în calcul până acum. MODULUL V LOCUIREA URBANĂ Tipologia oraşelor Cunoaşterea numărului locuitorilor unui oraş nu are relevanţă doar din punct de vedere statistic. Caracteristica acestui tip de deplasare este supraaglomerarea – uneori până la apariţia „gâtuirilor”. studiul sugerând nevoia cazării activilor în localitatea de bază şi impunând. Localităţile urbane se grupează pe următoarele categorii: Oraşe mici – cele care au sub 20. Analiza acestor date şi condiţii conduce la rezultate care evidenţiază posibilitatea apariţiei a două situaţii: una favorabilă în ceea ce priveşte izocronele. De corecta şi eficienta adaptare . întrucât se poate desfăşura în condiţii avantajoase. Soluţionarea problemelor ridicate de trafic Deplasările zilnice ale unei părţi a populaţiei presupun şi pretind accesul în timp util şi în condiţii confortabile la zonele de interes aflate în localitate.deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru implicaţiile sale socio-profesionale.000 de locuitori Oraşe mari – cele care au peste100. Transportul se poate realiza cu ajutorul diferitelor mijloace. folosirea mijloacelor de transport de mare viteză. ceea ce conduce la acceptarea menţinerii navetismului.

foarte mari. există oraşe .000). în perspectiva integrării domeniilor de cercetare şi proiectare din domeniul construcţiilor.000 de locuitori .400. având arii largi de influenţă (de ex. dintre care: New-York (11. eficiente pentru mediul construit. Timişoara. dar condiţiile istorice. În ceea ce priveşte ţara noastră. datorită rafinării standardelor de confort fizic şi spiritual prin modificarea relaţiei dintre formă. cu funcţiuni complexe. Rhein-Ruhr (10.000 ). semnificaţii. materie. Bucureşti.000. se acceptă următoarea clasificare : În funcţie de mărime. să-şi apropie modelele de gândire.500. Constanţa. având între 20.000).000 ).Oraşe foarte mari – cele cu peste 500.000 şi 500.000 de locuitori .culturale importante.000 de locuitori. Buenos Aires (9. cu o populaţie mai mare de 4. Conurbaţii – aşezări cu peste 12. centre de importanţă republicană.000) etc.200. fapt care determină orientarea creaţiei arhitecturale către un mod de gândire şi abordare de tip nou. Petroşani). de modelare dirijată – adesea incompetentă şi iresponsabilă – a generat situaţii care trebuie reanalizate. sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe.000 şi 100. utilitate etc. cu peste 500. căutând să instituie şi să afirme soluţii benefice. Există 19 asemenea tipuri de aşezări. integraţionist. Tipologia oraşelor româneşti În ceea ce priveşte tipologia localităţilor urbane din ţara noastră. regiuni urbane. Sf.700. readuse pe direcţiile evolutive normale.000 de locuitori .000 de locuitori şi care sunt. Braşov. energie. Ploieşti. Perioada de „planificare”. În domeniul celor care concep structurile şi al celor care cercetează fenomenele din construcţii şi arhitectură este uşor sesizabilă orientarea către direcţii noi – precum cele din „design-ul conceptual” sau „proiectării holistice”. având între 100. cu funcţiuni complexe. şi-a diversificat şi multiplicat cerinţele (parametrii).000 de locuitori 2) În funcţie de rolul în teritoriu. Craiova. actualmente chestiunea s-a complicat.Gheorghe. de fapt.000. Sibiu. centre economice şi social . având un număr mai mic de 20. Londra (7. Apare o epistemologie a dezvoltării durabile se impune un alt mod de gândire relaţională. . cu arie de influenţă mai mare decât suprafaţa unui judeţ (de ex. precum coechipierii. Oraşe de categoria a III-a – oraşe cu funcţiuni economice şi social-culturale de importanţă judeţeană (Alba-Iulia.000 de locuitori Megapolisuri – concentrări suprametropolitane.000).mici. ingineri şi alţi specialişti. surmontând barierele de ordin profesional. Iaşi. procesul de urbanizare s-a înscris în tendinţele generale ale urbanizării pe plan mondial. alături de cadrul natural geografic i-au conferit trăsături proprii. intelectual. Paris (8.000).000. Shanghai (6. „Conceptorii” de azi – arhitecţi. Moscova (7.mijlocii. Botoşani).500. afectiv. Târgovişte. din cvasitotalitatea domeniilor existenţiale – încearcă. de funcţiunile social-culturale şi de modul de asigurare al serviciilor pentru populaţia din zona de influenţă avem de a face cu: Oraşe de categoria I – oraşe mari.000 de locuitori Oraşe plurimilionare – care au peste 2. corectate. Dacă până în „Secolul luminilor” creaţia arhitecturală gravita în jurul corelării structurilor cu cerinţele momentului istoric şi cu cele ale ale culturii constructive ale acestuia. Vaslui.350. Oradea. Oraşe de categoria a II-a – oraşe mari. Râmnicu-Vâlcea.900..000). arhitecturii şi urbanismului într-o concepţie de dezvoltare durabilă. care presupun o abordare şi o viziune globală asupra obiectului arhitectural. Cluj-Napoca.mari.560. Galaţi ). Tokio (11.

Trebuie să ai spaţiul – insulă al propriei tale locuiri. Locuirea urbană Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar. Călăraşi. devine singurul mijloc prin care se pot găsi soluţii dacă nu perfect acceptabile. distorsiuni în relaţia public – privat: nici spaţiul privat nu mai este prezent decât ca deziderat. pentru a putea fi mai întâi un bun vecin şi. integritatea şi stabilitatea spaţiului privat. nici cel public nu mai apare decât în ipostaze caricaturale”. Sovata. desfăşurat la Bucureşti în anul 1971 s-a menţionat că arhitecţii şi urbaniştii trebuie să revizuiască obiectiv şi sistematic ansamblul de noţiuni referitoare la urbanism şi locuire şi să contribuie hotărâtor la conceperea modelelor şi compoziţia ansamblurilor incluzând serviciile colective şi studiul cadrului de viaţă. care – împreună – constituie specificul evoluţiei fiecărei ţări. Buşteni. Năsăud. produc. olimpiade etc. abia mai apoi. ci un pronunţat caracter social şi politic. Nu se poate vorbi despre existenţa unui model unic pentru rezolvarea acestor probleme. prin extrapolare. Lugoj. Inexistenţa teritoriului – insulă al locuirii sau invadarea sistematică a integrităţii. încercând ca – pe baza stabilirii gradului de satisfacere a cerinţelor – să se contureze. întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ. Totodată. realizări – cu caracter experimental sau de unicat – prilejuită de anumite manifestări (expoziţii universale. Oraşe de categoria a V-a – oraşe cu activităţi economice şi rol de servire social-culturală de importanţă locală ( Babadag. privind rezolvarea locuinţelor şi ansamblurilor rezidenţiale pentru etapele viitoare. totul este apreciat în funcţie de tradiţia istorică şi culturală. dar dimensiunile procesului de urbanizare contemporană au ridicat şi ridică probleme majore. Reşiţa. Mediaş). Slănic-Moldova). realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit – în ţările foarte dezvoltate – care pot servi ca modele pentru studii. aspiraţiile populaţiei.întrevăzute ca posibile .climaterice şi turistice ( Sinaia. la care se adaugă intervenţia forţei publice. întrucât “existenţa spaţiului public este condiţionată de existenţa. ce depăşesc graniţele preocupărilor de grup şi capătă caracter global. Eforie. cel puţin operaţionale . În cadrul lucrărilor Seminarului ONU referitor la problemele habitatului. funcţionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. în curs de amplificare (datorită ritmului rapid al urbanizării). Au fost puse în evidenţă şi utilizate. mai mult. Călimăneşti. Găsirea unor rezolvări ale habitatului constituie una dintre “pietrele de încercare” pentru fiecare administraţie naţională.Oraşe de categoria a IV-a – oraşe – centre industriale (Hunedoara. executate de profesionişti recunoscuţi. analize etc. se pune tot mai acut problema găsirii raportului optim dintre proprietatea individuală (privată) şi cea publică. de traiectoria exploziei demografice (care poate fi o curbă ascendentă. Conlucrarea dintre indivizi. pe cale de consecinţă.). ca şi metode de determinare a parametrilor de referinţă privind locuirea: studii şi anchete sociologice al căror obiect îl constituie locuinţele şi ansamblurile de locuit executate.pentru o problemă atât de dificilă şi. Oraşe de categoria a VI-a – oraşe – staţiuni balneo . zone sau localităţi în parte. Aceste condiţii fac imposibilă rezolvarea problemei locuinţei de către indivizi şi familii. . dezvoltarea social-economică a fiecărei ţări sau regiuni. un bun cetăţean. Oneşti. adică a intimităţii acestuia. În perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena. de o serie de factori mai mult sau mai puţin controlabili. invers: nu te poţi învecina cu cel al cărui teritoriu locuital se suprapune peste al tău. Lupeni). de către fiecare generaţie în parte. descendentă sau staţionară).

organizare. exprimând dorinţa de a se trece de la un urbanism imobiliar la o adevărată politică a vieţii în aglomeraţiile din ce în ce mai populate. căpătând – în timp şi spaţiu – dimensiuni şi complexităţi nebănuite. ◙ corelarea gradului de confort al locuinţei şi al ansamblului din care face parte (o vecinătate degradantă. SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ Urbanismul. căpătând – în timp şi spaţiu – dimensiuni şi complexităţi nebănuite. combinaţii posibile. ocupaţiei etc. Zonarea a condus la trecerea de la o poliţie a afectării solului la una a activităţilor exercitate pe acest spaţiu. dreptul urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor desfăşurate în legătură cu acesta. Evoluţiile din ultimii ani merg chiar mai departe. Urbanismul.şi propunându-şi să răspundă cât main eficient cerinţelor membrilor comunităţii. ◙ precizarea nivelului optim de densitate pe baza unor complexe studii multidisciplinare. care să permită permutări ale familiilor în funcţie de modificarea structurii veniturilor. . ◙ completarea. amplificarea şi diversificarea reţelei de dotări social-culturale din cadrul ansamblurilor rezidenţiale. alteori extrem de dinamice . dotare. încercând să ţină pasul cu transformările – uneori mai lente. BIBLIOGRAFIE . ca resursă economică. alteori extrem de dinamice . ◙ adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului. domeniu al dreptului imobiliar. asemeni tuturor domeniilor de activitate şi preocupare umană. adesea extrem de greu de gestionat. în acelaşi context. a unei locuinţe în care fiecare membru să beneficieze de propria sa cameră. adesea extrem de greu de gestionat.şi propunându-şi să răspundă cât main eficient cerinţelor membrilor comunităţii. Marile probleme cu care se confruntă administraţiile locale de azi au începuturile în perioada Revoluţiei industrioale. ◙ diversificarea locuinţelor după mărime. bogăţie. şi flexibilizarea – în acelaşi scop – a rezolvărilor arhitectural-structurale. amplasament. ca un element al dreptului economic atunci când acordă prioritate parcelei ca bun. asemeni tuturor domeniilor de activitate şi preocupare umană. încercând să ţină pasul cu transformările – uneori mai lente. cu o arie locuibilă/locatar în conformitate cu cuantumul optim apreciat de studiile socio-medicale.Chiar dacă aceste studii şi analize nu sunt de natură a oferi soluţii la toate problemele existente. s-a aliniat permanent la modificările care au avut loc în societate. se pot contura însă elementele care trebuie realizate pentru ca ansamblurile rezidenţiale – construite sau remodelate – să asigure un conform urban corespunzător. Marile probleme cu care se confruntă administraţiile locale de azi au începuturile în perioada Revoluţiei industriale. care în principiu să constea în: ◙ asigurarea pentru fiecare familie.Conceput iniţial ca un drept al solului urban. s-a aliniat permanent la modificările care au avut loc în societate. respectând limitele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor. necorespunzătoare scade calitatea celei mai bune clădiri de locuit). ◙ asigurarea unui plus de locuinţe. nuanţate în funcţie de posibilităţile şi cerinţele diverselor categorii de familii. Dreptul urbanismului se analizează.

CHOAY. Bucureşti. ”Gualino éditeur”. Paris. AMENAJAREA TERITORIULUI. 2002 . 2003 . H. CHARLES. Edit. ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. MANER. 2008 T. Institutului Cultural Român. O (nouă) “ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI”. Fr. 2002 A. M. UNE PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE. A. 2004 J. DROIT DE L' URBANISME. “Presa Universitară Clujană”. Paris. IOAN. 2002 H. Rennes. “Dalloz”. 5-e édition. Edit. “Paideia & Simetria”. în THE CITY READER. 1997 A. Bucureşti. LOCUIRE ŞI neAŞEZARE. HUNTINGTON. Pres”. The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE TWENTIETH CENTURY).-P. Paris. GHEORGHIU. Bucureşti. DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE lʼURBANISME. DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE LA VILLE. Edit. M. Edit. London and New York. Edit. Cluj-Napoca. QUILICHINI. Edit. MARÉCHAL. 2006 Fl. ”Dalloz”. NICOUD. Bucureşti. BĂRBULESCU. TEME ALE ARHITECTURII DIN ROMÂNIA ÎN SECOLUL XX. DROIT DE lʼURBANISME. Aix-en-Provence. MINEA. 2-e édition. Edited by Richard T. ClujNapoca. Paris. HALL. 2001 Fl. 2006 MODULUL VI REGLEMENTĂRI JURIDICE INCIDENTE ÎN DOMENIILE AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI AL URBANISMULUI . 2006 P. DESPRE O ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI. Paris. “Dalloz”. ”Presses universitaires dʼAix Marseille”. P. JACQUOT. ”Accent”. “Paideia”. 2003 xxx. “Paideia”. Edit. –C. MORAND-DEVILLER. Edit. Edit. Edit. ”Le Moniteur”. CHIRIAC. QUENAULT. “Accent”. “U. “Bruylant”. LES PRINCIPES DE L' URBANISME. “Universul Juridic”. DREPTUL URBANISMULUI. DROIT EUROPÉEN DE L’AMENAGEMENT DU TERRITOIRE ET DE L’URBANISME.-M. LE DÉVELOPPEMENT DURABLE. 2005 E. “Paideia”. Paris. LA POLITIQUE LOCALE DE lʼHABITAT. 2001 Fr. Edit. Edit. Cluj-Napoca. 2005 A. PRIET. CANTACUZINO. O. Edit. Edit. Edit. 15-e édition. ”Presses Universitaires de Rennes – PUR”. IANCU. Edit. LeGates and Frederic Stout. B. 2002 H. Edit. INTEGRARE TEHNOLOGICĂ ÎN ARHITECTURA CONTEMPORANĂ. 2001 M.Fr. Edit. Bruxelles. IOAN. “Antet”. CELAC. ClujNapoca. M. Bucureşti. Edit.T. 1993 L. Third Edition. URBANISM. CODE DE lʼURBANISME – Commenté. 2003 J. Edit. Bucureşti. TOURETTE. CIOCNIREA CIVILIAŢIILOR ŞI REFACEREA ORDINII MONDIALE. Edit. ”Dalloz”. ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM. 2002 G.P. Bucureşti. “Routledge – Tylor & Francis Group”. DUŢU. HAUMONT. ZAHARIADE.C. 2007 S. URBANISMUL – UTOPII ŞI REALITĂŢI.

Alături de această manieră de reglementare. urbanismul şi domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât punctual. Codul civil defineşte . obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de drept. materiale şi culturale în acord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială. Regimul juridic al urbanismului s-a dezvoltat pe două planuri. cu o finalitate de incontestabil interes general. Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale. Sporadicele reglementări apărute în privinţa spaţiului urban – apărute. instituite sau sancţionate de stat. astfel încât individul-proprietar a trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti( dreptul de a construi . de vedere şi de estetică”. Totodată trebuie să subliniem că exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. consultarea administraţilor pe calea anchetelor publice. numeroase cerinţe au fost impuse activităţii de construcţie.Regimul urbanismului nu a impus doar restricţii. măsuri în vederea conformării construcţiilor cu regulile publice stabilite. Legea recunoaşte exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale. atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor de urbanism ale colectivităţilor publice. constructorii să respecte mai multe norme de igienă şi securitate. şi-au făcut apariţia activităţi de serviciu public care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a zonelor urbane.Noţiunile de amenajare a teritoriului şi urbanism Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele mai vechi timpuri. „Regulamentul oraşului Pergam obliga. ci evoluţia sa a promovat o serie de garanţii pentru cei administraţi. de aliniere. În Roma antică se constată existenţa servituţilor de înălţime. de exemplu.410. dreptul de proprietate a fost limitat de o manieră din ce în ce mai strictă. forestiere. se poate uşor aduce atingere drepturilor proprietarilor solurilor.ca atribut de proprietate – cunoscând o asemenea evoluţie). sanitare). autorităţile municipale puteau interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a lua. lupta contra arbitrariului etc. Pe de-o parte. cu ajutorul căreia să reglementeze exerciţiul drepturilor proprietarilor funciari. de perspectivă. uneori. dar care concură şi la afirmarea dreptului ocupării şi utilizării spaţiului. respectiv. în caz de nerespectare a acestora. dreptul de proprietate: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut. respectiv urbanismului. la art. salubritatea. După cum am menţionat în partea destinată prezentării lumii antice. deoarece în domeniul juridic al urbanismului. sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării lor. estetica urbană şi protecţia mediului. legislaţiile sectoriale. ca şi adevărate constrângeri sociale. nu îndreptăţesc dreptul urbanismului de a guverna în domeniul amenjării teritoriului. . în „zona” reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor. pe cheltuiala contravenientului. Dreptul de proprietate poate să se dovedească incompatibil cu obiectivele de amenajare pe care le au colectivităţile publice. Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de reguli şi instituţii privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană. stabilite pentru soluţionarea altor probleme (agricole. Una dintre problemele pe care le ridică urbanismul este modul în care se pot compatibiliza principiile care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată. de distanţă între clădiri. permiţând încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor şi având ca scop realizarea obiectivelor colectivităţilor publice în acest domeniu. astfel încât a trebuit să se permită acestora să instituie o adevărată poliţie de urbanism. însă obiectivele de interes general trebuiesc atinse. Dezvoltări semnificative au vizat publicitatea deciziilor în materie de urbanism. Până la mijlocul secolului al XIXlea. Această definiţie permite a se face distincţie între dreptul urbanismului – edictat în scopul specific al amenajării teritoriului şi. însă în limitele determinate de lege”.

respectiv se susţin reciproc. sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare. ecologice şi culturale – se desfăşoară pe întreg teritoriul României.profesor Jacqueline Morand-Deviller – consideră că dreptul urbanismului reprezintă ansamblul regulilor privind afectarea spaţiului şi amenajarea sa. Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul. nici activitatea de amenajare a teritoriului. asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor.2 al. la nivel naţional. coeziunii şi integrării spaţiale. dar simultane şi care se completează. loisir. trăsăturile specifice. precizează conţinutul acestora. exprimând dorinţa de a se trece de la un urbanism imobiliar la o adevărată politică a vieţii în aglomeraţiile din ce în ce mai populate. ci privindu-le împreună. obiectivele lor şi modalităţile de realizare. cu respectarea specificului acestora. trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice. precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale”. . mai cuprinzătoare (circumscriind urbanismul ) – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art. dar la scări calitativ deosebite: la scară microteritorială şi la scară macroteritorială. cu întregul său cortegiu de ramificaţii: securitate. domeniu al dreptului imobiliar. în acelaşi context. funcţională. ca un element al dreptului economic atunci când acordă prioritate parcelei ca bun.(3) că “Gestionarea spaţială a teritoriului se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului. igienă. Amenajarea teritoriului – ca activitate mai largă. Zonarea a condus la trecerea de la o poliţie a afectării solului la una a activităţilor exercitate pe acest spaţiu. Cele două căi vizează acelaşi cadru material. democratică. sănătate. Evoluţiile din ultimii ani merg chiar mai departe. îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane. Principalele obiective ale acestei activităţi sunt: dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor. Metodologia amenajării teritoriului şi urbanismului Amenajarea teritoriului presupune acţiuni teoretice şi practice care se direcţionează pe două căi distincte. ecologice. utilizarea raţională a teritoriului.Preşedinta Societăţii franceze de dreptul urbanismului . dreptul urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor desfăşurate în legătură cu acesta. Dreptul urbanismului se analizează. sociale. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul prevede. trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune.3): globală. educaţie. Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice . Conceput iniţial ca un drept al solului urban. regional şi judeţean. urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat. mediu etc. care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată. bogăţie. ca resursă economică. la art. Astfel. Legea nr. prospectivă. pe baza principiului ierarhizării. Dreptul urbanismului poate deveni – într-o asemenea perspectivă – un drept global. gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului. la protecţia patrimoniului natural şi construit. unul al concentrării oamenilor pe un spaţiu determinat.

judeţe. Studiul de amenajarea teritoriului la scară macroteritorială abordează problematica într-un concept global şi sintetic. Se pot stabili astfel zonele. Principalele obiective ale activităţii sunt: ■ îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor. priorităţile şi urgenţele. ajungând – prin asamblarea coordonată a acestor studii – la o viziune de ansamblu a organizării întregului teritoriu naţional. asigurarea accesului la infrastructuri. 6). Urbanismul trebuie să reprezinte – potrivit legii – o activitate: operaţională. să se elaboreze sinteza propunerilor privind eşalonarea acţiunilor remodelatoare a teritoriului atât pentru un viitor imediat. Urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor.Studiul de amenajarea teritoriului la scară microteritorială are un caracter preponderent analitic. Activitatea se desfăşoară la nivelul tuturor localităţilor urbane şi rurale. platformele şi modurile polarizatoare ale forţelor de producţie. potrivit legii (respectiv art. ■ protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural. iar în celălalt semnifică organul de stat care realizează această activitate. făcându-se şi ierarhizarea lor în teritoriu. extinderea controlată a zonelor construite. autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii. Pe baza unei selecţii a modelelor iniţiale se compartimentează teritoriul în regiuni echilibrate ca profil social-economic. în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate. 4). ansamblul urbanistic etc. definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri. Abordarea problemelor aceluiaşi cadru teritorial pe cele două căi simultane permite ca. Pe trepte succesive se abordează forme structurale tot mai ample: grupe de localităţi. integratoare. în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor. microregiuni municipale. pentru întregul teritoriu naţional. prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor. vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap. structuri interjudeţene şi regionale. amplasarea şi etapele de edificare a investiţiilor. prin compararea obiectivă a soluţiilor şi selectarea prin optimizare. amenajări şi plantaţii (art. prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor. amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale. prefigurându-se modele structurale de perspectivă care se referă la întreg teritoriul ţării. Pornind de la aceste chestiuni. ■ crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor. ■ asigurarea calităţii cadrului construit. în arii judeţene specializate funcţional care determină fluxurile majore de comunicaţie şi energetice. prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt. normativă. se estimează mărimea şi specificul tuturor localităţilor din reţea. inclusiv reţeaua de magistrale care realizează conexiunile. inclusiv infrastructura. Autorităţile cu atribuţii în materie de urbanizare şi documentaţii de urbanism Noţiunea de “administraţie publică” are două sensuri. ■ protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale . mediu şi lung. prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului. Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism revine. Într-unul desemnează o anumită activitate. cartierul. se poate explica noţiunea de “serviciu public” – de care se legă noţiunea . cât şi pentru o perspectivă mai îndepărtată pentru întreaga reţea de loalităţi. Pot fi prevăzute direcţiile de dezvoltare şi se pot anticipa necesităţile de echipare complexă. El porneşte de la unitatea de bază – aşezarea (urbană sau rurală) şi de la componentele morfologice ale acesteia: zona. ■ utilizarea eficientă a terenurilor.

având ca şi atribuţii principale administrarea şi gospodărirea oraşelor în componentele sale (pavarea. cât şi ca organizare. comunale şi orăşeneşti. . în condiţiile legii. documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. Apariţia şi evoluţia preocupărilor administraţiei în materie de urbanism datează la noi încă de pe vremea Regulamentelor organice (1831). atât ca activitate. Structura instituţională La data de 23 mai 2001 a intrat în vigoare Legea administraţiei publice locale nr. Mai mult.administraţiei publice – acesta (serviciul public) putând fi înţeles fie ca prestaţie. de la aceste forme timpurii până în zilele noastre. proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului. consiliul local stabileşte măsurile necesare pentru construirea. ca autorităţi deliberative. comunale şi orăşeneşti. arhitecturală sau peisagistică. prin care s-au instituit “ sfaturile orăşeneşti”. printre altele.38). şi urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale.În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean. Administraţia publică. Administraţia publică având menirea de a servi interesului public. Atribuţiile sale privesc. aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva inundaţiilor. idee care avea să fie concretizată prin reglementările timpului.104 al. cu respectarea autonomiei locale este ministerul de resort. cu ajutorul administraţiei publice. care aplică strategia dezvoltării şi politica Guvernului în domeniile amenajării teritoriului. pe baza consultării autorităţilor administraţiei publice locale. precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente. şi primarii. ca autoritate a administraţiei publice locale. politica urbanistică de înfrumuseţare etc. instituţie menită să asigure respectarea legii de către administraţia publică însăşi. Organizează activitatea de cercetare ştiinţifică de interes public în domeniile amenajării teritoriului. Consiliul judeţean.j. prin natura ei are ca obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele generale ale societăţii organizate de către stat. Punerea în executare a legilor aparţine puterii executive. lucrărilor publice şi construcţiilor. ca autorităţi executive . Fără a mai enumera.2 ) Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale. nici măcar succint. potrivit art. stabileşte. dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase. Nevoia acordării de personalitate juridică localităţilor urbane s-a numărat printre obiectivele programelor Revoluţiei de la 1848. urbanismului. administraţia publică deschide perspectiva necesităţii contenciosului administrativ. de măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică. incendiilor. împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au atribuţii în domeniu. în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean (art.). al. Organul administraţiei publice centrale de specialitate. fie ca organism care realizează această prestaţie. precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local (art. eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale.1 lit. iluminatul. legalităţii şi consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit ( art. 215/2001 prin care se stabileşte că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale. stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea realizării acestora. fiind în acelaşi timp expresia şi instrumentul acesteia. stabilirea. depinde de lege. întreţinerea şi modernizarea drumurilor. podurilor.2. Consiliul local analizează şi aprobă.22). descentralizării serviciilor publice. asigurarea elaborării Planului de amenajare a teritoriului naţional ca sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului. reglementările din domeniul urbanismului. ne permitem să le abordăm pe cele aflate în vigoare. De asemenea. pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti. comunale şi orăşeneşti implicate.

39. ministerul de resort exercită controlul de stat din domeniul construcţiilor.). devine obligatoriu. REGLEMENTĂRI LEGALE PRIVITOARE LA DOCUMENTAȚIILE DE URBANISM. în cadrul ministerului ca inspecţie centrală. Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întreg teritoriul ţării. aceasta fiind organizată. prescripţiilor şi reglementărilor tehnice pentru domeniile sale de activitate. interjudeţene. Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii (care pot fi intercomunale. Zone de risc natural. interorăşeneşti. Astfel: . el este compus din secţiuni specializate: Căi de comunicaţie. alte organizaţii ştiinţifice. precum şi aplicarea sistemului calităţii cu privire la proiectarea. Planul de amenajare a teritoriului judeţean.urbanismului şi pentru creşterea stabilităţii. iar în plan teritorial funcţionând ca servicii publice descentralizate – inspecţii judeţene. Reţeaua de localităţi. Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director. siguranţei construcţiilor şi protecţiei antiseismice şi organizează elaborarea. MODULELE VII-VIII-IX DOCUMENTAŢII DE AMENAJARE A TERITORIULUI ŞI URBANISM. Turismul. al. Zone protejate. organizând şi controlul privind aplicarea acestora. prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism” se înţelege planurile de amenajare a teritoriului.(1).2). Asociaţia Profesională a Urbaniştilor. Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt: Planul de amenajare a teritoriului naţional. pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanism pe care le detaliază. consilii tehnice. În raport cu amploarea şi conţinutul lor. exploatarea şi utilizarea construcţiilor prin intermediul Inspecţiei de stat în construcţii. executarea. în ceea ce priveşte conţinutul său. iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale. Ape. AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE CONSTRUCȚII În “litera legii”. De asemenea. lucrărilor publice urbanismului şi amenajării teritoriului privind respectarea regimului de autorizare a construcţiilor. corelat cu celelalte două categorii de planuri. elaborarea documentaţiilor de amenajarea teritoriului şi de urbanism sunt date – diferenţiat – în competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Dezvoltarea rurală (prin lege se pot aproba şi alte secţiuni). de creaţie). Planul de amenajare a teritoriului zonal. avizate şi aprobate conform legii – art. avizarea şi aprobarea normativelor. Alături de aceste structuri administrative mai există o serie de alte organisme guvernamentale sau neguvernamentale care concură la promovarea şi realizarea politicilor şi reglementărilor de urbanism ( consilii interministeriale. Uniunea Artiştilor Plastici. Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism. profesionale. Uniunea Arhitecţilor. Planul de amenajare a teritoriului judeţean.(art. planurile de urbanism. regionale etc.39 al.

Criteriile de delimitare se stabilesc în funcţie de : cadrul natural şi condiţiile specifice terenului. după caz. Fiecare localitate trebuie să întocmească PUG. Ele transpun la nivelul localităţilor propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional. PUG cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la: . Planul urbanistic de detaliu (PUD). Acest perimetru închide un teren unitar. începând cu cea preliminară. el prezintă strategia. numai în cazuri de excepţie – cum ar fi: condiţii naturale deosebite. respectiv Consiliile locale. menţionăm: stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii. Documentaţiile de urbanism sunt următoarele: Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG). zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie.♦ întocmirea planului de amenajare a teritoriului naţional (PATN) este de competenţa administraţiei publice centrale şi se adoptă prin lege. precum şi a regulamentelor de urbanism aparţine Consiliilor orăşeneşti sau comunale. acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare. având caracter de reglementare specifică. constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism. Acestea se aprobă de către Consiliile judeţene. Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţională. ♦ pentru planurile de amenajare a teritoriilor interorăşeneşti sau intercomunale competenţa întocmirii lor revine Consiliilor locale interesate în cooperare. ♦ competenţa întocmirii planurilor de urbanism ale localităţilor. stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan. Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia (PUZ). . modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare etc.direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu. delimitarea zonei afectate de servituţi publice. priorităţile şi reglementările de urbanism aplicate în utilizarea terenurilor şi construcţiilor în cadrul localităţii. situri istorice.traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare a teritoriului naţional. . zonal şi judeţean. în afara limitei principale. izolate. zonal şi judeţean. fiind evidenţiate terenurile aflate în proprietatea consiliilor locale şi care sunt destinate construirii de locuinţe.evoluţia în perspectivă a localităţii. stabilesc reguli care se aplică direct asupra localităţilor şi părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale. Aceasta cuprinde o parte scrisă şi una desenată privind analiza situaţiei existente şi situaţia juridică a terenurilor. să îl actualizeze la 5-10 ani şi să îl aprobe. oraşelor sau comunelor. Perimetrul construibil al localităţii reprezintă limita convenţională în interiorul căreia se grupează – în mod omogen – toate zonele funcţionale ale aşezării. la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază. Dintre reglementările pe termen scurt. El se realizează în cadrul mai multor etape. municipiilor. amplasarea unor obiective speciale etc. – perimetrul construibil poate să cuprindă unele teritorii distincte. ♦ planurile zonale de amenajarea teritoriului se întocmesc de către administraţia publică centrală şi organismele centrale ori teritoriale interesate. . Prevederile PATN sunt obligatorii şi se aplică în amenajarea teritoriului judeţelor. Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi reglemeneatză utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii. în vederea punerii în aplicare a Programului naţional de locuinţe. Delimitarea localităţilor (respectiv stabilirea intravilanului) are ca şi scop împiedicarea extinderii haotice a aşezărilor.

Zonificarea funcţională Dezvoltarea economico-socială a localităţilor a implicat stabilirea unor criterii de zonare macro şi microeconomică adecvată. Principalele zone ale unei aşezări urbane sunt: Zona industrială – cuprinde totalitatea obiectivelor de producţie (care pot fi grupate pe platforme industriale) şi a celor de depozitare. tentaculară sau polinucleară). de regulă. Zonarea teritorială face posibilă cunoaşterea în detaliu a fiecărei zone a ţării şi constituie un instrument de planificare a economiei naţionale. se pot distinge următoarele categorii de zone funcţionale: zone cu profil complex. lacuri etc.a unui anumit tip de activitate. silvicultură.a. canalizare – şi la servicii. adesea. agricultură. a resurselor balneoclimaterice şi turistice ş. de structura populaţiei ocupate şi de aria de cuprindere.. creşterea eficienţei economice şi sociale a investiţiilor. în perimetrul construibil şi numai în cazuri deosebite în afara acestuia. Amplasarea zonelor industriale se face. turism ş. alimentare cu apă. având drept scop îmbunătăţirea treptată a repartiţiei populaţiei în teritoriu. protecţiei pădurilor. în principal pentru scurtarea distanţelor de transport . Mărimea zonelor industriale depinde de mai mulţi factori şi se stabileşte. Cooperarea trebuie extinsă şi între zona industrială şi zonele de locuit. La baza asigurării acestor criterii a stat Legea privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale. borne etc.). pentru a se evita dezvoltarea dezechilibrată numai în lungime. ele trebuind să circumscrie şi problematica protecţiei aerului. În funcţie de ponderea pe care o au în valoarea producţiei globale. de regulă. în dezvoltarea perimetrului construibil se iau în calcul rezerve de teren liber pentru dezvoltarea ulterioară. solului – şi a resurselor naturale ale acestuia .forma şi organizarea localităţii ( este de dorit ca forma să fie adunată. Zonarea funcţională delimitează teritoriul în raport cu posibilităţile de dezvoltare ale principalelor ramuri ale economiei naţionale: industrie. energie. având la bază elementele principale privind posibilităţile de dezvoltare a fiecărei zone în parte şi a teritoriului în general. Unul din factorii care influenţează pozitiv restrângerea zonei industriale şi reducerea costurilor este asigurarea unei cooperări adecvate între diferitele unităţi de producţie cu privire la utilităţi . la marginea acestora sau la distanţă. pe baza a doi parametri caracteristici: numărul locuitorilor din zonă şi suprafaţa construcţiilor care urmează a fi executate. apelor. Studiile de sistematizare a teritoriului se referă şi la conservarea mediului. plantaţii. centuri pantate. terase naturale. dezvoltate în prelungire sau în paralel. zone cu profil mixt. prin realizarea pe etape a unei reţele de localităţi diferenţiate prin funcţiunile economice. îl constituie dezvoltarea reţelei de localităţi urbane şi rurale.transporturi. şi anume: limite naturale (cursuri de apă. cu respectarea şi menţinerea echilibrului ecologic şi de protecţie a mediului. În funcţie de condiţiile de protecţie a mediului ( şi ne referim la gradul de nocivitate a acestor activităţi) în cadrul perimetrului construibil obiectivele industriale pot fi amplasate în interiorul zonelor de locuit.cu preponderenţă .) şi limite artificiale (căi ferate. zone cu profil dominant. care să se completeze însă armonios cu ansamblul economic-social al ţării. magistrale de circulaţie rutieră. Zonele unei localităţi se află în relaţie de interdependenţă şi. Un loc important în zonarea funcţională a terenului. de interferenţă. Există două tipuri de limite care marchează acest perimetru. Zona funcţională reprezintă acel teritoriu din cadrul localităţii care este echipat şi amenajat pentru desfăşurarea . Zonarea funcţională a teritoriului ţării are la bază valorificarea superioară şi raţională a resurselor materiale şi umane.a.

dotările aferente. Zona de locuit – cuprinde terenurile aferente locuinţelor. distanţe.a. spaţiile plantate de folosinţă comună. În cadrul acestei unităţi morfologice de locuit. În ceea ce priveşte serviciile asigurate. comerciale şi de alimentaţie publică. de aici rezultă frcvenţa funcţiilor urbane şi distanţele maxime – în timp şi spaţiu – între locuinţă şi dotările necesare. motorete. ► aprovizionarea cu ziare. regimul de înălţime. garaje. O astfel de rezolvare poate avea efecte pozitive. ► aprovizionarea cu produse de primă necesitate. timbre.80 % din suprafaţa aşezării urbane). sunt stabiliţi indici medii orientativi. ecologici etc.). Unitatea complexă urbană are ca şi trăsături specifice: . . garaje. Structura zonelor de locuinţe se organizează astfel încât să formeze unităţi urbanistice complexe – grupe de locuinţe.500 . canalizare etc. număr de locuitori: între 400 şi 2. în afara locuinţelor. în funcţie de numărul de locuitori ai acestora. dotărilor social-culturale şi ale căilor de circulaţie aferente şi se structurează sub forma unităţilor urbanistice complexe: complex. complexe de locuinţe. spaţii verzi etc. Zona de locuit are cea mai mare pondere în cadrul teritoriului. ţigări etc. suprafaţa de teren ocupată care. pentru asistenţă medicală. cât şi ca importanţă. Funcţiunile zonei de locuit sunt: asigurarea cazării populaţiei şi oferirea cadrului construit. printr-un consum minim de timp. cartier. protecţia antiseismică. oraşe care. suprafaţă: între 2 şi 6 ha. dat fiind accesul mai rapid şi mai uşor la locul de muncă şi descongestionarea căilor de acces spre marile platforme industriale. astfel. respectiv 200 m. Fiecare parte a zonei de locuit se defineşte prin: numărul de locuitori şi întinderea ariei respective. unităţile prestatoare de servicii sunt amplasate chiar în clădirile de locuit sau în imediata lor apropiere contribuind astfel.între aceste zone şi în vederea folosirii aceloraşi surse şi căi de utilităţi (apă. energie. căile de circulaţie şi amenajările aferente: parcaje. specific amenajat pentru desfăşurarea vieţii sociale şi particulare a acesteia. Pentru determinarea dotărilor necesare zonelor de locuinţe. care dau necesarul de teren şi spaţii de construit. protecţia contra surselor poluante. Grupa de locuit prezintă ca şi caracteristici: funcţiuni permenente. autovehicule personale. cum sunt: spaţiile de învăţământ. trebuie să înglobeze şi dotările social-culturale necesare. defini tipurile de compartimentări morfologice ale zonei de locuit ca fiind: grupa de locuit. la satisfacerea cerinţelor imediate. cartiere. unităţi prestatoare de servicii. împreună cu regimul de înălţime determină şi densitatea construcţiilor. Componenţa zonei include: locuinţe de toate tipurile şi categoriile.. atât ca şi suprafaţă (reprezentând 40– 60 . industrie uşoară ). orientarea faţă de punctele cardinale – pentru o însorire cât mai îndelungată a încăperilor de locuit ş. ► spălătorii. ► platforme de depozitare pentru deşeurile menajere. de mare frecvenţă şi urgenţă ale locuitorilor. unitatea complexă urbană. putem enumera: ► supravegherea şi joaca preşcolarilor. ► parcaje pentru biciclete. printre care: caracteristicile geotehnice şi de relief ale terenului. sociali. Se pot. Determinarea şi dimensionarea zonei de locuinţe are la bază o serie de factori economici. Uneori. sector. sectoare. parcaje. zona de locuit şi zona industrială se întrepătrund prin amplasarea în interiorul zonei de locuit a unor spaţii productive nepoluante (spre exemplu industrie alimentară. culturale şi sportive. ► odihna vârstnicilor. platforme gospodăreşti. în timp şi spaţiu: 3 minute. cartierul şi sectorul (orăşenesc).

este direct proporţională cu mărimea oraşului. fiind format din mai multe grupe de locuit şi are limite relativ bine conturate prin străzi de importanţă orăşenească sau de elemente naturale. notariate etc. numărul de locuitori variază de la 15. în timp şi spaţiu.000 la 30. dotări amplasate la distanţe. respectiv la 1. ► restaurante. cinematograf. ► magazine alimentare şi nealimentare. dotările social-culturale de folosinţă periodică. ► spaţii şi amenajări pentru recreaţie. farmacii. locativă. respectiv 150 – 300 ha – limita superioară. cofeterii. ► servicii de administraţie publică (financiară.000 şi 100. ► garaje şi parcaje pentru autovehicule particulare şi publice. Cartierul constituie prima treaptă dintre unităţile morfologice urbane în care poate fi asigurat un nivel complex de confort orăşenesc. ► staţii de taximetre. poliţie. ► parc. pentru dans. ► administraţie locală. curăţătorii. ► creşă. şcoli profesionale specializate. eventual. arterele de circulaţie interioară. Serviciile oferite de dotările de cartier sunt complexe: ► liceu. farmacie. oficiu poştal.000 şi 200. baruri. respectiv 500 m. ► sală polivalentă. la 8 minute. Mărimea cartierului.000. bazin de înot. parcul (mare) de cartier. Cartierul este format din: teritoriile complexelor de locuit componente. Complexul de locuit reprezintă unitatea urbanistică de bază. clinici particulare. suprafaţa este cuprinsă între 60 şi 80 ha – limita inferioară. ► supermagazine. amplasate în timp şi spaţiu la 20 minute. ► policlinică. număr de locuitori: între 3.funcţiuni cotidiene. Cartierul se caracterizează prin: dotarea cu amenajări şi servicii cu caracter periodic. Câteva dintre caracteristicile sectorului sunt: numărul de locuitori: între 100. Sectorul orăşenesc este unitatea urbanistică caracteristică oraşelor mari şi foarte mari (în ţara noastră doar capitala beneficiază de o asemenea împărţire). limitele sale fiind conturate de arterele de mare circulaţie.000 – limita inferioară şi între 50. patinoar. de zonele industriale sau. ca şi a complexului. CEC. ► ateliere de confecţii şi reparaţii complexe.El constituie modelul de dotare pe care trebuie să îl urmeze oraşele mici şi mijlocii. grădiniţă. cofeterie. ► cinematografe. şcoală elementară. ► librărie. de elemente naturale. spaţiu expoziţional.000). bufet. Serviciile asigurate sunt: ► spaţii pentru joacă şi sport pentru copii şi tineri. ► ateliere de întreţinere şi reparaţii curente. ► casă de cultură (casă a tineretului) cu teatru.000 (maximum 16.) ► unităţi economice de producţie nenocivă. suprafaţă: între 10 şi 20 ha.200 m. dispensar.500 şi 10. .000 – limita superioară.

nici de cele marcate de spiritul practic. Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi prezintă dificultăţi mai ales în oraşele cu evoluţie spontană. zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor. PUZ cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la: organizarea reţelei stradale. nu în ultimul rând. detaliată şi asigură corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile PUG ale unei zone delimitate din interiorul localităţii. cu ecologicul şi. e) Zona de circulaţie şi transport – cuprinde terenurile destinate principalelor artere de circulaţie şi amenajările aferente: parcaje. organizarea arhitectural-urbanistică. aeroporturi. gări.suprafaţa: între 500 şi 800 ha. artere de circulaţie. grădinilor etc. teatrele. dotări specializate de folosinţă ocazională. zone de recreere. Dotările de importanţă orăşenească se amplasează în centrul civil al localităţii. în aceste coordonate. a parcurilor industriale etc. Acest deziderat va fi accesibil şi funcţional numai atunci când vom avea o legislaţie bine chibzuită. şcolile. garaje. Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile asupra oraşelor nu trebuie să fie dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică. În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia existentă. a complexelor de odihnă şi agrement. educat în spiritul unui util îmbinat cu frumosul. deţinătoare ale unor situ-uri valoroase. astfel încât să se realizeze o continuare. cu practicul. chiar pripei. cinematografele. dorinţa de fericire. Elementele constitutive ale unui sector sunt: teritoriile cartierelor – cu dotările specifice. hotelurile. Unul dintre elementele cele mai sensibile în acţiunile de modernizare. modul de utilizare a terenurilor (prin stabilirea indicilor privind utilizarea terenurilor. menţinerea unui echilibru şi la nivelul existenţei ritmurilor diferite de “viaţă” a edificiilor noi şi a celor vechi. c) Zona dotărilor social-culturale – cuprinde terenurile pe care sunt amplasate spaţiile comerciale. primăriile etc. coerentă. spaţii verzi. spitalele. respectiv. de reconstrucţie a unor zone din oraşe îl constituie graba: este de dorit ca nimic să nu se facă sub semnul urgenţei. ale unor tradiţii puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi modul de locuire. POT – Procentul de Ocupare a Terenului şi. Elaborarea PUZ poate fi generată de intenţia realizării unui obiectiv sau unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită din punct de vedere urbanistic într-o zonă mai extinsă. . care nu se suprapune neapărat cu zonele şi subzonele stabilite prin PUG. urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu păstrarea şi punerea în valoare a fondului construit existent. cât de o constituţie”. reformatoare cu adevărat – şi în ideea ca omul de rând să fie instruit. statutul juridic şi circulaţia acestora. Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul: zonelor centrale ale localităţilor. porturi navale etc. liber să-şi mărturisească. nu o suprapunere. prin care se analizează situaţia existentă şi se precizează toate elementele urbanistice necesare eliberării certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de construire. d) Zona spaţiilor verzi – este formată din terenurile destinate parcurilor. nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul estetic. Planul urbanistic zonal (PUZ) are caracter de reglementare specifică. Prezenţa acestei zone în oraş este obligatorie pentru păstrarea echilibrului ecologic urban şi păstrarea unui mediu de viaţă sănătos. “ O societate are tot atâta nevoie de legile spaţiale ale armoniei care o cuprind. El reprezintă documentaţia referitoare la o zonă dintr-o localitate actuală sau viitoare. ci trebuie să se adapteze necontenit la natură şi la trecut. CUT – Coeficientul de Utilizare a Terenului). protejarea monumentelor istorice.

care stau la baza întocmirii documentaţiilor pentru obţinerea autorizaţiei de construire. conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor obiective pe una sau mai multe parcele adiacente. respectiv a amenajărilor aferente acestora. Planurile de urbanism generale şi regulamentele locale de urbanism ale localităţilor se elaborează şi se aprobă de către consiliile locale şi cuprind norme obligatorii pentru autorizarea executării construcţiilor. odată cu PUG sau PUZ şi. precum şi a regulamentelor locale de urbanism. aşadar. care pot completa sau detalia regulamentul aferent PUG. juridice şi economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism. sub forma unor prescripţii şi recomandări. PUD cuprinde reglementări cu privire la: .compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor.regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor.relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea. El cuprinde reguli specifice de urbanism instituite în zona studiată. devin – odată cu aprobarea lor – acte de autoritate ale administraţiei publice locale. Lucrări Publice.asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare. PUZ în vederea urmăririi aplicării acestuia. subzonelor sau unităţilor teritoriale de referinţă. amenajărilor şi plantaţiilor. El se întocmeşte. Controlul de stat în aplicarea Regulamentului general de urbanism revine Inspecţiei de Stat în Construcţii. PUD cuprinde reglementările rezultate din concepţia generală de urbanism şi arhitectură cu privire la amplasarea şi încadrarea în sit a construcţilor şi amenajărilor exterioare aferente. funcţionalitatea şi aspectul arhitectural al construcţiilor prevăzute. Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice. dimensionare. sub forma unor prescripţii şi recomandări. În funcţie de complexitatea obiectivelor de investiţie. În cadrul PUD se include date referitoare la dimensionarea. elaborarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism incumbă diferenţiat autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. .Planul urbanistic de detaliu (PUD) este documentaţia prin care se stabilesc condiţiile de amplasare şi executare pe un anumit teren a uneia sau mai multe construcţii cu destinaţie precizată. Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice.permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi amenajările. Regulamentul aferent PUG explică şi detaliază. pe baza principiilor generale ale activităţii de urbanism şi amenajarea teritoriului stabilite prin lege şi aprobate de către Guvern. că în raport cu amploarea şi conţinutul lor. De obicei. El stabileşte regulile de ocupare a terenurilor şi amplasare a construcţiilor. pe unul sau mai multe amplasamente. Regulamentul general de urbanism se elaborează de către administraţia centrală de specialitate. . la nivelul localităţii. PUG în vederea urmăririi şi aplicării acestuia. Regulamentul aferent PUZ explică şi detaliază. administraţia publică locală poate iniţia sau solicita – prin certificatul de urbanism – elaborarea PUD. împreună cu regulamentele aferente. de gradul de detaliere a PUG sau PUZ. în corelare cu vecinătăţile imediate. prescripţii şi recomandări specifice zonelor. El are exclusiv caracter de reglementare specifică prin care se asigură condiţiile de amplasare. . de regulă. de vecinătatea acestuia şi cerinţele funcţionale. regulamentul aferent PUG ste structurat astfel: prescripţii şi recomandări generale. cu respectarea prevederilor celorlalte documentaţii de urbanism şi amenajare a teritoriului şi a condiţiilor particulare generate de teren. precum şi la determinarea mărimii limitelor zonei studiate. Acesta poate fi elaborat şi la iniţiativa unui investitor în vederea obţinerii certificatului de urbanism. Transporturilor şi Locuinţei. . Punerea de acord a documentaţiilor se urmăreşte de către acestea astfel: prevederile planurilor aprobate pentru un teritoriu se preiau şi se detaliază documentaţiile ce se elaborează pentru . de caracteristicile vecinătăţilor. Trebuie reţinut.

să aprecieze anvergura sarcinilor de urbanism care grevează (poartă asupra) bunul(ui) respectiv. confortul material. cu ocazia fiecărei tranzacţii imobiliare. precum şi persoanelor fizice sau juridice interesate în amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor. impunând forurilor competente soluţionarea lor. Regulile de urbanism.să cunoască şi. prin autorităţile deliberative şi executive.părţi componente ale teritoriului respectiv. nu permit proprietarului ori dobânditorului cu orice titlu al unui imobil – prin insuficienţa lor . Din punct de vedere juridic. spiritual şi estetic. Din această definiţie rezultă că certificatul de urbanism oferă informaţii asupra constructibilităţii unui teren sau în privinţa fezabilităţii unei operaţiuni determinate. tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare. cu atât va fi mai utilă şi mai eficientă intervenţia lor la nivelul elaborării şi punerii în aplicare a programelor în domeniu. PUZ şi PUD. După aprobare. finalizate prin elaborarea şi eliberarea anumitor documente. respectiv certificatul de urbanism şi apoi autorizaţia de construire. economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii. care. precum şi de persoane juridice şi fizice interesate în dezvoltarea unor localităţi sau a unor zone din cadrul acestora. Este evident că. o evoluţie semnificativă (în ceea ce priveşte natura şi rolul îndeplinit). PUG. dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire. conducând astfel la rezultate benefice în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă. republicată şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor. în măsura în care cetăţenii au un bagaj de informaţii mai bogat. 29 al Legii nr. în planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se introduc prevederile principale ale documentaţiilor aprobate pentru părţi componente ale acelui teritoriu. 350/2001. Participarea populaţiei la aceste activităţi se realizează prin: informarea ei. precum şi de cele ale Legii nr. cu toate că ar trebui cunoscute pe calea măsurilor publicitare adoptate de autorităţile publice. 231/2000. cu cât îşi fac cunoscute mai bine problemele. la început fiind doar un simplu instrument de informare individuală asupra servituţilor administrative aplicabile imobilului. treptat. atât la nivelul habitatului cât şi la locul de muncă. De aceea. răspunsul se concretiza într-o simplă notă informativă care. în anumite condiţii. Acesta a avut. precum şi prin alte forme de participare prevăzute de lege. Guvernului. şi cea de urbanism presupune parcurgerea anumitor etape. prin consultare. Certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. potrivit legii. Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine colectivităţilor locale. s-a transformat în certificatul de urbanism de azi. Ca orice procedură de autorizare administrativă. pe parcursul . se interoghează administraţia asupra naturii şi conţinutului servituţilor de urbanism aplicabile imobilului care formează obiectul tranzacţiei. din bugetul de stat. certificatul de urbanism are valoarea unui aviz. împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente sunt opozabile în justiţie. Iniţial. Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fac de către autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale interesate (potrivit prevederilor anexei 1 din Legea 350/2001). respectiv garantează destinatarului său că. pentru ca astăzi să devină un instrument de control al utilizării terenurilor. mai ales. Autorizaţiile de urbanism. la rându-i. produce efecte obligatorii. Acesta are un rol important. Certificatul de urbanism este (în conformitate cu art. Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se finanţează din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale. 350/2001) actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea publică face cunoscute regimul juridic. Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea obţinerii autorizaţiei de construire.

Regimul juridic al imobilului conţine: dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia. – îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative. prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului – zone protejate. potrivit competenţelor. Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic. în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei. nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine. precum şi de starea echipamentelor publice existente ori prevăzute. energie electrică. Regimul economic al imobilului indică: folosinţa actuală.1 din Legea nr. circulaţii şi accese pietonale şi auto.9 al. Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape: solicitarea şi.1 din Legea nr. emit şi autorizaţiile de construire. solicitantul. încheiate în formă autentică (conform art. Totodată. cuprinsă în art. depune o cerere (tipizată) la organul competent. În ceea ce priveşte regimul general al amplasării construcţiilor se impune precizarea că intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990. Autorizaţia de construire. el urmează a-i fi eliberat solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii acestuia. Regimul tehnic indică: procentul de ocupare a terenului (POT). energie termică). evidenţiat în cadastrul funciar şi poate fi modificat în condiţiile legii. orice persoană fizică sau juridică. însoţită de dovada achitării taxei. dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor. stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă. zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului. terenurile situate în intravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte între vii. respectiv. reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei. – în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se urmăreşte cunoaşterea regimului de servituţi. în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi delimitările administrative ale dreptului de proprietate. destinaţii admise sau neadmise. edificabil admis pe parcelă. După caz. 2 al.unei anumite perioade. Astfel. dacă terenul este construibil sau dacă este posibil de realizat o anumită operaţiune determinată. 18/1991 privind fondul funciar este aceea că amplasarea noilor construcţii de orice fel se face în intravilanul localităţilor. regimul economic şi regimul tehnic al imobilului. interdicţii definitive sau temporare de construcţie etc. instrumentarea şi eliberarea actului. alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului. el poate fi pozitiv sau negativ. Există câteva derogări: atunci când este vorba de amplasarea unor construcţii care. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor). parcaje necesare. echiparea cu utilităţi (apă. Certificatul se emite de către aceleaşi autorităţi publice care. prin natura lor. Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către emitent. Certificatul de urbanism indică. coeficientul de utilizare a terenului (CUT). înălţimea minimă şi maximă admisă. situarea terenului în intravilan sau în afara lui. Cea mai importantă reglementare în sfera regimului constructibilităţii. pot genera efecte poluante mediului şi în ceea . canalizare. Condiţiile generale de solicitare se referă la faptul că: – orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe legale.

executarea şi funcţionarea acestora. precum şi orice alte lucrări ce urmează a fi efectuate la construcţii reprezentând monumente şi ansambluri istorice. nu se pot plasa în intravilan. cabine. sonde de gaze şi petrol. lucrări de construire. La rândul lor. căsuţe sau de rulote. este vorba de un control preventiv al utilizării terenurilor. foraje şi excavări necesare studiilor geotehnice şi ridicărilor topografice. experţii tehnici. de arhitectură. în scopul satisfacerii. Se pot executa fără autorizaţie de construire următoarele lucrări: . lucrări de construire. Se poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează atât regulile de urbanism. responsabilii tehnici cu execuţia. reconstruire. proprietarii. precum şi a măsurilor legale referitoare la proiectarea. extindere sau reparare a clădirilor de orice fel. precum şi autorităţile publice şi asociaţiile profesionale de profil. exploatării de cariere. Responsabili pentru îndeplinirea acestor cerinţe sunt factorii implicaţi în conceperea. balastiere.ce priveşte construcţiile care prin natura lor. Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura de specialitate. şi aceste excepţii – în care construcţiile pot fi amplasate în extravilan – sunt supuse anumitor reguli restrictive. parcuri. artă sau cultură. a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”. spaţii de expunere situate pe căile şi în spaţiile publice. Autorizaţia de construire se eliberează pentru: lucrări de construire. firme şi reclame. Ea se eliberează “în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului”. hidrofugă. modificare. realizarea şi exploatarea construcţiilor. refacerea şi protecţia mediului izolaţie termică. dacă nu au fost autorizate odată cu acestea: organizarea de tabere de corturi. amenajări de spaţii verzi. 50/1991. reconstruire. extindere sau eparare privind căi de comunicaţie. executanţii. lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri.prin eliberarea unei autorizaţii prealabile. tonete. conservare. art 2)”. în condiţiile economisirii de energie protecţie împotriva zgomotului. proiectanţii. sănătatea oamenilor. utilizatorii. modificare. proiectarea. corpuri şi panouri de afişaj. cât şi regulile de construcţie – în condiţiile în care legea stabileşte: “calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de comportare a acestora în exploatare. reparare. arheologice. construcţii provizorii de şantier necesare execuţiei lucrărilor de bază. de exercitarea unei puteri speciale – de poliţie . executarea şi funcţionarea construcţiilor. autorizaţia de construire se poate defini ca fiind actul administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea regulilor de urbanism în privinţa amplasării construcţiilor. coroborate cu reglementările legale în vigoare. pe întreaga durată de existenţă. inclusiv cele din zonele lor de protecţie. Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate. verificatorii de proiecte. restaurare. precum şi alte exploatări. precum şi în post-utilizarea lor (investitorii. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul Legii nr. cercetătorii. împrejmuiri şi mobilier urban. precum şi adăposturile pentru animale. “Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea. protejare. După cum se poate remarca. Calitatea corespunzătoare a construcţiilor poate fi obţinută prin corelarea – la nivel corespunzător – a cerinţelor legate de: rezistenţă şi stabilitate siguranţă în exploatare siguranţă la foc igienă. fabricanţii şi furnizorii de produse pentru construcţii. dotări tehnico-edilitare subterane şi aeriene. pieţe şi celelalte lucrări de amenajare a spaţiilor publice.

Construcţiile se consideră terminate dacă au fost realizate toate elementele prevăzute în autorizaţia de construire. social-culturale şi speciale. construcţiile pentru industrie. reparaţii şi înlocuiri de tâmplărie interioară şi exterioară. în cazul în care construcţia nu a fost executată integral la termenul stabilit. Autorizaţia de construire se emite în cel mult 30 de zile de la înregistrarea cererii. termenul de execuţie a lucrărilor prevăzut în autorizaţie. Primăriile comunelor pentru construcţiile de locuinţe şi anexele gospodăreşti ale acestora din satele componente. reparaţii la instalaţii şi echipamentele tehnico-sanitare ale clădirilor. ci şi schimbarea mentalităţii prin implementarea unei concepţii progresiste. dacă nu se modifică elementele de faţadă şi culorile clădirilor situate pe arterele principale de circulaţie. precum şi pentru anexele exploatărilor agricole situate în extravilan. data începerii şi data finalizării construcţiei. organul emitent.reparaţii la acoperişuri. precum şi de cauzele care au dus la nerespectarea duratei prevăzute în autorizaţie. pentru investiţiile care se aprobă de către guvern. Ca un corolar al celor prezentate afirmăm că urbanizarea presupune nu numai modificarea stării aşezărilor umane. pe toată perioada lucrărilor – un panou de identificare. Autorizaţia de construire se eliberează de către prefecturi sau primării. când nu se schimbă forma acestora şi materialele din care sunt executate. În plus. care trebuie să cuprindă date şi informaţii minime privind obiectivul respectiv: denumirea şi adresa acestuia. Durata executării lucrărilor se stabileşte de către emitentul autorizaţiei pe baza datelor înscrise în cerere. toate acestea urmând să se reflecte în lege şi în aplicarea ei. constructorul. lăcaşurile de cult. care se execută în sate. Cu toate acestea. putând fi consultată atât la sediul primăriei cât şi la cel al pefecturii. Acest lucru se explică prin interesul legiuitorului de a vedea valorificat dreptul acordat beneficiarului. după cum urmează: prefecturile cu avizul primăriilor. stadiul executării lucrării. învelitori sau terase. aceasta de stabileşte de către emitentul autorizaţiei. numărul autorizaţiei de construire. reparaţii şi înlocuiri de sobe de încălzit. primăriile municipiilor sau oraşelor pentru construcţiile şi lucrările de orice fel din localităţi. în funcţie de interesul public. eliberare şi valabilitate a autorizaţiei de construire să fie identică cu cea de obţinere a autorizaţiei de desfiinţare). din anul 1998 există obligaţia legală pentru toate şantierele de construcţii de a afişa – la loc vizibil. autorizaţia se poate prelungii o singură dată – cu cel mult un an – de către organul care a emiso. eficiente şi ecologice. după caz (astfel încât procedura de solicitare. pentru lucrările publice. cu excepţia investiţiilor care se aprobă de către Guvern. Autorizaţia de construire este publică. respectiv primăriile sectoarelor municipiului Bucureşti pentru construcţiile de locuinţe şi anexele gospodăreşti ale acestora. zugrăveli şi vopsitorii exterioare. fără implicaţii asupra stucturii de rezistenţă sau a aspectului arhitectural al acestora. . prestări de servicii. Desfiinţarea construcţiilor şi amenajărilor pentru care a fost emisă autorizaţia de construire se face pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinută în prealabil şi care este eliberată de primării sau prefecturi. Primăria municipiului Bucureşti pentru construcţiile şi lucrările mai susmenţionate. comerţ. proiectantul general. beneficiarul investiţiei. de gradul de complexitate al lucrării autorizate. Titularul autorizaţiei de construire dobândeşte dreptul de a realiza proiectul aprobat sub condiţia de a-l exercita în intervalul de timp impus de lege. dacă se păstrează forma şi dimensiunile golurilor şi tâmplăriei. în aceea ce priveşte durata ei de valabilitate. zugrăveli şi vopsitorii interioare.

cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului. Inviolabilitatea susţine şi întăreşte caracterul absolut al proprietăţii. Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. prin transmiterea dreptului de proprietate se realizează trecerea unui bun din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia. în regim de drept public – aparţine comunelor. sunt de uz sau de interes public. adică toate cele trei atribute pe care le poate conferi un drept real: posesia (dreptul de a deţine/poseda bunul). dreptul de superficie. precum: dreptul de uzufruct. Dreptul de uzufruct este dreptul real principal derivat asupra bunului sau bunurilor aflate în proprietatea altei persoane. Deşi este un drept deplin şi exclusiv.480). municipiilor sau judeţelor. se pot constitui drepturi reale derivate (care se numesc dezmembrăminte ale dreptului de proprietate). Dreptul de proprietate are următoarele caractere proprii: este absolut şi inviolabil. folosinţa şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor. dar ea se poate regăsi şi în cazul statului. dreptul de proprietate neputând fi încălcat – în principiu – de nimeni. toate celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sunt expres reglementate prin Codul civil. deplin şi exclusiv. dreptul de proprietate al societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat şi dreptul de proprietate privată al statului. oraşelor. Proprietatea privată este. Cu excepţia dreptului de superficie. sau de interes local. însă în limitele determinate de lege”. în acelaşi timp. “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut. dreptul de abitaţie. caz în care proprietatea – de asemenea. dreptul de proprietate privată poate fi dezmembrat. proprietatea este publică sau privată. prin voinţa titularului său care poate renunţa – temporar – la unele dintre prerogativele pe care i le conferă acest drept. perpetuu şi transmisibil. Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi. apanajul particularilor. Dreptul de proprietate este perpetuu în sensul că el se exercită nelimitat în timp. Astfel.MODULUL IX PROPRIETATEA IMOBILIARĂ – AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL Proprietatea şi dreptul de proprietate Proprietatea reprezintă expresia supremă a accesului oamenilor la posesia. În funcţie de regimul juridic pe care îl urmează. potrivit legii sau prin natura lor. unităţilor administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice înfiinţate de autorităţile centrale ale statului sau de autorităţile locale (cum sunt. juridic şi material – în principiu. Prin dreptul de proprietate privată se înţelege dreptul de proprietate aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular. iar dreptul de proprietate publică – având ca titulari persoane juridice de drept public – se exercită asupra bunurilor care. în general. dreptul de proprietate este transmisibil. exclusiv. Domeniul public poate fi de interes naţional. de pildă. dreptul de uz. după bunul său plac – de acel bun). acest caracter fiind corolarul logic şi practic al perpetuităţii sale: având în vedere faptul că viaţa oamenilor este – inevitabil – limitată în timp. regiile autonome). Dreptul de proprietate este un drept deplin. fără nici o modificare. întrucât atributele acestuia pot fi exercitate independent de orice puteri ale altor persoane asupra bunului respectiv. dreptul de servitute. Dreptul de proprietate este. folosinţa (dreptul de a utiliza/folosi bunul) şi dispoziţia (dreptul de a dispune. . care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. caz în care proprietatea asupra sa – în regim de drept public – aparţine statului. întrucât conferă titularului său “plena potestas”. atâta vreme cât există bunul care formează obiectul său. În acelaşi timp. Potrivit Codului civil român (art. care conferă titularului său (numit uzufructuar) atributele de posesie şi folosinţă.

Dreptul de uz este dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea altuia. în fapt. Utilitatea publică – condiţie primordială a exproprierii – este dovedirea faptului că există un interes naţional sau local major. modul şi criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin proprietarului bunului expropiat. cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire. adesea interesul public şi cel privat se află pe poziţii diferite sau chiar antagonice: un simplu “apel” la conştiinţa juridică individuală de a ceda în faţa interesului general se poate constitui doar într-un demers utopic. numit fond aservit sau dominat. În cazuri deosebite. proprietatea altei persoane. măsurile premergătoare exproprierii . Exproprierea pentru cauză de utilitate publică Noţiune.33/1994 este circumscrisă sfera bunurilor imobile care pot face obiectul expropierii şi sunt reglementate strict utilitatea publică şi declararea ei. Astfel s-a impus rezolvarea acestei situaţii “conflictuale” dintre titularii dreptului de proprietate privată – care ar urma să facă concesii – şi beneficiarii acestui “gest”. Prin Legea nr. perpetuu şi indivizibil. pentru cauză de utilitate publică. Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate sistematic cu problema delicată a compatibilizării principiilor care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată. desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în condiţiile prevăzute de aceasta. imobile care aparţin unor proprietari diferiţi. dar numai în limitele necesare satisfacerii trebuinţelor lui şi ale familiei sale. constituit asupra unui imobil. Dreptul de abitaţie – care este. Mijloacele juridice şi financiare destinate a fi utilizate în scopul găsirii unor soluţii optime de rezolvare a problemelor au permis – urmare a evoluţiei lor în timp – realizarea unor obiective de interes general atât în ceea ce priveşte locuirea cât şi realizarea unor obiective având ca şi destinaţie desfăşurarea activităţlor economice. un drept de uz care are ca obiect o locuinţă – conferă titularului său dreptul de a poseda şi folosi o locuinţă. Este vorba despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică. sisteme de irigaţii şi desecări. numit fond dominant. condiţiile plăţii respectivelor despăgubiri. edificarea . care constă în dreptul de proprietate al unei persoane (numită superficiar) privitor la construcţiile. comun (lucrări privind prospecţiuni şi explorări geologice. precum şi consecinţele juridice ale expropierii. Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în proprietatea publică – prin hotărâre judecătorească – a unor imobile aflate în proprietate privată. Dreptul de superficie este acel drept real principal. în condiţii precis reglementate prin lege. în anumite condiţii. care impune trecerea forţată a unui imobil din proprietatea privată în cea publică în scopul utilizării lui într-un interes general. Reprezentând o excepţie de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate privată. dreptul de proprietate privată asupra unor imobile fiind înfrânt. teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă. În finalul reglementării există norme care se referă la folosirea imobilului în intervalul de timp dintre momentul trecerii lui în posesia expropriatorului şi momentul utilizării sale în scopul pentru care a fost expropriat. precum şi la dreptul fostului proprietar de a cere. dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren. plantaţiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia. pentru satisfacerea nevoilor de locuit ale sale şi ale familiei sale. exproprierea pentru cauză de utilitate publică este expres şi strict reglementată şi în ţara noastră. căi de comunicaţii. pentru uzul şi utilitatea altui imobil. soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele judecătoreşti. retrocedarea bunului. Dreptul de servitute este un drept real principal derivat. anumite bunuri imobile pot fi trecute din domeniul privat în domeniul public. reprezentând situaţii de excepţie.

Măsuri premergătoare exproprierii. Cercetarea prealabilă trebuie să stabilească dacă există elemente care să justifice interesul naţional sau local. Dacă părţile de învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi întinderii despăgubirilor. Dacă propunerile expropriatorului sunt respinse de către comisie. expropriatorul trebuie să întocmească planurile cuprinzând terenurile şi – eventual – construcţiile propuse pentru expropriere. precum şi proprietarii sau celelalte persoane titulare de drepturi reale asupra imobilului propus spre expropriere pot contesta hotărârea comisiei la Curtea de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul în litigiu. indicând numele proprietarilor afectaţi şi ofertele de despăgubire. după caz. Instanţa este obligată să verifice dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru expropriere şi – atunci când constată că respectivele condiţii sunt îndeplinite – să stabilească întinderea despăgubirilor la care are dreptul proprietarul imobilului. După declararea utilităţii publice. Competenţa aparţine tribunalului judeţean. cultură. realizarea de parcuri naţionale. expropriatorul. pentru localităţile sau zonele unde se intenţionează executarea ei. Propunerile de expropriere şi procesul-verbal al comisiei de cercetare prealabilă se comunică proprietarilor bunurilor care urmează a fi expropriate. Bunurile care pot face obiectul exproprierii sunt – potrivit legii – bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ.unor clădiri destinate anumitor obiective sociale. în cadrul procedurii contenciosului administrativ. uzufruct. Guvernul sau consiliul judeţean. Utilitatea publică se declară prin lege. după ce reface în mod corespunzător planurile. după caz. în termen de 15 zile de la comunicare. respectiv Consiliul Local al Municipiului Bucureşti. alta decât statul. de învăţământ. acesta poate să revină cu noi propuneri. respectiv judeţul. Hotărârea se motivează şi se comunică părţilor în termen de 15 zile de la adoptare. Expropriator este – în înţelesul legii – statul (reprezentat printr-un organ desemnat de Guvern) pentru lucrările de interes naţional. aceştia pot face – potrivit legii – întâmpinare (în termen de 15 zile de la data primirii documentelor susmenţionate) pe care o vor depune la primăria localităţii pe raza căreia se află imobilul. rezervaţii naturale pentru conservarea monumentelor naturii etc. aprobate conform legii. Hotărârea comisiei – care se adoptă prin vot secret – poate avea ca rezultat confirmarea sau respingerea propunerii făcute de către expropriator. potrivit legii. sau Tribunalului Municipiului Bucureşti. precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor. tribunalul – luând act de învoiala părţilor – va pronunţa o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Exproprierea se pronunţă de către instanţa judecătorească cu ocazia soluţionării cererii de expropriere înaintată de către expropriator. Pe baza rezultatelor cercetării prealabile. În cazul în care şi noile propuneri sunt respinse. abitaţie. în raza căruia se află imobilul propus pentru expropriere. va adopta actul de declarare a utilităţii publice care este supus publicităţii. Exproprierea şi stabilirea despăgubirilor.). avantajele economico-sociale. superficie). sănătate. pot fi expropriate bunurile imobile aflate în proprietatea privată a oricărei persoane. precum şi sumele care se cuvin posesorului şi titularilor altor drepturi reale (uz. oraşul sau comuna pentru lucrările de interes local. Întâmpinarea va fi soluţionată în termen de 30 de zile de către o comisie constituită în acest scop. municipiul. ecologice sau de orice altă natură care să justifice pe deplin şi să fundamenteze necesitatea realizării exproprierii. oraşelor. La calculul întinderii despăgubirilor trebuie să fie avut în vedere faptul că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite prin deposedarea cu titlu definitiv de bunul pe care l-au avut în . Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile. municipiilor şi judeţelor. Prin urmare. Hotărârea pronunţată de tribunal este supusă căilor de atac (apel şi recurs) potrivit dreptului comun. de către Guvern ori de către consiliile judeţene. întreprinse de către o comisie special constituită în acest scop şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajarea teritoriului.

care nu poate depăşi 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Analizat prin prisma dreptului privat. cu prioritate. uzufruct.proprietate şi care a făcut obiectul exproprierii. cu un dublu efect: achizitiv şi extinctiv. În situaţiile prezentate sintetic mai sus. De asemeni. dreptul de preemţiune implică substituirea preemptorului (locatar) unui contractant originar. instanţa va hotărî modalitatea de plată. a servituţilor stabilite prin fapta omului (în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere). Mai sintetic s-ar putea spune că dreptul de preemţiune este dreptul de acces. atunci când acesta din urmă se hotărăşte să înstrăineze bunul expropriat. Efectele secundare ale exproprierii sunt: stingerea drepturilor reale principale derivate din dreptul de proprietate (uz. “avantajele” de care se poate bucura proprietarul expropriat reprezintă în fapt (sau se constituie ca) forme de exercitare a dreptului de preemţiune. se poate susţine că dreptul de preemţiune poate constitui un . Dreptul de preemţiune în domeniul urbanismului Dreptul de preemţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin lege unei persoane (fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea asupra unui bun imobil (de regulă. Intenţia de exercitare a dreptului de preemţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi înstrăina bunul. la proprietatea unui imobil. dreptul proprietarului expropriat de a cere şi obţine retrocedarea imobilului care a făcut obiectul exproprierii (în cazul când expropriatorul nu a utilizat imobilul. ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel al proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de preemţiune care înţelege să uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea. în temeiul hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă. se sting – ca urmare a exproprierii – drepturile personale dobândite de terţe persoane asupra imobilului expropriat (cum ar fi cele născute din contractul de locaţiune sau din contractul de comodat. stabilind şi termenul de plată. abitaţie şi superficie). Efectele exproprierii. bunul intră în patrimoniul expropriatorului liber de orice sarcini. Privit însă din perspectiva dreptului public acest drept conferă posibilitatea unei autorităţi publice (centrale sau locale) de a se substitui cumpărătorului potenţial al unui imobil situat întrun perimetru predefinit. în termen de un an. Tot ca efecte ale exproprierii pot fi considerate şi: dreptul special (prioritar) acordat prin lege fostului proprietar al imobilului la închirierea imobilului expropriat. Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de o altă persoană interesată. atunci când expropriatorul a hotărât să închirieze bunul pe perioada de timp cuprinsă între momentul punerii sale în posesie şi acela la care va începe utilizarea lui în scopul executării lucrării pentru care s-a hotărât exproprierea. De aceea. Momentul intrării imobilului în patrimoniul statului coincide cu momentul îndeplinirii tuturor obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească de expropriere Plata despăgubirilor se va face – potrivit legii – în orice mod convenit de părţi. în scopul pentru care l-a expropriat). În fine. dreptul de preemţiune al fostului proprietar la cumpărarea imobilului de la expropriator. dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care grevează bunul imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii convenite de părţi ori stabilită de instanţă. în lipsa unui acord al părţilor. teren) de la proprietarul care decide să-şi înstrăineze bunul. precum şi a dreptului de concesiune şi respectiv de folosinţă constituite asupra imobilului expropriat. Efectul principal al exproprierii este trecerea imobilului expropriat din proprietatea privată în proprietate publică.

în materia urbanismului. întrucât el reprezintă – în primul rând – un veritabil mijloc de control asupra pieţei funciare (permiţând o informare exactă şi completă. titularii dreptului de preemţiune îşi exercită prerogativa legală. care – în lipsa existenţei acestui drept preferenţial acordat prin lege – ar putea să fie perturbată de interese individuale (interese care – atunci când sunt excesiv urmărite – pot dăuna interesului general). relativă atât la terenurile care urmează a fi vândute. conferirea dreptului de preemţiune urmăreşte mai puţin dobândirea de terenuri în proprietatea statului. cât şi la preţurile practicate în asemenea tranzacţii.instrument eficient al intervenţiei publice în materia circulaţiei terenurilor. pentru enclavele – proprietate publică – din fondul forestier şi terenurile limitrofe acestuia. vecini şi arendaşi. în al doilea rând. întradevăr. se stabileşte – pe baza negocerii între părţi – preţul de vânzare şi se încheie contractul de vânzare cumpărare. dreptul de preemţiune reprezintă o modalitate mai puţin traumanizantă de preluare la stat a unor terenuri – în caz de utilitate publică. este posibilă – mai degrabă – implementarea. manifestându-şi (înăuntrul unui termen de 45 de zile de la afişare) dorinţa de a cumpăra bunul oferit spre vânzare. În domeniul silvic. În general. Prin exercitarea acestui drept legal. ceea ce face ca deposedarea de bun să se înfăptuiască cu concursul voinţei înstrăinătorului). indiferent dacă tranzacţia ar fi sau nu urmarea unui acord de voinţe. în cazul când autoritatea publică îşi exercită dreptul de preemţiune.5) se stabileşte un drept de preemţiune – în caz de înstrăinare.54/1998 (art. prin vânzare. a enclavelor din fondul forestier şi în unele situaţii ale exproprierii pentru cauză de utilitate publică. dar nu numai – decât exproprierea (într-adevăr. Procedura prevăzută de lege în aceste cazuri este următoarea: proprietarul de teren agricol care doreşte să-şi înstrăineze cu titlu oneros bunul imobil trebuie să depună/înregistreze o ofertă de vânzare a terenului la consiliul local al localităţii în raza căruia este situat terenul. În ceea ce priveşte terenurile agricole situate în extravilanul unor localităţi (perimetru care – în procesul larg de dezvoltare a aşezărilor omeneşti – poate fi transformat în teritoriu intravilan şi supus amenajării urbane) prin Legea nr. organizarea. prin intermediul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură (ministerul de resort). statul are drept de preemţiune la toate vânzările de terenuri (cu sau fără vegetaţie forestieră). iar preţul plătit are – pentru proprietarul vânzător – o altă valoare şi semnificaţie decât despăgubirea. În domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului. dreptul de preemţiune este perceput (atât în legislaţia. dar mai cu seamă în cea din Europa de Vest) ca un instrument de promovare în anumite zone a unei politici locale de habitat. Potrivit legii sunt interzise – sub orice formă – înstrăinările de terenuri cu privire la titlul cărora există litigii în curs de soluţionare la instanţele judecătoreşti. El oferă. cât şi în practica internaţională. de a negocia şi cumpăra imobilul cu prioritate şi cu preferinţă faţă de orice alt cumpărător etc. transferul proprietăţii se face cu titlu de cumpărare – şi nu ca o “confiscare”. titularului său mai multe oportunităţi: de a fi informat de îndată în legătură cu intenţia proprietarului de a înstrăina bunul imobil. a unor asemenea suprafeţe de teren – pentru: coproprietari. dreptul de preemţiune se dovedeşte a avea valenţe multiple. până la tranşarea definitivă a diferendului (adică până obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile). ci – mai cu seamă – realizarea unei amenajări urbane. în temeiul căruia terenul respectiv trece din proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului – titularul dreptului de preemţiune. În materie de urbanism. menţinerea ori extensiunea unor activităţi . consiliul local afişează oferta – prin grija secretarului unităţii administrativ-teritoriale – la sediul primăriei. Legislaţia în vigoare în prezent în ţara noastră reglementează în mod expres dreptul de preemţiune în materia terenurilor agricole situate în extravilan.

ambientul. concomitent cu menţinerea. a aranjamentelor peisagistice cu funcţie ecologică. este imperios necesar crearea cadrului legal propice reconsiderării şi aplicării pe o scară din ce în ce mai largă a regulilor şi acţiunilor consacrate dezvoltării urbane în ţara noastră. adoptarea elementelor arhitecturale adecvate.. favorizarea dezvoltării turismului şi a modurilor agreabile de petrecere a timpului liber. autoritatea centrală acţionează prin intermediul organelor sale teritoriale. optimizarea densităţii de locuire. Referitor la reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului. în situaţii speciale. Astfel. amplasarea obiectivelor industriale. În vederea îndeplinirii atribuţiilor sus menţionate. . precum şi a celorlalte căi de comunicaţii. precum şi planificarea de mediu. fiind interzisă amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora. salvgardarea şi punerea în valoare a patrimoniului natural şi construit. prin Legea protecţiei mediului se prevede (art. a căilor şi mijloacelor de transport. care răspund pentru: îmbunătăţirea microclimatului urban prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora.80 lit. a aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală. un rol important îl au consiliile locale. care sunt agenţiile judeţene pentru protecţia mediului. O astfel de lacună legislativă este defavorabilă creşterii în amploare şi sub aspectul calităţii a acţiunilor de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică. estetică şi recreativă. inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a teritoriului şi urbanism. stradale şi industriale. întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi. înfrumuseţarea şi protecţia peisajului şi menţinerea curăţeniei stradale. a reţelelor de canalizare. are împuternicirea de a declara zone de risc înalt în anumite regiuni ale ţării şi obligaţia de a elabora – împreună cu alte organisme specializate – programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în acele zone. precum şi a altor obiective şi activităţi. nefiind consacrată o asemenea prerogativă în favoarea statului aplicabilă în materie de urbanism. Măsuri şi modalităţi de asigurare a protecţiei mediului aplicabile în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului În vederea respectării principiilor ecologice şi asigurării unui mediu de viaţă sănătos. În ceea ce ne priveşte. a monumentelor istorice etc. starea de sănătate şi de confort a populaţiei. legislaţia română reglementează în mod extrem de limitat dreptul de preemţiune. autoritatea centrală pentru protecţia mediului (ministerul de resort) are următoarele atribuţii: elaborează şi promovează strategia naţională de mediu în general. creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea la deciziile privind mediul. tratament şi recreere. a depozitelor de deşeuri menajere.economice. pentru a putea ţine pasul cu dezvoltarea în ritm înalt a restului continentului nostru. a parcurilor. De aceea. În privinţa protecţiei mediului artificial (cel creat de om). inclusiv recomandările pentru strategiile şi politica în domeniu. după caz. a staţiilor de epurare. organelor centrale şi locale ale puterii executive le revin o serie de sarcini pe care trebuie să le îndeplinească în virtutea atribuţiilor ce le sunt stabilite prin lege. a) că persoanele fizice şi cele juridice au obligaţia să solicite autorităţilor pentru protecţia mediului un acord şi/sau o autorizaţie de mediu. respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice. fără a se prejudicia salubritatea. spaţiile de odihnă. corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Acordul de mediu este decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul. El este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc condiţiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecţiei mediului. Este vorba de activităţi din opt domenii care, prin natura lor sau în raport cu anumiţi parametri tehnico-funcţionali, prezintă un pericol potenţial pentru mediu. Acordul de mediu se emite de către autoritatea centrală pentru acele obiective şi activităţi care sunt prevăzute în Legea protecţiei mediului. Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic eliberat în scris de către autorităţile competente pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau pentru punerea în funcţiune a unei activităţi noi pentru care anterior a fost emis acordul de mediu. Autorizaţia se emite de către autoritatea teriorială pentru protecţia mediului pentru toate activităţile, cu excepţia cazurilor care fac obiectul unor reglementări speciale, cum ar fi: centrale nuclearo-electrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear, depozite finale de combustibil nuclear ars, precum şi importul, tranzitul, exportul de deşeuri de orice natură, importul şi exportul de culturi de microorganisme, dee plante şi animale din flora şi fauna spontană, pentru care autorizaţia se acordă de către autoritatea centrală. Categoriile de obiective şi activităţi care necesită acorduri de mediu şi/sau autorizaţii de mediu sunt stabilite în legislaţia mediului. Acordul de mediu se emite pentru: parcări pentru staţionarea unui număr mai mare de 1000 de vehicule (de către minister), iar pentru un număr mai mic de 1000 de locuri de către agenţiile teritoriale; depozite de resurse minerale de interes naţional – de către minister, iar pentru celelalte – de către agenţiile teritoriale; tehnologii de fabricaţie, echipamente, aparatură în domeniul protecţiei mediului – de către minister; construcţii civile – de către agenţiile teritoriale; uzine de gaz, cocserii, instalaţii de lichefiere a cărbunelui – de către agenţiile teritoriale. Autorizaţia de mediu este obligatorie pentru activităţi ca: cele industriale, indiferent de profil sau de capacităţi; transport auto, naval, aerian, pe calea ferată, cu mijloace de transport în comun; producerea de energie electrică şi termică; activităţi de gospodărire a apelor; activităţi de învăţământ, cultură şi ale cultelor; apărare naţională; spălătorii chimice; cimitire şi crematorii umane. Legislaţia mediului stabileşte obiective şi activităţi care necesită studiu de impact. Prin aceasta se contribuie la prevenirea unui risc ecologic potenţial. Sunt necesare studii de impact asupra mediului pentru orice activitate sau obiectiv care poate să aibă un impact deosebit asupra mediului prin natura, dimensiunea sau amplasarea sa (activităţile de transport, de producţie, transport şi stocare de energie, de eliminare a deşeurilor şi ambalajelor, de sport, turism şi agrement etc.)

MODULUL XI URBANISMUL COMERCIAL

Dezvoltarea aşezărilor umane se află în directă legătură cu iniţierea şi extinderea activităţilor comerciale. Chiar din cele mai vechi timpuri diferite categorii de specialişti (istorici, jurişti, economişti, geografi etc) s-au aplecat asupra studiului diverselor aspecte ale evoluţiei societăţii, căutând să descifreze – din perspective diferite, specifice domeniului lor de interes – cauzele şi efectele structurării raportului comerţ-oraş. La rândul lor, urbaniştii au conturat şi analizat regulile localizărilor comerciale şi consecinţele amplasării lor, formulând concluzii pe baza cărora a fost posibilă – mai târziu – dezvoltarea impetuoasă a comerţului, în cele mai diferite şi eficiente forme. În fine, specialiştii în ştiinţa politică s-au interesat de comportamentul “lumii boutique-lui”, iar sociologii au studiat opţiunile diferenţiate ale diferitelor categorii de cumpărători, în funcţie de grupurile sociale în care se încadrau şi de cererile existente pe piaţă. Urbanismul comercial constituie o problematică ce s-a născut din două fenomene cu multiple implicaţii: unul de ordin social-economic, constând în urbanizarea continuă şi crescândă a societăţii, concomitentă cu o sporire glebală a bunăstării oamenilor (rezidenţi ai ţărilor dezvoltate, industrializate), corelativă unei bulversări a formelor tradiţionale a distribuţiei comerciale, situaţie complexă care a condus la o promovare specializată în materie de centre comerciale; cel de-al doilea priveşte spaţiul politic şi juridic, vizând o caracteristică a mersului istoric contemporan şi care constă în atitudinea intervenţionistă a statului în scopul atenuării tensiunilor de diferite naturi care s-ar putea creea. Acest intervenţionism - bazat pe pârghii democratice – pe care îl practică statul presupune, la rândul său, adoptarea şi punerea în operă a unor politici sectoriale, a căror concreteţe şi forţă prind contur datorită incidenţei normelor şi mecanismelor juridice specifice. Stabilirea unor coerenţe şi complementarităţi între cerinţele, dotările şi echipamentele activităţilor comerciale – pe de o parte şi, respectiv, regulile de amenajare urbană – pe de altă parte, reprezintă misiunea principală a urbanismului comercial. Aceasta implică elemente diverse şi complexe, plecând de la proiectatea urbanistică, continuând cu organizarea şi funcţionarea serviciilor publice urbane, normele de protecţie a mediului şi asigurarea sănătăţii publice, ajungând până la asigurarea îndeplinirii anumitor standarde de calitate a vieţii. Reglementările legale care guvernează toate aceste categorii de raporturi sociale alcătuiesc o construcţie juridică proteiformă, întinsă pe spaţiile mai multor ramuri de drept, care asigură cadrul normativ pentru amplele şi complexele activităţi de amenajare a spaţiului de viaţă reclamat de vremea în care trăim (caracterizată printr-o dinamică fără precedent). În mod evident, extinderea/dezvoltarea urbanismului comercial a avut şi are în continuare o serie întreagă de implicaţii juridice. După ce, mult timp, actele de comerţ s-au desfăşurat aproape exclusiv - după regulile stabilite de dreptul privat, treptat dreptul public s-a impus – şi el – prin normele sale şi în acest domeniu. Dreptul public încadrează şi orientează - fără a dori să îl dirijeze, ci respectând principiul libertăţii comerţului şi industriei – urbanismul comercial, urmând ca activităţile comerciale să facă simultan obiectul reglementărilor de drept public, precum şi a celor de drept privat. În acest context se face remarcată tendinţa (sub formă implicită, cel mai adesea) de a recunoaşte echipamentelor comerciale o dimensiune de interes public, general cu multiple implicaţii economico-juridice. Cerinţele urbanismului comercial îşi găsesc expresia juridică concretă într-o serie de instrumente administrative, de tipul certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire. În mai multe state ale Uniunii Europene, politicile şi legislaţiile din domeniul urbanismului comercial au fost demarate şi s-au dezvoltat încă de la începutul anilor ’70 şi se constituie astăzi în exemple materializate, concrete, de urmat. S-au conturat şi afirmat două mari curente: urbanismul comercial de tip latin şi cel de tip angloxaxon (care s-a bucurat de un succes mai mare decât primul). Astfel, în Germania şi Marea Britanie problemele legate de amplasările

centrelor comerciale tind a fi tratate ca o modalitate de amenajare a teritoriului şi de aplicare a principiilor urbanismului, acordându-se o atenţie deosebită traficului rutier, rezolvărilor arhitecturale, integrării peisagistice şi impactului ecologic. Un element important al evaluării şi acţiunii publice îl constituie impactul comercial, rezultat ca urmare a preocupărilor de stabilire a echilibrului dintre centrul urban şi periferie. Urbanismul comercial latin a căpătat concreteţe în ţări precum Spania, Belgia, Italia şi Franţa, state în care se remarcă o relativă interdependenţă între politicile de amenajare a teritoriului, urbanism şi mediu. Se poate concluziona că, în ciuda existenţei unor elemente comune, legislaţiile naţionale de urbanism comercial ale ţărilor membre ale Uniunii Europene apar puţin armonizate, situaţie explicată şi prin faptul că principiul subsidiarităţii apare ca un obstacol real în calea apropierii normative. În considerarea aspectelor prezentate se poate aprecia că, în fapt, se realizează o integrare organică a urbanismlului comercial în dreptul urbanismului, dreptul urbanismului comercial conturându-se ca ramură de drept distinctă, respectiv domeniu ştiinţific aparte. Prin intermediul lui se pot imprima noi valenţe funcţiei comerciale a oraşului, se poate redimensiona rolul comerţului citadin, adăugând trăsăturilor tradiţionale ale distribuţiei comerciale atribute noi care vizează ambientul urban, decorarea străzilor, amenajarea arterelor de circulaţie, mobilarea urbană, conjugarea cu anumite funcţiuni socio-colective. Astfel, urbanismul comercial s-a impus treptat, dar ferm, constituind actualmente un concept – dar mai ales o realitate – caracteristic(ă) societăţii moderne.

MODULUL XII-XIII ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL URBANIZĂRII. URBANISMUL VERDE Urbanismul contemporan Manifestarea din ce în ce mai pregnantă a tendinţei de concentrare şi centralizare teritorială şi a populaţiei au determinat o creştere haotică, la scară largă a marilor aglomerări urbane, determinând şi impunând cu imperativitate rezolvări pentru remedierea şi eventual anularea efectelor unui asemenea tip de expansiune. La soluţionarea acestor probleme şi-au adus aportul atât specialiştii din diverse domenii cât şi organismele internaţionale şi naţionale de decizie. Propunerile prin care s.-a urmărit eliberarea funcţiilor vieţii urbane din strânsoarea aglomerărilor gigantice au vizat fie înfiinţarea în jurul marilor metropole (sau în teritoriu) a unor oraşe satelit, mai apropiate şi aşezate în mijlocul unor spaţii plantate întinse, fie edificarea unor oraşe sub forma unor salbe (de oraşe grădină) aflate la distanţe mai mari de forţa de atracţie a unui centru polarizator. Aceste aşezări aveau menirea de a absorbi surplusul de populaţie dislocată din provincie şi care – altfel – sporea excesiv populaţia marilor oraşe. Soluţiile au variat de la ideea dispersării în teritoriu a unei multitudini de centre mici locuite până la aglomerarea în formaţiuni compacte a oraşului federativ. Propunerile – adevărate exerciţii de imaginaţie – nu s-au bucurat de succes întrucât problemele au fost abordate de o manieră abstractă, fiind rupte de fenomenele concrete ale societăţii contemporane. La originea acestor propuneri de amenajare au stat motivaţii directoare ancorate în problematica generală a societăţii maşiniste şi care pot fi reduse, în mod schematic, la câteva sisteme antagonice: progresism, culturalism, naturalism; credinţă în progres şi în atotputernicia tehnicilor; aversiune pentru societatea mecanizată şi nostalgie a vechilor comunităţi culturale; aversiune pentru o lume „denaturalizată” şi nostalgie a unei relaţii formatoare cu natura. Pentru

un sistem urban. Astfel se crează premise avantajoase în ceea ce priveşte eficienţa înzestrării complexe cu obiective economice. Ea a reprezentat grandiosul manifest al unei anumite avangarde. Prin caracterul lor. în lucrarea „Teoria generală a sistemelor”) în conformitate cu care sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune. . cirezi de vaci şi vile izolate într-o vegetaţie luxuriantă”. indiferent dacă aparţin mediului urban sau rural. După aceste modele au fost realizate câteva aşezări noi. Cele mai cunoscute realizări de acest tip sunt cele două capitale moderne: Canberra şi Brasilia. studiul oraşului este abordat în mod asemănător cu cel al unui subsistem creat de om. în simbioză. căruia urmează a i se selecta acei parametri care sunt în măsură să furnizeze o eficienţă maximă a eforturilor cheltuite. oraşul vertical (format din cartiere independente de circa 30. integrat. fie că acestea se referă la laturi cuantificabile. Griffin. în acelaşi timp raţional şi utopic. modele. Brasilia – construită după proiectele lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer – urma să devină capitala Braziliei. s-a încercat să i se opună ordini ideale. Abordarea urbanismului în concepţia sistemică este o consecinţă a aplicării acestei teorii (elaborată de către Ludwig von Bertalanffy. În anul 1964. destinat a deveni capitala Australiei – a demarat în anul 1913. potenţialele locale – specializate sau în curs de specializare – pot contribui la constituirea unui organism cu o complexitate sporită. ale cărei posibilităţi globale vor depăşi simpla însumare a contribuţiei tuturor participanţilor. Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de conceperea unor structuri supraurbane. Astfel au prins contur pe planşetă oraşul spaţial (conceput ca o structură modulată spaţial. suspendată pe piloţi amplasaţi la distanţe mari. J. instituţii social-culturale. Construcţia oraşului Canberra – având o structură ciorchine. sistemul de localităţi se poate constitui prin asocierea liberă a unor localităţi apropiate. Aşezările sunt astfel asociate încât seamănă cu celulele morfologice ale unui organism unitar. vehiculându-se chiar idei fanteziste care presupuneau dilatarea Ecumenei prin invadarea oceanelor şi a spaţiului interplanetar. Au existat şi alte numeroase şi seducătoare propuneri în jurul anilor 70 ai secolului XX. câteva mici ansambluri de locuit risipite pe o suprafaţă tot atât de întinsă ca Parisul . la rândul său întrun sistem superior de localităţi. dar care nu s-au bucurat de succes deoarece au tratat incompatibilitatea dintre perfecţiunea abstractă a lucrărilor de planşetă cu realitatea complexă a vieţii urbane pe care trebuiau să o adăpostească. realiste pentru atingerea obiectivelor urmărite. între care se menţine delimitarea strictă a perimetrelor şi care conlucrează în vederea echipării complexe a cadrului material. nefiind însă în nici un fel răspunsul la probleme sociale şi economice precise. Aşa stând lucrurile trebuiau găsite soluţii viabile.000 de locuitori. fie că vizează laturi necuantificabile. echipări tehnico- . . Berry) cu un sistem deschis. În anul 1971. capabile să rezolve problemele unui sfârşit de mileniu confruntat cu numeroase „blocaje”. integrat într-un subsistem natural valorificat şi constituind. aceste modele s-au dezvăluit a fi puternice instrumente de acţiune: ele au exercitat o influenţă corozivă asupra structurilor urbane stabilite şi au contribuit la definirea şi instituirea unor norme urbane de bază. cooperare care prezintă interes egal pentru toate părţile asociate indiferent de mărimea şi capacitatea fiecăreia. În această viziune. aceste structuri eliberând solul). Toate aceste încercări – jocuri ale fanteziei – nu şi-au găsit loc şi aplicabilitate în realitatea complexă căreia îi rămân de soluţionat problemele vizând aşezările umane. oraşul a fost obiectul unei critici radicale: după ce ordinea urbană existentă a fost calificată ca dezordine. oraşul este comparat (de către B. fiind edificată după regulile cele mai stricte ale urbanismului progresist. volumetric închise în imenşi hiperboloizi susţinuţi de pivoţi centrali de 150 m înălţime) şi oraşul crater (oraş subteran în care urma să se aplice integral procedeul prefabricării). după planurile lui B. pentru ca în anul 1956 Bengt Danielson să-l considere „o duzină de clădiri oficiale. L.prima oară. Pe principiile care stau la baza funcţionării ca sistem a aşezărilor urbane.

putînd – fără exagerare – influenţa calitatea vieţii de pe planetă. în vederea rezolvării sensibilelor probleme de viaţă şi de locuire. Din apele uzate. În numeroase feluri. Concept. politici şi idei ingenioase de proiectare şi execuţie – care şi-au făcut deja simţită prezenţa în numeroase oraşe europene – s-au “ascuţit simţurile” în sensul a ceea ce poate fi realizabil. Şi în industrie lucrurile pot urma un traseu asemănător. protecţia ecosistemelor şi cunoaşterea faptului că multitudinea de decizii luate la nivelul unei localităţi poate afecta calitatea mediului şi a vieţii din alte părţi. să încorporeze cât mai multe aspecte – responsabile şi viabile – de ecologie. modurile de generare şi furnizare a energiei. fiecare beneficiind de un conţinut extrem de bogat. “Urbanismul verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea înconjurătoare a urbanismului. Ei şi-au manifestat dorinţa de a deveni beneficiarii unor oraşe care să fie expresia acestui urbanism nou. lucruri care nu pot fi “naturale” – se află în “opoziţie” cu natura. amenajări de importanţă centrală care depăşesc cerinţele proprii sau capacitatea de înfăptuire a fiecărei aşezări în parte. dar prin programe. prezenţa ei făcându-se simţită prin amenajările largi de spaţii verzi. tratate în sisteme corespunzătoare. respectiv problema urbanismului propriu-zis în contextul protejării mediului. resturile menajere organice pot fi utilizate ca şi îngrăşăminte. Este de subliniat că vechea noastră modalitate de abordare a urbanismului – vechile percepţii asupra oraşelor. Urbanismul “verde” acceptă că deciziile publice şi private aplicate în legătură cu: creşterea şi dezvoltarea oraşelor. Urbanismul “Verde”. precum şi a alimentelor pentru locuitorii acestora au un impact formidabil asupra mediului. la care au subscris numeroşi arhitecţi şi proiectanţi. cele mai multe. Evoluţia şi repartiţia în teritoriu a funcţiilor aşezărilor este un proces istoric de care trebuie să se ţină seama în trecerea de la formaţiunile simple la cele mai complexe. care să alimenteze şi să dezvolte o inter-relaţie simbiotică pozitivă cu interiorul ţării. Această nevoie de o nouă perspectivă a constituit o neîntreruptă preocupare pentru aşa-numitul “urbanism nou”. În natură nimic nu se pierde: reziduurile devin input-uri productive pentru alte procese naturale.edilitare. asfalt. Natura există în oraşe. urbanismul “verde” a întâmpinat greutăţi în sensul existenţei unor numeroase aspecte neclare şi a unei multitudini de cerinţe de rezolvat. oraşele. un urbanism mai ecologic în aspecte şi funcţiuni. Urbanismul verde . comunelor. reîntorcându-se la populaţie – în urma parcurgerii unui ciclu de prelucrări – sub forma unor alte produse (chiar alimentare). Există o serie de calităţi importante care pot fi evidenţiate în ideea definirii şi recunoaşterii unor oraşe care se vor exemplificatoare pentru urbanismul “verde”: ► oraşe care s-au “străduit” să trăiască în interiorul limitelor ecologice (evitând să “încalce” aceste limite). recunoscând legătura cu şi impactul “vieţii” lor asupra altor oraşe sau comunităţi de pe planetă. modalităţile de transport pe care le utilizează. ► oraşe care se străduiesc să realizeze mai degrabă un metabolism circular. “comunităţi durabile”. clădiri şi maşini. reziduurile dintr-un proces tehnologic putând constitui input-uri pentru alte procese. combustibil utilizabil în sistemele de încălzire. comunităţii în genere – sunt incomplete şi trebuie substanţial extinse astfel încât să asimileze. Fireşte. Caracteristici Există o serie de termeni utilizaţi în problematica efortului de reducere a impactelor cu consecinţe negative asupra mediului şi în cea a preocupării pentru o viaţă mai bună pe pământ: “dezvoltare durabilă”. diferit. “oraşe durabile” sunt numai câteva sintagme. Urbanismul verde ne solicită să ne depăşim tradiţionala viziune asupra polarităţii oraş-natură. se poate extrage biogaz. ► oraşe care sunt “verzi” pentru că sunt proiectate astfel încât să funcţioneze asemeni naturii. cu limite ecologice în centrul său. locuri “gri” – de la întinsele suprafeţe de betoane. acest principiu poate fi aplicat la funcţionarea oraşelor. Urbanismul verde are ca ţintă principală reducerea masivă a impactului negativ asupra a tot ce ne înconjoară. nu liniar.

Odense). complementaritate şi echilibru fundamental. Un parametru important al unui oraş durabil – de altfel şi un obiectiv major pentru urbanismul verde – îl constituie asigurarea pentru cetăţeni a unei vieţi îmbelşugate. Ca un rezultat al locuinţelor înaltului grad de susţinere financiară şi de control (exercitat din partea statului). a locurilor unde oamenilor le face plăcere să trăiască. plină de inspiraţie estetică. realizând o densitate mare a populaţiei în comunităţile-satelit.promovează echilibrarea ecociclurilor oraşelor. Unul dintre deziderate îl constituie o proiectare adecvată a spaţiilor de locuit şi a serviciilor sociale şi economice puse la dispoziţia membrilor societăţii. Pentru urbanismul verde un loc important îl ocupă crearea şi menţinerea relaţiilor de vecinătate. incluzând formele unifamiliale şi multifamiliale în acelaşi proiect. o promovare a bunelor relaţii de vecinătate ale comunităţilor. astfel încât input-urile şi output-urile să se afle într-o stare de armonie. noile programe de dezvoltare preconinzând un praport de 70/30 al locionţelor ptivate faţă de cele sociale. Noile proiecte olandeze (în domeniul locuinţelor) sunt impresionante din punct de vedere al combinaţiilor şi integrării diverselor forme şi tipuri de locuinţe. Amenajarea împrejurimilor locuibile O problemă “cheie” o constituie viabilitatea. (Suedia – Stockholm) acestea fiind promotoare ale urbanismului durabil european. înlta calitate a vieţii care poate constitui rezultatul unor proiecte de dezvoltare care vizează o locuire “densă” în ceea ce priveşte locuitorii şi clădirile care îi adăpostesc. Leiden). omniprezentă în proiectele tuturor locuinţelor). Danemarca (Copenhaga. ► oraşe care încurajează şi facilitează un stil de viaţă sănătos. evita transportul alimentelor de la distanţe mari. ► oraşe care se îndreaptă spre o autonomie locală şi regională căutând să profite de sursele locale sau regionale de producere a alimentelor. ca şi crearea de oraşe ecologice: pătrunderea naturii în oraşe constituie o garanţie în vederea asigurării condiţiilor de viaţă normale pentru cetăţeni. Acest model a fost urmat de Stocokholm şi Copenhaga. hibride. Olanda (Amsterdam. denumite localităţi de transzit (termen introdus în anul 1997). Exemple de urbanism verde pot oferi numeroase oraşe sau alte localităţi din Europa Occidentală: Austria (Linz). Procentul afectat locuinţelor subvenţionate a fost foarte ridicat în Olanda. incluzând grădini în spatele caselor (aceasta constituind o trăsătură foarte importantă. . spre exemplu. variate a tipuri şi stiluri. precum şi de multe alte activităţi capabile să le suporte şi să le susţină populaţia. precum şi utilizarea excesivă a chimicalelor şi a metodelor de păstrare şi conservare). respectiv comunităţi-suburbii. de energie.propun crearea unor foarte dense localităţi – satelit. Este la fel de important să fie asigurate condiţii de viaţă acceptabile. majoritatea proiectelor de locuinţe alătură şi combină forme diferite de locuire: socială (subvenţionată de stat) şi privată. bogate în opţiuni în ceea ce priveşte modul de viaţă (în direcţiile sale majore) şi relaţiile interumane. Se abordează tot mai frecvent chestiunea locuirii – în zonele centrale ale oraşelor – în forme “mixte”. de forţele de producţie. fiind deosebit de importantă atât pentru sănătatea lor individuală cât şi pentru binele general. A apropia mai mult de oraş toate aceste activităţi înseamnă a întreprinde o cercetare mai atentă a acţiunilor – responsabil alese – şi de a oferi o probabilitate realizabilă a înfăptuirii acestora (se poate. Compactitatea şi densitatea pot fi simultan şi nestingherit obţinute la scară umană în Europa. urelevând un mixaj al diverselor grupuri socio-economice. care lau implementat cu succes. stilul Manhattan nu este de loc agreat pe bătrânul continent. durabil. cu o putere încărcătură emoţională. ► oraşe care accentuează o înaltă calitate a vieţii. dar a scăzut mult în ultima vreme. Freiburg). Urbanismul verde cere oraşelor să îşi asume responsabilitatea pentru impactul pe care stilul de viaţă şi deciziile luate la nivelul comunităţii îl au asupra mediului. Germania (Munster.

în scopul evitării monotoniei aliniamentelor. Intimitatea fiecărui mic domeniu este asigurată prin modul în care acesta este . beneficiind de căile de acces aferente – pietonale şi cele pentru rularea cu bicicleta) cu zonele comerciale ale comunităţii. trăiri diferite la impactul cu ele. bănci. în formele prezente.. alteori aranjamente superbe de plante cu flori. configurarea curţii interioare – amenajată ca o adevărată grădină – este diferită de la un ansamblu de locuit la altul (uneori se întâlnesc splendide peluze. formaţiuni de locuit în comun – experienţă tradiţională a ţărilor scandinave. Alte opţiuni constructive Aceste comunităţi se caracterizează prin faptul că zona de locuinţe încadrează zona care cuprinde magazine. Formele tradiţionale ale acestor aşezări sunt extrem de agreate. în variantele: dezvoltarea unităţilor de locuit în comun (de tradiţie olandeză) – hofjes. Ele se constituiau în adevărate acte de caritate din partea potentaţilor (din punct de vedere financiar). Amsterdam şi Heidelberg. accesul la mijloacelele de transport. expansiunea zonelor noi de locuit a acordat prioritate combinării diferitelor tipuri de locuinţe (desigur. Punctele comerciale sunt risipite pe suprafaţa întregului sector. Acestea se găsesc.amplasate în aproprierea metrourilor şi a liniilor de cale ferată care leagă oraşul pol de zona periurbană. Exemple de localităţi europene astfel realizate sunt Den Haag (Haga). care au demonstrat practic că se poate obţine o mare densitate a locuirii simultan cu un ambient plăcut şi condiţii excelente de habitat. cohousing şi ecovillages (oraşe ecologice) O altă modelare a funcţiunilor de locuit şi de trai se constituie în locuirea în comun. aprozarele şi birourile în proximitatea imediată a locuinţelor este din ce în ce mai accentuată. Cei bogaţi lăsau. cvartalurile fiind separate prin canale. Ansamblurile de locuit – blocurile – sunt proiectate de diverşi arhitecţi. Un alt detaliu care atrage atenţia şi interesul este combinarea funcţiunilor de locuit (situate la etaj) cu cele de activitate. de muncă (acestea din urmă ocupând partea de jos a imobilului. reuşind să inducă stări emoţionale. imitând natura în formele ei nealterate de intervenţia umană). destinate – în vechime – oamenilor săraci. oraşele ecologice (ecovillages) din numeroase ţări europene. ele fiind apreciate pentru faptul că pot oferi condiţii foarte plăcute pentru locuire. Fiecare intrare de la stradă se face printr-o poartă sau boltă arcuită. Hofjes reprezintă unităţi de locuit în comun (la curte). amenajările zonelor verzi. alei pentru biciclete sau cu destinaţie pietonală. În Olanda. O asemenea variantă constructivă prevede amplasarea rezidenţelor în jurul unei zone centrale comerciale. prin testamente (în care – uneori – se stipulau şi condiţiile în care se putea ocupa o asemenea clădire. în stiluri diferite. Forme de locuire “la comun”: hofjes. Această densitate este configurată. în administrarea sau proprietatea unor subiecte de drept privat. proiectată şi corelată cu planurile urbanistice. Tendinţa de a amplasa micile magazine. celor săraci astfel de imobile. şcoli. precum şi obligaţiile locatarilor de a se ruga pentru sufletele binefăcătorilor lor). uneori printr-un coridor. Accesul la toate obiectivele de interes şi legătura cu centrul oraşului este asigurată de liniile de tranvai care facilitează parcurgerea distanţei până la acestea într-un interval cuprins între 20-30 de minute (încadrându-se în valorile optime ale izocronelor). precum şi cu alte facilităţi. alimentarele. În majoritatea cazurilor. Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un confort acceptabil în condiţii de densitate ridicată a populaţiei. alei cu pomi. servicii publice etc. beneficiind de proximitatea staţiilor de metrou şi a gărilor. Au fost proiectate zone ale acestor oraşe – adevărate oraşe-grădini (sectorul Niew Sloten al Amsterdamului) – având o structură hipodamică. alteori adevărate oaze de sălbăticie.

luatul mesei în comun. axate în principal pe: locuirea în comun accesul facil la utilităţi procesul democratic de identificare şi realizare a condiţiilor optime de locuire şi viaţă prezenţa unui centru comercial (supermagazin) care furnizează produse alimentare naturale. funcţionează ca un centru social. realizarea proiectului şi administrarea formaţiunii contruite a fost rodul unei participări colective. De obicei. o cameră de joacă pentru copii şi alte facilităţi. deci numai cu acces pietonal. Sistemul de locuire în comun . îngrijirea copiilor şi supravegherea jocului lor. hibride. utilizarea energiei solare) şi o atenţie deosebită acordată problemelor de mediu. Exemplul oferit de Muir Commons a fost urmat şi de alte localităţi. centrale). comune. ecologice (pentru obţinerea cărora nu au fost utilizate îngrăşăminte artificiale) . implicând o mare varietate de metode şi tehnologii ecologice (colectarea şi utilizarea apelor pluviale. au fost realizate ansambluri care cuprind două sau trei unităţi de locuire. Proiecte de locuire în comun au fost emarate. Primele proiecte au fost realizate în Danemarca (sub denumirea de bofoellsskaber – locuire în comun). Acest model presupune alăturarea mai multor unităţi (formaţiuni) de locuit grupate în jurul unei “străzi” comune – numai cu acces pietonal – sau în jurul unei curţi. un grad înalt de interacţiune socială – prin relaţiile care se crează şi se menţin în legătură cu cvasitotalitatea aspectelor din viaţa de zi cu zi (supravegherea colectivă a copiilor. generat ţi întreţinut de formele de locuire moderne obişnuite. dornice de a-şi satisface nevoia de conectare la viaţa şi preocupările comunităţii. finalizată în anul 1990. după proiectele daneze. aceste proiecte presupun eforturi de salvare şi conservare a pădurilor sau a altor elemente ale mediului natural. sisteme energetice bine puse la punct (spre exemplu. cum ar fi: gătitul. Unităţile de locuit – dotate cu panouri solare pentru captarea energiei – variază ca suprafaţă între 58 şi 144 mp. numită Muir Commons. Tot conform modelui. Numărul unităţilor de locuit dintr-un asemenea ansamblu variază de la 8. 10 până la 25.proiectat. În Europa există o multitudine de asemenea aşezări. Adesea. amestecate cu unele substanţe minerale). cu acces permanent. În Suedia. împărţirea responsabilităţilor. accesul auto este restricţionat. O incintă având suprafaţa de aproximativ 40 mp. cuprinzând o sală pentru servirea mesei. întrucât presupune o bună utilizare a terenului. asigurarea unui spaţiu de joacă pentru copii (lipsit de pericolul prezenţei autovehicolelor din zonă). de pildă.cohousing – este mai recent. rezumându-se la un loc de parcare marginal. continuu la facilităţile comune. un atelier. eco-oraşele presupun: clădiri durabile. găsirea nor metode şi mijloace de optimizare a habitatului. programe recreative de ocupare a timpului pentru vârstnici etc. utilizarea avantajoasă a compostului – îngrăşământ agricol natural. a fost astfel anihilat). dar ingenioase de locuire. ponderea cea mai importantă deţinând-o zona scandinavă. Eco-oraşele se constituie într-o altă formă de locuire căreia i-a crescut popularitatea în ţările scandinave. rezultat în urma fermentării lente a diferitelor resturi vegetale şi animale. Cuprinzând principalele elemente ale modelului danez. datând din jurul anului 1970. au fost edificate 20 de asemenea oraşe. conjugarea eforturilor pentru realizarea unor lucruri sau acţiuni utile pentru comunitate. Ca şi trăsături specifice. Sistemul prezintă o serie e avantaje din punct de vedere al durabilităţii. O trăsătură aparte o constituie desfăşurarea în comun a unei serii întregi de activităţi. iar deciziile s-au luat în acelaşi cadru. În California – în Davis – a fost construită prima asemenea aşezare. de exemplu). Există şi alte forme. în prezent asemenea ansambluri găsindu-se şi în alte ţări europene (Olanda. Proiectele au fost apreciate ca aducând o contribuţie importantă la creearea unei puternice coeziuni sociale. în care se regăsesc aspectele locuirii comune (grupate în jurul unor spaţii deschise. şi în Statele Unite ale Americii. grupate în jurul unei străzi. lipsite de circulaţie auto. Fenomenul de însingurare.

prezentând – ca şi celelalte forme – o curte centrală. acum. precum şi a garajelor. Avantajele sunt şi de natura rolului filtrant pentru aerul poluant. a cărui funcţionare se bazează – în ceea ce priveşte sursele de energie – alături de sistemul panourilor solare. Pereţii astfel “ornamentaţi” oferă aceleaşi beneficii ca şi acoperişurile verzi. Terenul – achiziţionat în perspectiva extinderii urbane viitoare – capătă o asemenea destinaţie curentă. frecvent întâlnite fiind viţa de vie sălbatică. prin prevederea unui schelet (cadru) pe care se pot dezvolta plante căţărătoare.absenţa servirii mesei în comun. atenuarea zgomotului. glicina şi iedera. se alătură şi cele care ţin de crearea unor noi biotopuri în aceste “tapete verzi” şi de găsirea unui mijloc ingenios de combatere a fenomenului graffiti. Insinuarea naturii în oraş include şi crearea de parcuri ecologice (ca cele de la Londra) şi de ferme – aparţinând municipalităţii. Desăvârşit în anul 1993. În Utrecht există un asemenea proiect. dar îşi asigură sume suplimentare din valorificarea produselor agricole. Localităţile europene oferă şi alte exemple de creativitate în direcţia “înverzirii” oraşelor. modelată astfel încât să sugereze o sălbăticie naturală. toate fiind realizate prin subvenţie publică. respectiv zona şi durata de însorire a peretelui. denumire care cuprinde toate trăsăturile ecologice ale acestui trai în comun: un acoperiş “verde” deasupra spaţiului comun. amplasate la periferia oraşului şi îndeplinind o funcţie educativă. Ele sunt locuri în care vin şi persoane interesate să-şi dezvolte abilităţile în acest domeniu. asigură răcoare vara şi izolează termic iarna (procentul acestor fenomene ajungând la circa 30%). unde se fac eforturi susţinute pentru proiectarea. fructe. dintre care 40 sunt de închiriat şi 26 sunt proprietate privată. Numeroase oraşe nordice deţin şi acţionează în cadrul acestor creaţii urbanistice. şi pe instalaţii care utilizează energia vântului (instalaţii eoliene). pentru scopuri aricole sau recreative (marile suprafeţe sunt chiar închiriate fermierilor). efectul ei s-a dovedit exact opus: ea protejează împotriva radiaţiilor ultraviolete. educativ şi de altă natură. pe post de filtru al substanţelor poluante. spre exemplu a structurilor caselor scării exterioare aferente imobilelor cu mai multe apartamente. culturi de legume sau fructe – adevărate mari gospodării. cu acest tip de oferte de locuire. care au un important rol recreativ. proiectul s-a dovedit a fi capabil să îmbine dimensiunea ecologică cu cea socială. “Pereţii verzi” sunt adesea întâlniţi în localităţile germane. sisteme de tratare a apelor uzate menajere şi a celor pluviale. panouri solare destinate încălzirii spaţiilor şi furnizării apei calde. În oraşul Leiden se află în derulare un proiect asemănător. Valenţa comercială a activităţii este concretizată în vânzarea – către locuitorii din împrejurimi – a unor produse ca: ouă. vizual este indiscutabil extrem de plăcut. miere. Structura cuprinde 66 de unităţi de locuire. Het Groene Dak ilustrează perfect potenţialul existent pentru locuirea în comun – în parametrii ecologici – chiar în centrul oraşelor. Impactul estetic. unde vegetaţia (iedera) a fost utilizată. aceste ferme sunt subvenţionate de către autorităţile locale. Indicată şi importantă este însă alegerea vegetaţiei propice. manifestării efectului de păstrare a unei umidităţi optime. pe lângă efectele menţionate. dar oferă programe educative extrem de agreate în special de către copii. legume etc. O altă strategie de “înverzire” se materializează în construcţie unor eco-poduri. Gunoaiele de grajd sunt – din nou – destinate . Un număr de ferme mici sunt deschise accesului public.de la început. Soluţia a fost adoptată şi pentru “placarea” pereţilor unei fabrici din oraşul Dunkuerque. îndeplinind varii funcţii sociale şi având grajduri. apreciindu-se ca având efect distructiv asupra elementelor de construcţie. acoperind o suprafaţă de un hectar. din design-ul mai multor clădiri. Cu toate că s-a manifestat reţinere în ceea ce priveşte vegetaţia care invadează astfel faţadele clădirilor. Ideea face parte. în funcţie de orientarea faţadei. Olandezii au o adevărată tradiţie a construcţiilor de acest tip şi au realizat numeroase astfel de pasaje peste străzi şi autostrăzi. încă din faza de proiectare. În plus. eco-pasaje care leagă diverse zone ale aşezării. denumit Het Groene Dak (acoperişul verde). De regulă.

Astfel. precum şi o serie de alte planuri şi norme de acţiune. ele integrându-se ansamblurilor construite. Există câteva exemple care evidenţiază preocuparea şi efortul (mai ales în oraşele care adăpostesc numeroase instituţii de învăţămâmt) pentru crearea unor asemenea instituţii de învăţământ care să corespundă normelor ecologice şi în care să se promoveze o educaţia în spiritul ocrotirii naturii. Limbajul durabilităţii îşi croieşte. preeriilor sau ţinuturilor mlăştinoase. Tratatul de la Maastricht (semnat în 1991) a consacrat explicit dezvoltarea durabilă ca pe un obiectiv distinct al Uniunii Europene (care mai târziu – respectiv în iunie 1997 – au constituit documente de bază pentru Tratatul de la Amsterdam). Este de-a dreptul surprinzător modul în care natura s-a insinuat şi există deja în oraşe europene cu o densitate sporită a populaţiei. O serie de reglementări speciale ale Uniunii Europene au focalizat atenţie asupra necesităţii protejării şi conservării mediului (spre exemplu. Durabilitatea în Europa Durabilitatea a fost însuşită prin intermediul legislaţiei şi directivelor Uniunii Europene. putând fi mai mult asemănătoare acesteia. . Oraşul Zürich a implementat un proiect denumit “Natura în jurul şcolii”. O altă idee promiţătoare. renunţându-se la utilizarea îngrăşămintelor chimice. O serie de iniţiative care vizează urbanismul verde şi ecologia urbană – promovate de menţionatele oraşe europene – pot constitui demersuri întru această reconsiderare urbană.E. stând la baza lucrărilor şi documentelor redactate în cadrul Comisiei Comunităţilor Europene din 1990. Recent. favorizând totodată o densitate mare a populaţiei şi clădirilor. treptat. prin înaltul grad de control exercitat asupra concepţiei şi proiectării investiţiilor noi şi revizuirea. Natura şi-a făcut loc. făgaş în legislaţia şi programele naţionale. Majoritatea ţărilor vest-europene au iniţiat şi elaborat – prin proiecte naţionale – strategii pentru asigurarea durabilităţii. transformând suprafeţele “gri” în covoare de vegetaţie şi pomi. Ele pot fi regândite astfel încât să fie operaţionale şi să funcţioneze într-un mod “natural”. frecvent întâlnită în oraşele europene este cea a “şcolilor verzi”. care include măsuri de educare a elevilor şi studenţilor în spritul protejării mediului urban şi care a presupus. . în Berlin şi Heidelberg au pătruns şi diversităţi de animale şi plante. am putea regăsi într-un oraş trăsăturile ( şi am putea percepe senzaţiile) pădurilor. a urbanistice care au încorporat întinse spaţii naturale în imediata apropiere a locuinţelor. care – în spiritul Cartei verzi – şi-a concentrat atenţia asupra proiectării şi edificării oraşelor durabile. în domeniul habitatului). Acest document a solicitat o abordare holistică în domeniul amenajării teritoriului şi a impus nevoia de a privi oraşele ca şi o parte necesară a soluţiei de rezolvare a problemelor globale ale mediului. Al cincilea Program de acţiune în domeniul mediului este actualmente denumit “Spre durabilitate”. modernizarea celor existente. Oraşe verzi – organice Oraşele se pot integra mai mult în natură. Raportul final al acesti grup de experţi – Comunităţi Europene Durabile – este impresionant în ceea ce priveşte sfera sa de cuprindere şi reprezintă . respectiv ale Comisiei Europene din 1994. Numeroase şcoli au agreat şi urmează să aplice această formă de restructurare. de asemeni. În anul 1991 a fost constituit un grup de experţi pe problemele mediului urban. pot fi reconfigurate prin realizarea unei “infuzii” de elemente care să permită şi să determine o asemănare cu ecosistemele naturale. directivele U. . Tema oraşelor durabile a căpătat o atenţie sporită în cadrul Uniunii Europene . Această metodă a fost adoptată şi în ideea obţinerii unei fezabilităţi ridicate. remodelarea spaţiului din juril incintelor. ca un obiectiv prioritar. mai mult decât atât.fertilizării naturale a solului din împrejurimi.

reorganizări şi care – în final – ar trebui închise penru a contribui la o dezvoltare durabilă). în general. dimensiunea socială. Integrarea trebuie să fie înfăptuită şi pe orizontală (pentru a stimula efectele sinergetice ale dimensiunilor sociale. Raportul identifică. după cea de la Aalborg. demarată în anul 1994. în vederea asigurării bazelor necesare integrării în această problematică. mecanismele educaţionale moderne sunt elemente cheie. între conducerile regionale şi locale). la Lisabona – în Portugalia. parteneriatul. recunoscut. precum şi programarea unor conferinţe pan-europene periodice. organizaţii şi interese este. Cooperarea şi parteneriatul între diferitele nivele. activităţile inter-oraşe. susţinând la scara globalităţii abordarea ecosistemică a oraşelor.. Acest sistem încorporează diverse aspecte: energie. iar a treia la Hanovra – în Germania. de asemeni. activitatea interdisciplinară. asigură activitatea în reţea. Principiul managementului urban – managementul durabilităţii este. Derularea managementului durabilităţii urbane impune o serie de instrumente utile preocupărilor din domeniul mediului. La Buxselles funcţionează un birou care coordonează programele. producţii inutile (ca. pentru a realiza o coerenţă optimă între politică şi acţiune precum şi pentru a evita politicile contradictorii de la diferite nivele. cum a fost spre exemplu cea care a avut loc la Sofia – în Bulgaria. Principiul politicii integratoare – coordonarea şi integrarea trebuie să se realizeze prin combinarea principiului subsidiarităţii cu mai vechiul concept al responsabilităţii divizibile. au avut loc întruniri regionale la Turku – în Finlanda şi Sevilla – în Spania. perfecţionarea. Punctul de plecare al acestei acţiuni l-a constituit prima întâlnire. în anul 1996. desfăşurată sub lozinca “Spre o dezvoltare durabilă în centrul şi estul Europei”. Au mai fost iniţiate serii de conferinţe regionale. Mai recent. reabilitări. Printre obiectivele majore ale acestei campanii se numără: publicarea literaturii de specialitate noi. în esenţă. în anul 1998. O a doua conferinţă pan-europeană pe probleme de durabilitate urbană a avut loc. Principiul gândirii ecosistemice – gândirea ecosistemică abordează comunităţile (localităţile) ca pe un sistem complex. Această gândire include. între statele membre. un proces politic care presupune proiectare. crucial Managementul durabilităţii constituie un proces de învăţare în cadrul căruia “a învăţa făcând”. formarea profesională. Aplicând aceste reguli. “a împărtăşi experienţe”. Principiul cooperării şi parteneriatului – durabilul reclamă o responsabilitate divizibilă. Unul dintre rezultatele importante ale activităţii acestui grup de experţi a fost iniţierea unei campanii de promovare a ideii de dezvoltare durabilă vis-à-vis de localităţile europene. precum şi decontările. de mediu şi economice ale durabilităţii) şi pe verticală (între toate nivelele U. consultarea şi participarea comunităţii. a fost instituit chiar şi un premiu pentru Oraşul Durabil European. ca un important prim pas. care a început să fie atribuit începând cu anul 1996.un jalon important în acest domeniu. Semnatarele acestui document (aproape 400 de autorităţi locale. în consecinţă. în anul 2000. reprezentând aproximativ o sută milioane de europeni) s-au obligat să acţioneze în spiritul durabilităţii locale. caracterizat prin oscilaţii şi continue procese de schimbare şi dezvoltare.E. lanţurile de activităţi care necesită stimulări. . promovarea unei politici în domeniului durabilului poate deveni mai cuprinzătoare. resurse naturale. mau puternică şi mai ambiţioasă decât este. planificare şi are înrâurire asupra conducerii activităţii de urbanism. patru principii ale dezvoltării durabile: 1. Întâlnirea de la Lisabona a reunit 1000 de participanţi care au detaliat planurile de la Aalborg şi au întocmit o strategie denumită “De la cartă la acţiune”. social şi economic. care consideră fiecare localitate ca fiind un ecosistem social. care a avut loc la Aalborg – în Danemarca: aici a fost concepută şi semnată o “cartă a oraşelor cu dezvoltare durabilă” (acest document este acum cunoscut ca şi Carta de la Aalborg). de exemplu.

planurile de urbanism. Acesta are un rol important. Există numeroase asemenea programe. Germania. urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu păstrarea şi punerea în valoare a fondului construit existent. Din această definiţie rezultă că certificatul de urbanism oferă informaţii asupra constructibilităţii unui teren sau în privinţa fezabilităţii unei operaţiuni determinate. potrivit legii. Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea obţinerii autorizaţiei de construire.2). Din punct de vedere juridic. astfel încât să se realizeze o continuare. menţinerea unui echilibru şi la nivelul existenţei ritmurilor diferite de “viaţă” a edificiilor noi şi a celor vechi. finanţată prin program EU – THERMIE. Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism. pe parcursul . dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire. Numeroase iniţiative în domeniul dezvoltării durabile a oraşelor au fost direct susţinute de către Uniunea Europeană prin intermendiul unor iniţiative şi programe de finanţare. avizate şi aprobate conform legii – art. Promovarea durabilităţii urbane şi a uranismului verde a constituit un scop primordial pentru multe ţări europene: Finlanda. nici de cele marcate de spiritul practic. . PACTE). al căror efect cumulativ este greu de neglijat: programe-pilot privitoare la energie (JOULE. dezvoltarea economică durabilă şi iniţiative de regenerare urbană (RECITE. Mai mult decât atât. în 11 oraşe. nu o suprapunere. Aceste programe au avut o importanţă deosebită în ceea ce priveşte cooperarea dintre oraşe.În “litera legii”. ZEUS).Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director. programe de transport urban (JUPITER. economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii. materializată în furnizarea de informaţii şi dezvoltarea programelor demonstrative. 29 al Legii nr. nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul estetic. Danemarca etc.(art. SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ . . iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale. produce efecte obligatorii. prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism” se înţelege planurile de amenajare a teritoriului. care. în anumite condiţii. al.39 al. cât şi asigurarea unei cooperări între oraşele (durabile) europene. Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile asupra oraşelor nu trebuie să fie dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică. care a presupus proiectarea şi edificarea unor construcţii ecologice prin utilizarea unui minim de energie. SAVE. respectiv garantează destinatarului său că. THERMIE). din domenii tehnice diferite. ale unor tradiţii puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi modul de locuire.Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi prezintă dificultăţi mai ales în oraşele cu evoluţie spontană. DRIVE. În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia existentă. 350/2001) actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea publică face cunoscute regimul juridic. tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare. deţinătoare ale unor situ-uri valoroase. certificatul de urbanism are valoarea unui aviz. într-o adevărată sursă de inspiraţie pentru cei cu preocupări în acest domeniu.Alături de această campanie de promovare a oraşelor durabile în Europa există şi se implică activ în acest domeniu o serie de grupuri şi organizaţii care sunt susţinute în acţiunile lor de către autorităţile publice locale. Una dintre aceste iniţiative a fost cea denumită “oraşele verzi europene”. ci trebuie să se adapteze necontenit la natură şi la trecut.39.(1).Certificatul de urbanism este (în conformitate cu art. . Ceea ce a rezultat s-a constituit într-o demonstraţie practică a ceea ce se poate realiza. foarte multe programe finanţate de Uniunea Europeană au urmărit atât demonstrarea noilor tehnologii ale urbanismului verde.

înălţimea minimă şi maximă admisă. autorizaţia de construire se poate defini ca fiind actul administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea regulilor de urbanism în privinţa amplasării construcţiilor. dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor. Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape: solicitarea şi. Ea se eliberează “în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului”. zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului. reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei. precum şi a măsurilor legale referitoare la proiectarea. dacă terenul este construibil sau dacă este posibil de realizat o anumită operaţiune determinată. “Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea. cât şi regulile de construcţie – în condiţiile în care legea stabileşte: “calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de comportare a acestora în exploatare. el poate fi pozitiv sau negativ. 50/1991. îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative. coroborate cu reglementările legale în vigoare. regimul economic şi regimul tehnic al imobilului. După cum se poate remarca. respectiv. – în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se urmăreşte cunoaşterea regimului de servituţi. parcaje necesare. alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului. energie termică). coeficientul de utilizare a terenului (CUT). situarea terenului în intravilan sau în afara lui. proiectarea. Regimul economic al imobilului indică: folosinţa actuală. art 2)”. Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate. executarea şi funcţionarea acestora.unei anumite perioade. canalizare. prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului – zone protejate. Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic. Regimul tehnic precizează: procentul de ocupare a terenului (POT). a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”. Regimul juridic al imobilului conţine: dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia. de exercitarea unei puteri speciale – de poliţie – prin eliberarea unei autorizaţii prealabile. pe întreaga durată de existenţă. circulaţia şi accesele pietonale şi auto. destinaţii admise sau neadmise. stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă. în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi delimitările administrative ale dreptului de proprietate. în scopul satisfacerii. interdicţii definitive sau temporare de construcţie etc. Certificatul de urbanism indică.Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura de specialitate. echiparea cu utilităţi (apă. nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine. Condiţiile generale de solicitare se referă la faptul că: – orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe legale. energie electrică. . este vorba de un control preventiv al utilizării terenurilor. . instrumentarea şi eliberarea actului. precum şi de starea echipamentelor publice existente ori prevăzute. Se poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează atât regulile de urbanism. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul Legii nr. După caz. executarea şi funcţionarea construcţiilor.

Edit. “Lumina-Lex”. Analizat prin prisma dreptului privat. . Edited by Richard T. Edit. Intenţia de exercitare a dreptului de preemţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi înstrăina bunul. LE DÉVELOPPEMENT DURABLE. BEATLEY. ”Prentice Hall”. 2007 H. LʼENVIRONNEMENT AU DÉFI DE lʼURBANISME. ”Dalloz”. Cluj-Napoca. LEVY. ”Presses Universitaires de Rennes – PUR”. sixth edition.Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un confort acceptabil în condiţii de densitate ridicată a populaţiei. accesul la mijloacele de transport.-P. PIGEON. New Jersey. Edit. ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel al proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de preemţiune care înţelege să uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea. HAUMONT. Paris. .. DROIT DE L' URBANISME. CHIRIAC. LeGates and Frederic Stout. 2003 . URBANISM. Washington D. în THE CITY READER. Edit. DREPTUL URBANISMULUI. dreptul de preemţiune implică substituirea preemptorului (locatar) unui contractant originar. Bruxelles. ClujNapoca. MARÉCHAL. Edit. 2007. Edit. CONTEMPORANY URBAN PLANING. Edit.P. C. precum şi cu alte facilităţi. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Oraşele – s-a demonstrat deja – se pot integra mai mult în natură. LA PARTICIPATION DU PUBLIC AU PROCESSUS DE DÉCISION EN MATIÈRE DʼENVIRONNEMENT ET DʼURBANISME. Paris. 2003 T. 2004 B. ”Presses Universitaires de Rennes”. 2006 P. Rennes. COSTIN. 2005 J. Edit. amenajările zonelor verzi. M. la proprietatea unui imobil. PRIET. Rennes. Fr. AMENAJAREA TERITORIULUI.T. DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE lʼURBANISME. 2001 Fl. ”Bruylant”. UNE PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE. ”Presses universitaires dʼAix Marseille”. M. 2001 C. HALL. “Universul Juridic”. Edit. Bucureşti. cu un dublu efect: achizitiv şi extinctiv. JADOT. 2003 J. DISTRIBUŢIA COMERCIALĂ ÎN REŢEA. “Accent”. JACQUOT. 5-e édition. Promovarea durabilităţii urbane şi a urbanismului verde constituie la ora aceasta un scop primordial pentru multe state ale lumii. 2005 E. Edit. BIBLIOGRAFIE . LIBERUL ACCES LA JUSTIŢIE. Edit. Third Edition. 2008 . 2003 M.-M. B. proiectată şi corelată cu planurile urbanistice. Mai sintetic s-ar putea spune că dreptul de preemţiune este dreptul de acces. “Routledge – Tylor & Francis Group”. această densitate este configurată. Island Press. “Dalloz”. MORAND-DEVILLER.Fr. MINEA. Bucureşti. cu prioritate. DROIT EUROPÉEN DE L’AMENAGEMENT DU TERRITOIRE ET DE L’URBANISME. GREEN URBANISM. 2000 L. London and New York. Teză de doctorat. DROIT DE lʼURBANISME. QUENAULT. DRĂGANU. 2003 J. Edit.. teren) de la proprietarul care decide să-şi înstrăineze bunul. The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE TWENTIETH CENTURY).Dreptul de preemţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin lege unei persoane (fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea asupra unui bun imobil (de regulă. NICOUD. Aix-en-Provence. ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. “Bruylant”. Edit. ”Accent”. Bruxelles. DUŢU.

2006 . Edit. ”Le Moniteur”. Paris. 2008 P. ”Dalloz”. Edit. CODE DE lʼURBANISME – Commenté. Bucureşti. TOURETTE. DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE LA VILLE. Edit. PUIE. ”Gualino éditeur”.O. Paris. 2-e édition. 2005 xxx. REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI A URBANISMULUI. QUILICHINI. Paris. Edit. LA POLITIQUE LOCALE DE lʼHABITAT. Universul Juridic. 2006 Fl. 15-e édition.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful