You are on page 1of 26

O FOARTE SCURTA ISTORIE A MUZICII

Cultura muzicala in antichitate

Pana in prezent, istoria Orientului Antic constituie cea mai veche dovada a existentei lumii. Intins
din estul Marii Mediterane si pana la oceanele Pacific si Indian, Orientul Antic a fost impartit in
doua mari zone geografice: Orientul Apropiat si Extremul Orient.

Mesopotamia

Mesopotamia (Sumeria) este cunoscuta ca fiind una dintre cele mai vechi culturi din istoria
omenirii. Din punct de vedere muzical, aceasta civilizatie a lasat in urma Cantecul de iubire al lui
Susin, cea mai veche piesa muzicala cunoscuta pana in acest moment, care dateaza din anul 3.300 i.
Ch. Din pictograme reiese faptul ca sumero-babilonienii utilizau harpa cu 11 corzi, flautul dublu,
fluierul cu patru orificii si pecutie (tobe si sistre). Constructia acestor instrumente se baza pe
cunostiinte solide de acustica. Ritmul cuvintelor se suprapunea lungimii silabelor si accentului, iar
forma predilecta a cantecelor era strofa, refren.

China

Despre geneza muzicii in aceas-ta arie geografica vorbeste un vechi document chinez, in care se
precizeaza: “Vantul sufla, oceanul murmura, pasarile cantau”. Instrumentele folosite de chinezi
erau lauta, gongul si clopoteii, insotiti de voce si poezie. In China Antica, muzica si instrumentele
sunt o consecinta a filosofiei, a teoriei muzicale, a acusticii si matemati-cii. Genurile muzicale
preferate de chinezi erau imnurile in onoa-rea cerului sau pentru cinstirea stramosilor, odele
pentru impa-rat, iar poezia era cantata cu sau fara acompaniament. Scara muzicala folosita era de
12 liu (12 sunete fixe), fiecare avand o anumita insemnatate.

Egipt

Cultura egipteana a lasat nenu-marate marturii, unele scrise (papirusuri), altele nescrise (pi-
ramide sau opere de arta). Credinta cosmogonica a acestui popor lega fiecare sunet dintr-o scara
formata dintr-o succesiu-ne de cvarte, incepand cu nota mi, de planete si de zilele sapta-manii,
considerand ca acestea influenteaza viata indivizilor. In-strumentele utilizate erau pal-mele (pentru
ritm), vocea, har-pa cu 3, 12 si 21 de corzi, flau-tul dublu, oboiul dublu, chitara cu 2-10 corzi, lira
cu 6-10 corzi si titera cu 5 corzi. Arta muzicala era sincretica, continea momen-te lirice si de dans si
era utilizata la festivaluri, ceremonii religioa-se sau funerare si in cadrul teatrului destinat zeilor
(la care participa faraonul, alaturi de intreaga comunitate). Muzica consta in formule magice de
fermecare sau vindecare si in imnuri procesionale, era cantata individual sau colectiv, iar melo-dia
era preponderent diatonica, cu cromatisme ornamentale bo-gate executate rapid si cu por-tamente
cantate preponderent de femei.

1
India

In India Antica, cultul naturii a fost inlocuit de brahmanism si budism, care au devenit religi de
stat. Muzica veche indiana este in general monodica, la baza ei aflandu-se o scara muzicala dia-
tonica alcatuita din sapte trepte si era o arta simbolica, care era menita sa trezeasca diferite
sentimente si sa armonizeze. Scara muzicala indiana provine din impartirea unei octave in 22 de
parti numite shruti, care in traducere exacta inseamna abia audibile. Shruti reprezenta si o unitate
de masura formata din microintervale, cu succesiunea 4,3,2,4,4,3,2. Dintre aceste 22 de sunete, 7
sunt principale, putand fi notate aproximativ cu semnele muzicii europene. Sunetele in conceptia
hindusa sunt de origine divina, iar denumirea notelor se ghida dupa numele celor sapte nimfe: Sha,
Ri, Ga, Ma, Pa, Dha, Ni. Aceasta scara se numenste Raga si corespunde unui anumit climat
emotional. Melodia india-na este foarte ornamentata, dar ramane monodica, eterofo-nica,
improvizatorica si solistica. Instrumentele folosite erau percutia, vina, sitarul cu 7 corzi,
ravanastram cu arcus, flaut, saranghi (un instrument cu arcus al carui timbru se asemana cu vocea
umana) si rabab. Muzica indiana era sincretica, imbinand cuvantul cu muzica vocala,
instrumentala, dans, costume si podoabe, toate sub denumirea generica de sangit.

Grecia

Frumosul la greci era realizat prin aplicarea unor numere, proportii sau masuri prin care se
credea ca se atinge perfec-tiunea, aducatoare de echili-bru. Acesta trebuia sa imite realitate sau sa
fie privit in perspectiva idealului. Frumosul in muzica reprezenta rigoare matematica si simetria
propor-tilor, imbinate cu capacitatea de a trezi placeri senzuale, forte morale pisihologice, de a
imita realitatea si de a se exprima prin horeia (poezie-muzica-dans). In conceptia grecilor, muzica
este fie de origine divina, ca apanaj al zeilor, fie de origine pamanteasca, nascuta din imitatia
naturii. Muzica este vocala, dar si instrumentala, la baza acesteia stand sapte moduri.
Instrumentele folosite erau lira, chitara, aulos, flaut, orga hidraulica, naiul, fluierul lui Pann si
sirinxul cu 7-9 tuburi. Genurile muzicale preferate de grecii antici erau imnul, oda, poemul,
teatrul, si poezia religioasa greaca, ritmul fiind cel al silabelor limbii grecesti.

Imperiul Roman

Cultura si civilizatia romana este o intrepatrundere intre cultura popoarelor latine, cea greaca si
cea egipteana. La romani, frumosul insemna ordinea si armonia partilor, care trebuia sa aiba un
anumit as-pect vizual si auditiv. Instrumentele folosite erau tibia, chitara, harpa, trom-peta si
instrumente pentru rit-mul dansului. Genurile predi-lecte erau poezia acompaniata, imnul si oda si
erau interpretate de coruri de tinere si tinere

2
Cultura muzicala in Evul mediu

Conceptia medievala asupra frumosului a fost reprezentata de filosofia crestina, pastrand idei si
solutii din Antichitate, carora li s-a schimbat semnificatia sau le-au fost adaugate elemente noi. In
ceea ce priveste viziunea muzicala, in aceasta perioada gasim doua stiluri conceptuale importante,
fiecare reprezentand cele doua Imperii Romane, de Rasarit si de Apus.

Imperiul Roman de Rasarit

Noua Roma, asa cum era numit Bizantul, a pastrat traditia artei grecesti. In privinta muzicii,
conceptiile au ramas, in mare, aceleasi, pastrandu-se modurile diatonice, cromatice si enarmonice
utilizate in Antichitate, precum si conceptia despre numere si proportii. Motivatia pastrarii
traditiilor elene este mai usor de inteles daca precizam un mic amanunt: limba oficiala a
Imperiului Roman de Rasarit era cea greaca. Muzica bizantina este prima de tip crestin, preluand
din practica ebraica genuri de recitare, cantarile responsoriale (doua grupuri care canta
alternativ), antifonice (care contin scurte exclamatii) si ecfonetice (cu accente).

Cantecul bizantin cunoaste trei mari perioade de creatie si notatie. Prima dintre acestea este cea
paleo-bizantina (sec. IV-XII), cand apar primele genuri muzicale: psalmul, imnul si cantecul
spiritual. Din punctul de vedere al notatiei muzicale, semiografia folosita era alcatuita din neume
(semne) si marturii (litere grecesti cu ajutorul carora se determina inaltimea). Piesele aveau o
forma arhitecturala bine stabilita, alcatuita din inceput, recitare melodica, opriri (cadente
interioare) si terminare printr-o formula specifica (cadenta finala). A doua perioada este cea
medio-bizantina (sec. XIII-XVIII) si se remarca prin semne neumatice si hirnomice care ofereau
informatii despre inaltimea notelor si ritm. Aceste semne sunt atribuite lui Ioan Cucuzel (sec. XII-
XIII) si aratau sensul melodiei, intervalele melodice asociate cu durate si accente, semne agogice si
pentru modulatie. A treia si ultima perioada se numeste neo-bizantina (sec XIX) si reflecta
schimbarile datorate evolutiei teoretice la nivel muzical, dar si conceptiei muzicale a vremii. Dupa
modelul guidonic de denumire a sunetelor (do, re, mi, s.a.), Hrysant scrie un ghid pentru cele sapte
sunete, care primesc numele dupa prima silaba a unui text religios: ni, pa, vu, gha, di, che, zo, ni.
Acestora, Hrysant le adauga semne separate pentru durata, pe care le numeste “timporale”.

Imperiul Roman de Apus

Marea schisma din anul 1054 i-a impartit pe crestini in doua tabere: ortodoxi si catolici, cele doua
religii stand la baza formarii celor doua Imperii Romane. Ca urmare, au rezultat si doua stiluri
muzicale principale: bizantin (Imperiul Roman de Rasarit) si gregorian (Imperiul Roman de
Apus). Aceasta din urma reprezenta muzica romano-crestina si este usor de recunoscut datorita
formei de cantec monodic (pe o singura voce) barbatesc, a intonatiei strict vocale a imnurilor,

3
psalmilor si coralelor, care alcatuiesc stilul numit “cantus planus”, din cauza valorilor aproape
egale a notelor care alcatuiau o astfel de piesa.

Ca si muzica bizantina, si cantecul gregorian cunoaste trei etape. Prima este numita ambroziana,
dupa numele lui Ambrozie din Milano, un episcop care a trait in secolul VI. Imnurile compuse de
acesta sunt simple ca melodie, au un mers treptat, fara salturi intervalice importate si pastreaza un
ritm poetic uniform (o silaba pe nota sau la doua note), iar ambitusul nu depaseste o octava.
Cantecul este influentat de melosul bizantin, avand nenumarate ornamente, numite melisme.
Unificarea modurilor melodice utilizate de Ambrozie s-a facut in timpul Papei Grigorie cel Mare
(sec. VI), rezultand un gen muzical numit cantec gregorian si o culegere liturgica numita Antifonar.
A doua etapa este cea gregoriana, caracteristicile sale principale fiind ritmul aproximativ egal in
care se succed sunetele, de natura prozodica (accentele coincideau cu cele ale versificatiei), care
beneficia de opriri care aveau o durata mai mare decat cea normala, procedeu cunoscut sub
numele de mora vocis (intarziere a vocii), care aduce cu sine si aparitia ictusului (punctul
culminant al unei fraze muzicale).

Daca initial muzica era monodica (pe o singura voce), mai tarziu ea a devenit polifonica (pe mai
multe voci). Ritmul ramane totusi nemasurat, avand la baza o durata determinata (doime, nota
intreaga etc.) stabilita ca etalon. A treia etapa este cea a polifoniei medievale (sec. XI-XVI) si
cuprinde perioadele Ars Antiqua, Ars Nova si Renasterea.

Ars Antiqua (Arta Veche Crestina)

Muzica religioasa, sacra sau “Arta veche” era promovata de scoala de la Notre Dame din Paris, in
care straluceau in secolul in secolul al XII-lea Leoninus si Perotinus, compozi-tori in adevaratul
sens al cuvantului. Tehnica de lucru vi-za un ansamblu de voci exclusiv barbatesti cu o incipienta
teh-nica polifonica. Tehnicile muzica-le predilecte in Ars Antiqua erau Organum (sec. IX-X), care
consta in acompaniera vocii de tenor cu o voce mai grava, nota contra nota la intervale de cvarta
care plecau si se incheiau la unison, si Discant (sec. XII-XIII), care presupunea o suprapunere de
doua voci care cantau la intervale de terte, sexte si cvarte paralele. Daca pana atunci intervalele de
terta si sexta erau evitate, fiind considerate disonante, si deci gerneratoare de sonoritati aspre,
acum sunt incluse in categoria intervalelor consonan-te, dar imperfecte. O alta teh-nica era cea
numita Faux Bourdon (bas fals), o polifonie primitiva formata din trei voci prin suprapunerea a
doua terte, prin care se obtine un acord asa-numit in stare directa (ex. do, mi, sol), care apoi se ras-
toarna, obtinandu-se hexacor-duri (suprapuneri de sexte). Ca genuri muzicale, Ars Antiqua
propune Canonul (o imitatie la 2-3 voci a unei singure fraze) si Motetul (o piesa polifonica de tip
coral).

4
Ars Nova

Denumirea acestei perioade provine de la cel al tratatului lui Phillipe de Vitry, aparut in anul 1320,
si care s-a dorit a fi o lucrare de promovare a unei conceptii noi, opuse muzicii practicate in Ars
Antiqua. Acest tratat a aparut ca o necesitate normala a gandirii muzicale din secolul al XIV-lea,
care agrea formulele melodice si ritmice din muzica populara, incuraja si aprecia genuri populare
precum madrigalul, caccia si ballata, accepta tehnica muzicii ficta, cu hexacorduri care contin note
straine de acord, cu un contrapunct inflorit si finalul lucrarilor in care treapta a saptea ridicata
care sa se rezolve catre treapta intai. Dar cea mai importanta inovatie vine in ceea ce priveste
ritmul.

Lucrearea lui de Vitry se preocupa de notatia masurata, de raportul valorilor de nota intre voci,
utilizand culori: negru pentru valorile perfecte (ternare) si rosu pentru cele imperfecte (binare).
Ulterior, a ramas doar conturul negru, renuntandu-se la culoarea rosie. Anterior, Perotinus
propusese un sistem masurat bazat pe proportii ternare: longa (echivalentul a doua note intregi),
brevis (nota intreaga) si semibrevis (o doime), carora de Vitry le-a adaugat diviziuni binare, pentru
a obtine valori mai mici - minima (o patrime), semiminima (o optime) si fusa (o saisprezecime).
Procedeul permitea suprapunerea a 5-6 voci in madrigal, canon, caccia, balada, motet sau misa.
Aceasta anterna linii melodice in limba latina sau in vorbire populara, eliberand muzica de ritmul
textului si facand posibila nasterea polifoniei instrumen-tale.

Compozitorii reprezentativi ai acestei perioade sunt Guillame de Machault (1300-1377), in Franta


si Francisco Landini si Piedro Casella, in Italia. Acesta din urma este considerat creatorul
madriga-lului, in vreme ce de Machault este autorul primei mise polifonice din istoria muzicii.

Cavalerii trubaduri

Acesta este numele interpretilor de muzica laica din Ars Antiqua. Aceasta ramasese in continuare
monodica si unoeri era acompaniata de instrumente cu corzi. In epoca, acesti artisti erau cunoscuti
sub numele de trubaduri, truveri, minnesangeri sau meistersingeri, iar locurile in care acestia
puteau fi gasiti erau castelele nobiliare. Repertoriul muzicii laice cavaleresti cuprindea cantece de
dragoste, de munca, de vitejie, satirice, de dans si de cruciada, iar limba de dialect inlocuia limba
latina, oficiala in Imperiul Roman de Apus

Genul predilect utilizat de muzica laica a acestei perioade (sec. XII-XIII) era poemul liric, narativ
sau dialogat, in care textul este elementul principal. Forma acestor cantece era stofica (AB, ABA,
AABA). Acolo unde exista, instrumentul era folosit pentru a acompania melodia, care era
monodica si libera din punct de vedere ritmic. Cantecele aveau un ambitus de 5-9 sunete, scara
fiind modala si diatonica, utilizand alteratii in sensul guidonean: pentru a evita disonantele cauzate
de cvarta marita. Ritmul era ordonat in sase scheme, care formau tot atatea moduri ritmice:

5
troheu, iamb, dactil, antidactil, molos si tribrah. Denumirea acestor cavaleri era data de zona in
care activau: trubaduri (sudul Frantei), truveri (nordul Frantei), trovatore (Italia), trobadores
(Spania), minnesangeri si meistersingeri (Germania). Fata de anonimatul creatorului din muzica
sacra sau populara, cavaleri poeti-muzicieni ai secolelor XI-XIII si-au mentionat numele pe
manuscrise, cei mai cunoscuti dintre acestia fiind Guillaume VII de Coetiser (1090-1130), Richard
I “Inima de leu” (1180-1210), Adam de la Halle (1250-1290), Tibault - regele Navariei (1220-1260),
Walter von der Vogelweide (1190-1230), Urlich von Lechtenstein, Hans Saches si Trannhauser
(1220-1260). Acesti trubaduri erau membrii unor asociatii de muzicieni amatori, meseriasi
instariti, cizmari etc. si pentru a intra in societate trebuiau sa faca fata unui examen sever.

Epoca Renasterii

Fenomenul artistic petrecut in epoca renasterii este anticipat de o perioada pregatitoare care in
unele lucrari de specialitate este denumita Prerenastere si care cuprinde miscarile religioase
numite Reforma si Contrareforma, care au avut loc in secolele XII-XIV, fiind etape
prerenascentiste.

Drumul muzicii din vestul Europei a pornit in perioada Evului Mediu de la cantecul monodic
gregorian barabatesc care si-a extins numarul de voci la 2-3 in Organum si Faux Bourdon sau
canon, devenind mai apoi misa sau motet. Moda polifoniei cuprinde toata Europa, iar in paralel
patrunde si genul dramatic in muzica liturgica. Tot in aceasta perioada (sec. XIII-XIV),
madrigalele si celelalte genuri vocal-corale se extind la un numar impresionant de voci si uneori
sunt acompaniate si de instrumente. In biserica sau la castelele nobiliare puteau fi ascultate
madrigale si motete care descriau scene dramatice din viata. Este in uz si muzica pentru scena care
insoteste o piesa de teatru in anumite momente. Totodata, in Anglia este intalnit “Mask”, un
carnaval cu masti care avea loc cu ocazia celebrarii laice a casatoriilor. In replica, coralul reformat
prefera o accesibilitatea cantecului monodic, cantat de femeile si barbatii participanti la slujba si
acompaniat la armoniu (un instrument cu clape). Melodia avea origini populare, iar cuvintele erau
traduse in limba fiecarui popor.

Disputa din muzica de tip religios, intre polifonia cu un numar mare de voci si monodia corala se
termina cu aparitia unui coral vocal care are doar patru voci, denumite sopran, alto, tenor si bas.
Giovanni Pierluigi da Palestrina a oferit modelul unanim acceptat pentru acest gen muzical, cifra 4
devenind cifra de echilibru pentru numarul vocilor, a miscarilor intr-o piesa cicilica (ex. suita,
sonata etc.), pentru grupul de patru instrumente din cvartet sau pentru organizarea unei orchestre.
In schimb, dezvoltarea muzicii din estul Europei a fost una lenta si conservatoare. Genurile
monodice vocale raman in continuare, cantate in limba greaca sau traduse in cele a diferitelor
popoare.

6
Toata aceasta miscare se incheie in epoca Renasterii cu aparitia teatrului integral cantat, denumit
Opera per musica, prescurtat opera si a unei muzici vocale si vocal-instrumentale, specifice creatiei
religioase. Printre noile genuri aparute se numara missa si recviemul, constituite ca o replica data
de catre biserica muzicii laice sincretico-dramatice (opera), care avea o mare audienta la public.
Totodata, apar si primele piese exclusiv instrumentale, de sine statatoare. Se dezvolta si constructia
de instrumente, aceasta devenind o adevarata meserie. Printre acestea se numara orga, harpa,
viola da braccio (de brat), viola da gamba (de picior), viola d’amore, vioara, clavecinul, orga
portativa, luth, chitara, carlitonul, cornul de vanatoare, flautul drept si chalumeau (un stramos al
clarinetului). Ca urmare, apar si scoli de constructii de instrumente, in general coarde cu arcus,
foarte cunoscute fiind cele din Cremona (Amati, Gurneri si Stradivari) si Neapole (Rugieri,
Grancino si Testore).

Notatia pieselor instrumentale se facea cu ajutorul tabulaturii, cu litere si cifre care semnificau
sunete, octave si chiar valori de note, cu sau fara portativ. Toate acestea se faceau, de obicei,
manual, cu ajutorul penelor, hartiei si cernelii. De abia in anul 1450 a fost inventat in Germania
tiparul, care avea forma unei prese, moment care a adus cu sine posibilitatea de a multiplica si
raspandi mai rapid in centrele europene compozitiile renascentiste. In cele din urma, mentionam
ca cel mai important gen muzical aparut si apreciat in aceasta perioada este opera.

Preclasicismul muzical

Denumirea universala a acestei perioade, cuprinsa intre inceputul secolului al XVII-lea si mijlocul
celui de-al XVIII-lea, este de Baroc. Dar, pentru ca din punct de vedere muzical acesta este
perioada care pregateste era clasicismului, barocul mai este cunoscut si sub numele de
preclasicism. In ceea ce priveste conceptiile componistice, teoriile muzicale si estetice, se considera
ca preclasicismul debuteaza odata cu sfarsitul erei Palestriniene si se termina in momentul mortii
marelui Johann Sebastian Bach.

Ca intelesuri, cuvantul baroc este unul controversat, insemnand fie bizar sau ciudat, fie denumind
o perla sau o scoica de mari dimensiuni, care are o ornamentatie bogata dar asimetrica, diferita de
tiparul clasic. Arta baroca este somptuoasa, maiestoasa si bogat ornamentata. Ea a fost considerata
ca apartinand, in general, marii aristocratii care, mergand pe drumul laicizarii, a umanismului,
dorea sa exprime prin arta rangul social dar si mediul opulent in care traia. Este epoca in care
frumosul nu mai poate fi supus unor norme. Arta este superioara naturii pentru ca o recreaza, iar
pentru “a produce placere”, partile unei opere trebuie asamblate astfel incat sa fie consonante. In
consecinta, arta devine figurativ-simbolica, manerista. Din acest motiv, in muzica patrund
onomatopeele melodico-timbrale si elementele de preprogramatism, melodra-mele si misterul.

Ca modalitate de exprimare, barocul are o predilectie pentru muzica instrumentala, iar


ornamentele melodico-ritmice sunt prezente ca elemete de virtuozitate tehnica, dar si cu rol ritmic.
Alaturi de opera, oratoriul, canatata, misa si recviemul au un aparat vocal-coral-orchestral foarte

7
mare, pentru a exprima maretia si grandoarea, etaland arii, recitative si coruri de mare
virtuozitate tehnica.

Genurile instrumentale specifice sunt sonata a tre, suita si piesele de constructie polifonica sau
omofona: ricercar, passacaglia, toccata, fuga, concerto grosso. Apare clavecinul bine temperat
piano-forte, de fapt pianul din zilele noastre, special construit pentru a sevi noul concept armonico-
polifonic. Totodata, materialul sonor se organizeaza in sisteme temperate care au la baza gamele de
mod minor si major, iar ritmul devine masurat, luanad ca unitate de referinta patrimea si
diviziunile ei binare.

In ceea ce priveste periodizarea barocului, exista o teorie care precizeaza trei faze distincte.

Prima dintre acestea incepe in Renastere si se distinge prin reliefarea unei singure linii melodice,
care face posibila aparitia operei si a unor genuri vocal-simfonice, precum oratori-ul si cantata.
Toate lucrarile simfonice au un libret, ceea ce indica primele forme de muzica programatica (cu
program). Reprezentantii prinicpali ai acestei perioade sunt Heinrich Scultz, Georg Philipp
Teleman si Georg Friederich Handel.

In faza a doua are loc dezvoltarea operei, a operei-balet, a baletului de curte, dar si a muzicii
instrumentale. Aritizani principali ai acestui gen de muzica sunt Jean-Baptiste Lully, Francois
Couprin, Jean Philipe Rameau, Henry Purcell, Johann Kuhnau, Antonio Vivaldi, Domenico
Scarlatti si Arcangelo Corelli. Totusi, formele muzicale nu au inca un numar fix de parti, iar
denumirile genurilor sunt uneori confuze.

A treia faza este una de sinteza, reprezentantii sai de seama find Handel si Johann Sebastian Bach.
Tratatele lui Rameau (Tratat de armonie - 1722) si lui J.J.Fux (Grandus ad Parnas-sum), dar si
lucrarile de demon-stratie practica care ii apartin lui J.S. Bach (Clavecinul bine temperat) fixeaza
conceptul de tonalitate prin cele doua modele de gama (major si minor), prin polifonia bazata pe
functionali-tate armonica, prin orchestratia tratata ca un instrument colectiv de sine statator si
prin aparitia unor genuri si forme muzicale mai clare ca organizare si denumire

Clasicismul muzical

Din punct de vedere estetic, clasicismul se ocupa ca forma si continutul operelor de arta sa aiba un
canon armonios si echilibrat ca simetrie, ca rezultat al unui proces de sinteza a particularitatilor
regionale. Clasicismul cultiva suprematia pricipiilor morale si rationale asupra fanteziilor si
pasiunilor, datoria fata de patrie, religie, familie sau onoare fiind mai presus de sentimentele
personale. Eroul clasic este unul ideal, comportamentul, gandi-rea, principiile si sentimentele lui se

8
regasesc in orice om. Spre deosebire de baroc, secolul al XVIII-lea este unul antifeudal si
antiabsolutist, cultivand, in prima parte a sa, conceptiile despre interesul general, care primeaza
asupra celui personal. In ceea ce priveste muzica, clasicii iubesc constructia, forma clara, simetria
si repetitia. Se poate spune ca formele de sonata domina in celelalte genuri: simfonia, concertul,
cvartetul si chiar si uvertura si liedul.

Ca terminologie, notiunea de clasic va capata de-a lungul timpului semnificatii precum exemplar,
de prim rang, care este vrednic de luat model, care a atins excelenta din punct de vedere valoric. In
privinta temporizarii, clasicul presupune tot ceea ce este vechi, care a rezistat eroziunii timpului,
iar in estetica, termenul provine dintr-o doctrina litarara aparuta in secolul al XVIII-lea in Franta,
initiata de Nicolas Boileau.

In timpul lui Haydn, Mozart si Beethoven, creatia muzicala indiferent de gen, stil sau
provenienta avea o cautare deosebita. Publicul, fie diletant, fie profesionist, era un consumator de
arta extrem de critic si selectiv, ale carui aprecieri au avut uneori o importanta hotaratoare.
Format din nobili, burghezi, targoveti si meseriasi, publicului trebuia sa i se propuna un mesaj mai
accesibil, insotit de tehnici de compozitie mai usor de inteles. Motivul pentru care gasim melomani
care provin dintr-o plaja sociala atat de larga se datoreaza atat prezentei unei vieti muzicale si a
ansamblurilor instrumentale la curtile monar-hilor si in saloanele muzicale din castelele nobililor,
cat si concertelor oferite de diverse asociatii muzicale, turneelor organizate in Europa, dezvoltarii
scolilor de muzica, aparitiei unor metode de predare a muzicii si de indrumare pentru auditoriu,
orchestrelor ambulante din orase si mentinerii unui folclor regional. Printre centrele euro-pene
care au avut o contributie importanta la conturarea muzicii de tip clasic se numara Paris, Praga,
Berlin, Weimar, Sals-burg, Dresda, Manheim

Romantismul muzical

Ludwig van Beethoven este considerat ultimul mare clasic si primul mare romantic. Aceasta se
datoreaza faptului ca desi compozitiile sale din perioada de maturitate muzicala au o alcatu-ire
tipic clasica, ideile si modal-itatile de exprimare ofera prime-le aluzii catre epoca noua, care tocmai
incepea, si ale carei conceptii au dominat cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Romantismul aduce ide-ea de exprimare a sentimente-lor, in dauna actiunii propriu-zise.
Reprezentarea muzicala este directionata mai mult spre cuvant si imagine vizuala, fapt care
inseamna inceputul epocii de glorie a muzicii cu program, specifica genurilor instrumental si
simfonic. Literaturizarea artei muzicale ia forme diferite si naste genuri care urmaresc cu
insistenta o linie dramaturgica, un subiect. Drept exemplu pot fi luate ciclurile de lieduri-poezii
care abordeaza o anumita te-ma, aparitia miniaturilor instru-mentale sau a pieselor simfo-nice,
toate acestea primind un titlu.

Apogeul este atins in creatia lui Richard Wagner, care propune si infaptuieste un sin-cretism al
artelor in drama muzi-cala. Romantismul este caracte-rizat prin ruperea echilibrului formelor si
vigorii clasice, in favoarea libertatii si fanteziei. Caracteristicile generale ale acestui curent sunt

9
intensitatea emotionala a muzicii, libertatea formei muzicale, imbinarea, deseori, a muzicii cu
literatura (pentru o anume piesa era scrisa o povestire literara, si trecerea foarte rapida dintr-o
tonalitate in alta, partitura fiind caracterizata printr-o modulatie continua, care simboliza nelinis-
tea autorului).

Secolul al XIX-lea a reprezentat perioada de prosperitate si de raspandire a simfoniei, atat in


interiorul cat si in afara tarilor austro - germane. Personalitati ca Johannes Brahms (1853-1897) au
creat o noua sinteza, punand in echilibru idealurile clasicismului si ale romantismului prin
utilizarea unor orchestre mai mari, ale unor teme romantice, lungi si folosirea contrapunctului, dar
sub forma clasica.

Franz Liszt (1811-1886) a fost contemporan cu Brahms si, alaturi de francezul Hector Berlioz
(1803-1896), a pus bazele simfoniilor programate, in care muzica este insotita de o poveste extra-
muzicala, cum ar fi Simfonia Fantastica. Alte personalitati importante ale secolului XIX sunt:
Franz Schubert (1797-1828) si Robert Schumann (1810-1856) care, alaturi de Felix Mendelssohn
(1809-1847), au inceput sa combine partile separate dintr-o lucrare unica, continua fara pauze. In
Suedia, Franz Berwald (1796-1868) a creat simfonii cu puternic iz nordic, bazate pe modele impuse
de Carl Maria von Weber (1786-1826) si Mendelssohn.

Un compozitor extrem de interesant este germanul Anton Bruckner (1824-1896), ale carui lucrari
tarzii sunt, din multe puncte de vedere, apropiate de operele contemporane ale lui Richard Wagner
(1813-1883), prin desfasurarea lor lenta si modul de dezvoltare a temelor.

In ceea ce priveste muzica, Romantismul poate fi impartit in doua etape. Prima incepe dupa la
moartea lui Ludvig van Beethoven si ii are ca reprezen-tanti de seama pe Giacomo Rossini (1792 -
1868), Gaetano Donizetti (1797 - 1848), Vicenzo Bellini (1801 - 1835), Robert Schumann (1810 -
1856), Hector Berlioz (1809 - 1869) si Frederich Chopin (1810 - 1849). A doua etapa debuteaza
dupa anul 1848 si este strans legata de emanciparea scolilor nationa-le.

Scoala rusa

Este strans legata de activit-atea Grupului celor cinci, denu-mirea data compozitorilor Balakierev,
Borodin, Rimski-Korsakov, Musorgski si Piotr Ilici Ceaikovski, cei mai talentati muzicieni ai
generatiei din care faceau parte. Acestia au com-pus opere si balete faimoase, precum opera
Tamara (Balakierev), opera Cneazul Igor (Borodin), opera Sheherezada (Rimski-Korsakov), opera

10
Boris Gordunov (Musorgski), opera Evgheni Oneghin si baletele Lacul lebedelor si Spargatorul de
nuci (Piotr Ilici Ceaikovski).

Scoala ceha

Cristalizata si afirmata prin Bedrich Smetana si Antonin Dvorak in a doua jumatate a secolului al
XIX-lea, cultura muzicala nationala ceha continua sa se dezvolte si in prima jumatate a secolului
XX, urmand acelasi vector ascendent al originalitatii si ineditului, conferite de specif-icitatea
folclorului taranesc arhaic, de particularitatile graiului vorbit, ale obiceiurilor si vietii populare si
de modul de abordare a acestora de fiecare compozitor in parte.

Reprezentantii muzicii cehoslovace a secolului XX sunt contemporani mai tineri ai lui Smetana si
Dvorak, ceea ce face sa existe o continuitate a culturii muzicale nationale. Leos Janacek, Bohuslav
Martinu si Alois Huba sunt noile nume ale acestei generatii de noi muzicieni cehi, nume
prestigioase ale unor personalitati puternice, indivi-dualizate stilistic, care prin ineditul operelor
lor au imbogatit tezaurul culturii muzicale nationale cehe si s-au impus in lumea muzicala ca mari
si autentici creatori de frumos muzical. Lor li se alatura Vitezlav Novak, Joseph Suk, Emil Hlobol,
Isa Krelci s.a.

Scoala norvegiana

Exponentul principal al acesteia este Edward Grieg, cunoscut pentru ilustrarea pieselor lui Ibsen,
precum si pentru suitele Dansul Anitei, Peer Gynt si Cantecul lui Solveig, toate compuse de el. Jan
Sibelius – Finlandia.

Scoala franceza

Este recunoscuta in special pen-tru muzica de opera: Charles Gounod (1818-1892) - operele Faust
si Romeo si Julieta -, Georges Bizet (1838-1875) - opera Carmen, Camille Saint-Saens - opera
Samson si Dalila, Eduard Lalo(1823-1892), Cezar Frank si Ernest Chausson

11
Verismul in muzica

In climatul artistic european de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, tensionat
de febrilitatea cautarilor si prospectiunilor spontane, de tot mai accentuatele tendinte de innoire,
Italia ofera impresio-nantul spectacol al continuitatii si ascensiunii unuia dintre cele mai
traditionaliste si conven-tionale genuri muzicale: opera.

Este momentul in care Verdi, ajuns la senectute, traieste marea satisfacite a predarii stafetei unei
noi generatii de straluciti compozitori care se dedica creatiei lirice. Totodata, este si momentul
infiltrarii tot mai accentuate a influentelor naturalismului francez, din impactul sau cu
specificitatea si viziunea filozofica italiana nascandu-se verismul - echivalent al realismului critic,
sau al naturalismului -, ca urmare a epuizarii virtutilor romantismului, ca necesitate a inlaturarii
acelei arte pretentioase si sentimentale.. Ca si in Franta, aparitia acestui curent coicide cu o
aparenta relaxare politica si sociala, venita dupa luptele de eliberare si unitate nationala.

Nascut intr-un moment in care romantismul se afla la finalul existentei sale ca si curent artistic
predominant, verismul se constiutuie intr-o solutie italiana de iesire din impas si continuare a
marilor traditii.

El apare mai intai in literatura, trecand apoi in artele plastice, teatru si, in final, in muzica,
imbracand forme propri si specifice de realizare. Platforma pe care se edifica o constituie filosofia
realismului in arta lui De Sanctis, pe care Luigi Capuana isi fundamenteaza conceptia artistica,
expusa intr-o serie de scrieri si eseuri, definindu-se astfel drept initiatorul verismului in literatura
italiana.

Cu un plus de forta, verismul s-a manifestat in muzica de opera, unde tensiunile si incisivitatile
situatiilor scenice sunt amplificate prin intermediul muzicii, cu intregul arsenal de mijloace de
expresie pe care il comporta. Aici, ca si in literatu-ra, existau niste premise. Verdi, de pilda, in
unele opere ale sale accentueaza unele momente printr-o subliniere voit tragica a conflictelor
prezente (Rigoletto, Traviata, Trubadurul etc.), fara a forta limitele. Desigur ca nici dramele
abordate nu i-au permis mai mult. Intre creatiile italiene romantice si veriste exista o stransa
legatura, acestea din urma bazandu-se pe traditia operei italiene, a cantului italian de tip bel-canto,
cu specificul muzicii populare, cu intonatii si intorsaturi specifice cantonete-lor, serenadelor si
baladelor, pe structuri arhitecturale cu nume-re inchise, arii stralucitoare, ansambluri de sine
statatoare si dramaturgie unitara.

12
Noutatea si specificul verismului constau in insasi naturaletea subiectelor abordate, caredetermina
adancirea dramaturgiei scenice prin accentuarea faptelor emoti-onale, care impinge tensiunea
dramatica pana la cel mai intens tragism. O alta noutate este emanciparea discursului muzical, in
directia obtienrii expresiei din ce in ce mai pronuntat patetica si melodramatica, in melodia vocala
ajungandu-se uneori pana la declamatie. Astfel, apare legatura dintre muzica si text, care a
necesitat emanci-parea limbajului armonic, adancit si mai mult in modal, determinand structuri si
mixturi sonore noi corespunzatoare care contribuie la sublinierea momentelor de maxima tensiune
dramatica, aflate intr-o desfasurare fulgeratoare. La toate acestea se adauga orchestra care,
departe de a mai fi un simplu element de acompaniament, se transforma in personaj principal care
participa activ la actiune si o accentueaza, sporindu-i plasticitatea. Aparent insignifi-ante, aceste
elemente sunt de un efect covarsitor si au facut ca opere precum Cavaleria rusticana (Pietro
Mascagni), Paiatele (Rugerio Leoncavallo), Manon Lescut, Boema, Tosca, Cio-Cio-San si Turandot
(Giacomo Puccini), La Wally (Alfredo Catalani), Andrea Chernier si Feodora (Umberto Giordano)
sau Adrianna Lecouvreur (Francesco Cilea) sa strapunga spatiile si timpul.

Impresionismul in muzica

Dezvoltarea artelor in Franta celei de-a doua jumatati a seco-lului al XIX-lea se desfasoara sub
semnul profundelor prefa-ceri sociale, politice si culturale declansate de revolutiile de la 1848, care
au generat reactii si pasiuni, avanturi si sperante. Notiunile de libertate si progres capata acum
sensuri noi. Astfel, unitatea artei romantice incepe sa fie zdruncinata, realismul, bazat pe directa
legatura cu viata, se impune treptat ca directie fundamentala, aducand o noua estetica, cu idei
propri, particulare, cu modalitati si mijloace de expresie specifice. Declinul romantismul va duce la
conturarea unor estetici de specificitate nationala la care au aderat un numar mare de artisti, din
toate generatiile. Tot mai multe voci autoritare se ridica impotriva platitudinii si a lipsei de
intelegere pentru frumosul autentic, impotriva artei suprasaturate de abuzuri, canoane si legi
academice.

Aparitia impresionismului in muzica franceza este strans legata de misarea similara din pictura si
cea simbolista din literatura. Inceputul prefacerilor au fost pentru prima data observate in pictura,
unde primele semne ale innoirii apar mai devreme, in jurul anului 1830, cand Delacroix picta
Libertate pe baricade, iar Gericault, abatan-du-se de la stilul academic, facea loc unor elemente
noi, apropiind artele plastice de straturile si mediile sociale. Pictorii francezi, ale caror lucrari au
fost refuzate la saloanele oficiale s-au reunit sub numele de Societatea anonima si, in 1874, au
deschis in atelierul fotografului Nadar din Paris prima lor expozitie, care a marcat actul de nastere
al impresionismului in pictura. Pornind de la celebrul tablou pe care Monet l-a intitulat Impresie,
soare rasarind, ziaristul Louis Leroy, scandalizat de noutatea si inditul tablourilor din "Salonul
refuzatilor", i-a etichetat, in deradere, drept "impresionisti" pe toti pictorii din grup, definind
astfel, fara voia sa, un nou curent artistic.

13
De noile directii si tendinte ale picturii si literaturii franceze de la sfarsitul secolului al XIX-lea nu
au fost straini nici muzicienii. Aici, lupta se dadea, in principal, impotriva influentei covarsitoare a
wagnerismului. Contactul cu pictura impresionista si poezia simbolista, triumful senzatiei, cultul
faptului material si al notatiei rapide a impresiei si miscarii fugitive, libertatea in creatie, culoarea
sonora noua, ineditul miscarilor cromatice pe o ritmica dedusa din ritmul atmosferei si al
universului vor exercita o puternica influenta asupra muzicienilor, conducand la o adevarata
seductie pentru inlantuirile ce sugereaza miscare si actiune, transparenta si irizare.

Claritate si eleganta, calitati specifice muzicii franceze inca din vremea lui Couperin si Rameau,
sunt reactualizate si readuse in prim-planul expresiei muzicale, acestora adaugandu-li-se si
discretia si delicatetea care vin si fac jonctiunea cu estetica picturii impresioniste, realizand saltul
in creatiia lui Claude Debussy si Maurice Ravel, exponentii de seama ai noii orientari din muzica
fraceza a sfarsitului de secol XIX si incept de secol XX. Debussy si Ravel opun romantismului
filozofant, confesiv si exube-rant, o muzica transparenta si subtila, de o intensa vibratie si izvorata
din jocul de lumini pe luciul apei, din miscarea si ritmnul nemasurat al atmosferei, al norilor, din
stralucirea gradinilor in soare si din multe alte zone ale existentei, deducand expresia si
transformand-o in muzica in special prin apelarea la simtul olfactiv "ca poarta a sufletului.

Atonalismul, expresionismul si dodecafonismul in muzica

Daca Franta si Italia au gasit la sfarsitul secolului XIX modalitati propri de iesire din criza roman-
tica, Germania si Austria se aflau intr-o faza de incertitudini, manifestand din ce in ce mai mult
semnele unei oboseli accentuate. Aceasta stare s-a mentinut pana in primele decenii ale secolului
XX, cand, in paralel cu eforturile lui Mahler, Strauss, Reger si altii de a continua traditiile
muzicale nationale si de a integra cuceririle wagneriene genurilor, formelor si problema-ticii noi,
contemporane, se con-tureaza unele tendinte de deza-gregare a limbajului muzical traditional si de
afirmare a unor noi principii de organizare a universului sonor, constituite si propuse ca noi
tehnici si metode de compozitie.

Este momentul in care gandirea artistica germana si austriaca, influentata de filosofia lui
Schopenhauer si Nietzche, intra pe fagasul irationalismului si pesimismului, trecand prin
naturalism, simbo-lism, neoromantism, neoclasi-cism si ajungand la expresionism.

Spre deosebire de impresionism, care pune accent pe senzatie, expresionismul urmareste evi-
dentierea asa-ziselor "trairi ne-conditionate absolute", aducand cu sine un climat incarcat de
tensiuni, conctradictii, nelinisti, anxietate, accente de revolta si foarte mult dramatism. Exacer-
band subiectivismul, expresio-nismul denatureaza reprezenta-rea, manifesta preferinta pentru
tensiuni psihologice, pentru eroi zbuciunamti, mon-struos si caricatural, stridente, antiteze brutale

14
si abstract, mergandu-se pana la denatu-rarea figurii si a limbajului, accentuand in mod exagerat
expresia. In forma sa cea mai virulenta, expresionismul a aparut mai intai in pictura germana.

In muzica, stralucirea expresio-nista nu a avut intensitatea celei din artele plastice sau literatura,
cu toate ca apartenenta muzicienilor la acest curent, inca de la primele sale manifestari, este
evidenta. Aparut in creatia compozitorilor din asa-zisa Noua scoala vieneza - Arnold Schonberg,
Alban Berg si Anton Webern -, expresionismul muzical s-a manifestat simptomatic si destul de
limitat. De fapt, nici Schonberg nici Berg nu au creat decat cateva lucrari expresio-niste. Primul s-a
manifestat la inceput ca pictor, de abia mai tarziu alegan muzica, studiindu-i universul, caruia ii da
o noua dimensiune organizatorica si structurala, determinand una dintre cele mai ample vibratii in
timp si spatiu si o schimbare de mentalitate in procesul creatiei interpretarii si receptarii muzicii.

Cu toate ca expresionismul a atins si unele creatii semnat de Richard Strauss, Paul Hindemith,
Bela Bartok sau George Enescu, cei trei compozitori vienezi sunt considerati principalii exponenti
ai acestui curent.

Cultura muzicala rusa

La cumpana dintre secolele XIX si XX, cultura muzicala rusa a atins, prin intermediul lui
Musorgski, Borodin, Ceaikovski sau Rimski-Korsakov, un grad impresionant de dezvoltare,
maturizare si perfectionare a tehnicilor de compozitie, ridican-du-se la nivelul celor mai inalte
exigente ale componistiicii universale. Lucrarile acestor muzicieni contin germenii unor posibile
dezvoltari ulterioare, fiind o sursa de inspiratie si sugestie pentru multi compo-zitori rusi si nu
numai care, prin talentul si preocuparile lor, determina o noua inflorire a culturilor muzicale
nationale. Cele doua directii estetice principale conturate la sfarsitul secolului al XIX-lea: folclorica
(reprezentata de Balakirev, Musorgski, Borodin, Cui sau Rimski-Korsakov) si cea romantica
(reprezentata de Ceaiovski) sunt continuate si in prima jumatate a secolului al XX-lea, intr-o noua
viziune.

In mod paradoxal, aceasta dezvoltare se implineste mai putin pe linia estetica a Grupului celor
cinci si mai mult pe cea a lui Ceaikovski. Explicatia o gasim, desigur, in rasunetul international al
muzicii acestuia din urma si in formatia profesionala a noilor creatori, multi dintre ei fiind cresuti
in Conservatoarele din Moscova si Petersburg, unde trona autoritar spiritul romantic central
european, promovat de fratii Rubinstein si de Ceaikovski, influenta lui Rimski-Korsakov - singurul
reprezen-tant al Grupului ceilor cinci care era profesor la Conservatorul din Sankt Petersburg -
fiind neinsemnata.

15
Anatoli Liadov, Anton Arenski, Serghei Taneev, Alexadr Glazunov, Rerghei Rahmaninov,
Alexandr Skriabin, Nicolai Miarkovski, Serghei Prokofiev, Dmitri Sostakovici: acestea sunt cateva
dintre noile nume de compozitori care, prin creatia lor, reprezinta directia romantica a muzicii
ruse, repsectiv sovietice, aducand-o in contemporaneitate si conferindu-i noi valente expresive,
determinate de tematismul si programatismul abordat si de calitatea realizarilor muzicale.

Prezentare

Ce este exact muzica clasică? În general, se foloseşte cuvântul “clasic” pentru a descrie
muzica(Arta care exprimă, într-o modalitate specifică, directă, cu ajutorul sunetelor, sentimente,
stări şi atitudini psihice. Ca şi celelalte arte, reflectă realitatea prin imagini artistice. Specificul
imaginii muzicale îl constituie desfăşurarea ei prin melodie, armonie şi ritm.) care nu este nici
“jaz”, nici “pop”, nici “rock”, nici muzica folclorică, aceasta pur si simplu pentru că s-ar părea că
nu există nici un alt cuvânt care sa o descrie mai bine.

Categorii muzicale

Pentru a întelege cât mai bine modul de comunicare cu ajutorul muzicii este necesară definirea
elementelor ce caracterizează categoriile muzicale:

Muzica orchestrală

Pentru a înţelege pe deplin ceea ce reprezintă muzica orchestrală trebuie să înţelegem ce reprezintă
orchestraţia.

Orchestraţia este ştiinţa combinarii instrumentelor unei orchestre, reprezentând îndemânarea prin
care un compozitor ajunge să-şi definească ideile muzicale astfel încât aceste idei să poată fi
interpretate de o orchestră, alcatuită din 7, 17 sau 70 – sau 107 persoane (aceasta fiind componenţa
unei mari orchestre simfonice).

Simfonia

Lucrarea ciclică pentru orchestră, de regulă are patru parţi (mişcări) poartă denumirea de
simfonie. Etimologia sa greacă (symfonia “acordare de voci”) trimite la noţiunile de simultaneitate
şi egalitate sonoră. Principiile de formă au fost stabilite de Haydn “părintele simfoniei clasice”.

Prima parte: Sonata

• Prima parte, formă de sonată (modalitate de construcţie muzicală pe bază a trei secţiuni:
expoziţie, dezvoltare, repriză; constând din enunţarea (expoziţia) a două teme diferite,
contrastante, angranarea lor într-un proces dialectic specific de confruntare a potenţelor lor
expresive (dezvoltarea), după care urmează readucerea ca într-o sinteză, a temelor din prima
secţiune (repriza) si uneori o secţiune concluzivă (coda)). “Nici un alt gen nu apare muzicienilor

16
într-un mod atât de accesibil şi în acelaşi timp exigent, mai ales după influenţa lui Beethoven.
Maestru al noului limbaj pianistic.”

A doua parte: Lied

• Liedul (cuvânt de origine germană, cântec, compoziţie vocală cu acompaniament instrumental (de
obicei la pian)), a doua parte, sau temă cu variaţiuni. Deşi Haydn şi Mozart au practicat ocazional
noul gen, Beethoven este primul care cultivă, dandu-I definitiv caracterul de piesă vocală
acompaniată la pian. Maestrul incontestabil al genului rămâne totuşi Franz Schubert, autor în
acest domeniu a mai multor sute de capodopere. Partea pianistică constituie mai mult decât un
acompaniament al melodiei. Pianul este deseori cel puţin la fel de expresiv ca şi vocea, purtător al
inexprimabilului poemului. El este acela care sugerează ambiţia, decorul, tensiunile, iminenţa
dramei, fatalitatea, deznodământul… Începând cu Mahler, orchestra va înlocui în mod obişnuit
pianul.

A treia parte: Menuet

• A treia parte, menuet (dans vechi francez, în masura de ¾ ,tempo moderat). Menuetul complet
autonom este destul de rar. Îl găsim în cadrul unei suite (Bach), al unei sonate sau al unei simfonii
(Haydn, Beethoven, Mozart…); în acest domeniu, exemplele sunt la drept vorbind nenumărate.

A patra parte: sonată, rondo

• Sonată, rondo (formă muzicală derivată dintr-un vechi cântec şi dans în cerc francez, caracterizat
prin alternarea refrenului cu diferite cuplete (secţiuni care nu se repetă)) sau temă cu variaţiuni
reprezintă a patra parte,. Se va impune ca formă foarte importantă ce organizeaza în special
ultimile mişcări ale simfoniilor şi sonatelor după principiul alternării aceluiaşi refren cu cuplete
diferite. Totuşi, diverse ansambluri de rondo-uri deosebit de reuşite, în special ale lui Mozart sau
Chopin, înscriu în mod evident rondo-ul printre genurile muzicale. Mişcarea sa este rapidă iar
expresia strălucitoare; numărul de cuplete nu este supus nici unei constângeri. În sfârşit
compozitorii pot alege orice instrument, cel mai adesea fiind preferat pianul (la două sau patru
mâini).

Poemul simfonic

Muzica cu program(muzică instrumentală a carei structură este determinată prin date


extramuzicale inspirate din natură, literatură şi arte plastice) are ca gen principal poemul
simfonic. Acesta a fost introdus în muzica de Frantz Liszt care a definit această lucrare orchestrală
ca fiind construită dintr-o singura mişcare, în formă de sonată, lied, rondo sau formă liberă.

Uvertura

Uvertura – piesă orchestrală ce se cânta înaintea unei reprezentaţii de teatru muzical. Pentru a
“deschide” drama, trebuia sugerată o ambianţă propice ascultării atente a partiturii. În secolele al

17
XVII-lea şi al XVIII-lea materialul muzical este aproape independent de acela dezvoltat în corpul
lucrării (aproape întotdeauna o operă sau un oratoriu). În a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, în special la Mozart, uvertura se integrează acţiunii dramatice, din care cântă anumite teme şi
căreia îi caracterizează climatul sonor. Începând cu Beethoven autor al 11 uverturi, dintre care 4
numai pentru “Fidelio” (nici una nereuşind, de altfel, să-l satisfacă pe deplin), uvertura îşi
descoperă o reală autonomie şi devine un gen practicat în mod obişnuit de compozitorii romantici.”
Este formată dintr-o singură parte, profilată ca un gen de muzică programatică.

Concertul

Din latinescul “concertare”- “a lupta”, concertul poate fi definit ca principiu muzical de autonomie
în unitate; în drama muzicală se singularizează una sau mai multe părţi dar, în însăşi varietatea
lor, toate elementele tind spre unitatea generală a bucăţii. A evoluat din diferite forme de lucrări
folosind un singur instrument de-a lungul perioadei Baroc şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea
desemna o lucrare formată permanet din trei mişcări (repede-încet-repede). Compoziţie muzicală
pentru unul sau mai mulţi solişti (interpret al unei lucrări scrise pentru o singură voce),
acompaniaţi de orchestră, sau pentru orchestră, creând posibilitatea instrumentiştilor de a-şi
demonstra virtuozitatea în calitate de solişti.

Baletul

Acest gen de spectacol este alcatuit din dans (ca element principal), muzică şi pantonimă. Iniţial,
baletul este transpunerea în mişcare a unei acţiuni muzicale dramatice, cele două mijloace de
expresie fiind dansul şi pantonima. Originile sale merg până în Antichitate. Dacă a traverat Evul
mediu, Renaşterea şi perioada barocă, dacă a impus la Versailles şi în secolul al XVII-lea, forma
baletului de curte, spectacol despre ea însăşi pe care Curtea şi-l oferă (Ludovic al XIV-lea se va
dori dansator emerit), genul se dezvoltă într-un mod incomparabil în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. În secolul al XIX-lea, baletul este “pe numere”, adică în episoade succesive, foarte clar
delimitate de natura deosebită a muzicii şi a coregrafiei (fiecare poate fi prezentat separat).
Dimpotrivă, în baletul secolului al XX-lea, înlănţuirea scenelor este continuă, un auditor neavizat
va întâmpina cele mai mari dificultăţi în separarea diverselor episoade ale lucrării. În Europa a
aparut în epoca Renaşterii şi s-a dezvoltat începând din secolul al XVI-lea. Spre deosebire de
dansul popular sau de salon, baletul este compus din combinaţii de paşi şi mişcări elaborate în
prealabil de către interpreţi sau maeştri de balet.

Muzica întâmplătoare

Muzica întâmplătoare este de obicei compusă din secţiuni mici, conţinând teme repetative, pentru
o anumita producţie de scenă.

Suita

Cuvânt de origine franceză (suite), suita, ca gen muzical, reprezintă o “succesiune, urmare”,
alcatuita din mai multe mişcări contrastante ca expresie, reprezentând primul gen muzical, în sens
de ciclu, pe care îl cunoaşte istoria muzicii. Nici un termen nu poate desemna mai bine genul
muzical la care se raportează. Suita constă într-o succesiune de mişcări de dans. Termenul necesită

18
o precizare: dansul muzical nu trebuie să fie neapărat tradus coregrafic. În a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, suita dispare înlocuită de genurile de divertisment: casaţiune, serenadă. În
secolul al XX-lea, au încercat să o readucă la viaţă mai mulţi compozitori importanţi: Debussy,
Prokofiev.

Muzica de cameră

Muzica de cameră definea iniţial muzica laică spre deosebire de cea religioasă. În zilele noastre
muzica de cameră defineşte muzica interpretată de formaţii instrumentale sau vocale restrânse.
Forma de bază este o lucrare pentru instrumente solo cu acompaniament la clape. Există
nenumărate miniaturi de acest tip, in special pentru flaut, oboi, vioară, violoncel şi clarinet, având
de obicei denumiri descriptive. Se pot defini şi alte lucrări de muzică de cameră reprezentând
structuri multiple cum ar fi: trio de corzi (vioară, violă, violoncel), trio de pian (pian, vioară,
violoncel), cvartet de corzi ( 2 viori, violă, violoncel), cvartet de pian (pian, vioară, violă, violoncel),
etc.

Muzica pentru instrumente solo

Orice muzică compusă pentru un instrument singur, fără acompaniament defineşte muzica pentru
instrumente solo. Deşi există exemple de compoziţii muzicale pentru fiecare instrument muzical
(incluzând numeroase lucrări pentru instrumente de percuţie), se poate considera că marea parte a
lucrărilor muzicale au fost realizate pentru orgă, clape, chitară sau lăută.

Muzica vocală

Muzica vocală reprezintă muzica destinată vocilor soliste, cu sau fără acompaniament (de obicei la
pian), este cea mai veche formă muzicală, pentru că cel mai vechi “instrument” este vocea umană.
Pentru oricine doreşte să traseze o istorie stilistică a muzicii nu trebuie decât să examineze muzica
vocală, pentru că orice compozitor demn de numele sau a scris ceva care să implice vocea umană.
În forma ei cea mai simplă, muzica vocală este formată dintr-o singură linie monodică. Această
linie monodică defineşte originea muzicii corale, fără acompaniament. Pe parcursul istoriei
muzicale din ce în ce mai multe parţi independente sunt adăugate gradual, limbajul muzical şi
structura devinind din ce în ce mai complexă. Până la începutul secolului XX, cea mai mare parte a
lucrărilor corale cu sau fara acompaniament au avut o bază religioasă (există şi numeroase
excepţii).

Opera

Acestă categorie muzicală definită pentru prima dată în Italia, la începutul barocului (dupa 1600),
deşi variaţiunile pe această temă au fost multe şi variate,liniile principale au rămas în mod
remarcabil nemodificate. Opera reprezintă o lucrare dramatico-muzicală, al carei text este în
întregime cântat. Opera începe cu o uvertură sau preludiu care prezintă cadrul lucrării şi chiar o
parte din cele mai importante teme care vor fi dezvoltate ulterior. Sub acompaniament orchestral
interpreţii îmbină arta scenică cu cea vocală, corurile şi baletul completează uneori partitura,
acţiunea este împartita în acte şi scene.

19
În cadrul acestora principalele mijloace de exprimare sunt:

• aria solo, duet-ul, trio-ul

• corurile pentru a permite unui grup mai mare să se alăture sau să comenteze asupra acţiunii

• recitativele care se aseamană cu conversaţia cântată, unde acţiunea de obicei se desfăşoară într-
un ritm mai alert înainte ca următoarea bucată să permită o contemplare mai aprofundată asupra
lanţului de evenimente

20
Simfonia

Simfonia este una dintre cele mai importante forme ale muzicii vechi din lumea occidentala. In
aceasta forma au fost compuse unele dintre cele mai reusite lucrari muzicale si simfonia a
continuat sa evolueze pana in ziua de astazi.

Termenul de „simfonie” deriva din limba greaca: syn („impreuna”) si phone „symphonia”. In
esenta, simfonia este o lucrare de mare amploare extrem de elaborata pentru orchestra, in care
toate partile constitutive sunt redate in mod intrinsec. Simfonia a evoluat din diferite surse si a
ajuns o forma muzicala de sine – statatoare abia in prima jumatate a secolului al XVIII-lea cand a
imbracat idealul clasic vienez in lucrarile unor compozitori ca Haydn, Mozart si Beethoven.
Primele inceputuri pot fi descoperite insa si in Italia secolului al XVII-lea si in piesele muzicale cu o
singura parte utilizate ca uverturi in cazul operelor, oratoriilor sau cantatelor.

Inceputurile simfoniei

La sfarsitul perioadei baroce (aproximativ intre 1600 si 1750), o buna parte din muzica
instrumentala era compusa sub forma unor suite cu mai multe parti distincte. Sonata pentru
biserica era caracteristica pentru aceasta forma, cu aranjamentul obisnuit in patru parti, lent-
repede-lent-repede.

Compozitorul Alessandro Scarlatti (1659-1725) a fost cel care a renuntat pentru prima data la
prima parte si a compus lucrari instrumentale in trei timpi – repede-lent-repede. Combinatia
dintre acest plan formal si evolutia pe care a avut-o uvertura italiana, sub forma unei prime parti,
a creat modelul logicii structurale care poate fi regasit in simfoniile clasice. Perioada clasica a
durat aproximativ intre 1750 si 1820.

Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au constituit prima perioada de inflorire a stilului clasic.
Numeroasele inovatii au inclus dominatia acordata temei principale, in contrast cu numeroasele
parti simultane caracteristice barocului. Odata cu evolutia stilului clasic, partile care erau mai

21
scazute ca intensitate au pierdut in importanta, fiind in schimb utilizate pentru a crea armoniile pe
care se sprijinea tema principala.

Aceasta a dus la dominatia sonatelor, ca forma fiind prima parte a simfoniei clasice. Forma de
sonata are doua parti, prima continand o sectiune (expunere, in care sunt prezentate principalele
doua sau mai multe teme principale), si a doua parte, continand doua sectiuni(dezvoltarea si
recapitularea). Aceasta forma creeaza, in cuvintele marelui muzicolog al secolului XX, Charles
Rosen „o disonanta de proportii ce trebuie solutionate”.

Haydn si Mozart

Joseph Haydn (1732-1809) si-a petrecut 40 de ani din viata compunand 107 simfonii. Acestea
cuprindeau o gama larga de tipuri, printre care simfoniile concertante, in care un anumit
instrument are rol proeminent. Printre inovatiile sale s-a numarat modularea in chei indepartate si
folosirea unor tehnici inovatoare in cadrul expunerii si recapitularii. Rolul lui Haydn in evolutia
simfoniei a fost extrem de important si lucrarile lui ample au impus standardul pentru ceea ce avea
sa devina modelul clasic vienez. Artistul i-a influentat in mare masura pe Mozart si pe Beethoven.

In 1761 Haydn a devenit maestru de concerte la curtea contelui Ester Hazy unde a compus mai
multe lucrari pentru folosinta imediata, ceea ce i-a oferit oportunitatea de a-ti testa ideile aproape
in acelasi timp cum ii veneau. Haydn este binecunoscut pentru utilizarea frazelor muzicale de
lungimi inegale, cum ar fi cele de 11 si 7 masuri, in locul celor de 4 sau 8, mult mai uzuale. Efectul
lor era schimbarea brusca de cadenta si preiau o senzatie de crestere, simultan formala dar si
organica. Cu toate ca a introdus si variatiuni ocazionale, cum ar fi utilizarea unei teme lente in
partea de introducere, simfoniile lui Haydn au confirmat forma vieneza, in patru timpi, standard
ca fiind urmatoarea: prima parte era o sonata alerta, cea de-a doua o parte mai lenta, a treia era
un menuet in masura de 3/8(dezvoltat dintr-un dans de curte), si cea de-a patra, cu final alert,
triumfator, utilizand uneori temele din partea anterioara a lucrarii. Printre cele mai reusite lucrari
ale lui Haydn sunt: Simfonia Pariziana si Simfonia Londoneza (Op. 82-87 si 93-104).

Daca Haydn si-a dezvoltat limbajul simfonic mai ales prin rafinarea propriilor tehnici, Wolfgang
Amadeus Mozart (1756-1791)a preluat elemente stilistice din modelul italian si vienez prezentate
de Haydn si Dittersdorf. O trasatura caracteristica a stilului lui Mozart este modul in care acesta
utiliza liniile melodice italiene. Mozart a calatorit mult in copilarie si si-a petrecut o buna parte din

22
viata in Italia, unde a asimilat numeroase tehnici componistice, cum ar fi unirea primei si celei de-a
doua parti, forma celor trei masuri si elemente coloristice, cum ar fi tremoloul sau trilul.

Scoala de la Mannheim

Mozart a calatorit si la Mannheim, unde evolutia structurala a muzicii era, din multe puncte de
vedere mai evidenta decat la Viena. Mannheimul era o mare curte electorala din sud-vestul
Germaniei care s-a bucurat de un patronat muzical generos, destinat mai ales compozitiilor pentru
orchestra rezidentiala. Maestrul de concerte din acea perioada, Johann Stamitz(1717-1757), a
fondat o orchestra din virtuosi exceptionali pe care i-a pregatit la nivel neintalnit in Europa. Acesta
i-a permis lui Stamitz, dar si altor compozitori din Mannheim, cum ar fi Christian Cannabich si
Ernst Eichner, sa introduca numeroase inovatii, ca accentuarea contrastului dintre sectiuni si noi
solutii aduse formei ultimei parti, cum ar fi utilizarea ritonellos-urilor (teme recurente). Multi
dintre acesti compozitori au calatorit la Paris si au fost influentati de evolutii franceze, cum ar fi
utilizarea formelor in trei parti, care a devenit evidenta mai ales la cea de-a doua generatie de
compozitori din Mannheim.

Mozart a inclus in lucrarile cele mai reusite dintre aceste inovatii, in special crescendourile
orchestrale ample si intoarcerea la tema de deschidere, la mijlocul si la sfarsitul unei parti. A
continuat cu adaugarea altor elemente extrem de inovative, cum ar fi introducerea brusca a unei
teme linistite inainte de sectiunea de sfarsit, ceea ce marea in mod spectaculos efectul finalului.
Imaginatia sa debordanta si maiestria deosebita a artistului sunt ilustrate mai ales in simfoniile 39-
49.

Beethoven

Aparitia lui Ludwig van Beethoven (1770-1827) a fost rodnica pentru istoria simfoniilor si, in
general, pentru intreaga muzica. In calitate de discipol al lui Haydn, primele doua simfonii ale lui

23
Beethoven au reflectat traditia vieneza. Cea de-a treia simfonie, Eroica, a fost un punct de cotitura
in evolutia acestei forme muzicale. Aceasta a fost prima lucrare a compozitorului in care si-a
exprimat pentru prima data propriile idealuri, si nu a realizat pur si simplu o forma abstracta
prestabilita. Lucrarea reflecta diverse aspecte ale personalitatii compozitorului si este influentata
de mai multi factori, printre care surditatea artistului si revolutiile din Europa acelor vremuri. Cu
toate aceste, Eroica este, mai ales, o incercare indrazneata de solutionare a problemei – considerata
pana atunci insurmontabila – dezvoltarii perfectiunii atinse de Haydn si Mozart. Beethoven a
extins lungimea partilor si proportiile dramatice mult peste modelul clasic mai ales in Simfonia a
III-a si in majoritatea urmatoarelor.

Simfonia a IX-a a lui Beethoven este sinteza a doua concepte asupra carora artistul a lucrat decenii
intregi inainte de ale finaliza, respectiv amplasarea Odei bucuriei a lui Schiller ca expresia
idealului dragostei universale, si o simfonie ampla, fundamentala pe realizarile deja geniale ale
compozitorului. Primele trei parti ale simfoniei a IX-a sunt o expansiune a modelului clasic, dar
cea de-a patra nu se asemana cu nimic din ceea ce fusese creat inainte. Aceasta incepe prin
reluarea celor trei parti precedente, dar de care se indeparteaza si introduce patru solisti vocali si
un cor. Pe langa forta absoluta si inovatiile continue greu de imaginat, aspectul uman al muzicii lui
Beethoven a facut ca aceasta lucrare sa reprezinte una din principalele inspiratii pentru perioada
romantica, perioada in care idealurile subiective ale artistului erau duse pana la limita.

Printre compozitorii din afara traditiei austro-germane se numara giganti precum Piotr Ilici
Ceaikovski (1840-1893) care a pus bazele scolii simfonice ruse prin prelucrarea unor teme din
folclorul national si adaugarea unor melodii expresive si a unei orchestratii exceptionale, ceea ce i-a
adus o mare priza la public si multa celebritate.

Urmatoarea generatie de compozitori rusi, ca Serghei Prokofiev (1891-1953) si Nicolai Rimski-


Korsakov (1844-1908), au avut deja un fundament pe care sa construiasca, ceea ce a dus la o
dezvoltare importanta a simfoniilor rusesti ce a culminat in secolul XX prin creatiile lui Dimitri
Sostakovici (1906-1975).

In secolul XX simfoniile au trecut prin numeroase transformari si au devenit cu adevarat


internationale, preluand influente locale din diferite tari si devenind mai degraba expresia unei
forme muzicale mai largi, mai raspandite, decat o structura muzicala abstracta. Compozitorul
danez Carl Nielsen (1895-1931) a fost mare compozitor scandinav, dupa Berwald, si alaturi de
finlandezul Jean Sibelius (1865-1957) a introdus un element obiectiv limbajului romantic, care a
rezultat intr-o mare concentrare a formei si logicii. Ultima simfonie a lui Sibelius, a VII-a, combina
intr-o singura miscare de 20 de minute, patru fragmente conectate, fara nici o trecere. Cele noua
simfonii terminate de Gustav Mahler (1860-1911) i-a surprins pe multi contemporani ai artistului;
prin modul ironic si includerea folclorului austriac si a muzicii evreiesti, artistul a realizat o
armonie plina de neliniste, prevestind atonalitatea lui Arnold Schoenberg (1874-1951).

24
Compozitorul britanic Edward Elgar (1857-1934) s-a mentinut in traditia romantica, dar a avut o
voce extrem de originala si usor recognoscibila; era apreciat in Europa cu mult inainte de a fi
recunoscut in propria tara. Compozitorii britanici de mai tarziu, ca Ralph Vaughan Williams
(1872-1958) si William Walton (1902-1983) au avut mai mult succes in timpul vietii deoarece
romantismul de pe continent fusese deja asimilat in cultura lor nationala. Compozitorul britanic
Michael Tippet (1905-1997) a daramat mai multe bariere prin cele patru simfonii pe care le-a
compus; artistul era manat de dorinta de a perpetua spiritul lui Beethoven prin utilizarea unei
armonii clare si foarte distinctive.

Compozitorul ceh Anton Dvorák (1841-1904) a emigrat in SUA, unde a creat un stil de simfonii ce
imbina romantismul tarziu si muzica folclorica nationala. El a fost primul dintr-o serie de
compozitori europeni, ca Bohuslav Martinu (1890-1959), Schoenberg si Igor Stravinski (1882-1971)
ce avea sa-i influenteze pe americanii prin imigrantii lor.

Evolutia simfoniei americane a fost un rezultat al multor compozitori autohtoni care si-au facut
studiile la Paris: printre acestia Roy Harris (1889-1979), William Shuman (1910-1992) si Aaron
Copland (1900-1990). Simfonia americana a atins apogeul in Simfonia a IV-a a lui Charles Ives
(1874-1954) care a demarat procesul de combinare a diferitelor stiluri de muzici nationale printr-
un montaj evident, utilizand in mod organic marsurile militare, imnurile si propria sa pregatire
americana in traditia simfoniilor europene.

Sostakovici si-a dedicat o buna parte din viata compozitiei unor simfonii si lucrarile sale au starnit
critica oficiala, deoarece nu reprezentau idealurile comuniste ale lui Stalin. Compozitorul a
ripostat prin gesturi ironice cuprinse in muzica, luand adresa in deradere comunistii cu fanfarele si
parodierea marsurilor militare. In perioada anilor 1950 si 1960, Sostakovici a inceput sa fie
acceptat de conducere si in 1956, i-a fost decernat Ordinul Lenin.

La sfarsitul secolului XX numarul noilor simfonii a inceput sa scada, odata cu aparitia noului
curent avangardist. Printre cei mai importanti compozitori postbelici se numara compozitorul
polonez Witold Lutoslaski (1913-1994). Acesta a compus patru simfonii care, cu toate ca sunt
extrem de moderne din punct de vedere al limbajului armonic si inovative ca forma, continua sa fie
considerate simfonii datorita modului de utilizare si a apogeului materialului. Alti compozitori
postbelici sunt Robert Simpson (1921-1997), un breton care a creat cu acuratete, respectand
limbajul utilizat la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Chiar daca statutul simfoniei, ca forma standard, a suferit o depreciere semnificativa spre sfarsitul
secolului XX, pozitia sa dominanta pe parcursul a 200 de ani i-a conferit o pozitie logica filosofica
din muzica occidentala. Vocabularul muzical din ultimii ani ai secolului XX era fragmentata de

25
globalizarea culturilor si de greutatea acordata istoriei muzicii. Influenta rasariteana adusa de
compozitori ca John Cage (1912-1992) si Oliver Messiaen (1908-1992) a afectat conceptul evolutiei
discursive – structura muzicala devenind o stare de flux, in incercarea de a gasi noi forme care sa
cuprinda acesti factori. Acest proces este similar cu cel ce a dus la aparitia si dezvoltarea simfoniei
ca forma muzicala.

26