Metode si tehnici pe dezvoltare a CAPACITĂŢILOR COORDINATIVE Delimitări conceptuale Performanţa sportivă, privită ca rezultat superior obţinut într-o competiţie

oficială, este condiţionată de o serie de factori, cum ar fi: • capacitatea de efort a sportivului; • nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice de bază: viteză, forţă, rezistenţă, capacităţi coordinative, mobilitate-supleţe; • nivelul aptitudinilor psihointelectuale: atenţie, concentrare nervoasă, gândire, imaginaţie, memorie, anticipare, decizie; • psihoafective: rezistenţă la stres, stabilitate emoţională; • psihoreglatorii voliţionale: efort voluntar, perseverenţă, combativitate; • nivelul tehnico-tactic etc. În ceea ce priveşte calităţile motrice, specialiştii domeniului le împart în două mari categorii: 1. Calităţi motrice de bază sau capacităţi condiţionale: viteza, forţa şi rezistenţa - dependente, în principal, de substratul energetic. 2. Capacităţi coordinative, dependente, în principal, de calitatea sistemului nervos. La acestea se adaugă mobilitatea şi supleţea, calităţi ale aparatului locomotor considerate intermediare. Pentru a delimita terminologic cât mai precis capacităţile coordinative, trebuie să luăm în calcul multitudinea termenilor prezenţi în literatura de specialitate: • mişcarea de coordonare – se referă la schimbări ale poziţiei corpului sau ale diferitelor sale segmente în spaţiu şi în timp, ca rezultat al legării continue a diferitelor faze ale mişcării; • coordonarea psihomotrică - este legată de procesele neurofiziologice ce stau la baza mişcării; • coordonare – este o noţiune generală ce se referă la mişcările omului; • capacităţi coordinative - determinate de procesul de reglare şi control motric. Definiţii, caracteristici, forme de manifestare Def. Capacităţile coordinative desemnează, generic, un complex de calităţi preponderent psihomotrice, care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent. Capacităţile coordinative se exprimă în sfera gesticii şi facilitează învăţarea motrică, fiind legate de procesele de organizare, control şi reglare a mişcării. O bună coordonare reprezintă condiţia necesară execuţiei cât mai fidele cu putinţă a programului motric stabilit, ea depinzând, la rândul său, de precizia informaţiilor provenite de la analizatori, a căror integritate este esenţială. După Janner (1995), caracteristicile unei mişcări coordonate sunt:
1

necunoscute. mărturie a procesului de autoreglare. care se întrepătrund şi se completează reciproc: • o formă conştientă. care permite recepţionarea şi transmiterea informaţiilor privind rezultatele momentane şi finale ale actului motor. cursivitatea în execuţie. capacitatea de dirijare şi control al mişcării şi capacitatea de adaptare şi transformare a mişcării. prin capacităţile coordinative înţelegem capacitatea de învăţare. • continuitatea. ce implică transmiterea impulsurilor nervoase la nivelul musculaturii scheletice. cunoscute. care înregistrează programul mişcării efectuate şi transformările sale. Controlul execuţiei actului motor se realizează prin intermediul mecanismelor de feed-back. alimentate de informaţiile senzoriale (variaţii chimice. mecanice. căile de impuls „bătătorite". Def. • reajustarea senzorio-perceptiv-motrică. puse pe seama capacităţii de structurare a mişcării în timp. • elasticitatea musculară. R. • programarea desfăşurării mişcării. în funcţie de experienţele memorizate anterior.reacţia anticipativă. • o formă parţial automatizată. cu prevederea rezultatelor de moment şi a celor finale (anticiparea). prin fragmente de exerciţii motrice similare. • compararea informaţiilor la intrare {valoarea reală) cu programul acţiunii şi cu obiectivul prevăzut {valoarea nominală). manifestată în situaţiile învăţate. Astfel. • programarea desfăşurării mişcării. acesta intervine.n maţiilor venite pe calea analizatorilor. • procesul de control şi de reglare propriu-zis. dozarea corectă a parametrilor de forţă implicaţi în mişcare. În practică se cunosc două forme ale mişcării coordonate. prin valorificarea infor. care asigură distribuirea inervaţiei psihomotrice. totodată. • sincronizarea mişcărilor. ca expresie a capacităţii de înlocuire rapidă a excitaţiei cu inhibiţia.). înregistrate anterior. • echilibrarea mişcărilor. orientată spre tensionarea strictă a musculaturii implicate în mişcare. manifestată în cazul acţiunilor senzorio-motrice noi. Manno (1996) consideră că soluţia problemelor de coordonare impuse de un act motor sportiv constă în realizarea mai multor funcţii parţiale: • execuţia mişcării propriu-zise de către organele motorii. • îmbunătăţirea memoriei motrice. corticală. luminoase etc. Componentele capacităţii coordinative 2 • • • • . • precizia inervaţiei. subcorticală. selecţionate prin intermediul analizatorilor. schimbarea precisă a direcţiei.

putând chiar să necesite o întrerupere a mişcării. în condiţii relativ statice. îndeosebi coordonarea braţe . în menţinerea echilibrului. în sinteză. deplasării unghiulare şi accelerării segmentelor corporale. Se deosebesc: forme simple. săriturile în apă etc. cum se întâmplă în cazul fentelor.). citat de R. Aceasta este deosebit de importantă în învăţarea elementelor şi a procedeelor tehnice. în scopul consolidării celorlalţi analizatori. Se pot distinge două forme fundamentale de orientare: în raport cu obiectele în mişcare. acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul sporturilor de luptă. Această capacitate este strâns legată de capacităţile de orientare şi de reacţie. de reacţie la semnale prevăzute şi cunoscute. în care stimulii nu sunt cunoscuţi. respectiv dintre elementele şi procedeele tehnice specifice unor ramuri de sport (jocuri sportive. ritmică sportivă. Capacitatea de ritm şi tempo reprezintă aptitudinea individului de a-şi organiza în timp şi spaţiu execuţiile motrice. rolul analizatorului vestibular este determinant.). ciclism etc. diferenţiat al parametrilor dinamici. orientarea spaţio-temporală este foarte solicitată. capacităţile coordinative pot fi prezentate schematic: 3 . Manno.picioare . Capacitatea de orientare spaţio-temporală permite modificarea poziţiei şi mişcarea corpului în spaţiu şi timp. Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor (chinestezică) permite un control fin. canotaj. Capacitatea de reacţie rapidă presupune răspunsuri motrice rapide la diferiţi stimuli. ca gimnastica.• • După D. având în vedere intercondiţionările dintre componente şi finalităţile acestuia Capacitatea de combinare a mişcărilor permite stabilirea legăturilor dintre deprinderile motrice automatizate. temporali şi spaţiali ai mişcării. Blume (1981). în sporturile tehnico-compoziţionale (gimnastică artistică. însă automatizarea reduce considerabil rolul analizatorului vizual. în raport cu un anumit câmp de acţiune. sporturi de luptă sau sporturi la care mişcările sunt standardizate. în care câmpul de acţiune este mai redus. patinaj artistic). Capacitatea de echilibru presupune menţinerea corpului într-o anumită poziţie stabilă şi reechilibrarea acestuia în urma unor deplasări şi solicitări cu amplitudine mare. iar gama răspunsurilor posibile este foarte largă. forme complexe. Ea determină nivelul de tensiune corespunzător intensităţii. orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile. Capacitatea de transformare a mişcării permite ca programul motor al unei acţiuni în curs să poată fi adaptat sau modificat în funcţie de transformările neprevăzute şi complet neaşteptate ale situaţiei.trunchi şi ambidextria (întâlnită în atletism. Capacitatea de combinare a mişcărilor include şi coordonarea segmentară. precum şi a combinaţiilor tactice în care este necesară variaţia frecvenţei mişcărilor fără creşterea costului energetic. Capacitatea de orientare prezintă un rol important în jocurile în care sportivul trebuie să-şi adapteze continuu execuţiile în funcţie de coechipieri şi adversari. capacităţile coordinative sunt organizate sub formă de sistem.

• numărul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect. 3. dar mai ales gândirea creativă. Factori de natură psihologică: • capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării. convergentă şi divergentă. • calitatea analizatorilor implicaţi în recepţionarea informaţiilor. • viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferentt şi eferente. 2. mobilitatea şi combinaţiile dintre acestea). rezistenţa. Factori de natura biologică: • capacitatea de alternare a proceselor nervoase fundamentat (excitaţia şi inhibiţia). • gândirea. motrică şi psihică. • valoarea surselor energetice existente în organism. Factori de natură motrică: • nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (viteza.Factori care condiţionează capacităţile coordinative: Pot fi de natură biologică. 1. reprezentări). forţa. • calitatea proceselor cognitive (percepţii. 4 . • capacitatea de anticipare a evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se execută mişcarea (sub formă de reflex sau de răspuns stereotip învăţat sau de mişcări automatizate). • memoria (de scurtă şi de lungă durată). • calitatea inervaţiei musculare.

după o bună încălzire. pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative. determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi tempo.1. când organismul este pregătit pentru eforturile pe care le implică acest obiectiv. în procesul dezvoltării capacităţilor coordinative vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor. asigurarea pauzelor suficient de lungi. în antrenamentul sportiv se impun următoarele măsuri şi indicaţii metodice: accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice. când organismul posedă o adaptabilitate mai mare comparativ cu vârsta adultă (Tabelul 8. învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice noi şi stabilitatea acestora în timp. Capacităţi coordinative I I I I V V V 1. în mare măsură. în condiţii variate.Metodologia dezvoltării capacităţilor coordinative Dezvoltarea capacităţilor coordinative a dobândit o pondere crescută în procesul de antrenament. Importanţa capacităţilor coordinative rezidă în următoarele: influenţează. se va mări dificultatea acestuia. pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu. chiar în primele stadii ale învăţării. Aptitudinea de X X X X diferenţiere chinestezică. faţă de coordonarea integrală a mişcării şi a componentelor acesteia şi faţă de spontaneitatea schimbării situaţiei. favorizează efectuarea eficientă a actelor şi a acţiunilor motrice. favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului de înaltă performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative. în consecinţă. în schimb se va programa un număr mare de lecţii cuprinzând obiective de dezvoltare a diferitelor componente ale capacităţilor coordinative. Aptitudinea de X X 5 V I Clasa X B ă ie i . sporind exigenţele faţă de precizia mişcării. care să permită refacerea completă a capacităţii de efort (intervale optime). volumul de lucru pentru fiecare lecţie va fi mic. 3. favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice. pubertatea şi adolescenţa. odată cu extinderea pregătirii timpurii a tinerilor în diferite ramuri de sport. exerciţiile trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit. şi constituie un obiectiv prioritar încă din primul stadiu de instruire. dezvoltarea capacităţilor coordinative trebuie programată la începutul lecţiei de antrenament. perioadele cele mai favorabile pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative sunt copilăria.). Aptitudinea de X X X coordonare sub 2. Aptitudinea de X X X 4. spaţială.

1. Prezentăm. Harre şi completat de noi. în continuare. Aptitudinea de X X X X t diferenţiere e chinestezică. Aptitudinea de X X X 4. dezvoltarea componentelor capacităţilor coordinative specifice fiecărei ramuri de sport. după Matveev.). 1978) EHÎK Procedee metodice pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative Procesul dezvoltării capacităţilor coordinative poate fi orientat în două direcţii: dezvoltarea capacităţilor coordinative în general. Apitudinea de X X X F coordonare sub e 2. Aptitudinea X X X de orientare spaţială 6.2. Aptitudinea de X X 1. spaţială. citat de D. Perioadele propice dezvoltării capacităţilor coordinative (după Hirtz. un tabel cuprinzând procedeele metodice necesare dezvoltării capacităţilor coordinative (Tabelul 8. în vederea atingerii acestor deziderate. se apelează la metode generale şi la metode speciale.5. 3. în care se va pune accent atât pe creşterea complexităţii exerciţiilor. 6 . Aptitudinea de X X X 5. ► Metode generale Metoda utilizată cu frecvenţa şi eficienţa cea mai mare este metoda exersării în condiţii standard şi în condiţii variate. Aptitudinea X X X de orientare spaţială 6. cât şi pe reducerea sau creşterea numărului de informaţii furnizate de analizatori. Aptitudinea de X X Tabelul 8.

folosirea unor poziţii.aruncarea obiectelor (mingi. acus tici.efectuarea unor mişcări suplimentare la săriturile exerciţiilor prin creşterea din gimnastică. din poziţii poziţii de plecare variate (ghemuit. situaţii şi mişcări neobişnuite. d) Dezvoltarea capacităţii de echilibru presupune: utilizarea exerciţiilor care solicită echilibrul corpului sau al unor aparate controlate de sportivi.Procedee. loviri ale mingii la distanţe şi din poziţii diferite.Procedeul metodic Exerciţii Folosirea unor .2.jocuri cu echipe mai slabe sau mai puternice adversari diferiţi ca utilizarea unor planuri şi acţiuni tactice diferite Efectuarea .slalom (schi) pe teren denivelat variate de mediu.sărituri în înălţime prin diverse procedee procedeelor de execuţie aruncări diferite la poartă sau la coş Efectuarea . înainte de aterizare Folosirea unor . disc. a două deprinderi cunoscute. se utilizează metoda exersării. folosirea unor spaţii diferite de cele standard. parţială sau totală.tenis pe diferite suprafeţedezvoltării capacităţilor cu Tabelul 8. cu accentuarea anumitor secvenţe.exerciţii din jocuri fără dribling sau cu un singur procedeelor tehnice şi a dribling . utilizarea exerciţiilor de acrobatică elementară. jocuri pregătitoare şi dinamice în care se efectuează pe terenuri reduse Efectuarea . în condiţii standard şi variate.efectuarea exerciţiilor de gimnastică în Schimbarea . greutate) cu exerciţiilor cu mâna opusă celei segmentul preferate .structuri în joc. chinestezici într-o formă progresiv-complexă. coordonarea segmentară între membrele inferioare şi superioare. exerciţiile asimetrice. neobişnuite pentru culcat) Efectuarea .canotaj pe apă cu valuri exerciţiilor în condiţii .start cu spatele la direcţia de alergare. c) Dezvoltarea capacităţii de diferenţiere chinestezică presu pune: utilizarea exerciţiilor care impun o creştere progresivă a nivelului de precizie sau de împingere (sărituri la înălţimi şi distanţe diferite). a) Dezvoltarea capacităţii de combinare şi cuplare a mişcărilor presupune: cuplarea progresivă. cu menţiunea că exerciţiile trebuie să fie selecţionate după anumite criterii. tactili. b) Dezvoltarea capacităţii de orientare spaţio-temporală presu pune: deplasarea în spaţii şi pe distanţe prestabilite.utilizarea exerciţiilor care impun reacţia la stimuli vizuali. metodice necesare coordinative ► Metode specifice Pentru dezvoltarea fiecărei componente a capacităţilor coordinative.desfăşurarea acţiunilor de atac sau a altor de execuţie Limitarea spaţiului structuri de joc de tempo .exerciţii pentru corectarea tehnicii înlănţuirilor acestora cu Schimbarea .alergări în tempo variat şi cu variante de alergare tempoului şi a sistemului . 7 . e) Dezvoltarea capacităţii de reacţie motrică presupune: . combinarea unor deprinderi ce solicită diferite rezistenţe.

Instrucţiuni pentru examinator: plasarea înaintea subiectului. cronometrul porneşte în momentul în care orice sprijin încetează.aprecierea capacităţii de menţinere a unei poziţii de echilibru. cu gamba liberă flectată şi apucată cu mâna de aceeaşi parte şi cu celălalt braţ ridicat (în scopul menţinerii echilibrului). imitând pasărea flamingo. producerea contactului cu solul. . Atenţie: .3. pentru a se plasa în poziţia corectă. realizarea unor trasee mai puţin cunoscute. cu înălţimea de 4 cm. a). accentuări acustice ale ritmurilor de execuţie. ► cronometrul se porneşte în momentul în care subiectul este în echilibru.un dispozitiv în formă de „T" aşezat invers. g) Dezvoltarea capacităţii de ritmicizare (simţul ritmului) presu pune: utilizarea variaţiilor de ritm în exersare. pe axul longitudinal ai şipcii. subiectul va încerca să-şi păstreze echilibrul în această poziţie timp de 1 minut (Fig. un cronometru fără întoarcere automată la „0". acordarea unei încercări pentru familiarizarea subiectului cu instrucţiunile şi pentru a avea siguranţa că acestea au fost bine 10 înţelese. ■ Testul de apreciere a distanţei Obiectiv: . b).f) Dezvoltarea capacităţii de transformare a mişcărilor presu pune: crearea unor situaţii de joc în care sunt cerute modificări neprevăzute de acţiune (fente). Instrucţiuni pentru subiect: subiectul stă pe un picior (la alegere). cronometrul reporneşte şi proba se reia până când se scurge un minut. cu orice segment) şi atrage după sine o penalizare. lăţimea de 3 cm şi lungimea de 50 cm. iar testul se reia după reechilibrarea acestuia.un număr de 15 dezechilibrări în primele 30" duce la suspendarea testului (subiectul nu este capabil să efectueze testul). Materiale:. testul se întrerupe la fiecare pierdere a echilibrului (pierderea contactului dintre gambă şi mână. pentru a-şi păstra echilibrul. cu posibilitatea de a-l repune în funcţiune pentru numărători consecutive.testul nu se aplică subiecţilor cu vârstă mai mică de 7 ani. subiectul se sprijină pe antebraţul examinatorului (Fig. fără niciun ajutor. Notare: se numără încercările necesare subiectului (nu şi căderile). de exemplu: 5 încercări = 5 puncte. timp de 1 minut. refacerea unor frecvenţe de mişcare. cu variaţii ale mediului. 8. EOBH Instrumente şi teste utilizate în evaluarea capacităţilor coordinative Verificarea capacităţilor coordinative se poate realiza prin aplicarea de instrumente şi teste de evaluare a calităţii sportivului. ► cronometrul trebuie oprit imediata iubiectul îşi pierde echilibrul. ■ Testul de echilibru „Flamingo" Obiectiv: . Materiale: 8 . 8.3.aprecierea capacităţii de diferenţiere kinestezică.

■ Testul de viteză-coordonare „Naveta" (10 x 5 m) Obiectiv: . notând în dreptul valorii măsurate deviaţia (stânga/dreapta). subiectul aleargă cât mai repede posibil până la o linie aflată la 5 m distanţă.).aprecierea capacităţii de orientare spaţio-temporală. . dacă punctul C este între A şi B.este necesar un spaţiu de minimum 12 m lungime şi de 7-8 m lăţime. la semnalul de plecare.se măsoară distanţa BC şi se notează valoarea în centimetri. parcurge distanţa înapoia subiectului. Materiale: 9 . cu ochii închişi (în absenţa controlului vizual). antiderapantă. Raportat la etalon. Instrucţiuni pentru subiect: pornind din punctul „A". proba se efectuează o singură dată (Fig. dacă nu există deviaţie. un segment de dreaptă AB de 5-7 m. . pe care o depăşeşte cu ambele picioare şi revine la linia de plecare (acesta reprezintă un ciclu). pentru a-i elimina acestuia teama de lovire sau de cădere. jaloane. Instrucţiuni pentru examinator: se înlătură orice sursă sonoră care i-ar putea permite subiectului orientarea în spaţiu. în poziţia „start din picioare". cu menţinerea direcţiei deviaţiei (dreapta/stânga). cretă. Se acordă note conform tabelului 8. 8. în cazul punctului b). Notare: se măsoară distanţa dintre „x" şi fiecare dreaptă. subiectul merge pe linia trasată până la extremitatea „B". cu semnul +.rezultatul de la punctul a) . cronometrul se opreşte în momentul în care subiectul depăşeşte cu ambele picioare linia de plecare şi se opreşte la încheierea celui de-al 5-lea ciclu. astfel: cu semnul -. desenat pe sol. trebuie efectuate 5 astfel de cicluri. fără denivelări sau obstacole. subiectul se opreşte când apreciază că a ajuns în punctul „B" şi aşteaptă măsurarea distanţei (Fig. Notare: .se trasează un „x" la mijlocul liniei care uneşte vârfurile picioarelor subiectului. trebuie păstrată direcţia şi respectată distanţa. subiectul se opreşte când consideră că a parcurs cei 6 m. ■ Testul de orientare spaţio-temporală „Matorin" (10x5m) Obiectiv: .şi la coordonarea vestibu-lar-motorie. Imaginăm o perpendiculară dusă din acest punct pe segmentul AB sau pe prelungirea lui (se obţine punctul C). când subiectul s-a oprit. ruletă. un cronometru. cu vârful picioarelor atingând extremitatea „A" a segmentului. 8.5).se măsoară distanţa XC.4. dacă punctul C este pe prelungirea AB. Materiale: o suprafaţă curată. se măsoară deviaţia de la punctul „B".ruletă. cu 0.aprecierea nivelului de coordonare în regim de viteză. Instrucţiuni: subiectul se plasează înapoia liniei de plecare.3. Atenţie: . se evidenţiază aspecte referitoare la coordonarea kinestezică .

capacitatea de orientare spaţio-temporală. adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate. volumul exerciţiilor pentru fiecare lecţie trebuie să fie mic. în dezvoltarea capacităţilor coordinative. în orice lecţie şi cu o varietate de mijloace. subiectul intră în cerc. de bază fiind metoda exersării. se ridică o perpendiculară până la intersecţia cu cercul şi se citeşte valoarea rotaţiei în grade (Fig. care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi. capacitatea de transformare a mişcării. mediu . riglă. trebuie să se respecte câteva reguli metodice: stăpânirea unui bagaj vast de deprinderi motrice. dar trebuie să se lucreze des. capacitatea de ritm şi tempo. 10 . bine .compas. pe care se înscriu gradaţiile: 45°. se marchează mijlocul distanţei dintre tălpile subiectului şi se ridică o perpendiculară care intersectează cercul. care este redată prin bătăi din beţişoare sau prin bătăi di palme. testul de orientare spaţio-temporală „Matorin". dezvoltarea capacităţilor coordinative se va face la începutul lecţiei. prin valorificarea deprinderilor motrice existente. capacitatea de echilibru. Instrucţiuni: se trasează pe sol un cerc cu raza de 20 cm. 180°. Capacităţile coordinative pot fi măsurate utilizând o serie de tehnici şi de teste de evaluare. foarte bine . cu rotaţie în jurul axei longitudinale a corpului. se aşază rigla la mijlocul distanţei dintre tălpi.4 puncte. spre partea îndemânatică.1 punct.5 puncte. creşterea treptată a complexităţii exerciţiilor. Factorii care condiţionează capacităţile coordinative sunt de natură biologică.6). suficient . ■ Testul de ritm Subiecţii trebuie să reproducă cât mai exact o structură ritmică prezentată de examinator. pauzele dintre exerciţii trebuie să permită refacerea organismului. testul de ritm. 90°. 8. alcătuită din opt timpi (V2. motrică şi de natură psihică. V8» apoi 1 V8. 270°. Notare: se acordă nota conform tabelului 8.3 puncte. 360°. cretă. subiectul efectuează o săritură pe verticală. Capacităţile coordinative se pot dezvolta la orice vârstă. înaltă. RECAPITULARE Ş1 FIXARE Capacităţile coordinative reunesc un complex de calităţi preponderent psihomotrice. specifice diferitelor tipuri de activităţi. Notare: se vor acorda calificative şi note corespunzătoare acestora. testul de apreciere a distanţei. 1A.2 puncte. testul de viteză-coordonare „Naveta". dintre care amintim: testul de echilibru „Flamingo". apoi V2). după o încălzire prealabilă. după cum urmează: ► insuficient . capacitatea de reacţie rapidă. după aterizare. Metodele utilizate pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative se adresează fiecărei componente. alegerea exerciţiilor astfel încât să nu provoace crisparea subiecţilor. capacitatea de diferenţiere a mişcărilor (chinestezică). Componentele capacităţilor coordinative: capacitatea de combinare a mişcărilor.4.

în sens larg (generic). Supleţea reprezintă o aptitudine fizică care permite realizarea unor mişcări cu amplitudini optime. Vom folosi termenul mobilitate. Mobilitatea este o aptitudine fizică caracteristică mişcării. Mobilitatea este de două feluri: activă şi pasivă. rezultată din mobilizarea capetelor articulare ale oaselor ce constituie o articulaţie. Mobilitatea pasivă se realizează într-o articulaţie cu ajutorul unei forţe externe. © Enumera factorii care condiţionează capacităţile coordinative. © Enumera trei teste utilizate pentru evaluarea capacităţilor coordinative. precizie. împreună. Mobilitatea este o calitate a articulaţiilor corpului. Ea condiţionează amplitudinea. la efectuarea eficientă a procedeelor tehnice (calitatea mişcării). semi-mobilă sau fixă) determină şi gradele de libertate în care se pot mobiliza segmentele implicate în mişcare. în funcţie de cerinţele execuţiei procedeelor tehnice specifice ramurilor de sport. urmate de revenirea sau de menţinerea segmentului în punctul maxim de întindere. Supleţea este determinată de elasticitatea muşchilor. Mobilitatea se măsoară în grade. Mobilitatea permite ca mişcările cu segmentele corpului să fie efectuate cu amplitudini diferite. O Prezintă aspectele metodice privind dezvoltarea capacităţilor coordinative. 9 Mobilitatea si supleţea calităţi ale aparatului articular şi musculo-ligamentar ESH Definiţii şi forme Mişcările posedă caracteristici care le conferă eficienţă şi expresivitate. în orice mişcare şi determină eficienţa acesteia. în funcţie de unghiurile descrise de segmentele implicate în mişcare. sau mobilitate-supleţe 11 . cursivitatea şi expresivitatea mişcărilor. care poate fi dezvoltată de partener. viteză şi rezistenţă. de gradul de tensiune al acestora (muşchi antagonişti). Ambele puncte de vedere susţin că mobilitatea şi supleţea sunt calităţi ale mişcărilor. Mobilitatea şi supleţea2 sunt calităţi care constituie un sistem unitar. în direcţii determinate de profilul tehnicii de execuţie. de aparat sau de greutatea Unii autori consideră că mobilitatea şi supleţea sunt trăsături ale oricărei mişcări.EVALUARE O Defineşte capacităţile coordinative. © Identifică acele componente ale capacităţii coordinative care se regăsesc în sportul pe care îl practici şi precizează importanţa lor. alături de coordonare. mobilă. Mobilitatea activă constă în efectuarea autocondusă a mişcărilor cu amplitudini maxime. iar alţii le consideră drept calităţi motrice. Anatomia capetelor articulare şi forma acestora (în funcţie de tipul articulaţiei. Cap. Sistemul mobilitate-supleţe contribuie. forţă. în timp ce supleţea este o caracteristică a aparatului musculo-ligamentar. condiţionându-se reciproc. în mare măsură datorită mobilităţii şi supleţei1. Ambele sunt calităţi care se manifestă.

dereglări funcţionale articulare.elasticitatea capsulei . zul zilei. prin contracţia fluenţează diferit niştiior la acţiunea supleţea. derabil mai reduse decât mobilitatea şi supleţea. sau decât cele în vârstă. Prin urmare. coordonarea între . mobilitatea determină în mod direct expresivitatea mişcărilor. propriului corp. Se recomandă efectuarea unor mişcări de întindere legate (repetate). la temperaturi optime. vârstă starea de încordare . în unele ramuri de sport. Pentru dezvoltarea mobilităţii. Tabelul 9. de mediu. Dezvoltarea exagerată a mobilităţii. Factorii enumeraţi trebuie luaţi în considerare în procesul de planificare a lecţiilor. Exerciţiile care implică mişcări active se pot efectua simplu sau cu arcuire.tipul de articulaţie şi sex mobilitatea şi (de excitaţie) relaxare (de (mobilă. nice executate. se folosesc exerciţii de întindere activă şi pasivă. periferici (de natură biomecanica). urmele exerciţiilor se însumează şi mobilitatea creşte progresiv. deoarece.1. de vârstă şi de sex (Tabelul 9. Acest tip de mobilitate permite efectuarea mişcărilor cu amplitudine mai mare decât în cazul mişcărilor autoconduse. cum sunt gimnastica artistică. nu reprezintă un aspect pozitiv. prin amplitudinea efectuării acestora. dimineaţa fiind starea de oboseală. exerciţiile de mobilitate trebuie efectuate în serii de 10-15 repetări. decât băieţii.). complexitatea .1. şi se reduc la activare. O metodă de mărire a supleţei musculare este cea cunoscută sub numele de 12 . inhibarea reacţiei . supleţea cresc sau de semimobilă sau fixă). prin stabilirea de obiective privind dezvoltarea mobilităţii şi a supleţei în structurile antrenamentului sportiv. expunere la accidente etc.starea afectivă. Exerciţiile de mobilitate şi supleţe trebuie să fie precedate de o bună încălzire. care. nataţia. Mobilitatea condiţionează calitatea mişcării. Factori centrau Factori periferici Factori de mediu. amplitudinea crescând de la o serie la alta. scăzute. peste limitele anatomice ale articulaţiilor. fiind un factor important pe care se sprijină învăţarea şi perfecţionarea tehnicii de execuţie a deprinderilor motrice. EEHI Factori care influenţează mobilitatea şi supleţea Mobilitatea şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (de natură psihofiziologică). de stă la baza nivelului capacitatea de fort.copiii au o mobilitate relaxare (integrarea acţiunea forţelor mai mari decât agonişti şi antagonişti) în învingere sau de cedare). ESI Metodica dezvoltării mobilităţii şi a supleţei Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a favoriza efectuarea procedeelor tehnice din ramurile sportive sau dobândirea altordeprinderi de bază şi aplicative (amplitudine. deoarece implică laxitate articulară.fetele au o mobilitate . la fel şi în cazul celor pasive. gimnastica ritmică sportivă.ritmul celor 24 de apărare.pentru a scoate în evidenţă diferenţele dintre cele două componente. cursivitate şi expresivitate). patinajul artistic etc. în funcţie de forma şi de structura acestora. chilor. Formele de mobilitate se regăsesc în execuţia procedeelor tehnice. de la o repetare la alta.

se recomandă ca exersarea să se facă individual. deoarece fiecare dintre ele acţionează în anumite direcţii. relaxarea (relativ totală) şi întinderea lentă. trebuie să se conştientizeze mişcarea („să se simtă întinderea"). stretchingul se aplică întâi muşchilor agonişti şi apoi anta-gonişti. neimplicând nicio contraindicaţie articulară. * 13 .. se recomandă folosirea tuturor tipurilor de exerciţii prezentate în figura 9.. această poziţie trebuie menţinută. Tipuri de exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii Pentru dezvoltarea mobilităţii se recomandă respectarea următoarelor cerinţe şi indicaţii metodice: • exerciţiile pentru dezvoltarea mobilităţii vor fi selecţionate în i^.1. 1983). în mod pasiv. Muşchiul sau grupa de muşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în poziţie de întindere între 10 şi 80 de secunde (după S. întinderea muşchilor trebuie să se facă după un program zilnic individualizat (B. deşi ar fi indicat chiar zilnic. Solveborn.. pe cât posibil. întotdeauna.1. se recomandă câte o repetare pentru fiecare grupă de muşchi ce urmează a fi solicitată în mod direct. în serii de 3 repetări la grupele musculare solicitate în lecţie (Solveborn. precum şi de nivelul de pregătire al executanţilor. Anderson. antrenamentul de stretching se efectuează de cel puţin trei ori pe săptămână. Acest exerciţiu. 1983). 9. se consideră că eficienţa cea mai mare a stretchingului se obţine când este efectuat la sfârşitul procesului instructiv-edu-cativ. funcţie de cerinţele fiecărei ramuri de sport sau deprinderi mo-ob . Fig. repetat de 3-4 ori.>r trjCe de bază şi aplicative. 1983) până se ajunge la o poziţie de uşor disconfort. Aplicarea stretchingului trebuie făcută ţinând cont de următoarele indicaţii: întinderea muşchiului se realizează pe fond de relaxare şi.stretching. este foarte eficient. poziţiile iniţiale trebuie să fie comode (relaxante). care are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei trepte: contracţia statică. în procesul dezvoltării mobilităţii. >' . în poziţia de întindere maximă nu se vor efectua arcuiri. la începutul acţionării specifice.

Mobilitatea coloanei vertebrale se măsoară în^ plan anterior. se impune o bună încălzire a aparatului locomotor (până la apariţia transpiraţiei) şi. se citeşte mărimea răsucirii (în grade). se recomandă şi folosirea exerciţiilor de forţă. în condiţii de temperatură aflată în limitele de confort.dreapta) se măsoară cu ajutorul unui cerc gradat. dar şi a celor de tehnică cu amplitudine maximă.2). Se măsoară şi se notează cu + (plus) numărul de centimetri care depăşesc suprafaţa de sprijin. luând drept indicator segmentul corpului care se deplasează. a articulaţiilor asupra cărora se va acţiona în lecţia respectivă. la încălzire (stretching) sau între exerciţiile de forţă sau rezistenţă. înainte de efectuarea exerciţiilor de mobilitate. distanţa de la vârful degetelor până la suprafaţa de sprijin (Fig. în special. se caută atingerea cu degetele mâinilor a vârfurilor degetelor membrelor inferioare sau depăşirea acestora. deoarece exerciţiile nu mai au eficienţa dorită. se recomandă să fie executate după încălzire sau după realizarea temelor şi a obiectivelor lecţiei. în plan posterior.(minus). paralel cu exerciţiile de mobilitate. din poziţia stând sau din aşezat cu picioarele întinse. mobilitatea se verifică prin poziţia pod. măsurându-se distanţa dintre pubis şi suprafaţa de sprijin. fapt care impune acţionarea sistematică în decursul acestei vârste. după care efectuează răsucirea spre dreapta sau spre stânga. este indicat să se evite lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii când organismul este obosit. Mobilitatea în plan anterior se poate măsura din poziţia aşezat cu picioarele întinse. RECAPlTUOBwţXAiŞ 14 . aşezată între părţile inferioare ale picioarelor. construit dmtr-un raportor şi o riglă prinsă la mijlocul laturii drepte a acestuia. măsu-rându-se distanţa dintre mâini şi picioare. Mobilitatea în articulaţiile coxo-femurale se verifică în plan antero-posterior sau în plan lateral. iar cu . după eforturi de forţă sau rezistenţă. 9. împingându-se un cursor pe o riglă gradată. cunoscut fiind că aceasta se pierde foarte repede. se poate folosi un raportor simplu. continuându-se apoi pentru menţinerea acesteia. Mobilitatea prin răsucirea coloanei vertebrale (stânga . în centrul căruia stă executantul cu membrele superioare întinse înainte. mobilitatea se dezvoltă relativ uşor până la vârsta de 15 ani. Măsurarea mobilităţii se realizează începând din poziţia anatomică (poziţia naturală a segmentului) până în poziţia maximă în care ajunge segmentul.se va căuta efectuarea exerciţiilor speciale pentru mobilitate. asupra mobilităţii trebuie să se acţioneze zilnic (1-2 ore/zi). exerciţiile de mobilitate se efectuează în prima parte a lecţiei. iar ca temă de lecţie. JSEKM Evaluarea mobilităţii şi a supleţei Principalul instrument pentru măsurarea mobilităţii este gonio-metrul. în lipsa acestui aparat. în poziţia stând cu picioarele întinse.

cu rol în pregătirea pentru efort şi pentru creşterea supleţei aparatului musculo-ligamentar. O Prezintă un complex format din patru exerciţii destinate dezvoltării mobilităţii şi a supleţei în disciplina sportivă pe care o practici. periferici (de natură biomecanica). © Enumera factorii care determină mobilitatea şi supleţea. Metodele pentru dezvoltarea mobilităţii implică şi acţiuni pentru dezvoltarea supleţei. apoi precizează tipurile acestora. Probele pentru măsurarea mobilităţii şi a supleţei trebuie aplicate în sistem pentru marile articulaţii şi la mişcările frecvent implicate în activităţile motrice. EVALUARE O Defineşte mobilitatea şi supleţea. © Identifică probele pentru mobilitate şi supleţe aplicate în disciplina sportivă pe care o practici. 15 . Mobilitatea şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (de natură psihofiziologică). Stretchingul reprezintă o metodă bazată pe întinderea muşchilor şi a tendoanelor.• Mobilitatea articulară şi supleţea musculo-ligamentară sunt calităţi ale aparatului locomotor şi determină eficienţa mişcărilor. de vârstă şi de sex. de mediu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful