You are on page 1of 63

UNIVERSITATEA „BABEŞ - BOLYAI“ CLUJ - NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Lector dr. Gyula Fábián

DREPT COMUNITAR INSTITUŢIONAL

Syllabus

Anul II de studiu
Semestrul I
Anul universitar 2005-2006

Învăţământ la distanţă

Cluj-Napoca

2004
Cuprins

Prezentarea generală a cursului


1. Obiectul disciplinei
2. Obiectivele principale ale cursului
3. Structura „Îndrumarului de studiu individual“
4. Bibliografie generală
5. Abrevieri

Modulul 1: Organizaţia internaţională


Unitatea 1: Definiţia, caracteristicile şi clasificarea organizaţiilor internaţionale
Unitatea 2: Cele mai importante organizaţii internaţionale din punctul de vedere al
studierii dreptului comunitar

Modulul 2: Scurt istoric al înfiinţării şi activităţii UE


Unitatea 1: Perioada anterioară celui de al II-lea război mondial
Unitatea 2: Etapele creării şi dezvoltării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

Modulul 3: Aderarea de noi state la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană


şi ieşirea statelor din aceste structuri
Unitatea 1. Aderarea la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană
Unitatea 2: Statutul României faţă de CE
Unitatea 3: Ieşirea din Comunităţile şi Uniunea Europeană

Modulul 4: Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului comunitar


Unitatea 1: Definiţia şi principiile fundamentale ale dreptului comunitar
Unitatea 2: Izvoarele dreptului comunitar
Unitatea 3: Aplicarea dreptului comunitar în timp, spaţiu şi persoanelor

Modulul 5: Instituţiile comunitare


Unitatea 1: Consiliul European
Unitatea 2: Consiliul Uniunii Europene
Unitatea 3: Comisia Europeană
Unitatea 4: Parlamentul European
Unitatea 5: Procesul legislativ comunitar
Unitatea 6: Curtea de conturi

Modulul 6: Justiţia comunitară


Unitatea 1: Curtea de Justiţie Europeană şi Tribunalul de primă instanţă
Unitatea 2: Drept procesual comunitar
Unitatea 3: Principalele acţiuni exercitate în faţa instanţelor comunitare

Modulul 7: Realizarea obiectivelor fixate de tratatele de înfiinţare ale CE şi UE


Unitatea 1: Cele patru libertăţi fundamentale
Unitatea 2: Pilonii II şi III al Uniunii Europene

PREZENTAREA GENERALĂ A CURSULUI

2
1. Obiectul disciplinei

Dreptul instituţional comunitar este o disciplină de învăţământ universitar care studiază


ansamblul normelor juridice care reglementează înfiinţarea Comunităţilor Europene şi a
Uniunii Europene, structura instituţiilor, organelor comunitare şi funcţionarea acestora.
Este o disciplină fundamentală în raport cu celelalte discipline de drept comunitar (drept
comunitar al afacerilor, drept comunitar agrar etc.), iar în perspectiva aderării la Comunitatea
Europeană, şi pentru disciplinele clasice care studiază dreptul intern în vederea delimitării
concrete a competenţelor statale de cele comunitare.

2. Obiectivele principale ale cursului

Ca disciplină de învăţământ, concentrată la maximum în acest „Îndrumar pentru studiu


individual“, cursul de „Drept instituţional comunitar“ are ca principale obiective introducerea
studenţilor în studiul şi cunoaşterea noţiunilor de bază ale dreptului comunitar (care fiind un
drept supranaţional nu se confundă cu dreptul intern sau dreptul internaţional public), în
familiarizarea cu terminologia de specialitate şi cu modul de funcţionare a Comunităţilor
Europene, Uniunii Europene şi a instituţiilor comunitare.
„Îndrumarul de studiu individual“ oferă studenţilor reperele principale de învăţare şi
autoverificare pe baza structurii rezumative a informaţiei cuprinse în fiecare modul, respectiv
unităţi de studiu cuprinse în Programa analitică a disciplinei şi a cursurilor tipărite menţionate
în bibliografie. Aprofundarea „Dreptului instituţional comunitar“ însă trebuie făcută prin
studierea reală a bibliografiei recomandate şi nu se limitează la lectura acestui „Îndrumar“.

3. Structura „Îndrumarului de studiu individual“

„Îndrumarul“ disciplinei „Drept instituţional comunitar“ este realizat pe 7 module:


Modulul 1: Organizaţia internaţională
Modulul 2: Scurt istoric al înfiinţării şi activităţii UE
Modulul 3: Aderarea de noi state la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană şi
ieşirea statelor din aceste structuri
Modulul 4: Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului comunitar
Modulul 5: Instituţiile comunitare
Modulul 6: Justiţia comunitară
Modulul 7: Realizarea obiectivelor fixate de tratatele de înfiinţare ale CE şi UE

Fiecare modul cuprinde un număr de capitole sub forma unor „unităţi de studiu“ în care
sunt prezentate în mod rezumativ temele cele mai importante, care constituie fondul de idei ce
trebuiesc studiate, însuşite, aprofundate şi explicate pe baza studiului individual. La fiecare
„unitate de studiu“ sunt formulate obiectivele, noţiunile cheie, temele, iar la finalul fiecărui
modul este recomandată bibliografia şi sunt formulate întrebări (simple sau gen chestionar).

4. Bibliografie generală

Dintre titlurile menţionate poate fi studiat oricare, cu condiţia acoperirii tematicii indicate
şi cu atenţie la noutăţile legislative (modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam, Tratatul
de la Nisa, Tratatele de aderare din 2004), pentru a se putea răspunde la întrebările formulate.
Sursa bibliografică principală este: Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar,
Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004.

3
Celelalte titluri sunt următoarele:

n Gyula FÁBIÁN, Curtea de Justiţie Europeană, instanţă de judecată supranaţională,


Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002;
n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar. Justiţia comunitară. Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999;
n Roxana MUNTEANU, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996;
n Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
n Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
n Un concept românesc privind vitorul UE, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.
n Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 1999, 2002.
n Marţian I. NICIU, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura „Chemarea“
Iaşi, 1994.

De asemenea este binevenită studierea oricărui curs universitar din ţările membre ale CE,
cu condiţia să fie editată în perioada 2001-2004.

Adrese de internet importante:


http://europa.eu.int
http://curia.eu.int
www.mie.ro
www.infoeuropa.ro

5. Abrevieri

AELS - Asociaţia Europeană a Liberului Schimb


AUE - Actul Unic European
BCE - Banca Centrală Europeană
BEI - Banca Europeană de Investiţii
CE - Comunitatea Europeană
CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEDO - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale
CEE - Comunitatea Economică Europeană
CJE - Curtea de Justiţie Europeană
Culegere - Culegerea jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europene
ECOSOC - Economic and Social Comittee
EFTA - European Free Trade Association
EURATOM - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
FAO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
GATS - Tratatul multilateral pentru comerţ şi servicii
GATT - Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
JOCE - Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
JOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
lb. proc. - limba procesuală
NATO - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
OECE - Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

4
ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite
SEE - Spaţiul Economic European
SN - Societatea Naţiunilor
TA - Tratatul de la Amsterdam
Trat. CE - Tratatul instituind Comunitatea Europeană
Trat. CECO - Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
Trat. EURATOM- Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
Trat. CEE - Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană
Trib. - Tribunalul sau Curtea de primă instanţă, ori Tribunalul de primă
instanţă
UE - Uniunea Europeană
UEO- Uniunea Europei Occidentale
WTO - World Trade Organization (Organizaţia Mondială a Comerţului)

Modulul 1: Organizaţia internaţională

5
Obiective:
1. Prezentarea definiţiei şi elementelor definitorii ale organizaţiilor internaţionale
2. Clasificarea organizaţiilor internaţionale
3. Prezentarea organizaţiilor internaţionale cele mai importante din punctul de vedere al
studiului dreptului comunitar

Ghid de studiu
Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 3 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în
ordinea prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor
parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru
ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc..
După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia
informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi
la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1. Definiţia, caracteristicile şi clasificarea organizaţiilor internaţionale

Obiective:
1. Înţelegerea entităţii de organizaţie internaţională ca subiect al dreptului internaţional
public.
2. Cunoaşterea elementelor definitorii şi ale caracteristicilor organizaţiilor internaţionale.
3. Efectuarea distincţiei între organizaţiile internaţionale guvernamentale, singurele care
au personalitate juridică internaţională, de cele neguvernamentale.
4. Cunoaşterea criteriilor de clasificare ale organizaţiilor internaţionale şi încadrarea
Comunităţilor Europene pe baza acestora în diferite categorii de o.i..

Organizaţia internaţională (în continuare o.i.) este o asociaţie de state suverane care
urmăresc realizarea unui scop comun, constituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie
(statut), cu organe proprii, care are o personalitate juridică distinctă de ceea a statelor membre.
Elementele definitorii ale organizaţiei internaţionale sunt:
1. Este o asociaţie liberă de state.
2. Are un tratat de constituire, care reprezintă de cele mai multe ori statutul organizaţiei.
3. Are organe proprii permanente şi organe cu întruniri periodice.
4. Are personalitate juridică (specializată şi limitată) ceea ce îi asigură o autonomie
funcţională.
5. Este instrument de cooperare internaţională.
Clasificarea organizaţiilor internaţionale:
1. După deschiderea lor: cu vocaţie de universalitate (ONU) şi regionale (Liga Arabă).
2. După competenţa lor: cu c. generală (ONU) şi cu c. specială (OPEC).
3. După calitatea membrilor: guvernamentale (NATO) şi neguvernamentale
(Greenpeace)1.

1
În prezent se estimează existenţa a mai mult de 12.500 ONG - uri, care pot fi clasificate după obiectul lor
de activitate în ştiinţifice (Institutul de Drept Internaţional), profesionale (World Jurist Association, Asociaţia
Internaţională a Avocaţilor, Asociaţia Mondială Sindicală), politice (Internaţionala Socialistă), religioase
(Consiliul Mondial al Bisericilor), culturale (Clubul Pen Internaţional), sportive (FIFA, Comitetul Olimpic
Mondial), umanitare (Amnesty International, Greenpeace, Medici Fără Frontiere, Crucea Roşie).
O astfel de organizaţie teoretic ia naştere la iniţiativă privată, are caracter internaţional, deoarece membrii
acesteia, persoane fizice şi juridice, provin din mai multe ţări, şi are caracter non-profit. Dreptul internaţional
public nu se ocupă direct de aceste o.i., activitatea lor fiind reglementată de dreptul statului pe al cărui teritoriu

6
4. După posibilitatea de aderare: deschise (ONU) şi închise (în general cele militare,
într-un fel şi Commonwealth).
5. După obiect: economice (CEFTA), politice (Consiliul Europei), militare (NATO),
comerciale (WTO).
6. După modul de transfer ale unor atribuţii de suveranitate: de cooperare clasică (în
care se respectă depina egalitate suverană a statelor - drept de veto) şi supranaţionale
(cedarea unor drepturi suverane în favoarea organizaţiei).
Comunităţile Europene sunt organizaţii internaţionale regionale, cu competenţă
specială, guvernamentale, deschise, preponderent economice, ale căror supranaţionalitate
se defineşte prin următoarele caracteristici:
n independenţa organelor şi funcţionarea lor permanentă
n principiul luării deciziilor pe baza votului majoritar
n împuterniciri materiale relativ cuprinzătoare
n exercitarea competenţelor şi de către un organ, care nu este compus din reprezentanţii
organelor de stat şi care se bucură de independenţă faţă de ordinele date de statele
membre
n normele juridice comunitare sunt obligatorii pentru indivizi şi au aplicabilitate directă,
imediată
n există o protecţie juridică efectivă (competenţă obligatorie a instanţelor judecătoreşti)
n au o finalitate politică, care este integrarea sau unificarea politică

Termeni cheie: organizaţia internaţională, constituţie, cartă, organe, subiect de drept


internaţional public, organizaţie guvernamentală, organizaţie neguvernamentală,
supranaţionalitate.

Întrebări de autoverificare:
1. Ce este o organizaţie internaţională ?
2. Cum pot fi clasificate organizaţiile internaţionale ?
3. Ce fel de organizaţii internaţionale sunt CE ? Dar UE ?

Unitatea 2: Cele mai importante organizaţii internaţionale din punctul de vedere al


studierii dreptului comunitar

Obiective:
1. Cunoaşterea organizaţiilor internaţionale cele mai importante.
2. Învâţarea denumirii organelor acestor organizaţii.
3. Înţelegerea rolului acestor o.i. şi a scopurilor pentru care au fost înfiinţate.

Organizaţia Naţiunilor Unite


În timpul celui de al II-lea război mondial miniştrii de externe ale SUA, URSS şi Angliei
la Conferinţa de la Moscova din noiembrie 1943 respectiv la Conferinţa de la Teheran
(decembrie 1942) au decis înfiinţarea unei o.i. bazată pe egalitatea suverană a statelor, care să
asigure menţinerea păcii după încheierea războiului. La o altă întâlnire care a avut loc la
Dumbortan Oaks în 1944 şi la care au participat şi reprezentanţii Chinei, a fost elaborată
Carta, iar la Conferinţa de la Ialta din februarie 1945 au fost soluţionate problemele privind
luarea deciziilor în cadrul o.i..

îşi au sediul, dar în acelaşi timp ele nu sunt total irelevante pentru acesta (de ex. Organizaţia Crucea Roşie
Mondială).

7
Carta ONU a fost semnată de 51 de state în 26.06.1945 la San Francisco şi a intrat în
vigoare la 24.10.1945. În prezent are 190 de membrii (ultima care a aderat este Elveţiei).
România a aderat la această o.i.
ONU este succesoarea Societăţii Naţiunilor, o o.i. cu vocaţie de universalitate, atât în ceea
ce priveşte aria sa de interese, cât şi competenţa creată cu scopul să menţină pacea şi
securitatea internaţională; să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni; să realizeze cooperarea
între state pentru rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural
sau umanitar2.
Sediile ONU se află la New-York, Geneva şi Viena. Limbile de lucru sunt engleza şi
franceza, în timp ce limbile oficiale sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi araba.
Organele ONU sunt următoarele:
Adunarea Generală, care este formată din 5 membrii şi 5 supleanţi din partea fiecărui
stat membru.
Consiliul de Securitate are 15 membrii (reprezentare de 12:1) dintre care 5 permanenţi
(SUA, Rusia, China, Anglia şi Franţa) şi 10 nepermanenţi ( 5 Afro-Asia, 2 America de Sud,
1+2 Europa + Canada, Australia şi Noua Zelandă). În probleme procedurale decide cu 9
voturi, iar în celelalte probleme cu 9 voturi care trebuie să conţină şi votul celor 5 membrii
permanenţi.
Consiliul Economic şi Social are 54 de membrii aleşi de AG (câte 18 pentru 3 ani).
Africa are 14 locuri, Asia 11, America Latină 10, Europa de Est 6, iar Europa Occidentală şi
alte state 13.
Consiliul de Tutelă care se ocupa de administrarea problemelor coloniale.
Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga.
Secretariatul format din 15.000 de funcţionari, este condus de un secretar general
desemnat de AG la propunerea Consiliului de Securitate.
ONU pe baza unor „acorduri de afiliere“ are o legătură specială cu anumite o.i. care sunt
cunoscute ca instituţiile specializate ale ONU3.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa


În anii ’70 pentru a dezamorsa tensiunile „războiului rece“ ţările din spaţiul despărţit de
„cortina de fier“ s-au adunat de mai multe ori în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (CSCE), iar ca rezultat al acestor întâlniri în 1975 au adoptat Actul Final
de la Helsinki în care au fixat cele 10 principii fundamentale care trebuia să guverneze relaţia
dintre ele.
Scopurile CSCE au fost următoarele:
1. Promovarea unor legături reciproce mai bune, respectiv asigurarea condiţiilor în care
popoarele pot trăi într-o pace veritabilă şi de durată.
2. Eforturi pentru un proces de detensionare viabil.
3. Recunoaşterea indivizibilităţii securităţii în Europa respectiv a interesului comun în
dezvoltarea cooperării între statele membre.
4. Recunoaşterea legăturilor strânse între pace şi securitate în Europa şi în lume.
5. Acordarea unei contribuţii pentru promovarea drepturilor fundamentale, a progresului
economic şi social şi a prosperităţii popoarelor.
În 1990 CSCE a adoptat „Carta de la Paris pentru o nouă Europă“ prin care au anunţat
începutul unei noi epoci, ceea a democraţiei în Europa.

2
Romulus Neagu: ONU. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane, Bucureşti, 1983, p. 46, citat în Marţian
I. Niciu: Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura „Chemarea“ Iaşi, 1994, p. 30-31.
3
FAO, AIEA, UNESCO, OMPI, FMI, BIRD, UPU, UIT, OACI, OMI, OMM, OIM, OMS, OMT.

8
La întâlnirea din 06.12.1994 a CSCE care a avut loc la Budapesta statele participante au
decis transformarea conferinţei în OSCE (53 de state membre).
Organele OSCE sunt:
Întâlnirea la vârf a şefilor de state sau guverne (din 2 în 2 ani, precedat de o
Conferinţă de examinare)
Consiliul OSCE (se reuneşte odată pe an la nivelul miniştrilor afacerilor externe)
Comitetul Înalţilor Funcţionar (reunit din 3 în 3 luni)
Consiliul Permanent format din reprezentanţii statelor membre, cu sediul la Viena.
Preşedintele în exerciţiu este desemnat prin rotaţie dintre miniştrii de externe ai statelor
membre.
Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale
Secretariat (cu sediul la Viena şi cu birou la Praga)
Adunarea Parlamentară a OSCE
Centrul pentru prevenirea conflictelor
Biroul pentru alegeri libere (Varşovia)
Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (Varşovia)

N.A.T.O.
Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat în 04.04.1949 la Washington de 12 state:
BENELUX, DK, ISL, I, N, P, CAN, SUA, GB, F şi a intrat în vigoare la 24.08.1949. În
31.03.1954 URSS a cerut aderarea la NATO.
Aderări: GR, TK (1952), D (1955), E (1982), H, P, CK (1997).
Franţa în 1966 s-a retras din partea militară a organizaţiei.
La 26.03.2003 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România4, Slovacia şi Slovenia au
semnat tratatele de aderare la NATO, iar după ratificarea acestora, la 02. aprilie 2004 a avut
loc aderarea oficială a acestor state.
NATO este o organizaţie militară şi are ca scop acţionarea individuală şi colectivă a
statelor membre împotriva unui atac armat, în exercitarea dreptului la autoapărare. Art. 1 din
Tratat (care are 14 articole) prevede că: „Statele membre se obligă ca în concordanţă cu
Statutul Naţiunilor Unite să reglementeze orice conflict la care participă în aşa fel încât pacea,
securitatea şi dreptatea internaţională să nu fie periclitate şi să se abţină în relaţiile
internaţionale de la ameninţările cu forţa sau de la aplicarea forţei în formele care ar
contraveni Cartei ONU“.
Potrivit art. 5 din Tratat „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora
dintre ele în Europa sau America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor; pentru
acesta ele stabilesc că în cazul unui atac armat fiecare dintre ele exercitând drepturile din art.
51 din Statutul N.U. la apărare individuală şi colectivă, vor acorda sprijin părţii atacate, pentru
a menţine şi a restabili securitatea teritoriului nord-atlantic“.
Organele civile ale NATO sunt:
Consiliul Atlanticului de Nord (se reuneşte de 2 ori la nivel de miniştrii de externe sau
de şefii de stat şi de guvern) la care participă şi Secretarul general. Aderarea are loc la
invitaţia unanimă a Consiliului şi după ratificarea acordului de aderare de către statele
membre şi candidat.
Reuniunea Parlamentară (parlamentari naţionali delegaţi)
Secretariatul
Organele militare sunt:
Comitetul Militar (concepţie şi coordonare)

4
Lege nr. 22/01.martie 2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, M. Of. nr.
185/03.03.2004.

9
Stat-major integrat (şefii de stat major)
Comitetul pentru planurile de apărare
Comandamente militare multinaţionale: Comandamentul Aliat pentru Europa,
Comandantul Aliat al Atlanticului, Comandamentul Zonei Mării Mânecii, Grupul de
planificare regională SUA-Canada
Colegiul de apărare NATO (formare profesională)
Biroul de standardizare militară
Parteneriatul pentru pace iniţiat de NATO în 1994 urmăreşte consolidarea legăturilor
militare dintre NATO şi ţările Europei de est prin participarea acestora la misiuni de
menţinere a păcii, la exerciţii comune şi asigurarea unui drept de consultanţă acestora.

Consiliul Europei5
Statutul CE a fost semnat la 5 mai 1949 la Londra de 10 state (BENELUX, F, DK, IRL, I,
GB, N, S), şi a intrat în vigoare la 3 august 1949.
Consiliul Europei este o o.i. interguvernamentală, regională care grupează statele
democratice ale Europei. Scopul acestei o.i. este de a realiza o mai mare unitate între membrii
săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună
şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.
Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg şi în 1999 avea 41 de state membre.
România a aderat la această organizaţie la 07.10.1993 (ultima ţară care a aderat fiind
Georgia - 27.04.1999). Pot adera doar statele care acceptă moştenirea comună europeană
privind „domnia legii“, „respectarea drepturilor omului“ şi „democraţia pluralistă“.
Organe:
Comitetul Miniştrilor, care este organul competent să acţioneze în numele organizaţiei.
Este format din miniştrii de externe din fiecare stat membru şi are ca atribuţii principale:
încheierea de convenţii; emiterea de recomandări către guvernele statelor membre; decide cu
efect obligatoriu în problemele interne şi de organizare şi contribuie la executarea hotărârilor
judecătoreşti ale CJEDO.
Adunarea Parlamentară este organul deliberativ (denumit până în 1974 Adunare
Consultativă) şi este format din reprezentanţii parlamentelor naţionale ale statelor membre,
mărimea delegaţiei fiecărui parlament variind în funcţie de dimensiunile teritoriului,
populaţiei şi contribuţiei bugetare ale statului respectiv.
Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa există din 14.01.1994,
funcţionează cu 2 camere în sesiune anuală de 1 săptămână la Strasbourg, ca organism
consultativ, reprezentativ pentru colectivităţile locale şi regionale.
Secretariatul în frunte cu un Secretar general şi un Secretar general adjunct, numiţi de
Adunarea Parlamentară, funcţionează ca organ de asistenţă,esenţialmente de natură tehnică şi
administrativă.
Conferinţele ministeriale de specialitate
Curtea de Justiţie Europeană a Drepturilor Omului este un organ înfiinţat de
CEDOLF şi a dobândit statutul de organ jurisdicţional independent prin Protocolul nr. 11 din
1994 la CEDOLF. Protocolul a intrat în vigoare la 01.11.1998, iar instanţa şi-a început
activitatea din 01.11.1999.
Din 10.05.1990 a fost creată la Veneţia Comisia Europeană pentru Democraţie prin
Drept, organism consultativ alcătuit din experţi în drept internaţional şi constituţional, menit
să contribuie la dezvoltarea instituţiilor democratice prin recomandări de îmbunătăţire a
constituţiilor naţionale şi a legilor de bază.

5
Nicolae Ecobescu ş.a.: Manualul Consiliului Europei; Editat de Centrul de Informare şi Documentare al
CE la Bucureşti, Bucureşti 1999.

10
Termeni cheie:
1. Organizaţia Naţiunilor Unite, NATO, OSCE, Consiliul Europei, Consiliul de
securitate, Adunarea Generală ONU, principiile care guvernează relaţiile dintre state.

Întrebări de autoverificare:
1. Care sunt organele ONU ?
2. Cum se adoptă deciziile în Consiliul de Securitate ?
3. Care este scopul NATO şi ce înseamnă doctrina „out of area“ ?
4. Care sunt principiile fundamentale definite de CSCE ?

Bibliografie:

Marţian I. NICIU, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura „Chemarea“


Iaşi, 1994.
Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2004.

Modulul 2: Scurt istoric al înfiinţării şi activităţii UE

11
Obiective:
1. Prezentarea străduinţelor, iniţiativelor de unificare a Europei anterior celui de al doilea
război mondial.
2. Prezentarea perioadelor de înfiinţare şi de dezvoltare ale Comunităţilor Europene şi a
Uniunii Europene.

Ghid de studiu
Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 4 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în
ordinea prezentării lor, care reprezintă şi ordinea cronologică ale datelor cele mai
semnificative pentru procesul de integrare. Este indicat să memoraţi datele şi evenimentele
cele mai semnificative din anumite perioade, pentru ca acestea să constituie un reper la care se
raportează celelalte evenimente, respectiv datele despre care veţi învăţa pe parcurs.
După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia
informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi
la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.
În perioada pregătirii examenului de drept comunitar încercaţi să fiţi la curent cu
evenimentele procesului de aderare al României la CE şi UE.

Unitatea 1: Perioada anterioară celui de al II-lea război mondial

Obiective:
1. Cunoaşterea modelelor şi iniţiativelor de unificare a continentului european înainte de
primul război mondial.
2. Cunoaşterea încercărilor de creare a unei Europe unite în vederea menţinerii păcii
înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial.

De la răpirea Europei legendare de către Zeus6 şi până la înfiinţarea Uniunii Europene


ca putere economică şi politică mondială a trecut multă vreme, dar nu fără ca ideea unei
uniuni între popoarele, naţiunile europene să nu fi fost descoperită, tratată şi dezvoltată de
către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de ştiinţă de pe
bătrînul continent.
Modele de unificare europeană şi concepţii privind o astfel de unificare:
n Primul exemplu ar fi Imperiul Roman coeziunea căruia a fost asigurată de dreptul
roman şi de administraţia unitară.
n Imperiul Caroling (Romano-German) sub conducerea lui Carol cel Mare între 768-
814 poate fi amintită ca o uniune creată cu sabia şi crucea în Europa de Vest, care
însă odată cu moartea împăratului s-a desfiinţat.

6
Potrivit legendei, Europa a fost unica fiică a regelui Agenors şi reginei Telephossa din Canaan (Fenicia).
Ea a avut cinci fraţi: Kadenos, Kilix, Phineus, Phoinix şi Thosos. Frumuseţea lui Europa a atras atenţia lui Zeus,
care într-o zi când Europa se plimba împreună cu prietenele sale pe coasta din Tyros, a luat forma unui taur alb
care era blând ca un miel şi avea pietre preţioase în loc de coarne.
Europa văzând animalul blând a pus girlande de flori în jurul gâtului acestuia şi i-a venit ideea de a se urca
pe spatele lui. Taurul însă a intrat brusc în mare şi a înotat cu Europa în spate până pe insula Creta. Aici Zeus s-a
transformat într-o pasăre (aşa cum a procedat şi în cazul lui Hera) şi a violat-o pe Europa. Din această relaţie s-au
născut trei gemeni: Minos, Radhamantys şi Sarpedon. Potrivit legendei tatăl Europei, Agenors era fiul lui
Poseidon şi Lybia. Ultima a fost fiica lui Epophos al cărei tată era tot Zeus. Astfel Zeus în acelaşi timp era
străbunicul lui Europa şi tatăl copiilor acestuia. Fraţii lui Europa au plecat în căutarea acesteia, dar fără rezultat.
Minos a devenit regele Cretei şi l-a alungat pe Sarpedon care s-a stabilit în Kikilia, iar Rhadamantys a fost
cunoscut ca legiuitor foarte înţelept (se spune că el este cel care a inventat starea de necesitate în drept). A se
vedea în acest sens: Ernst Strouhal: „Europa, eine exzentrische Familie“, VISA-Magazin, nr. 2/1998, Wien, p. 8-
10.

12
n În 1306 Dante Alighieri în opera sa „De Monarchia“ solicită crearea unei monarhii
europene universale sub un împărat romano-german, sub legi unitare, dar cu
păstrarea independenţei domnitorilor din fiecare ţară.
n În 1307 juristul francez Pierre Dubois în opera sa „De recuperatione Terrae
Sanctae“ propune crearea unei Europe unite din punct de vedere politic.
n 1461 - Georg Podiebrad regele Cehiei (Boemiei) propune crearea unei alianţe
federale a monarhilor din Europa în care hotărârile să fie luate pe baza votului
majoritar („Planul unei alianţe şi tratat federal între regele Ludovic al XI-lea, regele
Georg al Boemiei şi Înaltul Consiliu din Veneţia, de rezistenţă împotriva turcilor“).
n În 1605 Tomasso Campanella vorbeşte despre avantajele unei uniuni economice în
opera sa „Monarchia Messiae“.
n Tot în secolul XVII abatele francez Emeric Crucé (în „Le Nouveau Cynee“) a pus la
baza unificării Europei împăcarea dintre religii, considerând necesară inclusiv
participarea Turciei.
n În 1693 William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) în opera sa „An Essay
Towards the Present and Future Peace of Europe By the Establishment of an
European Dyet, Parliament, or Estates“ a elaborat un proiect al Uniunii Europene.
n Un alt exemplu de unitate europeană a arătat biserica catolică, mai puţin prin
cruciade şi inchiziţie, ci prin exemplul conducerii sale centrale şi supranaţionale,
ierarhizarea strictă a administraţiei, dogma sa unitară, angajamentul ei cultural şi
social (şcoli, mănăstiri, spitale) prin identitatea sa proprie manifestată prin
obiceiurile religioase şi până în stilul de arhitectură a bisericilor şi domurilor
europene edificând un veritabil „Sacrum imperium“7.
n În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa „Le projet de paix
perpetuelle“ (1713) despre crearea uniunii europene, iar economistul englez Jeremy
Bentham în planul său despre „Pacea eternă“ vede în Europa Unită o confederaţie
de state care ar dispune de un sistem de apărare comun. În această linie s-a înscris şi
filosoful Immanuel Kant în opera sa „Zum Ewigen Frieden“ (1794), care însă în
asociaţia de state propusă a inclus şi membrii din afara continentului european.
n Au existat modele şi în domeniul uniunii economico-comerciale, cum a fost
„uniunea vamală prusacă“ între 1834-1867, despre care marele economist Friedrich
List spunea că „uniunea comercială şi cea politică sunt gemene, una nu se poate
naşte fără a nu fi urmată de cealaltă“, precizare care în cazul UE a fost împlinită,
cele trei comunităţi economice fiind urmate de o uniune politică.
n În secolul al XIX-lea, la Congresul de pace de la Paris din 1849 celebrul scriitor
francez Victor Hugo prevestea că „Va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două
grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea
mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor schimba stăpânul multe
produse şi va înflori comerţul şi industria“. În acelaşi secol contele Saint-Simon ca
socialist utopist în opera sa „Planul de organizare a societăţii europene“ vorbeşte
despre necesitatea creării unui Parlament European.
În intervalul dintre cele două războaie mondiale cele mai semnificative iniţiative pentru
crearea unei Europe unite au fost următoarele :
n În 1919 contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalergi a pus bazele Uniunii
Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la
aceea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, „Statele

7
Papa Ioan Paul al II-lea în legătură cu procesul de integrare a arătat că: „Sfântul protector al Europei nu
este numai Sfântul Benedict, dar şi Sfinţii Ciril şi Metod“, iar în legătură cu ecumenism spunea: „Europa are
nevoie de aer pentru a respira, Europa are nevoie de uşi şi ferestre deschise, deschizătorii de uşi sunt creştinii“.

13
Unite ale Europei“ urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile
deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia). Coudenhove-Kalergi în cartea sa din
1923 intitulată „Paneuropa“ a tratat pe larg ideea unei uniuni vamale, a organelor
comune şi a economiei unite. O carte asemănătoare este opera „Revolta maselor“
scrisă în 1930 de omul de ştiinţă spaniol Ortega y Gasset, care aduce diferite concepţii
despre Europa Unită8.
n În 05.09.1929 ministrul de externe francez Aristide Briand, la vremea aceea
preşedintele Societăţii Naţiunilor, în faţa Adunării a X-a a S.N. într-o prelegere celebră
a atras atenţia guvernelor europene asupra necesităţii înfiinţării unei uniuni. Această
iniţiativă ulterior a fost aprobată şi de ministrul de externe german Gustav Stresemann,
iar Aristide Briand a fost însărcinat până la urmă de reprezentanţii a 27 de state
europene membre ale S.N. să elaboreze şi să aducă la cunoştinţa guvernelor un
memorandum în acest domeniu care a fost realizat în mai 1930 şi purta titlul
„Memorandum sur l’organisation d’un regiune d’union federale européene“. Planul
însă s-a lovit mai ales de opoziţia lui Mussolini care solicita împărţirea coloniilor
britanice între satele europene.

Termeni cheie:
1. Supranaţionalitate, Pierre Dubois, Georg Podiebrad, Paneuropa, Aristide Briand,
unificarea Europei.

Întrebări de control:
1. La ce vă gândiţi când auziţi termenul Paneuropa ?
2. Ce iniţiativă a avut William Penn privind integrarea europeană ?
3. Cine a fost Aristide Briand ?

Unitatea 2: Etapele creării şi dezvoltării Comunităţilor Europene şi a Uniunii


Europene

Obiective:
1. Cunoaşterea etapelor de unificare a continentului european după cel de al doilea
război mondial.
2. Prezentarea progreselor obţinute în procesul de aderare.
3. Prezentarea încercărilor de contracarare a iniţiativelor de unificare europeană.

De la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi până în prezent s-a desfăşurat şi este în
curs de desfăşurare adevărata istorie a integrării europene care poate fi împărţită din punct de
vedere cronologic în următoarele subperioade:
1945-1949 de pregătire a înfiinţării comunităţilor europene
1950-1960 de înfiinţare
1961-1969 de criză şi de consolidare
1970-1989 de avânt al procesului de integrare
1990-2002 de adâncire şi de pregătire pentru extinderea spre Est
2003-2007 de extindere a UE spre Est

Termeni cheie:

8
A se vedea în: Kende Tamás, Szűcs Tamás: Európai Közjog és Politika, Editura OSIRIS, Budapest, 2002,
p. 11-12.

14
1. Conferinţa de la Ialta, Altiero Spinelli, Winston Churchill, „cortina de fier, BENELUX,
Uniunea de Vest, „planul-Marshall“, Comitetul European de Cooperare Economică (CECE),
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc (CAER, COMECON), Robert Schuman, Jean Monnet, Comunitatea Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), 23.07.1952, Uniunea Europei Occidentale (UEO), Pactul de
la Varşovia, 25.03.1957, Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunitea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), 01.01.1958, Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb (AELS), Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), „Tratatul de
fuziune“, „politică a scaunului gol“, „Compromisul de la Luxemburg“, „Tratatul de la
Arusha“, „Şarpele valutar“, Consiliul European, Convenţia Lomé, ECU (European Currency
Unit), Tratatul de la Schengen, Actul Unic European (AUE), Programul PHARE, Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), tratat de asociere sau acord european,
Tratatul de la Maastricht, CEFTA, Conferinţa de la Copenhaga, Spaţiul Economic European,
Banca Centrală Europeană, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Convenţia pentru
viitorul Europei.

Întrebări de autoverificare:

1. Ce rol a avut Jean Monnet şi Robert Schuman în constituirea Comunităţilor ?


2. Ce sunt tratatele de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa ?
3. Ce este Tratatul de fuziune ? Dar, Actul Unic European ?
4. Ce este Compromisul de la Luxemburg ?
5. Care este diferenţa între zonă de liber schimb, piaţă comună, uniune vamală, piaţa
internă şi uniunea economic şi financiară ?

Bibliografie

n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,


2004.
n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
n Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
n Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 1999, 2002.

Modulul 3: Aderarea de noi state la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană şi


ieşirea statelor din aceste structuri

15
Obiective
1. Criteriile de aderare
2. Procedura aderării
3. Posibilităţile de ieşire din CE şi UE
4. Statutul României faţă de CE şi UE

Ghid de studiu
Acest modul cuprinde trei lecţii. Este foarte important să aflaţi chiar la începutul studierii
materiei, care sunt criteriile de aderare şi care sunt treptele ce trebuie parcurse de ţările
candidate. Totodată este imprtantă studierea modului de ieşire din CE şi UE. Unitatea 2
cuprinde date cronologice privind evoluţia relaţiilor dintre România şi CE.
Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor şi scheme pentru ilustrarea enumerărilor,
respectiv în vederea memorării datelor de cotitură pentru aderarea ţării noastre.După citirea
modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile
obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările
de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1. Aderarea la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană

Potrivit art 49 din Trat. UE orice stat european care respectă principiile enunţate în
articolul 6 § 1 poate solicita să devină membru al Uniunii. Adică acele state care respectă
principiul libertăţii, al democraţiei, al respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, al statului de drept care sunt comune statelor membre.
Aderarea înseamnă că statul în cauză devine membru în cele trei comunităţi europene cu
personalitate juridică respectiv va avea o participare interguvernamentală la politica externă şi
de securitate comună şi cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală.
Criteriile de aderare stabilite la Consiliul European la întâlnirea de vârf de la Copenhaga
din 21-22. iunie 1993, sunt următoarele:
1) Criteriul geografic,
2) Criteriul politic,
3) Criteriul economic,
4) Capacitatea de a îndeplini obligaţiile ce decurg din calitatea de stat membru.
Procedura de aderare descrisă în mod generic în art. 49 din TUE, în concret presupune
parcurgerea a 15 etape. În privinţa aderării statelor est-europene, având în vedere contribuţia,
rolul şi puterea organelor comunitare în procesul de negociere, putem afirma că este vorba mai
degrabă de un proces de admitere, decât de unul de aderare.

Unitatea 2: Statutul României faţă de CE

România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu
Comunităţile Europene în anul 1974 sub forma unui Acord cu privire la sistemul generalizat
de preferinţe. Aceste relaţii s-au dezvoltat odată cu semnarea Acordului comercial pentru
produsele industriale în 1980.
Relaţiile diplomatice cu CE datează din anul 1990 după schimbările din 1989, România
încheind în anul 1991 un Acord privind comerţul şi cooperarea comercială cu aceasta.
În 1993 Parlamentul a adoptat Legea nr. 20/06.04.19939 pentru ratificarea Acordului
european instituind o asociere între România şi Comunitatea Europeană şi statele membre ale

9
M.Of. nr. 73/13.04.1993.

16
acestora semnat la Bruxelles. Acordul european a intrat în vigoare la data de 01 februarie
1995, dar deja din 1993 era în vigoare un Acord interimar privind problemele de comerţ. Tot
în 1993 s-a adoptat Legea nr. 64/04.10.199310 pentru aderarea României la Statutul
Consiliului Europei.
România a depus cererea de aderare la data de 22 iunie 1995.
Consiliul UE a decis ca startul negocierilor cu România să fie la data de 15 februarie
2000.
La data de 13.11.2002 Comisia a elaborat un „Road map“ pentru România şi Bulgaria
care arată paşii mai importanţi care trebuie parcurşi de cele două state pentru a fi pregătite de
aderare, acoperind întreaga perioadă până la aderare.

Unitatea 3: Ieşirea din Comunităţile şi Uniunea Europeană

Scopul suprem al Comunităţilor şi Uniunii Europene este integrarea, adică refacerea unui
întreg, aderarea însemnând atingerea unui „point of no return“. Prin urmare realizarea acestui
scop nu permitea din punct de vedere moral, prevederea modalităţii de ieşire din această
organizaţie internaţională. Astfel deşi teoretic putem vorbi despre aplicarea clauzei „rebus sic
stantibus“, tratatele nu prevăd clauze de dezicere, de ieşire din aceste forme de organizare
supranaţionale.
Lipsa acestor prevederi nu înseamnă că oricărui stat i se iartă orice fel de comportament
neconcordant cu tratate sub egida realizării integrării.
Astfel potrivit art. 228 din Trat. CE în cazul în care un stat membru nu şi-a îndeplinit
vreuna dintre obligaţiile care îi incumbă în virtutea tratatului, şi nu duce la îndeplinire nici
hotărârea CJE prin care este obligat să înceteze încălcarea şi să ia măsuri pentru înlăturarea
efectelor acesteia, la propunerea Comisiei, CJE îi poate impune plata unei sume forfetare sau
a unei penalităţi.
Prin Tratatul de la Amsterdam, în urma comportamentului neadecvat al unor state
membre cum ar fi Grecia sau Austria, s-a introdus un procedeu de avertizare a statelor în cazul
în care acestea nu respectă obligaţiile ce le revin. Acest procedeu a fost modificat de Tratatul
de la Nisa.
Proiectul Constituţiei UE în art. I-59 prevede că: „Orice stat poate hotărâ potrivit
prevederilor sale constituţionale ieşirea din Uniunea Europeană“. Intenţia de ieşire trebuie
comunicată Consiliului European şi despre modul de ieşire şi relaţiile viitoare va fi încheiat un
tratat de ieşire votat de Parlament şi Consiliul UE fără participarea reprezentanţilor statului în
cauză. Din momentul semnării tratatului de ieşire sau în 2 ani de la comunicarea intenţiei de
ieşire, Constituţia încetează să mai fie aplicabilă statului în cauză. Ieşirea nu exclude o nouă
aderare a statului, cu condiţia parcurgerii procedurii de negociere şi de aderare.

Termeni cheie pentru modulul 3: stat de drept, ordine democratică, economie de piaţă
funcţională, etapele de aderare, Acord european,

Întrebări de control:
1. Care sunt criteriile de aderare ?
2. Ce etape trebuie parcurse în cursul procesului de aderare ?
3. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare „Acordul European“ încheiat între
România şi Comunitatea Europeană ?
4. Când a depus România cererea de aderare şi când a început negocierile de aderare ?
5. Care sunt organele comune România-CE pe baza Acordului de asociere ?

10
M.Of. nr. 238/04.10.1993.

17
6. Care sunt posibilităţile de ieşire din CE ?

Bibliografie

n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,


2004.
n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
n Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
n Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 1999, 2002.

Modulul 4: Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului comunitar

Obiective:

18
1. Delimitarea dreptului comunitar, de dreptul european, dreptul unional, dreptul naţional
şi dreptul internaţional public.
2. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului comunitar.
3. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar.

Ghid de studiu
Atenţie la termenii cheie şi cazurile jurisprudenţiale prezentate. Acest modul cuprinde 3
lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în ordinea prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi
schiţe pe marginea lecţiilor parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv
să faceţi scheme pentru ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc.. Se va insista pe
definiţii, deosebirile dintre principii şi pe fiecare categorie de izvoare de drept în parte.
După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia
informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi
la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1: Definiţia şi principiile fundamentale ale dreptului comunitar

Obiective
Anterior căutării definiţiei trebuie să clarificăm termenii drept european şi drept
comunitar.
Teoretic prin drept european înţelegem ansamblul normelor juridice existente în Europa,
de drept naţional şi de drept internaţional. În urmă cu două decenii se făcea distincţia şi între
dreptul vest-european şi cel est-european. Însă la disciplina drept comunitar instituţional ne
ocupăm doar de normele juridice care depăşesc cadrul naţional, de celelalte ocupându-se
disciplinele de drept comparat.
În sens larg: dreptul european este totalitatea normelor juridice care reglementează
înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale în Europa.
În sens restrâns: dreptul european reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează înfiinţarea şi funcţionarea comunităţilor europene respectiv raporturile juridice
ce se nasc între acestea şi statele membre, respectiv celelalte subiecte de drept internaţional11.
Dreptul european în sens restrâns este de fapt dreptul comunitar.
Dreptul comunitar însă nu este identic cu dreptul Uniunii Europene sau dreptul unional.
Uniunea Europeană este o formă de cooperare interguvernamentală care a fost înfiinţată
prin Tratatul de la Maastricht şi a fost dezvoltată prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, care
asigură un cadru comun pentru cele trei comunităţi pe de o parte, respectiv pentru politica
comună externă şi de securitate şi pentru cooperarea judiciară şi de poliţie în materie
penală pe de altă parte.
Pe lângă dreptul european şi comunitar trebuie să ne referim şi la categoria drept
unional.
În sens restrâns prin dreptul unional înţelegem acele norme juridice care reglementează
noile domenii de cooperare interguvernamentală de tip clasic, care au fost introduse prin
Tratatul de la Maastricht.

11
La o examinare sumară am putea spune că dreptul comunitar nu se aplică statelor care nu au participat la
înfiinţarea acestora sau care nu au aderat la acestea, dar nu trebuie să uităm că şi tratatele încheiate cu statele
AELS sau tratatele încheiate cu ţările candidate din Europa de Est fac parte din dreptul comunitar. Totodată
există şi o extindere voluntară a dreptului european de către statele care nu sunt membru în Comunitate, dar care
pentru a pătrunde pe piaţa internă doresc să producă după „standarde europene“ creând în dreptul lor naţional o
legislaţie oglindă (mirror legislation) care se adaptează la prevederile dreptului comunitar.

19
În sens larg însă dreptul unional cuprinde şi dreptul comunitar, deoarece nu trebuie să
uităm că Tratatul de la Maastricht a adus modificări şi pilonului comunitar, spunând în
articolul 1 alin. 3 (ex art. A.) că: „Uniunea are la bază Comunităţile Europene, precum şi
politicile şi formele de cooperare prevăzute în prezentul tratat. Ea are sarcina de a organiza,
într-un mod coerent şi solidar, relaţiile dintre statele membre şi dintre popoarele lor“.
În concluzie prin dreptul unional în sens restrâns înţelegem dreptul specific pilonilor II şi
III şi acoperişului creat de Uniune dacă folosim exemplul templului grecesc la ilustrarea
construcţiei create prin Tratatul de la Maastricht, iar în sens larg înţelegem dreptul unional în
sens restrâns la care se adaugă şi normele din primul şi cel mai important pilon. Această
distincţie este foarte importantă (fundamentală) deoarece numai dreptul primului pilon este
supranaţional, în timp ce restul dreptului unional se bazează pe principiile dreptului
internaţional clasic, tradiţional. Dacă luăm volumul normelor juridice dreptul unional luat în
sens larg este mai restrâns decât cel european, dar mai extins decât dreptul comunitar care face
parte din el.
Cu toate acestea dreptul comunitar este un centru de gravitaţie a dreptului unional atât din
punct de vedere al volumului cât şi al conţinutului12.
Dreptul comunitar este o ramură de drept autonomă care nu se identifică nici cu dreptul
internaţional public, dar nici nu face parte din dreptul intern ci apare ca un drept sine stătător
„sui generis“. Acesta şi-a câştigat independenţa, autonomia, evadarea din dreptul european
clasic naţional sau internaţional datorită noii calităţi a cooperării care se numeşte integrare şi
faptului că se bazează pe ideea supranaţionalităţii. Termenul de integrare se regăseşte în
preambulul Tratatelor de la Roma şi Maastricht13 şi de obicei însemnă crearea sau refacerea
unui întreg, un proces de contopire, unificare. Integrarea însemnă şi atragerea cuiva sau a ceva
într-o structură mai mare şi este un proces, o stare care reprezintă un grad mai înalt de unitate
decât cel existent. Integrarea poate fi politică având ca scop realizarea unei contopiri politice
între state, într-un nou stat organizat în mod federal sau economică având ca ţel crearea unei
pieţe unice prin demolarea barierelor vamale, comerciale, financiare şi adoptarea unei monede
unice. Cunoaştem însă şi integrarea militară, când mai multe state creează o alianţă militară
prin crearea unor structuri de comandă şi de înarmare unice. În ultimii 50 de ani a apărut şi
integrarea juridică. Aceasta înseamnă că mai multe state doresc să reglementeze mai multe
domenii ale vieţii sociale în mod uniform fie pe calea uniformizării fie pe calea armonizării
legislative.
Comunităţile sunt caracterizate ca fiind supranaţionale deoarece sunt înzestrate cu
competenţe care nu sunt specifice, nu sunt specifice în această măsură sau nu sunt specifice în
această combinaţie organizaţiilor internaţionale tradiţionale14.
O definiţie a dreptului comunitar de accentuare a acestei autonomii ar fi următoarea:
Dreptul comunitar este totalitatea normelor juridice care formează o ramură de
drept autonomă şi supranaţională, care au o valabilitate unitară în şi între toate statele
membre ale UE, care se disting de normele dreptului naţional, faţă de care au prioritate
şi care în marea lor majoritate sunt de aplicabilitate directă.
Dreptul comunitar se deosebeşte de dreptul internaţional public prin următoarele:
n are aplicabilitate directă, aplicându-se nu numai statelor sau organizaţiilor
internaţionale, dar şi resortisanţilor statelor membre, adică persoanelor fizice şi
juridice care nu au calitatea de subiect de drept internaţional;

12
A se vedea Peter Fischer, Heribert Franz Köck: Europarecht: einschliesslich des Rechtes supranationaler
Organisationen; Wien, Linde Verlag, 1997, p. 40.
13
Preambulul Tratatului privind UE, alin. 13: „În perspectiva etapelor următoare care vor trebui întreprinse
pentru a progresa în direcţia integrării europene“.
14
A se vedea Peter Fischer, Heribert Franz Köck: Europarecht: einschliesslich des Rechtes supranationaler
Organisationen; Wien, Linde Verlag, 1997, p. 320.

20
n dispune de un sistem coercitiv-execuţional mixt internaţional şi naţional;
n dispune de un sistem jurisdicţional permanent şi cu competenţă obligatorie;
n normele juridice comunitare devin aplicabile de cele mai multe ori, fără să fie
ratificate;
n normele juridice comunitare sunt preponderent de drept derivat şi nu convenţionale,
majoritatea fiind adoptate de instituţiile comunitare;
n are funcţie de integrare şi nu doar de cooperare.
Faţă de dreptul naţional, dreptul comunitar se deosebeşte prin următoarele:
n se aplică şi relaţiilor interstatale;
n nu reglementează toate domeniile vieţii sociale.

Dreptul comunitar după obiectul de reglementare poate fi clasificat în:


1) Drept comunitar formal sau instituţional cuprinzând ansamblul normelor juridice care
reglementează structura organelor comunitare şi funcţionarea acestora.
2) Drept comunitar material înseamnând totalitatea normelor juridice care stabilesc
scopurile concrete, materiale ale comunităţilor europene şi măsurile ce trebuie luate în
vederea realizării acestora.
După provenienţa normelor juridice avem:
1) Drept comunitar originar : tratatele de înfiinţare şi de modificare ale acestora (create de
state).
2) Drept comunitar secundar: normele juridice create de organele comunitare.
3) Drept comunitar nescris: normele cutumiare, principiile generale, jurisprudenţă.
4) Drept comunitar complementar: tratatele internaţionale care nu fac parte din dreptul
comunitar propriu-zis.

Principiul este o prescripţie normativă cu caracter general, ce se caracterizează printr-un


înalt nivel de abstractizare, la care se raportează toate normele dreptului comunitar în procesul
adoptării şi aplicării lor. Aceste principii nu trebuie confundate cu principiiile generale ale
dreptului preluate din dreptul intern şi comune tuturor statelor membre la care pot apela
instanţele comunitare la soluţionarea unor litigii.
Principiile fundamentale ale dreptului comunitar sunt următoarele:
1) Principiul împuternicirii speciale limitate
Principiul împuternicirii speciale limitate apare la două nivele:
n La nivelul Comunităţilor potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 din Trat. CE:
„Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care i-au fost conferite şi ale
obiectivelor care i-au fost atribuite prin prezentul tratat“.
n La nivelul organelor comunitare art. 7 alin. 2 din Trat. CE arată că: „Fiecare instituţie
acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin prezentul tratat“.
REGULA rămâne deci competenţa statală, iar EXCEPŢIA este competenţa comunitară,
sau cu alte cuvinte, competenţa comunitară începe acolo unde se termină competenţele
statelor membre. Competenţele comunitare apar în mod dispersat în textul tratatelor, în mod
funcţional, adică legate de câte un obiectiv comunitar.
2) Principiul împuternicirii implicite (implied powers)
Principiul împuternicirii speciale limitate, deşi obligă Comunitatea să acţioneze numai în
măsura competenţelor acordate de tratate, statele membre chiar la semnarea acestor tratate şi-
au dat seama că dezvoltarea economică şi complexitatea problematicii reglementate fac
imposibilă reglementarea tuturor domeniilor şi situaţiilor ce se pot ivi, motiv pentru care nu au
închis în mod rigid posibilităţile de acţionare ale Comunităţilor. Intenţia lor în acest sens s-a
concretizat în art. 308 din Trat. CE : „Dacă realizarea - în cadrul funcţionării pieţei

21
comune - a unui obiectiv al Comunităţii impune o acţiune a Comunităţii, fără ca prezentul
tratat să fi prevăzut puterile de acţiune cerute în acest scop, Consiliul ia măsurile adecvate
hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European“.
3) Principiul subsidiarităţii
Acest principiu a fost introdus ca o noutate absolută de Tratatul de la Maastricht şi a fost
perfecţionat prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam care a consacrat un întreg
protocol acestei probleme intitulat: Protocol privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii (Art.1-13).
Principiul subsidiarităţii în mod originar este ancorat în Trat. CE în art. 5 alin. 2 care
prevede următoarele: „În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea
nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă, şi în măsura în care,
obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de statele membre într-o manieră
satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau
efectelor acţiunii proiectate“.
4) Principiul proporţionalităţii
Potrivit art. 5 alin. 3 din Trat. CE : „Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce
este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat“.
5) Principiul echilibrului instituţional („checks and balances“)
Deşi în cazul organelor comunitare nu este valabilă principiul separaţiei puterilor în stat
în sens clasic (legislativ, executiv, jurisdicţional), totuşi acestea se controlează în mod
reciproc.
„Checks and balances“ = control reciproc + echilibru de putere
Potrivit acestui principiu: organele şi instituţiile comunitare pot acţiona numai pe baza
competenţelor asigurate de tratate, cu respectarea competenţei celorlalte instituţii ce alcătuiesc
ansamblul instituţional comunitar şi sunt interzise transferurile de competenţă în mod
orizontal (între organe) şi în principiu şi pe plan vertical (între Comunităţi şi state).
6) Principiul rangului prioritar al dreptului comunitar faţă de dreptul naţional
În cazul în care o anumită stare de fapt este reglementată atât de dreptul comunitar cât şi
de cel naţional se pune problema, care dintre acestea se va aplica (coliziune). Pentru
asigurarea aplicării şi valabilităţii unitare a dreptului comunitar pe întreg teritoriul CE este de
importanţă vitală aplicarea dreptului comunitar cu prioritate faţă de dreptul naţional.
Esenţa principiului primordialităţii dreptului comunitar faţă de cel naţional, este că în
cazul în care există o coliziune între cele două, instanţa naţională este obligată să pună la o
parte (set aside) dreptul naţional contrar dreptului comunitar, deci să nu-l mai aplice
(inaplicabil de plin drept). În acest caz instanţa nu trebuie să aştepte nici o hotărâre
preliminară şi nici măsuri interne de abrogare ale actelor normative potrivnice dreptului
comunitar. Principiul include şi interdicţia ca statele membre să creeze un drept contrar
dreptului comunitar sau să adopte acte normative în domenii care sunt rezervate strict
dreptului comunitar pe baza principiului preemţiunii.
Constituţia României în alin. 2 al art. 148 consacră în mod expres primordialitatea
dreptului comunitar faţă de cel naţional, prevăzând următoarele: „Ca urmare a aderării,
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare“.
7) Principiul aplicării directe a dreptului comunitar
Potrivit acestui principiu elaborat tot pe cale jurisdicţională cetăţenii statelor membre au
posibilitatea de a invoca normele juridice de drept comunitar chiar dacă nu sunt destinatarii
direcţi ai acestora, fără ca aceste norme să fi fost preluate de legislativul naţional, în dreptul

22
intern. Astfel particularii dobândesc în mod direct drepturi şi obligaţii, ceea ce însemnă că
dreptul comunitar are „efect direct“.
Noţiunea de efect direct înseamnă deci că textele comunitare care sunt dotate cu un
asemenea efect creează imediat, pentru particulari, drepturi de care aceştia pot să se prevaleze
direct în faţa organelor de jurisdicţie naţionale. La rândul lor, acestea din urmă sunt ţinute să
asigure protecţia juridică decurgând, pentru justiţiabili, din efectul direct al dreptului
comunitar15.
8) Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi prin care cetăţeanul se apără faţă de puterea
de stat, asigurându-şi sfera privată. Comunitatea Europeană adoptă acte normative care
creează drepturi şi obligaţii direct cetăţeanului comunitar, prin urmare cetăţeanul unional
trebuie să aibă mijloace de apărare faţă de Comunitate ca autoritate.
Protecţia drepturilor fundamentale ale omului, chiar dacă nu şi-a găsit o ancorare în
dreptul pozitiv timp îndelungat, a fost asigurată de CJE pe baza principiilor generale existente
în dreptul naţional, în patrimoniul juridic european comun.
Odată cu negocierea Tratatului de la Nisa a fost elaborată „Carta UE a drepturilor
fundamentale“ care a fost dată publicităţii în decembrie 2000 la Nisa şi va constitui parte
integrantă a Constituţiei UE.)

Termeni cheie: drept comunitar, drept european, drept unional, drept naţional şi drept
internaţional public, Costa/ENEL - 1964, condiţiile de aplicare ale principiilor subsidiarităţii
şi împuternicirii implicite, proporţionalitate, echilibru instituţional, „Internationale
Handelsgesellschaft“-1970, Simmenthal-1978, Factortame-1990, Solange I, II, art. 148 din
Constituţia României, Van Gend en Loos-1962, Marleasing-1990.

Întrebări de control
1. Ce este dreptul comunitar ? Dar cel european sau unional ?
2. Ce înţelegeţi prin împuternicire implicită şi împuternicire specială limitată ?
3. Care sunt condiţiile de aplicare ale principiului subsidiarităţii ?
4. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului
Costa/ENEL.
5. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului
Internationale Handelsgesellschaft.
6. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului
Simmenthal.
7. Ce este Carta UE a drepturilor fundamentale ?

Unitatea 2: Izvoarele dreptului comunitar

Obiective
Izvoarele dreptului comunitar în sens material sunt acele fapte, evenimente care
generează apariţia unor norme juridice (apariţia dreptului); condiţiile materiale de existenţă
ale societăţii (în dr. civil). Acestea sunt anumite elemente nejuridice: opinia publică
europeană, interdependenţele sociale, convingerile juridice europene, cu un singur cuvânt
factorii care determină apariţia normelor juridice.

15
R. Kovar: Ordre juridique communautaire. Constitutionnalité des Communautés européennes. Autonomie
de l`ordre juridique communautaire, în Juris-Classeurs Europe, 1991, nr. 70; citat din Roxana Munteanu: Drept
european, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 346.

23
Izvoarele dreptului comunitar în sens formal sunt formele de exteriorizare ale normelor
comunitare, forma în care se prezintă acestea, mijlocul juridic în care se îmbracă acestea,
forma sub care se manifestă (modul de apariţie al dreptului).
În continuare vom trata problematica izvoarelor formale de drept comunitar, care sunt
următoarele:
1. Izvoarele originare
Izvoarele originare ale dreptului comunitar sunt tratatele de înfiinţare ale comunităţilor
europene care au pus bazele actului legislativ comunitar viitor şi au stabilit scopurile acestuia,
respectiv normele de modificare şi revizuire ale acestora, adică acele norme juridice care
provin direct de la statele membre. În această categorie intră următoarele acte normative:
1. Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului din 1951
(1952 - 2002)16
2. Tratatul privind înfiinţarea CEE din 1957(1958) şi a restricţiilor cantitative la
importuri şi exporturi de bunuri, ca şi a oricăror alte măsuri cu efect echivalent acestor
restricţii
3. Tratatul privind înfiinţarea EURATOM din 1957 (1958)
4. Convenţia privind organele comune ale CE din 25.03.1957
5. Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 17.04.1957
6. Tratatul de fuziune din 08.04.1965
7. Protocolul privind privilegiile şi imunităţile acordate CE din 08.04.1965
8. Tratatul privind modificarea unor prevederi bugetare ale Tratatului privind înfiinţarea
CE şi ale Tratatului de fuziune din 22.04.1970
9. Actul Unic European din 1986 (1987)
10. Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 07.02.1992
(01.11.1993)
11. Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatului privind UE din 17.07.1997
(01.05.1999)17
12. Tratatul de la Nisa18.
13. Tratatele prin care noi state au aderat la CE
Din 1973 notăm tratatele de aderare încheiate cu Anglia, Danemarca şi Irlanda, din 1981
cel încheiat cu Grecia, din 1986 cele încheiate cu Spania şi Portugalia, din 1995 tratatele de
aderare încheiate cu Austria, Finlanda şi Suedia, iar din 01. mai 2004 tratatele de aderare
încheiate cu Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria.
În perspectivă aceste izvoare originare vor fi modificate sau chiar înlocuite de
„Constituţia Uniunii Europene“19.
La studierea acestor izvoare ale dreptului comunitar se va pune un accent deosebit pe
noutăţile aduse de fiecare tratat în parte la nivelul obiectivelor, instituţiilor şi procesului
decizional.
2. Izvoarele secundare sau derivate

16
Deşi Tratatul CECO a ieşit din vigoare la 23.07.2002, prezentarea lui este în continuare necesară,
deoarece „acquisul CECO“ a fost preluat de Comunitatea Europeană.
17
A se vedea în acest sens şi Gyula Fábián: „Principalele noutăţi aduse dreptului comunitar originar prin
Tratatul de la Amsterdam“, articol publicat în revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Iurisprudentia, anul
XLIV, nr. 1/1999, p. 147-156.
18
Titlul complet fiind: Tratatul de la Nisa privind modificarea Tratatului Uniunii Europene, a tratatelor de
înfiinţare a Comunităţilor Europene, respectiv ale unor acte normative conexe celor susarătate.
19
Textul Proiectului Constituţiei UE este accesibil în toate limbile oficiale ale UE pe adresa de internet:
http://www.europa.eu.int/futurum/constitution/index_fr.htm

24
Izvoarele secundare ale dreptului comunitar reprezintă ansamblul actelor normative
adoptate de instituţiile abilitate ale comunităţilor în vederea realizării obiectivelor comunitare
fixate în izvoarele originare de drept comunitar.
Sediul principal al materiei este art. 249 din Trat. CE care prevede următoarele:
„Pentru îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile prevăzute de prezentul tratat,
Parlamentul European împreună cu Consiliul, Consiliul şi Comisia adoptă regulamente şi
directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize“.
Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi
este direct aplicabil în toate statele membre.
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte
rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi
mijloacelor pentru atingerea rezultatului.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru cei cărora li se adresează.
Recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie“.
Actele normative comunitare sunt următoarele:
1. Regulamentele CEE şi EURATOM/ în trecut deciziile generale CECO
2. Directivele CEE şi EURATOM/ în trecut recomandările CECO
3. Deciziile CEE şi EURATOM/ în trecut deciziile fără caracter general CECO
4. Recomandările CEE şi EURATOM
5. Avizele (la toate trei)
6. Regulamentele, deciziile, recomandările, avizele emise de Banca Centrală Europeană.

Caracteristici REGULAMENT DIRECTIVĂ DECIZIE RECOMANDARE AVIZ/


20
OPINII
Obligatoriu X X X
Facultativ X X
General X X
Individual X
Dest. statelor X X X X X
Dest. partic. X X X X
Norm. compl. X X
Norm. incom. X
Direct aplic. X X
Indir. Aplic. X

Printre normele de drept secundar ale căror caracter încă nu s-a cristalizat îndeajuns
pentru calificare neechivocă a acestora, trebuie să amintim:
1. Instrucţiunile, orientările adoptate de BCE în relaţiile acesteia cu băncile naţionale.
2. Regulamentele interioare şi statutele de funcţionare ale organelor comunitare. Acestea
la prima vedere nu doresc crearea de drepturi şi obligaţii pentru terţi, dar în cazul în
care procedurile prevăzute de ele nu sunt respectate, acest lucru poate constitui motiv
de anulare a actelor normative astfel adoptate21.
Aceste norme sunt norme de drept derivat nenumite.
3. Actele formale adoptate în cadrul pilonului II (art. 13 din Trat. UE): principiile şi
orientările generale, strategii comune, deciziile, acţiuni comune, poziţii comune

20
Tabelul este preluat din Roxana Munteanu: Drept European. Evoluţie - Instituţii. Ordine juridică; Editura
OSCAR PRINT, Bucureşti, 1996, p. 279.
21
Cazul nr. C-68/1986, United Kingdom/Council, ECR 855.

25
4. Potrivit art. 34 alin. 2 din Trat. UE în cadrul pilonului III se adoptă: poziţii comune,
decizii cadru, decizii .
3. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar
a) Cutuma. Dreptul cutumiar comunitar se bazează pe un obicei (o acţiune sau o
inacţiune) constant şi general al subiecţilor de drept (consuetudo) care acţionează în acest fel
din convingerea că la acest comportament sunt obligaţi pe baza unei norme juridice (opinio
juris sive necesitatis).
b) Principiile generale de drept sunt extrase din normele juridice ale statelor membre,
dar nu sunt preluate din dreptul naţional în mod direct, ci CJE ţinând cont de ordinea juridică
internă a tuturor statelor membre, extrage acele principii care sunt comune tuturor şi care
corespund structurii şi scopurilor comunitare, deci sunt compatibile cu dreptul comunitar.
c) Jurisprudenţa. Hotărârile judecătoreşti în general au efecte numai „inter partes“, dar
hotărârile de interpretare ale normelor juridice comunitare sunt obligatorii în general.
4. Izvoarele complementare
În această categorie intră convenţiile internaţionale încheiate de statele membre ale
comunităţilor respectiv de comunităţi cu state terţe.
Întrebarea este dacă dreptul internaţional public poate fi aplicat sau nu în relaţiile dintre
statele membre şi CE respectiv între statele membre ? Răspunsul este că în afara sferei de
competenţă a comunităţilor în aceste relaţii poate fi aplicat dreptul internaţional public în mod
nestingherit, iar în domeniile comunitare nu se aplică, dar se poate apela la el ca „ultima
ratio“.
În caz de coliziune dreptul primar comunitar în calitate de reglementare specială se
impune în faţa dreptului internaţional public general în măsura în care nu este vorba despre
norme de drept internaţional public tip „ius cogens“22 care nu pot fi încălcate prin norme
contractuale. În raport cu dreptul secundar însă dreptul internaţional public beneficiază de un
rang prioritar.
În concret aceste izvoare complementare sunt următoarele:
a) Acordurile încheiate de statele membre cu state terţe anterior creării Comunităţilor sau
anterior aderării la aceasta
b) Acordurile complementare tratatelor de înfiinţare
c) Acordurile încheiate de Comunităţi cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale

Unitatea 3: Aplicarea dreptului comunitar în timp, spaţiu şi persoanelor

Tratatele comunitare au o durată nedeterminată, cu excepţia Trat. CECO, care a fost


încheiat pentru o perioadă de 50 de ani şi a expirat în data de 23.07.2002, dată la care
„acquis“- ul CECO a fost preluat de CE, pe baza unor documente emise de Consiliu şi statele
membre23.
În ceea ce priveşte aplicarea în spaţiu a dreptului comunitar trebuie să distingem între
teritoriile europene ale statelor membre şi teritoriile neeuropene sau teritoriile dependente de
peste mare.
În ceea ce priveşte asocierile cu alte state sau teritorii neeuropene (art. 131-132 din Trat.
CEE) trebuie specificat faptul că există trei feluri de asocieri:

22
Conform Convenţiei de la Viena din 1969 „normele ius cogens sunt acele norme care au fost recunoscute
ca atare de către colectivitatea internaţională a statelor luată ca întreg, şi de la care nu se admite nici o abatere şi
care pot fi modificate doar prin norme posterioare de acelaşi gen“ (art. 53). A se vedea în acest sens Marţian I.
Niciu: Drept internaţional public, Editura Servo-Sat, Arad, 2001, p. 57.
23
JOCE nr. C 247/1998; JOCE nr. C 80/2001.

26
1. Asocierea teritoriilor neeuropene care întreţin relaţii speciale cu Danemarca, Franţa,
Olanda şi Marea Britanie. Aceste teritorii beneficiază de relaţii economice
privilegizate cu CE, fiind vorba de o aşa-numită „asociere constituţională“, având în
vedere că aceste teritorii se află sub suveranitatea statelor membre.
2. Asocierea cu state care au fost în relaţii politice de dependenţă cu statele membre
(fostele colonii). În prezent prin ultimul Tratat Lome (IV) CE are legături cu 71 de
state din spaţiul Africa, Caribic, Pacific, dar există o serie de tratate de asociere şi cu
ţările din zona Mării-Mediterane.
3. Asocierea cu statele est-europene, care are ca scop final aderarea acestora la CE.
4. Asocierea în cadrul Spaţiului Economic European cu statele care au mai rămas în
AELS (EFTA).
Tratatele comunitare se aplică statelor membre ca subiecte de drept internaţional public,
prin urmare se aplică regula graniţelor de valabilitate variabile pierderea de teritoriu sau
obţinerea de teritorii atrăgând după sine restrângere sau extinderea sferei de valabilitate a
dreptului comunitar.
Exemple de dobândire de teritorii: 1976 - St. Pierre-et-Miquelon devine departament
francez de peste mări; 03.10.1990 intrarea spaţiului RDG prin reunificarea Germaniei
(perioadă de tranziţie până în 1995).
Exemple de pierdere de teritorii: 01.07.1962 secesiunea Algeriei din Franţa; referendumul
de ieşire a populaţiei Groenlandei ca teritoriu autonom din 23.02.1982; 13.11.1962 Antilele
Olandeze ies din componenţa Olandei devenind un simplu teritoriu de peste mare.
Tratatele comunitare nu se aplică următoarelor teritorii (art. 299 din Trat. CE): Insulele
Feroe, zonelor de suveranitate al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în Cipru; Insulelor Anglo-
Normande, Insulei Man, Insulelor Aland.
Persoanele cărora se aplică dreptul comunitar sunt: statele membre, organele comunitare,
persoanele fizice şi juridice de pe teritoriul statelor membre şi organele jurisdicţionale.
Dintre aceste persoane însă de un statut deosebit beneficiază cetăţeanul european sau
comunitar. Se poate aplica şi persoanelor aflate în afara teritoriului comunitar, dacă acţiunile
comise de acestea îşi produc efectele pe teritoriul comunitar.
Actele normative comunitare din 1952 au fost publicate în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (JOCE), care din 01.02.2003, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului
de la Nisa, şi-a schimbat denumirea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) (art. 254
din Trat. CE). JOUE apare în limbile oficiale ale statelor membre ca o culegere de documente,
având o ediţie „L“ (Law-Acte normative) şi o ediţie „C“ (Communication-Comunicări). Ca
anexă la JOCE apar şi relatările de la şedinţele Parlamentului European.
JOUE apare în variantă tipărită, iar lunar şi trimestrial apare şi în formă electronică CR-
ROM. Serviciul EUR-Lex accesibil prin internet aduce exemplarele JOUE din ultimele 3 luni.
JOUE are şi un registru lunar care în primul volum conţine indexul materiei, iar în volumul II
indexul documentelor24. Semestrial CE editează registrul actelor normative în vigoare, care
conţin şi tratatele încheiate de Comunităţi.

Cetăţenia unională şi-a găsit materializarea numai prin Tratatul de la Maastricht, fiind
reglementată în art. 17-22 din Trat. CEE şi nu în Trat. UE, deoarece altfel CJE nu ar putea
asigura pe cale jurisdicţională statutul juridic al cetăţeanului unional.
Definiţie: Este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are cetăţenia unui stat
membru. Această cetăţenie nu desfiinţează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte, cetăţenia
naţională fiind o condiţie a dobândirii cetăţeniei europene.

24
Szalayné Sándor Erzsébet: Az Európai Unió közjogi alapjai, Editura Dialóg Campus, Budapesta-Pécs,
2003, p. 54-55.

27
Cetăţenia unională nu este o cetăţenie în sens clasic, deoarece nu putem vorbi deocamdată
de un popor european care să stea la baza înfiinţării unui stat european. Statele membre nu
sunt dispuse să renunţe la dreptul suveran de a acorda şi de a retrage cetăţenia. Prin urmare
cetăţenia unională este o cetăţenie dedusă din cetăţenia naţională a statelor membre, care apare
ca un catalog de drepturi pentru cetăţenii statelor membre. Deocamdată nu sunt prevăzute
obligaţii specifice ce să îi incumbă cetăţeanului comunitar.
Cetăţenia unională nu înlocuieşte ci numai o completează pe cetăţenia clasică
preexistentă.
Drepturile ce decurg din statutul de cetăţean unional:
I. Dreptul la liberă circulaţie şi şedere
II. Dreptul de vot în alegerile locale
III. Dreptul de vot în alegerile pentru Parlamentul European
IV. Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară
V. Dreptul de petiţionare
VI. Dreptul la informaţie

Termeni cheie pentru unităţile 2, 3: obiectivele fixate de izvoarele de drept originar,


piaţă comună, uniune vamală, privilegii şi imunităţi, fuziune, pilonii I, II, III, acquis
communautaire, cooperare judiciară şi poliţienească în materie penală, flexibilitate, cooperare
intensificată, Constituţia UE, armonizare, uniformizare, Francovich-1991, Faccini Dori-1994,
Defrenne-1976, regulament, directivă, decizie, recomandare, aviz, Demirel-1987, Burgoa-
1980, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, teritorii extraeuropene, Cowan-1989, cetăţenie
unională, drepturile ce decurg din cetăţenia unională.

Întrebări de control pentru unităţile 2, 3:


1. Care sunt noutăţile aduse de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa acquisului
communautaire ?
2. Care sunt caracteristicile regulamentului ?
3. Prin ce se deosebeşte decizia de recomandare şi aviz ?
4. Care este excepţia de la aplicabilitatea indirectă a directivei, în lumina cazurilor
jurisprudenţiale ?
5. Indicaţi căteva reguli comunitare cutumiare ?
6. Care sunt izvoarele complementare ale dreptului comunitar ?
7. Cine are calitatea de cetăţean unional ?
8. Ce drepturi are cetăţeanul unional ?

Bibliografie

n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,


2004.
n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
n Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
n Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 1999, 2002.

Modulul 5 : Instituţiile comunitare

Obiective

28
1. Delimitarea Consiliului European de instituţiile comunitare
2. Prezentarea instituţiilor comunitare
3. Studiere modului de funcţionare al instituţiilor comunitare

Ghid de studiu

Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în
ordinea prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor
parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru
ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc..
Atenţie la diferenţele esenţiale la terminologie asemănătoare. Se va insista pe memorarea
atribuţiilor ce revin fiecărei instituţii, pe componenţa şi modul de desemnare a membrilor
instituţiilor, respectiv pe modul de luare a deciziilor.
După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia
informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi
la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Important de reţinut
În momentul înfiinţării lor cele trei comunităţi aveau următoarele instituţii sau organe:
CECO: Consiliul Ministerial Special; Înalta Autoritate; Adunarea Comună, Curtea de
Justiţie
CEE şi EURATOM: Consiliul Ministerial; Curtea de Justiţie; Adunarea Parlamentară;
Comisia.
În prezent cele două comunităţi dispun de organe comune, dintre care cele principale sunt
următoarele: Consiliul, Comisia, CJE, Parlamentul European, Curtea de Conturi (art. 7 din
Trat. CE).
În afară de aceste organe principale comunităţile dispun de câteva organe secundare şi de
asistenţă: Comitetul Economic şi Social (Comitetul Consultativ de la CECO); Comitetul
Regiunilor; Banca Centrală Europeană (această entitate practic nu se încadrează nici între
instituţii şi nici între organele auxiliare, deoarece are o structură instituţională proprie cu
competenţă legislativă şi sancţionatoare proprie); Banca Europeană de Investiţii.
Activitatea organelor suamintite este sprijinită de o serie de instituţii, comitete, oficii
specializate mai puţin importante din punct de vedere al dreptului comunitar.
Organele comunitare acţionează pe baza principiului împuternicirii speciale limitate,
nefiind permise imixtiuni în atribuţiile celorlaltor organe şi prin fuziunea lor din 1965 nu a
fost afectată independenţa celor trei Comunităţi Europene, deoarece organele exercită atribuţii
specifice fiecăreia dintre cele trei Comunităţi.
Paleta acestor organe este completată de Consiliul European, care nu este nici organ
comunitar, nu este nici o instituţie a Uniunii Europene, ci funcţionează ca o conferinţă
interguvernamentală de drept internaţional public.
În momentul înfiinţării Uniunii Europene nu au fost create instituţii proprii pentru
aceasta, intenţia fiind folosirea celor existente şi în acest domeniu de cooperare. Având în
vedere natura interguvernamentală a cooperării din pilonii II şi III, rolul cel mai important
revine Consiliului UE. Serviciile administrative ale Comisiei sunt folosite şi în acest domeniu,
dar funcţia acesteia de a iniţia acte normative nu este activată. Însă Parlamentul este exclus din
procesul decizional, şi nici CJE nu are competenţele specifice obişnuite.

Unitatea 1: Consiliul European

29
Obiective
Potrivit art. 4 alin. 1 din Trat. UE „Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii
şi stabileşte orientările politice generale necesare acestei dezvoltări“.
Consiliul European nu poate fi considerat un organ al entităţii denumită UE, deoarece
însăşi ultima este doar „o construcţie cadru clădită pe 3 piloni, fără personalitate juridică“.
Prin urmare Consiliul European poate fi calificat o conferinţă interguvernamentală de
drept internaţional public.
Consiliul European fără să aibă calitatea de organ comunitar acţionează ca un for suprem
de guvernare extracomunitar pentru UE. Acesta îşi desfăşoară activităţile specifice în numele
şi folosul statelor membre şi nu în folosul şi pe seama UE.
Acest lucru rezultă şi din componenţa acestuia:
n şefii de stat sau de guvern ai statelor membre
n preşedintele Comisiei
care sunt asistaţi de:
n miniştrii afacerilor externe ai statelor membre
n de un membru al Comisiei
Consiliul European se reuneşte de cel puţin două ori pe an.
Deciziile se iau cu unanimitate, regulă specifică dreptului internaţional public. Consiliul
European emite recomandări către organele comunitare exercitându-şi o funcţie de conducere
şi de iniţiativă.

Termeni cheie: Consiliul European, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene,


Consiliul Miniştrilor, reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu, conferinţă
interguvernamentală, recomandare.

Întrebări de control:
1. Care este statutul Consiliului European în cadrul construcţiei europene ?
2. Cine intră în componenţa Consiliului European ?
3. Cum se derulează întrunirile Consiliului European ?
4. Care sunt actele adoptate de Consiliul European şi ce forţă au acestea ?

Unitatea 2: Consiliul Uniunii Europene

Obiective:
Componenţa Consiliului
Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,
abilitat să angajeze guvernul acelui stat.
Consiliul reunit la nivelul miniştrilor de externe (sau la nivelul miniştrilor pentru
integrare eurpeană) poartă denumirea de Consiliu General. Vorbim de Consiliu Special când
se reunesc miniştrii de resort.
Preşedinţia este exercitată pe rând de fiecare stat membru pe o durată de 6 luni în ordinea
fixată de Consiliu.
Sediul Consiliului UE se află la Bruxelles, dar în lunile Aprilie, Iulie şi Octombrie
şedinţele Consiliului au loc la Luxemburg.
Consiliul este asistat de un Secretariat General (2648 funcţionari), aflat sub conducerea
unui secretar general. Secretarul General este numit de Consiliu în unanimitate (la
18.10.1999 a fost numit pentru 5 ani, Javier Solana Madariaga). Potrivit modificărilor aduse
de Tratatul de la Amsterdam secretarul general îndeplineşte şi funcţia de Înalt Reprezentant

30
pentru Politica Externă şi de Securitate, atribuţia principală a acestei funcţii fiind asistarea
preşedinţiei.
În cadrul Consiliului funcţionează un Comitet compus din reprezentanţii permanenţi ai
statelor membre care poartă denumirea prescurtată de COREPER.
Atribuţiile sau competenţele Consiliului
1) Consiliul este principalul organ legislativ al CE adoptând acte normative de drept
comunitar secundar şi conferă Comisiei atribuţiile de executare a normelor stabilite de
Consiliu.
2) Asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre.
3) Are posibilitatea de a solicita Comisiei să iniţieze anumite acte normative (art. 290,
208, 115 din Trat. CE)
4) Are atribuţii de control putând exercita acţiuni în anulare şi în constatarea abţinerii
nejustificate (recursul în carenţă).
5) În domeniul relaţiilor externe încheie în numele CE convenţii, tratate internaţionale cu
state terţe sau organizaţii internaţionale.
6) Consiliul numeşte membrii Comisiei (art. 214, alin. 2 Trat. CE, modificat prin
Tratatul de la Nisa), Comitetului Economic şi Social (art. 259 Trat. CE), Curţii de
Conturi (art. 247 alin. 3 Trat. CE), Comitetului Regiunilor (art. 263 Trat. CE) şi
responsabilul pentru protecţia datelor personale (art. 286 alin. 2 Trat. CE).
7) Are atribuţii în domeniul personalului, în sensul că adoptă Statutul Funcţionarilor
Comunitari şi stabileşte remuneraţiile membrilor Comisiei şi CJE.
8) Elaborează proiectul de buget şi adoptă bugetul împreună cu Parlamentul European.
9) Funcţii de execuţie în temeiul art. 13, 14, 15, 18, 34 din Trat. UE.
Deciziile în Consiliu pot fi luate cu majoritate simplă, cu unanimitate, prin vot
majoritar calificat. În cazul Consiliului însă, nu se mai aplică regula clasică „one man one
vot“, ci aceea a votului ponderat (art. 205 alin. 2 Trat. CE) potrivit căreia fiecare stat membru
deţine un anumit număr de voturi în funcţie de importanţă politică, economică, teritorială şi
demografică.

Termeni cheie: Consiliu General, Consiliu Special, ECOFIN, Euro-X, Înaltul


Reprezentant pentru Politica Externă, COREPER I, II, atribuţiile Consiliului, vot ponderat,
majoritate calificată, majoritate dublu calificată, majoritate triplu calificată, Compromisul de
la Luxemburg, Compromisul de la Ioanina.

Întrebări de control:
1. Care este diferenţa între Consiliul European, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii
Europene şi reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu ?
2. Care este componenţa Consiliului Uniunii Europene ?
3. Ce este COREPER I şi COREPER II ?
4. Ce este votul ponderat ?
5. Care sunt atribuţiile Consiliului UE ?
6. Cum se iau deciziile în Consiliul UE ?

Unitatea 3: Comisia Europeană

Obiective
Comisia Comunităţilor Europene, care de la Maastricht poartă denumirea de Comisia
Europeană, este „guvernul comunitar“. Însă calificările aduse acestui organ până în prezent au
fost diverse.
Sediul Comisiei se află la Bruxelles şi Luxemburg.

31
Componenţa Comisia până la 01.05.2004 a fost compusă din 20 de membri, în prezent
sunt 25 de membri.
Numirea membrilor Comisiei parcurge 4 trepte:
1) Consiliul, reunit la nivel de şefi de stat sau de guvern şi hotărând cu majoritate
calificată, cu aprobarea Parlamentului European, desemnează persoana pe care
intenţionează să o numească preşedinte al Comisiei.
2) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată şi de comun acord cu preşedintele
desemnat, adoptă lista celorlalte persoane pe care intenţionează să le numească drept
membri ai Comisiei. Lista este stabilită conform propunerilor prezentate de fiecare stat
membru.
3) Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi ca organ
colegial, unui vot de aprobare (de încredere) din partea Parlamentului European.
4) După aprobarea Parlamentului European membrii Comisiei (inclusiv preşedintele) sunt
numiţi de Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată.
Mandatul comisarilor este de 5 ani, şi sunt aleşi pentru fiecare perioadă legislativă a
Parlamentului European, respectându-se astfel într-un fel relaţia dintre parlament şi guvern în
sens clasic. Realegerea comisarilor este permisă.
Obligaţiile comisarilor sunt următoarele:
n să-şi exercite funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii
n să nu solicite şi să nu accepte instrucţiuni de la vreun guvern sau alt organism
n să nu exercite pe durata exercitării funcţiei, nici o altă activitate profesională
remunerată sau neremunerată
n să se abţină de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor
n să dea dovadă de onestitate şi circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau
avantaje după încetarea funcţiei lor
n să depună jurământul de serviciu în faţa CJE
Nerespectarea acestor obligaţii duce la demitere şi decădere din dreptul la pensie.
Încetarea funcţiei de comisar intervine la expirarea mandatului, prin demisie colectivă25
sau individuală26, în caz de deces, prin destituire de către CJE, respectiv prin acordarea unui
vot de neîncredere de către Parlamentul European. Garanţia fundamentală a independenţei
comisarilor este faptul că nu pot fi demişi de autoritatea de numire, mai precis ei pot fi demişi
doar de CJE ca indivizi şi de către Parlament ca şi colectiv.
Preşedintele Comisiei iniţial nu era un veritabil şef, ci doar „primus inter pares“, însă prin
modificările aduse art. 219 din Trat. CE : „Comisia îşi îndeplineşte misiunea cu respectarea
orientărilor politice stabilite de preşedintele său“. După Tratatul de la Nisa, preşedintele este
pe cale să devină un veritabil prim-ministru european, după ce a primit atribuţii de conducere
sporite prin art. 217 din Trat. CE.
Structura Comisiei se prezintă în felul următor:
I. Colegiul este format din cei 20 + 10 comisari.
II. Cabinetele sunt formate în jurul fiecărui comisar din 6-8 oameni politici, specialişti de
încredere.
Direcţiile (sau directorate) generale conduse de membrii Comisiei sunt asemănătoare
ministerelor din guvernele clasice, în prezent fiind 23. Din structura Comisiei pe lângă
direcţiile generale mai fac parte 13 directorate simple.
Atribuţiile Comisiei

25
La 16.03.1999 Comisia condusă de Jacques Santer şi-a dat demisia în mod colectiv pentru a evita votul
de neîncredere iminent al Parlamentului, pentru faptul că aveau probleme privind descărcarea exerciţiului bugetar
pe anul 1997.
26
În luna martie 2004 comisarul grec, Anna Diamantopulu a demisionat, deşi mandatul ei era până în 31
octombrie 2004, şi a fost înlocuită de Stavros Dimas care a primit un mandat pentru perioada rămasă.

32
1. Comisia deţine monopol de iniţiativă legislativă.
2. Are şi competenţe legislative în materia executării actelor normative adoptate de
Consiliu (art. 202, alin. 3 Trat. CE).
3. Comisia îndeplineşte şi funcţii administrative.
4. Funcţii de control
5. Funcţii de reprezentare
6. Comisia elaborează în fiecare an un program de acţiune din care face parte şi
programul legislativ.
7. Comisia editează de 10 ori pe an în limbile oficiale ale Comunităţilor „Buletinul UE“,
care include informaţii privind activitatea instituţiilor comunitare.
Modul de luare a deciziilor
Comisia se întruneşte cel puţin odată pe săptămână la convocarea preşedintelui
Regulamentului propriu adoptat27.
Comisia poate decide doar în prezenţa a cel puţin jumătate + 1 din membrii săi, cu
ajoritatea simplă a voturilor tuturor comisarilor. Adică cvorumul de prezenţă este egal cu
cvorumul de consens28.

Termeni cheie: guvern comunitar, modul de numire, obligaţiile comisarilor, încetarea


funcţiei, structura Comisiei, direcţii generale, atribuţiile Comisiei, modul de luare a deciziilor,
procedurile de vot.

Întrebări de control:
1. Care este procedura de numire a comisarilor ?
2. Care sunt drepturile şi obligaţiile comisarilor ? Dar ale preşedintelui Comisiei ?
3. Cum încetează funcţia de comisar ?
4. Care sunt direcţiile generale ale Comsiei ?
5. Care sunt atribuţiile Comisiei ?
6. Cum se iau deciziile în cadrul Comisiei ?

Unitatea 4: Parlamentul European

Adunarea Comună din cadrul CECO şi Parlamentele celor două Comunităţi, începând din
21 martie 1958 poartă denumirea de Parlament European. Parlamentul European denumit şi
„vocea popoarelor“, reprezintă popoarele UE şi exprimă voinţa europenilor în cadrul Uniunii
şi în lume.
Componenţă : Membrii parlamentului sunt aleşi în mod direct pentru un mandat de 5 ani.
Numărul total al deputaţilor până în 01.05.2004 a fost 626. După Amsterdam s-a preconizat ca
acest număr să nu crească peste 700 având în vedere capacitatea sălii Parlamentului, dar
potrivit Trat. de la Nisa acest număr în viitor va fi 732. Fiecare stat membru are un anumit
număr de deputaţi.
Deputaţii europeni în funcţie de „familia politică“ din care provin, se grupează în
fracţiuni.
Sediul Parlamentului se află în trei oraşe (Strassbourg, Bruxelles şi Luxembourg.
Parlamentul are următoarea structură: preşedintele, prezidiu, prezidiu lărgit, secretarul
general şi comisiile.
Atribuţiile Parlamentului European sunt următoarele:
1. Competenţe normative:

27
Regulamentul intern al Comisiei din 17.02.1993 (JOCE nr. L 230/1993).
28
Peter Fischer, Heribert Franz Köck, op. cit., p. 366.

33
2. Atribuţii în numirea Comisiei, ombudsmanului, organului însărcinat cu protecţia
datelor personale (art. 286, alin. 2 Trat. CE), membrilor directoratului BCE şi membrilor
Curţii de Conturi.
3. Atribuţii de control.
4. Atribuţii în soluţionarea petiţiilor depuse de cetăţenii unionali.
5. Dezbate în mod public Raportul Comisiei privind activitatea Uniunii, Raportul BCE
privind politica monetară, Raportul Curţii de Conturi, şi Raportul Ombudsmanului.
6. Atribuţii în pilonul II şi III al Uniunii Europene.
Modul de luare a deciziilor în PE
Regula generală este că Parlamentul hotărăşte cu majoritatea absolută a voturilor
exprimate. În ceea ce priveşte cvorumul de prezenţă, regulamentul de ordine interioară
prevede că este nevoie de 1/3 din membrii Parlamentului. În acelaşi timp însă orice votare este
valabilă până când 23 de deputaţi nu solicită preşedintelui constatarea faptului că nu este
întrunit cvorumul de prezenţă. Excepţiile sunt votul a 3/4 sau a 2/3 dintre membrii
Parlamentului. Fiecare parlamentar are un singur vot şi trebuie să voteze personal, fără să ţină
cont de ordinele date de cineva.

Termeni cheie: deficit democratic, alegeri directe, deputaţi europeni, numărul deputaţilor,
fracţiunile parlamentare, sediul, competenţe, modul de luare a deciziilor, cooperarea
interparlamentară, ombudsmanul european.

Întrebări de control:
1. Cum sunt desemnaţi deputaţii Parlamentului European ?
2. Cum se manifestă deficitul democratic la nivelul Parlamentului European ?
3. Care sunt fracţiunile Parlamentului European ?
4. Unde se află sediile Parlamentului European ?
5. Care sunt atribuţiile legislative ale Parlamentului European ?
6. Care este modul de luare a deciziilor ?
7. Ce înţelegem prin cooperare interparlamentară ?

Unitatea 5: Procesul legislativ comunitar

Obiective
Specific pentru procesul legislativ comunitar este cooperarea mai multor organe
comunitare. Cu toate acestea Consiliul este organul legislativ principal, iar Parlamentul
European este organul legislativ secundar.
Celelalte organe cum ar fi Comisia, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor
au statutul de participanţi la procesul legislativ comunitar. Totuşi Comisia în calitate de
deţinător al monopolului de iniţiativă şi de executant al actelor normative, are un rol mai
însemnat decât organele de asistenţă, participând cu Parlamentul şi Consiliul la un veritabil
triumvirat legislativ.
În dreptul comunitar există peste 52 de feluri de proceduri legislative29, dintre care cele
mai importante sunt:
n Procedura ascultării sau consultării
n Procedura cooperării
n Procedura codeciziei
n Procedura avizării
n Procedura informării

29
Ernő Várnay, Papp Mónika, op. cit. p. 190.

34
n Procedura delegării
Folosirea acestor proceduri depinde de fiecare dată de normele juridice care
reglementează elaborarea şi adoptarea diferitelor acte normative comunitare.

Termeni cheie: iniţiativa, consultarea, decizia, domeniile în care se folosesc procedurile,


prima citire, poziţie comună, a doua citire, prima trimitere, comitet de conciliere, calendarul
adoptării bugetului comunitar.

Întrebări de control:
1. Cum se adoptă bugetul comunitar ?
2. Prin ce se deosebeşte procedura avizării de cea a informării ?
3. Care sunt etapele procedurii codeciziei ?
4. Care este diferenţa între procedura ascultării şi cea a cooperării ?

Unitatea 6: Curtea de conturi

Obiective
Potrivit definiţiei din dreptul primar comunitar „Curtea de Conturi asigură controlul
conturilor“30. Curtea de Conturi asistă Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea
funcţiei lor de control privind executarea bugetului comunitar, urmărind cheltuirea legală,
regulamentară şi economicoasă a surselor bugetare.
Are sediul la Luxemburg şi este format din 25 de membrii, fiecare stat membru trimiţând
un singur reprezentant. Ei sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani de Consiliu.
Curtea de conturi are următoarele atribuţii:
1. Examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii şi ale oricărui
organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control.
2. Prezintă Parlamentului şi Consiliului o declaraţie care atestă fiabilitatea conturilor,
precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor subiacente, care este publicată în JOUE.
3. Examinează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna
gestiune financiară, semnalând orice iregularitate.
4. Întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar. Acest raport
este transmis celorlalte instituţii ale Comunităţii şi este publicat în JOUE, alături de
răspunsurile formulate de aceste instituţii la observaţiile Curţii.
5. Poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale,
asupra unor chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii
ale Comunităţii.
6. Avizează regulamentele financiare legate de executarea bugetului comunitar, care sunt
adoptate de Consiliul UE (art. 279, lit. a,b,c Trat. CE).

Termeni cheie: control financiar extern, statutul membrilor Curţii de conturi, controlul
veniturilor şi cheltuielilor.

Întrebări de control:
1. Care sunt atribuţiile Curţii de Conturi ?
2. Cine poate fi numit în funcţia de membru la Curtea de Conturi ?

Unitatea 7: Instituţiile secundare ale Comunităţii Europene

30
Art. 246 (ex-art. 188 a) din Trat. CE.

35
Obiective
În activitatea lor instituţiile comunitare sunt sprijinite de următoarele organe:
1. Comitetul Economic şi Social
2. Comitetul Regiunilor
3. Banca Europeană de Investiţii
4. Banca Centrală Europeană
5. Europol
Activitatea instituţiilor, organelor comunitare prezentate mai sus este sprijinită şi de alte
organe înfiinţate pe baza dreptului primar, pe baza unor acte normative comunitare de drept
secundar sau pe baza convenţiilor internaţionale.

Termeni cheie: „reprezentant instituţional al societăţii civile organizate europene“,


numirea membrilor, durata mandatului, atribuţiile organelor, funcţionarea organelor, NUTS,
organele de conducere ale BEI şi BCE, Insititutul Monetar European, euro, Convenţia
Europol.

Întrebări de control:
1. Din cine este compus ECOSOC ?
2. Care sunt secţiile specializate ale ECOSOC ?
3. Care este componenţa Comitetului Regiunilor ?
4. Care sunt atribuţiile Comitetului Regiunilor ?
5. Care sunt organele BEI ?
6. Care sunt atribuţiile BCE ?

Bibliografie
n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2004.
n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
n Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
n Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 1999, 2002.

Modulul 6: Justiţia comunitară

Obiective:
1. Prezentarea Curţii de Justiţie Europene şi a Tribunalului de primă instanţă.
2. Cunoaşterea competenţei instanţelor comunitare.
3. Prezentarea regulilor procesuale cele mai importante.
4. Prezentarea celor mai importante acţiuni, ce pot fi exercitate în faţa instanţelor
comunitare.

Ghid de studiu
Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în ordinea
prezentării lor, deoarece fără cunoaşterea componenţei şi competenţei organelor
jurisdicţionale comunitare nu veţi putea înţelege informaţiile despre acţiunile comunitare. De

36
asemenea este important să vă familiarizaţi cu regulile elementare ale procedurii în faţa
instanţelor comunitare, inclusiv cu căile de atac ordinare şi extraordinare, pentru a putea
înţelege problematica acţiunilor exercitate în faţa instanţelor comunitare.
După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia
informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi
la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1. Curtea de Justiţie Europeană şi Tribunalul de primă instanţă

Obiective
Curtea de Justiţie Europeană este un organ comunitar sau o instituţie comunitară comună
celor trei comunităţi europene care are ca atribuţie principală asigurarea respectării dreptului
comunitar în aplicarea şi interpretarea actelor normative comunitare. În ceea ce priveşte
pilonul doi şi trei precum şi cu privire la Consiliul European Curtea nu deţine competenţe în
afara misiunii de a se pronunţa în problemele de delimitare ale competenţelor comunitare de
cele ale competenţelor conferinţelor interguvernamentale.
Datorită paletei largi a competenţelor cu care este înzestrată, CJE apare în ipostaza mai
multor feluri de instanţe judecătoreşti întrunind caracteristicile acestora.
Astfel CJE poate fi numită instanţă internaţională în sens clasic, dacă o privim din prisma
acţiunilor înaintate de Comisie sau de statele membre împotriva unui alt stat membru (art.
226-228 fostele art.169-171 din Trat. CE).
În situaţiile în care CJE este sesizată printr-o acţiune preliminară privind interpretarea şi
stabilirea valabilităţii unor norme juridice (art. 234 fostul art. 177 din Trat. CE) apare în
ipostaza unei curţi constituţionale.
Dacă avem în vedere acţiunile îndreptate împotriva acţiunilor sau inacţiunilor organelor
comunitare (art. 230-233 fostele art.173-176 din Trat. CE) putem constata că avem de a face
cu o instanţă de contencios administrativ.
Pentru funcţionarii comunitari sau instituţiile de angajare care aduc situaţiile lor
conflictuale, litigiile lor izvorâte din raporturile juridice de muncă în faţa CJE, aceasta apare
ca o instanţă de muncă specifică sistemului de drept de tip occidental, iar de cel care solicită
despăgubiri pentru pagubele cauzate de funcţionarii comunitari în lipsa unor obligaţii
contractuale, este percepută ca o instanţă civilă.
Pe baza clauzelor compromisorii dintr-un contract sau pe baza unor convenţii de arbitraj,
Curtea devine comisie sau instanţă de arbitraj.
Totodată dacă privim întregul sistem jurisdicţional comunitar, trebuie să constatăm că
această curte de justiţie europeană apare şi ca instanţă de recurs şi instanţă supremă calitate
care nu este specifică instanţelor internaţionale care de regulă sunt concepute cu un singur
grad de jurisdicţie asigurând numai posibilitatea exercitării unor căi de atac extraordinare.
Principiile fundamentale de funcţionare ale Curţii:

n Principiul împuternicirii speciale limitate


n Principiul interpretării unitare şi autonome a dreptului comunitar în toate statele
membre.
n Principiul efectului util (effet utile).
n Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar.
n Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar.
n Principiul dreptului comparat.
Componenţa Curţii de Justiţie Europene

37
Curtea este compusă din 25 judecători (art.221 fostul art. 165 din Trat. CE). Judecătorii
sunt numiţi pe baza acordului reciproc al statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Din 3 în
3 ani are loc o reîmprospătare a corpului de judecători, fiind înlocuiţi 12 sau 13 dintre
judecători.
Judecătorii pot fi aleşi de fiecare guvern din rândul personalităţilor care oferă garanţia
unei independenţe şi obiectivităţi în luarea deciziilor şi în statele lor de provenienţă
îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru ocuparea celei mai înalte funcţii de judecător ori
sunt jurişti de o capacitate excepţională recunoscută (art. 223 alin.1 fostul art. 167 din Trat.
CE).
Judecătorii aleg Preşedintele Curţii din mijlocul lor (art.223 fostul art.167 din Trat. CE)
pentru o perioadă de 3 ani. Astfel din trei în trei ani are loc nu numai înlocuirea unei părţi
dintre judecători dar şi a preşedintelui, care la fel ca şi restul judecătorilor poate fi reales.
În componenţa Curţii de Justiţie Europene pe lângă judecători intră şi 8 avocaţi generali.
Toate condiţiile, modalităţile referitoare la numirea judecătorilor sunt valabile şi în cazul
avocaţilor generali care au un mandat de 6 ani. Potrivit art. 222 (166) alin.2 din Trat. CEE :
„Avocatul general are datoria să prezinte în mod public, cu deplină imparţialitate şi
independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor aduse în faţa Curţii de Justiţie, în scopul de
a o asista în îndeplinirea misiunii sale astfel cum este definită în art. 220 (164)“. Astfel
avocaţii generali asistă CJE în activitatea sa de asigurare a respectării dreptului în
interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar.
Activitatea judecătorilor şi avocaţilor generali este sprijinită de o administraţie în fruntea
căreia se află grefierul şef.
Competenţa
Competenţa este aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti de a judeca o
anumită pricină, de a soluţiona un anumit litigiu.
Competenţa materială jurisdicţională a celor două instanţe comunitare se extinde asupra
următoarelor tipuri de acţiuni sau proceduri:
I. Procedura de drept constituţional (acele acţiuni în care este vorba de litigii între statele
membre şi organele comunitare sau între organele comunitare)
A. Litigii între statele membre:
B. Litigii între statele membre şi organele comunitare:
II. Procedura de drept administrativ (acele acţiuni în care diferite persoane fizice sau
juridice intră în conflict cu organele comunitare)
III. Alte proceduri (această categorie cuprinde totalitatea acţiunilor care rezultă din
mixajul celor susamintite, respectiv totalitatea acţiunilor „sui-generis“ care nu pot fi atribuite
nici uneia dintre cele două categorii de competenţe susamintite):
n acţiunile preliminare sau recursurile în interpretare
n controlul incidental de norme
n proceduri „sui generis“.
IV. Recursurile declarate împotriva hotărârilor
V. Căile de atac extraordinare
Tribunalul de primă instanţă
Curtea de Primă Instanţă sau Tribunalul este o instanţă cu un grad de jurisdicţie inferior
CJE şi este formată din 25 judecători.
Caracteristicile specifice ale acestui organ jurisdicţional prin care se deosebeşte de CJE ar
fi următoarele:
n în cadrul lui nu sunt avocaţi generali anume numiţi pentru această funcţie, dar
atribuţiile care ar reveni acestora pot fi îndeplinite de către judecători. După Nisa însă
s-a deschis posibilitatea introducerii instituţiei avocatului general şi în cazul
Tribunalului

38
n are competenţa de a judeca acţiuni preliminare, dar hotărârile adoptate pot fi atacate în
faţa CJE
n hotărârile sale pot fi atacate cu recurs în faţa CJE
n are 5 camere formate din 3 şi 5 judecători
n recursul formulat împotriva hotărârilor Tribunalului priveşte numai problemele de
drept fără reanalizarea problemelor privind starea de fapt
n va judeca recursurile formulate împotriva hotărârilor ce se vor adopta de Camerele
jurisdicţionale
Tribunalul este competent să judece:
n acţiunile exercitate de funcţionarii comunitari împotriva angajatorilor în legătură cu
serviciul
n acţiunile în anulare introduse de persoane fizice sau juridice
n recursurile în carenţă promovate de persoane fizice sau juridice
n acţiunile promovate de persoane juridice sau fizice pentru repararea daunelor în
răspunderea extracontractuală a Comunităţilor
n acţiunile introduse de persoane fizice sau juridice pe baza unor clauze compromisorii
înserate într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunitate sau
în numele Comunităţii)
n acţiunile preliminare în anumite domenii specifice determinate de statut, unde coerenţa
şi unitatea dreptului comunitar nu sunt periclitate
n recursurile formulate împotriva deciziilor Camerelor jurisdicţionale.
Prin Tratatul de la Nisa, Tribunalul a primit consacrarea statutului său de organ
jurisdicţional şi prin dreptul originar, deoarece art. 220 Trat. CE prevede că: „CJE şi
Tribunalul de primă instanţă asigură, în cadrul competenţelor lor, respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea prezentului tratat“.
Camerele jurisdicţionale
Înfiinţarea unor Camere jurisdicţionale se înscrie în aceaşi strădanie de degrevare a
instanţelor deja exitente, care a determinat crearea Tribunalului.
Potrivit art. 225 A Trat. CE, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi
după consultarea Parlamentului European şi a Curţii de Justiţie, sau la cererea Curţii de
Justiţie şi după consultarea Parlamentului şi a Comisiei, poate institui Camere jurisdicţionale
competente să soluţioneze în primă instanţă anumite categorii de recursuri formulate în
domenii specifice. Domeniile vehiculate în literatura de specialitate sunt: acţiunile introduse
de funcţionari şi acţiunile în domeniul proprietăţii intelectuale31.

Termeni cheie: instanţă supranaţională, integrare, ipostazele în care apare CJE,


principiile fundamentale de funcţionare, caracteristicile semnificative, sedes materiae,
judecătorii, avocaţii generali, drepturile şi obligaţiile judecătorilor, cabinet, completele de
judecată, grefierul-şef, administraţia CJE, competenţa, camerele jurisdicţionale, conflictele de
competenţă.

Întrebări de control:
1. Prin ce se deosebeşte CJE de Tribunalul de primă instanţă ?
2. Care sunt acţiunile care intră în competenţa Tribunalului de primă instanţă ?
3. Cine este grefierul-şef ?
4. Cum se formează completele de judecată ?
5. Cine sunt avocaţii genarli ?
6. Cum sunt desemnaţi judecătorii CJE ?

31
Hans-Wolfgang Arndt, Europarecht, Editura C.F. Müller, Heidelberg, 2003, p. 56.

39
7. Care sunt drepturile şi obligaţiile judecătorilor ?
8. Care sunt principiile de funcţionare ale CJE ?

Unitatea 4: Drept procesual comunitar

Obiective:
Procedura în faţa Curţii poate fi compusă din următoarele faze: o fază scrisă şi o fază
orală, potrivit art 18 din Statutul CE al CJE.
1. Procedura prealabilă În cazul unor acţiuni înainte de introducerea cererii de chemare în
judecată reclamantul este obligat să sesizeze direct sau indirect pe viitorul pârât în vederea
soluţionării litigiului pe cale amiabilă şi numai refuzul acestuia îl îndreptăţeşte pe reclamant
să declanşeze acţiunea propriu-zisă.
2. Procedura scrisă este prima fază a procesului comunitar. Cu privire la problematica
acesteia trebuie studiate următoarele teme:
n părţile în procesul comunitar
n reprezentarea procesuală şi avocatul obligatoriu
n intervenienţii în procesul comunitar
n cererea de chemare în judecată
n întâmpinarea
n numirea judecătorului raportor şi al avocatului general
n limba procesuală
3. Procedura orală
n discuţiile contradictorii ale părţilor şi administrarea probelor
n administrarea probelor
n concluziile avocatului general
n redeschiderea procedurii orale
4. Adoptarea hotărârii
n deliberarea şi pronunţarea
n forma hotărârii şi tehnica eliberării ei
n hotărârile provizorii
n tranşarea litigiilor prin alte căi decât obţinerea unei hotărâri sau scoaterea de pe rol a
cauzei
n cererea pentru interpretare şi cererea pentru obţinerea unei formule executorii privind
executarea bunurilor aparţinând Comunităţilor
n cheltuielile judiciare
n asistenţa juridică gratuită

6. Executarea hotărârilor

5. Căile de atac
n procedura căii de atac exercitată faţă de hotărârile Tribunalului de Primă Instanţă
(recursul comunitar)
n hotărârile atacabile
n recurenţii posibili
n termenele de recurs
n motivele de recurs
n cererea de recurs
n întâmpinarea intimatului
n soluţiile ce pot fi adoptate în urma judecării recursului

40
n procedura în faţa Tribunalului după retrimitere
n căile de atac extraordinare: terţa opoziţie, revizuirea
n căile de atac de tip sui-generis: plângerea în cazul omisiunii de a hotărî, opoziţia

Termeni cheie: procedura prealabilă, cererea de chemare în judecată, reclamanţii


privilegiaţi, celelalte părţi, împuternicit, agent, intervenienţi, somaţii, obiectul cerererii de
chemare în judecată, motivele acţiunii, întâmpinare, replică, contrareplică, raport de şedinţă,
raport prealabil, raportori adjuncţi, limba oficială, limba procesuală, probe, concluzii finale,
proiect de hotărâre, limbă de lucru, îndreptarea erorii materiale, tranzacţia, retragerea acţiunii,
retragerea cererii de chemare în judecată, declararea fondului ca rezolvat, titlu executoriu.

Întrebări de control:
1. Care sunt căile extarordinare de atac ?
2. Ce sunt plângerea în cazul omisiunii de a hotărî şi opoziţia ?
3. Care sunt finalităţile posibile ale judecării recursului ?
4. Cine suportă cheltuielile judiciare în procesul comunitar ?
5. Cum sunt duse la executare hotărârile adoptate de instanţele comunitare ?
6. Care sunt căile de tranşare a litigiilor în afara adoptării unei hotărâri judecătoreşti ?
7. Cine participă la adoptarea deciziei în cadrul CJE ?
8. Ce cuprinde o hotărâre judecătorească adoptată de instanţele comunitare ?
9. Care este limba folosită în procesele comunitare ?
10. Ce sunt cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea ?

Unitatea 3 : Principalele acţiuni exercitate în faţa instanţelor comunitare

Obiective
Acţiunile comunitare sunt acele pârghii, posibilităţi, mijloace sau prerogative virtuale şi
legale acordate subiecţilor dreptului comunitar prin care aceştia pot solicita concursul
organelor jurisdicţionale comunitare în vederea apărării prerogativelor sau drepturilor lor sau
în vederea supravegherii obiective a respectării legalităţii de către instituţiile comunitare.
Acţiunile cu care poate fi sesizată CJE sau Tribunalul, pot fi următoarele:
1. Acţiunile în constatarea încălcării tratatelor comunitare de către statele membre
2. Acţiunea în anulare
3. Excepţia de ilegalitate
4. Acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate sau recursul în carenţă
5. Acţiunea în despăgubire
6. Acţiunea preliminară
7. Acţiunile pentru obţinerea aprobării sau avizării
8. Acţiunea de arbitraj
9. Acţiunile în legătură cu serviciul introduse de funcţionarii comunitari
10. Acţiunile în domeniul mărcilor şi standardelor
11. Acţiunile preliminare privind interpretarea „Pactului de la Bruxelles“
12. Acţiunea contra sancţiunilor pecuniare
În literatura juridică de specialitate aceste acţiuni au fost clasificate în funcţie de diverse
criterii în următoarele categorii:
I. După caracterul contencios sau necontencios al procedurii ce se declanşează prin
acţiune avem:
1. Acţiuni directe:
n acţiunile în constatarea încălcării tratatelor comunitare de către statele membre
n acţiunile în anulare

41
n acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate sau recursul în carenţă
n acţiunea în despăgubire
n acţiunile introduse de funcţionarii comunitari în legătură cu serviciul
2. Acţiuni indirecte:
n acţiunile preliminare (acţiunile preliminare la rândul lor se clasifică în acţiuni care au
ca obiect interpretarea dreptului comunitar; stabilirea aplicabilităţii directe a dreptului
comunitar; valabilitatea dreptului comunitar secundar)
n acţiunile de solicitare a unor avize, aprobări
II. În funcţie de necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile ca o condiţie de
admisibilitate distingem între:
n acţiuni care nu necesită parcurgerea unei astfel de etape: acţiunea în despăgubire,
acţiunea în anulare
n acţiuni care necesită parcurgerea unei proceduri prealabile: acţiunile în constatarea
încălcării tratatelor comunitare de către statele membre, acţiunea în constatarea
abţinerii nejustificate sau recursul în carenţă, acţiunile introduse de funcţionarii
comunitari în legătură cu serviciul
III. În funcţie de temeiul juridic pe ce se bazează, acţiunile pot fi:
n acţiuni reglementate de tratatele comunitare: majoritatea acţiunilor comunitare
n acţiuni care îşi au temeiul într-un contract de compromis sau într-o clauză
compromisorie: acţiunile de arbitraj
IV. În funcţie de calitatea părţilor angrenate în proces distingem între:
n acţiuni de drept constituţional: când se confruntă state membre, instituţii comunitare
sau state membre cu instituţii comunitare
n acţiuni de drept administrativ: când apar indivizii (persoane fizice sau juridice) în
calitate de reclamanţi în faţa organelor comunitare
V. Totodată în funcţie de calitatea reclamantului aproape fiecare acţiune poate fi
clasificată în: - acţiunea introdusă de un reclamant privilegiat (state membre, organe)
- acţiunea intentată de un reclamant neprivilegiat (persoane fizice sau juridice)
VI. Acţiunile în funcţie de prerogativele jurisdicţionale recunoscute instanţei se divid în:
n acţiuni de procedură normală (acţiuni în anulare, acţiuni în constatarea omisiunii
nejustificate)
n acţiuni de plină jurisdicţie (acţiunile în despăgubire extracontractuală; acţiuni contra
sancţiunilor pecuniare; acţiunile introduse de funcţionarii comunitari)

I. Acţiunea în constatarea încălcării tratatelor comunitare de către statele membre

1.Temeiul juridic
Art. 226 - 227 din Trat. CE (art. 169 - 171 din Trat. CE anterior renumerotării)
Art. 298 alin. 2 (225), art. 95 alin. 9 (90), art. 237 din Trat. CE (art. 180 a) şi d) din
Trat. CE anterior renumerotării)
2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate
Art. 141 - 142 din Trat. EURATOM
3.Instanţa competentă
Curtea de Justiţie Europeană
4.Reclamantul posibil
Comisia, statele membre, Consiliul Băncii Centrale Europene, Consiliul de
Administraţie a Băncii Europene de Investiţii
5.Pârâtul posibil
Statele membre şi Băncile Naţionale
6.Intervenienţii posibili

42
Alte organe comunitare sau alte state membre
7.Caracterul procedurii
contencioasă sau contradictorie
8.Obiectul procesului
Constatarea încălcării obligaţiilor rezultate din tratatele comunitare, din dreptul
comunitar secundar şi din deciziile CJE, de către statele membre sau băncile naţionale.
9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile
Comisia trimite o somaţie cu termen limitat după ce a luat poziţie argumentată faţă de
obiectul viitorului proces.
10.Termenele
nu există
11.Alte condiţii prealabile demarării procesului
nu sunt
12.Desfăşurarea procesului
Depunerea cererilor scrise : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică,
contrareplică (duplică), manifestările intervenienţilor în scris. Procedura orală, în afara
cazurilor în care se renunţă la acest lucru. Concluziile finale ale avocatului general.
13.Finalizarea procesului
Decizie : constatarea încălcării obligaţiilor sau respingerea cererii.
14.Efectul hotărârii
Are caracter obligatoriu mai mult din punct de vedere moral inter partes şi are efect de
precedent judiciar pentru celelalte procese.
15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii
n amendă sau despăgubire pauşală potrivit art. 228 (171) alin. 2 din Trat. CE
n reînnoirea acţiunii pentru stabilirea încălcării obligaţiilor stabilite prin decizie
16.Căi de atac
Nu există.
17.Cheltuielile judiciare
Partea care cade în pretenţii va suporta cheltuielile iar intervenienţii suportă propriile
cheltuieli. Nu se percep cheltuieli în favoarea instanţei.
18.Executarea silită
În principiu nu există, dar pot fi stabilite amenzi sau alte sancţiuni pecuniare.

II. Acţiunea în anulare

1.Temeiul juridic
Art. 230, 231, 237 (173, 174, 180) din Trat. CE
2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate
Art. 146 din Trat. EURATOM
3.Instanţa competentă
În cazul acţiunilor introduse de persoane de drept privat : Curtea de primă instanţă
În celelalte cazuri : CJE
4.Reclamantul posibil
Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Consiliul de
Administraţie a Băncii Europene de Investiţii, statele membre, persoanele fizice sau
juridice care sunt afectate „individual şi direct“ de un act normativ sau administrativ
comunitar
5.Pârâtul posibil
Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană
6.Intervenienţii posibili

43
Alte organe, alte state membre sau persoanele care au un interes just (dar numai la
acţiunile private
7.Caracterul procedurii
Acţiune contradictorie sau contencioasă.
8.Obiectul procesului
Controlul legalităţii activităţii legislative sau ale acţiunilor administrative comunitare.
Motive : incompetenţă, încălcarea unor prevederi de formă importante, încălcarea
tratatelor comunitare sau ale actelor normative de executare sau de aplicare ale
acestora, abuzul de putere.
9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile
Nu.
10.Termenele
În 2 luni care curg de la publicare ( după 15 zile de la apariţie în JOCE ) sau de la data
comunicării actului contestat către reclamant (în lipsă de la data luării la cunoştinţă )
11.Alte condiţii prealabile demarării procesului
Nu.
12.Desfăşurarea procesului
Faza scrisă : Depunerea cererii de chemare în judecată în scris, depunerea întâmpinării,
replica, duplica, în anumite situaţii depunerea unor declaraţii scrise ale intervenienţilor.
Faza orală : în faţa CJE se poate renunţa la această fază, în schimb ce la Curtea de
primă instanţă este obligatorie.
Cele două faze sunt urmate de fiecare dată de concluziile Avocatului General.
13.Finalizarea procesului
Hotărâre: Constatarea nulităţii sau respingerea acţiunii.
14.Efectul hotărârii
Obligatorie inter omnes, ex tunc.
15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii
Obligaţia de a înlătura starea care contravine tratatelor potrivit art. 233 (176) din Trat.
CE, mai târziu eventual introducerea unei acţiuni pentru sancţionarea abţinerii la executare.
16.Căi de atac
În cazul hotărârii primei instanţe recurs la CJE.
17.Cheltuielile judiciare
Partea care cade în pretenţii suportă costurile procesuale, intervenienţii suportă
cheltuielile proprii, instanţa nu va calcula cheltuieli proprii în sarcina justiţiabililor.
18.Executarea silită
Nu există.

III. Acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate sau recursul în carenţă

1.Temeiul juridic
Art. 232 (175) din Trat. CE
2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate
Art. 148 din Trat. EURATOM
3.Instanţa competentă
Pentru reclamanţii privaţi Tribunalul de primă instanţă (Tribunalul), iar pentru ceilalţi
CJE.
4.Reclamantul posibil
Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Curtea
Europeană de Conturi, statele membre, persoanele fizice sau juridice care sunt

44
îndreptăţite a pretinde o anumită acţiune de la un organ comunitar care refuză să-şi
îndeplinească obligaţiile sale
5.Pârâtul posibil
Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană
6.Intervenienţii posibili
Alte organe sau state membre ori persoane care pot dovedi un just interes în cazul
acţiunilor private.
7.Caracterul procedurii
Procedură contradictorie sau contencioasă.
8.Obiectul procesului
Completarea controlului legalităţii exercitată prin acţiunea în anulare prin extinderea
acestuia de la acţiunile organelor comunitare şi la inacţiunile culpabile ale acestora.
9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile
Da. Organul în cauză trebuie somat să acţioneze. Când în 2 luni acesta nu ia o poziţie
faţă de cerere se poate introduce acţiunea ( când există o luare de poziţie aceasta poate
fi atacată eventual printr-o acţiune în anulare )
10.Termenele
Da. În 2 luni de la expirarea termenului de 2 luni prevăzut în procedura prealabilă.
11.Alte condiţii prealabile demarării procesului
Anexarea unei copii a somaţiei adresate organului care trebuie să acţioneze.
12.Desfăşurarea procesului
Ca la acţiunea în anulare.
13.Finalizarea procesului
Hotărâre: Constatarea ilegalităţii abţinerii, a faptului că aceasta contravine tratatelor.
14.Efectul hotărârii
Are putere obligatorie inter partes şi ex tunc.
15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii
Obligarea organului să ia măsurile necesare potrivit art. 233 (176) din Trat. CE,
eventual începerea unei noi acţiuni în constatarea abţinerii.
16.Căi de atac
În cazul hotărârilor date de Curtea de primă instanţă apel la CJE.
17.Cheltuielile judiciare
Partea care cade în pretenţii suportă costurile procesuale, intervenienţii suportă
cheltuielile proprii, instanţa nu va calcula cheltuieli proprii în sarcina justiţiabililor.
18.Executarea silită
Nu există.

IV. Acţiunea în despăgubire

1.Temeiul juridic
Art. 235 (178), 288 (215 alin.2 şi 3) din Trat. CE
2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate
Art. 151,188 din Trat. Euratom
3.Instanţa competentă
n în cazul reclamanţilor privaţi : Tribunalul
n în celelalte cazuri :CJE
4.Reclamantul posibil
n mai ales persoane juridice şi fizice de drept privat ( inclusiv din state terţe),
sindicate, asociaţii profesionale
n statele membre

45
n subiecte de drept public
n state terţe
5.Pârâtul posibil
n Comunitatea, reprezentată prin organul sau organele culpabile pentru
comportamentul care a cauzat prejudiciul ( în cazul actelor normative Consiliul şi
Comisia de cele mai multe ori împreună )
n Banca Europeană de Investiţii
6.Intervenienţii posibili
-alte state membre sau alte organe comunitare
- persoane care pot justifica un interes just în cazul acţiunilor private
7.Caracterul procedurii
Procedură contradictorie sau contencioasă.
8.Obiectul procesului
Despăgubirea solicitată pentru repararea prejudiciului cauzat de instituţiile comunitare
sau de funcţionarii comunitari în activităţile lor oficiale dar în absenţa unor relaţii
contractuale. Temeiul răspunderii, respectiv cuantumul despăgubirilor.
9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile
Nu este necesară, dar se recomandă concilierea extraprocesuală.
10.Termenele
În general nu există. Excepţii:
n când există pericolul intervenirii prescripţiei extinctive a dreptului subiectiv la
despăgubire în sens material - 5 ani de la trecerea evenimentului care a declanşat
răspunderea ( art. 43 din Statutul Curţii )
n în cazul în care pretenţiile la despăgubire au fost formulate în faţa organului
competent, acţiune prin care prescripţia a fost întreruptă, acţiunea în despăgubire
trebuie formulată în termen de 2 luni de la luarea de poziţie a organului respectiv sau
în lipsa acesteia în 4 luni de la formularea pretenţiilor.
11.Alte condiţii prealabile demarării procesului
-
12.Desfăşurarea procesului
Procedura scriptică : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, duplică,
declaraţii scrise ale intervenienţilor.
Procedura orală : dezbateri orale întotdeauna în faţa Tribunalului, iar în faţa Curţii
când nu s-a renunţat la acest lucru, concluziile finale ale avocatului general în faţa
Curţii.
13.Finalizarea procesului
Hotărâre : Obligarea la plata unor despăgubiri sau respingerea acţiunii. Este posibil
adoptarea unor hotărâri interlocutorii sau încheieri privind temeiul răspunderii
extracontractuale sau privind mărimea prejudiciului.
14.Efectul hotărârii
Inter partes şi ex tunc.
15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii
Executarea silită şi calcularea unor dobânzi de 8% la nivelul despăgubirilor stabilite
începând din data pronunţării.
16.Căi de atac
În cazul deciziilor Tribunalului recurs la CJE.
7.Cheltuielile judiciare
Se stabilesc prin hotărârea judecătorească, cel care cade în pretenţii suportă
cheltuielile, intervenientul suportă cheltuielile proprii iar instanţa nu percepe taxe.
18.Executarea silită

46
Potrivit art. 244 (187), 256 (192) din Trat. CE şi pe baza dreptului procesual civil
aplicabil pe teritoriul statului unde îşi are sediul pârâtul ( de obicei Belgia, deoarece atât
Consiliul cât şi Comisia au sediul în acest stat ).
19.Alte probleme
Acţiunile în despăgubire nu sunt acţiuni subsidiare ale acţiunilor în anulare sau în
carenţă.

V. Acţiunea preliminară

1.Temeiul juridic
Art. 234 (177) din Trat. CEE
Art. 103, 104 din C.proc. al CJE
2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate
Art. 150 din Trat. EURATOM
3.Instanţa competentă
CJE
4.Reclamantul posibil
Procedura este declanşată de instanţa naţională; părţile din procesul iniţial sunt numai
participanţi în faţa CJE.
5.Pârâtul posibil
Nu există.
6.Intervenienţii posibili
Comisia, Consiliul, Parlamentul European, statele membre.
7.Caracterul procedurii
Procedură necontencioasă ( din punctul de vedere al judecătorului naţional este o
chestiune prealabilă )
8.Obiectul procesului
Întrebări privind interpretarea dreptului comunitar şi stabilirea valabilităţii actelor
normative de drept comunitar secundar.
9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile
Nu. În faţa instanţei naţionale trebuie să existe un proces pendinte.
10.Termenele
Nu există, dar de preferinţă formularea întrebării ar trebui să intervină numai după
lămurirea suficientă a stării de fapt.
11.Alte condiţii prealabile demarării procesului
n descrierea îndestulătoare a litigiului iniţial şi a motivelor care au condus la
formularea întrebării
n judecătorul naţional trebuie să aibă dubii în legătură cu aplicarea dreptului
comunitar
n instanţele care judecă în ultimă instanţă sunt obligate să sesizeze CJE în caz de
dubii în timp ce celelalte instanţe au dreptul să sesizeze CJE ori de câte ori au
probleme de această natură
12.Desfăşurarea procesului
După ce participanţii şi-au exprimat în scris părerile, se trece la procedura orală când
unul dintre ei solicită acest lucru, ca în final să se procedeze la ascultarea concluziilor
finale ale avocatului general.
13.Finalizarea procesului
Sentinţa include răspunsul la întrebarea formulată de judecătorul naţional ( în anumite
cazuri se constată nulitatea unui act normativ de drept comunitar secundar ) .
14.Efectul hotărârii

47
n la interpretare : are efect obligatoriu pentru instanţa care a introdus acţiunea şi
pentru toate instanţele în continuare; inter partes; ex tunc.
n la stabilirea valabilităţii : are efect obligatoriu; inter omnes; ex tunc
15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii
Nu sunt.
16.Căi de atac
Nu sunt.
17.Cheltuielile judiciare
CJE nu va calcula cheltuieli judiciare, iar în privinţa acestora în rest va decide instanţa
naţională.
18.Executarea silită
Nu este.
19.Alte probleme
Instanţa naţională va trimite un exemplar din propria hotărâre CJE.

VI. Acţiunile în legătură cu serviciul introduse de funcţionarii comunitari

1.Temeiul juridic
Art. 236 (179) din Trat. CE
Art. 91 din Statutul funcţionarului CE
2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate
Art. 152 din Trat. EURATOM
3.Instanţa competentă
Tribunalul.
4.Reclamantul posibil
Funcţionarul comunitar: funcţionari, angajaţi pentru durată determinată, alţi salariaţi,
candidaţii la un loc de muncă, foştii funcţionari.
Institutul de angajare ( în mod teoretic ).
5.Pârâtul posibil
Institutul de angajare : organele comunitare, BEI, BCE, alte instituţii comunitare.
Funcţionarul comunitar ( în mod teoretic ).
6.Intervenienţii posibili
Alte organe, state membre şi persoane care pot justifica un interes legitim.
7.Caracterul procedurii
Procedură contencioasă.
8.Obiectul procesului
Suspendarea, anularea unor măsuri ( acţiuni sau inacţiuni ) care lezează drepturile
funcţionarilor comunitar sau ale celorlalţi salariaţi.
9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile
Da (art. 91 alin.2 din Statutul funcţionarilor comunitari), se va introduce recurs graţios
sau ierarhic la administraţie.
10.Termenele
3 luni de la data luării la cunoştinţă despre respingerea recursului administrativ, sau de
la data la care au trecut 4 luni de la data introducerii recursului administrativ la care nu
s-a primit răspuns.
11.Alte condiţii prealabile demarării procesului
Drepturile reclamantului trebuie să fie lezate direct şi individual.
12.Desfăşurarea procesului
Procedura scriptică : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, duplică,
declaraţii scrise ale intervenientului principal.

48
Procedura orală : în toate cazurile.
13.Finalizarea procesului
Sentinţă: înlăturarea măsurilor reclamate sau respingerea acţiunii.
14.Efectul hotărârii
Are efecte obligatorii, inter partes, ex tunc.
15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii
Nu sunt.
16.Căi de atac
Da, recurs la CJE.
17.Cheltuielile judiciare
Se stabilesc prin sentinţă : Dacă instituţia de angajare cade în pretenţii va suporta
integral cheltuielile de judecată, iar dacă pierde funcţionarul el va suporta numai
propriile cheltuieli (art. 88 din C. proc. al Trib.)
18.Executarea silită
Nu este.
19.Alte probleme
Sentinţele adoptate de Tribunal privind acţiunile introduse de funcţionarii comunitari
din 01.01.1994 sunt publicate într-o „Culegere de jurisprudenţă a Funcţiei Publice“.

VII. Acţiunile introduse în faţa instanţelor comunitare pe baza unei convenţii de


arbitraj

1.Temeiul juridic
Art. 238 (181), 239 (182) din Trat. CE
Convenţia de arbitraj şi normele procedurale generale
2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate
Art. 153 din Trat. EURATOM
3.Instanţa competentă
CJE şi Tribunalul
4.Reclamantul posibil
Organele comunitare, state membre, persoane private sau state terţe care au încheiat
convenţii de arbitraj cu organele comunitare.
5.Pârâtul posibil
Organele comunitare, state membre, persoane private sau state terţe care au încheiat
convenţii de arbitraj cu organele comunitare.
6.Intervenienţii posibili
Alte organe sau state membre.
7.Caracterul procedurii
Procedură contencioasă ( compunerea instanţei şi regulile de procedură nu pot
constitui obiectul conv. de arbitraj )
8.Obiectul procesului
Nerespectarea obligaţiilor rezultate din contractele de drept public sau de drept privat
încheiate între organele comunitare şi persoanele private sau litigiile existente între
statele membre.
9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile
Nu se cere.
10.Termenele
Nu există, dar pot fi prevăzute de conv. de arbitraj.
11.Alte condiţii prealabile demarării procesului

49
O convenţie de arbitraj valabilă, care stabileşte instanţa competentă ( şi implicit
exclude competenţa instanţelor naţionale ).
12.Desfăşurarea procesului
Procedura scriptică : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, duplică,
declaraţii scrise ale intervenientului principal.
Procedura orală : dezbateri orale când nu s-a renunţat la acest lucru, concluziile finale
ale avocatului general competent în faţa Curţii.
13.Finalizarea procesului
Hotărâre de arbitraj.
14.Efectul hotărârii
Are efect obligatoriu, inter partes, ex nunc potrivit conv. de arbitraj.
15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii
Nu există.
16.Căi de atac
Nu sunt.
17.Cheltuielile judiciare
Se stabilesc prin hotărârea judecătorească, cel care cade în pretenţii suportă
cheltuielile, intervenientul suportă cheltuielile proprii iar instanţa nu percepe taxe.
18.Executarea silită
Da (conform art. 244 (187), art. 256 (192) din Trat. CE); când se îndreaptă împotriva
Comunităţii se va cere aprobarea CJE.
19.Alte probleme
În cazul în care dreptul comunitar nu este implicat CJE va judeca pe baza dreptului
naţional care guvernează contractul de bază; în anumite cazuri va aplica chiar normele
dreptului internaţional privat.

Termeni cheie: temeiul juridic, instanţa competentă, reclamantul posibil, pârâtul posibil,
intervenienţii posibili, caracterul procedurii, obiectul procesului, procedură prealabilă,
termene, condiţii prealabile demarării procesului, desfăşurarea procesului, finalizarea
procesului, efectul hotărârii, sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii, căi de atac,
cheltuielile judiciare, executarea silită.

Întrebări de control
1. Care este funcţia acţiunii în constatarea încălcării tratatelor comunitare de către statele
membre ?
2. Cum se derulează procedura prealabilă în cazul acţiunii în constatarea încălcării
tratatelor comunitare de către statele membre, în funcţie de reclamant ?
3. Care sunt efectele deciziei CJE obţinute în urma exercitării acţiunii în constatarea
încălcării tratatelor comunitare de către statele membre ?
4. Ce trebuie să dovedească privaţii pentru a putea exercita acţiunea în anulare ?
5. Care sunt motivele de anulare ?
6. Cum se derulează procedura prealabilă în cazul acţiunii în constatarea abţinerii
nejustificate ?
7. Arătaţi câteva exemple de acţiuni ilegale care pot constitui temeiul unei acţiuni în
despăgubire ?
8. Care este funcţia acţiunii preliminare ?
9. Care este obiectul şi cauza acţiunii preliminare ?
10. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de un organ naţional pentru a putea fi
calificată instanţă naţională ?
11. Ce este îndreptăţirea sau obligaţia de a sesiza CJE cu o acţiune preliminară ?

50
12. Care sunt efectele hotărârii preliminare ?
13. În ce cazuri nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile cu ocazia exercitării
acţiunii în legătură cu serviciul de către funcţionarii comunitari ?
14. Care sunt normele procedurale folosite la judecarea acţiunii exercitate pe baza
convenţiilor de arbitraj ?

Bibliografie

n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,


2004.
n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar. Justiţia comunitară. Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999;
n Gyula FÁBIÁN, Curtea de Justiţie Europeană, instanţă de judecată supranaţională,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002;

Modulul 7 : Realizarea obiectivelor fixate de tratatel de înfiinţare ale CE şi UE

Obiective
1. Libera circulaţie a mărfurilor.
2. Libera circulaţie a forţei de muncă.
3. Libera circulaţie a capitalurilor
4. Libera circulaţie a serviciilor

Ghid de studiu
Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 2 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în
ordinea prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor
parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru
ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc..
După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia
informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi
la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1: Cele patru libertăţi fundamentale

Obiective
A. Libera circulaţie a mărfurilor poate fi realizată printr-o Uniune Vamală şi prin
înlăturarea tuturor restricţiilor cantitative la import şi la export. În mod subsidiar se cere şi
reformarea, transormarea monopolurilor comerciale statale.
Marfa nu este definită în tratate, dar reprezintă un bun corporal care are o valoare
comercială şi care poate constitui obiectul unor tranzacţii comerciale. Ex. medicamente,
ochelari, deşeuri refolosibile, energia electrică (cu toate că nu este un bun corporal). Această
marfă poate fi:
n marfă care provine din statele membre: măcar ultima prelucrare importantă şi cerută
din punct de vedere economic, trebuie să fie făcută în comunitate

51
n marfă din state terţe: circulă liber în spaţiul comunitar după ce s-au îndeplinit toate
formele de introducere într-un stat membru şi s-au plătit toate taxele vamal legale
aferente.
Uniunea vamală este un spaţiu vamal unic cu graniţe exterioare comune realizată prin:
1. Interzicerea tuturor taxelor vamale şi taxelor cu efect echivalent între statele membre
2. Introducerea unui tarif vamal comun împotriva statelor terţe.
Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieşirea sau intrarea în ţară a
unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din producţia internă.
Taxă cu efect echivalent este orice obligaţie pecuniară indiferent de mărimea, destinaţia şi
modul său de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului şi care este
impusă în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv că traversează o frontieră şi
care are ca efect scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone.
Chiar şi o taxă care se percepe şi în cazul produselor autohtone poate avea valoarea de
taxă cu efect echivalent dacă din banii percepuţi statul sprijină producătorii sau comercianţii
autohtoni (prime, subvenţii).
Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent:
n taxele ce fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat membru în
condiţiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele
indigene sau străine (TVA, cu condiţia să nu se plătească în două ţări diferite)
n taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei
este proporţionată cu serviciul respectiv (trebuie să existe o contraprestaţie)
n taxele stabilite de actele normative comunitare
Taxele percepute pentru servicii care servesc interesului general sunt taxe cu efect
echivalent (de ex. taxele pentru analizele efectuate de poliţia sanitară).
Taxele vamale externe sunt stabilite de consiliul UE şi acestea pot diferi de la stat la stat
în funcţie de convenţiile de asociere încheiate cu aceste state terţe.
Pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent, sunt interzise restricţiile cantitative la
import şi export, respectiv a măsurilor cu efect echivalent.
Restricţiile cantitative sunt interdicţiile de introducere ale anumitor produse într-o
anumită ţară respectiv contingentările, adică limitările importului sau exportului după
cantitate sau valoare.
Potrivit art. 31 Trat. CE: „Statele membre reglementează monopolurile naţionale cu
caracter comercial, astfel încât să excludă orice discriminare între cetăţenii statelor membre în
ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi desfacere“.
Cauzele care justifică împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor
În mod excepţional sunt permise adoptarea de către statele membre a anumitor obstacole
în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Astfel de măsuri sunt luate:
n din motive de ordine şi securitate publică
n din motive de moralitate publică
n pentru protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor
n pentru protecţia plantelor şi animalelor
n pentru protecţia patrimoniului naţional de valoare istorică, artistică sau arheologică
n pentru protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.
Aceste interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie nici mijloc de discriminare
arbitrară, nici restricţie deghizată în comerţul interstatal. În viitor însă pentru protejarea
interesului public nu este exclus nici admiterea unor măsuri discriminatorii, dacă în caz
contrar nu ar putea fi păstrate tradiţiile dintr-o anumită ţară.
Pe baza jurisprudenţei CJE putem conchide, că restricţionarea importului sau
exportului sunt permise în situaţia în care:
1. în domeniu lipsesc reglementările comunitare

52
2. restricţiile sunt necesare pentru asigurarea supravegherii fiscale, pentru asigurarea
corectitudinii în relaţiile comerciale, pentru asigurarea protecţiei consumatorilor,
pentru protecţia valorilor sociale-culturale naţionale, locale
3. dacă reglementările sunt valabile în mod nediscriminativ pentru toate mărfurile din
producţia internă sau externă.
Totodată se admite „discriminarea naţionalilor“, dacă străinilor li se aplică regulile de
liberă circulaţie a mărfurilor.
B. Libera circulaţie a forţei de muncă
Această libertate de fapt este compusă din: libertatea de circulaţie a forţei de muncă şi
libertatea de stabilire a micilor meseriaşi, a liber profesioniştilor şi a societăţilor comerciale.
Muncitor sau lucrător : este o persoană care exercită o activitate în mod dependent în
sistem de salarizare. Orice persoană care face ceva pentru altul sub îndrumarea acestuia pentru
care va fi plătit de acesta ca şi contravaloare.
Condiţii: lipsa de risc; subordonare faţă de un străin; muncitorul să provină dintr-un alt
stat (muncitorului care se întoarce din străinătate nu i se poate refuza recunoaşterea
calificărilor obţinute şi nu poate fi obligat la contribuţii sociale mai mari); să nu fie vorba de o
angajare în administraţia publică sau în instituţii publice (nu este cazul: soră medicală, medici
specialişti, profesori, instructori)
Avantajaţii :
- familia muncitorului beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi acesta
- au drept de şedere soţul, soţia, copii care nu au împlinit încă vârsta de 21 de ani
- rudele muncitorului sau soţiei acestuia în linie directă descendentă sau ascendentă, care
sunt în întreţinerea acestuia (pot fi şi din state terţe)
Condiţia este ca lucrătorul să aibă o locuinţă suficient de mare şi ca angajatorul să aibă
posibilitatea de a aduce muncitori dintr-un alt stat membru.
Interzicerea discriminării
Lucrătorii nu pot fi trataţi mai rău ca naţionalii (art. 39/48 din Trat. CE). Pot constitui
acţiuni de discriminare:
n discriminare ascunsă: angajare condiţionată de provenienţă sau de domiciliu
n impozitare mai severă
n statutul unor asociaţii private
n folosirea programelor de şcolarizare
n beneficierea de reglementările sociale
n transferarea lucrătorului numai după ce a plătit angajatorului o despăgubire
n statul trebuie să intervină împotriva mişcărilor îndreptate împotriva străinilor,
xenofobe, care sunt de natură să creeze într-o anumită zonă un climat care să ţină la
distanţă forţa de muncă din alte state.
Restricţiile sunt justificate dacă sunt revendicate de interesul general urgent şi dacă se
respectă principiul proporţionalităţii. Ex. asigurarea coerenţei sistemului de impozite şi
administrarea regulamentară a universităţilor.
Restricţiile liberei circulaţii a lucrătorilor potrivit art. 39 din Trat. CE:
n din motive de securitate, ordine şi sănătate publică
n când subzistă un pericol grav şi iminent: transmiterea unor boli contagioase/ pericolul
iminent de săvârşire a unei infracţiuni

Dreptul sau libertatea de stabilire trebuie să asigure celor care exercită o activitate
economică independentă posibilitatea de a alege în mod liber locul de funcţionare al afacerii,
pe bază de motive strict economice.
Dreptul de stabilire se referă la exercitarea faptică a unei activităţi comerciale prin
intermediul unei unităţi stabile într-un alt stat membru pe timp nelimitat. Aici intră:

53
exercitarea de profesiuni liberale/ înfiinţarea unor societăţi comerciale/ înfiinţarea unor
sucursale sau filiale ale societăţilor comerciale din alte state membre.
Caracteristicile dreptului de stabilire:
1. Asigură posibilitatea participării în mod continuu la viaţa economică a unui alt stat şi
la tragerea de foloase din această activitate.
2. Este admisă exercitarea acestui drept în mod simultan în mai multe state membre.
3. Se deosebeşte de libera circulaţie a forţei de muncă, prin independenţă şi asumarea
riscului.
4. Se deosebeşte de libera circulaţie a serviciilor prin permanenţă sau durată îndelungată
în timp.
5. Se completează cu libera circulaţie a capitalurilor.
6. Nu se aplică în activităţi care au o legătură permanentă sau temporară cu exercitarea
autorităţii de stat. Ex. notar, executor judecătoresc.
Beneficiarii libertăţii de stabilire:
1. Persoanele fizice care provin dintr-un alt stat membru.
2. Soţia/soţul, copii sub 21 de ani şi membrii de familie aflate în întreţinere.
3. Persoane juridice: societăţi deschise, societăţi în comandită, societăţi de drept civil
Condiţii:
n să fie înfiinţată potrivit normelor juridice dintr-un stat membru şi să aibă sediul în
spaţiul comunitar.
n nu se aplică organizaţiilor de caritate, care nu au orientare de profit.
n se aplică şi persoanelor juridice străine care şi-au înfiinţat un sediu pe teritoriul unui
stat membru după care doresc să înfiinţeze filiale sau sucursale pe teritoriul altor state
membre.
Sunt interzise discriminările:
n deschise, pe motiv de locul sediului principal în domeniile: impozitarea mai severă/
închirierea de spaţii comerciale/ cumpărarea de imobile/ înmatricularea unor nave sau
aeronave
n ascunse, nerecunoaşterea diplomelor universitare (exercitarea unor activităţi poate fi
condiţionată de dovedirea unei calificări, dar documentele de atestare trebuie
recunoscute).
Restricţii permise:
n Din motive urgente ale interesului public
n Potrivit art. 46 Trat. CEE - motive de ordine, securitate şi sănătate publică - un pericol
iminent şi real.
Pentru uşurarea exercitării dreptului la liberă circulaţie CE au adoptat o serie de directive
privind: recunoaşterea reciprocă a studiilor universitare/ şcolilor profesionale/ calificărilor.
C. Libera circulaţie a capitalurilor
Potrivit dreptului la liberă circulaţie a capitalurilor sunt interzise toate restricţiile privind
circulaţia de capitaluri între statele membre şi statele terţe ca şi condiţie majoră pentru
realizarea uniunii economice şi monetare.
Circulaţia capitalului: transferarea unilaterală de valori în formă de capital material
(participare la o societate comercială străină) sau în formă de capital bănesc (mijloace de plată
legale; titluri de valoare; credite) dintr-un stat membru într-un alt stat care de obicei reprezintă
o investiţie de capital. Nu constituie circulaţie de capital simplul transfer de bani pentru plata
unor mărfuri.
Circulaţia plăţilor: transferul peste hotare de mijloace de plată (bancnote, cambii, cecuri,
acreditive, bilete la ordin) care sunt necesare în legătură cu o contraprestaţie (cumpărare de
mărfuri sau servicii) este o libertate anexă liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi
serviciilor.

54
Interzicerea discriminării
Pe lângă măsurile care constituie discriminare deschisă aici intră orice reglementare
internă care este capabilă direct/indirect sau potenţial/faptic să împiedice circulaţia liberă de
capital şi de plăţi.
Orice măsură care temporar sau pe durată lungă împiedică, limitează sau refuză în
totalitate intrarea, ieşirea şi transitul de capital în funcţie de cantitate sau valoare.
Restricţii permise
1. Din motive de apărare a interesului general. CJE apreciază de obicei de la caz la caz
dacă restricţia este sau nu justificată.
2. Din motive de impozitare
a. Statele membre au dreptul de a aplica dispoziţiile pertinente ale legislaţiei lor fiscale
care stabilesc o distincţie între contribuabili în funcţie de reşedinţa lor sau locurile
unde le sunt investite capitalurile în acele domenii care nu intră sub incidenţa
reglementărilor comunitare
b. Statele membre au dreptul de a lua toate măsurile indispensabile pentru:
n a împiedica încălcarea legilor, a normelor lor de reglementare şi administrative în
special în materie fiscală sau în materie de supraveghere a instituţiilor financiare
n de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopuri de informare
administrativă sau statistică
n de a lua măsurile justificate de motive de ordine sau de securitate publică. Scopul
acestor măsuri este descoperirea, înfrângerea şi pedepsirea cazurilor de evaziune
fiscală, de spălare a banilor, de trafic de droguri şi terorism.
Nu se admit însă restricţionări în domeniul scoaterii de devize din stat.
Din 01.01.1994 a fost liberalizată şi circulaţia capitalurilor având ca destinaţie statele
terţe sau provenind din state terţe, fără să putem vorbi însă de libera circulaţie a capitalurilor,
deoarece Consiliul UE poate lua măsuri protecţioniste împotriva transferurilor de capital cu
state terţe dacă acestea pun în pericol uniunea monetară şi economică. Se pot lua chiar şi
măsuri de embargo faţă de un stat terţ, mai mult statele membre pot lua măsuri chiar înainte să
acţioneze Consiliul în acest domeniu.
D. Libera circulaţie a serviciilor
Dreptul de a presta servicii dincolo de graniţele statului de provenienţă fără a se stabili
acolo în mod durabil.
Servicii: sunt prestaţiile furnizate în mod obişnuit contra unei remuneraţii în măsura în
care nu sunt guvernate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor şi
persoanelor. Serviciile pot fi cu caracter industrial, comercial, activităţi artizanale şi cele
ţinând de profesiunile liberale.
Trebuie să aibă caracter temporar, dar acest caracter nu exclude posibilitatea de a avea
infrastructură şi de a transfera peste frontieră anumite bunuri necesare desfăşurării prestaţiei
(bilete de loterie, material publicitar).
Nu intră în această categoria transportul, dar intră băncile şi firmele de asigurare. Alte
exemple: prestaţiile medicilor, inginerilor, constructorilor, turismul, activitatea ghizilor,
emisiunile de radio şi de televiziune, activităţile hoteliere şi de brokeraj. Apar discuţii cu
privire la unele servicii: prostituţie; în Irlanda sunt interzise avorturile dar CJE permite libera
circulaţie a serviciilor de acest gen.
Clasificarea serviciilor în funcţie de criteriul trecerii graniţelor:
1. Servicii active: când prestatorul vine în statul beneficiar.
2. Servicii pasive: când se deplasează beneficiarul la prestatorul aflat într-un alt stat
membru.
3. Servicii care se deplasează: atât prestatorul cât şi beneficiarul rămân în propria lor ţară
şi se deplasează numai prestaţia (televiziune, radio, asigurări).

55
Aceste situaţii de asemenea pot fi combinate (inclusiv cu state terţe).
Libera furnizare de servicii nu se admite în domeniul public al statului. De ex.:
inspectorate sanitare, dispensare medicale-vaccinări, instituţiile educative şi de învăţământ
obligatorii, poliţie.
Interzicerea discriminării
Această obligaţie revine atât statului de unde vine beneficiarul cât şi statului de unde
provine furnizorul.
Exemple de discriminare:
n perceperea de taxe pentru turiştii străini unde nu se percep taxe pentru autohtoni
n condiţionarea prestaţiei de obligaţia de prezenţă în zonă a prestatorului
n nedecontarea costurilor medicale pentru asigurat pentru lucrări medicale efectuate în
străinătate
n solicitarea autorizării unde autohtonii nu au nevoie de aşa ceva
n condiţionarea ca ghidul să fie angajatul unui birou de turism
n solicitarea de studii pentru ghidul care nu se ocupă de prezentare de monumente şi
muzee
Restricţii permise
n din motive de ordine, securitate şi sănătate publică
n din motive de interes general (ex. asigurarea echilibrului sistemului de asigurare
socială şi medicală)

Termeni cheie: marfă, taxe vamale, taxe cu efect echivalent, servicii, restricţii interzise,
restricţii permise, Bosman, Morson, Dassonville, Cassis de Dijon, Keck.

Întrebări de control:
1. La ce se referă hotărârile adoptate în cazurile „Buy Irish“ şi „Blocadele agrare“ ?
2. Care sunt cauzele care justifică împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor ?
3. Ce sunt formulele Keck şi Dassonville ?
4. Care sunt restricţiile permise în cazul liberei circulaţii a lucrătorilor ?
5. La ce se referă cazul Reyners/Belgia ?
6. Ce este circulaţia capitalului şi a plăţilor ?
7. Cum pot fi clasificate serviciile ?

Unitatea 2: Pilonii II şi III al Uniunii Europene

Obiective
A. Politica externă şi de securitate comună
Ideea ca Europa Unită să aibă o voce unică pe scena internaţională este tot atât de veche
ca şi procesul de integrare însuşi. În 1954 legislativul francez a votat în ultimul moment
împotriva înfiinţării Comunităţii Europene de Apărare, iar în 1970 a fost creată Cooperarea
Politică Europeană (CPE), în cadrul căreia statele membre în CE au încercat să coordoneze
activitatea lor în probleme de politică externă. Ulterior această iniţiativă a fost ancorată prin
AUE şi în dreptul primar, dar cu toate acestea cooperarea statelor se epuizau la nivelul unor
declaraţii comune neurmate de acţiuni concrete.
Schimbările geopolitice produse după prăbuşirea comunismului şi izbucnirea unor crize
regionale în Balcani şi în alte zone, au îndemnat statele membre, să dubleze eforturile lor în
acest domeniu şi cu ocazia semnării Tratatului de la Maastricht au prevăzut crearea pilonului
„Politica externă şi de securitate comună“ (PESC) în cadrul UE pentru a creea instrumentele
pentru intervenţii şi acţiuni diplomatice. Problema principală a fost împărţirea competenţelor

56
între state şi organele UE. Soluţia adoptată a fost că în problemele principale decid statele
membre, iar în celelalte decid organele comunitare, care de cele mai multe ori, au nevoie de
unanimitate în luarea deciziilor.
Politica externă şi de securitate comună cuprinde toate problemele referitoare la
securitatea Uniunii, inclusiv stabilirea unei politici de apărare comune, care ar putea conduce
la o apărare comună, în cazul în care Consiliul European decide în acest sens.
Obiectivele PESC sunt următoarele:
n Salvgardarea valorilor comune, a intereselor funadmentale, a independenţei şi
integrităţii Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite
n Consolidarea securităţii Uniunii sub toate formele
n Menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile
Cartei Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actului Final de la Helsinki şi cu
obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe
n Promovarea cooperării internaţionale
n Dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Statele membre susţin activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate a Uniunii, într-
un spirit de loialitate şi de solidaritate mutuală, cooperează în vederea consolidării şi
dezvoltării solidarităţii lorpolitice mutuale şi se abţin de la orice acţiune contrară intereselor
Uniunii.
La realizarea acestor obiective îşi dau concursul următoarele organe:
Preşedinţia UE reprezintă UE în PESC şi este responsabilă pentru punerea în aplicare a
deciziilor adoptate şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi
conferinţelor internaţionale.
Preşedinţia este asistată de Secretarul General al Consiliului, care exercită funcţia de Înalt
Reprezentant pentru PESC. Acesta asistă Consiliul în problemele referitoare la PESC,
contribuind, în special, la formularea, elaborarea şi implementarea deciziilor politice şi, atunci
când este necesar, conducând în numele Consiliului şi la cererea preşedinţiei dialogul politic
cu terţii.
Rolul principal revine Consiliului, care este organul decizional al PESC. Consiliul poate să
numească un reprezentant special, căruia i se conferă un mandat legat de anumite probleme
politice particulare.
Parlamentul European este consultat de preşedinţie şi informat cu regularitate de
preşedinţie şi de Comisie asupra evoluţiei PESC. Parlamentul poate interpela Consiliul şi îi
poate adresa recomandări. Anual, în Parlament are loc o dezbatere privind progresele realizate
în domeniul implementării PESC.
Statele membre care fac parte şi din Consiliul de Securitate al ONU se pun de acord şi
informează complet celelalte state membre.
Misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre în statele terţe şi reprezentanţele
statelor membre la organizaţii internaţionale cooperează în vederea menţinerii poziţiilor
comune.
Sub autoritatea Consiliului acţionează un Comitet politic şi de securitate care:
n monitorizează situaţia internaţională în domeniul PESC
n contribuie la definirea politicilor formulând avize adresate Consiliului
n supraveghează implementarea politicilor asupra cărora s-a căzut de acord
n exercită controlul politic şi coordonarea strategică a operaţiunilor de gestionare a
crizelor.
Comisia şi statul membru aflat la preşedinţie acordă asistenţă pentru realizarea PESC.
Procesul decizional în cadrul PESC

57
Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale PESC şi stabileşte
strategii comune care vor fi implementate de Uniune în domeniile în care statele membre au
interese comune importante. Strategiile comune precizează obiectivele şi durata lor, precum şi
mijloacele care vor trebui furnizate de Uniune şi de statele membre.
Consiliul Uniunii Europene asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii Uniunii.
Acesta ia deciziile necesare pentru definirea şi implementarea PESC pe baza orientărilor
generale stabilite de Consiliul European şi recomandă acestuia strategii comune. În vederea
realizării PESC, Consiliul UE adoptă: acţiuni comune, poziţii comune şi decizii.
Acţiunile comune abordează unele situaţii specifice în care acţiunea operaţională a
Uniunii este considerată necesară. Aceste acţiuni îşi fixează obiectivele, domeniul de aplicare,
mijloacele care vor fi puse la dispoziţia Uniunii, condiţiile punerii lor în aplicare şi, dacă este
necesar, durata.
Acţiunile comune angajează statele membre în luările lor de poziţie şi în conducerea
acţiunii lor. Acţiunile comune pot fi modificate doar de Consiliu, iar statele membre au
obligaţia de a informa Consiliul cu privire la acţiunile lor, luate în cadrul acţiunii comune sau
în cazuri de urgenţă pentru căutarea unor soluţii comune.
Poziţiile comune definesc poziţia Uniunii în probleme particulare de natură geografică
sau tematică. Statele membre veghează ca polticile lor naţionale să fie în acord cu poziţiile
comune. Statele membre se informează reciproc şi se pun de acord în cadrul Consiliului
asupra tuturor problemelor de PESC care przintă un interes general, pentru a garanta că
influenţa Uniunii se exercită de o manieră cât mai eficace, printr-o acţiune convergentă.
Tot în domeniul PESC, Consiliul UE poate lua decizii cu unanimitate. Abţinerile nu
împiedică adoptarea deciziei, iar cel care se abţine poate motiva decizia sa printr-o declaraţie
formală. În acest caz, el nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte că decizia
angajează Uniunea.
Consiliul poate hotărî prin excepţie cu majoritate calificată, cu aplicarea regulilor votului
ponderat: atunci când, în baza strategiei comune, adoptă acţiuni comune şi poziţii comune sau
ia orice altă decizie bazată pe strategia comună; atunci când adoptă decizii care pun în aplicare
o acţiune comună sau o poziţie comună; atunci când este numit un reprezentant special.
Atunci când, un membru al Consiliului declară că, din motive importante de politică
naţională, pe care le expune, intenţionează să se opună luării unei decizii care se adoptă cu
majoritate calificată, nu se va trece la vot. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate
solicita sesizarea Consiliului European cu problema în cauză, pentru adoptarea unei decizii în
unanimitate. În problemele procedurale, Consiliul hotărăşte cu majoritatea membrilor săi.
Consiliul, când este necesar poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale, care vor fi obligatorii pentru instituţiile comunitare, dar nu şi pentru
acele state membre, care în Consiliu declară, că trebuie să se conformeze propriilor norme
constituţionale.
Până în prezent în cadrul PESC printre altele, a fost adoptată o strategie comună la
04.07.1999 despre Rusia32, au fost adoptate poziţii comune în legătură cu sancţiunile ONU
faţă de Nigeria33, cu privire la Pactul de stabilitate din Sud-Estul Europei34, cu privire la
Afganistan35, privind punctul de vedere unitar la conferinţa privind armele nucleare36. A fost
adoptată decizie privind acordarea ajutorului umanitar în Bosnia-Herţegovina37 şi acţiune

32
Common Strategy of the EU 1999/414/CFSP of June 4, 1999 on Russia, JOCE nr. L 157/1999.
33
Common Position 95/515/CFSP, of November 20, JOCE nr. L 298/1995 şi Common Position
95/544/CFSP, of December 4, JOCE nr. L 309/1995.
34
Common Position 99/345/CFSP, of May 17, JOCE nr. L 133/1999.
35
Common Position 99/73/CFSP, of January 25, JOCE nr. L 23/1999.
36
Common Position 98/289/CFSP, of April 23, JOCE nr. L 129/1998.
37
Decision 93/603/CFSP of November 8, JOCE nr. L 286/1993.

58
comună cu privire la ajutorul acordat organelor palestiniene în lupta împotriva acţiunilor
teroriste38.
În ceea ce priveşte politic comună de securitate, Uniunea Europei Occidentale era
considerată prin Tratatul de la Amsterdam, parte integrantă a dezvoltării Uniunii, dar Tratatul
de la Nisa a abrogat prevederile art. 17 Trat. UE referitoare la acest lucru, iar noile prevederi
precizează că „PESC nu afectează caracterul specific al politicilor de securitate şi de apărare
ale anumitor state membre şi respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de
Nord“, ceea ce nu exclude în măsura în care statele membre consideră oportun, definirea
progresivă a unei politici de apărare comune.
Deocamdată în lumina modificărilor aduse de Tratatul de la Nisa, politica de apărare
comună se rezumă la:
n cooperare în materie de armament
n cooperarea în misiunile umanitare şi de evacuare
n cooperare în misiunile de menţinere a păcii
n participarea cu unităţi combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de
restabilire a păcii.
Acţiuni militare concrete până în prezent:
1. Din 01.01.2003, odată cu retragerea trupelor de poliţie ONU din Bosnia-Herţegovina,
au fost trimişi 500 de funcţionari de poliţie din partea UE.
2. În martie 2003 în cadrul operaţiunii „Concordia“, 350 de soldaţi UE au preluat
activitatea trupelor NATO în Macedonia, care s-au retras din zonă. Aceştia în ecembrie
2003 au fost înlocuiţi de 200 de poliţişti UE.
Pe de altă parte, faptul că în martie 2003 statele membre nu au putut ajunge la un consens
privind criza din Irak, ilustrează mersul greoi al cooperării.
Statele membre pot realiza o cooperare intensificată între ele în acest domeniu, cu
autorizarea Consiliului care se va pronunţa cu majoritate calificată.
B. Cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală
Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană nu poate fi închipuită fără
asigurarea unor condiţii de muncă şi de viaţă sigure pe întreg teritoriul statelor membre.
Cetăţenii europeni trebuie protejaţi de infracţionalitatea transfrontalieră, trebuie să aibă acces
la justiţie în mod egal şi trebuie să li se garanteze drepturile fundamentale. Din acest motiv
UE lucrează la crearea unui spaţiu al dreptăţii, libertăţii şi securităţii. Prin crearea acestui
spaţiu are loc o cooperare în domeniul drepturilor fundamentale, cetăţeniei unionale,
mobilităţii persoanelor, azil, vize, imigraţie, protecţia graniţelor externe, respectiv se
realizează o conlucrare între organele de justiţie, poliţie şi vamă. Scopul final este asigurarea
unei politici unitare pe tot teritoriul UE faţă de cetăţeanul unional, vizitatori, turişti, imigranţi
şi infractori.
Încă din 1975 Consiliul European a întărit întâlnirile semestriale ale miniştrilor statelor
membre în legătură cu probleme legate de menţinerea ordinii publice (terorism, criminalitate).
Aceste întâlniri regulate purtau denumirea de „Grupul Trevi“39 şi funcţionau în afara spaţiului
juridic şi instituţional comunitar.
După 01.01.1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht „Cooperarea
în domeniul justiţiei şi afacerilor interne“ a câştigat un cadru organizat în cadrul pilonului III.
Tratatul de la Amsterdam a redus paleta problematicilor din pilonul III la „Cooperare
judiciară şi poliţienească în materie penală“, transferând problemtaicile azil, vize, imigraţie,
refugiaţi, în cadrul pilonului I de cooperare supranaţională (Titlul IV din Trat. CE).
38
Joint Action 97/289/CFSP of April 29, 1997 on an assistance programme to support the Palestine
Authority inits efforts to countwer terrorist activities emanating from the territories under ist control, JOCE nr. L
120/1997.
39
Prescurtarea de la „Terorism, radicalism, extremism, violenţă internaţională“.

59
Unul dintre motivele înfiinţării acestei cooperări a fost ştergerea graniţelor interne pe baza
Acordurilor de la Schengen. Spaţiul Schengen sau spaţiul european fără frontiere interne, de
fapt a intrat în vigoare doar din 25.03.1995 şi cuprinde teritoriul tuturor statelor membre ale
UE, cu excepţia Angliei şi Irlandei, respectiv a ţărilor care au aderat din 01.05.2004 şi cu
aplicarea unor prevederi speciale în cazul Danemarcei. Norvegia şi Islanda participă la acest
spaţiu pe baza unor acorduri de cooperare.
Convenţia de la Schengen sau „Convenţia privind desfiinţarea treptată a controalelor la
graniţele comune“ (Schengen I) a fost semnată la 14.06.1985 pe modelul Convenţiei de la
Saarbrücken semnată în 1984 de Germania şi Franţa şi are ca scop principal: trecerea
graniţelor interne ale statelor membre fără control de persoane. La 19.06.1990 a fost semnat
„Acordul de aplicare a Convenţiei de la Schengen“ (Schengen II).
Scopurile Convenţiei sunt: călătoria tuturor persoanelor fizice fără control la graniţă;
îmbunătăţirea instrumentelor de luptă împotriva criminalităţii transnaţionale; efectuarea de
controale la graniţele externe şi introducerea unui sistem unic.
Mijloacele de realizare sunt: supravegherea graniţelor externe; crearea şi introducerea
unei vize-Schengen; aplicarea principiului primului stat de azil; urmărirea şi supravegherea
transnaţională a infractorilor; luptă întărită împotriva traficului de droguri; uşurarea
procedurilor de extrădare şi de comisie rogatorie; înfiinţarea unei baze de date transnaţionale.
Pe termen lung se impune armonizarea legislaţiilor statelor membre în domeniul
stupefiantelor, armelor, substanţelor explozive, înregistrarea călătorilor în hoteluri;
armonizarea politicilor de vize; mutarea controalelor vamale la frontierele externe sau puncte
vamale interne (aeroporturi).
Funcţionarea spaţiului fără frontiere interne este asigurată de Comitetul Executiv
Schengen, în cadrul căruia fiecare stat parte are un membru, iar hotărârile sunt adoptate cu
unanimitate. Cooperarea poliţienească şi asistenţa judiciară în materie penală din cadrul
spaţiului Schengen este sprijinită de existenţa şi funcţionarea Sistemului de Informare
Schengen (SIS). În fiecare stat există o secţie naţională şi un serviciu tehnic de asistenţă, care
creează o bază de date privind persoanele, vehiculele şi anumite obiecte de valoare. Fişierul de
date al fiecărei secţii naţionale serveşte la căutarea automată de date pe fiecărui stat membru.
Transmiterea „on line“ a informaţiilor este asigurată de un Serviciu de Asistenţă Tehnică cu
sediul la Strasbourg.
Obiectivul Uniunii este să ofere cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie, într-un spaţiu al
libertăţii, securităţii şi justiţiei, prin elaborarea unei activităţi comune a statelor membre în
domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală şi prin prevenirea şi reprimarea
rasismului şi a xenofobiei. Acest obiectiv se atinge prevenind şi combătând criminalitatea
organizată sau de altă natură, în special terorismul, traficul de fiinţe umane şi infracţiunile
împotriva minorilor, traficul de droguri şi traficul de arme, corupţia şi frauda, prin:
n o cooperare mai strânsă între forţele de poliţie, autorităţile vamale şi celelalte autorităţi
competente ale statelor membre, atât direct, cât şi prin Oficiul European de Poliţie
(Europol)
n o cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale
statelor membre, inclusiv prin intermediul Unităţii Europene de Cooperare Judiciară
(Eurojust)
n apropierea, atât cât se impune, a normelor de drept penal ale statelor membre.
Activitatea comună în domeniul cooperării poliţieneşti cuprinde:
1. Cooperarea operaţională între autorităţile competente ale statelor membre, inclusiv
serviciile de poliţie, autorităţile vamale şi alte servicii specializate însărcinate cu aplicarea
legii, în domeniul prevenirii, identificării şi investigării faptelor penale;
2. Colectarea, arhivarea, procesarea, amaliza şi schimbul de informaţii pertinente, inclusiv
informaţiile deţinute de serviciile specializate însărcinate cu aplicarea legii, care privesc

60
semnalarea tranzacţiilor financiare suspecte, în special prin intermediul Europol, sub rezerva
dispoziţiilor pertinente referitoare la protecţia datelor cu caracter personal;
3. Cooperarea şi promovarea iniţiativelor comune în domeniul formării, al schimbului de
funcţionari de legătură, al detaşărilor, al utilizării echipamentelor şi al cercetării criminalistice;
4. Evaluarea comună a tehnicilor de anchetă speciale, pentru descoperirea formelor grave
ale criminalităţii organizate.
Activitatea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală vizează, printre
altele:
1. Facilitarea şi accelerarea cooperării între ministerele şi autorităţile judiciare sau cele
echivalente autorităţilor judiciare ale statelor membre în materie de procedură şi de executare
a deciziilor, inclusiv, dacă este cazul, prin intermediul Eurojust;
2. Facilitarea extrădării între statele membre;
3. Asigurarea în măsura necesară îmbunătăţirii acestei cooperări, a compatibilităţii
normelor aplicabile în statele membre
4. Prevenirea conflictelor de competenţă între statele membre;
5. Adoptarea progresivă a unor măsuri de instituire a unor norme minimale cu privire la
elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în domeniul
criminalităţii organizate, al terorismului şi al traficului de droguri.
Organele implicate în realizarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală şi
modul de luare a deciziilor
Consiliul ca organ principal al pilonului III, folosind mijloacele şi procedurile adecvate, ia
măsuri şi favorizează cooperarea în vederea realizării obiectivelor Uniunii. În acest scop,
hotărând în unanimitate, la iniţiativa unui stat membru sau a Comisiei, Consiliul poate:
a) să adopte poziţii comune, care definesc orientarea Uniunii într-o problemă specifică
b) să adopte decizii cadru, în vederea apropierii dispoziţiilor legislative şi de
reglementare din statele membre. Deciziile-cadru obligă statele membre în ceea ce
priveşte rezultatele care trebuie atinse, lăsând autorităţilor naţionale competenţa
determinării formelor şi metodelor care vor fi folosite. Ele nu pot produce efecte
directe.
c) să adopte decizii în orice alt scop, conform obiectivelor acestui titlu, cu excepţia
apropierii dispoziţiilor legislative şi de reglementare din statele membre. Aceste
decizii sunt obligatorii şi nu produc efecte directe; Consiliul, hotărând cu majoritate
calificată, adoptă măsurile necesare pentru a pune în aplicare aceste decizii la nivelul
Uniunii.
d) să încheie convenţii, recomandând statelor membre să le adopte în conformitate cu
propriile norme constituţionale
Curtea de Justiţie este competentă să decidă, cu titlu prejudiciar, asupra validităţii şi
interpretării deciziilor-cadru şi a deciziilor,asupra interpretării convenţiilor încheiate, precum
şi asupra validităţii şi interpretării măsurilor lor de aplicare.
Comisia este pe deplin implicată în lucrările cooperării poliţieneşti şi judiciare.
Parlamentul European este consultat de Consiliu înainte de adoptarea oricărei măsuri.
Parlamentul emite un aviz, într-un termen care poate fi stabilit de Consiliu, dar care nu poate
fi mai scurt de trei luni. Dacă avizul nu este dat în acest termen, Consiliul poate să adopte
măsura respectivă.
Preşedinţia şi Comisia informează cu regularitate Parlamentul European asupra
activităţilor desfăşurate, iar Parlamentul poate interpela Consiliul şi îi poate adresa
recomandări. Anual în Parlament are loc o dezbatere privind progresele obţinute.
În afară de aceste organe, se constituie un comitet de coordonare, compus din înalţi
funcţionari. Pe lângă rolul său de coordonare, comitetul are sarcina să formuleze avize

61
adresate Consiliului, fie la cererea acestuia, fie din proprie iniţiativă şi să contribuie la
pregătirea lucrărilor.
C. Cooperarea intensificată
În condiţiile în care integrarea pătrunde pe de o parte în domeniile centrale ale
suveranităţii naţionale (legiferare, politica externă, afacerile interne, justiţie, alegeri locale,
idealizarea sau spiritualizarea frontierelor), iar pe de altă parte apare o eterogenitate crescândă
a statelor membre (provocată mai ales de Anglia şi Danemarca sau Polonia), a intervenit
necesitatea de a asigura posibilitatea unei cooperări intensive în cadrul juridic şi instituţional
asigurat de UE pentru unele grupuri de state (Europa cu mai multe viteze), care doresc să
progreseze mai repede pe calea integrării europene.
Venind în întâmpinarea acestor state, Tratatul de la Amsterdam a introdus procedura
„cooperării intensificate“, ale căror condiţii au fost elaborate înmod amănunţit prin Tratatul de
la Nisa. În lumina acestor prevederi, statele membre care îşi propun să stabilească între ele o
cooperare intensificată pot recurge la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute de
Trat. UE şi Trat. CE, cu condiţia ca cooperarea avută în vedere:
1. Să aibă drept scop favorizarea realizării obiectivelor Uniunii şi ale Comunităţii,
apărarea şi servirea intereselor lor, precum şi consolidarea procesului de integrare;
2. Să respecte aceste tratate şi cadrul instituţional unic al Uniunii;
3. Să respecte acquis-ul comunitar şi măsurile luate în baza altor dispoziţii ale acestor
tratate;
4. Să se menţină în limitele competenţelor Uniunii sau ale Comunităţii şi să nu se refere
la domenii care ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii;
5. Să nu aducă atingere pieţei interne şi nici coeziunii economice şi sociale;
6. Să nu constituie un obstacol sau un mijloc de discriminare în schimburile dintre statele
membre şi să nu provoace distorsiuni în concurenţa dintre ele;
7. Să implice cel puţin 8 state;
8. Să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre care nu participă la
ea;
9. Să nu aducă atingere dispoziţiilor Protocolului de integrare a acquis-ului Schengen în
cadrul UE;
10. Să fie deschisă tuturor statelor membre;
11. Să se recurgă la ea doar în ultimă instanţă, atunci când a fost stabilit în Consiliu că
obiectivele acestei cooperări nu pot fi atinse într-o perioadă de timp rezonabilă pe baza
prevederilor tratatelor.
Procedura instituirii cooperării intensificate are loc în cadrul Consiliului Uniunii
Europene, care va decide la propunerea Comisiei şi cu consultarea sau avizul40 Parlamentului
European. Deşi toţi membrii participă la deliberări, la adoptarea deciziei iau parte numai
reprezentanţii statelor membre participante la cooperarea intensificată. Un membru al
Consiliului poate solicita sesizarea Consiliului European asupra problemei. În acest caz
Consiliul va decide după ce problema a fost ridicată în Consiliul European.
Actele şi deciziile adoptate nu fac parte din acquis-ul Uniunii. Statele membre aplică în
ceea ce le priveşte actele şi deciziile adoptate pentru punerea în aplicare a cooperării
intensificate la care participă. Astfel de acte şi decizii sunt obligatorii doar pentru statele
participante, şi, dacă este cazul, ele sunt direct aplicabile doar acelor state. Statele membre
care nu participă la o astfel de cooperare nu iau nici o măsură de natură să împiedice în vreun
fel punerea în aplicare a cooperării de către statele participante.

40
În cazul în care cooperarea intensificată priveşte un sector care implică procedura vizată de art. 251 din
Trat. CE

62
Consiliul şi Comisia asigură coerenţa activităţilor întreprinse, ca şi coerenţa acestor
activităţi cu politicile Uniunii şi ale Comunităţii, şi cooperează în acest sens.
Cheltuielile care rezultă din punerea în aplicare a cooperării, cu excepţia costurilor
administrate ocazionate instituţiilor, sunt suportate de statele membre participante la
cooperare, în afara cazului în care Consiliul, hotărând cu unanimitatea tuturor membrilor şi
după consultarea Parlamentul European, decide altfel.

Termeni cheie: obiectivele PESC, Cooperare Politică Europeană, Comitet politic şi de


securitate, principii şi orientări generale, strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune,
decizii, acţiuni militare, Grupul Trevi, Schengen, cooperare poliţienească, cooperarea
judiciară, decizii cadru, procedura instituirii cooperării intensificate.

Întrebări de control:
1. Care sunt condiţiile cooperării intensificate ?
2. Care este procedura cooperării intensificate ?
3. Care este diferenţa între poziţii comune, decizii cadru şi decizii în cadrul pilonului III ?
4. Ce este cooperarea poliţienească şi ceea judiciară în UE ?
5. Care sunt organele comunitare implicate în derularea PESC ?

Bibliografie:

n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,


2004.
n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
n Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
n Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 1999, 2002.

63

You might also like