Separarea puterilor in stat

Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu putea fi pusă încă în
legătura cu principiul separării puterilor. Spre exemplu Aristotel în Politica constată existenţa în
stat a unor organe diferite cu atribuţii precis determinate precum Adunarea generală, Corpul
magistraţilorşi Corpul judecătoresc. Potrivit acestuia în orice stat sunt trei părţi . Aceste trei
părţi odată bine organizate, statul întreg este bine organizat. Ideea a fost prezentă şi în timpul
evului mediu, în tezele şcolii dreptului natural, în lucrările lui Grotius, Wolf, Pufendorf, care
deasemenea au constatat diferitele atribuţii ale statului,însa, fără a întrezării conceptul de
separaţie.
Celui căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima oara mai metodic şi într-o noua
lumină principiul separarii puterilor este filosoful şi juristul englez John Locke -1632-1704- .El
a dat prima formulare acestei doctrine atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare a
statului. În lucrarea sa "Essay on civil government", filosoful englez susţinea existenţa a trei
puteri: legislativă, executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea legislativă trebuia sa
aparţină parlamentului şi era considerată puterea supremă deoarece edicta reguli de conduită
general obligatorii. Puterea executivă limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri
care nu puteau fi prevăzute prin lege, urmau să fie încredinţate monarhului. Puterea federativă
era încredinţată tot regelui şi avea în competenţa sa dreptul de a declara război, de a face pace
şi a încheia tratate. Ideile lui Locke au avut o deosebită importanţă pentru istoria doctrinelor
politice si au exercitat o influenţă certă in viaţa constituţională a statelor Americii de Nord. Ele
au fost sursa din care s-a inspirat Charles de Secondat, baron de Montesquieu - 1689-1755-
atunci când, în cartea sa L'esprit des lois a reluat şi adâncit problema separării puterilor
statului, dându-i o formă şi o strălucire nouă. Montesquieu dă o formulare precisă şi clară
acestei teorii care va forma unul din punctele principale ale programelor revoluţiilor burgheze.
După Montesquieu în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, executivă şi
judecătorească. Aceste puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele
de altele pentru ca, spune Montesquieu "orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de
ea" astfel " pentru a nu se abuza de putere trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să
oprească puterea". Puterea publică trebuie să fie divizată intre mai multe puteri aşa încât o
putere să se opună celeilalte şi să creeze, în locul unei forţe unice, un echilibru de puteri. prin
faptul că puterea de comandă in stat se fracţionează între mai multe organe care au acelaşi
interes ca atribuţiile sale să nu fie încălcate de celelalte organe, se asigură aplicarea strictă a
legilor si respectarea libertatilor individuale.
Ideea separarii puterilor se întalneşte şi în concepţia lui Rousseau. Pentru acesta puterea
legislativă se confundă cu însuşi conceptul de suveranitate. Ea nu putea fi exercitată decât pe
cale directă, prin votul întregii naţiuni şi nu putea să aibă caracter general şi impersonal.
Puterea executivă sau guvernămantul nu putea să consiste decât in acte particulare şi se
distingea în mod necesar de dreptul legiuitorului.
 Şi pentru Rousseau ca şi pentru Locke, puterea judecătorească nu este ceva distinct, dar spre
deosebire de filosoful englez , pentru Rousseau ea este o ramură a puterii executive nu a celei
legislative, supusă unor anumite reguli speciale.
Teoria separării puterilor apărea în acele condiţii ca expresie a luptei pentru putere ce se
ducea între monarh, aristocraţie şi brughezie. Ea urmarea înlaturarea despotismului,
echilibrarea şi armonizarea forţelor sociale în luptă. Din punct de vedere istoric , principiul
separării se infăţişa ca principiu al suveranitaţii naţionale, ca o armă de război dirijată de
ideologii burgheziei împotriva puterii absolute a monarhului. Din punct de vedere politic ,
principiul separării puterilor a fost considerat ca generator de libertaţi politice, prin echilibrul
şi colaborarea puterilor separate.
Cea dintâi aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor in stat a fost realizată de
statele americane care in secolul al 18-lea se găseau in plină revoluţie constituţională. Începând
din 1780 , primele constituţii ale statelor Massachussetts, Maryland, Virginia, New-Hampshire
introduc acest principiu. Ulterior , Constituţia statelor federale, ai cărei creatori au fost
Hamilton, Madison şi Jay adoptă principiul separaţiei puterilor sub forma întreită de putere
legislativă, executivă si judecătorească. În anul 1791, Revoluţia burgheza din Franţa introducea
acest principiu in "Declaraţia drepturilor omului".Iar mai târziu acest principiu a stat la baza
organizării de stat a tuturor statelor burgheze, el fiind consacrat, explicit sau implicit, în
constituţiile acestor state.
La noi in ţară,acesta a fost adoptat în urma Convenţiei de la Paris din 1858, şi apoi
mentinut in constituţiile din 1866 si 1923 .
Astfel toate aceste constituţii au plecat de la premisa că statul îndeplineşte trei activităţi
principale:
-funcţia legislativă, prin care se îmţelege activitatea statului având ca obiect stabilirea de
norme generale de conduită umană, obligatorii şi de aplicare repetată.
-funcţia executivă, care asigură bunul mers al vieţii publice prin organizarea aplicării legilor
şi prin punerea lor în executare la cazurile concrete, cu posibilitatea de a se recurge, dacă este
necesar, la forţa de constrângere a statului.
-funcţia judecătorească, adică activitatea de pedepsire a infracţiunilor şi de soluţionare cu
putere de adevăr legal, în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii, a litigiilor juridice.
Totodata aceste constituţii au prevăzut că fiecare din funcţiile statului sunt încredinţate unor
organe distincte si independente unele faţă de celelalte, în sensul că fiecare acţionează fără
vreun amestec din partea unui alt organ de stat.
Constituţiile care au pus la baza lor principiul separării puterilor statului ele au fost
preocupate să găsească nu numai modalitaţi de menţinere a unui echilibru între aceste puteri
dar şi diverse frâne şi contragreutăţi chemate să înlăture pericolul unei alunecări spre
adoptarea de masuri tiranice. Acestea pot fi diferite după cum constituţiile respective aplică mai
mult sau mai puţin tranşant principiul separaţiei puterilor , dar ele sunt prezente în toate
sistemele construite pe această bază. Unele din ele urmează să fie mânuite de executiv pentru a
împiedica eventuale legiferări grăbite sau nepotrivite, iar altele de adunările legiuitoare ca
mijloace de control a activitaţii executive.
In regimurile prezidenţiale, al caror model îl constituie Statele Unite ale Americii, printre
frânele şi contragreutăţile care-i permit executivului să influenţeze linia de acţiune a
legislativului pot fi menţionate în special două : - dreptul de veto legislativ al preşedintelui
republicii, adică dreptul de a împiedica, printr-o manifestare de voinţa, intrarea în vigoare a
unei legi adoptate de Congres. Ce-i drept, veto-ul preşedintelui nu mai operează în cazul în care
Congresul adopta ulterior din nou legea cu o majoritate de două treimi, însă aceasta majoritate
este greu de obţinut. Al doilea ar fi dreptul preşedintelui de a adresa Congresului mesaje in
scopul de a recomanda să examineze orice măsura pe care ar socoti-o utilă şi oportună. Invers
există şi frâne si contragreutăţi care dau legislativului posibilitatea de a exercita o influenţă
asupra executivului. Spre exemplu Congresul votează bugetul fără de care orice activitate a
executivului este paralizată. La fel numirea ministrilor şi a altor categorii de funcţionari ai
statului se face cu avizul si consimţământul Senatului.
Sistemul de frâne si contragreutăţi apare şi mai bine conturat în regimurile parlamentare.
astfel, în ţările structurate pe coordonatele acestui regim, puterea executivă are o puternică
armă împotriva puterii legislative, constând în dreptul şefului statului de a dizolva parlamentul
sau cel puţin camera aleasă a acestuia. Sub influenţa unei ameninţări cu dizolvarea
parlamentului acesta ar putea fi determinat să ia anumite măsuri legislative dorite de guvern. Pe
de alta parte parlamentul dispune la rândul său de o armă echivalentă ca eficienţă împotriva
executivului. El poate anume să provoace demisia guvernului fie printr-un vot de neîncredere
expres, fie prin refuzul de a vota bugetul sau o altă lege propusă de guvern. În prezenţa unui
asemenea vot, şeful statului are două soluţii posibile: fie primeşte această demisie şi formează un
nou guvern, care să se bucure de încrederea parlamentului, fie dizolvă parlamentul, urmând ca
guvernul să rămână la putere dacă alegerile ce vor urma îi vor fi favorabile iar in caz contrar să
se formeze un nou guvern. Ca si in regimurile prezidenţiale intalnim si aici dreptul de veto pe
care, in multe ţari cu regim parlamentar, şeful statului il poate opune legilor adoptate de
parlament, fie cu efect absolut, fie numai cu efect suspensiv. În aceste regimuri puterea executivă
numai este concentrată in mainile unei singure persoane ca în regimul prezidenţial ci este
deţinută de un executiv bifurcat. Acesta este alcatuit din şeful statului care nu răspunde politic în
faţa parlamentului, şi un consiliu de miniştrii care răspunde în faţa parlamentului atât pentru
propriile acte cât şi pentru cele ale şefului statului ale cărui acte pentru a fi valabile trebuie să
fie contrasemnate de un ministru. In mod asemănător şi puterea legislativă apare la rândul ei
fracţiontă in doua camere menite să-şi contrabalanseze influenţa politică, chiar în situaţia în
care deobicei competenţa celei de-a doua camere -Senatul, este mai redusă in raport cu cea a
primei camere.
Diferite frâne si contragreutăţi operează şi in regimurile semiprezidenţiale, caracterizate
prin faptul că implantează în structurile regimului parlamentar unele instituţii specifice
regimului prezidenţial. Un asemenea regim semipreyidenţial cunoaşte astăzi Franţa. În această
ţara există ca şi in regimurile parlamentare un executiv bifurcat: preşedintele republicii si
consiliul de miniştrii. De asemenea preşedintele are dreptul de a dizolva parlamentul, iar
parlamentul poate să provoace demisia guvernului. Regimul semiprezidenţial al Franţei de
diferenţiază însă prin faptul că atribuie preşedintelui republicii unele puteri pe care aceste
regimuri nu i le recunosc cum ar fi că unele acte ale preşedintelui nu trebuie contrasemnate de
un ministru pentru a fi valabile, ele trebuie să fie emise cu respectarea condiţiilor prevazute de
constituţie. Totodata un numar de frâne sunt instituite cum ar fi: preşedintele republicii îi
numeşte şi îi revocă pe membrii guvernului la propunerea primului-ministru, iar nu la libera lui
alegere. Semnarea de către preşedinte a ordonanţelor şi decretelor se face pe baza hotărârilor
consiliului de miniştrii, pe care-l prezidează. Valabilitatea anumitor acte ale preşedintelui
republicii sunt condiţionate de consultarea atât a primului ministru cât şi a altor organe care nu
aparţin executivului.
In cadrul sistemului de frâne si contragreutaţi decurgând din aplicarea separaţiei puterilor
in stat, deosebit de importantă pentru realizarea ţelurilor statului de drept este existenţa unui
sistem de organe chemat să înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea
legiuitoare si de cea executivă şi sustras oricărei influenţe a acestora. Pentru caracterizarea
activităţii jurisdicţionale, prima constatare ce se impune este că obiectul ei specific îl formează
soluţionarea litigiilor juridice prin hotărâri cu "putere de lucru judecat", adică prin intermediul
unor acte ce se bucură de o stabilitate consând în faptul că odata ce o hotărâre judecătorească a
fost pronunţată , se consideră că ea exprima adevărul şi nu poate fi modificată sau desfiinţată
decât prin folosirea căilor de atac prevăzute de lege, iar litigiul respectiv nu poate fi redeschis
printr-o nouă acţiune in justiţie a celui interesat. Ceea ce justifică atribuirea acestei stabilităţi
mai mari actelor jurisdicţionale este o necesitate socială evidentă. Anume, orice litigiu juridic
este consecinţa unei reale sau pretinse încălcari a legii. Pentru ca soluţionarea litigiului să ducă
la restabilirea efectivă şi definitivă a echilibrului social tulburat, hotărârii date în cauză trebuie
să i se ofere o stabilitate mai mare decât actelor administrative, asupra cărora organele emitente
pot reveni, dacă socotesc că nu mai corespund împrejurărilor concrete. Spre deosebire de
activitatea legislativă şi de cea executivă, activitatea jurisdicţională nu se poate sesiza din oficiu,
de către organul competent ci numai pe baza unei sesizări din partea celui interesat, a
ministerului public sau a altor organe de stat arătate de lege.
Astfel .... statul de drept este statul domniei legilor. Dar numai daca legea va reprezenta
expresia fidelă a voinţei generale a poporului, ea va putea corespunde intereselor tuturora şi ale
fiecaruia, exculzând posibilitatea de a deveni opresivă pentru unii şi să creeze privilegii pentru
alţii. In acest sens ideal a fost conceput si adoptat principiul separarii puterilor in stat !

Bibliografie: - Separaţia puterilor în stat - Gheorghe Gheorghe

- Introducere în teoria şi practica statului de drept - Tudor Draganu
- Microsoft Encarta Encyclopedia