MECANICĂ CLASICĂ

Dumitru Luca Universitatea Al. I. Cuza Iaşi

Cristina Stan Universitatea Politehnica Bucureşti

8 ianuarie 2007

Prefaţă

Mecanică clasică este una din primele ramuri ale fizicii, atât în sens istoric, cât şi ca importanţă ştiinţifică. Ea a fost fundamentată ca ştiinţă de către Galileo Galilei şi Isaac Newton în sec. XVII, prin formularea unui set redus de principii ale dinamicii corpurilor. Principiile sunt adevăruri unanim recunoscute, verificabile prin consecinţe într-o multitudine de situaţii din viaţa reală. Împreună cu observaţia şi experimentul, ele servesc la formularea legilor fizice, care reprezintă legături cantitative de tip cauză-efect între mărimile relevante într-un proces fizic. Structura matematică a mecanicii clasice a fost întregită ulterior prin lucrările lui Lagrange, în secolul al XVIII-le şi Hamilton în sec. al XIX-lea. Considerată, timp de peste 200 de ani, ca o ştiinţă "închisă", mecanica clasică a revenit în atenţia fizicienilor în ultimele decenii, pe măsură ce matematica i-a furnizat un set de instrumente noi pentru analiza dinamicii sistemelor a căror evoluţie este descrisă de ecuaţii neliniare, iar tehnica de calcul i-a pus la dispoziţie mijloace tot mai performante. Nu este întâmplător că un număr în creştere de colective de cercetare din universităţi îşi focalizează astăzi chiar în domeniul mecanicii interesul pentru studierea unor aspecte calitative de dinamică neliniară, cum ar fi, de exemplu, tranziţia de la comportamentul liniar la cel turbulent sau haotic. Atât prin obiectul de studiu (abordat în primele semestre ale programei universitare), cât şi metodele de abordare, cursul de Mecanica fizică îl introduce pe proaspătul student întrun domeniu fundamental al cunoaşterii intuitive şi raţionale. Cunoştinţele acumulate la curs, aplicaţiile dezvoltate la seminar şi experimentele din laborator, coroborate cu studiul individual, îi oferă studentului un set de principii şi legi fizice, precum şi instrumentele de studiu, bazate pe calculul diferenţial şi integral. Cunoştinţele acumulate în cadrul acestei discipline vor servi ca punct de plecare pentru abordarea Mecanicii analitice, Teoriei relativităţii, Mecanicii cuantice etc. Pe lângă rolul informativ, aceste cunoştinţe au impact formativ esenţial, întrucât ele servesc la înţelegerea lumii înconjurătoare, fiind instrumente necesare pentru rezolvarea a nenumărate probleme din viaţa reală. Cartea de faţă reprezintă un manual destinat studenţilor de la facultăţile tehnice şi de fizică, în care Mecanica fizică este prezentă în planul de învăţământ al anului I, fie sub acest nume, fie ca o parte a unui curs de Fizică generală. Ea poate fi utilă, în egală măsură, elevilor din cursul superior al liceului, cât şi profesorilor de fizică, pentru pregătirea examenelor de definitivat, gradul II şi gradul I, sau oricărei persoane interesate în domeniu. Având în vedere că, de regulă, cursul de mecanică se audiază în semestrul I, în paralel i

ii cu cursul de analiză matematică, iar cel de algebră apare în semestrul al II-lea, am recurs la un bagaj minimal de cunoştinţe din domeniul calculului vectorial şi al analizei matematice. În aceeaşi idee, am introdus, pe lângă Anexa I, dedicată calculului vectorial, o a II-a Anexă cuprinzând câteva informaţii succinte despre ecuaţii diferenţiale de tipul celor întâlnite în carte, însoţite de exemple şi, în unele cazuri, de probleme. Am încercat, din modul de prezentare, să nu facem să se înţeleagă că mecanica fizică este doar matematică aplicată. Studentul este invitat să înţeleagă foarte de timpuriu că o atitudine pasivă, bazată pe simpla memorare a unor formule şi demonstraţii, conduce - pe termen lung - la insucces. Ca şi în celelalte ştiinţe ale naturii, înţelegerea fenomenelor analizate, bazată pe atitudinea activă şi critică a celor studiate şi pe capacitatea de a stabili corelaţii între fenomene aparent disparate constituie cheia succesului. Am evitat folosirea unui material discursiv sau cu caracter istoric; acolo unde am considerat necesare astfel de informaţii, ele au fost menţionate ca note de subsol, împreună cu trimiteri la adrese de internet pentru documentare suplimentară. Fiecare capitol este împărţit în secţiuni şi se încheie cu un număr de probleme aferente acestor secţiuni. Este indicat ca, înainte de a se trece la capitolul următor, să se rezolve problemele capitolului curent. În Capitolul 1, dedicat cinematicii punctului material, după introducerea noţiunilor fundamentale (modelul de punct material, mişcare, sistem de referinţă, traiectorie) sunt prezentate mărimile principale (viteză medie, viteză instantanee, acceleraţie instantanee). Am acordat un spaţiu important prezentării sistemelor de coordonate (carteziene, cilindrice, sferice, naturale), precum şi calculului vitezei şi acceleraţiei în raport cu aceste sisteme de coordonate. Capitolul 2, dedicat dinamicii punctului material constituie centrul de greutate al cărţii, având în vedere ca aici sunt introduse principiile dinamicii, precum şi o serie de mărimi fizice importante pentru mecanică (impuls, moment cinetic, lucru mecanic, energie). Tot aici se studiază mişcarea punctului material sub acţiunea unor tipuri diferite de forţe, se introduce noţiunea de câmp conservativ şi se demonstrează legea conservării energiei în cazul forţelor dependente de poziţie. În ultima parte este prezentată succint integrarea numerică a ecuaţiei diferenţiale, în cazul unor forţe cu expresii complicate. Capitolul 3 este dedicat mişcării sub acţiunea unei forţe centrale. Acesta este un subiect esenţial pentru întreaga fizică, având în vedere că toate forţele fundamentale sunt de tip central. Accentul este pus aici pe efectul forţelor de natură gravitaţională, făcându-se legătura cu legile lui Kepler din astronomie şi cu raţionamentele lui I. Newton, privitoare la legea atracţiei universale. Se discută apoi problema celor două corpuri, iar în final, se face o prezentare de principiu a problemei celor trei corpuri. Problemele de la sfârşitul capitolului sunt destinate aprofundării temei. Capitolul 4, dedicat sistemelor discrete de puncte materiale, este introdus în ideea pregătirii abordării mecanicii corpurilor cu distribuţie continuă de masă, subiectul central al părţii a II-a a cursului de Mecanică fizică. În acest capitol se indică modul de calcul al mărimilor specifice sistemelor discrete, plecându-se e la cele introduse în modelul de punct material. De asemenea, se discută legile de conservare a impulsului, energiei şi momentului unghiular, valabile în cazul sistemelor izolate. Sunt prezentate fenomenele de ciocnire, prin contact şi prin intermediul câmpului, în sistemul laboratorului şi al centrului de masă. în Capitolul 5 sunt trecute în revistă mărimile specifice sistemelor fizice cu distribuţie continuă de masă/sarcină, precum şi tehnici de calcul ale expresiilor unor astfel de mărimi

iii (masă, impuls, forţe interne/externe, intensitate a câmpului, moment cinetic etc.). Prezentarea acestor subiecte va permite studentului extrapolarea şi generalizarea rezultatelor pentru diverse alte sisteme întâlnite în alte domenii ale fizicii şi/sau tehnicii. Principalele modele idealizate cu care se operează în acest context, solidul rigid şi fluidul ideal, sunt prezentate în Capitolele 6, respectiv 8. Extensii ale acestor modele sunt prezentate în Capitolul 7, solidul deformabil, respectiv în ultima parte a Capitolului 8, dedicată unei scurte analize a curgerii fluidelor vâscoase. Noţiunile acumulate prin studiul mecanicii mediilor continue, alături de aplicaţiile dezvoltate la seminar şi experimentele de laborator consolidează cunoştinţele studentului care se iniţiază în tainele fizicii. Aceste cunoştinte au un evident caracter fundamental, ele oferind mijloace şi căi pentru înţelegerea naturii. Ele oferă, de asemenea, instrumente de lucru pentru abordarea celorlalte domenii ale fizicii (electricitate şi electrodinamică, mecanică analitică şi mecanică cuantică, fizica atomului şi moleculei). Abordarea newtoniană în mecanica clasică este legată, în anumite cazuri, de o serie de dificultăţi matematice importante, care pot fi ocolite prin utilizarea a două tehnici de abordare noi – ecuaţiile lui Lagrange, respectiv ecuaţiile lui Hamilton. Acestea pleacă de la dinamica newtoniană, însă folosesc ca noţiune cheie energia, recurgând la aşa-numitele coordonate generalizate, respectiv impulsuri generalizate. Folosind ecuaţiile lui Lagrange sau Hamilton, aşa cum este prezentat în Capitolul 9, putem găsi mai rapid ecuaţiile de mişcare, precum şi valorile şi orientarea forţelor de reacţiune sau de legătură, prin integrarea unor ecuaţii diferenţiale de ordinul I. Capitolul 10 este dedicat prezentării principalelor noţiuni care permit trecerea de la mecanica clasică la mecanica relativistă. După cum se ştie, rezultatele prezise de mecanica clasică în cazul mişcării cu viteze comparabile cu viteza luminii sunt contrazise de realitate. Mecanica relativistă, ale cărei baze au fost puse de către Albert Einstein în anul 1905, reprezintă, de fapt, o extensie a mecanicii clasice. În aşa numita teorie a relativităţii restrânse, care este parţial acoperită în Capitolul 2, se studiază mişcarea corpurilor în raport cu sisteme de referinţă inerţiale. Relativitatea restrânsă se bazează pe două postulate introduse de Einstein: (a) echivalenţa tuturor sistemelor de referinţă inerţiale şi (b) constanţa vitezei luminii în raport cu orice sistem de referinţă inerţial. O abordare a problemei într-un cadru mai larg o reprezintă teoria a relativităţii generale, în care mişcarea este analizată în raport cu sisteme de referinţă neinerţiale. Am considerat necesar, în cadrul spaţiului limitat al acestui volum, să introducem câteva aspectele de interes din teoria relativităţii restrânse, ca un minim necesar pentru studiul mecanicii clasice. Urmează ca o analiză mai detaliată a teoriei relativităţii restrânse, împreună cu problematica relativităţii generale să fie studiate mai în detaliu în cadrul disciplinei Teoria relativităţii. Deşi fizica clasică foloseşte modele liniare, lumea fizică înconjurătoare este în mod preponderent neliniară. În acest sens am prezentat succint, în Capitolul 11, ideile fundamentale şi tehnicile de abordare modernă a evoluţiei unor sisteme mecanice descrise de dinamici neliniare, aşa cum apar ele în teoria haosului. Sunt trecute în revistă noţiuni în legătură cu sistemele disipative, atractori, analiza în spaţiul fazelor, bifurcaţii, coeficienţi Lyapunov, analiza fractală, etc. Aceste instrumente descriu comportarea haotică a sistemelor fizice guvernate de legi deterministe, pentru care ecuaţiile de mişcare şi condiţiile iniţiale permit, în principiu,

iv determinarea evoluţiei sistemului la orice moment de timp. Noţiunile sunt aici exemplificate folosind un model de oscilator neliniar. În funcţie de valoarea neliniarităţii sistemelor, dinamica acestora este foarte variată, ea apărând nu doar sub forma unor evoluţii simple, previzibile, ci – uneori – în forme deosebit de complicate, chiar haotice. Cu titlu de exemplu, extinderea analizei curgerii turbulente a unui fluid, care fusese parţial prezentată în volumul de Mecanica mediilor continui, este prezentată aici din punct de vedere al teoriei haosului. În finalul Capitolului 3 se prezintă câteva noţiuni esenţiale legate de apariţia haosului în sistemele hamiltoniene, caracterizate de sensibilitate ridicată la condiţiile iniţiale. În Anexa I se face o trecere in revistă a modurilor de reprezentare a vectorilor şi a operaţiilor cu aceştia. Operaţiile algebrice cu vectori sunt cunoscute din materia de liceu, însă elementele de analiză vectorială şi, în special, partea dedicată operatorilor vectoriali diferenţiali constituie un subiect ceva mai dificil pentru studenţi. Din experienţa noastră, aceştia întâmpină aici probleme nu numai din cauza dificultăţii subiectului în sine, ci mai ales deoarece la cursul de analiză matematică, introducerea operatorilor diferenţiali se face adesea în mod formal, fără un suport fizic intuitiv. Am afectat, de aceea, un spaţiu mai larg acestui subiect, comparativ cu cel dedicat algebrei vectoriale. În Anexa II sunt prezentate succint principalele tipuri de ecuaţii diferenţiale de ordinul I şi II, întâlnite în cuprinsul cărţii. In cele mai multe cazuri, consideraţiile privind integrarea acestor ecuaţii diferenţiale sunt însoţite de exemple ilustrative. Suntem recunoscători referenţilor ştiinţifici, Prof. dr. Ioan Mercheş, de la Facultatea de Fizică a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi şi Prof. dr. Radu Chişleag, de la Departamentul de Fizică a Universităţii Politehnica Bucureşti, pentru discuţiile avute cu ocazia redactării manuscrisului şi pentru sugestiile făcute cu ocazia citirii acestuia. Ne exprimăm, de asemenea, gratitudinea tuturor celor care, prin observaţii şi sugestii, ne vor putea ajuta la îmbunătăţirea şi completarea acestui manual, într-o ediţie viitoare.

Iaşi, Bucuresti, decembrie 2003.

Cuprins

1 Cinematica punctului material 1.1 Obiectul cinematicii. Modelul de punct material . . 1.2 Traiectoria şi ecuaţiile cinematice . . . . . . . . . . 1.3 Vectorul deplasare, viteza şi acceleraţia . . . . . . . 1.3.1 Viteza medie şi viteza instantanee . . . . . 1.3.2 Acceleraţia medie şi acceleraţia instantanee 1.4 Coordonate carteziene . . . . . . . . . . . . . . . . 1.5 Coordonate polare plane . . . . . . . . . . . . . . . 1.5.1 Viteza unghiulară . . . . . . . . . . . . . . . 1.6 Coordonate naturale . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.7 Coordonate cilindrice . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.8 Coordonate sferice . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.9 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1 1 2 4 4 7 9 12 15 16 17 19 24 27 27 27 28 31 32 34 36 37 38 40 41 41 42 42 45

2 Dinamica punctului material 2.1 Principiile dinamicii newtoniene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.1.1 Noţiuni introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.1.2 Enunţul principiilor dinamicii . . . . . . . . . . . . . . . . 2.2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării . . . . . . . . . . . . . . 2.2.1 Impulsul. Conservarea impulsului. . . . . . . . . . . . . . 2.2.2 Momentul unghiular. Conservarea momentului unghiular. 2.2.3 Lucrul mecanic şi puterea . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.2.4 Energia cinetică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.2.5 Energia potenţială. Forţe conservative . . . . . . . . . . . 2.2.6 Legea conservării energiei mecanice. Forţe conservative . . 2.3 Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 2.3.1 Forţă constantă, F = F0 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.3.2 Forţă dependentă de timp F = F (t) . . . . . . . . . . . . 2.3.3 Forţă dependentă de viteză F = F (v) . . . . . . . . . . . 2.3.4 Forţă dependentă de poziţie . . . . . . . . . . . . . . . . . v

. . . . . . 5. . 50 . . . . . . . .4 Legea (teorema) lui Gauss . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă . 5. . . . . . . . . . . . 4. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6.1 Câmpul şi potenţialul gravitaţional pe axa unui inel . . . . 3. . . 53 54 55 56 60 62 66 68 71 71 73 74 75 76 78 79 82 86 90 93 97 99 101 101 102 102 104 112 116 118 2. . . . . . . . . . . . . . . . . 4. .2 Centrul de masă. . . . . . . . . Legi de conservare . . . . . . . . . . 4. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125 . . . . . . . . . . . . 6 Solidul rigid 6. . . . . . . 121 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Masa unui sistem continuu . . . . . . . . . . . . . . . .7. . . . . . . . . . . . 5. .3. . . . . . . . . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . .3 Ciocniri oblice (bi-dimensionale) . . .3 Rotaţia rigidului în jurul unei axe fixe . . . . . . . . . . . . . . .4 Legile lui Kepler şi atracţia universală 3. . . . . . . . . . . . . . . . . .5 Problema celor două corpuri . . . . . . . . .7 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4. . . 49 Probleme . . . . . .vi CUPRINS 2. . . . . . . 3. . . 4. . . . . . . . . . . . . . . . . . 4 Dinamica sistemelor discrete de particule 4. . . . . . Integrare numerică .2 Impulsul unui sistem continuu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. . . . . . . . . . . . . .1 Impulsul forţei şi variaţia impulsului în decursul ciocnirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 3 Forţe de tip central 3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123 . . . . . 3. . . . . . . . .6 Ciocniri. . . . . . . . . . . . .5 Forţe cu expresii complicate. 4. . . .4 Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie . .1 Un exemplu de ciocnire elastică intermediată de câmp: împrăştierea Rutherford . .1 Conservarea momentului unghiular . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Calculul câmpului şi al potenţialului gravitaţional create de o distribuţie sferică de masă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. . . . . . .1 Mărimi caracteristice sistemelor de particule . . . . . . . . . . .5 Legea conservării momentului unghiular . . . . . .6. . . . .3 Forţe de tipul 1/r 2 . . . . . . . . . . . . . . . 5. . 121 . . . . . . . . . . . . . . . .4 Legea conservării energiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Legea conservării impulsului . . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. . . 4.3.2 Ciocniri uni-dimensionale . . . . . . . . . . 127 . . . . . . . . .2 Mişcarea de translaţie a solidului rigid .7 Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă . . . . . Definiţii şi clasificări . . . 3. . . . . . . . . .2 Ecuaţia lui Binet . . . . .5 Momentul cinetic al unei distribuţii sferice de masă . . 4. .6 Problema celor trei corpuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6 Probleme . . . . . . . . . . . . . .6. . . . . . .8 Probleme . . 5 Modelul de mediu continuu 5. 3. 4. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Modelul de solid rigid . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . 4. . .

. . . . . .2. . . . . . . . . . . gravitaţional . . . . . . . . 7. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Deformaţia de forfecare .3 Legea lui Arhimede . . . . . . viteze generalizate . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 8. . . . 172 8. . .4. . . . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Forţe de frecare vâscoasă la interfaţa solid-lichid. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii . . . . . . . . . . .8 Ecuaţiile lui Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . 174 8. . . . . . 176 8. . 182 8. . . . . . . .CUPRINS 6. . . . . . .1 Teorema axelor paralele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . Mişcarea giroscopului în câmp 6. .5 Formarea vârtejurilor. . . . . . . . . . . . . . . . .11 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5 Rotatorul liniar . . .2 Coordonate generalizate şi 9. . . . . . . . . Legea lui Stokes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173 8. . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . .5 Aplicaţiile legii lui Bernoulli . .3 Ecuaţia de continuitate . . . . . . . . . . .1 Derivata substanţială a unei mărimi fizice . .3. . . 185 8. . . . 167 8. . . . . 9. . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Legături . . . . . . 6. .1. . . . . . . . . .2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . 7. . . . . . . . . . . . . . . . . . 9. .1 Mărimi caracteristice . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . 7. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ecuaţia lui PoisseuilleHagen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curgerea turbulentă . . . . . . . . . . . . 6. .3. . . .2. . . . . .2 Curgerea fluidelor vâscoase prin conducte cilindrice. . . . .2 Dinamica fluidelor . .7 Elipsoidul de inerţie . . . . . .6 Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Spaţiul configuraţiilor . . . 185 8. . . .2. . . . . . vii 128 130 136 139 142 144 145 146 151 155 155 155 158 159 161 162 8 Fluide 165 8. . . .2 Deformaţia de alungire/compresiune 7. 188 8. . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Solidul deformabil 7. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195 196 196 198 199 200 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Teorema axelor perpendiculare . . . . . . . . . . . . . . . .6 Probleme . . .1 Statica fluidelor. . . .3 Forţe generalizate . . . . . . . .1. . . . . . 172 8. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10 Giroscopul. . . . . . . . . . . .9 Stabilitatea rotaţiei solidului rigid . . . 7. . . . . . . . 6. . .1. . . . . . . . . . . . .4. . .4 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189 8. . . . . . . . . .1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175 8. . . . . .2. . . . 180 8. . . . . . . . .2 Ecuaţia de curgere a unui fluid . . . . . .2 Formula barometrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Efectul Magnus . . . . . . .1 Introducere . . . . . . . . . .3 Fluide vâscoase . . 192 9 Elemente de mecanică analitică 9. . . . . . . . .4 Deformaţia de torsiune (răsucire) . . . 186 8. . . 170 8. . . . . . . . . . . . .5 Deformaţia de încovoiere (flexiune) . . . . . . . . . . . . . . .1 Presiunea hidrostatică . . . . 9. . . 6. . . 6. . . . . . . .4 Ecuaţia (legea) lui Bernoulli . . . . . . . .

. . . . . .4. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Conservarea impulsului total . .2 Ecuaţia Hamilton-Jacobi . . . . . . . . . . Metoda Formalismul lui Hamilton . . . . 9. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . multiplicatorilor Lagrange . . . . . . . . . 230 . . 9. . . . . . . . . . . . . .1 Transformările lui Galilei . . . . . . . . . . . . . . . . . .6. . . . . . 247 . . . .3 Dependenţa masei de viteză . . . .putere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4.7. . . . . . 10. . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9. . . . . . . . . . 245 . . .4 Transformarea vitezelor în teoria relativităţii 10. . . .3. . . . . . . . . . . . . . . 236 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.3 Transformările Lorentz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. . . . . . . . . . . . 10. .5 Teorema lui Liouville . .7. . . . . . . . . 10. . . .5 Cuadrivectorul impuls-energie . . . . . . . . . . . . . . 10. . . . . . . .5. . . . . . . .6. . . . . . . . . . . . . 240 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . CUPRINS .2 Legătura dintre energie şi impuls . . . 9. . .6 Parantezele lui Poisson . . . . . . . . . . . . . . . . .7. . . . . . . . . . . . . . Probleme . .2 Ecuaţiile lui Lagrange . . . 9.8 Probleme . . . . . . . 9. . . . . . . . . . . .7 Universul Minkowski . . . . . . . .5. . . . . . . . . . . .3 9.6 Energia în mecanica relativistă . . . .1. . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Principiile relativităţii restrânse . . . .4 Cuadrivectorul acceleraţie . . . 9. . . . . 9. .3. . 224 . . . . . . .1 Principiul lui Hamilton . . . . . . . . . . . . . 10. .2 Cuadrivectorul interval . . . . 10. .5 Forţa în teoria relativităţii . . . . . . . . . . . . . 9. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7. . . . . 248 . . . 233 . .4. . . . . . . . . . 247 . . . .4. . Teoria Hamilton-Jacobi . . 201 201 202 204 205 205 207 210 210 211 213 214 214 216 217 217 218 219 220 9. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2. .5. . 10. . . . 234 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Principiul lucrului mecanic virtual . 235 . . . . . . 9. . . . . . . . . . . . .7. . . . . . . . 244 . . . . . . . . . . . .1 Cuadrivectori de poziţie . . . . . . . . . . . 10.5 9. .3. . . . . . . . . 10. . . . . 10. . . . .3 Semnificaţia funcţiei Hamilton . . . . . . . .6 10 Noţiuni de relativitate restrânsă 10. . . . .3 Cuadrivectorul viteză . . . . . 10. . . . 10. . . . . . . . . . .4. . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . .4. . . . . . . . . . . . . . 223 . . . 9. . . . . . . . . . .4 Consecinţe ale transformărilor Lorentz . . . . 240 . . . . .3 Cazul legăturilor neolonome. . . . .2. . . . . . . . 248 .7. . . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. . . . . .2. .3. .1 Relaţia lui Einstein . . . . . 237 . .6 Cuadrivectorul forţă . . . . . . . . . . . . .4 Spaţiul fazelor . . . . .1 Dilatarea duratelor . . . . . . . . . . . . . . . .1 Relativitatea în mecanica clasică . 230 . . . .4 9. Teoreme de conservare în mecanica analitică 9. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. . . . . . . .3 Conservarea momentului cinetic . . . . 10. . . . .2 Ecuaţiile canonice . . 228 . . . 227 . 237 . .2 Formalismul lui Lagrange . . . . . . . . . .5 Transformarea masei în teoria relativităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Conservarea energiei . . . .2 Contracţia lungimilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223 . . . . . . .viii 9. . .4. . 9. . . . . . . . . . . . . . . .1 Transformările canonice . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246 . . .

. . . . . . . . . .6 Bifurcaţii . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Analiza liniară de stabilitate a sistemelor bidimensionale . . . . . . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . .3 Operatori vectoriali diferenţiali A. . . . . . . . . .CUPRINS 11 Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 11. 11. . A Vectori A. . .8 Fractali. 11. . . .4 Probleme . . . . ix 251 251 253 254 256 258 263 265 269 274 275 277 277 280 282 286 290 291 295 297 297 298 298 299 299 299 301 306 306 307 307 317 321 322 323 325 326 327 329 333 . . . .1. . . . .10. . . . . .4 Cicluri limită . . . . . . . . . . . . . . .9 Sistem cu dinamică haotică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II cu coeficienţi constanţi C Constante fizice şi unităţi de măsură Bibliografie . . . . . . . . . . . . .2 Haos în cazul curgerii turbulente . . . 11. .1 Reprezentarea unui vector . . . . . . 11. .3. . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . . 11. . .3 Reprezentarea matriceală . . . . . . . . . . .2 Sisteme dinamice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Sisteme nonintegrabile . . . . . . . . .2. . . . . . . . . . . . . .1 Oscilatorul van der Pol în regim forţat . . . . . . . . . . . . . . . . . A. . . .10. . .1 Derivarea vectorilor . . . . . . . . . . . . . . . . .11Probleme . . . . . . . . . .2 Reprezentarea analitică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A. . . . . . .1 Reprezentarea geometrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A. . . . . . . . . .2 Înmulţirea vectorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . . . . . . . . . . . .4 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dimensiune fractală şi dimensiune topologică 11. . . . . . . . . . . . . . . . 11. . . . . . .1 Neliniaritate şi sensibilitate la condiţiile iniţiale . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . B Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare B. . . . . . . . . . . . . A. B. . . . . . . . . . . . A. A. . . . A.2 Integrarea vectorilor . . . . B. . . . . . . . . . . . . . . A. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9. . . 11. . . . . . . . .5 Reprezentări (secţiuni) Poincaré . . . . . Auto-asemănare. . .1 Sisteme disipative şi atractori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10Haos în sisteme hamiltoniene . . . . . . . . . . .2. . . .2 Operaţii algebrice cu vectori . . . . . . . . . . . . . .2 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I . . . . . . . . . . . . . . . A. . . . . . . . .1 Adunarea şi scăderea vectorilor A.1 Sisteme integrabile . . . 11. . . . . . . . . . . .3 Elemente de analiză vectorială . . . . . . . .3 Exemplu: Hamiltonianul Henon-Heiles . . . . . . . . .9. . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . B. . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . . . . . .7 Exponenţi Lyapunov . . . . . . . . . . . . B. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10. . . . 11. .2. . . .3 Ecuaţia de tip Bernoulli . . . . . . . . .3 Echilibru şi stabilitate . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. 11. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . . . . . . . . . . . .1 Ecuaţii diferenţiale de ordinul I cu variabile separabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

.

O astfel de abordare geometrică a mişcării este cunoscută drept abordarea cinematică. Modificarea stării de mişcare poate fi studiată. pornind de la simplu. incomplete. cât şi în ideea introducerii unor noţiuni şi mărimi fizice strict necesare ulterior în studiul mecanicii. Descrierea completă a mişcării unui sistem fizic real este adesea o problemă fie prea complexă. sau ca rezultat al interacţiunilor unor părţi din interiorul sistemului. trebuie să fim conştienţi că şi rezultatele obţinute sunt. doar pur descriptiv. se pot ignora anumite amănunte. într-un anumit context.Capitolul 1 Cinematica punctului material 1. nu numai în fizică.1 Obiectul cinematicii. simplă. Modelul de punct material Mişcarea este o proprietate intrinsecă a materiei. Descrierea matematică asociată unui model fizic simplu este. Modelele fizice şi modelarea sunt instrumente esenţiale. În practică. în sensul că nu există materie în repaus absolut. el este ales în primă instanţă. Cinematica precede. Pe măsura luării în considerare a aspectelor considerate iniţial ne-esenţiale. fără a lua în considerare cauzele care o determină. cu preţul utilizării unui instrument matematic mai sofisticat şi mai dificil. aşadar. după cum nu poate fi concepută mişcare fără suportul material. de asemenea. într-un anume sens. cu atât ne îndepărtăm mai mult de realitate. ne apropiem mai mult de realitate. Din păcate. atât pe considerente didactice1 . Cum lumea reală este întotdeauna mult mai complicată decât modelele cu care se operează în fizică. pentru început. În condiţiile în care este necesară o abordare a unei teme de studiat. O reprezentare simplificată a unui sistem sau a unui proces fizic se numeşte model fizic. inclusiv în şcoală. Deoarece un astfel de demers este mai simplu. ci în întreg procesul cunoaşterii lumii înconjurătoare. ne-esenţiale pentru problema studiată. Modificarea stării de mişcare a unui sistem fizic este. Recurgerea la modele simple este necesară în faza incipientă a cunoaşterii naturii. cu cât recurgem la modele tot mai simple. spre complex – şi complet! 1 1 . de regulă. Dinamica – partea mecanicii în care sunt luate în considerare efectele unor factori-cauză şi anume forţele cu care corpurile exterioare sau interioare acţionează asupra sistemului studiat. iar capitolul corespunzător din mecanică poartă numele de Cinematică. studiată ca o consecinţă a acţiunii corpurilor înconjurătoare. fie nerelevantă.

Distanţa dintre două puncte din spaţiu se numeşte metrică. A susţinut ipoteza heliocentrică a lui Copernicus. publicată la Florenţa în 1632 şi dedicată analizei critice a sistemului geocentric al lui Ptolemeu şi.). Dacă un corp este prea mare pentru a mai putea fi considerat particulă. Cartea sa cea mai importantă este Dialoguri despre principalele două sisteme ale lumii. iar vârful – în punctul material studiat. 1. în procesul cunoaşterii. fizician italian. Vom începe prin a defini aceste mărimi. Cinematica punctului material În fizică sunt cunoscute multe exemple de modele care au evoluat. în memoria lui Galileo Galilei3 . el poate fi gândit ca o "colecţie" (un sistem) de puncte materiale. heliocentric al lui Copernicus. Galileo Galilei (1564-1642). 1642 2 3 . modelul de fluid sau cel de solid rigid. Poziţia în raport cu reperul a punctului material a cărui mişcare o studiem este precizată prin aşa-numitul vector de poziţie. în care se consideră a fi concentrată întreaga sa masă. atât pentru studierea mişcării unor corpuri de dimensiuni şi mase gigantice (cum ar fi corpurile din interiorul sistemului solar).1. El poate fi folosit ori de câte ori se studiază mişcarea de translaţie a unui obiect sau sistem de obiecte. un nou model de pompa hidraulică. denumită adesea şi metrica galileeană. notată cu P în Fig. respectiv.2 Traiectoria şi ecuaţiile cinematice Pentru a studia modul în care se modifică în timp poziţia unui punct material în raport cu un altul. numite coordonate. balanţa hidrostatică). care reprezintă distanţe şi/sau unghiuri. adică punct material în mişcare. nuclee. de dimensiuni mult mai mici decât distanţele parcurse. Rezultatele găsite în mecanica punctului material se extrapolează pentru sistemele de puncte. Un corp este astfel asimilat unui punct material2 . Modelul punctului material se aplică cu acelaşi succes. poziţia unui punct din spaţiu. Exemplele cele mai cunoscute sunt modelul atomului şi/sau al nucleului. de asemenea. este nevoie de a defini un sistem de referinţă (denumit adesea şi reper). Se înţelege că un corp nu trebuie să fie neapărat ”mic” în accepţiunea proprie a cuvântului. Acesta. când se trece la studiul mecanicii corpurilor de dimensiuni ce nu mai pot fi reduse la un punct. notat cel mai adesea cu r. într-o succesiune cuprinzând mai multe etape. În măsura în care un astfel de punct material este în mişcare. este considerat primul om de ştiinţă al epocii moderne. urmând a le găsi expresiile în raport cu diferite sisteme de coordonate. Abordarea care pleacă de la modelul de punct material este utilă în paşii ulteriori. Mărimile fizice cele mai importante în cinematică sunt viteza şi acceleraţia. are originea în originea reperului.1. el se denumeşte şi mobil. poziţia mobilului. un punct material se denumeşte şi particulă. DisUneori. considerat fix în contextul problemei de studiat. cu precauţiile necesare unei astfel de operaţii. Într-un spaţiu tridimensional. în mod univoc. Utilizarea reprezentării vectoriale are avantajul că expresiile mărimilor cinematice nu depind de tipul de coordonate ales. electroni. diferite modele de unde etc. Cel mai simplu model din mecanică este cel al punctului material . precum şi unele dispozitive tehnice (luneta astronomică. cât şi unor corpuri de dimensiuni nanoscopice (atomi. este determinată de un triplet de numere. Principalele sale contribuţii în fizică sunt legate de descoperirea legilor mişcării pendulului. pentru a fi tratat ca punct material. Mecanica newtoniană foloseşte metrica euclidiană. Proiecţiile lui r pe axele sistemului de referinţă utilizat (notat prescurtat cu SR) determină. Printr-o coincidenţă. etc. ale căderii libere a corpurilor.2 Capitolul 1.

y2 . pot fi folosite şi repere de tip sferic sau cilindric. notat r (Fig. La momentul t punctul mobil se află în P.2) care este echivalentă cu trei ecuaţii scalare. la un moment dat. Traiectoria şi ecuaţiile cinematice 3 z Figura 1. Să descriem. iar mulţimea poziţiilor succesive ocupate de acesta în decursul mişcării este continuă.html 4 Aşa cum vom vedea în continuare. (1.1. z = z(t). adică locul geometric al poziţiilor succesive ocupate de mobil în decursul mişcării. de aceea se vorbeşte doar de o anumită probabilitate ca particula să se găsească. iar traiectoria ei se specifică print-un nor de probabilitate. 5 În mecanica cuantică. într-o anumită zonă din spaţiu. ce descriu variaţiile în timp ale coordonatelor mobilului. se obţine ecuaţia traiectoriei.firenze. . Legea de mişcare a mobilului este exprimată generic prin ecuaţia vectorială: r = r(t). în funcţie de simetria problemei de studiat. care. În mecanica clasică se consideră că traiectoria corpului este bine determinată5 .1).3). y1 .4) (1. în cazul unui sistem de coordonate cartezian tridimensional: x = x(t). cu ajutorul unui vector de poziţie. Particula însăşi este "de-localizată". este anul morţii lui Galilei şi naşterii lui Newton.2. z2 ). specifică sistemelor microscopice.5) se numesc ecuaţii parametrice ale mişcării (parametrul este timpul t). descris de vectorul de poziţie r.5) Ecuaţiile (1. Prin eliminarea timpului din ecuaţiile parametrice sus-menţionate. exprimată într-un sistem de coordonate carteziene4 . (1. se consideră ca poziţia unei micro-particule (şi deci şi traiectoria acesteia) nu pot fi determinate cu orice precizie.1) Traiectoria unui corp este curba descrisă de acesta în decursul mişcării. Informaţii suplimentare despre viaţa şi opera lui Galilei pot fi găsite şi la adresa de web: http://galileo.4). De exemplu. poziţia unui punct material care se deplasează pe o curbă oarecare.1: Reprezentarea traiectoriei unui punct material.it/museo/b/egalilg.1. z1 ) şi P2 (x2 . (1. aşadar. tanţa dintre două puncte P1 (x1 .3) (1. în anumite cazuri se numeşte şi orbital. (1.imss. y = y(t). este dată de relaţia: d = [(x2 − x1 )2 + (y2 − y1 )2 + (z2 − z1 )2 ]1/2 (1.

viteza şi acceleraţia Să considerăm că.1.3. că viteza instantanee (sau momentană) este chiar derivata vec- . măsurată de-a lungul traiectoriei. ∆t ∆t→0 ∆t (1. ∆t (1. în decursul mişcării sale. descris de vectorul de poziţie r2 . ∆r ar fi o mărime mult mai convenabil de folosit pentru calcularea vitezei punctului material. se poate defini viteza instantanee a mobilului: v = lim ∆r r(t + ∆t) − r(t) = lim . După cum rezultă din Fig. Distanţa dintre punctele P1 şi P2 între care s-a deplasat mobilul poate fi interpretată ca fiind modulul unui vector.1. ∆r. în intervalul t2 − t1 .3.1 Viteza medie şi viteza instantanee Se defineşte viteza medie pe o porţiune ∆s de traiectorie ca fiind raportul: vm = ∆s . Întrucât măsurarea distanţelor de-a lungul traiectoriei este mai puţin convenabilă. Cinematica punctului material Figura 1. lungimea traiectoriei ∆s parcursă de mobil într-un interval de timp finit.1. ∆r devine tangent la curba-traiectorie (Fig. notat cu ∆r. ∆t. se preferă exprimarea vitezei mobilului în funcţie de coordonate sau de vectorii de poziţie ale acestuia. În aceste circumstanţe. egal cu distanţa curbilinie ∆s. situaţie reprezentată în Fig. diferă semnificativ de mărimea vectorului deplasare. un mobil se află la momentul t1 într-un punct P1 . în condiţiile în care ∆t → 0. (1. Dacă considerăm t1 = t şi t2 = t + ∆t.7) unde s este coordonata curbilinie.8) ∆t→0 Constatăm.6) 1. reprezintă diferenţa vectorilor de poziţie ai punctelor P1 şi P2 : ∆r = r2 − r1 1. Aşa cum vom vedea imediat.3). pe de altă parte. la limită.4 Capitolul 1. atunci. În plus.3 Vectorul deplasare.2: Vectorul deplasare.2. denumit vector deplasare: ∆r = r2 − r1 . descris de vectorul de poziţie r1 şi că la momentul t2 el a ajuns în punctul P2 . ∆r. vectorul deplasare ∆r devine.

∆tn atât de mici. Viteza medie se defineşte ca: vm = v1 ∆t1 + v2 ∆t2 + ..3: Pe măsură ce scade intervalul ∆t. încât pe durata fiecărui subinterval viteza instantanee să rămână practic constantă6 . mărimea sa este dată de derivata în raport cu timpul a vectorului său de poziţie. Pe de altă parte. punctul P2 se apropie din ce în ce mai mult de P1 . Vectorul viteză instantanee este tangent la traiectorie.3.. pentru a calcula viteza medie a mobilului într-un interval de timp ∆t. acesta se împarte în n subintervale ∆t1 . viteza şi acceleraţia 5 Figura 1..n 6 . adică viteza mobilului într-un punct este un vector tangent la traiectorie. iar vectorul deplasare tinde să ajungă pe direcţia tangentei la traiectorie. i = 1. ∆t1 + ∆t2 + . ∆t2 . t (1.10) Dacă aceste intervale de timp devin din ce în ce mai mici.. + ∆tn ∆t i=1 (1.. ca urmare. torului de poziţie în raport cu timpul: v= dr ˙ = r. Vectorul deplasare...1. + vn ∆tn 1 n = vi ∆ti .. suma din relaţia anterioară devine o integrală: n È vm = lim ∆ti →0 i=1 n È vi ∆ti = ∆ti 1 ∆t t+∆t vdt. în timp ce vectorul viteză medie are direcţia secantei. . viteza instantanee poate să varieze prin salt doar la trecerea între intervalele ∆ti şi ∆ti+1 .11) i=1 Prin urmare.9) Ca urmare. dt (1.. vitezele medii pe fiecare interval de timp ∆ti se apropie de valorile instantanee şi. viteza instantanee (momentană).

6 Capitolul 1. din punct de vedere geometric. Distanţa parcursă în subintervalul i este ∆s=vi ∆ti A (ABCD) B D C Figura 1.10) şi (1. spaţiul parcurs devine: t s(t) = s0 + 0 v(t)dt. Având în vedere cele două definiţii ale vitezei medii. aria de sub curba vitezei. şi t + ∆t = const.12) Ca urmare. Considerând momentul iniţial t = 0. rezultă: t+∆t ∆s = vm ∆t = t v dt = aria(ABCD). spaţiul parcurs de mobil într-un interval oarecare de timp reprezintă. Cinematica punctului material A B D C Figura 1. (1. viteza rămâne practic constantă. date de (1. (1.13) unde s0 este coordonata curbilinie iniţială a corpului.4: Pe durata fiecărui subinterval ∆ti .11).5: Spaţiul total parcurs de mobil în intervalul de timp specificat reprezintă suma ariilor dreptunghiurilor elementare. . vi . delimitată de dreptele t = const.

[∆t] = 1m · s−1 .1. Pentru precizarea ratei de variaţie în timp a vitezei instantanee se introduce noţiunea de acceleraţia instantanee. se defineşte o nouă mărime fizică. denumită acceleraţie. se poate defini o acceleraţie medie şi o acceleraţie instantanee. Dimensiunea şi unitatea de măsură a vitezei sunt.17) Mărimea acceleraţiei medii a unui mobil care se deplasează între două puncte.3.2 Acceleraţia medie şi acceleraţia instantanee Pentru a caracteriza variaţia în timp a vectorului viteză. (1. ∆t (1.1.16) SI 1. definită prin relaţia: a = ∆v dv = ∆t→0 ∆t dt d dr d2 r = = 2. P1 şi P2 (Fig. de exemplu.6) depinde de variaţia netă a vitezei în intervalul considerat. Ca şi în cazul vitezei.6: Determinarea variaţiei vitezei ∆v = v(t + dt) − v(t) în intervalul de timp dt.15) (1. viteza şi acceleraţia 7 Figura 1.18) (1. se poate scrie pentru vectorul de poziţie la momentul t: t r(t) = r0 + 0 v(t)dt. În termeni vectoriali. Acceleraţia medie este definită prin relaţia: am = ∆v . Vectorul deplasare.3. dt dt dt lim (1.14) unde r0 reprezintă vectorul de poziţie la momentul iniţial. (1. respectiv: [v] = v [∆s] = LT −1 .19) .

8: Sumarea după toate dreptunghiurile elementare determină aria de sub curba acceleraţiei Acceleraţia este un vector care are orientarea lui ∆v. derivata de ordinul doi a vectorului de poziţie. împărţim intervalul de timp în subintervale pe care acceleraţia îşi păstrează valoarea constantă. Aria fiecărui dreptunghi cu înălţimea a şi lăţimea ∆ti reprezintă chiar variaţia de viteză mobilului în acest interval de timp.8 Capitolul 1. t (1. o interpretare grafică. Având în vedere definiţiile acceleraţiei medii şi ale acceleraţiei instantanee. Sumând acum ariile tuturor dreptunghiurilor elementare. . (1.5).7: Variaţia vitezei în subintervalul i este ∆vi = ai ∆ti .1. se obţine aria de sub curba vitezei (analog cu situaţia prezentată în Fig. în condiţiile în care acceleraţia nu este constantă.20) Se poate introduce.17) şi (1. adică aria unui dreptunghi. a A v B D C (ABCD) Figura 1. ca şi în cazul vitezei. Pentru a determina variaţia de viteză a mobilului. r(t) în raport cu acelaşi parametru.20). se poate exprima acceleraţia medie şi sub forma: ai ∆ti ∆v 1 i=1 am = = lim È = n ∆ti →0 ∆t ∆t ∆ti i=1 n È t+∆t adt. Ea reprezintă derivata de ordinul întâi a vitezei în raport cu timpul. Cinematica punctului material A B D C Figura 1. prin urmare.

y. Discurs asupra metodei (1637) şi Meditaţii (1641). Coordonate carteziene 9 t+∆t ∆v = t adt = aria(ABCD). sau ex .1. 8 Uneori ei se notează cu ˆ ˆ şi k. În două din cele mai importante cărţi ale sale.unidimensională.html. fizician şi filosof francez. y. reciproc perpendiculare.uk/ history/Mathematicians/Descartes. la un moment final oarecare. Ca filosof. este descris prin coordonatele sale x.4 Coordonate carteziene În sistemul de coordonate carteziene.22) unde v0 reprezintă viteza iniţială a corpului. j ˆ ˆ ˆ ˆ . Vom atribui apoi fiecăreia din axele triedrului Oxyz câte un vector-unitate.22) devine: v(t) = v0 + at. (1. (1.25) (1. respectiv. z).st-and. a încercat să extindă metodele cunoaşterii matematice în toate domeniile cunoaşterii. în intervalul de timp finit considerat.21) Ca urmare. x ˆ ˆ 7 René Descartes (1595-1650). y = y1 . z )8 . z.dcs. obţinute prin proiecţia lui P pe cele trei plane reciproc perpendiculare: r = r(x. x = x1 . cunoscut şi sub numele său latinizat – Cartesius. În Fig. P . ey şi ez i. în care acceleraţia este constantă. orientat în sensul creşterii lui x.1.26) (1. (1. introducând principiile cunoaşterii raţionale.14): s(t) = s0 + v0 t + 1 at2 . pot fi amintite introducerea sistemului de coordonate carteziene şi a geometriei analitice.ac. ergo sum (Cuget. punctul P se găseşte la intersecţia a trei plane imaginare. în cazul general: t v(t) = v0 + 0 a(t)dt. (1. Este autorul celebrei aserţiuni Cogito. Fiecare dintre acestea sunt paralele cu planele triedrului drept Oxyz. pe care noi îi vom nota cu (ˆ. respectiv: [a] = a [∆v] = LT −2 . deci exist). y .23) SI 1.27) Denumirea de coordonate carteziene vine de la numele lui René Descartes7 . [∆t] = 1m · s−2 . se numesc versori (Fig. şi. y. O scurtă biografie a lui R. vectorul de poziţie al unui . iar mişcarea . În cazul particular. 2 Dimensiunea şi unitatea de măsură pentru acceleraţie sunt.4. Dintre contibuţiile sale cel mai importante în domeniul cunoaşterii. z = z1 . iar (1.24) (1. Descartes poate fi găsită la adresa de web: http://www-gap. a marcat ruperea de scolastici. Considerând momentul iniţial t = 0.9). relaţia de mai sus se poate scrie. Aceşti vectori-unitate. relaţia (1.1. variaţia de viteză are semnificaţia ariei de sub curba a = a(t). z.9. matematician.

y. ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ (1.1. (1. pornind de la expresia unei deplasări elementare. se obţine expresia vitezei: v= dr dx dy dz = x + y + z = xˆ + y y + z z = vx x + vy y + vz z . în decursul cărora se modifică doar una din coordonate.31) unde ∆rx . ei formează baza sistemului. vectorul de poziţie se poate exprima prin relaţia: r = xˆ + y y + zˆ.30) Această expresie se poate găsi pe cale geometrică. adică: x × y = z. Conform (Fig. şi z. efectuate pe direcţiile x. Baza sistemului respectă regula burghiului drept. considerând că orice deplasare reală reprezintă suma a trei deplasări succesive independente.28) Figura 1. z ) x ˆ ˆ Vom găsi expresiile vitezei şi acceleraţiei. ∆t → 0. y . ˆ ˆ ˆ De exemplu.33) . ˆ ˆ ˆ (1.10). Trecând la limita timpilor de observaţie foarte mici.29) (1. se observă că: ∆r = ∆rx + ∆ry + ∆rz . Cinematica punctului material Deoarece orice vector poate fi exprimat ca o combinaţie liniară de aceşti trei versori.32) Făcând raportul dintre elementul de deplasare infinitezimală şi intervalul de timp corespunzător acesteia. ∆rz reprezintă deplasări "virtuale". ˆ ˆ ˆ ˙x ˙ˆ ˙ˆ ˆ ˆ ˆ dt dt dt dt (1.10 Capitolul 1.9: Sistemul de coordonate cartezian (Oxyz) şi versorii (ˆ. expresia devine: dr = dx · x + dy · y + dz · z . ∆r: ∆r = r2 − r1 = (x2 − x1 ) x + (y2 − y1 ) y + (z2 − z1 ) z = ∆x · x + ∆y · y + ∆z · z . ∆ry . x ˆ z (1.

1. Aceasta se datorează şi faptului că. fiind mereu orientaţi de-a lungul axelor triedrului drept.4. Coordonate carteziene 11 Figura 1. derivatele lor în raport cu timpul ˆ ˆ ˆ sunt nule.36) Mărimea vectorului acceleraţie este: a= a2 + a2 + a2 . Dintre acestea. dAx = dy · dz.1. putem recurge şi la alte tipuri de sisteme de coordonate. (1. În funcţie de simetria mişcării şi de datele concrete ale problemei de studiat. . iar un element de suprafaţă în coordonate carteziene va avea expresia: dAz = dx · dy.39) (1.37) Un volum elementar dV în coordonate carteziene poate fi scris ca un produs de trei deplasări infinitezimale reciproc perpendiculare (Fig.10): ∆V = dx · dy · dz. în cele ce urmează. x y z (1. y şi z rămân constanţi în orientare şi. dAy = dz · dx.35) (1. ne vom referi la coordonatele legate de mobilul în mişcare.34) În mod similar se pocedează pentru acceleraţie: a = dv dvx dvy dvz = x+ ˆ y+ ˆ z = vx x + vy y + vz z ˆ ˙ ˆ ˙ ˆ ˙ ˆ dt dt dt dt = xx + y y + z z = ax x + ay y + az z . versorii x.38) Folosirea coordonatelor carteziene este preferată din motive de simplitate matematică. ¨ ˆ ¨ ˆ ¨ˆ ˆ ˆ ˆ (1. ca urmare. (1.10: Descompunerea vectorului deplasare ∆r = r2 − r1 după cele trei direcţii independente Mărimea vectorului viteză este: v= 2 2 2 vx + vy + vz .

apoi ρ.40) Figura 1. Această deplasare infinitezimală reală dr poate fi considerată ca o rezultanta unei succesiuni de deplasări virtuale după două direcţii perpendiculare. ca o sumă de deplasări infinitezimale. ˆ ˆ Să considerăm.Fig. doar una dintre coordonate.1. măsurat în raport cu o axă de referinţă arbitrar aleasă (în cazul nostru Ox . Legătura dintre coordonatele polare plane şi cele carteziene se exprimă sub forma: x = ρ cos ϕ.11: Sistemul de coordonate polare plane 1. aplicând regula triunghiului. vectorul deplasare (1.12).12: Vectorului deplasare infinitezimală dr se obţine. y = ρ sin ϕ. Vectorul deplasare corespunzător intervalului de timp dt este notat −→ −→ − − în cu dr = OP2 − OP1 . drϕ şi drρ . o deplasare infinitezimală a mobilului din punctul P1 in punctul P2 (Fig.41) . (1. infinitezimală poate fi scris sub forma: dr = drϕ + drρ .1.5 Coordonate polare plane Variabilele care descriu poziţia mobilului în sistemul de coordonate polare plane sunt distanţa până la origine. în cele ce urmează. pe rând. în care variază mai întâi ϕ. Ca urmare. Cinematica punctului material Figura 1. Versorii sistemului de coordonate polare plane sunt eρ şi eϕ .11).12 Capitolul 1. notată ρ şi unghiul ϕ. în decursul cărora variază.

46) Vom calcula derivata versorilor apelând din nou la considerente geometrice (Fig. e e e (1.1. ţinând cont de versorii direcţiilor de deplasare. Figura 1. expresia acceleraţiei în coordonate polare plane. determinată de variaţia vectorului de poziţie doar ca mărime. e e e .42) S-au obţinut două componente ale vitezei: • o componentă azimutală. e e Prin împărţirea la intervalul de timp infinitezimal. . ρ−variabil) reprezintă o deplasare infinitezimală de-a lungul lui ρ(t+∆t) (translaţie de lungime dρ). Prin urmare: a= . dv ˙e d(ρϕˆϕ + ρˆρ ) ˙e ¨e ˙ ˆ ρˆ ˙ˆ = = ρϕˆϕ + ρϕˆϕ + ρϕ eϕ +¨eρ + ρ eρ . vρ . • o componentă radială.13: Determinarea geometrică a versorilor deplasare infinitezimală Urmărind modul în care se schimbă direcţia celor doi versori pentru o deplasare infinitezimală a particulei. determinată de variaţia vectorului de poziţie doar ca orientare.47) (1. aici versorii eρ şi eϕ îşi schimbă orientarea odată cu deplasarea ˆ punctului material pe traiectorie (Fig. vϕ = ρϕ.45) Să calculăm.44) (1.1. vϕ . ˆ ˆ ˙e ˙e ˆ ˆ dt dt dt (1. pe un arc de cerc de rază ρ. ϕ−variabil) reprezintă o deplasare infinitezimală de unghi dϕ. ˙ vρ = ρ. ˙ ˙e dt dt (1.1. Ca urmare. se obţine: v= dρ dϕ dr = ρ eϕ + eρ = ρϕˆϕ + ρˆρ = vϕ eϕ + vρ eρ . se obţine: dr = ρdϕˆϕ + dρˆρ . • drρ (ϕ constant.12).13). în continuare.48) dˆϕ = |ˆϕ | dϕ(−ˆρ ).43) (1.5. Coordonate polare plane în care: 13 • drϕ (ρ constant. dt. se constată că: dˆρ = |ˆρ | dϕˆϕ . Spre deosebire ˆ de coordonatele carteziene. ˙ (1.

acceleraţia are două componente. Revenind la formula acceleraţiei se obţine.50) După cum se observă. (Fig. • termenul ρϕˆϕ − datorat variaţiei în timp a vitezei unghiulare (vezi secţiunea următoare ¨e a acestui capitol). după aranjarea termenilor.datorat deplasării neuniforme a corpului ˙ ˙e pe o traiectorie curbilinie. de rază variabilă. Derivata fiecărui versor se obţine prin simpla împărţire la intervalul de timp.52) .13). • termenul ρϕ2 eρ . De exemplu: • termenul ρeρ .49) (1. ˆ ˙e dt dt dt dˆϕ e |ˆϕ | dϕ(−ˆρ ) e e dϕ ˙e = = − eρ = −ϕˆρ . Cinematica punctului material Figura 1.51) Ca şi viteza. dˆρ e |ˆρ | dϕˆϕ e dϕ e = = eϕ = ϕˆϕ . derivata fiecărui versor este un vector de mărime egală cu viteza de variaţie a coordonatei unghiulare şi este orientată perpendicular faţă de direcţia celuilalt versor (Fig.14 Capitolul 1. ¨ˆ • termenul 2ρϕˆϕ (numit acceleraţie Coriolis) . (1. ˆ dt dt dt (1. ρ ˙ e ˙˙ ¨e (1.1. ˙ ˆ Un element de suprafaţă (o suprafaţă infinitezimală) are.datorat variaţiei vitezei în mărime. expresia finală: a = (¨ − ρϕ2 )ˆρ + (2ρϕ + ρϕ)ˆϕ .14) expresia: dA = dρ · ρdϕ.14: Un element de suprafaţă în coordonate polare plane. radială şi azimutală (sau transversală). .(acceleraţie centripetă) .1. în coordonate polare plane. Fiecare dintre termenii care apar în expresia acceleraţiei sunt determinaţi de o anumită variaţie a vectorului viteză. dt : eρ = ˆ eϕ = ˆ .datorat variaţiei vitezei ca orientare.

56) (1. Viteza tangenţială într-o mişcarea circulară este legată de viteza unghiulară prin relaţia: v = ω × r. degetul mare orientat de-a lungul axei de rotaţie indică sensul vitezei unghiulare. Oy şi Oz. numită viteză unghiulară. ˆ ˆ ˆ Deoarece vectorul de poziţie poate fi scris ca o matrice cu o singură linie.1 Viteza unghiulară Variaţia în unitatea de timp a unghiului descris de vectorul de poziţie reprezintă o nouă mărime fizică.15: Reprezentarea vectorului viteză unghiulară.54) se poate scrie sub forma: v = ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ x y ˆ ˆ z ˆ ωx ωy ωz x y z ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ (1.55) (1. ωz sunt componentele corespunzătoare pe axele Ox.1. atunci: ω = ωx x + ωy y + ωz z .1.5.5. Dacă proiectăm vectorul ω pe axele unui sistem de referinţă cartezian.53) Se poate defini viteza unghiulară ca ”spaţiul unghiular ” (prescurtat – unghiul) parcurs de mobil in unitatea de timp. (1. ωy . Coordonate polare plane 15 Figura 1.58) .57) = (ωy z − ωz y) x + (ωz x − ωx z) y + (ωx y − ωy x) z . 1. Viteza unghiulară instantanee este limita acestui raport atunci când intervalul de timp tinde către zero.54) unde ωx . Folosind exprimarea sub forma unui determinant a produsului vectorial. Direcţia vectorului viteză unghiulară este perpendiculară pe planul de rotaţie a mobilului.15): Dacă aşezăm degetele împreunate în sensul de rotaţie. ˆ ˆ ˆ (1. ecuaţia (1. r= x y z Ǒ . ω = lim ∆ϕ dϕ = ∆t→0 ∆t dt (1. atunci. iar sensul este dat de regula burghiului drept sau a mîinii drepte (Fig. Viteza unghiulară este asociată întotdeauna mişcării de rotaţie.

spre deosebire de cei polari. z → −z). În cazul lor. Vectorii axiali.63) x r w O (1. v v ds dt v ds ds (1. tangent la traiectorie (Fig.61) Se poate defini un versor. et . regula burghiului drept devine regula burghiului stâng adică x ׈ = −ˆ (vezi Fig.1.59) ωy ωx 0 z Ca urmare.17): ˆ et = ˆ v 1 dr ds 1 dr dr = · · = · ·v = .1. Acesta se caracterizează printr-o matrice cu trei linii şi trei coloane: ⇉ Ω= 0 −ωz ωy −ωz 0 −ωx ωy ωx 0 Ǒ .16). Spre deosebire de viteză şi acceleraţie care sunt vectori polari (au punctul de aplicaţie în punctul material).6 Coordonate naturale Deplasarea unui mobil poate fi măsurată şi cu ajutorul coordonatei curbilinii s. măsurată de-a lungul traiectoriei. conform regulilor de înmulţire matriceală.16: Ilustrarea operaţiei de oglindire. Cinematica punctului material z x O y y r ww z Figura 1. vectorul v poate fi exprimat ca rezultatul înmulţirii a două matrice: Ǒ Ǒ 0 −ωz ωy x ⇉ v= −ωz 0 −ωx y =Ω r.60) . În aceste condiţii viteza este: v= ds . viteza unghiulară constituie un tensor . dt (1. y → −y. Un vector axial nu are punctul de aplicaţie fixat într-un punct ci poate ”aluneca” liber de-a lungul unei axe (perpendiculara pe traiectorie). ˆ y z 1. nu îşi schimbă sensul la operaţia de oglindire (atunci când x → −x.16 Capitolul 1. viteza unghiulară este un vector axial . e (1.62) în legătură cu care viteza instantanee se poate exprima prin relaţia: v = vˆt . (1.

65) dt ds dt ds ds ds Gradul de abatere a traiectoriei de la linia dreaptă se măsoară prin mărimea numită curbura.17: Versorii coordonatelor naturale plane (ˆt . determinată de variaţia vitezei doar ca orientare.acceleraţie normală. ˆ e dˆt e dˆt ds e dˆt e |ˆt | dϕˆn e dϕ = =v =v = v en . poate fi considerată ca un arc de cerc de rază R.se numeşte acceleraţie tangenţială iar an . R= Aşadar.67) Termenul at . en ). en .7. ˆ (1. Se poate introduce apoi un al doilea versor. ˙e ˆ . R. Se defineşte curbura traiectoriei într-un punct ca inversul razei de curbură.17). se poate exprima derivata în raport cu timpul a lui et . ds.1. Informaţiile despre curbura traiectoriei sunt incluse în valoarea acceleraţiei normale (an ). 1.66) a = vˆt + ˙e v2 en = at + an ˆ R (1. Folosind acelaşi ˆ ˆ tip de raţionament de calcul al derivatei unui versor ca şi în cazul coordonatelor polare plane (Fig.1. poziţia mobilului este precizată în orice moment de coordonatele: • ρ − distanţa de la punctul P la axa Oz. cu centrul în regiunea concavă a curbei. ∆ϕ→0 ∆ϕ C dϕ (1. perpendicular pe et şi îndreptat spre centrul de curbură a traiectoriei. Expresia curburii traiectoriei rezultă din relaţia: et = ˆ . acceleraţia are expresia: 1 ∆s ds = lim = . e ˆ Derivând în raport cu timpul expresia vitezei.7 Coordonate cilindrice În sistemul de coordonate cilindrice. (1. .64) O porţiune infinitezimală de traiectorie curbilinie. rezultă expresia acceleraţiei: a = vˆt + v et . Coordonate cilindrice 17 Figura 1.

. • z − distanţa de la punctul P la planul orizontal. obţinută prin adăugarea celei de-a treia dimensiuni. Şi în acest caz.69) De fapt coordonatele cilindrice sunt o generalizare a coordonatelor polare plane. ez (Fig. • ϕ − unghiul dintre direcţia lui ρ şi axa Ox. Sistemul constituie un triedru orientat. care este un plan de cotă.1. cei trei versori formează o bază ortonormată. 9 (1. care este un plan vertical. după direcţiile date de versorii sistemului de coordonate cilindrice: dr = drρ + drϕ + drz . vectorul deplasare infinitezimală între punctele P1 şi P2 (Fig. ce conţine axa de simetrie Oz a cilindrului. Vom nota cu eρ . xOy. ca o compunere de trei deplasări independente.1. în sensul că se respectă şi în acest caz regula burghiului drept (sau a mâinii drepte): eρ × eϕ = ez .∞ pentru ρ.1. z).18: Sistemul de coordonate cilindrice (ρ.18): • ρ = ρ1 = const.∞ pentru z. denumit şi unghi azimutal. 0 . în cele ce urmează. Denumirea acestui tip de coordonate provine de la forma locului geometric a punctelor pentru care (Fig.2π pentru ϕ şi 0 . z.18) versorii corespunzători direcţiilor specificate de cele trei ˆ ˆ ˆ coordonate cilindrice.18 Capitolul 1. • z = z1 = const. care este suprafaţa unui cilindru cu generatoarea paralelă cu axa Oz.. Cinematica punctului material Figura 1.19) de pe traiectorie.. denumită şi cotă 9 .68) Să determinăm.. ˆ ˆ ˆ (1. ϕ. Limitele în care pot varia cele trei coordonate cilindrice sunt: 0 . • ϕ = ϕ1 = const. ϕ şi z. eϕ . Sensul acestor versori va fi sensul creşterii lui ρ.

71) Derivând relaţia vitezei.19: Descompunerea vectorului deplasare infinitezimală după trei direcţii independente.8 Coordonate sferice În sistemul de coordonate sferice. şi că derivatele celorlalţi doi versori au fost deja determinate (1. (1.19. drz .49). ρ ˙ e ˙˙ ¨e ¨ˆ (1. e e e (1.21) este descrisă de coordonatele: • r . identificăm cu uşurinţă primii doi termeni care apăreau şi în expresiei acceleraţiei în coordonate polare plane. şi ţinând seama că ez este singurul versor care îşi păstrează orientarea ˆ ˆ neschimbată în timp. 1. dAz = ρ dρ dϕ. . Elementul de suprafaţă în coordonate cilindrice are una din expresiile: dAρ = ρdϕdz.74) (1.50).70) Împărţind la intervalul de timp infinitezimal.distanţa de la polul O la punctul P . Mărimile fiecărei deplasări infinitezimale pot fi aproximate direct din Fig. Coordonate sferice 19 Figura 1. ˆ ˆ ˆ ˙e ˙e ˙e dt dt dt dt (1.1. drρ .8. se obţine uşor expresia acceleraţiei în coordonate cilindrice: a = (¨ − ρϕ2 )ˆρ + (2ρϕ + ρϕ)ˆϕ + z ez . La acestea se adaugă termenul datorat deplasării de-a lungul axei Oz. ez = 0. dAϕ = dρ dz.1. (vezi Fig.72) În această expresie. obţinem expresia vitezei în coordonate cilindrice: v= dr dρ dϕ dz = eρ + ρ eϕ + ez = ρˆρ + ρϕˆϕ + zˆz . poziţia unui punct. iar cel de volum este: dV = dAdρ = ρdρdϕdz. (1. P . ceea ce înseamnă: dr = dρˆρ + ρdϕˆϕ + dzˆz .73) 1. drϕ .

1. limitele de variaţie pentru cele trei coordonate sunt: 0 .75) Legătura dintre coordonatele sferice şi cele carteziene este exprimată prin relaţiile: x = r sin θ cos ϕ.∞ pentru r. ϕ se numeşte longitudine estică. Complementul unghiului θ se numeşte. eϕ ) îndreptaţi în direcţia de creştere a coordonatelor r. latitudine nordică. (ˆr . respectiv vestică. Sistemul e ˆ ˆ celor trei versori. între OP şi axa verticală Oz.22. şi ϕ.20 Capitolul 1. θ. este orientat respectând regula burghiului drept. în care planul ecuatorial xOy se caracterizează prin latitudine zero. denumit şi colatitudine. ce formează. • θ . y = r sin θ sin ϕ. de asemenea.) este un con. o bază ortonormată. în termeni geografici. se poate exprima legătura dintre versorii celor două sisteme de coordonate. ˆ ˆ ˆ (1. iar suplementul lui θ se numeşte latitudine sudică. După cum se observă în Fig. Poziţiei unui punct P i se ataşează.) este o sferă. Cinematica punctului material Figura 1.20: Un element de suprafaţă şi un element de volum în coordonate cilindrice.76) . z = r cos θ. în acest caz. un ansamblu de trei versori reciproc perpendiculari.1. (1. Ca urmare. 0 .unghiul măsurat în plan vertical.unghiul măsurat între axa Ox şi proiecţia lui OP din planul orizontal. eθ .) este un plan. În conformitate cu Fig. iar θ = θ1 (const.2 π pentru ϕ.21. ϕ = ϕ1 (const. locul geometric al punctelor pentru care r = r1 (const. Se observă că doar versorul eϕ este situat într-un plan orizontal (paralel cu ˆ planul ecuatorial xOy) ceilalţi versori aflându-se în plan vertical.π pentru θ. Facem precizarea că în geografie se foloseşte un sistem de coordonate înrudit. astfel că: er × eθ = eϕ . În aceiaşi termeni. 0 . • ϕ . denumit şi unghi azimutal.

Coordonate sferice 21 Figura 1.1.8. z q O q q y r x Figura 1. . în raport cu un sistem de coordonate cartezian. θ şi ϕ) şi versorii corespunzători.21: Sistemul de coordonate sferice ( r.22: Orientarea versorilor sistemului de coordonate sferice.

această a doua variantă.78). fie la considerente ˆ de natură geometrică. ˆ x y (1.85) (1. ˆ ˙ e . e Determinăm viteza şi apoi acceleraţia folosind relaţiile de definiţie: v= .77) Ca urmare.84) (1. vom exprima derivata în raport cu timpul prin intermediul acestor două funcţii compuse θ = θ(t) şi ϕ = ϕ(t): er = ˆ .79) (1. =θ ˙ dt dθ dϕ (1.80): dˆr e dθ dˆr e dϕ Înlocuind. Expresia lui ρ se va scrie ca: ˆ ˆ ρ = cos ϕˆ + sin ϕˆ. orientat de-a lungul versorului er . în funcţie de proiecţiile lor pe axele unui sisteme de coordonate cartezian sub forma: er = sin θ ρ + cos θˆ = sin θ cos ϕˆ + sin θ sin ϕˆ + cos θˆ. x y e ˙e er = θˆθ + ϕ sin θˆϕ .79). ˆ ˆ z x y z x y eϕ = − sin ϕˆ + cos ϕˆ. ˆ eθ = cos θ ρ − sin θˆ = cos θ cos ϕˆ + cos θ sin ϕˆ − sin θˆ. obţinem: = cos θ cos ϕˆ + cos θ sin ϕˆ − sin θˆ = eθ .78) (1.83) Se observă că avem nevoie şi de derivatele versorului în raport cu celelalte variabile. Ca urmare: r = rˆr (θ. (1. Ca urmare. fie la calculul diferenţial. x y z ˆ = − sin θ sin ϕˆ + sin θ cos ϕˆ = sin θˆϕ .86) . d ˙e ˆ (rˆr ) = rˆr + r er . după cum indică şi relaţia matematică găsită mai sus. ϕ).82) Pentru calculul derivatei în raport cu timpul a versorului er putem recurge. vom putea scrie expresiile versorilor coordonatelor sferice. fiind dependent de celelalte coordonate unghiulare. (1.81) (1.80) Aşa cum vom vedea în continuare. Acest versor îşi schimbă orientarea odată cu ˆ deplasarea punctului material. (1. În coordonatele sferice. e dt (1. Observăm că dependenţa de timp a versorului er nu este explicită. în continuare. ci rezultă implicit din faptul ˆ că variabilele θ şi ϕ sunt funcţii de timp. ˆ ˆ z x y z (1. Le vom calcula folosind relaţiile (1. Cinematica punctului material Vom nota cu Oρ dreapta ce se obţine prin intersecţia planului ecuatorial cu un plan meridional ϕ = const şi cu ρ versorul acestei direcţii. θ şi ϕ. aceste ultime ecuaţii pot fi folosite în mod convenabil pentru calculul derivatelor versorilor în raport cu timpul. aşa cum am procedat în cazul celorlalte sisteme de coordonate analizate până în prezent. Să alegem.22 Capitolul 1. dˆr e e e ˙ dˆr + ϕ dˆr . poziţia mobilului este descrisă în orice moment de vectorul de poziţie r.

23. găsim: dˆθ e = − sin θ cos ϕˆ − sin θ sin ϕˆ − cos θˆ = −ˆr . derivând în raport cu timpul expresia vitezei şi ţinând cont de expresiile derivatelor versorilor. Folosind acest rezultat.89) (1. (1. respectiv.94) .1.87) Aşa cum am văzut în toate cazurile anterioare.88) (1. dθ (1. considerată ˆ ˆ în primă aproximaţie dreptunghi.93) Elementele de suprafaţă şi de volum este sunt arătate în Fig. este cuprinsă între două meridiane ce diferă între ele prin unghiul dϕ şi două paralele ce diferă prin unghiul dθ. ˙e ˙ e (1. eθ şi eϕ . dAϕ = rdθ · dr. Coordonate sferice 23 Figura 1. x y e dϕ dˆϕ e = 0.8. ¨ ˙˙ ˆ (1.90) dˆϕ e = − cos ϕˆ − sin ϕˆ = −ˆ = − sin θˆr − cos θˆθ . Expresiile lor matematice se obţin prin înmulţirea a două şi. Expresia elementului de suprafaţă este dată de una din relaţiile: dAr = rdθ · r sin θ · dϕ.92) (1.1. trei laturi infinitezimale reciproc perpendiculare. ˆ îndreptate de-a lungul direcţiilor versorilor er . putem scrie expresia finală a vitezei în coordonate sferice: ˙e v = rˆr + r θˆθ + r ϕ sin θˆϕ . dAθ = rsinθ · dϕ · dr. x y ρ e e (1.91) dϕ Cu aceste rezultate se poate scrie expresia finală a acceleraţiei în coordonate sferice: a = ¨ r − r sin2 θ ϕ2 er + r θ + 2r θ − r sin θ cos θ ϕ2 eθ + ¨ ˙ ˆ ˙˙ ˙ ˆ ˙˙ + r sin θ ϕ + 2r ϕ sin θ + 2r θϕ cos θ eϕ . Suprafaţa elementară.23: Elementul de suprafaţă şi elementul de volum în coordonate sferice. x y z e dθ dˆθ e = − cos θ sin ϕˆ + cos θ cos ϕˆ = cos θˆϕ .

1.1.23) va avea expresia: dV = dA · dr = r 2 sin θ dr dθ dϕ (1. Viteza unui obiect în funcţie de timp este dată în graficul din Fig. (a) Poate avea un corp viteză zero şi totuşi să fie accelerat? 2. Descrieţi mişcările reprezentate prin graficele din Fig. Un mobil parcurge jumătate dintr-o anumită distanţă cu viteza v0 . (ii) 1s . Calculaţi viteza medie pe durata întregii deplasări.cu viteza v2 .3.24.0 − 15 ∗ t2 + t3 .25. în termeni de viteză.1s. cealaltă .24 Figura 1. (b) Acceleraţia instantanee la momentul t = 2s. Cinematica punctului material Figura 1.1.9 Probleme (b) Poate varia direcţia vitezei unui corp dacă acceleraţia este constantă? 1. Ecuaţia de mişcare a unui tren este dată de expresia: x(t) = 27.24 Capitolul 1. (iii) 3 s . . Care dintre următoarele reprezentări nu pot descrie mişcarea reală a unui corp şi de ce? 4. Restul distanţei îl parcurge astfel: o jumătate din timp cu viteza v1 .25 Elementul de volum (Fig.4s. (c) Care este distanţa străbătută în primele două secunde de mişcare? 3. Care sunt momentele de timp la care el s-a oprit? 5.95) 1. Găsiţi: (a) Acceleraţia medie a obiectului în intervalele de timp: (i) 0 .

(b) acceleraţiei. ′2 2 3/2 (r +r ) 3 13. s = 0. Se consideră că la t = 0. cu α şi β . vy = v 2 1+ x2 y . Un mobil descrie o traiectorie plană. şi ˆ Rˆ care. Determinaţi spaţiul total parcurs de mobil. (d) razei de curbură a traiectoriei. (b) a = 2v2 k 2 . Să se determine: (a) componentele vitezei pe axele Ox şi Oy. z = ct . astfel încât vx = c = const. Răspuns: s = πv0 tm 4 = 314 m. unde eb este cel de-al treilea versor. 12. y = B sin ωt. R = |v×a| ˆ ˆ v3 r 2 −rr”+2rr ′2 +2r ′2 = . Probleme Răspuns: vm = 2v0 (v1 +v2 ) v1 +v2 +2v0 25 6. folosind argumente de natură geometrică şi trigonometrică. Să se afle ecuaţiile: (a) vitezei. B. Un mobil porneşte cu viteza iniţială v0 =20 m/s şi se opreşte după un timp tm = 20 s. Determinaţi. Dependenţa de timp a vitezei este dată de un grafic de forma unui sfert de elipsă cu semiaxele v0 şi tm .3 m/s. Să se afle acceleraţia tangenţială în momentul când viteza este v=0. Să se determine acceleraţia tangenţială şi spaţiul parcurs de mobil. 10. (c) raza de curbură. unde v este viteza mobilului şi R raza de curbură. . Răspuns: (a) vx = − v 2 1+ y 2 x . În particular se va considera unghiul polar ϕ ca măsură a timpului. ˙ Răspuns: v × a = r eb .1 cm/s3 . (b) acceleraţia. 2α Răspuns: at = √ R . 7. αt+β √ s= 2 3 R a (αt + β)3/2 9. 8.unde A. Ecuaţiile mişcării unui mobil sunt: x = A cos ωt. Un punct material se mişcă pe o hiperbolă echilateră xy = k2 păstrându-şi în fiecare moment modulul vitezei constant. (c) traiectoriei. denumit al binormalei.1. înpreună cu et şi en formează un triedru drept (numit triedru Frénet ). unde (’) înseamnă aici derivata în raport cu variabila ϕ. Să se calculeze în coordonate polare plane expresia v × a şi apoi să se deducă raza de curbură a traiectoriei. (x2 +y 2 )3/2 (c) R = 1 2k 2 x2 + y 2 3/2 11. Acceleraţia normală a unui corp care se deplasează pe un cerc de rază R este an = αt+β. expresiile vitezei şi acceleraţiei în coordonate sferice.9.constante pozitive. c sunt constante pozitive. Să se arate că acceleraţia v3 se poate scrie în acest caz sub forma a = Rc . Un mobil se mişcă pe o traiectorie circulară după legea s = ct3 unde c = 0.

iar a.848 m/s2 . (c) expresia razei de curbură a traiectoriei. θ = 1 + sin2 α · cos α. cu meridianele pe care le intersectează. (b). a = −ab2 eρ e e ˆ 16.R = 15. Găsiţi componentele vitezei unei particule care se mişcă pe o spirală descrisă de coordonatele: ρ = a.934 ore. Să se afle: (a) ecuaţia traiectoriei. la altitudinea de 509 km (6880 km faţă de centrul Pământului) şi traversează Polul Nord la fiecare 94 minute şi 35 secunde. z = −ct unde t este timpul. a = 8. Relativ la SR legat de satelit. Cinematica punctului material 14.26 Capitolul 1.626 km/s. (b) ecuaţiile parametrice ale mişcării. ϕ = bt. b şi c sunt constante pozitive. Un punct material se mişcă uniform pe o sferă. Răspuns: v = 7. α. Pământul execută o rotaţie completă în jurul axei sale polare. Răspuns:(a). astfel încât traiectoria sa face un unghi constant. r =const. ϕ = tgα · ln tg vt cos α r r ç . Răspuns: v = abˆϕ − cˆz . tg 1 r θ 2 = tg2 θ vt r ä eϕ·ctgα . Găsiţi viteza şi acceleraţia satelitului faţă de Pământ în poziţia corespunzătoare latitudinii ϕ = 45◦ . Un satelit se mişcă pe o orbită circulară în jurul Pământului. la fiecare 23.

Newton1 . Printre cele mai importante contribuţii ştiinţifice ale lui I. în timp ce mişcarea unor corpuri (particule) în interiorul unor domenii microscopice (cum este. Obiectul de studiu al mecanicii newtoniene îl constituie. în contextul cauză-efect. descoperirea legii atracţiei universale. aşadar. Dinamica newtoniană se fundamentează pe trei principii. este Dinamica.st-and.1 Principiile dinamicii newtoniene Noţiuni introductive Corpurile din lumea reală se află în permanenţă în interacţiune. 1 Isaac Newton (1642-1727) fizician englez este considerat fondatorul ştiinţelor naturii în epoca modernă. efectele acestei interacţiuni sunt dificil de pus în evidenţă. sisteme fizice ce pot fi considerate cazuri limită ale celor două domenii sus-menţionate. Principala sa lucrare. Începuturile dinamicii sunt legate de contribuţiile lui Galileo Galilei în secolele XVI-XVII. chiar dacă.1. o noţiune introdusă în fizică pe baza experienţei noastre senzoriale. care constituie adevăruri ce nu trebuie demonstrate.Capitolul 2 Dinamica punctului material Mişcarea corpurilor având: (a) viteze mult inferioare vitezei luminii şi (b) loc în domenii spaţiale macroscopice este studiată de mecanica newtoniană. Intensitatea interacţiunii dintre corpuri este exprimată prin noţiunea de forţă. la începutul secolului XX. studii asupra naturii luminii şi a unor instrumente optice. ci verificate prin consecinţe. De altfel.ac.1 2.html.uk/∼ history/Mathematicians/Newton. Principiile matematice ale filosofiei naturale. formularea principiilor mecanicii clasice. de exemplu. în interiorul atomilor) constituie obiect de studiu pentru mecanica cuantică. 2. Aşa cum am arătat şi în capitolul anterior. 27 .dcs. Denumirea a fost atribuită în onoarea fizicianului I. Newton amintim: introducerea calculului diferenţial. Informaţii suplimentare despre viaţa şi opera ştiinţifică a lui Newton pot fi găsite la adresa de web: http://www-gap. uneori. cât şi cea cuantică au apărut mult mai târziu. mai precis a efortului depus pentru accelerarea unor corpuri sau pentru menţinerea lor într-o anumită stare de echilibru mecanic. este şi astăzi considerată una din cele mai valoroase cărţi de ştiinţă publicate de-a lungul anilor. partea mecanicii care studiază mişcarea corpurilor. Mişcarea corpurilor cu viteze comparabile cu viteza luminii constituie obiectul de studiu al mecanicii relativiste. atât mecanica relativistă.

ca efect al altor forţe decât cea de greutate. .2) (2. pentru a studia doar mişcarea unor corpuri. condiţia de punct material liber este satisfăcută uneori doar parţial.Pământul. Dinamica punctului material Studiind mişcarea oricărui corp din jurul nostru. momentum fiind o prescurtare a cuvântului movimentum. foarte importantă. De fapt. Dimensiunea impulsului şi unitatea sa de măsură în SI sunt: [p] = [m] [v] = M LT −1 . este imposibil să ignorăm. ea poate fi valabilă doar de-a lungul unei singure direcţii. de exemplu. în aşa fel. sau izolat .28 Capitolul 2. ca mişcarea corpurilor să fie raportată la un tip particular de reper. În mecanică este convenabil. Aşa cum am amintit în capitolul anterior. O mărime fizică importantă în studiul dinamicii punctului material este aceea de impuls mecanic sau cantitate de mişcare. De aceea. aşa-numitul reper spaţio-temporal inerţial. Acesta atrage toate corpurile cu forţe a căror intensitate este. pentru a-l deosebi de o altă mărime fizică importantă în studiul mişcării de rotaţie. efectul forţelor exterioare nu se poate elimina în totalitate niciodată. atât timp cât nu se află sub acţiunea unor forţe exterioare. încât forţele externe să nu producă efecte detectabile. noţiunea de cantitate de mişcare se mai denumeşte şi moment liniar sau momentum (în cărţile de limbă engleză). cunoscut şi ca principiul inerţiei : Un punct material tinde să-şi menţină starea de repaus relativ sau de mişcare rectilinie şi uniformă. adică mişcare. (2. efectul uriaş al celui mai important corp din imediata vecinătate . Reperul faţă de care un punct material liber se mişcă uniform se numeşte temporal inerţial. cu foarte puţine excepţii. denumirea vine din latină. din cauza rolului său esenţial în analiza problemelor de ciocnire (de care ne vom ocupa în unul din capitolele următoare). se poate imagina. Impulsul se mai numeşte şi moment liniar . Descartes în 1645 şi a fost utilizată de Newton în 1686 în formularea principiilor dinamicii. În fizică. deci cu viteză constantă în modul şi orientare. care se numeşte moment unghiular (sau moment cinetic). un punct material liber se deplasează rectiliniu şi uniform. impulsul p al unui corp va avea valori diferite în raport cu referenţiale diferite. în general. Cum. În concluzie. ca fiind un corp de dimensiuni neglijabile. este necesar să compensăm în efect forţele lor de greutate. caracteristicile mişcării depind de proprietăţile reperului utilizat. reper inerţial . Reperul faţă de care un punct material liber se deplasează rectiliniu se numeşte reper spaţial inerţial . Se înţelege că. un punct material liber. 2 Aşa cum vom vedea ulterior. sau mai pe scurt. p SI (2. de cele mai multe ori. alteori doar pe durata unui interval de timp extrem de scurt.1. Principiul I.2 Enunţul principiilor dinamicii 1. Prin definiţie.1) Cum v este definit întotdeauna în raport cu un referenţial anume. un sistem de referinţă se va numi inerţial. ca model de studiu. dacă în raport cu acesta. Noţiunea de cantitate de mişcare a fost introdusă de R. De exemplu. Această mărime se numeşte impuls. mişcarea corpurilor poate fi studiată doar prin raportare la un reper exterior. cantitatea de mişcare sau impulsul unui punct material este: p = mv. care se află sub efectul unei forţe exterioare rezultante de valoare nulă2 .3) = 1Kg · m · s = 1N · s 2.

fie direct (prin contact fizic).5). • O primă observaţie. Se înţelege că.4) 3. numite acţiune şi. rezultă că un sistem de referinţă care se deplasează accelerat în raport cu un SRI este neinerţial 3 . fie la distanţă.). cu atât mai mare este inerţia acestuia la modificarea stării de mişcare. iar vectorii forţă Deoarece sistemul laboratorului este legat de Pământ şi execută o mişcare de rotaţie. cunoscut şi ca principiul fundamental al dinamicii : Rata de variaţie în timp a impulsului unui punct material este egală cu forţa rezultantă ce acţionează asupra acestuia: dp = F. Trebuie precizat că denumirea de sistem al laboratorului nu trebuie luată ad literam. dt (2.2. 3 . • Tendinţa corpurilor de a-şi păstra starea de mişcare sau de repaus relativ se numeşte inerţie. este direct proporţională cu forţa. nici măcar SL nu este în mod riguros un reper inerţial. în sensul că ea nu presupune ca studiul mişcării să se facă exclusiv într-un laborator. respectiv. reacţiune se manifestă asupra a două corpuri diferite.4) este valabilă chiar şi în mecanica relativistă. De exemplu. caz în care multe dintre adevărurile mecanici clasice nu mai sunt valabile. conform ecuaţiei (2. SRI. de ordin general: cele trei principii ale dinamicii sunt adevăruri valabile doar în raport cu un sistem de referinţă inerţial. electromagnetic. cu cât este mai mare masa inertă a punctului material. în continuare. cunoscut şi ca principiul acţiunii şi reacţiunii : Dacă două corpuri se află în interacţiune.5) o aceeaşi forţă F va produce acceleraţii diferite. În termeni cantitativi. forţele "resimţite" de fiecare în parte sunt egale ca mărime. ecuaţia principiului II al dinamicii se poate scrie şi sub forma: mdv = ma = F. Principiul III. Principiile dinamicii newtoniene 29 2. dt (2.1. Principiul II. • Interacţiunile dintre corpuri se realizează. indiferent de masa inertă a acestuia. Din modul în care a fost definit un SRI. prin intermediul câmpului (gravitaţional. prescurtat SL. dacă în mecanica clasică acceleraţia. cel mai utilizat SRI este aşa-numitul sistem al laboratorului.4).5) Aceasta este o formulare mai puţin generală decât ecuaţia (2. etc. în mecanica newtoniană.4). În practică. însă va produce întotdeauna o aceeaşi variaţie de impuls oricărui corp. • Având în vedere că. măsura inerţiei este exprimată de mărimea fizică denumită masa inertă sau masă inerţială şi a fost notată cu m în ecuaţia (2. împreună cu acesta. Să discutăm. dar opuse ca sens. când acţionează asupra unor corpuri de masă diferită. Conform ecuaţiei (2. câteva dintre implicaţiile acestor principii. decât într-o primă aproximaţie. Formularea (2. Aceste forţe perechi. masa inertă este o mărime independentă de timp.

• Ecuaţia (2.8) • Toate forţele întâlnite în fizică exprimă intensitatea unor interacţiuni. • Pe baza principiului III al dinamicii se poate imagina un procedeu de comparare a maselor. sunt orientate pe aceeaşi direcţie.9) dt dt rezultă că: d −− −→ (p1 + p2 ) = 0. .7) (2. conform unei relaţii de forma: m = . (c) nucleare tari şi (d) nucleare slabe. Forţele nu există în afara interacţiunii dintre perechi de corpuri. reductibile la patru tipuri fundamentale: (a) gravitaţionale. • Ecuaţia vectorială (2. (b) electromagnetice. (2.6) (2. în mecanica relativistă se demonstrează că aceşti doi vectori nu mai sunt paraleli între ei4 . impulsul unui sistem de două puncte materiale izolate este o constantă vectorială. v . sunt opuse ca sens şi invers proporţionale cu masele lor. cu trei ecuaţii scalare. cu: dp2 dp1 F1→2 = şi F2→1 = . (2.11) (2. De exemplu.5) este echivalentă. dt (2. (2. dt2 d2 y = m 2. R.30 Capitolul 2. într-un spaţiu tridimensional. iar c− viteza luminii.10) dt Aşadar. acestea sunt: Fx = m Fy Fz d2 x . dt d2 z = m 2.perechi. deoarece ea exprimă o legătură directă între factorul cauză (forţa) şi factorul efect acesteia (acceleraţia). Dacă două puncte materiale sunt supuse doar acţiunii celor două forţe . Dinamica punctului material şi acceleraţie au aceeaşi orientare.12) m0 1− v2 c 2 În mecanica relativistă se consideră că masa depinde de viteză. într-un sistem de coordonate carteziene. În raport cu un referenţial dat. între impulsurile unui punct material la două momente t şi t′ diferite se poate scrie relaţia: p1 + p2 = p′ + p′ sau 1 2 Prin urmare: ′ ′ m1 v1 − v1 = −m2 v2 − v2 4 ′ ′ m1 v1 + m2 v2 = m1 v1 + m2 v2 . acceleraţiile pe care fiecare corp din pereche le capătă sub influenţa celuilalt. • Conform principiului III al dinamicii.viteza acestuia. deci p1 + p2 = const. Cele mai multe dintre interacţiunile dinafara celor fundamentale sunt reductibile la forţe de natură electromagnetică. unde m0 este masa de repaus a corpului. în cazul unui sistem izolat de două puncte materiale. Este foarte important de menţionat că perechile acţiune-reacţiune acţionează asupra unor corpuri diferite. F1→2 şi F2→1 .5) este esenţială în mecanică.

o analiză riguroasă a mişcării corpurilor la suprafaţa Pământului implică recurgerea la un sistem de referinţă inerţial galilean legat nu de Pământ. comportamentul pendulului Foucault.13) • Ori de câte ori studiul experimental al mişcării nu concordă aparent cu previziunile teoretice ale principiilor dinamicii. dacă ar acţiona singură. acceleraţia pe care fiecare forţă Fi ar imprima-o punctului material. acceleraţia imprimată corpului este egală cu rezultanta forţelor împărţită la masa acestuia: a= 1 m n Fi i=1 (2. În acest scop. se mai menţionează (uneori chiar ca un al patrulea principiu) şi aşa-numitul principiu al independenţei acţiunii forţelor. în unele cazuri. Aşa cum vom vedea în continuare.15) 2. rapoartele Fi /m = ai reprezintă. etc. care permite scrierea ecuaţiei diferenţiale a mişcării. reperul utilizat aproximează într-o măsură adecvată condiţia de reper galilean. 3. expresiile concrete ale forţelor sunt corecte. în mecanica newtoniană se pleacă de la ecuaţia principiului fundamental al dinamicii. 2. Prin urmare am putea scrie relaţia anterioară şi sub forma: n a= i=1 ai . În acest context au putut fi explicate efectele deplasării spre est. independent de prezenţa celorlalte forţe. fiecare în parte. Alături de cele trei principii ale dinamicii enumerate mai sus. este nevoie de verificat dacă: 1. aşa cum am menţionat anterior. ci de un sistem stelar. aceasta se află prin integrare succesivă5 . am definit corect sistemul de studiat şi dacă nu am uitat să luăm în considerare o anumită interacţiune. Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării şi deci: 31 m1 |v ′ − v2 | = 2 ′ m2 |v1 − v1 | (2. De exemplu.14) Evident. scara de timp este suficient de precisă. O astfel de ecuaţie diferenţială este de ordinul II şi.2. condiţia (2) pune probleme în mod frecvent. În acest caz se folosesc o serie de tehnici (cum ar fi cele grafice sau numerice) de calcul al unor soluţii aproximative. (2. Dintre acestea. 5 . 4. În cazul în care există o soluţie analitică.2. pentru a găsi o soluţie r(t) unică. pe lângă Există clase de ecuaţii diferenţiale de ordinul II care nu au o soluţie analitică. sau principiul superpoziţiei: În cazul în care asupra unui corp (punct material) acţionează mai multe forţe. ea poate avea o soluţie analitică.2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării Una dintre sarcinile cele mai importante ale mecanicii este determinarea ecuaţiei de mişcare a corpurilor şi/sau ecuaţia traiectoriei. existenţa a două maree pe zi.

18) (2. ˙ ˙ ˙ m 1 ˙ ˙ ˙ Fy (x. Integrând între două momente oarecare de timp.1 Impulsul. x. (2. Se pot găsi astfel o serie de mărimi fizice (impuls. 2. ˙ ˙ ˙ m (2. În coordonate carteziene. y. v. cele trei componente ale acceleraţiei se vor scrie sub forma: x = ¨ y = ¨ z = ¨ 1 Fx (x. în anumite condiţii. z.19) Fiecare din aceste ecuaţii admit o infinitate de soluţii.20) (2. z. y.22) Acest lucru înseamnă că variaţia infinitezimală a impulsului punctului material în intervalul de timp dt este determinată de acţiunea forţei F . v0 = v(t0 ). cu referire la definirea şi interpretarea geometrică a acestora.17) (2. sunt necesare informaţii suplimentare privind valorile vitezei şi coordonatei la momentul iniţial al mişcării. z. de exemplu. Dinamica punctului material cunoaşterea expresiei forţei în ecuaţia (2. de aceea ansamblul acestor valori se numeşte setul de condiţii iniţiale: r0 = r(t0 ).2. x. (2. t). z. y. t1 (2. z. moment unghiular şi energie) care.5) se poate scrie sub forma: dp = F dt. z. Relaţia fundamentală (2. y. t1 (2. (2. x. m 1 Fz (x. t). y. z. Găsirea unei soluţii unice presupune cunoaşterea valorilor x. t). notate t1 şi t2 . sau de timp: F = F (r. sunt constante ale mişcării. se obţine: t2 p2 − p1 = F dt. x. y. Conservarea impulsului.21) Integrarea ecuaţiilor diferenţiale ale mişcării se poate face în funcţie de timp sau de-a lungul traiectoriei. la un anumit moment specificat. de viteză. De obicei se precizează ˙ ˙ ˙ valorile acestor mărimi la momentul iniţial.16) Valoarea acceleraţiei se află din ecuaţia principiului II al dinamicii. În majoritatea cazurilor. putem defini forţa medie ca: Fm 1 = ∆t t2 F dt. z.24) . t). y.23) care constituie formularea matematică a teoremei variaţiei impulsului . forţele sunt funcţii de poziţia relativă a corpurilor. Procedând într-o manieră similară aceleia folosite în cazul vitezei şi acceleraţiei medii. y.5).32 Capitolul 2.

23) devine: −− −→ (2.28) (2. Forţa cu care fiecare corp acţionează asupra celuilalt într-un interval infinitezimal de timp produce variaţiile infinitezimale de impuls: FAB · dt = dpA .27) FBA · dt = dpB . Conform principiului al treilea al lui Newton. Impulsul punctului material izolat rămâne constant în timp. având impulsurile. cele două forţe formează o pereche acţiune reacţiune: FAB = −FBA . valorile impulsului sunt cuantificate. .2 ele sunt reprezentate ca puncte materiale. Adunând aria tuturor acestor fâşii se obţine aria regiunii ABCD care este numeric egală cu variaţia totală a impulsului. în cazul unui punct material izolat (F = 0).1: Variaţia impulsului are semnificaţia ariei de sub graficul F = F (t). Ultimele două relaţii permit interpretarea geometrică a impulsului ca aria de sub graficul F = F (t)) (vezi Fig. notate A şi B.2. pA şi pB . la un anumit moment dat.2.1). Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării 33 F A Dp = F dt B D O t C t+ Dt t Figura 2. În Fig. variaţia infinitezimală a impulsului (dp) este numeric egală cu aria elementară a dreptunghiului (F dt) obţinut prin divizarea curbei în porţiuni pe care forţa se poate considera constantă. Ea se obţine prin sumarea ariilor dreptunghiurilor elementare: ∆p = aria(ABCD). Pe durata fiecărui interval dt.29) 6 În mecanica cuantică. relaţia (2.2. Să analizăm ce se întâmplă cu un sistem izolat de două corpuri aflate în interacţiune.26) (2.2. atât ca orientare cât şi ca mărime6 . În situaţia în care forţa variază în timp după o lege oarecare. forţa are o valoare constantă. Adunând cele două relaţii rezultă: FAB + FBA · dt = d(pA + pB ). Aşa cum am găsit şi în secţiunea anterioară. (2.25) p(t2 ) = p(t1 ) = const. (2.

Să înmulţim vectorial relaţia (2. momentul forţei ce acţionează asupra unui corp este egal cu rata de variaţie în timp a momentului unghiular al acelui corp. dt (2. legea conservării impulsului unui sistem izolat de două corpuri7 : −− −→ p = pA + pB = const.2 Momentul unghiular.34) care reprezintă formularea matematică a teoremei variaţiei momentului unghiular : În raport cu un punct de referinţă dat.31) devine: M= dJ . (2. nul. dt dt dt (2.34 Capitolul 2. această lege este valabilă şi pentru sistemele izolate de puncte materiale cu mai mult de două componente. Putem acum defini momentul forţei şi momentul unghiular (sau momentul impulsului) în raport cu un punct. Folosind aceste mărimi. 7 .35) (2.4) la stânga. cu r : r × F = r × ma = r × m dv d = (r × mv). dt dt (2.33) (2.32) Ultimul termen al ecuaţiei precedente este zero deoarece dr/dt = v. iar vectorii v şi mv sunt coliniari.2. conform ecuaţiilor: M = r × F.30) 2. J = r × p. produsul lor vectorial fiind. În concluzie: Impulsul total al unui sistem de două puncte materiale izolate se conservă.2: Sistem izolat de două corpuri aflate în interacţiune: FAB = −FBA Ca urmare. După cum vom constata ulterior. relaţia (2. Dinamica punctului material Figura 2. de aceea. Conservarea momentului unghiular.31) Aici am ţinut cont de faptul că masa inertă este independentă de timp şi că: r×m dv d dr = (r × mv) − × mv.

Să analizăm ce se întâmplă în cazul unui sistem izolat de două corpuri. dt dJB = .36) se obţine: −− −→ J(t2 ) = J(t1 ) = const.41) adică.2.39) −1 [J] = [r] [p] = M L T SI = 1Kg · m · s = 1Kg · m · s 2 2 −2 2 −1 = 1N · m.37) (2. (2.35) fiecărui corp. (2. t1 (2. A şi B. M J SI (2. .3: Un sistem izolat de corpuri în interacţiune relaţia (2.2.36) Dimensiunile momentului forţei şi ale momentului unghiular şi unităţile de măsură corespunzătoare sunt: [M ] = [r] [F ] = M L2 T −2 . aflate în interacţiune. = 1N · m · s . din (2. Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării Integrând ecuaţia precedentă între două momente de timp t1 şi t2 .38) (2. −1 .2. dt (2.40) În cazul unui punct material izolat. se obţine: MA = rA × FAB = MB = rB × FBA unde: JA = rA × pA . În Fig.44) (2.3 vectorii de poziţie corespunzători sunt notaţi rA şi rB . Aplicând Figura 2.45) dJA . (2.43) JB = rB × pB sunt momentele unghiulare corespunzătoare ale celor două puncte materiale. în cazul unui sistem izolat de corpuri este valabilă legea conservării momentului unghiular. se obţine relaţia: t2 35 J (t2 ) − J(t1 ) = M dt.42) (2.

48) Deoarece vectorul diferenţă: este coliniar cu forţele de interacţiune. Dinamica punctului material Sumând cele două momente şi ţinând cont de principiul al treilea al dinamicii (FAB = −FBA ). se obţine: M = MA + MB = (rA − rB ) × FAB d = JA + JB .52) la dt.52) între cele două puncte: B dv dr 1 · dr = mdv · = mv · dv = d mv 2 . P : P = dL = F · v.46) (2. putând fi zero. F · dr = m Mărimea: reprezintă lucrul mecanic elementar efectuat de forţa F la deplasarea pe distanţa infinitezimală dr 8 . ci un L infinit mic. Uneori.49) (2. respectiv. 2.50) adică: Momentul unghiular al unui sistem de două corpuri izolate este o constantă a mişcării.2. După cum este definit (ca produs scalar). cu vectorul deplasare infinitezimală dr.4).47) (2.36 Capitolul 2.53) Lucrul mecanic are semnificaţia ariei de sub curba F (r).54) 8 A nu se se confunda notaţia dL cu variaţia lucrului mecanic. ca urmare dL nu este o variaţie a lui L. Împărţind relaţia (2. ca şi o cantitate infinitezimală de căldură se notează cu δL.51) (2.3 Lucrul mecanic şi puterea Să înmulţim scalar relaţia fundamentală (2. rezultă că: rBA × FAB = 0. . dt dt 2 dL = F · dr = F · dr · cos ϕ (2. Lucrul mecanic total efectuat la deplasarea între punctele A şi B pe traiectoria marcată în Fig.2. lucrul mecanic depinde de unghiul dintre direcţia forţei şi cea a vectorului deplasare. (2. numită putere mecanică. De aici: −− −→ J = JA + JB = const. pozitiv sau negativ.52) LAB = A F · dr. lucrul mecanic elementar. păstrându-şi orientarea şi mărimea constante în timp. dt (2. (2. care ar fi o mărime fără sens.4 se află integrând relaţia (2. δQ. putem defini o nouă mărime. Lucrul mecanic este o mărime de proces şi nu una de stare. pentru a elimina o posibilă confuzie. dt rBA = rA − rB (2.

Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării 37 r F j r dr A B Figura 2. Informaţii despre contribuţiile sale la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii pot fi găsite la adresa de web: http://www.2.51) se numeşte energie cinetică şi se notează cu Ec .59) L= A F · dr = Ec (B) − Ec (A). (2.60) reprezintă expresia matematică a teoremei de variaţie a energiei cinetice: 9 Denumirea a fost dată în onoarea fizicianului James Watt (1736-1819) fizician şi inginer scoţian. (2.rochester. Aşadar. puterea este o mărime de stare şi ea are valori instantanee care se pot modifica de la moment la moment.4: Lucrul mecanic elementar la o deplasare infinitezimală pe o traiectorie oarecare depinde de unghiul ϕ dintre vectorii forţă şi deplasare. în Sistemul Internaţional. 2.60) Relaţia (2. = 1N · m · s −1 (2.2. Reve2 nind la această relaţie şi ţinând cont de notaţiile făcute.56) = 1N · m = 1J.4 Energia cinetică Cantitatea 1 mv 2 din relaţia (2. Ea este o mărime scalară.55) (2. Dimensiunile lucrului mecanic şi ale puterii sunt.edu/steam/marshall/.history.58) Un Joule (1J) este lucrul mecanic efectuat de o forţă de 1N la deplasarea unui punct material pe distanţa de 1m. inventatorul maşinii moderne cu abur. [t] iar unităţile de măsură corespunzătoare: L P SI SI (2. . prescurtat W 9 . [L] [P ] = = M L2 T −3 .2. găsim: B (2. Unitatea de măsură a puterii. Puterea mecanică este egală cu lucrul mecanic produs în unitatea de timp.57) −1 = 1J · s = 1W. este Watt-ul. Integrând ecuaţia anterioară între două puncte de pe traiectorie. respectiv: [L] = [F ] [d] = M L2 T −2 . rezultă că: dL = dEc .

că forţa F este dependentă doar de distanţa dintre corpul de studiat şi un alt corp din vecinătatea lui10 . dedicată studiului forţelor dependente de poziţie. dr. Variaţia energiei cinetice a unui punct material.62) După cum se constată. Considerăm că mişcarea mobilului se datorează existenţei unei forţe de interacţiune F din partea unui alt corp. dacă considerăm că la momentul iniţial acesta era în repaus: B Ec = A(v=0) F · dr. (2.2. Lucrul mecanic total nu depinde de deplasarea după direcţia perpendiculară pe direcţia forţei. la o viteză v. respectiv. . lucrul mecanic necesar pentru a aduce un corp.38 Capitolul 2. (2.60) ne permite definirea energiei cinetice a punctului material. Dinamica punctului material r F B r d r1 A r dr2 r dr Figura 2. respectiv. Vom considera. aşadar. în continuare.64) Proprietăţile unei astfel de forţe vor fi discutate mai în detaliu într-o secţiune următoare. Relaţia (2.5: Descompunerea unei deplasări infinitezimale de-a lungul şi. vom putea scrie: dL = −F · dr1 − F · dr2 = −F · dr1 . este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă ce acţionează asupra punctului material. În acest fel.5). (2. atunci când aceasta îşi schimbă punctul de aplicaţie între două puncte de pe traiectorie. situat undeva în vecinătate. lucrul mecanic total al forţei F . între două stări în decursul mişcării.2. este: dL = −F · dr. după direcţia forţei şi. efectuat împotriva forţei de interacţiune. are valoarea: B O deplasare elementară. (2.61) Energia cinetică reprezintă. dr1 şi dr2 . Lucrul mecanic elementar. aflat iniţial în repaus.5 Energia potenţială. 2. perpendiculară pe aceasta (vezi Fig. Forţe conservative Să calculăm lucrul mecanic efectuat la deplasarea unui punct material între punctele A şi B.63) LAB = A 10 F · dr1 . perpendicular pe direcţia forţei. se poate descompune în două componente. pe durata mişcării între aceste stări.

rezultă: B A − A F · dr (1) + − B F · dr (2) = 0. Lucrul mecanic al unei forţe conservative este independent de forma traiectoriei.65) − A F · dr (1) = − A F · dr (2) . Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării 39 (1) B (2) A Figura 2. LAB = LAB . adică: B B (1) (2) (2.6: Lucrul mecanic nu depinde de drumul urmat: LAB = LAB . O astfel de forţa este denumită conservativă. Ca urmare. Lucrul mecanic total va depinde doar de componenta forţei de-a lungul deplasării. indiferent de drumul urmat de punctul material între cele două puncte (drumurile (1) sau (2) în Fig.67) ceea ce înseamnă condiţia integrală ca o forţă să fie conservativă: integrala pe un contur închis a forţei (denumită şi circulaţia vectorului forţă pe un contur închis) trebuie să fie zero: Á − F · dr = 0.2. (2. se poate scrie: Á F · dr = (rot F )n · ds (2.68) Având în vedere teorema lui Stokes-Ampère.70) 11 Analiza se poate face şi invers. respectiv. perpendiculară pe aceasta.66) Trecând totul într-un singur membru şi inversând limitele integralei.2.2. considerând descompunerea vectorului forţă după direcţiile vectorului deplasre şi. (1) (2) independent de lungimea deplasării după direcţia perpendiculară pe direcţia forţei11 .6). (2. . (2.69) Condiţia diferenţială de forţă conservativă este: rot F = 0. el fiind funcţie doar de poziţia punctelor între care are loc deplasarea. lucrul mecanic are aceeaşi valoare. (2.

adică: Ec (A) + Ep (A) = Ec (B) + Ep (B) = E = const. Ep . ar trebui definită o stare a sistemului.60) şi (2. În termeni practici. Pe de altă parte: (2. Ca urmare: B Ep (B) = − Energia potenţială a unui sistem este egală cu lucrul mecanic necesar "desfacerii" sistemului. aceasta presupune că distanţa dintre corpuri este atât de mare. în cazul în care caracteristicile mişcării mecanice a unui sistem sunt determinate doar de prezenţa unor forţe conservative.71) ∂Ep ∂Ep ∂Ep x− ˆ y− ˆ z.6 Legea conservării energiei mecanice. Dinamica punctului material Condiţiile (2. în care energia potenţială a acestuia să fie considerată zero. (2. iniţial legat. energia mecanică totală.74) rezultă: Ec (B) − Ec (A) = −[Ep (B) − Ep (A)].74) După cum se observă. Când caracteristicile mişcării sunt determinate de alte tipuri de forţe.2. vectorul forţă este orientat pe direcţia celei mai rapide creşteri a funcţiei energie potenţială. ci variaţia acesteia poate fi precizată în mod exact. etc. Cu ajutorul relaţiei (2.40 Capitolul 2.70) se poate scrie: F = −grad Ep = −∇Ep .70) permit definirea unei mărimi fizice scalare. Aşadar. Forţe conservative (2. (2. F =− Integrând această relaţie rezultă: B În coordonate carteziene: Ep (B) − Ep (A) = − A F · dr. 13 Legea conservării energiei mecanice nu se respectă decât în cazul forţelor conservative.73) dEp = −F · dr.72) ∂x ∂x ∂x Aşadar. numită energie potenţială. Ea descrie capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic. în schimb în cazul forţelor electrice dintre particulele componente ale nucleului atomic. este o constantă a mişcării13 . ˆ (2. ∞ F · dr.76) (2.75) 2. radiative. în acest caz). aceasta se întâmplă atunci când corpurile se află la o distanţă relativă infinit-mare. încât forţele de interacţiune nu mai produc efecte detectabile12 . În cazul forţelor de natură gravitaţională. aceste distanţe sunt de ordinul miilor sau milioanelor de km. în sens general. nu energia potenţială. În cazul forţelor de tip F ∼ 1/r 2 . 12 . în sensul că se includ şi efectele disipative.77) Din relaţiile (2. Pentru a defini energia potenţială a sistemului într-o anumită stare (precizată prin distanţa dintre corpuri. (2. în părţile sale componente (care nu mai interacţionează în urma separării).68) si (2. E. distanţele "infinite" sunt de ordinul câtorva nanometri. se vorbeşte despre legea conservării energiei.

2. (2. Se observă că viteza creşte liniar cu timpul. rezolvarea problemelor de mecanică plecând de la legile de conservare (acolo unde legile de conservare sunt respectate!) este lipsită de posibilitatea de a descrie stările intermediare ale sistemului şi deci de a urmări "filmul" evoluţiei acestuia între stările iniţială şi finală. ˙ m (2. în continuare. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 41 Mărimile pe care le-am obţinut prin integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării sunt numite integrale prime ale mişcării. la studiul mişcării uni-dimensionale. F = F0 = const. ˙ 2m (2. în locul integrării unor ecuaţii diferenţiale de ordinul II. Obţinem.79) în care constanta de integrare este valoarea vitezei la momentul iniţial. Integrând din nou.78) Folosind definiţia acceleraţiei şi principiul fundamental al mecanicii şi ţinând cont de condiţiile la limită. obţinem ecuaţia de mişcare: t x(t) = 0 x(t)dt = ˙ F0 2 t + x(0)t + x(0).3. se găseşte prin integrare: x(t) = ˙ 1 x(t)dx = ¨ m t F dt = 0 F0 t + x(0).3. Vom examina câteva cazuri semnificative. Din păcate. Ne vom limita. mişcarea unui punct material sub acţiunea unor tipuri simple de forţe. de exemplu. este arbitrară. în sensul că.1 Forţă constantă. 14 În aceste condiţii se neglijează variaţia acceleraţiei gravitaţionale cu altitudinea. . care se obţin folosind principiul II al dinamicii.81) 2m Expresia obţinută reprezintă ecuaţia unei parabole. pentru început. într-o ordine de la simplu la complex. F = F0 Cel mai simplu exemplu de integrare a ecuaţiei diferenţiale a mişcării este acela în care forţa este constantă (un astfel de caz este întâlnit. în studiul căderii libere a corpurilor în câmpul gravitaţional din imediata vecinătate a Pământului)14 .3 Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe Să analizăm. 2. considerat ca iniţial. în final: F0 x(t − t0 ) = (t − t0 )2 + x(t0 )(t − t0 ) + x(t0 ). Ele permit simplificarea calculelor matematice necesare rezolvării unor probleme de mecanică. se pleacă de la ecuaţii diferenţiale de ordinul I. ˙ (2. având în vedere definiţia vitezei. 2.80) Trebuie facută precizarea că alegerea momentului t0 = 0.

15 O astfel de forţă este implicată în fenomenele de împrăştiere a radiaţiei electromagnetice în ionosferă de către electronii liberi. Astfel de forţe sunt cele determinate. termenii ei pot fi interpretaţi uşor. la relaţia: m dv = F (v). . t0 (2. pe care le vom prezenta. în cele ce urmează.42 Capitolul 2. De aceea expresia vitezei va fi: 1 v(t) = m t F (t)dt + v(t0 ). se pot găsi cazuri particulare de mişcare. de regulă.3. legea de mişcare. În funcţie de forma concretă a dependenţei de viteză a forţei. (2. se poate obţine legea vitezei şi apoi printr-o nouă integrare. în acest caz. se găseşte ecuaţia de mişcare: t x(t) = − dt t0 1 m t F (t)dt t0 + v(t0 )(t − t0 ) + x(t0 ). din categoria forţelor de contact.83) Deşi această expresie pare complicată la prima vedere. cu care mobilul s-ar deplasa în absenţa oricărei forţe.85) t − t0 = v(t0 ) m dv.86) de unde. F (v) (2. atunci F nu mai poate fi scos factor comun în integrala din (2. de fenomenul de curgere vâscoasă. Penultimul termen descrie mişcarea cu viteza constantă. Dinamica punctului material 2. Principiul al doilea al dinamicii conduce. t0 ). de exemplu.2 Forţă dependentă de timp F = F (t) Dacă forţa depinde de timp15 .3 Forţă dependentă de viteză F = F (v) Forţele dependente de viteză fac parte. Ultimul termen descrie poziţia de start (coordonata x la momentul iniţial.3. F (v) (2. Acest fenomen se produce prin absorbţia de energie electromagnetică de către electroni şi reemisia acesteia în toate direcţiile.82) Integrând încă o dată. dt (2. cunoscând condiţiile iniţiale. Primul termen reflectă efectul forţei F .84) Ecuaţia diferenţială se integrează uşor dacă se separă variabilele în cei doi termeni. sub forma: dt = Ca urmare: v(t) m dv. pe scurt.79). 2.

2. v = v0 e− m t .92) . (2. pentru trei valori diferite ale coeficientului de rezistenţă: k1 > k2 > k3 . m (2.7. k Forţă de tipul F = −kv O astfel de forţă apare în cazul deplasării cu viteze mici a unui corp într-un fluid (gaz sau lichid). t (2. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 43 Figura 2.7: Dependenţa de timp a vitezei.89): τ= t unde: x(t) = x0 + 0 v0 e− τ dt. (2.89) m (2. după aplicarea funcţiei inverse logaritmului se obţine expresia vitezei: k t v = v0 e− m t = v0 e− τ . v (2. Timpul de relaxare reprezintă intervalul după care viteza scade de e ori.88) Considerând că t0 = 0 şi că v(t0 ) = v0 .3.91) e O reprezentare grafică a dependenţei vitezei de timp este dată în Fig. v0 t=τ ⇒v= . Înlocuind expresia forţei în (2.2. Se observă că.90) k se numeşte timp de relaxare al mişcării. Pentru a găsi legea mişcării. tinzând să încetinească mişcarea. Forţa de vâscozitate acţionează în sens invers vitezei. integrăm din nou relaţia (2.87) În urma efectuării integralei şi după rearanjarea termenilor rezultă: k (t − t0 ) = ln v0 − ln v. pe măsură ce scade valoarea lui k rata de descreştere a vitezei se reduce iar timpii de relaxare cresc. Coeficientul k din expresia vitezei se numeşte coeficient de rezistenţă.86) rezultă: m t − t0 = − k v(t) v(t0 ) dv .

Efectuând calculele. în aceste condiţii.89) şi (2. deci forţa devine constantă. la o dependenţă de tipul F ∼ v 0 .93) Conform relaţiilor (2.96) (2. în cazul mişcării sub efectul unei forţe (de rezistenţă) constante. m m (2. Aşa cum am văzut în secţiunea anterioară... Se trece.. forţei la momentul în care forţa de rezistenţă devine constantă. pentru ecuaţia spaţiului: x(t) = x0 + k 1 k2 2 t . Similar. Explicaţia constă în aceea că. pentru cazul x0 = 0. corpul se opreşte în final. t (2. viteza şi coordonata tind asimptotic la zero. dependenţa F ∼ v 1 nu se mai respectă.. Folosind dezvoltarea în serie Taylor a funcţiei exponenţiale: ez = 1 + z + putem scrie ecuaţia (2.95) z2 z3 + + . O analiză experimentală mai atentă a mişcării arată că.93). sub forma: x(t) = x0 + v0 τ 1 − e− τ . 2 m 2 v0 m k 1−1+ (2.97) k kv0 t + . se obţine. un corp acţionat de o astfel de forţă nu se va opri niciodată. ≃ v0 − t = v0 − a0 t. viteza descreşte liniar la zero.44 Capitolul 2.89) sub forma: v = v0 1 − unde: a0 = F0 F0 .99) .. respectiv. ≃ t− m 2 m2 1 v0 k 2 1 ≃ x0 + v0 t − t = x0 + v0 t + a0 t2 . unde x0 este poziţia corespunzătoare momentului t0 = 0. în final. în realitate. legea mişcării..98) (2. Dinamica punctului material Figura 2. cu alte cuvinte.8: Reprezentarea spaţiului parcurs.94) reprezintă valorile acceleraţiei şi. 2! 3! (2. ar însemna că. m = −kv0 (2. atunci când viteza atinge valori foarte mici (aşa numita fază terminală a mişcării). pentru diferite valori ale coeficientului de frecare.

v2 (2. întrucât. găsim: m t − t0 = − k v v0 dv . cu respectarea condiţiei că. prin urmare.101) Legea spaţiului o găsim printr-o nouă integrare. Această forţă nouă este proporţională cu pătratul vitezei. ţinând cont de condiţiile iniţiale. F = −kv 2 . proporţional cu v. k m Se (2.4 Forţă dependentă de poziţie Exemple de forţe care depind de poziţie sunt: forţele gravitaţionale. 1 + kv0 t m (2. la expresia vitezei: v(t) = v0 . Înlocuind expresia forţei în formula generală dată de (2. t = 0. forţele electrice etc. Energia cinetică a fluidului pus în mişcare de trecerea mobilului se transformă. Integrala din membrul al doilea se rezolvă uşor dacă se face substituţia: u = 1 + obţine: m kv0 x = x0 + ln t+1 .2.100) ceea ce conduce. Forţă de tipul F = −kv 2 45 În cazul în care viteza de deplasare a unui corp în raport cu fluidul înconjurător depăşeşte o valoare critică. datorită vâscozităţii. 1 + kv0 t m (2. în final. în căldură. x(0) = x0 : x t dx = x0 0 v0 dt.86). forţele elastice.102) kv0 m t. la momentul iniţial. apare o forţă de rezistenţă suplimentară. Ecuaţia de mişcare rezultă din aplicarea principiului fundamental al dinamicii: m dv = F (x). pe lângă forţa de rezistenţă datorată vâscozităţii. în urma cărora acestora li se transferă impuls.104) . datorată antrenării fluidului o dată cu corpul în mişcare. cu v) este o forţă egală şi de semn contrar.3. De aici rezultă proporţionalitatea forţei cu pătratul vitezei. particulele de fluid ajung din nou în starea pe care o avuseseră înainte de a fi fost puse în mişcare.3. care se manifestă asupra corpului. în expresia forţei rezultante de rezistenţă apare un nou factor. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe Se constată că s-au regăsit ecuaţiile mişcării sub acţiunea unei forţe constante. Cum particulele cu care corpul interacţionează în unitatea de timp sunt cuprinse într-un cilindru cu generatoarea proporţională cu distanţa parcursă (vdt). Perechea forţei care accelerează fluidul (şi care este proporţională.103) 2. de valoare considerabilă. ca o forţă de rezistenţă. Un astfel de tip de dependenţă apare deoarece punerea în mişcare a particulelor de fluid are loc prin procese de ciocnire. dt (2.

112) dEp (x) = −F (x)dx = −dL.107) conduce la: 1 1 2 mv0 − mv 2 = 2 2 sau: Ec − Ec0 = x x F (x)dx.106) dt dt 2 se obţine: 1 d mv 2 = F (x)dx. valoarea lucrului mecanic.110) a fost deja discutată într-un paragraf anterior. (2. dx (2.109) F (x)dx.111) (2. ea exprimând legea de variaţie a energiei cinetice în cazul uni-dimensional. (2. lucrul mecanic efectuat de o forţă dependentă de poziţie va fi zero. (2. definit de relaţia (2. nu depinde de drumul urmat. ci doar de poziţiile între care are loc mişcarea.108) Integrarea relaţiei (2.113) Din relaţiile (2. În cazul unei traiectorii deschise. (2. În aceste condiţii se poate defini în fiecare punct în care este localizat corpul.105) dt dt Deoarece: dv d 1 2 v = v . x0 (2. x0 (2. Lucrul mecanic efectuat de o forţă pentru deplasarea punctului material între două poziţii este egal cu variaţia energiei cinetice.113) se obsevă că pentru orice forţă dependentă de poziţie este valabilă relaţia: Ec − Ec0 = − (Ep − Ep0 ) . De-a lungul unei traiectorii închise. se obţine: x dEp (x) . obţinem: dv dx mv = F (x) .110) Integrala din membrul doi reprezintă lucrul mecanic efectuat de forţa F la deplasarea între două puncte de coordonate x0 şi x.107) este lucrul mecanic elementar pentru deplasarea pe distanţa dx: dL = F (x)dx. (2.46 Capitolul 2.110) şi (2. astfel: F (x) = − sau: Integrând relaţia (2.53).112) între două puncte oarecare. Relaţia (2. Ep − Ep0 = − F (x)dx.114) .107) 2 Termenul din dreapta în relaţia (2. Dinamica punctului material Înmulţind ambii termeni ai acestei ecuaţii cu dx şi folosind relaţia de definiţie a vitezei (v = dx/dt). energia potenţială. x0 (2.

energia totală se conservă. de distanţă.3.2. (2. Ca urmare.115) Relaţia (2.2.116) = ± x 2 [E − Ep (x)] m Separând variabilele şi integrând.9: Dependenţa energiei potenţiale.115) reprezintă legea de conservare a energiei totale a unei perechi de corpuri izolate. corespunzătoare fiecărei poziţii x. în condiţiile în care energia cinetică este nulă energia totală E devine egală cu energia potenţială maximă. rezultă: t(x) = t0 ± dx 2 m x0 [E − Ep (x)] . să considerăm o dependenţă oarecare Ep (x). dx dt Ö (2. Ep . Ec . E. Dacă dependenţa explicită a energiei potenţiale Ep (x) este cunoscută şi dacă avem în vedere că. putem deduce ecuaţia de mişcare plecând de la legea de conservare a energiei: 1 dx m 2 dt 2 = E − Ep (x). cu un maxim în punctul B. În cazul forţelor dependente de poziţie. pe care o are corpul în fiecare punct considerat.9. reprezintă energia cinetică. un minim în punctul D şi o valoare constantă începând din punctul F . poziţiile x permise (adică acelea care descriu o . ea va trebui să fie întotdeauna o cantitate pozitivă.117) Ecuaţia de mişcare x(t) se obţine după calcularea integralei din membrul al doilea şi rearanjarea termenilor. Deoarece energia cinetică este proporţională cu pătratul vitezei. Linia orizontală reprezintă valoarea energiei totale E. sau: Ec0 + Ep0 = Ec + Ep = constant = E. vom interpreta în mod calitativ natura mişcării unei particule sub acţiunea unei forţe dependente de poziţie. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 47 0 Figura 2. de exemplu de forma celei din Fig. (2. Pentru aceasta. atunci diferenţa E − Ep (x). Interpretare calitativă În cele ce urmează. Dacă pe acelaşi grafic marcăm printr-o linie orizontală graficul energiei totale.

Să discutăm în cele ce urmează comportarea particulei în regiunea V. mişcarea este limitată în această regiune. O astfel de stare se numeşte stare liberă. în punctul x1 panta curbei potenţialului este pozitivă. (b) echilibru stabil (punctul D). Astfel. La momentul imediat următor. Dinamica punctului material mişcare reală) vor fi doar cele pentru care linia energiei totale se află deasupra curbei energiei potenţiale. care nu corespunde acestei condiţtii. rezultă că forţa este negativă. există puncte în care corpul se află în stare de: (a) echilibru instabil (punctul B). punctul material rămâne în regiunea în care este iniţial localizat. Se spune că un punct material este în echilibru atunci când forţa care acţionează asupra lui este zero. Conform definiţiei (2. şi de după x5 (regiunea V) sunt inaccesibile. Regiunea III are două puncte de întoarcere. Acest lucru este uşor de intuit mai ales că. vom avea: E(0) = Ec .119) 2 0 Aplicând legea conservării energiei. În toate punctele acestei zone: dEp = 0. deplasarea continuă până în punctul x1 . La fel sunt şi punctele x = x2 şi x = x3 . În cazul reprezentat în Fig 2. orientată în sens invers deplasării.117) pentru cazul forţelor de tip elastic. De cele mai multe ori.118) dx ceea ce înseamnă că punctul material rămâne în repaus (forţa care acţionează asupra lui este nulă). punctul x = x1 . În schimb. Avem atunci: x 1 Ep (x) = kxdx = kx2 . în care E = Ep (x1 ) se numeşte punct de întoarcere. regiunea I şi se mişcă spre direcţia pozitivă a coordonatei x. Astfel. x = 0.75). regiunile dintre punctele x1 şi x2 (regiunea I) ca şi cele dintre x3 şi x4 (regiunea IV). punctul material se va mişca înapoi în direcţia din care a venit.9. fapt care face ca mobilul să se deplaseze întotdeauna în această vecinătate finită. Orice altă regiune. dacă este iniţial în punctul A. în starea în care resortul este nedeformat (x = 0). Forţa de tip elastic F = −kx Vom particulariza relaţia generală (2. Valorile potenţialului diferă.120) . Din aceste considerente. Dacă ne reamintim legătura dintre energia potenţială şi forţă (2. (c) echilicru indiferent (punctul F şi regiunea care urmează). celelalte regiuni pot fi accesibile din punct de vedere energetic. (2. Trebuie însă diferenţiate stările de echilibru din punctele din regiunea V de cele din punctele B sau D.. Spre exemplu. (2. de unde se poate deplasa la infinit. energia potenţială are valoarea zero in condiţiile în care resortul este nedeformat. Punctul material localizat în regiunea I are un singur punct de întoarcere.48 Capitolul 2.111). acolo unde energia cinetică devine zero (particula se opreşte). spunem că este fizic inaccesibilă. (2. deci se comportă ca o forţă de revenire.

2. ¨ 2! 1 ··· x (t0 ) (∆t)2 + . valoarea: 1 E = Ec = kA2 .127) A Mărimea ω0 se numeşte frecvenţă unghiulară proprie sau pulsaţia proprie a oscilaţiilor iar ϕ0 = arcsin x0 – faza iniţială a mişcării. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe Energia totală are.122) arcsin x/A A cos θdθ k 2 mA ä arcsin x0 /A arcsin x/A 1 − sin2 θ ç = (2. 2! (2. x = A sin(ω0 t + arcsin 2.5 Forţe cu expresii complicate. deci.129) .3.125) = 1 (arcsin x/A − arcsin x0 /A) .126) x0 ).. În Fig.128) (2. Integrare numerică În cazurile în care expresia forţei este complicată.121) A este distanţa maximă până la care poate ajunge punctul material şi se numeşte amplitudine.. ˙ Să presupunem că sunt cunoscute condiţiile iniţiale x(t0 ) şi x(t0 ). nu se poate găsi o soluţie analitică. Valorile lui x(t) şi ale lui x(t) la momentul ulterior. pulsaţia mişcării este o A mărime constantă. ω0 k 2 unde s-a făcut schimbarea de variabilă x = A sin θ şi s-a notat m = ω0 .2. A A (2. Considerând că t0 = 0 şi aflând pe x în funcţie de t rezultă: ω0 t + arcsin adică: x x0 = arcsin ..117) se obţine: x t − t0 = = dx 2 k m2 x0 [A2 − x2 ] Õ = (2. Întotdeauna este posibilă însă o rezolvare numerică. (2.. 2 49 (2.124) (2. După cum este definită. specifică corpului şi independentă de condiţiile iniţiale.10 este reprezentarea grafică a unei mişcări oscilatorii cu vizualizarea principalelor mărimi caracteristice. Înlocuind pe E în (2.3. se obţin prin dezvoltarea funcţiilor în jurul valorilor iniţiale: ˙ x(t0 + ∆t) = x(t0 ) + 1 x(t0 ) (∆t) + ˙ 1! 1 x(t0 + ∆t) = x(t0 ) + x(t0 ) (∆t) + ˙ ˙ ¨ 1! 1 x(t0 ) (∆t)2 + .123) = arcsin x0 /A A cos θdθ = ωA cos θ (2. Cea mai simplă cale de a realiza acest lucru este dată de dezvoltarea în serie Taylor.

.5 −1 −1.14 4. prin dezvoltarea Taylor.4 Probleme 1..11? (b) Dacă cele două corpuri au masele m1 = 4 kg. în afară de condiţiile iniţiale (x(t0 ) şi x(t0 )). valoarea forţei de contact nu mai este 4N. x(t0 ). indiferent de cât de complicată este expresia forţei. Procedura iterativă poate continua în paşi ∆t. ˙ m (2.99 12. iar forţa de împingere este F=6 N. Desenaţi toate forţele care acţionează asupra unei carţi aşezate pe masa de lucru. se pot determina x şi x la momentele t0 + 2∆t.28 7. dacă sistemul se împinge dinspre dreapta (de la 2 spre 1). x(t0 ) = ¨ 1 F (x(t0 ). cu precizie cu atât mai bună cu cât pasul de timp se ˙ alege mai mic.5 T=2π/ω 1 0 0.11: Pentru problema 2 Termenii cu puteri de ordin superior lui 2 ai lui ∆t au fost neglijaţi deoarece ei tind la zero dacă ∆t este suficient de mic.13 15.7 Figura 2.42 10.2.. este cunoscută şi valoarea acceleraţiei x(t0 ) ˙ ¨ din ecuaţia fundamentală a mecanicii. eventual.130) În acest moment cunoaştem deci. 2.5 0 1. (a) Câte perechi de forţe acţiune-reacţiune apar în sistemul de corpuri din Fig. Prin acest procedeu numeric. m2 = 2 kg.50 Capitolul 2.5 A x0 x 0 −0.85 t 9. Dinamica punctului material 1. Care sunt perechile acţiune-reacţiune? Care este reacţiunea greutăţii cărţii? 2.10: Reprezentarea grafică a unei mişcări oscilatorii F m1 m2 Figura 2. Toţi termenii acestei dezvoltări sunt cunoscuţi având în vedere că. care este forţa de contact dintre corpurile 1 şi 2? (c) Arătaţi că. pe x şi pe x la momentul de ˙ timp t0 + ∆t. t0 + 3∆t.56 14. . ecuaţia de mişcare şi. t0 ). . Astfel. traiectoria sunt determinată în mod aproximativ.71 6.57 3.

unde x reprezintă distanţa faţă de origine iar a şi b sunt constante pozitive. 6. (c) F = F0 ect unde c şi F0 sunt constante pozitive. cu β = const. 5. (b) F = F0 sin(ct). Răspuns: L = 8β 10. Răspuns: (a) F = 12a x13 − 6b x7 . este rotit uniform. Găsiţi viteza şi acceleraţia unui punct material de masă m ce porneşte din repaus din poziţia x = 0 la momentul t = 0. 2). xmin = 2a b . (b) L = 6mπ 2 n2 l2 . atingând-o cu viteza v=30 m/s.4. cu turaţia n pe o suprafaţă orizontală. O minge de tenis cu masa m = 50 g cade pe podea. Folosind considerente legate de conservarea energiei. fără frecări. pentru ca scândura să alunece uniform în sus pe planul înclinat? Se ştie coeficientul de frecare la alunecare µ. Un baston de dimensiuni foarte mici. 5N . (a) Găsiţi expresia forţei 12 şi poziţiile punctelor de echilibru. 7. Cu ce acceleraţie trebuie să coboare un mobil de masă M deasupra unei scânduri de masă m aşezate pe un plan înclinat de unghi α. Care sunt punctele de echilibru şi ce fel de ecilibru are punctul material în aceste poziţii? Răspuns: F (x) = −a/x + 2b/x3 . dacă este supusă acţiunii forţei: (a) F = F0 + ct. 0) în B(2. (a) De câte ori creşte turaţia bastonului. Găsiţi expresia forţei în funcţie de poziţie. 5 N · s. la deplaˆ ˆ 1 2 sarea pe traiectoria y = 2 x din punctul A(0.2. dacă firul se scurtează la jumătate? (b) Ce valoare are lucrul mecanic efectuat de forţa care a scurtat firul? Răspuns: (a) de 4 ori. legat de o sfoară de lungime l fixată într-un un punct. după care ricoşează cu viteza iniţială de 20 m/s. Probleme 51 3. Energia potenţiată a unui sistem de doi atomi ce formează o moleculă biatomică are expresia: Ep = xa − xb6 unde a şi b sunt constante pozitive. Un punct material de masă m se mişcă într-un câmp de energie potenţială Ep (x) = a ln x + xb2 . x = (2b/a)1/2 . Răspuns: a = g sin1+m/M α α+µ cos 4. . 8. (b) Fm = 2. (b) Ep (∞) − Ep (xmin ) = b2 2a . echilibru stabil 9. regăsiţi legea de mişcare a unui corp sub acţiunea unei forţe constante. (a) Care este valoarea momentului forţei care acţionează asupra bilei în timpul contactului? (b) Cât este forţa medie exercitată asupra podelei dacă mingea este în contact cu podeaua un timp de 1 s? Răspuns: (a) F ∆t = −2. Calculaţi lucrul mecanic efectuat de forţa F = β xy 3 x + x2 y . (b) Care este valoarea energiei necesare pentru a rupe molecula (prin separarea celor doi atomi)? Această energie se numeşte energie de disociere.

Să se determine legea vitezei şi legea de mişcare a unui corp în câmp gravitaţional. situată în plan vertical. x = 1/2g(sinα − µcosα)t2 . 12. (c) E = − 2R . 14. (b) T = (1 − e−αv0 ) αA . Răspuns: (a) Ec = k 2R . Calculaţi perioada micilor oscilaţii executate de un punct material sub acţiunea greutăţii. 13. să se găsească legea vitezei şi a spaţiului. Ştiind că valoarea forţei de frecare este proporţională cu pătratul vitezei. (d) momentul unghiular. x(t) = x0 − 1 m v0 t2 + 12 m2 t3 . (b) timpul. 15. x = x0 − c(t − t0 ) − ( m 2g + mv0 ) e− m (t−t0 ) − 1 . (c) distanţa parcursă până la cădere. Răspuns: v = g(sin α − µcosα)t. (b) energia potenţială. Răspuns: T = 2π Õ R g. dacă la momentul iniţial viteza corpului este v0 . 1 Răspuns: (a) v(t) = v0 − α ln 1 + A αv0 m αte m . Să se calculeze: (a) energia cinetică. dacă alunecă din vârful unui plan înclinat de unghi α. unde k este o constantă pozitivă.52 Capitolul 2. în prezenţa unei forţe de frecare la alunecare având având coeficientul µ. (c) d = m α2 A [1 − (1 + αv0 ) e−αv0 ]. 2 2 . Un punct material se mişcă pe o traiectorie circulară de rază R. care ar fi dependenţa vitezei de spaţiul parcurs? Se dă viteza limită vl = mg . (b) Dacă bila ar fi aruncată vertical în jos. Răspuns: v = −c + (c + v0 )e−(g/c)(t−t0 ) . Presupunând că sistemul de propulsie al acestuia se defectează şi este frânat de o forţă F = −Aeαv unde A şi α sunt constante pozitive. k k (b) Ep = − R . să se determine: (a) legea vitezei proiectilului. (d) J = √ kmR. Dinamica punctului material 11. Un proiectil reactiv este aruncat orizontal cu viteza iniţială v0 . (c) energia totală. aflat iniţial în repaus. k k√ k2 2 k√ 1 k2 Răspuns: (a) v(t) = v0 − m v0 t + 4m2 t . sub acţiunea unei forţe centrale F = − rk2 . în prezenţa unei forţe de frecare din partea aerului proporţională cu viteza. Se cunoaşte viteza limită c. Studiaţi mişcarea unui corp de masa m. în vecinătatea minimului unei curbe netede de rază R. (b) v(x) = 2 Õ 2 k 2 vl2 1 − e−2gx/vl + v0 e−2gx/vl . k k 16. (a) O bilă este aruncată pe o masă orizontală cu viteza v0 .

3.Capitolul 3 Forţe de tip central Există situaţii în care dreapta suport a forţei ce acţionează asupra unui corp aflat în mişcare trece în permanenţă printr-un punct fix. z m M Figura 3. 1 53 . În Fig.1 este prezentat un exemplu în care forţa de tip central se manifestă asupra punctului material P . nucleare). din cauza semnului sarcinilor electrice).1: Un punct material mişcându-se sub acţiunea unei forţe de tip central. O astfel de forţă se numeşte de tip central. Forţele de atracţie gravitaţională dintre nucleu şi electron sunt neglijabile în comparaţie cu forţele coulombiene de atracţie. Forţele de tip central sunt proporţionale cu distanţa dintre corpurile aflate în interacţiune. nucleul + un electron (între care se manifestă forţe de atracţie electrostatică)1 . de masă foarte mare (M > > m). electromagnetice. Perechea de corpuri M + m poate fi Soarele + Pământul (între care se manifestă forţe de atracţie gravitaţională).). dar şi multe din de forţele ne-fundamentale (forţele intermoleculare van der Waals. de masă m. plasat în originea O. ca urmare a atracţiei exercitate de un alt corp. forţele de tip elastic etc. sau proton + proton (caz în care forţa de tip central este de respingere electrostatică. Exemple reprezentative în acest sens sunt forţele fundamentale (gravitaţionale.

2) s-a ţinut cont de faptul că dr × mv = v × mv = 0 şi că. Conservarea orientării lui J. Vectorul J are dreapta suport perpendiculară pe planul vectorilor r şi p.54 Capitolul 3. Forţe de tip central Expresia generală a unei forţe de tip central este de forma: F = F (r)er = −∇Ep (r). . momentul cinetic (unghiular) al corpului atras. (2) conservarea modulului acestui vector pe toată durata mişcării2 . (3. coordonate polare plane. exercitată asupra unui corp de masă m. deoarece forţa F dt şi vectorul de poziţie r au aceeaşi dreaptă suport. de asemenea. Întrucât dreapta suport a lui J rămâne fixă în spaţiu. 3. ca şi proiecţiile sale. pot lua doar anumite valori: se spune că aceste mărimi sunt cuantificate. De exemplu. în raport cu O. produsul vectorial r × F este zero.2. Sensul lui J este dat de regula burghiului drept. dt dt dt (3.4) 2 Există situaţii în care concluzia anterioară trebuie nuanţată. vom deduce ecuaţia traiectoriei unui corp aflat sub acţiunea unei forţe centrale şi vom analiza factorii care determină forma acestei traiectorii. Momentul cinetic va avea mărimea: J = |r × mv| = rmv sin ϕ = rm |dr| sin ϕ rdϕ = rm = r 2 mω. ˆ (3. planul perpendicular pe această dreaptă (ce conţine vectorii r şi v) trebuie să rămână. Ulterior. este o funcţie doar de distanţa r dintre corpuri. momentul cinetic. 1. Forţele de tip central au o serie de caracteristici exclusive. Ca urmare: Traiectoria unui corp aflat sub acţiunea unei forţe de tip central este întotdeauna plană. dt dt (3. Aşadar. în cazul mişcării unui electron în câmpul coulombian de forţe al nucleului. în aceste condiţii.1) unde energia potenţială.1): M =r×F =r× dp d dJ = (r × mv) = = 0. Să examinăm o deplasare infinitezimală a unui corp punctiform pe traiectoria sa.1 Conservarea momentului unghiular Să calculăm momentul unei forţe de tip central. aşa cum este prezentată în Fig.3) Conservarea momentului unghiular ca vector înseamnă: (1) "îngheţarea" orientării lui J.3. să folosim pentru deducerea ecuaţiei traiectoriei. Să vedem în continuare care sunt consecinţele conservării momentului unghiular. de care ne vom ocupa în cele ce urmează.3.2) În relaţia (3. Ep . fix. Conservarea mărimii lui J. rămâne constant (se conservă) pe durata mişcării: J = r × mv = const. în raport cu un punct O (Fig. Este firesc. F . 2.

ϕ = ω. Am notat. va fi făcută mai în detaliu într-o secţiune următoare a acestui capitol. Ecuaţia lui Binet 55 P A Q Figura 3. dt 2 dt 2 2m (3. adeptul sistemului heliocentric a lui Copernic. În relaţia anterioară am ţinut cont că rdϕ este cateta opusă unghiului ϕ = QP A în triunghiul ∆P QA. Kepler a fost primul om de ştiinţă care a intuit că studiul mişcării astrelor nu trebuie abordat doar din perspectiva cinematicii. având Soarele într-unul din focare. Ca ˙ urmare: J = const. iar P Q = |dr| este ipotenuză. ∆t→0 2 2 Raportul dA/dt se numeşte viteză areolară. Se poate da o interpretare geometrică directă acestei ultime relaţii. astronom şi matematician german. Prezentarea celor trei legi ale lui Kepler. Johannes Kepler (1571-1630). Kepler se pot găsi la adresa de web http://es. pentru a găsi ecuaţia traiectoriei vom recurge la folosirea coordonatelor polare plane. conservarea modulului momentului unghiular este echivalentă cu legea ariilor a lui Kepler. (3.edu/ES/humsoc/Galileo/People/kepler. de asemenea. Expresia vitezei areolare va fi: Ωa = dA 1 dϕ 1 J = r2 = r2ω = = const. 3. privitoare la sistemul solar.7) (3.5) r2ω = m Mişcarea are loc în condiţiile în care produsul r 2 ω rămâne constant în timp.3.6) Constanţa vitezei areolare în cazul mişcării planetelor sistemului solar a fost descoperită de Kepler3 şi publicată în 1509 în cartea sa Astronomia Nova (Noua astronomie). Informaţii suplimentare despre J.html 3 . El este inţiatorul introducerii considerentelor de dinamică în mecanica cerească şi primul astronom care a arătat că mişcarea corpurilor cereşti este un subiect de fizică. A descoperit că planetele sistemului solar se rotesc pe traiectorii eliptice. dacă vom calcula aria "măturată" de vectorul de poziţie în intervalul de timp dt: 1 1 dA = lim [ r(t) · r(t + ∆t) sin ∆ϕ] ≈ r 2 dϕ.2: O deplasare infinitezimală a corpului pe o traiectorie oarecare. În concluzie.2 Ecuaţia lui Binet Având în vedere caracterul plan al traiectoriei unui corp aflat sub acţiunea unei forţe centrale.2.rice.

8).14) Observăm că membrul doi al ecuaţiei lui Binet este neliniar. se obţine aşa-numita ecuaţie a lui Binet : d2 dϕ2 1 1 F mr 2 + =− ..11) (3. Faptul că forţa de atracţie dintre planete era invers proporţională cu pătratul distanţei era un lucru cunoscut încă înaintea lui Newton. iar ecuaţia lui Binet devine una de tip oscilator armonic.8) Având în vedere că forţa F are doar componentă radială.15) membrul al doilea al ecuaţiei (3. Pentru a găsi ecuaţia traiectoriei este necesar să eliminăm timpul în ecuaţia (3.9) poate servi la deducerea ecuaţiei diferenţiale a traiectoriei.14) devine independent de r.13) în (3. ˙˙ ¨ Ecuaţia (3. acest lucru este posibil prin combinarea rezultatelor obţinute plecând de la aplicarea principiului al II-lea al dinamicii.3 Forţe de tipul 1/r2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale (3. r Înlocuind ecuaţia (3. O astfel de condiţie este satisfăcută în cazul forţelor de tip gravitaţional sau coulombian4 . ecuaţia vectorială anterioară este echivalentă cu ecuaţiile scalare: m(¨ − r ϕ2 ) = F . în cazul unor forţe de tipul: F =k 1 . Ecuaţia (3.14) este simplă dacă mărimea forţei F este invers proporţională cu pătratul distanţei. Este simplu de observat că. r2 (3. r ˙ e ˙˙ ¨e ˆ (3. ˙ ˙ r dt (3. 4 . demonstrată anterior.9) m(2r ϕ + r ϕ) = 0. Aşa cum vom vedea în continuare. cu variabilele 1/r şi ϕ. r r J2 (3. cu câteva considerente de natură energetică. r ˙ (3.13) r= ¨ 1 d2 r 2 dϕ2 1 . 3.56 Capitolul 3.8).12) (3.10) se poate rescrie sub forma: 1 d m (r 2 ϕ) = 0 ⇒ mr 2 ϕ = J = const. = = 2 dt dϕ dt dϕ mr m dϕ r dr ˙ dr ˙ J = ϕ=− ˙ dt dϕ m 2 (3. Forţe de tip central Vom pleca de la ecuaţia principiului al II-lea al dinamicii: m[(¨ − r ϕ2 )ˆr + (2r ϕ + r ϕ)ˆϕ ] = −F er .10) care reprezintă legea de conservare a momentului unghiular. Vom substitui derivata în raport cu timpul prin derivata în raport cu variabila ϕ: r= ˙ dr J d 1 dr dϕ dr J =− .

17) 4πε unde ε este permitivitatea electrică a mediului în care sunt plasate corpurile aflate în interacţiune. r r mk = const. (3. De menţionat că forţele electrice (coulombiene) pot fi de atracţie sau de respingere. Forţele de tip gravitaţional sunt doar de atracţie (F = −F er ). ˆ Înlocuind (3. constanta k din ecuaţia (3. x r Aceasta este o ecuaţie diferenţială de tip oscilator armonic liniar.23) (3. cu variabila dependentă 1/x şi independentă. A descoperit hidrogenul şi argonul.22) (3.15) în ecuaţia lui Binet (3. Forţe de tipul 1/r 2 57 Să precizăm că. Ea admite o soluţie forma: 1 = A cos(ϕ − ϕ0 ). r = r0 .14).19) (3. se obţine: d2 dϕ2 unde am făcut notaţia: k1 = Dacă se face substituţia: se obţine ecuaţia diferenţială omogenă: d2 dϕ2 1 1 + = 0. (3. În cazul interacţiunilor electrostatice: 1 k= q1 q2 .15) este: k = γm1 m2 .3. ˙ ˙ Derivând relaţia (3.18) (3.21) 1 1 + = k1 . în cazul interacţiunilor de tip gravitaţional. O descriere a experimentului lui Cavendish va fi prezentată în secţiunea următoare a acestui capitol. ˙ r2 (3.24) 5 Henry Cavendish (1731-1810) chimist şi fizician englez. r Constantele A şi ϕ se află plecând de la condiţiile iniţiale ale mişcării: t = 0 : r = r0 . re-descoperite ulterior de Maxwell. Principala sa contribuţie în domeniul fizicii este legată de măsurarea constantei atracţiei universale.3.16) unde γ reprezintă constanta atracţiei universale. J = J0 = const. în funcţie de semnul sarcinilor electrice ale corpurilor.20) 1 1 = − k1 . de fizicianul englez Cavendish5 . x Ca urmare: 1 = A cos(ϕ − ϕ0 ) + k1 .23) obţinem: − r ˙ = −Aϕ sin(ϕ − ϕ0 ). J2 (3. A efectuat experimente de electricitate şi a prezis o serie de rezultate.25) (3. x x (3. ϕ. . γ. Valoarea lui γ a fost determinată printr-un experiment rămas celebru în fizică.

27) în (3. (Fig. conica poate fi: • (a) un cerc de rază r = p = 2 J0 mk . cu parametrul: p= şi excentricitatea: ε= × (3. (vezi Fig.33) În funcţie de valoarea excentricităţii. (3.3(a)): r= p .3b) dacă ε < 0.3a) dacă ε = 0. ε. 2J0 (3.35) Prin urmare. condiţia ca ansamblul celor două corpuri între care se manifestă forţe de atracţie gravitaţională să rămână legat este ca energia cinetică iniţială a corpului m să fie este mai mică decât modulul energiei potenţiale a ansamblului (energia potenţială .30) se poate rescrie ţinând cont de valoarea energiei totale la momentul iniţial: 1 2 2 E = Ec + Ep = m(r0 + r0 ϕ2 ) + ˙0 2 = sub forma: ε= 2 2J0 E + 1. mk2 r0 − 1 k 2 mv0 − .58 Folosind (3.31) (3. ceea ce presupune ca: E = Ec + Ep < 0. Forţe de tip central sin2 (ϕ − ϕ0 ) + cos2 (ϕ − ϕ0 ) = 1.30) Relaţia (3. Aceasta se întâmplă când: E=− mk2 2 . 1 + ε cos(ϕ − ϕ0 ) 1 k1 2 (3. (3.27) Înlocuind (3. 2 r0 ∞ − k dr r2 (3.5) şi formula fundamentală a trigonometriei: Capitolul 3.23) se obţine ecuaţia traiectoriei în variabilele r şi ϕ.3. adică Ec < |Ep |. (3.28) Aceasta este ecuaţia unei curbe conice.3.29) 1 −1 r0 k1 + mr0 ˙ J0 k1 2 .26) A= mr0 ˙ J0 k1 2 + 1 − k1 r0 2 .3. se găseşte valoarea constantei A: × (3.32) (3.34) • (b) o elipsă (vezi Fig.

Forţe de tipul 1/r 2 59 y r O (a) x y b r F’ (b) F a x y r F’ (c) F x y r F’ (d) F x Figura 3.3. .3: Traiectorii conice cu diferite excentricităţi.3.

Traiectorii eliptice au planetele sistemului solar. aşadar.39) Traiectoria este. Legea ariilor : Viteza areolară a oricărei planete din sistemul solar este o constantă a mişcării.3c). Valorile semiaxelor unei astfel de traiectorii eliptice se obţin prin înlocuirile corespunzătoare: a = k p = . Aceasta se întâmplă atunci când: E = 0 adică Ec = |Ep |. ceea ce se întâmplă atunci când: E > 0 adicăEc > |Ep |. plecând de la principiul fundamental al dinamicii şi de la rezultatele anterioare ale lui Galilei şi Kepler. privitoare la mişcarea planetelor sistemului solar. Soarele fiind într-unul din focare.3d).38) • (c) o parabolă (Fig. dacă ε > 0. dacă ε = 1. 2. în acest caz. sau electronii în jurul nucleului7 . Forţe de tip central a unui sistem legat este negativă)6 . în cadrul modelului heliocentric al lui N.40) (3. deschisă.37) (3. energia cinetică a corpului de masă m fiind suficient de mare pentru a învinge "bariera energetică" creată de forţa de atracţie. energia potenţială poate fi negativă sau pozitivă. 7 Dacă se admite modelul planetar al atomului . sateliţii Pământului. sunt: 1. 6 În cazul interacţiunilor electrostatice.4 Legile lui Kepler şi atracţia universală Legea atracţiei universale a fost formulată de Isaac Newton. Cele trei legi ale lui Kepler. Legea perioadelor : Raportul dintre pătratul perioadei mişcării şi cubul semiaxei mari are o valoare constantă pentru toate planetele sistemului solar. • (d) o hiperbolă (Fig. b = ap = 2m|E| (3. Legea orbitelor eliptice: Planetele se mişcă în jurul Soarelui pe traiectorii eliptice. Un exemplu în acest sens îl constituie mişcarea în interiorul sistemului solar a unei comete provenind din afara acestuia. Copernic.36) (3.60 Capitolul 3. Forţele de interacţiune electrostatică sunt de tip repulsiv (deci energia potenţială este pozitivă) dacă sarcinile electrice au acelaşi semn şi invers. 2 1−ε 2|E| J √ . 3. O valoare pozitivă a energiei totale a sistemului conduce.3. (3. la existenţa unei stări nelegate (libere). 3. în funcţie de semnul sarcinilor electrice.3.

prezentată schematic în Fig.43) (3.010 0.45) este numeric egală cu forţa de interacţiune dintre două corpuri cu masa de 1 kg.44) a3 γM În tabelul următor sunt prezentate câteva date referitoare la sistemul planetar al Soarelui. constatăm că.107 317.0022 Forţa de atracţie gravitaţională dintre două corpuri purtătoare de sarcină (masă) gravitaţională este direct proporţională cu produsul maselor gravitaţionale ale corpurilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele: F = −γ m1 m2 er .815 1.41) = Ωa J/(2m) Ţinând cont că: b = a 1 − ε2 şi folosind prima relaţie din sistemul de ecuaţii (3.055 0.3. (3.723 1. suspendată la mijlocul ei de un fir de torsiune din cuarţ. γ.191 30.539 19.balanţa de torsiune.15).529 T(ani) 0.524 5.387 0.046 0.4.77 247. Două sfere din plumb cu diametrul de 5 cm sunt fixate la capetele unei bare cu lungimea de 1.94 95.241 0.862 29. Legile lui Kepler şi atracţia universală 61 Primele două legi sunt consecinţe directe ale conservării momentului unghiular al unui corp sub acţiunea unei forţe de tip central.000 1. Planeta Mercur Venus Pământ Marte Jupiter Saturn Uranus (1781) Neptun (1846) Pluto (1930) Raza (RP am ) 0.615 1.3. Pentru aceasta.13 0.4.881 11.000 1. Valoarea sa a fost măsurată de Cavendish cu ajutorul unui instrument de mare sensibilitate pentru măsurarea forţelor . De acesta este prinsă . ˆ r2 (3. vom evalua perioada mişcării pe orbita eliptică: A πab T = (3.8 m. = a3 k (3. Să demonstrăm acum cea de-a treia lege a lui Kepler.248 Masa (MP am ) 0.017 0.000 0. la distanţa de 1m unul de celălalt.68 ε 0. aflate în vid.36) se găseşte: T2 4π 2 m .048 0.093 0. într-adevăr acest raport este independent de masa planetei: 4π 2 T2 = .056 0.007 0. unele exprimate în unităţi de măsură specifice Pământului.42) Înlocuind acum constanta k din (3. care intervine în ecuaţia (3.061 39.53 17.45) Constanta atracţiei universale.020 164.203 9.460 84.18 14. aşa cum a fost demonstrat anterior.206 0.

oglinda O. aflate în interacţiune gravitaţională sau coulombiană. aflat în repaus în originea sistemului de referinţă. reflectat de oglinda O şi proiectat apoi pe un ecran8 . s-a constatat o deviere a barei către poziţia marcată cu linie punctată. executată doar de corpul m. la o examinare mai detaliată ar trebui să evaluăm efectele forţei de atracţie asupra ambelor corpuri. studiul prezentat în secţiunea anterioară este cunoscut şi sub denumirea de problema unui singur corp. (3. în aceste condiţii. Valoarea acceptata în prezent pentru γ este: γ = 6.67 × 10−11 N m2 /kg.5 Problema celor două corpuri În secţiunea anterioară am considerat doar mişcarea unui corp sub acţiunea forţei determinată de prezenţa altui corp de masă mult mai mare. ca urmare a atracţiei sferelor de masă m1 de către sferele de masă m2 . Cunoscând expresia forţei de interacţiune gravitaţională dintre corpurile de mase m1 şi După cum este cunoscut din cursul elementar de fizică. într-un asemenea caz şi acceleraţiile ambelor corpuri sunt comparabile. este necesar să studiem mişcarea unor corpuri de mase comparabile. Având în vedere că. tot din plumb. Forţe de tip central Figura 3. Deoarece o mişcare accelerată este. Experimentul lui Cavendish a fost primul care a permis o evaluare numerică a constantei γ şi de asemenea.62 Capitolul 3. fascicolul reflectat se roteşte cu un unghi 2α. m. De altfel. dacă o oglindă plană se roteşte cu un anume unghi. Aducând în apropierea sferelor mici alte două sfere. acceleraţia produsă de forţa de atracţie asupra corpului atractor (Soare.46) 3. α faţă de direcţia (fixă) a fascicolului incident. în multe alte cazuri întâlnite în situaţii reale. Evident.) este practic neglijabilă.4: Schema dispozitivului experimental pentru măsurarea constantei atracţiei gravitaţionale. Etalonând firul din cuarţ astfel încât să se cunoască valoarea forţei ce produce torsiunea firului pentru un unghi de deviaţie dat. ambele corpuri sunt în acelaşi timp atractor şi atras. Deviaţia barei a putut fi măsurată cu ajutorul unghiului de deviere a unui fascicul luminos provenit de la o sursă de lumină. În condiţiile în care M >> m. de fapt. comparativ cu efectul aceleiaşi forţe asupra corpului atras. s-a putut calcula valoarea forţei de interacţiune dintre corpuri şi astfel valoarea constantei gravitaţionale. a masei Pamântului. dar de diametru mai mare (31 cm). deci să formulăm şi să studiem o problemă a celor două corpuri. nucleu etc. 8 .

50) (3. Ca urmare. aflat sub acţiunea unei forţe egală cu cea de interacţiune dintre corpurile ce formează sistemul. dt2 d2 r2 = F21 . m1 + m2 dt2 d2 r12 . dt2 (3. pe care le considerăm că ca formând un sistem izolat de exterior. . Problema celor două corpuri 63 Figura 3.49) prin scăderea celor două relaţii (3.3. (3.5: Un sistem izolat format din două corpuri de mase m1 şi m2 . pentru fiecare din cele două corpuri: m1 d2 r1 = F12 .47) şi (3. m2 .47) (3. de masă µ. (3. care depinde de distanţa r12 = |r2 − r1 | dintre corpuri.51) reprezintă +m ecuaţia diferenţială de mişcare a unui corp generic. Deoarece: F12 = −F21 .52) 9 Conceptul de masă redusă a fost folosit pentru introducerea corecţiei de masă în calculul energiei electronului pe orbită în modelul Bohr. Relaţia (3. Aplicăm principiul fundamental al dinamicii.51) m Mărimea µ = m11 m22 se numeşte masa redusă 9 a sistemului. problema celor două corpuri se reduce astfel la cea a unui singur corp aflat sub acţiunea unei forţe de tip central. să aflăm care sunt traiectoriile pe care se vor mişca acestea. deoarece electronul şi nucleul execută împreună o rotaţie în jurul unei axe ce trece prin centrul de masă al sistemului. dt2 (3.48) se obţine: F21 = sau: F21 = µ m1 m2 d2 r12 . După rezolvarea ecuaţiei (3.48) m2 Ecuaţiile sunt cuplate prin termenul forţă.50) se găseşte legea de mişcare: r12 = r12 (t).5.

57) (3. pentru diferite valori ale raportului vitezei iniţiale faţă de viteza corespunzătoare unei orbite circulare (k = 0. 0. 7. centrul de masă se depasează cu viteză constantă.6 sunt reprezentate în sistemul centrului de masă (SCM) traiectoriile corpurilor de masă m1 . cu un focar comun situat în CM.3. m1 + m2 m1 r12 .54) (r2 )SCM = − iar în sistemul laboratorului (SL): r1 = rCM + r2 = rCM m2 r12 . spre exemplu. pentru vectorii de poziţie ai celor două corpuri în sistemul SCM. traiectoriile sunt eliptice. expresia: (rCM )SCM = 0. m1 + m2 m1 − r12 . pentru un observator care s-ar mişca odată cu el. concomitent. pentru vectorul de poziţie al centrului de masă (CM) în raport chiar cu sistemul centrului de masă (SCM).57). 1.64 Capitolul 3.3. Poziţia acestuia se defineşte în funcţie de poziţiile corpurilor componente ale sistemului (exprimate prin r1 .56).56) (3.58) (3. echivalent: m1 (r1 )SCM + m2 (r2 )SCM = 0. (3. în timp ce. Pentru condiţiile iniţiale alese.5. are loc o mişcare de drift a centrului de masă. unul în jurul celuilalt.59) Legile de mişcare ale lui m1 şi m2 pot fi scrise dacă este cunoscută valoarea lui rCM . Iată. Traiectoria corpului sub acţiunea forţei de tip central depinde de valoarea energiei cinetice şi potenţiale a corpului.3. Forţe de tip central Legile de mişcare ale fiecărui corp se află uşor prin recurgerea la noţiunea de centru de masă al sistemului. corpurile fiind în permanenţă diametral opuse. 1. După cum indică şi relaţiile (3. 1. 3. 0) respectiv (0. astfel că. r2 şi r12 ) conform relaţiei: rCM = m1 r1 + m2 r2 . 5). m2 şi a celui de masă redusă pentru exemplul numeric: m1 /m2 = 10/7 şi condiţii iniţiale: (1.53) Mutând originea O a sistemului de referinţă în CM.7 cum se modifică forma traiectoriei corpului generic de masă µ sub acţiunea unei forţe de atracţie. orbitele corpurilor sunt simple elipse. k= M v = v/ γ . ca o pereche. În sistemul laboratorului. obţinem.55) Folosind (3. se obţin. (3. în Fig. sau.55) şi reprezentarea din Fig. m1 + m2 (3. astfel încât raportul vectorilor de poziţie este invers proporţional cu raportul maselor. cele două corpuri se mişcă pe traiectorii asemenea.60) . În Fig. m1 + m2 (3. De fapt. cele două corpuri se mişcă împreună. relaţiile: (r1 )SCM = m2 r12 .6). vc r (3. m1 + m2 (3. 0.

Problema celor două corpuri 65 0.5 −1 −0.2 m2 −0.6: Traiectoriile în SCM ale corpurilor de masă m1 . m2 şi µ pentru exemplul numeric: m1 /m2 = 10/7 şi condiţii iniţiale: (1. 0.6).5 −1 −1.3.1 y CM 0 (r2) −0.4 0.5 1 x Figura 3.5 1.5 x Figura 3.3 m1 0.5.5 0 0.3 −0. 0) respectiv (0.3 y 0 −0.5 0.4 −0.5 0 0.7: Traiectoria corpului generic de masă redusă µ pentru diferite valori ale coeficientului k.5 −0.5 1 1. 2 1.1 SCM −0. .5 0.2 (r1) SCM 0.1 1 0.7 0.5 1.5 −2 −2 −1.

dt2 r12 r13 d2 r2 m2 m1 m2 m3 m2 2 = −γ 3 r21 − γ 3 r23 . neliniare.9 este redată forma traiectoriei obţinută prin rezolvarea numerică a sistemului ecuaţiilor scalare. deoarece cunoaşterea mişcării permite. ci doar soluţii aproximative.99 × 1030 kg).97 × 1024 kg). pentru trei corpuri de mase . prin legătura dintre vectorii de poziţie ai fiecărui corp în SL şi în SCM. găsite folosind tehnici numerice.66 Capitolul 3. Ecuaţiile care le descriu mişcarea sunt: m1 m1 m2 m1 m3 d2 r1 = −γ 3 r12 − γ 3 r13 .3. care sunt echivalente cu un sistem de şase ecuaţii scalare. la ecuaţiile traiectoriilor. a cărui masă este M = 1.63) Acesta este un sistem de trei ecuaţii diferenţiale de ordin doi. se poate considera că el se află chiar în poziţia CM a sistemului. cuplate. dacă unul dintre corpuri are masa mult mai mare decât celălat. cunoscând condiţiile iniţiale referitoare la poziţia şi viteza fiecărui corp. dt r21 r23 2r d 3 m3 m1 m3 m2 m3 2 = −γ 3 r31 − γ 3 r32 . În mod evident. determinarea mişcării exacte a fiecărui corp. cu masa m = 5. În Fig.3. Să considerăm trei corpuri ce formează un sistem izolat.6 Problema celor trei corpuri Problema interacţiunii dintre corpuri devine foarte complexă dacă se măreşte numărul corpurilor aflate în interacţiune. între care se manifestă doar forţe de interacţiune gravitaţională (Fig. rămâne imobil (de exemplu Soarele. În această aproximaţie corpul "greu". surprinsă la patru momente de timp diferite. la determinarea legilor de mişcare şi apoi. Studiul problemei în sistemul centrului de masă (SCM) simplifică şi în aceste condiţii calculele.8: Un sistem izolat de trei corpuri. Forţe de tip central 3 3 3 3 3 3 Figura 3. în jurul lui gravitând corpul "uşor" (de exemplu Pământul. M . Rezolvarea ar conduce.61) (3. 3. prin eliminarea corespunzătoare a timpului.62) (3. nu se pot găsi soluţii analitice ale ecuaţiilor diferenţiale precedente.8). dt r31 r32 (3. Din păcate. între care se manifestă doar forţe de interacţiune gravitaţională.

5 −1 −1 −0. prin introducerea coordonatelor reduse: m∗ = i mi ∗ xi ∗ yi ∗ t .5 −1 −1. În condiţiile de faţă ele corespund: d distanţa iniţială dintre corpurile 1 şi 2 şi M . 5) este redată în Fig. -0.5 −0. egale. Poziţiile iniţiale 1 2 (m1 : (-0.4) pentru vitezele iniţiale (x0 . Forma traiectoriei unui satelit (m∗ = 0. datorită creşterii puternice a forţei de interacţiune gravitaţională.3.3.3. O problemă deosebit de interesantă şi utilă totodată din punct de vedere al aplicaţiilor practice. (0.5 1 −1 −2 m1* m2* m3* 1 −1 0 1 2 x 1 0. . pentru trei corpuri de mase egale (linie groasă. yi = . Avantajul pe care îl oferă această adimensionalizare este acela că elimină constanta γ. y0 ) 3 2 1 şi respectiv (0.5 0 t*=10 x 0 t*=20 y −0.5 0. 0005) lansat în spaţiul în care există un sistem de 3 două corpuri cereşti cu mase egale (m∗ = m∗ = 0. 0. 0)) au fost alese astfel încât centrul de masă al celor două corpuri 10 Alegerea acestora depinde de problema concretă care se studiază. 0. -0. (-0.10.3.5 1 t*=5 0.5. y0 )10 .5 y 0 y 0 −0.3). 0). Problema celor trei corpuri 67 1 t*=2. este aceea în care m3 este neglijabilă în comparaţie cu celelalte mase. Se observă modul ˙ ˙ în care se complică traiectoria corpurilor pe măsură ce se micşorează distanţa dintre corpuri.4). vc = M d d d/vc γ M . 0) pentru poziţiile (x0 . xi = .5. subţire şi punctată).1.5 0 0.8). surprinsă după patru intervale de timp diferite (t∗ ). d (3. Condiţiile iniţiale pentru cele trei corpuri (m∗ = m∗ = m∗ = 0. t = .5.5 −2 −2 −1 0 1 2 y −1 −2 −3 −4 −3 −2 −1 0 1 2 x x Figura 3. notate pe fiecare reprezentare.masa totală a celor două corpuri. Pentru simplificarea notaţiilor vom folosi în cele ce urmează scrierea fără asterisc pentru mărimile adimensionalizate.o masă caracteristică. (0.64) unde d este o distanţa caracteristică iar M .9: Traiectoriile obţinute prin rezolvare numerică. m2 : (0. Pentru eliminarea parametrilor care nu sunt absolut necesari în calculele numerice s-a procedat la adimensionalizarea sistemului de ecuaţii.6. 0).(-0. 5) sunt: (-0.

Valorile vitezelor iniţiale (m1 : (0.3. după t∗ = 100 . De la o traiectorie periodică (corpul 3 execută trei bucle închise pe timpul unei perioade ale corpului 1 şi 2) se trece spre o traiectorie cu bucle inegale şi apoi în ultimele două cazuri spre o traiectorie haotică. pentru aceleaşi condiţii 3 iniţiale ale corpurilor 1 şi 2 considerate în figura anterioară.5)) corespund mişcării corpurilor m1 . Cel de-al treilea corp.linie groasă).5 0 0. O particulă se mişcă pe o traiectorie circulară sub acţiunea unei forţe de tip central. pentru care: m∗ = 81/82.10 sunt surprinse. Figura 3.5 −1 −1 −0.5 1 0. de masă neglijabilă. 0005.5 y 0 −0.5 x x Figura 3.7 Probleme 1. m∗ = 1/82.5 1 1.5) şi m2 : (0. în jurul a două corpuri de mase egale (m1 = m2 = 0.5 −1.10: Traiectoriile unui satelit (m3 = 0. Se dau: masa Pământului . 3. 5 .5 1 0.5 1 x 1.5 1 1.5 −1 −1. după un timp t∗ = 100.5 y 0 y 0 −0. este lansat cu viteza v paralelă cu suprafaţa solului.11 ilustrează mişcarea unui satelit (m∗ = 0. 2. pentru 3 1 2 două condiţii iniţiale diferite ale corpului m∗ (marcate pe desen). în funcţie de condiţiile lui iniţiale.5 1 −0. Se observă cum modificarea condiţiilor iniţiale ale corpului 3 (linie subţire) schimbă puternic traiectoria acestuia.5 0 0.5 −1 −0. traiectoriile celor trei corpuri. Un satelit cu masa m. Forţe de tip central 1.linie subţire) ce porneşte din condiţii iniţiale diferite. la înălţimea de 320 km.5 −1. m2 pe traiectorii circulare cu originea în centrul de masă. să se afle chiar în originea sistemului de axe.5 1 0. Arătaţi că modulul forţei este invers proporţional cu puterea a 5-a a distanţei.5 1 0.5 0 0. va executa mişcări periodice sau haotice.5 −1 −0. neglijabilă comparativ cu masa Pamântului.68 Capitolul 3. cu centrul într-un punct de pe cerc.5 x y 0 −0. 0005) în cazul perechii Pamânt-Lună.5 1.5 −1 −1.5 0 0. -0. În Fig.5 −1 −1 −0.5 1. 0.

(0. M = 5. (c2) viteza. 4. γM m − 2a . la o distanţă de 1000 Km de suprafaţa Pamântului.5 m3 m2 −2 −2 −1 −1 −0. invers proporţională cu r 3 şi că θ variază în timp după o lege logaritmică.38 × 106 m şi constanta γ=6. s-a considerat: m∗ = 81/82. a > 0. Arătaţi că forţa ce determină o astfel de mişcare este de tip central.98 × 1024 Kg. (a) Calculaţi valoarea vitezei necesare pentru a aduce satelitul pe orbita circulară. (b) Care este viteza de "evadare" a satelitului în spaţiu? (c) Considerând că satelitul este observat la un moment ulterior lansării. k . 0).67 × 10−11 N m2 Kg−1 . Arătaţi că mişcarea circulară este stabilă doar dacă r0 < a. (b) v = γM rmax 2a rmin .5 m3 0.dreapta.5 1 −1 0 1 2 x x Figura 3. (c3) energia totală pe orbita eliptică. (c3) E = 2γM r . 1 2 0. Un corp se mişcă pe o orbită spirală r = r0 ekθ cu r0 . 0).5 m3 1 0.7)) .7.506)) . O particulă de masă m se mişcă pe un cerc de rază r0 sub acţiunea unei forţe atractive r F (r) = r12 exp(− a ).11: Mişcarea unui satelit (m3 = 0.5 m1 −0. Răspuns: (a)v = (c2) v0 = Õ γM r . (c1) ε = 1 2a (rmax − rmin ) 3. (0. m∗ = 1/82 şi condiţiile iniţiale: ((-1. calculaţi: (c1) excentricitatea orbitei. .5 −1 −1. raza Pământului R = 6.5 0 0.0005) în cazul perechii de corpuri Pamânt-Lună. 0.5 m2 y 0 m1 y 0 −0.3.constante. Probleme 69 1 m2 2 1.stânga şi ((-2.

.

). sau cel de corp solid. într-o măsură mai mare sau mai mică. ca exemple. mărimile caracteristice sistemelor de particule se exprimă ca o sumă de mărimi specifice punctului material.1). din motive de simplitate.1 Mărimi caracteristice sistemelor de particule Să considerăm un sistem alcătuit dintr-un număr N de particule de mase mi (Fig. orice sistem este alcătuit dintr-un ansamblu de corpuri ce pot fi considerate puncte materiale.aşa-numite sisteme cu distribuţie continuă de masă. pe baza cunoştinţelor acumulate în studiul mişcării punctului material. vom aminti modelul de fluid. în cazul mărimilor scalare şi una vectorială.aşa-numitele sisteme discrete de puncte . în cazul sistemelor de puncte materiale. etc. medii continue.Capitolul 4 Dinamica sistemelor discrete de particule În capitolele anterioare am recurs. un număr enorm de particule . densitatea. sau între aceştia şi corpurile exterioare. În acest capitol vom studia legile mecanicii sistemelor discrete de puncte materiale. Evident. atomii sau moleculele unui gaz. trebuie să se exercite forţe de atracţie sau forţe de legătură. pe scurt. concentraţia. 4. apar şi o serie de mărimi noi. Acestea pot fi formate dintr-un număr finit de puncte . Deoarece. Pentru a se menţine ca o entitate stabilă. chiar in orice volum elementar. această sumă va fi una algebrică. masa sistemului va fi egală cu suma (algebrică) a maselor 1 în limitele modelului planetar al atomului 71 . Corpurile din viaţa reală pot fi aproximate. la modelul punctului material. electronii din interiorul atomului1 .4. ca fiind puncte materiale. între constituenţii unui astfel de sistem. Modele mai apropiate de realitate ar fi acelea în care corpurile reale sunt aproximate prin sisteme de puncte materiale. Dintre exemplele cele mai cunoscute de sisteme continue. într-un fel sau altul. sau planetele sistemului solar. Trebuie menţionat că. putem aminti. care nu se pot defini în cazul unui punct material (cum ar fi temperatura. în cazul mărimilor vectoriale. Întrucât masa este o mărime scalară. Din categoria sistemelor discrete de puncte.sau pot conţine.

Să considerăm.1: Sistem de puncte materiale particulelor sistemului: N m= i=1 mi . format din N ′ corpuri. Forţele de interacţiune dintre perechile de particulele constituente ale sistemului se numesc forţe interne.72 Capitolul 4. că asupra sistemului acţionează un alt sistem (exterior). rezultă că: .4) Aşadar: Rezultanta forţelor interne unui sistem de puncte materiale este nulă.5) Având în vedere şi ecuaţia (4.2) În cazul sistemelor de puncte materiale. Forţele de interacţiune dintre particulele sistemului şi alte corpuri din exteriorul acestuia se numesc forţe externe. Rezultanta forţelor interne este nulă: N N N Fiint = i=1 i=1 j=1 j=i Fij = 1 2 N N (Fij + Fji ) = F i=1 j=1 j=i ⇀ int = 0. (4. există două categorii distincte de forţe: forţe interne şi forţe externe. (4.3) întrucât. se poate defini impulsul sistemului ca suma (vectorială) a impulsurilor fiecărui punct material: N N p= i=1 mi vi = i=1 pi . (4. (4.3). în cele ce urmează. conform principiului acţiunii şi reacţiunii.1) Dacă notăm cu vi vitezele fiecărui punct material constituent al sistemului. (4. Dinamica sistemelor discrete de particule Figura 4. Forţa totală (externă) ce acţionează asupra sistemului de N particule va fi: ′ N N N Fiext = i=1 i=1 k=1 e Fik = F ⇀ ext . acţiunea exercitată de punctul material i asupra punctului j din sistem este egală în modul şi opusă ca sens cu reacţiunea exercitată de punctul j asupra lui i: Fij = −Fji .

centrul de masă fiind un punct reprezentativ al acestuia. se obţine viteza centrului de masă: N È ˙ vCM = rCM = i=1 N È mi˙ri = mi 1 N mi vi .2 Centrul de masă.7) în raport cu timpul. definit prin vectorul de poziţie: N È rCM = i=1 N È mi ri = mi 1 m N mi ri .4. Centrul de masă.8) i=1 Se observă că produsul: N mvCM = i=1 mi vi (4. . impulsul centrului de masă este egal cu impulsul sistemului. Legi de conservare 73 Figura 4.2. i=1 (4.7) i=1 unde m reprezintă masa sistemului. Vom generaliza această definiţie pentru cazul unui sistem de N particule caracterizate de vectorii de poziţie ri .2: Două sisteme de puncte materiale aflate în interacţiune. Legi de conservare Noţiunea de centru de masă a fost deja introdusă la studiul problemei celor două corpuri. Centrul de masă al unui sistem de puncte materiale este un punct geometric reprezentativ pentru sistem. N F = i=1 Fi =F ⇀ int +F ⇀ ext N N′ e Fik .9) reprezintă impulsul sistemului. Prin urmare. Derivând relaţia (4. Forţa rezultantă ce acţionează asupra unui sistem de puncte materiale este egală cu suma forţelor de interacţiune dintre componentele sistemului şi corpurile exterioare acestuia. = i=1 k=1 (4. m i=1 (4.6) 4.

Întrucât. i=1 (4.12) ceea ce reprezintă formularea matematică a legii conservării impulsului sistemului: Impulsul unui sistem izolat de puncte materiale se conservă. SCM este inerţial.3 Legea conservării impulsului Ecuaţia (4. mai întâi se determină caracteristicile mişcării centrului de masă sub acţiunea forţei rezultante şi ulterior se determină mişcarea fiecărei componente a sistemului în raport cu centrul de masă. Această observaţie permite simplificarea studiului dinamicii unui sistem de corpuri. uneori este mai simplă analiza mişcării sistemelor de puncte materiale în raport cu sistemul centrului de masă (SCM). rezultă că viteza fiecărui corp depinde de sistemul de referinţă în care aceasta a fost definită: vi = vCM + (vi )SCM . Dinamica sistemelor discrete de particule Derivând încă o dată în raport cu timpul relaţia (4. 4. F ext = 0: N aCM = 0 ⇒ p = pi = const. în sensul că.7) se obţine acceleraţia centrului de masă: n È ˙ mi vi 1 N ˙ i=1 ˙ CM = aCM = v = (4. de masă egală cu masa sistemului. în cazul unui sistem izolat. Aşa cum s-a constatat în cazul problemei celor două corpuri. urmând ca revenirea la sistemul laboratorului (SL) să se facă doar în final. Vectorul de poziţie al unui corp oarecare din sistem poate fi scris ca: ri = rCM + (ri )SCM .11) Deci.14) .. N È m i=1 mi i=1 Relaţia poate fi rescrisă sub forma: N maCM = i=1 dpi = dt N Fi = F ext .10) pi .13) Derivând relaţia în raport cu timpul. acceleraţia pe care o are centrul de masă este aceeaşi cu acceleraţia pe care ar căpăta-o un corp punctiform. i=1 (4.11) conduce direct la legea conservării impulsului unui sistem de puncte izolate de exterior.74 Capitolul 4. (4. pentru a se compara rezultatele obţinute cu experimentul. (4. În cazul în care asupra sistemului nu acţionează forţe exterioare. sub acţiunea unei forţe egală cu F ext .

Lext = 0 şi ca urmare se obţine legea conservării energiei mecanice: int int Ec (t) + Ep (t) = Ec (0) + Ep (0) = const. (4.21) În cazul unui sistem izolat.4. Legea conservării energiei 75 4. Ec (0) = 2 Se observă că la variaţia energiei cinetice a sistemului contribuie atât forţele interne cât şi cele externe.16) adică: unde: Lint = i=1 N Lint + Lext = Ec (t) − Ec (0).j=1 i=j ij Ep (|ri − rj |).20) Folosind ecuaţiile (4. (4.18) 1 2 mi vi (0). În cazul în care forţele care acţionează asupra sistemului sunt conservative.19) Ec (t) = i=1 1 2 mi vi (t).22) Energia potentială.24) . pentru a o deplasa între punctele caracterizate de vectorii de poziţie r1 şi r2 . depinde doar de distanţa relativă dintre corpuri şi nu depinde de sistemul de referinţă ales pentru studiul mişcării: int Ep = 1 2 N i. 2 2 2 (4. 2 (4. Lext = i i=1 Lext . (4. |ri − rj | (4. N N (4.17) şi (4.17) Lint . (4. r2 r2 Lint i + Lext i v2 = r1 (Fiint + Fiext )dri = r1 dpi dri = dt (4.4 Legea conservării energiei Să calculăm lucrul mecanic efectuat de forţele interne şi externe care acţionează asupra particule i a sistemului.20) se ajunge la legea conservării energiei totale: int ext int ext Ec (t) + Ep (t) + Ep (t) = Ec (0) + Ep (0) + Ep (0) = const. iar: ij Ep = −γ mi mj .23) Factorul 1/2 este necesar pentru a elimina sumarea de două ori a aceluiaşi termen. i N i=1 (4. int int ext ext Lint + Lext = −(Ep (t) − Ep (0)) − (Ep (t) − Ep (0)). în cazul unui sistem de corpuri între care se manifestă forţe de interacţiune gravitaţională.4. atunci se pot defini energiile potenţiale corespunzătoare acestora.15) = v1 d dt 1 1 1 2 2 2 mi vi = mi vi (t) − mi vi (0).

măsurată în raport cu SL.26) 1 1 mi (vi )2 SCM + mvCM 2 2 (4. (4.25) N mi (vi )2 SCM + vCM i=1 N 1 mi (vi )SCM + vCM 2 i=1 N mi i=1 (4. (4.76 Capitolul 4. trebuie să furnizăm acestuia o energie pozitivă de valoare: Eleg = −Eint . în raport cu originea O: Mi = ri × Fi . energia internă a unui sistem poate avea atât valori pozitive cât şi valori negative. (4. sistemul nuclear etc. 2 Deoarece impulsul centrului de masă măsurat în raport cu centrul de masă este nul.14). Dinamica sistemelor discrete de particule Singurul termen care depinde de sistemul de referinţă ales pentru studiul mişcării este energia cinetică.29) Deoarece pentru forţele de tip atractiv energia potenţială este negativă. Un sistem se numeşte legat dacă forţele interne îl menţin localizat într-o regiune finită din spaţiu (exemplu sistemul planetar. sistemul atomic.32) .27) 1 = (Ec )SCM + mvCM .5 Legea conservării momentului unghiular Să calculăm momentul forţei care acţionează asupra punctului material i din sistem. este egală cu energia cinetică măsurată în SCM (numită energie cinetică internă) la care se adaugă energia cinetică de translaţie a CM (numită energie cinetică orbitală). Sistemul este stabil atunci când: Eint = 0.). rezultă: N mi (vi )SCM = m(vCM )SCM = 0. energia cinetică a unui sistem. Energia internă este: int Eint = (Ec )SCM + Ep . Având în vedere relaţia (4.30) Pentru a desface sistemul în părţile componente şi a elibera astfel particulele din sistem. (4. Sistemele legate au energie internă negativă. energia cinetică definită în SL este: Ec = = = i=1 1 2 1 2 N 2 mi [(vi )2 SCM + 2(vi )SCM vCM + vCM ] i=1 N (4.31) 4. i=1 (4. după cum energia cinetică internă este mai mică sau mai mare decât energia potenţială internă.28) În concluzie.

N i=1 (4.34) Suma dublă conţine termeni de tipul: int int ri × Fij + rj × Fji . dt (4. (4. adică ri × Fiext = 0.33) Momentul total al forţelor care acţionează asupra sistemului este dat de suma vectorială a momentelor individuale: N N N int ri × Fij + N i=1 M= i=1 Mi = i=1 j=1 ri × Fiext . (b) când asupra sistemului acţionează forţe de tip central. N È i=1 Fiext = 0.40) Ji (4.38) Pe de altă parte: N M= i=1 ri × dpi d = dt dt (ri × pi ) . întrucât conţine produse vectoriale de vectori coliniari: int int (ri − rj ) × Fij = rji × Fij = 0. int int Fij = −Fji . (4.42) atunci când: (a) sistemul este izolat adică. adică îşi păstrează neschimbate mărimea. direcţia şi sensul: −− −→ J = const. (4. (4. Această mărime se conservă. (4.39) din cauza coliniarităţii vectorilor vi şi pi (vi × pi = 0). (4.36) care. Se obţine: M= unde: J= i=1 d dt N Ji = i=1 N dJ . datorită faptului că: se anulează.35) (4.41) este momentul unghiular total al sistemului de puncte materiale. Legea conservării momentului unghiular 77 Asupra punctului i acţionează atât forţe din partea celorlalte puncte din sistem cât şi forţe din exterior: N Fi = i=1 int Fij + Fiext .5.4. .37) Momentul unghiular total va fi determinat doar de forţele exterioare: N M= i=1 ri × Fiext .

6 Ciocniri. 2 3 . durată mult mai mică decât cea în care acestea nu interacţionează Astfel de ciocniri se întâlnesc. Q. Ec = 2. de aceea. Definiţii şi clasificări Procesul de interacţiune de scurtă durată dintre două sau mai multe corpuri2 se numeşte ciocnire. avem de a face cu o ciocnire elastică3 .47) Creşterea energiei interne se face pe seama diminuării energiei cinetice. etc. În aceste circumstanţe sunt valabile legile de conservare ale impulsului şi energiei totale: p = p ′. etc.).43) (4. mărimile după ciocnire. Dacă Q = 0 ciocnirea este neelastică (a) Q < 0 ciocnire endoenergetică (de speţa I-a): Ec < Ec′ . de exemplu.44) unde s-au notat cu " ’ ". etc. ci şi energia sa cinetică: p = p′. (4.48) Ec′ . (4. Dinamica sistemelor discrete de particule 4. În această categorie intră marea majoritate a ciocnirilor inelastice. În general. la ciocnirea foton-electron (efect Compton).46) (4. Dacă Q = 0.78 Capitolul 4. se conservă nu numai impulsul sistemului. (4. Există două modalităţi de producere a ciocnirii: • (a) prin contact direct (de exemplu ciocnirile dintre bile la jocul de biliard. sistemul se consideră izolat. coliziunile directe. Clasificarea ciocnirilor se poate face în funcţie de diverse criterii. Procesele de excitare şi ionizare sunt ciocniri inelastice de speţa I-a. definită ca diferenţa dintre energia internă a sistemului în stările iniţială şi finală: ′ Q = Eint − Eint . ciocniri între particule încărcate. În acest caz. Ec + Eint = Ec′ + ′ Eint . pe durata ciocnirii. numărul de particule dinainte de ciocnire poate să fie diferit de numărul de particule după ciocnire.) • (b) prin intermediul acţiunii la distanţă mijlocite de prezenţa câmpului (de exemplu ciocniri cometă-Soare.45) 1. Forţa de interacţiune care apare în momentul ciocnirii este mult mai mare decât orice altă forţă exterioară. (4. în cazul împrăştierii elastice a particulelor α pe nuclee grele (împrăştiere Rutherford). Unul dintre acestea foloseşte noţiunea denumită energie de reacţie.

se foloseşte modelul dinamicii ciocnirilor. Un film al unui astfel de eveniment.4. Aşadar. etc. 4. Conform principiului al II-lea al dinamicii: F = dp ⇒ dp = F (t) · dt. Un exemplu de ciocnire inversă îl constituie o explozie. b) inverse.51) . conform căruia traiectoriile particulelor înainte şi după ciocnire sunt rectilinii şi nu se ţine cont de ceea ce se întâmplă cu corpurile în zona de ciocnire. b) oblice. Există două metode de studiu a ciocnirilor. iar produsul F · dt se numeşte impulsul elementar al forţei.6. variaţia impulsului Ê ′ unui corp. dt (4.50) între momentele t şi t′ . ciocnirile se pot clasifica în: a) uni-dimensionale. recombinare.49) Scăderea energiei interne se face pe seama creşterii energiei cinetice după ciocnire. dacă aceste viteze fac unghiuri diferite de 0 sau 180o . dacă vitezele particulelor înainte şi după ciocnire rămân pe aceeaşi dreaptă suport (putând avea un sens sau altul. ∆p1 =< F12 > ·∆t. Integrând ecuaţia (4. ne va arăta o ciocnire plastică. proiectat invers. iar momentul de ”stop”. În această categorie intră şi procesele atomice de dezexcitare. 79 (4. acela în care aceste forţe devin neglijabile. Definiţii şi clasificări (b) Q > 0 ciocnire exoenergetică (de speţa a II-a) Ec > Ec′ . este egală cu impulsul forţei tt F12 (t) · dt. Într-un interval de timp infinitezimal.perechi exercitate asupra a două bile elastice care se ciocnesc între ele.52) t′ t F12 (t) · dt. acela în care forţele nou-apărute datorită interacţiunii dintre corpuri produc efecte măsurabile. pentru primul corp: în care < F12 > reprezintă valoarea medie a forţei pe durata ∆t. Un alt criteriu clasifică ciocnirile în: a) directe.3 este reprezentată o posibilă variaţie temporală a forţelor . (t′ ). În Fig. Prima dintre ele foloseşte aşa numitul model asimptotic. (4. forţa F (t) va determina o variaţie infinitezimală a impulsului fiecărui corp. pe durata ciocnirii. Într-o a doua abordare.50) Mărimea dp reprezintă variaţia elementară a impulsului. care este o ciocnire directă. determinată de procesul de ciocnire. vom găsi: p′ −p= sau. reacţiile nucleare de fisiune şi fuziune. pe această dreaptă).4. Acest model detaliază traiectoria particulelor în zona de ciocnire şi ţine cont de toate cauzele ce influenţează mişcarea corpurilor pe durata ciocnirii. De asemenea. (4. Ciocniri.6. în funcţie de orientarea vitezelor particulelor.1 Impulsul forţei şi variaţia impulsului în decursul ciocnirii Se admite drept moment de ”start” (t) al unei ciocniri.

Impulsul forţei (denumit uneori şi percuţie) este numeric egal cu aria haşurată de sub curba F = F (t). (4.4. 4 Pe durata ciocnirilor corpurile reale suferă procese de deformare în care apar forţe importante ca mărime (aproape întotdeauna. în măsura în care durata ∆t a ciocnirii este foarte mică. mult mai mari decât forţele de interacţiune din afara ciocnirii) şi a căror variaţie în timp este destul de complicat de determinat în practică. atunci ariile de sub cele două curbe F12 (t) şi F21 (t) sunt egale. Observaţie: 1. Din Fig. astfel încât impulsul forţelor de greutate G1 · ∆t şi G2 · ∆t să fie neglijabil în comparaţie cu impulsurile < F12 > ∆t şi < F21 > ∆t ale forţelor impulsive4 . astfel încât: ∆p1 = −∆p2 . Aceste forţe de scurtă durată se numesc forţe impulsive.Pământul). . în plus.3 se observă că aria dreptunghiului < F12 > ·∆t este egală cu aria de sub curba F12 = F12 (t).3: Variaţia în timp a forţelor de acţiune şi reacţiune pe durata ciocnirii a două corpuri.80 Capitolul 4.55) p1′ − p1 = −p2′ + p2 .52) se poate scrie şi pentru corpul 2: t′ ∆p2 = t F21 (t) · dt =< F21 > ·∆t. Legea conservării impulsului rămâne valabilă chiar şi atunci când cele două corpuri ce se ciocnesc se află în câmpul unui al 3-lea corp (de cele mai multe ori . Dinamica sistemelor discrete de particule F12 <F12> t t’=t+Dt <F21> F21 Figura 4. O relaţia analoagă cu (4.54) (4. ţinem cont de principiul acţiunii şi reacţiunii (F12 = −F21 în orice moment). sau: Am regăsit astfel legea conservării impulsului sistemului de particule: Impulsul sistemului după ciocnire este egal cu impulsul acestuia înainte de ciocnire. (4.53) Dacă presupunem că cele două corpuri care se ciocnesc constituie un sistem izolat şi dacă.

2 ∆t = −T1. De exemplu.6. 5.4. O astfel de situaţie apare în electromagnetism. având în vedere că . pentru fiecare corp. în punctul O. 4. în măsura în care timpul necesar transmiterii acţiunii la distanţă este comparabil cu durata ciocnirii. având în vedere că aşa cum am menţionat şi anterior. etc. forţele implicate în acest proces fiind neconservative. suspendate de două fire sau tije.4. care ajung în contact.). tensiunea dintr-un fir. interacţiunile dintre sarcinile electrice au loc 5 În principiu. Nu există. dovezi experimentale că ele ar fi diferite.oglindă din Fig.2 ∆t y l l T1 m1 O G1 G2 x T2 m2 Figura 4. Acest lucru se datoreşte faptului că interacţiunile reciproce nu se transmit instantaneu şi. ca în Fig. . 3. Există. Legea conservării impulsului este singura lege generală care leagă între ele mărimile iniţiale şi finale ale componentelor sistemului. după care forţa de greutate este compensată în efect de forţe de legătură (reacţiunea normală verticală la o suprafaţă. însă. Graficul . Acest lucru este esenţial în privinţa consecinţelor. 4. ciocnirea elastică sau plastică. Aici. în care sunt numeroase exemple de interacţiuni întârziate. se face cu respectarea legii conservării impulsului după direcţia verticală Oy. nu este necesar ca forţele deformatoare care se manifestă asupra celor două corpuri să fie corelate la orice moment.în cazul ciocnirii plastice . Legea conservării impulsului permite găsirea relaţiilor de legătură între impulsurile celor două corpuri fără a fi necesară cunoaşterea explicită a dependenţei F (t) a celor două forţe de percuţie 5 . Ciocniri.4: Ciocnirea a două pendule se face cu respectarea legii conservării impulsului după direcţia Oy. situaţii în care forţele de percuţie sunt de rază lungă (forţe gravitaţionale sau electrice) în care afirmaţiile precedente pot să nu fie riguros adevărate. noţiunile de acţiune sau reacţiune instantanee nu mai pot fi folosite. Definiţii şi clasificări 81 2. însă. este foarte dificil de găsit expresia analitică a dependenţei de timp a celor două forţe. după care G1. 4. a două pendule formate din două corpuri de mase m1 şi m2 . de aceea noi presupunem că ele sunt egale în orice moment. Legea conservării impulsului îşi păstrează valabilitatea în multe cazuri doar după o anumită direcţie. după care. atâta vreme cât integralele menţionate sunt egale.energia mecanică nu se conservă.3 corespunde unei ciocniri uni-dimensionale între obiecte obişnuite. greutatea este egalată de tensiunea din firul de suspensie.

În acest sens.82 Capitolul 4. Viteza corpurilor după ciocnire se găseşte aplicând legea conservării impulsului sistemului: m1 v1 + m2 v2 = (m1 + m2 )v ′ m1 v1 + m2 v2 v′ = . dacă examinăm fiecare particulă separat. la rândul său. Tabloul devine mai puţin "obscur". sunt: ∆v1 = v1 − v ′ = ∆v2 m2 (v1 − v2 ) . m1 + m2 (4.6. este doar o încălcare aparentă a legii conservării impulsului deoarece. după cum era de aşteptat. iar întârzierea este datorată vitezei finite a propagării câmpului. conservarea impulsului nu este respectată în acest caz! Aşa cum vom vedea în cadrul disciplinii Eectrodinamică. c (dacă cele două sarcini se află în vid). se admite că interacţiunea statică dintre două sarcini electrice are loc prin intermediul unui schimb continuu de ”fotoni virtuali”.56) (4. care să nu fie egală şi de semn contrar cu variaţia impulsului celeilalte particule. Figura 4. câmpul electromagnetic care mijloceşte transportul de impuls are asociat un impuls.60) (4. este: v1 > v ′ > v2 . deplasându-se ca unul singur cu masa (m1 + m2 ). După ciocnire cele două corpuri se lipesc.2 Ciocniri uni-dimensionale Ciocnirea plastică (total neelastică) unidimensională Să considerăm procesul de ciocnire plastică dintre două corpuri de mase m1 şi m2 care se deplasează pe o aceeaşi dreaptă şi în acelaşi sens. de exemplu. la acelaşi moment. m1 + m2 Această viteză. Transferul de impuls între două sarcini (care ar putea să apară prin intermediul câmpului. Aparent.57) .58) (4. Dinamica sistemelor discrete de particule prin intermediul câmpului electromagnetic. ca urmare a unei mişcări bruşte a uneia dintre sarcini) se va face cu o întârziere egală cu raportul dintre distanţa dintre cele două sarcini şi viteza luminii.59) (4. 4.5). una dintre acestea poate să-şi varieze impulsul cu o cantitate ∆p1 . Pentru ca ciocnirea să se producă trebuie ca v1 > v2 . m1 + m2 m1 (v1 − v2 ) = v ′ − v2 = .4. dacă se are în vedere că transferul energiei electromagnetice se face prin intermediul fotonilor.5: Secvenţele unui proces de ciocnire plastică unidimensională între două corpuri. cu vitezele v1 şi v2 (Fig. în urma ciocnirii. Variaţiile de viteză ale fiecărui corp în parte. Aşadar.

iar vrel este viteza relativă a corpurilor. se poate considera că ciocnirea elastică se desfăşoară în două etape: 1. Presupunând că nu există frecare. după care se separă din nou. Impulsul total pe direcţia x.64) nm + M Indiferent de numărul gloanţelor trase. de deformare plastică a corpurilor.63) Având în vedere conservarea impulsului. sistemul constă din n gloanţe ce se mişcă fiecare cu viteza v şi blocul din lemn aflat în repaus. după ce corpurile ajung în contact. 2 m1 + m2 2 83 (4. impulsul total al sistemului pe direcţia x se conservă6 .4. la momentul considerat. (4.6. masa acestuia creşte la valoarea M + nm. Ciocnirea centrală elastică uni-dimensională Vom studia ciocnirea elastică centrală dintre două corpuri. 2. Astfel. în urma căreia corpurile revin la forma iniţială. Impulsul total pe direcţia x.62) După ce gloanţele s-au oprit în blocul de lemn. este: Px0 = nmv + M · 0 = nmv. viteza pe care o capătă blocul din lemn este întotdeauna mai mică decât viteza gloanţelor. care se termină atunci când acestea ajung să aibă aceeaşi viteză. etapa I. rezultă că viteza pe care o capată blocul din lemn va fi: nm V = v. La momentul iniţial. (4. Definiţii şi clasificări Energia de reacţie (căldura) degajată în timpul procesului are expresia: Q = Ec′ − (Ec1 + Ec2 ) = = 1 1 1 2 2 (m1 + m2 ) v ′ 2 − m1 v1 − m2 v2 2 2 2 1 m1 m2 1 2 (v1 − v2 )2 = µvrel . folosind rezultatele găsite în cazul ciocnirii plastice centrale. 6 deoarece singurele forţe care acţionează (greutatea şi normala) sunt pe direcţia verticală (y) . exact după oprirea gloanţelor. Să notăm cu V viteza pe care o obţine blocul.61) unde µ este masa redusă a sistemului. la momentul iniţial. asupra unui bloc din lemn cu masa M aflat iniţial în repaus pe o suprafaţă orizontală. să determinăm viteza pe care o va avea blocul de lemn după ce "absoarbe" toate gloanţele. pe direcţie orizontală. Ca urmare. este: Px (t) = (nm + M )V. Exemplu O armă trimite o rafală de n gloanţe de masă m cu viteza v. Ciocniri. Sistemul format din cele n gloanţe (care ajung practic în acelaşi timp) şi blocul din lemn este un sistem izolat. etapa a II-a. (4.

m1 + m2 2m1 v1 .68) Există următoarele cazuri particulare: 1.75) (4. m1 + m2 = 2 (4. Vitezele după ciocnirea elastică vor fi: v1 ′ v2 iar energia cinetică a fiecărui corp: ′ Ec1 = 0. ′ Ec2 ′ = 0. corpurile ajung să aibă aceeaşi viteză. Înlocuind expresia (4. m1 + m2 (4. astfel că |v1 | > |v| > |v2 |. Dinamica sistemelor discrete de particule Prima etapă este similară unei ciocniri plastice directe. unde v este viteza comună a corpurilor la sfârşitul etapei I. având în vedere că. la sfârşitul ei. m1 = m2 . Vitezele după ciocnirea elastică vor fi: v1′ v2′ = = m1 − m2 v1 . variaţiile de viteză a celor două corpuri în urma ciocnirii sunt: ∆v1′ ∆v2′ = v1 − 2∆v. (4. (4.70) iar energiile cinetice pentru fiecare corp: ′ Ec1 = ′ Ec2 m1 − m2 2 Ec1 . = v1 .65) (4. în sensul că "filmul" ei este imaginea proiectată în sens invers a filmului etapei I. corpurile îşi ”schimbă” între ele viteza. S-a considerat |v1 | > |v2 |.76) = Ec1 . Într-un astfel de caz particular. m1 + m2 4m1 m2 = Ec2 . v2 = 0.71) (4. pentru încetinirea neutronilor.84 Capitolul 4.57) se obţine: v1′ v2′ m1 v1 + m2 v2 − v1 . O aplicaţie practică a unui astfel de rezultat este folosirea apei grele ca moderator în reactorii nucleari cu fisiune.69) (4.67) (4. . A doua etapă este similară unei ciocniri plastice inverse. De aceea.73) (4. m1 + m2 m1 v1 + m2 v2 = 2 − v2 . (m1 + m2 )2 (4. v2 = 0.66) = v2 + 2∆v.74) (4.72) 2. Particula aflată iniţial în mişcare îşi pierde toată energia cinetică.

86) (4. m2 << m1 . 85 (4. 2 2 2 2 Rearanjând termenii între aceste două ecuaţii.85) . Se obţine: v1′ v2′ = v1 .78) ceea ce înseamnă că particula este ”reflectată” de perete. (4. legea conservării impulsului şi legea conservării energiei conduc la ecuaţiile binecunoscute: m1 v1 + m2 v2 = m1 v1′ + m2 v2′ . m2 >> m1 . (v1 − v1′ ) (v1 + v1′ ) (v2 − v2′ ) (v2 + v2′ ) adică: v1 + v1′ = v2′ + v2 . 2 2 m1 v1 m2 v2 m1 v1′ 2 m2 v2′ 2 + = + .81) (4. vom obţine: v1 − v1′ v2 − v2′ = .88) (4. (4. = 2v1 . k.84) (4.82) 2 m1 v1 − v1′ 2 2 = m v2 − v2′ 2 . = 0.87) Aşadar viteza relativă iniţială (vrel ) = v1 − v2 şi viteza relativă finală (vrel ) ′ = v1′ − v2′ sunt în relaţia: (vrel ) ′ = − (vrel ) . (4. Ciocniri. (4. care ciocneşte o particulă.77) (4. Definiţii şi clasificări 3. Împărţind termen cu termen ultimele două ecuaţii.83) (4. uni-dimensională. Într-o ciocnire perfect elastică. găsim: m1 v1 − v1′ = m v2 − v2′ .80) ceea ce înseamnă că peretele îşi continuă mişcarea fără a fi în nici un fel perturbat. Acest caz corespunde unui perete în mişcare.6. Cu alte cuvinte: v1 − v2 = − v1′ − v2′ .79) (4. Acest caz corespunde ciocnirii de un perete. în timp ce particula capătă o viteză de două ori mai mare decât cea a particulei incidente. 4.4. Coeficienţi de restituire O mărime de interes în cazul ciocnirilor frontale unidimensionale este coeficientul de restituire. Se obţine: v1′ v2′ = −v1 .

informaţii despre natura potenţialului de interacţiune se obţin din analiza distribuţiei unghiulare a particulei ţintă ricoşată în urma ciocnirii şi a celei proiectil care suferă un proces de împrăştiere. cunoaşterea unghiului făcut de cele două viteze finale. raportul: k= v2′ − v1′ . nu este. În practică. . deoarece se poate alege întotdeauna un referenţial legat de particula ţintă şi reduce orice problemă la una de acest tip ”particular”.6. din punctul de vedere al mecanicii. în continuare. direcţiile impulsurilor iniţiale ale corpurilor care se ciocnesc fac între ele un unghi diferit de 0 sau 1800 . Ciocnirile uni-dimensionale reale se caracterizează prin coeficienţi de restituire cuprinşi între 0 şi 1. poate să fie de natură gravitaţională (cum se întâmplă de exemplu.legea conservării impulsului proiectată pe direcţiile axelor de coordonate. 4. pe durata ciocnirii. Pentru rezolvarea problemei. într-o ciocnire perfect elastică unidimensională. Se numeşte coeficient de restituire. în plus. este necesară. în condiţiile în care întotdeauna v2′ − v1′ = 0 ⇒ k = 0. notată cu b se numeşte parametru de ciocnire. numărul de necunoscute este mai mare decât numărul de ecuaţii pe care le putem scrie folosindu-ne de legea conservării impulsului şi a energiei mecanice (aceasta din urmă pentru cazul ciocnirilor elastice). este necesară cunoaşterea forţei de interacţiune (sau a potenţialului de interacţiune) dintre corpuri. aflată în repaus.86 Capitolul 4.89) Rezultă că. Există o multitudine de potenţiale de interacţiune. Studiul ciocnirii presupune determinarea parametrilor corpurilor (viteze şi direcţii de mişcare) după ciocnire. după ciocnire. Dinamica sistemelor discrete de particule adică viteza de apropiere a celor două corpuri înainte de ciocnire este egală cu viteza de îndepărtare a lor. efectuate de Rutherford). Un astfel de caz apare frecvent în fizica nucleară. Interacţiunea. Distanţa dintre Ox şi dreapta traiectorie a particulei 1. Să considerăm particula 2 plasată în originea referenţialului R şi particula 1 care se apropie de aceasta după o traiectorie iniţială rectilinie. k = 1. O excepţie ar constitui-o. ciocnirea oblică plastică. în cazul ciocnirii dintre cometă şi Soare). electromagnetică sau nucleară (cum se întâmplă. ciocnirea dintre o particulă-proiectil de masă m1 şi o alta ţintă. v2 ) şi unghiul dintre acestea.3 Ciocniri oblice (bi-dimensionale) În cele mai multe din cazuri. aşa cum vom vedea în continuare. Chiar cunoscând vitezele iniţiale (v1 . Deşi acest caz pare unul particular. fizica atomică sau fizica plasmei. În cazul în care b = 0. Ciocnirea elastică oblică În cazul unei ciocniri elastice bi-dimensionale avem 4 necunoscute (cele două componente ale vitezelor v1′ şi v2′ ) şi doar 3 ecuaţii: una care exprimă legea conservării energiei şi alte două . de exemplu în experienţele de difuzie a particulelor α pe nuclee de Au. În acest caz. Să examinăm. Într-o ciocnire perfect inelastică (plastică). în funcţie de natura proceselor ce au loc pe durata ciocnirii şi de exigenţele modelului fizic ales. regăsim cazul particular al ciocnirii unidimensionale (frontale). v2 − v2 (4.

6: Un exemplu de ciocnire oblică bi-dimensională. Aceasta va lua forma unui arc de hiperbolă (aşa cum am arătat în Cap.96) .94) v1′ 2 sin2 θ = m2 2 ′ 2 v2 cos2 θ. 5) dacă potenţialul de interacţiune este unul de forma V = + K .93) (4. (4.90) Aşadar. v2′ . de respingere.4. de exemplu.91) (4. forţele-perechi.cele referitoare la particula 2: m1 v1 − m1 v1′ cos θ1 = m2 v2′ cos θ2 .6. Vom rescrie ecuaţiile (4. se respectă legea conservării energiei: 1 1 1 m1 v1 = m1 v1′ 2 + m2 v2′ 2 2 2 2 şi a impulsului: m1 v1 = m1 v1′ cos θ1 + m2 v2′ cos θ2 ( după Ox).4.92) (4. m1 v1′ sin θ1 = m2 v2′ sin θ2 . Ciocniri. Definiţii şi clasificări 87 Din momentul în care cele două corpuri ajung la o distanţă r0 . vor determina curbarea traiectoriei particulei 1.92). Particula 2 va pleca într-o mişcare accelerată r (Fig. De aceea. de exemplu θ1 . ceea ce vom putea scrie în final va fi o relaţie între v1′ şi v2′ ca funcţii de o altă mărime măsurabilă experimental.95) (4. y zona de interactiune R r0 m1 v1 b v’ 2 m2 q2 O m2 q1 m1 v’ 1 x Figura 4. Ciocnirile fiind elastice.91) şi (4. m1 2 (4. 0 = −m1 v1′ sin θ1 + m2 v2′ sin θ2 (după Oy). trecând în membrul întâi mărimile ce se referă la particula 1 şi în membrul al doilea . pe care le vom presupune. Împărţind prin m1 ambele ecuaţii şi ridicându-le apoi la pătrat vom obţine: 2 v1 + v1′ 2 cos2 θ1 − 2v1 v1′ cos θ = (4. m1 m2 v ′ 2 sin2 θ2 . θ1 şi θ2 ) şi doar 3 ecuaţii.6). avem 4 necunoscute (v1′ .

98) m1 v1 = v1 m1 + m2 Cazuri particulare cos θ1 ± cos2 θ1 − m2 − m2 1 2 m2 1 . 2 . θm .104) π 2. Dinamica sistemelor discrete de particule Adunând membru cu membru aceste ultime două ecuaţii găsim: 2 v1 + v1′ 2 − 2v1 v1′ cosθ = m2 m1 2 v2′ 2 . mai mică.88 Capitolul 4.100) arată că în acest caz nu există ciocnire. al ciocnirii uni-dimensionale.99) (a) θ1 = 0. (c) m1 < m2 . procesul se numeşte retro-împrăştiere.97) găsim: m1 2 v − v1′ 2 . Acesta este cazul deja analizat. m1 + m2 (4. 2 . Pentru ca mărimea de sub radical în ecuaţia (4. În cazul al 2-lea. în condiţiile în care: cos2 θ1m = m2 − m2 m2 1 2 =1− 2 m1 m1 π 2. acesta putând lua orice valoare între 0 şi π radiani. vom găsi că: v1′ = v1 . În acest caz nu mai există restricţii asupra valorii lui θ1 .98) în (4. respectiv semnul (-) în paranteza din membrul drept al ecuaţiei (4.102) v2′ = m1 + m2 (b) m1 > m2 .100) (4. unghiul de împrăştiere θ1 tinde la zero. (4. Într-adevăr. cazul contrar fiind lipsit de sens) este nevoie ca: cos2 θ1 m2 − m2 1 2 . m2 1 × (4. 0 < θ1m < π . În condiţiile v′ în care θ1 < θ1m .99). 2 (4. m2 1 (4. În cazul în care θ1 > π . ciocnirii frontale.99) să fie pozitivă (ceea ce corespunde unei valori reale a lui v1′ . cea de-a 2-a.103) Va exista un unghi maxim de împrăştiere.101) Relaţiile (4. respectiv: v1′ = m1 − m2 v1 . în condiţiile în care considerăm semnul (+) şi. există două valori ale raportului v1 : prima valoare corespunde aşa1 numitei ciocniri razante. valoarea lui v2′ va fi: 2m1 v1 (4. Aşadar unghiul θ1m este cuprins între 0 şi unghiul θ1 nu poate fi mai mare decât Obervăm că. dacă m1 >> m2 .90) avem: v2′ 2 = Înlocuind relaţia (4. (4.97) Din ecuaţia (4. v2′ = 0 şi.

7: Ciocnire neelastică necentrală considerăm situaţia generală. v1 Înlocuind (4.110) . relaţia (4. în care masele corpurilor se modifică în timpul ciocnirii (m1′ .7).105) Deoarece m1 = m2 . Ciocnirea neelastică oblică. Ciocniri. cele două particule se îndepărtează una de cealaltă. direcţia de deplasare fiind oarecare. Calculul energiei de reacţie Să considerăm procesul de ciocnire plastică dintre un corp cu masa m1 şi viteza iniţială v1 şi un corp cu masa m2 .91) cu cos θ1 şi relaţia (4. în acest caz. (4. sau: θ1 + θ2 = (4. Să Figura 4. Să notăm cu θ unghiul pe care îl face direcţia de mişcare a primului corp după ciocnire cu cea de dinainte de ciocnire (Fig. aflat iniţial în repaus. Legea conservării impulsului conduce la egalitatea: p1 + p2 = p1′ + p2′ .105) găsim: v1 cos θ1 = v1 cos θ1 + v2′ cos (θ1 + θ2 ) . Înmulţind relaţia (4. după ieşirea din sfera de interacţiune.92) cu sin θ1 şi apoi adunându-le găsim: v1 cos θ1 = v1′ + v2′ cos (θ1 + θ2 ) .106) π .4.6. Definiţii şi clasificări 89 (d) m1 = m2 .108) (4. (4. după două direcţii care fac între ele un unghi de 90o .106) în (4.4.109) 2 Aşadar. vitezele celor două corpuri sunt v1′ > v2′ . (4. După ciocnire. adică: cos (θ1 + θ2 ) = 0.99) devine: v1′ = cos θ1 .107) (4. m2′ sunt masele corpurilor după ciocnire).

în final la SL. cel puţin pentru cel care nu este familiarizat cu acesta. însă un astfel de sistem de referinţă pare mai ”nesigur”. Fiecare din aceste variante prezintă o serie de avantaje şi inconveniente. folosind (4. Derivând relaţia (4.90 Capitolul 4. într-o primă etapă de utilizare. se transformă în: Q = = p1′ 2 p′2 p2 2p ′ p1 p2 + 1 ′ + 1 ′ − 1 ′ cos θ − 1 2m1′ 2m2 2m2 2m2 2m1 ′2 ′ 2 m p 2p1′ p1 p1 m1 1 + 1′ + 1 ′ ′ − 1 − 2m ′ cos θ 2m1 m2 2m1 m2 2 m1′ m2′ + Ec1 ′ 2 Ec1 Ec1 m1′ m1 m1 −1 − cos θ. în x2 (Fig. deci. în raport cu un eventual SL. Vom pleca de la un exemplu de mişcare uni-dimensională. sunt foarte laborioase.7 Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă Aşa cum am văzut în capitolele anterioare. m2′ m2′ (4. cu viteza centrului de masă.4. rezultatul căutat. raportarea mişcării oricărui corp se poate face.113) (4. Să ilustrăm studiul ciocnirilor în sistemul centrului de masă. Observaţiile sunt făcute din originea O ′ a lui R∗ care se mişcă. fie la acela al centrului de masă (notat SCM sau R∗ ).115) obţinem: (m1 + m2 ) vCM = m1 v1 + m2 v2 . astfel încât: (m1 + m2 ) xCM = m1 x1 + m2 x2 .8). în final. 2m1′ 2m2 2m1 (4. denumit sistemul laboratorului (notat SL sau R). SL ne oferă o cale intuitivă şi frecvent utilizată în viaţa cotidiană de a observa mişcarea unor corpuri. iar relaţiile matematice . Dinamica sistemelor discrete de particule Energia de reacţie capătă expresia: Având în vedere că p2 = 0. De multe ori. Tabloul se simplifică în mod considerabil în SCM. însă.112) care. relaţia dintre modulele impulsurilor corpurilor. aflată în repaus.116) (4. să exprimăm apoi mărimile de interes în SCM şi să revenim. Centrul de masă se află la o distanţă xCM de originea O. fie la un referenţial extern.111) 1 Q= p1′ 2 p′2 p2 + 2 ′ − 1 . O particulă de masă m1 se mişcă cu viteza v1 apropiindu-se de o altă particulă de masă m2 . înainte şi după ciocnire este: p2′ 2 = p1′ 2 + p2 − 2p1′ p1 cos θ. este convenabil să plecăm de la SL. calculele matematice necesare pentru a găsi.115) .114) ′ = Ec1 1 + Această relaţie este folosită în special în fizica atomică şi nucleară fiind cunoscută sub numele de ”formula Q”. Pentru simplificarea calculelor.111).foarte lungi şi complicate. (4. 4. ”ocolind” astfel inconvenientele utilizării sistemului laboratorului. (4.

121) Impulsul total iniţial al sistemului de particule în raport cu R∗ : p∗ = p∗ + p∗ = 0. Un observator plasat în O ′ va constata că particula 1 are o viteză: ∗ v1 = v1 − vCM = ∗ iar particula 2 – viteza v2 : ∗ v2 = v2 − vCM = 0 − vCM = − m2 µ v1 = v1 . în plus. în cazul nostru. Impulsul celor două particule.118) µ v1 . vom obţine: vCM = m1 v1 µ = v1 . m1 + m2 (4. aşa cum rezultă şi din Fig. Ţinând cont că. Considerând o ciocnire elastică unidimensională. .122) În conformitate cu legea conservării impulsului. Ox. ∗ ∗ particulele 1 şi 2 se apropie de O ′ cu vitezele v1 şi. m1 + m2 m2 (4. folosind regula triunghiului. de asemenea după aceeaşi direcţie (care poate face orice unghi θ cu cea iniţială). v2 .9: Cele două particule se apropie de O′ . înainte de ciocnire. Pentru a afla vitezele v1′ şi v2′ . Să încercăm să trecem de la SCM la SL şi să aflăm. unde se va produce ciocnirea.7.9. calculate în SCM vor fi: ∗ p∗ = m1 v1 = 1 p∗ 2 m1 m2 v1 = µv1 . şi impulsul final. vom aduna la acestea. va trebui să fie nul.117) în care am notat cu µ masa redusă a sistemului. m1 + m2 m1 m2 ∗ = m2 v2 = − v1 = −µv1 . respectiv. v2 = 0.10). viteza vCM (Fig.4. m1 v * 1 R* O'=CM v* 2 m2 x Figura 4. m1 + m2 m1 (4.119) Particulele 1 şi 2 se apropie de O ′ . imediat după ciocnire.4.4. v1′ ∗ şi v2′ ∗ . m2 (4. 1 2 (4.120) (4. Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă 91 m1 v1 R vCM O'=CM m2 v2 =0 x Figura 4. îndepărtându-se de O ′ cu vitezele. unghiurile făcute de vitezele celor două particule cu direcţia mişcării iniţiale.8: Un sistem de particule şi centrul lor de masă. în urma ciocnirii ele se vor deplasa.

Dinamica sistemelor discrete de particule y* v CM ‘ v 1* qC v‘1 q1 v CM o ‘ v 2* q2 v‘2 x. cos θC + m1 m2 (4. Ţinând cont de ecuaţia (4. raportul γ ia forma: γ= şi.129) Folosind relaţiile (4. m2 m2 (4.92 Capitolul 4.130) (4. Împărţind cele două relaţii precedente. în raport cu SCM. avem: v1′ ∗ = v1 − vCM = v1 − v1′ ∗ = µ v1 .128) (4. vom obţine: tgθ1 = v1′ ∗ sin θC sin θC = . v1′ sin θ1 = v1′ ∗ sin θC .127) (4. ′ ∗ cos θ + v v1 cos θC + γ C CM (4. x* Figura 4.123) (4. ca urmare: tgθ1 = vCM µ v1 m1 ′∗ = m µ v v1 2 1 sin θC .123) vom putea scrie: v1′ cos θ1 = v1′ ∗ cos θCM + vCM . Vitezele finale vor fi: v1′ v2′ = v1′ ∗ + vCM .126) în care am notat cu γ raportul dintre viteza centrului de masă în raport cu sistemul laboratorului şi viteza finală a corpului 1.10: Relaţiile dintre vitezele particulelor 1 şi 2 în SCM şi în SL. (4.117).125) (4.131) Să examinăm acum câteva cazuri particulare: . m1 µ m2 − µ v1 = v1 .124) proiectând pe cele două axe relaţia (4. = v2′ ∗ + vCM .129) şi (4.117).

aflată în repaus. (4. sau proton-neutron (m1 = m2 ).7. În experienţele lui Rutherford. dacă forţa de interacţiune este una de tip repulsiv.4. atât în SCM. mişcarea unei particule de masă m1 în câmpul repulsiv al unei particule ţintă de masă m2 >> m1 . Particulele difuzate erau detectate folosind un detector cu scintilaţie. Aurul a fost utilizat datorită maleabilităţii şi ductilităţii sale excepţionale.1910 de către Rutherford şi studenţii săi Geiger şi Mardsen. în continuare. experienţele lui Rutherford au demonstrat că sarcina pozitivă a nucleului este concentrată într-un corp cu masă considerabilă (practic întreaga masă a atomului). Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă 93 (a) Cazul ciocnirii proton-proton. într-o incintă vidată s-a introdus o sursă radioactivă plasată într-o incintă absorbantă. folosind ca particule proiectil. 7 .11) sub forma unui fascicul incident pe o foiţă din Au. în SL. tgθ1 ∼ = cos θC adică unghiul de împrăştiere are aceeaşi valoare. O astfel de experienţă (rămasă celebră în fizică) a fost efectuată în 1909 . particule α.131) va conduce la relaţia: sin θC = tgθC ⇒ θ1 ≃ θC .131): C C 2 sin θ2 cos θ2 sin θC θC (4. În conformitate cu relaţia (4.133) 2 Deoarece în SCM. iar ca particule ţintă . Experimentele lui Rutherford au demonstrat că masa nucleului este concentrată într-o regiune spaţială cu dimensiuni mai mici de 10−14 m (în timp ce dimensiunile atomului sunt de cel puţin 10000 ori mai mari). θ1 = (b) Cazul ciocnirii unei particule-proiectil cu o ţintă de masă mult mai mare (m2 >> m1 ). comparabilă cu câteva diametre atomice. este o hiperbolă. purtător al unei sarcini pozitive importante.1 Un exemplu de ciocnire elastică intermediată de câmp: împrăştierea Rutherford Aşa cum am constatat în capitolul dedicat mişcării punctului material într-un câmp central de forţe. 2 θC 1 + cos θC 2 2 cos 2 adică θC .7. indiferent de valoarea lui θC . iar traiectoria.132) tgθ1 = = = tg . el poate fi tras în foiţe cu o grosime foarte mică. cât şi în SL. rămâne mic. excentricitatea traiectoriei este întotdeauna pozitivă. θ1 . θC poate avea orice valoare cuprinsă între 0 şi π.134) 4.131) rezultă că unghiul de împrăştiere.4. care era reprezentat de o plăcuţă dintr-un material ce emite un mic impuls luminos atunci când este lovit de o particulă rapidă încărcată electric. care lăsa să iasă particule α printr-un canal îngust (vezi Fig. apoi nuclee de Au7 . Să examinăm. θ1 poate fi maximum π 2. În acest caz. Aşa cum vom vedea ulterior. (4. ecuaţia (4. Din relaţia (4.iniţial nuclee de Fe. (c) Cazul ciocnirii cu o ţintă de masă mai mică decât masa particulei – proiectil (m1 > m2 ).

rezultatul net al procesului de ciocnire. 4πε0 r 2 (4. în 1911. Mărimea b este.135) unde Q1 = 2e este sarcina electrică a particulei α iar Q2 = Ze este sarcina nucleului de Au (e fiind sarcina elementară: e = 1. forţele-perechi de interacţiune sunt de natură coulombiană. Faptul că cea mai mare fracţiune din fluxul de particule α proiectil trec nedeviate prin foiţa de Au şi că cele difuzate sunt împrăştiate la unghiuri mari arată că particulele α au fost împrăştiate. Venind de la o distanţă mare. b) Dependenţa numărului de particule difuzate de unghiul de difuzie θ. viteza acesteia rămânând constantă ca valoare.4. Aşa cum rezultă şi din graficul din Fig. se apropie de acesta cu o viteză v0 şi un impuls iniţial p0 = mv0 . 609 × 10−19 C).4. α. Pe durata ciocnirii. particula α se deplasează rectiliniu şi uniform. fiind de forma: F = 1 Q1 Q2 . În punctul de apropiere maximă de m2 . acest proces de ciocnire prin intermediul câmpului.11b. particula are viteza minimă (vezi Fig. forţa ce acţionează asupra particulei α fiind de tip central. după ciocnire8 . cea mai mare parte dintre particulele α proiectil trec prin foiţă practic nedeviate. a modelului planetar al atomului. Să analizăm din punct de vedere teoretic. traiectoria sa devenind un arc de hiperbolă. nucleul de Au rămânând în permanenţă în O .11: a) Schiţa dispozitivului experimental al lui Rutherford. Considerăm că nucleul difuzant se află în repaus. de fapt. Pe măsura apropierii de un nucleu de Au. traiectoria lui m1 în SL va fi simetrică în raport cu Ox. particula α îşi reduce viteza. la distanţa b faţă de centrul difuzant (m2 ). parametrul de ciocnire. 8 Această afirmaţie este corectă în măsura în care m2 >> m1 . Dacă între ţintă şi proiectil nu ar exista interacţiune.12). pe centre de difuzie de mici dimensiuni.12) şi că o particulă-proiectil. În concluzie.94 Capitolul 4. De fapt. Evident. în care este concentrată sarcina pozitivă a atomului. după cum deja cunoaştem. cu viteza v0 . mijlocit de forţele coulombiene. Deoarece unghiul măturat de r în unitatea de timp depinde doar de modulul lui r. în originea unui sistem de axe xOy (Fig. aceste experimente au condus la propunerea de către Rutherford. traiectoria particulei α ar rămâne o dreaptă. acolo unde nu există practic efecte măsurabile ale forţelor coulombiene. într-o manieră simetrică cu ceea ce se întâmplase anterior. constă doar în modificarea direcţiei de mişcare a particulei α.4. dar o mică fracţiune din ele sunt împrăştiate la unghiuri de 90o sau chiar mai mari. Dinamica sistemelor discrete de particule N sursã de particule a Foiþã de Au Detector cu scintilaþie Lunetã Suport Spre pompa de vid (a) O 100 (b) q( ) O Figura 4. urmând apoi să fie accelerată de aceeaşi forţă coulombiană.

7. p şi ∆p.12: a) Împrăştierea unei particule α pe un nucleu difuzant de Au în repaus în SL. b) orientarea vectorilor p0 .4. p . Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă 95 y v0 m1 F r j m2 v2=0 q rmin A q m1 Fx x v0 m1 b (a) D(mv) p0 j O (b) Figura 4.

una paralelă cu Ox.143) (4. această variaţie a impulsului particulei α trebuie atribuită impulsului forţei coulombiene. Ca urmare ∆p = adică: ∆p = 2mv0 sin Fx dt = F cos θ · dt. (4. 4πε0 v0 b (4. Dinamica sistemelor discrete de particule momentul cinetic al lui m1 în raport cu O se conservă: J = mv0 b = mr 2 fi: mărimea lui ∆p fiind: ∆ (mv) = p − p0 .136) vom avea: ∆p = = θ2 Q1 Q2 cos θdθ = 4πε0 v0 b θ1 Q1 Q2 (sin θ2 − sin θ1 ) . Vom descompune această forţă în două componente.145) 2 2 2 π ϕ ϕ sin θ1 = − sin − = − cos . Cum: π ϕ ϕ sin θ2 = sin − = cos .139) Deoarece hiperbola traiectorie este simetrică în raport cu Ox. dt (4. Q1 Q2 ϕ cos . 2πε0 v0 b 2 (4.4. r2 (4. variaţia ∆p a impulsului particulei α în urma ciocnirii va ϕ .147) .12b. respectiv după ciocnire.96 Capitolul 4. ∆p = 2mv0 sin (4.142) (4.141) (4. este egal şi de semn opus cu impulsul forţei în cea de-a doua parte a ciocnirii. în prima parte a ciocnirii (până când m1 ajunge în punctul A).136) Aşa cum rezultă din Fig.140) ϕ 1 = Q1 Q2 2 4πε0 Înlocuind pe r 2 din relaţia (4. cos θ dt. (4. astfel încât Fy dt = 0. astfel încât: ∆p = F dt = Fx dt + Fy dt. (4.146) 2 2 2 rezultă că: ∆p = (adică nu există un recul al acestuia).144) în care θ1 = (π − ϕ)/2 şi θ2 = π − ϕ/2 reprezintă valorile lui θ înainte. alta cu Oy. impulsul forţei Fy .138) 2 Conform teoremei variaţiei impulsului.137) dθ = const. (4.

149) exprimă dependenţa unghiului de împrăştiere ϕ de energia cinetică iniţială v0 . r2 = (1 + t2 )ˆ + (2 + 5t)ˆ. O particulă cu masa m1 =1g şi viteza v1 = 3ˆ − 2ˆ ciocneşte plastic o particulă cu masa x y m2 = 1g şi viteza v2 = 4ˆ − 6ˆ. Dacă fluxul de particule α este monoenergetic.149) Ecuaţia (4. Probleme Aşadar: 2mv0 sin şi. m2 = 3kg. O particulă de masă m1 ciocneşte elastic. x y m3 = 5kg. b fiind considerat parametru. r3 = (1 + 2t2 )ˆ + 4t2 z . Să se găsească. x y z 3.4. pentru sistemul de puncte materiale având următoarele caracteristici: ˆ y z m1 = 1kg. (c) impulsul sistemului. Rezultatele experimentale ale lui Rutherford l-au condus pe acesta să evalueze dimensiunile nucleului ca fiind atât de mici . 2 2πε0 v0 bm (4. o particulă de masă m2 aflată în repaus. astfel că energia cinetică a sistemului creşte de η = 1. . difuzate între unghiurile ϕ şi ϕ + dϕ. r1 = 2t2 x + 3tˆ + 4ˆ. ca urmare: tg 97 ϕ Q1 Q2 ϕ = cos 2 2πε0 v0 b 2 (4. de asemenea.5 ori.8 Probleme 1.8. (b) viteza centrului de masă. Pentru ce unghi de împrăştiere impulsul particulei de masă m1 se înjumătăţeşte? 4.148) ϕ Q1 Q2 = .la scara atomului încât acesta să fie considerat punctiform. 2. 4. Răspuns: v = 1ˆ + 2ˆ − 4ˆ. x ˆ (a) poziţia centrului de masă. v = 4. Calculaţi vectorul viteză a particulei nou formate şi y z mărimea acestuia. 6m/s. dependenţa numărului de particule difuzate în funcţie de unghiul α. Un obuz care se deplasează cu viteza v = 500 m/s se dezintegrează în trei fragmente identice. considerând că mişcarea are loc într-un sistem de referinţă inerţial. putem găsi. (d) energia cinetică. Aceasta presupune aflarea numărului de particule care au parametrul de ciocnire cuprins între b şi b + db. Care este viteza maximă vmax a unui fragment? Răspuns: vmax = v(1 + 2(η − 1)) = 1km/s. la momentele de timp t = 0s şi t = 10s. cu viteza iniţială v0 .

.

substanţa poate fi aproximată foarte bine ca un mediu continuu. cu moleculele dintr-un cm3 de aer. După cum este cunoscut. De aceea. este de aproximativ 3 × 1019 . substanţa având întotdeauna o anumită structură. să examinăm câteva exemple: Numărul de molecule dintr-un cm3 de aer. în marea majoritate doar modelul de mediu continuu poate da un răspuns satisfăcător privind proprietăţile unor astfel de corpuri. materia se prezintă sub două forme. într-un mm3 de substanţă sunt aproximativ 1020 atomi. 7 vor fi înlocuite aici prin integrale. un număr enorm de particule. Pentru a înţelege criteriile care ne permit să atribuim unei substanţe calificativul de mediu continuu. al gazelor. În cazul unui corp cu distribuţie continuă sumele care apar în relaţia (5. centrul de masă al unui sistem de puncte materiale este un punct reprezentativ al unui sistem discret (în cazul nostru – continuu) de puncte materiale. În măsura în care un corp poate fi considerat o distribuţie practic continuă de substanţă şi putem admite continuitatea în sens matematic a mărimilor fizice ce caracterizează proprietăţile fizice. Dintre acestea. în anumite circumstanţe. de fapt.Capitolul 5 Modelul de mediu continuu În capitolul anterior am trecut în revistă proprietăţile fizice ale sistemelor de particule cu un număr finit de componente. într-un volum pe care noi îl privim ca fiind infinitezimal din considerente practice există. Este cazul mediilor condensate (lichide şi solide).2 a Părţii I a acestui manual. se situează la aceeaşi distanţă faţă de o axă în timpul rotaţiei etc. dar şi. Admiţând că diametrul unei molecule de N2 sau O2 din aer este de 3 Angstr"om. Substanţa reprezintă o formă discretă de existenţă a materiei. În ciuda structurii discrete. Aşa cum am văzut în Secţiunea 5. sumele care apăreau în Cap. am putea construi un "lanţ" cu lungimea de 3 × 1019 × 3 × 10−10 m= 9 × 109 m= 9 milioane de km!!! Chiar şi cu moleculele dintr-un mm3 am putea construi un "lanţ" continuu pe distanţa Bucureşti-Pekin! În cazul corpurilor solide sau lichide. Toate aceste particule sunt indiscernabile între ele: au aceleaşi coordonate spaţiale. rezultă că. Deşi un astfel de model reprezintă un pas înainte în înţelegerea mişcării unor corpuri cu proprietăţi mai apropiate de ale celor din lumea reală.7) din secţiunea 99 . în condiţii normale de presiune şi temperatură. într-o multitudine de situaţii. substanţa şi câmpul. doar câmpul reprezintă forma strict continuă.

masa poate fi distribuită într-un strat subţire pe o suprafaţă.5) Derivând în raport cu timpul relaţiile (5. (5. în cazul ecuaţiei (5.1). în situaţiile în care masa este distribuită pe o singură dimensiune. Modelul de mediu continuu rCM = i=1 mi ri È mi = 1 m N mi ri i=1 se vor înlocui prin integrale.6) .1) este echivalentă cu 3 ecuaţii scalare: xCM = yCM zCM 1 m 1 = m 1 = m xρdV yρdV zρdV (5. În acest caz folosim densitatea superficială de masă. cu alte cuvinte.5) se obţine expresia vitezei centrului de masă.1): vCM = 1 m vdm (5. În unele cazuri.4) sau (5. sub forma unui fir subţire şi lung. dS (5.2) în care ρ este densitatea volumică de masă a sistemului.1) se înlocuieşte cu: ÊÊÊ rCM = ÊÊÊ rσdS 1 = σdS m rσdS (5. λ: λ= şi: rCM = Ê dm ⇒ dm = λdl dl rλdl 1 = λdl m rλdl (5. De exemplu.3) În acest caz relaţia (5. relaţia de definiţie a lui rCM va conţine densitatea liniară de masă.100 sus-amintită: ÈN Capitolul 5. definită ca: σ= dm ⇒ dm = σdS.1) Ecuaţia (5.4) În mod similar. poziţia centrului de masă va fi descrisă de vectorul: ÊÊÊ rCM = ÊÊÊ rdm 1 = dm m rρdV (5.

În general.1. din care este constituit corpul: m= V dm = V ρ (x. Derivând apoi relaţia (5. vom trece în revistă aceleaşi mărimi fizice care au fost prezentate în capitolul dedicat sistemelor discrete de puncte materiale. (5.8) Acesta înseamnă că şi în cazul sistemelor continui. dm. Vom încerca să găsim expresiile mărimilor fizice specifice sistemelor cu distribuţie continuă de masă.7) Aceasta înseamnă că impulsul sistemului poate fi înlocuit cu impulsul centrului de masă. v. încât toate particulele din interiorul volumului elementar dV să aibă aceleaşi coordonate şi aceeaşi viteză instantanee.11) Este momentul acum să răspundem la întrebarea: ce dimensiuni şi ce formă trebuie să aibă un astfel de volum elementar dV ? Răspunsul este: dV trebuie să fie atât de mic. impulsul sistemului se va calcula ca suma vectorială a impulsurilor maselor elementare: p= V dm · v = vρdV.1 Masa unui sistem continuu Masa unui sistem cu distribuţie continuă este egală cu suma maselor elementare. y. toate particulele constituente au a priori aceeaşi viteză. În mişcarea . (5. (5. În cazul unui corp omogen: m=ρ V fiind volumul total al corpului.5. caz în care corpul este denumit neomogen din punctul de vedere al masei.9) Mărimea fizică ρ = dm/dV reprezintă densitatea volumică de masă. vom obţine: ˙ ˙ mvCM = maCM = psist = F ext . În mişcarea de translaţie a unui corp real. sau poate avea valori diferite în zone diferite ale corpului. V dV = ρV. z) dV (5. densitatea ρ poate fi aceeaşi în orice punct al mediului continuu (caz în care se spune că corpul este omogen). deducem şi în acest caz că: mvCM = psist.10) 5. În continuare. asupra căruia se consideră că acţionează rezultanta F ext a forţelor exterioare (rezultanta forţelor interioare sistemului este – şi aici – nulă). Masa unui sistem continuu 101 Cum integrala din membrul drept al ecuaţiei precedente reprezintă impulsul total al sistemului.2 Impulsul unui sistem continuu Impulsul este o mărime fizică vectorială. ca urmare.7) în raport cu timpul. 5. mişcarea de translaţie a acestora poate fi descrisă de mişcarea centrului de masă. (5.

de exemplu.aşa cum vom vedea ulterior . ds (5. Modelul de mediu continuu de rotaţie. vom exprima pe dV în coordonate cilindrice dV = ρdρdϕdz (5. ca urmare simetria şi forma lui dV trebuie să fie în concordanţă cu simetria şi forma corpului macroscopic. În ceea ce priveşte forma unui astfel de volum elementar.1: Un model pentru calculul câmpului gravitaţional Γ creat într-un punct A pe axa unui inel.13) şi.12) Dacă corpul de studiat are o simetrie cilindrică. Dacă.3.15) T dG dG x .102 Capitolul 5. 5. vom folosi coordonate carteziene: dV = dxdydz (5. Densitatea liniară de masă a inelului. P dj R O L l a dGII A Figura 5.1). însă . în sfârşit. câmpul gravitaţional (sau electric) creat de un sistem de puncte materiale (sau de sarcini electrice) se obţine prin însumare vectorială a câmpurilor elementare create de fiecare sarcină elementară gravitaţională (sau electrică) conţinută în volumul elementar dV. nu există o ”reţetă” generală de calcul. trebuie avut în vedere că un volum dV constituie o ”cărămidă” din ”construcţia” corpului. pentru un corp cu simetrie rectangulară. de aceea vom ilustra aceste operaţii recurgând la câteva exemple. dorim să exprimăm impulsul unui corp cu simetrie sferică pentru exprimarea lui dV ne vom folosi de coordonatele sferice: dV = r 2 sin θdrdθdϕ (5.una mai mică (particulele de pe axa de rotaţie se află chiar în repaus!).particulele de la periferia corpului au o viteză mai mare. 5. λ. iar cele mai apropiate de axa de rotaţie .14) 5.1 Câmpul şi potenţialul gravitaţional pe axa unui inel Să considerăm un inel omogen construit din sârmă subţire. este o mărime constantă: λ= dm .3 Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă Ca şi impulsul. având masa m şi raza R (Fig. Întrucât sumarea vectorială este o operaţie mult mai dificilă decât cea scalară.

un maxim al intensităţii câmpului gravitaţional într-un punct x în care: dΓA R = 0 ⇒ x0 = √ dx 2 Graficul funcţiei Γ (x) este prezent în Fig. trebuie să recurgem la metoda analitică. • va exista.17) l şi dm dΓ⊥ = dΓ sin α = γ 2 sin α. Ca urmare: ΓA = dΓ = γ l2 dm cos α (5. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă 103 unde ds = Rdϕ este un element de lungime (de arc) a inelului.20) ΓA = γ Se constată că: mx (x2 + R2 ) 2 3 (5.3. Un astfel de element din vecinătatea punctului P (Fig.21) • pentru x = 0. Γ → 0. rezultă că: γλRx 2π 3 2 (x2 + R2 ) 0 dϕ (5.5. 5. deci intensitatea câmpului gravitaţional în centrul inelului este zero. iar λ = m/2πR.16) l Vectorul dΓ are originea în A şi este îndreptat spre P. dΓvert şi una perpendiculară pe axă. cos α = x/l. Vom descompune pe dΓ într-o componentă paralelă cu axa inelului. Pentru calculul lui Γ total va trebui să adunăm vectorial câmpurile elementare create în A de toate masele elementare de pe circumferinţa inelului. Γ = 0. de masă dm = λdl se comportă practic. Întrucât avem o infinitate de vectori (infinitezimali) dΓ. pentru a calcula câmpul gravitaţional rezultant. l = ΓA = adică: √ x2 + R2 . dΓ⊥ : dm dΓ = dΓ cos α = γ 2 cos α (5. suma perechilor dΓ⊥ de componente ale câmpului va fi 0. 5. vectorii dΓ creaţi de aceste mase elementare de pe inel se ”aşează” pe generatoarele unui con cu vârful în A.18) l Având în vedere că inelul circular este compus din perechi diametral opuse de elemente de masă. dm şi dm′ . . De fapt. • pentru x → ∞.19) Cum dm = λds = λRdϕ. prin urmare. (5.2.1). ca şi un punct material: câmpul gravitaţional creat de el în punctul A va avea intensitatea: dm dΓ = γ 2 (5.

24) Constatăm. 5. A al acesteia. Γ(x) şi a potenţialului gravitaţional.104 G Capitolul 5.26) .22) (5.2 Calculul câmpului şi al potenţialului gravitaţional create de o distribuţie sferică de masă (a) Cazul sferei goale Să considerăm acum o masă m distribuită pe o suprafaţă sferică (sferă goală) de rază R. Potenţialul gravitaţional creat în A de acelaşi element de masă dm al inelului este: dVg = −γ sau: dVg = −γ dm λds mRdϕ = −γ = −γ l l 2πl. vom împărţi suprafaţa sferică în ”inele” cu centrul pe dreapta OA. Modelul de mediu continuu A G(x) -R 2 R x 2 V (x) g V(0) Figura 5.3. Pentru aceasta. Vg (x) create de un inel circular de masă m şi rază R. aşadar. situată distanţa r de centrul sferei (Fig.23) Potenţialul gravitaţional total în punctul A va fi: Vg (A) = −γ iar în centrul inelului: Vg (0) = −γ m R (5. de lăţime Rdθ şi de rază R sin θ.25) mR √ 2π R2 + x2 2π 0 mR dϕ = −γ √ R2 + x2 (5. Cum suprafaţa unui astfel de ”inel” este: dS = 2πR sin θRdθ = 2πR2 sin θdθ. (5.3). că potenţialul gravitaţional are valoarea maximă în centrul inelului şi descreşte monoton de-a lungul axei acestuia. mRdϕ √ 2π R2 + x2 (5. în puncte de pe axul acestuia. 5. Să calculăm intensitatea câmpului gravitaţional creat de această masă într-un punct exterior.2: Dependenţa de distanţă a intensităţii câmpului.

iar densitatea superficială de masă pe suprafaţa sferei: σ= masa elementară a unui ”inel” va fi: dmi = σdS = M M · 2πR2 sin θdθ = sin θdθ. 4πR2 (5. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă 105 P dq q B R O C r l a A Figura 5.28) M .30) Procedând la fel ca şi în cazul inelului din secţiunea precedentă. în exteriorul acesteia. rezultă că: ΓA = dΓA = γM 4π sin θ cos αdθdϕ l2 M sin θ cos αdθdϕ. vom proiecta pe dΓA după direcţia OA şi.27) Masa unui element de inel va fi o fracţiune dϕ/2π din dmi : dm = dϕ M M · sin θdθ = sin θdθdϕ 2π 2 4π (5. perpendicular pe OA : dΓA dΓA⊥ Cum: dΓA⊥ = 0. 2 4πR 2 (5. respectiv.3: Un model pentru calculul câmpului creat de o distribuţie sferică de masă m.31) .5. 4πl2 = dΓA cos α = (5. 4πl2 M = dΓA sin α = sin θ sin αdθdϕ.3.29) Valoarea câmpului creat de un element de inel în punctul A va fi: dΓA = γ dm M sin θdθdϕ =γ 2 l 4π l2 (5.

dl 2rR rR (5. ΓB . Aşadar: ΓB = γM 8πr 2 R r+R R−r r 2 + l 2 − R2 dl l2 2π 0 dϕ Prima dintre cele două integrale din relaţia de mai sus este zero. Acest rezultat îi aparţine lui Newton şi a constituit unul din primele sale succese în construcţia teoriei gravitaţiei clasice. plasat în exteriorul sferei goale.32) (5.35) r+R r 2 + l2 − R2 2π γM · dl dϕ. indiferent de poziţia elementului de masă pe sferă. 2rl (5.34) r 2 + l 2 − R2 2rl r 2 + l 2 − R2 . Vom schimba doar limitele de integrare: cel mai îndepărtat ”inel” în raport cu punctul B se află la distanţa lM = R + r. Cu alte cuvinte. este: ΓA = γ M r2 (5. Modelul de mediu continuu Aplicând de două ori teorema cosinusului în triunghiul OP A.33)obţinem: − sin θ dθ 2l ldl =− ⇒ sin θdθ = . care a condus la relaţia (5.33) deoarece r şi R sunt constante. Ţinând cont de relaţiile (5.36).34).31) devine: ΓA = Deci: γM 4π r+R r−R ldl r 2 + l2 − R2 · dϕ. câmpul gravitaţional are aceeaşi valoare ca şi când întreaga masă a sferei ar fi concentrată în centrul acesteia. rR 2rl3 (5.36) ΓA = γM 4r 2 R r+R r−R r 2 − R2 γM dl + 1 dl = 2 · 4R 2 l 4r R (5. aşadar: ΓB = 0 (5.la distanţa lm = R − r. întrucât acelaşi rezultat s-ar obţine dacă întreaga masă a sferei ar fi concentrată în centrul O al acesteia. iar cel mai apropiat . Să calculăm acum intensitatea câmpului gravitaţional într-un punct din interiorul sferei goale. în punctul A. 8πr 2 R r−R l2 0 deoarece însumarea după ϕ este independentă de cea după l.39) . relaţia (5. Notând acest punct cu B. va putea fi calculată folosind un raţionament similar cu cel precedent.106 Capitolul 5. pentru toate punctele din interiorul unei astfel de mase distribuite pe o suprafaţă sferică (indiferent de raza acesteia!).37) Prin urmare. intensitatea câmpului creat de masa M plasată pe suprafaţa sferică. putem scrie: cos α = cos θ = Derivând relaţia (5. Aşadar: ΓA = (5.32) şi (5.38) Acesta reprezintă un rezultat cu totul remarcabil. intensitatea câmpului gravitaţional.

Graficul care exprimă dependenţa Γ (r) este prezentat în Fig. potenţialul gravitaţional creat de aceeaşi masă elementară. Potenţialul creat de masa elementară dm în punctul A din exteriorul sferei va fi: dM M = −γ sin θdθdϕ (5.3.42) r Am obţinut şi în acest caz un rezultat la fel de interesant: Ca şi intensitatea câmpului gravitaţional. ţinând cont de ecuaţia (5. M . potenţialul gravitaţional Vg are aceeaşi valoare cu potenţialul pe suprafaţa sferei. plasată în centrul acesteia. A se nota discontinuitatea funcţiei Γ(r) în punctul r = R. 5. intensitatea câmpului gravitaţional în interiorul unei sfere goale este nul.43) adică în orice punct interior. în continuare.41) Potenţialul creat în A de masa de pe întreaga sferă va fi: Vg (A) = −γ deci: M 4πrR r+R r−R 2π dl 0 dϕ = −γ M (r + R − r + R) 2rR M (5.4: Dependenţa Γ(r) pentru cazul unei mase M .5. distribuite uniform pe o suprafaţă sferică de rază R. . potenţialul gravitaţional creat de o suprafaţă sferică în exteriorul sferei are aceeaşi valoare ca şi cel creat de o masă punctiformă. Prin urmare. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă G 107 gM/R 2 1/r 2 O R r Figura 5. B.4. în puncte din exteriorul sferei. Să calculăm.34): dVg = −γ M ldl dϕ 4π lrR (5. În ceea ce priveşte punctele din interiorul sferei: Vg(A) = −γ Vg (B) = −γ M 4πR r+R r−R 2π dl 0 dϕ = −γ M R (5.40) dVg = −γ l 4πl sau.

iar Γ se află în pasul al doilea. fiecare din aceste pături comportânduse ca o suprafaţă sferică.38) şi (5. (5. De aceea. Ca o primă modalitate de abordare a problemei. folosind relaţia (5.46) se poate afla Γ (r).45) (5.108 Capitolul 5.44) . în coordonate sferice se reduce la: Γ=− Rezultă că: Vg = − Γ · dr. Graficul dependenţei Vg (r) este reprezentat în Fig. dr (5. mai întâi să se calculeze Vg (r). folosind relaţia (5. dimpotrivă. Aşa cum am constatat în această secţiune.43) sunt legate prin relaţia de legătură dintre câmp şi potenţial: Γ = −gradVg = −∇Vg . de multe ori se preferă ca. 5.5. se poate afla direct dependenţa Vg (r) . în continuare.46). care este o mărime scalară. respectiv (5. calculul dependenţei Γ (r) este ceva mai dificil (datorită necesităţii sumării vectoriale).5: Dependenţa Vg (r) pentru cazul unei mase M distribuite uniform pe o suprafaţă sferică de rază R. Întrucât fiecare astfel de pătură dVg .45). vom considera sfera formată dintr-o infinitate de pături sferice de grosime infinitezimală dR.39) şi (5.42). Observaţie: Relaţiile (5. dacă se cunoaşte dependenţa Γ (r). la care ne-am referit în secţiunea (a). care. având o distribuţie omogenă de masă (densitatea volumică de masă este aceeaşi în orice punct din volumul sferei).46) Aceasta înseamnă că. dependenţele Γ (r) şi Vg (r) vom considera sfera plină. Dacă. se cunoaşte dependenţa Vg (r) . (b) Cazul sferei pline Vom analiza. Modelul de mediu continuu O R r 1/r -gM/R Figura 5. folosind relaţia (5.

3. aşa cum am arătat în secţiunea (a). de aceea a fost scoasă factor comun de sub semnul integralei. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă sferică crează într-un punct din exteriorul sferei câmpul gravitaţional de intensitate: dΓ = γ dM r2 M r2 109 (dm fiind masa păturii sferice). deoarece punctul B. Câmpul gravitaţional creat în B este. 5. ca şi toate punctele din zona nehaşurată în Fig.6: Un model pentru calculul intensităţii câmpului gravitaţional în interiorul unei sfere de rază R. putem scrie relaţia: ρ= ca urmare: mi = m 3m mi 3Mi = . de fapt.50) .49) (5. Aşadar şi în cazul unei sfere pline. (vezi Fig.6 se află în interiorul acestor pături. 3 V 4πR Vi 4πrB 3 rB m.4) câmpul Γ în interiorul unei pături sferice este nul. 5. Toate păturile sferice din exteriorul sferei de rază r (r > rB ) vor crea în B un câmp nul. urmând un raţionament similar. datorat tuturor păturilor sferice de rază 0 < r < rB . în continuare. Să presupunem o suprafaţă sferică de rază arbitrară rB (0 < rB < R) ca în Fig. Ori. câmpul şi potenţialul gravitaţional în interiorul sferei pline. câmpul creat într-un punct din exteriorul acesteia este egal cu câmpul pe care l-ar crea întreaga masă M a sferei. dacă ar fi plasată în centrul sferei: Vg = −γ M r (5.47) În relaţia anterioară am ţinut cont că r = OA este constant pentru toate păturile sferice.48) Să analizăm. dacă ar fi concentrată în centrul acesteia. care trece prin punctul B. M O R r B A Figura 5. câmpul creat în A de întreaga sferă de masă M va fi: Γ= V dΓ = γ r2 dm = γ (5. adică de masa mi din interiorul sferei de rază rB . R3 (5. acolo unde dorim să calculăm intensitatea câmpului. Evident. 5.6. vom găsi că şi potenţialul gravitaţional creat de sfera plină într-un punct oarecare din exteriorul sferei va avea aceeaşi valoare ca şi câmpul creat de aceeaşi masă M.5. Cum ρ este constant. ρ= = 3 .

. Aşadar: R R r LB→∞ = − în care: r interior Fg · dr − exterior Fg · dr. R3 M · m0 . (5.6.7. că. intensitatea câmpului gravitaţional M creşte liniar de la zero (în centrul sferei) la valoarea ΓS = γ R2 . pentru a calcula Vg (B) .52) interior Fg =γ M · m0 r. r2 iar: exterior Fg =γ m0 fiind masa corpului de probă. deci pe suprafaţa sferei.7: Dependenţa Γ(r) pentru cazul unei mase M . în interiorul sferei pline.110 Aşadar: ΓB = γ Capitolul 5. potenţialul gravitaţional reprezintă lucrul mecanic efectuat împotriva forţelor de atracţie gravitaţională. Pentru calculul dependenţei Vg (r) în interiorul sferei pline ne vom folosi de definiţia potenţialului. Graficul funcţiei Γ (r) este prezentat în Fig. Aşa cum cunoaştem deja. G gM/R 2 1/r 2 r O R Figura 5. 5. Modelul de mediu continuu mi mr 3 m = γ 2 B3 = γ 3 rB 2 rB rB R R (5. atunci când rB = R. distribuite în volumul unei sfere de rază R. prin urmare. va trebui să calculăm: (i) lucrul mecanic necesar pentru a transporta o sarcină unitate din punctul B până pe suprafaţa exterioară a sferei. Referindu-ne la Fig. pentru a deplasa o sarcină gravitaţională (masă) dintr-un punct (în care se evaluează Vg ) până la infinit.51) Constatăm. la care să adăugăm: (ii) lucrul mecanic pentru deplasarea aceluiaşi corp de probă de masă unitate de la suprafaţa sferei până la infinit. 5.

I2 . aşa cum am făcut-o pe parcursul acestei secţiuni.54) (5. înainte de a le publica în cartea sa Principiile. aflat în imediata vecinătate a suprafaţa Pământului. Newton a aşteptat 18 ani pentru a verifica rezultatele teoriei sale. Ca orice fizician riguros.56) Între O şi A. conform relaţiei (5. Pentru a produce o demonstraţie riguroasă. Newton a trebuit să-şi construiască inclusiv ”instrumentele” de lucru . va fi: M m0 dr = −γ 2 r R r Cu aceste rezultate putem să scriem expresia lui Vg (B): I2 = −γM m0 LB→∞ M M = −γ 3 R2 − r 2 − γ m 2R r M Vg (B) = −γ 3 3R2 − r 2 2R Conform relaţiei (5.calculul diferenţial şi integral. ecuaţia Vgint (r) fiind de gradul II.3.56) potenţialul variază după o lege parabolică. Newton. Observaţie: Calculul intensităţii câmpului gravitaţional şi al forţei gravitaţionale resimţită de un corp plasat în exteriorul sferei la distanţa r a fost făcut pentru prima oară de I. potenţialul în centrul sferei pline va fi: Vg (B) = 3 M Vg (0) = − γ = −1. .8. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă Prima integrală din relaţia (5.53) (5. acesta arătând ca în Fig. dar nu demonstrat riguros. V g r 1/r 2 -gM/R punct de inflexiune r 2 -1.5.8: Dependenţa potenţialului Vg (r) creat de o sferă plină de masă M şi rază R. 5. Explicaţia faptului că un corp. 5Vg (A) 2 R ∞ 111 M · m0 R3 R r rdr = −γ m0 M R2 − r 2 2R3 (5.55) (5. Cu aceste concluzii putem reprezenta graficul Vg (r) .51) va avea valoarea: I1 = −γ iar a 2-a integrală. cade după o dreaptă care trece prin centrul Pământului (cu alte cuvinte că Pământul se comportă în astfel de cazuri ca şi un punct material plasat în centrul său) a fost doar intuit de Newton în momentul când a construit teoria gravitaţiei.5gM/R Figura 5.55).

Γp . aşa cum vom vedea în cele ce urmează. ˆ r2 (5.9: (a) o suprafaţă gaussiană zonei din jurul punctului P. orientat spre exterior. Să considerăm. E= m er .57) 1 q er ˆ (5. De fapt. 5. această lege este valabilă în toate cazurile în care forţa de interacţiune este invers proporţională cu r 2 (aşa cum este cazul cu forţele de natură gravitaţională sau coulombiană).112 Capitolul 5. Această suprafaţă (Fig. Să considerăm o masă m plasată în interiorul unei suprafeţe închise de formă arbitrară care înconjoară această masă – sursă de câmp. n. Dacă atribuim suprafeţei elementare dS un versor al normalei. la cazul câmpului gravitaţional.58) 4πε0 r 2 Ne vom limita discuţia. sau de o sarcină q este dat de relaţia: Γ (r) = −γ respectiv. Modelul de mediu continuu 5. în cele ce urmează.9) se numeşte suprafaţă gaussiană. El se poate descompune în două componente. aceasta poate fi scrisă sub forma: dS =dS · n ˆ (5. pe această suprafaţă ( ) un element de suprafaţă dS. paralelă cu aceasta. se spune că am ˆ vectorizat suprafaţa dS.59) È Intensitatea câmpului gravitaţional din orice punct P de pe suprafaţa dS are expresia (5. cum este adeseori numită) lui Gauss.4 Legea (teorema) lui Gauss O a doua abordare a problemei examinate în secţiunea anterioară se bazează pe legea (sau teorema. (b) un detaliu (bi-dimensional) al Figura 5.60) . După cum este cunoscut. Fluxul vectorului Γ prin suprafaţa dS este: dφ = Γp + Γn · dS = Γp · dS + Γn · dS (5.58). Teorema lui Gauss este utilă în toate situaţiile legate de calculul intensităţii câmpului gravitaţional (sau electric). iar utilizarea ei conduce la simplificarea calculelor. intensitatea câmpului creat într-un punct situat la o distanţă r de o masă m. respectiv. Ca mărime vectorială. Γn normală pe dS şi. dS Gp G ^ n P dS q ^ n q P dS r m Gn dW q dSn dS (a) È (S) m (b) ce înconjoară o masă m.

Având în vedere (vezi Fig. . Legea (teorema) lui Gauss Deoarece: rezultă că: cu Γn = Γ cos θ. de rază r1 . prin suprafaţa ( 2 ) fluxul total va fi: φ1 = −γ m 2 2 · 4πr2 = −4πγm r2 È (5. 5.9) că dS cos θ = dSn .67) Cu alte cuvinte. creat de o sarcină punctiformă.64): φ= dφ = −γm dΩ = −4πγm Aşadar. unde dSn reprezintă proiecţia lui dS pe direcţia lui r (adică suprafaţa efectivă ”văzută” de liniile de câmp divergente din m). 5. normala la suprafaţa dS este coliniară cu r şi dS = dSn . în interiorul unghiului solid dΩ.10) prin care fluxul lui Γ este: φ1 = −γ m 2 2 · 4πr1 = −4πγm r1 È (5.63) (5.5.65) Un rezultat similar relaţiei (5.4. n) = Γp · dS · cos 900 = 0 dφ = Γn · dS = Γn · dS · cos 1800 = −Γn dS 113 dφ = −Γ cos θ · dS = −ΓdSn dφ = ΓdS cos α (Γ. în cazul suprafeţei sferice ( 1 ). n) ˆ (5. È Similar. fluxul total al câmpului Γ printr-o suprafaţă oarecare.65) se obţine folosind mai întâi o suprafaţă auxiliară sferică ( 1 ).62) cu α = 1800 − θ.63) vom găsi: dφ = −γ mdSn m dS cos θ = −γ 2 = −γmdΩ 2 r r È (5. φ1 = φ2 = φ.61) (5.64) Fluxul prin întreaga suprafaţă gaussiană ( ) va fi obţinut prin integrarea ecuaţiei (5. dφ poate fi scris şi sub forma: dφ = ΓdSn Înlocuind acum pe Γ în relaţia (5. în care φ reprezintă fluxul prin orice suprafaţă ( ) cuprinsă È È între ( 1 ) şi ( 2 ) . plasată în interiorul acestei suprafeţe este: φ = −4πγm È (5. (Fig. cu centrul în m. Aşadar: sau: Γp · dS = Γp · dS · cos (Γp .66) Este evident că. m.

vom avea perechi de suprafeţe de tip dS1 şi dS2 . .68) în care r1 = OP1 .64): dφ1 = −γ m mdS1n = −γmdΩ 2 dS1 cos θ1 = −γ 2 r1 r1 (5. + φn = −4πγ (m1 + m2 + . 5. respectiv exteriorul suprafeţei (Σ).70) r2 r2 Aşadar dφ1 = −dφ2 . Fluxul dφ2 prin dS2 al aceleiaşi mărimi Γ (care în acest caz face un unghi ascuţit) cu n2 va fi: ˆ m dS2n dφ2 = γ 2 dS2 cos θ2 = γm 2 = γmdΩ (5. m2 . + mN . . iar suma dφ1 + dφ2 = 0.11). Modelul de mediu continuu r1 m r2 (S1) (S2) (S) Figura 5. . È Când masa m este plasată în exteriorul suprafeţei gaussiene ( ) (vezi Fig. fluxul elementar al lui Γ prin suprafaţa dS1 va fi. din exemplul precedent.68) se poate aplica în egală măsură dacă masa interioară mtotal nu este distribuită sub forma a N mase punctiforme discrete. fluxul generat de cele N mase va fi: φ = φ1 = φ2 + . . atunci: Ecuaţia (5.114 Capitolul 5.) Cum mtotal = i=1 N mi . . Putem generaliza rezultatul anterior (ec. Ω.71) . .69) φ = −4πγmtotal (5. È Cum. Întrucât fluxul este o mărime scalară.65) pentru un număr N de mase (m1 . . conform relaţiei (5. în interiorul unghiului finit. . rezultă că: φ= ( È ) dφ = 0 (5. 5. mN ) È aflate în intervalul suprafeţei arbitrare ( ). ci este distribuită continuu. sub care se vede suprafaţa ( ) din O.10: Două suprafeţe sferice (Σ1 ) şi (Σ2 ) aflate în interiorul.

respectiv dφ2 al lui Γ prin două suprafeţe elementare dS1 şi dS2 .72) 2. Folosindu-ne de legea lui Gauss. creat de o masă punctiformă sau o sumă de mase punctiforme. Se arată că. fluxul lui Γ prin sfera de rază r va fi: mint · 4πr 2 ρVint 4πr 3 φ = −γ = −γ 2 · 4πr 2 = −4πγρ · 2 r r 3 . putem găsi cu uşurinţă intensitatea câmpului gravitaţional în interiorul unei sfere goale sau omogene pline. În electrostatică se analizează şi un al 3-lea caz. care nu conţine masa mtotal este egal cu zero. 5. De exemplu. fluxul câmpului Γ. oarecare.5. ori distribuţie continuă de masă printr-o suprafaţă închisă. văzute în acelaşi unghi solid dΩ.caz studiat în secţiunile precedente.71) putem scrie că: φ= Observaţii: 1. Aşadar. având în vedere expresia forţei coulombiene de interacţiune şi expresia corespunzătoare a intensităţii câmpului electric.11: Fluxul elementar dφ1 . de rază R .4.5). Legea (teorema) lui Gauss 115 P1 ^ n1 q2 G1 ^ n2 q2 dW W O m dS2 P2 dS1 (S) G2 Figura 5. Sumarizând rezultatele exprimate prin ecuaţiile (5. pentru cazul sferei pline (vezi Fig. în acel caz: φs = − qtotal 2ε0 3. frecvent întâlnit în cazul sarcinilor electrice de pe un conductor metalic şi anume acela în care sarcina q se găseşte pe È suprafaţa gaussiană ( ).68) şi (5. fluxul total se va scrie: φ= qtot ε0 −4πγmtotal când mtotal este în interiorul suprafeţei ( ) È 0 când mtotal este în exteriorul suprafeţei ( ) È 0 când qtotal este în interiorul lui ( ) È când qtotal este în interiorul lui ( ) È (5. În electrostatică.

(5.74) adică am regăsit.73) Având în vedere că φ = Γ · 4πr 2 . respectiv a intensităţii câmpului se regăseşte legea lui Gauss şi invers. formula (5. Să calculăm momentul cinetic al sferei. în rotaţie în jurul axei (δ). când aceasta se roteşte în jurul axei (δ) . Acest din urmă rezultat arată că legea lui Gauss şi legea lui Newton a forţei gravitaţionale sunt echivalente: dacă se pleacă de la expresia forţei. Întrucât elementul de suprafaţă dS în coordonate sferice are expresia: dS = R2 sin θdθdϕ. pentru început. 5. o masă m. distribuită pe o suprafaţă sferică de rază R (Fig.116 Cum: ρ= rezultă că: φ = −4πγ · Capitolul 5. Modelul de mediu continuu 3m m = .5 Momentul cinetic al unei distribuţii sferice de masă (a) Cazul sferei goale Să considerăm.75) . 4πR2 (5. rezultă că: Γ= φ mr = −γ 3 . de fapt. masa elementară conţinută pe suprafaţa dS va fi: dm = σ · dS = m · R2 sin θdθdϕ.12). 4πr 2 R (5. 5.38).12: O sferă de masă m şi rază r. V 4πR3 3 3m 4πr 3 r · = −4πγm 4πR3 3 R . Figura 5.

iar 3 Ê 2π 0 dϕ = 2π. 4πR3 Pe aceleaşi considerente. iar v = ωr1 = ωR sin θ. Întrucât r1 = R sin θ .78) 0 sin3 θdθ = 4 . în final: dJ = 3mω 4πR3 R 0 r 4 dr π 0 sin3 dθd 2π 0 dϕ 2 J = mR2 ω 5 (5. J.79) (b) Cazul sferei pline Să calculăm acum momentul cinetic al unei sfere pline în raport cu un diametru. iar dV = r 2 sin θdrdθdϕ.80) . astfel încât 2 J = mR2 ω 3 (5. ca şi în cazul anterior: J= Obţinem. 4π mR2 (5. Aşadar: 3m 2 dm = r sin θdrdθdϕ 4πR3 Prin urmare: 3m dJ = r1 vdm = r sin θ · ωr sin θ · · r 2 · sin θdrdθdϕ. În acest caz: dm = ρdV în care ρ = m/V = 3m/4πR3 .5.76) dJ = r1 × vdm Având în vedere orientarea vectorilor r1 şi v. corespunzători acestor elementele de masă sunt paraleli între ei. putem scrie: dJ = J= Dar Êπ dJ = mR2 ω 4π π 0 sin3 θdθ 2π 0 dϕ (5.77) sin3 θdθdϕ · ω 4π Având în vedere că ω este acelaşi pentru toate elementele dm de pe sferă şi că toţi vectorii dJ. Momentul cinetic al unei distribuţii sferice de masă 117 în care σ este densitatea superficială de masă de pe sferă. omogenă.5. Modulul lui dJ este: dJ = r1 vdm · sin 900 = r1 vdm. în cazul unei sfere pline de masă m şi rază R. dJ este paralel cu axa (δ) şi orientat spre în sus. Momentul cinetic al lui dm în raport cu axa δ va fi: (5. rezultă că: dJ = R sin θ · ωR sin · Aşadar: m sin θdθdϕ.

3. caracterizat de o densitate superficială de masă. γm Răspuns: d(L+d) . ρ. Determinaţi şi apoi reprezentaţi grafic. Demonstraţi că potenţialul gravitaţional creat de un disc de rază R şi masă m într-un punct situat la periferia discului este 4γq . Despre momente de inerţie în cazul diferitelor corpuri vom discuta în detaliu în capitolul dedicat mişcării de rotaţie a solidului.6 Probleme 1. 5.118 Capitolul 5. Răspuns: (ρd)/(2ε0 ) dacă x > d/2. constantă într-un punct situat la distanţa x de planul median.81) în care – în cazul sferei goale I = 2 mR2 . Răspuns: 2πγσ. O sferă de masă m şi rază R are densitate variabilă de la centru spre periferie. corpul din interior rămânând în aceeaşi poziţie. Determinaţi intensitatea câmpului gravitaţional în originea O. Un balon sferic conţine în centrul său un mic obiect de masă m. descreşte sau rămâne constant? Ce se poate spune despre intensitatea câmpului gravitaţional? Răspuns: fluxul rămâne constant iar intensitatea descreşte. vom demonstra că I este . este aşezat de-a lungul axei Ox a unui sistem de referinţă. intensitatea câmpului gravitaţional creat de o pătură plană infinită. I = 2 mR2 .79) şi (5. vom preciza doar că momentul de inerţie al unui corp în raport cu o axă exprimă tendinţa de împotrivire a modificării în timp (a creşterii sau scăderii) vitezei unghiulare. constantă. σ. (ρx)/(ε0 ) dacă x < d/2.ceea ce este masa pentru mişcarea de translaţie şi anume o măsură a inerţiei mecanice la modificarea (aici) a vitezei unghiulare în mişcarea de rotaţie. πR 6. Demonstraţi că: (a) ρ = 3m πR3 (b) intensitatea câmpului gravitaţional are expresia: Γ= mr r 4−3 . Modelul de mediu continuu Din analiza relaţiilor (5. de grosime d. 3 4πε0 R R . Pentru moment. De fapt. anticipând rezultatele din acel capitol. caracterizată de densitatea volumică de masă. Dacă se măreşte volumul balonului. Mărimea I se 3 5 numeşte moment de inerţie al sferei în raport cu axa (δ) . Un corp de masă m de forma unei bare subţiri. 4. 5. în regiunea din imediata sa vecinătate. fluxul gravitaţional prin suprafaţa balonului creşte. 2.pentru mişcarea de rotaţie . ω. de lungime L. Aflaţi intensitatea câmpului gravitaţional creat de un plan infinit. iar în cazul sferei pline.80) constatăm că J se poate scrie ca un produs între o mărime scalară I şi vectorul viteza unghiulară: J = Iω (5. cu capătul din stânga plasat la distanţa d faţă de origine. conform relaţiei ρ = ρ0 (1 − r/R).

5.6. Probleme 7. Calculaţi energia proprie, gravitaţională a unei sfere de masă M şi rază R. 2 Răspuns: − 3 γM . 5 R

119

Capitolul

6

Solidul rigid
6.1 Modelul de solid rigid

Solidul rigid reprezintă un sistem continuu de puncte materiale aflate la distanţe fixe, indiferent de intensitatea forţelor deformatoare. Solidul rigid reprezintă, prin urmare, un model de corp absolut nedeformabil. Dintre exemplele de corpuri reale care se apropie mai mult de conceptul de rigid amintim diamantul sau unele aliaje ale wolframului cu carbonul1 . În modelul de solid rigid se ignoră, de asemenea, vibraţiile atomilor în jurul poziţiilor de echilibru. Mecanica solidului rigid este una din părţile cele mai dificile ale fizicii, datorită complexităţii descrierii mişcării şi a aparatului matematic aferent. Pentru ilustrarea acestei afirmaţii, amintim, cu titlu de exemplu, că doar mişcarea giroscopului este tratată într-o colecţie de patru volume aparţinând autorilor F. Klein şi A. Sommerfeld2 . O parte din rezultatele obţinute în cadrul studiului mecanicii corpului rigid se regăsesc în alte domenii ale fizicii, cum ar fi fizica atomului şi moleculei, spectroscopie etc. Aşa cum vom vedea în continuare, oricât de complicată ar fi, mişcarea unui solid rigid se poate descompune într-o mişcare de translaţie şi una sau mai multe mişcări de rotaţie. Rotaţia rigidului are loc, fie în jurul unei axe, fie în jurul unui punct. În primul caz, axa de rotaţie este fixă în spaţiu, în al doilea caz axa se poate reorienta în spaţiu în timpul mişcării, singura condiţie restrictivă fiind ca ea să treacă printr-un punct fix. O astfel de axă mobilă în spaţiu se numeşte axă instantanee de rotaţie. Evident, rotaţia în jurul unei axe fixe este cazul cel mai simplu al rotaţiei unui solid rigid. Abordarea mişcării solidului rigid în acest capitol va urma calea de la simplu la complex, încercând să acoperim câteva aspecte esenţiale. Vom utiliza în acest scop câteva rezultate din capitolele anterioare cu privire la mecanica punctului material şi a sistemelor de puncte materiale. Întrucât forţele interne care menţin constante distanţele dintre perechi arbitrare de puncte
Cum este aşa numitul aliaj vidia – termen provenind din cuvântul german wie dia = ca şi diamantul Asupra teoriei giroscopului – "Uber die Theorie des Kreisels" 4 vol, Ed. Johnson, New York, 1965, Ed. I apărută în 1897
1 2

121

122

Capitolul 6. Solidul rigid

din volumul rigidului (aşa numitele forţe de constrângere)sunt întotdeauna în perechi, ele respectând principiul acţiunii şi reacţiunii, în descrierea mişcării solidului rigid vom putea aplica legile de conservare ale impulsului, momentului cinetic şi energiei. Numărul minim de coordonate independente care descriu în mod complet mişcarea solidului rigid se numeşte numărul gradelor de libertate ale rigidului. La prima vedere, dacă un solid rigid este format din N particule componente, iar poziţia fiecărei particule este descrisă de 3 coordonate, numărul total de coordonate necesare pentru descrierea mişcării în acest caz ar trebui să fie 3N . Aceasta aserţiune ar fi adevărată dacă toate cele 3N coordonate ar fi independente. Dacă impunem condiţia ca un singur punct, P , al solidului rigid să rămână fix în spaţiu, atunci translaţia devine blocată, însă rigidul se poate roti în jurul acelui punct fix. Aşa cum vom vedea în detaliu la momentul potrivit, pentru un interval temporal infinitezimal dt, rigidul execută o rotaţie în jurul unei axe "fixe" ce trece prin P . Este posibil ca, ulterior, axa instantanee de rotaţie să se reorienteze în spaţiu, ocupând o altă poziţie ce trece prin punctul fix P şi aşa mai departe. Dacă impunem acum condiţia ca şi un al 2-lea punct, (Q în Fig. 6.1(a)) al rigidului să rămână fix, corpul se poate încă roti în jurul axei fixe P Q. Dacă, în sfârşit, impunem condiţia ca şi un al 3-lea punct, R, situat în afara dreptei P Q să rămână fix, atunci şi rotaţia devine blocată, iar solidul rigid rămâne în repaus. Rezultă că poziţia în spaţiu a unui solid rigid poate fi precizată în mod univoc prin 9 coordonate spaţiale (3 puncte × 3 coordonate)

Figura 6.1: (a) Poziţia unui SR în spaţiu este fixată de coordonatele a 3 puncte necoliniare P, Q şi R; (b) Rigidului i se asociază un referenţial al centrului de masă R′ .

O analiză mai atentă arată că, de fapt, numărul de coordonate spaţiale care trebuie cunoscute este chiar mai mic decât 9. Într-adevăr, dacă (xP , yP , zP ), (xQ , yQ , zQ ) şi (xR , yR , zR ) sunt coordonatele punctelor P, Q, R între aceşti 9 parametri există trei legături, exprimate prin relaţiile matematice care exprimă constanţa distanţelor P Q, P R şi P Q. Prin urmare: dP Q = dP R = dRQ = (xP − xQ )2 + (yP − yQ )2 + (zP − zQ )2 = const1; (xP − xR )2 + (yP − yR )2 + (zP − zR )2 = const2; (xR − xQ )2 + (yR − yQ )2 + (zR − zQ )2 = const3.

(6.1)

Aşadar, poziţia în spaţiu a unui solid rigid este în întregime caracterizată prin 9 − 3 = 6

6.2. Mişcarea de translaţie a solidului rigid

123

coordonate independente. Spunem că un solid rigid are 6 grade de libertate. În rezolvarea unei probleme de dinamică a rigidului alegerea celor 6 coordonate este la latitudinea noastră: în general 3 dintre coordonate sunt "consumate" pentru precizarea poziţiei centrului de masă O′ a rigidului (xO′ , yO′ , zO′ ) (Fig. 6.1(b)), iar celelalte 3 sunt unghiurile necesare pentru a descrie rotaţia corpului3 . Există cazuri chiar mai simple decât cel precedent, cum este acela al mişcării plan-paralele, în care solidul rigid se rostogoleşte în jurul unei axe care translează mereu paralel cu ea însăşi. În acest caz sunt necesare doar două coordonate, x şi ϕ, pentru descrierea mişcării. Este cazul, de exemplu, al rostogolirii unui cilindru sau a unei sfere pe un plan înclinat. O situaţie şi mai simplă o regăsim în cazul mişcării pendulelor (fizic sau de torsiune), în care axa de rotaţie rămâne fixă. În aceste cazuri, poziţia corpului este precizată printr-o singură coordonate unghiulară. Vom examina în continuare mişcările simple executate de solidul rigid.

6.2

Mişcarea de translaţie a solidului rigid

Pentru a găsi ecuaţia diferenţială a mişcării de translaţie a unui rigid, vom pleca de la constatarea că, în decursul translaţiei, toate punctele constituente ale acestuia se deplasează pe traiectorii paralele între ele. În plus, toate puncteleau aceeaşi viteză instantanee. Mai mult decât atât, variaţia în timp a vitezei tuturor punctelor rigidului este similară, deci toate punctele constituente ale rigidului acestea au aceeaşi acceleraţie a.

Figura 6.2: Pentru ca solidul rigid să execute o mişcare de translaţie după direcţia Ox, e necesar ca rezultanta Ry = 0.

Acceleraţia a este, în general, efectul unor forţe exterioare (Fig. 6.2). Aceste forţe se descompun în componente paralele cu Ox şi, respectiv, perpendiculare pe Ox. Corpul rigid va transla după direcţia Ox în măsura în care rezultanta forţelor perpendiculare pe Ox este nulă: F1y + F2y + F3y + . . . = 0 (6.2)
Adesea, solidului rigid i se ataşează un sistem de referinţă R′ , solidar cu acesta, sistem care se roteşte în jurul axelor Ox, Oy şi Oz ale reperului laboratorului R.
3

124

Capitolul 6. Solidul rigid

În aceste condiţii, rezultanta forţelor, pe care o scriem, în general, sub forma:
N

R=
k=1

Fk

(6.3)

va avea, în acest caz, expresia:
N

R=
k=1

Fkx ,

(6.4)

unde N este numărul total de forţe exterioare ce acţionează asupra rigidului. Relaţia (6.4) poate fi scrisă şi sub forma scalară:
N

R=
k=1

Fk cos ϕk .

(6.5)

Studiul dinamicii solidului rigid se bazează pe rezultatele găsite în cazul mişcării punctului material. Într-adevăr vom considera solidul rigid ca fiind format dintr-o infinitate de puncte, fiecare de masă infinitezimală dm. Ne vom concentra atenţia asupra mişcării unui punct generic al rigidului, scoţându-l (ipotetic!) din ansamblul de puncte materiale ale rigidului. Acest punct generic va executa o aceeaşi mişcare ca şi întreg rigidul, dacă va fi acţionat de o forţă δFx , care îi revine din forţa totală R. Cu alte cuvinte, δFx este de atâtea ori mai mic decât forţa rezultantă care acţionează asupra întregului rigid, R, de câte ori dm este mai mic decât masa m a întregului corp: δFx dm dm = ⇒ δFx = R. R m m Pentru un astfel de punct generic, legea a 2-a a dinamicii se va scrie sub forma: dm · d2 r = δFx . dt2 (6.7) (6.6)

Integrând acum ecuaţia (6.7) pe întreg volumul V al corpului, vom obţine: dm · d2 r = dt2 δFx . (6.8)

V

V

Întrucât:
V

rdm = mrO′ ,

(6.9)

rO′ fiind vectorul de poziţie al centrului de masă, avem, în continuare:
V

vdm = mvO′ ;

V

adm = maO′ .

(6.10)

Pe de altă parte,

Ê

V

δFx = R, ca urmare, ecuaţia (6.8) se poate sub forma: m d2 rO′ = R ⇔ maCM = R, dt2 (6.11)

6.3. Rotaţia rigidului în jurul unei axe fixe

125

în care aCM = a este acceleraţia centrului de masă a rigidului. Acceleraţia centrului de masă a rigidului este egală cu acceleraţia de translaţie a oricărui punct al acestuia. Prin urmare, mişcarea de translaţie a întregului rigid este în întregime caracterizată de mişcarea centrului de masă al acestuia, în care se consideră aplicată rezultanta R a forţelor exterioare. Din această cauză, tratarea problemei translaţiei solidului rigid este identică cu cea a translaţiei punctului material. În funcţie de tipul de forţă exterioare, ecuaţia diferenţială a mişcării de translaţie se integrează aşa cum am amintit în Capitolul 3 al Părţii I, găsindu-se succesiv dependenţele v(t), r(t) şi apoi ecuaţia traiectoriei.

6.3

Rotaţia rigidului în jurul unei axe fixe

În afara mişcării de translaţie, rotaţia în jurul unei axe fixe reprezintă un al doilea tip de mişcare simplă a rigidului. Să considerăm un solid rigid care execută o mişcare de rotaţie în jurul axei fixe Oz (Fig. 6.3).

Figura 6.3: Rotaţia unui rigid în jurul unei axe fixe, Oz: a) vedere laterală; b) vedere de sus (în planul xOy).

Axa poate fi menţinută fixă (de exemplu fixând-o la capete prin lagăre) sau poate să rămână în mod spontan fixă, în anumite condiţii (vezi Sec. 2.5). Să considerăm o particulă generică, de masă mk , plasată în punctul Pk , a cărei poziţie în spaţiu este specificată de vectorul de poziţie rk . Traiectoria particulei Pk , este un cerc de rază rk⊥ , cu centrul în punctul C de pe ′ ′ axa Oz. Având în vedere că CPk OPk , rezultă că OPk , care este chiar proiecţia lui rk în planul xOy, este egal cu rk⊥ şi egal (vezi Fig. 6.3b) cu: rk⊥ =
2 x2 + yk . k

(6.12)

′ Dacă ϕ este unghiul făcut de OPk cu axa Ox, atunci viteza unghiulară de rotaţie a rigidului în jurul lui Oz va fi ω = ϕ. De aceea, viteza instantanee a particulei Pk va fi: ˙

vk = ω × rk⊥ = ω × (rk − rk ) = ω × rk

126 întrucât |ω × rk | = ωrk sin 0o = 0. Aşadar: vk = ω × rk Componentele lui vk într-un sistem de referinţă cartezian sunt: xk = −vk sin ϕ; ˙ yk = vk cos ϕ; ˙ zk = 0, ˙ iar modulul vitezei punctului Pk este: vk = x2 + yk . ˙ k ˙2

Capitolul 6. Solidul rigid

(6.13)

(6.14)

(6.15)

Energia cinetică a întregului corp va fi suma energiilor cinetice ale tuturor particulelor constituente ale rigidului: Ec = 1 2
2 vk dmk =

V

1 2

V

ωr 2 dm =

ω2 2

V

2 r⊥ dm.

(6.16)

Integrala din ultimul termen al ecuaţiei (6.16) se numeşte momentul de inerţie al rigidului în raport cu axa Oz. Ea se notează: Izz =
2 r⊥ dm =

V

V

r 2 ρdV.

(6.17)

Cu această notaţie, energia cinetică de rotaţie se poate scrie sub forma: Ec = 1 = Izz ω 2 . 2 (6.18)

Comparând expresia energiei cinetice de rotaţie (6.18), cu energia cinetică în mişcarea de translaţie, Ec = mv 2 /2, constatăm că în locul masei din mişcarea de translaţie, aici apare momentul de inerţie în raport cu axa de rotaţie4 . În acelaşi timp, rolul vitezei tangenţiale, v este acum jucat de viteza unghiulară, ω. Să găsim, în cele ce urmează, şi echivalentul ecuaţiei fundamentale a dinamicii pentru mişcarea de rotaţie. Aşa cum cunoaştem deja, o măsură a efectului de rotaţie indus de o forţă îl reprezintă momentul forţei, M = r × F . Am arătat anterior că între M şi momentul cinetic al corpului J există relaţia: dJ M= . (6.19) dt Momentul cinetic total al corpului în cazul rotaţiei în raport cu o axă (în cazul nostru Oz) este: J= dJ = r × vdm = r⊥ ωr⊥ sin 90o dmˆ, z
V V

Spre deosebire de masă, care este o mărime constantă, valoarea lui I depinde şi de distribuţia masei în raport cu axa de rotaţie.
4

6.4. Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie iar modulul său: J = |J| = ω
V

127

r 2 dm = ωIzz .

(6.20)

Întrucât Izz este independent de timp, dat fiind că axa Oz este solidară cu corpul vom avea: d dω Mz = (ωIzz ) = Izz = Izz ω. ˙ (6.21) dt dt Ecuaţia diferenţială (6.21)descrie mişcarea de rotaţie a rigidului, tot aşa cum Fx = mv deter˙ mină translaţia de-a lungul unei direcţii Ox. O paralelă între mărimile fizice specifice mişcării de translaţie şi celei de rotaţie este prezentată în Tabelul 6.1.
Tabela 6.1: Analogia dintre mărimile specifice mişcării rectilinii şi celei de rotaţie în jurul unei axe.

Mişcarea rectilinie Poziţia: x Viteza: v = dx dt 2x Acceleraţia: a = dv = d 2 dt dt Ecuaţiile mişcării uniform accelerate: v = v0 + at 2 x = v0 t + at 2 Masa: m Impulsul: p = mv Forţa: F F = ma F = dp dt Energia cinetică de translaţie Ec = 1 mv 2 2 Energia potenţială: Ep (x) Êx Ep (x) = − x0 F (x)dx p (x) F (x) = − dEdx

Mişcarea de rotaţie Poziţia unghiulară: θ Viteza unghiulară: ω = dθ dt 2 Acceleraţia unghiulară: ε = dω = d ω dt dt2 Ecuaţiile mişcării uniform accelerate: ω = ω0 + εt 2 θ = ω0 t + εt 2 Ê Momentul de inerţie: I = r 2 dm Momentul cinetic: J = Iω Momentul cuplului M = rF sin θ M = Iε M = dJ dt Energia cinetică de rotaţie: Ec = 1 Iω 2 2 Energia potenţială: Ep (θ) Ê Ep (θ) = − θθ0 M (θ)dθ p M (θ) = − dEdθ(θ)

6.4

Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie

Aşa cum am arătat în Capitolul 5 al Părţii I, momentul de inerţie în cazul unui sistem discret format din N puncte materiale care se rotesc în jurul axei (δ) este dat de relaţia:
N

Iδ =
i=1

2 mi ri .

(6.22)

Relaţia echivalentă în cazul sistemelor continue va fi: Iδ =
V 2 r⊥ dm,

(6.23)

128

Capitolul 6. Solidul rigid

în care r⊥ este distanţa dintre elementul de masă dm şi axa de rotaţie (δ) în raport cu care se calculează Iδ . În funcţie de modul cum este distribuită masa, putem defini o densitate liniară , o densitate superficială, sau sau o densitate volumică de masă: Pentru cele 3 cazuri, momentul de inerţie se va scrie sub forma: Iδ = Iδ = Iδ =
L S V 2 r⊥ λdl = 2 r⊥ σdS = 2 r⊥ ρdV = 2 r⊥ λdl; 2 r⊥ σdS; 2 r⊥ ρdV.

(6.24)

Dacă un corp se compune din mai multe părţi, momentul de inerţie al întregului corp în raport cu o axă δ este egal cu suma algebrică a momentelor de inerţie ale părţilor componente în raport cu acea axă: Iδ = I1δ + I2δ + I1δ + . . . . (6.25) Cu alte cuvinte, momentul de inerţie al unui corp în raport cu o axă fixă este o mărime scalară.

6.4.1

Teorema axelor paralele

Pentru calculul momentelor de inerţie în raport cu o axă oarecare, este foarte utilă cunoaşterea aşa-numitei teoreme a lui Huygens-Steiner sau teorema axelor paralele. Să demonstrăm această teoremă. Considerăm că un rigid execută o rotaţie în jurul unei axe exterioare (δ). Să alegem sistemul de referinţă al laboratorului ca având axa Oz identică cu axa (δ). Să considerăm, de asemenea, un sistem de referinţă (R′ ) legat de corp, cu originea
C . . (d) r z ^ a w (SL) x O R x' y (d') d r

Figura 6.4: Rotaţia unui rigid în jurul unei axe exterioare δ.

în centrul său de masă, care se roteşte odată cu corpul rigid. Un element de masă dm, aflat la distanţa r⊥ de axa δ va avea vectorul de poziţie r în raport cu (R) şi (r ′ ) în raport cu (R′ ). Relaţia dintre r şi r ′ este: r = R + r′, (6.26) unde R este vectorul de poziţie al centrului de masă, O′ în sistemul de referinţă al laboratorului.

T

z'

dm r’
CM

y'

34) Această ecuaţie serveşte la formularea enunţului teoremei Huygens-Steiner: Momentul de inerţie al unui corp în raport cu o axă externă (δ) este egal cu suma dintre momentul de inerţie al aceluiaşi corp în raport cu axa centrală (δ′ ). Aşadar: dIδ = ¬R × ω + r ′ × ω ¬ dm. dm în raport cu axa (δ) este: 2 dIδ = r⊥ dm. în mod evident.4. (6. ω ) = R sin α = d. ω ) = r ′ sin β = r⊥ . Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie Momentul de inerţie al unei mase elementare. paralelă cu axa externă. ˆ ˆ Momentul de inerţie al întregului corp. Aşadar: Iδ = md2 + 2d Ê V r ′ dm × ω + Iδ′ .26) şi sub forma: ¬ ¬ ¬ ¬ ˆ ˆ r⊥ = ¬R × ω + r ′ × ω ¬ .28) ¬ ¬ ¬2 ¬ V V V V Având în vedere că: |R × ω | = R|ˆ | sin α(R. în raport cu axa δ. unde (δ′ ) este o axă paralelă cu axa (δ). va fi: Iδ = dIδ = (R × ω )2 dm + 2 ˆ (R × ω ) · (r ′ × ω )dm + ˆ ˆ (r ′ × ω )2 dm ˆ (6. ˆ conform definiţiei. De fapt.31) (6.29) (6. ˆ ω ˆ iar: ′ ˆ ω ˆ |r ′ × ω | = r ′ |ˆ | sin β(r ′ . 129 în care: r⊥ = r sin α = |r × ω | . zero. ˆ (6. ţinând cont de relaţia (6. ˆ (6.33) Având în vedere că V r ′ dm = mrCM/R′ .27) poate fi scrisă.32) rezultă că: V (R × ω)2 dm = d2 ˆ (r ′ × ω )2 dm = ˆ V dm = md2 .27) În relaţia precedentă. care este. ω este versorul vitezei unghiulare ω.30) (6. rezultă că: Iδ = Iδ′ + md2 .6. relaţia (6. Să calculăm în continuare câteva momente de inerţie ale unor corpuri frecvent întâlnite în practică: . De asemenea: V V ′2 r⊥ dm = Iδ′ . şi produsul dintre masa corpului şi pătratul distanţei dintre axele (δ) şi (δ′ ). (6. dar trecând prin centrul de masă O′ al corpului (de aceea se numeşte axă centrală). care este coliniară cu axa (δ). în care rCM/R′ este modulul vectorului de poziţie al centrului de masă în sistemul (R′ ) al centrului de masă.

6. vom avea: l/2 Iδ′ = λ −l/2 x2 dx = m l l/2 −l/2 x2 dx = ml2 . plasat la distanţa r⊥ = x de axa (δ) va avea momentul de inerţie în raport cu această axă: 2 dIδ = r⊥ dm = x2 dm = x2 λdx. ca urmare.37) Dacă firul se roteşte în jurul unei axe (δ′′ ) ce coincide cu firul însuşi. Înainte de a calcula momentele de inerţie ale unor corpuri cu distribuţie superficială de masă. cum întreaga sa masă se află chiar pe axa de rotaţie. Momentul de inerţie al întregului fir va fi: l Iδ = dIδ = λ 0 x3 ¬ m l3 ml2 ¬ x2 dx = λ · = . 6. 6.5: Un fir subţire care se roteşte în diverse moduri în jurul câtorva axe de rotaţie posibile. 6. un element de masă dm.35) Dacă firul se roteşte în jurul unei axe centrale (δ′ ) (Fig.36) Din relaţiile (6. să demonstrăm enunţul unei alte teoreme importante.5) Dacă firul se roteşte în jurul unei axe (δ) perpendiculară pe fir şi trecând prin O (Fig. 6.130 Capitolul 6. Să calculăm momentul de inerţie Iz ′ al plăcii. momentul de inerţie . (a) Distribuţie liniară de masă: fir subţire Să considerăm un fir subţire de masă m şi lungime l (Fig. Pentru început.36) rezultă şi valabilitatea teoremei Huygens-Steiner: Iδ = Iδ′ + ml2 4 (6.35) şi (6.2 Teorema axelor perpendiculare Să considerăm un corp de forma unei plăci plane foarte subţiri. Iδ′′ = 0. ¬ = 3 ¬0 l 3 3 ¬l (6.4. 12 (6.5). (r⊥ = 0) şi.6).5). Solidul rigid Figura 6. a cărei masă este conţinută în planul x′ O′ y ′ al sistemului de referinţă propriu (R′ ) cu originea în centrul de masă al corpului (Fig.

4. conform teoremei axelor paralele. calculate în raport cu celelalte axe centrale. dIy′ = x′2 dm.42) . Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie z‘ 131 y‘ r‘ x‘ dm (R') y' x‘ Figura 6. (6. al unui element de masă dm care se roteşte în raport cu axele Ox′ . (6. (6.39) (6. reciproc perpendiculare. vom putea scrie: Iδ′ = Iδ + mR2 = mR2 + mR2 = 2mR2 . (6. din planul plăcii. Întrucât r ′2 = x′2 + y ′2 .6.41) Dacă rotaţia se produce în jurul axei (δ′′ ). după integrare pe întreaga suprafaţă a plăcii: dIz ′ = dIx′ + dIy′ ⇔ Iz ′ + Ix′ + Iy′ . Oy ′ şi Oz ′ va fi. Aceasta este enunţul teoremei axelor perpendiculare.38) Aşadar: Momentul de inerţie al unei plăci plane în raport cu o axă centrală perpendiculară pe placă este egal cu suma celorlalte două momente centrale de inerţie.40) Dacă rotaţia are loc în jurul axei (δ′ ). 6.6: O placă subţire de masă m şi grosime d (mult mai mică decât celelalte dimensiuni ale acesteia). (b) Inel Să calculăm câteva momente principale de inerţie în raport cu câteva axe de rotaţie ale unui inel (vezi Fig. sau.7). Dacă rotaţia inelului are loc în jurul axei (δ) ce coincide cu axa O′ z ′ : 2 Iz ′ = Iδ = r⊥ dm = R2 dm = R2 dm = mR2 . rezultă că: dIz ′ = dIx′ + dIy′ . momentul de inerţie Iδ′′ poate fi calculat apelând din nou la teorema axelor paralele: Iδ′′ = Ix′ + mR2 . respectiv: dIx′ = y ′2 dm. dIz ′ = r ′2 dm.

de masă m şi rază R şi câteva posibile axe de rotaţie. că Ix′ = Iy′ . Conform teoremei axelor perpendiculare: Iz ′ = Ix′ + Iy′ = 2Ix′ . Momentul de . (6.43) rezultă că: Iδ′′ = (c) Disc Să calculăm.8).132 y‘ Capitolul 6. 6. (pe care se va afla o masă dm = σdS) delimitat de două arce de cerc de raze r şi r + dr şi care se vede din centrul discului sub un unghi elementar dϕ (Fig. pentru început.43) Din (6.42) şi (6. Este evident.8: Un disc omogen.40). trecând prin centrul de masă al acestuia. Vom considera un element de suprafaţă dS Iz ′ 3 + mR2 = mR2 .7: Un inel din sârmă subţire. de masă m şi rază R şi câteva posibile axe de rotaţie. (6. din motive de simetrie. 2 2 (6. pe Iδ . Solidul rigid (d') R (d) z‘ x‘ (d'') Figura 6. unde (δ) este o axă perpendiculară pe planul discului.44) Figura 6.

133 (6.49) (6. în continuare.45) vom obţine: Iδ = σ r 3 drdϕ = m πR2 R 0 S r 3 dr 2π 0 dϕ = m R4 mR2 2π = . după integrarea ecuaţiei (6. rază R şi înălţime h şi să considerăm. prin folosirea teoremei axelor perpendiculare: 1 mR2 Iδ′′ = Iδ = .48) (6.4. pentru început. Să considerăm un cilindru de masă m.6. raze R1 şi R2 . 6.9: (a) un cilindru gol de masă m şi rază R. cilindru plin şi pătură cilindrică Figura 6. 2πrh 2πh (6. găsim imediat: 3 Iδ′ = Iδ + mR2 = mR2 . Cum σ = m/(2πrh). 2 4 Rezultă. că masa este în întregime distribuită pe suprafaţa sa exterioară (Fig. 2 după cum. 4 (6. · πR2 4 2 (6. (c) O pătură cilindrică de masă m. (b) un cilindru plin de masă m şi rază R. iar dS = rdϕdh.45) Cum σ = m/S = m/πR2 .46) Folosindu-ne de teorema axelor paralele.9).50) . un element de masă dm va avea expresia: dm = σdS = m mdϕdh · rdϕdh = . că: Iδ′′′ = Iδ′′ + mR2 = 5 mR2 . Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie inerţie al acestui element de masă care se roteşte în jurul axei (δ) va fi: 2 dIδ = r⊥ dm = r 2 σdS = r 2 σrdϕdr.47) (d) Cilindru gol.

51) În cazul unui cilindru plin.52) V Momentul de inerţie în raport cu axa (δ) va fi.53) După o procedură similară vom calcula momentul de inerţie. al unei pături cilindrice.54) Figura 6.9c): Iδ = (e) Sfera m V R2 R1 r 3 dr 2π 0 0 h dh = m 2 2 (R + R2 ). rază interioară R1 şi rază exterioară R2 (Fig. Solidul rigid dm va fi situat la distanţa r⊥ = R de axa de rotaţie. 6. (6. (6.10: (a) O distribuţie sferică superficială de masă. (6. astfel încât: Iδ = R2 dm = R2 m 2πh 2π 0 h dϕ 0 dh = mR2 . 2 1 (6. de masă m.134 Capitolul 6.55) mR2 π 2 sin θdθ 4π 0 2 mR2 3 dϕ = . dV în coordonate sferice. (b) un element de suprafaţă dS şi (c) un element de volum. 2h V 4 πR 4 2 2 r⊥ dm = r 2 ρdV = h 0 dh. Să considerăm în continuare o sfera goală. Un element de masă dm = σdS se va afla la o distanţă r⊥ = r sin θ faţă de axa (δ). în raport cu axa de simetrie. cu alte cuvinte masa ei m să fie distribuită pe o suprafaţă S = 4πR2 . astfel încât: Iδ = = = S r 2 sin2 θσdS = R2 m 4πR2 2π 0 sin2 θR2 dϕdθ = mR2 4 · · 2π = 4π 3 (6. în acest caz: Iδ = Iδ = 2π m R 3 r dr dϕ V 0 0 m R4 m 2πR4 h mR2 · 2πh = · = . Densitatea superficială de masă va fi σ = m/4πR2 . un element de volum dV (exprimat în coordonate cilindrice) va conţine masa: m dm = ρdV = rdϕdhdr.

b şi c (Fig. la distanţa r⊥ = r sin θ cu 0 ≤ r ≤ R. 4πR3 135 (6.56) Un astfel de element de masă se va afla în permanenţă în decursul rotaţiei. V r 2 sin2 θ 3m 2 r sin θdrdθdϕ = 4πR3 R π 2π 3m r 4 dr sin3 θdθ dϕ = 3 4πR 0 0 0 3m R5 4 2 · · · 2π = mR2 .6.4.58) dz = m 3abc a3 b3 bc + a c 4 4 . 12 y 2 dy c 2 c −2 −a 2 x2 dx b 2 b −2 dy c 2 c −2 dz + = (6. un element de masă va avea expresia: dm = ρdV = 3m · r 2 sin θdrdθdϕ.57) Figura 6. Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie În cazul sferei pline. 4πR3 5 3 5 (6. Fie un paralelipiped omogen de masă m şi dimensiuni a. Să calculăm cele 3 momente principale centrale de inerţie ale acestuia. dm = ρdV = abc Distanţa de la dm la axa (δ) este: r⊥ = astfel încât: Iδ = m abc + = (x2 + y 2 )dxdydz = a b 2 b −2 x2 + y 2 . m abc a 2 m 2 dx abc − a 2 m 2 a + b2 .11: Un paralelipiped de masă m şi dimensiuni a. b şi c. împreună cu cele trei axe centrale ale acestuia.11). astfel încât: Iδ = = = (f) Paralepiped dreptunghic. 6. Un element de masă dm va fi exprimat în acest caz: m dxdydz.

Notând cu r1 şi r2 vectorii de poziţie ai celor două mase (r1 = OA şi r2 = OB).12(b) rezultă că momentul cinetic total J al rotatorului are o componentă J .12). Din Fig. 6. Mai mult.60) (6.12(a) rezultă că vectorii J şi ω fac un unghi de π 2 (6.61) Vectorii J1 şi J2 sunt perpendiculari pe tijă. fiecare de valoare m. montate la capetele unei tije de masă neglijabilă şi de lungime 2l (Fig. J2 = r2 × mv2 = r2 × m(ω × r2 ). (b) Orientarea vectorilor momente cinetice corespunzători rotaţiei date astfel de sistem se numeşte rotator liniar. care face cu tija un unghi arbitrar ϕ. 6. astfel încât momentul cinetic total al rotatorului în raport cu O va fi: J = r1 × m(ω × r1 ) + r2 × m(ω × r2 ). paralelă cu ω şi una. paraleli între ei.12: (a) Mişcarea de rotaţie a unui rotator liniar. Iδ′′ = a + c2 .62) Fig.59) 6. 12 12 (6. perpendiculară pe acesta.136 În mod similar vom găsi: Iδ′ = Capitolul 6. Să considerăm că rotatorul liniar este constrâns să efectueze o mişcare de rotaţie în jurul axei (δ). (6. Un Figura 6. 6. Pentru a calcula modulul momentului cinetic orbital − ϕ radiani.5 Rotatorul liniar Să examinăm în continuare mişcarea unui sistem format din două mase punctiforme. momentele cinetice ale celor două mase în raport cu punctul O vor fi: J1 = r1 × mv1 = r1 × m(ω × r1 ). J⊥ . din . prin urmare. Solidul rigid m 2 m 2 b + c2 .

62) rezultă că modulul momentului cinetic total are valoarea: J = 2mωl2 sin ϕ.65). o astfel de rotaţie poate continua. Cu alte cuvinte. o astfel de axă de rotaţie ca aceea din Fig.65) Constatăm. M are valoarea zero atunci când ϕ = 90o sau ϕ = 0o . numai dacă rotatorul este constrâns să-şi păstreze unghiul ϕ constant.6. în modul examinat aici. . Forţele centrifuge de inerţie acţionează pe direcţia radială (C1 A. Aşadar: J = Iω sin ϕ. de exemplu. Cum ω ⊥ r1. Rotatorul liniar J să observăm că: ω × r1 = ω × (r1 + r1⊥ ) = ω × r1⊥ . 6. fie paralelă cu tija este una stabilă.2⊥ rezultă că: |ω × r1⊥ | = ωr1⊥ = ωl sin ϕ. Întrucât braţul fiecărei forţe centrifuge este b = l cos ϕ.5. |ω × r2⊥ | = ωr2⊥ | = ωl sin ϕ. trecând prin O.13). sudăm tija de un ax de rotaţie (în O) iar axul îl forţăm să rămână fix cu ajutorul unor lagăre sau rulmenţi montaţi la cele două capete ale sale (vezi şi Fig. că este nevoie de un cuplu de forţe exterioare (de legătură) care să compenseze în efect pe M.12(a)). prin urmare. Pentru a înţelege de ce mişcarea rotatorului are loc în prezenţa unor constrângeri exterioare. în sensul că în lagăre nu mai este necesar să se dezvolte momente antagoniste cuplului de forţe centrifuge. în acord cu relaţia (6.64) Aşa cum am menţionat anterior. O astfel de constrângere o putem realiza în practică dacă.13. (6. (6.13(c) nu mai necesită lagăre. respectiv C2 B) şi crează un cuplu de forţe care tinde să reorienteze axa (δ) forţând-o să se rotească spre poziţia finală arătată în Fig. Aceasta înseamnă că rotaţia rotatorului în jurul unei axe. (6. Cuplul de forţe exterioare este asigurat de lagărele sau rulmenţii montaţi la capetele axului de rotaţie. momentul cuplului de forţe centrifuge are valoarea: M = Fcf 1 l cos ϕ + Fcf 2 l cos ϕ = mω 2 l sin ϕl cos ϕ + mω 2 l sin ϕl cos ϕ. să examinăm efectul forţelor centrifuge de inerţie care se manifestă asupra celor două mase (Fig. 6. fie perpendiculară. de aceea ea se numeşte şi axă liberă. ω × r2 = ω × (r2 + r2⊥ ) = ω × r2⊥ . Trebuie remarcat că. 137 Folosind aceste ultime două relaţii şi ecuaţia (6. 6. 6.63) Produsul 2ml2 reprezintă momentul de inerţie al rotatorului pentru rotaţia în jurul unei axe perpendiculare pe tijă. sau: M = 2mω 2 l2 sin ϕ cos ϕ = mω 2 l2 sin 2ϕ.

Figura 6. momentul cinetic total J devine paralel cu ω. În general. momentele centrifugale se compensează reciproc.13: Forţele centrifuge Fcf 1 şi Fcf 2 crează un cuplu care tinde să rearanjeze rotatorul. În general. axele libere ale corpurilor omogene în rotaţie sunt axele lor de simetrie. 6. iar momentul cinetic . Condiţia M = 0 apare nu numai atunci când ϕ = 90o . în raport cu o axă liberă. În acest caz. În acest caz forţele centrifuge şi momentele lor se compensează reciproc.138 Capitolul 6. Solidul rigid Figura 6.14: Rotatorul liniar dublu. iar mişcarea este stabilă (sau permanentă). ci şi atunci când ϕ = 0 (condiţie în care Fcf 1 = Fcf 2 = 0). Un rotator liniar se poate roti în jurul axei (δ) numai dacă el este dublu (Fig.14). prin creşterea valorii unghiului ϕ.

În acel moment. se numeşte echilibrare dinamică.6. Operaţia tehnică pentru realizarea ei într-un atelier de service auto.66) Corpurile reale asimilate solidului rigid vor prezenta o rotaţie liberă în măsura în care este realizată condiţia (6. ducând la uzura lor prematură şi chiar uneori la accidente.6 Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix Să examinăm acum mişcarea de rotaţie a unui solid rigid in jurul unei axe (δ) care se poate reorienta în spaţiu. 6. (6.15: Un corp solid aflat. până când momentul cinetic al roţii în timpul rotaţiei devine paralel cu axa sa de simetrie şi. respectiv 4 puncte) devine stabilă în măsura în care vectorul J devine paralel cu ω. implicit cu ω. întrucât componentele perpendiculare. Singura constrângere impusă axei este aceea de a trece printr-un punct fix O (Fig. în rotaţie în jurul axei instantanee (δ) aflată în poziţia AA′ . De altfel. un arc de cerc . Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix 139 total Jtotal devine paralel cu ω (Fig. Această concluzie are o maximă importanţă pentru a înţelege caracteristicile unor mişcări de rotaţie mult mai complicate. pentru un interval de timp dt. În absenţa echilibrării dinamice roata va solicita în mod intens (şi nedorit) rulmenţii. 6. un element de masă dm descrie.15). la un moment dat.15. fiind format din 2. 6. Figura 6. la un moment dat. 2 În aceste circumstanţe produsul vectorial dintre cei doi vectori paraleli este: ω × J = 0. Să presupunem că. aşa cum am menţionat anterior. Aceasta presupune adăugarea pe janta roţii. axa de rotaţie ocupă poziţia arătată în Fig.66) .14(b)). O astfel de mişcare a rigidului se numeşte rotaţie in jurul unui punct fix. în cazul unei roţi de automobil. a unor mici mase adiţionale din plumb care ajustează simetria roţii. situaţie în care ω devine paralel cu J. J⊥ şi ′ J⊥ sunt egale şi de sens opus.6. Constatarea că mişcarea de rotaţie a unui solid rigid (iar rotatorul liniar este exemplul cel mai simplu de solid rigid. de exemplu. mişcarea devine stabilă în cazul în care axa de rotaţie (δ) face un unghi π cu tija rotatorului. 6.

Dacă ţinem cont că: r = xˆ + y y + zˆ. [(x2 + y 2 + z 2 )ωz − xyωx − yzωy − z 2 ωz ]dm = [−xzωx − yzωy + (x2 + y 2 )ωz ]dm. Folosind identitatea dublului produs vectorial: a × (b × c) = b(a · c) − c(a · b).69) (6.140 Capitolul 6. dIzz = (x2 + y 2 )dm = (r 2 − z 2 )dm.72) vom face notaţiile: dIxx = (y 2 + z 2 )dm = (r 2 − x2 )dm. (6.68) devine: dJ = (x2 + y 2 + z 2 )(ωx x + ωy y + ωz z ) − (xˆ + y y + zˆ)(xωx + yωy + zωz ).68) (6. [(x2 + y 2 + z 2 )ωy − xyωx − y 2 ωy − yzωz ]dm = [−xyωx + (x2 + z 2 )ωy − yzωz ]dm.71) Relaţia (6. ˆ ˆ ˆ ecuaţia (6.70) (6. vom scrie pe dJ ca: dJ = [r 2 ω − r(r · ω)]dm. x ˆ z ω = ωx x + ωy y + ωz z . dIyy = (x2 + z 2 )dm = (r 2 − y 2 )dm.67) (6. Solidul rigid cu centrul în C. Ǒ Ǒ (6. dIyz = dIzy = −yzdm.74) . dIxz = dIzx = −xzdm.73) şi: dIxy = dIyx = −xydm.71) se poate scrie mai compact sub formă matriceală: dJx dJy dJz Ǒ = (y 2 + z 2 )dm −xydm −xzdm 2 + z 2 )dm −yxdm (x −yzdm −zxdm −zydm (x2 + y 2 )dm ωx ωy ωz . (6.72) În relaţia (6. ˆ ˆ ˆ x ˆ z Relaţia (6.70) este echivalentă cu 3 ecuaţii scalare: dJx = = dJy = = dJz = = [(x2 + y 2 + z 2 )ωx − x2 ωx − xyωy − xzωz ]dm = [(y 2 + z 2 )ωx − xyωy − xzωz ]dm. iar momentul său cinetic in raport cu O are valoarea: dJ = r × vdm = r × (ω × r)dm. (6.

o componentă perpendiculară a lui J pe ω. in general. (6. Oy sau Oz. Jz = Izz ω. Să deducem acum expresia energiei cinetice de rotaţie a rigidului cu punct fix. Integrând ecuaţiile (6.80) .78) xydm. momentul cinetic total va avea componentele nenule: Jx = Ixy ω. i = j) se numesc momente centrifugale de inerţie şi ele sunt asociate cu efectele forţelor centrifuge de inerţie ce apar dacă axa (δ) nu este o axă liberă.. în care: J = Jx x + Jy y + Jz z . yzdm. ˆ ˆ ˆ iar I este tensorul momentelor de inerţie al rigidului: ⇉ ⇉ ⇉ (6. xzdm. de 2 2 asemenea. y. Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix 141 Mărimile dIxx . vectorii J şi ω nu sunt paraleli.76) I = Ixx Ixy Ixz Iyx Iyy Iyz Izx Izy Izz Ǒ . a cărei modul este J⊥ = Ixz + Iyz ω. Chiar în cazul simplu. j = x.73) şi (6. (r 2 − y 2 )dm. cu alte cuvinte va exista o componentă a lui J paralelă cu ω: J = Izz ω. (r 2 − z 2 )dm. dacă axa (δ) ocupă o poziţie arbitrară în spaţiu în raport cu solidul rigid. Va exista.75) (6. (6.6. dacă aceasta s-ar roti în jurul axelor Ox. Mărimile dIij (i. vom găsi că: J = I ω.77) Se înţelege că: Ixx = Iyy = Izz = şi: Ixy = Iyx = − Ixz = Izx = − Iyz = Izy = − V V V V V V (r 2 − x2 )dm.74) pe întregul volum al rigidului.6. în care axa (δ) este paralelă cu Oz (prin urmare ωx = ωy = 0). dIyy şi dIzz reprezintă momentele principale de inerţie ale elementului de masă şi au semnificaţia momentelor de inerţie ale masei dm. Jy = Iyz ω. 2 2 2 (6. (6.79) Din ecuaţia (6. Energia cinetică a unui element de masă dm va fi: 1 1 1 dEc = dmv 2 = dmv · v = dm(ω × r) · v.75) rezultă că. z.

86) Energia este o mărime scalară. ˆ astfel încât: I= 5 (6. versorul ω poate fi scris. 2 2 sau 1 dEc = ω · dJ .83) (6. ˆ (6.80. ˆ În aceste condiţii. (6. Vectorul viteză unghiulară ω se poate scrie sub forma ω = ω ω . în funcţie de cele trei unghiuri.81) pe întreg volumul rigidului5 vom găsi: 1 Ec = ω · J .85) V [r 2 − (r · ω )2 ]dm. 2 Trebuie menţionat că ecuaţia (6. ca: ˆ ω = cos αx x + cos αy y + cos αz z . 2 2 valabilă în cazul mişcării de translaţie.84) (r 2 − r 2 cos2 ϕ)2 dm. Observăm. 6.82) este analogul ecuaţiei: 1 1 Ec = v · p = mv 2 . Solidul rigid În expresia 6. 2 Integrând ecuaţia (6. vom folosi posibilitatea de permutare ciclică permisă a termenilor.81) 6. ˆ ˆ ˆ ˆ Momentul de inerţie I al rigidului în raport cu axa (δ) va fi: I= V 2 r⊥ dm = V (6. însă. la un moment dat. întrucât: (a × b) · c = a · (b × c).142 Capitolul 6. că produsul r cos ϕ (vezi Fig. unghiurile αx . Vom obţine: 1 1 dEc = dm[ω · (r × v)] = ω · (r × vdm). αy şi αz cu cele 3 axe ale unui referenţial Oxyz legat de corp.15) se poate scrie şi sub forma: r cos ϕ = r · ω .7 Elipsoidul de inerţie Să presupunem că axa instantanee de rotaţie (δ) face. în care apare un produs mixt a 3 vectori.82) (6. .

. Ecuaţia (6. (6. Afirmaţia anterioară poate fi reformulată în sensul că momentul de inerţie în raport cu axa (δ) este invers proporţional cu puterea a 2-a a lungimii segmentului OP .87) capătă o formă mai simplă: 1 = Ixx X 2 + Iyy Y 2 + Izz Z 2 + 2Ixy XY + 2Ixz XZ + 2Iyz Y Z.87) Ecuaţia (6. (6. iar ecuaţia (6. YP . momentele centrifugale se anulează. a2 + b2 + c2 (6. sau.89) poartă denumirea de ecuaţia elipsoidului de inerţie deoarece ea reprezintă ecuaţia unui elipsoid de rotaţie cu axele OX.89) Ecuaţia (6. echivalent: I = Ixx cos2 αx + Iyy cos2 αy + Izz cos2 αz .88) ecuaţia (6.78) şi (6. ZP . I Y = cos αy √ . dacă calculăm momentul de inerţie al unui paralelipiped dreptunghic de laturi a. ZP ). OY şi OZ (Fig. I I (6.86) devine: x ˆ z I = Ixx cos2 αx + Iyy cos2 αy + Izz cos2 αz + + 2Ixy cos αx cos αy + 2Ixz cos αx cos αz + 2Iyz cos αy cos αz .87) permite exprimarea momentului de inerţie al rigidului în raport cu o axă instantanee de rotaţie arbitrară.79). b şi c.16). Dacă sistemul de axe legat de corp se alege cu originea în centrul de masă a rigidului iar axele Ox. Oy şi Oz sunt paralele cu axele de simetrie ale rigidului. YP .91) (6. care se roteşte în jurul unei diagonale de volum. Putem scrie: 1 ω ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ρP = (XP X + YP Y + ZP Z) = √ (cos αx X + cos αy Y + cos αz Z) = √ . ecuaţia (6. Elipsoidul de inerţie reprezintă o construcţie imaginară care se asociază unui solid rigid real şi care permite o reprezentare mai intuitivă a "imaginii" momentelor de inerţie ale rigidului în raport cu axe instantanee arbitrare.92) Constatăm că modulul vectorului ρP este invers proporţional cu radicalul momentului de inerţie corespunzător rotaţiei în jurul axei (δ). ca o funcţie de 3 momente principale de inerţie şi de momentele centrifugale date de ecuaţiile (6. I Z= cos αz √ . I (6.89) capătă o formă şi mai simplă (aşa-numita formă canonică): 1 = Ixx X 2 + Iyy Y 2 + Izz Z 2 . Elipsoidul de inerţie 143 Având în vedere ecuaţia (6.6. în aşa fel încât: X= cos αx √ . se obţine expresia: Id = Ixx a + Iyy b + Izz c √ . descrisă de un vector de poziţie ρP (XP . 6. Alegând un sistem de referinţă convenabil legat de corp. precum şi faptul că r = xˆ + y y + zˆ. Cu titlu de exemplu.89) se numeşte a elipsoidului de inerţie. va avea poziţia pe suprafaţa elipsoidului. care are coordonatele XP .84).7.90) Observaţie. Un punct P de pe suprafaţa acestui elipsoid.

dt dt d(Izz ωz ) dωz Mz = + ωx Jy − ωy Jx = Izz + ωx ωy (Iyy − Ixx ). dt dt d dt Ixx 0 0 0 Iyy 0 0 0 Izz Ǒ ωx ωy ωz Ǒ x y ˆ ˆ z ˆ + ωx ωy ωz Jx Jy Jz ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ .94) se va scrie sub forma a 3 ecuaţii scalare plecând de la ecuaţia vectorială: M= adică: Mx = d(Ixx ωx ) dωx + ωy Jz − ωz Jy = Ixx + ωy ωz (Izz − Iyy ). ˆ (6.95) . 6.93) este. între derivatele momentului cinetic în raport cu sistemul laboratorului. ecuaţia (6. de fapt.144 Capitolul 6. (6. respectiv sistemul de referinţă legat de corp putem scrie relaţia: dJ dt = SL dJ dt SC + ω × J. (6.94) Având în vedere că dJ dt SL = M (momentul rezultant ce acţionează asupra rigidului). De exemplu. ea permiţând exprimarea derivatelor oricărei mărimi vectoriale în raport cu cele două referenţiale.8 Ecuaţiile lui Euler Aşa cum am arătat în Partea I când am calculat derivatele versorilor unui sistem de referinţă mobil (ataşat unui corp aflat în rotaţie în raport cu sistemul laboratorului) am obţinut relaţia: dˆr e dt = SL dˆr e dt SC + ω × er . dt dt d(Iyy ωy ) dωy My = + ωz Jx − ωx Jz = Iyy + ωz ωx (Ixx − Izz ). mult mai generală.16: Elipsoidul de inerţie asociat unui solid rigid aflat in rotaţie în jurul unei axe instantanee arbitrare.93) Ecuaţia (6. Solidul rigid Figura 6.

98) descriu evoluţiile în timp ale perturbaţiilor ∆ωy şi ∆ωz .97) (6.9 Stabilitatea rotaţiei solidului rigid Să presupunem că am adus. un solid rigid la o mişcare de rotaţie în jurul unei axe libere a acestuia.98) vom obţine: ∆ωz = şi d(∆ωy ) −1 dt ω(Ixx −Izz ) Iyy (6. Stabilitatea rotaţiei solidului rigid 145 Sistemul de ecuaţii (6. ′ ωy = ∆ωy . dt 0 = Ixx Deoarece ∆ω ≪ ω. ω fiind independent de timp. fiecare din termenii din acest produs fiind foarte mic. implicit a lui ω. Ecuaţiile lui Euler (6. dt d(∆ωz ) 0 = Izz + ω(Izz − Iyy )∆ωy . dt2 Iyy Izz (6. Ecuaţiile diferenţiale (6. Întrucât.98) întrucât d(ω + ∆ωx )/dt = d(∆ωx )/dt.95) se vor scrie.100) . având axa Ox paralelă cu (δ). dt d(∆ωy ) 0 = Iyy + ∆ωz (ω + ∆ω)(Ixx − Izz ). Dacă vom înlătura forţele exterioare.95) reprezintă aşa-numitele ecuaţii ale lui Euler şi ele permit.9. după aplicarea perturbaţiei acestea vor fi: ′ ωx = ω + ∆ωx . prin integrare. ω∆ω ≈ ω.97) şi (6. Natura stabilităţii rotaţiei se poate afla analizând mişcarea rigidului după aplicarea unei mici perturbaţii care modifică orientarea axei şi. găsirea legii de mişcare în cazul rotaţiei oricărui rigid şi analiza stabilităţii acesteia. ecuaţiile precedente devin: d(∆ωx ) .96). În acelaşi timp produsele ∆ωy ∆ωz . ′ ωz = ∆ωz . dt d(∆ωz ) 0 = Izz + (ω + ∆ω)∆ωy (Iyy − Ixx ).6. pe ∆ωz din ecuaţia (6. Să ataşăm solidului sistemul de referinţă propriu (SC). Ca urmare. Un exemplu în acest sens este prezentat în secţiunea următoare. 6. cu ajutorul unor forţe externe.97) în (6. vectorul ω are componentele ωx = ω. ne putem pune problema dacă rotaţia în jurul axei (Oz = δ) va continua în mod stabil sau nu. ωy = 0.99) d2 (∆ωy ) (Ixx − Izz )(Ixx − Iyy ) + ∆ωy = 0. de exemplu. dt 0 = Ixx (6. dt d(∆ωy ) 0 = Iyy + ω(Ixx − Izz )∆ωz . înainte se aplicarea perturbaţiei. Substituind. pot fi considerate egale cu zero. ωz = 0. în aceste condiţii: d(ω + ∆ωx ) + ∆ωy ∆ωz (Izz − Iyy ). Conform ecuaţiei (6. ∆ωx rămâne constantă în timp.96) (6.

(6. se ataşează unei aşa numite suspensii cardanice (Fig. că axa de rotaţie a unui giroscop simetric de forma unui disc este coliniară cu direcţia forţei de greutate (Fig. în condiţiile atracţiei gravitaţionale (Fig. Mişcarea giroscopului în câmp gravitaţional Giroscopul reprezintă un solid rigid care poate efectua o mişcare de rotaţie în jurul unei axe fixe sau a unui punct fix. rezultanta forţelor este nulă: G + N = 0.101) . Adesea această axă se fixează în două lagăre care.18). Aceasta se întâmplă dacă simultan: Ixx > Iyy . o axă liberă este stabilă dacă. Această configuraţie se numeşte giroscop liber . atunci când se roteşte în jurul unei axe instantanee de rotaţie.17: O fotografie a unui giroscop montat într-o suspensie cardanică. în raport cu ea. Ixx < Izz (deci Ixx este minim) . 6. În aceste condiţii. Să considerăm pentru început. Ixx > Izz (deci Ixx este maxim) Cu alte cuvinte. chiar dacă el se află în câmpul gravitaţional al Pământului.18a). care îi permite giroscopului să ia orice poziţie in spaţiu. la rândul lor.10 Giroscopul. 6. Figura 6. momentul de inerţie al rigidului are o valoare extremă (minimă sau maximă). în cazul giroscopului simetric (varianta cea mai frecvent întâlnită în practică) o axă de simetrie ce trece prin centrul de masă. Axa fixă este. Giroscopul execută în cele mai multe cazuri o mişcare de rotaţie cu punct fix. 6.146 Capitolul 6. sau: Ixx − Iyy < 0.17). 6. Solidul rigid Ecuaţia diferenţială de ordin II ((6.100)) este de tip oscilator armonic dacă fracţia din termenul al 2-lea (care are semnificaţia pulsaţiei proprii a oscilatorului) este în permanenţă pozitivă.

rezultă că MG este un vector orizontal.102) MG este perpendicular atât pe r cât şi pe G. întrucât momentul MG .18b).6. Să aplicăm o mică perturbaţie care să determine.19: (a) Orientarea vectorilor r. MGy . (6. Cum atât r. întrucât: MG = MN . înclinarea axei (δ) cu un unghi θ faţă de verticală (Fig. 0). relaţia dintre forţe se păstrează (G = −N ). cât şi G sunt vectori într-un plan vertical. Ca vector: MG = r × mg. 6. Să presupunem că axa de rotaţie a giroscopului este "îngheţată" la un moment dat în planul foii. nul.18: Un giroscop simetric în câmp gravitaţional. de exemplu. în timp ce MG = 0. cu axa de rotaţie. însă acum apar doar MN = 0. În aceste condiţii. iar momentul lui G în raport cu O este MG = mgr sin θ. iar momentul rezultant este. deci MG (MGx . 6. Giroscopul. vectorul de poziţie al centrului de masă al giroscopului. aşa cum este prezentată în Fig.10.19. Această stare "îngheţată" nu se poate menţine. Mişcarea giroscopului în câmp gravitaţional 147 Figura 6. de asemenea. braţul forţei G este bG = r sin θ. Notând cu C centrul de masă şi cu r = OC. (b) Evoluţia în timp a vectorului J. În aceste condiţii ω şi J (t) sunt paraleli Figura 6. J şi MG .

dt (6. Aşa cum am arătat anterior.105) În plus. Pentru a găsi o explicaţie cantitativă a mişcării de precesie. care tind să readucă pe ω peste J. Întrucât Mz = 0. dt (6. vom pleca de la faptul că Mz = 0. Aşadar într-o descriere calitativă. 2 dt (6. Solidul rigid (6. de aceea vârful lui J va descrie.104) Prin urmare. J(t) se consideră a fi suma: J(t) = J (t) + J⊥ (t) iar J(t + dt) = J (t) + J⊥ (t + dt). vectorul dJ are doar componente orizontale de aceea J (t) = J (t + dt). dt dt Capitolul 6.106) .148 determină variaţia lui J în timp: MG = dJ J(t + dt) − J(t) = . care se numeşte precesie a axei giroscopului apare deoarece momentul cinetic J al giroscopului are tendinţa de a se "desprinde" de axa lui de rotaţie. întrucât. în măsura în care J nu mai este paralel cu ω. Pe de altă parte. precesia giroscopului (ca urmare a atracţiei gravitaţionale) are loc datorită desprinderii vectorului J de axa giroscopului şi datorită efectelor combinate ale forţelor centrifuge care "urmăresc" readucerea lui ω peste J. de fapt un cerc în plan orizontal. intră în joc momentele forţelor centrifugale.103) Variaţia lui J înseamnă şi reorientarea sa în spaţiu. Acest efect se continuă în permanenţă. devansându-i mişcarea de precesie. dt (6. deoarece vectorii MG şi J sunt în permananţă perpendiculari unul pe altul. ca efect al momentului forţei de greutate. pe un arc de cerc de rază J⊥ = J sin θ. Ca urmare: Mz = dJz = 0 ⇒ Jz = constant. Efectul sus-menţionat. astfel încât: MG = J⊥ (t + dt) − J⊥ (t) . conform (6. produsul lor scalar este zero: MG · J = 0 ⇒ Ecuaţia precedentă se poate scrie şi sub forma: 1 d 2 (J ) = 0 ⇒ |J| = const.107) dJ · J = 0. efectul momentului forţei de greutate se traduce printr-o rotaţie a vârfului lui J(t) printr-un unghi dϕ în timpul dt.103): J(t + dt) = J(t) + Mdt.

Întrucât: 2 2 2 J 2 = Jx + Jy + Jz . cât şi J îşi păstrează modulul constant în timp (de aceea spunem că J descrie suprafaţa laterală a unui con cu axa de simetrie axa Oz). Semnificaţia acesteia o vom descoperi în cele ce urmează. (6. Jy = A cos(Ωt + Ψ). Jy Jx (6.113) dJx = ΩJy dt (6. (6. Având în vedere că: × MG = M2 + M2 = x y dJx dt 2 + dJy dt 2 (6.109) sub forma: Jx = A sin(Ωt + Ψ). atât componenta Jz .113) vom găsi: d2 Jx + Ω2 Jx = 0.115) se vor scrie.112) Derivând. sub forma: Mx Jx + My Jy = 0.117) .111) rezultă că: Mx = ΩJy ⇒ şi respectiv: My = −ΩJx ⇒ dJy = −ΩJx . Giroscopul.115) Soluţiile ecuaţiilor diferenţiale (de tip oscilator armonic) (6.116) Aşadar Ω are semnificaţia vitezei unghiulare de precesie a lui J şi. dt (6. în timpul precesiei. Mişcarea giroscopului în câmp gravitaţional 149 Aşadar. expresia vitezei unghiularede precesie. implicit. Să găsim. Produsul scalar din ecuaţia (6.10. Din (6. dt2 (6.109) cu alte cuvinte.6. sau: My Mx =− = Ω.114) şi (6. in raport cu timpul. în continuare.106) se poate scrie. ţinând cont şi de ecuaţia (6.112) şi introducând rezultatul în (6. ecuaţia (6. având în vedere că Mz = 0.108) rezultă că şi: 2 2 2 Jx + Jy = Jxy = const.111) (6. (6.114) (6. dt2 d2 Jy + Ω2 Jy = 0.110) în care Ω este o mărime constantă. va exista un vector Jxy = J⊥ al cărui vârf descrie un cerc în plan orizontal. a giroscopului. independentă de t.

din ecuaţia (6. În aceste condiţii.118) rezultă expresia vitezei unghiulare de precesie: Ω= mgr sin θ 2 J 2 − Jz .118) Pe de altă parte. În aceste condiţii. giroscopul este echilibrat în poziţie Figura 6. (6. Apariţia precesiei poate fi provocată de agăţarea unei greutăţi suplimentare. În acest caz. 6.20: Un giroscop orizontal CG=contragreutate. folosind relaţia (6. orizontală. G=greutate externă. al cărei braţ în raport cu O este b = r = OA. M=motor electric de antrenare D=discgiroscop. deoarece astfel este uşor de compensat momentul greutăţii motorului (M ) ce antrenează giroscopul. G. rezultă imediat: mgr sin θ = AΩ. În experimentele de laborator este convenabil să se utilizeze un giroscop care evoluează în planul orizontal (θ = π/2) .116).150 şi ţinând cont şi de ecuaţia (6. pânza de con descrisă de vectorul J în exemplul analizat anterior este degenerată într-un plan. Solidul rigid (6. folosind formula fundamentală a trigonometriei: 2 2 Jxy = J 2 − Jz = A2 . ecuaţia (6. Capitolul 6.109) se va scrie.120) întrucât Jz = 0. având în vedere semnificaţia noţiunii de amplitudine). de aceea precesia va fi lentă atunci când înclinarea θ a axei faţă de verticală este mică şi se va accelera odată cu creşterea lui θ. ca şi al greutăţii proprii a acestuia prin montarea unei contragreutăţi (CG în Fig.116).20). evident. 2 adică A = J 2 − Jz (am ales. doar soluţia pozitivă. J (6.119) Constatăm că Ω este direct proporţional cu momentul forţei de greutate. . În acest caz ecuaţia (6.119) se va scrie: Ω= mgr .

Se poate uşor constata că. atunci când se doreşte virarea unui vapor într-un plan direcţie orizontal face ca axa elicei acestuia să răspundă cu o rotaţie in plan vertical. 66 × 10−26 kg iar. Acest fapt face ca.11 Probleme 1. prin adăugarea greutăţii G în A.20. Masa atomului de oxigen este 2. în experimentele de laborator. Caracteristica aparent stranie a giroscopului. deoarece dJ şi MG sunt legaţi prin relaţia: M= dJ . De regulă. adică dJ să apară într-un plan orizontal. aşa-numitul efect giroscopic. la temperatura camerei. însoţită de o înclinare lentă ˙ a axului său în plan vertical (θ = 0). anume apariţia unei rotaţii în plan orizontal ca urmare al momentului unei forţe verticale. În situaţii mai generale. Pentru a identifica cine determină nutaţia să mai examinăm încă o dată precesia. e posibil ca şi nutaţia să fie o mişcare periodică. rezultă că ea apare atunci când asupra giroscopului acţionează un cuplu de forţe. adică de nutaţie. Probleme 151 Trebuie menţionat că o astfel de tratare simplificată a modelului de giroscop ignoră o altă mişcare a giroscopului. 21 × 10−10 m. dacă încercăm să rotim axa giroscopului în plan orizontal.121) Acest comportament apare straniu. Un astfel de exemplu îl constituie chiar Pământul. ambele plasate în plan orizontal.11. stranie! Este normal. (θ = θ(t)). o rotaţie completă durând 26000 de ani. în prezenţa frecării. acolo unde efectul (deplasarea accelerată) apare ca fiind coliniară cu forţa exterioară. 6.121). 6. . ce trece prin centrul său. denumită mişcare de nutaţie. peste 14000 de ani. nu este. şi nu teorema variaţiei momentului cinetic (6. dacă forţăm o analogie cu mişcarea de translaţie. 5o . distanţa dintre cei doi atomi. acestea sunt forţele de frecare la axul giroscopului în dispozitivul de susţinere. giroscopul începe mişcarea de precesie. aşa cum am văzut mai înainte ca variaţia lui J. de fapt. anume aceea în care axa giroscopului execută şi o rotaţie în plan vertical. giroscopul ne roteşte braţele în plan vertical! Revenind acum la mişcarea de nutaţie efectuată de giroscop în plan vertical.6. Precesia Pământului. este 1. care se comportă ca un giroscop uriaş. Efectul giroscopic apare ca foarte important în situaţiile în care în componenţa unor maşini există părţi în rotaţie care se comportă întocmai ca un giroscop. asupra cărora nu vom insista aici. de exemplu. Un cuplu de forţe externe care apare. Constatăm că. Se consideră o moleculă de oxigen ce se roteşte în planul xOy în jurul axei perpendiculare Oz. Legea care guvernează acolo mişcarea este însă F = ma. situaţie care poate conduce la efecte periculoase dacă nu este contrabalansată. dt (6. Efectul de giroscop poate fi constatat intuitiv dacă luăm în mâini "haltera" reprezentată de giroscopul din Fig. o nouă stea (Vega) să devină "Steaua polară" în locul stelei Polaris. consideraţi punctiformi. (a) Calculaţi valoarea momentului de inerţie al moleculei în raport cu axa de rotaţie. datorată acţiunii combinate a Soarelui şi Lunii face ca axa acestuia să se rotească pe suprafaţa laterală a unui con cu deschiderea de 23.

. M fiind masa Pământului. care se rotesc în jurul unei axe paralele cu una din bare situată la capătul alteia (Fig.21: Pentru problema 4 Răspuns: 11mL2 12 . următoarele mărimi: (a) forţa de frecare şi coeficientul de alunecare minim necesar ca alunecarea să nu apară. în punctul de plecare din vârful unui plan înclinat. (c) acceleraţia unghiulară. (b) acceleraţia centrului de masă. Care dintre aceste corpuri va ajunge primul la baza planului. respectiv în cea cu alunecare. în cazul în care masele celor doi atomi nu ar fi egale. determinaţi energia cinetică de rotaţie a moleculei. 2 − 11. momentul de inerţie în raport cu această axă are valoare maximă doar când această axă trece prin centrul de masă. de aceeaşi masă şi rază. z y x Figura 6. (b) 2. reciproc perpendiculare. 5. 33M R2 . presupunând că ele se rostogolesc fără să alunece? Răspuns: discul. (c) Demonstraţi că. Răspuns: (a) 1. 6. 4. sunt aşezate unul lângă altul la înălţimea h. Solidul rigid (b) Considerând că viteza de rotaţie în jurul acestei axe este 4. Arătaţi că momentul de inerţie în cazul rotaţiei în jurul unei axe ce trece prin centru său este I = 0. 3. Să se afle. Determinaţi momentul de inerţie al unui ansamblu de 3 bare identice.152 Capitolul 6. 6 r · 103 kg/m3 R unde R este raza Pământului.21). 95 × 10−46 kg m2 . de masă m şi lungime L. Două corpuri de forma unui disc şi a unui inel. 6·1012 rad/s. Pe un plan înclinat de unghi α se rostogoleşte în jos un cilindru de masă m. în cazul rostogolirii fără alunecare. 06 × 10−21 J. 2. Densitatea Pământului variază cu distanţa până la centrul său conform relaţiei: ρ = ρ0 14. rază R şi moment de inerţie I.

(a) Arătaţi că proiecţia pe axa Oz a lui Ω(t). ε ≪ 1 5 2 Steaua se roteşte cu viteza unghiulară Ω(t). Răspuns: (a) Ωz = Ω0z 1+ε cos ωt ≈ const. iar momentele de inerţie principale sunt funcţii armonice de timp. 2 .. tgα g sin α Răspuns: (a) µ ≷ 1+mR2 /I . a (d) d = ε . conform relaţiei: Izz = Ixx 2 2 mr (1 + ε cos ωt) 5 2 ε = mr 2 (1 − cos ωt). (b) ωn = 3 εΩz cos ωt. adică Ωz . Suprafaţa unei stele neutronice vibrează uşor. 153 6. Determinaţi frecvenţa unghiulară a acesteia (Ωz > ω). a a = g(sin α − µ cos α). (b) a = 1+I/mR2 .11. Probleme (d) distanţa de la axa instantanee de rotaţie până la centrul de masă a corpului. rămâne constantă. d = I(tgα − µ)/(µmR).6. (b) Demonstraţi că Ω(t) execută o mişcare de nutaţie în jurul axei Oz. ε = µmgR/I cos α. (c) ε = R .

.

Când forţe interne sau externe acţionează asupra particulelor componente ale corpului solid. Dacă. iar raportul dF/dS se numeşte efort unitar 1 Corpul de studiat se numeşte.Capitolul 7 Solidul deformabil 7. se spune că acea deformaţie a fost reversibilă sau elastică. 7. solidul revine la forma iniţială.1: (a) O forţă externă F acţionează asupra secţiunii transversale S. în marea lor majoritate. corpul respectiv aflându-se într-o stare de comprimare sau întindere.2 Deformaţia de alungire/compresiune Să presupunem ca supunem un corp solid unei forţe F (Fig.1 Introducere Forţele de interacţiune dintre particulele constituente ale unui mediu solid au. (b) Un detaliu. valori finite. apar astfel deformaţii. în acest caz. epruvetă. sunt deformabile. după înlăturarea acţiunii forţelor sus-menţionate. 7. 155 . în aşa fel încât arareori corpurile solide pot fi considerate absolut rigide. referitor la secţiunea dS o secţiune transversală prin acesta1 Raportul F/S se numeşte efort unitar mediu. în realitate.1) orientată arbitrar faţă de Figura 7. Solidele reale. a epruvetei.

7.2) Referitor la definiţia efortului unitar normal. dacă efortul este de forfecare.156 (sau stress).2: (a)O imagine a unei secţiuni într-o epruvetă paralepipedică (b) efort de tensiune. Fjs şi Fsj sunt forţele care ( pe desen) acţionează sus-jos. Efectul acesteia în termenii deformării se caracterizează cantitativ prin mărimea fizică denumită alungire/comprimare relativă.2. în acest caz. Dacă forţa deformatoare determină un efort de reducere a dimensiunilor corpului. vom avea un efort unitar normal: σ= şi un efort unitar tangenţial (sau de forfecare): τ= dFtg dS dFn dS (7. respectiv jos-sus Prezenţa unei forţe. Am notat cu Fds şi Fsd forţele ce acţionează stânga-dreapta şi invers. σ.4) A nu se confunda tensiunea σ care are semnificaţia densităţii superficiale de forţă cu forţa de tensiune. notată cu γ: γ= 2 ∆d d0 (7. ε < 0. Dacă efortul unitar este de alungire. să amintim că el este denumit tensiune. (d) efort de forfecare. ea se numeşte compresiune. Σ = lim ∆F dF = ∆S dS Capitolul 7. dacă forţa dF este orientată în aşa fel încât determină o deformaţie de alungire2 . .2 sunt prezentate cele 3 tipuri de efort unitar.3) se numeşte alungire relativă. Invers.1 sau cu T în multe cazuri.1) Aşa cum se constată şi din Fig. 7. dacă efortul este de compresiune. În sfârşit. atunci efectul său: ε= ∆l l0 (7. (c) efort de compresiune. vorbim despre o comprimare relativă (evident. respectiv a unui efort reprezintă o cauză. deoarece l < l0 ). Figura 7. 7. vorbim despre o altă mărime. notată cu Fn în Fig. corespunzător celor două componente ale forţei. Solidul deformabil ∆S→0 (7. În Fig.

care într-o astfel de deformare devine mult mai rigid decât în fazele iniţiale ale deformării.5) este respectată doar în cazul micilor deformaţii ale solidelor. Graficul prezentat în Fig. în principal. 7. Deformaţiile plastice din intervalul BC sunt foarte importante în procesele de prelucrare la rece din metalurgie (laminare. Materialele casante sau fragile ajung să se rupă. Scăderea lui σ în porţiunea BC se datoreşte. trefilare. de regulă. are loc o modificare a secţiunii transversale a epruvetei.4) o epruvetă cu secţiune circulară de diametru iniţial b0 .5). se rupe (punctul E). înainte de a ajunge în regiunea de înmuiere. el este mai simplu. 3 . obţinem o dependenţă de forma prezentată în Fig. aparent. anumite porţiuni lipsind. din nou o alungire rapidă a materialului. legea lui Hooke este un caz foarte particular – fiind vorba doar de mici deformaţii. Deformaţia de alungire/compresiune 157 unde ∆d este distanţa pe care se produce alunecarea porţiunii dintr-o parte a suprafeţei de forfecare. 7. Cu toate că.7.5) în care constanta de proporţionalitate E se numeşte modul de elasticitate sau modulul lui Young. intervalul CD se numeşte regiune de ecruisaj şi corespunde unui proces invers celui petrecut în porţiunea BC. iar d0 – o dimensiune caracteristică. Întrucât ε este o mărime adimensională. Sa considerăm (Fig. extrudare. Observaţii: 1. mai precis unei întăriri a materialului. În multe situaţii. efortul unitar şi alungirea/comprimarea relativă se exprima sub forma: σ = Eε (7. Într-o relaţie matematică. are loc. mai precis în situaţia în care deformaţia este reversibilă3 . Relaţia (7. Dacă urmărim o situaţie în care forţele deformatoare depăşesc limita de proporţionalitate valabilă în cazul relaţiei (7.) 3. Observaţie Relaţia (7. 2. După depăşirea punctului D.5) exprimă legea lui Hooke. scăderii secţiunii transversale a epruvetei.3: Dependenţa ε(σ) pentru o epruvetă metalică. în realitate numărul situaţiilor în care această lege rămâne valabilă este foarte mare. însă. unitatea de măsură în SI a lui E va fi aceeaşi cu cea a lui σ şi anume N/m2 . deformaţia se produce printr-o curgere foarte vâscoasă a unor straturi ale solidului pe lângă altele. 7. Figura 7. în cazul epruvetelor metalice. Odată cu creşterea lungimii. care în final.2. forjare etc. Printre exemplele cele mai importante putem aminti aici deformaţiile din domeniul undelor elastice liniare în medii solide. despre care vom vorbi în detaliu mai jos.3. Intervalul BC se numeşte regiune înmuiere sau de curgere întrucât în această regiune. chiar în cazul deformaţiilor elastice din zona OA.3 se întâlneşte.

6) Constanta de proporţionalitate. S (7. iar deformaţia BB ′ = CC ′ cu ∆l.8) ∆l =ε l0 (7. poziţia B ′ C ′ .158 Capitolul 7. Solidul deformabil Figura 7. pentru deformaţii mici putem scrie: tgγ ≈ γ = Efortul unitar tangenţial este: τ= F . Să aplicăm o forţă tangenţială. 7. 4). în urma alungirii.3 Deformaţia de forfecare Să considerăm un corp solid deformabil de formă paralepipedică (Fig. F asupra suprafeţei BC. în final.5) fixat la partea inferioară. Figura 7.7) . volumul epruvetei creşte (vezi şi problemele propuse la acest capitol). suprafaţa BC. diametrul epruvetei scade cu cantitatea ∆b = b − b0 (∆b < 0). AD de un suport rigid. Cu titlu de exerciţiu.4: Modificarea sectiunii unei epruvete prin alungire În urma alungirii cu cantitatea ∆l. 7. asupra careia se manifestă forţa F se va deplasa. Acest raport b0 este direct proporţional cu alungirea relativă: ∆l ∆b =µ b0 l0 (7. propunem cititorului să verifice că. µ din ecuaţia (7.6) se numeşte coeficientul lui Poisson şi el are o valoare practic constantă în cazul metalelor şi aliajelor (µ ≈ 0.5: Deformaţia de forfecare a unui corp paralepipedic Ca urmare a deformării (forfecării). ocupând. Definim raportul ∆b ca o modificare relativă a diametrului epruvetei. Dacă notăm AB = l0 .

aşa cum vom vedea în capitolele următoare. iar D în D′ . 7. Deformaţia de torsiune (răsucire) 159 astfel încât. atunci când acestea tind să se deplasează în sensuri contrare.6: (a) Deformaţia de torsiune a unei bare (fir) (b) Deformaţia de torsiune a unei pături cilindrice. paralel unele faţă de altele. 4E Observaţie 1. Figura 7. o relaţie de tip Hooke între efortul unitar şi deformaţia relativă se va scrie sub forma: τ = Gε (7. unitatea de măsură a lui G în SI este N/m2 . Dacă un cuplu de forţe F F ′ acţionează la capătul inferior al barei. 7. de asemenea în şuruburi şi nituri care servesc ca dispozitive de asamblare a unor plăci plane adiacente. de diametru AB (Fig. Aşadar. Evident. faţă de o suprafaţă de tăiere. aceasta va determina o rotaţie a capătului superior al acesteia. De altfel. modulul de forfecare reprezintă aproximativ 40% din valoarea lui E: G ≈ 0. în cazul foarfecelor care obligă două părţi ale unei foi să se deplaseze în sensuri contrarii.4.6).9) În relaţia anterioară. Să considerăm un eşantion de forma unei bare sau fir. Deformaţia de forfecare liniară apare. Deformaţia de forfecare apare. în care alunecarea suprafeţelor are loc în cadrul unei simetrii cilindrice. de asemenea. Ea apare. fixată rigid de un suport la partea inferioară.7. constanta de proporţionalitate G se numeşte modul de forfecare al materialului. ca . ca şi în cazul modulului de elasticitate a lui Young. punctul A ajungând în A′ . în mediile solide în care se propagă unde transversale.4 Deformaţia de torsiune (răsucire) Un caz particular al deformaţiei de forfecare este cea de torsiune. pentru marea majoritate a metalelor şi aliajelor.

9): rϕ δF =G πrdr l0 Ca urmare: δF = Momentul cuplului de forţe va fi: δM = Gπr 3 drϕ l0 (7. diametrul AD se roteşte (ca şi întreaga secţiune superioară a firului) cu un unghi ϕ: ϕ= DD′ AA′ = R R (7.14) Gπr 2 ϕdr l0 (7.10) Să considerăm acum o pătură sferică de rază r (0 < r < R) şi de grosime dr (Fig.6b). (7. a barei sau firului: M = Cϕ.16) constatăm că momentul de torsiune.160 Capitolul 7.16) δM = Gπϕ l0 R 0 r 3 dr (7. 7. Aplicând legea lui Hooke pentru deformaţia de torsiune: tgα ≈ α = aa′ rdϕ = . Asupra acesteia acţionează un cuplu de forţe δF şi δF ′ car este de atâtea ori mai mic decât cuplul forţelor F − F ′ . conform ecuaţiei (7. ϕ. Solidul deformabil urmare a acţiunii cuplului de forţe deformatoare F F ′ .12) Momentul total al forţelor F − F ′ ce acţionează asupra barei va fi: M= adică M=G πϕ R4 l0 4 (7.13) 2δF δF = 2πrdr πrdr (7.11) În relaţia anterioară am notat cu dϕ unghiul cu care se roteşte faţa superioară a firului Efortul unitar tangenţial este: τ= Pe de altă parte.15) Din ecuaţia (7.17) . M este direct proporţional cu deformaţia unghiulară. lo l0 (7. de câte ori suprafaţa dS = 2πrdr este mai mică decât suprafaţa totală S = πR2 .

d. iar fin prin ajustarea lungimii firului. Ne putem imagina că bara este formată. din zona de încastrare din stânga) este anulat în efect de un cuplu elastic dezvoltat în bara însăşi. există un număr însemnat de dispozitive de măsură a forţelor sau cuplurilor de forţe. de grosimi infinitizimale.a.7) care acţionează perpendicular pe aceasta. deformarea barei încetează în momentul în care cuplul exercitat de forţa externă F (şi de perechea ei F ′ . 7. Aşa cum vom vedea ulterior în studiul fizicii. De altfel.5. amintită în Partea I a prezentului curs ca dinamometru pentru măsurarea forţelor de atracţie gravitaţională de către Henry Cavendish este un bun exemplu în acest sens.18) se numeşte constanta de torsiune a barei (sau firului).7. cele din exteriorul acestui arc de cerc 4 O dublare a diametrului firului de torsiune determină o scădere a sensibilităţii balanţei de 24 = 16 ori! . bazate pe deformaţia unor fire de torsiune. (b) un detaliu pentru calcul Ca şi în cazurile anterioare. Alte aplicaţii ale balanţei de torsiune le vom regăsi în electricitate (la construcţia galvanometrelor) magnetism (la construcţia magnetometrelor de torsiune) ş. iar asupra celuilalt se acţionează cu o forţă (Fig. balanţa de torsiune. 7. Sensibilitatea unei balanţe de torsiune se reglează grosier prin modificarea diametrului firului4 .5 Deformaţia de încovoiere (flexiune) Acest tip de deformaţie apare atunci când un capăt al unei bare este fixat rigid. deformaţiile acestor straturi sunt diferenţiate. Figura 7. din straturi paralepipedice paralele suprapuse. Deformaţia de încovoiere (flexiune) Aici constanta de proporţionalitate: C= πGR4 4l0 161 (7. iniţial. Se constată că constanta de torsiune este direct proporţională cu R4 şi invers proporţională cu lungimea l0 a barei/firului de torsiune. Ca urmare a încovoierii.7: (a) deformaţia de încovoiere.m. în funcţie de locaţia lor: straturile din interiorul arcului de cerc AB ′ astfel format vor fi comprimate.

zero la nivelul stratului neutru (y = 0) şi negativ în zona cuprinsă între stratul neutru şi periferia dinspre centrul de curbură. Figura 7. efortul de alungire/comprimare creşte direct proporţional cu distanţa până la stratul limită.) 7.6 Probleme 1. etc. este alungit elastic cu ∆L. elemente constructive flexibile şi foarte rezistente (aripi de avion. acolo unde apar deformaţii de încovoiere. 7. macarale. Faptul că efortul de compresiune. 6cm. aşa cum este reprezentat în Fig. Alungirea stratului CD aflat la distanţa y de stratul neutru (Fig. O. hale. Constatăm. respectiv alungire. modul de elasticitate E şi secţiune S. în cazul grinzilor de construcţii sau şinelor de cale ferată. Densitatea cauciucului este ρ = 1400Kg/m3 iar modulul său de elasticitate E = 105 N/m2 . secţiunea transversală în această zonă să poată fi aleasă mai redusă. . poduri.7b) va fi: ∆l = (R + y)θ − Rθ ∆l = θy Alungirea relativă a aceluiaşi strat va fi: ε= Aplicând legea lui Hooke: θy ∆l y = = l0 Rθ R σ = Eε = E y R (7. Determinaţi alungirea bastonului determinată de mişcarea de rotaţie neglijând efectele gravitaţiei.8: Secţiuni transversale printr-o şină de cale ferată şi printr-o grindă portantă folosită în construcţii. prin folosirea unor astfel de grinzi.162 Capitolul 7. 2. este minim în vecinătatea stratului neutru permite ca. Se realizează. iar stratul AB ′ va avea aceeaşi lungime. un baston din cauciuc cu lungimea L = 40 cm se roteşte uniform în plan orizontal în jurul unui capăt.8. De aceea stratul AB sau AB ′ se numeşte şi strat neutru al barei. în structură celulară. Un fir de lungime L. aşadar. cu viteza unghiulară ω = 600rot/min. 1 Răspuns: ∆l = 3E ρω 2 L3 ≈ 5.19) cu alte cuvinte. Solidul deformabil vor fi alungite. ca şi în starea nedeformată. 7. că efortul unitar va fi maxim la periferia externă a barei.

Probleme (a) determinaţi constanta elastică k. 00 cm şi o lăţime de 10 cm. Dacă se folosesc 500 m de cablu pentru o escaladă montană şi cablul se atârnă vertical pe un perete de stâncă. 50 × 106 N/m2 . (c) Cunoscând că tensiunea maximă suportată de masa de pin este de 3. dacă viteza mâinii în momentul impactului este de 10 m/s şi descreşte până la 1. (b) Cât este tensiunea de forfecare ce apare în masa de lemn de pin ce are grosimea de 1.6.7. (b) F = 4. care este alungirea cablului sub acţiunea propriei greutăţi? 2 Răspuns: ∆L = 1 λgL = 4. 2 EA 4. 4 Kg/m. 002 s cât durează impactul. (a) Estimaţi forţa cu care un maestru karate trebuie să lovească o masă de lemn. 00 cm2 are densitatea liniară de masă 2. (c) da. ∆t S . 2 Răspuns: (a) k = ES . (b) calculaţi lucrul mecanic necesar pentru o astfel de alungire. 60 × 106 N/m2 va avea lovitura efect de rupere? Răspuns: (a) F = m ∆m = 4500 N. (b) L = 1 ES ∆L . L 2 L 163 3. Masa mâinii se consideră 1 Kg. 00 m/s în intervalul de 0. 9 cm. Un cablu de oţel (E = 2 × 1011 N/m2 ) cu secţiunea 3.

.

cum sunt: temperatura. datorită distanţelor mari dintre molecule sau atomi. Acestea au valori atât de mari încât. forţele intermoleculare sunt de rază scurtă.. În cadrul modelulului de fluid se operează cu mărimi fizice macroscopice. Acest comportament este datorat unor interacţiuni mult mai slabe între atomii sau moleculele ce alcătuiesc fluidul.z ). de exemplu. în modelul de fluid această distanţă medie este mult mai mică decât orice dimensiune caracteristică a elementului de volum. în cazul solidului rigid deformaţiile determinate de forţe interioare sau exterioare sunt nule. în cazul corpurilor fluide (lichide sau gaze). indiferent de mărimea acestor forţe. pe de altă parte. sub forma de model cinetic (în cazul microscopic) în care o particulă generică este tratată în mod individual. de timp şi de poziţia în spaţiu (adică de coordonatele x. presiunea. Criteriul după care un corp real poate fi tratat în modelul de fluid sau în modelul cinetic îl reprezintă relaţia dintre dimensiunea caracteristică a volumului elementar al fluidului şi distanţa medie parcursă între două ciocniri succesive. de exemplu. în sensul că el este un corp absolut deformabil. pe de o parte sub forma de model de fluid (în cazul macroscopic). concentraţia de particule. O astfel de abordare în cadrul teoriei cinetico-moleculare se întâlneşte. În cazul gazelor. Dacă. Un fluid constituie extrema opusă solidului rigid. ele determină o stare de 165 . Forţele interne ditre particulele constituente ale fluidelor se numesc forţe de coeziune. Faptul că între moleculele de gaz există distanţe relativ mari (în comparaţie cu mediile condensate – lichide şi solide) face ca studiul gazele să fie abordat. ne vom ocupa cu studiul echilibrului mecanic şi al mişcării unui alt sistem fizic – model idealizat cu distribuţie continuă – fluidul. Faptul că un fluid reprezintă un corp absolut deformabil face ca acesta să nu aibă formă proprie (iar. Evident. forţe aparent neînsemnate pot produce deformaţii considerabile. în studiul gazului ideal. forţele intermoleculare sunt şi mai slabe.y. în cazul gazului. atribuindu-i-se caracteristici fizice statistice. atracţia manifestându-se doar între moleculele vecine de ordinul I. densitatea etc.Capitolul 8 Fluide În capitolul 2 am examinat câteva dintre caracteristicile mişcării unui model idealizat de corp cu distribuţie continuă de masă – solidul rigid. în cazul lichidelor. În cazul lichidelor. nici volum propriu). în general. mărimi care depind. În continuare.

166

Capitolul 8. Fluide

comprimare permanentă. Presiunile interne pot avea valori de ordinul sutelor sau miilor de atmosfere, astfel încât doar forţe externe foarte mari pot produce efecte de comprimare/dilatare comparabile. De aceea, lichidele sunt considerate, practic, incompresibile. În Fig. 8.1 sunt reprezentate, (mărite din motiv de vizibilitate) două tipuri de molecule de lichid:

Figura 8.1: Forţele intermoleculare din interiorul lichidului (1) şi din stratul superficial (2).

1. cele din volumul lichidului, care rămân în echilibru indiferent, deoarece rezultanta forţelor de atracţie exercitate de moleculele vecine este nulă; 2. molecule din stratul superficial (reprezentate la scară mult mai mare), care sunt atrase doar de moleculele din stratul inferior lor (concentraţia moleculelor de gaz de deasupra suprafeţei libere este practic nulă, în comparaţie cu moleculele din acel strat inferior). Rezultanta forţelor de atracţie “resimţită” de fiecare moleculă din stratul superficial va fi îndreptată (din motive de simetrie) perpendicular pe suprafaţa liberă a lichidului. Forţele de interacţiune dintre moleculele lichidului şi pereţii vasului în care acestea se găsesc se numesc forţe de adeziune. Ele sunt responsabile de modificarea suprafeţei libere a lichidelor, care – în regiunea de contact cu solidul – se abate de la forma plană, luând forma de menisc (Fig. 8.2). Din compunerea forţelor de coeziune şi adeziune ia naştere o rezultantă, R, anulată

Figura 8.2: (a) Menisc concav (forţe de adeziune de natură atractivă) (b) Menisc convex (forţe de adeziune de natură repulsivă).

în efect de reacţiunea normală, N , datorată lichidului. La echilibru, R + N = 0, (8.1)

8.1. Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

167

iar forma meniscului este concavă în cazul în care forţele de adeziune sunt de natură atractivă, sau convexă în cazul în care forţele de adeziune sunt de natură repulsivă. În cazul (a), se spune că lichidul udă vasul, în cazul (b) că acesta nu udă vasul1 . Vom examina pe scurt, câteva legi care guvernează echilibrul şi, respectiv, curgerea fluidelor în cadrul a două secţiuni: statica fluidelor (denumită şi hidrostatică) şi dinamica fluidelor (denumită şi hidrodinamică)2 .

8.1

Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

Sa considerăm (Fig.8.3) un volum elementar, dV , în coordonate carteziene, în interiorul unui fluid aflat în repaus. Asupra acestuia acţionează două tipuri de forţe:

Figura 8.3: Forţele interne ce acţionează asupra unui volum elementar dV = dxdydz.

• interne – datorate interacţiunii unei particule de fluid cu restul fluidului ce înconjoară pe dV ; • externe – datorate câmpului gravitaţional în care fluidul, inclusiv elementul de volum dV se găsesc în permanenţă3 . Notând cu δF (i) şi, respectiv δF (e) rezultantele forţelor interne şi externe care acţionează asupra lui dV , condiţia de echilibru a fluidului (şi implicit a lui dV ) se va scrie: δF (i) + δF (e) = 0.
1

(8.2)

Fenomenele la interfaţa lichid-solid au o importanţă practică considerabilă în natură şi tehnică, ele fiind responsabile de ascensiunea capilară a apei în plante sau de trecerea lichidelor prin membrane, dar şi în multe alte exemple ale căror prezentare depăşeşte spaţiul ce poate fi alocat în această carte. 2 Prefixul hidro- din aceste denumiri nu trebuie înţeles ad literam, teoria pe care o vom examina referindu-se nu doar la cazul apei, ci a oricărui alt lichid. 3 În unele cazuri, fluidele se pot găsi şi sub acţiunea unor forţe externe, altele decât cele gravitaţionale.

168 Dacă ţinem cont că:
(i) (i) (i) δF (i) = δFx x + δFy y + δFz z ; ˆ ˆ ˆ (e) (e) (e) ˆ ˆ ˆ δF (e) = δFx x + δFy y + δFz z ,

Capitolul 8. Fluide

atunci relaţia (8.2) este echivalentă cu trei ecuaţii scalare:
(i) (e) δFx + δFx = 0; (i) (e) δFy + δFy = 0; (i) (e) = 0. δFz + δFz

Să examinăm consecinţele acestor relaţii, luând ca exemplu direcţia Oy care este cea mai vizibilă în Fig. 8.3. Faţa din stânga a lui dV are coordonata y, cea din dreapta (y + dy). Forţele interne ce acţionează în acest caz sunt δFy (y) şi δFy (y + dy). Notând cu p presiunea exercitată de o forţă asupra unei suprafeţe date, atunci vom avea, de exemplu: δFy (y) δFy (y + dy) p(y) = şi p(y + dy) = . dxdz dxdz
(i) (i)

(8.3)

Să observăm, pentru moment, că presiunea este o mărime scalară. Ca urmare, rezultanta forţelor interne de-a lungul axei Oy va fi:
(i) (i) (i) δFy = δFy (y) − δFy (y + dy) = [p(y) − p(y + dy)] dxdz.

(8.4)

Dezvoltând în serie Taylor termenul p(y + dy) şi neglijând termenii de ordin superior: p(y + dy) = p(y) + relaţia (8.4) devine:
(i) δFy = −

∂p dy + . . . ∂y

(8.5)

∂p ∂p dydxdz = − dV. ∂y ∂y

(8.6)

Relaţii similare vom găsi şi pentru direcţiile Ox şi Oz:
(i) δFx = −

∂p ∂p (i) dV ; δFz = − dV. ∂x ∂z

(8.7)

Introducând ecuaţiile (8.6) şi (8.7) în ecuaţia (8.3) vom găsi: δF (i) = − ∂p ∂p ∂p + + dV = −gradp dV. ∂x ∂y ∂z (8.8)

Având în vedere că şi forţa exterioară, δF (e) se poate scrie ca gradientul energiei potenţiale gravitaţionale: δF (e) = −grad (δEpg ), (8.9)

8.1. Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii atunci ecuaţia (8.2) se poate scrie şi sub forma: −grad p dV − grad (δEpg ) = 0, sau: grad p + 1 grad (δEpg ) = 0. dV

169

(8.10)

(8.11)

Cum potenţialul gravitaţional, Vg , în locul în care se găseşte particula de fluid se poate exprima în funcţie de Epg prin relaţia: Vg = δ(Epg ) , ρdV (8.12)

rezultă că, de fapt ecuaţia (8.11) se poate scrie şi sub forma: grad p + ρgrad Vg = 0, sau: ∇p + ρ∇Vg = 0. (8.14) (8.13)

Ecuaţiile (8.13) şi (8.14) exprimă condiţia de echilibru static al fluidului. Ea se mai numeşte şi ecuaţia fundamentală a hidrostaticii . În mod evident, elementul de volum poate avea o formă diferită decât cea paralelipipedică. Să luăm în considerare un element de volum delimitat de cinci suprafeţe dreptunghiulare, aşa cum este reprezentat într-o imagine bidimensională în Fig. 8.4. Dacă ţinem cont că forţele de

Figura 8.4: O imagine bidimensională a unui element de volum împreună cu forţele de presiune ce se manifestă asupra feţelor acestuia.

natură gravitaţională au doar componentă de-a lungul lui Oz, condiţia de echilibru a lui dV în câmpul extern este:
(i) (i) δFyz sin α − δFy (y + dy) = 0,

(8.15)

(i) (i) −δFyz cos α + δFz (z) − δG = 0.

170

Capitolul 8. Fluide

Am avut în vedere că rezultanta forţelor ce acţionează după o direcţie Ox, perpendiculară pe planul foii, este zero. În relaţia (8.15b), greutatea elementului de volum dV este: 1 δG = ρdydzdx · g 2 (8.16)

ρ fiind densitatea fluidului. (i) (i) (i) Întrucât mărimile suprafeţelor asupra cărora se exercită forţele δFyz , δFz (z) şi δFy (y + (i) dz dy) sunt, respectiv: dx sin α , dxdy şi dxdz, iar presiunile pe feţele pe care acţionează δFz şi δFy (y + dy) sunt p(z) şi respectiv p(y + dy), ecuaţiile (8.15) conduc la relaţiile: dxdz sin α − p(y + dy)dxdz = 0; sin α 1 dxdz cos α + p(z)dxdy − ρgdxdydz = 0. (8.17) −pxy sin α 2 Deoarece după simplificarea prin dx, ultimul termen din ecuaţia (8.17b) conţine un produs de două mărimi infinitezimale, el poate fi neglijat în comparaţie cu primii doi termeni, astfel încât sistemul anterior devine: p(z) p(z) = p(y + dy); pxy dz ctgα = p(z)dy. De aici rezultă: pxy = p(z)dy = p(z), dzctgα (8.18)
(i)

întrucât ctgα = dy/dz. Aproximaţia referitoare la ultimul termen din ecuaţia (8.17) este cu atât mai justificată, cu cât volumul prismei, dV , este mai mic. În aceste condiţii obţinem ecuaţia: pxy = p(z) = p(y + dy). (8.19) Ecuaţia (8.19) reprezintă demonstraţia legii lui Pascal 4 care se enunţă astfel: În orice punct din interiorul unui fluid, presiunea se transmite în toate direcţiile, cu aceeaşi intensitate. Evident, presiunea este o mărime scalară, însă produsul p dS reprezintă o forţă elementară, iar, din orice punct al fluidului, pleacă astfel de forţe elementare divergente.

8.1.1

Presiunea hidrostatică
∂p ∂Vg +ρ = 0; ∂x ∂x ∂p ∂Vg +ρ = 0; ∂y ∂y ∂p ∂Vg +ρ = 0. ∂z ∂z

Ecuaţia vectorială (8.13) este echivalentă cu următoarele trei ecuaţii scalare:

(8.20)

4

În multe manuale de mecanică se vorbeşte de principiul lui Pascal.

8.1. Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

171

Având în vedere că, în vecinătatea suprafeţei Pământului, suprafeţele echi-potenţiale gravitaţionale sunt plane orizontale, rezultă imediat că: ∂Vg ∂p ∂p ∂Vg = =0⇒ = = 0. ∂x ∂y ∂x ∂y (8.21)

Ca urmare, pe o suprafaţă orizontală5 , presiunea hidrostatică este constantă. În ceea ce priveşte direcţia verticală, este cunoscut că: − dVg = Γ = g, dz (8.22)

(Γ fiind intensitatea câmpului gravitaţional). Ca urmare, a treia ecuaţie din (8.20) se poate scrie sub forma: dp = ρg ⇒ dp = ρgdz. dz (8.23)

Integrând ecuaţia precedentă, cu condiţia la limită p(z = 0) = p0 , valabilă în planul suprafeţei libere a lichidului (adică pe suprafaţa de contact cu aerul)(vezi şi Fig.8.5), găsim:
p0 p 0

dp = ρg

−z

dz,

(8.24)

adică: p0 − p = −ρgz, sau: p(−z) = p0 + ρgz. (8.25)

Aceasta înseamnă că, în interiorul lichidului (Fig.8.5), acolo unde z < 0, presiunea hidrostatică +ρgz se adaugă, de fapt, la presiunea atmosferică, p0 . În cazul apei (ρ = 1000 kg/m3 ), la

Figura 8.5: Pentru calculul presiunii hidrostatice.

o adâncime de aproximativ 10 m, presiunea totală, p are valoarea 2p0 = 2 atm6 . De multe
O astfel de suprafaţă se numeşte suprafaţă de nivel. Este cunoscut, de altfel, din manualul de liceu, că presiunea de o atmosferă este echivalentă cu o presiune hidrostatică exercitată de o coloană de mercur de 0,76 m, sau de o coloană de apă de ≈ 10 m
5 6

172

Capitolul 8. Fluide

ori, coordonata (−z) din ecuaţia (8.25) se înlocuieşte cu adâncimea, h, a coloanei de apă. Presiunea hidrostatică are atunci valoarea: ph = ρgh, iar presiunea totală la o adâncime h, sub nivelul apei este: p = p0 + ρgh. (8.27) (8.26)

8.1.2

Formula barometrică

În ecuaţia (8.24) am considerat că densitatea fluidului este constantă, de aceea a fost scoasă factor comun, în faţa integralei. Acest lucru este valabil doar în cazul lichidelor (care sunt incompresibile). În cazul gazelor, densitatea se modifică cu presiunea. Folosindu-se de ecuaţia de stare a gazului ideal, pV = m RT , densitatea gazului se poate scrie: µ ρ= m pµ = . V RT (8.28)

Înlocuim valoarea lui ρ dată de ecuaţia (8.28) în ecuaţia (8.23) vom obţine: dp = − Separând variabilele şi integrând:
p p0

pµ gdz. RT

(8.29)

dp µg =− p RT

z 0

dz,

(8.30)

vom găsi dependenţa p(z): p = p0 e− RT ,
µgz

(8.31)

denumită şi formula barometrică. Conform ecuaţiei (8.31), presiunea atmosferică descreşte exponenţial cu înălţimea şi temperatura.

8.1.3

Legea lui Arhimede

Ecuaţia (8.27) serveşte la deducerea expresiei forţei ascensionale ce acţionează asupra unui corp solid de o formă arbitrară, scufundat într-un lichid. Să considerăm un astfel de corp (Fig.8.6) şi să evaluăm forţa rezultantă exercitată de lichidul înconjurător asupra sa. Asupra oricărui element de volum dV al corpului, forţele de presiune ce acţionează după direcţiile Ox şi Oy se vor compensa în efect (conform legii lui Pascal, aplicată oricărei suprafeţe de nivel). Dacă notăm cu dS aria bazei unui paralelipiped elementar de volum dV , forţa rezultantă ce acţionează asupra lui dV este: dF = dFz = (p2 − p1 )dS = ρg(h2 − h1 )dS. (8.32)

(b) Să ne prestabilim poziţii în spaţiul ocupat de fluidul în mişcare şi să ”monitorizăm” mărimile fizice de interes (densitatea fluidului. care se enunţă astfel: Un corp solid scufundat într-un fluid este împins de jos în sus. ecuaţiile Euler-Lagrange din mecanica analitică etc. 8 Această abordare am urmat-o în cazul solidului rigid.33) exprimă legea lui Arhimede. divizat în volume elementare. egală cu greutatea fluidului dezlocuit de acel corp.32) pe întreaga suprafaţă a corpului: F = Fz = ρg(h2 − h1 )S = ρgV = ml g (8. Euler7 a arătat că putem aborda studiul dinamicii fluidelor din două puncte de vedere distincte: (a) Să considerăm o particulă de fluid de volum infinitizimal dV şi să-i urmărim coordonatele (de exemplu. 8. Euler sunt în mecanică: unghiurile Euler (ce specifică orientarea unui rigid). ecuaţiile ce descriu mişcarea fluidului. de o forţă ascensională (denumită şi forţă arhimedică). evident. pe verticală. plecând. cele mai multe scrise în ultimele decenii ale vieţii. Ecuaţia (8. folosind principiul al II-lea al dinamicii. de la forţele ce acţionează asupra sa8 . considerat cel mai mare matematician al secolului XVIII-lea. 9 După numele lui Joseph Lagrange (1736-1813). Această Leonhard Euler (1707-1783) fizician elveţian. aşa cum arătam anterior.6: Un corp solid scufundat într-un fluid. viteza. Forţa rezultantă. Această abordare ce pleacă de la legile mecanicii newtoniene a primit numele de abordare lagrangeană9 . nici măcar pentru fiecare element de volum dV (care. atomi sau molecule). În mecanica fluidelor. ce se manifestă asupra întregului solid scufundat se obţine integrând ecuaţia (8. z) ca funcţie de timp. Dinamica fluidelor 173 Figura 8. y.8.2 Dinamica fluidelor Fiind sisteme cu distribuţie continuă de masă.) în timp.2. conţine un număr enorm de particule. Cele mai cunoscute contribuţii ale lui L. când era complet orb. Lucrările sale ocupă circa 80 de volume (peste 886 de articole şi cărţi). presiunea etc. 7 . întocmai ca şi în cazul solidului rigid fluidele pot fi tratate ca ansambluri cu un număr infinit de componente.33) în care am notat cu ml = ρV masa de lichid dezlocuit de corpul scufundat. Se înţelege că pentru găsirea ecuaţiilor de mişcare nu putem integra ecuaţiile care rezultă din aplicare principiului II al dinamicii. x.

Variaţia vitezei într-un interval de timp dt este: dv = vB − vA = v(x + dx. y. y + dy. Aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Evident. În abordarea lagrangeană ar fi nevoie să urmărim mişcarea unei particule generice de fluid. Unele din datele culese de staţiile de monitorizare ne sunt oferite prin staţii de radiofuziune la emisiunea ”Cotele apelor Dunării" 11 Aceasta dacă v(r. z + dz). distanţele au fost reprezentate exagerat de mari. Componentele vitezei v sunt. de la izvor până la vărsarea în mare. dacă monitorizăm viteza în decursul mişcării unei particule de fluid de-a lungul traiectoriei sale (denumită şi linie de curent ). z). variaţia vitezei în raport cu timpul reprezintă o derivată totală. y. Observaţie Un exemplu care ilustrează cele două tipuri de abordări îl avem dacă ne propunem să urmărim studiul curgerii apei dintr-un fluviu. (8. la momentul t. De exemplu. ea este mai convenabilă în studiul mişcării fluidelor. la rândul lor. coordonatele A(x. iar după un timp dt ajunge în B(x + dx. există două tipuri de derivate ale mărimilor fizice ce caracterizează curgerea fluidului. Fluide a doua abordare a primit numele de abordarea euleriană.35) ∂x ∂y ∂z ∂t Împărţind ecuaţia (8. iar derivata sa în vecinătatea lui B este definită. 10 .1 Derivata substanţială a unei mărimi fizice Aşa cum vom vedea în continuare. y + dy. z + dz) în serie Taylor11 şi neglijând termenii de ordin superior vom avea: ∂v ∂v ∂v ∂v dv ≃ dx + dy + dz + dt. nivelul apei etc. 8. t + dt) − v(x.34) Dezvoltând pe v(x + dx.7: O particulă de fluid are.2. în punctele alese pe parcursul fluviului10 . din motiv de vizibilitate. în comparaţie cu abordarea lagrangeană.7). În abordarea euleriană. t). curgerea este studiată monitorizând viteza fluidului. t) este o funcţie derivabilă. z.35) prin dt vom obţine: Figura 8. (8. funcţii de timp (vezi şi Fig.174 Capitolul 8. 8. y + dy. z + dz. dv/dt.

sub forma: ˆ ˆ ∂ ˆ dv ∂v = (v · ∇)v + . dt ∂t Definim astfel operatorul: d ∂ = (v · ∇) + . mai compact.40) Ecuaţia (8. pentru stabilirea ecuaţiei de curgere a unui fluid. de exemplu. ∂x ∂y ∂z ∂t 175 (8. pe care l-am folosit pentru deducerea ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii. în cele ce urmează. dt ∂x dt ∂y dt ∂z dt ∂t ∂v ∂v ∂v ∂v = vx + vy + vz + .37) În paranteză. dt ∂x ∂y ∂z ∂t (8. este nevoie ca rezultanta forţelor de presiune (−gradp dV ) şi a forţelor externe δF (e) să fie diferită de zero. vom găsi: ρdV (v · ∇) v + ∂v = −gradp dV + f dV ∂t (8. ci şi unor mărimi scalare. vy . dt ∂t (8.2. a apărut şi raportul ∂v/∂t. dacă scoatem formal pe v ca factor comun: dv ∂ ∂ ∂ ∂v = vx + vy + vz v+ .36).41) . pentru ca particula să se mişte accelerat. dt ∂t (8.39) (8. ca.36) Constatăm că.2.37 se scrie. care exprimă variaţia vitezei în timp într-un loc fixat din volumul lichidului (abordarea euleriană). Aplicând legea a II-a a dinamicii pentru mişcarea de-a lungul unei linii de curent: dma = −gradp dV + δF (e) şi exprimând pe a conform ecuaţiei (8. în ecuaţia (8. recunoaştem imediat un produs scalar între un vector v(vx . Ecuaţia (8. presiunea: dp ∂p = (v · ∇)p + . în exemplul anterior).38). Acest operator se poate aplica nu numai unei mărimi vectoriale (viteza v. Evident.2 Ecuaţia de curgere a unui fluid Vom recurge la acelaşi exemplu de particulă de fluid.42) (8.38) denumit derivata substanţială a unei mărimi fizice. Ecuaţia 8.36) poate fi scrisă şi sub o altă formă.8. Dinamica fluidelor dv ∂v dx ∂v dy ∂v dz ∂v = + + + . vz ) şi un altul ∂ ∂ ∇ = ∂x x + ∂y y + ∂z z .40) ne va fi utilă. 8.

43) am introdus mărimea f = δF (e) /dV . 8. pe suprafaţa AC. Dintre acestea.45) Să examinăm. ∂t ρ ρ (8. fy . viteza unui punct generic P .176 adică: ρ (v · ∇)v + ∂v = −∇p + f . de fluid (b) O imagine bi-dimensională a elementului de volum. Integrarea ecuaţiei (8. 8. Viteza particulelor conţinute în interiorul lui dV o vom considera reprezentată în mod complet de vectorul vP . componenta vitezei fluidului şi densitatea sa au. însă aici avem 7 necunoscute: vx . vy (y + dy). fz . ρ. componentele forţelor externe sunt cunoscute. dV . însă mai rămân încă 4 necunoscute. în fapt.3 Ecuaţia de continuitate Ecuaţia de continuitate reprezintă. care este convenabilă din punct de vedere al vizibilităţii în Fig. de-a lungul direcţiei Oy. Dacă există o . aplicată în cazul curgerii unui fluid. Cea de a 7-a necunoscută din lista amintită mai sus trebuie aflată dintr-o altă lege fizică. şi fx . în cazul general. ˆ ˆ ˆ (8. din interiorul lui dV : vP = v = vx x + vy y + vz z . respectiv ρ(y + dy). trei ecuaţii scalare suplimentare pot fi deduse din legea conservării masei (exprimată sub forma aşa-numitei ecuaţii de continuitate). Ecuaţia (8. cu detalii privind curgerea după direcţia Oy. p. scrisă de obicei sub forma: ∂v 1 f + (v · ∇)v + ∇p = .43). Să considerăm un punct P din interiorul fluidului. valorile vy (y) şi ρ(y).43) În ecuaţiile (8. pe suprafaţa BD. curgerea fluidului de-a lungul unei direcţii date (de exemplu. vy . Aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Fluide (8. iar la ieşire. este dificilă. aflat în interiorul unui volum elementar dV = dxdydz (Fig. legea de conservare a masei. vz . 8.42) şi (8.44).8). La intrare. având semnificaţia densităţii volumice de forţă exterioară ce acţionează asupra fluidului.2.8). Ea reprezintă ecuaţia generală de curgere a unui fluid ideal (lipsit de vâscozitate). Figura 8.44) este echivalentă cu 3 ecuaţii scalare. Ecuaţia (8.44) se numeşte ecuaţia lui Euler. ∂t Capitolul 8.8: (a) Un volum elementar. de la caz la caz. în continuare. respectiv.

Dinamica fluidelor 177 masă netă ”izvorâtă” din dV . pentru curgerea pe direcţiile Ox şi Oz: dm(+) = vx (x) x dm(+) z ∂ρ ∂vx + ρ(x) dV dt.53) dV dt (8. sub forma: dm(+) = [∇ · (ρv)] dV dt = div(ρv)dV dt.50) (8. (8.48) Introducând ecuaţiile (8.48) în (8. Rezultatul anterior se scrie sub acea formă. În mod similar. deoarece masa de fluid care iese din volumul elementar fix. dt . vom obţine: dm(+) = vy (y) y ∂vy ∂ρ + ρ(y) dV dt.47). de asemenea.8. atunci aceasta se va putea scrie sub forma: dm(+) = dm(y + dy) − dm(y) = y (8.2.46) = ρ(y + dy)dSvy (y + dy)dt − ρ(y)dSvy (y)dt. ∂z ∂z (8. vy (y + dy) ≃ vy (y) + dy.46) se rescrie astfel: dm+ = [ρ(y + dy)vy (y + dy) − ρ(y)vy (y)] dxdzdt.49-8. de-a lungul direcţiei Oy. Oy şi Oz va fi.49) Relaţii similare vom găsi.51): dm(+) = dm(+) + dm(+) + dm(+) = x y z ∂ρ ∂ρ ∂ρ ∂vx ∂vy ∂vz = vx + vy + vz +ρ + ∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z = [(v · ∇)ρ + ρ(∇ · v)] dV dt. masa totală ”izvorâtă” din dV în total. după cele trei direcţii. ∂x ∂x ∂ρ ∂vz = vz (z) + ρ(z) dV dt.52) se poate scrie şi mai compact. vom avea: ρ(y + dy) ≃ ρ(y) + ∂ρ ∂vy dy. în mişcare uniformă cu viteza vy (y+dy). ∂y ∂y (8.51) Ca urmare. Ox. conform ecuaţiilor (8. masa de fluid care intră în volumul elementar fix prin suprafaţa din stânga este conţinută într-un paralelipiped de arie dS = dxdz şi înălţime vy (y)dt. dacă definim intensitatea curentului masic care trece printr-o suprafaţă elementară dS ca: I= dm .47) şi efectuând calculele în ecuaţia (8. Relaţia (8. ∂y ∂y (8.52) Pe de altă parte.47) Dezvoltând în serie Taylor pe ρ(y + dy) şi vy (y + dy) şi reţinând doar termenii de ordinul I din dezvoltare. Ecuaţia (8. este conţinută într-un paralelipiped de arie a bazei dS = dxdz şi de înălţime egală cu spaţiul parcurs de o particulă într-un timp dt. y (8. dV .

Ecuaţia (8. având în vedere ecuaţiile (8. dtdS j = ρv.61) (8. j= Atunci relaţia (8. de asemenea.53) şi (8. în unitatea de timp.61) constituie formularea locală (sau diferenţială) a ecuaţiei de continuitate.60) Ecuaţia (8.54) Putem. Va trebui să răspundem acum la întrebarea: de unde provine masa dm(+) ? Dacă masa de fluid se conservă.178 atunci: I= ρvdtdS = ρvdS. masa izvorâtă nu poate proveni decât din scăderea densităţii fluidului în interiorul volumului elementar considerat.55) Divergenţa vectorului densitate de curent masic j reprezintă cantitatea de fluid izvorîtă dintrun element de volum ales ca unitate. dt Capitolul 8. se va scrie sub forma: dm(+) + dm(−) = 0 adică.57) (8. divergenţa reprezintă productivitatea de flux de curent masic al unităţii de volum elementar de fluid. Fluide (8.56) (8. dV dt (8. Observaţii 12 În sensul că fluidul nu este creat prin procese fizice sau chimice în interiorul lui dV . (8. Cu alte cuvinte. cu (V ) şi (S) s-au notat volumul şi respectiv suprafaţa ce mărgineşte un volum de fluid.59): divj + ∂ρ = 0. va fi: dm(−) = [ρ(t + dt) − ρ(t)] dV = ∂ρ dV dt.58). defini densitatea de curent masic: dm .53) se poate scrie sub forma: dm(+) = divjdV dt. Acest lucru este valabil şi în concordanţă cu teorema Gauss-Ostrogradski: (V ) divj · dV = (S) j · dS.59) Dacă masa de fluid se conservă12 .56) permite să definim operatorul divergenţă: divj = dm(+) . ∂t (8.58) Menţionăm că în ecuaţia (8. . ∂t (8. legea conservării masei. Notând cu dm(−) masa care părăseşte pe dV .

pe măsura apropierii de peretele conductei. Aşa cum vom discuta în Secţiunea 4. Dinamica fluidelor 1. atunci ecuaţia (8.64) (S) (S1 ) (S2 ) (Slat ) Figura 8.65) sau: ρv1 · n1 dS + ˆ ρv2 · n2 dS = 0. prin integrare: divjdV = j · dS = 0. viteza particulelor de fluid este maximă la axul conductei şi tinde la zero. evident. Dacă fluidul este incompresibil (∂ρ/∂t = 0). în final: −ρv1 S1 + ρv2 S2 = 0 ⇒ S1 v1 = S2 v2 . în cazul fluidului ideal (lipsit de vâscozitate) incompresibil. în cazul fluidelor vâscoase viteza unei particule din fluid nu mai are aceeaşi valoare în orice punct al unei secţiuni date (de exemplu.8.61) se reduce la: divj = 0.64) am notat cu (Slat ) suprafaţa laterală a conductei. (8. nu Ê iese/intră fluid.9: Curgerea fluidelor printr-o conductă îngustată În ecuaţia (8.63) (V ) S Integrala a 2-a din ecuaţia (8. . sub forma: j · dS = j · dS + j · dS + j · dS = 0. Din ecuaţia (8. Din cauza frecării interne. de exemplu. (considerate fluide practic incompresibile).64) se reduce la: (S) j · dS = (S1 ) j · dS + (S2 ) j · dS = 0 (8.66) S1 S2 Ţinând cont de orientarea versorilor normali la suprafaţă vom găsi. ˆ (8.2. în cazul curgerii unui lichid printr-o conductă de forma celei din Fig. prin care. (8.62) 2. astfel încât (Slat ) j · dS = 0. v1 în orice punct din S1 respectiv v2 în secţiunea S2 ).5.61) se poate obţine. Ecuaţia (8.9.67) constituie formularea integrală a ecuaţiei de continuitate.67) Relaţia (8. 179 (8. în cazul lichidelor.63) se poate scrie. 8. (8.

(8. Fluide 8. în cazul curgerii fluidelor ideale incompresibile. 2 2 dt (8. într-un câmp de forţe conservativ. înmulţind cu dt ecuaţia (8. vom pleca de la ecuaţia generală de curgere a unui fluid (8. . ∂x ∂y ∂z dt ∂t (8. apărută în 1738.2. Hidrodinamica. iar pături adiacente de fluid în mişcare nu se intrepătrund.73) în care V0 reprezintă energia potenţială a unităţii de volum. o vom înmulţi scalar cu vectorul viteză: ρ dv · v + ∇p · v = f · v dt (8. născut într-o familie de matematicieni elveţieni.1782). astfel încât: ∇p · v = În consecinţă.68) Primul termen din ecuaţia anterioară poate fi scris şi sub forma: ρ dv d ·v =ρ dt dt d = dt 1 2 v 2 1 dρ 1 2 ρv − v 2 . ∂ρ/∂t = 0.68) devine: dp d + dt dt 1 2 ρv = f · v.4 Ecuaţia (legea) lui Bernoulli O altă lege de conservare din fizică. Denumim curgere laminară a unui fluid. denumită ecuaţia lui Bernoulli13 . conţine studii teoretice şi practice legate de echilibrul.71) Dacă lichidul curge într-un câmp de forţe externe cu caracter conservativ.180 Capitolul 8. 2 (8. pentru început. aşa cum vom constata în cele ce urmează. Ea este valabilă.44). (deci derivă dintr-un potenţial scalar. În aceste condiţii.69) Ce de al doilea termen poate fi scris. situaţia în care liniile de curent nu se intersectează. la rândul său.72) dp . dt (8.74) Daniel Bernoulli (1700 . ecuaţia (8. în regim laminar. Cea mai importantă lucrare. pe care. În cazul fluidului incompresibil. V0 ). vom găsi: dp + d 13 1 2 ρv = f · vdt. sub forma: ∇p · v = ∂p ∂p ∂p dp ∂ρ vx + vy + vz = (v · ∇)p = − .72). 2 (8. Pentru deducerea ecuaţiei lui Bernoulli. este cunoscut pentru contribuţiile sale la studiul proprietăţilor fluidelor. atunci: f = −grad V0 . presiunea şi viteza fluidelor.40). anume legea conservării energiei mecanice are o exprimare concretă în dinamica fluidelor.70) în care am folosit expresia derivatei substanţiale (8.

în acelaşi timp şi energia cinetică a unităţii de volum a flui- . • se numeşte presiune dinamică şi ea este asociată forţelor active. fiecare termen din ecuaţiile (8. 1 2 2 ρv reprezintă. vom obţine: 2 1 2 dp + 1 d 1 2 ρv = 2 2 1 f · dr. V (8.78) (8. 2 2 În cazul în care forţe externe sunt de tip gravitaţional: V0 = iar relaţia (8.77) mgh = ρgh.2.74) de-a lungul unei linii de curent. Dinamica fluidelor 181 Integrând ecuaţia (8. (8.79) • ρgh se numeşte presiune de poziţie şi ea este asociată cu efectul forţelor conservative externe fluidului14 . • termenul ρgh reprezintă. Trebuie neapărat subliniat că. Ea este legată de acţiunea câmpului forţelor interne din fluid. dr (8. între două puncte de pe traiectorie şi ţinând cont că vdt = dr.8.77) se poate scrie sub forma: 1 p + ρv 2 + ρgh = const. pe lângă semnificaţia presiunilor. Aceasta este datorată acţiunii forţelor cu care restul fluidului acţionează asupra elementului de volum de fluid dV .77) şi (8. care pun fluidul în mişcare. 1 2 2 ρv 2 1 − dV0 dr = −V02 + V01 . 2 Ecuaţia (8.79) exprimă legea lui Bernoulli. în acelaşi timp şi energia potenţială a unităţii de volum. Aici: • p reprezintă presiunea statică din fluid.75) sau: 1 2 1 2 p2 − p1 + ρv2 − ρv1 = 2 2 Relaţia anterioară o vom scrie sub forma: 1 2 1 2 p2 + ρv2 + V02 = p1 + ρv1 + V01 .76) (8. Ea este legată de acţiunea câmpului de forţe din exteriorul fluidului.79) are şi semnificaţia energiei unităţii de volum: • termenul p reprezintă. în acelaşi timp şi energia potenţială a unităţii de volum. • termenul dului.

8. ca în Fig. Fluide p0 S2 z2 h z1 p0 S1 v1 Figura 8.182 Capitolul 8. vom aminti doar câteva. 2 2 În condiţiile în care S2 ≫ S1 . crează în zona A o depresiune statică (pA < patm ).2. b) Pulverizatorul (Fig. (8. deşi ambele au aceeaşi formulă de calcul! . care face ca lichidul 14 A nu se confunda presiunea de poziţie cu presiunea hidrostatică. iar a orificiului aflat la cota z2 este S1 . Dacă vasul este descoperit. (8. Dacă scriem ecuaţia Bernoulli: 1 2 1 2 p0 + ρv2 + ρgz2 = p0 + ρv1 + ρgz1 . în continuare. Secţiunea vasului umplut cu lichid până la cota z2 este S2 .81) Sv1 = S2 v2 ⇒ v2 = deducem că: v1 = 2gh 1− 2 S1 2 S2 S1 v1 S2 (8. totuşi este suficient să ştim că viteza particulelor de fluid rămâne constantă la nivelul fiecărei secţiuni (S1 şi S2 ). a) Formula lui Torricelli.80) (8. la nivelul ambelor deschideri.12a). Să calculăm viteza de curgere a unui lichid printr-o deschidere a vasului care îl conţine. raportul S1 /S2 → 0 şi viteza de curgere devine: v1 = 2gh. Un jet de aer care iese din zona îngustată a unei conducte C. 2 2 rezultă că: Folosind şi ecuaţia de continuitate a curgerii: 2 2 v1 = v2 + 2g(z2 − z1 ). suprafaţa liberă este în contact direct cu atmosfera care acţionează asupra lichidului cu presiunea p0 .82) .8.83) este cunoscută sub numele de ecuaţia lui Torricelli .10: Curgerea unui lichid printr-un orificiu lateral. denumită şi ajutaj. 8.10.83) Relaţia (8. chiar şi în cazul vaselor cu formă simetrică.5 Aplicaţiile legii lui Bernoulli Există un număr apreciabil de aplicaţii tehnice ale legii lui Bernoulli. Deşi forma liniilor de curent nu este simplă. dintre care.

În zona ajutajului A se crează o depresiune statică. Trompa de apă. Pe acest principiu se obţin aerosoli în medicină.8. M va măsura doar presiunea dinamică. (b)Trompa de apă. Evident. a vopselei în procesul de acoperire protectoare etc. cunoscând secţiunile conductei în cele două zone şi aplicând ecuaţia de continuitate. Dinamica fluidelor 183 Figura 8. c) Tubul Pitot.8. În cazul tubului Venturi (Fig.12c). se poate determina.11: (a) Pulverizatorul. Figura 8.12b. În cazul tubului Pitot.12(a). în timp ce la nivelul orificiului B – doar presiunea statică. d) Becul cu gaz. orificiul de intrare.c). care . nu. (Fig. Cunoscând densitatea fluidului în condiţiile curgerii. La capătul superior al conductei. 8. şi în acest caz. lichidul va fi rupt în particule fine (aerosoli).2. Deoarece obţinerea unei temperaturi cât mai ridicate la arderea unui gaz combustibil presupune asigurarea unei cantităţi adecvate de gaz care întreţine arderea (comburant). La nivelul orificiului A se manifestă atât presiunea dinamică. viteza de curgere a fluidului. (c) Tubul Venturi. în timp ce orificiul lateral B. A. împreună cu aerul.8. care sunt antrenate. din rezervorul R să urce în conducta verticală. Denivelarea h din manometrul cu lichid. (b) Tubul Pitot.12: (a) Becul cu gaz. se poate determina viteza fluidului. folosind expresiile presiunii hidrostatice. Dispozitivul se utilizează şi la pulverizarea benzinei în carburatorul motoarelor Otto. denivelarea h este o măsură a diferenţei dintre presiunile statice ale fluidului între cele doua zone ale conductei. este expus jetului de fluid. pd = ρv 2 /2. introducerea carburantului pe fluxul becului cu gaz se face aşa cum este arătat în Fig. cât şi cea statică. Tubul Venturi.

creşterea portanţei se realizează prin folosirea aripilor duble. care trebuie să zboare cu viteze relativ mici. Aripa oricărui avion dirijează spre ”în jos” o anumită cantitate de aer. Figura 8. În zona B presiunea statică este mare. B. e) Forţa portantă.13. Un alt exemplu interesant îl oferă dispozitivul denumit trompa de apă (Fig. odată cu gazul metan (sau butan) şi face ca temperatura de ardere să crească. Cum valoarea diferenţei de presiune statică este egală cu diferenţa de presiune dinamică (deci este proporţională cu v 2 ).184 Capitolul 8. care este în fond o aripă rotitoare) arată ca în Fig. din cauza îndesirii liniilor de curent. academician. A. decolarea şi zborul avioanelor grele au loc la viteze de ordinul sutelor de m/s. Fără să constituie aplicaţii. care împinge întreg avionul spre în sus. Totuşi. . Acelaşi procedeu se foloseşte la arzătoarele din laboratorul de chimie (aşa numitul bec Teclu)15 . o anumită forţă portantă. care este un exemplu de pompă de vid: aici aerul din atmosfera ce înconjoară ajutajul A (inclusiv din rezervorul R ce se doreşte a fi vidat) este scos. putem aminti aici forţele de "atracţie" laterală pe care le resimt vehiculele care se deplasează pe traiectorii paralele. portanţa este creată într-o măsură mult mai mare prin alegerea formei adecvate a aripii. Vezi şi coperta. 16 În cazul avioanelor utilitare. Diferenţa dintre presiunile statice ale zonelor B şi A. al dioxidului de carbon solid. 15 După numele chimistului român Nicolae Teclu (1839-1916). contribuţii în domeniul producerii ozonului. Văzută în secţiune transversală. prin antrenare odată cu apa în conducta inferioară. datorită vitezei mai mici decât în zona A. creşte presiunea dinamică. De fapt. Fluide antrenează aerul înconjurător. dau naştere la o forţă portantă considerabilă. aripa de avion (sau elicea.13: Curgerea particulelor de aer în vecinătatea aripii de avion. deci scade presiunea statică. Tot în scopul creşterii portanţei. înmulţită cu suprafaţa (orizontală) pe care se manifestă acestea. Reglarea temperaturii de ardere se face prin reglarea lărgimii zonei de admisie a aerului. A. trompa de apă este un fel de bec de gaz cu funcţionare inversată.12(b)). ci doar efecte ale legii lui Bernoulli. creând prin aceasta. În zona convexă. suprafaţa aripilor se alege cât mai mare16 . care poate ridica în aer avioane cu greutăţi de ordinul zecilor de tone. 8.8. la distanţe relativ mici unul de celălalt (efect periculos mai ales în cazul remorcilor tractate) sau a vapoarelor. dar şi la construcţia arzătorului de aragaz etc.

aflată în repaus şi suferind acţiunea frecării cu aceasta. Pătura (1) va avea viteză apropiată de zero.84) dz Curgerea în regimul menţionat aici. ca o funcţie de coordonata y.14 am reprezentat un aşa-numit profil al vitezelor.1869).3.3 8. denumit coeficient de vâscozitate dinamică: dv . În cazul lichidelor newtoniene. m2 m m·s s Denumirea de Poise vine de la numele lui Poisseuille18 un fizician francez care s-a ocupat intens de studiul curgerii fluidelor newtoniene vâscoase. cunoscut pentru cercetările legate de curgerea fluidelor prin tuburi cilindrice. vom modela frecarea internă prin forţe de frecare dintre pături adiacente de fluid. Vom împărţi fluidul în pături de grosime infinitezimală. η este funcţie de natura fluidului şi de temperatură.d.8. Unitatea de măsură a lui η în SI va fi: Fr = ηS < η >SI = 1N m kg =1 = 1 P oise. ea fiind în contact cu albia râului. coeficientul de vâscozitate dinamică.8. Fluide vâscoase 185 8. 17 18 .84). fizician francez. de exemplu apa dintr-un râu.3. În Fig. Să considerăm un fluid care curge laminar de-a lungul axei Ox (Fig. Aceste forţe de frecare tind să reducă viteza relativă dintre particule sau pături de fluid.1 Fluide vâscoase Introducere Fluidele reale sunt vâscoase datorită frecării interne: straturi adiacente de fluid se mişcă unele în raport cu altele. pătura (3) o viteză mai mare decât a 2-a ş. se numeşte newtoniană iar fluidele care respectă o lege de tip (8. Fără a intra în detaliu în fenomenele de transport ale impulsului care au loc la scară microscopică17 . ca urmare eforturi tangenţiale.a. Într-un model simplificat (aşa-numita abordare newtoniană) se consideră că viteza creşte liniar cu coordonata y. (8. aflate unele deasupra Figura 8.84) se numesc newtoniene.m. η. Jean Louis Marie Poiseuille (1799 . în care am figurat mărimea vitezei fiecărui strat de lichid.14). Forţa de frecare vâscoasă se presupune a fi direct proporţională cu suprafaţa păturilor în contact şi cu rata de variaţie a modulului vitezei după direcţia perpendiculară pe strat (în cazul nostru. Oy). celorlalte. în prezenţa forţei de frecare de tip (8.14: Profilul vitezei în cazul curgerii unui fluid vâscos. Pătura (2) va avea o viteză mică dar mai mare decât pătura (1). O expresie matematică a acestei forţe se poate scrie introducând un coeficient de proporţionalitate. iar la interfaţa dintre ele apar forţe de frecare şi. 8. Acest subiect este tratat ín detaliu la disciplina de Fizică moleculară şi termodinamică.

curgerea staţionară a unui fluid newtonian printro conductă cilindrică de rază R (Fig. fluid case se mişcă cu viteza periferică v(r) se află un cilindru de rază r care se mişcă cu viteza v + dv. Toate particulele dintr-o astfel de pătură cilindrică au viteza v(r). în cele ce urmează. R]) şi grosime dr. Poisseuille-Hagen Ecuaţia lui Sa considerăm. Forţa activă este datorată diferenţei de presiune de la capetele conductei: ma = πr 2 ∆p + 2πrηL Rezultă: r∆p + 2ηL dv = 0. după ce notăm cu v(0) viteza fluidului la axul conductei găsim: v(r) v(0) dv = − ∆p 2ηL r 0 rdr. şi este paralelă cu axul conductei.15: Profilul vitezei în cazul curgerii vâscoase printr-o conductă orizontală. 8.84)).85) în conformitate cu legea lui Newton ((8.88) Integrând ecuaţia (8.2 Curgerea fluidelor vâscoase prin conducte cilindrice. iar z este înlocuit aici de coordonata r. Fluide 8. (8. dr (8. la trecerea de la un strat la altul (curgerea fiind laminară) vom avea un salt infinitezimal dv al vitezei. În interiorul păturii de Figura 8.86) În ecuaţia (8.87) dv = 0. Suprafaţa externă a cilindrului acţionează cu o forţă Fr asupra păturii cilindrice care îl înconjoară antrenând-o în mişcare cu viteza v(r).87) vom separa variabilele şi vom obţine: dv = − ∆p rdr.88) între 0 şi r. Dacă mişcarea cilindrului de rază r este uniformă (acceleraţia este nulă) atunci forţa activă care determină curgerea este egală în modul şi de sens contrar cu forţa Fr .15).3. Forţa Fr are expresia: Fr = η 2πr L dv . Fiecare strat de fluid are forma unei pături cilindrice de rază r (r ∈ [0. dr (8.186 Capitolul 8.89) . 2ηL (8. Aici S = 2πrh. dr (8.

la un moment dat. Fluide vâscoase adică: v(r) = v(0) − ∆pr 2 . pentru o diferenţă de presiune constantă. într-o secţiune oarecare a conductei.95) 19 Să menţionăm.88) între r = 0 (acolo unde v = v(0)) şi R (acolo unde v = 0) : ∆p 2ηL v(0) ∆pR2 . care se ocupă de curgerea lichidelor non-newtoniene.92) Conform ecuaţiei (8. Printr-o pătură cilindrică.92) permite.8. sângele.94) se numeşte ecuaţia lui Poiseuille. creierul sau alte organe ale corpului consumă mai mult oxigen. de asemenea calculul debitului volumic de fluid prin întreaga conductă. v(0) = 4ηL =− ∆pR2 4ηL 0 R 0 rdr ⇒ (8. profilul vitezei este parabolic.94) Ecuaţia (8.93) Prin integrare în raport cu r (adică adunând volumele de fluid ce curg în unitatea de timp printr-o secţiune transversală a conductei prin toate păturile cilindrice) obţinem: Qv = dqv = π∆pR4 2ηL R 0 r− r3 R2 dr = πR4 ∆p.94) sub forma: Qv = ∆p 8η L R2 πR2 = ∆p 8η L R2 S .90) devine: v(r) = 1− r2 R2 . Pe acest mecanism se bazează reglarea debitului de sânge din artere către ţesuturi. numită reologie. Vâscozitatea acestuia depinde de mai mulţi parametri biofizici.8. că sângele nu este un lichid riguros newtonian decât într-o primă aproximaţie. (8. aşa cum este.91) Ţinând seama de ecuaţia (8. 8ηL (8. Qv este direct proporţional cu diferenţa dintre presiunile statice de la capetele conductei şi cu puterea a 4-a (!) a razei conductei. Ecuaţia (8. debitul volumic (elementar) este: dqv = 2π∆pR2 4ηL 1− r2 R2 rdr. O alta concluzie importantă legată de legea lui Poiseuille rezultă dacă rescriem ecuaţia (8.91) ecuaţia (8. Această dependenţă dramatică a debitului de diametrul conductei face ca variaţii relativ mici ale lui R să se reflecte în variaţii foarte mari ale debitului de fluid. totuşi.92). în mod riguros vorbind. întrucât v depinde pătratic de r. Conform acesteia.3.15). Se ştie că.90) Valoarea lui v(0) o putem afla integrând ecuaţia (8. . 4ηL 187 (8. (8. se situează pe un paraboloid de rotaţie (Fig. în unitatea de timp în condiţiile unui efort fizic intens19 . Există o ramură distinctă a mecanicii fluidelor. Vârfurile vectorilor vitezei. (8.

Fluide Ecuaţia (8. tot aşa cum I este proporţional cu diferenţa de potenţial ∆V = U (∆V fiind diferenţa de potenţial la capetele unui conductor). Având în vedere profilul parabolic al vitezei. este direct proporţional cu diferenţa de presiune de la capetele conductei.94) şi (8.97) În ecuaţia (8. Pe baza celor discutate anterior.96) L ∆V = U. în cazul curgerii curentului electric. putem defini în cadrul acestui tip de curgere. S (8. de rază şi de proprietăţile de vâscozitate ale fluidului. adică forţele externe care pun sfera în mişcare sunt egale în modul cu rezultanta forţelor de frecare vâscoasă. L R ρS (8. a fluidului din conductă. Egalând pe Qv din relaţiile (8. vom presupune că forţa de frecare vâscoasă (forţa de rezistenţă la înaintarea în fluid) dintre sferă şi fluidul înconjurător depinde de viteza acesteia în raport cu fluidul. Legea lui Stokes Să examinăm acum mişcarea uniformă a unei sfere într-un fluid vâscos.3. 2S R S (8.95). ci depinde şi de raza conductei. v. care conform ecuaţiei (8.99) vom găsi: v= R2 v(0) ∆p = .95) are o formă identică cu legea lui Ohm din electrocinetică: I= cu U ∆V = . Cum mişcarea este uniformă. 8.95) putem defini o rezistenţă (mecanică) la curgere: Rm = 8η L L = ρm . un procedeu larg utilizat atunci când un model teoretic este dificil de construit pe baza unor legi fizice. care se numeşte tensiune electrică şi R = ρ . În rest. acceleraţia sferei este nulă. viteza medie a fluidului este de două ori mai mică decât viteza aceluiaşi fluid la axul conductei. în cazul curgerii vâscoase prin conducte cilindrice. raportul L/S apare exact ca şi în cazul legii lui Ohm. Mărimea echivalentă intensităţii curentului electric este aici debitul de fluid.3 Forţe de frecare vâscoasă la interfaţa solid-lichid. exprimate prin coeficientul de vâscozitate dinamică: Fr = kv α r β η γ . o viteză medie.101) . 8ηL 2 (8.99) Aşadar. este nu doar o constantă de material ca în electricitate.100) (8. ρm . Vom deduce o expresie a forţelor de frecare vâscoasă pe baza unei analize dimensionale. Pentru aceasta vom exprima debitul volumic prin relaţia: Qv = Sv. (8.98) unde rezistivitatea mecanică.188 Capitolul 8.

(8. în funcţie de forma corpului. ecuaţia (8. psA . în zona B din partea inferioară. presiunea statică. Presiunea dinamică în zona A va fi deci mai mare decât în zona B. Apare astfel o forţă F = S∆ps = S(psB − psA ) (S fiind suprafaţa transversală pe care se manifestă diferenţa de presiune îndreptată perpendicular pe direcţia fluxului de fluid.101) dimensiunile mărimilor fizice care intervin acolo. corpul execută şi o rotaţie în jurul unei axe. liniile de curent rămân rectilinii. cu viteza −v (Fig. R fiind raza sferei. Fluide vâscoase 189 în care k este o constantă adimensională. din zona A va fi mai mică decât cea din zona B. M şi T din cei 2 membri vom găsi: α=β=γ=1 adică. simultan cu mişcarea de translaţie.8. Să considerăm că sfera se deplasează de-a lungul axei Ox într-un fluid aflat în repaus. sfera se află în repaus. În zone din ce în ce mai apropiate de sferă se manifestă din ce în ce mai pronunţat antrenarea aerului de către sfera în rotaţie. (8. În regiuni din fluid suficient de îndepărtate de sferă. spre A. Stokes20 a descoperit că. invers. Dacă sfera are dimensiuni mici (pentru a neglija efectul presiunii de poziţie). Pe măsura ce ne apropiem de suprafaţa exterioară a sferei. viteza de curgere a fluidului pe lângă sferă este −(v − ωR). conform legii lui Bernoulli. aşa încât: Fr = 6πηvr.103) (8. însă. cu observaţia că valoarea lui k nu mai este 6π. în zona A.8. Înlocuind în (8. de exemplu. cu o acceleraţie perpendiculară pe direcţia de mişcare a fluidului.105) exprimă cantitativ legea lui Stokes . recunoscut pentru contribuţiile importante în dinamica fluidelor. se obţine: LM T −2 = (LT −1 )α Lβ (M L−1 T −1 )γ . ci ea diferă. iar fluidul se deplasează în sens contrar axei Ox. neperturbate de prezenţa sferei. în cazul unor corpuri cu forme diferite de cea sferică. constanta k din ecuaţia precedentă are valoarea k = 6π.3. ecuaţia (8. matematician şi fizician irlandez.102) În urma unor măsurători riguroase.104) îşi păstrează valabilitatea.3. viteza corespunzătoare a fluidului va fi −(v + ωR). Dacă. Trebuie menţionat că. Sir George Gabriel Stokes (1819–1903).4 Efectul Magnus În secţiunea precedentă am examinat mişcarea printr-un fluid a unei sfere care execută o mişcare de translaţie în raport cu fluidul.16). de fapt.101) se scrie sub forma: Fr = kvrη. Aceasta va determina o mişcare accelerată. 20 . În acelaşi timp. acestea fiind obligate să ocolească sfera. datorită frecării. Datorită acestei antrenări. forma liniilor de curent se modifică din ce în ce mai mult. putem considera că. în cazul sferei. Pentru simplificarea raţionamentului. 8. atunci efectul interacţiunii sferei cu fluidul devine mai complex.105) Ecuaţia (8. optică şi fizica matematică.104) (8. Egalând exponenţii lui L.

de exemplu. sau tenis. mişcarea fluidului în vecinătatea unor obiecte să piardă caracterul laminar. O particulă de fluid care se deplasează pe traiectoria OABC va avea o mişcare complexă. în prezenţa rotaţiei va urma o traiectorie curbată spre A (Fig. corpului C se numeşte strat limită. sau "tăiată" în tenis.190 Capitolul 8. din următoarele motive. Regiunea în care liniile de curent sunt perturbate de la forma lor rectilinie de către prezenţa Figura 8. aici viteza particulelor O astfel de execuţie. mai ales dacă viteza relativă a fluidului faţă de acel obiect depăşeşte o anumită valoare critică.5 Formarea vârtejurilor. Fluide Figura 8. în absenţa rotaţiei se deplasează rectiliniu cu viteza v. Stratul limită este mărginit la exterior de suprafaţa desenată cu linie întreruptă. Curgerea turbulentă Efectul combinat al forţelor de frecare şi forţelor de presiune din fluid face ca. Aşadar. a unei mingi de fotbal.17: Formarea vârtejurilor în spatele unei sfere.17).3. se numeşte "lovitură cu efect" în fotbal. Din cauza aglomerării de fluid în zona A. Să considerăm din nou cazul unei sfere aflată în repaus. în cele mai multe cazuri. 8. Pentru deplasarea în acest regim. care presupune o anumită îndemânare a sportivului.16: Mişcarea compusă (translaţie-rotaţie) a unei sfere într-un fluid.16(b)). 8. 8. Curgerea capătă în acest caz un caracter turbulent. o sferă care iniţial. într-un fluid care se deplasează în raport cu sfera cu viteza v (Fig. în aer21 este nevoie să lovim "razant" mingea în zona D. 21 .

în B apare o regiune de depresiune statică. Particula se va opri în zona C înainte de a fi ajuns în A′ şi va fi obligată să se întoarcă spre B 22 . caz în care bariera de energie potenţială este de natură gravitaţională. (8. Lucrurile nu stau în realitate aşa. De aceea este normal să recurgem din nou la o analiză dimensională.3. proporţionale cu viteza Fv = kv. un lucru mecanic suplimentar se consumă pentru punerea în mişcare turbulentă (care în final se stinge. implicit. Efectul forţelor de presiune este. precum şi de densitatea fluidului. iar particula de curent ce urmează traiectoria AB va fi accelerată spre B. dacă din punctul de vedere al mecanicii. Aceasta determină transformarea unei părţi însemnate din energia cinetică asociată mişcării dirijate a fluidului. deoarece particula de fluid nu mai poate "urca" bariera de energie potenţială determinată de creşterea de presiune statică din zona BA′ .108) . astfel de forţe vor depinde. de natură inerţială. Apare. Astfel de vârtejuri care se formează. în zona AB. proporţionale cu v 2 : Fa = k′ v 2 . Dimpotrivă. (8. mult mai important decât al forţelor de frecare fluid-solid. aceasta este o energie pierdută. tendinţa de formare a vârtejurilor în spatele unor astfel de obiecte.8. în zona B. vom avea: LM T −2 = (LT −1 )α L2β (M L−3 )γ Situaţia este similară aruncării unui corp pe un plan înclinat. de exemplu. întocmai ca în cazul "căderii într-o groapă de potenţial". aşadar. presiunea dinamică cresc substanţial.107) Întrucât acest al doilea tip de forţe este legat de apariţia şi menţinerea unei diferenţe de presiune între partea frontală şi cea posterioară a obiectului mobil. deci particula să ajungă în A′ cu aceeaşi valoare vA a vitezei. datorită opririi ”premature” a particulelor de fluid. două tipuri de forţe de rezistenţă la înaintarea într-un fluid: • Forţe de frecare vâscoasă (Fv ). acolo unde liniile de curent se îndesesc (întocmai ca într-o conductă care se îngustează) viteza particulelor şi. Fluide vâscoase 191 scade. după trecerea vehiculului) a aerului sau a apei. energia lor cinetică se transformă în căldură. Există. normală pe liniile de curent. iar presiunea statică în fluid creşte. din cauza pierderii de energie mecanică determinată de frecare. Se înţelege că în urma stingerii mişcării turbulente a vârtejurilor. Înlocuind în ecuaţia precedentă dimensiunile mărimilor care intervin. legate de antrenarea fluidului în mişcare cu viteze considerabile. Din motive de simetrie. Pe lângă lucrul mecanic cheltuit pentru învingerea frecării cu aerul.106) • Forţe de presiune (sau de antrenare). Conform legii lui Bernoulli. de asemenea de secţiunea obiectului. incluzând într-o formulă factorii sus-menţionaţi: Fa = bv α S β ργ . în căldură. în spatele vehiculelor care se deplasează în aer sau în apă. determină creşterea dramatică a forţelor de rezistenţă la înaintarea în regiuni de viteză ridicată. 22 (8. ne-am aştepta ca fenomenele să se desfăşoare în sens invers între regiunile B şi A′ .

Există un regim intermediar al vitezelor. de densitatea acestuia şi de diametrul conductei: vc = Rρα η β dγ .110) se numeşte coeficientul sau numărul lui Reynolds.107) sunt proporţionale cu v 2 . 1 = γ şi −2 = −α.109) Constanta b depinde de forma corpului: ea are valori mici (≈ 0. β = 1. că această viteză critică depinde de vâscozitatea fluidului. Ca urmare: α = 2. în care are loc trecerea de la curgerea laminară la cea turbulentă. Fluide obţinem: 1 = α + 2β − 3γ. vc . intervalul valorilor critice a lui R la care apare turbulenţa este cuprins între R1 = 2000 şi R2 = 4000. Procedeul pentru deducerea vitezei critice şi a regimului la care apare turbulenţa a fost propusă de O. Aşa cum am demonstrat anterior în ecuaţia (8. la viteze mici de mişcare în raport cu fluidul. procedeul analizei dimensionale. ρd (8. β = 1 şi γ = −1.4 Probleme 1. R. pentru cazul curgerii unui fluid într-o conductă. Trebuie să menţionăm că. când. Se poate defini. Reynolds a constatat. forţa de rezistenţă la înaintare este de natură predominant vâscoasă Fr ≈ Fv . Să se calculeze poziţia punctului de aplicaţie al forţei rezultante ce acţionează asupra unui baraj din partea apei din lacul de acumulare care îl acoperă până la înălţimea H. Răspuns: H/3 Osborne Reynolds (1842-1912). Numărul lui Reynolds are o relevanţă importantă în aplicaţiile tehnice ale aero şi hidrodinamicii. Reynolds a constatat că. Reynolds23 . γ = 1. 4 în cazul paraşutei desfăcute.100) viteza medie este jumătate din viteza fluidului la axul conductei.111) Determinarea pe cale experimentală a numărului lui Reynolds presupune măsurarea vitezei critice vc . rolul predominant îl joacă forţele de antrenare care. din ecuaţia (8. (8. în acest regim. la viteze mari. pentru majoritatea fluidelor vâscoase. din nou. inginer şi fizician englez. conform ecuaţiei (8. 8. Aceasta reprezintă valoarea medie a curgerii fluidului prin conductă. (8. Dimpotrivă. cu contribuţii importante ]n studiul regimului de curgere a fluidelor vâscoase 23 . Aplicând. cu alte cuvinte că: vc = Rη . 01) în cazul corpurilor aerodinamice (aşa cum este forma de picătură) şi poate atinge valori mult mai mari în cazul corpurilor concave (b = 0.192 Capitolul 8. vom găsi că α = −1. de trecere de la regimul laminar la cel turbulent. pe cale empirică. o viteză critică. cele două tipuri de forţe.110) Coeficientul de proporţionalitate. au valori comparabile. În aceste condiţii expresia forţei de antrenare va fi: Fa = bρSv 2 . practic. Fv şi Fa .

măsurată de la capătul capilarului până la punctul în care lichidul cade pe plan. Răspuns:eα∆x = 5. care se roteşte cu viteza unghiulară constantă ω în jurul axei de rotaţie verticală (Oz).8. Răspuns: η = F (d2 − d1 )/2π 2 νhd2 d1 5. 50m iar x . 5 cm şi diametre d1 = 10 cm şi d2 = 10. Să se găsească ecuaţia matematică a suprafeţei libere a unui lichid incompresibil. Ştiind că viteza de curgere depinde de distanţa până la axa principală a tubului conform relaţiei v = v0 (1 − r 2 /R2 ). Pe suprafaţa laterală este montat un tub orizontal de lungime l şi rază interioară r la înălţimea h1 de bază. unde α = 0. η). (b) energia cinetică a fluidului conţinut în tub. 2m. Un vas cilindric cu secţiunea S conţine un anumit volum de lichid.distanţa măsurată de la capătul conductei. Între doi cilindri coaxiali. 6. (b) Ec = 1 πlR2 ρv0 . care cade într-un lichid de densitate ρ2 şi vâscozitate η2 . Determinaţi raportul numerelor Reynolds între secţiunile aflate la distanţa ∆x = 3. 2 Răspuns:(a) Q = 1 πv0 R2 . Pentru a fi menţinut fix. 38 · 10−3 N. Un cilindru de rază R şi lungime l este traversat de un fluid în curgere staţionară. Raza secţiunii unei conducte se micşorează conform legii r = r0 e−αx . Să se afle distanţa pe orizontală. La baza acestuia există un mic orificiu de curgere. verticali. Răspuns: z(x. Pe o suprafaţă orizontală se află un vas cilindric cu lichid de densitate şi vâscozitate cunoscute (ρ. (d) ∆p = 4ηlv0 /R2 . determinaţi: (a) volumul de fluid ce traversează secţiunea tubului în unitatea de timp. z) = ω2 2 2g (x + y2) 3. 4 cm se află aer. Se cunoaşte acceleraţia gravitaţională g. d. (d) diferenţa de presiune la extremităţile tubului. 4. Nivelul lichidului este menţinut constant la înălţimea h. Răspuns: v2 > v1 ρ1 R1 η2 /ρ2 R2 η1 . de secţiune s(s < S). ştiind că. Care este viteza minimă de curgere turbulentă a fluidului în jurul unei bile cu raza R2 . (c) Ff r = 4πηlv0 . (c) forţa de frecare exercitată de fluid asupra tubului.4. 7. pentru o bilă cu raza R1 . de aceeaşi înălţime h = 2. Să se afle valoarea coeficientului de vâscozitate a aerului. Cilindrul exterior se roteşte cu turaţia ν = 360 rot/min. Răspuns:d = r 2 ρg(h−h1 ) 8ηl Õ 2h2 g . Să se afle raportul dintre timpul . cilindrul interior este acţionat cu forţa tangenţială F = 1. curgerea laminară într-un lichid de densitate ρ1 şi vâscozitate η1 are loc pentru viteze mai mici decât v1 . Probleme 193 2. Densitatea fluidului este ρ iar coeficientul de vâscozitate η. 2 6 8.

de rază R = 10cm. Un balon umplut cu heliu este legat de un fir cu lungimea L = 2 m şi masa mf = 0. determinaţi valoarea h a porţiunii din fir ridicat de balon. Atunci când este eliberat. √ Răspuns: 2 − 1. se roteşte uniform cu viteza unghiulară ω = 60 s−1 . 9. Se neglijează efectele de margine.05 Kg.194 Capitolul 8. Răspuns:t = 4ρr 2 9η ln 10. el ridică lungimea h din fir şi apoi rămâne în echilibru. Ştiind că masa anvelopei balonului este mb = 0.91 m. Distanţa dintre disc şi baza orizontală a cavităţii este h = 1. Un disc subţire. 10. Balonul are o formă sferică R = 4 m. într-o cavitate cilindrică plină cu ulei având coeficientul de vâscozitate η = 0. orizontal. Să se calculeze timpul necesar unei sfere de rază r şi densitatea ρ să atingă viteza limită când cade într-un lichid cu vâscozitatea dinamică η. Răspuns:h = (ρaer −ρHe )V −mb L mf = 1. Sfera pleacă din repaus de la suprafaţa lichidului iar viteza limită se consideră ca fiind un procent din valoarea exactă. Răspuns:P = πηω 2 R4 h = 9W. 0mm. 11. Determinaţi puterea dezvoltată de forţele vâscoase. Fluide de curgere a primei jumătăţi şi timpul de curgere a celei de a doua jumătăţi a lichidului din vas. . 08 Poise. 25 Kg.

de obicei.în spaţiul coordonate generalizate-impulsuri generalizate: {qi . o serie de rezultate în teoria numerelor etc. Contribuţiile sale în optica geometrică şi în mecanica clasică sunt de o importanţă remarcabilă. iar evoluţia lui este afectată de restricţii ale mişcării. prin integrarea ecuaţiilor diferenţiale ale mişcării. pi }. O abordare alternativă celei newtoniene este cea propusă de mecanica analitică. Hamilton şi-a început studiile în 1824. datorate unor constrângeri mecanice. a momentelor acestora. sisteme de puncte materiale. Aşa cum afirma Lagrange în introducerea lucrării sale La méchanique analytique (1788). 1 195 . Vom prezenta. coordonate şi energii. în cele ce urmează două formalisme specifice mecanicii analitice pentru studiul sistemelor mecanice: 1. 2 Sir William Rowan Hamilton (1805-1865) matematician irlandez. mecanica analitică nu mai are neapărată nevoie de reprezentări grafice. v0 )) se poate determina starea sistemului la orice moment ulterior. iar în 1827. Joseph Louis Lagrange (1736-1813) este cunoscut ca fondator al mecanicii analitice datorită lucrării La méchanique analytique (1788). Aşa cum s-a discutat în capitolele din cuprinsul volumelor I şi II.. înainte de a şi le termina devine profesor de astronomie şi astronomul regelui Irlandei.Capitolul 9 Elemente de mecanică analitică Mecanica clasică permite analiza problemelor de mişcare a corpurilor reale folosind modele de tip punct material. dacă se cunosc forţele ce acţionează asupra sistemului şi condiţiile la limită (caracterizată de ansamblul (r0 . Pentru descrierea mişcării este nevoie. de un număr de desene care să precizeze orientarea forţelor. Printre contribuţiile sale ştiinţifice se numără fundamentarea calculului variaţional cu aplicaţii în dinamică (1760). t}. studii legate de problema celor trei corpuri (1772). Mecanica analitică oferă soluţii mai rapide decât cea newtoniană. mai ales atunci când sistemul analizat conţine un număr mare de componente. direcţia de mişcare etc. Aceste metode permit atât determinarea legilor de mişcare. prin rezolvarea unor ecuaţii diferenţiale de ordinul doi (metoda Lagrange) sau de ordinul întâi (metoda Hamilton). fluid etc. solid rigid ori deformabil. formalismul Hamilton . formalismul Lagrange . dezvoltată de către Lagrange1 şi Hamilton2 .în spaţiul coordonate generalizate-timp: {qi . 2. cât şi calcularea forţelor de reacţie care produc restricţii în mişcarea sistemelor. ea folosind doar relaţii analitice şi calcul algebric în care sunt implicate viteze.

i = 1. zj0 ). Dacă există restricţii care restrâng domeniul valorilor posibile ale coordonatelor3 . mişcarea bilelor pe o masă de biliard este restrânsă la o mişcare într-un plan. ij 5 De exemplu. deci de restricţia (ri − rj )2 − c2 = 0. numărul de coordonate care descriu sistemul este 3N.1 Legături În cazul unui sistem liber (pentru care nu există nici un fel de restricţii asupra coordonatelor şi vitezelor particulelor). (9. Conform mecanicii clasice newtoniene. . (9.196 Capitolul 9.3) (9. legăturile neolonome sunt descrise de coordonate care nu pot varia independent una de cealaltă. vectorul de poziţie al particulei j (rj ). constituit din 3N ecuaţii diferenţiale de ordinul doi. N .N ). (9. Restricţiile se exprimă prin anumite relaţii matematice (k = 1. se numesc olonome. Un solid rigid este un sistem caracterizat de valoarea constantă a distanţei între oricare două puncte din interiorul său. în total. 3 4 .1) unde. Cunoscând toate forţele care acţionează şi toate condiţiile iniţiale: • 3N pentru poziţiile iniţiale (xj0 . • 3N pentru vitezele iniţiale (xj0 . r j . zj0 ). în caz contrar se numesc neolonome.1 Mărimi caracteristice Să examinăm un sistem de N particule care se mişcă într-un spaţiu 3-dimensional. numărul coordonatelor carteziene care descriu sistemul este 3N .2) Rezolvarea sistemului (9. se numesc scleronome. care pot avea fie forma unor egalităţi4 . fiecare particulă. • dacă depind de coordonate şi de timp sau de componentele integrabile ale vitezei. yj0 .1.4) .. fk (rj . De exemplu. yj0 . t) ≥ 0. se numesc reonome. l). zj ) astfel că. yj . mişcarea moleculelor de gaz dintr-un recipient sferic de rază R este restricţionată de condiţia: ri < R. j (cu j = 1.. .1). Legăturile pot fi clasificate după tipul dependenţelor pe care le implică: • dacă depind de timp ca funcţie explicită. Ca urmare. este descrisă de 3 coordonate carteziene (xj . t) = 0. 9. se spune că sistemul este legat.. ˙ ˙ ˙ se poate cunoaşte în orice moment poziţia fiecărei particule şi implicit a sistemului ca întreg. r j . Punctul de pornire îl reprezintă aplicarea ecuaţiei fundamentale a dinamicii newtoniene: mj r j = Fj . este posibilă în practică pentru un număr N de particule finit şi suficient de mic. fie cea a unor inegalităţi5 : fk (rj . Elemente de mecanică analitică 9. într-un sistem de coordonate carteziene este: ˆ ˆ ˆ rj = xj x + yj y + zj z . în cazul în care nu depind de timp.

exprimate prin relaţii de forma: fk (rj . o legătură care depinde doar de coordonate şi de timp: fk (xj . Să luăm. pot fi alese în mod arbitrar n variabile independente. atunci când o particulă se deplasează de-a lungul unei curbe care se deformează în timp sau în cazul moleculelor de gaz închise într-o sferă cu raza variabilă în timp.1. prin rezolvarea sistemului de ecuaţii: fk (rj . Ca urmare. în cele ce urmează. se spune că sistemul este supus la legături neolonome. Acest număr întreg şi pozitiv reprezintă numărul gradelor de libertate ale sistemului considerat.8) (9. dt ∂xj ∂t j=1 (9. Vom considera. t) = 0 k = 1. Deoarece timpul nu apare explicit în relaţia de legătură. sistemul devine incompatibil şi nu are sens fizic. numai sisteme de particule supuse unor legături olonome. unde l reprezintă numărul de legături. t) = 0. Mişcarea unei sfere mici pe suprafaţa unei sfere de rază mai mare este supusă unei restricţii care nu poate fi definită decât până în momentul în care particula părăseşte sfera mare. Trebuie făcută observaţia că numărul l nu poate fi arbitrar de mare. N . t) = 0. deci mişcarea este supusă unei legături neolonome. În caz contrar. • l = 3N . Prin derivarea sa în raport cu timpul rezultă: n ∂fk dfk ∂fk = xj + ˙ . Vom nota prin: n = 3N − l. (9. k = 1.9) . dintre variabilele xj . Mărimi caracteristice 197 O constrângere reonomă este. Dacă toate relaţiile care conţin vitezele se pot obţine prin derivarea în raport cu timpul a unor ecuaţii în care apar numai coordonatele de poziţie (şi eventual timpul) se spune că sistemul este supus unor legături olonome. sistemul este compatibil nedeterminat. j = 1. iar restul l = 3N − n pot fi determinate în funcţie de primele. spre exemplu. aceasta este şi scleronomă. Acest ultim caz este cel mai interesant din punct de vedere fizic. l. • l < 3N .5) (9.7) diferenţa dintre numărul necunoscutelor şi numărul legăturilor (ecuaţiilor). sistemul poate fi rezolvat şi se pot determina cele 3N necunoscute. deoarece.9. Această relaţie permite o nouă modalitate de definire ˙ a legăturilor. l < 3N. (9.6) adică o expresie care include şi vitezele xi . de exemplu. dacă: • l > 3N .

14) (9.12) yj = yj (q1 . altele decât cele mecanice. zj ale celor N particule se poate face prin alegerea unui număr de n de coordonate independente qi . . În cazul legăturilor scleronome. t)..19) . (9. coordonatele qi pot reprezenta altceva decât lungimi sau unghiuri (de exemplu pot fi sarcini. = zj (q1 . drj .17) unde j = 1.. q2 ... se poate scrie: xj zj = xj (q1 . relaţiile nu depind explicit de timp. să considerăm o deplasare infinitezimală reală oarecare. t). obţinem relaţiile de transformare de la setul de viteze carteziene. i = 1. . (9. n. qn .198 Capitolul 9.18) Împărţind ecuaţia precedentă la intervalul de timp dt în care variază drj . n. (9.... qi = dqi . . N iar i = 1. la cele generalizate. q2 . t). t).1. ci prin intermediul coordonatelor independente qi : xj = xj (q1 (t). putem scrie: n drj = i=1 ∂rj dqi . qn (t)).). Coordonatele independente {qi } care descriu sistemul se numesc coordonate generalizate. ˙ ∂qi (9. q2 .16) Sub formă restrânsă. prin relaţia vectorială echivalentă: rj = rj (qi .. Vitezele carteziene ale particulelor sistemului se pot exprima în funcţie de vitezele generalizate.11) (9. ∂qi (9. curenţi electrici sau masici. q2 (t).15) (9.. . În cazul legăturilor scleronome. polarizaţie electrică etc. yj .. qn . relaţiile anterioare se scriu: rj = rj (qi (t)). Astfel. la valoarea qi + dqi . i = 1. yj = yj (q1 (t). q2 (t).. n : ˙ dt r j = vj = . qn (t)). q2 (t). zj = zj (q1 (t). . ce se obţine variind în mod arbitrar variabilele qi de la valoarea qi . sau... drj = dt n i=1 ∂rj qi . qn .. Elemente de mecanică analitică 9.2 Coordonate generalizate şi viteze generalizate Eliminarea dependenţelor dintre coordonatele carteziene xj .... . qn (t)). (9. Pentru aceasta.13) Relaţiile de trecere de la setul de variabile rj la setul qi şi invers poate fi considerat ca o reprezentare parametrică a lui rj .10) (9. În cazul unor sisteme..

care se produc la δt = 0 şi deplasările reale (drj ). ∂qi i = 1.23). Fy = − . δy. U. atunci: Fx = − ∂U ∂U ∂U . Fy . δr. Observaţie: Dacă forţa F derivă dintr-o energie potenţială. şi de-a lungul cărora forţele sau constrângerile se pot modifica. care se produc într-un interval finit de timp. Fz = − . vom avea: n δL = i=1 Fx ∂x ∂y ∂z + Fy + Fz δqi = ∂qi ∂qi ∂qi ∂x ∂y ∂z + Fy + Fz . forţele generalizate se pot determina cu ajutorul relaţiei: Qi = − ∂U . ∂x ∂y ∂z (9. Dacă exprimăm deplasările elementare virtuale δx. ca fiind orice variaţie continuă posibilă a vectorilor rj în acord cu relaţiile matematice care definesc legăturile impuse sistemului.26) . ∂qi (9.3 Forţe generalizate (a) Cazul unei singure particule Să considerăm.21) unde Fx .24) Revenind în expresia forţei generalizate dată de expresia (9. Fz sunt componentele vectorului forţă într-un sistem cartezian ortogonal de coordonate. (9. pentru început. Trebuie să facem distincţia între deplasările virtuale (δrj ). ∂qi ∂qi ∂qi n Qi δqi i=1 (9.20) 9.25) ceea ce înseamnă derivata parţială a funcţiei U în raport cu qi .9. dt = 0.1. δz în funcţie de coordonate generalizate. notată δrj . Deplasările virtuale pot fi exprimate în funcţie de coordonatele independente conform relaţiilor de transformare deja scrise: n δrj = i=1 ∂rj δqi . În cazul sistemelor conservative. n. Mărimi caracteristice 199 Să definim acum o deplasare virtuală a sistemului considerat. Lucrul mecanic elementar virtual efectuat este: δL = F · δr = Fx δx + Fy δy + Fz δz (9. se obţine: Qi = − ∂U ∂x ∂U ∂y ∂U ∂z − − . că asupra unei singure particule acţionează o singură forţă F care determină o deplasare virtuală.22) unde Qi = Fx (9.23) se numeşte forţa generalizată asociată coordonatei generalizate qi . la o valoare constantă a variabilei t.1. ∂x ∂qi ∂y ∂qi ∂z ∂qi (9.

t). t.28) unde: Qi = N j=1 Fj · ∂rj . numit spaţiul configuraţiilor . Odată cu schimbarea în timp a configuraţiei sistemului rezultă o schimbare a poziţiei punctului reprezentativ. la un moment dat. Deoarece.26) este valabilă şi în acest caz. Unei configuraţii instantanee a sistemului de N particule îi corespunde un punct în spaţiul configuraţiilor. Fj = Fj (rj .29) Mărimea: Qi = N Fjx j=1 ∂xj ∂yj ∂zj + Fjy + Fjz ∂qi ∂qi ∂qi (9. Elemente de mecanică analitică (b) Cazul unui sistem de N particule Să generalizăm analiza pentru cazul unui sistem format din N particule. însă.27) se poate scrie. 9. în general.4 Spaţiul configuraţiilor Variabilelor generalizate qi (i = 1.1. ∂qi (9.30) se numeşte forţa generalizată Qi . qi . coordonata timp. (9. pentru un sistem legat. produsul exprimat de relaţia (9.27) Relaţia (9. întotdeauna. cu cantitatea δqi : n dL = i=1 Qi δqi . Dimensiunea acestei reprezentări este 3N + 1 pentru un sistem liber sau (3N − l) + 1 = n + 1. de aceea nici forţele generalizate nu reprezintă neapărat o forţă. N ) (9. relaţia (9. numit punct reprezentativ. qi . (i = 1. n) li se poate asocia un spaţiu matematic.31) şi forţele generalizate pot avea o dependenţă de tipul: ˙ Qi = Qi (qi . Acest spaţiu reprezentativ se poate vizualiza aşezând pe o axă mulţimea coordonatelor generalizate {qi } iar pe axa perpendiculară. (9. corespunzătoare coordonatei generalizate qi (i = 1. în mod formal. astfel încât el . t). (j = 1. n). Configuraţia sistemului este dată de valorile tuturor coordonatelor independente. coordonatele generalizate nu au neapărat dimensiunea unor lungimi. .200 Capitolul 9. ca un produs între o forţă generalizată Qi care produce modificarea coordonatei generalizate qi . r j . Lucrul mecanic elementar al forţelor care ar produce o deplasare virtuală δrj este: N N n δL = j=1 Fj · δrj = j=1 Fj · i=1 ∂rj δqi . ∂qi (9.28) trebuie să aibă semnificaţia unui lucru mecanic! Observaţie: Dacă forţele Fj sunt conservative. n).32) Aşa cum am discutat.

în timp.2 9. în acest spaţiu. de la coordonatele xj la coordonatele xj + δxj astfel încât să fie satisfăcute relaţiile: fk (xj + δxj . Formalismul lui Lagrange 201 { qi } t Figura 9. Curba descrisă de punctul reprezentativ este definită prin ecuaţiile parametrice: qi = qi (t) i = 1. rezultă: fk (xj + δxj . descrie. t) + Folosind ec.1 Formalismul lui Lagrange Principiul lucrului mecanic virtual În continuare. t) ≈ ∂fk δxj = 0.2. Acesta va trece. o curbă. j = 1. să considerăm o deplasare virtuală infinitezimală carteziană oarecare.9. (9. pe alta.7). 9. N .34) În reprezentarea din spaţiul fazelor.35) (9.. a unui punct din sistemul considerat. l.1: Evoluţia în timp a sistemului din starea P1 în starea P2 de-a lungul unor traiectorii posibile. (9. n. vom obţine: fk (xj + δxj . (9. ∂xj j=1 N (9.33) şi se numeşte traiectorie generalizată.36) .2). Aşadar. δxj . t) = fk (xj . starea unui sistem este reprezentată de un punct..2. la momentul de timp t. Dacă dezvoltăm după puterile lui δxj şi păstrăm numai termenii de ordinul întâi. k = 1. ∂xj j=1 N ∂fk δxj + . iar evoluţia sistemului corespunde unei traiectorii (Fig. t) = 0. o deplasare virtuală ar corespunde unei comutări verticale (salt) instantaneu de pe o traiectorie generalizată.9. Evoluţia în timp a sistemului este descrisă de mişcarea punctului reprezentativ de-a lungul unei traiectorii generalizate în spaţiul configuraţiilor. Spaţiul configuraţiilor are avantajul de a reduce mişcarea celor N puncte materiale ale sistemului la mişcarea unui singur punct.

.37) mrj = Fj + Rj . j = 1.. (9. N j=1 Fj · δrj .29): N j=1 N n mj r j − Fj · . care ţin sistemul legat păstrând distanţa dintre oricare două puncte constantă. denumite reacţii de legătură.42) j=1 i=1 6 mj r j · n ∂rj δqi − Qi δqi = 0..40) valorile deplasărilor infinitezimale virtuale (9. Elemente de mecanică analitică relaţie ce specifică condiţiile pentru ca deplasările δxj să fie virtuale. Pentru a depăşi dificultăţile legate de necunoaşterea expresiilor forţelor de legătură. Pe baza lui se pot elimina reacţiile de sprijin Rj din ecuaţiile de mişcare (9. De asemenea el a adus contribuţii deosebit de importante în teoria ecuaţiilor diferenţiale şi cu derivate parţiale. Lucrul mecanic al forţelor interne.. n i=1 ∂rj δqi = 0.39) Principiul lucrului mecanic virtual se mai poate scrie şi sub forma: N j=1 mj r j − Fj · δrj = 0. al Enciclopediei.37) şi apoi se sumează după toate valorile indicelui j.. Ecuaţiile de mişcare trebuie să includă şi aceste forţe. este nul.202 Capitolul 9. se propune un formalism analitic. . alături de Denis Diderot.20) şi să ne folosim de expresia forţei generalizate (9. Dacă se efectuează produsul scalar cu δrj în ambii membri ai ecuaţiei (9.2 Ecuaţiile lui Lagrange Să înlocuim în expresia principiului d’Alembert (9. (9. (9. N . Un indiciu al unei astfel de proceduri o oferă solidul rigid. reacţiile Rj sunt necunoscute. de aceea trebuie scrise sub forma: . În mod similar. pentru orice deplasare virtuală infinitezimală ce satisface condiţiile (9. Existenţa legăturilor atrage după sine apariţia unor noi forţe.37). .41) (9.40) 9. lucrul mecanic al forţelor de reacţie trebuie să fie nul: N j=1 Rj · δrj = 0.36). (9.2. Spre deosebire de forţele Fj . . Să le notăm pe acestea prin Rj .38) Această afirmaţie constituie enunţul principiului lucrului mecanic virtual sau principiul lui d’Alembert 6 care stă la baza formalismului Lagrange. care sunt cunoscute. fiind necesar ca ele să fie determinate din condiţiile problemei. ∂qi (9. se obţine: N j=1 mj r j · δrj = . ∂qi i=1 Jean le Rond d’Alembert (1717-1783) matematician şi filozof francez este cunoscut ca fondator.

49) devin: d dt ∂Ec ∂ qi ˙ − ∂Ec ∂U =− ∂qi ∂qi i = 1.19) se observă că: ∂rj dvj = .42). prin relaţia: L ≡ Ec − U. (9. δqi sunt arbitrari şi independenţi şi ca urmare: N j=1 d dvj mj vj · dt dqi ˙ − mj vj · dvj = Qi . n. ∂r ∂rj d j mj r j = mj r j ∂qi dt ∂qi j=1 j=1 . Dacă forţele generalizate provin dintr-o energie potenţială U: ∂U Qi = − . (9. dqi (9. d dt ∂rj ∂qi .45) N j=1 d dvj mj vj · dt dqi ˙ dvj − mj vj · − Qi δqi = 0.47) Introducem expresia energiei cinetice a sistemului: 1 N 2 mj vj . n.44) (9. N 203 − mj r j . introducând funcţia Lagrange a sistemului.50) ∂qi ecuaţiile lui Lagrange (9.48) care reprezintă ecuaţiile Lagrange. ˙ ∂t ∂qk k=1 (9. Formalismul lui Lagrange Primului termen al acestei ultime relaţii poate fi scris şi sub forma: N . dqi (9. (9. ∂qi i = 1. Ec = 2 j=1 şi vom ajunge la setul de ecuaţii diferenţiale de ordin doi : d dt ∂Ec ∂ qi ˙ − ∂Ec = Qi .52) . (9..9.46) Dacă legăturile sunt olonome. (9. care devine: n i=1 ¾ ¿ n ∂ ∂ + qk ˙ ∂t k=1 ∂qk ∂rj ∂qi = n ∂ 2 rj ∂ 2 rj + ∂t∂qi k=1 ∂qk ∂qi ∂ ∂qi N ∂rj ∂rj + qk . pe de altă parte: d dt ∂rj ∂qi = = iar din (9.43) Avem.51) Ele se pot scrie sub formă mai compactă.2.49) (9. ∂qi dqi ˙ Revenim cu aceste substituţii în (9.

∂qi (9. 2. ca urmare. λk .3 Cazul legăturilor neolonome.40). n). determinarea vitezelor generalizate şi exprimarea energiei cinetice Ec . 3. avem: n i=1 d dt ∂L ∂ qi ˙ − ∂L δqi = 0. (i = 1. i = 1. scrierea ecuaţiilor lui Lagrange şi precizarea condiţiilor iniţiale qi (to ) şi qi (to ). în acest caz. determinarea coordonatelor xj (t) (j = 1. Elemente de mecanică analitică Observaţie. k = 1. N ).53) În concluzie. exprimarea forţelor generalizate în funcţie de energia potenţială. să considerăm. Ecuaţiile Lagrange capătă atunci forma: d dt ∂L ∂ qi ˙ − ∂L = 0. Urmărind acelaşi raţionament de deducere a ecuaţiilor Lagrange folosind principiul d’Alembert (9. care. vom folosi expresia deplasării virtuale. Metoda multiplicatorilor Lagrange În cazul legăturilor olonome. Deşi nu există o metodă generală de analiză pentru cazul legăturilor neolonome. N ) şi apoi a reacţiunilor de sprijin Rj (j = 1. formalismul Lagrange ne oferă o metodă de rezolvare a problemelor de mecanică urmând următoarele etape: 1.204 Capitolul 9. s (unde k corespunde numărului de relaţii de legătură dintre variabilele qi ).56) . 6. integrarea ecuaţiilor lui Lagrange. Acest lucru nu se mai poate realiza dacă legăturile sunt neolonome. 4. n. se ajunge la relaţia: n i=1 d dt ∂Ec ∂ qi ˙ − ∂Ec − Qi δqi = 0. relaţia diferenţială a legăturilor este: n i=1 ∂fk δqi = 0. în cele ce urmează. în caz contrar. De aceea. ∂qi (9. Deplasările virtuale se produc la momente de timp constante. ∂qi (9. coordonatele dependente au putut fi eliminate prin introducerea coordonatelor generalizate. stabilirea numărului gradelor de libertate şi alegerea coordonatele generalizate qi care descriu configuraţia sistemului. obţinându-se în final soluţia qi = qi (t) (i = 1. nu mai conţine doar termeni ce variază în mod independent. dacă sistemul este conservativ. numite multiplicatori Lagrange. 9. doar constrângeri ce pot fi exprimate sub formă diferenţială. ˙ 5. ∂qi (9. aceste forţe se contruiesc. în urma efectării calculelor.55) Pentru a considera doar deplasările individuale independente se introduc nişte mărimi cu valori arbitrare.2. Deoarece energiile sunt mărimi scalare.54) Pentru sisteme conservative. rezultă că şi funcţia Lagrange este o mărime scalară. n).

mult mai uşor de integrat.59) Ecuaţiile Lagrange pentru legături neolonome devin: d dt ∂Ec ∂ qi ˙ s ∂Ec ∂fk − − Qi = λk . Evoluţia sistemului poate avea loc printr-o multitudine de stări intermediare posibile. Pentru coordonatele dependente indicele i are valorile i =1.3. întro stare P2 la momentul t2 . În spaţiul configuraţiilor 7 Ne putem imagina că impulsurile ar putea fi complet independente de schimbările de poziţie. n. indicele i are valorile i =s + 1. scăzând relaţiile (9. ecuaţiile Lagrange se scriu sub forma: d dt ∂L ∂ qi ˙ − s ∂L ∂fk = λk .3 Formalismul lui Hamilton Cea de-a doua modalitate analitică de studiu a sistemelor de particule constă în folosirea ansamblului: coordonate generalizate-impulsuri generalizate.57) sau: n i=1 λk k=1 δqi = 0.54) şi (9. vitezele de variaţie sunt determinate cunoscând diferitele poziţii sau impulsuri la momente de timp specificate. are marele avantaj de a lucra cu două seturi de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi. Acest formalism.58) Ca urmare.1 Principiul lui Hamilton Să presupunem că sistemul trece dintr-o stare P1 în care se află la momentul iniţial t1 . s iar pentru cele independente.9. În acest caz se consideră că impulsurile şi coordonatele trebuie tratate ca seturi independente de variabile7 . deşi măreşte dimensiunea sistemului la 2n. 9.2 sunt reprezentate trei dintre acestea. (9.3. ∂qi k=1 ∂qi (9. . 9. Formalismul lui Hamilton Folosind multiplicatorii Lagrange se elimină deplasările dependente conform relaţiei: s n 205 λk k=1 i=1 s ∂fk δqi = 0. În fiecare caz.58) se obţine: n i=1 d dt ∂Ec ∂ qi ˙ − s ∂Ec ∂fk − Qi − λk δqi = 0. ∂qi ∂fk ∂qi (9.9. ∂qi ∂qi k=1 (9. ∂qi ∂qi k=1 (9. În Fig.61) Ecuaţiile Lagrange pentru legături neolonome conţin n variabile qi dintre care s sunt dependente şi n − s sunt independente.60) Pentru cazul câmpului conservativ. Un set de ecuaţii ne spune cum variază în timp poziţia diferitelor particule din sistem iar celălalt set ne spune cum variază în timp impulsul lor generalizat.

Impunând condiţia de extrem (9. t)dt. . ˙2 2 j=1 N (9.63) şi aceasta se poate calcula dacă se cunoaşte funcţia Lagrange L(qi . dintre toate drumurile posibile este realizabil cel pentru care funcţia acţiune.62) admite un extremum. t).63) şi dezvoltând în serie de puteri ale lui δqi şi δqi din care ˙ unde Ec − reprezintă energia cinetică totală iar U − energia potenţială. qi . (9. În realitate însă. definită prin relaţia: t2 S= t1 L(qi .64) Vom arăta în continuare că ecuaţiile Lagrange pot fi obţinute şi folosind principiul Hamilton. Condiţia de extremum este: δS = 0. t): ˙ L = Ec − U = 1 mi qi − U (qi . qi . Această cale se găseşte cu ajutorul principiului formulat de Hamilton.2: Traiectorii în spaţiul configuraţiilor se pot imagina mai multe traiectorii virtual posibile. de la qi (t) la qi (t) + δqi (t). sistemul evoluează pe o singură cale. ˙ (9. Pentru orice sistem mecanic.206 Capitolul 9. Elemente de mecanică analitică { qi } t Figura 9. Să considerăm o abatere infinitezimală de la traiectoria virtuală.

(9.69) Deoarece δqi (t1 ) = δqi (t2 ) = 0. se obţine: t2 t2 207 δS = t1 t2 L(qi + δqi ..2 Ecuaţiile canonice Hamilton introduce în anul 1834 un alt mod de a determina starea mecanică a unui sistem. 9. t1 (9..70) Relaţia precedentă este adevărată la orice moment din intervalul de timp considerat.3.9. . Hamilton defineşte impulsurile generalizate prin relaţiile: pi = ∂L .65) = t1 i=1 t2 n ∂L ∂L δqi + δqi + .68) δqi dt + i=1 t1 i=1 ∂L δqi ∂ qi ˙ . dt ∂ qi ˙ n = t1 i=1 t2 n (9. starea unui sistem de puncte materiale se poate descrie cu ajutorul a 2n variabile: q1 . precum şi evoluţia acesteia în timp. dar nu şi omogenă.3. qi + δqi . astfel că se obţin direct ecuaţiile Lagrange (9. În cazul legăturilor olonome δqi sunt variaţii independente...pn .72) deplasarea virtuală este echivalentă cu saltul de pe o traiectorie pe alta la un moment de timp precizat Aici L este o funcţie pătratică.. se obţine8 : t2 n t1 i=1 d ∂L − ∂qi dt ∂L ∂ qi ˙ δqi dt = 0. ∂ qi ˙ i = 1.67) ≈ = t1 i=1 t2 n ∂L ∂ qi ˙ ∂L ∂ qi ˙ δqi dt + t1 i=1 n d dt ∂L δqi dt ∂ qi ˙ t2 (9. ˙ 8 9 (9.. n. în care impulsurile pi au expresiile9 : p i = mi q i . care sunt coordonatele generalizate ale lui Lagrange şi variabilele p1 . t)dt − ˙ ˙ n L(qi .66) ∂L δqi + . Formalismul lui Hamilton reţinem doar termenii de ordinul întâi.53). în q ˙ . qi . p2 . t)dt ˙ t1 (9.. denumite impulsuri generalizate.71) În cazul cel mai simplu. (9. .. dt ˙ ∂qi ∂ qi ˙ ∂L d δqi + ∂qi dt d ∂L − ∂qi dt ∂L d − ∂qi dt ∂L d δqi − ∂ qi ˙ dt t2 (9.qn . În formularea lui Hamilton.. q2 ..

79) dt ∂t i=1 Se defineşte funcţia lui Hamilton cu ajutorul expresiei: n H= i=1 qi pi − L. grupând termenii şi ţinând seama de (9. (9. qi . Folosind ecuaţia (9.76) dt ∂qi ∂ qi ˙ ∂t i=1 i=1 Folosind ecuaţiile Lagrange (9. vitezele generalizate.75) dt Ca urmare. Ca urmare.53). pi . Funcţia Lagrange depinde în general de coordonatele generalizate. ∂qi (9. Folosind ecuaţia Lagrange (9.53) se observă că: ∂L . t) variaţia în timp se determină conform ˙ ˙ relaţiei: n n ∂L dL ∂L ∂L qi + ˙ qi + ¨ = .74) coordonata qi se numeşte coordonată ciclică. ∂t Deoarece în acest caz suma şi derivata comută între ele. qi şi timp. pi ) se numeşte pereche de variabile conjugate.82) .73) pi = ˙ ∂qi Gruparea (qi . (9. Dacă ∂L = 0. t).71).77) (9.208 Capitolul 9.80) De cele mai multe ori (dar nu întotdeauna!). dt ∂t (9. variabila conjugată lui qi satisface relaţia: d (pi ) = 0 ⇒ pi = const. funcţia lui Hamilton depinde de coordonatele generalizate.53) rezultă: dL dt = = d dt i=1 n n n ∂L ∂L d ∂L qi + ˙ (qi ) + ˙ = ∂ qi ˙ ∂ qi dt ˙ ∂t i=1 (9. ˙ (9. impulsurile generalizate şi de timp. se obţine: n d ∂L L− q i pi = ˙ . Elemente de mecanică analitică şi se mai numesc impulsurile conjugate variabilelor de poziţie qi . funcţia Hamilton a sistemului coincide cu energia totală.81) Relaţia (9. În general însă. (9. H = H(qi . deoarece L = L(qi . qi . conjugat unei coordonate ciclice. impulsul generalizat.79) devine: − dH ∂L = .78) d ∂L qi ˙ dt ∂ qi ˙ i=1 + ∂L . (9. se conservă. t. (9.

88) şi (9. atunci funcţia Hamilton se conservă: ∂L = 0 ⇒ H = const. Rezolvarea lor necesită cunoaşterea a 2n condiţii iniţiale referitoare la coordonatele generalizate şi la impulsurile generalizate la momentul de iniţial.85) i=1 care devine. ∂t (9.94) Se observă o simetrie a acestor ecuaţii: dacă în membrul întâi apare derivata în raportul cu timpul a unei mărimi. ∂qi ∂H = − . ∂qi ∂t (9. ∂pi ∂H = − . 10 (9.92) se numesc ecuaţiile canonice sau ecuaţiile lui Hamilton 10 . Ele formează un sistem de 2n ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi.89) capătă formele: qi = ˙ pi ˙ ∂H . i = 1. în cea de a doua apare derivata în raport cu variabila conjugată.91) (9. (9. ∂pi ∂H = − . ∂qi (9.9.84) n ∂L ∂L ∂L dt.80) şi folosind diferenţiala funcţiei Lagrange.87) Prin identificare.89) (9. t): n dH = i=1 n ∂H ∂H ∂H dpi + dqi + dt. dqi − ˙ dqi − ∂ qi ˙ ∂qi ∂t i=1 = i=1 qi dpi + ˙ i=1 dqi pi − ˙ (9. relaţiile (9.3. t0 şi anume: qi (t0 ) = qi0 . se obţine: qi = ˙ ∂L ∂qi ∂L ∂t ∂H .88) (9. pi (t0 ) = pi0 . utilizând definiţia impulsului generalizat: n n dH = i=1 qi dpi − ˙ i=1 ∂L ∂L dqi − dt.92) Ecuaţiile (9. ∂pi ∂qi ∂t i=1 (9.91) şi (9. Formalismul lui Hamilton 209 Se observă că dacă funcţia Lagrange nu depinde în mod explicit de timp. qi . rezultă: n n dH = i=1 n qi dpi + ˙ i=1 n dqi pi − dL ˙ n (9.90) Dacă vom ţine cont de ecuaţiile Lagrange precum şi de definiţia impulsului generalizat. n.86) Această expresie o comparăm cu diferenţiala funcţiei H(pi . .93) (9.83) ∂t Diferenţiind relaţia (9.

cu condiţia alegerii adecvate a hamiltonianului. 12 Noţiune introdusă în fizică de J.98) H = 1 2 mi qi + U (qi . Aceeaşi semnificaţie se obţine şi în cazul legăturilor scleronome. pi } la un moment dat. Elemente de mecanică analitică Soluţia sistemului reprezintă dependenţele de timp ale coordonatelor şi impulsurilor generalizate: qi = qi (t). ˙2 n (9. Gibbs . adică sunt legături reonome. conform definiţiei: n H = i=1 mi qi − L. coordonatele generalizate şi impulsurile generalizate. plecând din diferite condiţii iniţiale pe traiectorii diferite. iar două traiectorii diferite nu se pot intersecta.4 Spaţiul fazelor În formalismul lui Hamilton.64). Datorită unicităţii soluţiilor ecuaţiilor Hamilton.9. el reprezintă energia totală a sistemului de puncte materiale supus la legături olononome. sistemul evoluează.3). Cu alte cuvinte.210 Capitolul 9.97) (9. 9. (9. atunci. evoluţia sistemului poate fi descrisă cu ajutorul unui spaţiu cu 2n dimensiuni11 . W.3. Chiar şi teoria relativităţii poate fi pusă sub forma hamiltoniană. Un punct reprezentativ din acest spaţiu se numeşte fază. în care funcţia Lagrange are forma (9. pi = pi (t).3. ˙2 i=1 Ca urmare. hamiltonianul sistemului este determinat ca suma energiilor cinetice şi potenţiale ale sistemului. qi ) = E = const. t). în expresia energiei cinetice apar şi termeni de gradul întâi faţă de vitezele generalizate. Dacă însă legăturile impuse sistemului depind explicit de timp. care are drept axe.3 Semnificaţia funcţiei Hamilton În cazul cel mai simplu.95) (9. pi }. mişcarea în spaţiul fazelor este restrânsă pe o hiper-suprafaţă determinată de condiţia: H(pi . Mai mult decât atât. 9. Pentru sistemele conservative. funcţia Hamilton nu mai coincide cu energia totală a sistemului. Evoluţia în timp a sistemului este determinată de traiectoria punctului reprezentativ din spaţiul {qi .96) Este remarcabil faptul că ecuaţiile lui Hamilton sunt valabile pentru orice sistem fizic. atunci.99) Nu există o speranţă prea mare în a vizualiza acest spaţiu! De fapt marele secret constă în nici măcar a nu încerca a face acest lucru. numit spaţiul fazelor 12 (Fig. Fiecărui punct din spaţiul fazelor îi corespunde o anumită traiectorie. În acest caz. El determină complet starea sistemului prin fixarea tuturor perechilor {qi . această formulare reprezintă punctul de pornire în deducerea ecuaţiilor mecanicii cuantice. 11 (9.

99). i=1 (9.dpn dq1 dq2 .qi )≤E După cum se observă. volumul în spaţiul fazelor este o funcţie monoton crescătoare de energia totală: Γ = Γ(E). pi + dpi ) şi ale impulsului generalizat în intervalul (qi .3: O traiectorie posibilă în spaţiul fazelor.. Deoarece sistemul este finit. pentru o valoare dată a funcţiei Hamilton. Ne putem imagina că se poate selecta o regiune din spaţiul fazelor care să corespundă unui domeniu de valori posibile ale coordonatelor sau impulsurilor generalizate ale tuturor particulelor din sistem. pentru un volum elementar. traiectoriile a două puncte diferite nu se pot intersecta.3..9.3.dqn .5 Teorema lui Liouville Să considerăm un volum elementar în spaţiul fazelor şi să urmărim evoluţia în timp a acestuia. qi + dqi ) are valoarea: n dΓ = dp1 dp2 . cu valori ale coordonatei generalizate în intervalul (pi . (9.100) • Volumul total în spaţiul fazelor mărginit de suprafaţa (9.99) este: Γ= ··· dp1 . are volum şi energie finită (coordonata şi impulsul au un domeniu finit de variaţie). O consecinţă imediată a acestei observaţii este conservarea numărului de puncte reprezentative ale ansamblului. 9. Se pot defini următoarele mărimi: • Volumul elementar în spaţiul fazelor.. Conform ecuaţiilor lui Hamilton rezultă că...102) Din caracteristicile generale ale unui sistem conservativ rezultă faptul că fiecare stare posibilă şi implicit fiecare traiectorie posibilă a sistemului considerat este situată pe hipersuprafaţa de energie constantă (9. suprafaţa de energie constantă este o suprafaţă închisă.. Formalismul lui Hamilton 211 { qi } {p} i Figura 9. variaţia în timp a numărului de particule se face .. Acest lucru înseamnă că.dpn dq1 .dqn = dpi dqi .101) H(pi .. (9.

104) Ţinând cont de ecuaţiile canonice (9. contribuţiile sale în domeniul mecanicii statistice. (9. ∂qi ∂pi n (9. spre exemplu. problemelor de geometrie diferenţială şi funcţiilor speciale fiind considerate de o importanţă deosebită.9. (9. . La momentul t2 el poate ocupa. atunci volumul haşurat poate să-şi schimbe doar forma.80). nu şi valoarea. ρ} din ecuaţia anterioară este numită paranteza Poisson şi este explicată în paragraful următor.110) = i=1 ∂H ∂ρ ∂H ∂ρ − ∂pi ∂qi ∂qi ∂pi = {H.113) dt Interpretăm relaţia (9.109) (9. (9.105) (9. adică ∂ρ = −div(ρv). Cu alte cuvinte.107) = = i=1 qi ˙ adică: − dρ dt = i=1 n qi ˙ ∂ρ ∂ρ + pi ˙ ∂qi ∂pi (9.108) (9. Ecuaţia obţinută se mai poate scrie sub forma: dρ + ρdivv = 0.4 şi notată G1 . (9.81) se poate scrie: n div(ρv) = i=1 n ρ ρ i=1 n ∂ qi ˙ ∂ρ ∂ pi ˙ ∂ρ + qi ˙ +ρ + pi ˙ ∂qi ∂qi ∂pi ∂pi ∂2H ∂2H ∂ρ ∂ρ + qi ˙ −ρ + pi ˙ ∂qi ∂pi ∂qi ∂pi ∂qi ∂pi ∂ρ ∂ρ + pi ˙ . (9.9.103) ∂t Operatorul divergenţă în acest spaţiu 2n . Elemente de mecanică analitică doar pe seama traversării ”pereţilor ” (flux de puncte prin suprafaţa care mărgineşte volumul considerat). în aşa fel. Putem scrie aşadar o relaţie similară celei de conservare a masei fluidelor. 13 Joseph Liouville (1809-1882) fost profesor de matematică şi mecanică la École Politehnique şi la Sorbona din Paris. ∂qi ∂pi i=1 i=1 n (9. Paranteza {H.106) (9. ρ}. A fost considerat cel mai bun matematician francez din perioada 1840-1870.111) dt ∂ + divv ρ = 0.4). Această afirmaţie constituie teorema lui Liouville13 .212 Capitolul 9.113) ca o evoluţie în spaţiul fazelor. volumul în spaţiul fazelor rămâne constant (Fig. regiunea haşurată G2 .dimensional se calculează cu ajutorul relaţiei: div(ρv) = n ∂ ∂ (ρv) + (ρv). încât ”lichidul” fazic să îşi păstreze densitatea constantă.112) ∂t dρ = 0. Dacă la momentul t1 toate punctele caracteristice sunt distribuite în spaţiul fazelor astfel încât ocupă regiunea haşurată în Fig.

f } = 0. t).114) (9. 9.116) = + dt ∂t ∂qi ∂pi i=1 Folosind ecuaţiile lui Hamilton (9.4: Conservarea volumului în spaţiul fazelor. ∂t (9.6 Parantezele lui Poisson Fie o funcţie oarecare f = f (qi . ˙ (9. f } = i=1 ∂H ∂f ∂H ∂f − ∂pi ∂qi ∂qi ∂pi . relaţia matematică: n {H. rezultă: n df ∂f ∂f ∂H ∂f ∂H = + − dt ∂t i=1 ∂qi ∂pi ∂pi ∂qi .115) Această relaţie se realizează nu numai când ρ = const. Dependenţa ρ = ρ(H) se exprimă în funcţie de condiţiile concrete în care se află sistemul studiat.116) se poate scrie sub forma: df ∂f = + {H.91) şi (9.3. ρ} = 0. ∂t Pentru ansamblurile staţionare densitatea nu depinde de timp şi ca urmare: ∂ρ = 0 ⇒ {H.120) (9. dt ∂t Pentru cazul în care funcţia f este constantă în timp: ∂f + {H. pi . ρ} = 0.118) În aceste condiţii expresia (9. f }.117) Se defineşte paranteza Poisson dintre funcţia f şi funcţia H. ci şi atunci când ρ = ρ(H). ∂ρ + {H. Formalismul lui Hamilton 213 G1 G2 t t2 Figura 9.119) . ∂t Aşadar: (9.3. (9. Derivata totală în raport cu timpul se scrie sub forma: n ∂f ∂f df ∂L qi + ˙ pi . (9.9.92).

funcţia f nu depinde în mod explicit de timp ( ∂f = 0). qi . Să urmărim cum se transformă aceste ecuaţii dacă asupra variabilelor facem o transformare de forma: Pi = Pi (pi .125) (9. ∂pi ∂f {f.1 Teoria Hamilton-Jacobi Transformările canonice Alegerea convenabilă a variabilelor care descriu mişcarea unui sistem poate aduce simplificări considerabile ale calculelor matematice. pj } = 0. Dacă în plus. (9. pi }. paranteza Poisson se scrie: n (9. Qi admit derivate parţiale de ordinul doi. f şi g. În cazul în care g (sau f ) este coordonata generalizată qi sau impulsul generalizat pi . vom căuta în cele ce urmează. t). qi } = (9. ∂qi {f. impulsurile generalizate conjugate acestora se conservă. pi } = − . Pentru două funcţii oarecare.127) (9.121) {f. (9. qi }.81). g} = i=1 ∂f ∂g ∂f ∂g − . Elemente de mecanică analitică Funcţia f care îndeplineşte condiţia (9.130) . se obţine: ∂f .128) pi = {H. continue. qj } = 0. ∂pi ∂qi ∂qi ∂pi (9. ˙ 9. ˙ (9.80) şi (9. qj } = δij .122) Parantezele Poisson ale variabilelor canonice au valorile: {qi .214 Capitolul 9.120) se numeşte integrală primă. acele transformări de coordonate care să simplifice cât mai mult problema. pentru coordonate ciclice. Să ne amintim faptul că. Qi = Qi (pi . qi . unde funcţiile Pi . atunci condiţia de integrală primă devine: ∂t {H.129) (9.4. unde δij = 1 pentru i = j şi δij = 0 pentru i = j.126) Dacă funcţia f este chiar funcţia Hamilton.4 9.123) (9. f } = 0. {pi . De aceea. t). Fie un sistem de puncte materiale cu n grade de libertate. relaţiile obţinute sunt tocmai ecuaţiile canonice: qi = {H.124) {pi . a cărui mişcare este caracterizată de ecuaţiile canonice (9.

t) i = 1.. .134) (9. Pi = − ∂Qi (9. p2 . Qi . Acestea rezultă din aplicarea principiului lui Hamilton ambelor sisteme de variabile: t2 n i=1 n i=1 δ t2 t1 pi qi − H(pi . t) = ˙ n dF ˙ Pi Qi − H ′ (Pi . .135) Să scriem acum ecuaţiile canonice.pn .qn ) Dacă diferenţiem relaţiile (9. Qi să aibă forma canonică.. qi . i = 1.130). dpj + dqj + ∂pj ∂qj ∂t ∂Qi ∂Qi ∂Qi dpj + dqj + dt.129).. .. Qi . n ∂H ′ ˙ Qi = . ∂Pi ∂H ′ ˙ . P2 .. Q2 .. t) dt = 0. (9. Ca urmare se poate scrie: n i=1 pi qi − H(pi . obţinem: dPi = dQi = ∂Pi ∂Pi ∂Pi dt.138) Pentru ca ecuaţiile de mişcare scrise în variabilele Pi . Valabilitatea simultană a acestor relaţii nu înseamnă neapărat egalitatea integranzilor. t) + dt i=1 n (9. t).133) Se observă că jacobianul J este chiar determinantul termenilor din membrul drept al ecuaţiilor: ∂Pi dt = ∂t ∂Qi dQi − dt = ∂t dPi − ∂Pi ∂Pi dpj + dqj . q1 .140) δ t1 ˙ Pi Qi − H ′ (Pi .. F.139) (9. (9. (9.4.9. Teoria Hamilton-Jacobi 215 Condiţia necesară şi suficientă ca şi variabilele pi şi qi să poată fi exprimate în funcţie de variabilele Pi şi Qi este ca jacobianul variabilelor Pi .136) (9. qi să fie diferit de zero: ∂(P1 .142) .. qi . ∂pj ∂qj ∂Qi ∂Qi dpj + dqj . n. Q1 .Qn ) J≡ = 0.137) (9. ∂pj ∂qj ∂t (9..141) sau: n i=1 pi dqi − Pi dQi i=1 + H ′ − H dt = dF (pi . trebuie impuse unele restricţii. t) dt = 0. .. q2 . ∂pj ∂qj (9.132) (9. ci ei pot să difere printr-o derivată totală a unei funcţii arbitrare. folosind noile variabile: H ′ = H ′ (Pi .Pn . Qi faţă de variabilele pi . ˙ (9.131) ∂(p1 . Qi . qi .

143) (9.4.144) (9. 9. q. ˙ Pi = 0. g}p. În cazul în care acesta nu depinde de timp în mod explicit: H ′ = H. qi şi respectiv Pi . ∂t (9. se pot stabili relaţiile dintre vechile şi noile variabile canonice ale sistemului şi totodată se poate afla noua funcţie Hamilton. două mărimi mecanice oarecare f şi g.147) (9.q = {f.145) H′ = H + În concluzie. q. t) . ∂Qi ∂F . care satisface ecuaţiile: pi = H′ − H = ∂S(P. Pi să fie constante în timp. Această proprietate se numeşte invarianţa parantezelor Poisson la transformările canonice. qi .146) Dacă considerăm. sistemul canonic considerat (P.Q . t) ca o funcţie generatoare a transformării. Să considerăm S(P. Qi sunt egale. t) .150) Condiţia de anulare a hamiltonianului H ′ conduce la relaţia: ∂S(P. dacă cele două seturi de variabile pot fi găsite printr-o transformare canonică de tipul: {f. t) se numeşte funcţie generatoare a transformării. Q) conduce la relaţiile: ˙ Qi = 0. q. Deoarece forma cea mai simplă pe care o poate avea un sistem canonic corespunde cazului în care hamiltonianul H ′ este identic nul.148) Aceste condiţii impun necesitatea ca variabilele Qi . t) = 0. De aici rezultă imediat că: pi = Pi = ∂F . ∂t (9. (9. t) + H(p. cunoscând funcţia generatoare F .149) (9. q.2 Ecuaţia Hamilton-Jacobi Transformările canonice permit găsirea acelor coordonate care să conducă la o formă simplificată a ecuaţiilor Hamilton. (9. Elemente de mecanică analitică unde F (pi . q. ∂qi ∂F . ∂qi ∂S(P.216 Capitolul 9. se poate demonstra că parantezele Poisson ale acestor mărimi scrise cu setul de variabile pi . în continuare. Restricţia impusă se numeşte condiţia de canonicitate. g}P. ∂t .

(9.149). • Proprietatea de uniformitate a timpului determină legea de conservare a energiei. 9. O soluţi a acestei ecuaţii.5. se obţine. Teoreme de conservare în mecanica analitică 217 Dacă vom înlocui în hamiltonianul H(pi . • Proprietatea de izotropie a spaţiului (invarianţa la rotaţii) determină conservarea momentului unghiular.1 Conservarea energiei Dacă funcţia Lagrange nu depinde în mod explicit de timp.153) n qi ˙ i=1 ∂L ∂ qi ˙ care este tocmai funcţia Hamilton a sistemului. fizician german cunoscut pentru contribuţiile sale fundamentale în domeniul algebrei. (9. în teoria funcţiilor eliptice şi a ecuaţiilor cu derivate parţiale. qi . îşi păstrează în aceste condiţii valoarea constantă. rezultă: n dL d ∂L = qi ˙ . se numeşte integrală completă.151) cunoscută sub numele de ecuaţia Hamilton-Jacobi14 . atunci ∂L/∂t = 0. 15 Funcţia generatoare S din ecuaţia Hamilton-Jacobi diferă de acţiunea din formalismul Lagrange doar printr-o constantă aditivă şi are dimensiunea de energie×timp. t = 0. Din ecuaţiile Lagrange.152) dt dt ∂ qi ˙ i=1 sau: d dt Funcţia E =L− L− n qi ˙ i=1 ∂L ∂ qi ˙ = 0.5 Teoreme de conservare în mecanica analitică Teoremele de conservare care se vor deduce în cele ce urmează rezultă din invarianţa funcţiei Lagrange la diferite proprietăţi de simetrie ale spaţiului şi timpului. t) variabilele pi prin expresiile date de (9.5. ecuaţia: ∂S +H ∂t ∂S . Deoarece pentru sisteme conservative funcţia lui Lagrange a unui sistem mecanic este: L = Ec − U. ∂qi (9. pentru funcţia generatoare S a transformării.9.154) 14 Carl Gustav Jacobi (1804-1851). qi . 9. • Proprietatea de omogenitate a spaţiului (invarianţa la translaţii) determină legea de conservare a impulsului. Ecuaţia Hamilton-Jacobi este o ecuaţie cu derivate parţiale pentru funcţia S 15 şi reprezintă o exprimare echivalentă a legilor mişcării pentru sistemul mecanic considerat. (9. .

(9. ∂qk Din ecuaţiile Lagrange se obţine: d dt adică: ∂L . condiţia de invarianţă. astfel încât coordonata generalizată qk să se modifice cu o cantitate foarte mică (ε): ′ (9.156) (9. .161) (9.159) Deplasarea ε fiind independentă şi arbitrară.158) rezultă: δL = n i=1 n ∂L ∂L δqk = ε = 0. Elemente de mecanică analitică unde Ec − energia cinetică.153): d (Ec + U ) = 0. ˙ (9. relaţia anterioară se mai poate scrie: ∂L ∂(Ec − U ) ∂ = = .2 Conservarea impulsului total Să considerăm un sistemul simplu constituit dintr-o singură particulă. . unde k = x. Impunând condiţia ca funcţia Lagrange să rămână neschimbată.qk ). se poate afirma că. impulsul sistemului pe direcţia translaţiei se conservă. Generalizând.155) 9. ∂ qk n 1 m q2 ˙ 2 i=1 k (9.162) Deoarece L = Ec − U .5. deoarece: ′ δqk = qk − qk = ε. dt Ca urmare: Ec + U = const. (9. ∂ qk = 0. y. impulsul generalizat pk reprezintă pe oricare dintre cele trei componente ale vectorului p într-un sistem de referinţă. δL = 0 conduce la: ∂L = 0.163) Deoarece am considerat o singură particulă.160) ∂L . ∂ qk ˙ ∂ qk ∂ qk = mqk = pk = const.218 Capitolul 9. caracterizată de funcţia Lagrange L(qk . z. dacă funcţia Lagrange este invariantă în raport cu translaţia sistemului. = const. ∂qk ∂qk i=1 (9. adică energia totală pentru un sistem conservativ se conservă. iar expresia funcţiei Hamilton este dată de relaţia (9.80) se obţine pentru (9. U − este energia potenţială. Să considerăm o deplasare infinitezimală (trans˙ laţie) a sistemului.157) qk = qk + ε. (9.

mărimea δϕ . ∂rk ∂vk ˙ pk (δϕ × rk ) + pk (δϕ × vk ) = 0. în cele ce urmează.9. (9. ç (9. rezultă: n (9. (9.165) δr = δϕ × r. obţinem: n i=1 ∂L ∂L (δϕ × rk ) + (δϕ × vk ) = 0. ç (9. adică unghiul de rotaţie în jurul unei axe.5): |δr| = r sin θ · dϕ sau.166) δL = i=1 ∂L ∂L δrk + δvk ∂rk ∂vk = 0.5.3 Conservarea momentului cinetic Să considerăm. că sistemul execută o rotaţie cu un unghi infinitezimal şi să impunem condiţia de invarianţă a funcţiei Lagrange. 9. δϕ. în scriere vectorială: Variaţa infinitezimală de viteză. Din condiţia de invarianţă a funcţiei Lagrange.164) (9. ce are ca valoare absolută . (9.5. Numim vector de rotaţie infinitezimală.168) sau: n ä i=1 (9. vectorul paralel cu axa de rotaţie.169) Deoarece a · (b × c) = b · (c × a) = c · (a × b) se obţine: n δϕ i=1 ä ˙ rk × pk + (vk × pk ) = 0. corespunzătoare acestei rotaţii este: δv = δϕ × v. După cum se observă din Fig.5: O rotaţie infinitezimală.167) După înlocuirea expresiilor deplasărilor infinitezimale.170) . Teoreme de conservare în mecanica analitică 219 dj dj dr q r + dr O Figura 9.

Un punct material se mişcă pe o cicloidă descrisă de ecuaţiile: x = a(θ − sin θ).9. y ¨ l 2.6 x m2 sau: δϕ n i=1 d (rk × pk ) = 0. (b) ˙ ˙ Să se scrie ecuaţia de mişcare a sistemului. dt (9. Elemente de mecanică analitică k m1 l y Figura 9. y. Un pendul matematic cu masa m2 este suspendat de o bară rigidă foarte uşoară. La rândul ei. (a) Să se construiască lagrangeanul sistemului . ä ç ˙ ˙˙ Răspuns:L = 1 m1 y 2 + 1 m2 y 2 + l2 θ 2 − 2lθy sin θ − 1 ky 2 + m1 gy + m2 g(y + l cos θ). y = a(1 + cos θ) cu 0 ≤ θ ≤ 2π. Se consideră m1 = m2 = m şi l1 = l2 = l. (9. bara este prinsă de un corp de masă m1 agăţat de un resort cu constanta elastică k (vezi Fig. de lungime l.171) Deoarece δϕ este ales arbitrar. ¨ ˙ ˙ ˙ ¨ ˙ ˙ Răspuns:2θ1 l − lθ2 (θ1 − θ2 ) sin(θ1 − θ2 ) + lθ2 cos(θ1 − θ2 ) + lθ1 θ2 sin(θ1 − θ2 ) + 2g sin θ1 = ¨ ¨ ˙ ˙ ˙ ˙ ˙ 0.9. (a) să se construiască funcţia Lagrange a sistemului. θ). θ. Să se scrie ecuaţiile lui Lagrange pentru pendulul dublu din Fig. (9. . (b) Să se scrie ecuaţiile de mişcare. ˙ ˙ 2 2 2 ¨ ˙ ¨ (b)(m1 + m2 )(¨ − g) − m2 l(θ sin θ + θ 2 cos θ) + ky = 0. θ2 l + lθ1 cos(θ1 − θ2 ) − lθ1 (θ1 − θ2 ) sin(θ1 − θ2 ) + lθ1 θ2 sin(θ1 − θ2 ) + 2g sin θ2 = 0 3. 9.7 ce execută oscilaţii în planul xy. dacă: d dt ceea ce înseamnă că: J= i=1 n i=1 n (rk × pk ) = 0. θ + 1 (g − y ) sin θ = 0. L = L(y.6 Probleme 1. relaţia anterioară este adevărată.173) Dacă funcţia Lagrange rămâne invariantă la rotaţie. momentul unghiular total al sistemului se conservă.220 Capitolul 9.172) (rk × pk ) = const. Se presupune că mişcarea sistemului are loc doar în planul figurii.6).

4. ˙ ˙ Răspuns: ¨ − r 2 θ − k2 = 0.7: x2 m ˙ ¨ Răspuns:(a) L = ma2 (1 − cos θ)θ 2 − mga(1 + cos θ). mr 2 θ = const.9. aflată sub acţiunea unei forţe atractive invers proporţionale cu pătratul distanţei (F = − rk2 ): (a) folosind formalismul Lagrange. Găsiţi ecuaţiile diferenţiale de mişcare ale unei particule de masă m. (b) θ + 1 ctg 2 θ 2 g ˙ θ 2 − 2a ctg θ 2 = 0. r r . Probleme 221 x1 l y1 m l y2 Figura 9.6. (b) folosind formalismul Hamilton.

.

poziţia punctului material este descrisă de următorii vectori de poziţie (Fig. Mai exact. Dacă un corp este liber. Cu toate acestea. în particular principiul inerţiei. Două dintre acestea se referă la teoria relativităţii restrânse. mecanica newtoniană a oferit mijlocul esenţial pentru explicarea cu succes a unui număr impresionant de fenomene din natură.Capitolul 10 Noţiuni de relativitate restrânsă Timp de peste 200 de ani. precum şi instrumente pentru măsurarea distanţelor. ce ia în calcul şi fenomenul gravitaţiei. Presupunând că ambii observatori au instrumente pentru măsurarea distanţelor şi timpului bazate pe aceleaşi fenomene. 10.un sistem de referinţă inerţial3 .10. comunitatea internaţională a declarat anul 2005 ca anul Einstein. Einstein a formulat două teorii distincte: Teoria relativităţii restrânse (1905) şi Teoria relativităţii generalizate (1915)2 .10. Teoria relativităţii generalizate nu constituie subiectul manualului.un sistem aflat în mişcare în raport cu (Σ). la un moment dat. fundamentând astfel ceea ce s-a numit apoi teoria relativităţi. s-a constatat că rezultatele prezise de mecanica newtoniană în cazul mişcării unor corpuri ale căror viteze se apropie de viteza luminii sunt eronate. În 1905. 3 Reamintim faptul că un sistem de referinţă inerţial este cel în care sunt valabile principiile mecanicii. Fizicianul german Albert Einstein1 este cel ce a propus ajustarea mecanicii newtoniene prin câteva postulate. pe care să-l considerăm aici ca fiind fix şi (Σ′ ) . 1 223 . Să considerăm două sisteme de referinţă carteziene cu originile în puncte diferite: (Σ) . în P (Fig.1): Albert Einstein (1879-1955) este considerat unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor. atunci el se află în repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă. În cinstea sa. În cele două sisteme se află doi observatori ce urmăresc mişcarea unui punct material aflat.1). a publicat patru lucrări ştiinţifice care au revoluţionat fizica clasică. 2 Aceasta din urmă este o extindere a teoriei relativităţii.1 Relativitatea în mecanica clasică Un sistem de referinţă este constituit dintr-un corp sau sistem de corpuri căruia i se asociază un instrument pentru măsurarea timpului. la vârsta de 26 de ani.

1. Z) sunt coordonatele lui O′ măsurate din Σ. (10.1) r ′ = x′ x′ + y ′ y ′ + z ′ z ′ .4) dt Din Fig. putem considera că Σ se află în mişcare cu viteza -v faţă de Σ′ . • r = r(t) în referenţialul (Σ). considerând că masa este independentă de mişcare.1 se observă că: r = R0 + r ′ .1: Coordonatele punctului material P în două sisteme de referinţă diferite Σ şi Σ′ .3) R0 = X x + Y y + Z z . ˆ ˆ ˆ (10. (10. Ca urmare. unde (X.6) Teoria relativităţii reinterpretează noţiunile de spaţiu şi timp. x ˆ z (10. r = xˆ + y y + zˆ. iar distanţele se măsoară la fel în orice sistem de referinţă.5) unde: R0 = 4 vdt + const. Noţiuni de relativitate restrânsă Figura 10. Să analizăm în continuare modul cum se transformă coordonatele punctului material atunci când sunt măsurate în raport cu sisteme de referinţă diferite.1 Transformările lui Galilei (a) Transformarea coordonatelor Să considerăm că sistemul de referinţă (Σ′ ) se află în mişcare de translaţie faţă de (Σ)5 cu viteza: dR0 v= . Y. considerându-le mărimi dependente una de cealaltă. prin vectorul de poziţie R0 : ˆ ˆ ˆ (10. 10. mecanica clasică operează cu noţiunile de timp absolut şi masă absolută. 5 În mod simetric. (10. Principala ipoteză cu care lucrează mecanica clasică este aceea că timpul ”curge” la fel în cele două sisteme de referinţă4 .2) Poziţia originii O′ a sistemului (Σ′ ) este precizată de către observatorul din sistemul (Σ).224 Capitolul 10. 10. . • r ′ = r ′ (t) în referenţialul (Σ′ ).

în mod evident: u′ = u − v.1. se deplasează de-a lungul axei Ox: v= dX x ⇒ X = vt. (10. măsurată de observatorul din sistemul în mişcare. Relativitatea în mecanica clasică În cazul particular în care direcţiile axelor celor două sisteme de referinţă coincid: x = x′ . (10.4) .15) = y. ˆ dt (10. sub forma: x y z Ǒ = X Y Z Ǒ + x′ y′ z′ Ǒ .7) Conform ecuaţiei (10. = z. z = z. v şi viteza relativă u′ . Legea de transformare a vitezei din sistemul aflat în mişcare în cel fix este.17) exprimă faptul că viteza absolută.10) (10. aflat iniţial în origine.17) (10. coordonatele măsurate de observatorul din (Σ′ ) sunt: x′ = x − vt. y = y. ′ Relaţia (10.5): dr dR0 dr ′ = + . măsurată de observatorul din sistemul fix este egală cu suma vectorială dintre viteza de transport . u.10. y = y ′ . legătura dintre coordonate măsurate de observatorii aflaţi în sistemele de referinţă (Σ) şi (Σ′ ) poate fi scrisă matricial. dt dt dt Ţinând cont de definiţia vitezei şi de ecuaţia (10.11) (10.16) ′ ′ ′ (10.18) .6) egală cu zero. În mod evident. y z (b) Transformarea vitezelor Legea de trasformare a vitezei se obţine derivând în raport cu timpul relaţia (10. (10.8) În cazul şi mai particular. Σ′ . (10.9) Alegând constanta din ec.14) (10. în care originea O′ a sistemului (Σ′ ). ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ 225 (10. se obţin coordonatele lui P măsurate de observatorul din sistemul (Σ): x = vt + x′ .12) (10.13) (10.5). rezultă: u = v + u′ . z = z ′ .

y u′ . Într-un sistem de coordonate cartezian. (10. x uy = uz = (c) Principiul relativităţii al lui Galilei Până acum am aflat că observatori aflaţi în sisteme de referinţă diferite măsoară valori diferite pentru poziţia şi viteza punctului material. dt (10. unde atr = sau: a′ = a − atr .18) este cunoscută ca relaţia de transformare Galilei a vitezelor. ce pot spune aceştia despre aceleraţiile şi implicit forţele ce acţionează asupra punctului material în mişcare.19) În cazul particular al translaţiei în lungul axei Ox cu viteza de transport v. ecuaţia vectorială (10.29) . în continuare. Noţiuni de relativitate restrânsă Relaţia (10. y u′ .24) (10. conform principiului fundamental al mecanicii: − → du F =0⇒a= = 0.23) (10.25) u′ . În mod similar. x uy = uz = sau: ux = v + u′ .226 Capitolul 10.26) dv .17) mai poate fi scrisă şi sub forma matricială: x ˙ y ˙ z ˙ Ǒ = ˙ X ˙ Y ˙ Z Ǒ + x′ ˙ y′ ˙ z′ ˙ Ǒ .17) se obţine expresia acceleraţiei: a = atr + a′ .22) u′ . dt (10. relaţiile de transformare ale vitezei devin: ux = v + u′ . z (10. expresia (10.21) (10.20) (10.26) se scrie matricial sub forma: x ¨ y ¨ z ¨ Ǒ (10. (10. Derivând în raport cu timpul expresia vitezei (10. z (10. Atunci. Să analizăm.28) Să considerăm că punctul material aflat în P este liber în sistemul inerţial (Σ).27) Ǒ = ¨ X ¨ Y ¨ Z Ǒ + x′ ¨ y′ ¨ z′ ¨ .

(10. Afirmaţia trebuie înţeleasă în sensul că legile mecanicii rămân aceleaşi ca formă a expresiilor şi nu ca valori numerice implicate în ecuaţiile care le descriu. Orice sistem de referinţă care execută o mişcare rectilinie şi uniformă faţă de un sistem de referinţă inerţial constituie. De exemplu. Legile fizicii au aceleaşi expresii în toate sistemele de referinţă inerţiale. pe baza următoarelor postulate: 1. dt (10. legile mecanicii sunt aceleaşi6 în orice sistem de referinţă inerţial.31) du′ = 0. forţa care acţionează asupra unui punct material este aceeaşi în orice sistem de referinţă inerţial sau. de la sistem la sistem.30) −− −→ v = const. Einstein în 19057 . se obţine: ma = ma′ ⇒ F = F. O fundamentare teoretică a acestor constatări experimentale au fost formulată de A. Principiile relativităţii restrânse 227 Pentru ca el să fie liber şi în sistemul mobil. Dacă ecuaţiile matematice care descriu un fenomen au aceeaşi expresie (formă) se spune că sunt legi invariante. 17(1905) 891-921. Ca urmare. 7 în articolul intitulat Zur Electrodynamik der bewegter Körper. Cu alte cuvinte. cu alte cuvinte pentru ca şi sistemul de referinţă (Σ′ ) să fie inerţial. 10. Annalen der Physik vol. În cazul de faţă ecuaţiile de mişcare din mecanica newtoniană sunt invariante la transformările lui Galilei.10.2. ′ (10. toate sistemele de referinţă inerţiale fiind echivalente.26) rezultă imediat că: atr = adică: dv = 0. în mecanica newtoniană se postulează a fi constantă. dacă impulsul se conservă într-un sistem de referinţă inerţial el se conservă în toate sistemele de referinţă inerţiale. 6 . dt (10. Această afirmaţie constituie principiul relativităţii a lui Galilei. dacă ambele sisteme de referinţă sunt inerţiale rezultă că: a = a′ . dar valoarea sa este alta. un sistem de referinţă inerţial .35) În concluzie. care.34) (10. trebuie respectată o condiţie similară: a′ = Din relaţia (10. la rândul său. toate sistemele de referinţă inerţiale sunt echivalente.33) Înmulţind relaţia anterioară cu masa inertă.2 Principiile relativităţii restrânse Experimentele realizate până la sfârşitul secolului al XIX-lea au demonstrat că nu există nici un sistem de referinţă preferenţial. (10. mai general.32) Relaţia obţinută permite definirea sistemelor de referinţă inerţiale.

Postulatul al doilea stabileşte ca limită a vitezei de transmitere la distanţă a interacţiunilor . a avut constribuţii importante la dezvoltarea teoriei relativităţii şi a mecanicii cuantice. Pentru simplificarea calculelor. un set de transformări matematice între coordonatele în raport cu sistemele de referinţă inerţiale (astăzi cunoscute ca ecuaţiile Lorentz). Primul postulat generalizează valabilitatea expresiilor matematice ale legilor ce descriu fenomenele fizice9 .37) (10.3 Transformările Lorentz Transformările lui Galilei fac legătura între legile fizicii ce descriu fenomene în diferite sisteme de referinţă inerţiale.228 Capitolul 10.mobil. carteziene: (Σ) . A. pe baza principiilor lui Einstein.38) ′ ′ c = 2. care păstrează invariante ecuaţiile lui Maxwell. fizicianul danez H. 8 (10. Pentru a discuta transformările Lorentz.99792458 × 108 ms−1 adică legile mecanicii newtoniene şi ale electromagnetismului mawwellian. împreună cu Zeeman. z = z.fix şi (Σ′ ) . Noţiuni de relativitate restrânsă 2. în contextul trecerii de la un sistem de referinţă inerţial la altul? Pe baza teoriei câmpului electromagnetic a lui Maxwell. 10 Ansambluri de câmpuri electrice şi magnetice care se generează reciproc. Deoarece primul postulat conduce la concluzia că nu există un sistem de referinţă inerţial preferenţial. La sfârşitul secolului al XIXlea. El a construit. lăsând invariante legile lui Newton. în contextul propagării la distanţă. că ecuaţiile ce descriu câmpul electromagnetic10 nu rămân invariante la transformările Galilei. să considerăm aici cazul în care originea sistemului (Σ′ ) se deplasează paralel cu axa Ox şi că. Lorentz11 a decis că trebuie modificate acestea din urmă. Viteza maximă de propagare a interacţiunii dintre două corpuri este egală cu viteza de propagare a luminii în vid8 şi este constantă şi independentă de sistemul de referinţă inerţial. enunţul postulatului al doilea se impune ca o necesitate: viteza de propagare a luminii trebuie să fie aceeaşi în orice sistem de referinţă inerţial. Acest postulat este mai curând o formulare a unor constatări experimentale. Cu alte cuvinte. Coordonatele carteziene ale unui punct M măsurate la momentul t în sistemul (Σ) sunt: x = x′ + vt. este vorba aici despre invarianţa legilor mecanicii în raport cu sistemele de referinţă inerţiale. premiul Nobel pentru fizică. la momentul t = 0. 11 Hendrik Antoon Lorentz (1853-1928) fizician danez.36) (10. Ne putem întreba în mod firesc de ce apar astfel de discrepanţe? Cum trebuie înţelese diferenţele dintre rezultatele prezise de teoria lui Maxwell. 9 . y = y. pentru orice sistem de referinţă inerţial.viteza de propagare a luminii în vid. s-a constatat totuşi. să considerăm din nou cele două sisteme de referinţă inerţiale. 10. originile celor două sisteme coincid (O ≡ O′ ). În 1902 a primit.

10. (10. se poate scrie: u′ = x (α2 (10.41) = y.52) .46) şi (10. a cărui valoare urmează a fi determinată: αx′ = x − vt. de exemplu.42) îl putem calcula pe αt′ : α(αx − vt′ ) = x − vt ⇒ 2 ′ (10.50) x Ca urmare din relaţia (10. Înlocuind pe x′ din (10. atunci conform postulatului al doilea a lui Einstein. y z ′ 229 (10.49) Dacă fenomenul analizat este.39) (10. expresia matematică a ecuaţiilor de mişcare a sistemului trebuie să fie aceeaşi în ambele sisteme de referinţă inerţiale. = z.49) rezultă: c = α = c−v ⇒ c (α2 − 1) v + 1 1− v2 .43) în (10.47) (10.46) (α − 1)x = αvt − vt ⇒ x αt′ = (α2 − 1) + t. propagarea unui semnal luminos. α.42) Conform postulatului întâi al relativităţii.45) (10.3. Transformările Lorentz iar cele măsurate în sistemul (Σ′ ) sunt: x′ = x − vt. viteza de propagare a acestuia este aceeaşi în ambele sisteme şi este egală cu c: ux = u′ = c.44) (10. Atunci.51) (10. (10. c2 (10.48) Deoarece raportul dintre distanţă şi timp reprezintă o viteză.43) deoarece din sistemul (Σ′ ) sistemul (Σ) se vede ca deplasându-se cu viteza (−v). fiind necesar să introducem un coeficient de conversie. − 1) ux + 1 v (10. x (α2 − 1) vt + 1 (α2 ux − v .40) (10. Aşadar: αx = x′ + vt′ . ′ Să admitem acum principala ipoteză a mecanicii relativiste: fiecare sistem de referinţă inerţial are un timp propriu şi etaloane de lungime proprii.42) se obţine: αx′ αt′ x′ t′ = = x − vt ⇒ − 1) x + t v x/t − v . v Împărţind ecuaţiile (10. o lungime măsurată în sistemul de referinţă mobil va fi diferită de cea măsurată în sistemul de referinţă fix. (10.

z ′ t′ = z.61) 10. 1 − v2 c Transformările lui Lorentz stabilesc legătura dintre coordonatele spaţiale şi cele temporale în aşa fel încât forma ecuaţiilor fizice să rămână aceeaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale.4 10.63) .58) (10. măsurată în sistemul de referinţă fix.60) y ′ = y. (10.56) y = y′. (10.4.62) iar în sistemul (Σ′ ): ∆t′ = t′ − t′ . ′ z = z. Noţiuni de relativitate restrânsă Transformările lui Lorentz directe (pentru măsurătorile în sistemul fix) devin: x = Õ x′ + vt′ 1− v2 c2 .1 Consecinţe ale transformărilor Lorentz Dilatarea duratelor Să considerăm de exemplu mişcare unui punct material pe o traiectorie (Fig. t − v2 x = Õ c 2. t′ + v2 x′ t = Õ c 2.54) (10.59) (10.230 Capitolul 10.55) (10. Coordonatele intersecţiei traiectoriei cu axa Ox a sistemului fix sunt x1 (t1 ) şi x2 (t2 ).10. reprezentat de succesiunea de intersecţii. respectând condiţia invarianţei vitezei de propagare a luminii în orice sistem de referinţă inerţial. (Σ) este: ∆t = t2 − t1 .53) (10. iar în sistemul (Σ′ ) ele sunt x′ (t′ ) şi x′ (t′ ). (10. Intervalul temporal dintre două 1 1 2 2 evenimente. 1 − v2 c iar transformările Lorentz inverse (pentru măsurătorile în sistemul mobil): x′ = Õ x − vt 1− v2 c2 . 2 1 (10.57) (10. Transformările Lorentz directe se pot scrie şi sub formă matricială: ¼ x y z t á 1 2 1− v2 c 0 0 1 0 0 0 1 0 0 0 v 2 1− v2 c ½ =  0 0 v/c2 1− v2 c 2 1 1− v2 c 2 x′ y′ z′ t′ á . (10.2) care intersectează axa Ox.

66) c2 Õ 1− − v ∆x Õ .10. 2. Se pot face următoarele observaţii: 1.4. timpul scurs între două evenimente din sistemul (Σ′ ) depinde de timp.64) (10. atunci: t1 = t2 ⇒ ∆t′ = − v ∆x Õ = 0. Dacă evenimentele se produc în acelaşi loc în (Σ) : x1 = x2 ⇒ ∆t′ = Õ ∆t 1− v2 c2 > 0.2: Traiectoria unui punct material văzută din două sisteme de referinţă inerţiale diferite (Σ) şi (Σ′ ). evenimentele nu mai sunt simultane în sistemul aflat în mişcare. Dacă fenomenul studiat este unul periodic.68) Durata măsurată în sistemul aflat în mişcare este mai mare decât cea măsurată în sistemul aflat în repaus. cu perioada T (în Σ) şi T ′ (în Σ′ ) avem: T′ = Õ T 1− v2 c2 > T. 2 2 c 1− v c2 Ca urmare. Consecinţe ale transformărilor Lorentz 231 Figura 10. Acest fenomen se numeşte dilatarea duratelor .69) . Ca urmare. 3.65) (10. (10.67) cu alte cuvinte. c2 1 − v2 c2 (10.60) se obţine: ∆t′ = = = t2 − Õ Õ 1 t2 − t1 1− ∆t v x c2 2 2 − v2 c v2 c2 v2 c2 = 1 v x2 − x1 − 2Õ = 2 c 1− v Õ − t1 − v x c2 1 2 − v2 c (10. noţiunea de simultaneitate este relativă. (10. Dacă evenimentele sunt simultane în (Σ) (adică se produc la acelaşi moment). (10. Folosind ec. de poziţie şi de viteza de deplasare a sistemului.

măsurată în (Σ′ ) va fi.73) 1 v c2 x2 2 − v2 c = t1 − Õ ∆t = v v ∆x = 2 l.57): l′ = l′ = Õ x2 − vt2 x2 − x1 1− 1− v2 c2 − − Õ x1 − vt1 1− v2 c2 Õ ⇒ . de exemplu.75) Lungimea barei. citirile coordonatelor corespunzătoare capetelor barei trebuie făcute simultan.72) Pentru ca măsurătorile din (Σ′ ) să indice în mod corect lungimea. (10. (10. (10. 2 c c v c2 x1 2 1 − v2 c ⇒ (10.76) (10. ca: l = x2 − x1 .71) l′ = x′ − x′ . se poate scrie în sistemul fix. Ca urmare: t′ = t′ .74) (10. 1 2 Folosind ecuaţia Lorentz (10.3: O bară aşezată în poziţie paralelă cu axele Ox ale celor două sisteme de referinţă.70) c 10. Durata T . După cum se constată. lungimea unei bare sau rigle (vezi Fig.232 Capitolul 10.77) Õ v2 c2 v(t2 − t1 ) 1− v2 c2 . care ar putea fi.60) se obţine: t2 − Õ (10. conform ecuaţiilor Lorentz (10.10. durata proprie este cea mai mică: v2 T = T′ 1 − 2 .3).2 Contracţia lungimilor Lungimea barei în sistemul (Σ′ ) va avea valoarea: Să ne imaginăm că ne propunem măsurarea unei distanţe în sistemul (Σ). O astfel de distanţă. 2 1 (10. Noţiuni de relativitate restrânsă Figura 10.4. măsurată în raport cu sistemul faţă de care sistemul este presupus a fi legat se numeşte perioada (durata) proprie.

Acceptând o aceeaşi expresie matematică a momentului cinetic în ambele sisteme de referinţă.4. momentul unghiular al punctului material în raport cu centrul de rotaţie este constant. expresia matematică a acestei mărimi este invariantă. o astfel de ipoteză este foarte simplificatoare. ea conduce la un rezultat corect.78) l′ < l. în cele ce urmează.10. Pentru astfel de mişcări.80) Conform postulatului teoriei relativităţii restrânse. de masă m este un cerc aflat într-un plan perpendicular pe axa Ox şi O′ x′ (Fig. 10. . plecând de la o analiză riguroasă care excede tematica acestui curs.83) (10. Mişcarea pe o traiectorie circulară este rezultatul acţiunii unei forţe de tip centripet. se poate scrie12 : J 2 y 2 + z 2 mω = r mω = r m ω ⇒ rmv = r m v ⇒ 2′ ′ ′ = J′ ⇒ ′ (10. Deşi. că traiectoria unui punct material mobil.4). care se regăseşte în manualele de teoria relativităţii restrânse. ca urmare. în mod evident. forţa este anti-coliniară cu raza vectoare şi. c2 (10. 12 Pentru simplitatea raţionamentului care urmează. admitem că valorile momentului unghiular sunt egale în cele două sisteme de referinţă.3 Dependenţa masei de viteză Să considerăm.79) (10. Consecinţe ale transformărilor Lorentz 233 Figura 10.4: Traiectoria unui punct material sub forma unui cerc aflat într-un plan perpendicular pe axa Ox şi O′ x′ Ca urmare: l′ = adică Õ l 1− v2 c2 − v2 l Õ c2 1 − v2 c2 =l 1− v2 > 0.82) (10. Rezultatul exprimat de relaţia precedentă este cunoscut sub numele de contracţia lungimilor .10.4.84) ′ ′ y ′2 + z ′2 m′ ω ′ . Lungimile măsurate de un observator din sistem de referinţă în mişcare faţă de referenţialul propriu sunt mai mici decât cele din sistemul propriu (lungime proprie). (10.81) (10. r×F J dp d dJ = r× = (r × p) = =0⇒ dt dt dt −− −→ = const.

Deoarece. Noţiuni de relativitate restrânsă 2π T = y ′2 + z ′2 m′ 2π . din acest sistem.4. pentru celelalte două componente: dy ′ 1 − v2 u′ 1 − v2 dy y c c = ′ = . Conform definiţiei vitezelor: x y z ux = dx ′ dx′ .87) Õ Dacă notăm masa de repaus cu m = m0 . . u′ în sistemul (Σ′ ).85) Folosind ecuaţiile transformărilor lui Lorentz şi expresia perioadei în sistemul (Σ′ ). T′ (10.53) şi (10.90) (10. ux = ′ . (10. rezultatele găsite rămân valabile în condiţiile în care înlocuim pe v cu −v.86) . (10.93) v2 c2 v dx′ c2 = u′ 1 − z 1+ Õ v2 c2 v ′ ux c2 . deplasarea celuilalt se vede cu viteza v. Compunerea vitezelor poate fi analizată şi invers. în raport cu sistemul de referinţă aflat în mişcare.91) În mod analog.4 Transformarea vitezelor în teoria relativităţii Considerăm un fenomen propagatoriu care se desfăşoară cu vitezele ux . dependenţa masei de mişcare de viteză se poate scrie sub forma: m0 m′ = Õ . . uy . dt dt (10. orientată în sens opus.89) Folosind relaţiile lui Lorentz (10.56) obţinem prin diferenţire: Õ ux = = dx′ Õ + vdt′ v2 c2 dx′ + vdt′ u′ + v = x v ′.234 De aici: y2 + z2 m Capitolul 10. dt′ + cv dx′ 1 + c2 ux 2 1− · dt′ + 1− v2 c2 v dx′ c2 (10. uz în sistemul (Σ) şi u′ . u′ . rezultă: m′ = m m′ = T′ ⇒ T m 1− v2 c2 (10.88) 2 1 − v2 c 10. v ′ dt dt + c2 dx 1 + cv2 u′ x dz ′ 1 − dt′ + Õ Õ 2 Õ 2 uy = uz = (10.92) (10.

şi în acord cu postulatul al doilea al teoriei relativităţii restrânse: ux = c+v = c. Să găsim relaţia de transformare a masei. m′ = Õ . măsurată în sistemul aflat în mişcare este conform (10.91). (10. (10. expresiile masei în cele două sisteme de referinţă sunt: m0 m0 m= Õ . raportul lor este: m = m′ Õ Õ 1− 1− u′2 x c2 u2 x c2 .98) Acest rezultat apare surprinzător în limitele mecanicii clasice. x (10.100) Folosind relaţia de transformare a vitezei (10.101) (10.97) Viteza luminii. (10. Având în vedere dependenţa masei de viteză.este greu de acceptat. 1 + cv c 2 (10.94) .91). la trecerea de la sistemul de referinţă fix (Σ) la cel în mişcare (Σ′ ). independentă de mişcare. însă el se verifică prin consecinţe. 2 − cv2 ux (10. Consecinţe ale transformărilor Lorentz Relaţiile de transformare inversă ale vitezelor sunt: u′ = x u′ y u′ y = = ux − v .102) c2 1 − 2 v u c2 x = c2 (1 − c2 1 − − u2 (1 − x 2 v c2 ux = (1 − 1 u2 v2 x c2 )(1 − c2 ) . .99) ′2 u2 x 1 − c2 1 − ux 2 c Ca urmare.103) . 10. chiar dacă .96) uy 1 − 1− Õ v2 c2 v u c2 x v2 c2 uz 1 − 1− v c2 ux Dacă fenomenul studiat este propagarea unui fascicul de lumină. atunci: u′ = c.95) (10. 1 − cv2 ux Õ 235 (10.4. se poate scrie: u′2 1− x c2 = 1− = 2 v c2 ux 2 2vux + v2 u2 − c x v2 c2 ) c2 − c2 1 − (ux − v)2 = u2 + 2vux − v 2 x v2 c2 ) (10.aparent .10.4. Acest lucru nu mai este valabil în teoria relativităţii.5 Transformarea masei în teoria relativităţii În mecanica clasică masa se consideră mărime absolută. pentru un corp care se deplasează cu viteza ux pe direcţia Ox .

(10. Să considerăm. Noţiuni de relativitate restrânsă De aici rezultă relaţia de transformare a masei de mişcare: Õ m m′ m ′ = (1 − 1− 1− Õ u2 v2 x c2 )(1 − c2 ) Õ 2 2 v x u 1 − u2 c2 x c v c2 ux v2 c2 Õ = 1− (1 − v2 c2 v u c2 x ⇒ (10. lucru care vine în contradicţie cu postulatul al doilea al relativităţii. deci măsura împotrivirii la accelerarea "finală" pentru atingerea vitezei luminii. doar că. acesta nu ajută la obţinerea de viteze superioare vitezei luminii. oricâte resurse de energie ar avea un accelerator de particule. atunci când v tinde spre c. Este corect să admitem că acel corp câştigă impuls şi nu viteză! Pe măsură ce viteza creşte. masa. rămâne definit ca produs între masă şi viteză.106) care este valabilă în ambele teorii. vom exprima forţa cu ajutorul a două componente care rezultă prin derivarea în raport cu timpul a impulsului: F = v = v dm dv +m dt dt d dt Õ (10. în termenii mecanicii clasice acest fapt conduce la creşterea vitezei la valori oricât de mari (chiar mai mari decât viteza luminii!). creşte şi masa de mişcare (inerţială) şi.109) Să calculăm expresia forţei folosind doi paşi. În continuare. Pornim de la expresia: F = dp d(mv) = .105) 1− 10.5 Forţa în teoria relativităţii Să vedem acum în ce mod trebuie interpretată ecuaţia fundamentală a mişcării pentru a fi invariantă la transformările Lorentz. în conformitate cu următorul procedeu: A. trebuie să avem în vedere dependenţa masei de viteză: p = mv = Õ m0 1− v2 c2 .107) Dacă asupra unui corp cu masă de repaus nenulă acţionează un timp îndelungat o forţă constantă. dt (10. Aşadar. În acele condiţii. (10.104) = m . pentru început. dt dt (10. Impulsul. doar variaţia vitezei în modul : Variaţia vitezei ca mărime .236 Capitolul 10.108) Ǒ m0 1− v2 c2 + Õ m0 v2 c2 1− dv . corpul nu mai simte efectul accelerator al forţei. devine infinit de mare.

În această situaţie.10.112) (10.5. (10.110) m0 1− v2 c2 2 v c2 1− v2 c2 3/2 v2 3/2 c2 dvtg dt (10.113) şi (10.6 10.10.111) = = m0 1− 3/2 + Õ m0 1− v2 c2 dvtg ⇒ dt (10.115) Sumând vectorial cele două componente (10..116) După cum se constată din această relaţie. de aceea forţa în teoria relativităţii nu mai este coliniară cu acceleraţia: dvtg dvn + . astfel încât: Fn = Õ m0 1− v2 c2 dvn . dt dt Ilustrarea acestei observaţii este dată în Fig. v 2 = const.109) se anulează.114) se numeşte masă longitudinală.1 Energia în mecanica relativistă Relaţia lui Einstein Conform definiţiei. lucrul mecanic elementar efectuat de forţa F la deplasarea pe distanţa elementară dr este: dp dL = F · dr = · dr = dp · v. a = atg + an = (10.117) 10.6.115).113) Mărimea notată ml şi definită ca: ml = m0 1− v2 3/2 c2 1− v2 c2 dvtg dvtg ⇒ Ftg = ml . iar prima derivată din (10.6. derivatele în raport cu timpul ale celor două componente ale vitezei (asociate cu componentele acceleraţiei) apar înmulţite cu cantităţi diferite. B. dt (10. Să considerăm acum variaţia vitezei doar ca orientare: Variaţia vitezei ca orientare este determinată de componenta normală a forţei. Energia în mecanica relativistă este determinată de componenta longitudinală a forţei: Ǒ 237 Ftg = vtg = vtg ¾ d dt 1 2 v2 c2 m0 Õ m0 1− v2 c2 +m m0 dvtg dt dvtg + dt ¿ Õ (10. se obţine: F = Ftg + Fn = mo 1− v2 c2 3/2 dvtg + dt Õ mo 1− v2 c2 dvn .118) dt . dt dt . Ea este determinată de variaţia vitezei doar ca mărime. (10. dt (10.

se obţine: B B B L = A dL = A B F · dr = Õ A dp · v = = (10. Folosind faptul că dx · y = d(xy) − x · dy. vdv 1− v2 c2 = −c2 d 1− v2 c2 .238 Capitolul 10.119) Lucrul mecanic total se obţine prin integrarea relaţiei (10.125) v2 = − 1− 2 c Õ −1 2 vdv ⇒ c2 .118) între două puncte de pe traiectorie. în teoria relativităţii. (10.121) A m0 vv 1− v2 c2 |B A − Õ m0 v 1− v2 c2 dv. (10. Noţiuni de relativitate restrânsă m an a n atg tg Figura 10.5: Forţa.123) (10.124) (10.122) A Integrala se calculează uşor dacă se foloseşte rezultatul următor: v2 1− 2 c v2 1− 2 c 1 −1 2 d = 1 2 − 2v dv = c2 (10. Impulsul relativist al punctului material are expresia: m0 v 1− v2 c2 p = mv = Õ .120) = p · v |B − A = Õ m0 vdv 1− B v2 c2 (10. nu este coliniară cu acceleraţia.

De exemplu. în general. 2 c2 1 = m0 c2 + mv 2 + .. În cazul deplasărilor cu viteze mult mai mici decât viteza luminii. în cazul reacţiei de anihilare dintre un electron şi un pozitron14 . Oricărei variaţii de masă îi corespunde o variaţie de energie şi invers. variaţia depistată a masei constituenţilor care intră şi care rezultă din reacţie este de circa 1 gram. oricărei variaţii de energie îi corespunde o variaţie de masă.131) este cunoscută sub numele de relaţia lui Einstein dintre masă şi energie. Relaţia: ∆E = ∆mc2 (10.10. De obicei.) definite de o simetrie specifică (în oglindă).127) (10. etc.126) m0 c2 1− v2 c2 Õ m0 Õ 2 1 − v2 c m0 c2 v +c − 2 2 v2 1− 2 c 2 vA c2 2 |B = A Õ |B A (10. 2 (10.132) De regulă.130) Mărimea notată: = m(vB )c − m(vA )c = E(B) − E(A) = ∆E. • defectul de masă. Diferenţa ∆E = 28 MeV reprezintă energia de legătură a nucleului. pentru 20 kilotone de trinitrotoluen (TNT) dintr-o bombă atomică. relaţia se poate aproxima sub forma: E = mc2 ≈ m0 c2 1 + 13 1 v2 + . E= Õ 1− 2 vB c2 2 Õ m0 c2 1− m0 c2 1− v2 c2 se numeşte energie relativistă a corpului cu masa de repaus m0 şi viteză de deplasare v. dacă se adună masele constituenţilor unui nucleu şi se compară cu valoarea măsurată a masei nucleului se constată că aceasta din urmă este mai mică. Antiparticulele sunt. particulele şi antiparticulele apar şi dispar în pereche.129) (10. particule elementare care apar în reacţii energetice şi au proprietăţi (electrice. nucleul de He (format din 2 protoni cu masele Mp şi 2 neutroni cu masele Mn ) are E = Mα c2 = 3727. rezultă doi fotoni γ cu energia fiecăruia egală cu m0 c2 . 44 MeV. lucrul mecanic devine: L = = = Õ 239 m0 v 2 1− v2 c2 |B +m0 c2 1 − A æ v2 B | = c2 A é (10. De exemplu. .. 14 Pozitronul este antiparticula electronului. aflaţi fiecare în repaus. De exemplu: • reacţii dintre particule şi antiparticule..128) (10. 44 MeV iar 2Mp c2 + 2Mn c2 = 3755. magnetice. variaţiile energiei determinate în mod practic corespund unor variaţii foarte mici ale masei. cea care este responsabilă de stabilitatea sistemului. v << c. Diferenţa este regăsită sub formă de energie de legătură a nucleului.6. Energia în mecanica relativistă Ca urmare. Verificarea acestei relaţii de echivalenţă13 se face printr-o multitudine de experimentele în fizica particulelor elementare..

138) (10. .7 Universul Minkowski Transformările Lorentz descriu legătura dintre momentul şi locul desfăşurării oricărui fenomen. Totalitatea punctelor care descriu evoluţia unui eveniment defineşte o linie de univers. Diferenţa dintre energia relativistă de mişcare şi energia de repaus defineşte energia cinetică relativistă: Ec = mc2 − m0 c2 . se obţine relaţia dintre impuls şi energie sub forma: E 2 − p2 c2 = m2 c4 . (10. se poate scrie: E2 1 − p2 m2 c2 p2 E2 − E2 2 2 m c = m2 c4 ⇒ o = m2 c4 .134) Aranjând termenii în această relaţie. Ne putem imagina un univers spaţiu-timp. o (10. Ea este orientată la 450 faţă de cele două axe. în cazul de faţă.2 Legătura dintre energie şi impuls Să introducem impulsul p = mv în expresia energiei relativiste: E= Õ mo c2 1− v2 c2 = Õ mo c2 1− mv2 m2 c2 = Õ mo c2 1− p2 m2 c2 . Să aşezăm pe axa orizontală spaţiul (în cazul translaţiei de-a lungul axei Ox vom lua doar coordonata care se modifică.energie cinetică corespun2 zătoare vitezei v.133) 10.6 sunt ilustrate tipuri de traiectorii în diagramele spaţiu-timp: (1) pentru o particulă aflată în repaus.135) (10.10. (2) pentru o mişcare rectilinie şi uniformă viteza (reprezentată de panta dreptei) este constantă. Orice punct din universul spaţiu-timp reprezintă un eveniment . Linia de univers corespunzătoare propagării unui semnal luminos este reprezentată de dreapta marcată cu v = c.240 Capitolul 10. o (10.cantitatea ct15 . de aceea linia de univers este o dreaptă înclinată.6. poziţia sa. Distanţa dintre 15 Această combinaţie se alege din considerente de omogenitate ale dimensiunilor. În Fig. x0 rămâne neschimbată în timp. cu trei dimensiuni de tip spaţial şi una de tip temporal în care să reanalizăm fenomenele relativiste. deci linia de univers este verticală. (3) o mişcare accelerată are panta variabilă în fiecare punct şi ca urmare traiectoria este o curbă (de exemplu. x) iar pe axa verticală . mişcarea este la început rapidă şi apoi lentă).136) Deoarece E = mc2 .137) 10. Noţiuni de relativitate restrânsă Termenul m0 c2 se numeşte energie relativistă de repaus iar 1 mv 2 . (10.

145) c Unghiul de înclinare (θ1 ) dintre axa ct′ şi axa ct este determinat din condiţia: x v tgθ1 = = . ct c iar unghiul de înclinare (θ2 ) dintre axa x′ şi axa x (folosind (10. în transformările Lorentz. (10. Linia de univers ce corespunde deplasării originii O′ a unui sistem de referinţă aflat în mişcare cu viteza v faţă de sistemul fix (adică axa temporală ct′ ) se găseşte impunând. x) este dată de mărimea: s2 = x2 − c2 t2 . Universul Minkowski 241 ct (1) (2) v=c x0 (3) x Figura 10. (2) mişcare rectilinie şi uniformă. 0) (produs în origine) şi cel de coordonate (ct. cx c (10. Ea este invariantă la transfomările Lorentz. deoarece: c2 t2 − x2 = − = − = − v ′ 2 (x′ + vt′ )2 c2 x ) − = 2 2 1 − v2 1 − v2 c c (ct′ + v x′ − x′ − vt′ )(ct′ + v x′ + c c 2 1 − v2 c ′2 (c2 − v 2 ) − x′2 (1 − v2 ) t c2 = v2 1 − c2 2 ′2 ′2 ′2 c2 (t′ + (10.143) = −c t + x = s . (10. (3) mişcare accelerată două evenimente: de exemplu cel de coordonate (0.141) (10. (10.7.10.146) .140) x′ + vt′ ) (10.145)) vx v tgθ2 = = .139) Această distanţă se numeşte metrica spaţiului. condiţia: v x′ = 0 ⇒ x − t = 0.142) (10.144) c În mod similar se găseşte linia de univers ce corespunde axei spaţiale (x′ ): v ct′ = 0 ⇒ ct − x = 0.6: Tipuri de traiectorii în diagrama spaţiu-timp: (1) repaus.

se spune că evenimentele sunt separate în timp. ct′ ). ct). transformările Lorentz pot fi interpretate. geometria unui astfel de spaţiu este una diferită de cea cu care suntem obişnuiţi.dimensiuni. Să considerăm câteva cazuri particulare: 1. atunci vede segmentul OA’ ca OA1 . Aşadar. s2 are semnificaţia pătratului unui interval definit într-un spaţiu cu 4 . În mod similar. Se observă o contracţie a acestei lungimi: OA’<OA (lungime proprie în sistemul în repaus). Datorită invarianţei. ct′ ). unde A′ 1 1 se obţine ducând paralela la axa temporală ct. Având în vedere aceste observaţii. înclinat de unghiul dat de relaţia (10. Metrica care defineşte această distanţă este diferită de cea dintr-un spaţiu normal. ct). ele definesc hiperbole echilatere care tind asimptoric spre linia de univers a luminii x (vezi Fig. Dacă observatorul este legat de sistemul (x.6). ca trecerea de la un sistem de coordonate ortogonal la un sistem oblic. ct) este OB’ în sistemul (x′ . Să reprezentăm intervalele unitate s = s′ = 1.242 Capitolul 10. ct) este OA’ în sistemul (x′ .7: Interpretarea geometrică a transformărilor Lorentz Ca urmare.10. din punct de vedere geometric. echivalentul segmentului unitate temporală OB=ct = 1 din sistemul (x. numite şi diagrame Minkowski ne permit observaţii intuitive asupra modului în care se modifică elementele cinematice ale mişcării în diferite sisteme de referinţă. Deoarece s2 = −c2 t2 < 0.146). Deoarece ne putem imagina că pe axa distanţelor am putea reprezenta toate cele trei dimensiuni. faţă de axele (x. (ct′ ) sunt rotite sub acelaşi unghi θ2 = θ1 = θ. cu trei dimensiuni (metrica euclidiană) prin faptul că apare semnul minus în faţa pătratului unei componente. ambele axe (x′ ). Dacă observatorul este legat de sistemul (x′ . În Fig. În Fig. unde A1 se obţine ducând paralela la axa temporală ct′ . −c2 t′2 + x′2 = −c2 t2 + 2 = 1. diagramele spaţiu-timp. Şi în acest caz. echivalentul segmentului unitate spaţială OA=x = 1 din sistemul (x.10.7 aceste linii de univers taie axa x′ în A’ şi axa ct′ în B’. OA′ <OA’ (lungime proprie în 1 sistemul în mişcare). În mod analog se poate discuta şi pe axa temporală. ct′ ).7 este ilustrată interpretarea geometrică a transformărilor Lorentz. evenimentele se produc în acelaşi loc (x = 0) dar la momente diferite de timp. atunci vede segmentul OA ca OA′ . De aceea.10. Ca urmare. Noţiuni de relativitate restrânsă ct’ ct B’ B B1 1 B’ 1 A’ A’ A1 A Figura 10. Un astfel de interval se v= c x’ x .

Regiunile din universul spaţiu-timp din vecinătatea fiecărui eveniment se împart în trei regiuni. evenimente se produc cu viteza luminii. (10. acest eveniment poate fi influenţat de desfăşurarea evenimentului din origine. separate de dreptele v = ±c. 2. orientate la 450 faţă de axe. Poate. se spune că evenimentele sunt separate de limitarea vitezei la valoarea maximă ce corespunde vitezei luminii. acest eveniment poate influenţa desfăşurarea evenimentului din origine. prin cuadriintervale nule. nu există nici un sistem de referinţă în care evenimentele să se producă în acelaşi loc (x′ = 0) deoarece s-ar obţine s′2 < 0 (contradicţie!). Deoarece toate fenomenele se produc cu viteze mai mici decât viteza luminii. însă.10. Regiunea 1 corespunde trecutului absolut. Deoarece s2 = 0. În Fig. exista un sistem de referinţă în care evenimentele să se producă în acelaşi loc (x′ = 0) şi atunci: s′2 = −c2 t′2 < 0. exista un sistem de referinţă în care evenimentele să fie simultane (t′ = 0) şi atunci: s′2 = x′2 > 0.8 este reprezentat conul Minkowski din vecinătatea originii. evenimentele se produc în locuri diferite. . Regiunea 3 este interzisă. Invarianţa cuadri-intervalului conduce la: s′2 = −c2 t′2 + x′2 < 0. x¬ c t = x ⇒ c = ¬. însă. Deoarece acesta se produce la un moment de timp anterior prezentului (considerat t = 0). 243 (10. Un astfel de interval se numeşte interval spaţial.10. Poate. Universul Minkowski numeşte interval temporal. Invarianţa cuadri-intervalului conduce la: s′2 = −c2 t′2 + x′2 > 0.148) Ca urmare. • Fie un eveniment situat într-un punct în spaţiul corespunzător lui x = 0. 3. Regiunea 2 corespunde viitorului absolut. singura zonă permisă este cea din interiorul conului luminos. Această observaţie este de fapt o reafirmare a postulatului invarianţei vitezei de propagare a luminii. dar la acelaşi moment de timp (t = 0).149) Punctele din care pleacă lumina sunt separate de punctele în care ajunge. analizate în cele ce urmează: • Fie un eveniment situat într-un punct în spaţiul corespunzător lui x = 0. Deoarece s2 = x2 > 0 . Deoarece acesta se produce la un moment de timp ulterior prezentului (considerat la t = 0). situat în partea pozitivă a axei temporale. t¬ 2 2 2 ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ (10.147) Ca urmare. nu există nici un sistem de referinţă în care evenimentele să fie simultane (t′ = 0) deoarece s-ar obţine s′2 > 0(contradicţie!). se spune că evenimentele sunt separate în spaţiu.7. situat în partea negativă a axei temporale. deoarece străbaterea ei ar necesita propagarea cu viteze mai mari decât viteza luminii! Zona din interiorul conului se împarte în două regiuni.

(10. x2 = y. x4 = ct. În acest spaţiu. Vom nota cuadrivectorii prin simbolul xi . Pentru simplificarea scrierii. 4. metrica este dată de relaţia: s2 = x2 + y 2 + z 2 − c2 t2 . coordonatele cuadrivectorului de poziţie sunt: x1 = x. vom adopta următoarele convenţii de notaţii: β = γ = v . x3 = z. 10. ei sunt invarianţi la transformările Lorentz.153) Legătura dintre coordonatele cuadrivectorului de poziţie dintr-un sistem fix şi unul care se 16 suntem prizonieri ai spaţiului 3D! . y.150) Cuadrivectorul de poziţie corespunde unui vector în diagrama spaţiu-timp care are originea în originea sistemului iar vârful în punctul în corespunzător evenimentului studiat. numiţi şi cuadrivectori. c 1 1 − β2 . mărim dimensiunea spaţiului la 4. z reprezintă cele trei componente carteziene ale unui spaţiu 3-dimensional. Din cele discutate până acum.8: Conul Minkowski din vecinătatea originii. doar că. ştim că x. vom lucra cu vectori cu 4-dimensiuni. Algebra pe care o vom folosi seamănă în mare parte cu cea ştiută.151) (10.7. (10. în acest caz.152) (10. de dimensiune ct (numită componentă temporală).1 Cuadrivectori de poziţie Din experienţa nostră de până acum. Zonă permisă este cea din interiorul conului luminos. Noţiuni de relativitate restrânsă ct (2) viitor v=c x (3) (1) trecut Figura 10.244 Capitolul 10. Ca urmare. i = 1. care nu mai este unul intuitiv16 . Dacă mai adăugăm o componentă.

= x3 . γ 0 0 −βγ 0 1 0 0 0 0 0 0 −βγ 0 1 γ á (10.156) x′ . Acest lucru este realizat prin calibrarea ceasurilor în cele două sisteme17 . Valoarea infinitezimală a acestuia (în cazul în care evenimentele sunt foarte puţin depărtate unul de altul) este: Calibrarea corespunde fixării momentelor de timp în care un semnal (de exemplu lumina) străbate distanţe egale măsurate de-a lungul unei drepte.7.2 Cuadrivectorul interval Considerăm că orice modificare a coordonatelor unui eveniment din sistemul fix (∆xi . i Cuadrivectorul interval corespunde distanţei dintr-un spaţiu cu 4 dimensiuni dintre două evenimente oarecare. (10. i = 1. 4. 1 4 x2 = x3 = x4 = Sub formă matricială se poate scrie: x y z ct sau: xi = Aij x′ .163) x y z ct á = .155) (10. 2 x′ .10.164) 10. (10. transformarea inversă este descrisă de ecuaţiile: x′ 2 x′ 3 x′ 4 care sunt reprezentate matricial prin: x′ y′ z′ ct′ á x′ = γ(x1 − βx4 ).158) (10.161) (10.165) . În mod evident. (10. 1 = x2 .157) x′ y′ z′ ct′ á = γ 0 0 βγ 0 0 0 0 .7. i = 1. 4) este echivalentă cu o modificare a coordonatei corespunzătoare măsurată în sistemul mobil (∆x′ . i = 1.159) Aij = .154) (10. j unde Aij este matricea transformării: γ 0 0 βγ 0 1 0 0 0 0 0 0 βγ 0 1 γ á á 245 (10. 17 ds2 = dx2 + dy 2 + dz 2 − c2 dt2 . 3 γ(x′ 4 0 1 0 0 + βx′ ). Universul Minkowski depasează cu viteza constantă v este dată de transformările Lorentz: x1 = γ(x′ + βx′ ). 4).162) (10.160) (10. 1 βγ 0 1 γ á (10. = γ(x4 − βx1 ).

176) (10. γu c).170) (10.171) (10. Folosind relaţiile (10. i = 1. cuadrivectorul viteză este: ui = (γu ux .160-10. 3 γu v u′ = γ(u4 − βu1 ) = γγu (c − ux ). dt dx2 = γu uy . dt dx3 = γu uz .172) Õ 1 1 1 1− Õ 1− Õ → u unde (ux . adică de observatorul în raport cu care corpul este în repaus. se obţine: u′ = γ(u1 − βu4 ) = γγu (ux − v). γu uy .246 Capitolul 10.168) Õ 1 1− u2 c2 .7. Noţiuni de relativitate restrânsă 10. γu uz . 2 γu 1 u′ = u3 = uz .177) Reamintim faptul că timpul propriu este măsurat cu un ceasornic care se deplasează odată cu corpul.173) sau → ui = γu (− . uy .169) (10. .163). se poate găsi direct relaţia de transformare a vitezei dintr-un sistem fix în unul aflat în mişcare. u 1− Deoarece toţi cuadrivectorii sunt invarianţi la transformările Lorentz. (10.166) dτ Deoarece durata proprie este cea mai scurtă. 1 1 u′ = u2 = uy . 4.3 Cuadrivectorul viteză Cuadrivectorul viteză este definit ca variaţia cuadrivectorului de poziţie în unitatea de timp propriu18 (dτ ): dxi ui = . uz ) sunt componentele carteziene obişnuite ale vectorului viteză − . (10. se poate scrie: u1 = u2 = u3 = u4 = Õ 1 1− u2 c2 u2 c2 u2 c2 u2 c2 dx1 = γu ux .174) (10. Deci. dt (10. c).167) (10. 4 c 18 (10. dt dx4 = γu c. c2 dxi . dt (10. adică conform cu (10.175) (10.69) dτ = dt 1 − cuadrivectorul viteză devine: ui = Folosind notaţia γu = 1 1− u2 c 2 u2 .

x dτ ′ dt regăsim relaţia de transformare a componentei vitezei pe axa Ox: u′ = 1 (10.179) (10.183) şi în mod analog pentru celelalte componente.181) ′ dx′ 1 ′ dx ′ = γu ′ = γu u′ . (10.186) (10.178) Identificând (10. cuadrivectorul impuls este produsul dintre masa de repaus (deoarece se defineşte în sistemul faţă de care corpul este în repaus) şi cuadrivectorul viteză: → pi = m0 ui = (m0 γu − . = −.10. se ştie că: u′ = 4 dx′ cdt′ 4 Õ = dτ ′ dt′ 1 − u′2 c2 ′ = γu c.4 Cuadrivectorul acceleraţie Cuadrivectorul acceleraţie se defineşte ca variaţia cuadrivectorului viteză în raport cu intervalul de timp propriu: dui dui = γu . Universul Minkowski Pe de altă parte. 247 (10. 1 − cv2 ux (10. Din acest motiv. m0 γu c).7. p c (10.7. găsim: v ′ γγu (c − ux ) = γu c.182) u′ = x ux − v .7. acest cuadrivector se numeşte cuadrivector impuls-energie.5 Cuadrivectorul impuls-energie Prin definiţie.180) (10.cuadrivectorul impuls se scrie ca: → p i = m− . .185) Se observă că cea de-a patra componentă este proporţională cu energia. 10. 1 − cv ux 2 Revenind în (10.187) (10.174) obţinem: u′ = 1 Înlocuind şi expresia lui u′ : 1 ′ γu (ux − v) .178). u Deoarece masa de mişcare este: m = m0 γu .184) ai = dτ dt 10. folosind expresia energiei relativiste E = mc2 .177) şi (10. u E c → E . 1 − cv2 ux (10. c ′ γu γγu = .

192) se obţine: dm du du = γ 2 mu = c2 .191) (10. respectiv care se deplasează cu viteza v. să măsoare aceeaşi valoare a lungimii? 2. O bară de lungime proprie L0 este orientată sub unghiul θ ′ faţă de axa Ox’a sistemului propriu (faţă de care este în repaus).190) Înlocuind derivata în raport cu timpul a masei: dm dt = m0 1 u2 d (γ) = m0 − 1− 2 dt 2 c 2 u du γ du = (m0 γ) 2 γ 2 = 2 mu . (10.6 Cuadrivectorul forţă . dt c .8 Probleme 1. este L = L0 orientarea faţă de axa Ox a sistemului mobil este tgθ = tgθ ′ 1− v2 c 2 . mărimea componentei a patra a cuadrivectorului forţă.194) dt c c Componentele cuadrivectorului forţă-putere sunt: Fi = γu dp F · u . Arătaţi că lungimea barei. corespunde puterii mecanice. pentru ca doi observatori situaţi în sistemele de referinţă fix. (10.7.c . (10. Noţiuni de relativitate restrânsă 10.189) Puterea este definită ca lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp: P = du dL F · dr dm = =F ·u = m +u dt dt dt dt ·u (10. c dt c dt P = m 1 + γ2 u2 c2 u −3/2 − 2u c2 du dt (10. dt dt (10. Cum trebuie să se deplaseze un etalon de lungime (de 1 m) în raport cu un sistem fix. dt dt dt (10. se obţine: Fi = γu dp dm .195) 10. 1− v2 c2 cos2 θ iar .putere Cuadrivectorul forţă se defineşte ca derivata în raport cu timpul propriu a cuadrivectorului impuls: dpi dpi Fi = = γu . măsurată într-un sistem Õ de referinţă care se deplasează cu viteza v fa’ă de acesta.248 Capitolul 10.188) dτ dt Având în vedere modul în care a fost definit impulsul.193) Ca urmare. Ea se poate scrie ca: dm P F ·u c = = .

Care din fraţi va fi mai tânăr? 8. x) care se produc simultan cu cel de la momentul ct = 2m. Probleme 249 3. Derivaţi expresia vectorului acceleraţie. Dar şi pentru Dragos. Răspuns: v = 0. (i) locul geometric al evenimentelor din spaţiul (ct′ . x′ ) care se produc simultan cu cel de la momentul ct′ = 2m. a unui corp cu masa m0 =1 Kg aflat în repaus pe navă. Vlad se îndepărtează. γu c) unde a = du/dt. (g) locul geometric al evenimentelor aflate la distanţa ∆s2 = 0faţă de origine. x′ ) corespunzătoare unui observator care se deplasează cu viteza v=0. Dragoş se îndepărtează. Determinaţi: (a) care este intervalul de timp după care sunt recepţionate pe Pământ. Răspuns:(a) ∆t = m0 )c2 = 9 × 1016 J.5 c faţă de observatorul fix şi a cărui origine coincide cu a acestuia. (c) diagrama (ct′ . Pentru Vlad. Răspuns: ai = γu (γu a + γu u. 2×10−6 s. Care este distanţa maximă până la care mai poate fi detectat? Răspuns: d = vτ = vτ0 1− v2 c 2 =660 m. De pe navă se trimit spre Pământ două semnale luminoase. cunoscut ca paradoxul gemenilor.5 m şi se deplasează cu viteza v=0. la întoarcere.8. Õ 1+v/c ′ 1−v/c ∆t =15 s. parcurge naveta între cele două emisii de semnal. (b) ∆x = γv∆t′ = 2. situat în punctul x = 1m. măsurată de pe Pământ. (h) locul geometric al evenimentelor din spaţiul (ct. (d) locul geometric al evenimentelor aflate la distanţa ∆s2 = -1 m2 faţă de origine. O navă spaţială se deplasează cu viteza v=0. (c) Ec = (m − 5. Reprezentaţi diagrama spaţiu-timp (ct. astfel că pe navetă timpul se dilată. . x) pentru un observator fix şi apoi reprezentaţi: (a) linia de univers pentru un corp în repaus. astfel că şi el consideră că timpul trece mai greu pe Pământ. (1−u2 /c2 )3/2 7. 1 × 109 m.866 c. (f ) calibraţi coordonatele temporale (ct′ ) corespunzătoare fiecărui interval de lungime (x′ ). Dragoş pleacă pe o planetă îndepărtată iar Vlad rămîne pe Pământ. γu = ˙ ˙ ˙ uu/c2 ˙ .5 c. (c) care este energia cinetică. pe baza diagramei spaţiu-timp. la un interval de timp ∆t′ = 4 s. (b) linia de univers a unei particule care pleacă la momentul t = 0 din punctul x=0. (e) locul geometric al evenimentelor aflate la distanţa ∆s2 =1 m2 faţă de origine. măsurată de pe Pământ. 745c. după care se dezintegrează într-un electron şi doi neutrini. Explicaţi acest paradox. Vlad şi Dragoş sunt doi fraţi gemeni. 6.10. Un miuon are timpul mediu de viaţă τ0 = 2. celălalt va fi mai tânăr. Determinaţi viteza v de deplasare a unui observator ce măsoară lungimea proprie l a unei rigle ca fiind 2/3l. Fiecare dintre fraţi crede că. 4. (b) ce distanţă.

(k) locul geometric al evenimentelor care se produc în punctul x′ = 1m. x′ = 0. . (l) linia de univers a unui foton emis în la t′ = 0 în punctul x = 0. călătoreşte în direcţia axei Ox negative. este reflectat de o oglindă situată la x′ = −1m şi apoi este absorbit de un detector (m) localizat în punctul x = 0.5m. Noţiuni de relativitate restrânsă (j) evenimentele care se produc la t′ = 0.250 Capitolul 10.75m.

∀(x. presiunea etc. cum ar fi unii oscilatori mecanici. a subliniat faptul că turbulenţele şi comportarea neliniară. Un sistem este neliniar dacă este descris de ecuaţii neliniare. unul din ingredientele haosului este neliniaritatea. observate de exemplu în curgerea fluidelor1 . dar care includ neliniarităţi3 . mai general. dar şi în fizică. 251 . se poate constata o evoluţie complicată şi care.astfel de fenomene apar în diverse alte domenii ale ştiinţelor naturii sau chiar în afara acestora. par a avea aspecte similare în privinţa complexităţi lor. Henry Poincaré. reacţii chimice.1 Neliniaritate şi sensibilitate la condiţiile iniţiale Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. circuite electrice. 11. 3 cum ar fi de exemplu problema celor trei corpuri. 2 sisteme descrise doar de o dinamică temporală. Să ne reamintim câteva noţiuni legate de neliniaritate în algebra şi geometrie. atât în mecanică. fluide. fiind descrise de ecuaţii cu derivate parţiale în raport cu spaţiul şi cu timpul. fenomene din lumea viului. a) > 0.surprinzător la prima vedere . el a demonstrat că.) apar în ecuaţii sub forma unor temeni neliniari. chiar şi în cazul sistemelor simple2 . cu alte cuvinte dacă variabilele dinamice ce descriu proprietăţile sistemului (coordonatele. cu puţine grade de libertate. sunt de fapt caracteristici inerente sistemelor în care se produc interacţiuni neliniare. 1 Astfel de sisteme sunt numite spaţio-temporale.instrumente cu care se analizează fenomene dificil de explicat în contextul mecanicii clasice. Aceste aspecte pot fi descrise prin ecuaţii şi mărimi similare. Aşadar. devine imprevizibilă. în timp. Mai mult decât atât. considerat părintele dinamicii neliniare.Capitolul 11 Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Vom încheia analiza capitolelor selecţionate din mecanica fizică trecând în revistă câteva subiecte considerate actualmente de mare interes. Fenomenele haotice întâlnite în cele mai diverse sisteme fizice. viteza. Uneori . Aceste domenii de mare inters în zilele noastre introduc şi dezvoltă o serie de concepte teoretice noi . y. sisteme optice neliniare. O funcţie este liniară dacă are proprietatea: f (x + y) = f (x) + f (y)f (ax) = af (x). Este vorba de dinamica neliniară şi teoria haosului.

În sistemele neliniare apare aşa numită ”rupere spontană de simetrie”sau . Lorentz (1972) ca posibilitatea ca o bătaia de aripi ale unui fluture din Brazilia să determine o tornadă în Texas. Totuşi. o sferă privită foarte de aproape pare a fi un plan. în moduri normale. În practică. liniaritate implică: L(aφ + bψ) = aL(φ) + bL(ψ). Integrarea unor ecuaţii liniare poate fi complicate foarte mult de condiţiile la limită. în timp ce dacă o privim de foarte departe. b sunt două constante oarecare. o mică perturbare a stării iniţiale a sistemului determină o mică modificare a stării sale finale5 . ea pare a fi un punct. recombinarea părţilor conducând la soluţia completă. o dinamică de tip haotic presupune nu doar un caracter neliniar. Acest tip de haos este cunoscut sub numele de haos determinist. De exemplu. principiul în sine având doar valoare metodologică. din momentul în care ele au devenit haotice. fără perturbare reciprocă. plane.exprimat folosind un termen mai adecvat . iar evoluţia lor devine dependentă de timp. ci ea trebuie să fie însoţită de o caracteristică esenţială . în final. pentru sistemele neliniare. determinarea evoluţiei sistemului la orice moment de timp. în unele situaţii ce descriu fenomene din lumea reală la principiul superpoziţiei este în întregime justificat. el sugerând descompunerea întregului în părţi simple. mici perturbări conduc la stări divergente şi nepredictibile6 . Din contră. care îşi păstrează dimensiunile oricum le-am măsura. Aşa cum vom vedea în continuare. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic În cazul unui sistem de ecuaţii. în principiu. în cazul sistemelor haotice. Dacă pentru sistemele predictibile. pentru care ecuaţia de mişcare asociată cu condiţiile iniţiale permite. Divergenţa traiectoriilor vecine din diagramele din spaţiul configuraţiilor este o amprentă a haosului şi permite individualizarea acestuia în relaţia cu alt comportament impredictibil. Liniaritatea se regăseşte în cazul obiectele din spaţiul euclidian: linii. Dacă pentru sistemele liniare ecuaţiile de mişcare sunt invariante la o translaţie a timpului7 . sau alte combinaţii liniare. Este important să subliniem faptul că un comportament impredictibil poate să apară în sisteme descrise de ecuaţii deterministe.N. lumea fizică reală este preponderent neliniară. Distanţa dintre cele două stări apropiate în spaţiul configuraţiilor rămâne apropiată. îşi pierd brusc proprietăţile de invarianţă.252 Capitolul 11. în acord cu teorema Liouville de conservare a volumului din spaţiul fazelor 6 Efectul divergenţei a două traiectorii vecine a fost exprimat metaforic de E. În mod evident. unde a. în funcţie de scara la care îl privim. Unul dintre cele mai importante principii simplificatoare utilizat în dinamica liniară şi anume principiul superpoziţiei nu mai este valabil. Aceste considerente îşi pierd valabilitatea în cazul sistemelor neliniare. iar φ şi ψ .”încălcare spontană a simetriei ”. deci a renunţa. Din punct de vedere fizic. urmând ca fiecare parte fie rezolvată separat. principiul superpoziţiei ne permite să explicăm propagarea independentă a undelor electromagnetice sau a celor elastice. nehaotice. Pe astfel de metode se bazează descompunerea în serie Fourier. schimbânduse doar dacă se modifică condiţiile exterioare 4 5 . 7 Adică ecuaţiile de mişcare şi condiţiile exterioare rămân aceleaşi la t şi la t+τ pentru oricare τ. obiecte 3-dimensionale. cum este cel prezent în prezenţa unui zgomot extern.sensibilitatea la condiţiile iniţiale. o funcţie complexă poate fi descompusă în combinaţii liniare de părţi simple. aplicarea principiului superpoziţiei nu permite rezolvarea oricărei probleme de dinamică liniară4 .două funcţii oarecare. un obiect neliniar arată diferit.

. λ1 .. De exemplu.2) unde x = x(x1 . de exemplu de ordin N . x2 . pentru care şi stările şi timpul sunt discretizate. într-un sistem mecanic. 11. . Relaţia (11. f2 . j = 1.. xn } este numit spaţiul stărilor sau spaţiul fazelor8 . x2 .. f poate fi o forţa exterioară periodică. n. Spaţiul tuturor variabilelor {x1 .. În unele modele. evoluţia sa este determinată în mod univoc de un set de ecuaţii de mişcare de forma: dxi = fi (x1 . dt (11. Dacă sistemul are o comportare deterministă. n. c. {λj }). t.. a. În acest caz. Dacă funcţia f nu depinde explicit de timp. i = 1. c . Ne vom referi. t. Sisteme dinamice 253 Vom încerca. .11. Pentru sistemele dinamice continue. sistemul este denumit autonom. c. xn . x2 . k ∈ Z + .1) acesta este numit neautonom... n. j = 1.a cum este sistemul descris de ec.aşa cum este cazul oscilatorului în regim forţat. de timp9 şi de un set de parametri λj . Prin aceasta ˙ se reduce ordinul ecuaţiei diferenţiale la N − 1.1) se poate scrie sub forma vectorială: dx = f ({xi } . amplitudinea sau frecvenţa unor perturbaţii exterioare impuse sistemului etc.. se introduce un nou set de variabile. . Dacă funcţia f depinde explicit de timp. prin introducerea de noi variabile... în cele ce urmează doar la sistemele finite. dt (11. .1) unde fi este. 8 9 . o ecuaţie diferenţială de ordin N se poate scrie sub forma a cu N ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi. Parametrii λj . timpul este o variabilă reală.. precum şi câteva mărimi ce caracterizează această dinamică.. acest spaţiu este reprezentat de un plan. ecuaţia de mişcare este de forma: dx = f ({xi (t)} . continuă. λc ). j = 1. Dacă sistemul este descris de ecuaţii diferenţiale de ordin superior. (11. . Mai există şi a treia posibilitate de sisteme dinamice. xn ) şi f (f1 . o funcţie neliniară de coordonatele {xi } . i = 1. descrise de funcţii de evoluţie cu caracter continuu. {λj }). iar metoda poate continua prin introducerea de noi variabile până se ajunge la o ecuaţie diferenţială ordinară Aşadar. de exemplu: y = x. n numite variabile de stare..2 Sisteme dinamice Să considerăm un sistem descris la momentul de timp t de un set de variabile de stare xi . fn ) sunt vectori de dimensiune n. c. cum ar fi: coeficienţi de vâscozitate. numiţi parametri de control . modul cum poate fi controlată dinamica lor.. în general. frecvenţe proprii. ele produc modificări ale caracterului dinamicii sistemului. dt Evident că. el este discretizat: t = tk = kτ. acestea se numesc automate celulare. λ2 .2. i = 1. în cazul n=2. în această introducere în teoria sistemelor neliniare şi a haosului să prezentăm exemple de sisteme şi de neliniarităţi care pot să conducă la comportament haotic. Parametrii de control sunt mărimi ce descriu caracteristici intrinseci ale sistemului. i = 1. j = 1. Aceste sisteme se numesc sisteme dinamice discrete sau hărţi iterative. Atunci când acestea sunt schimbate. sunt constante fixate la anumite valori.

1). Spunem că sistemele sunt disipative dacă. Odată cu creşterea dimensiunii sistemului.254 Capitolul 11. ecuaţia (11.3) În acest caz. care măreşte dimensiunea sistemului cu o unitate. atunci divergenţa este nenulă. la orice moment de timp. Evoluţa stărilor din spaţiul fazelor este descrisă de o traiectorie sau orbită. cea de a (n + 1)− a variabilă este xn+1 = t (considerând condiţia iniţială xn+1 (0) = 0). Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Trecerea de la un sistem neautonom la unul autonom se poate face prin introducerea unei variabile suplimentare. variabila timp poate fi eliminată din postura de variabilă explicită prin introducerea unei variabile suplimentare.1) permite determinarea evoluţiei sistemului la oricare moment de timp t. (11. pentru un volum-sursă infinitezimal.2. dt (11. Cele mai multe ecuaţii de tip (11. 11 În Anexa B din volumul I sunt prezentate modalităţi de rezolvare analitică a unor ecuaţii diferenţiale ordinare tipice. 11. Acest "truc" matematic ne permite să tratăm şi sistemele neautonome într-o manieră similară celei folosite pentru cele autonome. cu liniile de curent dintr-un volum elementar. pentru un set fixat de condiţii iniţiale10 . xi (0) = xi0 . Să urmărim. Cunoscând condiţiile iniţiale. Apare atunci întrebarea: cât de mică poate fi valoarea lui n astfel încât sistemul să aibă traiectorii haotice? Răspunsul este: minim trei. de exemplu. se ştie că acesta este proporţional cu fluxul de linii care traversează suprafaţa ce închide volumul dat.4) Cu alte cuvinte.5) 10 Pentru o înţelegere cât mai completă a unui sistem dinamic nu este suficientă analiza traiectoriilor individuale ci este necesară analiza ansamblului generat pentru mai multe condiţii iniţiale. Mulţimea traiectoriilor din spaţiul fazelor constituie ceea ce se numeşte portretul fazic. . creşte şi complexitatea acestuia. Exemplele considerate în acest capitol sunt alese dintre cele mai simple în aşa fel încât să fie accesibilă rezolvarea numerică pe orice tip de calculator personal. xn+1 . Conform teoremei fundamentală de existenţă şi unicitate a soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale (11. Din definiţia operatorului divergenţă.4) poate fi înţeleasă ca o contracţie a volumului din spaţiul fazelor. de aceea distribuţia lor în spaţiu poate oferi informaţii asupra proprietăţilor sistemului. traiectoriile sunt unice şi nu sunt posibile intersecţii sau autointersecţii ale nici unei orbite. relaţia (11. Ea este curba tangentă în fiecare punct la vectorul f . Dacă numărul de linii care intră în volumul dat este diferit de numărul de linii care ies din acesta. adică: div f = 0. Spunem că astfel de sisteme (hamiltoniene) sunt conservative. După cum am discutat în Capitolul I al acestui manual.1) nu pot fi rezolvate analitic11 şi de aceea singura alternativă este rezolvarea lor numerică. Ca urmare. (11. oriunde în spaţiul fazelor: div f < 0.1 Sisteme disipative şi atractori Traiectoriile din spaţiul fazelor seamănă cu liniile de curent ale unui fluid în mişcare. sistemele hamiltoniene îşi păstrează volumul constant în spaţiul fazelor. ceea ce se întâmplă în timp. xn+1 a cărei derivată în timp să fie unitară: dxn+1 = 1.

2. caracterizate de structuri repetitive la orice scară. iar stările finale se vor localiza în anumite regiuni finite (puncte.1). şi au proprietăţi geometrice neobişnuite. În cazul sistemelor disipative. curbe. Definiţia matematică exactă a atractorilor nu este deloc simplă şi nu este scopul acestei prezentări. Atractorii reprezintă seturi de puncte din spaţiul stărilor spre care converg traiectoriile. Sisteme dinamice 255 x1 Bazin de atractie atractor x2 x3 Figura 11. sistemul practic "uită" stările iniţiale din care a pornit.11. traiectoriile în spaţiul fazelor sunt puternic divergente. într-un spaţiu tridimensional al fazelor. Cei mai importanţi atractori în dinamica neliniară haotică sunt: • atractori haotici . Setul de condiţii iniţiale care conduc traiectoriile spre un anumit atractor se numeşte bazin de atracţie al acestuia (Fig.structuri foarte complicate fără nici un fel de simetrie ce corespund unor mişcări haotice. În cazul în care există mai mulţi atractori. Ceea ce ne interesează mai mult sunt rezultatele legate de tipul de atractori şi recunoşterea acestora. 12 Sistemele conservative nu posedă bazine de atracţie. Atractorii de forma unor puncte fixe sau curbe închise (tip ciclu limită) sunt caracteristici unor dinamici predictibile şi apar în condiţii de staţionaritate şi periodicitate. bazinele lor de atracţie sunt separate de nişte limite numite separatoare.forme geometrice de tip fractal.11.1: Un exemplu de atractor. . împreună cu bazinul său. după un interval oarecare de timp. • atractori stranii . în sensul că. sau volume geometrice). Pentru aceste sisteme12 se defineşte noţiunea de atractor.

dt (11.10) sau: n dξi = Mik ξk . Pentru aceasta. avem: n fi (xi0 + ξi ) = fi (xi0 ) + k=1 ∂fi ∂xk {xi0 } ξk + . se consideră o mică deplasare ξi faţă de un punct critic xi0 : ξi (t) = xi (t) − xi0 . sunt aceste stări sunt stabile? Răspunsurile la aceste întrebări se află folosind aşa-numitele metode de liniarizare a ecuaţiilor (11.1). transformând-o în analiza stabilităţii unui sistem liniar: dξ = M ξ. puncte critice sau puncte singulare. am reformulat o problemă de analiză a stabilităţii unui sistem neliniar (11. (11.1) conţine ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi. (11. Spre care dintre stări se va îndrepta sistemul.11) în care: Mik = ∂fi ∂xk . Admiţând că f se poate dezvolta în serie Taylor în jurul soluţiei staţionare şi luând în considerare doar termenii de ordin întâi din această dezvoltării.2). în cazul în care există mai multe stări staţionare? În plus.9) Ecuaţia (11. odată atinse..7) Este interesant să aflăm dacă. în evoluţia sa.12) În acest fel. (11.1) devine.. dt (11. {xi0 } (11. {λj }) = 0. {λj }) = 0. Principalul motiv al alegerii acestui tip de ecuaţii este găsirea cât mai simplă a soluţiilor {xi0 } pentru care derivatele în timp ale stărilor se anulează: dxi = 0 ⇒ fi ({xi } .6) Soluţiile staţionare ale sistemului de ecuaţii algebrice cuplate (B. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 11.3 Echilibru şi stabilitate Sistemul de ecuaţii (11.8) Să considerăm că parametrii de control sunt fixaţi. Cel mai simplă evoluţie în timp a unui sistem este aceea în care el tinde spre o stare staţionară de echilibru: xi (t) = xi0 = const.256 Capitolul 11. (11.58) se numesc puncte fixe. Ele se află ca intersecţii ale nulclinelor (locurile geometrice fi ({xi } .13) . dt k=1 (11. sistemul atinge efectiv o astfel de stare. în acest context: n dξi ∂fi ≈ dt ∂xk k=1 {xi0 } ξk .

Soluţia sistemului liniarizat poate fi scrisă ca superpoziţia: n ξ(t) = i=1 ci eµi t u. dacă. iar sistemul perturbat ajunge din nou în această stare.3.17) este cunoscută sub numele de ecuaţie seculară. n în vecinătatea stării de echilibru x0 = x0 ({xi0 } . • x0 este asimptotic stabilă. pe lângă condiţia de stabilitate.18) unde constantele cn se determină din condiţiile iniţiale. Se pot adopta următoarele definiţii: • x0 este stabilă în sens Lyapunov. atunci ec. Reprezentarea geometrică a stabilităţii. într-un spaţiu al fazelor tridimensional. Dacă perturbaţia variază în timp după o lege de forma: ξ(t) = ueλt .15) (11.2.11. Hartman şi Grobman [ ] demonstrează o teoremă care afirmă că: . este arătată în Fig. dacă pentru orice vecinătate Uε a lui x0 există o a altă vecinătate Uδ(ε) . adică: det(Mik − λδik ) = 0. Ecuaţia (11. Doar în acest caz.17) (11. Transferul de analiză a stabilităţii unui sistem neliniar la analiza stabilităţii sistemului liniariazat asigură corespondenţa concluziilor obţinute. starea x0 este asimptotic stabilă dacă valorile proprii µi ale ecuaţiei seculare (11.14) unde δik este simbolul Kronecker.17) au partea reală negativă. Astfel. după cum se observă revenind în soluţia (11.13) devine (după simplificarea termenului nenul eλt ): M u = λu sau: Mik uk = λui . dacă cel puţin una din valorile proprii ale matricei jacobiene au valoare pozitivă. Din contră.14).16) al celor n ecuaţii este compatibil determinat dacă şi numai dacă determinantul este nul. astfel încât orice traiectorie ce iese din interiorul lui Uδ(ε) nu va părăsi niciodată Uε . i = 1. Echilibru şi stabilitate 257 unde M este Jacobianul transformării lui f în raport cu variabilele vectorului n-dimensional x = x({xi }). putem găsi valorile proprii λ( reale sau complexe) asociate vectorilor proprii u. distanţa faţă de punctul critic de echilibru scade exponenţial în timp. n. În termeni matematici. reprezentate de anularea unui polinom de grad n în λ. Noţiunea de stabilitate se poate înţelege mai bine cu ajutorul definiţiiilor următoare. (11.11. • x0 este instabilă dacă nu există o astfel de vecinătate Uδ(ε) . (11. orice traiectorie ce iese din interiorul lui Uδ(ε) tinde spre x0 atunci când t → ∞. i = 1. (11.16) Sistemul (11. Să notăm prin Uε şi prin Uδ(ε) două regiuni ce înconjoară starea staţionară x0 . atunci x0 este un punct fix instabil. (11. Prin rezolvarea acestei ecuaţii.

aflate în permanentă relaţie de schimb energetic sau de materie cu mediul exterior. 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic x1 Ue . fiecare dintre aceştia îşi are propriul bazin de atracţie. starea spre care tinde sistemul este un atractor. Atunci ecuaţiile 11.x0 Ud(e) x2 x3 Figura 11.20) (11. Dacă sistemul dinamic prezintă mai mulţi atractori. stabilitatea asimptotică. ˙ Punctele fixe (x10 . sisteme deschise.1 devin: x1 = f1 (x1 . în mod evident. În aceste situaţii. x20 ) = 0. . f2 (x10 . le corespunde. 13 (11. cu alte cuvinte. x20 ) se determină din condiţiile: f1 (x10 . într-un spaţiu tridimensional al fazelor. x20 ) = 0.19) (11.1 Analiza liniară de stabilitate a sistemelor bidimensionale Să exemplificăm analiza generală anterioară în cazul unui sistem cu dimensiunea n = 2. Sistemelor disipative. x2 ). atunci. x2 ).21) (11.22) Pentru soluţii doar stabile ale sistemului liniar nu se poate preciza tipul de stabilitate al soluţiei sistemului neliniar. care este reprezentat de setul iniţial de puncte ce conduc la stări finale situate pe atractorii respectivi. care necesită existenţa unor fluxuri pentru a se menţine.258 Capitolul 11. ˙ x2 = f2 (x1 .2: Reprezentarea geometrică a stabilităţii. • dacă soluţia sistemului liniarizat este asimptotic stabilă13 atunci şi soluţia staţionară a a sistemului neliniar este asimptotic stabilă.3. • dacă soluţia sistemului liniarizat este instabilă atunci şi soluţia staţionară a a sistemului neliniar este asimptotic instabilă.

(11. totodată.11. nod instabil 2. Se pot întâlni următoarele situaţii reprezentate în diagrama de stabilitate ∆ = 0 din Fig.3. ecuaţia seculară devine: iar cele două soluţii sunt date de relaţia: µ1. ∆ < 0 ⇔ (T rM )2 < 4 det M şi TrM < 0 ⇒ µ1 = µ∗ complex conjugate cu partea reală 2 negativă.26) µ2 − (M11 + M22 )µ + M11 M22 − M12 M21 = 0.28) Notăm ∆ = (TrM )2 − 4 det M. (11. Valorile şi semnul valorilor proprii µ1. µ2 reale şi distincte ca semn.3. 14 (11.25) (11.11.2 = µ2 − TrM + det M = 0.29) Aceştia nu trebuie să fie neapărat ortogonali. µ2 reale şi pozitive. ∆ < 0 ⇔ (T rM )2 < 4 det M şi TrM = 0 ⇒ µ1 = µ∗ complex conjugate cu partea reală 2 nulă. (11. ∆ < 0 ⇔ (T rM )2 < 4 det M şi TrM > 0 ⇒ µ1 = µ∗ complex conjugate cu partea reală 2 pozitivă.11.23) din care rezultă: Deoarece trasa matricei M şi determinantul apar în mod direct în această relaţie. (11. focar stabil 6. (11. 1. şa instabilă 4. Ea devine: ξ(t) = c1 eµ1 t u1 + c2 eµ2 t u2 unde vectorii u1 se consideră normalizaţi14 . ∆ > 0 ⇔ (TrM )2 > 4 det M > 0 ⇒ µ1 . = M11 M22 − M12 M21 .2 depind de valorile mărimilor TrM şi det M.24) 1 TrM ± 2 (TrM )2 − 4 det M . . focar instabil 5. identificarea formei acesteia. nod stabil 3. ∆ > 0 ⇔ (TrM )2 > 4 det M > 0 şi TrM > 0 ⇒ µ1 . Zona de stabilitate este încadrată în cadranul IV haşurat în Fig. iar ecuaţia seculară se determină din condiţia: ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ 259 M11 − µ M12 M21 M22 − µ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ = 0. µ2 reale şi negative.27) = M11 + M22 .3. Soluţia (11.18) descrie modul în care se îndepărtează sau se apropie o traiectoriile în vecinătatea stărilor staţionare şi permite. Echilibru şi stabilitate Matricea jacobiană are patru elemente. ∆ > 0 ⇔ (TrM )2 > 4 det M > 0 şi TrM < 0 ⇒ µ1 . adică: TrM det M iar.

Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic det M Figura 11.260 Capitolul 11.3: Diagrama de stabilitate. .

33) Re(c1 e µi t u1 ).36) în care x = (x. În cazul (6) se obţin traiectorii periodice de forma unor elipse concentrice. ¨ ˙ (11.11. unde vizualizarea traiectoriilor s-a realizat şi folosind reprezentarea vectorială a câmpurilor. astfel încât traiectoriile devin hiperbole.30) (11. Prin urmare. x) = (x.37) (11.34) unde constanta α este pozitivă.de tip şa. el nu reprezintă un atractor .3. un termen din soluţia (11. . Aceste tipuri distincte de traiectorii sunt reprezentate în diagrama de stabilitate din Fig. deoarece traiectoriile nu converg înspre punctul de echilibru.29) în: ξ(t) = c1 eµ1 t u1 + c∗ eµ1 t u∗ 1 1 = 2e µr t ∗ (11.35) (11. iar celălalt creşte.1 vol I) care se mişcă cu frecare vâscoasă. Punctele critice sunt ˙ determinate de condiţiile: y = 0.3. ˙ 3 (11. Exemplu: Să considerăm un sistem disipativ constituit dintr-un oscilator neliniar (vezi 3. Ecuaţia precedentă poate fi scrisă sub forma unui sistem de două ecuaţii diferenţiale ordinare cuplate: x = y. y) iar f = (f1 . ˙ y = −αy − βx − γx . punctele de echilibru de tip nod se transformă în puncte de tip focar instabil în cazul (4) şi focar stabil în cazul (5). f2 ) = (y. u2 = ur − iui ⇔ u2 = u∗ 1 care conduce în final transformarea lui (11. µ2 = µr − iµi ⇔ µ2 = µ∗ 1 u1 = ur + iui .32) (11. Pentru cazul valorilor proprii complexe. −αy − βx − γx3 ).11. Ecuaţia diferenţială a mişcării este: x + αx + βx + γx3 = 0. Curbele sunt parabole cu tangentă comună în origine. Punctul de echilibru este stabil deoarece micile devieri nu sunt amplificate. Pentru cazul (3).38) = 0.nod instabil şi în sens de apropiere în cazul (2) . iar punctul de echilibru . Acesta însă nu este asimptotic stabil.9. −αy − βx − γx 3 (11. unde c∗ = c2 . Această comportare se poate găsi folosind numere complexe: µ1 = µr + iµi . Ele sunt parcurse în sensul de îndepărtare de starea staţionară în cazul (1) . Echilibru şi stabilitate 261 Curbarea traiectoriilor este determinată de valorile diferite ale lui µ1 şi µ2 . de exemplu c1 eµ1 t ) scade exponenţial.nod stabil. S-a obţinut ecuaţia unui vector rotitor cu amplitudinea dependente de timp.31) (11. 1 adică traiectorii de forma unor elipse cu razele exponenţial crescătoare în cazul (4) sau exponenţial descrescătoare în cazul (5).29.

41) (3) deci. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Ca urmare. γ (11. posibile şi soluţiile staţionare: x0 x0 (2) (1) x(β − γx2 ) = 0. punct spiral dacă 0 < 4β < α2 c. Jacobianul este: M= Deci: T rM det M = −α.44) (11. nod stabil dacă α2 > 16β. • x0 = ( (2) Õ β γ . 0). 0) mai sunt.39) = ( = (− (11. = 4β. (11.45) (1) ceea ce însemnă (deoarece α > 0) că soluţiile pot fi: a. β . b.42) = β + 3γx .262 ceea ce însemnă că: Capitolul 11. (11. . aceste valori devin: • x0 = (0. După cum se observă sistemul are trei soluţii stabile. legate de relaţiile dintre TrM şi det M . nod stabil dacă 0 < 4β < α2 .43) 2 ∂f1 /∂x ∂f1 /∂y ∂f2 /∂x ∂f2 /∂y = 0 1 −β − 3γx2 −α . şa dacă β < 0. Pentru γ > 0 starea staţionară se bifurcă în două noi soluţii stabile. (11. (11.47) ceea ce însemnă (deoarece α > 0) că soluţiile pot fi: a. 0) şi x0 = (− (3) Õ β γ . γ β . Să analizăm stabilitatea liniară a acestor stări folosind concluziile anterioare. 0) : T rM det M = −α. în afară de x0 = (0. 0) : T rM det M = −α. b.46) (11. În vecinătatea punctelor staţionare. 0). = β. punct spiral dacă 4β > α2 c. în total sistemul are trei stări critice.40) (11. şa dacă β < 0. de asemenea.

în cazul în care există regiuni finite din care traiectoriile pornesc şi se întorc15 există două posibilităţi pentru comportarea pe termen lung (t → ∞) : 1. ¨ ˙ (11. cazul unui oscilator armonic care se mişcă în prezenţa unei forţe de frecare proporţională cu pătratul vitezei. numit ciclu limită. (11. Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul liber.51) şi coincide cu ecuaţia unui oscilator liber amortizat. ǫ = 2δ > 0 şi f (x) = x. spre exemplu. din condiţiile iniţiale. Soluţia este o oscilaţie periodică descrisă de: x(t) = A cos(ω0 t + ϕ). Să considerăm ǫ un coeficient de neliniaritate (ǫ ≥ 0).4. Ciclurile limită sunt caracteristice fenomenelor periodice. Soluţia17 este o oscilaţie perio2 dică cu ω = ω0 − δ2 .48) devine: 2 x + 2δx + ω0 x = 0.49) şi coincide cu ecuaţia unui oscilator liniar armonic liber. pentru sistemele bidimensionale. Cicluri limită 263 11. iar ω0 este pulsaţia proprie. este ilustrată în Fig.11. traiectoriile sau se apropie asimptotic.9 din vol. ¨ ˙ (11. ¨ (11.48) unde f (x) este o funcţie care descrie expresia forţei de frecare.1 15 16 . nici o traiectoriile din interior nu poate traversa această curbă închisă.11. Această proprietate este datorată faptului că traiectoriile din spaţiul fazelor nu se pot intersecta. ǫ = 0.4 Cicluri limită Există situaţii în care evoluţia pe termen lung a unui sistem converge către o curbă închisă. 2. Să analizăm următoarele situaţii: 1. Ecuaţia (11. după cum nici o traiectorie situată în exterior nu poate intersecta curba pentru a pătrunde în interior.52) constantele de amplitudine A şi de fază iniţială ϕ fiind determinate din condiţiile iniţiale.4.50) constantele având semnificaţia amplitudinii A şi a fazei iniţială ϕ fiind determinate. Să luăm.6 din vol. 2. traiectoriile să se apropie de un ciclu limită.1 17 vezi paragraful 3. Această curbă închisă este un atractor. Poincaré şi Bendixson [ ] au demonstrat o teoremă prin care afirmă că. (11. dacă atunci când t → ∞. traiectoriile să se apropie de un punct fix . În situaţia în care ciclurile limită există şi se poate identifica un interior şi un exterior al acestora. ecuaţia (11. amortizată în timp cu timpul de relaxare τ = 1/δ. descrisă de: x(t) = Ae−δt cos(ωt + ϕ). respectiv se îndepărtează de ea. din nou. seturi invariante în spaţiul fazelor vezi paragraful 3. Ecuaţia diferenţială a mişcării16 este: 2 x + ǫf (x)x + ω0 x = 0.48) devine: 2 x + ω0 x = 0.

y 0 −1 −2 −3 −4 0 10 20 t 30 40 y 4 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 −4 −2 Spatíul fazelor 0 x 2 4 Figura 11.264 Capitolul 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Domeniul timp 4 3 2 1 x.y 0 −1 −2 −3 −4 0 −1 −2 −3 y 3 2 1 Spatíul fazelor 0 10 20 t 30 40 −2 0 x 2 4 Figura 11.4: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul liber Domeniul timp 4 3 2 1 x.5: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul amortizat .

55) (11. Se poate face o analiză de stabilitate pe baza liniarizării .5 Reprezentări (secţiuni) Poincaré Odată demonstrată posibilitatea ca un sistem să posede un ciclu limită apare întrebarea dacă acesta este stabil sau instabil.54) 2 x + ǫ(x2 − x2 )x + ω0 x = 0. 11.6: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul van der Pol.11.y 0 −1 −2 −3 −4 ep=0.7 şi 11. x + ǫ(x2 − 1)x + x = 0. y) de tip ciclu limită. 3.1 Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul amortizat este ilustrată în Fig.6. se obţine forma standard a ecuaţiei studiate în 1926 de van der Pol. 5).1.5.48) devine: 0 Să facem schimbarea de variabilă x′ = x/x0 . 1. pentru o valoare ǫ =0.11. 11.8 sunt ilustrate rezultatul rezolvărilor numerice pentru diferite valori ale parametrului de control ǫ(0.5. ¨ ˙ (11. Ecuaţia (11. să considerăm ǫx2 = ǫ′ şi. Revenind la ecuaţie.11. îşi schimbă forma .1 0 −1 −2 −3 y 3 2 1 Spatíul fazelor 0 50 t 100 150 −2 0 x 2 4 Figura 11. ¨ 0 ˙ (11. pentru 0 simplitate. cu creşterea neliniarităţii. ǫ = 2δ > 0 şi f (x) = (x2 − x2 ).54) poate fi scrisă sub forma unui sistem de două ecuaţii diferenţiale liniare: x = y ˙ y = −ǫ(x − 1)y − x ˙ 2 (11. traiectoria sistemului în spaţiul fazelor (x.53) Ecuaţia (11. după renunţarea la indicele prim. ω0 = 1. Aici.56) În Fig. Reprezentări (secţiuni) Poincaré 265 Domeniul timp 4 3 2 1 x.

y 0 −1 −2 −3 y 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 ep=1 Spatíul fazelor 0 20 t 40 60 −2 0 x 2 4 Figura 11.7: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul van der Pol. pentru o valoare ǫ=5 .y 0 −2 −4 −6 −8 0 20 t ep=5 40 60 y 8 6 4 2 0 −2 −4 −6 −8 −4 −2 Spatíul fazelor 0 x 2 4 Figura 11.266 Capitolul 11.8: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul van der Pol. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Domeniul timp 3 2 1 x. pentru o valoare ǫ=1 Domeniul timp 8 6 4 2 x.

5. Toată traiectoria se rulează pe un tor şi poate fi privită ca suprapunerea a două mişcări: o revoluţie de-a lungul celei mai mari dimensiuni şi o rotaţie în jurul axei "cilindrului" ce formează torul. Mulţimea punctelor de intersecţie a traiectoriilor cu acest plan constituie secţiunea Poincaré. n = 1. Dinamica sistemului.. În Fig.9 este prezentată o traiectorie particulară ce intersectează un plan Poincaré în punctele A0 . Metoda propusă de Henry Poincaré şi cunoscută sub denumirea de metoda secţiunilor Poincaré. Secţiunile Poincaré apar astfel ca nişte mulţimi de puncte. Atunci când soluţiile sunt cvasiperiodice. 1. dinamica sistemului este caracterizată de două perioade. 2. t = t0 + nT. în timp ce.11.. Reprezentări (secţiuni) Poincaré 267 x1 A2 U A1 A0 x2 x3 Figura 11. atunci punctele se suprapun.9: O traiectorie particulară ce intersectează un plan Poincaré în punctele A0 . Punctele A0 . punctele sunt împrăştiate. traiectoria în spaţiul fazelor tinde cãtre o orbită închisă. . pentru stări neperiodice. Secţiunea Poincaré corespunzătoare este foarte simplă şi se reduce la un singur punct. Prin acest procedeu se efectuează o discretizare a dependenţei de timp a traiectoriilor şi o transformare implicită a funcţiilor continue de timp în secvenţe discrete de tipul: xn (t) = x(tn ). 2. Dacă există soluţii stabile. Atunci când soluţiile sunt periodice. A1 . (11. se produce o secţionare periodică a traiectoriei din spaţiul fazelor cu un plan dat. Dacă sistemul este caracterizat prin n periodicităţi. A2 din Fig. A1 ..11. va exista o grupare netă de n puncte fixe ale secţiunii.11. A1 .9 coincid total sau parţial.poate fi caracterizată după modul cum sunt dispuse acestea puncte.57) Cu alte cuvinte. A2 sistemului ca cea expusă în cazul punctelor staţionare. dar analiza este mult mai complicată. tip ciclu limită. A2 . Fiecare frecvenţă de bază este ataşată la una din aceste . constă într-o simplificare a reprezentării soluţiilor unui sistem dinamic printr-o investigare "stroboscopică" a spaţiului fazelor.

.. Secţiunea Poincaré corespunzătoare se reduce la o succesiune de puncte înşiruite de-a lungul unei curbe închise. Să analizăm. uşor de integrat prin metode numerice. Discretizarea Poincaré conduce la determinarea iterativă a punctelor din secţiune după regula: x1 = P (x0 ). De aceea. încât curba închisă este continuă. Secţiunea Poincaré corespunzătoare se reduce la o succesiune de puncte atât de apropiate..).59) P : xn → xn−1 . Imaginea din secţiunea Poincaré depinde de raportul în care se află cele două frecvenţe. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic mişcări. = P n (x0 ) 3. xn = P (xn−1 ) = P 2 (xn−2 ) = . fără puncte de intersecţie (cerc. În acest caz vom spune că cele douã frecvenţe sunt "incomensurabile".. (11. x2 = P (x1 ) = P 2 (x0 ) x3 = P (x2 ) = P 2 (x1 ) = P 3 (x0 ) . elipsă etc. discretizarea timpului duce la substituirea ecuaţiilor diferenţiale cu ecuaţii cu diferenţe finite. Atractorul sistemului este un tor pe a cărui suprafaţă se aşează traiectoriile. 3. Singura dificultate care apare aici este legată de faptul că nu există o metodă universală pentru găsirea analitică a aplicaţiei P . discretizarea Poincaré este unică şi reversibilă deoarece traiectoriile din spaţiul fazelor nu se pot intersecta între ele. Importanţa metodei secţiunii Poincaré este evidentă în cazul unei mişcări periodice. Atunci când dinamica sistemului este haotică. de cele mai multe ori ea se găseşte folosind algoritmi numerici. în continuare.58) • Dacă raportul n1 /n2 este raţional. cazul în care: ω1 /ω2 = n1 /n2 . sau mai complicată. la o aplicaţie P a planului asupra lui însuşi. a cărei formă poate fi simplă. deoarece: 1. Floquet [ ] a dezvoltat o teorie de analiză a stabilităţii soluţiilor periodice. 2.268 Capitolul 11. reducând numãrul de coordonate la n − 1: (11. imaginea secţiunii Poincaré este foarte complexă şi neregulată.60) . dar mai ales facilitează înţelegerea proceselor dinamice cu caracter complex (haotic). Pentru perturbări de forma: ξ(t) = x(t) − xl . (11. permite trecerea de la spaţiul n-dimensional pe care sunt definite soluţiile unui sistem dinamic. atunci traiectoria se închide şi mişcarea este periodică. • Dacă raportul n1 /n2 este iraţional atunci traiectoria nu se închide niciodată.

În aceste condiţii. luând în considerare variaţia unui singur parametru de control (λ). 11. Dinamica sistemului (11. în cazul punctelor care închid în timp traiectoria sub forma unei curbe de tip ciclu limită. • ciclul limită este instabil dacă distanţa creşte exponenţial în timp. definită în vecinătatea ciclului limită.13) devine ξn+1 = C ξn = C n ξ0 . 269 (11.11. dt (11. |µi | < 1. λ) = 0. se numeşte fenomen de bifurcaţie . atunci când se schimbă. în acest caz. λ > λc sistemul îşi poate schimba starea staţionară din punct stabil de echilibru în două (sau mai multe) puncte stabile de echilibru. După cum am discutat deja.1). Fenomenul prin care. Vom analiza. aceştia descriu caracteristici intrinseci ale sistemului şi. să analizăm câteva situaţii posibile de bifurcaţii: (11. în urma modificării parametrilor de control se produce trecerea bruscă spre noi stări posibile de echilibru. |µi | < 1. Dacă valorile parametrilor λi se schimbă. mici schimbări în portretul de fază. În acest caz cel puţin o valoare proprie a lui C are modulul mai mare decât 1. De exemplu. Există şi cazuri în care schimbarea menţionată apare brusc şi starea sistemului devine total diferită de cea iniţială.6. este descrisă de ecuaţia: dx = f (x0 . Totuşi. Unei mici variaţii în valorile λi îi poate corespunde. portretul în spaţiul fazelor este bine definit. cu alte cuvinte toate valorile proprii sunt conţinute în interiorul cercului de rază unitate din planul complex. În acest caz valorile proprii ale lui C sunt subunitare în modul. bifurcaţiilor locale. Vom analiza acum cazul cel mai simplu. modul în care dinamica sistemului este influenţată de parametrii de control λi . Bifurcaţii ecuaţia (11. care apar în vecinătatea unei poziţii de echilibru (x0 ). unidimensional. atunci se modifică şi portretul de fază. Spunem atunci că în evoluţia sistemului a apărut o bifurcaţie.63) . în continuare. de asemenea.62) Această relaţie poate fi interpretată ca o ecuaţie implicită pentru determinarea punctelor staţionare în funcţie de parametrul de control: x0 = x0 (λ). cu alte cuvinte sistemul trece dintr-o stare staţionară într-o stare oscilatorie. atunci când se depăşeşte o valoare critică a unui parametru de control.6 Bifurcaţii Dacă parametrii de control λi sunt fixaţi ca valori.61) iar comportamentul pe termen lung este descris de valorile proprii ale matricei C. pot modifica în mod semnificativ evoluţia acestuia. analiza este ceva mai complicată. Valorile proprii ale lui matricei lui Floquet determină stabilitatea traiectoriei: • ciclul limită este stabil dacă distanţa scade exponenţial în timp.

64) (11. x0 = √ √ (2) λ. bifurcaţia furcă: conduce la punctele fixe: x0 = (1) f = λx − x3 . adică prin analiza valorilor jacobianului asociat: M= (2) ∂f ∂x x0 = −2x0 . dacă λ ≤ 0. √ √ (2) (3) λ. indiferent de condiţiile iniţiale. pornind din condiţii iniţiale diferite. Tipul exact de stabilitate în vecinătatea acestor puncte fixe se găseşte prin analiza liniară prezentată anterior. în funcţie de valorile parametrului de control şi marchează zonele de stabilitate. Se observă că evoluţiile în timp pentru valorile λ < 0.68) . dt Pentru valorile λ > 0 stările staţionare de pe ramura stabilă atrag toate traiectoriile care vin din vecinătate (de deasupra sau de sub ea).10: Bifurcaţie şa-nod a. deci nu este posibilă nici o stare staţionară a sistemului. sistemul are brusc două stări staţionare. (1) (11.65) Aşadar. În Fig.67) (11. (11. În partea dreaptă este ilustrat câmpul vectorilor viteză pe care sunt trasate efectiv câteva evoluţii în timp. bifurcaţia şa-nod: conduce la punctele fixe: (1) f = λ − x2 . x0 = 0. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Figura 11. x0 = − λ. nu există valori reale pentru punctele staţionare. Săgeţile marchează apropierea sau îndepărtarea traiectoriilor de punctele fixe. (11.10 este reprezentată o bifurcaţie de tip şa-nod. În partea stângă este ilustrată dependenţa f = f (λ).270 Capitolul 11. indiferent de condiţiile iniţiale. 11.66) Se obţin noduri stabile pentru soluţiile x0 şi noduri instabile pentru soluţiile x0 . conduc la o îndepărtare rapidă de stările staţionare ( dx = 0). x0 = − λ. b. Dacă λ > 0.

. Bifurcaţii 271 Figura 11.69) (11.11. Forma unei astfel de bifurcaţii de tip furcă numită supercritică 18 este indicată în Fig. 18 (11.70) (11. 0 (11.6. Ilustrarea acestei bifurcaţii. Dacă λ = 0 sistemul sare la trei stări staţionare.11. Nu sunt posibile stări staţionare pentru λ < 0. c. în vecinătatea punctului Curie. parametrul de control fiind temperatura.11. bifurcaţia transcritică: f = λx − x2 .11.72) f = λx − x3 . astfel că va exista o singură ramură srabilă pentru λ < 0. iar sistemul are o singură stare staţionară.12. numită subcritică este dată alături de cea în Fig.73) Un exemplu al acestui tip de bifurcaţie este întâlnit în sistemele magnetice. (3) M (x0 ) (1) (2) ∂f ∂x x0 = λ − 3x2 . Cazul în care: (11.11: Bifurcaţie furcă transcritică Pentru λ = 0 toate cele trei soluţii colapsează. Din analiza valorilor jacobianului asociat rezultă: M= Ca urmare: M (x0 ) = M (x0 ) = −2λ.71) = −λ. unde are loc tranziţia de la o stare paramagnetică la una feromagnetică şi invers. adică pentru λ < 0 stările sunt instabile de tip şa iar pentru λ > 0 stările sunt de tip noduri stabile. conduce la o inversare a condiţiilor de stabilitate.

74) Aşadar sunt posibile două stări staţionară pentru orice valoare a parametrului λ = 0 şi o singură stare staţionară dacă λ = 0.78) Din analiza valorilor jacobianului în jurul stării staţionare (0. ˙ 2 2 M (x0 ) = −λ. bifurcaţia Hopf : În acest caz sistemul are cel puţin două dimensiuni. d.75) x0 Aşadar sistemul are o stare stabilă şi o stare instabilă care colapsează pentru λ = 0. ˙ y = x + y(λ − (x + y )).0) (11. (1) (2) (11. x0 = 0. (1) (11.80) . (2) (11. 11.0) rezultă: M = = λ − 3x2 − y 2 −1 − 2xy 1 − 2xy λ − 3y 2 − x2 λ −1 1 λ (11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Figura 11.13 este dată această reprezentare: zonele de instabilitate sunt marcate prin puncte. În Fig. M (x0 ) = λ.272 Capitolul 11.76) (11.77) (11.79) (0. Din analiza valorilor jacobianului asociat: M= Rezultă că: ∂f ∂x = λ − 2x0 .12: Bifurcaţie furcă supercritică conduce la punctele fixe: x0 = λ. Să considerăm spre exemplu: x = −y + x(λ − (x2 + y 2 )).

6. Bifurcaţii 273 Figura 11.11.14: Bifurcaţie Hopf .13: Bifurcaţie transcritică x1 x 2 1 0 0 -1 l -2 y -3 y -4 -2 -1 0 1 2 3 4 x Figura 11.

Printre acestea se numără şi exponenţii Lyapunov. Ecuaţia generală a unei perturbaţii imperfecte poate fi scrisă sub forma: (11. (11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Ca urmare.2 = λ ± i. Astfel de bifurcaţii. 11. = λ. care face trecerea de la un punct fix stabil la un ciclu limită. . matematician german.84) x = ax3 + bx2 + cx + d ˙ în care toţi termenii polinomului coexistă. Exponenţii Lyapunov măsoară rata de divergenţă a două traiectorii alăturate în spaţiul n-dimensional al fazelor. are două forme: bifurcaţie Hopf supercritică (reprezentată în Fig. în vecinătatea acestui punct avem: det M T rM = λ2 + 1. La fel ca şi în cazul bifurcaţiei de tip furcă. În urma modificării axei timpului ( τ = 1/at) şi după efectuarea schimbării de variabilă z = x − (b/3a). pentru λ < 0 sistemul are o stare stabilă de tip focar stabil (nod spiral).83) Aşadar. (11.7 Exponenţi Lyapunov Pentru caracterizarea cantitativă a comportamentului haotic s-au propus mai multe mărimi. 11.0) sistemul converge (pentru λ > 0) spre o soluţie periodică descrisă de un ciclu limită.I secţiunea 3.87) Eberhardt Hopf (1902-1942).9. O abordare alternativă a principalelor tipuri de bifurcaţii prezentate se poate face considerând că un anumit tip poate fi găsit ca rezultat al unei perturbări imperfecte a unei bifurcaţii transcritice sau de tip furcă. În notaţia adoptată de noi. De pe atractorul staţionar (0.274 Capitolul 11. ilustrate în Fig. ecuaţia precedentă se reduce la forma canonică: z = −z 3 + σz + ζ. iar pentru λ > 0 . ˙ (11.82) de unde rezultă că soluţiile ecuaţiei seculare sunt: µ1. (11. cu raza crescătoare în timp. 11.14) şi o formă subcritică.o stare instabilă de tip focar care colapsează pentru λ = 0.85) în care σ şi ζ sunt combinaţii de parametri originali.14 au fost studiate de Hopf19 în 1942. distanţa dintre două traiectorii vecine ar putea fi chiar deplasarea ξ(t) definită anterior: ξ(t) = x(t) − x0 (t). Aceştia sunt definiţi pentru a caracteriza modul de împrăştiere a traiectoriilor în spaţiul fazelor.81) (11. Analiza acestei ecuaţii a fost făcută în vol.86) care satisface ecuaţia de mişcare: dξ = M ξ(t). acest tip de bifurcaţie. dt 19 (11.

poate fi considerată fractal orice figură geometrică sau obiect natural care are simultan următoarele caracteristici: a) părţile sale au aceeaşi formă sau structură ca şi întregul (putând fi totuşi uşor deformate) la scări diferite. . iar în apropierea unei bifurcaţii.. i = 1. • ( 0 . Dimensiune fractală şi dimensiune topologică Conform definiţiei dată de Mandelbrot [ ] în 1975. n după care se calculează divergenţa. De obicei construcţiile geometrice ale fractalilor se bazează pe reguli de iteraţie care se aplică în mod repetitiv. pentru un sistem cu n dimensiuni vor exista n coeficienţi Lyapunov. 0 .) → tor (comportament cvasiperiodic). fie extrem de neregulată. Semnul acestor coeficienţi permite o clasificare a atractorilor. În Fig.89) După cum se constată. . numită şi invarianţă de scară constă în conservarea structurii unui obiect. . De exemplu. exponentul Lyapunov este zero. O proprietate fundamentală a structurilor fractalice este auto-asemănarea. pentru un sistem caracterizat de 3 ecuaţii diferenţiale (în care poate apărea haos) există trei exponenţilor Lyapunov a căror combinaţie este caracteristică pentru un anumit atractor. . De exemplu. Fractali. Ca urmare.. se defineşte exponentul Lyapunov ca: Λi = lim 1 ¬ ξ(t) ¬ ¬. fie extrem de întreruptă sau fragmentată.) → ciclu limită (comportament oscilatoriu). b) forma sa este şi rămâne. c) conţine elemente distincte ale căror scări sunt foarte variate şi acoperă o gamă foarte largă de valori. 11. 11. • ( + .8. indiferent de scara la care este reprezentat. distincţia între atractorul straniu. 0 . În mod evident.15 sunt Se face. Prezenţa a cel puţin unui exponent Lyapunov pozitiv este un indiciu că traiectoriile sunt puternic divergente. • ( . Auto-asemănare. deci sistemul poate fi considerat haotic. Spectrul exponenţilor Lyapunov este cea mai folosită metodă de diagnoză a sistemelor haotice.8 Fractali. • ( 0 . Dacă Λi > 0. . de multe ori. Auto-asemănare. setul Cantor este construit prin eliminarea de fiecare dată a treimii din mijlocul segmentelor apărute pornind de la un segmant de lungime dată.) → punct fix (comportament staţionar). coeficientul Lyapunov depinde de direcţia i. Această proprietate. oricare ar fi scara de analiză. pentru orbitele periodice toţi exponenţii Lyapunov sunt negativi. -) → atractor straniu20 (comportament haotic).88) ξi (t) = ξi0 eΛi t . caracterizat de o comportare geometrică repetivă la diferite scări de observaţie (comportare fractală) şi cel haotic pur. orbitele haotice au cel puţin un exponent Lyapunov pozitiv. ln ¬ ¬ t→∞ t ξ(t0 ) ¬ ¬ ¬ (11. Dimensiune fractală şi dimensiune topologică275 Soluţia sistemului liniarizat conduce la soluţii instabile de forma unor superpoziţii de funcţi de forma: (11.. 20 .11.

16) se construieşte începând cu o linie dreaptă la mijlocul căreia. N=1 N=2 N=3 N=4 N=5 N=6 N=7 N=8 Figura 11. în loc să se taie o treime. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic N=1 N=2 N=3 N=4 Figura 11.15: Setul Cantor după N iteraţii marcate capetele segmentelor obţinute prin extragerea unei treimi din segmentul obţinut în iteraţia precedentă.16: Curba Koch după N iteraţii Curba lui Koch (ilustrată în Fig. se adaugă două treimi sub forma unei linii frânte de forma .276 Capitolul 11.11.

În abordarea modernă.11. Un fractal este caracterizat de o dimensiune fracţionară. log ε (11. pentru x > 1.9. De exemplu. 11. Sistem cu dinamică haotică 277 unui dinte. atunci putem defini dimensiunea de capacitate. deja s-a discutat anterior că. ˙ y = ǫ(1 − x )y − x + f cos z. 1982).9 11.90) ε→0 Punctul are dimensiunea 0. termenul de amortizare este pozitiv şi. Aceasta este însă o dimensiune grosieră.93) (11. care este deformat în funcţie de valoarea neliniarităţii ǫ. Dacă pentru limita ε → 0 găsim N (ε) = εdf . numită şi dimensiune fractală (Mandelbrot. ea nu este. Dimensiunea fractală ţine însă cont de aceste proprietăţi.9. Forţa unei astfel de presupuneri s-a manifestat prin aceea că a permis formularea legilor fizicii în termenii unor ecuaţii diferenţiale. procesul se repetă în iteraţii succesive pentru fiecare segment similar cu cel iniţial. Notăm cu N (ε) numărul minim de "sfere" de rază ε (deci volum εn ) necesar pentru a acoperi toate punctele setului S. se pune problema construirii unei fizici descrise de funcţii continue dar non-diferenţiabile. Un fractal are o dimensiune fracţionară situată între 1 şi 2. ˙ 2 (11. totuşi. deoarece ignoră neregularităţile suprafeţei obiectului. şi nu poate fi astfel considerată o componentă de identificare a acestuia. ca raportul: df = lim log N (ε) . să considerăm un set S de puncte. Pentru caracterizarea structurilor de tip fractal. Odată cu descoperirea calculului diferenţial şi integral de către Newton şi Leibnitz s-a impus în mod firesc o ipoteză de bază în fizica clasică – ipoteza diferenţiabilităţii. indiferent de condiţiile . deşi este continuă în fiecare punct.92) (11.1 Sistem cu dinamică haotică Oscilatorul van der Pol în regim forţat Oscilatorul van der Pol în regim forţat este descris de următoarea ecuaţie diferenţială liniară de ordin doi: ˙ (11. a treia ecuaţie transformându-l în sistem autonom: x = y. Un oscilator van der Pol cu x < 1 oscilează. traiectoriile în spaţiul fazelor tinde exponenţial spre un nod stabil. care nu are corespondent în geometria euclidiană.94) În absenţa forţării. aflat într-o regiune mărginită a spaţiului Rn . df . ca urmare. Pentru a defini această mărime. cuantificând gradul de "rugozitate" al obiectului. O caracteristică importantă a curbei Koch este faptul că. Dacă x < 1. ¨ Aceasta este este echivalentă cu un sistem de trei ecuaţii diferenţiale ordinare. cunoscută sub numele de dimensiune de capacitate. traiectoriile în spaţiul fazelor conduc la un ciclu limită. a fost introdusă de către Kolmogorov (1958) o nouă mărime.91) x − ǫ(1 − x2 )x + x = f cos ωt. curba are dimensiunea 1 iar o suprafaţă are dimeniunea 2. diferenţiabilă. ˙ z = ω. un corp de formă sferică poate fi caracterizat prin lungimea circumferinţei.

se poate găsi un fenomen de cvasiperiodicitate care constă dintro competiţie între frecvenţa proprie a sistemului şi cea a forţei exterioare. Evoluţia temporală x(t) şi spaţiul fazelor (x. ω = 1. În cazul unei neliniarităţi pronunţate şi al unui iraţional între frecvenţele implicate. Evoluţia temporală x(t) şi în spaţiul fazelor (x. sistemul este complet antrenat de forţa exterioară şi oscilează sincronizat cu acesta. ǫ = 0.278 Capitolul 11. în continuare. traiectoriile în spaţiul fazelor pot umple toată zona avută la dispoziţie.17. y) pentru cazul de cvasiperiodicitate sunt ilustrate în Fig.2 a=3 6 4 2 0 −2 −4 −6 −4 y Spatíul fazelor 100 −2 0 x 2 4 Figura 11.11. şi în funcţie de valoarea neliniarităţii sau considerând drept parametru de control amplitudinea sau frecvenţa. Există un domeniu de parametri pentru care comportarea oscilatorului van der Pol este haotică. pe aceeaşi frecvenţă. Fenomenul de cvasiperiodicitate se observă cel mai clar în analiza spectrului de putere. Între frecvenţele caracteristice există un raport de numere întregi. iar neliniaritatee este redusă. Dacă amplitudinea forţării este suficient de mare. Să analizăm.25 . iniţiale. cum se schimbă mişcarea oscilatorului dacă îl forţăm din exterior cu o forţă periodică de tipul f cos ωt. • haos.2. se pot observa umătoarele dinamici distincte: • antrenare totală sau parţială a mişcării de către forţa exterioară sau sincronizare cu aceasta. după încetarea regimului tranzitoriu. Dinamica este deosebit de complexă. astfel încât încât să producă antrenarea totală şi să controleze complet dinamica. În cazurile în care amplitudinea forţării nu este prea mare. y) sunt ilustrate în Fig. . În cele ce urmează se vor ilustra unele rezultate numerice obţinute prin rezolvarea sistemului de ecuaţii. de exemplu f = 3. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Domeniul timp 4 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 0 20 40 t 60 80 x ep=0.18.11. Parametrii de control sunt specificaţi în partea de sus a figurii. • cvasiperiodicitate.25 o=1.17: Evoluţia în timp şi în spaţiul fazelor a unui oscilator van der Pol.

25 o=1. Doi dintre parametrii de control au primit alte valori decăt cele din cele două figuri anterioare.2 a=0.788 a=5 8 6 4 2 0 −2 −4 −6 y Spatíul fazelor 0 20 40 t 60 80 100 −8 −4 −2 0 x 2 4 Figura 11.4 3 2 1 0 −1 −2 y Spatíul fazelor −2 0 50 t 100 −3 −4 −2 0 x 2 4 Figura 11. Unul din parametrii de control are o valoare inferioară celei din figura anterioară.18: Evoluţia în timp şi în spaţiul fazelor a unui oscilator van der Pol. Sistem cu dinamică haotică 279 Domeniul timp 3 2 1 x 0 −1 ep=0. Domeniul timp 3 2 1 0 −1 −2 −3 x ep=3 o=1. .19: Evoluţia în timp şi în spaţiul fazelor a unui oscilator van der Pol.9.11.

ǫ = 0. se găsesc valori pozitive pentru domeniul haotic. o modificare a poziţiei iniţiale a unei particule conduce la impredictibilitatea stării finale (Fig. Dacă lucrăm cu amplitudinea forţării ca parametru de control (ω = 1. această proprietate constituie unul din ingredientele de bază ale teoriei haosului determinist. 11.amplitudinea de forţare. care lucra în în 1961 la un program de simulare a dinamicii atmosferice. în principiu.9. fiind doar Figura 11.20(a).25 şi mare ǫ = 3.20: Tipuri de traiectorii: (a) predictibile (b) impredictibile puţin modificat faţă de cel anterior. se obţin diagramele trasate pentru cele două frecvenţe considerate de noi pentru două cazuri de neliniarităţi: mică. îndepărtându-se în mod exponenţial una faţă de alta. Două particule de fluid vecine la momentul iniţial se vor deplasa pe traiectorii complicate.11. 11. De fapt. În mod evident.280 Capitolul 11. Comportarea oscilatorului se poate analiza în mod global. În acest fel se pot determina valorile parametrilor de control care conduc la un anumit tip de dinamică. Deşi curgerea este guvernată şi în acest caz de ecuaţii deterministe. Aşa cum am menţionat. distanţa dintre traiectoriile a două particule de fluid vecine se menţine constantă în timpul mişcării sau variază într-un domeniu limitat.19 este ilustrată o secvenţă din domeniul timp a soluţiei x şi spaţiul fazelor (x. construind diagrama de bifurcaţie pentru parametrul de control . pentru un domeniu de variaţie a unor mărimi considerate drept parametri de control. În această situaţie. care sunt.11. şi valori nule sau negative pentru stările periodice sau de cvasiperiodicitate. analiza mişcărilor maselor de aer din atmosferă. în scopul predicţiilor meteorologice a constituit prima lucrare în care s-a făcut referire la aşa-numita problemă a sensibilităţii la condiţiile iniţiale. Acest comportament a fost observat de către Edward Lorenz.20(b)). În timp ce rula un program format din . Dependenţa de condiţiile iniţiale este însă decisivă în regimul de curgere turbulentă. y) asociat comportării haotice pentru un domeniu de timp limitat. rezolvabile pentru orice set de condiţii la limită cunoscute. dacă se calculează coeficienţii Lyapunov.25) ce variază între 0 şi 5. Diagramele de bifurcaţie oferă o imagine de ansamblu a dinamicii sistemului considerat.2 Haos în cazul curgerii turbulente Dinamica fluidelor şi în special curgerea turbulentă oferă poate cel mai intuitiv mod de înţelegere a comportării haotice pentru sistemele deterministe. rezultatul final este previzibil. Acest lucru este ilustrat în Fig. Diagramele Poincaré pentru situaţiile reprezentate în ultimele două cazuri ne confirmă observaţiile făcute. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic În Fig. În cazul curgerii laminare în regim staţionar. totuşi starea finală nu poate fi precizată. Dacă se modifică puţin condiţiile iniţiale de curgere.

douăsprezece ecuaţii diferenţiale liniare.96) (11. În Fig. Printr-o analiză atentă.21 este ilustrată sensibilitatea sistemului la condiţiile iniţiale.21: Ilustrarea sensibilităţii sistemului Lorenz pentru o modificare a condiţiei iniţiale cu 10−4 . Lorenz analizează sub acest aspect. în 1963.9. Fenomenul legat de mişcarea ce apare datorită diferenţei (gradientului) de temperatură este numit convecţie. Rezolvarea numerică a fost făcută pentru o diferenţă a condiţiilor iniţiale ale lui x de 10−4 în sistemul de ecuaţii Loreny pe care le vom discuta mai departe. menţinute la temperaturi diferite. se consideră ca decisive doar trei. Sistem cu dinamică haotică 281 20 15 10 5 x(t) 0 −5 −10 −15 −20 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11. lista noilor date nu coincidea cu cea din rularea anterioară. Ecuaţiile pe care Lorenz le consideră importante în analiza acestui fenomen sunt: dx dt dy dt dz dt = σ(y − x) = rx − y − xz = xy − bz. după care. Spre marea lui surprindere. rezultatele noi diferă mult de cele aflate anterior. Urmărind noile rezultate. o nouă problemă legată de fluide şi anume curgerea convectivă. Căldura este transferată de la placa caldă (cea de jos) la placa rece (cea de sus) prin fenomenul de conducţie termică iar mişcarea fluidului este controlată de vâscozitate. în primă aproximaţie. şi-a dat seama că erorile apărute provin din trunchierea numărului de zecimale considerate.11. Mai târziu. a observat că acestea reiau şirul deja aflat doar pe un mică porţiune.97) . Ca metodă de rezolvare a ecuaţiei se propune descompunerea în mişcări simple (moduri proprii) din care. a vrut să reia unele calcule şi a introdus. El poate fi modelat de o singură ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale. El studiază mişcarea unui fluid între două plăci plane. (11.11. ca valoare iniţială o valoare aflată în şirul de date obţinute.95) (11.

Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic cunoscute ca ecuaţiile Lorenz . • z . În Fig. cu linie îngroşată este reprezentată traiectoria sistemului.21 se observă cum.viteza fluidului în mişcarea circulară de convecţie. această funcţie este o constantă a mişcării şi coincide cu energia totală a sistemului. Lorenz a constatat că. fluidul rămâne în stare staţionară. y0 = −0. evoluând spre starea haotică. Dacă temperatura dintre cele două plăci nu este prea mare. prin stări de intermitenţă spre stări haotice. În aceste figuri. Pentru fiecare situaţie. În Fig. pentru b = 8/3. r. atractorii din spaţiul 3-dimensional al fazelor. Variabilele ce caracterizează sistemul sunt (x. se obţin o serie de bifurcaţii care conduc sistemul dintr-o stare staţionară.66666666 pentru condiţiile iniţiale: x0 = −0. Odată cu creşterea valorii lui r.0.3245. evoluţia sistemului fiind mult diferită.variaţia verticală a temperaturii. b). • b descrie configuraţia (geometria) sistemului. convecţia începe la valori mici ale lui σ. r = 28.11.0560. b) şi se consideră drept parametru de control r. b) şi definesc următoarele proprietăţi: • r este proporţional cu numărul lui Reynolds . În cazul sistemelor autonome. adică nu se poate da o expresie matematică de tipul x = x(t). Sistemul de ecuaţii ale lui Loreny. adică a diferenţei de temperatură dintre cele două plăci. y = y(t). z0 = 19. 21 Fluidele uşor "convectibile" sunt caracterizate de o valoare mică a numărului Prandtl. care se variază de la valori mici spre valori mari.6895. pentru o altă condiţie iniţială. z) şi descriu: • x . Parametrii sistemului sunt (σ. sistemul are o comportare din ce în ce mai complexă. în funcţie de valorile parametrilor (σ. Aceste comportări sunt ilustrate mai departe. care să descrie evoluţia la orice moment de timp.variaţia orizontală a temperaturii. una din soluţii (trasată cu linie punctată) se detaşează de cealaltă.descrie tranziţia din regim laminar în regim turbulent. 11. regim periodic şi regim haotic. de importanţă deosebită în fizică îl constituie sistemele a căror dinamică în spaţiul fazelor este determinată de funcţia lui Hamilton. r. . y. în reprezentările datelor numerice obţinute pentru valorile specificate ale parametrilor. y. deşi la prima vedere pare simplu. sunt reprezentate dependenţa de timp a variabilelor x. Soluţia poate fi găsită doar prin integrare numerică. nu are soluţii analitice. sunt ilustrate diferite dinamici posibile ale sistemului pentru valori diferite ale parametrilor: regim cu două stări staţionare. care descrie raportul dintre vâscozitate şi conductivitatea termică a fluidului21 .22. Dacă se fixează valorile (σ. b = 2. începând de la un la un moment dat. z şi.11.282 Capitolul 11. • y . Analiza sistemului arată o comportare diferită. z = z(t). • σ este proporţional cu numărul Prandl.0. Parametrii utilizaţi de Lorenz au fost σ = 10. în mod corespunzător.10 Haos în sisteme hamiltoniene Un tip special de sisteme dinamice.

40 35 30 25 z 20 15 10 20 −15 −10 −5 0 5 10 15 x −20 y −10 0 10 Figura 11.22: Dependenţa de timp a variabilelor x. Haos în sisteme hamiltoniene 283 40 30 20 x!y!z 10 0 −10 −20 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11. z pentru σ = 10.11.11.10. r = 28.23: Atractorul corespunzător reprezentării din Fig. y. b = 2.666.22 .

25: Atractorul corespunzător reprezentării din Fig. z pentru σ = 3. 200 190 180 170 z 160 150 140 130 50 −20 −10 0 0 10 20 x −50 y Figura 11. y. b = 1.24: Dependenţa de timp a variabilelor x.24 . r = 166.284 Capitolul 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 250 200 150 100 x!y!z 50 0 −50 −100 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11.11.

z pentru σ = 3. r = 26. y.27: Atractorul corespunzător reprezentării din Fig.10. 35 30 z 25 20 15 10 −10 −5 0 5 10 x −15 −10 y 0 −5 5 15 10 Figura 11. Haos în sisteme hamiltoniene 285 35 30 25 20 15 x!y!z 10 5 0 −5 −10 −15 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11.11.11.26 . b = 1.26: Dependenţa de timp a variabilelor x.

pi + dpi ). Astefel. Deoarece H(qi (t). Dacă numărul de constante de mişcare coincide cu numărul de grade de libertate. pentru că este greu de vizualizat. ele sunt limitate nu doar în regiunea din spaţiul fazelor corespunzătoare unei valori date a energiei. n. (qi + dqi . dqi dt dpi dt = ∂H .. se folosesc şi în acest caz secţiunile Poincare. Când H nu depinde explicit de timp. în cel de-al doilea caz.99) Aşadar. în ce mod se manifestă şi poate fi caracterizat? Printre exemple de sisteme hamiltoniene. fluxuri de particule emise de exploziile unor asteroizi. Cel mai analizat sistem aproape conservativ este sistemul solar.. i 22 23 . dată de ecuaţiile Hamilton conferă spaţiului fazelor proprietăţi matematice speciale cunoscute sub numele de structură simplectică 23 . atunci sistemul este integrabil. adică: dt (dpi dqi − dqi dp′ ) = 0. volumul în spaţiul fazelor se conservă . vânturi solare. pi0 ) sistemul evoluează în spaţiul fazelor pe o traiectorie descrisă de valorile lui (qi (t). t). pi ) şi este o integrală mişcării. pi + dp′ ) atunci i ′ ′ ′ d suprafaţa dpi dqi − dqi dpi . funcţia lui Hamilton joacă acelaşi rol ca şi funcţiile fi (xi ) din cazul sistemelor dinamice disipative. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Sistemele hamiltoniene sunt descrise de un set de variabile (qi . de asemenea. sistemele hamiltoniene sunt conservative. Acestea reprezintă un set de 2n−ecuaţii diferenţiale ordinare cuplate22 care se pot scrie atunci când este cunoscută expresia funcţiei Hamilton H = H(qi . se conservă. n fiind numărul de grade de libertate ale sistemului.. ci şi a celei limitate de valoarea constantei de mişcare. Ca urmare. Se pune atunci întrebarea apare haos în astfel de sisteme şi dacă apare. ∂pi ∂H = − . sistemele hamiltoniene nu posedă atractori în spaţiul fazelor. E = H = H(qi . x2 = q2 .1 Sisteme integrabile Energia totală a sistemelor conservative coincide cu funcţia lui Hamilton. se află sistemele mecanice în absenţa oricăror forţe de frecare. traiectoriile în spaţiul fazelor pot fi etichetate în funcţie de valoarea energiei. pi ). traiectoriile se regăsesc pe suprafaţa 2n − k dimensională. pi . Traiectoriile pot fi. (qi + dqi . a căror evoluţie în timp este determinată de ecuaţiile lui Hamilton. o valoare dată a energiei putând corespunde la mai multe traiectorii posibile. Totuşi şi în acest sistem există surse de disipare a energiei legate de forţa mareelor. . În acest caz. Această observaţie nu este valabilă şi reciproc. Legătura specială dintre qi şi pi .10. i = 1. Spaţiul fazelor unui sistem hamiltonian este 2n-dimensional şi. ∂qi (11. pi ). În acest caz. etc. numită suprafaţă simplectică. recunoscute după orice altă mărime care se păstrează constantă în timpul mişcării. pornind de la o stare iniţială oarecare. pi (t)) determinate la orice moment de timp din ecuaţiile Hamilton. pi0 ) înseamnă că orice traiectorie posibilă este strict determinată de valoarea lui H. sistemul nu aşa cum am discutat în capitolul dedicat mecanicii analitice ′ Dacă se iau 3 traiectorii apropiate în spaţiul fazelor (qi .98) (11.286 Capitolul 11. Analogia merge şi la nivelul variabilelor x1 = q1 . Principala deosebire între sistemele dinamice disipative şi cele hamiltoniene constă în faptul că. pi (t)) = H(qi0 . unde k este numărul constantelor de mişcare. 11. (qi0 . Cu alte cuvinte. deşi în mod practic sunt destul de rare.

pi ) ca funcţii liniare de qi .unghi: (q. Uneori (în special pentru mişcările periodice) este mai avantajos să se lucreze cu variabile care se conservă.unghi.105) În concluzie. printre sistemele hamiltoniene se recunosc ca integrabile următoarele: • sisteme cu un singur grad de libertate cu H(q1 . În general vorbind. i = 1. p1 ). (11. şi anume variabilele acţiune şi perechea canonic conjugată . pi . ele depind doar de Ji . Haos în sisteme hamiltoniene 287 este integrabil (spunem că e nonintegrabil). pi ) funcţii neliniare de qi . pi dar care pot fi decuplate în sisteme unidimensionale. cazul în care H nu depinde de variabila unghi θi adică H = H(Ji ) conduce la consecinţa că Ji este o integrală a mişcării. Prin integrarea ecuaţiei (11. θ. (11.103).103) (11. după cum am discutat anterior.104) atunci sistemul este în mod sigur integrabil. Variabila acţiune este definită ca: Á 1 pdq. este echivalentă cu o restricţionare a traiectoriilor din spaţiul fazelor pe o suprafaţă n . • sisteme cu H(qi .104) rezultă: θi = ωi t + θi (0).100) J= 2π Dacă considerăm transformările canonice de la variabilele coordonate generalizate . p) → (J. Condiţia de integrabilitate. ecuaţiile Hamilton conduc la relaţiile: ˙ θi = ˙ Ji ∂H . deci sunt constante în timp. dacă găsim transformări canonice de tipul (qi . . sistemul este integrabil: ∂H ˙ Ji = − = 0 ⇒ Ji = const. Analiza matematică a sistemelor integrabile conduce la concluzia că. ∂θi (11. Se înţelege acum de ce această variabilă se conservă în mişcarea periodică. θ).104) Mărimile ωi se numesc frecvenţe unghiulare ale mişcării. atunci. ∂Ji (11.dimensională (n = 2 va corespunde suprafeţei unui tor).101) (11. (11. n. • sisteme cu H(qi . θ) care să conducă la relaţiile (11. ∂θi ∂H ˙ θi = = ωi (J). rezultă că variabila acţiune trebuie să aibă dimensiunea energie×timp sau după cum a fost definită anterior.10. impuls×distanţă24 .impulsuri generalizate la variabile acţiune . În acest caz. pi ) → (J.102) Deoarece variabila unghi nu are dimensiune. p1 ) infinit diferenţiabilă în variabilele (q1 .11. ∂Ji ∂H = − . dacă acest număr este mai mic. 24 Orice mărime fizică care are această dimensiune poate fi considerată variabilă acţiune.

iar suprafaţa închisă de ele creşte odată cu creşterea energiei (E1 > E2 > E3 ). Curbele sunt închise deoarece mişcarea este periodică. 25 p2 mω 2 q 2 + . Acest lucru este verificat şi prin faptul că. Se pot întâlni următoarele situaţii: 1. regiunea în care se situează traiectoriile trebuie să aibă dimensiunea 2∗1−1 = 1. ∂q q = ˙ În reprezentarea din spaţiul fazelor. orbite închise.288 Capitolul 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 4 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 −4 −3 −2 −1 0 1 2 3 4 E1 E2 E3 q p Figura 11. În general.28. q) = E = iar ecuaţiile de mişcare sunt: p ∂H = . periodicitatea mişcării este caracterizată de configurarea traiectoriilor din spaţiul fazelor. din Fig.106) astronomii o numesc mişcare de libraţie .28: Să considerăm spre exemplu cazul unui sistem conservativ cu un singur grad de libertate şi anume un oscilator liniar armonic. mişcarea este numită de revoluţie. Atunci: H(p. Atunci. Fiecare elipsă este determinată de o valoare constantă a energiei. mişcarea este numită de vibraţie sau rotaţie25 . ∂p m ∂H p = − ˙ = −mω 2 q. se observă traiectorii sub forma unor curbe închise. definite de variaţii periodice cu aceeaşi frecvenţă unghiulară ale lui p şi q. ceea ce corespunde unei curbe. 2. 2m 2 (11. orbite definite de relaţii de periodicitate între p şi q. 11. oscilatorul liniar armonic este un sistem conservativ cu un singur grad de libertate: n = 1.

sub punctul de suspensie. 2ml2 De aici rezultă valoarea lui Jθ ca funcţie de valoarea energiei totale E: Jθ = ± 2ml2 [E − mgl(1 − cos θ)] = Jθ (E. adică Jθ = ± 2ml2 (E − 2mgl).111) pentru diferite valori ale condiţiilor iniţiale (energiei totale). E = 0. În variabile. Orice mică deviere faţă de această poziţie conduce la revenirea spre poziţia de echilibru prin mici oscilaţii. caz în care pendulul se află în punctul vertical cel mai de jos.10. θ). θ) traiectoria este determinată de ecuaţiile Hamilton: ˙ Jθ = −mgl sin θ 1 ˙ θ = Jθ .108) Se observă că Jθ = 0 ⇔ E = mgl(1 − cos θ). unde este într-o stare de echilibru stabil. Avem următoarele situaţii: • Pentru Jθ = 0 şi θ = 0. energia totală se scrie ca: H = E = Ec.11.107) (11. iar valoarea maximă a momentului unghiular se obţine pentru θ = π. Traiectoriile în vecinătatea acestor puncte sunt curbe închise de formă eliptică care descriu mişcarea periodică a sistemului.110) (11. În reprezentarea (Jθ . θ−unghi. ml2 (11. . Haos în sisteme hamiltoniene 289 4 3 separatoare 2 1 Jθ 0 −1 −2 −3 −4 −10 −8 −6 −4 −2 θ 0 2 4 6 8 10 Figura 11.109) (11. (11. de lungime l. spre exemplu. Jθ −moment unghiular. un pendul matematic de masă m suspendat de un punct fix prin intermediul unei bare rigide subţiri şi foarte uşoare. Să considerăm.rot + Ep 2 Jθ = + mgl(1 − cos θ) = const.29 Unele sisteme prezintă ambele tipuri de mişcări.

dar niciodată haotice. definite pentru valorile energiei E = 2mgl. traiectoriile vor ajunge în acelaşi punct de unde au plecat (n2 ω1 = n1 ω2 ).2 Sisteme nonintegrabile Pentru sistemele nonintegrabile nu există constrângeri (adică constante de mişcare). Aceste puncte sunt instabile deoarece orice mică deviere a traiectoriei conduce la o îndepărtare rapidă de acestea. ajungînd aici după o rotaţie în sens trigonometric sau anti-trigonometric. 11. (11. astfel că traiectoriile se împrăştie în spaţiul fazelor. Comportarea poate fi extinsă şi pentru punctele θ = ±nπ. numit tor invariant. mişcarea este caracterizată de o dublă periodicitate (ex.10. Putem extinde analiza pentru sisteme integrabile cu n . Dacă n = 2. E = 2mgl. n − impar. Deoarece traiectoriile din vecinătate sunt hiperbolice. la orice moment de timp.112) (11. pe care le putem echivala cu un număr de n oscilatori armonici de tipul prezentat. Abaterea de la integrabilitate se exprimă ca o perturbare (ǫH1 ) a hamiltonianului sistemului (H) faţă de valoarea sa integrabilă. H0 : H = H0 + ǫH1 . rotaţie şi revoluţie). În concluzie. şi în cazul sistemelor nonintegrabile atunci când abaterea de la integrabilitate nu este prea mare. care sunt portretele în spaţiul fazelor corespunzător unor astfel de sisteme? Teorema Kolmogorov-Arnold-Moser (cunoscută ca teorema KAM) afirmă că unii tori invarianţi ai sistemelor integrabile se păstrează. • Dacă frecvenţele sunt în raport incomensurabil. deoarece se poate calcula media în timp a oricărei mărimi ca medie asupra ansamblului de traiectorii.114) . limitată de valorile lui ±θ (unde cos θ = E 1 − mgl ) la cea pentru care nu mai există nici o restricţie a valorilor lui θ. ∂J1 ∂H = ω2 . sistemul este caracterizat de două frecvenţe: ˙ θ1 = ˙ θ2 = ∂H = ω1 . Traiectoria în spaţiul fazelor se va aşeza. pe suprafaţa n dimensională a unui tor. deşi deformaţi.grade de libertate. ∂J1 (11. • Trecerea de la un tip de mişcare periodică. traiectoriile vor umple toată suprafaţa din spaţiul fazelor deoarece pot ajunge în mod arbitrar în vecinătatea oricărui punct de pe tor. Sistemele hamiltoniene integrabile sunt caracterizate de traiectorii în spaţiul fazelor cu formă similară celei discutate. Astfel de sisteme se numesc ergodice. Se pune întrebarea. după n2 rotaţii cu ω1 pe un cerc şi după alte n1 rotaţii cu ω2 pe alt cerc (evident de de rază diferită). deasupra punctului de suspensie.113) iar traiectoriile sunt confinate pe suprafaţa unui tor. Conceptul este uşor de înţeles dacă ne gândim că. pendulul se află în punctul vertical cel mai de sus. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic • Pentru Jθ = 0 şi θ = ±π. • Dacă frecvenţele sunt în raport raţional ω1 /ω2 = n1 /n2 . aceste puncte se numesc se mai numesc de tip şa. se face de curbele separatoare. sistemele hamiltoniene integrabile pot avea comportări periodice sau cvasiperiodice.290 Capitolul 11.

y) = x2 + y 2 + x2 y − y 3 .5 -5 5 y Figura 11.116) Această funcţie este reprezentată în Fig.5 2. y) Astfel. atunci funcţia Hamilton poate fi găsită cu ajutorul energiei potenţiale corespunzătoare mişcării bi-dimensionale a unei singure particule: 1 1 1 Ep (x.31 se observă cum. În reprezentarea preyentată în Fig.30: Reprezentarea suprafeţei energiei potenţiale Ep (x.5 2. pot apărea o serie de rezonanţe ce produc creşteri rapide ale amplitudinilor de oscilaţie şi o îndepărtare a traiectoriilor de pe suprafaţa torilor caracteristici.115) ce corespunde unui cuplaj de doi oscilatori armonici cuplaţi prin intermediul unui termen cubic. p2 = py . 11.11. Spre deosebire de sistemele disipative. În viziunea echivalenţei unui sistem integrabil cu un lanţ de oscilatori armonici. Haos în sisteme hamiltoniene 291 100 75 50 25 -5 5 x -2. torii se distrug. Atunci când raportul acestor frecvenţe este iraţional. 2 2 3 (11. el are forma: H= 1 2 1 2 1 2 1 2 1 3 2 p1 + q 1 + p2 + q 2 + q 1 q 2 − q 2 .5 00 -25 -50 z -2.3 Exemplu: Hamiltonianul Henon-Heiles Acest tip de hamiltonian a fost introdus pentru prima dată de Henon şi Heiles [ ] în analiza mişcării unei stele în galaxie. pentru care comportarea pe termen lung face ca sistemul să "uite" condiţiile iniţiale şi să conveargă spre un atractor (sau grupuri de atractori). pentru o valoare critică a . dacă: • ǫ < 1 sistemul aproape integrabil păstrează torul mişcării cvasiperiodice (numit tor KAM). q2 = y. care constituie de fapt partea nonintegrabilă a hamiltonianului. 2 2 2 2 3 (11.30. prezenţa unei părţi nonintegrabile a hamiltonianului determină un cuplaj al oscilaţiilor independente.11. sistemele hamiltoniene depind în mod esenţial de condiţiile iniţiale. • ǫ > 1. odată cu creşterea valorii energiei totale.11. Dacă notăm q1 = x. În coordonate generalizate. p1 = px .10.10. se produce o deformare a conturului energiei potenţiale şi.

292

Capitolul 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic

0.8

415 0.37 9 117 0.3 44 49 0.2

0.6
8 0.1

0.4

8 70

0.1 72 24 9 35 62 0.0

0.2

0

−0.2

−0.4

−0.6

−0.8 −0.8

−0.6

−0.4

−0.2

0

0.2

0.4

0.6

0.8

Figura 11.31: Reprezentarea conturului suprafeţei energiei potenţiale Ep (x, y) pentru diferite valori ale energiei.

energiei, traiectoria închisă (corespunzătoare gropii din vecinătatea originii) se deschide. În această situaţie, caracterul mărginit (periodic) al mişcării, determinate de captarea particulei în această groapă, devine nemărginit, particula cu energie mare reuşind să scape din această "capcană". Ecuaţiile Hamilton asociate sunt:

q 1 = p1 ˙ q 2 = p2 ˙ p1 = −q1 − 2q1 q2 ˙ p2 = −q2 − ˙
2 q1 2 + q2 .

(11.117) (11.118) (11.119) (11.120)

Dacă sistemul este conservativ, traiectoriile sunt reduse pe suprafaţa de dimensiune 2×2 − 1 = 3. Vom folosi metoda secţiunilor Poincare şi vom mai reduce o dimensiune astfel că, prin această secţionare se ilustrează împrăştierea punctelor pe suprafaţa unui plan (n=2). În Figurile 11.32, 11.33, 11.34, 11.35 este ilustrat modul în care torul invariant se dezintegrează, în funcţie de valoarea energiei totale, în formaţiuni de tip insule şi arhipelaguri. Distrugerea torilor invarianţi urmează reguli matematice stricte; ele nu fac însă obiectul acestui manual. Ceea ce este important de reţinut este că sistemul prezintă în mod simultan caracteristici de comportare integrabilă şi de haos.

11.10. Haos în sisteme hamiltoniene

293

0.15 E=0.013

0.1

0.05

P2

0

−0.05

−0.1

−0.15 −0.15 −0.1 −0.05 0 Q
2

0.05

0.1

0.15

0.2

Figura 11.32:

0.4

E=1/10

0.3

0.2

0.1

2

0

P

−0.1

−0.2

−0.3

−0.4 −0.4 −0.3 −0.2 −0.1 0 0.1 Q
2

0.2

0.3

0.4

0.5

0.6

Figura 11.33:

294

Capitolul 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic

0.25 0.2 0.15 0.1 0.05 P2 0 E=0.0333

−0.05 −0.1 −0.15 −0.2 −0.25 −0.3

−0.2

−0.1

0 Q
2

0.1

0.2

0.3

Figura 11.34:

0.5 0.4 0.3 0.2 0.1
2

E=0.16668

0

P

−0.1 −0.2 −0.3 −0.4 −0.5

−0.4

−0.2

0

0.2 Q
2

0.4

0.6

0.8

Figura 11.35:

11.11. Probleme

295

11.11

Probleme
x2 y ′′ + xy ′ + (x2 − n2 )y dy dx dx dt dy dt

1. Care dintre următoarele ecuaţii sunt liniare şi care sunt neliniare? = 0 = y2 + x = a(x − xy) = −c(y − x)

2. Transformaţi următoarele ecuaţii în forma standard a unui sistem de ecuaţii ordinare cuplate: x′′ + ax′ + bsinx = ccosωt x′′′ = +bx2 , b = const.

3. Reprezentaţi grafic funcţia x′ = x − x3 şi identificaţi punctele de echilibru. 4. Folosind analiza liniară de stabilitate, studiaţi sistemul dinamic descris de ecuaţia x′ = ax − bx3 (a, b - constante) pentru ambele semne ale parametrului a. 5. Găsiţi punctele de echilibru, tipul acestuia şi ilustraţi spaţiul fazelor pentru următorul sistem de ecuaţii neliniare cuplate: dx dt dy dt = xy − yωt = xy − x, b = const.

Anexa

A

Vectori
Descrierea cantitativă a unor fenomene din natură presupune exprimarea legăturilor dintre diverse mărimi prin relaţii matematice adecvate. Fizica, prima dintre ştiinţele naturii, operează cu o serie de noţiuni, exprimate cantitativ prin mărimi fizice scalare, vectoriale sau tensoriale. Mărimile fizice scalare sunt complet determinate doar prin valoarea lor numerică. În această categorie intră timpul, temperatura, energia, lucrul mecanic, potenţialul electric sau gravitational, etc. Operaţiile matematice cu scalari sunt operaţii aritmetice obişnuite. Există mărimi fizice a căror descriere completă necesită specificarea suplimentară a direcţiei şi a sensului acestora. În acest caz, avem de a face cu aşa-numitele mărimi vectoriale, sau, pe scurt, vectori . Într-un spaţiu tridimensional, un vector este determinat în mod univoc prin proiecţiile sale pe cele trei axe ale sistemului de coordonate. Aşa cum vom vedea mai târziu, într-un spaţiu N - dimensional, un vector se poate reprezenta sub forma unei matrice linie, sau a unei matrice coloană cu N elemente. În fizică, un număr considerabil de mărimi sunt vectoriale. În mecanică, dintre exemplele cel mai frecvent întâlnite de mărimi vectoriale, putem aminti viteza, acceleraţia, forţa, impulsul, viteza unghiulară, momentul cinetic, momentul forţei etc1 . Pe lângă scalari şi vectori, există şi o a treia categorie - mai puţin numeroasă - de mărimi fizice, care constituie o generalizare a vectorilor. Acestea se numesc mărimi tensoriale, sau tensori . Ele se reprezintă prin matrici cu mai multe linii şi coloane2 . Amintim aici, ca exemple de mărimi tensoriale întâlnite în mecanică, viteza unghiulară şi momentul de inerţie.

A.1

Reprezentarea unui vector

Există trei modalităţi de reprezentare a unui vector: 1. printr-un segment orientat (aşa-numita reprezentare geometrică), 2. prin proiecţiile sale pe axele unui sistem de coordonate (aşa-numita reprezentare analitică), sau
Aşa cum vom vedea în continuare, viteza, acceleraţia, forţa şi impulsul sunt vectori polari; viteza unghiulară, momentul cinetic şi momentul forţei sunt vectori axiali, sau pseudovectori. 2 Cu unele dintre ele am făcut cunoştinţă în cuprinsul acestei cărţi.
1

297

298

Capitolul A. Vectori

Figura A.1: Elementele specifice ale unui vector: O - originea; AA’ - dreapta suport orientată; ea determină direcţia şi sensul vectorului.

3. printr-o matrice. Fiecare din acestea prezintă avantaje şi dezavantaje, de aceea modul de reprezentare a unui vector se alege în funcţie de contextul problemei de rezolvat.

A.1.1

Reprezentarea geometrică

În acest caz, un vector este reprezentat ca un segment orientat, care porneşte dintr-un punct numit origine sau punct de aplicaţie sau pol (notat cu O în Fig.A.1). Segmentul este aşezat pe dreapta suport AA’ şi are sensul indicat de vârful săgeţii. Un vector definit în acest mod se numeşte vector polar. El este precizat prin: 1. modul (mărime); 2. origine (punct de aplicaţie); 3. orientare (direcţie şi sens). Lungimea segmentului orientat este proporţională cu mărimea vectorului. Modulul unui vec¬ ¬ ¬ ¬ tor, A, se notează ¬A¬ sau A. Să considerăm un vector de mărime egală cu unitatea, notat eA , orientat pe direcţia şi în ˆ sensul vectorului A. Acesta se numeşte versor 3 . Putem, prin urmare, scrie că: A = AˆA . e (A.1)

A.1.2

Reprezentarea analitică

Într-o reprezentare analitică, un versor este determinat prin proiecţiile sale pe axele unui sistem de referinţă. Un exemplu în acest sens este prezentat în Fig.A.2, în care s-au folosit coordonatele carteziene. Să notăm cu Ax , Ay şi Az - proiecţiile lui A de-a lungul axelor Ox, Oy şi Oz. Atunci: A = Ax x + Ay y + Az z , ˆ ˆ ˆ unde x, y , z sunt versorii direcţiilor x, y, z. ˆ ˆ ˆ
3

(A.2)

În literatura de specialitate se folosesc şi alte notaţii pentru versori.

un vector: A + B = C. În Fig.1. Prin regula . A. fiecare element al acesteia reprezentând componenta (proiecţia vectorului) pe o anumită direcţie. Operaţii algebrice cu vectori 299 Figura A. (A.1 Operaţii algebrice cu vectori Adunarea şi scăderea vectorilor Fie A şi B doi vectori oarecare.A. atunci vx = 5 m/s.6) Vectorul rezultant se poate reprezenta prin oricare din modalitaţile menţionate anterior.3 sunt prezentate două metode geometrice de aflare a vectorului rezultant. x √ √ y ˆ Mărimea vitezei va fi v = 25 + 9 + 1 m/s = 35 m/s = 5. Suma A + B este. x y z (A.4) sau: A= Ax Ay Az Ǒ . dacă: v = 5ˆ − 3ˆ + z (m/s).2. De exemplu.5) A.2 A.2: Proiecţiile unui vector. A.3) De exemplu.3 Reprezentarea matriceală Orice vector poate fi exprimat ca o matrice cu o singură linie sau cu o singură coloană. fie sub forma: A = (Ax Ay Az ) . pe axele unui reper cartezian Mărimea vectorului se află folosind teorema lui Pitagora: A= A2 + A2 + A2 .2) se va reprezenta matriceal. de asemenea. vy = −3 m/s.2.92 m/s. (A. (A. vectorul reprezentat analitic prin relaţia (A.A. şi vz = 1 m/s.

(b) unind vârfurile vectorilor descăzut şi scăzător. vectorul rezultant este diagonala mare a paralelogramului construit de cei doi vectori concurenţi A şi B.în vârful ultimului vector al sumei. Conform regulei paralelogramului . −B: A − B = A + (−B). unde α este unghiul dintre vectorii A şi B. Vectori Figura A. Vectorul diferenţă are vârful în vectoruldescăzut şi originea în vectorul-scăzător. A + B = 0 ⇒ B = −A. D = A − B: (a) folosind adunarea lui A cu vectorul opus.A.3 (b) este ilustrată adunarea a doi vectori prin regula paralelogramului.7) C = A2 + B 2 + 2AB cos α. −B. cu vectorul opus. În Fig. Originea vectorului rezultant se află în originea primului vector. (A. atunci vectorii sunt egali ca mărime şi au sensuri opuse.4: Determinarea vectorului diferenţă. iar vârful . Din figură se observă că adunarea este comutativă.A. . (A. Această construcţie geometrică permite calculul mărimii vectorului sumă cu ajutorul teoremei lui Pitagora generalizate: (A. Dacă suma a doi vectori este egală cu zero. (b) prin metoda paralelogramului poligonului (Fig.9) Figura A.300 Capitolul A.3: Determinarea pe cale geometrică a rezultantei a doi vectori: (a) prin metoda poligonului. A.3 (a)) vectorul rezultant a doi (sau mai mulţi) vectori se află construind vectorul care închide conturul poligonal format din vectorii aşezaţi în succesiunea vârf-origine.8) Această relaţie defineşte vectorul opus şi ea permite definirea operaţiei de scădere a doi vectori ca fiind adunarea unui vector.

Aiz .10) (A.2 Înmulţirea vectorilor Se pot defini mai multe moduri de înmulţire a vectorilor.2. Ay = i=1 Aiy . Aiy .. Oy şi Oz.. (A. x y z n n (A.15) Aix .13) Evident.. ˆ ˆ ˆ (A. B = Bx x + By y + Bz z . • dacă µ < 0 sensul lui A′ este contrar sensului lui A.14) de modul: R= unde: Ax = i=1 n A2 + A2 + A2 . iar mărimea şi sensul său depind de valoarea scalarului µ: • dacă µ > 0 sensul lui A′ este sensul lui A. µ. de mărime µA. 2. plecând de la reprezentarea lor analitică. ˆ ˆ ˆ D = (Ax − Bx ) x + (Ay − By ) y + (Az − Bz ) z .12) (A. Aix . Rezultatul înmulţirii poate fi o mărime vectorială sau una scalară. A′ . (A.17) Direcţia vectorului A′ este aceeaşi cu a vectorului A. 3.A. atunci. vectorul sumă este: n R= i=1 Ai . adunarea vectorilor. procedura analitică poate fi utilizată pentru adunarea a n vectori Ai . Dacă se cunosc proiecţiile acestor vectori pe axele sistemului de coordonate carteziene. n. Az = i=1 Aiz .A. Un exemplu de înmulţire a unui vector cu un scalar a fost deja prezentat în relaţia (A. cu un scalar.2.1) şi ilustrat în Fig. (A. i = 1. pe direcţiile Ox. în continuare. Înmulţirea unui vector cu un scalar Din înmulţirea unui vector. În coordonate carteziene: ˆ ˆ ˆ A = Ax x + Ay y + Az z . ˆ ˆ ˆ (A.11) Componentele vectorului sumă se află prin adunarea algebrică a componentelor (proiecţiilor) corespunzătoare. rezultă un alt vector.1. . Operaţii algebrice cu vectori 301 Să exemplificăm. A. − → A′ = µA = µA.16) A. C = (Ax + Bx ) x + (Ay + By ) y + (Az + Bz ) z . în funcţie de contextul problemei.

Produsul scalar Produsul scalar a doi vectori se notează cu ” · ”. Vectori a Figura A. ˆ ˆ Az = A cos(A.24) (A. z ) = A · z . astfel încât: A · B = B · P rB A. ˆ ˆ Ay = A cos(A. proiecţia vectorului A pe dreapta suport a lui B este: P rB A = A cos α. (A.18) unde α reprezintă unghiul dintre vectorii A şi B (Fig. La fel: P rA B = B cos α. (A.5 se poate da o interpretare geometrică a produsului scalar a doi vectori.23) (A. x) = A · x.20) Componenta unui vector pe o axă este proiecţia acestuia pe direcţia acelei axe. (A. deoarece cos 900 = 1. y ) = A · y .26) .25) (A.A.302 Capitolul A. În funcţie de versorii fiecărei axe. astfel încât: A · B = A · P rA B. Rezultatul operaţiei de înmulţire scalară a doi vectori este un scalar: A · B = AB cos α.18) se observă că produsului scalar este comutativ : A · B = B · A. produsul lor scalar este nul. se poate scrie: Ax = A cos(A.5). Din definiţia dată de relaţia (A.19) Cu ajutorul Fig.22) (A.5: Interpretarea geometrică a produsului scalar cu ajutorul proiecţiei unui vector pe dreapta suport a celuilalt. Dacă vectorii A şi B sunt perpendiculari.21) (A.A. Aşa cum rezultă din figură. ˆ ˆ (A.

(A. produsul vectorial este un vector perpendicular pe planul format de A şi B (Fig. Az ) şi B(Bx .38) . Sensul de înaintare al burghiului este sensul vectorului rezultant. (A. 0. Într-adevăr: eA · eA = 1.produs şi se roteşte în sensul suprapunerii primului vector peste cel de-al doilea.37) Prin convenţie. y ) = ˆ cos(A.6). adică: ˆ ˆ x · y = y · z = z · x = 0. ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ (A.A. Deoarece versorii x(1. Operaţii algebrice cu vectori 303 Cosinusurile unghiurilor dintre vectorul A şi axele Ox. 1. ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ produsul scalar al vectorilor A(Ax . Bz ) se exprimă ca: A · B = Ax Bx + Ay By + Az Bz . z ) = ˆ Ca urmare: unde: A = A · (α1 x + β1 y + γ1 z ) = AˆA . pe drumul cel mai scurt.29) (A.28) (A. Această regulă de înmulţire ne "atenţionează" că produsul vectorial este anticomutativ: A × B = −B × A.35) x · x = y · y = z · z = 1. A (A. 1) sunt reciproc perpendiculari.27) (A. (A.36) Exemple de mărimi definite printr-un produs scalar sunt: lucrul mecanic. x) = ˆ cos(A. cos(A. 0). A Az = γ1 . A Ay = β1 .31) (A. Sensul lui C este stabilit de regula burghiului drept : Se aşează burghiul perpendicular pe planul format de vectorii . ˆ ˆ ˆ e eA = α1 x + β1 y + γ1 z ˆ ˆ ˆ ˆ este versorul direcţiei lui A. fluxul câmpului (gravitaţional. Oz se numesc cosinusurile directoare ale vectorului A. magnetic) printr-o suprafaţă etc. Produsul vectorial Produsul vectorial a doi vectori A şi B. By .32) (A.A. 0) şi z (0. 0. Ay . Oy. ˆ ˆ deoarece: 2 2 α2 + β1 + γ1 = 1.30) (A. notat cu ” × ” are ca rezultat un vector axial.34) (A. ˆ y (0. C: A × B = C. 1 Ax = α1 . electric.33) La un rezultat identic se ajunge folosind reprezentarea analitică.2.

304 Capitolul A.45) . z ˆ z ˆ z ˆ Deoarece produsul vectorial a doi vectori coliniari este zero.39) Cu ajutorul Fig. Mărimea vectorului rezultant este dată de relaţia: C = AB sin α. ˆ ˆ ˆ A × B = x(Ay Bz − Az By ) + y(Az Bx − Ax Bz ) + z (Ax By − Ay Bx ) ˆ ˆ ˆ Ay Az = x ˆ By Bz = ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ Ax Az +y ˆ Bx Bz ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ Ax Ay +z ˆ Bx By ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ x ˆ y ˆ z ˆ Ax Ay Az Bx By Bz (A.40) (A.44) +Ay Bx (ˆ × x) + Ay By (ˆ × y ) + Ay Bz (ˆ × z ) y ˆ y ˆ y ˆ (A.A. Să calculăm produsul vectorial.6 se poate da o interpretare geometrică produsului vectorial. folosind de data aceasta reprezentarea analitică: A × B = (Ax x + Ay y + Az z ) × (Bx x + By y + Bz z ) ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ = Ax Bx (ˆ × x) + Ax By (ˆ × y ) + Ax Bz (ˆ × z ) x ˆ x ˆ x ˆ +Az Bx (ˆ × x) + Az By (ˆ × y ) + Az Bz (ˆ × z ).41) z × x = y.6: Ilustrarea modului de determinare a direcţiei şi sensul produsului vectorial. ˆ ˆ ˆ (A. ˆ ˆ ˆ se obţine: y × z = x.42) (A. (A.43) (A. iar: x × y = z. Vectori Figura A. Se constată că modulul lui C reprezintă aria paralelogramului construit de cei doi vectori.

A. A şi B.46) este un pseudoscalar. mărimea D îşi va schimba.A. C) A × B · C. A × B) este un pseudo-vector.2.7: Interpretarea geometrică a produsului mixt ca volumul paralelipipedului construit cu cei trei vectori.48) (A. Operaţii algebrice cu vectori 305 Figura A.47) ¬ ¬ ¬ Cx ¬ Cy Cz Ţinând cont de semnificaţia geometrică a produsului vectorial A×B. la rândul ei. atunci produsul mixt se poate calcula sub forma unui determinant: ¬ ¬ ¬ Ay Az ¬ ¬ Ax ¬ ¬ ¬ D = ¬ Bx By Bz ¬ . D4 : A×B ·C = D (A. exprimat printr-un produs de tipul celui din relaţia (A. Produsul mixt Produsul mixt include ambele tipuri de înmulţiri dintre vectori. precum şi a produsului scalar A · B. Deoarece un pseudovector îşi schimbă sensul la inversarea sensului uneia din axele sistemului de coordonate.51) 4 Produsul vectorial dintre doi vectori (în cazul nostru. este un pseudoscalar.47) se observă că produsul mixt nu-şi schimbă valoarea dacă cei trei vectori sunt comutaţi ciclic: A×B ·C = B×C ·A = C ×A ·B (A. .7 rezultă că mărimea lui D este egală cu volumul paralelipipedului construit cu cei trei vectori (necoplanari): V = aria bazei × înălţimea ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ (A. De aceea. semnul după o astfel de inversare. se spune că D.49) (A. (A.46) Dacă vectorii sunt cunoscuţi pe componente. Rezultatul produsului scalar dintre vectorul C şi produsul vectorial al altor doi vectori.50) = = A × B C cos(A × B. din Fig. Din relaţia (A.

derivata vectorului A va fi: dA dAx dAy dAz = x+ ˆ y+ ˆ z. Regulile de calcul a derivatei unei mărimi vectoriale.54) ∆s→0 ds ∆s În cazul în care funcţia scalară s este timpul. exprimat ca o funcţie de o mărime scalară. Deoarece efectuarea repetată a produsului vectorial între vectori este un lucru mai dificil. A(s). s.56) (A. Vectori Rezultatul înmulţirii vectoriale a trei vectori este.55) Dacă mărimea A reprezintă vectorul de poziţie a unui mobil. s. A(s) se va scrie sub forma: x y z A = Ax (s)ˆ + Ay (s)ˆ + Az (s)ˆ.52) A. (A.3 A. ds ds df dA A+f . un vector. (A. viteza instantanee a mobilului.57) (A. ds ds dA dB ×B+A× . În coordonate carteziene.1 Elemente de analiză vectorială Derivarea vectorilor Să considerăm un vector. ds ds (A. aşa cum s-a discutat în Capitolul întâi. ˆ dt dt dt dt (A. vor fi: d (A ± B) = ds d [f (s)A(s)] = ds d (A · B) = ds d (A × B) = ds dA dB ± .3.53) Derivata vectorului A în raport cu scalarul s poate fi scrisă în acelaşi mod ca şi derivata unei funcţii scalare. A. (A.59) Toate aceste reguli vor fi folosite în cadrul cinematicii şi dinamicii punctului material şi ale sistemelor de puncte materiale. se preferă exprimarea rezultatului cu ajutorul unor produse scalare şi anume5 : A×B×C =B· A×C −C · A×B . de asemenea. adică: dA A(s + ∆s) − A(s) = lim . derivata lui A în raport cu timpul reprezintă. . ds ds dA dB ·B+A· .306 Triplul produs vectorial Capitolul A. în raport cu o mărime scalară generică. 5 Această regulă este uşor de reţinut sub numele ”bac minus cab”.58) (A.

60) şi o funcţie vectorială 7 de variabilă vectorială.3. . Elemente de analiză vectorială 307 Figura A.63) Putem exprima. de forma: a(r) = a(x.62) în funcţie de distanţa curbilinie ds. atunci: a · dr = a cos θds.A. electric. Integrala funcţiei vectoriale a de-a lungul curbei Γ se numeşte circulaţia vectorului a de-a lungul curbei Γ şi se defineşte ca: a · dr = (ax dx + ay dy + az dz).61) Ambele funcţii sunt definite în orice punct descris de vectorul de poziţie r şi.2 Integrarea vectorilor Să menţionăm. intensitatea câmpului gravitaţional.64) Γ A. z)ˆ + ay (x. Ei pot fi exprimaţi cu ajutorul operatorului diferenţial notat ” ∇” şi numit nabla 8 . z)ˆ. y. Dacă notăm cu θ unghiul dintre direcţia lui a şi tangenta la curba Γ în orice punct. de forma: u(r) = u(x. Γ (A. z). energia potenţială. y. în spaţiul în care este definită în orice punct funcţia vectorială a. x ˆ z (A.62) Γ unde dr reprezintă o variaţie infinitezimală a vectorului de poziţie. etc. În coordonate carteziene: dr = dxˆ + dy y + dzˆ. de asemenea. y. sunt exprimate în sistemul de referinţă cartezian (x. Să considerăm o curbă. temperatura. y.3. z)ˆ + az (x. y. Expresia 6 7 Exemple de funcţii scalare: densitatea. y. etc. 8 De cele mai multe ori se omite scrierea lui ∇ cu vector deasupra. că în matematică se defineşte o funcţie scalară 6 de variabilă vectorială. z) = ax (x.3 Operatori vectoriali diferenţiali Operatorii vectoriali diferenţiali permit exprimarea locală (punctuală) a legilor fizicii. pentru început. în cele două relaţii scrise anterior.8). Exemple de funcţii vectoriale: viteza. Γ. Γ (A. x y z (A.A. z) (A. măsurată de-a lungul curbei Γ (Fig.8: Calculul integralei vectorului a de-a lungul conturului Γ A. relaţia (A.3.

3. În funcţie de modul în care ∇ se aplică unei mărimi fizice. În mod curent. ϕ = ϕ(x. Operatorul gradient Operatorul gradient se obţine prin aplicarea lui ∇ unei funcţii scalare.dacă ∇ se înmulţeşte vectorial cu o funcţie vectorială. urmând ca expresiile operatorilor diferenţiali în alte sisteme de coordonate sa fie deduse şi utilizate mai târziu. Vectori concretă a lui ∇ este funcţie de sistemul de coordonate utilizat. Se defineşte noţiunea de suprafaţă de nivel constant (sau suprafaţă echi-potenţială (dacă funcţia ϕ reprezintă un potenţial). (A. Pentru simplitate. operatorul ∇ are expresia9 : ∂ ∂ ∂ ∇=x ˆ +y ˆ +z . expresia gradientului 10 mărimii scalare ϕ este: ∇ϕ = gradϕ = ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ x+ ˆ y+ ˆ z. 2. y.dacă ∇ se aplică unei funcţii scalare. Să considerăm o funcţie scalară generică. fără a uita însă că mărimea fizică exprimată în funcţie de un gradient este o mărime vectorială. de aceea. 9 10 . locul geometric al punctelor pentru care funcţia ϕ are aceeaşi valoare (Fig. am reprezentat săgeata de vector deasupra sa.308 Capitolul A. se obţine o mărime vectorială.69) Expresia operatorului ∇ depinde de sistemul de coordonate ales.dacă ∇ se înmulţeşte scalar cu o funcţie vectorială. În coordonate carteziene.68) Interpretarea fizică Să considerăm că valorile funcţiei scalare ϕ nu depind decât de coordonatele punctului în care aceasta se evaluează. ˆ ∂x ∂y ∂z (A. y.A. Expresiile operatorilor vectoriali depind de sistemul de coordonate în care se definesc. z) = const. operatorul rotor . se definesc trei operatori vectoriali distincţi: 1.9): ϕ = ϕ(x. pentru sublinierea acestui lucru. pentru simplificarea scrierii se omite acest semn. z). Operatorul gradient este un vector. operatorul divergenţă .67) se numeşte operatorul Laplace sau laplaceian. scalare sau vectoriale. operatorul gradient . ˆ (A.66) (A. Ca rezultat. În coordonate carteziene. vom considera în cele ce urmează doar sistemul cartezian.65) ∂x ∂y ∂z Operatorul ∇ · ∇ = ∇2 = = x ˆ ∂ ∂ ∂ +y ˆ +z ˆ ∂x ∂y ∂z 2 2 ∂ ∂ ∂2 + 2+ 2 ∂x2 ∂y ∂z · x ˆ ∂ ∂ ∂ +y ˆ +z ˆ ∂x ∂y ∂z (A.

Variaţia funcţiei ϕ între două suprafeţe de nivel constant este: ∆ϕ = ϕ2 (x.3.9 se constată că raportul depinde doar de orientarea segmentului ∆s. y.10: Orientarea segmentului ∆s în raport cu un sistem de coordonate carteziene. z).A. Se defineşte derivata după o direcţie a funcţiei scalare ϕ conform relaţiei: dϕ ∆ϕ = lim .9: Suprafeţe echipotenţiale Figura A. Elemente de analiză vectorială 309 Figura A. putem scrie: dϕ = ds lim ∆ϕ ∆x ∆ϕ ∆y ∆ϕ ∆z · + · + · ∆x ∆s ∆y ∆s ∆z ∆s (A. Având în vedere că ∆ϕ este o mărime dată. y. din Fig.70) ∆ϕ ∆s (A.A. z.71) Dacă raportăm segmentul ∆s la un sistem de axe carteziene şi ţinem cont de faptul că funcţia ϕ depinde de variabila s prin intermediul coordonatelor x. y.∆y.72) ∆s→0 ∆x. z) − ϕ1 (x. ∆s→0 ∆s ds (A.∆z→0 .

77) (A. ∆s→0 ∆s ∆z cos γ = lim . ∆s→0 ∆s lim (A. Toate punctele din planul (π). ˆ dx ∂y ∂z (A.75) (A. se vor caracteriza prin aproximativ aceeaşi valoare a lui ϕ şi.310 Capitolul A.76) Expresia (A. ds (A. ˆ ˆ ˆ (A. (A. tangent în punctul P la suprafaţa de nivel constant ϕ = ϕ(x.73) ds ∂x ∂y ∂z unde: cos α = ∆x . (A.80) Să considerăm.11). ˆ ds unde: grad ϕ = sau: iar es este versorul direcţiei ∆s. relaţia anterioară se poate scrie sub forma: dϕ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ = cos α + cos β + cos γ. ca urmare: ∆ϕ ≈ 0 ⇒ dϕ = 0.A. din imediata vecinătate a lui P. y. Vectori Figura A.11: Orientarea vectorului gradient Ţinând seama de relaţiile cosinusurilor directoare.73) reprezintă rezultatul unui produs scalar: dϕ = grad ϕ · es .81) .79) ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ x+ ˆ y+ ˆ z. z) = const (Fig.74) (A. în continuare. o porţiune de dimensiuni infinitezimale a unui plan (π). ˆ Mărimea vectorului gradient este: |grad ϕ| = grad ϕ = cos α · x + cos β · y + cos γ · z . ∆s→0 ∆s ∆y cos β = lim .78) × ∂ϕ ∂x 2 + ∂ϕ ∂y 2 + ∂ϕ ∂z 2 .

I. Principalele proprietăţile ale gradientului sunt: 1. z). drept cantitatea de fluid care trece printr-o suprafaţă dS în unitatea de timp dt: I= dm . vectorul gradient este îndreptat în direcţia celei mai rapide creşteri în spaţiu a lui ϕ. Prin convenţie. dt (A. 4.82) (A. aşadar. es2 .. caracterizată de versorii: es1 . oricare ar fi mărimea fizică ϕ.87) . căreia i se aplică. y. Se defineşte intensitatea curentului masic. 2.86) Interpretarea fizică Pentru a ilustra semnificaţia fizică a operatorului divergenţă ne vom folosi de un exemplu din mecanica fluidelor. care în coordonate carteziene are expresia: a = a(x.84) Expresia divergenţei este: div a = ∇ · a = (ˆ x = ∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂ +y ˆ + z ) · (ˆ ˆ x +y ˆ +z ) ˆ ∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z ∂ax ∂ay ∂az + + ∂x ∂y ∂z (A. este orientat perpendicular pe suprafeţele echipotenţiale ϕ = const. 3. a. ˆ 311 (A.83) Relaţiile anterioare sunt satisfăcute în condiţiile în care grad ϕ este orientat perpendicular pe oricare două direcţii din planul (π). ˆ = grad ϕ · es2 = 0. având orientarea normalei în punctul respectiv. În concluzie. Să considerăm o funcţie vectorială de punct.85) (A.A. (A. etc. vom avea: ˆ ˆ dϕ ds1 dϕ ds2 = grad ϕ · es1 = 0. este o funcţie vectorială definită într-un punct (funcţie de punct ).3. Elemente de analiză vectorială Pentru orice direcţie din acest plan. s-a ales sensul vectorului ∇ϕ ca fiind acela în care ϕ creşte. Semnificaţia fizică a acestui operator a fost discutată amănunţit în legătură cu noţiunea de potenţial scalar – gravitaţional. Operatorul divergenţă Definiţie Operatorul divergenţă se obţine prin înmulţirea scalară a operatorului ∇ cu o funcţie vectorială. Direcţia gradientului este. perpendiculară în orice punct pe suprafaţa ϕ = const. indică direcţia şi sensul celei mai rapide creşteri în spaţiu a funcţiei scalare. are semnificaţia derivatei după acea direcţie pentru care funcţia scalară creşte cel mai rapid.

312 Capitolul A. Vectori dS a vdt dSn (a) (b) Figura A.12: Ilustrarea interpretării fizice a divergenţei. .

În caz contrar.89) (A. curgerea unui fluid în raport cu un referenţial cartezian Oxyz. dt dm = ρv.88) Se defineşte. exprimată ca: dmy = dm(y + dy) − dm(y) = ρdxdz dt[vy (y + dy) − vy (y)]. (A. j.91) Având în vedere că v se poate scrie. de asemenea. Suprafaţa "văzută" efectiv de fluidul în curgere este dSn = dScosα. Densitatea de curent pe faţa de intrare în paralelipipedul de volum dV este jy (y). densitatea curentului masic. iar pe cea de ieşire jy (y + dy). în care s-a notat cu α unghiul dintre v şi normala la suprafaţă. unde: jx = ρvx .93) (A.85) va fi acum j.un scalar.96) Dacă dm(y) este diferit de dm(y + dy).94) Să analizăm în continuare. atunci putem vorbi de o masă netă de fluid care "izvorăşte" sau "dispare" din volumul elementar dV . jz = ρvz . Cantitatea de fluid ce intră. Elemente de analiză vectorială 313 Masa dm poate fi scrisă în funcţie de valoarea vitezei unei "particule" de fluid în regiunea suprafeţei infinitezimale dS.92) Observaţii: Am considerat mai sus că fluidul este incompresibil. deci ρ(y) = ρ(y+dy) = ρ.90) Constatăm că. Rezultă că: I= dm = ρdSvcosα. (A. Dacă dm(y + dy) > dm(y) se spune că dV se comportă (după direcţia y) ca un izvor. iar ρ . Ne vom folosi de Fig.A. dSn dt (A. Ca urmare: dm = ρ dSn vdt = ρ dS vdt cosα unde ρ este densitatea volumică a fluidului.95) iar cea care iese: dm(y + dy) = ρ dxdz vy (y + dy)dt.A. prin relaţia: j= (A.3. j este o mărime vectorială: j = ρv.12(a). (A. ˆ ˆ ˆ rezultă că: ˆ ˆ ˆ j = jx x + jy y + jz z . dV se comportă ca un puţ sau dren.12(b) şi vom începe discuţia noastră cu direcţia Oy din motive de vizibilitate mai bună. Cantitatea de fluid ce trece într-un timp dt prin suprafaţa dS (sau dSn ) este cuprinsă într-un cilindru de arie a bazei dSn şi de înălţime v · dt.A. Să ne folosim de Fig. Mărimea vectorială generică a din relaţia (A. (A. într-un timp dt în volumul elementar dV este: dm(y) = ρ dxdz vy (y)dt. jy = ρvy . întrucât viteza este o mărime vectorială. în coordonate carteziene. sub forma: v = vx x + vy y + vz z . (A.97) (A. .

∂y (A. în care dS este suprafaţa care înconjoară volumul elementar dV .105) Întrucât termenul I din relaţia (A.101) (A. Această ultimă relaţie stabileşte o legătură între o integrală de suprafaţă a lui j şi una de volum a unei funcţii de j..104) (A.103) (A.. (A. termenul de divergenţă provine de la cuvântul latin divergere. atunci. dV . astfel încât: dm = dmx + dmy + dmz ∂vx ∂vy ∂vz + + = ρ dxdydz dt ∂x ∂y ∂z ∂(ρvx ) ∂(ρvy ) ∂(ρvz ) = + + dV dt ∂x ∂y ∂z ∂jx ∂jy ∂jz = + + dV dt ∂x ∂y ∂z Aşadar: ∂jz dm ∂jx ∂jy + + = . putem considera că: ∂vy vy (y + dy) = vy (y) + dy. Având în vedere că − → dm = j · dS. (A. ∂z z ) ˆ ∂ ˆ ∂ ˆ (A. Se spune că div j reprezintă productivitatea volumică specifică de fluid a unităţii de volum elementar. a unui izvor de fluid.106) Cu alte cuvinte. div j reprezintă masa de fluid izvorâtă. Vectori Putem exprima pe vy (y + dy) sub forma unei dezvoltări în serie Taylor: vy (y + dy) = vy (y) + 1 1! ∂vy ∂y dy + 1 2! ∂ 2 vy ∂y 2 (dy)2 + . în unitatea de timp.105) se poate scrie ca un produs scalar între operatorul şi vectorul j(jx . . jz ). dV dt (A. care înseamnă a izvorî. dV . rezultă că: div j = dm .314 Capitolul A.98) Dacă viteza de variaţie a lui vy cu y nu este foarte mare. jy . într-o primă aproximaţie. cu atât divj care îl caracterizează va fi mai mare. Evident. ∂x ∂y ∂z dV dt ∂ ∇( ∂x x.107) care reprezintă teorema lui Green-Gauss-Ostrogradski . prin integrare pe întreg volumul unei surse macroscopice de fluid vom putea scrie: Á S − → j · dS = V div j · dV (A. dintr-un volum elementar unitate. ∂y y.100) Relaţii similare vor putea fi scrise cu uşurinţă şi pentru direcţiile Ox şi Oz. cu cât izvorul va fi mai puternic.99) ∂y astfel încât: dmy = ρ dxdz dt ∂vy dy. De altfel.102) (A.

y. ˆ − ∂x ∂y Interpretarea fizică Fie un vector a. v = ωr este orientată tangent la traiectorie. Traiectoria punctului considerat este un cerc de rază r. z)dx + (x.109) se obţine: v dl ω 2πr rotn v = lim = lim = 2ω. De obicei. y.111) . y.A. în coordonate carteziene este dat de expresia: ∇ × a = rot a = = ¬ ¬ ¬ ¬ ∂ ¬ ∂x ¬ ¬ x ˆ y ˆ ∂ ∂y z ˆ ax ay az ∂az ∂ay ∂az ∂az x+ ˆ − − ∂y ∂z ∂z ∂x ¬ ¬ ¬ ∂ ¬ ∂z ¬ ¬ ¬ (A.y+∆y. Rezultatul este o mărime vectorială. Conform definiţiei (A. a. Se obţine: Á − → a · dl = (x+∆x. Elemente de analiză vectorială Operatorul rotor 315 Definiţie Operatorul rotor rezultă din înmulţirea vectorială a lui ∇ cu o mărime vectorială. (A. sensul de parcurgere al conturului se stabileşte astfel încât sensul pozitiv al versorului n să coincidă cu cel determinat prin regula burghiului drept.y+∆y. descrisă de versorul n. Să considerăm o direcţie oarecare.z) (x+∆x. z)dy.z) ax (x. cu centrul pe ˆ axa de rotaţie. ˆ ˆ alegem un contur infinitezimal închis de lungime ∆l. z)dx + (x. y + ∆y.y.110) Astfel. Lungimea conturului À ce închide elementul de suprafaţă ∆S = πr 2 este dl = 2πr. în cele ce urmează. ˆ Operatorul diferenţial rot este un vector a cărui proiecţie pe direcţia lui n este definită prin ˆ relaţia: À − → a · dl .z) (x.y+∆y. caracterizat prin componentele ax . ∆y indicat în Fig.A.z) ay (x + ∆x.y.z) + (x+∆x.13.y+∆y. iar viteza sa.108) y+ ˆ ∂ay ∂ax z. z)dy (x.z) (x+∆x. care mărgineşte o suprafaţă mică ∆S. Conturul pe care se integrează este un dreptunghi cu laturile ∆x. r→0 πr 2 r→0 πr 2 À (A.109) rotn a = lim ∆S→0 ∆S Să considerăm.y. rotorul vitezei liniare a punctelor unui solid rigid aflat în mişcare de rotaţie are semnificaţia dublului vitezei unghiulare. Din punct de vedere al calculului matematic este mult mai convenabilă definirea operatorului rotor în termeni de coordonate.y. că vectorul generic a este viteza v a unui punct (element de masă) dintr-un corp rigid care se roteşte cu viteza unghiulară ω în jurul unei axe de rotaţie coliniară cu versorul n. de exemplu de-a lungul axei Oz. ay şi az în coordonate carteziene.3. (A. care. Să găsim proiecţiile vectorului rot a într-un sistem de coordonate cartezian. În planul perpendicular pe versorul n.z) ay (x.z) ax (x.

conform definiţiei (A. ∂y În mod similar se găseşte: I2 = − ∂Ay (x. Vectori Figura A. z) = Ax (x. y.z) ∂Ax (x. y..117) (A. z)dx − Ax (x. z) ∆x + . z) ∆x∆y. ∂y ∂Ay (x.z) (x+∆x. se obţine: (x+∆x. y. ∆z şi. z) = Ay (x. y.y. Ay (x + ∆x.111) în care.13: Definirea operatorului rotor în termeni de coordonate. z) + ∂x Ax (x. y.316 Capitolul A. y. y.112) (A. să calculăm suma dintre prima şi a treia. z) + (x. ∆x): rotA rotA x = = y ∂Az ∂Ay − .109).. După inversarea limitelor unei integrale şi apariţia semnului minus. ∂x (A. z) ∆y dx ∂y (A. Considerând că ∆x şi ∆y sunt mici.y. y + ∆y. respectiv ∆z. Ay în serie Taylor şi reţine doar termenii semnificativi: ∂Ax (x.y.118) .113) Să revenim în relaţia (A. z) ∆y∆x.. proiecţia vectorului rot A pe axa Oz este: rotA z = ∂Ay ∂Ax − . y.. ∂y ∂z ∂Ax ∂Az − .114) = − ∂Ax (x.z) Ax (x. ∂z ∂x (A.115) Ca urmare. y. respectiv dintre a doua şi a patra integrală.y. z) ∆y + . z) + (A. y. putem dezvolta termenii Ax .z) I1 = (x. pentru claritate. ∂x ∂y (A.116) În mod similar se obţin şi celelalte proiecţii (considerând dreptunghiuri cu laturile ∆y.

Probleme 317 Figura A. (A. Poate fi rezultanta a doi vectori de mărimi diferite. Singurii termeni ce rămân necompensaţi sunt cei de pe conturul exterior ce mărgineşte suprafaţa considerată. egală cu zero? . rot a · dS = rot a · dS.14: Ilustrarea teoremei lui Stokes-Ampère Din aceste relaţii rezultă expresia vectorului rotor în coordonate carteziene: rotA = ∂Az ∂Ay − ∂y ∂z x+ ˆ ∂Ax ∂Az − ∂z ∂x y+ ˆ ∂Ay ∂Ax − z. (A.4 Probleme 1.14. folosind relaţia de definiţie (A.122) Conform Fig. ˆ ∂x ∂y (A.109). Considerând suprafeţele ∆Si din ce în ce mai mici.A.119) Teorema integrală Stokes-Ampère Să calculăm fluxul vectorului rot a printr-o suprafaţă oarecare mărginită de un contur închis. se obţin în primă aproximaţie.4. prin trecere la limită se obţine relaţia: Á S rotA · dS ≈ A · dl.121) Ca urmare: S rotA · dS ≈ (i) i A · dl. A. integralele de pe contururile ce mărginesc două suprafeţe vecine sunt opuse ca semn (deoarece sunt parcurse în ambele sensuri) şi ca urmare se anulează reciproc.A.120) S (i) ∆Si Cum ∆Si este foarte mic. (A. următoarele expresii ce corespund fiecărui element de suprafaţă: Á ∆Si rotA · dS = rotA ∆Si dS ≈ rotA n Á ∆Si ≈ n i A · dl (A.123) Această relaţie este cunoscută ca teorema Stokes-Ampère. divizând suprafaţa considerată în mici elemente de suprafaţă ∆Si .

b × a × 2c. 4. x y ˆ a = c(ˆ + y − z ). Calculaţi lucrul mecanic L = F dr efectuat de forţa care rezultă din compunerea lui F1 cu F2 . C (C = A + B) deduceţi teorema sinusului: sin(B. Folosind definiţia produsului vectorial într-un triunghi construit cu vectorii. B) = = . – unghiul dintre a + 2b − c şi c − 2a. 2. x y z (a) reprezentaţi grafic vectorii a. −1). (F1 + F2 ). C) sin(A. C) sin(A. x y ˆ acţionează asupra unui punct material care se deplasează în linie dreaptă din punctul Ê A(2. x y z Care este valoarea lui c pentru ca ei să formeze un triunghi? √ Răspuns: c = −7. – cosinusurile directoare dintre 3b şi c. 3. x ˆ z F2 = −4ˆ + 3ˆ + z . B. b şi c. Folosind definiţia produsului scalar a doi vectori să se demonstreze teorema cosinusului. A. C A B 4. Forţele: F1 = 2ˆ − y − 4ˆ. a · (b × c). 6. ˆ y z a = −2ˆ + 2ˆ − 2ˆ. 5. Fie vectorii: a = x − y + 4ˆ. Vectori 2. c = 4 2 . x ˆ ˆ b = 3ˆ + 4ˆ − 5ˆ. Care este valoarea distanţei dintre vârfurile vectorilor de poziţie r1 = x − 2ˆ + 3ˆ şi ˆ y z x y z r2 = 2ˆ − 4ˆ + 5ˆ? Răspuns: 5 7. (c) determinaţi: – proiecţia lui b pe c − 2a. 1) în punctul B (2. ˆ ˆ z b = x + 2ˆ + 2ˆ.318 Capitolul A. Pentru ce valoare a lui c următorii trei vectori sunt coplanari? a = 3ˆ + 2ˆ − z . (b) calculaţi a + 2b − c.

unde r = x2 + y 2 + z 2 . 9. iar k . ˆ ˆ z .o constantă. 12. Demonstraţi egalităţile: a × b · c × d + b × c · a × d + (c × a) · b × d = 0 a×b × c×d = a×b·d ·c− a×b·c ·d = = a × c · d · b − b × c · d · a. Demonstraţi egalitatea: rot(rot a) = grad(diva) − ∇2 a. Determinaţi divergenţa vectorului r = xy x − yz y − zxˆ. 319 11. 10. Probleme 8.4. Calculaţi rotorul funcţiei U = k/r şi componentele carteziene ale forţei definite prin relaţia F = −∇U. Calculaţi gradientul functiei 1/r 3 cunoscând că r = x2 + y 2 + z 2 .A.

.

y.1) se poate scrie sub forma echivalentă: y ( n) = ψ(x. y... ecuaţia diferenţială se numeşte cu derivate parţiale. y (n) ) = 0. Ordinul maxim al derivatei.1) O ecuaţie de forma: f (x. Am ales. Concretizând cele arătate anterior. Prin soluţie a ecuaţiei diferenţiale pe intervalul 1 Această mulţime se numeşte soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale.. x2 . În cele ce urmează. x1 . 321 . y n−1 ). în special tipurile de ecuaţii diferenţiale ordinare care apar în cartea de faţă.Anexa B Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare O ecuaţie diferenţială este acea ecuaţie în care necunoscuta y (o funcţie de una sau mai multe variabile. ecuaţia diferenţială se numeşte ordinară. Dacă funcţia y este de o singură variabilă (m = 1). y ′′ ) = 0 este de ordinul II. (B. (B. . Dacă m > 1. ecuaţia diferenţială (B. În anumite condiţii. reprezintă ordinul ecuaţiei diferenţiale...4) (B. o ecuaţie diferenţială ordinară se scrie sub forma generală: f (x. Rezolvarea (integrarea) unei ecuaţii diferenţiale urmăreşte găsirea mulţimii funcţiilor y(x) care verifică ecuaţia diferenţială respectivă1 . y ′ . xm ) apare împreună cu derivatele sale până la un ordin n.3) denumită formă normală. y ′ ... n. y ′ . y ′ ) = 0 (B. . y. . În acelaşi sens.. y.2) este de ordinul I. vom face o foarte scurtă trecere în revistă a principalelor tipuri de ecuaţii diferenţiale ordinare şi vom prezenta modalitatea de aflare a soluţiilor acestora. atunci când acest lucru este posibil. deoarece aici apare doar derivata de ordin I a lui y.. ecuaţia: f (x.

(B.. b) ⊂ R se înţelege o funcţie y(x). Din păcate. Ecuaţiile diferenţiale descriu evoluţia unui sistem în timp şi/sau spaţiu. (B. Exemple (1) Fie ecuaţia diferenţială: y ′ + y 2 cos x = 0.11) .4) pe (a. de exemplu. b) .8) cos x dx ⇔ 1 .322 Capitolul B. în studiul mişcării punctului material sub acţiunea unor forţe dependente de viteză sau de timp. B..9) (B. se găseşte o soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale. C∈R .7) (B. (B.. sin x + C (B. Relaţia (B. a1 .10) (B. .6) unde C este o constantă reală oarecare.. Aceasta se integrează imediat: g(y)dy = h(x)dx + C. Ea se poate scrie sub forma: − de unde: − sau: y= (2) Fie ecuaţia diferenţială: xy ′ = 1 − y2 . Ecuaţiile diferenţiale cu variabile separabile apar. . Integrarea lor conduce la găsirea unei familii de soluţii y(x)..5) unde ai sunt constante arbitrare. Numărul n al constantelor este egal cu ordinul ecuaţiei diferenţiale. a2 . Pentru o anumită valoare a constantelor ai (cu i = 1. y (n) şi verifică relaţia (B. ci metode valabile doar pentru anumite tipuri de ecuaţii diferenţiale. nu exista o metodă generală de integrare a ecuaţiilor diferenţiale. y2 1 = sin x + C y (B. pentru care există derivatele y ′ . pentru orice valoare a lui x. de forma: y = ϕ(x.1 Ecuaţii diferenţiale de ordinul I cu variabile separabile Forma generală a acestor ecuaţii este: y ′ · g(y) = h(x) ⇒ g(y)dy = h(x)dx. n).12) dy = y2 dy = cos xdx.an ).. y ′′ . Alegerea metodei se face în funcţie de forma ecuaţiei diferenţiale şi ea este aplicabilă într-un număr limitat de situaţii. Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare (a.5) precizează soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale. fiecare putând lua valori într-un interval finit sau infinit..

23) . dx (B. în particular nule sau constante.17) Soluţia ecuaţiei omogene este uşor de găsit.B.21) avem: dy dy0 − + f (x)(y − y0 ) = 0. ecuaţiile (B. Atunci: dy0 + f (x)y0 = g(x).2. (B. C>0 (B.13) După integrare vom găsi: arc sin y = ln |x| + lnC = ln C|x|. şi deci: Să presupunem cunoscută o soluţie particulară.14) (B. x (B. de unde: y = sin(ln C|x|). membru cu membru.16). y Dacă F (x) este o primitivă a lui −f (x) avem: ln |y| = F (x) + C ⇒ |y| = eC eF (x) . dx dx (B.18) ceea ce înseamnă că diferenţa (y − y0 ) este o soluţie a ecuaţiei diferenţiale (B.15) B. dx Ecuaţiile diferenţiale liniare de ordinul I au forma: (B.16) unde f (x) şi g(x) sunt funcţii oarecare de x.19) (B.21) y = ±eC eF (x) = aeF (x) cu a = ± eC (B. y0 (x) a ecuaţiei (B. Unei astfel de ecuaţii i se asociază ecuaţia omogenă: dy + f (x)y = 0.22) (B. dx Scăzând.16) si (B. ea se poate rescrie sub forma: dy = −f (x)dx.17) este cu variabile separabile.2 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I dy + f (x)y = g(x).22) şi deci: y − y0 = aeF (x) . deoarece ecuaţia (B. Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I Ea se poate scrie si sub forma: 323 dy 1 − y2 = dx .20) (B.

Căutăm în ce condiţii funcţia y(x) = a(x)eF (x) este soluţie a ecuaţiei (B.30) (B. care apare ca un coeficient al lui y în ecuaţia (B.29) unde F (x) este o primitivă a funcţiei f (x).16). Acest lucru poate fi realizat folosind aşa-numita metodă a variaţiei constantei şi anume: Să presupunem că constanta a. Prin urmare: y = [a + 2 2 (B. iar o primitivă a lui −f (x) este x2 .27) (B. dx În acest caz. (B. f (x) = −2x.24) Prin urmare. care apare în expresia soluţiei ecuaţiei omogene ar fi o funcţie de x. 2 2 2 2 (B. deci: a(x) = g(x)e−F (x) dx.16) obţinem: a′ (x)eF (x) − a(x)f (x)eF (x) + f (x)a(x)eF (x) = g(x). .25) Având în vedere că F ′ (x) = −f (x).16). Vom avea: dy = a′ (x)eF (x) + a(x)F ′ (x)eF (x) . dx Ea se poate scrie sub forma echivalentă: dy 2 − 2xy = 2xex .31) xex · e−x dx] ex = (a + x2 )ex .32) De aici denumirea de variaţia constantei. rămâne problema găsirii unei soluţii particulare a ecuaţiei neomogene. Ca urmare.26) Putem acum scrie soluţia generală a ecuaţiei neomogene sub forma: y = [a + g(x)e−F (x) dx] eF x . (B. a(x) este o primitivă a lui g(x)e−F (x) . de unde: a′ (x)eF (x) = g(x). În continuare. Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare y = y0 + aeF (x) .28) (B. (B. dx (B. putem afirma că: Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale liniare neomogene de ordinul I este sum dintre o soluţie particulară a acestei ecuaţii şi soluţia generală a ecuaţiei omogene corespunzătoare. Fie ecuaţia diferenţială: dy 2 = 2x(ex + y). după înlocuirea lui dy/dx în ecuaţia (B.324 adică: Capitolul B. adică a = a(x)2 . Exemple (1).

B. (B. 2 1+x 1 + x2 (B.34) (B. dx 1 + x2 1 + x2 În acest caz: −f (x) = − 2x . ecuaţia este liniară.36) B. vom obţine: dy −α y = f (x)y 1−α + g(x). După ce găsim soluţia z = z(x).42) . expresia lui y se poate obţine din relaţia: 1 y = z 1−α .40) (B. Dacă α = 0 sau α = 1. Fie ecuaţia diferenţială: dy (1 + x2 ) + 2xy = cos x. făcând schimbarea de variabilă z = y 1−α . dx Ea se mai poate scrie şi sub forma: dy cos x 2xy + = .39) (B.37) unde α este o constantă arbitrară. în final: y = [a + cos x ln(1+x2 ) 2 a + sin x e dx] eln(1+x ) = . dx O astfel de ecuaţie are forma: (B. dx (B. dx (B. iar y = 0. împărţind ecuaţia precedentă prin y α .38) găsim: dz = (1 − α)[f (x) · z + g(x)]. 1 + x2 325 (B. Dacă α este diferit de 0 sau 1. dx dx dx 1 − α dx Înlocuind acest rezultat în (B. dx Mai departe.33) (B.3.38) Am ajuns astfel la o ecuaţie diferenţială în z(x). Rezultă.3 Ecuaţia de tip Bernoulli dy = f (x) · y + g(y) · y α . Ecuaţia de tip Bernoulli (2). avem: dy dz dy y ′′ dz = (1 − α)y −α ⇒ = .41) Exemplu Fie ecuaţia diferenţială: dy = 2xy + x3 y 3 .35) care are o primitivă dată de − ln(1 + x2 ).

(B. (B. y0 (x). (B.48) vom avea: ′′ ′ ′ f2 (x)(y1 z + 2y1 z ′ + y1 z ′′ ) + f1 (x)(y1 z + y1 z ′ ) + f0 (x)y1 z = 0.50) unde z este o noua funcţie necunoscută.53) .51) mai rămâne: ′ f2 (x)(2y1 z ′ + y1 z ′′ ) + f1 (x)y1 z ′ = 0.44) x2 1 − 1 + ) 2.47) Să presupunem că se cunoaşte o soluţie particulară.46) Forma generală a ecuaţiilor diferenţiale liniare de ordinul II este: Ecuaţiei diferenţiale (B.48) Scăzând ecuaţiile (B.46). 2 4 2 2 (B.46) i se asociază ecuaţia omogenă: f2 (x)y ′′ + f1 (x)y ′ + f0 (x)y = 0. (B.49) Deci diferenţa ( y − y0 ) este soluţie a ecuaţiei omogene.326 Capitolul B. (B.45) B.4 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II f2 (x)y ′′ + f1 (x)y ′ + f0 (x)y = g(x). soluţia ecuaţiei omogene. (B.48) găsim: ′′ ′ f2 (x)(y ′′ − y0 ) + f1 (x)(y ′ − y0 ) + f0 (x)(y − y0 ) = g(x). Căutăm. Calculând y ′ şi y ′′ şi înlocuind în (B. (B. ţinând cont de (B.52) Din ecuaţia (B. În concluzie: Soluţia generală a unei ecuaţii liniare de ordinul II este suma unei soluţii particulare a acestei ecuaţii şi soluţia ecuaţiei omogene asociate. vom găsi: z = [a + După integrare: z = ae−2x − Aşadar. într-o prima etapă. x2 1 + . 2 4 (B. găsim: ′′ ′ z [f2 (x)y1 + f1 (x)y1 + f0 (x)y1 ] = 0. Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare Folosind procedeul analizat în cazul ecuaţiilor liniare. Presupunem că y1 (x) este o soluţie a ecuaţiei omogene şi să considerăm că y este legat de y1 printr-o relaţie de forma: y = zy1 .43) (B. (B.48).46) si (B.51) Deoarece y1 este o soluţie. expresia lui y este: y = (ae−2x − 2 2 −2x3 e2x ] e−2x . Atunci: ′′ ′ f2 (x)y0 + f1 (x)y0 + f0 (x)y0 = g(x). a ecuaţiei (B.

y1 (B. omogene.60) . c fiind constante reale arbitrare. 327 (B. sau: z = k2 y2 + k1 .B. se poate obţine prin metoda variaţiei constantei. b.56) (k1 şi k2 sunt două constante arbitrare). o soluţie particulară a aceleeaşi ecuaţii diferenţiale. (B. Ecuaţia omogenă asociată este: ay ′′ + by ′ + cy = 0.59) Cum acesta este un caz particular a situaţiei discutate anterior.55) (B. Prin urmare. Cu alte cuvinte: Soluţia ecuaţiei diferenţiale (B. metode generale de aflare a lui y1 şi y2 .57) y1 şi y2 fiind două soluţii particulare. de asemenea.46) se poate obţine dacă se cunoaşte o soluţie particulară a sa şi două soluţii ne-proporţionale ale ecuaţiei (B. este de forma: y = k1 y1 + k2 y2 . În concluzie: Soluţia unei ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II. y2 (x). aici se pot obţine două soluţii particulare ale ecuaţiei omogene (B.48).48). Prin integrare se găseşte z. Prima soluţie particulară. Acestei a 2-a soluţii trebuie să îi corespundă o soluţie z1 (x). ky1 (unde k este o constantă arbitrară) este. aşa încât y2 (x) = z1 (x)y1 (x). Nu exista. care nu este de forma ky1 . B.5. apoi soluţia ecuaţiei omogene. y0 . însă.58) a. al căror raport nu este o constantă. despre care am discutat mai înainte. De remarcat că dacă y1 (x) este o soluţie particulară a ecuaţiei omogene.59) căutând o soluţie de forma: y = erx .54) Făcând schimbarea de variabilă u = z ′ găsim o ecuaţie diferenţială liniară omogenă de ordinul I. (B. Să presupunem acum că se cunoaşte o a doua soluţie particulară a ecuaţiei (B. Astfel de ecuaţii sunt de forma: (B. Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II cu coeficienţi constanţi care este de forma: F2 (x)z ′′ + F1 (x)z ′ = 0. (B. de care ne-am ocupat în cazul ecuaţiilor liniare. soluţia generală a acestei ecuaţii trebuie să fie: z = k2 z2 + k1 .5 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II cu coeficienţi constanţi ay ′′ + by ′ + cy = f (x).

(B. la o soluţie particulară a acestei ecuaţii trebuie adunată soluţia generală a ecuaţiei omogene.68) Pentru a obţine soluţia generală a ecuaţiei neomogene. Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare unde r este o constantă ce trebuie determinată. r1 = α + iβ. Vom avea: ar 2 erx + brerx + cerx = 0 şi: ar 2 + br + c = 0.62) se numeşte ecuaţia caracteristică asociată ecuaţiei diferenţiale (B.constante arbitrare (c) r1 şi r2 sunt complex conjugate.66) (B. adică: Soluţia reală trebuie sa aibă coeficienţi reali. (b) r1 şi r2 sunt reale şi confundate. (B. Ea are rădăcini r1. sau: y = Ceαx cos(βx + ϕ). menţionată anterior.59).67) .2 reale sau complexe.63) (B. Există trei situaţii distincte: (a) r1 şi r2 sunt reale şi distincte. b .65) (B. Soluţia generală a ecuaţiei omogene este: y = k1 er1 x + k2 er2 x . y = eαx (a cos βx + b sin βx).62) Ecuaţia (B.328 Capitolul B.61) (B. distincte sau confundate. astfel încât: y = eαx [k1 (cos βx + i sin βx) + k2 (cos βx − i sin βx)]. iar r2 = α − iβ. Soluţia generală a ecuaţiei omogene este: y = (ax + b)er1 x . cu a. k 1 si k 2 fiind două constante arbitrare. Soluţia generală este: y = k1 er1 x + r2 er2 x = eαx (k1 eiβx + k2 e−iβx ).64) (B. (B.

1094 × 10−31 kg e = 1. 9860 × 10−14 m3 /s2 Rp = 6356. 9 km/s ω = 7. 1558 × 10−7 s vmax = 29. 1 km ap = 1.Anexa C c = 2. 8 km Re = 6378. 997 924 58 × 108 m/s γ = 6.806 65m/s2 p0 = 1. 974 × 10−24 kg γMp = 3. 495 98 × 108 km ε = 0. 673 × 10−11 N m2 /kg2 mH = 1. 785 km/s ve = 11. 016722 T = 3. 602 18 × 10−19 C Constante fizice şi unităţi de măsură Constante fizice Viteza luminii în vid Constanta atractiei universale Masa atomului de hidrogen Masa electronului Sarcina electronului Valori definite ca standard Acceleraţia gravitaţională standard Presiunea atmosferică normală g0 = 9. 673 52 × 10−27 kg me = 9. 013 25 × 105 P a Mărimi specifice Pământului Masa Raza la poli Raza la ecuator Semiaxa mare a orbitei Excentricitatea orbitei Perioada orbitală Viteza maximă pe orbită Viteza de evadare în spaţiu Viteza unghiulară medie orbitală MP = 5. 2921 × 10−5 s−1 329 .

348 × 1022 kg = 0. Secunda.330 Capitolul C. din Franţa. 8440 × 105 km TM = 2. mF = 0 şi F = 3. Amperul. K : intervalul de temperatură egal cu 1/273. plasate în vid la o distanţă de 1m. 32712 × 1020 m3 /s2 mL = 7. mF = 0 ale stării fundamentale a izotopului 133 Cs. Unităţi derivate Newton Joule Watt Pascal Hertz 1N = 1kg m/s2 1J = 1N m 1W = 1J/s 1P a = 1N/m2 1Hz = 1s−1 . Constante fizice şi unităţi de măsură Mărimi specifice Soarelui şi Lunii Masa Soarelui MS = 1. Metrul. 3295 × 105 MP γMS = 1. infinit lungi şi paralele între ele. 2. 3.16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei. Kelvinul. 6. m: distanţa parcursă în vid de lumină în 1/299 792 458 s. 5. determină o forţă de interacţiune între acestea de 2 × 10−7 N pentru fiecare metru de lungime a conductorului. într-o direcţie dată. trecând prin două conductoare de secţiunen neglijabilă.3606 × 106 s Masa Lunii Semiaxa mare a orbitei Lunii Perioada orbitală a Lunii Unităţile de măsură ale mărimilor fundamentale din SI 1. de o sursă monocromatică cu frecvenţa de 540 × 1012 Hz şi a cărei intensitate energetică în această direcţie este de 1/683 W/sr. 4. s: durata a 9 192 631 770 perioade de oscilaţie a tranziţiei hiperfine între nivelele F = 4. Kilogramul. 989 × 1030 kg = 3. 012300 MP aL = 3. cd: intensitatea luminoasă emisă. kg: masa etalonului internaţional păstrat la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de la Sèvres. A: intensitatea curentului care. Candela.

331 Prefixe pentru multiplii şi submultiplii mărimilor metrice 103 106 109 1012 10−3 10−6 10−9 10−12 kiloMegaGigaTerramilimicronanopico(k) (M ) (G) (T ) (m) (µ) (n) (p) .

.

H. P. C. vol 1: Mecanica. 7. UK. Ebison Introduction to Classical Mechanics. Kibble. French. Problemes de Physique Generale. Cursul de fizică Berkeley. McGraw-Hill. Hauser. Clasical Mechanics. Cursul de fizică Berkeley. Prentice Hall International Inc. 1983. Olson. 1981. Oxford University Press 1994. Iasi. R. 10. Bucureşti. Ed. Bucureşti.. Introduction to the Principles of Mechanics. 8. Ed. T.A Modern Perspective. 5. 1985. Ed. Didactică şi Pedagogică. W. 2. G. "The Voice of Bucovina Press". 1995. 1983. Bucureşti. New York. A. 333 . Irodov. D. Addison-Wesley Publishing Comp. V. Crawford. Ruderman. Ecuaţii diferenţiale şi ecuaţiile fizicii matematice. 1975. S. Bucureşti. 1986. Burlacu. I. C. 2-nd Edition. Arya. Moscov. 1981. and J. Aniculăesei. 2000. 11. Didactică şi Pedagogică. Safko. F. 14. Van Nostrand. R. 3-rd Edition.. Classical Mechanics. Halliday. Goldstein. 4. H. G. Resnick. 3. 13. M. Barger. 4-th Edition. M. Didactică şi Pedagogică.Bibliografie 1. Kittel. Hristev. Berkshire. 9. Ed. Addison Wesley. Mercheş. 1973. 1965. P. "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi. 2003. I. 1990. Inc. Classical Mecanics . W. Introduction to Classical Mechanics. Applied Analytical Mechanics. Ed. A. Knight. Univ. Mir. vol 3: Unde. M. 12. Poole. Longman. F. L. Didactică şi Pedagogică. Hilborn. Chaos and Nonlinear Dynamics. Mecanică şi acustică. Fizica vol 1. Ch. A. Ed.W. 6.

Ionescu. Springer-Verlag 1984. Georgescu. Hristev. G. Bucureşti. C. 1982. Ott. Cuza" Iaşi. Bren. 2004. 20. J. 18. Weber. Editura Didactică şi Pedagogică. Chaos in Dynamical Systems. Stan. M. I. A. Ed. Mecanica. Bucuresti. . Universităţii "Al. Fizica 1. 1983. Schuster Deterministic Chaos. M. L. H. Ed. 21. Essential Mathematical Methods for Physicist. Didactică şi Pedagogică. I. Borşan. C. Fizica vol 1. E. CUP 1993.334 Capitolul C. B. Ed. 2002. curs litografiat. 16. G. Sanduloviciu. Constante fizice şi unităţi de măsură 15. R. Stanescu. Probleme de mecanică fizică şi acustică. L. H. C. Popescu. 17. Elsevier Academic Press. D. Arfken. Moldovan. Bucureşti. 1981. 19. Plăviţu.

255 stranii. 9 ciclice. 128 superficială. 271 bifurcaţii[Hopf. 128 volumică. 61 bazin de atracţie. 12 reduse. 255 balanţa de torsiune. 206 acceleraţie. 247 interval. 7 medie. 32 contractia lungimilor. 17 generalizate. 246 curbura traiectoriei.Glosar şa instabilă. 233 coordonate. 244 forţă-putere. 325 bifurcaţii. 17 polare plane. 270 subcritice. 9. 73 ciclu limită. 269 şa-nod. 303 cuadrivector de pozitie. 128 de forţă exterioară. 270 furcă. 180 densitate liniară. 176 densitatea 335 . 263. 255 Bernoulli ecuaţia de tip. 248 impuls-energie. 3. 7. 43 de restituţie. 198 naturale. 265 circulaţia unui vector. 271 supercritice. 20 condiţii iniţiale. 259 acţiune. 14 Coriolis. 85 colatitudine. 14 instantanee. 17 amplitudine. 67 sferice. 7 normală. 261 atractori. 49 atractor. 11 centripetă. 17 tangenţială. 208 cilindrice. 271 transcritice. 272 centru de masă. 2 carteziene. 17 curgere laminară. 245 viteză. 19 cosinusuri directoare. 255 haotici. 307 coeficient de rezistenţă.

206 funcţie scalară. 185 focar instabil. 90 fractal. 130 durata proprie. 240 de reacţie. 195 Lagrange. 78 internă. 32 forţe externe. 189 elipsoidul de inerţie. 3 ecuaţii Lorenz. 48 stabil. 277 distribuţie liniară de masă.336 curentului masic. 180 lui Toricelli. 307 giroscop liber. 48 instabil. 165 portantă. 313 derivata substanţială. 38. 146 grade de libertate. 214 GLOSAR . 37. 72 impulsive. 123 impuls. 169 lui Bernoulli. 259 forţa de adeziune. 141 eveniment. 76 cinetica relativista. 259 stabil. 240 exponenţi Lyapunov. 39 medie. 275 frecvenţa unghiulară. 75 relativista. 239 energie cinetică de rotaţie. 29 integrală primă. 40. 28 inerţie. 210 fluid. 176 fundamentală a hidrostaticii. 182 ecuaţii canonice (Hamilton). 195 formula Q. 277 fractală. 76 cinetică orbitală. 56 parametrică. 203. 175 diagrama de stabilitate. 307 vectorială. 209 Lagrange. 232 echilibru. 49. 165 newtonian. 259 dilatarea duratelor. 48 ecuaţia de continuitate. 76 potenţială. 143 energie cinetică. 282 efectul Magnus. 80 interne. 48 indiferent. 204. 178 Euler. 231 dimensiune de capacitate. 205 ecuaţia Binet. 200 forţă conservativă. 76 cinetică internă. 130 superficială de masă. 184 forţe generalizate. 49 funcţia Hamilton. 274 faza. 72 formalism Hamilton. 208 Lagrange. 166 de coeziune.

reacţiune. 308 Laplace. 34 unghiular total. 243 temporal. 297 masa de mişcare. 83 redusă. 297 vectoriale. 94 pereche acţiune . 20 vestică. 16. 33 portretul fazic. 240 longitudine estică. 34 de inerţie. 141 principale de inerţie. 308 nabla. 308. 28 unghiular. 305 scalar. 77 momente centrifugale de inerţie. 254 presiune dinamică. 47 lui Arhimede. 297 mărimi tensoriale. 308. 126 nod instabil. 181 statică. 151 de precesie. 303 337 . 253 parametru de ciocnire. 126 liniar. 20 legãturi neolonome. 196 reonome. 196 scleronome. 259 stabil. 196 olonome. 311 gradient. 173 lui Bernoulli. 234 inertă. 196. 20 lucru mecanic. 167 convex. 237 redusă. 37 latitudine nordică. 86. 302 vectorial. 256 operator divergenţă. 311 interval spatial. 181 produs mixt. 170 linie de univers. 236 de repaus. 234. 75 conservării impulsului. 298 moment al forţei. 181 lui Stokes. 148 mobil. 187 conservării energiei mecanice. 63 menisc concav. 243 Joule. 308 rotor. 29 longitudinală. 36 mărimi tensoriale. 259 nulcline. 75 conservării energiei totale. 189 Pascal. 74 de conservare a energiei. 315 parametri de control. 141 momentul forţei. 2 modul.GLOSAR integrale prime. 198 legea lui Poiseuille. 41 intensitatea curentului masic. 20 sudică. 167 mişcare de nutaţie.

314 Stokes-Ampère. 196 neautonom. 303. 306 burghiului drept. 2 punct material.338 pulsaţia. 34 timp de relaxare. 72 liber. 66. 28 puncte critice. 78 legat. 32 variaţiei momentului unghiular. 256 singulare. 196 liber. 131 Green-Gauss-Ostrogradski. 128 axelor perpendiculare. 300 poligonului. 225 areolară. 139 in jurul axie fixe. 230 unghi azimutal. 5 medie. 226 Lorentz directe. 223 de referinţă inerţial. 198 instantanee. 254 stare liberă. 74 al laboratorului. 253 nonintegrabil. 308 GLOSAR teorema axelor paralele. 2. 18 reper inerţial. 267 separatoare. 298 viteza absoluta. 43 traiectoria. 125 rotaţie cu punct fix. 37 variaţiei impulsului. 254. 16 polar. 286. 254. 210. 36 regula paralelogramului. 227 dinamic. 317 variaţiei energiei cinetice. 253 conservativ. 230 Lorentz inverse. 20 variabile conjugate. 200 fazelor. 5 relativa. 256 fixe. 201 transformări Galilei. 121 spaţiul configuraţiilor. 9. 55 de transport. 15. 16 versori. 256 putere mecanică. 66. 253 disipativ. 76. 208 vector axial. 74. 15 . 225 unghiulară. 146 secţiunea Poincaré. 315 burghiului stâng. 3 traiectorie generalizată. 16 mâinii drepte. 75. 49 punct material. 10. 28 spaţial inerţial. 9. 300 bac minus cab. 28 temporal inerţial. 290 solid rigid. 258 integrabil. 255 sistem al centrului de masă. 28 rotaţia cu punct fix. 48 suprafaţă echipotenţială. 287. 287 izolat. 74 autonom. 225 generalizată. 288 de referinţă. 64.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful