P. 1
Psihologie Experimentala

Psihologie Experimentala

|Views: 67|Likes:
Published by Aquarius Lavinia

More info:

Published by: Aquarius Lavinia on Feb 14, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/27/2011

pdf

text

original

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE EXPERIMENTALA CAPITOLUL 1 TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN PSIHOLOGIE 19 1.1 Teoria ştiinţifică 19 1.2 Finalitatea demersului ştiinţific 20 1.3 Paradigmele ştiinţei 21 1.

4 Alte moduri de a face « psihologie » 22 1.5 Creativitate ştiinţifică şi hazard 25 1.6 Teorie şi experiment 25 1.7 Obiectivitatea demersului ştiinţific 27 1.8 Ştiinţă şi experiment. Specificul metodei experimentale 28 1.9 Stadialitatea cercetării ştiinţifice 30 1.9.1 Identificarea problemei de cercetat 31 1.9.2 Formularea ipotezelor 33 1.9.3 Testarea ipotezelor; derularea cercetării 34 1.9.3.1 Design-ul experimental 35 1.9.3.2 Aparatura şi măsurătorile 35 1.9.3.3 Operaţionalizarea conceptelor 36 1.9.4 Elaborarea şi redactarea concluziilor 37 1.10 Ştiinţa ca activitate de rezolvare de probleme 38 1.11 Clasificarea cercetărilor ştiinţifice 38 1.11.1 Gradul de control al condiţiilor experimentale 39 1.11.2 Controlul răspunsurilor la stimuli 40 1.12 Perpetua nevoie de ştiinţă 40 CAPITOLUL 2 VARIABILĂ ŞI MĂSURĂTOARE 43 2.1 Noţiunea de variabilă 43 2.2 Clasificarea variabilelor 44 2.3 Măsurarea în psihologia experimentală 46 2.4 Varietatea măsurătorilor psihologice 47 2.5 Conţinutul operaţiilor de măsurare 49 2.6 Proprietăţile scalelor de măsurare 49 2.6.1 Scala nominală 51 2.6.2 Scala ordinală 52 2.6.3 Scala interval 53 2.6.4 Scala raport (ratio scale) 54 CAPITOLUL 3

INTRODUCERE 17

PLANURI EXPERIMENTALE 57 3.1 Clasificarea planurilor experimentale 57 3.2 Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă 62 3.2.1 Planuri experimentale cu grupuri independente 62 3.2.2 Planuri experimentale cu măsurători repetate 63 3.2.2.1 Avantajele planului experimental cu măsurători repetate 65 3.2.2.2 Dezavantaje 66 3.3 Planuri experimentale complexe 66 3.4 Planul bifactorial 68 3.5 Variabila parametru 70 3.6 Efecte principale (main effects) 75 3.7 Interacţiuni între variabile 80 3.8 Tipuri de interacţiuni 80 3.9 Avantajele planului factorial 85 3.10 Modele factoriale mixte 86 3.11 Planul experimental optim 88 3.12 Modelul experimental cibernetic 89 CAPITOLUL 4 CONDIŢIILE UNUI MODEL EXPERIMENTAL EFICIENT 91 4.1 Validitatea experimentului 91 4.1.1 Validitatea internă 92 4.1.2 Validitatea de construct 94 4.1.3 Validitatea externă 95 4.1.4 Validitatea statistică 96 4.1.5 Interacţiunea tipurilor de validitate 97 4.2 Surse de variaţie perturbatoare 98 4.2.1 Ameninţările validităţii interne 99 4.2.1.1 Efectele de suprapunere 100 4.2.1.2 Efectele legii dezvoltării 100 4.2.1.3 Cunoaşterea experimentală a sarcinii 100 4.2.1.4 Efectul de regresie (regression effect) 100 4.2.1.5 Erori de eşantionare 101 4.2.1.6 Diminuarea eşantionului 101 4.2.1.7 Alocarea unor grupuri preformate la condiţiile experimentale 102 4.2.1.8 Experimentatori diferiţi 103 4.2.1.9 Variabile de tip subiect 103 4.2.1.10 Variabilele sociale ale situaţiei experimentale 104 4.2.1.11 Contaminarea grupului de control 104 4.2.1.12 Egalizarea sau rivalitatea compensatorie 104 4.2.2 Ameninţările validităţii de construct 105 4.2.3 Ameninţările validităţii externe 106

4.3 Fidelitatea datelor experimentale 107 4.4 Sensibilitatea experimentului 107 4.5 Interferenţa caracteristicilor experimentului 108 CAPITOLUL 5 CONTROLUL EXPERIMENTAL 111 5.1 Înţelesurile noţiunii de control experimental 111 5.2 Precursori ai controlului experimental 113 5.2.1 Analiza evenimentelor 114 5.2.2 Varierea circumstanţelor 114 5.2.2.1 Metoda diferenţelor 115 5.2.2.2 Metoda variaţiilor concomitente 116 5.2.2.3 Metoda acordului 116 5.3 Strategii de control experimental 117 5.3.1 Controlul în laborator 117 5.3.2 Proiectarea judicioasă a experimentului 118 5.3.3 Măsurarea adecvată a răspunsului 119 5.3.4 Replicarea experimentului 120 5.4 Controlul în planurile experimentale cu grupuri independente 121 5.4.1 Contribuţia lui Ronald Fisher 121 5.4.2 Randomizarea 124 5.4.2.1 Randomizarea completă 125 5.4.2.2 Randomizarea în blocuri 128 5.4.2.3 Randomizarea în pătrat latin 130 5.4.3 Tabelele de randomizare 132 5.4.4 Utilizarea variabilelor moderatoare 133 5.4.5 Controlul statistic 133 5.5 Controlul în design-urile cu măsurători repetate 135 5.5.1 Balansarea completă 135 5.5.1.1 Randomizarea în blocuri în planurile experimentale cu măsurători repetate 136 5.5.1.2 Contrabalansarea 138 5.5.2 Balansarea incompletă 139 5.5.3 Controlul prin rotirea ordinii de start 140 5.5.4 Controlul efectelor transferului 140 5.5.5 Controlul efectelor de ordine şi secvenţă 142 5.6 Controlul defectuos 144 5.6.1 Experiment cu un singur grup testat la final 144

2 Experiment cu grup de control neechivalent 145 5.9.7.3 Definirea condiţiilor experimentale 160 6.1.6.3 Mărimea eşantionului şi eroarea standard a mediei 166 6.7 Construirea propriului chestionar ca instrument de cercetare 167 6.2 Cerinţele de rol 150 CAPITOLUL 6 DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI 153 6.6 Dimensionarea optimă a eşantionului 162 6.1 Inferenţa statistică 170 6.1 Testul ipotezei de nul 171 6.1.1.3 Tipuri de cvasiexperiment 193 .4 Alegerea subiecţilor 161 6.1.1 Experimentul ca un context social 147 5.2 Metoda intervalelor de încredere 176 6.1 Activarea optimă 154 6.1.2 Mărimea eşantionului funcţie de mărimea efectelor 164 6.6.8 Pretestarea 169 6.3 Analiza de varianţă ANOVA 178 6.1.1.9.3 Experimentul expus efectelor de ordine şi de secvenţă 146 5.1.9.2 Alegerea metodei şi a procedurilor 159 6.6.1 ANOVA pentru grupuri independente 178 6.6.4 Determinarea mărimii efectelor 186 CAPITOLUL 7 CVASIEXPERIMENTUL 189 7.9.2 ANOVA pentru desig-nuri cu măsurători repetate 183 6.1 Consultarea surselor teoretice 158 6.3 Informare şi documentare 155 6.1.1 Mărimea eşantionului funcţie de puterea testului statistic 163 6.9.2 Specificul cvasiexperimentului 190 7.1 Experiment şi cvasiexperiment 189 7.9.5 Selecţia subiecţilor 161 6.7.1 Alegerea probei de cercetat 153 6.9 Valorificarea şi interpretarea datelor experimentale 169 6.3.9.3.6.1.7 Controlul caracteristicilor sociale ale experimentului 147 5.3.2 Sesizarea faptului ştiinţific 155 6.5.

3 Protejarea stării de bine a subiecţilor 211 9.3.6 Schimbarea succesivă a criteriului 208 CAPITOLUL 9 ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE 209 9.1.4 Design-uri experimentale fără grupuri de control 196 CAPITOLUL 8 EXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT 199 8.3.2 Etica experimentării pe animale 214 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 217 Introducere O abordare introductivă a psihologiei experimentale.3 Plan experimental cu linia de regresie discontinuă 195 7.1 Cvasiexperimentul cu grupuri neechivalente 193 7.5 Respectarea demnităţii 212 9.1 Decizia de a realiza un experiment ştiinţific 212 9.4 Confidenţialitatea 212 9.3.2 Întreruperea tratamentului 205 8. din mai multe motive.1.3. o ştiinţă ca .7.3.5 Determinarea mai multor tendinţe (multiple. trebuie efectuată în contextul problematicii ştiinţei în general. O primă raţiune este aceea că psihologia este.1.3.3.1 Tratarea subiecţilor umani 209 9.2 Consimţământul avizat 210 9.3.4 Modificarea unei variabile pentru a i se determina efectul 207 8.2 Cvasiexperimentul mixt 194 7.1 Utilitatea experimentului cu un singur subiect 199 8.3.1.6 Convorbirile finale 213 9.3 Controlul în experimentele cu un singur subiect 204 8.1.3.1.3 Modelul tratamentelor repetate 205 8.baseline design) 207 8.1 Obţinerea unei tendinţe stabile 204 8.2 Avantajele experimentelor cu un singur subiect 202 8. acum în prag de mileniu.

În sfârşit. psihologia este departe de a avea confirmate prin experiment toate construcţiile sale teoretice dar este un fapt de necontestat că elementele esenţiale ale edificiului său teoretic. În psihologie lucrurile stau altfel: există o serie de constrângeri în a exprima prin numere procesualitatea vieţii psihice. Toate acestea sunt suficiente motive pentru a trata psihologia experimentală. adică în mediul organizaţional. au în bună parte o astfel de susţinere experimentală. mai târziu. Lucrarea de faţă nu este o lucrare de metodologie a cercetării. Ideea de măsurătoare este. principii cu o largă recunoaştere şi adânc recunoscute în comunitatea ştiinţifică din ţările occidentale. Al doilea motiv este acela că metoda experimentală desparte istoria psihologiei în două mari etape: etapa copilăriei şi a romantismului care ţine până prin 1879. La fel ca celelalte ştiinţe. Este motivul pentru care semnificaţia şi utilitatea sistemului măsurătorilor psihologice. alături de aceea privind posibilitatea exprimării numerice a regularităţilor şi legilor. de fizica modernă. în mediu şcolar. dincolo de care. obiectivele şi modalitatea de testare empirică a acestor teorii. cifrele ne îndepărtează de fapte şi ne conduc la mistificări şi la extravaganţe. De aceea. acest „joc” a condus la crearea unor modele a căror utilitate a fost descoperită. împreună cu avantajele şi limitele diferitelor metode de măsurare sunt tratate pe larg. chiar şi numai în treacăt. etc.oricare alta. de teorie ştiinţifică şi de a trece în revistă funcţiile. urmând exemplul altor lucrări. schimburi care se produc în sferele aplicative. în . începând de la cele psihofiziologice până la cele care controlează procesele cognitive de înalt ordin. precum şi aceea a derulării experimentului psihologic. Ca atare. Metoda experimentală nu este în exclusivitate o metodă de laborator. din perspectiva noţiunilor de ştiinţă. Ea este utilizată oriunde exigenţele ei pot fi întrunite într-o măsură satisfăcătoare. am zăbovit în ultimul capitol asupra principiilor de etică privind experimentul psihologic. a controlului variabilelor şi condiţiilor. alături de problema variabilelor. În final. În matematică. când Wundt a înfiinţat la Leipzig primul laborator de psihologie. trebuie evaluate din perspectiva filosofiei ştiinţei. în primul capitol. în capitolul şapte. nu doar în virtutea tradiţiei lucrărilor de acest gen ci pornind de la lipsa unor reglementări autohtone. una dintre paradigmele cele mai rodnice care au apropiat psihologia de statutul râvnit al ştiinţelor pozitive. unele teme cum sunt acelea ale studiilor corelaţionale. începând cu sfârşitul secolului al XIX lea. legile sale. cvasiexperimentele. în primul capitol. al patrulea şi al cincilea care ocupă ponderea cea mai mare în economia lucrării. Toate acestea fac obiectul capitolelor al treilea. împreună cu avantajele şi mai ales cu dezavantajele privitoare la probabilitatea mai scăzută a rezultatelor la care conduc aceste tipuri de cercetări psihologice. Spre deosebire de aceste ştiinţe psihologia are o libertate limitată de a se juca cu numerele. o a treia raţiune a unor consideraţii epistemologice ţine pe de o parte de locul central al psihologiei experimentale în ansamblul disciplinelor psihologice. Lucrarea are însă ca nucleu central problematica modelelor experimentale. iar pe de altă parte de faptul că schimburile psihologiei cu alte ştiinţe. nu şi-ar fi găsit locul printre metode care ţintesc. şi etapa propriu-zis ştiinţifică în care se instituie tradiţia verificării experimentale a teoriilor psihologice. am luat în discuţie.

Dacă propoziţia se referă la o singură relaţie atunci este vorba de o lege. ca de exemplu teoria sistemului psihic uman.1 Teoria ştiinţifică Definită pe larg teoria înseamnă o propoziţie sau un set de propoziţii despre relaţiile existente între variabile. etc. de lungă durată. trecut o serie de teoreticieni au elaborat teorii foarte largi cum sunt cele ale lui Freud sau Lewin în ultima perioadă psihologii s-au dedicat elaborării unor teorii mai puţin ambiţioase. ca scop dar cu o mai mare putere de precizie (Teoria percepţiei vorbirii . Cu alte cuvinte faptele individuale sunt explicate drept cazuri particulare ale legilor iar legile sunt explicate în relaţie cu teoria. TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN PSIHOLOGIE Ştiinţa. arhetip. 1. Astfel. O teorie este deci un ansamblu de legi aflate într-un anumit sistem de relaţii. lucrarea nu conţine tradiţionalul capitol de statistică matematică.theory of speech perception. op. mai generale sau mai particulare. şi se limitează la tratarea principială a problemelor legate de inferenţa statistică şi analiza de varianţă. Conceptele de tipul memorie de scurtă durată. nu sunt prezente nici în propoziţiile care descriu fapte particulare nici în enunţurile legilor. O teorie este cu atât mai bună cu cât poate explica un număr cât mai mare de fapte particulare. metode esenţiale de interpretare a rezultatelor unui experiment psihologic.). teoria dinamică a personalităţii. Conceptele teoretice sunt invenţii ale oamenilor de ştiinţă pentru a explica legile comportamentului (exemplu: conceptele de filtru. Dacă în prima jumătate a sec. Definită mai restrâns. . Pe de altă parte cu cât o teorie este mai generală cu atât ea este mai puţin precisă. sau teoria constructelor personale). teoria reprezintă o propoziţie sau un set de propoziţii despre relaţiile dintre variabile care includ cel puţin un concept care nu este direct observat dar care este necesar explicării relaţiilor dintre variabile (McBurney. Din acelaşi motiv. psihologia în ansamblu ei reuneşte un sumum integrat de teorii. explicaţia cauzală.cele din urmă. poate fi definită ca un ansamblu de cunoştinţe. structurate într-un sistem coerent de teorii. Ele au caracter teoretic pentru că nu pot fi observate sau măsurate direct dar pot fi inferate indirect din alte date de observaţie şi sunt necesare explicării relaţiilor dintre variabile. cit. teoria BIG –FIVE sau teoria răspunsului la itemi în domeniul aplicativ al psihometriei. a cărui funcţie esenţială în cunoaştere este organizarea unui larg câmp de fapte într-un sistem explicativ unitar. etc). Raţiunea de a fi a teoriei ştiinţifice rezidă în funcţiile sale de bază care sunt: a) Organizarea cunoaşterii şi explicaţia legilor Explicaţia ştiinţifică înseamnă conectarea faptelor particulare la legi şi a acestora din urmă la teorie. superego.

cit. să explice. durabil şi repetabil. Orice relaţie care se manifestă cu regularitate între fenomene este o lege. c) Formularea de noi ipoteze Este un fapt recunoscut că o teorie ştiinţifică este bună nu numai dacă reuşeşte să dea răspunsuri la o serie de întrebări ci dacă suscită tot atâtea întrebări câte soluţionează. care reprezintă axiomele fundamentale ale cunoaşterii umane. Legea exprimă faptul că anumite evenimente sunt cu regularitate asociate unele cu altele în virtutea unei anumite ordini. de aceea descrierea şi descoperirea legilor constituie două laturi ale aceleiaşi activităţi ştiinţifice. Ea permite clasificarea fenomenelor proprii domeniului unei ştiinţe. această caracteristică fiind una dintre condiţiile de bază ale progresului ştiinţific. În psihologie descoperirea regularităţilor cuprinde descrierea comportamentului şi descoperirea relaţiilor legice dintre aspectele comportamentului (McBurney.3 Paradigmele ştiinţei Ştiinţa se întemeiază în jurul a câtorva adevăruri incontestabile. Să luăm. putem vorbi de existenţa unei legi ori de câte ori există o asociere regulată între două variabile. spre exemplu cercetările întreprinse de psihologul McClelland de la universitatea Harvard în domeniul trebuinţei de realizare. Descrierea legilor nu este un scop în sine ci vizează explicaţia fenomenelor în ceea ce au ele esenţial. şi să formuleze predicţii înalt probabile despre fenomenele lumii înconjurătoare iar acest fapt presupune descoperirea regularităţilor şi construirea teoriilor ştiinţifice. descoperă o serie de implicaţii cu valoare explicativă pentru succesul economic al comportamentului global al unor naţiuni occidentale. 1. Legea irosirii sociale sau efectul Ringelman afirmă că performanţa individuală în sarcini fizice tinde să diminueze odată cu creşterea numărului de persoane din care este format grupul. dar va indica noi domenii unde este posibil să fie descoperite noi legi. McClelland. Conturând o teorie coerentă. În concluzie. Astfel.b) Predicţia unor noi fapte ştiinţifice O bună teorie nu numai că va explica mai multe fapte care anterior erau interpretate izolat. de exemplu. op. este să înţeleagă. Mai trebuie menţionat că noţiunea de lege nu implică obligatoriu existenţa unei relaţii de tip cauză-efect. Frustrarea. dobândite de-a lungul unei întregi evoluţii ce se originează încă în gândirea anticilor.2 Finalitatea demersului ştiinţific Obiectivul fundamental al ştiinţei. Când descriem evenimentele încercăm să surprindem relaţiile legice dintre ele. Legile statistice nu presupun o regularitate perfectă. 1. Descrierea comportamentului este o fază incipientă dar fundamentală în demersul ştiinţific. în general.). la început despre rolul acestei trebuinţe în dezvoltarea individuală. . nu conduce întotdeauna la agresiune.

Orice s-ar întâmpla în viitor poate fi subsumat anumitor legi ale ştiinţei. Realismul omului de ştiinţă se deosebeşte totuşi de acela al omului de rând (realism naiv) care crede că lumea este exact aşa cum o vede deoarece lumea omului de ştiinţă este o lume recreată conceptual. b) Raţionalitatea lumii. Ordinea înseamnă consistenţă şi regularitate. logica sau metodele intuitive. 1. Acestea sunt: a) Realitatea lumii. Ideea de regularitate a lumii corespunde convingerii că fenomenele există în forma unor modele care se reiau neîncetat conform unor legi universale. Convingerea că este posibilă identificarea unor răspunsuri la toate întrebările privitoare la lume fără ajutorul divin care să ni le reveleze. atunci ar putea fi efectuate predicţii exacte cu privire la manifestările sale viitoare. a liberului arbitru. cum sunt autoritatea. la ideea că este facil să dezvălui misterele pe care natura ne permite să le descifrăm cu multă parcimonie. Credinţa în caracterul cognoscibil al lumii nu trebuie să ducă la voluntarism. Soluţiile la problemele ştiinţifice reclamă mut efort şi ingeniozitate din partea oamenilor de ştiinţă. c) Regularitatea. Poziţia filosofică omonimă este Realismul (obiectele percepute există indepedent de noi). d) Cauzalitatea. Un exemplu edificator pentru acest tip de determinism este concluzia cercetărilor că fumatul cauzează cancerul pulmonar deşi nu toţi fumătorii contractează această boală. Un alt exemplu este al relaţiei de cauzalitate dintre sărăcie şi delicvenţă deşi nu toţi oamenii săraci devin delicvenţi şi în ciuda faptului că printre ei delicvenţi se numără şi oameni bogaţi. Determinismul rigid susţine că dacă ar fi cunoscute toate legile comportamentului împreună cu toate influenţele care se exercită asupra sa. adică văzută prin prisma noţiunilor ştiinţifice. Convingerea că toate lucrurile au o cauză este numită determinism.4 Alte moduri de a face „psihologie” În afară demersurilor proprii psihologiei există şi alte surse ale cunoaşterii comportamentului oamenilor. Lumea are un sens care poate fi descifrată prin aportul acestor capacităţi. În sens . În domeniul psihologiei şi al ştiinţelor sociale mai corect este să vorbim despre un determinism statistic care postulează existenţa unor relaţii probabiliste între fenomenele cauză şi cele efect. Pentru omul de ştiinţă lumea este reală şi trebuie studiată cât mai bine cu putinţă. Psihologia ca ştiinţă presupune că nimic legat de comportamentul uman nu cade în afara legilor naturii indiferent unde şi când ar avea loc acest comportament. Opusă acestei direcţii de gândire este orientarea care recunoaşte existenţa voinţei libere. Lumea poate fi cunoscută graţie unei anumite ordini care guvernează manifestările ei.Deşi rareori sunt formulate explicit. valoarea lor în cunoaşterea psihologică este incontestabilă. e) Cognoscibilitatea (discoverability). Lumea poate fi cunoscută pe cale raţională graţie puterii de judecare şi raţionamentului logic.

lipsindu-i verificarea sistematică a părerilor care ghidează practica. efectul psihogalvanic constituind un adevăr intrat definitiv în patrimoniul ştiinţei. respectiv inexistenţa unei încărcături emoţionale. În sens pozitiv. Pentru a verifica existenţa. Autoritatea. Fireşte. Tot în categoria autorităţii se înscrie şi practica acceptată şi standardizată de comunitatea ştiinţifică de a sprijini argumentaţia unui material redactat (articol. Logica. era substituită oricărei forme de cunoaştere empirică. calea cea mai eficientă şi mai obiectivă este reprezentată de psihologia ca ştiinţă. ca sursă de cunoaştere a comportamentului.cit. El se sustrage în totalitate verificării şi prin aceasta el se situează la polul opus ştiinţei. în argumentarea noilor teorii ştiinţifice. El este puternic impregnat de formaţia ştiinţifică a membrilor acestei comunităţi. O categorie aparte o constituie aşa-numitele metode intuitive. Părerile sunt considerate adevărate atâta timp cât practica funcţionează. Manifestate fie ca simţ comun. asociată cu starea alterată de conştiinţă. Unele dintre acestea cum sunt autoritatea. logicele neoclasice furnizează psihologiei modele pertinente pentru explicarea operaţiilor cognitive. În raportul de cercetare în care vom prezenta rezultatele experimentului nu va fi nevoie să argumentăm existenţa unei legături între modificările de conductanţă ale pielii şi trăirile emoţionale ale subiectului. etc. Într-un experiment asociativ verbal subiecţilor li se prezintă cu timpi mici de expunere cuvinte tabu intercalate printre cuvinte neutre.istoric unele chiar sunt anterioare cunoaşterii ştiinţifice. simţul comun sau misticismul nu au pretenţia de a se constitui în alternative ale cunoaşterii psihologice şi . Simţul comun are la bază concordanţa judecăţii personale cu experienţa unui larg grup de oameni. El are două limite importante: a) Variază cu timpul şi cu condiţiile.). aceea a operei stagiritului. b) Este mai degrabă teoretic decât practic lipsindu-i capacitatea de a prezice noi date. Iată un exemplu ipotetic: Presupunem că dorim să verificăm ipoteza apărărilor perceptive. raport de cercetare. în virtutea caracterului cumulativ al ştiinţei. op. nu mai trebuie dovedite. Există însă şi un simţ comun al comunităţii ştiinţifice în virtutea căruia se apreciază dacă o teorie pare sau nu plauzibilă (Vadum şi Rankin. permite extragerea unor concluzii corecte din datele de care dispunem. poate să ducă la poziţii dogmatice ori istoria ştiinţei nu este altceva decât istoria luptei pentru libertatea spiritului. Scolastica medievală reprezintă un exemplu extrem în care un anumit tip de autoritate.) pe citarea unor autori ale căror rezultate ştiinţifice au o largă recunoaştere. în calitate de ştiinţă a formelor perfecte de gândire. o valoare mai mult sau mai puţin axiomatică (autoritatea parentală. fie ca misticism ele ne facilitează o percepţie spontană sau o judecată nefundamentată pe o procesualitate raţională. Misticismul este o cale de cunoaştere bazată pe intuiţia directă. caracterul cumulativ al ştiinţei implică. semnifică adevărurile postulate de diferite persoane sau instituţii cărora le acordăm. invocarea autorităţii unor principii desprinse din cercetări precedente care.). Logica matematică. subiecţii vor fi conectaţi la un psihogalvanometru. Totuşi într-un demers ştiinţific accentul prea mare pe autoritate. religioasă. Totuşi Scolastica este un exemplu extrem care ilustrează limitele logicii în obţinerea unor adevăruri care sunt mult mai accesibile prin observarea realităţii. Obiectivitatea este criteriul esenţial care separă ştiinţa de alte forme de cunoaştere a comportamentului uman. adică voinţa divină etc.

5.• Plecând de la lumea reală.6 Teorie şi experiment În construcţia şi verificarea unei teorii ştiinţifice se pleacă de la lumea reală în două direcţii: Printr-o serie de abstracţii teoretice se construieşte o teorie primară din care se deduc o serie de consecinţe (predicţii). repetabilitatea faptelor observate. descoperirea efectului de întărire pe care îl are stimularea electrică a ariei septale a formaţiei reticulate. Allport. crede autorul. Creativitate ştiinţifică şi hazard Problematica norocului în ştiinţă este centrată în jurul termenului de serendipitate. 1. etc. op. Faţă de alte preocupări care ţin de falsa ştiinţă psihologia se detaşează în mod tranşant. McBurney (op. Forma cea mai populară a pseudoştiinţei este parapsihologia. în dezvoltarea ştiinţei. se elaborează• un model . Dimpotrivă. În măsura în care se substituie cunoaşterii ştiinţifice. Pseudoştiinţa este „oricare dintre disciplinele sau mişcările privite ca psihologie dar care nu întrunesc criteriile psihologiei” (McBurney. La fel. Cattell. cu psihologia. Iată. Odbert. ca soluţii individuale de viaţă.de aceea coexistă. Termenul a fost introdus de Horace Walpole în 1754 referindu-se la descoperirea neaşteptată a unor fapte ştiinţifice. care îl poate mobiliza în obţinerea unor rezultate ştiinţifice deosebite.). Există mai multe pseudopsihologii: parapsihologia.) cred că insigh-tul de care vorbesc gestaltiştii are la bază probabil un întreg lanţ de procese şi operaţii preconştiente prin care informaţia acumulată este prelucrată şi restructurată până ajunge să se exprime în forme noi şi originale. 1. joacă un rol minor în ştiinţă care nu acceptă altă formă de autoritate în afară de autoritatea adevărului ştiinţific. autoritatea. misticismul poate constitui pentru un om de ştiinţă o opţiune personală. pseudoştiinţa poate aduce oamenilor şi societăţii în ansamblul ei reale deservicii. În ultimele decenii unii cercetători au fost din ce în ce mai preocupaţi să valorifice tezaurul de cunoaştere psihologică encodat în limbaj (R.B. printr-o serie de abstracţii. etc. 32). Niciodată însă faptele ştiinţifice nu vor putea fi susţinute prin argumente de natură mistică.a. întocmai ca într-o poveste persană „Prinţii din Serendip” în care personajele dădeau peste lucruri pe care nu le căutau. Exemple de descoperiri care au la bază serendipitatea sunt: condiţionarea operantă.a.cit. p. de exemplu.cit. Aceasta nu satisface caracteristicile care definesc ştiinţa. Acest termen aduce în discuţie rolul norocului şi al întâmplării în producerea unor descoperiri.cit. astrologia ş.) crede că una din modalităţile prin care cărţile de psihologie experimentală se îndepărtează de planul real al cercetărilor este că nu acordă suficientă atenţie presimţirii şi norocului care au un rol important. alţi autori (Vadum şi Rankin. adică definiţia precisă a termenilor. descoperirea legilor care guvernează fenomenele abordate. bioritmul. ş. op.

după experiment ne întoarcem din nou la lumea reală pentru a hotărî dacă teoria este bună sau dacă trebuie schimbată sau modificată. nici că acesta este singura metodă eficientă de care dispun ştiinţele în general şi psihologia în speţă. care urmează abia să li se găsească echivalenţi în realitate. Popper (1959) potrivit căruia conceptele ştiinţifice.) subliniem că acolo unde măsurătorile vor fi exacte. Rezultă că relaţia dintre teorie şi experiment este una ciclică. asemănătoare nodurilor unei plase. Să revenim. Exactitatea teoriilor şi metodelor sale de măsurare au făcut ca această ştiinţă să progreseze şi să efectueze predicţii răsunătoare.) a fost un observator genial care nu s-a preocupat de verificarea experimentală a ipotezelor sale.. ca un mijloc eficient de a testa şi elimina ipotezele alternative. la modelul psihanalitic. .cit. 2) se modifică modelul experimental pentru a-l face mult mai sensibil la conceptele teoretice. Freud . ori dacă trebuie schimbat planul experimental.cit. Teoria poate fi confirmată sau poate infirmată. Psihologia teoretică integrează rezultatele psihologiei experimentale în structuri teoretice mai ample. Ştiinţa nu poate fi nici pur teoretică nici pur experimentală. relaţiile dintre concepte sunt de natură virtuală. J. Dimpotrivă. În timp ce conceptele care au. predicţiile lor cauzale trebuie să se bazeze pe experimente. Cum însă ştiinţele sociale şi psihologia nu dispun nici de teorii şi măsurători atât de precise. În cazul infirmării există două opţiuni: 1) reconstrucţia teoriei pentru a putea explica noile date experimentale. Există un schimb reciproc între ambele planuri. Aşa cum subliniază autorii citaţi anterior. se află într-o multitudine de relaţii al căror echivalent cu lumea reală nu îl constituie ochiurile acesteia ci nodurile însele. nu trebuie înţeleasă nici ca o afirmare a experimentului drept singura bază de a infera relaţii cauzale.U. Raportul dintre teorie şi experiment este foarte bine sugerat de modelul propus de K.experimental. nici de unităţi de măsură adecvate. în acest sens putând fi menţionate unele încercări postbelice din S. Este suficient să amintim conceptele psihologiei abisale care în sensul riguros experimental puţine au fost validate. Are loc desfăşurarea experimentului care se soldează cu o serie de date empirice. Cu alte cuvinte. discursul său înglobând modele teoretice care uneori se sustrag temporar verificării experimentale. ajung prin operaţionalizare să fie testate empiric. (Hornstein. ca să spunem aşa. deşi nu se poate nega faptul că este una dintre cele mai productive. 1972). ori de câte ori este comisă. Următorul pas constă în confruntarea predicţiilor teoretice cu datele de experiment. fără experimente (Piaget. împreună cu Cook şi Campbell (op. astronomia constituie un argument în favoarea ideii că progresul unei ştiinţe nu este eminamente legat de metoda experimentală. cel puţin teoretic. Conceptele topologice de Sine Ego şi Superego. iar teoriile precise vor exista mai puţine ameninţări la adresa validităţii. corespondenţi ontologici.menţionează Fraisse (op.A. spre exemplu. 1992) dar întreaga mitologie creată de Freud pentru a popula spaţiul dintre aceste instanţe contribuie la explicarea funcţionării aparatului psihic fără să aibă neapărat corespondenţi în structura personalităţii reale. Pledoaria pentru experiment. sunt implicaţii teoretice. pot fi operaţionalizate pentru a fi abordate experimental.

Calea cunoaşterii care apelează la observaţie şi experiment se numeşte empirică. de oricare persoană care are competenţa necesară. iar ştiinţa care se bizuie pe o atare cale – ştiinţă empirică.1975). Ea a fost preluată de psihologie din fizică (Golu. 1. Pe de altă parte propoziţia „Ana spune că a avut senzaţia de sărat” este obiectivă pentru că toate persoanele de faţă pot verifica dacă Ana a făcut această afirmaţie. nu este parohială ci universală. în mod potenţial. Rezultatele unei observaţii subiective nu sunt în principiu reproductibile de către o altă persoană. „Am senzaţia de sărat. au şanse să vadă aceleaşi lucruri. care. Observatorul poate deci să înregistreze în mod obiectiv constatarea subiectivă a Anei. Scopul esenţial al metodei experimentale este de a fundamenta teoriile ştiinţifice prin testarea ipotezelor lor fundamentale (Shaughnessy. Zechmeister. privesc peste umărul omului de ştiinţă. formulării răspunsurilor şi verificări lor prin noi observaţii.. adică demersurile şi rezultatele sale sunt posibil de accesat. Opusă observaţiei obiective este observaţia subiectivă. Iată un exemplu preluat din McBurney (op. De aceea ştiinţa pune un accent atât de mare pe corectitudinea metodelor de cercetare. Esenţa metodei ştiinţifice constă în achiziţia de fapte şi în testarea ideilor prin apelul la dovezi acceptabile în comunitatea ştiinţifică.): Ana poate spune. Experimentul este definit de Cook şi Campbell (1976) ca fiind orice eveniment (tratament) produs în condiţii naturale sau controlate. în anumite circumstanţe date. care intervine în viaţa respondenţilor şi al cărui efect poate fi evaluat empiric. Obiectivitatea mai înseamnă că ştiinţa în general. Obiectivitatea se referă deci la repetabilitatea procedurii de a obţine. mereu şi mereu aceleaşi rezultate. respectiv psihologia care este în discuţie. este interesată în explicarea cauzelor fenomenelor studiate. în speţă.cit.7 Obiectivitatea demersului ştiinţific Ştiinţa reprezintă o modalitate de obţinere a cunoştinţelor pe baza observaţiilor obiective. psihologia. politica sau arta. M. Ştiinţa este obiectivă nu doar pentru că omul de ştiinţă este complet detaşat de subiectul cercetat ci mai ales pentru că alte persoane. Cea mai adecvată metodă psihologică pentru descoperirea relaţiilor de tip cauzal între fenomenele psihice este metoda experimentală.1. Obiectivitatea este una dintre caracteristicile care desparte tranşant ştiinţa de alte domenii cum sunt religia. J. Ştiinţa. Zechmeister. (Vadum şi Rankin. E. 1998). .8 Ştiinţă şi experiment Specificul metodei experimentale Ştiinţa reprezintă un dute-vino neâncetat între descoperirea de fapte ştiinţifice şi elaborarea teoriilor care să le explice. Foarte mult din timpul omului de ştiinţă este cheltuit în scopul observării cu atenţie a evenimentelor..” O astfel de propoziţie este subiectivă pentru că nimeni nu este obligat să creadă că ea a avut această senzaţie de sărat. aşa cum plastic se exprimă McBurney (1983). Adevărurile postulate de ştiinţele empirice sunt verificate prin dovezi empirice.

utilizate de cercetător (observaţia. testul psihologic. nu ar trebui făcută o distincţie prea tranşantă între metoda experimentală şi metodele descriptive (Shaughnessy. 22). Nu mai puţin adevărată este constatarea că experimentatorul poate influenţa comportamentul subiectului prin ecuaţia sa personală.. Zechmeister.2000). Specificitatea metodei experimentale este dată de o seamă de caracteristici care o deosebesc de celelalte metode. Autorul citat este de părere că psihologia experimentală nu este o disciplină autonomă ci o metodă sau un anume mod prin care variatele domenii ale psihologiei realizează cunoaşterea ştiinţifică. Larouse. Experimentul psihologic se remarcă prin rigurozitatea datelor obţinute dar şi printr-o serie de inconveniente. Aceste date sunt rezultatul unor măsurători exacte dar şi al unor observaţii sistematice.9 Stadialitatea cercetării ştiinţifice Cursul ştiinţei nu este linear ci brăzdat de crize care urmează unor perioade de relativă linişte.. Experimentul permite posibilitatea repetării sale de către acelaşi experimentator sau de către alţi cercetători în scopul verificării datelor obţinute. Pentru că în multe privinţe experimentul este un tip de observaţie structurată şi pentru că el însuşi implică observaţia. convorbirea. Cu toate acestea. ilustrativ. dar mai ales pentru a desprinde paradigmele. de promovare a produselor sau de ameliorare a diverselor aspecte ale vieţii. doar o mică parte poate fi luată în considerare. numite de Th. J. Şi celelalte ramuri al psihologiei utilizează metoda experimentală. deosebite de condiţiile reale în care au loc fenomenele psihice studiate.ca un ansamblu de principii. Cercetătorul experimentalist intervine activ în producerea fenomenului psihic studiat. principiile metodologice apte să ghideze cercetările viitoare. pe de o parte. Aniţei (2000. La aceasta se adaugă şi faptul că în condiţii de laborator. terapeutică. reguli care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie …’’ M.. potrivit unei definiţii de tip butadă a lui Paul Fraisse (1970). Ea este. o psihologie elaborată cu ajutorul metodei experimentale. norme. atât didactic. Psihologia experimentală poate fi astfel definită . El creează şi controlează condiţiile apariţiei şi desfăşurării acestui fenomen menţinând constanţi factorii care pot influenţa conduita cu excepţia acelora care sunt studiaţi. 2000). Kuhn („Structura revoluţiilor ştiinţifice”) ştiinţa normală. E. Psihologia experimentală este. Una dintre limitele sale este dată de caracterul artificial al condiţiilor de laborator în care este situat subiectul. psihologia experimentală îşi propune să inventarieze şi totodată să coordoneze modelele experimentale cele mai reprezentative din ariile diverse ale psihologiei cu dublul scop. Metoda experimentală mai este utilizată în testarea utilităţii anumitor intervenţii de natura psihopedagogică. din multitudinea de factori care pot influenţa conduita studiată în condiţii reale. Experimentele de laborator nu sunt decât modele aproximative ale situaţiilor reale în care acţionează subiecţii. p. 1. poate fi studiat un număr redus de aspecte. Zechmeister. Pe durata . iar pe de altă parte. 2000). după unii autori o ramură a psihologiei care supune experimentării faptele înregistrate pe calea observaţiei spre a le verifica şi stabili legile (Dict. etc). analiza produselor activităţii.

pentru Laudan această înlocuire se produce dacă noua teorie poate rezolva mai multe probleme decât teoria precedentă. 4) Elaborarea concluziilor. în 1989 s-au ocupat de acest fenomen. În 1977 Larry Laudan („Progress and its problems: towards a theory of scientific growth”) prezintă ştiinţa ca pe un proces de rezolvare de probleme. Nida. Primul include eforturile. Studiile mai recente atribuie acest efect fenomenului de irosire socială adică difuziei responsabilităţii indivizilor la nivelul grupului. Ştiinţa se bazează numai pe fapte reproductibile. Să le trecem succint în revistă. cercetarea este validată. comentat de A. Alţi cercetători repetă experimentul şi dacă sunt obţinute rezultate similare. Replicările au confirmat. . Weldon şi Garagano în 1988 precum şi Williams. uneori solitare alteori în echipă. în 1979 şi 1988.acestor faze de linişte comunitatea ştiinţifică aderă la anumite paradigme. a fost replicat de Ingham şi colaboratorii săi. 3) Testarea ipotezelor. derularea cercetării. dar au contribuit totodată la adâncirea cauzelor care generează acest efect. în urma comunicării rezultatelor. ale cărui date arătau o descreştere dramatică a efortului fizic individual pe măsură ce numărul participanţilor la experiment creştea de la unu la opt persoane. fenomen pus în evidenţă de inginerul francez cu acelaşi nume. Preferinţa oamenilor de ştiinţă pentru o teorie sau alta are şi o motivaţie iraţională. metodelor şi aplicaţiilor care constituie o tradiţie ştiinţifică (De exemplu paradigma condiţionării clasice a lui Pavlov). Sentimentul anonimatului este acela care diminuează motivaţia şi diluează responsabilitatea participanţilor Cercetarea ştiinţifică parcurge următorii paşi: 1) Identificarea şi definirea problemei de cercetat. dar atunci când o teorie este preferată pentru aspectele conceptuale atunci comportamentul lor este considerat raţional. de a efectua observaţii. Următorul exemplu. unele parţial. iar Latane a dovedit că fenomenul este generat de acţiunea simultană a lipsei de coordonare a efortului şi de diminuarea motivaţiei. Trebuie precizat că aceste etape nu sunt rigide. acestea sunt verificate de către comunitatea ştiinţifică. este elocvent pentru succesiunea celor două cicluri: Efectul Ringelman. În a doua fază. Dacă pentru Kuhn o teorie era mai bună decât alta şi îi lua locul doar dacă reuşea să explice un volum mai mare de date empirice. Ringelman pusese acest efect pe seama lipsei de coordonare a efortului în grup. Experimentul efectuat de Ringelman. teoriilor. 2) Formularea ipotezelor. Apare o nouă paradigmă care va fi acceptată dacă explică mai bine datele empirice. Prin paradigmă înţelegem totalitatea legilor. apoi de un alt colectiv de cercetători. Dragu (2003). în 1974. Baca& Latane. condus de Latane. Ingham şi colaboratorii au demonstrat rolul lipsei de motivaţie în generarea efectului de irosire socială. altele în cea mai mare parte. de a emite ipoteze care sunt riguros testate. de la o cercetare la alta această schemă putând căpăta concretizari mai mult sau mai puţin diferite. adică replicate în alte cercetări. desfăşurate cu aceleaşi metode şi în aceleaşi condiţii dar în locuri diferite şi cu alţi subiecţi. Laudan consideră că raţiunea teoriilor ştiinţifice este aceea de a rezolva probleme empirice şi conceptuale. De asemenea. rezultatele lui Ringelman. a suscitat un interes deosebit din partea comunităţii ştinţifice. Kneller (1978) distinge două mari faze ale cercetării ştiinţifice: Ciclul descoperirii şi ciclul validării. În perioadele de criză apar noi fapte ştiinţifice care nu sunt explicate satisfăcător în limitele vechii paradigme.

Vadum şi Rankin (op. Dar cele mai grave limitări provin din experimentatorul însuşi. să fie disjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (Radu. sau considerente de ordin etic fac imposibilă abordarea lor pe cale experimentală. Aceasta echivalează cu sesizarea faptului ştiinţific. aşa cum s-ar putea presupune.1 Identificarea problemei de cercetat Nu este deloc. De asemenea. bine structurate care ajută cercetătorul să sesizeze problema acolo unde simţul comun o trece neobsevată. Totuşi trebuie să recunoaştem că şi cele mai elementare observaţii nu pot fi efectuate în afara unor cunoştinţe care provin dintr-o teorie sau din teorii anterioare. Ca instrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un cadru de clasificare format din categorii. Faptele ştiinţifice în psihologie sunt fapte psihice sau de conduită şi se referă fie la comportamentul extern fie la conţinutul psihologic intern. cit. Ca orice ştiinţă psihologia operează cu fapte ştiinţifice.cit. 1993) De obicei cercetarea unei probleme noi se axează pe strângerea de date de observaţie şi mai puţin pe testarea unei teorii ştiinţifice. Acestea trebuie să nu fie mai numeroase de 10. Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. 2) reprezintă o constatare sau o ''lectură'' a experienţei. Piaget (op. b) Sesizarea unui fapt demn de cercetat care prezintă interes şi valoare ştiinţifică se produce pe fondul unor cunoştinţe teoretice solide.9. După Cl. Bernard un fapt capătă valoare ştiinţifică doar în măsura ataşării sale unei idei.1. Există două modalităţi de cunoaştere ştiinţifică: a) calea inductivă care pleacă de la fapte particulare şi ajunge prin generalizare la cunoştinţe esenţiale. 1971). Sunt probleme pe care stadiul actual al ştiinţei. b) calea deductivă unde ipotezele şi cunoştinţele noi sunt derivate din teoriile ştiinţifice existente. Observaţia nu reprezintă o simplă lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-un act de clasificare.) distinge următoarele caracteristici ale faptului ştiinţific: 1) răspunde la o întrebare şi presupune prin aceasta o întreagă elaborare solidară cu sistemul de informaţii care a condus la acea întrebare.) împărtăşesc convingerea că multe dintre ipoteze sunt rezultatul unor ghiciri privind modul în care relaţionează evenimentele care ne . de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii (Al. manipularea unor variabile psihofiziologice sau de personalitate poate afecta grav echilibrul persoanei. 3) este întotdeauna solidar cu o interpretare. din capacitatea lui de a sesiza faptul ştiinţific. Roşca. o etapă facilă cu atât mai mult cu cât: a) Nu orice poate fi experimentat. I. De exemplu multe dintre conceptele psihanalizei nu pot fi abordate experimental.

Deşi se naşte din observarea faptelor.2 Formularea ipotezelor O ipoteză este o propoziţie despre care se spune că este adevărată cu scopul de a i se testa validitatea. Norocul de a da peste fapte relevante (happy guess) trebuie susţinut de un travaliu teoretic pe măsură (preparated mind). Sursele ipotezelor sunt variate. 1971). Murray. ipoteza se reformulează în termenii proprii stadiului atins de ştiinţă. Una dintre ele este de natură inductivă şi constă în observarea unui fapt inedit în cursul unui experiment. deduse dintr-o serie de legi sau regularităţi deja stabilite între anumite fenomene. la degajarea principiului cu valoare explicativă este încă încărcat de mister. Hempel susţine în a sa „Philosophy of Natural Science” că teoriile generale şi ştiinţa în speţă nu rezultă pur şi simplu din faptele observabile. Kelley. astfel. Un fond larg de cunoştinţe echivalează cu un fond larg de ipoteze latente (Al. Un exemplu va fi edificator: Piaget emite ipoteza obiectului permanent pe baza observării comportamentului unui copil de 13 luni care are tendinţa de a căuta o minge în locul unde altădată a reuşit să o recupereze şi nu din locul unde mai recent nu reuşise să o găsească.9. -Este adevărată sau falsă. 1.interesează. Succesul „noilor veniţi” în ştiinţă (în psihologie. Paul Fraisse (1970) ilustrează calea deductivă enunţând două legi privitoare la recunoaşterea unui cuvânt: pragul de recunoaştere a unui cuvânt (timpul minim de expunere necesar) este cu atât mai mic cu cât frecvenţa cuvântului în limbă este mai mare. Ipoteza reprezintă un răspuns anticipat pe care cercetătorul îl dă problemei puse. Are următoarele note definitorii: -Poate fi pusă sub forma dacă-atunci. Ipotezele sunt. Roşca. El realizează. Jung. a căror pregătire de bază le permite să vadă lucrurile într-o manieră inovatoare. un contur coerent al unui model sau al unei teorii ştiinţifice care urmează a fi verificată odată cu ipoteza enunţată. Spearman) vine de la faptul că nefiind câtuşi de puţin prizonierii unei anumite tradiţii sau poziţii teoretice. în alte cazuri. Aceasta presupune cunoaşterea în profunzime a literaturii consacrată problemei studiate. Din cele două legi s-a dedus următoarea ipoteză: pragul de recunoaştere a cuvintelor de . Cu alte cuvinte. norocul în munca ştiinţifică apare de obicei după o lungă perioadă de activitate intensă. Freud. Thomas Kuhn (1970) susţine că ideile revoluţionare într-o ştiinţă vin cel mai adesea de la oameni noi în domeniu sau de la tineri. ei îi sesizează cu mai mare uşurinţă fisurile şi sunt mult mai tentaţi să o inoveze. pragul de recunoaştere pentru orice stimul este mai scurt dacă subiectul are o atitudine perceptivă adecvată (informaţii asupra naturii stimulului). exemplele abundă: Pavlov. Procesul care duce la insiht. -Poate fi testată empiric.

. Odată emisă ipoteza va conduce la anumite implicaţii. 1. Potrivit lui Hempel (1966) ipoteza este orice aserţiune testabilă neavând importanţă dacă scopul ei este să explice un anumit fapt sau să exprime o lege generală sau o propoziţie mult mai complexă . respectiv alegerea aparaturii. dat fiind faptul că inevitabil una va fi respinsă (Roşca Al.9.3. Expresia „observaţii” este utilizată în sensul generic de date obţinute din cercetare. op.3 Testarea ipotezelor.). Calea pe care sunt obţinute implicaţiile testabile ale unei ipoteze este calea deductivă. adică la predicţii privind ce anume va fi observat într-o anumită situaţie particulară. Ipotezele sunt implicaţii test de tipul „dacă… atunci” bazate pe presupunerea că aserţiunea este adevărată. derularea cercetării Verificarea ipotezei constituie faza travaliului experimental. cit. a procedeelor de lucru şi a tipului de măsurători care vor fi efectuate privitor la variabila dependentă.frecvenţă egală este mai mic dacă subiectul are elaborată o atitudine preperceptivă adecvată. extragerea unor predicţii şi testarea acestora pentru eliminarea uneia dintre teorii. Experimentul care testează cele două teorii se numeşte experiment crucial. una dintre condiţiile esenţiale îndeplinite de ipotezele ştiinţifice este aceea de a fi testabile. Mai precis ele prevăd că dacă sunt îndeplinite anumite condiţii vor avea loc anumite evenimente.9. asigurarea suportului tehnic şi metodologic. Specific metodei deductive este opunerea a două teorii care oferă pentru acelaşi fenomen explicaţii opuse. Conţinutul principal al acestei etape este derularea experimentului însuşi adică manipularea variabilei independente simultan cu asigurarea controlului celorlalte surse de variaţie şi efectuarea observaţiilor planificate. nu obligatoriu din observaţie ca metodă de cercetare. cit. Etapa testării ipotezelor implică ea însăşi o serie de paşi pregătitori cum sunt stabilirea tipului de subiecţi care urmează să participe la experiment.) 1. Aşa cum am mai spus.1 Design-ul experimental Un plan (design) de cercetare este o strategie generală pentru colectarea observaţiilor . op. Confruntat cu o serie de fapte şi cunoştinţe cercetătorul presupune existenţa unei relaţii pe care căută să o verifice. elaborarea planului cercetării. Măsurarea unor concepte este posibilă dacă acestea sunt redefinite adică operaţionalizate în termeni care se pretează acestei măsurări. Etapa formulării ipotezei este faza cea mai creativă a experimentului.. Dacă primele două etape pot fi întâlnite şi în activitatea scriitorului sau filosofului ultima este puternic specifică cercetătorului care trebuie să demonstreze temeinicia ipotezei reproducând în condiţii de laborator relaţia dintre faptele observate (Roşca Al.

Percy Bridgman a susţinut că.3. efectuate cu diverse aparate. Definiţia operaţională este un enunţ prin care cercetătorul indică maniera în care un concept ştiinţific poate fi obiectivat sau măsurat. fidelitatea. Există două tipuri de planuri experimentale: experimentale şi observaţionale. de exemplu. op.S.(Vadum şi Rankin. Clasa de precizie ţine de caracteristicile sale tehnice şi constructive. 1. Măsurătorile sunt relevante dacă acestea reprezintă o traducere în termeni măsurabili a conceptelor implicate în ipoteze. p.3. care sunt pasive în raport cu condiţiile experimentale pe care le găsesc preexistente. În cazul instrumentelor psihologice (teste. chestionare.3 Operaţionalizarea conceptelor Termenul operaţionalizare a fost introdus în medicină în 1927 de medicul Percy Bridgman şi preluat în psihologie de către S. a tipului de măsurători. atât de vehiculată în cercetările având ca temă sau bazate pe condiţionarea operantă.9.9.” (Vadum şi Rankin. cercetarea respectivă. în alte condiţii. Operaţionalizarea termenilor echivalează cu definirea lor precisă.2 Aparatura şi măsurătorile Alegerea aparatelor. cit. sensibilitatea.cit. dacă există evenimente sau condiţii. Precizia măsurătorilor fizico-chimice.). „În proiectarea unui studiu cercetătorii trebuie să anticipeze ce se va întâmpla în ciclul validării examinând cercetarea planificată pentru a vedea dacă eventualele breşe ar putea fi completate. De exemplu. Elaborarea unor proceduri precise de măsurare a conceptelor teoretice în cadrul unui experiment se numeşte definiţie operaţională.) 1. 14. cercetătorul le selectează sau aşteaptă să se producă. noţiunea de înfometare. Ei trebuie să se întrebe. Stevens în 1935. etc) precizia lor este dată de caracteristicile lor psihometrice. Potrivit operaţionalismului conceptele ştiinţifice ar trebui să fie definite în concordanţă cu operaţiile prin care acestea sunt măsurate. altele decât cele specificate în ipoteze care variază astfel încât un critic ar putea susţine că ele. conceptele ştiinţifice trebuie să fie publice. În studiile observaţionale. este operaţionalizată în experimentele efectuate pe şobolani prin indicarea numărului de ore . cum sunt validitatea. la fel ca şi datele ştiinţifice. În cercetările experimentale variabilele independente (condiţiile) sunt manipulate de experimentator pe baza unui plan. a modalităţilor de manipulare a condiţiilor experimentale este condiţionată de planul cercetării de aparatele la care cercetătorul are acces şi nu în ultimul rând de tradiţiile domeniului respectiv de cercetare. mai degrabă decât evenimentele sau condiţiile presupuse. În general alegerea corectă a mijloacelor necesare unei cercetări se bazează pe trecerea în revistă a altor cercetări care au fost întreprinse în domeniul respectiv. în termeni de operaţii observabile astfel încât alţi cercetători să înţeleagă cu claritate şi să poată reface. depinde de clasa de precizie a aparatului respectiv. determină rezultatele cercetării. op.

Cattell. a concluziilor cercetării iar alţi cercetători vor reface cercetarea pe alţi subiecţi. 1. Definirea operaţională a conceptelor presupune indicarea operaţiilor sau procedurilor care clarifică înţelesul acelor concepte. Acceptarea lor este rezultatul final al unei verificări riguroase care se înscrie în ciclul validării. Utilizarea cât mai multor căi de înţelegere a conceptului prin intermediul unor definiţii operaţionale diverse poartă numele de operaţie convergentă. Ele sunt aduse la cunoştinţa comunităţii ştiinţifice prin articole care apar în reviste de specialitate sau prin susţinerea unor comunicări la congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale. B. etc. Rezultatele sunt cu atât mai concludente cu cât sunt confirmate de cercetări similare desfăşurate în condiţii diferite. dacă utilizăm ca semn al anxietăţii răsucirea de către subiect a nasturelui de la haină. atunci acesta devine o achiziţie ştiinţifică a domeniului respectiv. Se impune efectuarea distincţiei între termenul date care se referă la observaţiile înregistrate în timpul experimentului şi rezultate care desemnează „produsul” final al analizei datelor.4 Elaborarea şi redactarea concluziilor În cercetările experimentale concluziile se referă la modul în care datele obţinute confirmă ipoteza sau ipotezele avansate. relevanţa dovezilor. ignorând măsurători a căror validitate este dovedită (răspunsul electrogalvanic al pielii sau rezultatele chestionarelor consacrate cum sunt „Scala anxietăţii manifeste Taylor” (Taylor Manifest Anxiety Scale). Elaborarea concluziilor este deosebit de dificilă atunci când rezultatele unei cercetări sunt contradictorii. În momentul în care un fapt ştiinţific este reconfirmat şi acceptat de către comunitatea ştiinţifică. . Reţinem ca pe o notă esenţială a definirii operaţionale a conceptelor ştiinţifice prezentarea clară a termenilor astfel încât înţelesul lor privitor la evenimente care pot fi observate sau la teoria care explică aceste evenimente să fie cât mai riguros precizat. Dacă definiţia operaţională face uz de o măsurătoare superfluă a conceptului se ajunge la rezultate îndoielnice. De obicei tranşarea în favoarea unor rezultate sau în favoarea opuselor lor se realizează prin procedee statistice. Ciclul validării unei cercetări cuprinde atât verificarea efectuată de editorii revistei care vor publica comunicarea dar şi atitudinea critică a celor care vor citi articolul. Rezultatele unei cercetări trebuie să fie evaluate şi validate de către comunitatea ştiinţifică. Referenţii editurii evaluează importanţa cercetării. Este de dorit ca un concept ştiinţific să fie operaţionalizat din mai multe puncte de vedere. Reţinem că operaţionalismul contemporan adaugă înţelesului consacrat de Brigman şi pe acela că un concept poate fi definit în relaţie cu o teorie ştiinţifică mai largă decât aceea care îl conţine iniţial. sau „Foaia de autoanaliză” a lui R. Membrii comunităţii ştiinţifice vor evalua prin alte articole corectitudinea modelului experimental. adică făcând apel la cât mai multe operaţii care i-ar putea epuiza sensul.cât durează deprivarea acestora de hrană. De exemplu.9. pertinenţa analizelor şi a argumentelor. atunci este posibil ca teoria construită pe baza acestui experiment să aibă serioase deficienţe.

11 Clasificarea cercetărilor ştiinţifice Edwin P. menţinându-le constante sau chiar izolându-le. în cercetările aşa-zise observaţionale cercetătorul are o conduită pasivă.11. 2) nivelul de control al răspunsurilor la stimuli. în aceste domenii pot apărea date neconcordante care stimulează apariţia unor teorii care să restabilească unitatea ştiinţei. O altă motivaţie care stă la baza progresului în ştiinţă este nevoia rezolvării unor probleme practice. Ulterior datele experimentale au furnizat ele însele noi întrebări încât un alt tip de motivaţie decât simpla curiozitate stă la baza dezvoltării ştiinţei: nevoia de a acorda teoriile la noile date. Dimpotrivă. Pentru a infera cu mare probabilitate că variaţiile variabilei independente sunt rezultatul modificărilor produse asupra variabilei independente. Totuşi.10 Ştiinţa ca activitate de rezolvare de probleme Primele stadii ale psihologiei au fost motivate de curiozitatea faţă de lumea care există în fiecare dintre noi. Cercetările cu caracter experimental se disting printr-un grad înalt de control pe care experimentatorul îl are asupra variabilelor studiate. Aşa este cazul teoriei detecţiei semnalelor a cărei raţiune este aceea de a explica modul cum operatorul de radar reuşeşte să detecteze semnalele rare cum sunt ţintele inamice.1 Gradul de control al condiţiilor experimentale Din perspectiva primului criteriu cercetările se împart în: a) experimentale. Multe dintre teoriile cele mai moderne s-au dezvoltat din cercetări aplicate. Totuşi curiozitatea motivează şi astăzi unele dintre cele mai sofisticate cercetări. Există şi domenii practice-aplicative ale psihologiei ştiinţifice care nu se interesează de teorie fiind focalizate pe probleme practice. 1. cercetătorul controlează efectul variabilelor perturbatoare. b) observaţionale. aşa cum sunt de exemplu evaluarea metodelor de predare sau a eficacităţii unei campanii publicitare. Este vorba de gradul în care unităţile comportamentului studiat sunt impuse de către experimentator de natură sau de alte condiţii independente de acesta. el nu . Willems (1969) propune o clasificare unde operează două criterii şi anume: 1) gradul de control al cercetătorului asupra condiţiilor consecvente ale comportamentului studiat. 1.1. Testarea ipotezelor cercetării are loc prin manipularea riguroasă a condiţiilor experimentale şi prin înregistrarea variaţiilor produse la nivel comportamental.

respectiv studii de teren (field studies). repertoriul comportamental se reduce de cele mai multe ori la prezenţa sau absenţa reacţiei. 33). Burney. Cercetările de laborator. fie le înregistrează pe cele deja existente. op. de pildă. 1. Experimentele şi studiile observaţionale efectuate în afara laboratorului se numesc experimente de teren (field experiments). cercetarea se numeşte experiment natural. fie aşteaptă să se producă variaţiile în natură. Adesea se întâmplă ca experimentul să nu reprezinte cea mai bună metodă de cercetare (Vadum şi Rankin 1998). De exemplu dintre multiplele aspecte ale reacţiei verbale. în experimentele pe subiecţi umani cercetătorul are o mai mare liberate în a alege acel tip de răspuns care să exprime optim efectele manipulării experimentale. „Observatorii naturalişti încearcă să observe pattern-urile evenimentelor într-o situaţie dată fără să evidenţieze vreo condiţie antecedentă ca fiind de un interes special” (Mc. Cercetările mai pot fi clasificate funcţie de locul unde se desfăşoară. 1966). că în astfel de situaţii. Cu toate acestea cercetările de tip observaţional nu sunt nici pe departe lipsite de interes pentru psihologie. (Garcia şi Koelling. gradul de control la dispoziţia cercetătorului. În astfel de cercetări omul de ştiinţă restricţionează largul repertoriu comportamental al subiecţilor la câteva categorii. În această categorie intră experimentele efectuate în condiţii naturale. Atât experimentele cât şi studiile se pot desfăşura în laborator sau pe teren. etc. cercetătorul se poate focaliza doar pe numărul de verbe şi adverbe.2 Controlul răspunsurilor la stimuli Există experimente în care cercetătorul are o redusă liberate în a alege unităţile variabilei dependente. La fel. pe când păsările utilizează preponderent informaţiile vizuale. organizaţii economice.poate manipula evenimentele ci. p. deoarece relaţiile de tip cauzal nu sunt singurele relaţii de care se interesează psihologia. şobolanii reacţionează eficient prin miros. ele pot fi împărţite în alte trei nivele după prima dimensiune. cit.11. Funcţie de stadiul de clarificare a ipotezelor sunt cercetări cu caracter exploratoriu pentru a identifica ce anume este demn de cercetat şi cercetări unde ipotezele sunt fie rezultatul observării sistematice a unor evenimente. Evidenţierea relaţiilor de tip cauză-efect este mai lesne posibilă în cercetările experimentale decât în cele observaţionale. când alege modalităţile de reacţie ale subiecţilor. fie al demersurilor deductive originate în teoriile ştiinţifice deja existente. . hrana. În cazul cercetărilor observaţionale manipularea condiţiilor antecedente fie nu este posibilă. Mai mult. fie nu este morală. Iată. Cu alte cuvinte. Cercetările pot fi astfel clasificate în joase. vrem să subliniem faptul. la acelaşi stimul. există o anumită specificitate a răspunsului la stimuli proprie fiecărei specii. Dimpotrivă. se caracterizează printr-un control strict al condiţiilor experimentale. experimentatorul trebuie să se conformeze limitelor biologice ale speciei. medii şi înalte privitor la impunerea de către cercetător a unor unităţi asupra răspunsurilor subiecţilor. Astfel. spre deosebire de cercetările de teren desfăşurate în instituţii şcolare. Când natura creează tipuri de variaţii ale evenimentelor de tipul celor realizate în laborator. în experimentele pe animale.

în ciuda nenumăratelor piedici. Un astfel de studiu a fost întreprins de A. Subiecţii pe care s-a efectuat cercetarea au fost membrii APA de pe tot cuprinsul ţării. pentru alţii nevoia de a da un înalt sens propriei existenţe sau de a găsi răspuns la o serie de probleme acute în domeniul ştiinţei de care sunt interesaţi. sau celelalte forme ale activităţii umane (Vadum şi Rankin. Henri Poincaré vorbea despre aşa zisa frumuseţe intelectuală pe care omul de ştiinţă o desluşeşte în armonia naturii şi care motivează eforturile îndelungate.1. În staff-ul central al APA care a condus cercetarea a fost cooptat şi R. Al doilea proiect a fost condus de către Kenneth E. iar psihologia nu face excepţie de la regulă. ca o cale de cunoaştere autentică.P. Thorndike. În acest scop Sigmund Koch. Este vorba de un program care a cuprins două proiecte: Primul. Un chestionar conţinând astfel de triade a fost expediat la 200 de psihologi americani cerându-li-se să ierarhizeze personalităţile din fiecare triadă în ordinea importanţei contribuţiei lor. Aceste capitole au generat şase volume care conţin un sumum al cunoştinţelor de psihologie la momentul respectiv. evoluţia în extensiune pe de o parte şi specializarea. Mobilurile care îi determină pe unii oameni să-şi dedice viaţa cercetării ştiinţifice sunt variate. alta de natură corelaţională. În adevăr. adâncirea cunoaşterii unor domenii restrânse care echivalează cu dezvoltarea în intensiune. 1998). Minnesota. Proiectul a fost de natură empirică şi a urmărit să contureze mai clar cunoştinţele despre profesiunea de psiholog. clinică. El a avut ideea de a realiza triade de câte trei psihologi din istoria psihologiei ale căror contribuţii remarcabile erau egale dar diferite din punctul de vedere al domeniilor asupra cărora s-au aplecat. Psihologii . a evaluat gradul de dezvoltarea al ştiinţei psihologiei la acea vreme. Cu alte cuvinte dacă vrem să ştim încotro se îndreaptă psihologia secolului al XX-lea ar fi util să întrevedem care sunt temele majore ale cercetării care polarizează interesul comunităţii psihologilor. Pentru unii este presantă nevoia de a găsi răspuns la problemele perene pe care omenirea şi le-a pus de la începuturile sale îndepărtate privitoare la sensul vieţii şi la rostul omului în lume. Totuşi a face ştiinţă se deosebeşte de consumul de ştiinţă implicând cel puţin tot atâta pasiune şi dăruire câtă implică arta. Lungul ei drum până la stadiul ştiinţei zilelor noastre pare să fi sădit în natura umană o nevoie constitutivă de ştiinţă. conducătorul acestui proiect. a solicitat celor mai reprezentativi psihologi americani să scrie câte un capitol despre domeniul lor. Ipoteza lui Thorndike era că preferinţele psihologilor evaluatori vor exprima de fapt interesele lor faţă de ariile psihologiei. Interesele. preferinţele oamenilor de ştiinţă ocupă un loc important în cauzalitatea multiplă a acestei evoluţii. Crombach a conchis că există două curente privind metodologia.A în 1952. îngemănează două procese aparent opuse şi anume diversificarea. gândirea şi preferinţele în psihologia sec. Clark de la Univ. experimentală. psihologia muncii. etc. preşedintele APA de la acea vreme Lee J. Cronbach a vorbit într-un studiu de existenţa a două direcţii în cercetarea psihologică contemporană şi anume una. cu atât mai mult cu cât ele se exprimă în paradigmele unui anumit stadiu de dezvoltare al ştiinţei respective. Progresul unei ştiinţe. în domeniul cercetării ştiinţifice.). pe baza rezultatelor. care au confirmat că evaluările psihologilor au fost influenţate de domeniul psihologiei în care erau implicaţi (cercetare.12 Perpetua nevoie de ştiinţă Istoria civilizaţiei este in mod esenţial istoria progresului neîntrerupt al spiritului uman. XX.

imaginare (foame. orientările nomotetică şi ideografică. Variabilă dependentă. Ulterior. inteligenţa. Vom vedea într-un capitol viitor. Poate fi luat ca variabilă independentă oricare aspect al ambianţei. Variabila independentă este definită de Vadum şi Rankin (1998) drept o variabilă pe baza căreia are lor crearea sau selectarea condiţiilor antecedente într-un studiu. pe când direcţia ideografică cuprinde experimente efectuate cu un singur subiect. Întruneşte următoarele caracteristici: . temperatura. intensitatea etc). animalelor. obiectelor sau evenimentelor (exemplu: înălţimea. „O variabilă . 71) . variaţia sa va determina modificări în mărimea lui y. Ecuaţia reprezintă formalizarea oricărui plan experimental.este o clasificare sau o măsură a caracteristicilor oamenilor.Este o măsură a comportamentului subiectului care reflectă efectele variabilei . potenţialul de acţiune. Într-o ecuaţie de gradul întâi de forma 2y-2x = 6.1 Noţiunea de variabilă Variabila este o anumită proprietate a unui eveniment susceptibilă de a fi măsurată. anxietate etc. Pe de altă parte variabila independentă este reprezentată cu x.experimentalişti menţin pe cât posibil constante diferenţele între indivizi şi variază condiţiile experimentale. sexul. În psihologia experimentală variabila dependentă este reprezentată de diferite aspecte ale comportamentului extern (reacţie verbală. dimpotrivă. undele cerebrale. Psihologii corelaţionişti. anxietatea.) 2. pe când conceptele teoretice sunt ideale. etc). ritmul cardiac şi respirator. variabila dependentă este y deoarece mărimea sa depinde de valorile date lui x.” Termenul de variabilă independentă este împrumutat din matematică. comportamentului experimentatorului sau al conduitei subiectului prevăzut a fi modificat sistematic în cursul experimentului. p. 2. orientarea nomotetică implică experimentarea cu grupuri de subiecţi. motrică etc. motivaţie. adică y = x-3.). Variabilele sunt reale (ex: durata. frecvenţa.notează Vadum şi Rankin (1998. vor să ţină constante condiţiile pentru a face cât mai pregnante diferenţele dintre subiecţii cercetării.) sau de o serie de parametrii ai funcţionării organismului (rezistivitatea pielii.2 Clasificarea variabilelor Variabilele care intervin într-un experiment pot fi clasificate pe baza mai multor criterii: a) Funcţie de rolul de cauză sau de efect jucat în experiment: variabilă dependentă – variabilă independentă. Variabila dependentă este o variabilă suspectată a fi consecinţa unei variabile independente. că sub aspectul planurilor experimentale. Gordon Allport (1992) analizând dezvoltarea teoriilor personalităţii a prefigurat două mari direcţii cărora li se subsumează cercetările din acest domeniu. viteza de metabolizare a glucozei în celula nervoasă etc.

Exemple de variabile discontinue sunt sexul. Variabilă calitativă – variază în privinţa tipului. Variabila cantitativă variază în mărime (ex: viteza de răspuns. Valorile ei se situează pe un continuum şi semnifică gradul sau mărimea dimensiunii măsurate. calitativă şi invocată. sau prin prezenţă-absenţă. adică lungimile de undă a radiaţiei luminoase reflectate. Criteriile de clasificare a variabilelor nu se exclud reciproc ci dimpotrivă se regăsesc în aceeaşi variabilă.independente. cauza devine activă producând efectele anunţate de ipoteză. 20…. intensitatea unui stimul sonor la auzul căruia subiectul trebuie să apese pe o pedală. durata pot lua prin măsurare orice valoare. Un exemplu de variabilă independentă calitativă îl constituie un stimul vizual colorat în roşu. doar dacă este variată cantitativ. d) Variabile fizice şi nonfizice . calitativ. cantitativă sau calitativă. normalneurotic. În laborator singura posibilitate de a evidenţia efectele cauzei este de a produce varierea cantitativă sau calitativă a variabilei independente. b) Funcţie de caracteristicile domeniului de definiţie: variabile continue – variabile discrete . Multe variabile considerate în mod comun a fi calitative şi discrete se dovedesc a fi cantitative şi continui: intro-extraversia. O variabilă independentă. aparţin unui continuu de la 396 la 760 milimicroni. adică dintre variabila independentă şi variabila dependentă. Cu alte cuvinte. De asemenea. ia valori discrete care cad în categorii distincte separate. galben şi albastru. unele variabilele independente sunt exprimate cantitativ altele calitativ. dar echivalentele lor fizice. verde.Este o variabilă suspectată a fi consecinţa unei variabile independente (Vadum şi Rankin 1998). produsă în variabila dependentă. Este cazul acelor studii care s-ar interesa de relaţia existentă între vizionarea de către copii a filmelor violente şi creşterea agresivităţii lor sau de relaţia dintre stres şi oboseală. etc. De asemenea. culorile. Putem alege diverse valori de 10. Trebuie efectuată distincţia între relaţia. Variabila independentă este definită de Vadum şi Rankin (1998) drept o variabilă pe baza căreia are lor crearea sau selectarea condiţiilor antecedente într-un studiu. spre exemplu. intensitatea etc). naturală existentă între cauză şi efect şi relaţia de laborator dintre echivalentele lor. . Cele patru culori sunt numite modalităţi sau condiţii.Variabila continuă se situează pe un continuum şi nu este limitată la un anumit număr de valori. ca spunem aşa. Variabila independentă este condiţia manipulată sau selectată de experimentator pentru a determina efectele sale asupra comportamentului.Variabila discontinuă. cantitativă este. scorurile la foaia de autoanaliză a lui Cattell. din punct de vedere psihologic sunt categorii discrete. Latenţa. forţa. masculinitate-feminitate. Numim efect orice modificare observabilă. În aceste studii scopul principal este tocmai identificarea variabilei independente. dimpotrivă. felului (ex: înclinare sau întoarcere la stânga sau la dreapta într-un labirint). .60Hz. Sunt experimente în care este greu de precizat care variabilă este independentă şi care este dependentă. Astfel o variabilă independentă cum este tipul temperamental poate fi discontinuă. c) Variabile cantitative şi variabile calitative Variabilă cantitativă. tipurile psihologice etc.

iar celălalt asculta o poveste care degaja optimism. Decelarea efectelor produse la nivelul comportamentului de către manipularea variabilei independente este posibilă prin compararea subiectului cu el însuşi.2). Un tip aparte de variabilă nonfizică este variabila subiect care se bazează pe diferenţele individuale ale subiecţilor incluşi în experiment. Sunt utilizare în experimentele cu măsurători repetate numite.2). sex. . funcţie de experienţa anterioară. Variabilă nonfizică – aspect al condiţiilor de testare care este exprimat în termeni comportamentali sau procese cognitive (exemple: privare – nonprivare de somn. Se compară performanţele medii la un test de reactivitate pentru cele două grupuri independente. introversiunea şi extroversiunea. în literatura anglo-saxonă „within subjects experiments. Ele sunt prezente în modelele experimentale cu grupuri independente („independent groups plans” sau between-subjects plans). de tip subiect are două modalităţi. introversiuneaextraversiunea. Există situaţii când în acelaşi experiment o variabilă propriu zisă coexistă cu o variabilă invocată. etc). familiarizarea – nonfamiliarizarea cu situaţia de testare. Măsurarea în psihologia experimentală Se consideră că un indicator al progresului într-o ştiinţă este măsura în care legile sale sunt formulate cantitativ. Variabilele invocate sunt de obicei variabile subiect sau variabile demografice (vârstă. 2.” Variabilele intersubiect sunt variabile independente ale căror valori sau modalităţi sunt parcurse de grupuri diferite de subiecţi. Variabile intrasubiect sunt variabile independente ale căror valori sau condiţii sunt parcurse de către toţi subiecţii incluşi în experiment. Variabila invocată este variabila independentă proprie cvasiexperimentelor (vezi mai pe larg § 9. etc). masculinitatea-feminitatea. etc). Variabila subiect este tema povestioarei audiate înainte de măsurarea intro-extraversiunii cu un chestionar potrivit. f) După tipul de plan experimental care le utilizează: variabile intrasubiect-variabile intersubiect (vezi şi 3. e) Gradul de intervenţie al experimentatorului în manipularea variabilei: variabilă manipulată – variabilă invocată sau naturală.Variabilă fizică . amplitudinea undelor cerebrale. Faptul că legile pot fi formulate cantitativ indică două lucruri: Fenomenul este destul de constant pentru a permite un enunţ destul de• exact despre el.aspect al variabilei (independente sau dependente) care poate fi exprimat ca mărime fizică (exemple: intensitatea luminii stimul. etc. 2) În al doilea experiment ipoteza verificată este aceea că dimensinea extro-introversie va înclina spre un pol sau spre altul. ca de exemplu. nivel de şcolarizare. introvertiţii şi extravertiţii. Variabila independentă. Un grup de subiecţi audia o povestire tristă.3. Iată două exemple care ilustrează modul în care variabila subiect poate fi luată ca variabilă independentă sau ca variabilă dependentă: 1) Ipoteza verificată într-un experiment este că tipurile temperamentale sunt caracterizate prin viteze de răspuns diferite. ciclotimia-schizotimia.

Dimpotrivă datele care variază ascund regularităţile cu aspect de lege. Legea este destul de simplă pentru a permite o exprimare numerică.• Legile psihofizice se pretează mai bine unei astfel de exprimări cantitative, pe când legile motivaţiei sau ale cogniţiei suportă mai de grabă o formulare calitativă, dat fiind specificul acestor paliere înalte ale vieţii psihice. Măsurarea variabilelor studiate constituie o trăsătură proeminentă a psihologiei moderne (L. E. Tyler, W. Bruce Walsh, 1979) şi multe dintre progresele ei sunt legate de evoluţia psihometriei. Astfel, pretenţiile că acuitatea senzorială este un semn al inteligenţei, că tipul de personalitate al mamei care respinge copilul ar fi cauza autismului acestuia, sau că loboctomia prefrontală ar vindeca unele boli psihice sunt exemple de aserţiuni care au fost respinse odată cu introducerea în domeniile respective a unor tehnici de măsurare precise (Vadum şi Rankin, op. cit). În general rezultatele unei cercetări sunt influenţate în mod considerabil de instrumentele cu care sunt măsurate variabilele incluse în modelul experimental. De aceea în faza de proiectare a experimentului cercetătorii acordă o mare importanţă strategiilor de măsurare care vor fi utilizate în cercetare. 2.4 Varietatea măsurătorilor psihologice În psihologia experimentală este utilizată o gamă largă de instrumente de măsurare (cronometre, rigle gradate în milimetri utilizate de sine stătător sau încorporate în alte dispozitive de experimentare cum sunt esteziometrele, olfactometrele, etc, greutăţi calibrate, potenţiometre, dispozitive pentru mărimea unghiulară, etc). O gamă largă de aparate pentru experimentare au încorporate instrumente de mare precizie pentru măsurarea şi înregistrarea timpului de reacţie, rezistivităţii pielii, ritmului cardiac, presiunii arteriale, undelor cerebrale, potenţialelor de acţiune, etc. Alte tehnici, mai recente cum este imageria magnetică a creierului, permit vizualizarea zonelor corticale implicate în efectuarea unor sarcini experimentale. Toate aceste instrumente şi dispozitive de măsurare, de înregistrare sau vizualizare se supun unor prescripţii metrologice care au reglementări naţionale şi internaţionale (Sistemul Internaţional de Unităţi). Cu toate progresele înregistrate de mijloacele tehnice de măsurare, unul dintre instrumentele cele mai des utilizate în măsurătorile experimentelor psihologice este testul psihologic. Psihologii se pot informa în legătură cu testele psihologice aflate pe piaţă din diferite cataloage cum este, de exemplu, „Test in Print IV” (Murphy, Conoley & Impara, 1994) care cuprinde o listă de peste trei mii de teste destinate unor diverse tipuri de evaluări psihologice: aptitudini, deprinderi, interese, emoţii, acuităţi senzoriale, atitudini, trăsături de personalitate, etc (Vadum şi Rankin, 1998). De obicei într-o cercetare experimentală sunt utilizate mai multe tipuri de măsurători, adică măsurători cu caracter psihofiziologic precum şi măsurători psihologice. Pe de altă parte aparatele utilizate pot fi din categoria celor consacrate de alte cercetări sau care sunt livrate de diferite firme (tahistoscop, poligraf, aparat pentru studiul reacţiilor, psihogalvanometru, etc) altele pot fi realizate ad-hoc potrivit modelului teoretic şi al nevoilor de experimentare al unui anumit cercetător. Exemple din a doua categorie de

aparate sunt ceasul lui Mackworth pentru abordarea experimentală a comportamentului vigilent sau „Microcurba de lucru” un aparat românesc realizat, pentru nevoile de experimentare în domeniul oboselii ale unui colectiv de psihologi condus de Valeriu Ceauşu (1965) Funcţie de gradul de control pe care subiectul îl are faţă de propriile reacţii măsurătorile se împart în reactive şi nonreactive. Măsurătorile reactive pot fi influenţate, în mod voluntar sau involuntar de către subiecţi. Chestionarele de personalitate, interviul, observaţia intră în această categorie. Dimpotrivă măsurătorile nonreactive se caracterizează prin lipsa controlului subiecţilor, în această categorie intrând măsurătorile psihofiziologice efectuate cu psihogalvanometrul, electromiograful, electroencefalograful, etc. Este de preferat, ori de câte ori este posibil, ca măsurătorile reactive să fie completate cu măsurători nonreactive. Din păcate utilizarea măsurătorilor nonreactive cum sunt cele bazate pe cercetarea de arhivă sau prin utilizarea observatorului ascuns este limitată de principiul etic al intimităţii. O altă limitare este dată de stadiul tehnologiei care într-un anumit moment al dezvoltării nu oferă posibilitatea efectuării unor măsurători nonreactive a anumitor variabile psihice. Astfel atitudinile, convingerile, nu pot fi evaluate altfel decât prin chestionare. În astfel de situaţii Vadum şi Rankin (1998) recomandă utilizarea încrucişată a mai multor tehnici reactive. În acest mod se infirmă explicaţia rivală că măsurătorile ar fi dependente de un anumit tip de măsurătoare. 2.5 Conţinutul operaţiilor de măsurare În linii generale măsurarea echivalează cu a ataşa numere evenimentelor sau obiectelor în conformitate cu anumite reguli. „ Măsurarea, scrie Piaget (op.cit., p. 59) constă, în principiu,în aplicarea numărului la datele discontinue sau continue ce urmează a fi evaluate”. Apelul la număr, continuă autorul citat, se datorează proprietăţilor sale (incluziunea care stă la baza clasificării şi ordinea pe care se reazemă serierea). Aceasta permite ca anumite proprietăţi ale obiectelor sau evenimentelor să fie reprezentate prin proprietăţi ale sistemului numerelor (D. Mc. Burney, 1983). De aceea operaţiile aritmeticii elementare (adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea) sunt aplicabile, în principiu, rezultatelor măsurătorii. Doar în principiu, deoarece în cazul unor măsurători psihologice acestea sunt fără sens. De exemplu doi oameni având fiecare un QI de 75 nu fac la un loc cât unul cu un QI de 150. Asemănător, în domeniul măsurătorilor fizice este fără sens să spunem că este de două ori mai cald astăzi decât ieri dacă temperatura de azi este de 24 de grade Celsius, comparativ cu cea de ieri care a fost doar de 12 grade Celsius. Să mai obsevăm că în privinţa măsurătorilor lungimii, masei, vitezei cele patru operaţii îşi găsesec o mare utilitate. Motivul lipsei de sens a acestor operaţii în cazul măsurătorilor psihologice este că, la acestea, valoarea zero este arbitrară, adică nu înseamnă în realitate lipsa totală, în cazul unui individ, a caracteristicii psihice măsurate. De fapt, aşa cum observă Piaget (op.cit., p.62), „ marea dificultate a psihologiei (privitor la măsurare n.n.) este…lipsa unităţilor de măsură”. În lipsa lor este aproape imposibil să defineşti valoarea zero.

2.6 Proprietăţile scalelor de măsurare Inventarierea unor astfel de situaţii l-au condus pe Stevens, S., S. (1946) la ideea existenţei unei ierarhii (sistem) a tipurilor de măsurătoare dupã criteriul aplicabilităţii celor patru operaţii fundamentale. Aşa cum remarcã L. Tyler şi B. Walsh (op. cit.) fiecare nivel al sistemului are regulile şi restricţiile lui proprii şi permite aplicarea doar a unor anumite procedee statistice. Altfel spus, ficare tip de scală de măsurare este definit printrun anumit set de proprietăţi, dintr-un total de patru, in virtutea cărorara obiectelor sau fenomenelor le sunt ataşate numere (D. McBurney, 1983). Aceste proprietăţi sunt: egalitatea, ordinea de rang, egalitatea intervalelor şi egalitatea raporturilor sau câturilor. La acestea o vom adăuga pe a cincea, la care numeroşi autori se referă (Tyler şi Walsch 1979, McBurney, 1983, Vadum şi Rankin, 1998) prezenţa reperului 0 cu sens. Să le trecem succint în revistă după Vadum şi Rankin (1998) în ordinea generalităţii lor : Proprietatea egalităţii este confirmată dacă doi subiecţi care ocupă acelaşi loc pe scală sunt egali din punctul de vedere al însuşirii măsurate. Proprietatea ordinii de rang există dacă cele mai mari scoruri de pe scală aparţin persoanelor care deţin însuşirea măsurată în cel mai înalt grad. O scală are proprietatea intervalelor egale dacă distanţele egale între scoruri pe toată lungimea scalei echivalează cu diferenţe egale în însuşirea măsurată. Scala coeficienţilor de inteligenţă cu media 100 şi abaterea standard egală cu 15 nu are această proprietate întrucât diferenţa între QI-urile 78-80 nu este egală cu diferenţa 110-112, deoarece primul interval aparţine subiecţilor cu o inteligenţă situată în media inferioară, pe când a doua diferenţă se situează în media superioară. Proprietatea rapoartelor egale se referă la faptul că rezultatul împărţirii unui scor de pe scală cu un altul poate fi utilizat în compararea cu sens a celor două scoruri. Astfel, dacă efectuăm câtul dintre înălţimea subiectului A de 180cm şi a lui B de 150cm obţinem 180:150=1.2 Putem afirma că subiectul A este mai înalt de 1,2 ori decât subiectul B. Nu acelaşi lucru este posibil cu doi coeficienţi de inteligenţă. În psihologie este lipsit de sens un raport efectuat între doi coeficienţi de inteligenţă. Să presupunem că am administrat un chestionar de anxietate la mai mulţi subiecţi, scorurile minim şi maxim posibile fiind 0 şi respectiv, 20. Dacă un subiect A obţine un scor de 10 iar altul B de 20, nu avem nici un temei să spunem că subiectul B este două ori mai anxios decât subiectul A. O astfel de comparaţie este posibilă numai dacă transformăm aceste scoruri în note standard. O a cincea proprietate este existenţa unei semnificaţii psihologice pentru valoarea 0 de pe scală. Stevens a realizat o scală a zgomotului unde reperul 0 are sens, anume că în spaţii izolate fonic sursele de zgomot sunt eliminate. În general în experimentele din domeniul senzaţiilor reperul 0 de pe scală semnifică lipsa senzaţiei datorită situării intensităţii stimulului cu mult sub pragul senzorial absolut. În sistemul de măsurare propus de Stevens între cele patru proprietăţi există o relaţie de subsidiere în sensul că ultima, proprietatea rapoartelor egale le înglobează automat pe celelalte trei, a treia pe celelalte două şi a doua pe prima. Deci o scală care are proprietatea intervalelor egale va avea obligatoriu şi proprietăţile ordinii de rang şi a egalităţii. Proprietatea unui reper zero semnificativ, pare să fie totuşi proprietatea cea mai

În acesată scală evenimentele sau obiectele de acelaşi tip vor primi aceleaşi numere. Metoda percentilelor despre care vom vorbi ceva mai departe se încadrează în acest tip de măsurătoare.6. Extrovert 3. 1983). McBurney. Viola. Introvert 2. Regula după care funcţionează această scală este că numerele care indică rangurile pe scală echivalează cu ordinea de merit a aributelor psihologice evaluate. Mate 4. Psihoticism Tipologiile personalităţii elaborate de Pavlov. De asemenea nu sunt permise procedurile statistice deoarece scorurile de pe această scală ca şi cele de pe scala ordinală nu au distribuţii normale (Vadum şi Ranchin. 285) .6. dimpotrivă ia în seamă această distanţă. 1998). Jung. Radu. Nevrotism 4. Iată un exemplu : Unui elev i s-a cerut să ordoneze pe criteriul intensităţii preferinţei cinci dintre disciplinele studiate. reprezintă tot atâtea exemple de scări nominale. iar obiectele şi evenimentele diferite vor primi numere diferite. Acest tip de măsurătoare este utilizat la ordonarea subiecţilor în sens crescător sau descrescător privind o anumită caracteristică psihică.2 Scala ordinală Are două proprietăţi. egalitatea şi ordinea de rang. Exemplu. Nici în cazul acestui tip de măsurătoare nu pot fi aplicate operaţiile aritmetice elementare. Aici numerele sunt utilizate doar pentru a identifica anumite categorii în care indivizii pot fi împărţiţi. Sport . Informatică 2.generală. Totuşi în ultimii ani unii autori au dezvoltat tehnici statistice speciale care se pretează acestui tip de scală (Vezi. fără să cunoaştem cu exactitate distanţa dintre cei doi membrii ai fiecărei perechi. În aceste cazuri operaţiile aritmetice fundamentale sunt inaplicabile. Sheldon ş. pe care nu o au decât scalele raport. 2.1 Scala nominală Scara nominală are doar proprietatea egalităţii. p. A nu fi confundat cu metoda rangurilor care. 1993. Pende. 2. Aşa se întâmplă cu numerele înscrise pe tricourile jucătorilor sau când codificăm sexul masculin cu cifra 1 iar pe cel feminin cu cifra 2. Kretschmer. I. El a dat următorul răspuns : 5. Geografie 1. privind tipurile de personalitate din clasificarea lui Eysenck: 1. Scala nominală este utilizată în procesul clasificării care este începutul oricărei ştiinţe (D.a. Fizică 3.

Răspunsul elevului a fost acesta : 7.3 Scala interval Scala interval constituie al treilea tip de măsurare cu proprietăţile. anume accea că nu are un punct zero real. Totuşi lipsa unui punct zero real face ca scorurilor la teste. 2. Geografie 1. cu unele rezerve. Acest sistem prezintă totuşi o limitare. Mate 6. Informatică 3. Pe o scală gradată de la unu la şapte te rog să arăţi unde se situează fizica. Testele şcolare se situează.6. Sport Observăm că informatica se situează la jumătatea distanţei între geografie şi fizică. pe când fizica se situează la o unitate distanţă faţă de disciplina cea mai preferată şi la cinci unităţi faţă de sport care este disciplina şcolară cea mai puţin agreată de elevul nostru. şi în general acelea care măsoară preferinţele oamenilor constituie exemple de scări ordinale. 4. 2. al caracteristicii psihologice utilizate. Iată un exemplu. în această categorie.v.4 Scala raport (ratio scale) Scala raport (ratio scale) are toate cele cinci proprietăţi.Unele dintre scările de aprecire. Din acest exemplu desprindem uşor regula după care funcţionează acest sistem de măsurare: diferenţele egale dintre numerele de pe scală trebuie să reprezinte diferenţe psihologice egale între oameni sau evenimente. În adevăr ele sunt caracterizate .p. Cel mai bun exemplu de scală bazată pe intervale este tehnica IQ. 2. informatica şi geografia din moment ce mate se situează pe poziţia şapte iar sportul pe poziţia unu. adică la două unităţi distanţă de fiecare. egalităţii. Fizica 5.6.d. Aceluiaşi elev i s-a precizat sarcina astfel: Ştim că cel mai mult îţi place matematica şi cel mai puţin sportul. obţinute prin acest tip de măsurare. ordinii de rang şi egalităţii intervalelor. să nu li se poată aplica operaţia împărţirii. De fapt evaluarea nivelului cunoştinţelor asimilate în şcoală nu presupune definirea riguroasă a unui punct zero al cunoaşterii. Ea suplineşte principalul dezavantaj al primelor două tipuri : ne perimte să stabilim distanţa dintrei doi subiecţi d.

informatica. le sunt ataşate numere în acest sistem de măsurare este următoarea: raporturile (proporţiile) dintre numerele de pe scală trebuie să fie corespunzătoare raporturilor (proporţiilor) psihologice dintre evenimente sau obiecte (Aici. pozitiv sau negativ.Tyler şi B. în sensul că ne permite să derivăm toate informaţiile pe care ni le prezintă celelate scale. asemenea autorilor citaţi mai sus. Nu este locul aici să explicăm de ce în realitate subiecţii obţin timpi mai mari de zero. 1983): “ Dacă pe o scală cu capetele libere (openended scale) preferinţa ta pentru fizică se situează la gradaţia 10 unde se vor situa matematica. Dacă o disciplină iţi displace acordă-i un punctaj negativ. Puţine sunt scalele utilizate în psihologie care se încadrează în această categorie. Timpul de reacţie mediu al unui subiect se obţine prin utilizarea tuturor celor patru operaţii aritmetice (L. Lipsa unui zero real trebuie să ne amintească mereu că din păcate nu putem utiliza oricare operaţie aritmetică atunci când dorm să interpretăm rezultatele la un test. Dintre toate tipurile de scale studiate scara raport este cea ma puternică. pe care îl consideri necesar. De asemenea.). Un exemplu îl constituie scala de intensitate a zgomotului. Adevărul este că marea majoritate a măsurătorilor variabilelor psihologice se încadrează în al treilea nivel. McBurney. operaţiile matematice sofisticate pot fi uneori lipsite de sens când datele obţinute într-o cercetare aparţin unuia dintre nivelurile elementare ale sistemului de măsurători eleborat de Stevens. sau este de dorit să fie astfel. Un alt exemplu care ilustrează modul cum funcţionează acest sistem de măsurare este următorul: Să presupunem că sarcina de evaluare a disciplinelor şcolare este formulată de această dată astfel (D. Altfel spus. utilizăm noţiunea de obiect în sensul său cel mai general de obiect matematic). ordinală şi nominală. Să mai presupunem că elevul a dat următoarea evaluare: 30 20 Matematica 15 10 Fizica 0 Informatica -10 Geografia -20 -30 Sportul -40 Regula după care atributelor. obiectelor sau evenimentelor. unde valoarea zero semnifică absenţa oricărei surse de zgomot. Utilizează orice număr. în acest caz punctul zero înseamnă că reacţia subiectului la vederea stimulului are loc instantaneu. Un alt exemplu de măsurătoare de tip scală raport poate fi găsit în studiul timpului de reacţie. În adevăr. geografia şi sportul? Dacă o disciplină îţi este indiferentă noteaz-o cu zero. al scalelor interval.prin existenţa unui punct zero real şi prin posibilitatea de a trata rezultatele măsurătorii prin toate cele patru operaţii aritmetice fundamentale. Dacă pe una o preferi de două ori mai mult decât pe alta. acordă-i un punctaj de două ori mai mare. nefiind nici o limită în sus sau în jos pe scală. cit. Walsh op. . enumerate în ordinea descrescătoare a aportului lor informaţional: cu intervale. nu toate operaţiile aritmetice care se aplică numerelor au sens în domeniul scorurilor la teste sau în evaluarea caracteristicilor psihologice.

CAPITOLUL III PLANURI EXPERIMENTALE Planul experimental reprezintă unitatea strategiilor alese de experimentator pentru a preîntîmpina eventualele surse de eroare (McBurney. Ulterior Galton. De asemenea numerele din scala ordinală pot fi schimbate în orice fel cu condiţia să fie conservată ordinea preferinţei. semnificaţia tipurilor nu se schimbă dacă le ataşăm numere de la o mie în sus sau dacă le ataşăm literele alfabetului cu condiţia ca etichetele să fie diferite şi să nu permită nici o confuzie. deci pot fi surprinse mai multe relaţii care sunt atribuibile fenomenului psihic investigat. a aplicat metoda lui Quetelet în domeniul unor variabile psihologice cum este acuitatea vederii. Către sfârşitul secolului al XIX-lea Lambert A. op. McBurney.p. În cazul scării interval putem aduna sau scădea. înmulţi sau împărţi numerele printr-o constantă fără ca semnificaţia diferenţelor (distanţelor) dintre materiile preferate să se schimbe. aceea a aşa numitelor “transformări permisibile “ (D. Pentru a efectua astfel de comparaţii aceste măsurători sunt convertite în altele de un cu totul alt tip numite clase normalizate sau note standard. scara nominală permite cea mai mare libertate în sensul că. matematician belgian a observat că variaţiile individuale în domeniul măsurătorilor fiziologice tind să se conformeze unei anumite ordini.cit. 3.Putem identifica şi o ordine inversă. 1983). acestea din urmă aparţinând scalei de tip interval. Figura nr.v. Pe de altă parte trebuie să înţelegem şi pericolele unor interpretări eronate care pot surveni când unor date obţinute prin măsurători. de exemplu ordinale.d. De exemplu este complet eronat să spunem că un subiect care a rezolvat 40 de itemi la testul Matricile Progresive Standard este de două ori mai bun decât un altul care a rezolvat doar 20. Dimpotrivă în cazul scalelor raport putem schimba numerele care corespund treptelor scării apreciative doar prin multiplicarea lor printr-o constantă pozitivă.1 (pagina următoare) reprezintă o încercare de taxonomie în domeniul .1 Clasificarea planurilor experimentale Modelele experimentale pot fi clasificate în baza mai multor criterii care se diferenţiază funcţie de gradul lor de generalitate. Quetelet. Este vorba de numărul permis de procedee de a atasa numere unor atribute psihice în limitele regulilor permise de fiecare scală de măsurare.). în Anglia. Fireşte cercetătorul trebuie să facă efortul de a găsi în experimentele sale acele variabile care se pretează a fi măsurate cu scara ordinală deoarece în cadrul acestui sistem de măsurare sunt permise toate operaţiile aritmetice. al operaţiilor matematice permise. Adesea măsurători efectuate pe o scală inferioară sunt transformate prin formule matematice adecvate în mărimi care aparţin unei scale de măsurare superioare d. Efectuând măsurători ale unor variabile psihologice dar şi fiziologice (circumferinţa toracelui) pe grupuri mari de soldaţi (în total aprox 5000) Galton a ajuns la concluzia că regularitatea după care tind să se distribuie diferenţele individuale se supune unei legi universale. Întorcându-ne la exemplificările efectuate în legătură cu fiecare sistem de măsurare. le aplicăm proceduri matematice sofisticate care în acest context sunt lipsite de sens.

modelelor experimentale. Ea poate fi utilizată de către studenţi dar şi de către alte persoane interesate de demersurile eperimentale ca un ghid pentru înţelegerea sau acceptarea critică a unei lucrări ştiinţifice care comunică rezultatele unui anumit experiment psihologic. Unul dintre cele mai generale criterii de clasificare a modelelor experimentale este acela al numărului de subiecţi. Din această perspectivă putem vorbi de modele în care se experimentează pe un singur subiect şi modele în care mai mulţi subiecţi parcurg condiţiile experimentale. Un alt criteriu, la fel de general, cum este cel privind modalitatea de constituire a grupurilor experimentale, adică prin randomizare sau fără randomizare împarte designurile în experimente propriu-zise (cu randomizare) şi cvasiexperimente (Cook şi Campbell, op. cit.). Asupra randomizării şi cvasiexperimentelor vom zăbovi îndeajuns în capitolele cinci şi respectiv opt. Din punct de vedere al gradului de control asupra variabilelor experimentale, distingem experimentele propriu-zise sau adevărate (true experiments) şi cvasiexperimentele sau aşa-zisele experimente ex post factum. Din punct de vedere al numărului de variabile implementate (manipulate, sau studiate simultan) deosebim modelele cu o singură variabilă, de modelele complexe sau factoriale. Unii autori atribuie denumirea de experiment factorial acelora unde variabilele au acelaşi număr de nivele sau modalităţi. O serie de alte criterii mai puţin generale determină grupări în interiorul categoriilor formate de criteriile anterioare. Astfel, în interiorul modelelor experimentale complexe, funcţie de tipurile de variabile implementate, distingem planurile omogene (conţin variabile de acelaşi tip) de modelele mixte (utilizează simultan tipuri diferite de factori). În cadrul grupei de planuri experimentale care operează cu o singură variabilă, funcţie de frecvenţa cu care o condiţie experimentală este dată subiecţilor, avem: a) Planuri cu grupuri independente, fiecare subiect parcurgând o condiţie experimentală o singură dată. Conţin variabile de tip intersubiect; mai sunt numite „between-subjects designs”. La rândul lor, planurile experimentale cu grupuri independente (independent groups design) sunt clasificate de Shaughnessey, et. al. (1998) astfel: modele cu grupuri randomizate, modele cu grupuri egalizate şi modele cu grupuri naturale. b) Modelele experimentale cu măsurători repetate. Ele au implementate, aşa cum am văzut în capitolul precedent, variabile de tip intrasubiect; fiecărui subiect i se aplică de mai multe ori acelaşi tratament. Din această cauză, mai sunt numite „ within-subject designs”. Trebuie menţionat că cele două tipuri de modele, anume cele cu grupuri independente şi cele cu măsurători repetate (inter’ şi intrasubiecţi) permit tipuri de comparaţie diferită. Astfel în cadrul modelului intersubiect comparaţia mediilor performanţelor experimentale are loc între grupurile distincte alocate nivelurilor variabilei independente. Dimpotrivă modelul intrasubiect se bazează pe comparaţii efectuate între performanţele aceloraşi subiecţi obţinute pe măsură ce trec de la o modalitate experimentală la alta, adică de la un nivel la altul al variabilei independente. Factorii (variabilele) de tip intersubiect (between – subjects factors) sunt factori cu

randomizare completă. În dizainurle experimentale care utilizează acest tip de factori, subiecţii sunt mai întâi egalizaţi din punctul de vedere al unor variabile care ar putea influenţa într-un sens nedorit rezultatele experimentului (sex, vârstă, nivel de studii, profesie, etc.), apoi sunt repartizaţi în mod aleatoriu la condiţiile experimentale. În cazul factorilor de tip intrasubiecţi (within-subjects factors) subiecţii, alocaţi prin randomizare, parcurg toate nivelele specifice unui factor. Această modalitate este specifică design-urilor utilizate în evaluarea eficacităţii diferitelor condiţii experimentale: procedee de învăţare sau de predare, formule psihoterapeutice, etc. Performanţele subiecţilor sunt evaluate prin măsurători repetate, de exemplu la începutul şi la sfârşitul fiecărui tip de tratament. Experimentele de acest tip întâmpină două tipuri de dificultăţi: 1) Deoarece sunt comparate performanţele aceluiaşi subiect în condiţii experimentale diferite, este posibil ca rezultatele la un tratament consecvent să fie influenţate de tratamentul precedent. De exemplu, într-un experiment care testează impactul asupra calităţii percepţiei a două niveluri de iluminare a spaţiului de lucru (intens şi slab), performanţele într-o sarcină de discriminare perceptivă, obţinute la un iluminat inferior, ar putea să fie cu atât mai reduse cu cât iluminatul precedent a fost mai intens. Pentru contracararea acestui efect se utilizează metoda contrabalansării: jumătate dintre subiecţi vor efectua sarcina de discriminare perceptivă mai întâi în condiţii de iluminat slab şi apoi în condiţii de iluminat intens. Cealaltă jumătate va parcurge cele două condiţii experimentale într-o ordine inversă. 2) În unele experimente care evaluează eficacitatea unor tratamente, prin măsurarea repetată a performanţelor aceloraşi subiecţi, este posibil să intervină aşa-zisul efect de ordine: un tratament A este mai eficient când este precedat de tratamentul B decât când urmează sau precedă tratamentele C şi D. În astfel de situaţii Vadum şi Rankin (op. cit.) propun tratarea ordinii ca un factor distinct al planului experimental. Cele trei condiţii experimentale A, B, C, vor fi combinate în toate tipurile de ordine posibile, adică şase: ABC, ACB, BCA, BAC, CBA, CAB. Fiecărei variante îi vor fi alocaţi, prin randomizare, subiecţi diferiţi. Această metodă are dezavantajul că necesită un număr cu atât mai mare de subiecţi cu cât numărul tratamentelor cuprinse în plan este mai mare. Astfel, dacă pentru trei condiţii experimentale rezultă şase combinaţii, pentru patru vor fi posibile 24 de secvenţe, iar pentru cinci vor rezulta 120 de variante. Deoarece pentru fiecare tip de ordine se vor aloca prin randomizare alţi şi alţi subiecţi, pentru testarea celor cinci tratamente ar trebui un număr de 120 de subiecţi. Observăm că subiecţii sunt repartizaţi în mod aleatoriu la fiecare secvenţă de ordine a condiţiilor experimentale. În experimentale cu mai multe condiţii experimentale, repartizarea subiecţilor prin randomizare la aceste tipuri de tratamente contracarează efectul de ordine, aşa cum repartizarea întâmplătoare a subiecţilor la grupuri controlează efectele diferenţelor individuale. Un alt criteriu care funcţionează în interiorul categoriei de experimente cu grupuri independente poartă asupra modului de alocare a subiecţilor la grupurile experimentale şi din acest punct de vedere modelele experimentale se clasifică în: o planuri cu grupuri randomizate; o planuri cu grupuri egalizate (matching groups plans);

o planuri cu grupuri naturale. Funcţie de modul în care subiecţii sunt repartizaţi pe condiţiile sau nivelele variabilei independente, planurile cu grupuri randomizate (planurile itersubiecţi) se împart în design-uri cu randomizare completă (subiecţii sunt repartizaţi la condiţii pe criterii complet aleatoare) şi design-uri cu randomizare în blocuri (subiecţii sunt repartizaţi mai întâi pe blocuri, apoi acestea sunt parcurse într-o ordine aleatoare). Înţelegerea logicii unui anumit experiment, aşa cum este el prezentat într-o revistă de psihologie, presupune mai întâi un demers analitic prin care sunt identificate variabilele independente şi nivelurile, respectiv tratamentele sau condiţiile experimentale ale acesteia. Dacă pentru fiecare variabilă identificată este parcursă schema din figura 1 § 3.1, se poate accede cu uşurinţă la tipul de plan experimental cu o singură variabilă care a stat la baza implementării acelei variabile. Ulterior, funcţie de tipurile de variabile independente utilizate, se poate conchide cu privire la tipul de plan complex care a fost utilizat de cercetător sau poate fi ales acel model care este cel mai bine adecvat problemei care urmează să fie abordată experimental. În continuare câteva precizări terminologice ni se par extrem de necesare. Preferăm termenul model experimental atunci când vrem să desemnăm un anumit tip mai general de experiment, aşa cum de pildă este modelul cu grupuri independente. Atunci când ne referim la specii de modele preferăm termenul de plan, aşa cum, de pildă, modelul experimental cu grupuri independente cuprinde planurile cu grupuri randomizate, planurile cu grupuri egalizate şi design-urile cu grupuri naturale. Experimentele concrete reprezintă, în ordinea generalităţii, ultima verigă în această ierarhie. De asemenea, relativ la variabila independentă sunt echivalenţi termenii, nivel, modalitate, condiţie, tratament, stimul, etc.

3.2 Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă Se regăsesc în experimente ca atare, cu o singură variabilă, sau cel mai adesea combinate cu un alt sau (mai rar) cu alte modele experimentale cu o singură variabilă. Dintr-o perspectivă opusă putem afirma că orice experiment cu design experimental complex poate fi divizat în atâtea modele experimentale cu o singură variabilă, câte variabile independente are implementate. Sunt preferate experimentele de tip factorial care iau în considerare acţiunea simultană şi interacţiunea mai multor variabile în producerea unui anumit efect. Totuşi, atunci când sunt utilizate experimente cu o singură variabilă independentă este benefic, pentru validitatea experimentului, ca singura variabilă implementată să aibă mai multe modalităţi iar acestea să fie administrate, după caz, fie aceloraşi subiecţi (design cu măsurători repetate) fie unor grupuri distincte (design cu grupuri independente). Cazul cel mai elocvent este acela al testării diferitelor metode de predare. Variabila independentă este metoda de învăţare care cuprinde mai mult de două posibilităţi

3. acţiunea acestor diferenţe este estompată. 3. metoda fracţionată progresivă. Prin manipularea variabilei independente de-a lungul acestor modalităţi este de aşteptat să înregistrăm o serie de variaţii în variabila dependentă. valori sau modalităţi ale variabilei independente. au fost . diferitelor niveluri sau modalităţi ale variabilei experimentale. sau cu alte cuvinte. metoda globală. Un alt motiv pentru care cercetătorii preferă acest tip de model experimental este acela al eliminării altor explicaţii posibile privitoare la datele obţinute.2 Planuri experimentale cu măsurători repetate Există situaţii când nu este eficient să experimentăm cu grupuri independente care să fie alocate separat. Aceste design-uri nu trebuie confundate cu unele situaţii când repetarea măsurătorilor nu urmăreşte evidenţierea unei relaţii de tip cauză efect ci doar verificarea consistenţei interne. cu condiţia să existe un timp suficient de mare între stimulări pentru a elimina efectele adaptării. În general numărul de grupuri este egal cu numărul de niveluri. Întrucât fiecare subiect este comparat cu sine însuşi. fiecărui grup i se va administra o singură valoare a stimulului. care. respectiv în zona afectată a vederii sau în zona neafectată. adică în nivelul competenţelor dobândite de subiecţi. Acest design se pretează foarte bine în domeniul cercetărilor psihofiziologice. spre deosebire de cele cu măsurători repetate. respectiv a constanţei (fidelităţii) unor rezultate obţinute cu ajutorul unor teste psihologice. Planurile cu măsurători repetate presupun trecerea fiecărui subiect prin toate condiţiile experimentale. Acestea sunt modalităţile variabilei independente. Exemplificăm cu experimentul realizat de John Marshall şi Philip Teitelbaum (1974) pe subiecţi.2. Sunt de preferat experimentele cu mai multe valori ale variabilei independente atunci când dorim să determinăm forma grafică a funcţiei care descrie relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă. Se ştie că în partea stângă a câmpului vizual este implicat hipotalamusul drept şi invers. adică atacarea şoarecelui pradă. Ele utilizează variabile de tip intrasubiect şi sunt design-uri within subject. Aceasta înseamnă că fiecare grup va parcurge o singură condiţie experimentală.2.1 Planuri experimentale cu grupuri independente Sunt denumite astfel toate planurile experimentale. Atributul de independent are semnificaţia că în constituirea grupurilor comparate nu a funcţionat nici o intenţie în virtutea căreia un grup ar avea subiecţi care se regăsesc în celelalte grupuri sau ar împărtăşi caracteristici comune altor grupuri cu care este comparat. despre care se presupune în ipoteză că sunt selecţii ale unor populaţii diferite din punctul de vedere al efectului variabilei independente. pisici cărora li se îndepărtase partea laterală stângă sau dreaptă a hipotalamusului. Variabila independentă a avut două modalităţi: prezentarea şoricelului pradă la stânga sau la dreapta câmpului vizual. Performanţele subiecţilor.respectiv. metoda fracţionată repetitivă. compară grupuri distincte. etc.

În acest caz se utilizează randomizarea în bloc. fapt care este practic imposibil. Este cazul modelului experimental în pătrat latin şi a modelului bazat pe rotirea unei ordini de start care a fost obţinută prin randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale (random starting order with rotation). Este bine să se utilizeze acest model ori de câte ori este posibil ca un eficient mijloc de control al variabilităţii individuale a performanţelor cu respectarea a două condiţii de bază: (1) Dacă trecerea unui subiect printr-o condiţie experimentală nu va afecta participarea sa la condiţia următoare sub aspectul sensibilităţii nemodificate sau al păstrării confidenţialităţii scopului cercetării. 3. Teoretic numărul minim de subiecţi necesari este egal cu unu.1 Avantajele planului experimental cu măsurători repetate Shaughnessey. iar acestea sunt administrate unui subiect o singură dată. Atunci când fiecărui subiect urmează să i se aplice toate condiţiile prevăzute în modelul experimental este nevoie să utilizeze procedura randomizării ordinii în care vor fi administrate situaţiile experimentale.2. rezonabil din punct de vedere statistic. Fireşte că. ordinea de parcurgere a unei succesiuni de condiţii sau stimuli va trebui să fie pentru fiecare subiect mereu alta pentru a nu avantaja vreo situaţie în raport cu altele.al. În cazul primului model. acesta este un caz rar.2. dar comod pentru înţelegerea specificului planului experimental cu măsurători repetate. şi cu interpunerea cel puţin a unei alte condiţii experimentale între două repetiţii astfel: B D A C A C D B. În acest plan experimental toţi subiecţii parcurg fiecare tratament. Subiectul va parcurge rând pe rând toate situaţiile experimentale (toate combinaţiile dintre fiecare modalitate a unei variabile cu toate celelalte modalităţi ale celei de-a doua variabile independentă). (1998) menţionează următoarele avantaje: o Necesită un număr mic de subiecţi şi de aceea sunt oportune când experimentatorul nu . În design-ul incomplet nu sunt utilizate toate condiţiile experimentale. Ea este cu atât mai necesară în situaţiile când fiecare stimul urmează să fie administrat de mai multe ori. se poate spune că experimentele aplicate unui singur subiect formează un experiment complet. procedură care constă în a parcurge aleatoriu fiecare situaţie experimentală de două ori dar niciodată succesiv. (2) Condiţiile experimentale nu vor produce efecte contrastante asupra comportamentului de răspuns ca atunci când un subiect învăţând o procedură printr-o anumită metodă trebuie să reînveţe aceeaşi procedură printr-o metodă diferită. Cum în mod obişnuit se utilizează un anumit număr de subiecţi. Există două tipuri de modele experimentale în care măsurătorile sunt repetate: design-ul complet şi planul incomplet.comparate pentru fiecare individ pentru situaţia de coincidenţă cu aceea de necoincidenţă a prezentării stimulului în zona afectată a câmpului vizual. deoarece fiecare subiect este trecut prin toate tratamentele. întrucât nici o statistică nu este posibilă pe baza unei singure observaţii. et.

5. ne putem aştepta ca. p. o Sunt anumite domenii unde aceste modele sunt mai oportune decât în altele. din start. poate afecta validitatea internă. o Au o sensibilitate mai mare în a decela efectele variabilei independente.2 Dezavantaje Eroarea de variaţie. unde validitatea internă este ameninţată de confuzia efectelor variabilei independente cu existenţa. bineînţeles acolo unde acestea există în adevăr. o Sunt mai comode şi mai eficiente în detectarea efectului variabilei independente asupra unor aspecte comportamentale. între ei. Spre deosebire de modelele experimentale cu grupuri independente. în planurile cu măsurători repetate. Dificultăţile acestui model experimental vor fi discutate în § 5. Eroarea de variaţie fiind mică în cazul modelelor experimentale cu măsurători repetate. Astfel. pot fi atribuite variabilei independente mai ales când efectele acesteia sunt nesemnificative. a unor diferenţe între subiecţii alocaţi diferitelor condiţii experimentale.al. deşi mai mică decât la modelul experimental cu grupuri independente. este nevoie de un volum mare de măsurători determinate pe un număr redus de subiecţi. mai multă variaţie între oameni decât în interiorul fiecărui om însuşi. având potenţial de confundare.1 din capitolul următor. mai intens dependente de influenţele educaţionale şi sociale.are la dispoziţie decât prea puţini subiecţi. deşi se păstrează. creşte şansa ca cele mai mici efecte ale variabilei independente să nu scape observaţiei. comparativ cu modelele experimentale cu o singură variabilă independentă. chiar mai mare decât aplicarea condiţiei experimentale însăşi.2. Modelul experimental cu măsurători repetate elimină acest dezavantaj în sensul că toate condiţiile experimentale sunt parcurse de aceeaşi subiecţi. Sunt situaţii în care operarea cu grupuri independente necesită un timp mare de instruire a fiecărei categorii de subiecţi. Ea este generată de modificările ce se produc în subiecţi pe durata repetării măsurătorilor. este mult inferioară aceleia care este proprie grupurilor independente deoarece „ pur şi simplu există. 3. et. împreună cu tehnicile de control aferente. .2.1. Interacţiunea propriu-zisă constă în faptul că efectul unei variabile independente este condiţionat de către nivelurile variabilei independente considerată ca parametru.3 Planuri experimentale complexe Avantajul lor. eroarea de variaţie. Aceste modificări. Un exemplu concludent îl reprezintă domeniul cercetărilor psihofiziologice unde variabilitatea intersubiecţi fiind mai mică decât în cazul unor atribute psihice. după un interval de timp. Este cazul experimentelor pentru determinarea pragurilor senzoriale. 1998. într-un experiment privitor la timpul de reacţie. decât subiecţii. Adică participanţii vor fi mai puţin diferiţi de ei înşişi. este acela că permit studiul efectelor produse de interacţiunea mai multor variabile. sau a acelora efectuate pentru a compara între ele anumite tipuri de tratamente. 3. în mod obişnuit. care aparţin grupurilor independente… ” (Shaughnessey. 269).

Fisher. Dacă acest fapt ar fi posibil. Noţiunea de efect principal. Planurile factoriale cuprind toate combinaţiile posibile între valorile variabilelor studiate urmând ca printr-o serie de metode statistice cum sunt testul diferenţelor dintre mediile grupurilor sau analiza de varianţă să se stabilească ce combinaţii produc modificări semnificative în variabila dependentă. Planurile complexe sunt denumite în mod obişnuit planuri factoriale şi au implementate mai multe variabile. Combinaţiile sunt testate experimental atât prin parcurgerea situaţiilor experimentale rezultate de către toţi subiecţii. deoarece principalul său avantaj este. într-un mod artificial. Planurile factoriale sunt preferate altor modele experimentale deoarece surprind mai bine specificul activităţii psihice în sensul că. et. mai evidenţiază faptul că. este posibil ca efectele intensităţii stimulilor să fie diferite în modalitatea vizuală faţă de cele măsurate în modalitatea auditivă. cit. care este doar un decupaj al fenomenului real. Pe de altă parte aducând în experimentul de laborator. din punct de vedere practic. se face abstracţie de efectul variabilei parametru. El a aplicat acest model în 1926 într-un experiment în care au fost testate efectele fertilizării terenurilor agricole asupra producţiei de ovăz (Vadum şi Rankin. efectul unei variabile asupra comportamentului depinde de acţiunea altor variabile testate. aşa cum am văzut deja. Cel care are prioritatea introducerii modelului factorial în ştiinţă este R. Roşca.A. Efectul singular al unei variabile independente se numeşte efect principal (main effect). Modelul său . o combinaţie cât mai amplă de influenţe. Trebuie subliniat însă că efectul unei singure variabile independente este studiat printr-un demers artificial care ignoră acţiunea simultană a celorlalte variabile independente. experimentul de laborator ar atinge o validitate externă comparabilă cu aceea a experimentelor naturale. ci în mod global prin calcularea mediei performanţelor la toate nivelurile sale.). în calitate de parametru. variabila parametru este luată în considerare nu diferenţiat. pe nivele. modalitatea senzorială (auditivă şi vizuală). contracarăm caracterul artificial al cercetării (Al. Dacă luăm în considerare. de data aceasta comparaţiile efectuându-se între grupuri diferite. interacţiuni care modelează mai bine specificul sistemic al psihicului uman decât efectele variabilelor considerate separat. 1971) şi îi sporim validitatea externă. planuri cu mai mult de patru cinci variabile independente sunt neinterpretabile (Shaughnessey. o a doua variabilă independentă. care în mod provizoriu este uniformizată. Din punct de vedere teoretic într-un experiment poate fi implementat un număr nelimitat de variabile independente. de asemenea. acela că oferă posibilitatea de a fi identificate interacţiunile dintre variabile. (avereged sau collapsed). Din păcate. Planul factorial este acel tip de cercetare care cuprinde toate combinaţiile posibile a cel puţin două valori a două sau multe variabile independente. Dacă efectul singular al unei variabile independete este numit efect principal. 1998). În acest demers interpretativ. main effect. În limba engleză ambele sensuri sunt condensate într-o singură expresie. focalizarea având loc doar pe media efectelor produse de aceasta asupra variabilei dependente. iar fiecare dintre ele ar putea avea oricâte nivele sau modalităţi. atunci este subliniat faptul că cercetătorul efectuează un decupaj în anasamblul efectelor posibile într-un plan experimental şi se interesează doar de rezultatul varierii sistematice a unei singure variabile. al. de exemplu.intensităţi diferite ale stimulilor vizuali să determine timpi de răspuns diferiţi. fie prin alocarea în mod aleatoriu a subiecţilor la ele. op. cel mai adesea.. altele decât cele datorate hazardului.

experimental şi-a găsit o largă aplicabilitate în psihologie deoarece el permite studiul efectelor interacţiunii variabilelor manipulate în experiment asupra variabilei dependente. A1. una dintre ele fiind alocată unei variabile independente iar a doua fiind destinată celei de-a doua variabile independente. Reprezentarea grafică a acestui model va fi un tabel cu 6 căsuţe. Să presupunem un plan bifactorial pentru cercetarea efectelor conjugate ale metodelor de predare şi ale motivaţiei învăţării asupra randamentului şcolar. fiecare din cele două variabile independente având câte două valori (modalităţi). A2B1 A2B2 A2B3 A1B1 A1B2 A1B3 . A doua variabilă independentă are trei nivele: BI -motivare slabă. Numărul pătratelor interioare rezultate din intersecţia liniilor şi coloanelor este echivalentul numărului tratamentelor sau condiţiilor controlate prin experiment. Astfel de interacţiuni sunt frecvente la nivelul psihicului uman. funcţie de numărul variabilelor independente utilizate.B1. De asemenea. un plan cu trei variabile poate lua forma 2 x 4 x 2. AII. Planul bifactorial se prezintă grafic ca un tabel cu două intrări. Prima variabilă independentă are două modalităţi: AI predare cu accent pe informaţie. Cel mai frecvent model factorial este cel bifactorial. 3.4 Planul bifactorial Cel mai simplu plan factorial este de tipul 2 x 2.B1. iar a treia are două nivele. Faptul că un plan bifactorial cuprinde o variabilă cu două nivele iar alta are trei modalităţi este simbolizat astfel: 2 x 3. BIII – motivare înaltă. Acestea sunt: A1. Ele au o mare valoare atât explicativă. BII – Motivare medie. A2. Pentru comoditatea analizelor statistice sunt preferate modelele factoriale unde numărul modalităţilor celor doi factori este acelaşi. Există mai multe modele factoriale. Numărul tratamentelor este egal cu produsul nivelelor sau modalităţilor variabilelor independente.B3. A1. A2. referitoare la eficacitatea unor metode psihopedagogice sau psihoterapeutice menite să îmbunătăţească eforturile adaptative ale oamenilor şi calitatea vieţii lor. acestea corespunzând numărului condiţiilor experimentale care vor fi parcurse de subiecţii de experiment: două modalităţi ale variabilei A înmulţite cu trei modalităţi ale variabilei B dau şase condiţii (tratamente) experimentale. O interacţiune are loc dacă efectele unei variabile A asupra unei variabile dependente X depind de o a treia variabilă. cât şi aplicativă. a doua are patru. privitoare la funcţionarea acestuia.predare cu accent pe rezolvarea de probleme. dacă prima variabilă are două modalităţi.B3. A2.B2.B2.

În modelele factoriale variabilele independente poartă denumirea de factori. Într-o cercetare proprie au fost studiate efectele combinate a două variabile independente trebuinţa de realizare şi declinul unor procese cognitive asupra comportamentului profesional. în continuare. Graficul interacţiunii dintre variabilele planului experimental 3. valori) şi o variabilă dependentă. 54 slabi 49 buni exista nu exista declin declin Figura 3b. Plan experimental bifactorial asimetric Iată. Sensul acestui termen este diferit. Înaltă trebuinţă de realizare & declin cognitiv Înaltă trebuinţă de realizare & fără declin Scăzută trebuinţă de realizare & declin cognitiv Scăzută trebuinţă de realizare & fără declin Figura 3a. un design bifactorial. Plan experimental bifactorial simetric Un experiment factorial este acela în care sunt manipulate cel puţin două variabile experimentale având fiecare două sau mai multe modalităţi (nivele. Este un experiment cu variabile invocate.Figura 2. unde numărul nivelelor celor două variabile independente este egal. neavând nimic comun cu acela care este utilizat în analiza factorială.5 Variabila parametru .

Efectele uneia dintre variabilele independente asupra variabilei dependente sunt studiate pentru fiecare nivel al celeilalte variabile independente care se numeşte parametru. . într-un anume experiment. M2(slab). I3. este aceea care determină care variabilă va ocupa prim . adică atâtea curbe. pe abscisa graficului se trece variabila independentă A iar pe ordonată se trec valorile variabilei dependente. adică B1. Luăm în considerare pentru cele două variabile independente câte cinci valori (modalităţi). I5. ipoteza. 1983). funcţie de cele trei niveluri de motivare a elevilor. Nivelurile motivaţionale. atunci vom avea trei tipuri de relaţii între metodele de predare şi randamentul şcolar. De obicei. M4(înalt). Prin parametru funcţiei înţelegem acea variabilă independentă care prin valorile ei conferă celeilalte variabile independente efecte diferite asupra variabilei dependente. M3(mediu). Burney. ca parametru. înalt. câte modalităţi are variabila independentă utilizată ca parametru (Mc. Simbolurile modalităţilor variabilei utilizată ca parametru. B4.slab). Dacă variabila utilizată ca parametru are trei modalităţi vor rezulta trei curbe care formează o familie de curbe. foarte slab. 1998). devin simbolurile acestor curbe. Exemplul următor ne va ajuta să înţelegem mai bine despre ce estre vorba. Este lesne de înţeles că oricare dintre variabilele independente ale unui plan poate fi interpretată fie ca parametru fie ca factor. B2. Dacă în exemplul anterior interpretăm variabila motivaţională ca parametru. respectiv parametrii sunt reprezentaţi în figura de mai jos prin cele trei linii punctate diferit. Să presupunem că un plan experimental este dedicat studierii efectului conjugat al motivaţiei şcolare şi al nivelului de inteligenţă asupra randamentului şcolar. La fel. I2. problema cercetată.În planul factorial setul complet de tratamente sau condiţii este generat prin realizarea tuturor combinaţiilor posibile între modalităţile unei variabile şi valorile celei de-a doua variabile (Vadum şi Rankin. Totuşi. I4. slab. M5(f. înalt). foarte înalt. mediu. procedăm pentru inteligenţă: I1. Modelul factorial poate fi prezentat în forma tabelei următoare cu toate interacţiunile posibile între nivelurile variabilelor. într-un plan secund. Pentru a le distinge mai bine le notăm: nivelurile motivaţiei şcolare: M1(f. În acest caz reprezentarea grafică a relaţiei dintre variabilele independente şi variabila dependentă utilizează atâtea funcţii. B3.planul interpretării şi care va servi.

. sau cu grupuri distincte. În primul caz designul experimental factorial va lua forma planului experimental cu măsurători repetate. pe când în al doilea va fi cazul unui design cu grupuri independente. Combinaţiile M2. Ele sunt rezultatul factorializării (combinării) nivelurilor unei variabile prin nivelurile celeilalte. de asemenea. M1.I3.I5 sunt condiţii experimentale. fiecare parcurgând o singură condiţie experimentală. respectiv factoriale. Condiţiile experimentale ale unui Design bifactorial Figura 5. respectiv cu măsurători repetate asupra modelelor experimentale simple sau complexe. un prilej la fel de bun pentru a generaliza noţiunea de condiţie experimentală. Factorializarea unei variabile independente prin variabila parametru Parcurgerea de către subiecţi a condiţiilor experimentale poate fi realizată cu un singur grup de subiecţi.M5I1 M5I2 M5I3 M5I4 M5I5 M4I1 M4I2 M4I3 M4I4 M4I5 M3I1 M3I2 M3I3 M3I4 M3I5 M2I1 M2I2 M2I3 M2I4 M2I5 M1I1 M1I2 M1I3 M1I4 M1I5 Tabelul 2. Exemplul de mai sus este un bun prilej de a generaliza noţiunile de plan experimental cu grupuri independente. Exemplul de mai sus constituie.

E X1Y1 X1Y2 A. B. 7. prezintă alocarea subiecţilor la condiţiile experimentale într--o ordine contrabalansată. potrivit cărora un obiect mare concentrează o masă mai mare. A.C. cât şi combinaţiilor între nivelurile mai multor factori. X2Y1. A .C.D. Figura nr.D.D. În figura 6 subiecţii. E parcurg cele patru condiţii experimentale rezultate din combinaţia celor două valori (modalităţi) ale variabilei X cu cele două valori ale variabilei Y. nu doar de efectul lor separat asupra senzaţiei de greutate.B. ca o modalitate de contracarare a efectelor menţionate.Constatăm că denumirea de condiţie experimentală se aplică deopotrivă. adică greutatea percepută este rezultatul interacţiunii acestor variabile. C. atât nivelurilor unei variabile independente.B. adică X1Y1. de pe pagina următoare. Pentru alte detalii vezi şi § 6. X1Y2.E X2Y2 Figura 6.E X2Y1 A. Experimentul a operat deci cu două variabile independente: mărimea şi greutatea unor geamantane. Mărimea declanşează efectul de set sau montaj al experienţelor similare trecute. Greutatea aparentă. Iluzia constă în faptul că geamantane de aceeaşi greutate par cu atât mai uşoare cu cât sunt mai mari. Prin efectul de contrast apare iluzia menţionată.5.D. Design bifactorial cu măsurători repetate Desigur parcurgerea de către fiecare subiect a condiţiilor experimentale în aceeaşi ordine.5). X2Y2. implementată într-un design cu o singură variabilă.3 . La ridicarea obiectelor.E A. Un exemplu de experiment factorial în care acelaşi grup de subiecţi este trecut prin toate situaţiile experimentale îl constituie experimentul lui Joseph Stevens şi Lee Rubin (1970) asupra iluziei mărime-greutate. Senzaţia de greutate a fost luată ca variabila dependentă. poate genera efecte de ordine şi sau succesiune (§ 5. în număr de cinci.C. D. A X1 . Cercetătorii au fost interesaţi de efectul comun al celor două variabile independente.B.C.B. greutatea lor expectată este mai mare decât cea percepută. Iluzia experimentală constă în aceea că obiectele cu volum mare par mai uşoare dacă sunt ridicate deodată cu cele mici dar având o greutate egală cu primele. aceeaşi.

Y1 B X1 Y2 C X2 Y1 D X2 Y2 E X1 Y2 A X1 Y2 B X2 Y2 C X1 Y1 D X2 Y1 E X1 Y1 A X2 Y1 B X1 Y1 C X2 Y2 D X1 Y2 E X2 Y1 A X2 Y2 B X2 Y1 C X1 Y2 D X1 Y1 E X2 Y2 .

respectiv: G1 (A. indiferent de mărimea obiectelor.U). . Aveau şanse să primească cursuri cu împrumut cei care erau constanţi în luarea notiţelor şi cei care invocau lipsa de pricepere (nivelul neintenţionat al primei variabile independente).G3.Figura 7.I. Richard Barnes şi Robert Kidd (1979) au manipulat în experimentul lor două variabile şi anume. S-a constatat că cele două variabile nu interacţionează.S. G2 (F.T. nivelul de intenţionalitate (intenţionat-neintenţionat) în luarea notelor de curs şi stabilitatea trebuinţei de a proceda astfel care a avut două modalităţi: stabilitate (cei care au răspuns că întotdeauna iau note de curs de proastă calitate). deci că nu au un efect comun.C. Efectul dispare la ridicarea greutăţilor care reprezintă limita noastră superioară.H. Modelul factorial în care fiecărei condiţii experimentale îi este alocat un alt grup este ilustrat de figura 7 unde grupurile G1. instabilitate (cei care uneori iau note de proastă calitate). G4 (P.D. Design bifactorial cu grupuri independente Cercetările efectuate după acest model sunt destul de neeconomice deoarece necesită un număr de subiecţi de patru ori mai mare decât în experimentele factoriale de tip intrasubiect. Variabilele sunt de tip ex post facto pentru că cercetătorii au identificat cu ajutorul chestionarului atitudini preexistente în populaţia studenţilor. Design bifactorial având contrabalansată ordinea condiţiilor experimentale Operarea cu ambele variabile le-a permis celor doi cercetători să constate că iluzia mărime-greutate este mai mare la ridicarea obiectelor mai uşoare şi este cu atât mai mică dacă obiectele ridicate sunt mai mici.E).J). Variabila dependentă a constituit-o disponibilitatea altor studenţi de a da cu împrumut notele lor celor două categorii de colegi.L.B.O).G4 au în componenţa lor subiecţi diferiţi. G1 G2 G3 G4 Figura 8.N. G3 (K.R.M.G.G2.

patru condiţii experimentale: căpitani albi cu succes. în calitate de căpitan al grupului să fie ales complicele desemnat. spre exemplificare. Funcţie de nivelul de dificultate al întrebărilor strădaniile grupurilor erau urmate de succes sau de eşec. căpitanii alegeau întrebările (uşoare sau dificile) la care grupul trebuia să găsească răspunsurile corecte într-un timp limitat.• 309. deci.3. Rasa căpitanilor (albi.3 Se apelează la statisticile inferenţiale pentru a stabili dacă această diferenţă este statistic semnificativă. căpitani albi cu eşec. al. Efectul principal al variabilei Performanţa grupului se determină apelând la statistici descriptive. respectiv succes: 295 – 175.2 . Se procedează într-un mod asemănător la calcularea mediei generale a• modalităţii eşec. negri) a constituit prima variabilă independentă. comparativ cu persoane aparţinând altei rase. Ei au experimentat cu studenţi aparţinând rasei albe care au fost împărţiţi în patru grupuri mici.• însumând mediile căpitanilor albi şi negri şi împărţind rezultatul la doi. având. corespunzătoare celor două niveluri. Specificul efectelor şi interacţiunilor dintr-un plan complex iese cel mai bine în evidenţă în experimentele bifactoriale.9) / 2 = 590 / 2 = 295. căpitani negri cu eşec în rezolvarea de către grupul condus a întrebărilor alese.7 Efectul principal al variabilei Performanţa grupului se determină• calculând diferenţa dintre cele două medii generale.4 / 2 = 175. căpitani negri cu succes. eşec. De aceea.1) / 2 = 351.9 295.2. În fiecare grup a fost introdus un complice. Experimentul concretizează un plan factorial de tipul doi ori doi. După concurs.6 280. Mediile evaluărilor primite de fiecare căpitan sunt date în tabelul următor. Funcţie de instructajul primit. acest rezultat constituind cea de-a doua variabilă independentă. respectiv (155.6 + 280. Experimentatorii au manipulat scrutinul astfel încât. astfel: Se calculează media generală a modalităţii succes a acestei variabile. 1991) prin care au investigat influenţele apartenenţei la o anumită rasă asupra modului cum sunt evaluate persoane din aceeaşi rasă.3 + 196. adică (309. Participanţilor la experiment li s-a comunicat că participă la realizarea unui joc în forma concursului de întrebări. să luăm în discuţie un experiment întreprins de Hass (Hass et.7 = 119.6 Efecte principale (main effects) Într-un plan experimental cu mai multe variabile independente efectele unei variabile asupra variabilei dependente reprezintă de fapt rezultatul interacţiunii ei cu celelalte variabile independente. fiecare participant a completat un chestionar prin care a evaluat căpitanul grupului său. joc destinat unui anumit colegiu.

7 238. Astfel. simetric.05 ipoteza de nul va fi respinsă şi se va conchide că variabila respectivă are un efect principal semnificativ. observă Shaughnessey şi col.4 Figura 9. să observăm că datele din tabelul anterior sunt aparent contradictorii. eşec). Fără a intra în detalii. comparând mediile evaluărilor primite de căpitani. observăm o netă superioritate a liderilor de culoare faţă de cei albi. Pentru o interpretare corectă se apelează la statistica inferenţială constând în testul t al diferenţei dintre medii.1. Rezultă o medie generală de 238.5 – 232. (1998) Pentru calculul efectului mediu al celei de-a doua variabile independente.155. rasa căpitanului se parcurg aceleaşi etape.1 175. pp. numărul subiecţilor este acelaşi.3 196. de-a lungul celor două modalităţi (succes.4 pentru căpitanii de culoare. produce rezultate diferite. Dacă nivelul de semnificaţie p<. cu ignorarea nivelurilor variabilei Performanţa grupului. Efectul principal al unei variabile (main effect) se determină. „În orice plan factorial. se aplică pentru determinarea efectului mediu al celei de-a doua variabile în raport cu fiecare modalitate sau valoare a primei variabile.5 232. 304). Efectul principal al acestei variabile este: 238. Pe de altă parte. 1998). funcţie de rasa de apartenenţă a căpitanului. prin calcularea efectului acelei variabile la ambele niveluri al celei de-a doua variabile independente (Vadum şi Rankin. comparaţia mediilor în condiţii de eşec conduce la un rezultat opus: căpitanii albi au fost mai bine evaluaţi decât cei negri.4 = 6. efectul principal ar trebui să fie egal cu zero. Statisticile descriptive ale unui design bifactorial Adaptat după Shaughnessey et.” Revenind la experimentul întreprins de Hass şi colaboratorii. Cu alte cuvinte. (op.5 pentru căpitanii albi şi alta de 232. deoarece vom reveni pe larg în § 6. .1. Acelaşi procedeu. Se impune precizarea că procedura descrisă este valabilă doar dacă. este posibil să testăm predicţii privitoare la efectul general al fiecărei variabile independente ignorând efectele altei (altor) variabile independente. ai căror grupuri au înregistrat succes la concurs.9.1. potrivit ipotezei de nul. deci. cit.al. manipularea variabilei Performanţa grupului. În acelaşi mod. variabila rasă determină efecte diferite funcţie de faptul dacă grupul condus eşuează sau are succes la concurs. Mărimea în sine a acestor diferenţe nu este un indiciu sigur pentru semnificaţia lor statistică. în fiecare din grupurile alocate condiţiilor experimentale rezultate din factorializarea nivelurilor variabilelor independente.

Variabila reprezentată grafic se numeşte variabilă parametru. fiecare dintre ele indicând un nivel al acestei variabile. În principiu nu are importanţă care variabilă este reprezentată grafic ca parametru şi care variabilă este reprezentată prin nivelurile ei înscrise pe abscisa graficului. În figura anterioară ambele variabile independente sunt reprezentate ca parametru. . Performanţa grupului. căpitanii de culoare au fost evaluaţi mai bine decât cei albi în condiţii de succes şi mult mai rău în condiţii de eşec. alegerea trebuie să concorde cu ipoteza cercetării. decât evaluatorii. (2) Interpretarea efectelor principale într-un experiment poate genera semnificaţii contradictorii dacă nu se ţine seama de interacţiunile care au loc între variabile. Efectul principal este cu atât mai mare cu cât panta funcţiei matematice care îl descrie este mai mare iar semnificaţia sa poate fi testată prin testul statistic Fisher (F). este vizibilă în figura care urmează. Totuşi. efectele principale ale variabilelor independente pot fi interpretate ca şi când acestea au fost manipulate în două experimente separate fiecare cuprinzând o singură variabilă independentă.1.” Interacţiunea care are loc între variabilele experimentului întreprins de Hass şi col. aşa cum deja am arătat că este cazul în experimentul discutat. 305) „ … efectele principale ar trebui interpretate cu prudenţă ori de câte ori o interacţiune este prezentă într-un experiment. efectele unei anumite variabile independente. Se poate observa că variabila performanţa grupului moderează de o manieră mai puţin radicală efectele celeilalte variabile. Se mai impune o ultimă precizare. Când nu are loc nici o interacţiune. De obicei variabila parametru este variabila care moderează. în exemplul discutat. se obişnuieşte ca pe ordonată să se reprezinte variabila dependentă iar pe abscisă una dintre variabilele independente. aşa cum recomandă Shaughnessey et. într-un sens anticipat prin ipoteză. Interacţiuni între variabilele experimentului condus de Hass Toate aceste rezultate conduc la două concluzii extrem de importante pentru interpretarea corectă a experimentului: (1) Faptul că efectele unei variabile se modifică funcţie de nivelurile celeilalte variabile este un indiciu că între aceste variabile are loc o interacţiune. al. Într-un sistem de coordonate rectangular.3) Este vizibil în figură faptul că panta efectului mediu al variabilei rasa liderului are panta mai abruptă.Figura 10. anume că evaluarea persoanelor de altă rasă. În adevăr aşa cum se observă şi din tabelul inclus în figura 9. Mai mult. comparativ cu oponenţii lor. este mult mai polarizată decât evaluarea persoanelor de aceeaşi rasă cu evaluatorii.9. (vezi în detaliu § 6. pp. ceea ce confirmă ipoteza cu care a debutat experimentul. Variabila rasa liderului este reprezentată prin cele două linii. (op cit.

. sinergice şi de plafon. Multitudinea relaţiilor de interacţiune între variabilele unui model experimental bifactorial. Totuşi. ca urmare a manipulării experimentale a variabilei independente O cale relativ simplă de a decide că există o interacţiune între două variabile este aceea de a observa dacă cele două linii ale graf-ului sunt paralele sau nu. cele două linii ar avea orientarea clar antagonică din figura 11. Sunt caracterizate prin faptul că efectul variabilei parametru modifică complet. Să revenim la exemplul lui Hass. este grupată de McBurney (op. adică determină efectul contrar al celeilalte variabile independente. dacă diferenţa dintre media evaluărilor primite de căpitanii albi şi media celor negri ar fi pozitivă când grupul are succes şi negativă (cu semn schimbat) în condiţii de eşec (este valabilă şi reciproca: diferenţa pentru succes . de o manieră radicală efectele variabilei independente. Cu alte cuvinte. deci. Acest fapt se vede în graficul de mai jos prin poziţia de încrucişare în formă de „X “ a celor două linii care corespund celor două niveluri ale variabilei parametru. În planul realităţii psihice efectul semnifică modificarea produsă variabilei dependentă. adică schimbarea cauzată la nivelului unui anumit aspect al comportamentului. Saunders a introdus în deceniul şase al secolului trecut noţiunea de variabilă moderatoare care condiţionează relaţia dintre un predictor şi criteriu (varabila dependentă). Variabila parametru moderează. Interacţiuni antagonice. O altă notă distinctă: nu există efecte principale pentru nici una dintre cele două variabile independente.8 Tipuri de interacţiuni Clasificarea interacţiunilor beneficiază de criteriul aspectului lor grafic. o variabilă A va avea un efect diferit asupra variabilei dependente dacă este combinată cu nivelul B1 al variabilei B decât dacă ar fi combinată cu nivelul B2 al aceleiaşi variabile. Efectul moderator al variabilei rasa asupra interacţiunii dintre performanţa grupului şi modul cum coechipierii evaluează liderul se apropie de tipul de interacţiune antagonică. Dacă liniile sunt paralele efectul este zero.7 Interacţiuni între variabile Am văzut anterior că între două variabile are loc o interacţiune dacă efectul uneia dintre ele asupra variabilei dependente depinde de valorile celeilalte.pozitivă).cit.3. se înţelege forma sau panta curbei care exprimă relaţia dintre variabilele independente. din punct de vedere formal.negativă şi diferenţa pentru eşec . 3. Acolo unde efectul principal (main effect) este zero trebuie căutate alte variabile a căror influenţă moderează efectul unei anumite variabile aflate în studiu. Dacă nu ţinem cont de interacţiunile care pot exista între variabilele independente ale unui model experimental riscăm să ajungem la concluzii contradictorii.) în trei categorii de interacţiuni: antagonice. ca în experimentul lui Hass discutat anterior. Prin efectul variabilei independente.

pe de o parte şi variabila parametru succesul profesional.absenţa declinului cognitiv. exprimând o interacţiune mai puternică între variabilele planului experimental. Altfel spus succesul la persoanele cu declin pare să fie determinat într-o mai mare măsură de nivelurile înalte ale trebuinţei de realizare decât în cazul celor fără declin. Se poate observa că faptul de a avea sau nu declin determină niveluri opuse ale trebuinţei de realizare pentru subiecţii buni comparativ cu cei slabi profesional.Figura 11. sunt mai contrastante cu atât graficile sunt mai antagonice. pe coloane. Principial.4. În tabelul 3 aceste diferenţe sunt: Medie mare . O interacţiune de tip antagonic există şi între variabila prezenţa.medie mică = rezultat pozitiv (+) Medie mică – medie mare = rezultat negativ (-) . Tendinţa mediilor variabilei dependente într-un design cu interacţiune antagonică Cu cât diferenţele dintre medii. dacă pe abscisă vom reprezenta variabila rasa iar variabila succesul-insuccesul grupului va deveni variabilă parametru. § 3. Medie mare Medie mică Medie mică Medie mare Tabelul 3. tendinţa statisticilor descriptive pe baza cărora se întocmesc graficele interacţiunilor antagonice arată ca în tabelul următor. în figura 4. Modelul interacţiunii antagonice Mai trebuie adăugat că se obţine un grafic asemănător.

Tabelul ipotetic cu statisticile descriptive pentru graficul din figura 12 ar trebui să conţină următoarele tendinţe ale mediilor variabilei dependente: Medie moderată Medie mare Medie inferioară Medie moderată Tabelul 4. cu cele două nivele Vp1 şi Vp2. Modelul interacţiunii sinergice În limbajul mediilor variabilei dependente acest fapt se exprimă astfel: diferenţa între mediile variabilei dependente pentru nivelul scăzut al lui Vi este mai mică decât diferenţa pentru nivelul înalt al lui Vi. Astfel. nivelul Vp2 determină variabila independentă să aibă un efect mai mare asupra variabilei dependente. Variabila parametru (Vp). Vp1. Figura 12. Tendinţa mediilor variabilei dependente într-un design cu interacţiune antagonică Diferenţele dintre mediile din tabelul 3. ar trebui să aibă următoarele tendinţe: Medie moderată – medie mică = rezultat pozitov(+) Medie mare – medie mică = rezultat pozitiv (+) . intensifică efectul variabilei independente asupra celei dependente. calculate pe coloane.Interacţiuni sinergice. comparativ cu nivelul mai scăzut. Graficul unei astfel de interacţiuni se prezintă ca cel din figura 12.

În cazul acestor interacţiuni. (ceilling effect). există efecte principale pentru fiecare variabilă independentă când cealaltă este parametru. Modelul interacţiunii sinergice Medie mare Medie Foarte mare Medie mică Medie mică Tabelul 5. Tendinţa mediilor variabilei dependente într-un design cu interacţiune antagonică . acest fapt se observă în figura 13 unde panta lui Vp2 este mai mică decât a lui Vp1. Valoarea superioară a variabilei parametru Vp2 face ca diferenţa dintre efectele celor două valori ale variabilei independente Vi1 şi Vi2 să fie mai mică decât pentru Vp1. Figura 13. în lipsa antagonismului tendinţelor. Efectul de plafon. Intuitiv vorbind.Pantele dreptelor care corespund celor două niveluri ale variabilei parametru sunt convergente către originea sistemului de coordonate. respectiv înspre nivelul cel mai scăzut al variabilei independente.

Mare parte din concluziile teoretice obţinute din datele experimentale depind în întregime de maniera în care reprezentăm grafic aceste date. Din păcate.cit. Dacă la acestea mai adăugăm cele două efecte principale şi interacţiunea între variabile avem o reprezentare mai apropiată de complexitatea reală a informaţiilor pe care le permite un experiment factorial. . la rândul ei. Şi în acest tip de interacţiune efectele principale sunt semnificative. la care se adaugă două comparaţii pentru estimarea efectului principal al factorului A. Într-un experiment bifactorial vor fi posibile 2(2N / 2) = 2N comparaţii. comparativ cu unul unifactorial. Într-un experiment unifactorial cu un număr N de subiecţi care vor fi împărţiţi în două grupuri egale. experimental şi de control vor fi posibile 2N / 2 comparaţii. creşterea cu câte o unitate a numărului factorilor în planul factorial determină o creştere exponenţială a informaţiei. cit) planurile cu mai mult de trei factori sunt greu. Aşa cum observă McBurney (op. Deci. într-un experiment cu o singură variabilă independentă este E = N biţi. Mai precis. Menţinând numărul de subiecţi şi numărul de modalităţi constante. aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (op. E = 2N + 2(2N/4 ) = 3N biţi . Într-un experiment factorial de tipul 2 x 2 cu variabilele A şi B avem : E = 2N biţi. implicit. Acelaşi adevăr exprimat în unităţi de informaţie este mult mai sugestiv: Informaţia maximă obţinută pe baza comparaţiilor între cele două eşantioane. prin cantitatea mai mare de informaţii pe care o produce. prin acel tip de transformare. pe verticala tabelului 5 sunt: Medie mare – medie mică = rezultat mediu (+) Medie foarte mare – medie mică = rezultat mare (+) Pantele dreptelor care semnifică cele două niveluri ale variabilei parametru sunt convergente în direcţia nivelului superior al variabilei independente. respectiv 2N/4 biţi. cit. 3. 1) Ideea eficacităţii este justificată prin numărul mare de comparaţii care pot fi efectuate cu ajutorul aceluiaşi număr de subiecţi care sunt incluşi într-un experiment unifactorial şi. 2) Caracterul cuprinzător al modelelor factoriale este asigurat de posibilitatea testării interacţiunilor între variabile.9 Avantajele planului factorial Vadum şi Rankin (op.) menţionează trei avantaje principale ale acestei metode: eficacitatea. caracterul cuprinzător şi validitatea externă.) este vorba de o gândire circulară: Preferăm un anumit tip de transformare din motive care ţin de teoria însăşi pe care apoi vrem să o confirmăm. dacă nu chiar imposibil de interpretat. adică 2N/4 biţi şi alte două comparaţii pentru estimarea efectului principal al factorului B. prezenţa sau absenţa unei interacţiuni.Rezultatele diferenţelor dintre medii. precum şi forma grafică pe care o ia depind completamente de tipul de transformare la care sunt supuse datele primare. Ce-i de făcut pentru a ieşi din acest cerc vicios ? Care transformări sunt oportune ? În mod obişnuit se optează pentru transformările care produc date distribuite normal cu egalitatea variabilităţii condiţiilor (variabilelor).

E.administrată” fiecărui subiect în parte ca şi când ar fi un singur grup. Efectul acestei variabile asupra comportamentului va fi evaluat. atunci efectele pot fi generalizate pentru toate aceste condiţii. 3.D.J Figura 14.B. Variabila vârstă este de tip intersubiect deoarece din acest punct de vedere avem două . sfârşitul zilei). generalizarea rezultatelor pentru toate condiţiile luate în considerare este problematică..J F. pe când din punctul de vedere al celeilalte variabile independente.2). A. respectiv condiţiile (la începutul.C.B.3) Validitatea externă este evaluată prin posibilitatea de a testa efectul unei variabile de-a lungul nivelelor celeilalte variabile. comparând performanţa sa la test de la începutul zilei cu aceea de la sfârşit.G.C. adică intersubiecţi. Variabila intrasubiect este . Ipoteza cercetării ar putea să pună în discuţie o mai pronunţată oboseală la vârstnici comparativ cu cei tineri. se aplică tuturor subiecţilor indiferent de vârstă.D. care de cele mai multe ori este de tip invocat. adică pentru toate condiţiile experimentale generate de a doua variabilă.I. manifestată printr-un declin mai dramatic al performanţelor la ce-a de-a doua administrare a testului de atenţie. Spre exemplificare să luăm un experiment ipotetic în care o variabilă independentă este vârsta (tineri-bătrâni) iar a doua variabilă independentă ar putea fi două momente distincte ale unei zile de muncă.E F. iar modificările variabilei dependente sunt comparate intergrup.G.H.10 Modele factoriale mixte O altă categorie de modele experimentale o constituie cele mixte care conţin atât variabile independente intrasubiecţi cât şi variabile intersubiecţi (vezi în § 2. pentru fiecare subiect în parte.H. A.I. dimineaţa şi seara. Dacă dimpotrivă interacţiunea celor două variabile este confirmată de testul F al analizei de varianţă. Dacă interacţiunea variabilelor nu este confirmată statistic. Plan experimental mixt Performanţa la un test de atenţie este variabila dependentă (la începutul şi la sfârşitul zilei). atât variabile subiect cât şi variabile invocate. sunt două grupuri. Momentul aplicării testului este o variabilă intrasubiect deoarece valorile.

activităţile sociale au fost de două ori mai frecvente decât în holul lung. respectiv două modalităţi ale variabilei independente. Dacă dorim să verificăm ipoteza că performanţele mnezice sunt dependente de lungimea materialului memorat. bătrân-tânăr. îl priveau mai puţin şi se simţeau mai puţin confortabil decât cele de pe coridorul scurt. performanţa fiecărui subiect la prima listă va fi comparată cu aceea obţinută la acea de-a doua listă. El trebuie să răspundă optim problemei care urmează a fi clarificată şi condiţiilor specifice pe care cercetătorul le are la îndemână. Atunci când utilizăm două grupuri distincte. Într-o a doua fază a experimentului o serie de subiecţi recrutaţi la întâmplare dintre cei ale căror holuri la dormitoare erau scurte sau lungi au fost invitaţi la laborator. Adesea trebuie creat un nou model experimental pentru a răspunde unei noi probleme. comparaţia se va efectua între grupuri iar variabila va fi de tipul intrasubiect. Observarea frecvenţei comportamentelor sociale a fost efectuată de un observator ignorat care nu a cunoscut ipoteza cercetării. era introdusă într-o cameră. altele nu. citaţi de McBurney (op. Este vorba de un exemplu de mixtură de experiment şi de cvasiexperiment deoarece numai partea a doua s-a desfăşurat în laborator iar prima a îmbrăcat forma experimentului de teren deoarece s-a desfăşurat în dormitorul fetelor de la un colegiu. Pe fiecare hol s-a înregistrat o activitate egală pe toată durata experimentului. lista de 10 cuvinte şi lista de 20 de cuvinte. unde era prezent un complice şi era rugată să aştepte cinci minute.11 Planul experimental optim Unele modele experimentale uzuale pot fi utilizate pentru rezolvarea unor probleme noi. În general proiectarea unui experiment constituie pentru cercetător un proces de rezolvare de probleme specifice. Datele obţinute au arătat că fetele de pe coridorul lung se aşezau mai departe de complice. Subiecţii vor avea ca sarcină să memoreze şi apoi să reproducă lista formată din 10 silabe. 3. în holurile mai scurte. variabila lungimea materialului de memorat are două valori. În acest timp erau numărate locurile pe care ea le interpunea între sine şi complice şi era măsurat timpul cât zăbovea cu privirea asupra complicelui. Un alt exemplu de plan factorial mixt este următorul: Andrew Baum şi Glenn Davis (1980). Presupunem că într-un experiment privind memoria de scurtă durată. După cinci minute apărea experimentatorul care o chestiona în legătură cu cât de confortabil se simţea în acel moment. cum este aceea al asigurării validităţii prin aplicarea unei anumite . cit. Să luăm un alt exemplu. astfel încât unui grup i se administrează prima listă iar celuilalt a doua listă.grupuri de subiecţi (tineri-batrâni) iar efectele ei asupra performanţelor la testul de atenţie pot fi decelate prin comparaţia unor perechi de subiecţi diferiţi.) au întreprins un experiment privitor la sursele de stres şi la comportamentul social al studenţilor. s-a constatat că. apoi lista de 20 de silabe fără sens. Subiecţii au fost alocaţi la condiţiile experimentale prin randomizare. Când studenta sosea. Căminul a fost transformat prin desfiinţarea unor pereţi şi prin crearea a trei holuri de acces dintre care două erau scurte iar al treilea mai lung. Totuşi când aceste activităţi au fost evaluate. Aceste doua liste reprezintă două situaţii experimentale diferite.

p. în mod deliberat m-am oprit asupra unui termen care are o conotaţie estetică. Vadum şi Rankin. McBurney. relaţie anticipată în ipoteza de lucru. al. Proiectarea unui experiment este o arta care presupune creativitate şi care trădează gusturile experimentatorului” (op. Concluziile unei cercetări sunt valide. potrivit lui Cook şi Campbell (op. adevărate sau corecte dacă acestea corespund realităţii.cit..1 Validitatea experimentului Validitatea reprezintă un indiciu despre acurateţea cu care concluziile cercetării corespund realităţii.metode de control. Vadum şi Rankin (1998) susţin că problema controlului în cercetarea experimentală îmbracă trei aspecte care trimit la trei tipuri de validitate: a) Controlul variabilelor străine – validitatea internă. cit. trei sunt mai des invocate de unii autori (Cook şi Campbell.1 Validitatea internă Este cea mai importantă formă de validitate pentru că priveşte logica relaţiei dintre . b) Generalizabilitatea concluziilor unui studiu la alte condiţii decât cele din experiment – validitate externă sau divergentă. Un bun experiment. op. op. validitatea de construct. Este vorba în primul rând de validitatea concluziilor derivate din cercetarea experimentală. etc. validitatea externă şi validitatea statistică.. metodele de control. modul de interpretarea a rezultatelor. Un plan valid este în acelaşi timp un plan elegant care întruneşte anumite condiţii estetice. scrie D.1. 107). adică dacă într-adevăr există sau nu există o relaţie de tip cauză-efect între variabilele studiate. et. cit. 4.cit.) CAPITOLUL IV CONDIŢIILE UNUI MODEL EXPERIMENTAL EFICIENT Dintre multiplele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un experiment ştiinţific riguros. „Alegând cuvântul eleganţă. Faza de proiectare a planului implică luarea unor decizii foarte importante privitoare la mărimea eşantionului.cit. c) Gradul în care variabilele studiate sunt măsuri sau operaţionalizări ale conceptelor teoretice. fidelitatea şi sensibilitatea. op. Experimentul elegant are prin urmare un plan simplu prin care se realizează verificarea ipotezelor de o manieră clară şi convingătoare.): validitatea. Shaughnessy. Există mai multe tipuri de validităţi (Thomas Cook şi Donald Cambell in Dunnette Handbook of… 1976) dar patru dintre ele ar trebui să stea la baza evaluării unei cercetări psihologice: validitatea internă.. apelând la tehnici riguroase de control. 4.

cit. manipularea de către experimentator a variabilei independente (Shaughnessy. Întotdeauna este posibil ca acţiunea unei variabile străine care permite o a doua explicaţie.. etc). urmând ca cercetări ulterioare să reliefeze acest fapt. alte zile din săptămână. tranşe de vârstă. să fie confundată cu acţiunea variabilei independente. Aceste experimente nu au validitate internă pentru că nu se ştie dacă efectele măsurate la nivelul variabilei dependente sunt cauzate de variabila independentă deoarece ea a covariat împreună cu o alta. concurentă cu prima. anume cu zilele când a avut loc experimentarea.. privind validitatea internă. Mai specific. J. 1983). 2000). există cu adevărat în realitate.variabila independentă şi cea dependentă (McBurney. validitatea internă se referă la capacitatea experimentului psihologic de a surprinde relaţii interpretabile de tip cauză efect. Zechmeister. Confuzia variabilelor (a unei condiţii cu o variabilă independentă) este una dintre cele mai mari ameninţări ale validităţii experimentelor” (Vadum şi Rankin. În general o variabilă produce efecte dacă înregistrează o anumită variaţie. De exemplu. Confuzia (confounding) între variabile „este acel tip de eroare. J. 71).. 1983). În plan explicativ. când efectele a două variabile independente nefiind posibil de separat. De aceea cercetătorul nu exclude niciodată posibilitatea să fi omis sau să nu fi anticipat alte şi alte surse de confuzie (Shaughnessy. inferenţa cea mai probabilă punând efectele pe seama variaţiilor variabilei independente. când avem suficiente informaţii că zilele diferite de experimentare influenţează semnificativ răspunsurile subiecţilor). nivelul de venit şi calitatea şcolilor la care copii de culoare au acces. adică de a infera drept cauză a modificărilor observate la nivelul variabilei dependente. 2000). Nu este posibil un control complet al variabilelor care ar putea covaria cu variabila independentă. Cine ne spune care condiţii sunt şi care nu sunt covariante cu variabila independentă din experimentul nostru? De obicei valorificăm experienţa personală şi aceea relatată de autorii unor experimente (McBurney. relaţia IQ – rasa este bruiată de o serie de alte variabile care sunt confundate cu rasa: nivelul de educaţie al părinţilor. Semnifică măsura în care relaţia de tip cauză-efect dintre variabila independentă şi cea dependentă. relaţie postulată în ipoteză. Este cazul experimentelor ex. spre factorii care ar putea afecta comportamentul studiat dar fără a avea controlul tuturor influenţelor perturbatoare posibile. Zechmeister. La fel. este eliminată posibilitatea unor explicaţii alternative cu privire la efectele observate în comportamentul subiecţilor. Zechmeister. E. post factum (cvasi experimente) unde variabilele sunt invocate (sexul. cu grupul de control experimentăm într-o altă zi decât cu cel experimental) din cauza căreia nu putem şti cât din modificările variabilei dependente este atribuibil variabilei independente şi cât unei anumite condiţii diferite în care s-a efectuat cercetarea (de ex. De aceea o manieră eficientă de a elimina efectul condiţiilor perturbatoare este aceea de a le menţine constante. pp. E.. orientându-ne spre cauzele alternative pe care le considerăm plauzibile. Cele mai multe confuzii sunt posibile atunci când nu putem controla variabila independentă. . Dacă este ţinută constantă aceasta nu produce efecte. Zechmeister. în privinţa diferenţelor de sex există o mare confuzie între variabila sex şi o serie de variabile covariante cum sunt cele legate de influenţele sociale diferite la care sunt supuse persoanele care le aparţin încă de la naştere. În anumite experimente este posibil să intervină o a doua condiţie experimentală (De exemplu. rezultă o anumită confuzie în interpretarea rezultatelor. op.

Şi ele trebuie să fie adevărate pentru a testa ipotezele principale.1. Criteriile validităţii de construct nu sunt satisfăcute pentru că variabilele rosul degetelor şi scrierea cu picioarele nu constituie operaţionalizări. frecvenţa celor două tipuri de cuvinte în limbajul curent. 1998) au arătat că relaţia dintre variabila independentă (prezenţa-absenţa încărcăturii anxiogene în cuvintele stimul) şi variabila dependentă (timpul de recunoaştere) a fost interferată de o a treia variabilă. Putem însă proiecta experimentul astfel încât să sporim şansele ca acesta să fie cât mai valid. sau să lase loc unei explicaţii rivale aceleia afirmate rezumativ de ipoteze. Dar ipotezele se împart în principale şi auxiliare. McGinnies a emis ipoteza că stimulii ameninţători vor declanşa mecanisme de apărare perceptivă pentru a împiedica conştientizarea lor şi apariţia anxietăţii. Sarcina de învăţare constă în a scrie cu degetele de la picioare. Dacă nu se constată nici o diferenţă între lotul experimental şi cel de control se poate conchide că ipoteza a fost falsă. 4. conceptual nu ar trebui să existe o teorie alternativă care să prezică aceleaşi rezultate. că scrierea cu degetele de la picioare este o sarcină de învăţare adecvată. Prin aceasta validitatea internă a experimentului lui McGinnies a fost afectată. Pe baza teoriei psihanalitice. în 1950 Howes şi Solomon (Vadum şi Rankin. În cazul . Pe această bază în ipoteza cercetării s-a prezumat că termenii tabu vor înregistra timpi de recunoaştere mai lungi decât cei neutri. Dacă un experiment este validat. Validitatea de construct nu poate fi garantată printr-un procedeu anume. Totuşi nu ipoteza principală a fost testată ci două ipoteze auxiliare: una că rosul degetelor este un indicator al anxietăţii şi cealaltă. respectiv măsurători adecvate ale conceptului de anxietate. respectiv învăţare. Totuşi după numai un an.Experimentul lui McGinnies efectuat în 1949 asupra apărării perceptive este concludent pentru confuzia efectului variabilelor.2 Validitatea de construct Un experiment are validitate de construct dacă variabilele modelului său experimental reprezintă operaţionalizări ale constructelor teoretice pe care cercetătorul intenţionează să le măsoare (Anastasi. McGinnies a prezentat pe ecranul unui tahistoscop cuvinte tabu şi cuvinte neutre. Ipoteza părea să fie confirmată deoarece subiecţii aveau nevoie de un timp de expunere mai lung pentru a recunoaşte termenii cu încărcătură anxiogenă. Presupunem că vrem să testăm ipoteza că anxietatea conduce la învăţare. anume că lungirea timpului de răspuns s-ar datora frecvenţei mai reduse în limbajul curent a cuvintelor tabu decât conţinutului lor anxiogen. validitatea de construct se referă la faptul dacă rezultatele cercetării susţin teoria pe care acestea se bizuie. În astfel de situaţii soluţia este aceea de a organiza un nou experiment în care cuvintele tabu să fie însoţite de cuvinte neutre cu o frecvenţă egală. Iată un exemplu preluat după McBurney (1983) care este elocvent atât în ce priveşte slaba validitate de construct dar şi confuzia între ipoteza principală şi ipotezele auxiliare. 1988). Subiecţii anxioşi sunt selectaţi pe criteriul dacă îşi rod unghiile. Existenţa unei variabile străine face posibilă apariţia unei alte explicaţii la fel de plauzibile. Ipotezele auxiliare sunt anumite condiţii particulare ale experimentului. Altfel spus. Acest experiment mai aşteaptă încă să fie efectuat. Rolul experimentelor ştiinţifice este tocmai acela de a verifica ipoteze şi teorii ştiinţifice.

(2) Includerea în experiment a unui eşantion de subiecţi.1.3 Validitatea externă Se referă la disponibilitatea rezultatelor experimentului de a fi extrapolate la nivelul populaţiei din care a fost extras eşantionul sau la alte situaţii. altor situaţii. Pe baza acestor condiţii multiple concluziile experimentului pot fi generalizate. (op. Totuşi. 2000). 1998). libertatea cercetătorului este limitată de o serie de constrângeri etice: nu tot ceea ce am dori să experimentăm poate fi supus experimentării..) consideră că experimentele de laborator nu sunt destinate imitării cazurilor cele mai tipice care se găsesc în natură ci să răspundă unor probleme de care cercetătorul este preocupat. Trebuie. menţionat că problema validităţii externe nu este întotdeauna foarte presantă în psihologia experimentală. Numai după ce alţi cercetători vor confirma rezultatele iniţiale prin refacerea experimentului pe alţi subiecţi şi în alte condiţii se va ajunge la validarea externă (divergentă) a cercetării propriu-zise. alte aparate. dacă aceleaşi rezultate sunt obţinute cu proceduri care totuşi sunt uşor diferite faţă de cele utilizate în primul experiment. Într-un plan mai larg generalizarea rezultatelor cercetării experimentale poate fi limitată de faptul că relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă poate să fie confirmată doar pentru condiţiile care au fost prevăzute în modelul experimental (Vadum şi Rankin. Totuşi este un fapt împărtăşit de . alte laboratoare) este mai corect să vorbim de replicări parţiale. Validarea externă a concluziilor unui experiment are în vedere valabilitatea lor în cazul altor subiecţi. cercetătorul poate apela la un număr mai mare de situaţii în care regularitatea testată experimental poate avea loc. O replicare parţială furnizează două tipuri de verificări pentru experimentul originar: (a) Confirmarea fidelităţii (consistenţei) dacă urmând aceleaşi proceduri de bază se obţin rezultate similare. Shaughnessy şi col. Dat fiind că replicările nu reproduc întocmai toate condiţiile experimentului originar (alţi experimentatori.cit. Sunt experimente care sunt destinate testării unor ipoteze care au fost deduse dintr-o teorie psihologică iar problema validităţii externe este irelevantă. (McBurney. al. 1983. De aceea. Dacă motive etice sau de altă natură împiedică o astfel de eşantionare. 4. Shaughnessy et. Criteriul validităţii externe ar părea imposibil de realizat deoarece cel mai adesea replicările experimentelor sunt doar parţiale. cum este învăţarea unei liste de cuvinte aleatoare. validarea externă a unei cercetări nu se poate limita la o singură cercetare. condiţii sau situaţii în raport cu care urmează să fie generalizate rezultatele. totuşi. altor condiţii etc. altor perioade de timp.în speţă acest fapt ar fi posibil prin utilizarea unui instrument de testare a anxietăţii cum este Taylor Manifest Anxiety Scale precum şi a unei măsurători standardizate a sarcinii de învăţare. (3) Repetarea (replicarea) procedurilor unui experiment în alte situaţii şi pe alţi subiecţi. (b) Confirmarea validităţii externe. Căile de creştere a validităţii externe a experimentelor sunt: (1) Includerea în experiment a caracteristicilor care urmează a fi generalizate.

sinergice şi iterferente. situaţiilor eşantioanelor. validitatea externă înseamnă generalizarea unor relaţii conceptuale între variabilele studiate şi nu generalizarea condiţiilor. există o anumită continuitate a comportamentului uman care traversează timpul. de construct şi statistică. deşi diferenţele între subiecţii şi condiţiile celor două experimente sunt reale. Interacţiuni interferente. ( Shaughnessy şi col. etc.1. 1998. În cazul validităţii de construct va fi proiectat un nou experiment care va testa care dintre teoriile rivale este susţinută de datele experimentale. condiţiile de experimentare. culturile. manipulărilor. Este cazul validităţilor internă.4 Validitatea statistică Validitatea statistică este asemănătoare cu validitatea internă şi răspunde la următoarele întrebări: Relaţia constatată între variabila independentă şi variabila dependentă este accidentală? Numărul subiecţilor a fost într-atât de mic încât rezultatele obţinute sunt datorate întâmplării? Trebuie menţionat odată cu Vadum şi Rankin (1998) că pe baza nici uneia dintre validităţile discutate şi nici dacă toate ar fi satisfăcute simultan nu se poate obţine certitudini în cercetarea ştiinţifică.. continuitate care dă conţinut la ceea ce filosofii numesc natura umană. p. Totdeauna rezulatatele studiilor experimentale vor opera cu o marjă de probabilitate iar acest fapt se exprimă în prudenţa formulelor cu care cercetătorii comunică rezultatele obţinute: „aceste rezultate sugerează că…” sau „rezultatele confirmă ipoteza că…” (Vadum şi Rankin.) 4. Validităţile internă. de construct şi statistică se aseamănă deoarece în cazul celei dintâi încercăm să eliminăm variabilele alternative care ar putea determina modificări în comportamentul care ne interesează iar în cazul validităţii de construct încercăm să eliminăm explicaţiile alternative ale datelor experimentale. Atât în cazul validităţii interne cât şi al celei de construct. 4.1. etc.5 Interacţiunea tipurilor de validitate Concluzionăm că între tipurile de validitate menţionate există două tipuri principale de interacţiuni. cit.75). Interacţiuni sinergice. un spor de probabilitate (validitate statistică) se obţine prin producerea aceloraşi date la refacerea experimentului. anume că. Între validităţi există o relaţie de contrarietate: când una creşte .comunitatea ştiinţifică. În cazul validităţii interne trebuie proiectat un alt experiment pentru a controla sursele de confuzie între unele condiţii şi variabila independentă. Pe de altă parte. Validităţile aflate în relaţie se intensifică reciproc. Validitatea statistică ne spune cât de probabile sunt răspunsurile prezumate şi cât de improbabile sunt explicaţiile alternative.

Parcurgerea doar a surselor teoretice care susţin o anumită poziţie teoretică şi omiterea celor opuse poate conduce la formularea unor ipoteze greşite care periclitează din start validitatea . Totuşi. alţi indivizi şi alte condiţii de experimentare. odată cu aceste calităţi dobândite în intensiune. respectiv din faza de proiectare şi până la finalizarea acestuia. de obiectivele urmărite. în forţa de generalizare a concluziilor sale la alte situaţii. 4. experimentul pierde în extensiune. cu atât validitatea sa internă şi sensibilitatea sa sunt mai mari. Acestea au fost shiţate de o manieră generală în § 1. Ea se exprimă în calitatea şi oportunitatea deciziilor luate. Peste tot în cursul experimentului este prezentă validitatea cercetătorului. validitatea fiecărei faze a experimentului. ea ar putea crea totuşi unele nedumeriri în ce priveşte faza de documentare şi faza finală de interpretare a datelor. ci rezultatul unor acţiuni sistematice întreprinse de cercetător pe toată durata experimentului. Cu cât un experiment dispune de un control mai riguros al variabilelor. iar pe verticală. de fapt în ordine temporară.cealaltă scade. Într-o astfel de relaţie se află validitatea internă şi validitatea externă. emiterea ipotezei) Vd = validitatea fazei de derulare a experimentului Vf = validitatea fazei finale (prelucrarea şi interpretarea experimentului) Dacă pentru validitatea planului şi a desfăşurării experimentului aserţiunea de mai sus este evidentă.9 şi vor fi reluate mai în detaliu în capitolul şase. că între cele două validităţi nu este totuşi o opoziţie funciară. Binenînţeles. documentarea. deşi este de dorit ca ambele să crească. atât cu privire la sursele bibliografice sau de altă natură pe care le parcurge sau le omite în faza de documentare.2 Surse de variaţie perturbatoare Validitatea unui experiment nu este doar o simplă opţiune pasivă. VG = Vp x Vd x Vf unde: VG = validitatea experimentului Vp = validitatea stadiilor pregătitoare ale experimentului (identificarea problemei. În acest sens putem vorbi de validitatea generală a unui experiment ca înglobând pe orizontală tipurile de validităţi discutate. Cercetătorul are mereu posibilitatea de a alege o poziţie de echilibru sau de a accentua una sau alta dintre cele două validităţi funcţie.

4.1. Shaughnessey. 1960.. într-un capitol distinct.1 Ameninţările validităţii interne Cea mai importantă ameninţare la adresa validităţii interne este aceea a confuziei dintre efectele variabilei independente şi efectele altor variabile sau condiţii experimentale. op. respectiv de măsurare a efectului B reprezintă. Ele merită a fi enumerate.1 Efectul de suprapunere . acela de a permite inferenţe cauzale cu un înalt nivel de probabilitate. urmând deja o tradiţie instituită de o serie de lucrări de psihologie experimentală (Campbell. Probabilitatea unor explicaţii alternative alimentează îndoiala că variaţiile sistematice ale variabilei dependente s-ar datora manipulării experimentale a variabilei independente. op. adică din faza de proiectare a planului experimental. religia. 1959. Operaţiile de manipulare a condiţiei A. constructele intenţionate de cercetător. Campbell.cit.experimentului.2.). Este adevărat că procedeele statistice sunt alese încă din faza de proiectare a experimentului. deoarece marea lor majoritate poate fi eliminată sau măcar atenuată chiar din start. se exprimă tocmai în soluţionarea pertinentă a unor situaţii neprevăzute în care „logica faptelor” o devansează pe aceea a design-lui. McBurney. insistă pe decelarea unor condiţii care reprezintă ameninţări pentru validitatea internă. Cook şi Campbell.cit. O serie de autori (Cook şi Campbel. pentru ca pe urmă.al. dar validitatea cercetătorului.. 4. care este susţinută de experienţa şi „simţul” său de experimentalist (ambele enculturate). Acest înţeles ţinteşte validitatea de construct. op. Acestea nu vorbesc prin ele însele ci trebuie „ajutate” prin alegerea unor statistici şi mijloace interpretative adecvate.2.cit.) desprind două înţelesuri majore ale noţiunii de explicaţie alternativă: Ameninţările validităţii interne sugerează că ipoteza unei legături cauzale ar putea fi eronată.cit.cit. Acest înţeles trimite la validitatea internă. Pe de altă parte validitatea cercetătorului este la fel de hotărâtoare în faza de valorificare şi interpretare a datelor experimentale. să trecem în revistă căile esenţiale de contracarare a acestor pericole. Validitatea experimentului în cvasitotalitatea formele ei este în pericol de a fi diminuată sau chiar anulată aceasta exprimându-se în niveluri inacceptabile de probabilitate respectiv de credibilitate a datelor obţinute. respectiv pentru capacitatea experimentelor de a-şi atinge obiectivul esenţial. Este de aceea util. Cook şi Campbell (op. op. în adevăr. Existenţa efectelor unor variabile necontrolate conduce la posibilitatea unor explicaţii alternative privind cauzele modificărilor observate în variabila dependentă. Fiske. et. miturile sau alte forme de cunoaştere neştiinţifică la care ne-am referit în primul capitol. să ne referim în cele ce urmează la principalele tipuri de ameninţări la adresa celor mai importante tipuri de validitate. Concluziile care s-ar bizui pe astfel de date nu ar fi cu nimic mai valide şi nu ar adânci cu nimic mai mult cunoaşterea fenomenelor psihice decât o fac artele. ).

Cook şi Campbell (op. Exemplele clasice sunt acelea al elevilor care la prima testare a cunoştinţelor iau note mari iar la final obţin note mai mici şi al elevilor care. mai puternici. în sensul că unii vor fi mai norocoşi alţii mai puţin. care la prima testare au obţinut scoruri extreme. O serie de studii citate de A.Evenimente externe planului experimental (de exemplu faptul că la o situaţie experimentală care conţine un anumit potenţial de insucces se mai adaugă efectul unei zile mohorâte.2 Efectele legii dezvoltării (Între pretest şi posttest subiecţii pot deveni mai maturi. 4. ecoul unui eveniment social sau politic de genul celui petrecut în S. se înţelege modificarea măsurătorilor unei variabile datorată unor factori întâmplători. 4. Anastasi (1968) au relevat atenuarea fenomenului de anxietate de examen (test anxiety) ca urmare a familiarizării subiecţilor cu sarcina experimentală. Prin eroare întâmplătoare.1.1. Cu alte cuvinte există devieri întâmplătoare ale performanţelor subiecţilor de la scorurile lor reale.2.3 Cunoaşterea preexperimentală a sarcinii Unii subiecţi pot fi avantajaţi deoarece au mai fost recrutaţi ca participanţi în experimente similare. 4. de a realiza scoruri mai apropiate de medie la a doua testare.6 Diminuarea eşantionului Pierderea subiecţilor din eşantionul iniţial are la bază două mari categorii de cauze: .1.5 Erori de eşantionare Orice părtinire în selecţia eşantionului experimental poate conduce la afectarea validităţii interne a experimentului.2. 4. deosebită de eroarea sistematică.U. Aceste efecte sunt posibile şi la adulţi sub forma modificărilor unor convingeri atitudini sau a nivelului de experienţă. cit.1. mai înţelepţi.1.2. Sunt indicii că nu atitudinea elevilor faţă de învăţare este de vină ci eroarea produsă de întâmplare (random error). obţin ulterior note mai mari. după note mici. Astfel un copil poate trece într-un alt stadiu psihogenetic dacă este cuprins într-un experiment în care măsurătorile au loc repetat pe durata a mai multor luni.4 Efectul de regresie (regression effect) Este vorba de tendinţa subiecţilor.2.) pun acest fapt pe seama regresiei statistice. etc). Aceste efecte sunt cu atât mai manifeste cu cât durata experimentului este mai mare.2. 4.A la 11 septembrie 2001).

De exemplu plecarea unui subiect din grupul experimental va determina renunţarea la un subiect care a obţinut un rezultat echivalent la testul preexperiment. Testarea iniţială mai poate fi utilizată pentru a menţine echivalenţa (comparabilitatea) grupurilor prin eliminarea din celelalte grupuri a unor subiecţi echivalenţi acelora care au părăsit un anumit grup.2. Clasele.).7 Alocarea unor grupuri preformate la condiţiile experimentale Grupurile preformate sunt anterioare experimentului. (op. este posibil ca diferenţele înregistrate în cursul experimentului între anumite clase să nu se datoreze tratamentelor diferite ci unor . deces. Existenţa acestor diferenţe interindividuale nebalansate sau neegalizate face posibile explicaţii alternative cu privire la efectele înregistrate în variabila dependentă. Shaughnessy şi col. nu este suficientă pentru a balansa diferenţele sistematice dintre aceste clase care sunt grupuri intacte. De exemplu repartizarea aleatoare a unui anumit număr de clase a VII-a. 4. etc. vor fi îndepărtaţi din eşantion şi se va consemna cu scrupulozitate motivul omiterii acestor date din experiment. pot avea loc în fiecare grup alocat prin randomizare la condiţiile experimentale şi de aceea nu vor influenţa semnificativ rezultatele experimentului. la interesul părinţilor pentru educaţie. Aceasta afectează comparabilitatea grupurilor care iniţial era realizată prin diferite tehnici de randomizare pentru balansarea diferenţelor dintre subiecţi. Altfel spus.) consideră că aceste evenimente sunt aleatoare. defecţiuni în funcţionarea aparaturii. sunt constituite nu aleatoriu ci pe o serie de criterii ale şcolii şi ale părinţilor.cit. aşa cum de pildă sunt clasele şcolare. la un experiment psihopedagogic. la prestigiul titularilor unor discipline fundamentale în jurul cărora se polarizează interesul părinţilor de a înscrie copilul la o clasă sau la alta. conţinând ele însele „germenii” unor selecţii anterioare care au generat o serie de diferenţe între clase. greşeli datorate experimentatorului în administrarea stimulilor sau în înregistrarea răspunsurilor. incapacitatea de a continua experimentul. Subiecţii. în cazul cărora se petrec astfel de evenimente neplăcute. (b) Cauze datorate subiecţilor înşişi (inconsecvenţă. dintr-o şcoală elementară. şi prin admiterea doar a celor care întrunesc un nivel minim al caracteristicii comportamentale care urmează să fie măsurată ca variabilă dependentă în experiment.1. boală. adică egalizate prin randomizare. etc. Cu o mare probabilitate validitatea internă a unui asemenea experiment va fi afectată de posibilitatea confundării efectelor produse de manipularea variabilei independente cu efectele produse de aceste diferenţe interindividuale asupra variabilei comportamentale măsurate. Aceste diferenţe pot să se manifeste cu privire la capacităţile cognitive şi la motivaţia şcolară a copiilor. grupele de studenţi. echipele de muncitori dintr-o organizaţie industrială. Minimizarea riscului deteriorării validităţii interne ca urmare a unor pierderi selective se poate realiza prin testarea subiecţilor înainte de experiment. Se diminuează astfel probabilitatea abandonului experimentului ca urmare a unor eşecuri.(a) Cauze care nu ţin de subiecţii înşişi cum sunt. Aceste pierderi au caracter selectiv. Ele nu sunt grupuri în înţelesul consacrat de psihologia experimentală. de exemplu. în sensul că de obicei se produc mai frecvent într-un grup decât în celelalte.

deci comparabile. în mod tacit şi în acelaşi timp eronat.deosebiri preexistente.5. Insistăm asupra acestei surse de eroare deoarece. Este. care este de dorit să fie cât mai mare. sexul. Prezenţa mai multor experimentatori.1) care balansează efectele acestor variabile în toate modalităţile. (1979) au relevat că reactivitatea subiecţilor sub aspect calitativ şi cantitativ variază funcţie de unele caracteristici ale experimentatorului (vârsta. & Bruce Walsh. O serie de studii citate de A. care testa ipoteza unor aptitudini artistice ca elemente diferenţiatoare între clasele de la liceul de artă şi cele de la un liceu cu profil de matematică. este atribuită condiţiilor experimentale parcurse. un student.2.8. 4. Cu siguranţă că relaţia dintre opţiunea şcolară şi nivelul aptitudinii specifice profilului urmat era interferată de o serie de alte variabile. ca sursă străină de variaţie. era foarte surprins că aceste diferenţe erau minore s-au chiar îi dezavantajau pe viitorii artişti. atât unii absolvenţi ai secţiilor de psihologie sau psihopedagogie cât şi autorii unor lucrări ştiinţifice consideră.1. Acest fapt ar fi posibil păstrând un singur experimentator. ca o garanţie că răspunsurile subiecţilor nu vor mai fi influenţate de această variabilă care acum este menţinută . nivelul de atractivitate.2. a câte unui experimentator diferit.1. Este vorba de unele caracteristici ale subiecţilor care participă la experiment. respectiv nivelele variabilei dependente. Evans şi Donnerstein (1974) discută un anumit de tip de variabilă subiect şi anume locul controlului (locus of control).cit. Diferenţele interexperimentatori se vor suprapune peste relaţia cauzală prezumată de ipoteză.9 Variabile de tip subiect Unele variabile subiect pot funcţiona în experiment ca variabile străine. pentru fiecare condiţie testată.. adică variaţiei variabilei independente. are ca efect creşterea variabilităţii in interiorul grupurilor experimentale şi deci scăderea sensibilităţii experimentului. Anastasi (op. în măsura în care este balansată prin blocurile randomizate. posibil ca efectele comportamentale măsurate să nu se datoreze manipulării variabilei independente ci diferenţelor dintre subiecţi privitoare la natura locului controlului. Acesta este probabil de natură internă (internal locus) la studenţii care se înscriu primii la experiment şi extern la subiecţii care se înscriu ultimii. făcând greu decelabile efectele variabilei independente. etc).E. Astfel dacă variabila străină este reprezentată de prezenţa mai multor experimentatori. altele decât cele care focalizează interesul cercetătorului. Experimentatori diferiţi Sursa de ameninţare constă în implicarea. Astfel. Atenuarea efectelor variabilelor străine se realizează prin metoda randomizării în blocuri (vezi § 5. clasele şcolare drept grupuri balansate.) şi Tyler.1. 4. asignarea blocurilor la fiecare experimentator reprezintă o garanţie că toate condiţiile experimentale vor fi asignate fiecărui experimentator din moment ce un bloc are în componenţa sa toate condiţiile experimentale. O sensibilitate crescută este realizată atunci când grupurile comparate sunt omogene iar diferenţa observată între ele. astfel. L.

pur şi simplu că nu primesc nici un tratament. utilizând într-un experiment un singur experimentator.1. reducem şansele de generalizare a rezultatelor. cit. Strategia utilizată în realizarea acestei validităţi este de a asigura că explicaţia datelor experimentale prin . fapt care poate fi frustrant pentru grupul de control. persoanele desemnate în grupul de control vor percepe acest fapt ca inechitabil.2 Ameninţările validităţii de construct Validitatea de construct este tipul de validitate cel mai greu de atins datorită faptului că aceleaşi date experimentale pot fi explicate de către mai multe teorii. pe când controlul obţinut prin balansarea lor determină o mai scăzută sensibilitate dar şi o validitate externă mai mare” (op.) menţionează situaţiile când. 4. poate avea loc când. p. cu aceleaşi ameninţări invalidante la adresa experimentului. un singur tip de stimuli. 4.11 Contaminarea grupului de control Cook şi Campbell (op. repartizarea persoanelor la grupurile experimentale şi de control fiind făcută publică. comparativ cu cei din grupul de control. Asupra acestei teme vom reveni în detaliu în § 5. persoanele din grupul de control pot să-şi deprecieze în mod voit performanţele deoarece se simt dezavantajaţi.8 4. Shaughnessy şi col. dă naştere competiţiei şi implcit unor eforturi susţinute din partea grupului de control de a inversa efectele aşteptate.10 Variabilele sociale ale situaţiei experimentale O serie de autori au fost preocupaţi de ameninţările validităţii care pot surveni din direcţia fenomenelor psihosociale specifice situaţiei experimentale în care sunt implicaţi actori cu aşteptări reciproce (participanţi şi experimentatori). Totuşi. Dacă un astfel de experiment are loc într-o organizaţie economică.12 Egalizarea sau rivalitatea compensatorie Efectul de egalizare compensatorie apare atunci când tratamentul aplicat grupului experimental constă în acordarea unor stimulente. iar stimulentele sunt pecuniare. 4. în alte situaţii.2.2.1. 228). rivalitatea compensatorie. tratamentul aplicat grupului experimental ajungând să fie cunoscut grupului de control. cit.1. Pe de altă parte. ajung să generalizeze următorul principiu: „Controlul variabilelor străine prin menţinerea lor constante conduce la experimente mai sensibile cu o validitate externă mai redusă. Dimpotrivă.2. Parcurgând un raţionament ca cel de mai sus.2.constantă. are loc o gravă invalidare a experimentului deoarece nu mai exsistă nici o diferenţă funcţională între grupurile comparate.

adică este posibil ca efectele observate să se datoreze altor cauze decât cele afirmate în ipoteză. cit. riscă să nu surprindă natura conceptului (notele sale esenţiale). participantele la experimentul Hawthorne erau influenţate nu de noile condiţii. În adevăr. trebuie considerat ca o situaţie socială în care participanţii vor să joace rolul de subiecţi buni (cum vrea experimentatorul ca ei să se comporte). adică să procedeze în acord cu supoziţiile lor despre ce aşteaptă experimentatorul de la ei. Cook şi Campbell (op. în sine. p. În psihologie. Validitatea teoretică a experimentului poate fi diminuată de următorii factori: (1) Operaţionalizarea greşită a conceptelor ce urmează a fi măsurate. prin scrierea cu picioarele. ci de faptul că se ştiau implicate într-un experiment.teoria care a stat la baza experimentului este mai probabilă decât acelea oferite de celelalte teorii aflate în competiţie. ca de altfel în marea majoritate a ştiinţelor. Aceste situaţii pot interveni când nivelul de cunoaştere ştiinţifică nu oferă un suficient suport teoretic pentru emiterea unor ipoteze pertinente. Definiţiile banale ale conceptelor.. 4. inobservabilă care însoţeşte şi influenţează sistemul relaţiilor sociale dintr-o organizaţie. Necunoaşterea sau cunoaşterea superficială a fenomenului psihic cercetat îi poate conduce pe începători la opţiuni extravagante. După o interpretare mai recentă a lui Bramel şi Friend. la care subiecţii participă în mod voluntar. arată Mc Burney (op. muncitorii erau suspicioşi faţă de manageri şi de aceea modificându-şi rezultatele muncii ei au vrut să aibă controlul acelor condiţii de muncă ce aveau importanţă pentru ei. în sine. ci modul cum sunt ele percepute (de exemplu cât sunt de echitabile).” (2) Inferenţe cauzale eronate. cum a fost cazul pauzelor de lucru.3 Ameninţări ale validităţii externe . În consecinţă aceste definiţii nu vor conduce la măsurători valide. 226) sunt chiar mai lapidari când definesc ameninţările validităţii de construct drept „ameninţări la adresa corectei denumiri a operaţiilor cauză şi efect în termeni abstacţi…” precum şi „a oricărui aspect al unui experiment incluzând cadrul de desfăşurare.). Adesea. sunt cele care determină hărnicia în muncă. subiectivă. cit. Pentru exemplificare să revenim la experimentul Hawthorne. Nu doar metoda ci mai ales conceptele unei teorii coerente ne asigură accesul la cauze. Totuşi psihologia socială a dezvăluit o întreagă fenomenologie. Burney (op. relaţiile cauzale nu sunt vizibile ci sunt deduse. modificarea sistematică a variabilei independente (condiţiile de muncă) era cauza ameliorării randamentului în muncă. utilizăm cuvinte cum este de exemplu agresiunea pentru clase de comportament diferite. Este elocvent exemplul experimentului imaginar şi caricatural în care anxietatea era „operaţionalizată” şi măsurată prin roaderea unghiilor iar învăţarea.2. Toate acestea conduc la ipoteza unui adevărat efect de ambiguitate al variabilelor independente care este potenţial activ dacă se ignoră teoria că experimentul psihologic. cum a fost cazul rosului unghiilor pentru anxietate. citaţi de Mc. Astăzi se ştie că nu stimulentele.). Cercetătorii verificau relaţia între modificarea unor condiţii de mediu şi rezultatele muncii. cit. Relaţia cauzală dintre variaţiile sistematice ale variabilei independente şi modificările variabilei dependente poate să fie doar aparentă. Aparent. persoanele participante şi aşa mai departe.

). dar sunt relevante pentru explicarea unui fenomen psihic dat.1. al. et.Sursele de diminuare a validităţii externe provin chiar din direcţiile în care urmează a fi generalizate rezultatele experimentelor. În psihologia experimentală problema fidelităţii este tratată în contextul mai larg al replicabilităţii experimentului care nu înseamnă doar simpla lui repetare ci obţinerea unor rezultate comparabile când acelaşi experiment este întreprins în alte condiţii. organizaţie economică.5 Interferenţa caracteristicilor experimentului Experimentatorul este permanent interesat pentru a dezvolta fiecare dintre caracteristicile care sunt proprii experimentului psihologic eficient. 4. Ea prezintă importanţă atâta timp cât aduce un spor de validitate. Un experiment este fidel dacă permite desprinderea unor concluzii care nu sunt arbitrare. locurile şi condiţiile de desfăşurare a experimentului (1) Subiecţii. 4. Dacă vrem să măsurăm comportamentul submisiv al oamenilor nu ne vom gândi să înregistrăm ca răspuns tipic oferirea grumazului către interlocutor acesta fiind un semn de submisie al speciei canine. Un experiment este cu atât mai sensibil cu cât are o mai bună validitate internă şi cu cât testele statistice utilizate sunt mai puternice (vezi § 6. În aria psihofiziologică acestea sunt mai reduse. încât generalizarea rezultatelor obţinute în una dintre ele să nu fie posibilă in celelalte. respectiv subiecţii. op. etc. adică nedatorate şansei (Shaughnessy. (2) Condiţiile de experimentare. Domeniul în care validitatea cercetării este cel mai amplu ameninţată este cel al cercetării sociale..6. iar subiecţii să fie aleşi astfel încât răspunsul respectiv să facă parte din repertoriul comportamental al speciei. Din păcate acestea nu pot fi . Fidelitatea nu este un scop în sine.) 4.4 Sensibilitatea experimentului Sensibilitatea experimentului exprimă însuşirea acestuia de a permite sesizarea unor fapte chiar atunci când acestea au o manifestare de slabă intensitate. de către alţi experimentatori şi cu alţi subiecţi. deoarece similitudinea acestor comportamente este mult mai mare.3 Fidelitatea datelor experimentale Fidelitatea desemnează capacitatea experimentului de a genera rezultate similare ori de câte ori experimentul este repetat. cit. chiar dacă sunt de acelaşi tip: şcoală. De asemenea există diferenţe între condiţiile de experimentare pe care le deţin diferite instituţii. Este un fapt comun că există diferenţe între condiţiile de laborator şi cele din viaţa reală. În proiectarea unui experiment este important să se plece de la tipul de răspuns ce urmează a fi măsurat. perioadele de timp ale experimentării.

Controlul condiţiilor perturbatoare este de fapt controlul explicaţiilor alternative permise de aceste perturbaţii. Uneori cercetătorul trebuie să opteze pentru creşterea uneia sau alteia dintre cele două tipuri de validităţi. al. repetând aceleaşi proceduri de bază. Aici libertatea cercetătorului este limitată de o serie de constrângeri etice. Dacă prin control acţiunea lor este eliminată. se obţin rezultate similare. ridică următoarele probleme: Validitatea externă se află adesea într-o relaţie de opoziţie cu validitatea internă. nici sub aspectul condiţiilor de desfăşurare a experimentului. ca o extrapolare a rezultatelor asupra altor indivizi. manipulare. deşi asemănătoare totuşi diferite în anumite privinţe. iar pe de altă parte se confirmă validitatea externă dacă se obţin rezultate asemănătoare pe subiecţi diferiţi şi cu proceduri. Shaughnessy et. în măsura în care. O altă problemă este aceea că nu întotdeauna scopul principal al cercetătorului este de a extrapola rezultatele cercetării ci dimpotrivă de a confirma o serie de ipoteze care sunt generate de o anumită teorie ştiinţifică. deci pentru ca un . (op. În acest caz selecţia prin randomizare este mai potrivită decât repartiţia întâmplătoare. prin menţinerea constantă sau prin balansarea condiţiilor perturbatoare.) consideră că validitatea externă a experimentelor. (3) Repetarea experimentului pe alţi subiecţi. cit. El este realizat prin manipularea condiţiilor experimentale. Când însă intenţia sa este de a generaliza rezultatele experimentului. situaţii sau condiţii). Aşa de pildă creşterea sensibilităţii unui experiment poate conduce la scăderea validităţii sale externe deoarece unele regularităţi cu un nivel scăzut de manifestare pot să fie proprii unui fenomen anume şi nu întregii clase de fenomene din care primul face parte. Se aşteaptă ca rezultatele să întrunească un mare grad de similaritate cu cele originale. diferite forme de abuz. Cel mai adesea replicările nefiind în totalitate identice experimentului originar. validitatea externă poate fi asigurată parcurgând următoarele căi: (1) Includerea în experiment a unor caracteristici ale situaţiei în raport cu care se intenţionează generalizarea rezultatelor. în sensul că eşantionul de subiecţi poate să nu fie îndeajuns de reprezentativ. Creşterea validităţii interne prin repartizarea aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale nu asigură automat validitatea externă a experimentului. deoarece extrapolarea datelor despre comportamentul subiecţilor în laborator asupra unor condiţii de viaţă reală (droguri. potrivit cărora manipularea variabilei independente a cauzat modificările observate în comportament (variabila dependentă). creşte gradul de certitudine al inferenţelor cauzale. nici sub aspectul subiecţilor care cel mai adesea sunt alţii. etc) ar presupune condiţii experimentale inacceptabile.maximizate totdeauna simultan deoarece între unele perechi există relaţii de contrarietate. obţinute la primul experiment. (2) Includerea în experiment a unor eşantioane reprezentative din dimensiunea care urmează să fie generalizată (indivizi. CAPITOLUL V CONTROLUL EXPERIMENTAL Controlul este componenta esenţială a experimentului psihologic. Autorii citaţi anterior consideră că replicările parţiale au un dublu avantaj: Pe de o parte furnizează informaţii despre fidelitatea experimentului. este mai corect să vorbim de repetări parţiale. situaţii şi condiţii. Pentru a efectua inferenţe cauzale cu o înaltă probabilitate. agresiune.

• Prin urmare noţiunea de control are în psihologia experimentală două înţelesuri mai specifice: (1) Primul. În marea lor majoritate experimentele cu grupuri independente utilizează ca standard un grup experimental care cuprinde subiecţii cărora li aplică tratamentul.• Randomizarea. şi un grup de control format din subiecţi care se aseamănă în toate privinţele cu cei din grupul experimental cu excepţia faptului că ei nu primesc acest tratament. Nu există design-uri experimentale perfecte care să fi eliminat toate sursele străine de variaţie. Cu toate acestea marea majoritate a modelelor experimentale care reuşesc un control eficace al variabilelor străine conţin două elemente de design.• -existenţa unei relaţii temporare între acestea şi• -eliminarea explicaţiilor alternative. Diferenţele dintre grupuri. ca pe o notă specifică. Alte modalităţi mai sunt: Utilizarea a două grupuri egalizate care parcurg fiecare condiţii experimentale diferite (de exemplu două metode de predare diferite). toate definiţiile judicioase ale modelului experimental ar trebui să ia în seamă. Nu este obligatoriu ca un model experimental să aibă un grup de control deşi. respectiv la sarcinile experimentale. se referă la furnizarea unui standard. la sfârşitul experimentului. acesta trebuie să îndeplinească trei condiţii: -covarierea variabilelor independentă şi dependentă. Aici fiecare grup serveşte pentru celălalt ca grup de control. Întrucât raţiunea sa este asigurarea controlului. alocarea aleatoare a subiecţilor la condiţiile. Trecerea aceloraşi subiecţi prin toate condiţiile experimentale. această însuşire. sunt atribuite diferenţei existente între cele două condiţii experimentale.experiment să aibă validitate internă.• Noţiunea de covariere se referă la concordanţa variaţiilor variabilei independente cu variaţiile variabilei independente. Cel mai eficace mijloc de control îl reprezintă modelul experimental însuşi. 5. este o cale eficace de a controla variabilele străine. Acestea sunt: Utilizarea unui grup de control sau a unei condiţii de control. cu care se compară efectele unei anumite variabile independente.1 Înţelesurile noţiunii de control experimental Controlul reprezintă orice mijloc utilizat pentru eliminarea unei ameninţări la adresa validităţii. Această concordanţă se obţine prin manipularea condiţiilor experimentale. Dacă modificările variabilei dependente sunt întotdeauna precedate de către manipularea variabilei dependente relaţia temporară de tip cauză-efect (efectul nu precede niciodată cauza) este îndeplinită. adică prin condiţia . aşa cum am menţionat deja. El permite inferenţa relaţiilor de tip cauză-efect dintre variabila independentă şi variabila dependentă.

Aceste reguli sunt de fapt strategii ingenioase pentru testarea predicţiilor prin controlul condiţiilor care permit ipoteze rivale.) una dintre cele mai puternice căi de control a variabilelor experimentale. pot prezenta cel puţin un interes principial. adică la abilitatea de a restrânge sau canaliza sursele de variabilitate în cercetare. . Decurge întrun mod cât se poate de clar că. comparaţiile efectuându-se între performanţele obţinute de acelaşi participant. respectiv între cauză şi efect (Vadum şi Rankin. Un astfel de model experimental constituie după McBurney (op. legile cauzale enunţă o relaţie inevitabilă între două evenimente diferite şi anume între evenimentul antecedent şi cel consecvent. adică acesta se manifestă ca un efect.• menţinerea constantă a condiţiilor în care se desfăşoară experimentul. (2) Al doilea înţeles al termenului control se referă la controlul experimental. păstrându-şi actualitatea în ştiinţa contemporană. ceea ce echivalează cu creşterea probabilităţii inferenţelor cauzale. Potrivit opiniei sale. Totuşi. Controlul experimental înseamnă limitarea surselor de variabilitate într-un experiment până ce comportamentul devine înalt predictibil. într-un paragraf viitor ne vom referi la unele tehnici de contracarare a dezavantajelor care îi sunt specifice. al variabilei independente. foarte probabil. În astfel de experimente performanţele fiecărui subiect în sarcina experimentală sunt comparate cu cele obţinute în situaţia de control. 5.• balansarea diferenţelor dintre grupuri şi subiecţi.• Cea mai eficientă cale de a controla sursele de variaţie perturbatoare este de a alege un design experimental cât mai adecvat problemei care urmează a fi cercetată. nu conţine tratamentul care se aplică subiecţilor. Condiţia experimentală propriuzisă este aceea în legătură cu care ne aşteptăm să confirme relaţia cauzală afirmată în ipoteza ştiinţifică. deoarece acest model nu este ferit de ameninţarea explicaţiilor alternative. Prezentăm succint aceste metode nu doar pentru interesul lor istoric dar şi pentru faptul că. Mill a intenţionat să pună la dispoziţia oamenilor de ştiinţă proceduri precise pentru descoperirea relaţiilor de tip cauză-efect. deoarece variabila implementată este de tip intrasubiect (within subject variable). În planul experimental clasic condiţia de control. spre deosebire de condiţia experimentală. discutând despre metodele de control. întrun plan experimental cu măsurători repetate (repeted measure design).experimentală propriu-zisă şi prin condiţia de control. devine foarte eficace controlul surselor de variaţie datorate diferenţelor dintre subiecţi. Prin controlul experimental se asigură validitatea internă a experimentului. Controlul se realizează prin: manipularea experimentală a variabilelor. cit. avem în primul rând în vedere tipurile de modele experimentale discutate în capitolul precedent. În adevăr.2 Precursori ai controlului experimental Primele reguli de validare a relaţiilor cauzale în ştiinţă îi aparţin lui John Stuart Mill care le-a publicat în celebrul său tratat „A System of Logic (1843). În acest fel se obţine o reducere considerabilă a erorii de variaţie datorată diferenţelor dintre subiecţi. 1998).

2. proces pe care Mill l-a numit analiza evenimntelor. metoda variaţiilor concomitente.După Mill descoperirea relaţiilor cauzale între fenomene implică doi paşi succesivi şi anume. experimentale. În această fază nu se intenţionează generalizarea faptelor de observaţie sau decelarea relaţiilor cauzale propriuzise. 1998). În situaţia A1 subiecţii primesc tratamentele a1. a2. În exemplul de mai sus explicaţiile opuse afirmaţiei că a1 este cauza fenomenului B. ca în cercetările observaţionale.1 Metoda diferenţelor Se mai numeşte metoda controlului explicaţiilor rivale. Potrivit lui Miller varierea circumstanţelor. Are loc un proces de descompunere a fenomenelor mai complexe în componente mai simple pentru a putea fi observate în mod eficient. 5. Această fază a cercetării echivalează cu o anumită pregătire mentală care îl face pe observator mai eficient şi mai inovator. trebuie să aibă loc pe baza a patru metode: metoda diferenţelor. respectiv prin analizarea unor cercetări similare. Metoda diferenţelor permite un bun control al ipotezelor şi al explicaţiilor rivale. metoda rămăşiţelor. a3 = a1. Această observare a fenomenelor în condiţii care variază este numită de Mill varierea circumstanţelor. pe care le putem trata ca pe două mulţimi de elemente. 5. A1 şi A2. metoda acordului (agreement). Dacă această fază a cercetării este incompletă sau incorect realizată pot fi omise relaţii cauzale importante. Desfăşurarea ei cu succes implică o serie de abilităţi care pot fi antrenate prin studiul literaturii de specialitate.2.2. adică A1-A2=a1. ulterior operei lui Mill. fie identificând variaţii care au loc în mod natural. Faza de analizare a evenimentelor este încheiată în momentul în care cercetătorul poate selecţiona din multitudinea de cauze antecedente pe aceea care condiţionează producerea fenomenelor consecvente. Să le trecem succint în revistă în cele ce urmează. sunt a2 . pentru a produce rezultate credibile. respectiv a efectelor. a3-a2. analiza evenimentelor şi cercetarea relaţiilor cauzale. Subiecţii sunt observaţi în două momente diferite. ultima având o rară aplicabilitate în psihologie (Vadum şi Rankin. a2. a3 iar în situaţia A2 doar tratamentele a2 şi a3. Varierea circumstanţelor poate avea loc în două moduri. 5. Dacă efectul B se produce în prima condiţie atunci el trebuie să fie cauzat de diferenţa a1 dintre cele două condiţii experimentale.2 Varierea circumstanţelor În această fază cercetătorul urmăreşte care condiţie antecedentă este urmată de o anume condiţie consecventă sau care condiţie consecventă urmează o anumită condiţie antecedentă.2.1 Analiza evenimentelor Cercetarea relaţiilor cauzale începe prin efectuarea de observaţii mai puţin sistematizate asupra fenomenelor care prezintă interes pentru omul de ştiinţă. fie generându-le în mod intenţionat ca în cercetărtile numite.

Acestea au fost prezente în ambele situaţii. în timp ce grupului paralel i se distribuie o substanţă inofensivă. Un caz special al metodei controlului explicaţiilor rivale este cel privind efectul placebo.2.2. Un caz relatat de Vadum şi Rankin (1998) este elocvent pentru modul în care operează această metodă. În unele experimente de acest fel atât subiecţii cât şi observatorii nu cunosc. A fost variată condiţia a1. Figura 15. sunt rezultatul variaţiei produse în variabila independentă. 5. adică modificările variabilei dependente. până la finele observaţiilor. În anul 1976 o boală cu cauze necunoscute a făcut câteva victime in Filadelfia. Dacă grupul de control relatează aceleaşi efecte benefice înseamnă că a avut loc efectul placebo. Celelalte condiţii fiind menţinute constante se poate infera cu certitudine ca efectul observat. Cazurile au fost examinate în amănunţime cu scopul de a se decela .2. Unui grup de subiecţi i se administrează o substanţă activă. fiind prezentă în observaţia A1 şi absentă în observaţia A2. Metoda variaţiei concomitente este adecvată pentru experimentele de laborator datorită faptului că presupune libertatea experimentatorului de a manipula condiţiile experimentale.2. A1 şi A2. concomitent cu păstrarea condiţiilor a2 şi a3 constante. care subiecţi au primit substanţa activă şi care nu ( double blind study).3 Metoda acordului Ori de câte ori nu se poate avansa nici o ipoteză clară despre cauza posibilă a unui fenomen metoda acordului este preferată metodelor diferenţelor şi variaţiilor concomitente. concomitent cu menţinerea constantă a altor variabile sau condiţii experimentale.2 Metoda variaţiilor concomitente Este vorba de un model experimental asemănător metodei diferenţelor cu deosebirea că variabila independentă sau condiţia antecedentă (în limbajul lui Mill) nu mai este manipulată prin prezenţă şi absenţă ci prin modificarea acesteia în intensitate sau în calitate. 5.şi a3. Metoda diferenţelor Eliminarea explicaţiilor rivale a avut loc prin menţinerea constantă a condiţiilor care ar fi putut fi folosite ca argument în favoarea explicaţiilor rivale.

proiectarea judicioasă a planului experimental. Strategiile de control utilizate în psihologia experimentală pot fi clasificate în strategii generale şi specifice. 5. Uneori. măsurarea adecvată a răspunsului şi replicarea experimentului. dar nu se poate emite o ipoteză privind cauza. deşi acestea nu sunt lipsite de importanţă. etc fără a se putea identifica printre aceşti factori vreunul care să fie comun tuturor victimelor. Această menţiune este valabilă îndeosebi mai ales în domeniul psihologiei sociale.2 Proiectarea judicioasă a experimentului . este preferată cercetarea de teren. Aceasta fusese transportată de către instalaţiile de aer condiţionat dintr-un loc infestat în incinta hotelului. contactele posibile cu animale. Investigatorii au cercetat rând pe rând ocupaţiile. condiţiile generale de viaţă. Dacă printre acestea una este observată la toate cazurile atunci se poate emite ipoteza că aceasta ar putea fi cauza fenomenului cercetat. unde manipularea unor variabile suferă de lipsa de autenticitate. utilizarea metodelor diferenţelor şi a variaţiilor concomitente poate confirma ipoteza prin respingerea explicaţiilor rivale. legionella care s-a dovedit a fi cauza deceselor.antecedentele comune ale maladiei aflate în atenţia responsabililor din domeniul sănătăţii. în măsura în care elimină unele variabile perturbatoare. agenţi patogeni. Un fapt însă le-a atras atenţia: toate victimele fuseseră oaspeţii aceluiaşi hotel. care să fie comună tuturor cazurilor investigate. De exemplu simularea unei scene agresive pentru a controla conduita civică ar fi greu credibilă dacă s-ar realiza în laborator.3.3. Ulterior. rezultatele cercetării depinzând în totalitate de calitatea acestui control. întrucât nu este posibil sau este potrivnic codului deontologic să fie manipulate anumite variabile.1 Controlul în laborator Notele esenţiale ale laboratorului de psihologie nu se referă la felul şi natura amenajărilor interioare. Analizele probelor de sânge recoltate de la persoanele decedate au relevat existenţa unei bacterii numite. Totuşi cercetarea de teren plăteşte un serios tribut în privinţa controlului variabilelor şi a validităţii 5. Strategii de control experimental Sunt avute în vedere următoarele strategii: controlul în laborator. 5. Se cercetează fiecare condiţie posibilă care ar putea să fie comună tuturor cazurilor. apoi.3. ci la controlul sever al variabilelor studiate. Planul acestei cercetări ar putea fi formalizat astfel: Se cunoaşte efectul.

În faza de proiectare a unui experiment una dintre primele probleme care trebuie rezolvată este aceea a cadrului în care se va desfăşura experimentul. Prin cadru (setting) autorii de limbă engleză înţeleg atât mediul unde se desfăşoară cercetarea (Pentru testarea unei ipoteze cum ar fi de exemplu aceea a diluţiei responsabilităţii, ori de câte ori sarcina se desfăşoară în grup, am putea utiliza copii care participă la un anumit joc sau adulţi implicaţi într-o sarcină de lucru) cât şi mijloacele, montajele, dispozitivele, uneori inedite, care urmează să asigure o anumită sensibilitate în desfăşurarea experimentului. Această preparare are rolul de a controla cât mai riguros relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependentă. Este cât se poate de important ca fiecare experiment să fie precedat de o fază pregătitoare asemănătoare întrucâtva situaţiei din biologie, unde anumite studii sunt efectuate pe o serie de preparate, de exemplu preparatul de broască pe care Helmoltz a studiat viteza de conducţie a excitaţiei nervoase (Vadum şi Rankin, op.cit). Această fază de pregătire a experimentului este prezentă şi în cercetările de psihologie deşi cele mai multe studii omit să precizeze acest lucru. Ideea de preparat şi de preparare a unui experiment este cel mai bine ilustrată de cercetările lui Skinner efectuate pe un preparat psihologic sui-generis, cutia lui Skinner. Acest labirint modelat pentru a studia învăţarea pe animale mici, şobolani şi porumbei, a făcut posibilă o măsurătoare inedită a comportamentului de răspuns, anume, rata de răspuns în raport cu anumite programe de întărire. Preparate sui generis reprezintă eşantioanele care într-o fază anterioară experimentului au fost selecţionate într-un fel anume, ca de exemplu, grupurile disjuncte radicalizate în privinţa unei caracteristici (persoane anxioase – persoane neanxioase). De fapt toate experimentele, pe care, cu titlu exemplificativ, le-am menţionat până acum, nici nu pot fi concepute în afara acestei faze de preparare, care cuprinde nu numai pregătirea logistică dar şi analiza în profunzime a planului experimental prin care se încearcă anticiparea unor eventuale probleme care pot apărea pe parcursul experimentării. Deşi ar fi de dorit, din păcate, aşa cum am mai menţionat, nu pot fi controlaţi toţi factorii posibili, ci numai aceia despre care cercetătorul crede că ar putea influenţa rezultatele cercetării, cauzele alternative cum le numesc Shaughnessy şi col. (2000). De aceea psihologul nu trebuie să excludă posibilitatea prezenţei unor factori perturbatori a căror acţiune nu a anticipat-o. O serie de factori pe care am dori să-i menţinem constanţi în experiment nu îi putem controla prin metodele obişnuite. Aceşti factori sunt reprezentaţi de caracteristicile psihologice ale subiecţilor care participă la experiment, de diferenţele lor individuale. Aceste diferenţe ar putea reprezenta cauze alternative şi ar afecta validitatea experimentului. 5.3.3 Măsurarea adecvată a răspunsului O altă cale de a creşte sensibilitatea şi validitatea experimentului o constituie controlul modului în care comportamentul de răspuns va fi măsurat. Se pune problema alegerii celor mai adecvate instrumente de măsurare a variabilei dependente din arsenalul de metode de care dispune psihologia aplicată. În ultimele decenii o serie de instrumente

clasice de psihodiagnostic au fost revizuite (WAIS, WISC, Minnesota), au fost realizate teste noi, s-a diversificat aria măsurătorilor psihologice efectuate pe aparate şi pe computer. Nu lipsit de importanţă este faptul că o serie de măsurători efectuate în aria neuroştiinţelor (viteza de metabolizare a glucozei în celula nervoasă, viteza de conducţie a influxului nervos, undele cerebrale, etc.) au fost validate prin corelarea cu teste consacrate. ( Vezi Matarazzo, 1992). Aceste instrumente pot înregistra reacţii de răspuns obiective în sensul că se obţine o concordanţă semnificativă între diferiţi utilizatori chiar când este vorba de măsurarea unor manifestări subiective. Instrumentele de măsurare pot facilita accesul la răspunsuri care altfel ar fi imperceptibile, aşa cum sunt răspunsul electrogalvanic al pielii, activitatea electrică din muşchi sau activitatea electrică a creierului. Aşa cum am subliniat anterior, pentru validitatea experimentului este fundamental să se aleagă acel tip de răspuns care este reprezentativ pentru categoria de subiecţi care participă la experiment. De asemenea controlul experimental presupune alegerea acelor metode de măsurare care sunt cât mai concordante cu operaţionalizările conceptelor pe care dorim să le măsurăm. Astfel, răspunsurile copilului mic într-un experiment de învăţare vor fi de natură condiţionată. În cazul subiecţilor adulţi implicaţi în experimente de acelaşi tip vor fi, fireşte, răspunsuri verbale. Pe de altă parte, într-un experiment în domeniul anxietăţii, nivelul de anxietate va fi măsurat la adolescenţi printr-un chestionar consacrat, cum este de exemplu foaia de autoanaliză a lui R. B. Cattell, iar la sugari prin măsurători electrofiziologice care nu utilizează comportamentul verbal. 5.3.4 Replicarea experimentului Refacerea experimentului constituie, fără îndoială, cea mai eficientă formă de control. În esenţă replicarea înseamnă repetarea unui experiment pentru a verifica constanţa datelor obţinute iniţial. Prin replicare se controlează fidelitatea rezultatelor experimentale (vezi § 4.3). În general teoriile ştiinţifice se sprijină pe adevăruri care au fost replicate. Faptele ştiinţifice care nu rezistă acestui standard sunt abandonate. McBurney (op. cit.) menţionează entuziasmul stârnit în comunitatea ştiinţifică, în deceniul al şaptelea al secolului trecut, de experimentele asupra transferului de memorie la viermele planaria, prin injectarea de ţesut de la congeneri antrenaţi către cei neantrenaţi. Nu este nevoie să discutăm consecinţele extraordinare pe care acest fapt ştiinţific le-ar putea avea asupra condiţiei umane. După mai bine de două decenii de replicări pe viermi sau pe şobolani, reluări soldate cu rezultate contradictorii, interesul pentru tema în discuţie a diminuat treptat, aceasta fiind de fapt soarta tuturor cercetărilor experimentale neconfirmate. Există două tipuri de replicări: (1) Replicarea directă care înseamnă repetarea experimentului în condiţii identice. Nu prea este uzitat pentru că, pe de o parte, aduce contribuţii modeste la adâncirea cunoaşterii unui anumit domeniu şi, pe de altă parte, deoarece este urmată de o recunoaştere mai redusă din partea comunităţii ştiinţifice. De altfel astfel de teme de cercetare întâmpină dificultăţi în obţinerea de fonduri sau în acceptarea pentru publicare a rezultatelor, etc.

(2) Replicarea sistematică se efectuează printr-un experiment similar primului dar care este diferit fie prin eşantionul de subiecţi (se verifică validitatea externă a primului experiment), fie prin valorile date stimulilor sau prin modul inedit de operaţionalizare (se confirmă validitatea conceptuală) a conceptelor teoretice.

5.4 Controlul în planurile experimentale cu grupuri independente În aceste design-uri principala sursă de confuzie o reprezintă variaţia unor caracteristici psihocomportamentale între subiecţii alocaţi unor grupuri diferite. Ea poate fi confundată cu efectele variabilei independente. Acest fapt afectează grav validitatea rezultatelor experimentului. Controlul în aceste planuri experimentale se realizează pe baza randomizării şi a controlului statistic. Aceste metode vor fi abordate în cele ce urmează, nu înainte, de a face o paranteză cu valoare nu doar istoriografică, pentru problema în discuţie, ci mai ales principială. 5.4.1 Contribuţia lui Ronald Fisher Deducerea unor concluzii corecte pe baza datelor unui experiment care nu controlează toate sursele de variaţie ar părea imposibilă. Totuşi dacă nu putem controla, eliminând sau egalizând influenţele străine, este posibilă măsurarea erorii pe care aceste surse o introduc în experiment? O astfel de problemă şi-a pus matematicianul englez Sir Ronald A. Fisher. Dorind să soluţioneze problema controlului efectului fertilizării terenurilor în agricultură, în calitate de statistician la o staţiune de cercetări agricole, Fisher a elaborat o serie de modele experimentale pe care le-a publicat în cartea sa din 1935 “The design of experiments”. Dintre acestea Modelul experimental cu blocuri randomizate constituie un exemplu de rigoare ştiinţifică privitor la controlul erorii datorate surselor de variaţie străine, altele decât cele datorate manipulării variabilelor independente. Redăm, pe scurt, după Vadum şi Rankin (1998) cei mai semnificativi paşi care l-au condus pe Fisher la această importantă descoperire. Întrucât oricât ne-am strădui să ţinem sub control toate variabilele perturbatoare într-un experiment, întotdeuna există şansa ca experimentatorului să-i fi scăpat ceva, niciodată nu avem certitudinea că efectele măsurate în variabila dependentă nu sunt cumva rezultatul acţiunii şi a altor variabile decât variabila independentă. O cale de a creşte nivelul de certitudine al rezultatelor unui experiment ştiinţific este acela de a măsura efectul acestor influenţe perturbatoare care constituie de fapt eroarea în interpretarea rezultatelor. Dacă ar dori să măsoare această eroare privitoare la efectele fertilizării asupra producţiei agricole, care este posibil să se datoreze şi altor influenţe decât fertilizării propriuzise, cercetătorul, urmând modelul diferenţelor introduse de Mill, ar trebui să compare

Efectuând. Fisher s-a gândit că. diferenţa avntajând terenul fertilizat. sau altor deosibiri intervenite pe durata creşterii plantelor. dacă nu pot fi eliminate cu totul sursele de variaţie. Totuşi alocarea tratamentelor în fiecare pereche ar trebui efectuată la întâmplare pentru a exclude orice influenţă datorată preferinţelor experimentatorului. diferenţa ar putea fi atribuită acestui tratament. fără a ţine cont de tratamentul real. deci al întâmplării. nu este mai puţin în substanţa ei o veritabilă metodă de a controla validitatea concluziilor la care conduc reultatele unui experiment psihologic. Dacă terenul ar fi împărţit în 10 blocuri. de o tonă. este oportună calcularea erorii introduse de astfel de influenţe perturbatoare. la rândul lui a fost divizat în două părţi egale. logic ar fi să evaluăm efectul factorilor întâmplători. replicarea şi randomizarea. în faza de efectuare a lucrărilor de însămânţare. Însumând producţia de pe cele 10 parcele fertilizate şi împărţind-o la 10 se obţine producţia medie. Se procedează asemănător cu parcelele nefertilizate. Dar la un astfel de avantaj s-ar putea să fi contribuit şi alte variabile care nu au putut fi controlate. să zicem. considerăm. El a împărţit terenul într-un număr de blocuri egale. printr-un demers ingenios.producţia obţinută de pe două loturi de teren cărora. câtă încredere poate fi acordată datelor obţinute. modelul experimental capătă două caracteristici esenţiale ale controlului variabilelor. Aplicând fertilizarea în ficare pereche doar unei parcele. luate la întâmplare. În acest scop. aşa cum se va vedea. Fisher a procedat la fertilizarea parcelelor în fiecare pereche prin randomizare. ar rezulta 20 de parcele perechi. deci ar rezulta posibilitatea replicării de 10 ori a experimentului iniţial. din nou. la fel. pe când celuilalt lot nu i se aplică nici un tratament. diferenţa între cele două producţii medii se obţine o diferenţă medie care este efectul variabilelor necontrolate. deşi este posibil ca unele sau chiar toate să fi pimit tratamentul respectiv. Iată cum. s-ar putea obţine o diferenţă medie. astfel. Această supoziţie a fost numită de Fisher ipoteza de nul. Fiecare bloc. În aceste condiţii. ar rezulta 10 comparaţii ale producţiei agricole. de exemplu pe unele parcele poate au căzut cantităţi mai mari de precipitaţii. pe terenuri agricole cu condiţii pedologice cât mai diferite (validare divergentă). fără să existe certitudinea. Comparând producţiile medii de pe cele două categorii de parcele. Reluând întraga operaţie de 500 de ori. care de fapt sunt două modalităţi ale variabilei independente: unui lot i se administrează procedura de fertilizare a terenului. care deşi va fi tratată într-o secţiune distinctă. acesta a presupus mai întâi că fertilizarea nu a avut nici un efect. deoarece se poate şti. la întâmplare. considerăm că celelalte 10 loturi nu au fost fertlizate. Revenind la demersul lui Fisher. au primit fertilizarea. Cu alte cuvinte nu manipularea experimentală a produs diferenţa ci întâmplarea. li s-au aplicat două tratamente diferite. Fisher a obţinut un eşantion tot atât de mare de . că 10 parcele. Dacă pe lotul fertilizat se obţine o producţie mai mare. Continuând să prezentăm raţionamentul lui Fisher. nu doar din motive de discursivitate. că fertilizarea este cauza producţiei mai mari. În limbajul ştiinţiifc de astăzi această presupunere este ipoteza ştiinţifică. deşi este posibil ca în realitate unele sau toate să nu fi primit şi. Dar pentru ca această inferenţă să atingă un anumit grad de certitudine ar trebui ca experimentul să fi reluat ani şi ani de-a rândul de către acelaşi experimentator (validare convergentă) sau de către alţi experimentatori. anticipăm problematica metodei inferenţei statistice. Geniul lui Fisher s-a dovedit în găsirea unei soluţii de a satisface condiţia replicabilităţii experimentului de o manieră foarte comodă. În astfel de cazuri nu se poate decât presupune.

01. citim pe ordonata graficului o frecvenţă de 5. prin simpla înlocuire a termenilor de bloc şi parcelă cu acelea de grup şi de subiecţi de experiment.01. că modelele de control propuse de Fisher sunt aplicabile şi aplicate în mod curent în psihologie. Vom reveni în detaliu asupra acestei metode în § 6. etc.α Această valoare se numeşte prag alfa şi se notează cu În exemplul cu blocuri randomizate p< (0. Aceasta înseamnă că dacă am efectua 100 de astfel de experimente.1. sex. interferenţa variabilelor subiect (vârstă.5). cum se afirmă în ipoteza de nul. Prin urmare întrucât p (probabilitatea ca ipoteza de nul să fie adevărată) este doar de 0. erorile sistematice au tendinţa de a se distribui după curba normală. Să presupunem că pentru valoarea de o tonă. doar într-un singur caz variabilele necontrolate ar cauza diferenţa de producţie menţionată şi că în 99 de cazuri aceasta s-ar datora fertilizării solului. Comunitatea ştiinţifică a adoptat propunerea lui Fisher ca pragul de semnificaţie. nivel de pregătire.01α <0. Era un fapt deja ştiut că. este repinsă ipoteza nulă şi se admite ipoteza de lucru. O variantă mult mai frecvent utilizată a testului de randomizare este testul statistic „ t „ propus în 1908 de către William Gosset pe care acest autor l-a publicat sub pseudonimul Student. odată cu studiile lui Gauss. atunci probabilitatea de a obţine o diferenţă de o tonă între cele două categorii de parcele este p = 5 : 500 = 0. cu alte cuvinte dintre cele 500 de erori medii 5 au fost mai mari sau egale cu o tonă.9. . anume că sporul de productivitate s-a datorat fertilizării. Dacă fertilizarea nu a avut nici un efect.5. anticipată întrucâtva în secţiunea precedentă.4. să fie fixat la o valoare P mai mică sau egală cu 0. distribuţie care a fost obţinută şi reprezentată grafic de Fisher.1 Se impune. astăzi fiind cunoscut ca metoda Fisher-Student.2 Randomizarea Această metodă de control. 5. . determină acele modificări în comportament care sunt prezumate în ipotezele cercetării. Avantajul acestei proceduri este acela că odată ce subiecţii au fost alocaţi la condiţia experimentală pe bază de şansă. respectiv punctul de la care ipoteza nulă poate fi respinsă.01. Această procedură statistică se numeşte test de randomizare sau testul Monte Carlo şi poate fi lesne realizat cu ajutorul computerului.) cu variabila independentă să nu poată avea loc decât cu totul întâmplător sau mai bine spus să poată avea loc dar într-o marjă de eroare măsurabilă. deci ipoteza nulă poate fi respinsă iar diferenţa de producţie observată între cele două categorii de parcele este considerată statistic semnificativă la un nivel de probabilitate de . se referă la selecţia întâmplătoare a subiecţilor astfel încât fiecare subiect din populaţia ţintă să aibă şanse egale de a fi ales în eşantionul cercetării experimentale.erori. la sfârşitul acestor consideraţii. fiind manipulate de experimentator. cât a fost diferenţa dintre cele două tratamente experimentale. Noţiunea de tratament poate fi generalizată pentru a îngloba toate tipurile de condiţii experimentale sau variabile independente care.

nivelul instrucţiei. numele subiecţilor care urmează să intre în experiment vor putea fi introduse într-o urnă şi extrase în număr egal pentru fiecare grup. Într-adevăr randomizarea completă este destinată tocmai egalizării grupurilor experimentale privind o serie de atribute psihice sau demografice. cit. În design-ul cu grupuri independente tehnica cea mai comună în controlul acestor factori este alocarea subiecţilor prin randomizare la fiecare nivel al variabilei independente. Când populaţia este defectuos definită.1 Randomizarea completă Este o metodă de control. etc. Egalizarea grupurilor se efectuează ori de câte ori suspectăm că ar exista o înaltă corelaţie între variabila egalizată şi variabila dependentă. (op. Această populaţie care ea însăşi este rezultatul unei selecţii este denumită de Shaughnessy şi col.) fac distincţie între repartizarea întâmplătoare (random assignment) şi alegerea întâmplătoare (random selection).neaplicarea tratamentului). sunt preferate planurile cu grupuri randomizate deoarece. Randomizarea completă presupune repartizarea pe criterii aleatoare a subiecţilor la grupuri. În foarte multe medii academice eşantioanele unor experimente psihologice sunt mai mult sau mai puţin accidental recrutate din „populaţia” studenţilor de la cursul introductiv de psihologie. Prin egalizare reducem la zero efectul variabilei perturbatoare asupra variabilei dependente. menţionat anterior. cit. dar să difere tranşant prin magnitudinea efectelor produse în variabila dependentă de către variaţiile variabilei independente. dacă sunt prevăzute un grup experimental şi unul de control.5.4. Repartizarea subiecţilor la grupuri se efectuează prin randomizare. îi sunt repartizate grupuri diferite de subiecţi.2. în experimentele sale agricole. ca de altfel în oricare ştiinţă experimentală care admite că legile sale sunt de natură statistică. Logica acestui plan experimental se bazează pe o presupunere implicită. anume că cele două grupuri sunt similare în orice privinţă cu excepţia condiţiei experimentale la care sunt repartizate (aplicarea–neaplicarea tratamentului). formarea unor grupuri comparabile. de inteligenţă. că o . Ghilimelele au rolul de a sugera acest fapt. se asigură balansarea sau nivelarea (averaging) diferenţelor dintre subiecţii implicaţi în experiment (Shaughnessy şi col. pe criteriul voluntariatului. Raţiunea efectului de atenuare a variabilelor perturbatoare prin egalizarea lor rezidă în faptul. prin desemnarea aleatoare a subiecţilor în grupurile alocate nivelelor variabilei independente. De exemplu. adică fiecărei condiţii experimentale. Shaughnessey şi col. numărul femeilor. familiarizarea cu sarcina experimentală. care să fie asemănătoare în cele mai multe privinţe. dar perfect aplicabilă şi în psihologie.) „populaţie” defectuos definită (ill-defined population). Selecţia presupune conformarea le regulile sondajului când dintr-o populaţie bine definită se extrage aleatoriu un eşantion reprezentativ. se poate realiza repartizând aleatoriu subiecţii la grupuri independente. (op. Randomizarea priveşte atât repartizarea subiecţilor la grupurile stabilite în planul experimental cât şi a grupurilor la condiţiile experimentale. În aceste condiţii. În acelaşi mod se poate proceda pentru a repartiza cele două grupuri la cele două condiţii experimentale (aplicarea . propusă de Fisher. altele decât variabila dependentă cum sunt: nivelul de motivare. 2000).

Este necesar să procedăm astfel pentru a egaliza alte diferenţe individuale. În unele situaţii soluţia o reprezintă planul cu măsurători repetate (repeated mesaures design) unde aceeaşi subiecţi parcurg toate condiţiile experimentale. El va putea clasifica subiecţii astfel: deficit sever (S). Deoarece variabila independentă (strategia compensatorie) are trei modalităţi este necesar să utilizăm trei grupuri distincte de câte trei subiecţi.d. numărul de subiecţi într-un grup este prea mic pentru a fi siguri că randomizarea a uniformizat diferenţele individuale. al nivelului inteligenţei prin aplicarea unui test potrivit. este posibil ca diferenţele care vor fi observate între grupuri. În continuare sunt formate triplete cu acelaşi nivel de handicap care corespund celor trei condiţii experimentale. De aceea este oportun ca într-o fază de pretestare să egalizăm subiecţii d. De exemplu.v. În astfel de situaţii cel mai indicat este planul experimental cu grupuri egalizate (matched group plan). deficit uşor (U). după parcurgerea tratamentului să se datoreze nivelelor diferite de handicap cu care experimentul a luat startul şi nu valorii intrinseci a programelor compensatorii. dacă studiem efectul unei anumite metode de învăţare ar trebui să egalizăm subiecţii din punctul de vedere al nivelului de inteligenţă deoarece este un loc comun că există o corelaţie semnificativă între inteligenţă şi succesul în învăţare. Dacă am repartiza subiecţii prin randomizare la cele trei grupuri.p. cercetătorul trebuie să experimenteze cu un număr foarte mic de subiecţi. Prin urmare. Variatele niveluri de inteligenţă distribuite în populaţie fac din aceasta un factor activ de influenţare a reuşitei şcolare. este exclusă utilizarea planului cu grupuri randomizate. Utilizând metoda grupurilor egalizate cercetătorul va evalua prin metode psihodiagnostice adecvate nivelul mintal al fiecărui subiect. din varii motive. De exemplu în experimentele care testează diferite metode de învăţare sau de tratament este nevoie să se lucreze cu câte un grup separat pentru fiecare condiţie experimentală.) propun utilizarea metodei grupurilor egalizate în situaţiile când. Subiecţii cu acelaşi nivel vor fi repartizaţi aleatoriu la fiecare program de recuperare. deficit mediu (M). cit. Întrucât numărul de subiecţi este redus. Să presupunem că vrem să evaluăm eficacitatea a trei programe compensatorii în domeniul deficitului intelectual dar nu avem disponibili decât 9 subiecţi cu niveluri diferite de handicap. Shaugnessy şi col (op.variabilă poate produce efecte doar dacă este manipulată sau dacă există diferenţe dintre nivelurile ei. Există totuşi situaţii când această metodă nu poate fi utilizată deoarece trecerea subiecţilor de la un nivel la altul al variabilei independente generează fenomene de transfer. Planul experimental va putea fi reprezentat grafic astfel: . Modul în care subiecţii egali sunt repartizaţi la grupuri trebuie să fie bazat pe randomizare. care diferă între ei printr-o serie de caracteristici. Aceste diferenţe pot ele însele să producă efecte care s-ar putea suprapune peste efectele variabilei independente producând confuzie în interpretarea datelor experimentale.

Dacă avem patru blocuri. Acestea sunt 24. Totuşi nu toate diferenţele individuale pot fi controlate. pentru a rămâne consecvenţi principiului randomizării. înalte.4. Plan experimental cu grupuri egalizate Acest plan prezintă avantajul că grupurile sunt egalizate din start cu privire la nivelul de handicap. Convenim de la început că A=1. Să presupunem că un extras dintr-un tabel cu numere randomizate ar arăta astfel: .cit). suplineşte această carenţă. Trebuie reţinut că design-ul cu grupuri egalizate este oportun atunci când. Pentru aceasta trebuie mai întâi să realizăm zece blocuri. Ele reprezintă patru nivele ale variabilei independente (sunete foarte înalte.2 Randomizare în blocuri Este una dintre cele mai utilizate proceduri de repartizare aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale. Întrucât noi avem nevoie doar de zece blocuri. joase foarte joase) care necesită patru grupuri de subiecţi.. B=2. în care ordinea condiţiilor experimentale să fie mereu alta. Un bloc este format din condiţiile experimentale luate într-o ordine aleatoare. C. adică 4! (factorial)= 4 x 3 x 2 x 1 = 24. B. 5. va trebui să punem toate cele 24 de secvenţe (blocuri) într-o urnă şi să extragem zece dintre ele. Fiind vorba de un experiment în domeniul senzaţiilor auditive ne mulţumim cu un număr de 10 subiecţi per grup.2. având grijă să trecem peste cifrele care se repetă. adică în total 40 de subiecţi. O procedură mai comodă şi mai elegantă este să apelăm la un tabel cu numere randomizate. op. ordinea în care sunt date subiecţilor condiţiile experimentale este mereu alta. Randomizarea în blocuri fiind mai riguroasă.Figura 16. fiecăruia din cele patru blocuri. şi să alocam. D. C=3 şi D=4. care reprezintă cazuri rare în populaţie. Am putea să constituim toate secvenţele posibile ale literelor A. astfel încât diferenţele constatate la finalul experimentului vor putea fi atribuite diferenţelor de eficacitate existente între programele de recuperare parcurse de către subiecţi. cifre de la unu la patru. experimentând cu un număr redus de subiecţi. este nevoie să constituim grupuri separate şi există posibilitatea de a egaliza subiecţii din punctul de vedere al variabilei dependente sau al unei alte variabile care corelează puternic cu variabila dependentă (Shaugnessey şi col. Să presupunem că într-un experiment condiţiile experimentale sunt notate cu A B C D.

. BLOCUL I BLOCUL II Blocurile III.. C. trecerea într-un alt stadiu de dezvoltare.. Este posibil ca într-o cercetare pe studenţi care se desfăşoară pe toată durata unui semestru să se producă unele schimbări în comportamentul lor datorită familiarizării cu măsurătorile efectuate. Se procedează asemănător pentru celelalte opt blocuri. A. în ordinea sosirii. li se distribuie. şansa ca aceste schimbări să fie egal de frecvente în fiecare bloc este suficient de mare pentru ca aceste influenţe să fie egalizate. . Subiecţii S1…S40 au fost repartizaţi.1. Un posibil dezavantaj al randomizării în blocuri îl reprezintă creşterea variabilităţii intragrup care ar putea afecta validitatea internă a experimentului. .. Pentru a face mai sugestivă procedura. B. fapt care contribuie la creşterea gradului de fidelitate a rezultatelor experimentului.. . cifrele „culese” din şirul randomizat au fost îngroşate.).. Întrucât subiecţii din populaţia studenţilor sunt asignaţi aleatoriu la blocurile planului. . Uniformizarea diferenţelor intergrupuri creşte validitatea internă a experimentului prin eliminarea explicaţiilor complementare. . etc. Se presupune că aceste modificări vor afecta în mod egal toţi subiecţii.. (2) Contribuie la aplatizarea diferenţelor intergrupuri datorate unor variabile susceptibile de a se modifica pe durata desfăşurării experimentului pe mai multe luni (aflarea anumitor detalii despre experiment care ar putea modifica atitudinea subiecţilor. adică pe durata experimentului. bonuri numerotate de la 1 la 40.4. prin voluntariat.2.421954251843839223873761195284253.3. (3) Randomizarea în blocuri asigură controlul acelor variabile subiect care tind să se modifice în timp... Randomizarea în blocuri Avantajele acestui tip de control sunt următoarele: (1) Grupurile experimentale sunt egalizate din punctul de vedere al numărului de subiecţi. Un altul ar putea să fie numărul mare de subiecţi.. adică B. Ceea ce echivalează cu seria D..1. deci toate grupurile. . Pentru primul bloc vom alege: 4. D. Astfel de tabele pot fi create pe calculator cu ajutorul unor programe destul de simple. sau pot fi consultate în diferite tratate de metodologia cercetării sau în tratate de statistică pentru psihologie.3. C. la fiecare din cele 40 de poziţii cât totalizează cele zece blocuri experimentale. S37 S38 S39 S40 Tabelul 6.. de obicei egal cu numărul de combinaţii posibile între situaţiile experimentale . În tabelul care urmează sunt trecute cu rol exemplificativ primele două şi ultimul din cele 10 blocuri. Presupunem că subiecţilor care se înscriu.. pe măsura ce s-au înscris la experiment. A.. Blocul al doilea va avea următoarea componenţă: 2. în cazul copiilor preşcolari...IX BLOCUL X D B A C B A D C . A D B C S1 S2 S3 S4 S5 S6 S7 S8 .

D = 4.• Fiecare condiţie precede şi urmează fiecare altă condiţie o singură dată. et. realizându-se astfel o eficientă contrabalansare a efectului de ordine. C = 2. Deci numărul de subiecţi este sensibil mai mic decât în cazul unei contrabalansări complete.5. propusă de Fisher. simbolizată cu o literă se găseşte o singură dată simultan în linia şi pe coloana de acelaşi rang. (op. Shaugnessey. ca de altfel şi randomizarea în blocuri. . foarte economică. B. ce nu se repetă niciodată. în serii nerepetabile. sau fiecare grup va primi toate tratamentele dar într-o succesiune unică. nu sunt parcurse toate blocurile care rezultă din combinarea.): Fiecare literă (condiţie) să apară o singură dată. op. El este reprezentat printr-un pătrat împărţit într-un număr egal de linii şi de coloane. Modelului îi este specific faptul că fiecare subiect. exclude posibilitatea oricăror influenţe perturbatoare sistematice datorate alocării tratamentelor. ca în procedeul descris mai sus. care elimină dezavantajul utilizării unui mare număr de subiecţi. 2. B = 3. întâmplătoare. C. Pătrat latin incorect Pentru a balansa în mod eficient efectele de ordine. Randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale. et. apare cu o poziţie mai spre dreapta în fiecare bloc poate să genereze o anumită expectanţă din partea subiectului. unde N este egal cu numărul nivelurilor variabilei independente. D.. Ele ar putea fi combinate în 24 de blocuri. totuşi faptul că modalitatea A.. Să presupunem că un experiment presupune administrarea a patru condiţii experimentale.al. D poate fi A. a nivelurilor variabilei independente. Deci : A = 1. Pentru cazul luat spre exemplificare sunt necesare doar patru blocuri : ACBD BADC CDAB DBCA Figura 17. C.4.al. ceea ce înseamnă că fiecare subiect primeşte o succesiune unică de situaţii experimentale. În pătratul latin fiecare situaţie experimentală.2.) propun următorul algoritm pentru realizarea unui pătrat latin care elimină această deficienţă: 1. De asemenea. În exemplul nostru N este egal cu patru (N = 4). pătratul latin trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (Shaugnessey.• Pătratul latin prezentat anterior îndeplineşte aceste condiţii. B. cit. cit. O ordine randomizată a condiţiilor A. permiţând totodată determinarea erorii în interpretarea rezultatelor cercetării. Acest model. adică totalitatea modalităţilor sau valorilor variabilei independente şi trebuie să fie un multiplu al nivelurilor variabilei independente.3 Randomizarea în pătrat latin Este o procedură de control. Se numerotează ordinea randomizată de la 1 la N. Numărul liniilor şi coloanelor reprezintă numărul tratamentelor.

2. 6. B. D. respectiv A. A. respectiv. 4. 3. 2. A. 2. C. Acesta operează disjunctiv: dacă nu întâmplarea este cauza diferenţelor constate. Tabelele de randomizare O procedură elegantă de a efectua randomizarea o constituie tabelele de numere aleatoare Aceste tabele conţin cifre de la 0 la 9 scrise aleatoriu. N – 1. 1. etc. B. aşa cum am văzut. 3.4 Utilizarea variabilelor moderatoare Noţiunea de variabilă moderatoare a fost introdusă în 1956 de către Sounders în legătură cu psihodiagnosticul progresiv din domeniul selecţiei profesionale. 1. cum afirmă ipoteza de nul. ACDB CBAD BDCA DABC Figura 18. atunci acestea sunt datorate relaţiei prezumate în ipoteza specifică. Următoarele rânduri sunt generate după aceeaşi regulă. B. subiecţii cu numere cu soţ trec la un grup iar cei cu numere fără soţ la altul. Se generează al doilea rând. C. 4. Pătratul latin rezultat este prezentat în cele ce urmează. 1. 2. luând ca punct de plecare rândul precedent. Se generează primul rînd al pătratului latin respectând următoarea regulă: 1. În consecinţă al treilea rând va fi 3. Dacă sunt două grupuri. în exemplul nostru echivalează cu următoarea ordine : 1. N – 2. A. cu menţiunea că 4 + 1 = 1. Raţiunea randomizării este simplă.3. C. 3. Pătrat latin corect 5. prin testul statistic. adică. Prin randomizare singura cauză alternativă a modificării variabilei dependente. N – 3. 4.3. Al patrulea rând va conţine următoarea ordine 4. 4. exceptând acţiunea variabilei independente. rămâne jocul întâmplării.. care echivalează cu: D. 5. Subiecţii sunt repartizaţi la grupurile experimentale. N. Ori acesta poate fi estimat. în privinţa locul controlului. adăugând o unitate la fiecare număr din primul rând. B. Rezultă următoarea ordine 2. 4. 3. în acord cu succesiunea numerelor din tabel până când grupurile devin complete. C. Randomizarea are multe capcane de care trebuie să ştim să ne ferim. 5. De exemplu cei care se înscriu primii pot fi mai motivaţi decât cei care se înscriu pentru participare ultimii sau pot să difere. D. Dacă sunt patru grupuri se utilizează cifrele de la unu la patru iar celelalte sunt ignorate. aşa cum am văzut. ceea ce.4. 5. D. O variabilă moderatoare echivalează cu acea variabilă subiect despre care se presupune ca ar avea .4. Deşi sunt selectaţi la întâmplare subiecţii care participă în mod voluntar pot să fie diferiţi în multe privinţe.

Această notă este derivată în mod ipotetic dacă se cunoaşte relaţia matematică dintre notele la disciplina respectivă şi coeficienţii de inteligenţă ai elevilor din cele două clase. reprezentată pe ordonată. Procedura se utilizează ori de câte ori o sursă de variaţie nu poate fi îndepărtată şi. 5. reprezentat pe abscisă. interesul psihologiei pentru statistica este datorat unei mari variabilităţi a comportamentului animalelor. McBurney (op.1983). Diferenţele produse de cele două metode vor interfera totuşi cu nivelurile diferite ale coeficienţilor de inteligenţă. . mai precis. Se obţin astfel informaţii suplimentare despre relaţia dintre variabilele aflate în studiu. „pe hârtie” atunci când acest lucru nu este posibil în sens real.) oferă un exemplu privitor la un lot de studenţi care urmează să treacă prin două condiţii experimentale Aşi B.cit. O altă soluţie este să tratăm această sursă de variaţie ca pe o variabilă independentă şi să urmărim modul în care influenţează (moderează) efectele celor două condiţii experimentale asupra subiecţilor. Să presupunem că două clase sunt comparate din punctul de vedere al efectului diferit pe care îl au asupra notelor două metode distincte de predare. se referă la posibilitatea de a egaliza subiecţii. nivel educaţional şi socioeconomic. sunt căsătoriţi. într-un sens mai îngust. adică fiecare elev va profita de o metodă sau alta. Putem controla această sursă străină de variaţie îndepărtând din eşantion elevii de la seral dar prin aceasta am afecta generalizabilitatea rezultatelor. Această funcţie matematică se numeşte ecuaţie de regresie şi este o linie imaginară care uneşte pătratele abaterilor coeficienţilor de inteligenţă de la media celor două clase. ca să spunem aşa. pentru a fi controlată. Rezultatele ar putea fi afectate de o serie de condiţii asociate acestui statut: studenţii la seral sunt mai în vârstă. cu mai multe responsabilităţi. Ea este o ramură a statisticii pe baza căreia se iau decizii în condiţii de incertitudine. când trebuie să stabilim : dacă avem suficienţi subiecţi.• de câte ori vom administra condiţia experimentală. În treacăt fie spus.• planul experimental permite interpretarea statistică• a rezultatelor.vârsta). În literatură sunt citate studii care au evidenţiat caracterul de variabile moderatoare al următoarelor însuşiri: caracteristici demografice (sex.4. statistica inferenţială.5 Controlul statistic Când metodele de control a variabilităţii discutate până acum nu sunt suficiente este utilizată metoda controlului statistic. experienţă. atribute psihice (motivaţie. cu nota obţinută de elev. şi mai ales al oamenilor spre deosebire de regnul vegetal. diferă în privinţa formei de învăţământ pe care o urmează: curs de zi şi seral. Subiecţii. este tratată ca variabilă independentă. nu pe baza notelor absolute ci pe baza diferenţelor individuale dintre nota reală şi nota aşteptată de profesor. etc). Controlul statistic. Controlul statistic este prezent încă în faza de proiectare a experimentului. poziţie care se află la intersecţia valorii QI-ului individual. Controlul statistic ne dă posibilitatea prin intermediul analizei de varianţă să comparăm cele două clase. interese ocupaţionale. funcţie de nivelul său de inteligenţă. Este posibil să reprezentăm pe graficul acestei funcţii poziţia ocupată de fiecare subiect.efecte diferenţiatoare şi ar afecta validitatea unui predictor (Pitariu.

Acţiunea acestor efecte poate fi controlată prin tehnica balansării. ceea ce echivalează cu a confunda efectele unor surse variaţie străine cu efectele aşteptate ale variabilei manipulate experimental.Distanţele dintre poziţiile individuale şi linia de regresie.al. Aceste schimbări. (1998) le numesc efecte ale exerciţiului (practice effects). Astfel validitatea acestor concluzii se confruntă cu două ameninţări respectiv cu erorile de tip I şi de tip II.6. ne dau informaţii despre magnitudinea profitului fiecărui elev de pe urma metodei de predare. Fără metoda analizei de varianţă aceste inferenţe nu ar fi posibile. Eroarea de tip I constă respingerea ipotezei de nul când aceasta este adevărată. (vezi în § 6. atenţiei. funcţie de nivelul său de inteligenţă. et. Eroarea de tip II apare atunci când admitem ipoteza de nul deşi aceasta este falsă ceea ce înseamnă că efecte reale ale variabilei independente nu vor fi sesizate pentru că vor fi confundate cu efectele surselor de variaţie insuficient controlate. Balansarea capătă o anumită specificitate funcţie de tipul de plan cu măsurători repetate în care se aplică. o creşterea probabilităţii erorilor de inferenţă statistică odată cu creşterea numărului de teste statistice. pe care în mod generic Shaughnessey. având ca referinţă ordonata sistemului de axe rectangulare. . o inconstanţa scorurilor subiecţilor la variabila dependentă datorită unor condiţii improprii de desfăşurare a experimentului. 5. În principiu această tehnică rezidă în modificarea ordinii în care sunt prezentate condiţiile experimentale astfel încât toate tratamentele să fie administrate într-un număr egal.1 Balansarea completă Tehnica balansării complete a efectelor antrenamentului în planul complet cuprinde două variante: Randomizarea în blocuri şi contrabalansarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale (Contrabalansarea ABBA).5 Controlul în design-urile cu măsurători repetate Pe măsură ce subiecţii trec succesiv prin toate nivelurile variabilei independente pot apărea schimbări ale motivaţiei. o violarea condiţiilor în baza cărora este permisă efectuarea testelor statistice (efectuarea de teste statistice fără ca eşantionul de date să fie reprezentativ pentru populaţia de apartenenţă sau fără să aibă o distribuţie normală). potrivit autorilor citaţi sunt: o puterea scăzută a controlului statistic (omiterea unor efecte slab manifeste dar importante pentru obiectivele cercetării). 5.5. Cook şi Campbell (1979) au teoretizat problema validităţii concluziilor bazate pe teste statistice. pot furniza explicaţii complementare acelora datorate acţiunii variabilei independente.1 puterea testului statistic) Cauzele acestor erori. poate surveni plictiseala sau dimpotrivă performanţele se pot îmbunătăţi ca urmare a exerciţiului.

D (variabila independentă).2. La experiment participă patru subiecţi. planul complet cu măsurători repetate.5.). B. Întrucât există două tipuri de planuri cu măsurători repetate.5. programul de randomizare va cuprinde 6 x 4 = 24. Utilizarea tehnicii randomizării în blocuri este eficientă în balansarea efectelor exerciţiului dacă fiecare condiţie experimentală este aplicată într-un număr suficient de mare. complet şi incomplet se utilizează pentru fiecare o modalitate de balansare diferită. la o singură condiţie experimentală din bloc. fiecare. în planul complet fiecare participant primeşte un tratament de mai multe ori. rezultau grupuri echivalente. pentru fiecare candidat. astfel încât. Să ne imaginăm un experiment prin care sunt comparate patru tipuri de stimuli coloraţi A. utilizând tabelele cu numere randomizate. al. adică 5 x 4 x 3 x 2 x 1 = 120 de secvenţe. în final. ar rezulta un număr de 5! secvenţe. Dacă luăm decizia de a repeta fiecare culoare (condiţie) de şase ori. Mărimea unui bloc este dată de numărul de niveluri ale variabilei independente. asigură ca nivelurile variabilei independente să-i fie aplicate fiecărui subiect într-o altă ordine.1. Ordinea în care vor fi prezentate cele 24 de blocuri este realizată prin randomizare. În planul incomplet fiecărui subiect îi este administrată fiecare condiţie experimentală o singură dată Spre deosebire de cazurile în care metoda randomizării în blocuri este utilizată pentru asignarea pe criterii aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale. Ideal ar fi dacă toate combinaţiile posibile ale condiţiilor experimentale ar fi aplicate. astfel încât fiecare condiţie experimentală să îi fie aplicată într- . op. Dacă variabila independentă ar avea cinci modalităţi. după metoda deja prezentată în § 5. fiind vorba de un plan cu măsurători repetate. et. Fiind vorba de un plan cu grupuri independente subiecţii erau asignaţi aleatoriu. Astfel. Se presupune (ipoteza) că timpii de răspuns (variabila dependentă) vor varia semnificativ funcţie de culoarea acestor stimuli. Combinarea celor patru modalităţi ale variabilei independente conduce la un total de 24 de secvenţe posibile. Problema este similară aceleia întâlnite în randomizarea efectuată pentru planurile cu grupuri independente: nu ne putem aştepta să egalizăm efectele datorate diferenţelor individuale în interiorul grupului dacă acesta se limitează la 2-3 subiecţi (Shaughnessey.1 Randomizarea în blocuri în planurile experimentale cu măsurători repetate În planurile cu măsurători repetate balansarea efectelor exerciţiului se realizează prin randomizare. C. Este vorba de un număr suficient de mare pentru a putea vorbi de o compensare a efectelor exerciţiului rezultate ca urmare a repetării administrării unei condiţii aceluiaşi subiect.2. În planurile complete cu măsurători repetate numărul de blocuri din componenţa unui program de randomizare este egal cu produsul dintre mărimea blocului şi numărul de repetări ale unei condiţii pe fiecare participant. cit. Fiecare secvenţă reprezintă un bloc distinct. Rezultă că vor trebui repartizate toate cele 24 de combinaţii posibile la subiecţii care participă la experiment. De această dată. fiecare subiect trecând în mod repetat prin fiecare bloc..

este o precauţie de prisos. Pentru ceilalţi subiecţi putem roti condiţiile în fiecare bloc astfel încât a doua condiţie trece pe primul loc. numerele randomizate se repetă pentru fiecare subiect. Se poate realiza doar pentru primul subiect randomizarea repartizării blocurilor pe subiect.un număr egal. Subiecţi BLOCURI 1234 Florin A B C D B A C D C A B D D A B C Andreea B C D A C D A B D A B C A C B D Magda C D A B D A B C A C B D C B A D Nicu D A B C A C B D B C A D C B A D Subiecţi B L O C U R I 5678 Florin A C B D B C A D C B A D D A C B Andreea B C A D C B A D D A C B A B D C Magda D A C B A B D C B C D A C A D B Nicu D A C B A B D C B C D A C A D B Subiecţi B L O C U R I 9 10 11 12 Florin A B D C B C D A C A D B D B A C Andreea B C D A C A D B D B A C A C D B Magda D B A C A C D B B A D C C B D A Nicu D B A C A C D B B A D C C B D A Subiecţi B L O C U R I 13 14 15 16 Florin A C D B B A D C C B D A D B C A Andreea B A D C C B D A D B C A A D C B Magda D B C A A D C B B D C A C D B A Nicu D B C A A D C B B D C A C D B A Subiecţi B L O C U R I 17 18 19 20 Florin A D C B B D C A C D B A D C B A Andreea B D C A C D B A D C B A A D B C . schimbarea succesiunii blocurilor pentru ceilalţi subiecţi. a treia condiţie ajunge pe locul al doilea şi tot aşa mai departe. Atunci când experimentul se desfăşoară astfel încât subiecţii nu îşi pot împărtăşi ordinea în care sunt date culorile. procedura de mixare a condiţiilor în blocuri distincte. odată ce aceasta a fost realizată prin randomizare pentru primul subiect. folosind.

Un nivel al variabilei independente este aplicat unui subiect o singură dată. bazată pe confuzia efectelor ordinii stimulilor cu acelea ale variabilei independente. Astfel. utilizat în prezentarea randomizării în blocuri. poate fi înlăturată prin balansarea ordinii. Ea constă în a administra condiţiile experimentale mai întâi în succesiunea lor normală. Pentru a satisface această cerinţă . ficare subiect va parcurge o singură succesiune de tratamente. Această explicaţie alternativă.2 Balansarea incompletă Se aplică în planurile experimentale cu măsurători repetate incomplete. astfel încât nu variabila independentă ci anticiparea stimulilor să condiţioneze aceste rezultate.5.Magda D C B A A D B C B D A C C D A B Nicu C B A D D B C A C D A B C A B D Subiecţi B L O C U R I 21 22 23 24 Florin A D B C B D A C C D A B D C A B Andreea B D A C C D A B D C A B A B D C Magda D C A B A B D C B C D A C D A B Nicu D C B A A D B C B D A C C D A B Tabelul 7. adică ameliorarea sau diminuarea performanţei înregistrează. Reluând exemplul precedent. Este important totuşi. dezvoltând expectaţii care pot modifica radical rezultatul experimentului. Care dintre cele 24 de variante va reveni unui subiect rămâne să fie stabilită de hazard (randomizare). prima. de exemplu AB. de la o etapă la alta a repetării condiţiei experimentale. Când însă odată cu trecerea de la prima la a doua măsurătoare are loc un salt sau un regres mai mare decât în alte secvenţe ale experimentării.5. O problemă serioasă cu care se confruntă acest model experimental este aceea că performanţele subiecţilor ar putea fi mai degrabă determinate de ordinea în care sunt prezentate culorile decât de culorile înseşi. a doua. Tehnica este utilă în situaţiile experimentale unde efectele exerciţiului sunt lineare. altul succesiunea DACB şi aşa mai departe.2 Contrabalansarea O altă modalitate mult mai simplă de atenuare a efectelor exerciţiului este tehnica contrabalansării. Un alt dezavantaj al acestei tehnici decurge din posibilitatea ca subiecţii să se familiarizeze cu succesiunea stimulilor. Randomizarea în blocuri 5. a treia şi a patra.1. cercetătorul se confruntă cu efecte nelineare iar contrabalansarea lor prin tehnica ABBA nu mai este eficientă. ca fiecare condiţie să apară în oricare din poziţiile. adică BA. Cu toate acestea caracterul de repetitivitate se păstrează deoarece subiectul va parcurge toate condiţiile experimentale. o rată egală cu unitatea. 5. iar apoi în ordinea lor inversă. un subiect va parcurge succesiunea CDAB.

spre dreapta. 1971).putem apela la următoarele blocuri : ACBD. Repartizarea lor pe subiecţi se realizează prin randomizare. ceea ce ar necesita un număr mare de subiecţi. A. C. secvenţa III: B. D. B. 5. aşa cum s-a procedat în primul pas al algoritmului pentru construcţia pătratului latin. activ sau postactiv (Al. nu se poate conclude dacă manipularea variabilei independente sau doar exerciţiul prin repetare reprezintă adevărata cauză a modificărilor variabilei . B. Ordinea randomizată: A. C.3 Controlul prin rotirea ordinii de start Constă în randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale. CDAB şi DBCA. cu o poziţie. în mod repetat precedă sau urmează alte condiţii ceea ce ar putea diminua balansarea efectelor exerciţiului. B. D. D. BADC. Această tehnică presupune utilizarea doar a unui număr redus de blocuri şi este deosebit de utilă în dizainurile cu măsurători repetate unde variabila independentă are un număr mare de modalităţi (niveluri). De exemplu. astfel: Ordinea iniţială: A. secvenţa II: D. fapt care poate întări un comportament prezent sau îl poate slăbi pe cel trecut prin interferenţa cu unul similar. Un principal dezavantaj al acestei tehnici este faptul că neîndeplinind condiţia a doua a pătratului latin. prin trecerea de la un tratament la altul. În acest caz. D. Balansarea efectelor de ordine în planurile cu măsoritări repetate incomplete se poate realiza fie prin tehnica pătratului latin fie prin tehnica rotirii ordinii de start randomizate. aşteptat în prezent. 2) Utilizarea unor ordini selectate. Roşca. D. fiecare succesiune de condiţii experimentale se aplică unui singur subiect. pentru un plan incomplet vom avea nevoie de patru subiecţi. 5. C. validitatea internă a experimentului este afectată. concurentă. A. B. B. Intervenind o a doua explicaţie. C. A.5. De obicei transferul se produce în condiţiile unor învăţări latente sau când un comportament rezolutiv vine în conflict cu un altul deprins într-o altă etapă. Există două tehnici principale de a realiza balansarea ordinii în planurile incomplete : 1) Utilizarea tuturor ordinilor posibile în care pot fi combinate nivelurile variabilei experimentale. Transferul poate să fie pozitiv sau negativ.4 Controlul efectelor transferului Prin transfer se înţelege afectarea măsurătorilor dintr-o condiţie experimentală de trecerea subiectului printr-o condiţie precedentă. măsurătorile variabilei dependente pot înregistra modificări care să nu se datoreze diferenţelor dintre condiţii (nivelurile variabilei independente) ci repetării acestora. unele condiţii experimentale. pentru o variabilă independentă cu şase niveluri rezultă un total de secvenţe de condiţii experimentale egal cu 6! = 6 x 5 x 4 x 3 x 2 x 1 =720.5. Repartizarea câte unui subiect la fiecare bloc ar necesita 720 de participanţi. Secvenţa I: C. C. secvenţa IV: A. Datorită faptului că în planurile cu măsurători repetate subiecţii parcurg toate condiţiile experimentale. Întrucât apare confuzia între efectele variabilei independente şi efectele exerciţiului. Celelalte blocuri de condiţii sunt generate rotind ordinea randomizată prin glisarea întregului şir.

a. în această fază a interpretării rezultatelor. condiţia B de şase ori ş.d. Prin urmare şase subiecţi vor parcurge mai întâi condiţia A. adică în total 24 de subiecţi. Astfel parcurgerea condiţiei A are ca rezultat o achiziţie care va fi transferată asupra rezolvării sarcinii B. deoarece. Procedeul constă în a utiliza. (op. în secvenţe (blocuri). Pe de altă parte rezultatele obţinute pe baza întregului experiment. Validitatea internă nefiind afectată rezultă că nu există nici o sursă de confuzie iar datele experimentale sunt interpretabile. cu grupuri randomizate. sunt subestimate diferenţele între condiţii. se produce diminuarea validităţii externe a datelor obţinute.289) să conchidă că „design-ul experimental cu măsurători repetate nu ar trebui să fie utilizat atunci când poate apărea fenomenul de transfer. a unui plan incomplet cu măsurători repetate. alţi şase vor primi. Este motivul care îl determină pe Shaughnessey şi col. Fiecare.. deci nu există repetarea sarcinii.d. la început tratamentul B ş. subiecţi diferiţi au fost repartizaţi celor patru condiţii experimentale aflate pe prima poziţie în secvenţe. caz în care existenţa .m.cit. Astfel dacă variabila independentă cuprinde patru tratamente.a. în fiecare din poziţiile 1. ca să spunem aşa.. dintre cele patru tipuri de tratamente se va regăsi întrun număr egal. pot fi afectate de transfer. specifică transferului. datorită avantajelor lor incontestabile.” Problema mai gravă. cit. rezultate din combinarea nivelurilor variabilei independente. de asemenea. Mai elegantă este tehnica propusă de Shaughnessey şi col. Dacă rezultatele obţinute în planul intrasubiect (within subject plan ) nu sunt diferite de cele generate de experimentul cu grupuri randomizate se poate considera că transferul nu a avut loc. care să cuprindă toate secvenţele posibile. chiar în scopul testării ipotezei care ne interesează. De aceea.3. putem considera că avem un plan cu patru blocuri randomizate. (op. Este de aşteptat ca efectele transferului să fie minime deoarece fiecare subiect a primit o singură condiţie experimentală. pe primul loc.dependente.2. de şase. în care subiecţii parcurg toate condiţiile experimentale şi un experiment complet. deoarece fiecare subiect a parcurs toate tratamentele din secvenţa care i-a fost alocată. Suntem interesaţi. Reamintim că fiecare secvenţă de tratamente este parcursă de câte un subiect diferit.4. nu se poate renunţa la aceste planuri experimentale cu măsurători repetate. Experimentul cu grupuri randomizate este utilizat ca experiment martor deoarece apariţia transferului este improbabilă deoarece fiecare subiect parcurge o singură condiţie experimentală. adică condiţia A se va afla de şase ori pe prima poziţie. Comparaţia rezultatelor interpretate la nivelul blocurilor randomizate cu cele obţinute la nivelul întregului plan poate să releve diferenţe. În măsura în care. este că transferul este posibil să apară în oricare design cu măsurători repetate. prima poziţie echivalează cu primul stadiu al achiziţiei de un anume tip. cercetătorul trebuie să evalueze existenţa efectelor transferului pentru a putea fi sigur că rezultatele obţinute se datorează în adevăr manipulării condiţiilor experimentale. continuă autorul citat.) care utilizează. Poulton (1982) a propus o procedură constând în manipularea aceleiaşi variabile independente în d ouă planuri experimentale diferite: un experiment cu măsurători repetate.m. vor rezulta 24 de secvenţe cu ordini diferite ale condiţiilor experimentale. Deoarece. chiar resursele interne ale planului experimental cu măsurători repetate. dacă sunt astfel de modificări. aşa cum s-a mai menţionat. doar de tratamentele care se situează. verificarea anumitor ipoteze reclamă astfel de experimente. Efectele transferului sunt de obicei evidenţiate prin comparaţia performanţei condiţiei A cu aceea măsurată în condiţia B. mai ales că. Cu toate acestea. p. desemnat aleatoriu.

o greutate va părea mai grea dacă este ridicată după ridicarea unei greutăţi uşoare. Iată în continuare un exemplu de experiment în care controlul nici nu ar putea fi realizat altfel decât utilizând grupuri independente. De notat că aceste efecte sunt întâlnite în experimentele de tip intra subiecţi. controlul ordinii şi secvenţei se• realizează prin compararea subiecţilor între ei (between subjects). Uneori subiecţii trecând de la o condiţie experimentală la alta îşi modifică atitudinea faţă de experiment pentru că deja capătă anumite informaţii care îi fac avizaţi în raport cu intenţiile reale ale experimentului.5. astfel încât o a doua sarcină de învăţare va beneficia de parcurgerea fazei precedente. adică pentru toate nivelurile de-a lungul cărora este manipulată variabila independentă. Stanley Schacter (1959) a testat experimental ipoteza că inducerea anxietăţii va determina . deosebite de altele unde această fază pregătitoare lipseşte. Efectele de ordine sunt contracarate proiectând în planul experimental ca fiecare condiţie să se afle în toate poziţiile de ordine. aceea a planului.transferului ar fi dovedită. Cel mai bun exemplu care ilustrează acest efect îl constituie experienţele pentru studierea setului sau montajului.4). Dintr-o altă perspectivă. într-o situaţie experimentală şi în cealaltă (within subjects). Există două strategii de bază pentru contracararea efectelor de ordine şi de secvenţă: Privind dinspre subiect. Efectele de secvenţă sunt controlate asigurându-ne că fiecare condiţie o va urma pe cealaltă. Modelul cu măsurători repetate este în general perturbat de efectele de ordine şi de secvenţă. Un exemplu privind această sursă străină de variabilitate o constituie situaţiile de învăţare care sunt precedate de o fază de antrenament. 5. 1998). Revenim asupra experimentului lui Stevens şi Rubin (vezi § 3. acolo unde fiecare subiect trece prin toate condiţiile experimentale. Are loc montajul unei atitudini pregătitoare care funcţionează ca un adevărat standard de comparaţie pentru stimulul care urmează. Urmând aceleaşi două perspective. Efectul de secvenţă priveşte modificările performanţelor ca urmare a interacţiunii dintre condiţiile experimentului. în modelul experimental intrasubiect variabila dependentă este măsurată la fiecare subiect în cadrul tuturor condiţiilor experimentale. controlul efectului ordinii şi secvenţei• intrasubiect are loc prin compararea subiectului cu el însuşi. Alegerea unuia sau altuia dintre aceste modele experimentale depinde de specificul ipotezelor care urmează a fi testate (Vadum şi Rankin. În aceste cazuri comparaţiile intrasubiecţi nu mai sunt potrivite şi se utilizează două grupuri diferite fiecare parcurgând una dintre cele două condiţii experimentale. În general simpla experienţă preexperimentală ameliorează rezultatele. alocate fiecărui nivel al variabilei independente. după cum. Ridicarea unui geamantan uşor va părea mai uşor dacă este ridicat după unul mai greu. variaţiile variabilei dependente fiind observate la fiecare subiect doar la un singur nivel al variabilei independente.5 Controlul efectelor de ordine şi de secvenţă Efectul de ordine se referă la modificarea performanţei subiectului datorită ordinii în care parcurge două sau multe condiţii experimentale.

Am văzut că aceste surse reprezintă serioase ameninţări la adresa validităţii interne şi fac posibile explicaţii alternative ale rezultatelor.). Au fost utilizate două grupe de subiecţi.Burney. un ansamblu integrat de metode şi tehnici pentru efectuarea experimentului. poate reprezenta un plus de informaţie faptul dacă precizăm cum nu trebuie să arate un plan experimental (Mc. aşa cum observă Cook şi Campbell (op.) numesc acest tip de experiment „The one Group Posttest-Only Design”. iar indicii de la 1 la n simbilizează.cit. nu reuşesc să controleze multe dintre sursele străine de variaţie.1 Experiment cu un singur grup testat la final Este de fapt un cvasiexperiment (vezi capitolul 7). op.6 Controlul defectuos După ce am parcurs principalele tipuri de modele experimentale precum şi problemele de control pe care acestea le implică şi/sau le rezolvă. Totuşi discutarea acestor modele este oportună în măsura în care sunt utile definiţiile prin negaţie. Autorii citaţi anterior recurg la următoarea simbolistică pentru a facilita enunţurile privitoare la acest model şi la celalte care nu au un control eficace: X semnifică tratamentul. pentru colectarea şi interpretarea datelor dar mai ales pentru controlul variabilelor. Grupului experimental i s-a indus starea de anxietate prin anunţarea că după zece minute vor primi un şoc electric dureros de la aparatul la care erau conectaţi. Grupului de control i s-a spus că va primi un şoc slab şi nedureros.cit. O semnifică observaţia. care de altfel nici nu a fost dat. 5. este oportun să le enumerăm pe acelea care. subiecţii completau un chestionar despre preferinţele lor de a aştepta şocul singuri sau împreună cu alţii. aceste experimente rămân neinterpretabile. 5. În cele zece minute care precedau presupusul şoc. aşa cum am precizat în capitolele trei şi cinci. Într-adevăr.cit. Pe de altă parte.) aceste experimente au totuşi o oarecare utilitate în măsura în care pot sugera noi ipoteze. ceea ce echivalează cu a spune că un singur grup parcurge situaţia experimentală după care se efectuează măsurarea modificărilor unei anumite variabile dependente. Dacă prin design experimental înţelegem. mai mult decât celelalte. fără însă pretenţia că pot verifica ipoteze. unele dintre tipurile de experiment enumerate în continuare îndeplinesc în mai mică măsură aceste exigenţe. În ansamblul lor. Cook şi Campbell (op. ordinea în care au fost efectuate (O1…On). Experimentul cu un singur grup testat la final este de tipul: . în cazul tratamentelor. Procentajul comportamentului prosocial a fost de 30% în grupul de control faţă de 60% în grupul experimental.6. ordinea în care acestea sunt administrate (X1…Xn) iar pentru observaţii.subiecţii să caute compania altor persoane.

În lipsa lui nu putem şti dacă performanţele subiecţilor au crescut sau au scăzut. Această caracteristică lipseşte designului discutat. potrivit modelului de demers deductiv propus de Fisher. Forma acestui design este : . nu există observaţii pretest care să fie echivalente sau identice cu cele posttest. Utilizarea grupurilor neechivalente nu constituie o soluţie pentru a elimina deficienţele tipului de experiment discutat anterior. să estimăm probabilitatea de eroare datorată şansei. Linia de fracţie are semnificaţia lipsei randomizării în construirea grupurilor.cit. diferenţele posttest pot fi atribuite atât tratamentului cât şi erorii de selecţie implicate în constituirea grupurilor neechivalente. Caracteristica lor distinctivă este aceea că. etc). Trebuie însă menţionat.2 Experiment cu grup de control neechivalent Este vorba de experimente asemănătoare cu primul. singura sursă de eroare căreia i-am permis să se manifeste liber. 5.Deoarece nu se efectuează nici o observaţie pretest şi deoarece nu este utilizat un grup de control.6. Grupul de control nu este echivalent decât dacă este constituit pe criterii aleatoare din aceeaşi populaţie din care a fost extras grupul experimental. deoarece păstrează multe surse de variaţie necontrolate. Este bine să menţionăm încă o dată că nici randomizarea nu elimină toate sursele de eroare.) consideră că experimentele ex post facto se încadrează în această categorie. adică foarte asemănătoare în toate celelalte privinţe care nu fac obiectul comparării pentru ca experimentul să aibă validitate internă.3 Experiment expus efectelor de ordine şi de secvenţă . o mai bună actualizare a informaţiilor datorită zilei şi orei la care s-a efectuat evaluarea. eficacitatea acestuia ar putea fi testată dacă am constitui un grup de control echivalent căruia nu-i aplicăm condiţia experimentală dar îi măsurăm performanţele deodată cu ale grupului experimental. că grupurile comparate ar trebui să fie echivalente. Experimentul este neinterpretabil deoarece există cel puţin o explicaţie la fel de plauzibilă Menţinându-ne la exemplul programului de instruire. În lipsa pretestului. în mod expres. dar care utilizează un grup de control. deoarece datele sunt culese din mediul lor natural după ce tratamentele au avut loc. la finele experimentului. nu există nici un control al ameninţărilor validităţii interne. Cook şi Campbell (op.6. 5. Verificarea eficacităţii unui program de instruire doar prin măsurarea performanţelor cursanţilor la sfârşitul cursurilor este irelevantă deoarece lipseşte un punct de referinţă la care ar trebui să raportăm rezultatele finale. iar dacă ne bizuim pe aprecierile subiecţilor nu putem şti dacă progresul s-a datorat programului de instruire sau cu totul altor cauze (un nivel de motivare mai înalt. dar permite.

5. El explică aceste comportamente prin influenţa exercitată de cultura noastră care . Rezultă că oamenii sunt sensibili şi reacţionează în mod specific faţă de tratamentul şi atenţia specială pe care o primesc în calitate de participanţi la experiment. 5.7 Controlul caracteristicilor sociale ale experimentului 5.7.cit. dar şi o serie de evenimente care pot surveni în intervalul dintre cele două testări. Manipulând aceste condiţii în calitate de variabile experimentale cercetătorii au fost surprinşi să constate că productivitatea creştea chiar când stimulentele erau retrase.1 Experimentul ca un context social O serie de autori ( Orne. orar săptămânal redus. La uzinele cu acelaşi nume din SUA. etc). Ei au avut în vedere inevitabilele interacţiuni care au loc între subiecţi şi experimentator. s-a datorat percepţiei favorabile pe care personalul a avut-o faţă de aceste schimbări. op. în deceniul al treilea al secolului trecut. între subiecţii înşişi în calitate de participanţi la experiment şi între subiecţi şi cultura cărei îi aparţin precum şi deformările pe care aceste interacţiuni le pot introduce într-un experiment. Forma sa este : Eventualul progres înregistrat la finalul cursului nu poate să fie atribuit cu certitudine programului de instruire deoarece în acest interval au putut acţiona şi alţi factori asupra cărora experimentatorul nu a avut nici un control. Vadum şi Rankin. Principalele surse de eroare sunt efectele de ordine şi de secvenţă la care ne-am referit în § 5.) a dovedit în mod convingător că subiecţii se comportă în timpul experimentelor altfel decât în situaţiile obişnuite. Validitatea internă a experimentului este afectată de aceste surse străine de variaţie. s-a desfăşurat un experiment natural în care erau măsurate efectele unor îmbunătăţiri ale condiţiilor de muncă asupra productivităţii. Cel mai izbitor este faptul că ei acceptă o serie de sarcini plictisitoare sau chiar periculoase pe care în situaţiile de viaţă curente nu le-ar accepta. Orne (op.Grupul experimental este testat înainte şi după ce a parcurs situaţia experimentală iar subiecţii sunt evaluaţi la începutul programului de instruire şi la sfârşitul acestuia. 1962.5. M. Ulterior cercetătorii au explicat aceste rezultate apelând la o altă variabilă decât cele care au fost manipulate (pauze dese.cit) au abordat experimentul ca pe o situaţie socială. Creşterea productivităţii muncii. Un exemplu clasic privitor la consecinţele acestor interacţiuni asupra validităţii experimentului îl reprezintă aşa-zisul efect Hawthorne.

fără să vrea. Subiecţilor nu li s-a comunicat nimic altceva în legătură cu scopul experimentului. ca subiecţii să se comporte în sensul care i-ar confirma astfel ipotezele cercetării. de o manieră inconştientă comportamentul lui poate trăda faţă de participanţi aşteptările sau chiar ipotezele experimentului. în sala de testare erau ostentativ expuse pe o „măsuţă de urgenţă” tot felul de medicamente şi accesorii medicale. Astfel. 1998) în domeniul deprivării senzoriale. Ei au fost introduşi. dar toată atmosfera era ca şi cum subiecţii ar fi participat la un experiment de deprivare senzorială. ulterior într-o altă sală unde „ condiţiile de deprivare erau absente” iar subiecţii primeau la alegere o sarcină care să îi ţină ocupaţi încă patru ore. Autorii citaţi au implementat un plan cu grupuri independente. au fost desemnaţi generic de Martin Orne drept caracteristici aşteptate (caracteristics demand). Ei manifestă. Atitudinile oamenilor faţă de experimente sunt puternic influenţate de o serie de reprezentări sociale legate de ştiinţă. Ele pot interfera cu efectele variabilei independente mistificând rezultatele experimentului. adică de a fi cooperanţi şi de a nu prejudicia în vreun fel experimentul. pe baza unui anumit „folclor”. În acest sens este elocvent un experiment întreprins de Orne si Scheibe (Vadum şi Rankin. Subiecţii din grupul de control au primit un tratament identic numai că lor li s-a spus că fac parte din grupul de control al unui experiment de deprivare senzorială. Controlul acestor efecte se poate realiza prin: . Grupul experimental a fost supus la o serie de influenţe de tipul caracteristicilor solicitate. efectul Hawthorne.valorizează rolul cercetătorului şi al experimentelor în progresul societăţii. Rezultă că toate cele trei efecte menţionate şi anume. pe cele două grupuri. Ar mai trebui adăugat că rezultatele oricărui experiment pot fi influenţate de „ecuaţia personală” a cercetătorului. prin urmare o mare disponibilitate de a adopta rolul de „buni subiecţi”. şi ecuaţia personală reprezintă faţete ale comportamentului examinatorului: comportamentul perceput de către participanţii la experiment şi anumite aspecte mai puţin conştientizate ale comportamentului său manifest. în forma autoprofeţiei împlinite. preferinţe etc. Ca urmare comportamentul lui poate sugera. Ei au dorit să verifice dacă nu cumva unele dintre efectele care sunt atribuite deprivării senzoriale se datorează de fapt caracteristicilor aşteptate. În acest scop subiecţii inventează. iar subiecţilor li s-a efectuat anamneza medicală. Cu alte cuvinte el poate introduce neintenţionat o serie de deformări datorită unor atitudini. Variabila dependentă a constituit-o relatările subiecţilor despre experienţele deosebite pe care le-au avut în timpul experimentului. indici pe baza cărora ei presupun anumite aşteptări din partea experimentatorului în legătură cu participarea lor la experiment şi în virtutea cărora ajung să se comporte într-un anumit mod. Una dintre acestea este aceea că în timpul experimentelor subiectul este protejat faţă de efectele nocive ale condiţiilor experimentale. prin faptul că. a confirmat ipoteza iniţială. Indicii pe care în mod eronat subiecţii îi identifică într-un experiment. creat în jurul experimentelor. Comparaţia acestor relatări. o serie de ipoteze legate de scopul experimentului şi de felul în care ar trebui să se comporte pe durata lor. caracteristicile aşteptate.

cit. comportament determinat de ceea ce subiectul crede că experimentatorul aşteaptă de la el . astfel încât acelaşi tip de influenţe sau acelaşi grad de atenţie să fie dat atât grupului de control cât şi celui experimental. Are aici rolul de a evalua amploarea deformărilor rezultatelor experimentului de către variabilele sociale ale experimentului psihologic şi de a stabili nivelul de încredere care trebuie acordat acestor rezultate. Subiecţilor hipnotizaţi într-o etapă anterioară. după cum psihologia cognitivă ar accentua contribuţia metacogniţiei.) menţionează un experiment propriu în care altcineva înregistrase dacă subiecţii erau sau nu erau fumători. Am menţionat deja două forme ale comportamentul disimulat pe durata desfăşurării experimentului : (1) Disimularea în subiecţi cumsecade (good-subject tendency). este de dorit să i se aplice un tratament contrar celui aplicat grupului experimental pentru a funcţiona acelaşi tip de relaţie care există între experimentator şi grupul experimental. Asigurarea condiţiilor ca experimentatorul să nu cunoască ce condiţie experimentală parcurge subiectul la un moment dat. op. îndeosebi când eşantionul este mare.) că trebuie evitat acel tip de plan experimental unde grupului de control nu i se aplică nici un tratament. McBurney (op. în autevaluările tacite faţă de ceea ce subiectul crede că alţii aşteaptă de la el. (2) Comportamentul în situaţia de evaluare. odată cu finalizarea experimentului subiecţii au fost împărţiţi în fumători şi nefumători în vederea studierii efectului fumatului asupra sensibilităţii gustative.2 Cerinţele de rol Se referă la deformarea comportamentului subiectului pe durata experimentului ca urmare a modului propriu de înţelegere a cerinţelor experimentului. Ulterior. Fireşte că aceste comportamente falsificatoare sunt determinate de mecanisme psihice mult mai complexe în care psihologia eului şi cea umanistă ar revendica implicarea mecanismelor de apărare şi a imaginii de sine. 2) Repartizarea subiecţilor la grupurile independente sau la condiţiile experimentale prin tehnicile de randomizare.cit. Următorul experiment este elocvent pentru acest tip de deformare . .7. li s-a cerut să arunce cu acid în faţa unei persoane care era protejată de un geam invizibil. Este interesantă ideea vehiculată de unii autori (Vadum şi Rankin. De aici comportamentul subiecţilor de a fi mai rapizi decât sunt în mod firesc. Dimpotrivă. El are la bază. adică părerea participanţilor că toate experimentele implică diverse tipuri de evaluări deghizate.Burney (op. Când este posibil instructajele date subiecţilor vor fi înregistrate anterior pe suport magnetic. Aceasta înseamnă menţinerea constantă a unor evenimente. 3) Controlul statistic. potrivit lui Mc. implicând standardizarea comportamentului examinatorului pentru toate grupurile participante la experiment. Uniformizarea conduitei experimentatorului se obţine prin: Administrarea în grup a anumitor condiţii experimentale.).1) Standardizarea tuturor condiţiilor experimentale. aprehensiunea evaluării. 5. sau de a fi mai inteligenţi decât o dovedesc în situaţiile reale.cit.

Verificarea ipotezei constituie fondul experimentării care se desfăşoară ca un proces plurifazic implicând o serie de paşi. 2) O altă strategie constă în a împărţi experimentul în două. Totuşi există fie riscul de a modifica comportamentul într-o direcţie neconvenabilă pentru experiment. Un alt experiment.Unui grup de control căruia în mod fals i s-a spus că va fi hipnotizat i s-a cerut acelasi lucru. dacă se privesc în ochi. Observăm că subiecţii din ambele experimente s-au conformat astfel propriei lor aşteptări cu privire la cerinţele unui experiment psihologic. Este cazul experimentelor în care sunt studiate efectele locurilor de şedere asupra interacţiunilor sociale. La acesta se mai adaugă faptul că subiecţii dispun deja de unele informaţii despre experimente care le creează un anumit montaj faţă de experimentul la care participă. El adoptă în calitate de subiect un comportament de tipul “ca şi când“ nu ar cunoaşte adevăratul scop al experimentului deoarece nu vrea să îl supere pe experimentator. Ulterior ei au relatat că s-au comportat astfel deoarece au intuit că fuseseră luate măsuri de protejare a persoanei ţintă. Deosebirile ţin mai degrabă de accentuarea unei etape sau a alteia sau de nuanţări care sunt expresia unor preferinţe sau experienţe personale în domeniul . subiecţii fiind astfel lipsiţi de perspectiva întregului. Ipotezele sunt explicaţii provizorii ale unor fenomene observate sau răspunsuri date cu anticipaţie la probleme generate pe cale deductivă de teoriile psihologice existente. şi implicit de scopul adevărat al cercetării. Aşteptările de rol împreună cu tendinţa de a fi un bun subiect îl pot determina pe participant să se comporte ca şi când nu ar intui scopul adevărat al experimentului. etc. 4) O ultimă cale de contracarare a efectului cerinţelor de rol o constituie realizarea experimentului fără ca subiecţii să fie conştienţi de acest fapt. fie de a încălca etica profesională. Există mici deosebiri în modul în care diferiţi autori prezintă aceste etape. încât este dificil de găsit acel pretext care să ascundă de o manieră credibilă adevăratul scop al experimentului.). Sunt utilizate mai frecvent următoarele strategii de limitare a efectelor cerinţelor de rol: 1) O primă strategie este aceea de a masca pentru subiect scopul adevărat al experimenului. În adoua fază a experimentului. subiecţilor li se determină cu un test potrivit aptitudinea verbală. Se utilizează un pretext fals care să pară cât mai plauzibil. chiar când acesta este foarte transparent pentru el. CAPITOLUL VI DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI Unul dintre obiectivele majore ale experimentului ştiinţific este acela al verificării empirice a ipotezelor deduse din teorii ştiinţifice. fără voia lor. astfel încât datele să fie obţinute din două locuri diferite. citat de McBurney. 3) O a treia strategie menţionată de McBurney constă în a apela la măsurători al căror sens nu poate fi ghicit de subiect cum ar fi cazul comportamentelor neverbale pentru experimentele privind interacţiunile sociale (cât de aproape stau interlocutorii. şocuri electrice altor persoane iar marea lor majoritate răspundea acestei cerinţe. Şi aici cinci din şase subiecţi s-au conformat cerinţei. este cel întreprins de Milgram(1963) unde subiecţii erau determinaţi să creadă că administrează. contrazicând ipoteza cercetării. la testrea aptitudinii tehnice participă doar subiecţii cu performanţe medii fără să cunoască crieteriul după care au fost selecţionaţi. Astfel într-o primă fază.

emoţionali şi motivaţionali. în formularea ipotezelor. pe factorii de hazard. unele accentuând importanţa efortului. Ulterior. experienţa cercetătorului. care cere efort. Prin urmare anxietatea şi frustrarea pe care studenţii o încearcă în alegerea temelor pe care urmează să le trateze în referatele lor semestriale sau în lucrările de licenţă nu este străină nici cercetătorilor experimentaţi. nivelul de activare neuropsihică se autoreglează în raport cu dificultatea problemelor. altele punând mare preţ pe mecanismele preconştiente. etc.. Am putea îngloba toate fazele pe care le poate parcurge un experiment în trei mari etape: etapa pregătitoare.1 Activarea optimă Doar cine nu a fost în situaţia de a începe un studiu sau o cercetare nu ştie câtă emoţie. mijloacele disponibile. dăruire şi perseverenţă mai . Neîndoielnic însă este faptul că. noroc) care de fapt joacă un rol minor în creativitatea ştiinţifică.1. am evitat reluarea acestei teme în contextul capitolului şase. sunt cele care de fapt concură la rezolvarea problemelor ştiinţifice. Descifrarea mecanismelor psihice implicate în această fază prezintă un interes major pentru psihologii interesaţi de intensificarea creativităţii ştiinţifice. Ea susţine desfăşurarea unei munci de durată. în efectuarea observaţiilor şi în consemnarea datelor. Este posibil ca funcţie de o serie de factori cum sunt complexitatea problemei de cercetat. Aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (1998) tratatele de metodologia cercetării sau de filosofia ştiinţei se preocupă de ultimele etape ale cercetării ştiinţifice privind verificarea ipotezelor şi rareori se apleacă asupra travaliului implicat în identificarea problemelor de cercetat şi în elaborarea ipotezelor. Pentru a înţelege procesualitatea psihică implicată în această fază au fost emise ipoteze dintre cele mai diverse. etc. sunt implicaţi atât factori cognitivi cât şi factori energetico dinamici.cercetării ştiinţifice. pentru a evita unele repetări supărătoare pentru cititor. Nu este scopul acestei lucrări să se ocupe de problemele creativităţii. Fazele incipiente ale cercetării sunt de obicei explicate prin apelul la o serie de procese iraţionale (inspiraţie creativă. Deoarece problemelor complexe ale controlului le-am dedicat un întreg capitol. implicate în viaţa de zi cu zi. în alegerea metodologiei potrivite.1 Alegerea problemei de cercetat Este un punct de vedere larg acceptat de oamenii de ştiinţă că punerea corectă a problemei înseamnă mai mult de jumătate din efortul ştiinţific necesar soluţionării ei. etapa derulării experimentului şi etapa de valorificare a rezultatelor. Etapa de derulare a experimentului constă în principal în controlul variabilelor. Mai degrabă procesele logice şi raţionale. unele dintre aceste etape să ocupe spaţii inegale în economia generală a cercetării. câtă încordare sunt implicate în alegerea temei. 6. Una din caracteristicile de bază ale oamenilor de ştiinţă este curiozitatea intensă faţă de problemele specifice domeniului lor de specializare. iar unele subetape să fie omise în întregime. în creativitatea ştiinţifică şi de altfel în orice formă de creativitate. 6. a travaliului raţional.

respectiv a ipotezelor cercetării. o Efectuarea propriilor observaţii ştiinţifice. Unul dintre acestea este Psycological Abstracts (Rezumate ale articolelor de psihologie). Alte două instrumente. mai ales pentru începători. Există o serie de instrumente de informare selectivă în legătură cu o anumită tematică. De fapt sesizarea unui fenomen a cărui cercetare poate să sporească nivelul cunoaşterii este posibilă pe un fond larg şi bine structurat de cunoştinţe. Sesizarea unei probleme care merită să fie cercetată este posibilă pe un teren de solidă cunoaştere a domeniului respectiv. revistă lunară editată de APA care Apare din 1927. Această modalitate.1. cit. clişee care pot masca aspectele . articole care tratează o anumită problematică. A observa nu înseamnă doar a detecta un fenomen ci şi a-l recunoaşte şi interpreta prin operaţiile de clasificare şi categorializare.) consideră că abilitatea de sesiza corect o problemă de cercetat poate fi stimulată de o serie de condiţii: o Cercetarea literaturii de specialitate. la început generală.ales când rezultatele aşteptate întârzie să apară. H. consacrate domeniului de interes. o Documentarea ştiinţifică reprezintă calea deductivă de elaborare a ideilor ştiinţifice. (op. Mc Burney (1983). 6. pot fi accesate pe internet şi permit identificarea articolelor apărute în revistele de limba engleză. Vadum şi Rankin (1998). o Restrângerea graduală a problematicii abordate de la o lectură. către problema care urmează a fi abordată experimental.1.3 Informarea şi documentarea Vadum şi Rankin. Receptivitatea cercetătorului faţă de aspecte care scapă de obicei observatorului comun este una enculturată. încă din faza iniţială. educată şi antrenată. PsychINFO şi PsychLIT apar pe suport electronic. o Abilitatea de a sesiza fapte care de obicei scapă observaţiei obişnuite este posibilă dacă observatorul se detaşează de unele prejudecăţi.2 Sesizarea faptului ştiinţific Abordarea corectă. a unei probleme de cercetat aduce în actualitate pregătirea teoretică anterioară consolidată pe durata şcolarităţii şi alimentată continuu de educaţia permanentă. urmează în mod logic etapei de documentare. despre teorii şi metode de cercetare. 6. Referinţe mult mai ample despre aceste surse se găsesc în D. Ea reprezintă în ştiinţă calea inductivă de cunoaştere. posibile tocmai graţie unor informaţii solide în domeniul cercetat.

Teoriile ştiinţifice.274). o Luarea în considerare a unor ipoteze alternative în explicarea datelor de observaţie. Ed. Ele facilitează emiterea de noi ipoteze. contrar celui provocat de utilitatea „consacrată”. o Focalizarea pe probleme practice. atitudine cognitivă. metode sau interpretări. . „Nu fiţi orb!). În ştiinţă ele servesc proceselor de modelare. asemenea copilului care se minunează de orice. plină de discernământ.cit. Multe fapte comune ascund aspecte esenţiale pentru înţelegerea unui anumit fenomen .cit. Descartes. o Căutarea golurilor în cunoaştere. Experimentele lui Carl Dunker (1945) privind condiţiile care facilitează găsirea soluţiei la diferite sarcini experimentale care antrenau fixitatea obiectuală (Subiectul nu întrezărea o nouă utilitate a obiectului care ar fi condus la soluţionarea problemei. În general sursa de inspiraţie pentru noile idei în ştiinţă sunt fie problemele puse de societate fie problemele personale.). o Deschiderea la serendipitate. o Utilizarea teoriilor în generarea ideilor noi. Vadum şi Rankin (1998) propun studenţilor care debutează în cercetarea psihologică autoinducerea unui astfel de montaj. O teorie ştiinţifică este euristică dacă permite derivarea prin deducţie a unor noi ipoteze. Calea raţională în ştiinţă a fost inaugurată de R. care supune verificării ştiinţifice metodele şi rezultatele predecesorilor este o bună cale de elaborare a noi ipoteze ştiinţifice. o Adoptarea unei atitudini sceptice în legătură cu unele descoperiri. pot facilita înţelegerea unor fenomene. familiare dintr-o perspectivă nefamiliară. „Metaforele sunt figuri de stil bazate pe analogii care se aplică obiectelor şi evenimentelor la care . datorită unei utilităţi consacrate de experienţa trecută) au arătat importanţa inducerii de către experimentator a unui montaj. Sesizarea lor poate conduce la emiterea unor noi ipoteze şi la elaborarea unor noi teorii ştiinţifice. op. filosof francez. o Abordarea unor aspecte obişnuite. de exemplu. (Vadum şi Rankin. o Explorarea analogiilor şi metaforelor. o Abordarea unor fapte neobişnuite prin raportarea la ceea ce ne este familiar cunoscut. Vadum şi Rankin (op. o Focalizarea atenţiei pe fapte neobişnuite. rapoartele de cercetare conţin unele imperfecţiuni care pot fi datorate limitelor cunoaşterii în domeniul respectiv. apărută în 1637 (în româneşte.).. propune aşazisa îndoială metodică. 1990. El le spunea subiecţilor când nu întrezăreau soluţia problemei. Este elocvent cazul imageriei corticale bazate pe rezonanţa magnetică prin care poate fi studiată specificitatea funcţionării corticale în anumite tipuri de sarcini experimentale. menită să spulbere dogmele şi să nu ia ca adevărate decât faptele dovedite pe cale deductivă. Acad. tehnicilor de măsurare şi procedurilor poate conduce la deschiderea unor noi orizonturi în cercetare. O atitudine sceptică. o Îmbunătăţirea aparatelor. p. în mod obişnuit nu se aplică”. prin faptul că ilustrează de o manieră radicală regularităţi dificil de sesizat în condiţii obişnuite. Modelele reprezintă o modalitate eficientă de transfer a ceea ce cunoaştem într-un domeniu asupra unor fenomene pe care urmează să le investigăm. citând o serie de autori. Anomaliile comportamentale. care în cartea sa celebră „Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe”. consideră că nouă din zece (cercetători nn) sunt social sau personal implicaţi în temele pe care le studiază.semnificative.

În felul acesta este posibil ca alegând un subiect să refacem „istoria” unei idei. Acest instrument suplineşte o carenţă a revistei Psychological Abstracts. care poate ulterior să angajeze munca de o viaţă.3. are loc aleator prin observarea întâmplătoare a unui fapt semnificativ sau prin sesizarea unor implicaţii sau lacune ale unei lucrări ştiinţifice. urmând ca apoi să intrăm în detaliile cercetării propriu-zise.P. şi dacă articolul care l-a citat este ulterior comentat de alţi autori şi tot aşa mai departe. fără să rătăcim prin articole care nu prezintă relevanţă pentru tema care ne interesează. aceasta fiind o garanţie că planul experimental va fi îndeajuns de simplu pentru a permite o verificare riguroasă a ipotezei de lucru.• consultarea unor instrumente de documentare. buletin editat de A.Un alt autor. În continuare ne interesăm de rezultatele şi concluziile articolului. Parcurgerea conţinutului articolului ne ajută să sesizăm unele imperfecţiuni legate de metodă sau omiterea unor importante aspecte. astfel. Cu alte cuvinte este necesar ca ipoteza să fie cât mai precis formulată şi să vizeze o relaţie cât mai specifică între variabile. Social Science Citation Index (Indexul citărilor dinştiinţele sociale). . un punct de vedere original. precum şi sursele bibliografice care leau citat.1. Uneori alegerea problemei. 6.1 Consultarea surselor teoretice De mare folos în întocmirea unui plan de lecturi sunt: consultarea bibliografiei prezentată la finalul unor cărţi şi manuale care acoperă o vastă arie problematică. Se poate începe cu oricare articol şi se poate vedea dacă acesta este citat apoi de către altcineva. Este important să procedăm la o preluare critică. (Asociaţia Americană de Psihologie) conţine rezumate ale articolelor din prestigioase reviste de psihologie. problemele controversate şi ce soluţii au fost propuse. rezumate clasificate pe tematici. modul cum aceasta a evoluat. De asemenea. În citirea unui articol trebuie mai întâi să ne focalizăm pe rezumatul introductiv (Abstact) pentru a afla care sunt principalele poziţii teoretice. Conţine referinţe despre articole şi cărţi. D Schultz (1990) consideră că dezvoltarea unei anumite teorii a personalităţii este motivată de anumite evenimente din biografia teoreticianului respectiv. este important să ştim care probleme sunt nerezolvate pentru că acestea pot constitui aria în care să ne desfăşurăm propriile experimente.A. Identificarea unui domeniu de interes în cercetare este urmat de îngustarea acestuia prin focalizarea pe o întrebare care este testabilă privitor la relaţia care ar putea exista între variabilele luate în considerare. anume ne dă posibilitatea să urmărim modul în care comunitatea ştiinţifică a tratat o anumită temă. Psychological Abstracts• (Rezumate de psihologie. Este important ca înainte de a aprofunda articolul să avem o imagine de ansamblu asupra problemei pe care acesta se focalizează şi de asemenea asupra modului în care această problemă a fost soluţionată sau asupra modului în care autorul a încercat să o soluţioneze. plină de discernământ a ideilor şi concluziilor articolului pentru a ne contura.

Ele sunt date de autor cu scopul replicării de către alţi autori a rezultatelor sub denumirea de „ teste nepublicate” (unpublished tests).2 Alegerea metodei şi a procedurilor În alegerea eşantionului. etc. Acelaşi autor consideră că toate aceste alegeri trebuie să fie ghidate de ideea că cea mai bună opţiune trebuie să conducă la o testare cât mai riguroasă a ipotezei şi la obţinerea unor date experimentale care să poată fi abordate statistic. Adresa pe Internet a acestui institut este (WWW. creată artificial prin modificarea într-un mod definit a variabilei independente. Se trece de la un plan mintal. El editează încă de la înfiinţarea sa „Anuarul instrumentelor de măsurare mentală” (The Mental Mesurements Yearbook). a dispoziţiei. atitudinilor. Sunt utilizate diferite tipuri de evaluare. literatura privitoare la tema cercetată oferă suficiente informaţii. respectiv mai multe valori ale unghiului sub care mâna este rotită în jurul unui punct fix pe care se sprijină cotul braţului. a instrumentelor de înregistrare şi de măsurare a variabilei dependente.unl. cit. intereselor. logic la unul real care se desfăşoară în laborator. necesită mai multe valori ale variabilei independente. a valorilor variabilei dependente. abilităţilor. McBurney (op.) formulează următoarele principii privind alegerea valorilor stimulilor: . Altele. abaterile de la ele urmând să aibă un motiv bine justificat.6. Pentru experimentele în care variabila independentă este modificată de-a lungul a mai multor valori şi în care subiecţii trec prin toate condiţiile experimentale McBurney (op. 6. Ea se referă la paşii întreprinşi de experimentator pentru a transpune în practică modelul experimental. căruia ulterior i s-a adăugat un supliment „The Suppliment of the Mintal Mesurements Yearbook cu apariţie bianuală. înfiinţat în 1939 de către Oscar Buros. institut care se ocupă cu furnizarea de informaţii despre instrumentele de măsurare şi evaluare psihologică. Unele articole conţin instrumentele care au fost utilizate în cercetare. cum este cazul experimentării senzaţiilor kinestezice. o reviste ştiinţifice.) recomandă ca începătorii să urmeze procedurile standard prezentate în aceste surse. Cea mai simplă condiţie experimentală este aceea a absenţei sau prezenţei unei variabile cum este întărirea alimentară în experimentele pe animale mici.3 Definirea condiţiilor experimentale Condiţia experimentală se referă la situaţia cu caracter stimulant. de tip creion hârtie. Sursele de procurare a acestor instrumente sunt: o firmele specializate în difuzarea testelor psihologice.edu/buros). adică a unei liste în care sunt înşiruite etapele experimentului. cit. Procedura are aspectul unui protocol. o propria inventivitate a cercetătorului. Procedura este un termen cu o sferă de cuprindere mai mică decât metoda. În SUA există Institutul Buros.

De asemenea pentru a face rezultatele comparabile nu este bine să se apeleze la alte feluri de subiecţi decât cei care au fost utilizaţi în experimente care constituie puncte de referinţă în domeniu. inferenţele efectuate pe baza unor aspecte lacunare a relaţiilor dintre variabile vor fi eronate. Primul ţine de faptul că unele experimente dictează ele însele ca procedurile să nu poată fi aplicate decât pe animale. Alegerea tipului de interval. Este adevărat că uneori sub caracterul întâmplător al recrutării unor subiecţi se ascund o serie de variabile care pot afecta în mod serios rezultatele cercetării. De asemenea. Altfel. Valorile stimulului trebuie să fie pe cât posibil cursive. 6.A. adică una după alta pentru a nu fi posibilă omiterea nici unei condiţii semnificative. . În S. Pentru a nu putea fi reţinuţi. Recrutarea subiecţilor trebuie efectuată pe criterii aleatoare astfel încât toţi indivizii din populaţia ţintă să aibă şanse egale de a fi aleşi. atunci cel puţin şapte.U. Aceasta se realizează prin două procedee clasice: eşantionare aleatoare şi eşantionare prin consimţământ. După proiectarea planului experimental următorul pas îl constituie recrutarea subiecţilor care vor participa la experiment. aceasta fiind limita recunoscută a volumului memoriei de scurtă durată.5 Selecţia subiecţilor Subiecţii trebuie să participe voluntar la experimente. este vorba de acele relaţii a căror formă grafică este alta decât o linie dreaptă. pentru a• cuprinde toate zonele reprezentative ale relaţiei matematice dintre valorile variabilei independente şi ale celei dependente. 6. motiv care explică de ce studenţii de la psihologie sunt cel mai adesea preferaţi ca subiecţi. stimulii• ar trebui prezentaţi. Cu alte cuvinte valorile alese trebuie să constituie un eşantion reprezentativ al tuturor valorilor posibile ale variabilei independente. dacă nu toţi odată într-o sesiune. deci pe baza estimării erorii.4 Alegerea subiecţilor Alegerea subiecţilor este dictată de două considerente de bază. Al doilea considerent este legat de costurile pe care le implică plata subiecţilor umani. Problema care se pune este aceea a naturii intervalelor dintre valori. Bineînţeles. Recrutarea subiecţilor pe bază de consimţământ este de obicei efectuată pentru cercetările laborator.Banda valorilor stimulilor să fie rezonabil de largă. la întreaga populaţie. în mod riguros. Din păcate rezultatele nu pot fi aplicate. egal sau bazat pe o rată de creştere. studenţii din anul al doilea (sophomores) primesc credite suplimentare dacă participă la experimente psihologice. proporţională sau logaritmică trebuie să conducă la sesizarea tuturor relaţiilor dintre variabila independentă şi cea dependentă. chiar în cazul experimentelor pe animale schimbarea speciei ridică serioase probleme legate de întreţinerea lor. anume dacă sunt egale sau după ce regulă să fie constituite. Eşantionarea întâmplătoare este preferată în cercetările a căror rezultate se intenţionează a fi extrapolate la întreaga populaţie din care a fost admişi subiecţii.

3. anume eşantionul de stimuli sau condiţii experimentale şi volumul de măsurători ale variabilei dependente. alături de altele. Ce reguli funcţionează în psihologia experimentală pe baza cărora putem decide mărimea eşantionului ? Există un principiu potrivit căruia cu cât eşantionul experimental este mai mare. Problematica eşantionării cuprinde încă două aspecte la fel de importante. experimentatorul trebuie să “decupeze” un segment suficient de mare care să fie cât mai relevant pentru modalitatea reală de manifestare a acelei variabile.3. de mărimea eşantionului. 6.6. pe de o parte şi calitatea redării pe de altă parte. Voluntariatul poate să mascheze o serie de constrângeri în virtutea cărora unele persoane participă la experiment (la studenţi nevoia de a-şi ameliora situaţia şcolară. De pildă pentru a investiga memoria de scurtă durată după metoda Brown-Peterson ar trebui să alegem durate ale retenţiei cuprinse între 3 şi 18 secunde. constituie o condiţie importantă în obţinerea unor date experimentale de un anumit grad de precizie. etc. 1998) au introdus noţiunea de putere a testului statistic prin care au înţeles probabilitatea unui plan experimental de a conduce la concluzii corecte. la alte persoane nevoia de câştig.). Când sunt utilizate alte tehnici de măsurare această condiţie rămâne la fel de stringentă. 6.1 Mărimea eşantionului funcţie de puterea testului statistic Jersey Neyman şi Egon Pearson (citaţi de Vadum şi Rankin. în concordanţă cu cele spuse în § 5. experimentatorul trebuie să găsească un echilibru între nivelul de precizie a experimentului şi costurile pe care desfăşurarea acestuia le presupun. prin definiţie. În cazul eşantionului de valori ale variabilei independente (stimulului). Mărimea eşantionului este locul de intersecţie al preciziei celei mai înalte obţinută cu costurile cele mai mici.6 Dimensionarea optimă a eşantionului O altă problemă este aceea a mărimii eşantionului. Acest fapt este esenţial în determinarea cât mai exactă a relaţiei dintre variabilele planului experimental. eşantioane reprezentative ale comportamentului investigat. În ambele cazuri asigurarea unei bune reprezentativităţi a colecţiei reale de valori constituie o condiţie esenţială a validităţii experimentului. Puterea unui plan experimental depinde simultan de numărul subiecţilor incluşi în grupul experimental şi în cel de control. Privitor la eşantionul optim de măsurători efectuate la nivelul variabilei dependente. respectiv a relaţiei dintre intervalele scurse între memorarea silabelor fără sens şi redare. de mărimea . Totuşi. Mai trebuie adăugat că aceste valori ar trebui să fie spaţiate astfel încât să nu fie omise aspecte relevante ale relaţiei investigate.Există în literatura de specialitate o întreagă dispută dacă voluntariatul este într-adevăr un criteriu aleatoriu de constituire a eşantionului experimental. costurile fiind determinate. Aceasta. mai trebuie menţionat că testele psihologice sunt. cu atât sunt mai mari şansele ca toate categoriile de subiecţi existente în populaţia ţintă să se regăsească în eşantionul utilizat în experiment. mai ales când aceasta este nelineară. alături de alte condiţii.

notată cu d. se poate calcula cu formula d = Md – As. În acelaşi timp. . Ea se defineşte în relaţie cu eroarea de tip II despre care am spus. etc.4.efectelor produse de variabila independentă asupra variabilelor comportamentale. aşa cum vom vedea mai departe. unde: Md este media diferenţelor observate iar As este abaterea standard (Vadum şi Rankin. Este vorba de a anticipa dacă efectele variabilei manipulate experimental vor fi greu sesizabile (efecte mici). (op. Într-un plan experimental riguros realizat. În proiectarea unui experiment ar trebui să plecăm de la o anumită estimare a mărimii efectelor produse de variabila independentă asupra variabilei dependente. Sensibilitatea semnifică probabilitatea ca un experiment să detecteze efectele variabilei independente dacă acestea într-adevăr există. deoarece au erori de variaţie mai mici (Variaţiile intraindivid sunt mai mici decât deosebirile între indivizi). diferenţa medie şi abaterea standard. Mărimea efectului. mărimea efectelor variabilei independente şi mărimea eşantionului. Acest lucru este posibil consultând datele publicate despre experimente efectuate în domeniul care ne interesează sau efectuând un studiu pilot. Shaugnessey et.5. Această metodă poartă numele de media standardizată a diferenţelor sau metoda Cohen. În analiza unui plan experimental se ţine seama de două caracteristici: sensibilitatea experimentului şi puterea testului statistic. Această relaţie poate fi exprimată matematic astfel: Puterea testului statistic = 1 – eroarea de tip II Planurile cu măsurători repetate sunt mai sensibile şi permit teste statistice mai puternice decât planurile cu grupuri independente. respectiv magnitudinea diferenţei între grupul experimental şi cel de control. că înseamnă incapacitatea de a respinge ipoteza de nul atunci când aceasta este falsă. al. Aceasta înseamnă că puterea este inversul erorii de tip II. Puterea este caracteristica unui test statistic de a respinge ipoteza de nul atunci când acesta este într-adevăr falsă. În general se optează pentru o putere a testului statistic de peste 80%. pot fi sesizate cele mai mici efecte ale variabilei independente care în condiţii experimentale mai puţin riguroase ar putea rămâne neobservate. Mărimea eşantionului este factorul cel mai la îndemâna experimentatorului pentru a controla puterea testului statistic. mediu sau uşor detectabile (efecte de mărime mare). În acest scop autorii propun următorul algoritm cu doi paşi: o Estimarea mărimii efectelor variabilei independente pe baza consultării rezultatelor unor experimente în care a fost implementată variabila care ne interesează. de abaterea standard a efectelor. Ea este notată fie în procente fie ca număr zecimal. în § 5. Puterea unui test statistic este condiţionată de trei factori care interacţionează între ei: nivelul semnificaţiei statistice. sensibil.) consideră că aşa-zisa analiză de putere a unui experiment trebuie efectuată încă din faza de proiectare a planului. Ambele procedee ne oferă doi parametri de care avem absolută nevoie. 1998). mărimea eşantionului poate fi stabilită plecând de la anumite exigenţe privind puterea testului statistic. o Alegerea din tabele de putere a mărimii eşantionului necesară detectării efectelor estimate. cit.

et. Această temă este tratată pe larg în § 6. Efectele cele mai mici sunt sesizate de testele statistice cele mai puternice (Shaughnessey. ca pe un raport între varianţa intergrup şi varianţa intragrup. op.4 Cohen a prezentat mărimea eşantionului ca pe o funcţie a mărimii efectelor. Pentru un experiment având implementată o variabilă independendentă cu trei niveluri este nevoie de un eşantion : de 30 de subiecţi pentru a surprinde efecte mari. al. .1.6.) Între puterea testului statistic şi numărul de subiecţi există o relaţie logaritmică. efecte medii şi efecte de mărime mare. cit.♣ de 76 de subiecţi pentru efecte medii.9.2 Mărimea eşantionului funcţie de mărimea efectelor Noţiunea de mărime a efectelor a fost teoretizată de J. Cohen (1988). Aceste relaţii matematice sunt de obicei prezentate în formă grafică. Pentru o anumită magnitudine a efectelor şi pentru o anumită putere a testului statistic rezultă un număr optim de subiecţi..6.♣ de 464 de subiecţi pentru a detecta cele mai mici♣ cte. parametru pe care l-a împărţit în trei niveluri: efecte de mărime redusă.

cu cât alegem un control mai puternic cu atât este necesar un număr mai mare de subiecţi. se poate obţine. putem obţine un plan mai puternic cu un număr mai mic de subiecţi per grup cu cât efectul estimat este mai mare. pentru relaţia eroarea standard a mediei – număr de subiecţi. corespunzătoare unui anumit efect estimat. cu a mări de patru ori numărul de subiecţi. Pe o aceeaşi curbă. = Se observă că pentru a reduce eroarea standard a mediei la jumătate ar trebui să dublăm rădăcina pătrată a numărului de subiecţi ceea ce echivalează. . În formula următoare este eroarea standard a mediei.Astfel. Potrivit acestei relaţii. 6.6. Pentru o colecţie de valori ale variabilei dependente având abaterea standard de 3.16. iar este abaterea standard a măsurătorilor variabilei dependente.3 Mărimea eşantionului funcţie de eroarea standard a mediei McBurney (op. o funcţie logaritmică.) tratează problema stabilirii numărului de subiecţi care să fie cuprinşi în experiment în relaţie cu eroarea standard a măsurătorii. cit. de fapt. pentru un efect de mărime medie şi pentru o forţă a testului statistic de 80% rezultă un număr de 65 de subiecţi per grup. De asemenea. Pornind de la diferite valori ipotetice ale abaterii standard şi ale abaterii standard a mediei se poate obţine o infinitate de curbe ca reprezentări grafice ale formulei matematice de mai sus. respectiv cu cât validitatea internă este mai mare. o eroare standard a mediei egală cu unitatea poate fi atinsă de un eşantion de aproximativ 10 subiecţi.

Graficul care descrie această funcţie evoluează aproape asimptotic cu abscisa pentru eşantioane mai mari de 160 de subiecţi. în acelaşi număr. relaţia precizienumăr de subiecţi este valabilă numai pentru colecţii de date cu abaterea standard egală sau apropiată de valoarea 3. cercetătorul trebuie să construiască o schemă de răspuns cu toate variantele care au relevanţă pentru . adică ar trebui un eşantion de 40 de subiecţi. la alegere? Întrebările cu răspuns deschis solicită subiecţilor să construiască propriul răspuns.Pentru a reduce eroarea la jumătate ar trebui mărit de patru ori numărul de subiecţi. este esenţială alegerea de la început a tipului de întrebări. Cele cu răspuns închis presupun alegerea răspunsului dintre alte câteva răspunsuri care sunt date. În cazul acestor întrebări. Vor fi acestea cu răspuns deschis sau cu răspuns închis. 6. pentru fiecare întrebare. ca instrument de cercetare.7 Construirea propriului chestionar ca instrument de cercetare În construcţia chestionarului. Bineînţeles. ceea ce înseamnă că dincolo de această dimensiune sporurile în precizia experimentelor sunt nesemnificative chiar dacă dublăm numărul de subiecţi.16.

Întrebările cu răspuns deschis prezintă avantajul obţinerii unor informaţii foarte variate dar şi dezavantajul că implică serioase dificultăţi de cuantificare în vederea evidenţierii anumitor modele comportamentale sau atitudinale la subiecţii investigaţi. foarte mare. variabila dependentă măsurată ar putea să fie nivelul anxietăţii induse de dificultatea sarcinii experimentale. Creşterea preciziei măsurătorii poate fi realizată dacă se utilizează diferite scări de evaluare. gradaţiilor de pe scară li se ataşează descripţii sau ancore care permit o evaluare mai fină de către persoanele fără antrenament în utilizarea acestor instrumente de evaluare. Dintre întrebările cu răspuns închis se detaşează cele cu alegere forţată. Sunt preferate numerele impare deoarece permit o reprezentare mai exactă a mijlocului scării unde se situează valorile medii. a confidenţialităţii răspunsurilor la chestionar. El este prevăzut cu un sistem de răspuns care permite păstrarea secretului dat de fiecare subiect dar permite calculul . construite pe criteriul frecvenţei ne oferă posibilitatea de a evalua simptomatologia anxioasă: 1. moderată. „vizibilă” pentru subiect. fie ca un stadiu incipient al construirii unei scheme de răspuns. criteriul importanţei (foarte mică. Nu-mi dau seama. Funcţie de obiectivele urmărite în cercetare formatul răspunsurilor poate cuprinde răspunsuri exhaustive de tipul „DA – NU”. Nu îmi amintesc să fi avut situaţii dificile. De exemplu. „Acord-Dezacord” etc. Nu am reflectat niciodată suficient asupra acestui fapt. mare. ca cele care urmează. şapte. etc). etc. când se inventariază repertoriul răspunsurilor posibile la o anumită categorie de subiecţi. În cazul chestionarelor mai elaborate. „Aveţi suficiente rezerve de energie pentru a face faţă situaţiilor dificile?” există mai multe răspunsuri posibile. La întrebarea. 1998). dar unele. nouă. În general forma răspunsurilor închise poate să varieze de la un chestionar la altul. criteriul probabilităţii (foarte limitată. Un tip de chestionar care are astfel de facilităţi a fost realizat de Stanley Warner în 1965 (Vadum şi Rankin. foarte mare). obţinerea cooperării subiectului implică măsuri speciale pentru asigurarea de o manieră. Este evident că un astfel de demers presupune o documentare serioasă în legătură cu anxietatea şi cu eventualele operaţionalizări ale acestei noţiuni care au fost întreprinse în alte cercetări. răspunsuri ca cele care urmează. 3. limitată. În multe situaţii. când sunt cercetate aspecte delicate cum sunt cele privind consumul de droguri sau comportamentele antisociale. cinci. Acestea pot varia funcţie de criteriul general de evaluare care poate fi criteriul frecvenţei comportamentului (vezi mai sus). Acestea controlează foarte eficace tendinţele subiecţilor de falsificare a răspunsurilor. mare. Uneori 3.variabila dependentă măsurată. Rareori Întrebările cu răspuns deschis sunt utile fie atunci când există mult prea multe variante de răspuns. nu ar avea relevanţă pentru scopul cercetării: 1. medie. Dimpotrivă. Scările de evaluare pot fi diferite în privinţa numărului de gradaţii care pot fi de trei. 2. Întotdeauna 2.

care le sunt . Odată cu el se întrevăd unele dificultăţi şi se elimină o serie de imperfecţiuni la nivelul planului experimental şi al procedurii. Pe de altă parte experienţa arată că există diferenţe între eşantioanele extrase din aceeaşi populaţie. alte situaţii şi cu alţi experimentatori.9 Valorificarea şi interpretarea datelor experimentale Evaluarea consecinţelor unui experiment se bazează pe descrierea rezultatelor sale. este condiţionată de eliminarea surselor de variaţie străine şi a explicaţiilor alternative. ca metodă de repartizare a subiecţilor la grupuri şi a grupurilor la condiţiile experimentale.procentului de subiecţi dintr-un lot care au dat un anumit tip de răspuns. Cu cât se investeşte mai mult timp în această fază cu atât creşte precizia experimentului pentru că trebuie precizat. Este adevărat că randomizarea. Aceste rezultate sunt de obicei obţinute pe eşantioane care au fost extrase din populaţia generală. în acelaşi timp. egalizează în bună parte aceste diferenţe. fidelitatea (consistenţa) şi validitatea externă. Întrucât cercetătorii nu operează de obicei cu întreaga populaţie.1). alocate prin randomizare la diferitele niveluri ale variabilei independente. replicările nu sunt totdeauna posibile. Această imposibilitate este determinată de faptul că peste efectele variabilei independente se poate suprapune acţiunea unor variabile care ţin de diferenţele existente între subiecţi. 6. Ele fac obiectul inferenţelor statistice prin care efectele observate la nivelul variabilei dependente sunt atribuite manipulărilor efectuate în variabila independentă. în timp ce eşantioanele reprezintă doar partiţii ale acestora.1 Inferenţa statistică Este metoda cea mai larg utilizată pentru a evalua rezultatele experimentelor al căror plan cuprinde grupuri independente. se pune problema: Cât de consistente sunt rezultatele obţinute? Amintim că populaţia cuprinde toate datele care interesează cercetătorul. ca o modalitate de a-i verifica. Cea mai bună cale de a răspunde la întrebarea de mai sus este. Statisticile descriptive nu ne dau prin ele însele posibilitatea de a decide dacă modificările observate în comportamentul subiecţilor de experiment sunt sau nu sunt rezultatul manipulării variabilei independente. 6.1.8 Pretestarea Este un experiment la scară redusă cu rolul de a încerca planul şi procedurile. Validitatea internă a experimentului. verificând generalizabilitatea lor dincolo de cadrele eşantionului utilizat.9. motiv pentru care cercetătorii încearcă să emită concluzii pe baza datelor obţinute. să repetăm experimentul pe alţi subiecţi. cu scopul de a le face comparabile. calea principală de a creşte exactitatea datelor obţinute nu depinde doar de mărimea eşantionului ci în primul rând de organizarea judicioasă şi de derularea riguroasă a procedurii. aşa cum am văzut în. În acest scop ei utilizează inferenţa statistică. aşa cum am văzut anterior (4. dar efectul ei este focalizat mai ales pe deosebirile dintre grupuri. Totuşi. 6.

Dacă această probabilitate este mică. apare tentaţia de a alege acest nivel astfel încât ipoteza ştiinţifică să fie confirmată cu orice preţ. 2. Din motive lesne de înţeles nivelul de semnificaţie trebuie fixat înainte de începerea cercetării (Shaugnessey. este adevărată. notată cu H0. fie în sprijinul ipotezei ştiinţifice. notată Hs. cu privire la faptele experimentale observate. fapt afirmat în ipoteza de nul. 6.1 Testul ipotezei de nul Cea mai utilizată metodă de inferenţă a unor concluzii plecând de la eşantioane de date este aceea a ipotezei de nul. Avansarea ipotezei de nul potrivit căreia variabila independentă nu a avut nici un efect asupra variabilei dependente. vom avea dreptate în 95 de cazuri şi ne vom înşela în cinci dintre ele dacă vom afirma că schimbările în variabila dependentă sunt cauzate de variabila independentă. Rezumarea datelor obţinute prin statistici descriptive.9. fie în sprijinul ipotezei de nul. ipoteza de nul se respinge şi se conchide că efectele observate în variabila dependentă au fost cauzate de variabila independentă. referindu-se la această metodă. subsumate denumirii generice de eroare de variaţie. sau o probabilitate de 5% ca ipoteza de nul să fie adevărată. Datorită erorii de variaţie este posibil ca diferenţe existente între mediile grupurilor experimentale să nu se datoreze variabilei independente ci diferenţelor dintre indivizi în cadrul fiecărui grup şi mai ales între grupuri. . În interiorul grupurilor rămân destule diferenţe între subiecţi care produc aşa zisele variaţii nesistematice. Cauzele alternative (sursele străine de variaţie) se referă aici la diferenţele care se mai menţin între grupurile experimentale comparate în pofida faptului că repartiţia subiecţilor la aceste grupuri a avut loc prin randomizare tocmai pentru a aplatiza aceste diferenţe. Acest test statistic presupune ca subiecţii celor două grupuri comparate au fost extraşi prin randomizare dintr-o populaţie mult mai numeroasă. mai precis determinarea probabilităţii ca datele obţinute în experiment să se datoreze întâmplării. 3. consideră că testul t aproximează foarte bine testul de randomizare chiar atunci când grupurile comparate nu sunt extrase dintr-o populaţie foarte largă (Vadum şi Rankin. Testul ipotezei de nul presupune următorii paşi: 1. cu ajutorul teoriei probabilităţii. Fisher. Sunt considerate ca fiind semnificative statistic acele rezultate experimentale care întrunesc o probabilitate de minim 95% de a fi cauzate de variabila independentă.1. Testul ipotezei de nul ne ajută să decidem dacă efectele observate într-un experiment se datorează variabilei independente sau erorii de variaţie. Totuşi. 1998). deviaţia standard.asociate. În mod curent pragul de semnificaţie de 5% este interpretat astfel: Dintr-o sută de replicări ale experimentului nostru. deci că ipoteza ştiinţifică. 1998). etc. abaterea standard a mediei. Testarea ipotezei de nul. media. Altfel. Testul ipotezei de nul nu furnizează certitudini ci doar probabilităţi care înclină. Nivelul de probabilitate ales de cercetător la care ipoteza de nul poate fi respinsă se numeşte nivel sau prag de semnificaţie.

Restrângerea probabilităţii uneia dintre ele creşte şansele de producere ale celeilalte. Astfel. numită nivel de semnificaţie.q. aşa cum vom vedea mai departe. de exemplu. acesta este motivul unei anumite prudenţe specifică concluziilor unor cercetări bazate pe inferenţa statistică. o restrângere atât de mare a pragului de semnificaţie poate creşte riscul ca cercetătorul să comită eroarea de tip II. De aceea ar fi mai nimerit. cit. Ea nu poate suporta fără să fie compromisă mai mult de cinci palme. Ele sunt posibile deoarece producerea unui eveniment poate fi estimată în termenii teoriei probabilităţii din două perspective: ca o probabilitate „p”.Totuşi. Se poate observa că există un adevărat cerc vicios privitor la cele două tipuri de erori. unde: p = 100% . adică de a respinge ipoteza de nul în condiţiile în care aceasta este adevărată. confirmând sau suportând ipotezele.) Am putea să reducem tipul I de eroare alegând un prag de semnificaţie cu mult mai mic. În schimb ei descriu rezultatele ca fiind consistente cu ipotezele. acestea datorându-se întâmplării sau erorilor de eşantionare. p. Astfel. fapt care facilitează depistarea efectelor reale ale variabilei independente. Cu cât experimentul este mai corect proiectat cu atât forţa concluziilor sale va fi mai mare. ca interpretarea testului să fie efectuată în termenii ipotezei de nul. 248). chiar dacă ipoteza de nul ar fi adevărată. ceea ce echivalează cu pragul de semnificaţie. această metodă de inferenţă statistică testează adevărul sau falsitatea ipotezei de nul şi nu a ipotezei ştiinţifice care este testată de experimentul însuşi. Ea este controlată prin testul ipotezei de nul. (Reamintim că eroarea de tip I apare atunci când ipoteza de nul este respinsă deşi aceasta este adevărată. Aşa cum. (Reamintim că eroarea de tip II constă în admiterea ipotezei de nul când aceasta este falsă. judicios constată Shaugnessey et. (Comunitatea ştiinţifică acceptă un p mai mic sau egal cu 5%) de a avea loc sau ca o probabilitate „q” de a nu se produce. potrivit căreia ipoteza de nul afirmă ca rezultatele experimentului (de exemplu diferenţa între mediile grupurilor comparate) sunt nesemnificative. anume că efectele observate nu sunt cauzate de variabila independentă. Am putea vorbi de o interpretare de tip clasic.al (op. putem afirma că un efect este posibil în 100-q % din cazuri şi/sau nu este posibilă în 100-p % din cazuri (cazurile se referă la situaţiile în care testul ipotezei de nul ar fi repetat de 100 de ori. Prin respingerea acesteia confirmăm ipoteza ştiinţifică în care se afirmă că efectele observate în variabila . testul „t” conducându-ne la adevărul sau falsitatea ipotezei de nul. după cum urmează: dintr-o 100 de testări ale ipotezei de nul. în aceleaşi condiţii). acceptând că dintr-o mie de teste ale ipotezei de nul doar în unul dintre ele variabila independentă ar produce efectele scontate chiar dacă ipoteza de nul este adevărată. proprie ştiinţei moderne. cercetătorii „rareori utilizează cuvântul dovedesc când descriu rezultatele unui experiment care a implicat statisticile inferenţiale. Această stare de aparent relativism.” Am văzut că testul semnificaţiei ipotezei de nul (numit şi testul „t”) este susceptibil de două abordări diferite. Deci pragul de semnificaţie exprimă probabilitatea de a comite o eroare de tip I. Este posibil să greşim uneori faţă de biata ipoteză de nul şi să o pălmuim deşi spune adevărul. nu înseamnă decât că certitudinile în ştiinţă sunt statistice iar psihologia nu face excepţie de la această regulă. Ea este controlată printr-un plan experimental care asigură controlul sever al variabilelor şi replicarea experimentului. Într-o formă plastică am putea spune că fiecare efect aşteptat care se produce este o palmă pe obrazul ipotezei de nul. în cinci dintre ele este posibil să se producă faptele experimentale aşteptate. Totuşi.

Cohen (1995).5) şi ale femeilor (media =5. 2.01. „Cheia înţelegerii testului ipotezei de nul – subliniază J. Aceste rezultate nu pot fi interpretate în lipsa calităţii validităţii interne care elimină riscul confuziei şi al explicaţiilor alternative.) există doar 2 % şanse să existe un efect semnificativ statistic al variabilei independente. de fapt. Următorul exemplu va face mai intuitivă deosebirea dintre aceste două puncte de vedere. J. ipoteza nulă fiind adevărată. dacă ipoteza de nul este adevărată.) avansează o perspectivă oarecum diferită a testului ipotezei de nul. Înţelegerea eronată a testului ipotezei de nul ca o modalitate de a determina probabilitatea ca ipoteza de nul să fie adevărată. al (op. dezvoltând consecinţele logice ale definiţiei de pe celălalt versant al interpretării. întrucât testul ipotezei de nul pleacă de la premisa că ipoteza de nul este adevărată (Variabila independentă nu produce nici un efect asupra variabilei dependente) logic este să considerăm că el determină probabilitatea ca diferenţele înregistrate cu privire la variabila dependentă să fie semnificative. observată într-un experiment cu două grupuri randomizate. al (op. un anumit rezultat are o probabilitate de p = . al (op. 246) – este înţelegerea faptului că utilizăm legile probabilităţii pentru a estima probabilitatea unui rezultat numai atunci când plecăm de la supoziţia că factorii întâmplători constituie singura cauză a acelui rezultat „ … „Un rezultat statistic semnificativ este acela care are doar o mică probabilitate de a se produce dacă ipoteza de nul este adevărată”. deci fără să ne poate conduce la o concluzie pertinentă. Dacă această probabilitate este mică ipoteza de nul este respinsă şi se conchide că efectul variabilei independente este unul semnificativ statistic. Autorii citaţi anterior consideră că. Shagnessey et. care poate fi evaluată prin metoda estimării mărimii efectelor. J.. care va fi discutată în subcapitolul consacrat analizei de varianţă. au dat rezultate semnificative statistic. confuzie conţinută în concluzii de acest . cit. poate să fie semnificativă statistic la un nivel de semnificaţie de . Un fapt experimental care este semnificativ statistic.02. cit. cit. care au cuprins 1000 de femei şi. Confuzia dintre semnificaţia statistică a unui rezultat şi valoarea sa practică şi interpretativă. Să presupunem că în urma derulării unui anumit experiment şi a statisticilor aferente. Din această perspectivă autorii identifică patru posibile erori în interpretarea testului ipotezei de nul: 1. p. 3. Shaugnessey et.6). caracterizate prin confuzia dintre efectele variabilei independente şi ale variabilelor străine.dependentă sunt cauzate de variabila independentă. Acest fapt este posibil deoarece semnificaţia statistică este dependentă de mărimea eşantionului. Autorii atrag atenţia că există nenumărate cazuri când experimente cu o slabă validitate internă. nu există nici un efect real al variabilei independente asupra variabilei dependente. Potrivit interpretării propuse de J. în condiţiile în care. Potrivit interpretării clasice există 98 % şanse ca ipoteza ştiinţifică să fie confirmată de rezultatul obţinut şi 2 % şanse ca ipoteza nulă să fie adevărată. De exemplu o diferenţă între preferinţele bărbaţilor (media = 5. dobândeşte valoare interpretativă din punct de vedere psihologic dacă are o anumită magnitudine. Un rezultat experimental poate să fie semnificativ statistic fără să aibă neapărat o semnificaţie psihologică. dar fără valoare practică. Concluzionarea nejustificată că un experiment are validitate internă numai pentru că a produs rezultate semnificative din punct de vedere statistic. în forma rezultatului obţinut. respectiv 1000 de bărbaţi. Shaugnessey et.

05 atunci ipoteza de nul este respinsă.tip:” Probabilitatea de obţinere a acestor rezultate doar ca urmare a întâmplării este mai mică decât . Dimpotrivă.. cât şi a tehnicilor de măsurare. Nu este de mirare că cercetătorii îşi orientează atenţia şi spre alte metode de a efectua inferenţe riguroase pornind de la colecţii de date obţinute prin eşantionare.2 Metoda intervalelor de încredere Metoda ipotezei de nul. Radu. analiza intervalelor de încredere.1. 1992). 1996. pot să uşureze eforturile noastre. cit. Confruntaţi cu atâtea posibile capcane ale metodei inferenţei statistice studenţii şi tinerii cercetători ar putea încerca un anumit sentiment deconcertant. pe repetarea experimentelor”. 1995. singura cale de a fi siguri că un rezultat va fi repetat este aceea de a replica experimentul însuşi. al op. Dacă această probabilitate este mai mică de . Intervalele de încredere sunt utilizate pentru compararea grupurilor implicate în experiment. al op. p. Dimpotrivă. Cohen (1995. deoarece testul ipotezei nul nu estimează probabilitatea ipotezei de nul de a fi adevărată. care. prin care se poate ajunge la un nivel acceptabil de încredere în rezultatele experimentale obţinute. Un interval de încredere este o estimare a limitelor în care se va situa media populaţiei pe . utilizate inteligent. aşa cum au procedat cercetătorii din trecut. trebuie să ne bizuim în cele din urmă..9. conchid autorii citaţi. dat fiind dificultăţile inducţiei statistice. p. are o serie de inconveniente care au fost semnalate de o serie de autori (Cohen. 1002) după o critică pertinentă a limitelor testului semnificaţiei ipotezei de nul. Formularea este eronată.05 presupunând că ipoteza de nul este adevărată” J. De asemenea. fapt care permite formularea unor ipoteze cât mai testabile şi creşterea validităţii interne a experimentelor.” (J. formulează următoarea concluzie încurajatoare: „ … Dispunem de un ansamblu de tehnici statistice. p. Interpretarea eronată a probabilităţii unui rezultat experimental ca o expresie a repetabilităţii efective a acelui rezultat dacă experimentul va fi replicat.02 nu este un indiciu că faptul experimental va fi obţinut în 99 de cazuri dacă experimentul va fi repetat de 100 de ori. De aceea. Revenind la exemplul anterior. formularea corectă a concluziei ar putea fi următoarea: „Rezultatele se vor produce cu o probabilitate mai mică de . ca de exemplu analiza datelor exprimate grafic. Testul semnificaţiei ipotezei de nul (NHST – null hypothesis significance testing) poate fi completat cu o serie de tehnici de analiză. testul în cauză estimează cât de probabil este rezultatul experimentului dacă ipoteza de nul este adevărată. întrucât întreaga procedură se bizuie pe presupunerea că ipoteza de nul este adevărată. Dar. 250). estimarea mărimii efectelor cauzate de variabila independentă asupra variabilei dependente. Totuşi ei au suficiente motive să fie încrezători când vor să generalizeze rezultatele experimentelor pe care le întreprind. care testează dacă diferenţele înregistrate în variabila dependentă pot fi atribuite variaţiilor provocate în variabila independentă. 250). Shaugnessey et. probabilitatea de p = .05. 6. cit. calea esenţială rămâne perfecţionarea sau stăpânirea atât a teoriilor care explică faptele ştiinţifice abordate experimental. argumentează autorii citaţi. Loftus. Shaugnessey et.

Marginea de eroare arată cât de bine aproximează rezultatele unui sondaj caracteristicile adevărate ale unei populaţii.. Iată un exemplu: Să presupunem că cercetarea preferinţelor pentru băuturi răcoritoare. pe care randomizarea îi poate limita dar nu îi poate elimina în totalitate. cit) . Marginea de eroare reprezintă estimarea diferenţei dintre o măsurătoare obţinută pe un eşantion şi valoarea adevărată care este proprie populaţiei din care eşantionul a fost extras prin tehnica studiilor de sondaj. Diferenţele sunt determinate de o serie de factori întâmplători. pe lângă pragul de probabilitate se ia în calcul şi eroarea standard a mediei. al.eroarea standard a mediei t crit – valoarea lui t pentru un anumit prag de probabilitate (nivel de încredere) şi pentru un anumit număr de grade de libertate df (degree of freedom).interval de încredere (confidence interval) X – media MSerror . ceea ce înseamnă că se admite că din 100 de estimări 5 dintre ele să fie eronate. op. cum este cazul erorii de eşantionare. Totuşi „importul” problematicii marginilor de eroare şi al intervalelor de încredere din domeniul sondajelor sociologice este benefic pentru psihologia experimentală dacă îl transferăm în estimarea diferenţelor cauzate la nivelul variabilei dependente de către variaţiile variabilei independente. cu atât marginile de eroare sunt mai apropiate. Este adevărat că multe dintre cercetările cu caracter experimental nu au ca preocupare principală estimarea unor valori ale variabilelor dependente la nivelul unei anumite populaţii.baza mediei eşantionului. Cu cât eşantionul este mai mare. Amintim că nivelul minim acceptat de comunitatea ştiinţifică este de 95 %. a erorii standard a mediei şi a pragului de probabilitate acceptat de experimentator (Shaughnessey et. deci cu cât şansele ca tot mai multe caracteristici ale populaţiei să se regăsească în eşantion sunt mai mari. Este un fapt curent că întotdeauna există diferenţe între valorile adevărate care s-ar obţine dacă o măsurătoare ar viza întreaga populaţie şi rezultatele care decurg din consultarea unui anumit eşantion. care ar rezulta dacă studiu ar fi efectuat pe întreaga populaţie ţintă. Aceasta înseamnă că procentajul adevărat. cu o probabilitate de eroare de cel mult 5%. ar putea să se situeze valoarea adevărată a unei anumite caracteristici a populaţiei. Ea este determinată de mărimea eşantionului şi de nivelul de încredere (pragul de probabilitate acceptat de către cercetător). s-ar situa între 55 plus/minus 5. O estimare mai riguroasă a limitelor probabile în care se situează mărimea unei caracteristici a populaţiei ţintă se realizează prin metoda intervalelor de încredere. efectuată pe un eşantion reprezentativ din populaţia elevilor de liceu constată că o anumită marcă este preferată de 55 % dintre persoanele intervievate. cu un prag de probabilitate de 5 %. deoarece. Intervalul de încredere se determină cu formula: CI = Unde: CI. A stabili marginile de eroare ale unei măsurători echivalează cu indicarea limitelor în care. adică între 50 şi 60 %. . Înţelesul noţiunii de interval de încredere este corelat cu acela al termenului de margine de eroare. ca o alternativă la metoda testării ipotezei de nul.

(a) cu grupuri independnente şi (b) cu măsurători repetate. de-a lungul unor niveluri. aşa cum am arătat. Cercetătorul este interesat să maximizeze variaţia sistematică intergrupuri determinată de variabila independentă şi să minimizeze cele două tipuri de variaţie întâmplătoare şi anume variaţiile intragrup şi intergrup. Într-un plan experimental cu grupuri independente (randomizate) există trei mari surse de variaţie. Acest număr. factori sau condiţii care influenţează rezultatele experimentului. un factor care semnifică amploarea efectelor produse de către variabilele necontrolate. deci unor factori întâmplători.) În coloana intitulată sursa. este egal cu produsul modalităţilor sau nivelelor factorilor (variabilelor independente). 6. sunt trecute sursele de variaţie. spre deosebire de primele două. Deşi alocarea subiecţilor la grupurile unui plan experimental şi a grupurilor înseşi la condiţiile experimentale are loc prin randomizare. Rezultatele acestei metode statistice sunt prezentate într-un tabel standard pe care l-au adoptat majoritatea programelor statistice pe computer. (Vezi tabelele care urmează. nu pot fi complet estompate. Semnificaţia statistică a diferenţei între mediile a fiecare două grupuri poate fi controlată . care se datorează diferitelor tipuri de diferenţe individuale dintre subiecţi.6.9. A treia sursă de variaţie o constituie acţiunea cauzativă a variabilei independente. pe de altă parte. subsumate termenului de eroare de variaţie. diferenţele individuale. sub denumirea de eroare.3 Analiza de varianţă ANOVA Vom trata separat analiza de varianţă funcţie de tipul de model experimental. Deci variabila independentă constituie o sursă de variaţie sistematică.1 ANOVA pentru grupuri independente Valorificarea completă a datelor generate de un experiment factorial se realizează prin analiza de varianţă. Gradele de libertate pentru factorul eroare rezultă prin scăderea din numărul de subiecţi participanţi a numărului de condiţii experimentale sau tratamente. este de aşteptat să determine variaţii sistematice în mărimea variabilei dependente. Prin sursă de variaţie înţelegem variabile. atât între subiecţi la nivelul grupului cât şi diferenţele dintre grupuri.9.3. pe de o parte şi variaţia intergrupuri. Aici sunt trecute efectele principale ale variabilelor. Aceste diferenţe se constituie în două dintre cele trei surse de variaţie şi anume variaţia intragrup. Gradele de libertate a interacţiunii dintre două variabile se determină prin produsul gradelor de liberate ale fiecărei variabile. Modificarea ei. A doua coloană prezintă pentru fiecare dintre sursele menţionate gradele de libertate.1. respectiv. Pentru fiecare variabilă gradele de libertate se calculează scăzând unitatea din numărul nivelelor. interacţiunile dintre ele şi.1. 8 şi 10. care produc efecte asupra variabilei dependente. condiţiilor sau modalităţile factorului respectiv.

Valoarea lui F trebuie să fie suficient de mare astfel încât. ceea ce echivalează cu afirmaţia: Valoarea lui F trebuie să fie suficient de mare astfel încât. Fisher a imaginat un raport matematic în care eroarea de variaţie apare şi la numărător şi la numitor. Cum acest lucru nu este posibil. Consecinţa logică este aceea că.al. pe de o parte şi variaţia sistematică. este nevoie să se ia în considerare diferenţele dintre mai multe grupuri pentru a putea conchide dacă variaţia variabilei independente de-a lungul nivelelor sale a avut vre-un efect asupra variabilei dependente. care.prin testul t. Analiza de varianţă este un test de inferenţă statistică. este doar una ipotetică. probabilitatea lui F să fie mai mică de . Atunci când testele de inferenţă statistică sunt efectuate pe computer. cărora li s-au repartizat grupuri diferite de subiecţi. Iată. et. introdusă de variabila independentă. statisticianul Ronald Fisher) test focalizat pe sursele de variaţie într-un experiment pentru a evalua dacă efectul datorat variabilei independente este mai mare decât acela care e aşteptat ca urmare a erorii de variaţie (Shaugnessey. et. În aceste situaţii ipoteza de nul este considerată falsă şi se admite ipoteza ştiinţifică. Asch a fost interesat de două aspecte ale acestui fenomen: mai întâi dacă este reală . pe de altă parte. op. pentru cazul când ipoteza nulă este adevărată. acest fapt facilitând decelarea contribuţiei variabilei independente la varianţa totală intergrupuri. op.cit. pe baza gradelor de libertate şi a valorii lui F. cit. Amintim că pragurile de probabilitate sunt luate din tabelele Fisher-Student. un tabel în care sunt rezumate rezultatele unui experiment întreprins de Asch în deceniul şase al secolului trecut în domeniul presiunii spre conformitatea de grup. Testul F este un raport între varianţa intergrupuri şi varianţa intragrupuri. în continuare. iar dacă este falsă raportul va fi supraunitar. acest fapt datorându-se factorilor întâmplători. În astfel de situaţii tehnica de inferenţă statistică cea mai potrivită este analiza de varianţă ANOVA. nivelul de probabilitate la care efectul variabilei independente este real să fie de peste 95 %.). Ar fi ideal dacă. cel mai adesea. al. programul matematic furnizează un tabel rezumativ.). potrivit logicii exprimării lui Shaughnnesey (Shaughnnesey. deci a avut un anumit efect. F== = Potrivit ipotezei de nul nu există nici o variaţie sistematică între grupuri. Egalitatea numărătorului cu aceea a numitorului. numit testul F (de la numele celui care l-a conceput. printre altele. Trebuie încă o dată precizat că variaţia existentă între grupuri însumează variaţia datorată erorii de eşantionare. prezintă pragul de probabilitate la care valoarea calculată a lui F este statistic semnificativă.. anume că variaţia variabilei independente de-a lungul condiţiilor experimentale a determinat o modificare semnificativă din punct de vedere statistic asupra variabilei dependente. într-un plan experimental ar putea fi separat efectul variabilei independente de eroarea de variaţie..05. dacă ipoteza de nul este adevărată. respectiv variabila independentă nu produce nici un efect. estimarea erorii de variaţie între grupuri este mai mare decât aceea intragrupuri. dacă ipoteza de nul este adevărată valoarea lui F va fi egală cu unitatea. dar atunci când variabila independentă are mai multe niveluri. deoarece.

altfel focalizarea pe un efect general al variabilei independente este comună ambelor tehnici. Următorul pas în analiza de varianţă îl constituie efectuarea calculelor pentru determinarea lui F. Fiecare subiect a efectuat 18 teste de acest gen. care se lăsau influenţaţi de răspunsurile intenţionat greşite ale complicilor în ciuda relaţiilor evidente între linia stimul şi linia etalon.13 1. În această etapă testul F nu se deosebeşte de testul t decât prin numărul mai mare de grupuri (cel puţin trei) a căror varianţă o evaluează. în această etapă cercetătorul doreşte să afle dacă s-a întâmplat ceva ca urmare a manipulării variabilei independente. 0001. Prin urmare se poate conchide că manipularea variabilei independente de-a lungul celor . al. Analiza de varianţă cuprinde două etape: (1) Analiza generală. Surse de variaţie df SS MS F P Variaţia între grupuri 6 198. Subiecţii au fost repartizaţi aleatoriu. dintr-un grupaj de trei linii. Rezumatul analizei de varianţă pe datele experimenului lui Asch. La fiecare test. et. II = un complice. de tip omnibuz. (2) Efectuarea de comparaţii analitice.2 care este semnificativă pentru un prag de probabilitate de . alături de participant. care răspunde la întrebarea dacă variabila independentă a produs vreun efect asupra variabilei dependente. Se poate observa că F are o valoare de 27. mai era prezent un număr variabil de complici care dădeau răspunsuri greşite. formând şapte grupuri independente. op. cit.al. et. Primul pas în efectuarea testului F îl constituie formularea problemei la care cercetătorul doreşte să afle un răspuns în următorii termeni generali : „A avut variabila independentă un efect general asupra variabilei dependente ?” (Shaughnnesey. (1) Analiza omnibuz.98 33. realizate prin randomizare. 252). Numărul de complici a fost variabila independentă care a avut şapte niveluri: I = 0 complici. la aceeaşi masă. Dacă ipoteza nulă este adevărată atunci mediile performanţelor grupurilor ar trebui să fie egale.. op. utilizând statistici descriptive.0001 Variaţia intragrup 63 77. (Sursa: Shaughnessey.cit. pe aceea care era egală cu linia etalon.. Tabelul rezumativ prezentat anterior conţine rezultatele acestor calcule. p. De aceea această analiză incipientă a varianţei itergrupuri se numeşte „Testul F de tip omnibus”.2 .16 27. III = doi complici… VIII = 7 complici.. pentru a evidenţia sursele specifice de variaţie în cadrul experimentului. 252) Participanţii la experiment trebuiau să identifice. Cu alte cuvinte. în număr egal (câte 10) la aceste niveluri. p.conformitatea de grup iar în al doilea rând dacă această conformitate creşte odată cu mărimea grupului. Fiecare Variabila dependentă a fost reprezentată de numărul de răspunsuri greşite date de subiecţi. această fază cuprinde o serie de paşi pentru efectuarea testului statistic F.22 Varianţa totată 69 276.11 Tabelul 8.

El a fost obţinut împărţind valoarea lui SS.22 a fost obţinută împărţind valoarea lui SS de 77. În acest caz df = numărul grupurilor – 1 = 7-1 =6. Gradele de libertate sunt. Deci F = (2) Analiza detaliată a surselor sistematice de variaţie Dacă analiza de tip omnibus confirmă că existenţa unui efect al variabilei independente. care. adică la 63. în continuare se justifică efectuarea unor comparaţii mai sistematice. rezultatul înmulţirii numărului de grupuri cu numărul gradelor de libertate din fiecare grup. df = 10 – 1 = 9. 6. alta decât variaţia sistematică a variabilei independente care este aşteptată de experimentator. de pe aceeaşi linie.16 exprimă la un loc aceste două tipuri de varianţă.df). Experimentatorul trebuie să răspundă la două întrebări: a) Există diferenţe privind numărul de erori în situaţia experimentală în care subiectul este singur şi situaţia când subiectul rezolvă sarcina experimentală în grup?. El este reprezentat de valoarea lui MS din tabel. este aceea dată de deosebirile dintre subiecţii aceluiaşi grup. Deci. pentru oricine se interesează de aceste probleme. Se observă că acest număr este trecut pe linia varianţei intergrupuri.3. a) Determinarea numărătorului raportului F. Pentru a prezenta algoritmul analizei de varianţă. se desfăşoară pe baza aceloraşi proceduri utilizate în cazul planurilor cu grupuri independente. În tabelul rezumativ valoarea lui MS de 33.şapte nivele a produs un efect statistic semnificativ. 7 x 9 = 63. Paşii care trebuie întreprinşi sunt similari celor din analiza omnibus. ceea ce echivalează cu respingerea ipotezei de nul potrivit căreia nu a existat nici un efect în afară de acela datorat întâmplării. la numărul corespunzător al gradelor de libertate (degree of freedom . pe linia corespunzătoare variaţiei intragrup este de 1. astfel: I / (II + III + IV + V + VI + VII) sau I + II / III + IV + V + VI + VII) sau I + II + III / IV + V + VII. Această variaţie cuprinde indistinct atât eroarea de variaţie datorată diferenţelor dintre subiecţi.1. să parcurgem succint paşii logici ai efectuării testului F. Pentru aceasta vor fi efectuate comparaţii între mediile performanţelor pe diferite combinaţii ale nivelurilor variabilei independente. diferenţe care nu au putut fi eliminate în totalitate prin randomizare ci doar egalizate plus variaţia sistematică produsă de manipularea variabilei independente. El este varianţa existentă între grupuri. b) Determinarea numitorului. este instructiv. Deşi programul pe computer efectuează toate statisticile descriptive şi inferenţiale. Într-un grup fiind 10 subiecţi. b) Are loc o creştere a numărului de erori pe măsură ce creşte mărimea grupului?.22. în cazul experimentelor care au . În principiu. c) Calculul raportului şi interpretarea lui F. Valoarea lui MS de 1.2 ANOVA pentru designuri cu măsurători repetate În linii generale. În adevăr cea mai semnificativă sursă de variaţie. În orice experiment creşterea validităţii interne conduce la minimizarea variabilităţii intragrup şi la maximizarea variabilităţii intergrupuri. numărul gradelor de libertate este dat de diminuarea cu o unitate a numărului indivizilor sau condiţiilor luate în considerare. în acest caz.13 la numărul gradelor de libertate.9.

16 36 69 60 Media 12. R. cit. deci a primit în total 24 de stimuli. P. D. G. 24. Variabila independentă (lungimea intervalelor de timp) a avut patru valori şi anume. (Adaptare după Schaughnessey. Pentru un număr mic de măsurători.cit. Următorul pas constă în a condensa performanţele individuale sub forma mediilor. presupune controlul statistic al semnificaţiei diferenţelor între mediile calculate la nivelul fiecărui interval de timp. 12 15 22 32 L. Cinci subiecţi au fost implicaţi într-un experiment cu măsurători repetate privind percepţia timpului. op. aceasta reprezentând o modalitate mai adecvată de a rezuma statistic performanţa fiecărui subiect. 13 21 30 38 G. Pentru a contracara efectele datorate exerciţiului. Programe speciale. et. al (op. 12 23 31 32 F. efectuate pe un singur subiect media. au existat 24 de blocuri care au fost repartizate subiecţilor prin randomizare. că subiecţii pot diferenţia intervalele de timp considerate. şi le fac vizibile pe monitor sau la .6 22. iar numărul de blocuri din componenţa unui program de randomizare este egal cu produsul dintre mărimea unui bloc şi numărul de aplicări ale fiecărei condiţii per participant. 36. este înlocuită cu mediana. realizate pe computer. Subiecţi Intervale de timp (secunde) 12 24 36 48 N. Primul pas în efectuarea analizei de varianţă a rezultatelor acestui experiment este rezumarea performanţelor individuale într-un tablou ca cel imediat următor.al.0 38. vom apela la un experiment descris de Shaughnessey et. Datele rezultate din experimentul privind percepţia timpului. 292) Performanţele individuale la fiecare stimul au fost exprimate prin mediana celor şase scoruri. deoarece verificarea ipotezei.. 48 secunde. al. Amintim că mărimea unui bloc este egală cu numărul de niveluri ale variabilei independente. Ipoteza avansată de autori a fost aceea că subiecţii pot discrimina intervalele de timp de lungimi diferite.). 10 15 38 35 A.. pe fiecare condiţie experimentală. 12.implementat un plan cu măsurători repetate. În experimentul realizat de Shaughnessey et. Fiecare subiect a estimat fiecare interval de timp de şase ori.0 39. p. fiind neconcludentă deoarece este influenţată de eventualele scoruri extreme. administrarea stimulilor pentru fiecare subiect sa realizat pe baza unui program cu randomizare în blocuri.4 Tabelul 9. Aceste medii sunt date în tabelul anterior. efectuează atât statisticile descriptive cât şi cele inferenţiale implicate în analiza de varianţă. C.

imprimantă în forma unor tabele rezumative.= rămăşiţă). fiecare subiect fiind comparat cu el însuşi. (Radu.) Al treilea pas al analizării rezultatelor acestui experiment îl constituie realizarea analizei omnibuz. Trebuie observat că. Surse de variaţie Grade de libertate Suma pătratelor Media pătratelor F P Subiecţi 4 1553. respectiv a diferenţelor între performanţele subiecţilor obţinute pe diferitele niveluri (tratamente) ale variabilei independente.5 . al. Potrivit ipotezei nule a analizei omnibus. Eroarea de variaţie = varianţa totală – (variaţia subiecţi + variaţia variabilei independente) În tabelul rezumativ al analizei de varianţă eroarea de variaţie este trecută în prima coloană cu denumirea de „ residual” (engl.Intervalle de timp 3 2515. in cazul măsurătorilor repetate aceste diferenţe.0 Tabelul 10. O serie de tratate de metodologie şi statistică matematică prezintă pe larg aceste metode. spre deosebire de planul cu măsurători repetate. respectiv subiecţii şi variabila independentă.6 838. Pentru aceasta se determină valoarea lui F conform formulei: F= Eroarea de variaţie se calculează..6 .cit. . I. scăzând din varianţa totală varianţa produsă de celelalte două surse de variaţie.5 15. Cu alte cuvinte ne întrebăm.. atunci este justificată o analiză mai de detaliu a surselor de variaţie. dacă performanţele în discriminarea diferitelor intervale de timp sunt mai mari de cât cele care s-ar datora doar întâmplării. et.9 Total 19 4716. op. Dacă analiza de tip omnibus este statistic semnificativă. op.cit. deoarece. calculul erorii de variaţie nu se mai bazează pe variaţia intragrup. adică eventualele diferenţe se datorează şansei. p. potrivit ipotezei experimentului.0004 Eroarea de variaţie (Residual) 12 646.. teoretic au fost eliminate. Este vorba de o analiză mai grosieră pentru a se vedea dacă manipularea variabilei independente a produs vreo variaţie sistematică asupra variabilei dependente. adică pe diferenţe dintre subiecţii alocaţi unei condiţii experimentale. Rezumatul analizei de varianţă (Sursa: Shaughnessey.. adică lungimea intervalelor de timp. 292) Interpretarea acestor date presupune cunoaşterea de către psiholog a algoritmului în virtutea cărora au fost obţinute. nu există nici o diferenţă între mediile calculate pe cele patru intervale de timp.9 53.

6 are o probabilitate sub ipoteza de nul de . Este vorba de estimarea mărimii efectelor variabilei independente. Se pune problema de a estima corect mărimea reală unui efect cauzat în variabila dependentă de manipularea variabilei dependente.proporţia din varianţa totală care este atribuită variabilei independente.i. 2 =η = . p. deşi această diferenţă este de doar .1.Aşa cum am menţionat mai înainte există programe statistice specializate care prezintă rezultatele analizei de varianţă. SSerror . decât analiza de tip omnibuz. Ultimul pas nu are o legătură directă cu analiza de varianţă dar o completează în mod eficace. fie că este vorba de testul t (testul ipotezei de nul) sau de testul F (analiza de varianţă).06 (5. (1998). Valoarea lui F de 15.5. cuprinde comparaţii mult mai detaliate. Dintre acestea. independent de mărimea eşantionului.4 Determinarea mărimii efectelor Testul semnificaţiei ipotezei de nul se confruntă cu o serie de limitări analizate de A. Cohen (1985) şi detaliate de Shaughnessey et. ambele cu N=1000. se pare. diferenţa dintre mediile a două grupuri.suma pătratelor pentru variabila independentă (vezi tabelul rezumativ).6-5. Semnificaţia statistică. practică a acelui rezultat.05. 0004. respectiv în estimarea duratei intervalelor de timp. femei şi bărbaţi. 1998. este dependentă de mărimea eşantionului.06).suma pătratelor pentru eroarea de variaţie. De exemplu. 424): . efectuată automat. cu mult mai mică decât pragul de semnificaţie de . într-un format asemănător tabelului rezumativ anterior. între media performanţelor pe fiecare interval de timp şi media pe celelalte intervale pentru a vedea dacă în adevăr odată cu creşterea lungimii intervalelor de timp are loc o mai bună estimare a acestora. confuzia semnificaţiei statistice a unui rezultat experimental cu semnificaţia psihologică. Penultimul pas.5=. cea mai gravă este. Ca urmare ipoteza de nul poate fi respinsă şi admitem că în mod sistematic diferenţele de estimare a intervalelor de timp au fost determinate mai degrabă de lungimea intervalelor decât de şansă. Ea se calculează după formula: 2 =η 2η Unde: .80 Pe baza valorii obţinute se poate conchide că principala sursă de variaţie în variabila dependentă. lungimea intervalelor stimuli deţine procentul cel mai mare în comparaţie cu celelate surse de variaţie. Datele prezentate în tabel servesc la determinarea lui F pentru variabila independentă. SSv. . al. poate să fie semnificativă statistic la un p<0. cel mai complex. 6. Acest rezultat nu are o semnificaţie psihologică şi nici o valoare practică deoarece este neinterpretabil. Un astfel de indicator care măsoară mărimea unui astfel de efect (effect size) este coeficientul d al lui Cohen (Shaughnessey et.9. al.

grupare de factori.varianţa grupului 1 S2. intervalele de încredere. corelaţie. pentru un efect slab. cu atât omogenitatea grupurilor este mai mare. coeficientul lui Cohen. se vede clar în formula coeficientului d că. marginea de eroare. prin alocarea subiecţilor la grupurile comparate. Pe de altă parte efectele cauzate de variabila independentă asupra variabilei dependente sunt cu atât mai mari cu cât grupurile alocate nivelurilor variabilei experimentale contrastează puternic în privinţa tratamentelor aplicate şi sunt foarte asemănătoare în toate celelalte privinţe (eroare de variaţie mică). Măsura aceste variaţii intragrup o constituie dispersia. Randomizarea. pentru o aceeaşi diferenţă între medii (numărătorul). etc) nu este verificată prin alte tehnici cum sunt cele deja trecute în revistă în subcapitolul precedent: analiza graficelor. în orice comparaţie statistică mărimea efectului este cu atât mai mare cu cât varianţa intragrup este mai mică iar varianţa intergrup este mai mare. este mai mică. fără însă a reprezenta un fapt ştiinţific real şi util în verificarea sau în construcţia unei teorii ştiinţifice. Acum.marimea grupului 2 S1 . este utilizată în acest scop fără ca aceasta să elimine complet eroarea de variaţie. dacă semnificaţia statistică a unui rezultat (diferenţă între medii.mărimea grupului 1 n2. îl poate face statistic semnificativ. Acest coeficient completează o serie de insuficienţe ale inferenţei statistice. etc. datorată diferenţelor individuale dintre subiecţi. şi a grupurilor la condiţiile experimentale. Măsura contrastului dintre grupurile comparate o constituie abaterea standard. CAPITOLUL VII CVASIEXPERIMENTUL 7.50) şi mare (. mediu (egal cu .varianţa grupului 2 N = n1 + n2 Se ştie că. cit. Semnificaţia dobândită astfel rămâne doar rezultatul jocului întâmplării.1 Experiment şi cvasiexperiment . cu cât variabilitatea intragrup este mai mică (numitorul) cu atât mărimea efectului variabilei independente este mai mare. în special aceea cauzată de faptul că.80) ceea ce echivalează cu trei niveluri ale magnitudinii efectului variabilei independente. Semnificaţia psihologic-experimentală a acestui fapt este următoarea: Cu cât eroarea de variaţie.20). doar simpla creştere a mărimii grupurilor comparate.) a clasificat coeficientul d în trei categorii: mic (. Cohen (op. Din perspectiva acestei noi proceduri apare clar cât de amăgitoare este inferenţa statistică.d Cohen = unde: s= n1.

desfăşurarea unor experimente în condiţii naturale întâmpină alt gen de dificultăţi. Shaughnessey et al (op.) face recomandarea ca aceste experimente să fie preferate celor propriu-zise doar atunci când o creştere a validităţii experimentului este mai mare decât diminuarea controlului care le este specifică.Nu urmăresc explicaţii cauzale sau verificarea unor teorii ştiinţifice (cazul experimentelor de laborator) ci ameliorarea unei stări actuale . comparativ cu una nouă. Totuşi. dintre care cel mai important este slaba sa validitate ecologică. cercetătorul controlează modul de recrutare a subiecţilor şi procedurile de desfăşurare a experimentului. beneficiază de o metodă veche de predare. Subiecţii sunt de obicei recrutaţi pe criterii aleatoare deoarece acest procedeu este singurul care ne permite să presupunem că efectele variabilei independente pot fi confundate cu efectele altor variabile doar din întâmplare. Comparativ cu experimentele de laborator experimentele de teren se deosebesc prin următoarele caracteristici: .2 Specificul cvasiexperimentului .1 Experimentul propriu zis (experimentul de laborator) prezintă. 7.Este o procedură de cercetare în legătură cu care omul de ştiinţă nu are controlul deplin al tuturor aspectelor. .cit. Ne reamintim că. semnificaţia controlului este aceea de a limita efectele diverselor ameninţări la adresa validităţii. Mc Burney (op.Dispun de mai slabe posibilităţi de control şi. b) Dificultăţi în recrutarea participanţilor. prin aceasta.) menţionează două raţiuni care justifică utilizarea cvasiexperimentelor : 1) Testarea. întrucât ei acceptă mai greu alternativa de a nimeri în grupa celor care. de exemplu. În aceste cazuri sunt preferate studiile de teren. privitor la experimente (true experiments). 2) Fundamentarea unor decizii guvernamentale sau ale altor organisme de a introduce schimbări benefice în viaţa şi activitatea oamenilor.9. implicit de o validitate internă mai scăzută. Pe scurt acestea sunt : a) Dificultăţi în obţinerea aprobărilor de la autorităţi .) pun problema implicaţiilor frustrante ale repartizării subiecţilor prin randomizare la condiţiile experimentale.Au un mai mare impact asupra vieţii şi activităţii oamenilor (Vezi experimentele lui Elton Mayo). în experimentul de laborator. (op. în situaţia când pică în grupul de control. cit. respectiv extinderea validităţii externe a unor concluzii fundamentate prin cercetări de laborator . Pentru testarea ipotezei că modificările variabilei dependente sunt efectele jocului hazardului se utilizează metoda ipotezei de nul la care ne-am referit pe larg în § 6. Este adevărat că depăşind o serie de inconveniente ale experimentului de laborator. experimentele naturale. Aşa cum am văzut în capitolul cinci. faţă de cel invocat cel puţin avantajul unui control mult mai eficient asupra surselor de variaţie din cadrul experimentului. Shaughnessey et al. al îndepărtării de realitate. incitantă sau de a nu primi un tratament psihoterapeutic cu efecte benefice.cit. o serie de fenomene psihosociale nu pot fi aduse în laborator fără riscul schematizării şi.

dependenţa de droguri. nu sunt manipulate de către experimentator. Aceasta afectează validitatea experimentului. etc. este nevoie ca eşantionul să fie constituit aleatoriu deoarece numai astfel suntem îndreptăţiţi să presupunem în ipoteza nulă că rezultatele experimentului s-ar putea datora hazardului. trăsăturile de temperament. un experiment care se interesează de diferenţele de vârstă sau de statut profesional găseşte grupurile deja existente. D..) tratează cvasiexperimentul în contextul mai larg al experimentelor de teren (fields experiments). La fel. pe când în cvasiexperiment acesta observă categoriile de subiecţi preexistente acelei cercetări. deşi cercetătorul este interesat de simptomatica psihopatologică consecutivă consumului de droguri. nu îi trece prin minte să administreze aceste substanţe. & Campbell. reprezintă o procedură de cercetare în care experimentatorul trebuie să selecteze subiecţii pentru diferite condiţii experimentale. femei şi bărbaţi. Experimentele cu grupuri naturale sunt cvasiexperimente deoarece sunt mai degrabă cercetări corelaţionale care se interesează de legăturile statistice care există între diferitele caracteristici psihocomportamentale şi diferite tipuri de performanţă. De exemplu. Modalităţile sale sunt deja distribuite în mod natural (sexul. În experimentul propriu zis cercetătorul manipulează variabilele independente.2000).cit. Astfel.. El însă îşi poate recruta subiecţii dintre pacienţii clinicilor de dezintoxicare. În aceste cazuri variabilele independente (adică diferenţele între grupuri) sunt create fie de natură fie de condiţiile sociale sau de instituţii iar experimentatorul nu face altceva decât să aleagă acele valori care satisfac nevoile sale de experimentare. 1979). sau devianţa de la norme). sau personalitate (intro’extraversiunea. Alţi autori (Shaughnessey. Design-ul cu grupuri naturale este oportun în situaţii când din cauza unor constrângeri etice nu este posibilă manipularea experimentală a variabilei independente.Mai este numit experiment ex post facto (Cook. Cazul extrem de cvasiexperiment îl reprezintă cercetarea nonexperimentală unde cercetătorul nu are nici . de tip subiect. sex. comportamentul suicidar. longilini şi picnici. nici chiar subiecţilor voluntari. submisia – ascendenţa. iar cercetătorul nu face altceva decât să ia act de prezenţa lor. În experimentele cu variabile invocate asignarea subiecţilor la condiţiile întâmplătoare nu mai este întâmplătoare. iar variabilele independente poartă denumirea de variabile subiect (Shaughnessey et.. Prin infirmarea ipotezei de nul este justificat să inferăm că rezultatele experimentului sunt efectul modificărilor variabilei independente.. sănătatea-boala. Planul utilizat în aceste experimente se mai numeşte plan cu grupuri naturale. Cvasiexperimentul sau experimentul invocat. pentru a înregistra fenomenologia subiectivă.). Totuşi. categoriile de persoane de sex masculin şi respectiv feminin preexistă unui experiment care s-ar interesa de diferenţele dintre sexe la o cutare sau cutare sarcină experimentală. Prin cvasiexperiment putem denumi toate experimentele unde dintr-o cauză sau alta controlul cercetătorului este limitat dintr-un motiv sau altul. op. Un cvasiexperiment este şi acela când un cercetător nu poate studia efectele schimbării programului de lucru asupra productivităţii decât atunci când managerii se hotărăsc să procedeze la aceste schimbări..al. et. T. Acestea cuprind diferite tipuri de diferenţe individuale cum sunt cele referitoare la vârstă. etc) sau în mod artificial (nivelele de instrucţie.al. Variabilele invocate. T. D. Deja persoanele sunt selecţionate în vârstnici şi tineri. recrutându-i din grupuri preexistente. vârsta. etc.

dacă nu chiar absentă. in cazul cvasiexperimentelor. modalităţile pe care le considerăm ca fiind diferenţiatoare pentru anumite grupuri de indivizi. al.♣ Aşa cum remarcă Shaughnessey et.cit. tineri. cercetătorul nu are nici un control asupra variabilelor invocate.♣ Nu există cauze (respectiv) explicaţii alternative. (op. în cazul variabilelor invocate. care aparţin unor generaţii diferite. Tipuri de cvasiexperiment . Aceasta face să nu ştim uneori cu precizie dacă modalităţile variabilei invocate sunt cele care determină diferenţele comportamentale sau acestea din urmă sunt efectul acelor aspecte care acţionează în surdină şi pe care cercetătorul le-a trecut cu vederea. aşa cum observă critic Anastasi. cit) ce permit explicaţii alternative ale efectelor studiate. în cazul naturii. Campbell. o relaţie între două variabile poate fi considerată cauzală numai dacă sunt satisfăcute simultan aceste trei condiţii (Cook.Burney (op. 7. Următorul exemplu ne va ajuta să înţelegem mai clar acest fapt. adulţi şi bătrâni. eliminarea cauzelor alternative. Efectele sale asupra variabilei dependente pot fi uşor confundate cu efectele altor variabile străine. două grupuri de subiecţi. op. la binefacerile mijlocelor de cultură şi de informare. Astfel. Ori. cum sunt cele care ţin de influenţele mediului social şi care dau conţinut sex-rolurilor.cit. variabila independentă se mai numeşte variabilă invocată. (op. Mai trebuie menţionată o serioasă problemă legată de experimentele cu grupuri naturale.): Există între ele o relaţie de covariere . pot să difere în mod real şi esenţial în privinţa influenţelor culturale diferite la care ei au fost supuşi de-a lungul vieţii. Fiind cercetări de tip corelaţional există tentaţia de a utiliza metoda corelaţiei în efectuarea de inferenţe cauzale. diferenţiate pe acest criteriu. Această condiţie asigură validitatea internă a unui experiment şi este posibilă doar printr-un riguros control al variabilelor. În identificarea corectă a modalităţilor unei variabile invocate se întâmpină uneori serioase dificultăţi.3. aşa cum s-a arătat. o serie de aspecte diferenţiatoare preexistă şi înseamnă mult mai mult cu privire la ceea ce diferenţiază două grupuri decât propriile noastre măsurători. cit. Principala sursă de eroare a cvasiexperimentelor este că. caracteristică proprie cercetătorului care intervine activ în experiment şi mai puţin proprie. Ipoteza va fi verificată pe trei categorii de vârstă: adolescenţi. De exemplu variabila sex utilizată într-un qvasiexperiment.) referinduse la cercetările lui Wechsler. accesului diferit al acestor persoane. cit). pot să nu fie aspectele esenţiale care în mod real diferenţiază grupurile respective. Presupunem că suntem interesaţi de efectele pe care înaintarea în vârstă le poate avea asupra nivelului de inteligenţă. Aşa de pildă utilizând ca variabilă invocată nivelurile inteligenţei. Este totuşi posibil ca diferenţele privind nivelul de inteligenţă să nu se datoreze deosebirilor de vărstă ci mai degrabă.♣ Poate fi demonstrată o relaţie temporară (cauza precede efectul) . Acestea sunt variabile cu potenţial de confundare Mc. Aşa cum remarcă McBurney (op.) principala dificultate a planului bazat pe grupuri naturale este aceea de a îndeplini condiţia numărul trei.un control asupra variabilei independente rolul său limitându-se la înregistrarea efectelor asupra comportamentului. Am mai menţionat că.

iar la uzina de control nu are loc nici o modificare. din nou. Din păcate. 7. Poate că ele se datorează îmbunătăţirii managementului de la uzina experimentală în intervalul dintre cele două testări. că o relaţie cauzală poate fi inferată între două variabile numai dacă acestea covariază. ca şi pe durata lucrului. într-o situaţie anxiogenă care era un examen important la psihologie. op.3.7. Experimentul a fost de tip mixt deoarece a avut o variabilă independentă intersubiect trăsătura anxietăţii şi o variabilă intrasubiect. cit. Reamintim ceea ce am menţionat. una experimentală şi alta de control unde nu se introduce nici o modificare a programului de lucru. care ideal ar fi să rămână constante. respectiv performanţele grupului experimental. determinat pulsul. Trebuie să observăm că. sunt net superioare celor ale grupului de control. foarte adesea în multe lucrări de licenţă şi nu numai se încearcă identificarea unor relaţii cauzale cu ajutorul cvasiexperimentelor ale căror posibilităţi sunt modeste în această privinţă. putem atribui aceste schimbări variabilei independente. câteva pagini mai înainte. În cvasiexperimente populaţiile ţintă sunt ele însele rezultatul unor selecţii implicite (vezi § 4. Persoanele care nu corespund. deci alocarea subiecţilor la grupurile comparate nu este aleatoare. la angajare. deoarece cele două grupuri nu sunt constituite pe criteriul întâmplării.1 Cvasiexperimente cu grupuri neechivalente Reamintim ca în experimentele propriu zise echivalenţa grupurilor se realizează prin randomizare sau prin balansare.) a împărţit subiecţii în foarte anxioşi şi slab anxioşi pe baza unui test adecvat. cu timpul pleacă sau sunt înlocuite. încărcătura anxiogenă a situaţiei. Personalul oricărei uzine este rezultatul unui proces se selecţie mai mult sau mai puţin explicit.1). În adevăr ipoteza s-a confirmat: . Rezultatele cvasiexperimentelor sunt interpretabile numai dacă acestea sunt obţinute prin manipularea experimentală a condiţiilor. În acest scop sunt utilizate două uzine. Drept consecinţă există şi alte explicaţii alternative cu privire la schimbările produse în productivitatea muncii. Dacă la sfârşitul perioadei luate în considerare. nu suntem îndreptăţiţi să credem că ele au fost echivalente înainte de manipularea experimentală. le-a determinat subiecţilor ritmul cardiac. Să luăm exemplul ipotetic al unei cercetări care ar urmări efectele modificării programului de lucru asupra eficienţei salariaţilor. dacă variabila „cauza” precedă efectul şi dacă nu poate fi invocată o explicaţie alternativă pentru datele obţinute. Principial. După două săptămâni.2.2 Cvasiexperimentul mixt Un exemplu de cvasiexperiment cu un design ceva mai complicat îl constituie cercetarea lui Norman Endler (1977).3. într-o situaţie relaxată le-a fost. ele sunt interpretabile dacă în intervalul dintre cele două testări modificările comportamentale. Endler (citat de McBurney. alta decât aceea rezumată şi anticipată în ipoteza ştiinţifică. în uzina experimentală apar schimbări ale productivităţii muncii. Apoi. El a testat ipoteza că starea de anxietate într-o anume situaţie este rezultatul interacţiunii dintre trăsătura anxietăţii şi încărcătura anxiogenă a situaţiei respective.

Efectul manipulării condiţiilor este vizibil în discontinuitatea liniei de regresie care exprimă relaţia dintre pretest şi posttest. Acest experiment este simultan un experiment şi un cvasiexperiment. Dacă manipularea experimentală va produce efecte. Deşi invocate. De asemenea este o variabilă subiect pentru că se bazează pe măsurarea unei trăsături a subiecţilor implicaţi în experiment şi este de tip intrasubiec (beween subject) deoarece comparaţiile se efectuează între subiecţii care aparţin celor două grupuri. Pattern-urile de comportament ale celor două grupuri de subiecţi (anxioşi. Subiecţii anxioşi tind să devină mai anxioşi în situaţii anxiogene decât cei cu anxietate mică. respectiv două tipuri de design. neanxioşi) se apropie în situaţii neanxiogene.3.cit. .): Decanul unei facultăţi vrea să ştie dacă afişarea listei cu studenţi meritorii la colocviu îi va stimula să fie şi mai buni la următorul examen. nivelele acestora au fost cu bună ştiinţă „radicalizate” în sensul că subiecţii cu anxietate moderată la test nu au fost incluşi în experiment.3 Plan experimental cu linia de regresie discontinuă Este un model de cvasiexperiment caracterizat prin aceea că un anumit scor la un pretest este utilizat drept criteriu pentru introducerea unui tratament. Acelaşi caracter disjunctiv l-au avut cele două modalităţi ale situaţiei. Observăm că această variabilă este implementată într-un design cu grupuri independente. Variabila independentă trăsătură (anxios-neanxios) este simultan o variabilă invocată pentru că ea este natural distribuită în populaţia generală. Iată un exemplu preluat din McBurney (op. Linia teoretică ce descrie această tendinţă se numeşte ecuaţie de regresie. Dacă există o anumită corelaţie între cele două examene punctele vor avea tendinţa să se distribuie în forma unei dâre de fum alungite pe direcţia bisectoarei sistemului de coordonate. cu excluderea unei situaţii moderat de anxiogene. pe de o parte combină două tipuri de variabile. Este vorba de un cvasiexperiment prin care este cercetat efectul motivant al evidenţierii pe lista celor mai buni studenţi. Mai întâi se realizează norul de puncte care prezintă relaţia dintre notele la colocviu şi cele de la examen. Pe un sistem de coordonate se uneşte pentru fiecare student nota la primul test care este reprezentat pe abscisă cu nota la al doilea test de pe ordonată. în care a fost determinat ritmul cardiac. Scorul la pretest este un prag de admisibilitate prin care subiecţii sunt împărţiţi în grup de control şi grup experimental. Vor rezulta atâtea puncte câţi subiecţi sunt.răspunsul la situaţia anxiogenă este efectul interacţiunii dintre variabila situaţie şi variabila trăsătură. Este parţial un experiment deoarece. 7. prin aceasta sporind şansa unei validităţi interne acceptabile iar pe de altă parte pentru că experimentatorul a avut un anumit control asupra variabilelor independente. Va fi vorba de două linii care exprimă două tipuri de relaţii diferite între cele două variabile. atunci linia de regresie care exprimă relaţia pretest-test pentru cele două grupuri nu va mai coincide. Cealaltă variabilă independentă încărcătura anxiogenă a situaţiei (examen – relaxare) este de tip intrasubiect (within subject) comparaţiile efectuându-se între performanţele obţinute de fiecare subiect în două momente diferite ale experimentării şi presupune un design cu măsurători repetate.

Modelul cu serii de timp întrerupte este destinat contracarării deficienţelor care sunt proprii modelului amintit. 7. Din punct de vedere teoretic. Modelul prezintă totuşi unele inconveniente. Deoarece grupurile nu sunt paralele pot exista şi alte explicaţii la fel de probabile ale efectelor tratamentului la care au fost supuşi studenţii. având altă pantă. Cu cât deosebirea dintre pantele celor două linii de regresie este mai mare la sfârşitul manipulării experimentale cu atât efectul acestei manipulări este mai mare. planul bazat pe serii de . rata tentativelor suicidare etc. tendinţă care este mai concludentă decât operarea cu mediile acestor date.Uneori examinarea norului de puncte poate releva un punct de discontinuitate. de la care pare să pornească altă linie de regresie. Spre dosebire de acesta. modelul cu serii de timp întrerupte ia în considerare tendinţa datelor experimentale înainte şi după experiment.4 Designuri experimentale fără grup de control Există două tipuri: a) Modele cu serii de timp întrerupte (interrupted time-series designs) Sunt o formă sui-generis a dizainurilor cu un singur grup măsurat înainte şi după tratamentul experimental. respectiv de două ecuaţii de regresie diferite. fiind un experiment de tip invocat. Acest punct se numeşte prag de admisibilitate şi separă de fapt două grupuri distincte care sunt caracterizate de coeficienţi de corelaţie. rata criminalităţii. anterior şi după introducerea anumitor reglementări. Aceste modele sunt mai degrabă nonexperimentale pentru că cercetătorul nu manipulează variabilele ci le recoltează din documente oficiale cum sunt anuarele statistice sau rapoartele unor instituţii cu privire la tendinţa unor fenomene sociale (rata accidentelor auto datorate consumului de alcool.3. Modelul seriilor de timp întrerupte este o cercetare în care performanţele aceluiaşi grup înainte şi după manipularea experimentală sunt comparate după un anumit interval de timp.

Modalitatea de creştere a validităţii interne a acestor experimente este luarea în considerare a acestor alternative şi anularea lor. şi etapa de revenire datorată întreruperii cursei (tratamentului). rămânând din această cauză posibilitatea unor ipoteze şi a unor explicaţii alternative la acelea intenţionate de cercetător. la bordul unor nave comerciale. corelaţionale. sunt cazuri de cvasiexperimente cu serii întrerupte. respectiv măsurarea SN înainte de voiaj. în vederea studierii sindromului nevrotic al curselor lungi şi a corelaţiilor dintre această entitate cvasinosologică şi o serie de atribute individuale şi de grup. problema validităţii interne este presantă pentru experimentele de laborator sau naturale care operează în termeni de cauză efect. evoluţia comportamentului nevrotic pe durata voiajului. care reprezintă singura modalitate de abordare a unui anumit tip de comportament. Atunci când cvasiexperimentul cu serii întrerupte are obiective. una câte una. creşte probabilitatea ca tendinţele post factum ale fenomenului studiat să fie generate de către reglementarea oficială. Designul cercetării sindromului nevrotic al voiajelor lungi Figura 21 prezintă cele trei etape parcurse de cercetare. pe baza datelor oficiale. pe primul plan se situează imperativul operaţionalizării şi măsurării riguroase a conceptelor implementate. . cu fiecare ipoteză alternativă infirmată. Componentele ipotetice ale comportamentului nevrotiform au fost măsurate în trei etape distincte ale cercetării : (A) cu trei zile înainte de tratament ( implicarea în voiajul navei) în vederea stabilirii unei linii de bază. Figura 21. (B) săptamânal. pe durata voiajului . Experimentul evocat in continuare este un bun exemplu pentru cele afirmate anterior.timp întrerupte oferă un control slab al variabilelor. normativ considerat a fi tratamentul nonexperimental. actul. respectiv a unui pattern pretest. Aşa cum am subliniat în alt loc. În realitate. ca să spunem aşa. Designul cercetării este o îmbinare a modelelor cu serii întrerupte. Sîntion şi Sîntion (1987) evocă o cercetare cu caracter participativ. (C) la o săptămână după încheierea cursei. Revenirea criteriilor comportamentale măsurate la valorile pretest constituie un indiciu înalt probabil al unei legături între comportamentele nevrotice şi condiţiile specifice voiajului. asemănător experimentelor cu un singur subiect (vezi capitolul următor) . În felul acesta. respectiv cu măsurători repetate.

Proporţia imaginilor diferite şi a celor similare cu ale profesorului au fost de 50%. când a fost aplicată condiţia experimentală. Fiind însărcinat să verifice credibilitatea rezultatelor produse de această metodă Shane a apelat la un singur subiect. termenul de observaţie fiind o denumire generică pentru măsurătorile care se efectuează înainte şi după parcurgerea de către subiect a condiţiei experimentale. Modelul experimental comun acestor experimente a fost numit de Campbell şi Stanley. modelul experimental aflat în discuţie este astăzi mai puţin utilizat deoarece el este relevant doar dacă tratamentul determină efecte imediate şi de o magnitudine care le fac neîndoielnice.cit. Fetiţei i-au fost administrate. prin randomizare. fetiţa care făcuse această şocantă dezvăluire. având pe abscisă datele calendaristice ale testării iar pe ordonată performanţele la testare. 1963) « design OXO ».b) Plan experimental cu repetarea tratamentului Este un plan experimental care presupune reluarea condiţiei experimentale în scopul îmbunătăţiri validităţii interne a experimentului. op. procedeu prin care mâna copilului autist era ajutată de facilitator pentru a tasta la computer gândurile sale. În acest sens evocăm un experiment (citat de Vadum şi Rankin. Ori. o fetiţă dintr-o şcoală specială dezvăluise profesorului său că fusese abuzată sexual de unii membrii ai familiei. În intervalul dintre a doua şi a treia testare când tratamentul a fost întrerupt ar trebui ca tendinţa să fie contrară tendinţelor dintre cele două perechi. bineînţeles nu în mod voit. marea majoritate a efectelor observate în experimentele psihologice au nevoie să fie confirmate statistic. Deşi prezintă o serie de avantaje. tocmai pentru că nu a fost aplicată condiţia experimentală. fie imagini diferite de cele văzute de acesta. Este un plan utilizat în experienţele cu un singur subiect. 1-2 şi 34. ar trebui să prezinte tendinţe similare între prima şi a doua testare şi între a treia şi a patra. comparativ cu planurile experimentale care implică mai mulţi subiecţi. CAPITOLUL VIII EXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT 8. evidente prin ele însele. Sarcina ei era să denumească aceste imagini care înfăţişau obiecte comune. Există totuşi situaţii când modelul experimental cu un singur subiect este de neînlocuit.1 Utilitatea experimentelor cu un singur subiect Unele experimente efectuate pe un singur subiect mai sunt numite şi studii de caz.) întreprins de Howard Shane în 1990 pentru verificarea autenticităţii rezultatelor unei metode care părea să revoluţioneze comunicarea cu persoanele autiste. Rezultatele experimentului au produs rezultate în afara oricăror dubii care nu au nevoie . Graficul teoretic al unui astfel de experiment. « O » semnifică observaţiile efectuate înainte şi după tratamentul notat cu X. prin intermediul unei astfel de metode. datorită amplitudinii lor scăzute.. Problema care se punea era dacă nu cumva informaţia fusese supraadăugată de către facilitator. Această metodă intrase în atenţia Curţii judecătoreşti din New England deoarece. fie imagini pe care le putea vedea şi facilitatorul comunicării. Este vorba de aşazisa comunicare facilitată.

op. aşa cum vom vedea mai departe. un mare accent pe statistici din ce în ce mai complexe.a. De asemenea.) menţionează posibilitatea ca unele procedee statistice să mascheze anumite aspecte interesante ale fenomenelor studiate. Ori.cit. altele decât cele introduse de cercetător prin manipularea condiţiilor experimentale. Uneori ele sunt utilizate într-un mod oarecum gratuit pentru simplu fapt că cei care le întrebuinţează. Totuşi. A fost clar că acesta nu doar ajuta la exprimarea gândurilor copilului ci introducea pe canalul de comunicare propriile sale conţinuturi mentale. pe acelaşi individ şi prin repetarea de mai multe ori a experimentului. marea majoritate a pionierilor cercetării experimentale şi-a bazat studiile pe un număr redus de subiecţi. această extensie este rezultatul unei atitudini fundamentale a cercetătorilor potrivit căreia un experiment este cu atât mai valid cu cât implică mai mulţi subiecţi. De fapt cele două tradiţii se deosebesc după cum concep sursa variabilităţii comportamentului subiectului sau a subiecţilor de experiment. ceilalţi. Galton şi mai apoi Pearson) variabilitatea interindividuală în jurul mediei este expresia eşecului naturii de a realiza . le stăpânesc foarte bine. tradiţia cercetărilor psihologice din ultima vreme pune. gestaltiştilor ş. sau cele efectuate de Pavlov în domeniul reflexelor condiţionate. cercetările introspecţioniştilor. creşterea eşantionului experimental aduce cu sine doar nesemnificative creşteri ale preciziei datelor experimentale. Aşa de pildă este cazul lui Fechner care a dezvoltat tehnicile de determinare a pragurilor senzoriale şi a descoperit legea intensităţii senzaţiei experimentând cu un singur subiect. În adevăr.de a fi confirmate statistic: De fiecare dată când copilul a văzut imagini diferite a fost tastată denumirea obiectului văzut de facilitator. fiind de ajuns să studiezi un individ pentru a descifra o regularitate care este proprie speciei căreia acesta îi aparţine. Cu toată utilitatea sa. dincolo de un anumit prag. variabilitatea este proprie naturii umane şi se exprimă în diferenţe interindividuale. acest design experimental. În aceeaşi tradiţie mai trebuie menţionate cercetările lui Ebbinghaus asupra memoriei care a experimentat pe sine însuşi. Aşa cum remarcă McBurney (op. Aşa cum am văzut. unul cel mult doi. Dimpotrivă. care aplică elaborate tehnici statistice pentru prelucrarea datelor obţinute pe numeroşi subiecţi. După pionieri ai psihologiei diferenţiale (Quetelet. unii autori (Vadum şi Rankin.). ale lui Wilhelm Wundt. Cercetătorii care operează cu un singur subiect cred că cea mai mare parte a variabilităţii este determinată de situaţie şi în acest scop ei încearcă să o controleze prin efectuarea unui număr cât mai mare de observaţii. Până prin anii 30 ai secolului trecut. cercetătorii raliaţi acestei tradiţii plecau de la supoziţia că subiecţii. bazat pe un control riguros al variabilelor. când metodele statistice nu luaseră o asemenea amploare. cit. pare să fi căzut în desuetitudine. aşa cum am văzut în capitolele precedente. consideră că sursa variabilităţii este intrinsecă. statistica nu este decât un mijloc de a controla sursele de variabilitate. umani sau animale sunt esenţialmente echivalenţi. Mai mult. s-au focalizat pe un singur subiect. experimentele efectuate de Watson în domeniul formării fobiei la copii. De exemplu la oameni.

2 Avantajele experimentelor cu un singur subiect . tradiţia experimentelor care utilizează numeroşi subiecţi. nu intensiv ci extensiv. numai că pentru prima el este întrupat chiar în individul studiat. fără o aprofundare temeinică. să apreciem seriozitatea şi validitatea unei cercetări. iar datele vor fi interpretate prin metode statistice cum sunt studiul corelaţional. Burney. analiza factorială sau analiza de varianţă. pragul absolut al frecvenţei critice de fuziune este suficient un număr redus de subiecţi umani. prin numeroasele observaţii. fenomenul care urmează a fi cercetat. Deşi dominantă în zilele noastre. ghidează el însuşi opţiunea cercetătorului privind modelul experimental potrivit. acest control fiind posibil pe cale statistică. în timp ce pentru a doua abordare el este locul de intersecţie al tuturor măsurilor individuale. Prin urmare. deşi din perspective diferite. cum din păcate se mai întâmplă. aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (op. cu condiţia ca ei să fie normali iar condiţiile experimentale să fie riguros controlate. am fi tentaţi. De fapt ambele abordări. prefera să studieze un animal o mie de ore. chiar dacă. în abordarea personalităţii. unde diversitatea comportamentelor este expresia şi şansa evoluţiei mecanismelor adaptative. în plină tradiţie de utilizare extensivă a statisticii în psihologia experimentală.) Trebuie totuşi menţionat că fiecare din cele două abordări are propriile ei raţiuni.) experimentele cu un singur subiect sunt mai potrivite în abordarea unor fenomene neobişnuite. să obţină un eşantion cât mai reprezentativ al comportamentului unicului subiect implicat în experiment. Astfel cercetarea bazată pe un singur subiect este mai potrivită în domeniul psihofiziologiei şi în general al caracteristicilor psihice mai intens legate de bagajul ereditar decât în domeniul proceselor psihice de un mai înalt ordin. Allport (1992) propune.cit. decât o mie de indivizi timp de o oră (Mc.persoana medie ideală. sunt interesate de mărimea eşantionului: abordarea bazată pe un singur caz urmăreşte. nu poate fi considerată singura cale justă. Ambele abordări fac apel la acest subiect. spre exemplu. Ceea ce le unifică este ceea ce unifică de fapt abordările ideografică şi nomotetică. Abordarea experimentală bazată pe numeroşi subiecţi urmăreşte atenuarea surselor străine de variaţie prin realizarea unui eşantion cât mai reprezentativ al unui ipotetic subiect mediu. Rezultatele cercetării vor putea fi extinse (validitate externă) şi asupra altor subiecţi aparţinând aceleiaşi populaţii (de exemplu subiecţii cu vârsta cuprinsă între 4550 de ani). Skinner. Problema cercetătorilor ar fi deci aceea de a face deosebirea între variabilitatea creată prin manipulare experimentală şi aceea care este naturală. Ar mai trebui să adăugăm că cele două abordări nu sunt chiar atât de diferite în substanţa lor.cit. prin numărul de subiecţi antrenaţi în experiment. Dimpotrivă dacă ne propunem să studiem procesele de formare a noţiunilor şi în general a gândirii categoriale la puberi va trebui să studiem un lot reprezentativ de subiecţi din populaţia ţintă. 8. Pe de altă parte. op. rare sau în testarea diferitelor forme de tratament. un echilibru între cele două direcţii dar observaţia este valabilă pretutindeni în psihologie unde acestea sunt utilizate. Dacă cercetăm.

decât al doilea. Datele care merită mai multă încredere sunt cele obţinute de primul cercetător deoarece efectele variabilei independente sunt mai mari.01. rezultatele nu ar mai fi comparabile. pentru a se controla dacă răspunsurile date în faza B . care exprimă în procente cât anume din varianţa rezultatelor experimentale (modificările variabilei dependente) este explicabilă prin manipularea variabilei independente. prin aceleaşi două variabile. reducând la minimum toate efectele străine care bruiază relaţia dintre variabila independentă şi cea comportamentală. Faptul că nu numărul subiecţilor hotărăşte validitatea unui experiment îl dovedeşte următorul exemplu pe care îl redăm după McBurney (op. Repetarea fazei A. acest fapt fiind exprimat de coeficientul de corelaţie.01. 1984). Experimentatorul are posibilitatea să modifice instrucţiunile sau întărirea atunci când constată că acestea nu provoacă reacţiile comportamentale aşteptate. Acest lucru nu este posibil în experimentele pe mai mulţi subiecţi pentru că. acest fapt este posibil. Acest fapt este posibil prin controlul riguros al surselor de variaţie. 3. iar B1 desemnează faza de aplicare a tratamentului experimental. 4. Interpretarea rezultatelor cercetării în termenii tendinţelor centrale. sunt semnificativ inegale. Al doilea testând 50 de subiecţi obţine un coeficient de corelaţie de . Concret.1. obţin următoarele rezultate: primul lucrând cu 10 subiecţi găseşte o corelaţie de . Evitarea dificultăţilor etice şi practice.361 la P=. „Costurile realizării unor standarde înalte de validitate internă sunt mai reduse decât în cazul experimentelor cu mai mulţi subiecţi. efectuând aceste schimbări în cazul unuia dintre ei.3 Controlul în experimentele cu un singur subiect Modelul experimental clasic al experimentelor cu un singur subiect este acela implementat în cercetările condiţionării operante de către Skinner (Berlow şi Hersen. Spre deosebire de experimentele bazate pe eşantioane largi de subiecţi care pot evidenţia. pe de o parte prin controlul riguros al condiţiilor experimentale şi prin creşterea numărului de observaţii sau prin repetarea de mai multe ori a experimentului.): Doi cercetători care abordează acelaşi fenomen. El este de obicei numit modelul ABAB. poate estompa modul individual în care un subiect a îndeplinit sarcina experimentală. 2. Pentru înţelegerea acestui model experimental apelăm la indici : A1B1A2B2 unde A1 semnifică faza de început prin care se obţine aşazisa line de bază (base line) a răspunsurilor subiecului în condiţiile în care acesta nu primeşte stimulul. 8. (A1). adică 58.765 la un P=. experimentele bazate pe un singur subiect îşi pot atinge scopul numai dacă cercetătorul se focalizează pe obţinerea unor efecte mari ale variabilei independente. Flexibilitatea planului. cit. Focalizarea pe aşa-zisele efectele majore. graţie procedurilor statistice. acesta fiind cazul experimentelor cu mai mulţi subiecţi. efecte foarte mici. semnifică întreruperea tratamentului. Cercetarea pe un singur subiect nu ridică probleme ca acelea implicate de experimentele cu grupuri independente unde subiecţii din grupul de control nu primesc un tratament care le-ar fi benefic cum ar fi acela de atenuare a tendinţelor suicidare. cum este media aritmetică. Un alt argument în sprijinul acestei opţiuni este că pătratele coeficienţilor de corelaţie.5 pentru primul cercetător şi 13 pentru al doilea. Focalizarea pe performanţa individuală. mai mare de mai bine de două ori.

Astfel. Dacă am efectua doar o măsurătoare înainte şi alta după tratament. 8. fie grupul experimental căruia nu i se aplică tratamentul. de bază. în sensul că introduce o condiţie suplimentară în vederea creşterii gradului de certitudine că schimbările comportamentale sunt în adevăr efectul manipulării condiţiei experimentale. Nivelul de stres poate fi evaluat cu un test potrivit. atunci putem conchide că ameliorarea subiectului se datorează condiţiei experimentale parcurse. Testarea diferenţei dintre cele două grupuri sau dintre starea anterioară manipulării experimentale şi starea post experiment a aceluiaşi grup de subiecţi se realizează cu metode statistice adecvate.3. În momentul în care avem suficiente dovezi despre modificări reale ale comportamentului. să nu fi fost real.se datorează în adevăr tratamentului. pentru a le atribui cu mai multă certitudine manipulării condiţiei experimentale. Pentru a fi siguri că diferenţa dintre starea de dinainte de tratament şi starea post tratament este una reală ar trebui să determinăm mai precis. neîntâmplătoare în comportamentul subiectului înainte de aplicarea condiţiei experimentale. În experimentele pe un singur subiect termenul de referinţă pentru starea post experiment o constituie starea subiectului înainte de a fi parcurs condiţia experimentală.3.(B1). la fel ca în exemplul precedent. În designurile cu un singur subiect sunt utilizate următoarele strategii de control : 8. dacă se lucrează cu un singur grup. validitatea internă a experimentului ar putea fi pusă sub semnul întrebării. deoarece subiectul înregistra de câtva timp o ameliorare „de la sine”. deoarece o eventuală ameliorare a condiţiei subiectului postratament ar putea să nu fie efectul tratamentului însuşi. Să presupunem că într-un experiment vrem să testăm eficacitatea unei metode terapeutice de diminuare a vulnerabilităţii la stres. Reluarea Fazei B . tendinţa stabilă (stable baseline) pretratament a subiectului. nu printr-o singură măsurătoare ci prin mai multe. se determină tendinţa constantă a subiectului privitoare la variabila dependentă pe care urmează să o modificăm printr-o anumită manipulare experimentală. În cazul experimentelor cu grupuri independente termenul de comparaţie a efectelor produse de manipularea unei variabile independente îl constituie fie condiţia subiecţilor. luat ca punct de referinţă. . tratamentul se întrerupe temporar. Dacă schimbările la nivelul variabilei dependente se datorează tratamentului însuşi. în ultima etapă ar trebui să conducă la aceleaşi rezultate ca în B1. atunci comportamentul ar trebui să evolueze după tendinţa anterioară tratamentului. Dacă o astfel de tendinţă a constat într-o creştere a nivelului de stress sau măcar într-un nivel constant.1 Obţinerea unei tendinţe stabile Este vorba de o tendinţă constantă.2 Întreruperea tratamentului Această metodă (model ABA) este menită să îmbunătăţească planul precedent. Una dintre ele s-ar putea datora faptului ca nivelul de stres pretratament. anterioară aplicării tratamentului. ci consecinţa altor cauze. Urmează apoi tratamentul experimental.

Etapele de ignorare (deci de întrerupere a tratamentului experimental) au înregistrastrat scăderi dramatice ale scărpinatului şi au contribuit la creşterea nivelului de certitudine a acestei tendinţe.Deontologia profesională obligă experimentatorii să continue ameliorarea condiţiei subiectului prin reluarea tratamentului până la dovada unei tendinţe constante posttratament. acesta funcţiona ca un răspuns operant prin care copilul câştiga atenţia părinţilor. întrucât scărpinatul. Într-un al doilea grafic autorii au prezentat pe abscisă perioadele calendaristice ale experimentului care a durat din iunie 1976 până în iunie 1978. Este un model de tip ABAB . Pe ordonată au prezentat numărul de zgârieturi ca un indicator al frecvenţei comportamentului incriminat. În primul grafic cele două curbe ale atenţiei sociale şi ale frecvenţei scărpinatului coincid foarte mult. În aceste condiţii putem vorbi de un alt model experimental care va fi prezentat în continuare. se declanşa în contexte sociale. conform instructajului. părinţii îi tot repetau copilului să termine cu scărpinatul. Autorii au sintetizat rezultatele în două grafice. alta pentru validitatea internă a experimentului pentru că permite evaluarea efectelor produse de tratament. aproape întotdeauna. una pentru subiect. părinţii au ignorat scărpinatul copilului. 3 Modelul tratamentelor repetate Repetarea tratamentului după faza de întrerupere are două consecinţe pozitive. McBurney (op. În a doua fază. Cei doi cercetători au observat copilul în situaţii variate şi au emis ipoteza că. care la sfârşitul experimentului are o condiţie mai bună.) evocă un interesant experiment întreprins de Edward Carr şi Jack McDowell în 1980. Faza aceasta nu a putut dura mai mult de trei zile deoarece problema copilului trebuia rezolvată urgent.3. aceasta fiind o confirmare a ipotezei că scărpinatul era declanşat de atenţia pe care părinţii o dădeau acestui comportament. 8. Un băiat de 10 ani contractase într-o anumită împrejurare o dermatită în urma căreia rămăsese cu obiceiul de a se scărpina până işi producea răni. a atenţiei sociale. cit. . În prima parte a experimentului. În etapa finală părinţii au ignorat din nou gesturile copilului.

unde A este tendinţa de bază a variabilei dependente înainte de experiment iar B şi C sunt cele două variabile independente. prezintă un nivel al zgârieturilor care nu va mai fi atins în nici o fază a experimentului. Acest design este echivalentul modelului factorial care este utilizat în experimentele pe grupuri de subiecţi şi poate avea forma A-B-A-B-BC-B-BC. acea succesiune care serveşte cel mai bine scopul experimentului. astfel I . 8. Ultima fază a tratamentului a continuat să reducă frecvenţa scărpinatului până la aproape de extincţie.5 Determinarea mai multor tendinţe (multiple-basecline design) Spre deosebire de procedurile anterioare modelul cu multiple tendinţe de bază este destinat situaţiilor în care modificările comportamentale produse în cursul experimentului sunt foarte stabile sau ireversibile. Un astfel de model poate fi exemplificat cu acţiunea dresorului care determină animalul să înveţe prin condiţionare clasică nu toată succesiunea de mişcări care intră în componenţa unui anumit comportament ci secvenţe din ce în ce mai largi. În acest mod putem . Următoarea fază. cercetătorul trebuie să ştie dacă modificările în variabila dependentă. Păstrând şi în acest plan faza de stabilire a tendinţei de referinţă care precede acţiunea variabilelor independente.m.d. adică în comportamentul subiectului.Figura 19. experimentatorul poate alege. Mai precis. 8.I+II – I+II+III ş. din mulţimea secvenţelor posibile a acestei faze conţinând manipularea separată a fiecărei variabile independente şi a ambelor deodată. În acest caz manipularea experimentală constă în acordarea întăririi pentru fiecare dintre secvenţele menţionate. Un astfel de model constă în a efectua anumite manipulări experimentale care determină anumite comportamente pentru a vedea dacă schimbarea comportamentală coincide cu manipularea asociată. Fazele experimentului întreprins de Edward Carr şi Jack McDowell Prima fază.3. aceea a stabilirii unei tendinţe constante. prezintă o revenire la tendinţa de bază. În faza a doua a tratamentului frecvenţa zgârieturilor scade foarte dramatic.3.a.4 Modificarea unei variabile pentru a i se determina efectul În experimentele bazate pe un singur subiect dar în care sunt manipulate cel puţin două variabile independente este nevoie să se diferenţieze momentele când se acţionează asupra uneia sau alteia deoarece manipularea lor simultană face imposibilă diferenţierea efectelor lor. de întrerupere a tratamentului. sunt rezultatul uneia sau alteia dintre variabile sau reprezintă rezultatul interacţiunii lor. În faza ulterioară a experimentului s-a obţinut stingerea totală a cestui comportament. Tendinţele de bază sunt reprezentate de către o serie de comportamente pe care subiectul urmează să le înveţe.

Această comisie a elaborat aşanumitul raport Belmont.6 Schimbarea succesivă a criteriului Constituie o altă modalitate de a verifica dacă schimbările comportamentale sunt rezultatul manipulării experimentale. într-o primă fază întărirea se acordă pentru un comportament simplu considerat ca tendinţă de bază. care au alcătuit « Codul Nürenberg ». În a doua fază întărirea se acordă doar dacă subiectul îndeplineşte o sarcină imediat următoare în ordinea complexităţii. 8. .cit.În ciuda faptului că implică un singur subiect. Ulterior.Oferă posibilitatea punerii în contrast a comportamentului din faza de tratament cu acela manifestat de subiect în faza liniei de bază. La fialul prezentării designului experimental cu un singur subiect este util să generalizăm odată cu Vadum şi Rankin (op. De exemplu. Procedura este de asemenea. După ce acest comportament s-a stabilizat se schimbă din nou criteriu de întărire şi tot aşa mai departe. fazică şi constă în modificarea de la o etapă la alta a criteriului după care se acordă întărirea.Replicarea experimentului atât pe acelaşi subiect prin reluarea secvenţei iniţiale AB în forma completă ABAB.A. În felul acesta se poate controla dacă modificarea criteriului de acordare a întăririi a provocat modificările comportamentale. sub patronajul Ministerului Sănătăţii şi Educaţiei. validitatea sa poate fi îmbunătăţită substanţial. prin controlul sever al variabilelor şi prin observarea continuă a comportamentului pe durata administrării unor tratamente diferite. raport care stipulează trei valori fundamentale ale cercetărilor efectuate pe subiecţi umani . odată cu procesul de la Nürenberg.1 Tratarea subiecţilor umani Preocupările pentru etica cercetării sunt consecinţa preocupărilor din ce în ce mai consistente pentru drepturile omului.cit. În baza acestui cod actvitatea unor medici nazişti a fost considerată crimă împotriva umanităţii. în 1974.U. necesitatea implicării active a guvernelor în susţinerea cu fonduri a activităţii de reglementare a practicilor cercetării ştiinţifice.controla dacă fiecare progres în învăţare este un rezultat al întăririi. cele zece pricipii au stat la baza elaborării unor coduri etice.). În S. CAPITOLUL IX ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE 9. rezultatul a patru ani de analize asupra principalelor coduri de etică a cercetării ştiinţifice. .3. Abuzurile unor cercetători nazişti au relevat. deci ca reper pentru progresele viitoare. Curtea de la Nürenberg a statuat un număr de 10 principii. fiecare etapă precedentă devine punct de referinţă şi de comparaţie pentru progresele obţinute în faza următoare. op.) notele sale distictive : . a luat fiinţă Comisia Naţională pentru protecţia persoanelor care în calitate de subiecţi participă la cercetări biomedicale şi psihologice. cum este cel elaborat de Asociaţia Psihologilor din America (Vadum şi Rankin.

) citează o serie de principii pe care le grupează astfel: 9. cu menţionarea dreptului subiectului de a se retrage oricând consideră necesar. cum ar fi riscurile fizice. Cercetătorul are obligaţia de a aprecia dacă investigaţia sa• este acceptabilă d. dat în condiţiile cunoaşterii a tot ceea ce implică această participare. beneficiul lor sau protejarea stării de bine şi buna credinţă faţă de subiecţi.cit. 1998). şi de a se îngriji să fie respectate drepturile subiecţilor umani participanţi la experiment.d. o Rugămintea de a participa. Este bine ca participanţii la experiment să semneze un consimţământ. În acelaşi an.: respectul participanţilor la cercetare. o Explicarea succintă a scopului cercetării. . etic. El reprezintă consensul membrilor APA privitor la ceea ce se considera practici acceptabile. Un formular potrivit ar trebui să conţină următoarele rubrici: o Identificarea cercetătorului. Conform Codului etic al cercetării elaborat de APA „ cercetătorul nu va ascunde niciodată participanţilor la cercetare aspectele semnificative care le-ar putea influenţa voinţa lor de a participa. preocupat fiind de demnitatea şi starea lor de bine. o Explicarea modului în care va fi păstrată confidenţialitatea rezultatelor cu precizarea dreptului participantului de a-şi retrage datele la sfârşitul cercetării.• 9. şi în strânsă legătură cu acest raport.1.2 Consimţamântul avizat Principiul respectului menţionat în raportul Belmont (cap. Responsabilitatea privind tratamentul etic al participanţilor la experiment este individuală.p.1 Decizia de a realiza un experiment ştiinţific Hotărârea de a întreprinde o cercetare ştiinţifică trebuie să fie• animată pe dorinţa psihologului de a contribui la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice şi a stării de bine a fiinţei umane.v. înainte de participarea la experiment.) implică recrutarea subiecţilor umani numai cu consimţământul lor.6. Durata cercetării. disconfortul sau experienţe emoţionale neplăcute” (Vadum şi Rankin.1. Cu toate acestea multe instituţii au comitete care supervizeză activitatea de cercetare. Din acest document McBurney (op. Studenţii au voie să întreprindă cercetări doar sub egida facultăţii care este subiect de sancţiuni profesionale. o Prezentarea metodei de cercetare. Psihologul desfăşoară experimentul• cu respect faţă de subiecţi. APA a elaborat „Codul de etică al activităţilor de cercetare” (Etics Code of Research Activities). o Explicarea riscurilor la care se expune prin participarea la experiment.

imediat după ce experimentul a avut loc în legătură cu scopul adevărat al acestuia. anticipând un anumit sprijin. care altfel nici nu ar putea fi abordate. îndepărta sau corecta aceste consecinţe inclusiv acelea care apar mult mai târziu.1. cade în sarcina cercetătorului să protejeze starea de bine şi demnitatea subiectului.o Descrierea beneficiilor subiectului de pe urma participării. sau stupefiantele. Când există posibilitatea ca alte persoane să aibă acces la aceste date. 9. o Informaţii despre persoana de contact de la care subiectul va primi informaţii privitoare la drepturile sale în cazul că a suferit prejudicii. Cercetătorul trebuie să respecte dreptul subiectului de a refuza să participe sau de a se retrage din experiment. nu le administrează condiţia experimentală care ar putea atenua această predispoziţie. această posibilitate împreună cu strategia de asigurare a confidenţialităţii va fi explicată participanţilor ca parte integrantă a procedurilor de obţinere a . El trebuie să fie atent ca nu cumva acceptarea de a participa să fie determinată de poziţia sa de putere în raport cu subiecţii. Pentru copii se cere acordul părinţilor sau tutorilor. Studenţilor nu le este permisă folosirea acestor substanţe cum sunt alcoolul. În aceeaşi situaţie se poate afla cercetătorul atunci când. 9. află ulterior că nu li s-a administrat condiţia experimentală. Trebuie evitate situaţiile experimentale în care subiecţii primind informaţii negative despre performanţele lor ar putea prejudicia imaginea lor despre sine. Atunci când unele aspecte nu pot fi dezvăluite deoarece s-ar periclita validitatea experimentului. Ulterior la discuţia finală (debriefing) scopul experimentului va fi făcut cunoscut. utilizând subiecţi cu potenţial suicidar ca subiecţi de control. scopul adevărat al experimentului în astfel de situaţii este mascat printr-o anumită poveste.4 Confidenţialitatea Informaţiile obţinute despre participanţi în cursul experimentului sunt confidenţiale dacă anterior nu s-a convenit altfel. o Indicaţia de a păstra copia consimţământului.1. În general psihologia experimentală nu poate renunţa la mascarea scopului multor cercetări. spitale sau în laborator unde se poate asigura un control eficient şi o protecţie desăvârşită a sănătăţii subiecţilor. O astfel de consecinţă poate fi sentimentul de frustrare resimţit de componenţii grupului de control care. Investigatorul informează participanţii în legătură atât cu toate aspectele care ar putea influenţa decizia de participare la experiment cât şi cu cele pe care le semnalează subiecţii.3 Protejara stării de bine a subiecţilor Când există unele consecinţe indezirabile ale experimentului pentru participanţi cercetătorul are obligaţia de a detecta. cu condiţia să informeze subiecţii. Utilizarea drogurilor pe subiecţi umani nu este permisă decât în clinici. De obicei.

aşa cum este cazul medicului sau avocatului. Recunoaşte totuşi că trebuie reţinute din orientarea umanistă câteva principii.) consideră că perspectiva umanistă este foarte populară printre parapsihologi şi se materializează în experimente ale căror date sunt neinterpretabile. majoritatea situaţiilor experimentale implică un anumit stress datorită caracterului lor de noutate pentru subiect.5 Respectarea demnităţii Există în psihologia experimentală două atitudini fundamentale faţă de contribuţia participanţilor la experimente. acesta trebuind să participe chiar la proiectarea experimentului şi la controlarea anumitor aspecte ale experimentului.6 Convorbirea finală Ideea de libertate faţă de coerciţie este strâns legată de aceea a dreptului la intimitate ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Preocupat să respecte dreptul la intimitate al subiecţilor săi. 9. acela de a acumula în scop de autoreglare cunoştinţe care pot fi obţinute tocmai prin violarea intimităţii indivizilor săi. Claritatea înţelegerii între cercetător şi participanţii la experimentul său este esenţială şi constituie pentru el o preocupare constantă. protejarea sentimentului lor de demnitate. cercetătorul se confruntă cu imperativul de a acorda cel puţin tot atâta importanţă intereselor societăţii care pot evolua într-un sens opus. A doua poziţie este de sorginte umanistă şi susţine că subiectul este un partener activ la experiment. Prima. Cercetătorul are obligaţia de a lua toate măsurile pentru diminuarea acestuia. Totuşi. consideră că rolul subiectului nu diferă de acela al pacientului care furnizează o probă biologică pentru examenul de laborator.cit. tributară concepţiei tradiţionale care separă tranşant experimentatorul observator de subiectul observat. Comportamentul participantului la experiment este obiect de studiu pentru investigator. şi anume tratarea participanţilor cu respect. în păstrarea confidenţialităţii informaţiilor obţinute de la această categorie de participanţi la experiment. O astfel de atitudine poate creşte nivelul de cooperare a subiectului dar poate conduce deopotrivă la slăbirea validităţii acestuia.1. Debriefing-ul reprezintă deconspirarea de către experimentator a scopului adevărat al experimentului în vederea creşterii gradului de informare al subiecţilor si al împiedicării . El trebuie să îi informeze dacă există riscul vreunui prejudiciu şi să obţină consensul înainte de a începe experimentul. Această idee a câştigat tot mai mult teren în ultimul secol. Probleme serioase de confidenţialitate apar atunci când în cercetare sunt implicate persoane din rândul delicvenţilor.1. Cercetătorul trebuie să ia toate măsurile pentru a împiedica prejudicierea fizică sau mentală a persoanelor care participă la experiment. 9.consimţământului avizat de participare la experiment. Psihologul nu este protejat de lege. McBurney (op. conştientizarea de către experimentator că subiecţii fac realmente un serviciu ştiinţei. Dacă experimentul implică riscuri majore acesta va fi evitat. Acesta trebuie să respecte toate obligaţiile asumate prevăzute în contract.

într-un experiment mnezic.2 Etica experimentării pe animale McBurney (op. La finalul experimentului discuţia finală cu subiectul ţinteşte următoarele scopuri: Obţinerea unor informaţii preţioase despre modul în care a intuit scopul experimentului pentru a evalua corect influenţele efectelor exercitate de caracteristicile solicitate : 1. Pe de alta parte ei pot conştientiza într-un grad diferit mascarea intenţiilor cercetării datorită modului în care sunt chestionaţi. de curăţenie. acest lucru nu este posibil întotdeauna.U. Mult mai multe şanse sunt ca subiectul să conştientizeze mai bine mascarea scopului cercetării dacă nu este întrebat direct dacă are ceva de întrebat ci dacă este invitat să evoce ce anume i s-a părut fals în explicaţiile preliminare date de experimentator cu privire la adevăratul scop al experimentului. Au fost adoptate.) observă că tradiţia iudeo-creştină a perpetuat credinţa că omul este stăpân peste toate creaturile care îi sunt date de divinitate spre a se folosi de ele. Acest document stabileşte norme de hrană. precum şi dimensiunile cuştilor în care acestea . 2. Cercetătorul îi poate transmite o serie de cunoştinţe care au rezultat din cercetare care să îmbunătăţească nivelul de înţelegere al problematicii abordate în experiment. Creşterea beneficiului pe care un subiect îl poate avea în calitatea sa de participant la cercetare. Ca exemplu. mai ales în psihologie unde obiectul experimentelor îl constituie comportamentul animalului în integralitatea sa O serie de organisme neguvernamentale pentru protecţia animalelor au limitat utilizarea acestora în experimente.producerii oicărui prejudiciu. animalele au fost înlocuite cu anumite organe sau ţesuturi prelevate de la acestea. de microclimat şi de îngrijire medicală pentru animale. 3. Totuşi. Atenţionarea subiectului să nu divulge celorlalţi participanţi informaţii legate de sarcina experimentală (de exemplu. nu au existat probleme privind utilizarea animalelor în experimente chiar când acestea le afectau integritatea sau sănătatea. ca urmare a mascării scopului adevărat al cercetării.A. Ultimele decenii ale secolului trecut au generat o nouă optică potrivit căreia animalele au propriile drepturi şi ca urmare nu ar trebui folosite în experimente care le afectează într-un fel sau altul sănătatea sau starea de bine. poate fi citat „Ghidul pentru îngrijirea şi utilizarea animalelor de laborator ( Guide for the Care and Use of Laboratory Animals) adoptat în 1978 de către Ministerul Sănătăţii (The Department of Health and Human Services) din S. inclusiv utilizarea de anestezice când condiţia experimentală produce durere. Cât timp această concepţie a dominat în ştiinţa experimentală. în unele ţări documente care reglementează experimentarea pe animale. Ca urmare. De asemenea unele instituţii de învăţământ şi cercetare au constituite organisme care controlează modul în care sunt ţinute animalele de experiment şi care supervizează această practică. Debriefing-ul este folosit de către cercetător pentru a evalua gradul de mascare a sensului rezultatelor experimentale. ce cuvinte a trebuit să memoreze?). 9. Unii subiecţi pot accepta cu greu că au fost înşelaţi şi ca urmare pot adopta rolul de “subiecti buni”. Corectarea unor informaţii date în mod eronat pentru a masca scopul adevărat al cercetării sau destinaţia anumitor teste.cit.

. p. astfel. El însărcinează o serie de organisme guvernamentale să avizeze şi să controleze cercetările pe animale.„ Psihologii care întreprind cercetări pe animale le vor trata pe acestea cu omenie (humaneley)”.” În comunitatea ştiinţifică s-a adoptat. 177). În 1985 a fost elaborat “Actul privind protecţia animalelor” document cu putere de lege care reglementează experimentele pe animale. . educaţionale sau aplicative.sunt păstrate. Iată câteva din reglementările conţinute în aceată reglementare. pe care le reproducem după Vadum şi Rankin (op. experimentatorul are obligaţia să se îngrijească de sănătatea şi confortul acestora. . stres sau privaţiuni va fi utilizată numai când nu se poate altfel şi când se justifică prin consecinţele ştiinţifice.„ Psihologii trebuie să facă tot ce este posibil pentru a diminua discomfortul. având în vedere condiţiile deosebite de hrană şi microclimat pe care le impune supravieţuirea anumitor specii. boala şi suferinţa animalelor utilizate ca subiecţi de experimentare” . Procedând astfel. principiul că disconfortul animalelor utilizate ca subiecţi de experiment este justificat doar dacă există un beneficiu ştiinţific.cit. .„ Procedura de a supune animalele la suferinţă.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->