Drept Comunitar

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE
lector univ. drd. Melinda SZASZ
- NOTE DE CURS -
PETROŞANI
2007
CUPRINS
CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI COMUNITAR.....................................................4
DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DREPTULUI COMUNITAR .......................................................................................................................4
PRINCIPIILE DREPTULUI COMUNITAR .......................................................................................................................................4
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR ........................................................................................................................................6
DELIMITAREA DREPTULUI COMUNITAR ÎN RAPORT CU ALTE RAMURI DE DREPT .............................................................................11
CAPITOLUL 2 – REPERE ÎN CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ..............................................................................15

PREMISELE APARIŢIEI UNIUNII EUROPENE.............................................................................................................................15
CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ ÎN PERIOADA 1945-2007.............................................................................................................16
2.2.1.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA / CECO) .............................................................18
2.2.2. Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A. /
Euroatom) ................................................................................................................................................................20
2.2.3. Succinte consideraţii privind evoluţia procesului de constituire a Uniunii Europene.................................22
2.3. ACTUL UNIC EUROPEAN..............................................................................................................................................35
2.4. TRATATUL DE LA MAASTRICHT.....................................................................................................................................37
2.5. TRATATUL DE LA AMSTERDAM ŞI LANSAREA MONEDEI UNICE.............................................................................................39
2.5.2. Tratatul de la Amsterdam...............................................................................................................................39
2.5.2. Lansarea monedei unice ...............................................................................................................................41
2.6. TRATATUL DE LA NISA...............................................................................................................................................42
2.7. TRATATUL INSTITUIND O CONSTITUŢIE PENTRU EUROPA....................................................................................................44
CAPITOLUL 3 – SUCCINTE CONSIDERAŢII PRIVIND INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE .................45

ŞI PERSONALITATEA SA JURIDICĂ .......................................................................................................................45
3.1. NOŢIUNI GENERALE DESPRE CEI TREI PILONI AI UNIUNII EUROPENE.....................................................................................45
3.2. PERSONALITATEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE.............................................................................................................47
CAPITOLUL 4 – DREPTUL COMUNITAR ŞI DREPTUL INTERN ....................................................................49

4.1. APLICABILITATEA DREPTULUI COMUNITAR ÎN RAPORT CU DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE ...........................................49
4.2. PROCEDURA ADOPTĂRII ACTELOR COMUNITARE.................................................................................................................52
4.3. PRINCIPIILE APLICĂRII DREPTULUI COMUNITAR DE AUTORITĂŢILE NAŢIONALE ALE STATELOR MEMBRE........................................54
ANEXE..............................................................................................................................................................................55
ANEXA 1- EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE...........................................................................55
ANEXA 2 - EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR COMUNITARE.....................................................................................57

ANEXA 3 - EVIDENŢIEREA DIFERENŢIERII DINTRE TREI NOŢIUNI DIFERITE (CONSILIUL EUROPEAN,
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE SAU CONSILIUL DE MINIŞTRI ŞI CONSILIUL EUROPEI)......................59
ANEXA 4 - EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE...................................................................................................61
ANEXA 5 – PRINCIPALELE TRATATE COMUNITARE.......................................................................................62
ANEXA 6 – INSTITUŢII ŞI ORGANE COMUNITARE ...........................................................................................63
ANEXA 7 – IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR...........................................................................................64
ANEXA 8 – IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR...........................................................................................65
ANEXA 9 – PIRAMIDA LEGISLATIVĂ...................................................................................................................66
ANEXA 10 – CARACTERELE ACTELOR COMUNITARE....................................................................................67
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................................................68
2
3
Capitolul 1 – Introducere în studiul dreptului comunitar
Definiţia şi obiectul dreptului comunitar
Noţiunea dreptului comunitar implică cunoaşterea determinărilor, evoluţiilor şi trăsăturilor

caracteristice ale noilor reglementări juridice care au fundamentat Uniunea Europeană. Dreptul
comunitar1 reprezintă ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele de instituire sau în actele
adoptate de instituţiile comunitare prin care sunt reglementate structurile, rolul şi funcţiile
instituţiilor Uniunii Europene şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale. Dreptul comunitar se
aplică în cadrul comunităţilor europene ca un drept intern al acestora, dar nu şi relaţiilor cu un
pronunţat caracter intern al statelor2(statuare făcută de Curtea de Justiţie).
Dreptul comunitar reglementează raporturile juridice din cadrul Comunităţilor Europene şi
dintre acestea şi statele membre, în baza competenţele instituţiilor europene, precum şi a
raporturilor juridice dintre aceste instituţii şi organismele statelor membre.
Dreptul comunitar este alcătuit din două categorii de norme juridice:
- cele cuprinse în tratatele constitutive, care au valoare constituţională şi
- cele cuprinse în acte juridice emise de instituţii comunitare – care constituie legislaţia
comunitară ordinară.
Metoda comunitară are la baza permanentul dialog dintre interesele naţionale şi interesele
comune, respectând diversitatea naţională, dar în acelaşi timp afirmând şi propria identitate a
Uniunii. Ea a apărut cu scopul de a depăşi antagonisme seculare, pentru a şterge aerele de
superioritate şi pentru a aboli recursul la forţă ce marca relaţiile dintre state. Această metodă va
permite realizarea unei Europe democratice, ataşată valorilor libertăţii, generată de nevoia
popoarelor de astăzi de a construi un nou continent în care să nu mai existe antagonismul Est/Vest3.
Principiile dreptului comunitar
În literatura de specialitate, noţiunile de principii generale de drept şi dreptul jurisprudenţial

se suprapun în ceea ce priveşte conţinutul, chiar dacă au denumiri diferite. În acest sens, unii autori
recunosc dreptul jurisprudenţial al Curţii de Justiţie ca sursă a dreptului comunitar4, chiar dacă
acceptă că, de regulă, jurisprudenţa nu trebuie considerată ca un veritabil izvor de drept; în vreme ce
alţi autori consideră că aplicarea principiilor generale este o problemă ce revine practicii Curţii de
Justiţie5.
Perfecţionarea Comunităţilor Europene a fost căutată, printre altele, şi pe calea desprinderii
din tratate a unor principii generale. În acest sens, Curtea a desprins o serie de principii generale de
drept (dreptul de apărare, principiul bunei credinţe, buna administrare a justiţiei, îmbogăţirea fără
justă cauză etc).
Cât priveşte clasificarea principiilor s-au conturat mai multe opinii. Astfel s-a considerat că
principiile pot fi clasificate în:
- principii rezultate din natura Comunităţilor,
- principii de drept internaţional şi
- principii deduse din dreptul statelor membre.
În opinia lui J. Boulouis principiile se clasifică în:
1
Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,
pag. 54
2
Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 105
3
Dana Victoria Savu – Integrare europeană, Editura Oscar Print, 1996, pag. 116-117
4
Jean Boulouis – Droit institutional de l’Union Europeenes, 5 edition, Montchrestien, Paris, 1995
5
Philip Manin – Les communautes europeenes. LUnion europeene. Droit institutionnel, Paris, Ed. A. Pedone, 1993
4
-principii referitoare la repartiţia competenţelor, la echilibru instituţional, la alegerea bazei
legale,
- principii generale ale dreptului din care fac parte principiile inerente ale oricărui sistem juridic
organizat,
- principii generale comune sistemelor naţionale de drept ale statelor membre (acestea reprezintă
categoria cea mai substanţială de principii generale care se sprijină pe dreptul statelor membre),
- principiile deduse din natura Comunităţilor.
Într-o altă opinie, s-a considerat că principiile dreptului comunitar se referă, pe de o parte, la
raporturile dintre instituţiile U.E., iar, pe de altă parte, la raporturile dintre aceste instituţii şi
organismele statelor membre1.
Principiul reprezentării intereselor potrivit structurii mecanismelor comunitare sau mai pe
scurt principiul echilibrului instituţional este similar principiului separaţiei puterilor de la nivel
naţional; Tratatele institutive au făcut o repartizare a răspunderilor pentru fiecare instituţie
europeană, în acest sens Consiliul este organismul care se implică în funcţionarea Uniunii, Comisia
urmăreşte şi promovează interesul general, Parlamentul European îndeplineşte funcţia legislativă,
iar Curtea de Justiţie exercită puterea judecătorească.
Principiul echilibrului în exercitarea competenţei instituţiilor europene, adică principiul
competenţelor de atribuire pe scurt, este un principiu fundamental al „structurilor europene”,
reglementările comunitare stipulează competenţele fiecărei instituţii, urmărindu-se ca în procesul
exercitării lor să nu fie afectate atribuţiile altor instituţii.
Principiul autonomiei este cel care dă posibilitatea instituţiilor Uniunii să se organizeze în
mod liber, ceea ce înseamnă că acestea pot să-şi elaboreze propriile norme privind statutul
funcţionarilor, având, de asemenea, posibilitatea să-i şi desemneze (autonomia instituţiilor
comunitare nu presupune personalitate juridică, aceasta fiind recunoscută doar comunităţilor).
Principiul democraţiei reprezentative – se află în mod firesc la temelia oricărei structuri
democratice2, astfel se explică stipularea expresă a democraţiei reprezentative în toate actele
constitutive ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene.
Principiul respectării drepturilor omului – se referă la obligaţia de a respecta drepturile
omului de către toate autorităţile publice; toţi resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene
sunt trataţi cu respect, având acces egal în instituţiile comunitare şi la formele de cooperare
instituite.
Principiul justiţiei sociale este un principiu esenţial regăsit în toate actele institutive, întrucât
unul din obiectivele Comunităţii l-a constituit realizarea justiţiei sociale.
Principiul diversităţii culturale a fost instituit pornind de la realităţile Continentului,
caracterizat printr-o multitudine de tradiţii artistice şi culturale, în acest context fiind necesar ca
printre măsurile comunitare să fie incluse şi dezvoltarea culturii.
Principiul loialităţii presupune obligaţia statelor membre de a lua măsuri, legislative,
economice şi de altă natură pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor comunitare şi conlucrarea cu
bună-credinţă a instituţiilor comunitare.
Principiul cooperării presupune cooperarea pe multiple planuri între Uniunea Europeană şi
statele membre.
Potrivit principiului subsidiarităţii, Comunitatea nu intervine, decât în măsura în care
obiectivele acţiunii avută în vedere nu pot fi realizate de o manieră suficientă de către statele
membre, ele fiind îndeplinite mai bine, ca urmare a efectelor şi dimensiunilor la care dau naştere,
printr-o acţiune la nivel comunitar; în conformitate cu principiul subsidiarităţii nu vor fi atribuite
Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace.
1
pag. 58
2
Jean-Jacques Rousseau sublinia faptul că Instituţiile democratice sunt alcătuite din reprezentanţii aleşi de popor;
încălcarea acestui principiu înseamnă, de fapt, încălcarea democraţiei, ceea ce, evident, generează grave consecinţe
politice şi sociale.
5
Izvoarele dreptului comunitar
Izvoarele dreptului comunitar sunt definite ca reprezentând „modalităţi specifice prin care
regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul
de voinţă al statelor membre”1. Acestea rezultă din Tratatele institutive şi din practica instituţiilor şi
a statelor membre, precum şi din sistematizarea realizată chiar de Curtea de justiţie a Comunităţilor
europene.
I. Izvoarele primare ale dreptului comunitar sunt reprezentate de cele trei Tratate
institutive care au pus bazele Comunităţilor europene, precum şi de toate celelalte acte sau tratate
care le modifică, completează şi adaptează; observăm, aşadar, că izvoarele principale (originare)
sunt constituite din acele instrumente care au creat norme cu caracter constituţional 2 pentru
comunităţi.
Izvoarele primare ale dreptului comunitar sunt reprezentate de totalitatea Tratatelor
institutive (Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului3, Tratatul stabilind
Comunitatea Economică Europeană, Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice4, Actul Unic European5, Tratatul de la Maastricht6, Tratatul de la Amsterdam7, Tratatul de
la Nisa8, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa9).
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Tratatul instituind C.E.C.O. a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris după 9 luni de negocieri
între Germania, Franţa, Italia şi Benelux (Belgia, Olanda şi Luxemburg). Tratatul a intrat în vigoare
la 23 iulie 1952.
Aşa cum se arăta şi în preambulul Tratatului, cele 6 state au făcut acest pas esenţial pentru că
o Europă mai organizată şi mai puternică poate contribui la aducerea păcii mondiale, la menţinerea
relaţiilor pacifiste, la ridicarea nivelului de trai a cetăţenilor săi, la crearea unei comunităţi
economice care să aducă beneficii statelor membre şi la crearea unor instituţii comune capabile să
realizeze conducerea acestui organism, prin darea la o parte a rivalităţilor seculare dintre unele din
statele membre.
Cât priveşte câmpul de aplicare al acestui tratat, calificat drept un tratat-lege10, acesta a fost
creat pentru o perioadă de 50 de ani şi este aplicabil teritoriului comunitar european şi teritoriilor
europene cu care unul dintre statele membre este în relaţii externe.
Acest Tratat se caracterizează prin inserarea unor principii esenţiale11:
- superioritatea instituţiilor,
1
pag. 69
2
Tratatele constitutitve se conturează ca nişte constituţii pentru fiecare din cele trei Comunităţi, Curtea a utilizat totuţi
formula de „cartă constituţională de bază” (CJCE, 23 apr. 1986, părţi ecologiste, off. 294/83). La rândul său, profesorul
Augustin Fuerea arată că acestea sunt tratate internaţionale, atâta timp cât construcţia europeană nu va lua calea unui
ansamblu federal fondat pe texte constituţionale.
3
Tratatul instituind C.E.C.O. a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris şi încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, fiind
ratificat de cele 6 state a intrat în vigoare la 25 iulie 1952
4
Tratatele instituind CEEA şi CEE au fost semnate la Roma la 25 martie 1957
5
Actul Unic European s-a semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987
6
Tratatul asupra U.E., semnat la Maastricht în anul 1992 (7 februarie), a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
7
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 în urma Consiliului european din 16-17 iunie 1997 şi a
intrat în vigoare la 1 mai 1999
8
Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul 2001 şi intrat în vigoare în 2003
9
Cu ocazia Consiliului European de la Laeken s-a iniţiat realizarea unei Convenţii care să găsească noi soluţii pentru
problemele cu care se confrunta Uniunea Europeană – aceasta va deveni Tratatului instituind o Constituţie pentru
Europa
10
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, pag.
143
11
Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene, ediţia a II-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004, pag. 22-25
6
- independenţa dintre instituţii (acesta traducându-se în principal prin: numirea membrilor de
comun acord de către guvernele statelor membre, independenţa financiară, acesta însemnând
că instituţiile se finanţează din resurse proprii şi nu din contribuţiile naţionale, şi
responsabilitatea Înaltei Autorităţi – astăzi Comisia, doar în faţa Adunării, astăzi
Parlamentul European),
- colaborarea dintre instituţii şi
- egalitatea între statele membre, care reprezintă un fundament juridic care întregeşte noţiunea
de Comunitate.
Obiectivul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului era de a contribui, în armonie cu
economiile statelor membre, la stabilirea unei pieţe comune. Pentru a exista compatibilitate cu
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Tratatul interzicea: taxele la importuri şi
exporturi, măsurile şi practicile discriminatorii dintre producători în privinţa preţurilor, salariile şi
ajutoarelor acordate de stat sau taxele speciale impuse de state.
Observăm prin aceasta că orice încălcare a concurenţei era pedepsită, mai mult finalitatea sa
integraţionistă reflectându-se şi prin impunerea unui control comunitar concertat, chiar dacă acesta
avea să aştepte până în 1989 pentru a apărea pe piaţa comună desemnată prin Tratatul C.E.C.O.
La ora actuală acest tratat institutiv şi-a pierdut din importanţă, trebuie însă subliniat că el a
fost germenele Uniunii Europene de astăzi, pentru că el a înfiinţat instituţiile interne, care s-au
păstrat, cu unele ajustări, până astăzi, şi le-a definit funcţiile.
De altfel, esenţa concepţiei comunitare a fost inclusă în preambulul acestui tratat, arătându-
se că integrarea economică este doar un pas premergător unei integrări cu efecte mai largi în aria
vest-europeană. Evoluţia ulterioară va ilustra aceste intenţii, iar instituţiile stabilite prin acest tratat
vor reprezenta punctul de plecare al viitoarelor instituţii ale Comunităţilor Europene.
De asemenea, Tratatul C.E.C.O. are, fără îndoială, o finalitate federativă, în sensul că înscrie
dimensiunea supranaţională mult mai marcată decât în Tratatele de la Roma, unde predomină
dimensiunea interguvernamentală1.
Tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea

Europeană a energiei atomice
Cele 6 state semnatare ale Tratatului instituind C.E.C.O. au hotărât extinderea acestui sistem
şi la alte domenii economice prin realizarea unei pieţe comune generale, a unei pieţe nucleare
comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice şi sociale. În acest sens, la 25 martie
1957 au fost semnate la Roma cele două tratate instituind Comunitatea Economică Europeană şi
Comunitatea Europeană a energiei atomice. Ele au fost încheiate pe o perioadă de timp nelimitată şi
au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană va urmări instituirea pieţei
comune, promovarea dezvoltării activităţilor economice, o extindere continuă şi echilibrată, o
stabilitate mărită, creşterea nivelului de trai, impunerea unei politici comune în domeniul
transporturilor, asigurarea liberei concurenţe, instituirea Fondului social european şi relaţii mai
strânse între statele membre.
Tratatul C.E.E., care reprezintă mai mult decât un simplu acord între statele membre2, a avut
menirea de a institui o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre şi care
se impune jurisdicţiilor acestuia, dotând, în acelaşi timp, Comunitatea cu atribuţii proprii,
personalitate juridică şi cu capacitatea de reprezentare internaţională.
Tratatul C.E.E. a urmărit cu precădere expansiunea comercială internaţională a economiei
occidentale, având în vedere şi reconcilierea franco-germană. El a avut, de asemenea, rolul de a
1
172
2
Statele membre vor institui o Comunitate pe o durată nelimitată, care va avea atribuţii proprii, personalitate juridică şi
capacitate de reprezentare pe plan internaţional, limitându-şi în acest fel, e drept în domenii restrânse, drepturile lor
suverane
7
consolida primordialitatea dreptului comunitar şi, prin aceasta, de a face din cetăţeanul comunitar
subiect de drept1.
C.E.E. se fundamenta pe patru libertăţi esenţiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor şi
persoanelor şi pe o serie de politici comune în domeniul agricol, social, al transporturilor şi al
dezvoltării Prin acest tratat se urmărea ca pentru realizarea unei Uniuni din ce în ce mai strânse între
popoarele europene să se instituie şi un tarif vamal comun, în vederea uniformizării condiţiilor de
intrare a importurilor în acest ansamblu. Astfel, prin realizarea uniunii vamale, C.E.E. a făcut să
triumfe abordarea pe cale economică, într-o concepţie liberală, a integrării europene.
Prin acest Tratat iniţiativa legislativă era încredinţată unei Comisii, independentă de
guverne, care dispunea de putere executorie şi de puterea de a negocia tratate comerciale bilaterale
sau multilaterale. Consiliul de Miniştri deţinea esenţialul deciziei normative fiind asistat de un
Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi (COPERER), iar Parlamentul avea un rol deliberativ şi de
control.
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a energiei atomice
Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost semnat la Roma la 25
martie 1957 şi a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Tratatul de creare a CEEA avea ca
obiectiv principal, aşa cum se arată şi în art.1: contribuirea la stabilirea condiţiilor necesare formării
şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterea nivelului de trai în statele membre şi
dezvoltarea schimburilor cu alte ţări2.
Finalitatea Comunităţii viza:
- în domeniul producţiei: pregătirea condiţiilor proprii formării şi dezvoltării rapide a industriei
nucleare a celor 6;
- în domeniul comercial: favoriza exploatarea în comun a mijloacelor statelor şi întreprinderilor
vizate;
- în domeniul protecţiei intelectuale: prevedea un schimb de informaţii şi un sistem original de
brevete de invenţie.
În baza acestui Tratat, statele membre s-au obligat să adopte măsurile care se impuneau
pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materialelor nucleare şi pentru a proteja sănătatea
populaţiei.
Tratatele de la Roma vor marca un recul al supranaţionalităţii, prevăzând, în acelaşi timp, şi
posibilităţi de extindere a competenţelor Adunării Parlamentare, ai cărei membri urmau să fie aleşi
prin sufragiu universal direct3, şi trecerea la votul majoritar în cadrul Consiliului. Alături de tratatele
de la Roma, Convenţia referitoare la unele instituţii comune din 1957 a avut rolul de a fi unificat
cele 3 Adunări şi de a fi creat, la nivel jurisdicţional, o Curte de justiţie unică.
Tratatul de la Bruxelles (Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică)

La 8 aprilie 1965 este semnat la Bruxelles tratatul prin care se va face unificarea instituţiilor
executive, rezultând un Consiliu şi o Comisie unice, Tratat care va intra în vigoare la 1 iulie 1967.
Existau la acel moment cele trei comunităţi cu domenii de activitate specifice şi cu o
structură instituţională identică, însă separată. În vederea realizării unei uniuni europene veritabile,
care să nu aibă la bază trei organizaţii, ci doar una singură, s-a căutat să se demareze prin unificarea
la nivel instituţional. Prima măsură luată în acest sens va fi instituirea în 1957 a Curţii de justiţie
unice şi a unirii celor 3 Adunării sub denumirea de Adunare parlamentară, culminând în 1965 cu
crearea unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice.
Tratatul de fuziune a unificat instituţiile celor trei Comunităţi europene, însă a prevăzut
faptul că acestea îşi vor exercita atribuţiile şi puterile în cadrul fiecărei Comunităţi, conform
dispoziţiilor din fiecare tratat4.
1
172
2
3
Primele alegeri ale membrilor Parlamentului prin vot universal, direct şi liber exprimat se vor desfăşura în 1979
4
Augustin Fuerea – Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 150-151
8
Acest tratat nu aduce modificări competenţelor atribuite iniţial instituţiilor comunitare prin
tratatele de constituire, însă prin fuziunea instituţională duce la crearea entităţii de „Comunităţi
europene”, a unui buget unic al Comunităţilor, a unei administraţii comunitare unice, stabilindu-se
totodată un statut unic al funcţiei publice comunitare şi unificându-se sistemul de imunităţi şi
privilegii ale funcţionarilor comunitari.
Prin acest tratat se generalizează sistemul numirii de comun acord a membrilor Comisiei,
precizându-se în mod expres că fiecare stat membru poate avea cel puţin un reprezentant.
De aceea, Tratatul de Fuziune se conturează ca un factor de optimizare a funcţionării
organizaţiei1, astfel că va trebui considerat ca un pas determinat în cadrul construcţiei europene.
Ca şi concluzie, trebuie să subliniem că finalitatea celor trei tratate institutive a constat în
crearea unor instituţii supranaţionale prin intermediul cărora să se realizeze integrarea şi conducerea
respectivelor Comunităţi2.
Acordul de la Schengen
În scopul asigurării liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, a
necesităţii consolidării solidarităţii dintre popoarele lor şi din dorinţa de a suprima controlul
graniţelor comune - guvernele Statelor Uniunii vamale Benellux, ale Republicii Germania şi Franţa
semnează la 14 iunie 1985 Acordul de la Schengen.
În vederea aplicării acestui acord au fost adoptate o serie de măsuri de natură legislativă,
care urmau să fie supuse adoptării parlamentelor naţionale în funcţie de prevederile constituţionale
ale fiecăreia, iar la nivel comunitar s-a semnat Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen
(1990).
II. Izvoarele derivate sau secundare ale dreptului comunitar sunt alcătuite din normele
cuprinse în actele emise de instituţiile comunitare şi sunt cele mai numeroase, constituind o sursă
importantă a dreptului comunitar. Având acest caracter derivat, dreptul secundar nu poate
contraveni dreptului primar, pentru că va fi lipsit de efecte juridice.
Analizate după modul în care sunt definite în tratatele constitutive, izvoarele derivate sunt
clasificate în:
- regulamente3: sunt de aplicabilitate generală, fiind obligatorii şi direct aplicabile statelor
membre. Ele sunt acte juridice adoptate de Consiliu, Comisie, Parlament şi Banca Centrală
Europeană. Din punctul de vedere al naturii juridice, regulamentele pot fi de bază sau de execuţie.
Cele de bază sunt de competenţa Consiliului sau a cuplului Consiliu/Parlament, iar cele de execuţie
sunt emanaţia celorlalte organe abilitate.
- directive4: sunt acte obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar în atingerea scopului pentru
care sunt adoptate, însă lasă la latitudinea autorităţilor naţionale alegerea formei şi a mijloacelor
necesare pentru atingerea scopurilor prevăzute5; în principiu, ele nu au influenţă generală, deoarece
se adresează direct unui stat membru şi nu au nici aplicabilitate directă în ordinea juridică internă.
- decizii: se caracterizează prin faptul că nu sunt de aplicabilitate generală, ci se adresează unor
destinatari precis determinaţi şi identificaţi, fiind obligatorie pentru destinatarii pe care îi
desemnează.
- recomandări şi avize: sunt acte comunitare fără forţă juridică obligatorie, neavând efect
constrângător, deoarece ele solicită numai adoptarea unei anumite conduite de către statele
comunitare.
1
Optimizarea funcţionării organizaţiei constă în faptul că prin acest tratat se prevedea că în cadrul reunirii de drept a
Adunării Parlamentare urma să se dezbată şi raportul general al Comisiei Unice.
2
Corina &Ioan Leicu – Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 15
3
Regulamentul are caracter general, el nu se adresează unui număr limitat de persoane, cu toate acestea persoanele
cărora le este aplicabil pot fi identificate, având în vedere că aplicarea se efectuează în virtutea unei situaţii obiective de
drept sau de fapt definite prin act şi în relaţie cu finalitatea acestuia.
4
Aşa cum sublinia şi profesorul Augustin Fuerea directiva a generat, în ceea ce priveşte definirea şi regimul său,
numeroase incertitudini de ordin jurisprudenţial, controverse în doctrină şi dezbateri politice.
5
Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 110-111
9
Obiectul recomandării este de a invita destinatarii să adopte o anumită conduită sau de a
viza un cadru general de acţiune. Recomandarea nu este complet lipsită de efecte juridice, întrucât
atunci când un stat omite să ia măsurile recomandate, C.J.C.E. poate să examineze dacă acea
recomandare are sau nu efecte juridice. Avizul este folosit pentru a exprima un punct de vedere,
putând fi obligatoriu sau facultativ. Avizele obligatorii pot fi consultative, a căror respectare rămâne
la latitudinea celui care este obligat să le solicite şi conforme, a căror respectare este obligatorie
Vorbim, aşadar, despre dreptul derivat, deoarece actele care îl constituie sunt subordonate
dispoziţiilor din Tratatele de la care nu se poate deroga. Instituţiile comunitare sunt abilitate să
emită astfel de acte, numai în condiţiile în care ele sunt necesare pentru aducerea la îndeplinire a
obiectivelor lor şi dacă tratatele prevăd această atribuţie1.
Actele din categoria izvoarelor derivate pot fi invalidate sau „recalificate” de către Curte,
dacă nu s-a respectat procedura de adoptare, conform naturii actului; de asemenea, conform
practicii instituite de Curtea de Justiţie, adoptarea oricărui act normativ de organele comunitare
trebuie să fie motivată, fiind considerat ca viciu de formă, atât lipsa motivaţiei, cât şi insuficienţa
acesteia.
III. Izvoare complementare sau terţiare sunt reprezentate de o serie de acte derivate,
numite şi „atipice” întrucât nu apar în clasificarea izvoarelor dreptului comunitar făcută în Tratatul
privind Comunitatea Europeană. În categoria izvoarelor complementare intră următoarele acte
comunitare:
- actele interne ale instituţiilor comunitare, care privesc activitatea internă a instituţiilor şi care
cuprind:
- statute, regulamente interne2 şi regulamente financiare,
- acte pregătitoare în cadrul etapelor procesului decizional (de exemplu: propuneri ale
Comisiei, diferite programe generale pe care trebuie să le adopte instituţiile, recomandări adresate
de Comisie Consiliului),
- acte care modifică dispoziţiile instituţionale ale Tratatelor, care, de regulă, nu produc
efecte decât în cadrul relaţiilor inter-instituţionale3.
- actele sui-generis:
- hotărâri cu caracter general, desemnate uneori prin termenul de decizii (fără a se
confunda cu actul derivat amintit la izvoarele derivate), aceste hotărâri sunt acte generale fără
destinatari desemnaţi,
- rezoluţiile conţin, de regulă, un program de acţiune viitoare într-un domeniu determinat;
rezoluţiile nu produc juridice, însă pot invita Comisia să prezinte propuneri ori să acţioneze într-un
anumit sens,
- concluziile sunt adoptate în urma dezbaterilor ce s-au derulat în sesiunea Consiliului, ele
pot conţine declaraţii cu caracter pur politic sau hotărâri cu caracter general,
- comunicările Comisiei pot fi din cele mai diversificate; ele nu produc efecte juridice
(ex:Cărţi albe, Cărţi verzi, diferite comunicări ale Comisiei către Consiliu)
- programe de acţiune, declaraţii adoptate de Consiliu şi declaraţii comune.
IV. Izvoarele nescrise ale comunitar sunt:

- principiile generale ale dreptului comunitar, care cuprind:
- unele principii ale dreptului internaţional, dacă sunt compatibile cu structura juridică a
Comunităţii Europene (de exemplu: principiul teritorialităţii),
1
146
2
Fiecare dintre instituţiile comunitare are dreptul de a-şi elabora Regulamente de organizare internă şi de funcţionare
(de exemplu: Regulamentul Parlamentului european, Regulamentele interioare ale Comisiei şi Consiliului etc.)
3
Există situaţii când aceste acte modificatoare ale Tratatelor produc efecte care se extind şi în afara cadrului relaţiilor
inter-instituţionale – de exemplu Statutul funcţionarilor comunitari are forma unui regulament al Consiliului, iar actele
adoptate de instituţii în baza Statului pot determina efecte juridice şi în afara administraţiei comunitare.
10
- principiile sistemelor juridice ale statelor membre (principiul securităţii juridice, al
dreptului la apărare, al egalităţii, al legalităţii, al bunei-credinţe etc.),
- principiile rezultate din dispoziţiile Tratatelor comunitare (principiul nediscriminării pe
motiv de cetăţenie, principiul echilibrului instituţional, al cooperării loiale între instituţii, al liberei
circulaţii etc.),
- drepturile fundamentale ale omului1.
- jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburg
Influenţa jurisprudenţei asupra dezvoltării dreptului comunitar este hotărâtoare, Curţii de la
Luxemburg revenindu-i ca sarcină nu numai precizarea dreptului, ci şi acoperirea lacunelor printr-o
jurisprudenţă creativă2, deoarece ea este obligată, prin soluţiile date, să umple golurile din
prevederile dreptului comunitar, depăşind astfel limitele tratatelor constituţionale.
În general jurisprudenţa nu este recunoscută ca izvor de drept. Ţinând, însă cont de faptul că
Curtea de Justiţie are calitatea de instituţie comunitară, contribuie la îndeplinirea obiectivelor
prevăzute de tratele constitutive, are monopolul interpretărilor care din punct de vedere juridic sunt
obligatorii şi este suprema autoritate în materie învestită chiar de aceste tratate – atât ea ca instituţie,
cât şi demersurile sale capătă o valoare specială3.
- cutuma4 comunitară este o dovadă a unei practici general acceptate ca drept5.
Spre deosebire de dreptul internaţional public, unde cutuma este o sursă esenţială a
dreptului, în dreptul comunitar cutuma este cvasi-inexistentă6. Acesta datorită faptului că există
câteva obstacole considerabile în calea formării unor asemenea surse. Este vorba, în primul rând,
despre procedura specială de amendare a Tratatelor; acesta nu exclude posibilitatea apariţiei unei
cutume, însă prevede criterii exigente pe care o astfel de practică trebuie să le îndeplinească. În
acelaşi timp validitatea oricărei acţiuni a instituţiilor este verificată în raport cu Tratatele şi nu cu
practica acestora, ceea ce semnifică faptul că, din punctul de vedere al Tratatelor, cutuma nu poate
fi creată de instituţiile comunitare. Cu toate acestea anumite practici, ce se înscriu pe linia Tratatelor
comunitare, pot forma reguli cutumiare – în acest sens C.J.C.E. nu a exclus această posibilitate, însă
a subliniat că „o simplă practică nu poate prevala asupra normelor Tratatelor”.
Ierarhizarea normelor juridice comunitare nu este prevăzută de acte normative, ci de
C.J.C.E. Ierarhizarea sub formă piramidală nu este una absolută, însă stabileşte o ordonare logică a
sistemului izvoarelor comunitare. Problema ierarhizării este totuşi destul de complicată ca urmare a
diversităţii procedurilor de adoptare a actelor comunitare, a lipsei sistematizării actelor legislative şi
a celor de executare.
Delimitarea dreptului comunitar în raport cu alte ramuri de drept
Delimitarea dreptului comunitar faţă de alte ramuri de drept este impusă atât de raţiuni
teoretice, cât şi practice. Din punct de vedere practic se impune delimitarea sferei dreptului
comunitar pentru a putea stabili apartenenţa unui raport juridic concret la ramura de drept comunitar
sau la o altă ramură.
1
C.J.C.E. susţine că drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este
asigurată de judecătorul comunitar, în acest sens judecătorul comunitar se inspiră din tradiţiile constituţionale comune
statelor membre şi din indicaţiile furnizate de instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului.
2
Trebuie subliniat că jurisprudenţa C.J.C.E. nu reprezintă un izvor de drept comunitar în sensul cunoscut în sistemul de
drept common law, hotărârile neavând efecte erga omnes, însă interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar este
posibilă numai prin intermediul jurisprudenţei C.J.C.E.
3
153
4
Cutuma este o sursă nescrisă şi constituie o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată de state ca
reprezentând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie; această practică adaugă sau modifică legislaţia primară
sau secundară a Comunităţii Europene.
5
Art. 38.1b din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie anexat Cartei O.N.U.
6
11
Este deci o problemă de calificare juridică a unui raport de drept cu implicaţii directe în
privinţa aplicării concrete a legii cât şi din nevoia stabilirii precise a consecinţelor juridice distincte
ce decurg din calificarea unui raport juridic ca aparţinând unei ramuri de drept sau alteia1.
Trebuie precizat însă, că delimitarea dreptului comunitar faţă de alte ramuri de drept este un
proces destul de anevoios, care ridică dificultăţi. Aceasta se datorează faptului că în ceea ce priveşte
dreptul comunitar delimitarea dreptului în drept public şi privat, nu prezintă importanţă. Şi aceasta
deoarece raporturile de drept comunitar prezintă atât caracteristicile unui raport juridic de drept
privat, dar şi pe cele ale unui raport juridic de drept public.
Mai mult decât atât, trebuie încă de la început făcută distincţia clară a raportului juridic de
drept comunitar faţă de raportul juridic de drept intern şi raportul juridic de drept internaţional.
Din punct de vedere teoretic o asemenea delimitare va ajuta la evidenţierea asemănărilor şi
deosebirilor dintre raporturile juridice aparţinând unor ramuri de drept diferite. Această delimitare
se poate face de către legiuitor (prin delimitarea obiectului de către normele fiecărei ramuri de
drept) sau de către interpret (teoretician sau practician) prin delimitarea unei ramuri de drept faţă de
celelalte, în baza următoarelor criterii:
- obiectul de reglementare: este criteriul determinant în delimitarea ramurilor de drept, el reprezintă
categoria unitară de relaţii sociale reglementate de un ansamblu de norme juridice unitare la rândul
lor.
Obiectul dreptului comunitar îl constituie reglementarea raporturile juridice din cadrul
Comunităţilor Europene şi dintre acestea şi statele membre, în baza competenţele instituţiilor
europene, precum şi a raporturilor juridice dintre aceste instituţii şi organismele statelor membre.
- metoda de reglementare: este modalitatea prin care Uniunea Europeană influenţează desfăşurarea
raporturilor sociale prin edictarea unor diverse norme de drept.
Specifică şi generală pentru ramura dreptului comunitar este metoda preluării acquis-ului
comunitar de către statele membre; cu precizarea că ramura dreptului comunitar nu este singura care
foloseşte această metodă de reglementare şi, deci pentru delimitarea dreptului comunitar de alte
ramuri de drept se impune recurgerea şi la alte criterii.
- calitatea subiecţilor raportului juridic:
Referindu-ne la subiectele raportului juridic de drept comunitar trebuie subliniat că
întotdeauna unul dintre ele este o autoritate reprezentând Uniunea Europeană, având o calitate
specială, de autoritate investită cu putere publică. De unde rezultă şi că naşterea, modificarea sau
stingerea raportului juridic de drept comunitar este expresia manifestării unilaterale de voinţă a
autorităţii instituţionale comunitare purtătoare a puterii publice.
- caracterul normelor:
În funcţie de fenomenul juridic studiat pentru unele ramuri de drept sunt specifice normele
dispozitive (care lasă la latitudinea subiectului de a-şi alege singur comportarea, nici nu impun, nici
nu interzic o anumită conduită), în vreme ce pentru alte ramuri de drept prevalează normele
imperative (adică normele care nu admit nici o derogare de la dispoziţiile lor, şi care pot fi onerative
– când se impune subiectului o anumită acţiune, sau prohibitive – când se interzice subiectului
săvârşirea unei acţiuni).
Dreptului comunitar îi sunt caracteristice normele imperative.
Dacă ar fi să particularizăm elementele structurii logico-juridice ale normei de drept
comunitar, am putea aprecia că în majoritatea normelor ipoteza este mai amplă, în vederea
precizării cât mai exacte a condiţiilor în care acţionează norma respectivă. Dispoziţia este de regulă
imperativă deoarece relaţiile sociale care fac obiectul reglementării dreptului comunitar se
desfăşoară în procesul de realizare a Uniuni Europene, sancţiunea fiind adesea în mod expres
formulată şi stabilind sancţiunile aplicabile statelor în cazul nerespectării prevederilor dispoziţiilor
normelor comunitare.
- criteriul sancţiunii:
1
Moise Bojincă – Teoria generală a dreptului civil, Ed. Helios, 2002, pag. 21
12
Tratatele recunosc Comunităţilor putere directă de sancţiune doar în situaţii excepţionale. În
general sancţiunile prevăzute de legislaţia comunitară sunt administrative şi penale, fiind puse în
aplicare de statele membre. Principalele forme ale sancţiunii normei de drept comunitar sunt :
- sancţiuni administrative aplicate direct de organismele Comunităţii (amenzi şi restricţii),
- sancţiuni administrative aplicate de autorităţi avizate de anumite instituţii ale Comunităţii (ex:
Tratatul instituind C.E. autorizează în art. 110 Banca Centrală Europeană să aplice sancţiuni
împotriva instituţiilor de credit care nu respectă normele referitoare la constituirea rezervelor
obligatorii),
- sancţiuni administrative aplicate de către statele membre în vederea realizării politicilor
comunitare,
- sancţiuni penale, efective şi proporţionale cu infracţiunea.
- principiile:
Fiecare ramură de drept îşi cristalizează principiile care-i orientează acţiunea într-un anumit
domeniu al relaţiilor sociale. Dreptului comunitar îi sunt caracteristice următoarele principii:
principiul democraţiei reprezentative, principiul respectării drepturilor omului, principiul justiţiei
sociale, principiul diversităţii culturale, principiul reprezentării intereselor potrivit structurii
mecanismelor comunitare, principiul echilibrului în exercitarea competenţei instituţiilor europene,
principiul autonomiei, principiul loialităţii, principiul cooperării şi principiului subsidiarităţii.
În concluzie subliniem faptul că în activitatea de delimitare a ramurilor de drept se poate
face apel la toate criteriile enunţate sau numai la unele, în funcţie de dificultatea şi complexitatea
aspectului în discuţie.
Delimitarea dreptului comunitar în raport cu dreptul internaţional

Ordinea juridică comunitară este diferită de ordinea juridică internaţională, precum şi de cea
statală.
Pentru că majoritatea regulilor de drept internaţional nu au o natură obligatorie, ele sunt
aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept. Deşi nu era obligată, Curtea
de justiţie a aplicat dreptul internaţional ca izvor al dreptului comunitar în materie vamală şi a făcut
deseori trimitere la principiile dreptului internaţional.
Delimitarea dreptului comunitar în raport cu dreptul intern

Analizând dreptul comunitar, observăm că suntem în prezenţa unui tip de drept deosebit,
care nu se confundă cu dreptul intern al statelor membre sau cu sistemul juridic internaţional,
aceasta deoarece dreptul comunitar dă expresie unităţii şi diversităţii reglementărilor existente, atât
în planul relaţiilor social-economice, cât şi în cel al relaţiilor politico-juridice la nivel naţional şi
continental1.
Având ca punct de plecare valori ale dreptului naţional, dreptul comunitar se constituie ca un
sistem inedit de drept, creat pe baza stabilirii la nivelul comunităţii a unei noi ordini juridice.
Uneori, dreptul naţional poate fi izvor de drept pentru dreptul comunitar, fie prin referiri
exprese – prevăzute chiar în actele comunitare, fie prin referiri implicite, făcute în special de curţile
comunitare de justiţie în cazurile în care sunt deduse2.
Surprinzător – relaţia dintre dreptul comunitar şi cel naţional nu este stipulată prin Tratatul
de la Roma, însă, cu toate acestea, supremaţia dreptului comunitar în raport cu dreptul naţional al
statelor membre s-a afirmat încă de la începuturile Comunităţii3.
Cât priveşte raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern, Tratatele constitutive
consacră monismul, fiind impusă respectarea normelor dreptului comunitar de către statele membre,
monismul fiind singurul principiu compatibil cu sistemul de integrare4.
1
Dumitru Mazilu – Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 48
2
Octavian Manolache – Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1995, pag. 28-29
3
Corina & Ioan Leicu – Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex, 1996, pag. 34
4
În relaţia dintre U.E. şi statele membre dreptul comunitar este imediat aplicabil în ordinea juridică internă, întrucât este
considerat ca făcând parte din aceasta. Judecătorii sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar, care însă este aplicat în
calitatea sa de drept comunitar şi nu de drept intern. Pentru a exemplifica acest lucru putem da exemplul clasic al Italiei,
13
Între ordinea juridică comunitară şi cea a statelor membre există raporturi bazate pe:
- principiul integrării dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre şi
- pe primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern,
chiar dacă aceste principii nu au fost statuate în mod expres în tratatele constitutive – ele au fost
recunoscute de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
care a fost sancţionată în repetate rânduri din cauza practicii sale de a copia conţinutul legislaţiei comunitare printr-o
lege internă şi de a o aplica pe aceasta din urmă în locul celei comunitare, aşa cum prevăd Tratatele.
14
Capitolul 2 – Repere în construcţia europeană
Premisele apariţiei Uniunii Europene
Din cele mai vechi timpuri societăţile din spaţiul geografic european au evoluat nu doar în
sensul constituirii şi consolidării statelor, ci şi în vederea stabilirii unor relaţii de solidaritate,
colaborare şi cooperare între acestea, ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte
veche.
Un prim exemplu de organizare politică apare în lumea vechii Elade, unde statele-cetăţi
greceşti au format o uniune cu caracter militar pentru a-şi uni forţele în faţa pericolului extern.
Un alt exemplu de organizare politică îşi are originea în perioada Antichităţii, când
cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe1.
De asemenea, în acest sens, putem aminti şi încercările nereuşite ale lui Carol cel Mare de
refacere a graniţelor fostului imperiu al cezarilor. Aceasta va fi prima încercare de construire
politică a Europei – prin cucerire sub semnul crucii, încercare incompletă şi lipsită de stabilitate2.
Astfel de tentative unificatoare prin tendinţe de lărgire prin cuceriri continentale au mai
înregistrat în istorie Otto I cel Mare3, Henric al III-lea4, Carol Quintul5 care urmărea crearea unei
„Europe creştine”, dar şi Napoleon care prin crearea imperiului său urmărea să facă „din toate
popoarele Europei un singur popor”.
Pe toată perioada Evului Mediu şi până în secolul XX remarcăm constituirea mai multor
alianţe, fondate din nefericire pe interese contradictorii şi bazate pe un echilibru precar,
caracterizate prin modificarea lor în funcţie de circumstanţele politice6.
Conştiinţa europeană va fi exprimată de o serie de personalităţi care prin promovarea a
diferite proiecte vor anticipa tentative de unificare a Europei. În acest sens Dante Alighieri7 în
lucrarea sa „De monarhia” preconiza o soluţie de tip federalist pentru pacea Europei, Pierre Dubois8
propunea în „De recuperatione Terrae Sanctae” organizarea unei federaţii europene cu un organism
central, Hugo Grotius9 arăta în „De jure belli ac pacis” necesitatea înfiinţării unor adunări care să
judece litigiile care vor apărea între state, William Penn10 în „Eseu asupra păcii prezente şi viitoare a
Europei” preconiza instituirea unei diete europene, Irenee de Castel11 în „Proiectul pentru a face
pacea permanentă în Europa” scria că pentru evitarea războaielor, asigurarea păcii şi dezvoltarea
comerţului toţi suveranii ar trebui să încheie o alianţă perpetuă şi să se supună unui „senat
european”, J.J. Rouseau vedea crearea unei republici europene dacă monarhii îşi vor abandona
natura lor lacomă, filosoful Immanuel Kant propunea în „Proiectul filozofic al păcii permanente” o
federaţie a statelor libere organizată în baza unei constituţii, contele de Saint-Simon a susţinut
utilitatea instituirii unui „parlament european”12.
Astfel putem vorbi despre o continuitate istorică prin contribuţiile teoretice ale acestora în
ceea ce priveşte construcţia viitoarei Uniuni Europene, deoarece chiar dacă aceste proiecte
reprezentau vagi aspiraţii teoretice ele marchează preocupări timpurii spre acelaşi ţel.
1
Louis Cartou – Communautés Européennes, Précis, Dalloy, Paris, 1991, pag. 3; Viorel Marcu – Drept instituţional
comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 19
2
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, pag. 21
3
Otto I cel Mare (912-973)
4
Henric al III-lea (1017-1056)
5
Carol Quintul (1500-1556)
6
7
Dante Alighieri (1265-1321) – mare poet italian şi important om politic al timpului
8
Pierre Dubois (1260 – 1321) - avocat şi procuror francez
9
Hugo Grotius (1583 – 1645) - jurist şi diplomat olandez, autor al unui cod de drept internaţional public
10
William Penn (1644 – 1718) – quaker englez şi legislator american
11
Irenee de Castel (1658 – 1743)
12
În lucrarea „Despre reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele
Europei într-un singur corp politic, păstrând fiecăruia independenţa sa naţională”
15
Multe minţi luminate ale începutului de secol XX erau de părere că „Europa va prospera
doar dacă europenii vor acţiona unit”1. O serie de personalităţi proeminente ale Europei şi ale lumii,
precum Victor Hugo2, Gissepe Garibaldi3, Albert Camus4 etc. au promovat „proiectul constituirii
unei Uniuni Europene” 5.
Primele manifestări publice în favoarea unităţii europene din secolul XX datează chiar de la
începutul secolului. În acest sens în 1900 s-a desfăşurat Congresul de Ştiinţe Politice de la Paris
care a propus proiectul intitulat „State Unite Europene”6.
În 1926 popoarele Europei terifiate de experienţa primului război mondial s-au întrunit la
Congresul de la Viena7 pentru a examina viitorul continentului. Acest Congres şi-a propus lansarea
unui Mesaj care a luat forma „Manifestului Pan-European”. Aristide Briand, în calitate de
preşedinte al mişcării „Uniunea Pan-Europeană” şi ministru de externe al Franţei, a solicitat crearea
unei Uniuni Federale Europene, din necesitatea de a stabili între statele europene „un fel de legătură
federală”, un „oarecare federalism continental”.
Acest proiect francez nu a rămas fără ecou, în sensul că multe idei au fost preluate mai târziu
în proiectele postbelice de Uniune Europeană8. Iniţial, construcţia europeană a îmbrăcat forma
organizaţiilor de cooperare, specifică sfârşitului anilor 19409, în condiţiile în care experienţa istorică
a demonstrat că „unitatea Europei este opţiunea cea mai înţeleaptă pentru popoarele care o
alcătuiesc10.
Construcţia europeană în perioada 1945-2007
1
Cuvinte aparţinând lui Jean Monnet – remarcabil gânditor şi om de stat francez, comisar general pentru Planul
modernizării Franţei
2
Victor Hugo a fost un mare scriitor francez, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai romantismului progresist,
membru al Academiei Franceze. Din motive politice este obligat să trăiască 18 ani în exil. Admirabil artist al
cuvântului, a scris remarcabile opere în care descrie mizeria şi asuprirea maselor de către burghezie. Hugo a lăsat o
bogată moştenire literară; în literatura română influenţa sa s-a exercitat cu deosebire asupra creaţiei literare a scriitorilor
paşoptişti.
3
Erou naţional al poporului italian şi unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei pentru eliberarea şi unificarea
naţională a Italiei. În urma reprimării unor manifestări revoluţionare la care luase parte este nevoit să emigreze în
America de Sud după anul 1934. Între anii 1848-1849 s-a situat în fruntea luptei poporului italian pentru unitate
naţională, împotriva ocupanţilor austrieci. Garibaldi a rămas în istorie ca reprezentant de seamă al italienilor care s-a
bucurat de sprijinul larg al maselor.
4
Scriitor francez (1913-1960) adept al existenţialismului, Albert Camus a scris studii filosofice, drame, nuvele şi
romane. În 1957 a fost laureat al Premiului Nobel.
5
Din rândul acestora nu trebuie uitat nici ilustrul român Nicolae Titulescu care aprecia, de asemenea, că prin
constituirea Uniunii Economice Europene va fi posibilă dezvoltarea colaborării dintre statele continentului, precum şi
dintre aceste state şi altele, deoarece numai o asemenea colaborare constituie garanţia progresului. Această declaraţie a
fost făcută într-o intervenţie în Comisia de Studii pentru Uniunea Europeană, Geneva, 17 ianuarie 1931
6
pag. 23
7
În 1926 reprezentanţii a 24 de state s-au întrunit la Congresul de la Viena şi au propus constituirea unei „Uniuni
Europene” prin adoptarea unui manifest Pan European care prevedea: garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii
confederale, crearea de alianţe militare, înfăptuirea unităţii vamale şi stabilirea monedei unice, respectarea civilizaţiei
fiecărui stat etc.
8
pag. 26-27
9
Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2002, pag. 13
10
Victor Hugo
16
Comunitatea Europeană de astăzi este rezultatul eforturilor depuse, începând cu anul 1946,
când Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii, lansa în discursul său de la Universitatea
din Zurich ideea constituirii Statelor Unite ale Europei. Concretizarea acestei idei se va produce la 9
mai 1949 când va fi creat Consiliul Europei cu cei zece membri fondatori ai săi (Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia) şi a
cărui primă mare realizare va fi adoptarea şi deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la
Roma, a Convenţiei Europene a drepturilor omului1.
Procesul construcţiei europene, în actuala formă, a început după cel de-al doilea război
mondial. Acesta a fost iniţiat de Statele Unite ale Americii prin Planul Marshall 2, prelungirea
instituţională a acestuia – O.E.C.E.3 şi prin N.A.T.O.; urmărindu-se crearea unei Europe „atlantice”
4
, nu „europene”. Reacţiile însă nu s-au lăsat aşteptate, astfel că treptat s-a trecut la construcţia unei
Europe „europene”5.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, la nivelul Europei s-a impus necesitatea
reconstruirii unei noi ordini internaţionale6. Noua ordine internaţională a implicat impunerea în plan
internaţional a unor reguli de conduită de natură politică, economică şi monetară, socială, militară şi
juridică. Sub aspect juridic, această nouă ordine s-a exprimat printr-o serie de convenţii
internaţionale.
În contextul politic intenţional de după cel de-al doilea război mondial au apărut în Europa
occidentală trei categorii de organizaţii internaţionale:
- militare: Uniunea Europei Occidentale şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord7;
- economice: Organizaţia Europeană de Cooperare Economică8, devenită ulterior Organizaţia
pentru cooperare economică şi dezvoltare;
1
Octavian Manolache – Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1995, pag. 1
2
A fost întocmit de Marshal în iunie 1947 şi reprezintă o propunere pentru un program extins de ajutor american pentru
asistenţă şi stimularea reconstrucţiei şi relansării Europei după cel de-al II-lea război mondial. El a fost bine primit de
majoritatea ţărilor Europei de Vest şi respins de fosta URSS şi ţările aflate sub influenţa sa. Datorită respingerii, el nu a
putut fi pus în aplicare prin Comisia Economică pentru Europa (ECE) şi s-a format un Comitet pentru Cooperare
Economică Europeană (CEEC), limitat doar la ţările vest-europene, pentru a discuta cum puteau fi distribuite ajutoarele
după necesităţile fiecărui participant, pe o perioadă de 4 ani. Planul a devenit Programul de Redresare a Europei (ERP)
şi a fost lansat în 1948. În SUA, Legea pentru ajutor extern a creat Administraţia pentru Cooperare Economică (ECA),
organism care urma să conducă programul. SUA a insistat ca executarea lui şi alocarea priorităţilor să constituie
răspunderea Europei, iar CEEC a fost transformat în Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE).
Când planul a luat sfârşit în 1952, se acordaseră 17.000 milioane de dolari Europei Occidentale.
3
Organizaţia europeană de Cooperare Economică s-a constituit la 16 aprilie 1948. Obiectivul ei iniţial a fost gestionarea
ajutorului american comun oferit de către Statele Unite ale Americii statelor care au avut de suferit în urma celui de-al
doilea război mondial în cadrul Planului Marshall.
4
Fără a căuta să exagerăm importanţa planului Marshall, în particular, şi ajutorul financiar american, în general,
subliniem totuşi că acestea au avut un rol esenţial în prefigurarea condiţiilor necesare trecerii la integrare; în acest sens
amintim aici şi aprecierea lui Jean Monnet: „valoarea cea mai mare a planului Marshall constă în acţiunea ce a condus
la ceea ce am ajuns: în Uniunea Europeană”.
5
Corneliu-Liviu Popescu – Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 72
6
Augustin Fuerea – Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 1
7
În martie 1948, pe fondul unei insecurităţi ameninţătoare, mai multe state (Franţa, Marea Britanie, Benellux, S.U.A.,
Canada, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, şi Portugalia) semnează la Washington Tratatul de Alianţă al Atlanticului
de Nord. N.A.T.O. este cea mai importantă organizaţie internaţională atât prin caracterul său universal cât şi datorită
scopurilor şi funcţiilor ce i s-au dat; ea ajungând să cuprindă aproape toate statele lumii, adică 190 de membri. La
început Tratatul stipula drepturile membrilor, obligaţiile lor internaţionale, aceştia angajându-se să împartă riscurile,
responsabilităţile şi avantajele rezultate din garantarea securităţii colective. Sfârşitul războiului rece şi deci modificarea
situaţiei politice europene va genera schimbarea fundamentală a imperativelor de securitate ale membrilor alianţei,
urmărindu-se întărirea rolului politic al Alianţei şi cooperarea cu alte instituţii în asigurarea securităţii şi stabilităţii
internaţionale. Reuniunea la nivel înalt din ianuarie 1994 de la Bruxelles a lansat iniţiativa Parteneriatului pentru Pace,
prin care Alianţa rămânea deschisă şi altor state europene capabile să promoveze principiile Tratatului şi să contribuie la
securitate în zona Atlanticului de Nord.
8
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) Am precizat că la sfârşitul anilor 1940 construcţia
europeană a demarat prin constituirea mai multor organizaţii de cooperare; astfel în domeniul economic a fost înfiinţată
la 16 aprilie 1948 Organizaţia Europeana de Cooperare Economica (OECE), ca o condiţie de acordare a posibilităţii de
a gestiona în comun ajutorul american oferit statelor europene în cadrul Planului Marshall. Ea a devenit, mai târziu,
Organizaţia pentru cooperare economica şi dezvoltare (OCED) prin intrarea în organizaţie a SUA şi Canadei în 1960.
17
- politice: Consiliul Europei1.
O dată cu apariţia, pe scena internaţională, a unei noi categorii de subiecte – organizaţiile
internaţionale nonguvernamentale, se vor naşte şi diversele comunităţi internaţionale, cu un grad
ridicat de permanenţă şi solidaritate2, în contextul în care de la ideea Europei Unite se va ajunge
repede la concluzia că se impun structuri europene care să o concretizeze. În scopul utilizării mai
eficiente a capacităţilor lor economice şi tehnice, statele europene au iniţiat mai multe măsuri în
vederea creării unei pieţe comune care să ducă la extinderea cooperării şi la stimularea creşterii
producţiei industriale şi agricole.
În acest sens sunt înfiinţate Uniunea Europei Occidentale, Organizaţia europeană de
cooperare economică, care în 1960 va deveni Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare
şi Consiliul Europei. Principalul obiectiv al Comunităţilor europene a fost, încă de la început,
realizarea între statele membre a unei puternice cooperări.
Înfiinţarea Comunităţii Economice Europene va pune în mod ferm problema integrării
economice multisectoriale, ca factor determinant al creşterii economice. Obiectivul central al
comunităţii, aşa cum a fost exprimat şi prin Tratatul de la Paris va fi acela de „dezvoltare
armonioasă a economiei întregii comunităţi şi creşterea stabilităţii economice, a nivelului de trai şi a
relaţiilor dintre statele membre.
În ceea ce priveşte impunerea unei noi ordini internaţionale în domeniul economic şi
monetar trebuie subliniat că statele europene au urmărit crearea unei „pieţe comune”, esenţială
pentru mai multe state europene, în scopul unei mai eficiente utilizări a capacităţii lor economice şi
tehnice. Astfel că s-a început prin crearea unei pieţe comune în domeniile carbonifer şi siderurgic,
cu suprimarea taxelor vamale, a cantităţilor ce pot fi importate sau exportate şi a acordurilor de
cartel, ea fiind deschisă şi altor state3. În acest sens statele europene au dorit să realizeze o integrare
mai profundă, astfel că în jurul anilor ’50 au renunţat la tradiţionala schemă a acordurilor de
cooperare adoptând structurile de integrare.
Organizaţia internaţională regională cu cel mai ridicat grad de integrare avea să fie Uniunea
Europeană. Constituirea acesteia s-a desfăşurat lent începând cu Tratatul de la Paris din 1951 prin
care a fost creată Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, în vreme ce prin Tratatele de la
Roma din 1957 au fost create Comunitatea economică europeană şi Comunitatea europeană a
energiei atomice.
2.2.1.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA / CECO)
Obiectivele OCDE erau organizarea cooperării economice în ţările cu economie de piaţă, coordonarea politicilor lor
economice, armonizarea eforturilor acestora în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare (scăderea restricţiilor vamale,
diminuarea progresivă a contingentelor la importuri, cooperarea monetară, armonizarea politicilor statale de asistenţă,
lupta împotriva inflaţiei, contra şomajului, ş.a. ).
Organele Organizaţiei erau:
- Consiliul de Miniştrii, care se reuneşte de mai multe ori pe an la nivelul miniştrilor de externe şi ai economiilor, ori la
nivelul ambasadelor mai ales. Consiliul adoptă decizii obligatorii ori recomandări pentru statele membre cu unanimitate
de voturi; Consiliul a creat o serie de Comitete tehnice;
- Comitetul executiv restrâns este însărcinat să pregătească şi să aducă la îndeplinire hotărârile adoptate de Consiliu
precum şi să coordoneze administrativ, îndeplinind rolul unei comisii permanente a acestuia;
- Secretariatul are competenţă de natură administrativă şi e constituit din funcţionari detaşaţi de administraţiile
naţionale, condus de un secretar general, numit pe o perioadă de 5 ani.
Organizaţia elabora decizii, recomandări, acorduri şi rezoluţii. Unele decizii şi rezoluţii erau de ordin intern şi se
refereau la activităţile curente ale organizaţiei. Acordurile se puteau încheia cu statele membre, cu cele nemembre, cu
organizaţiile internaţionale; în general, astfel de acorduri se refereau la probleme de cooperare. Recomandările erau
adresate statelor membre şi nu aveau forţă obligatorie.
1
Cooperarea politică s-a concretizat prin înfiinţarea Consiliului Europei la 5 mai 1949, cu sediul la Strasbourg.
Consiliul şi-a desfăşurat prima reuniune în perioada 8august-8septembrie 1949.
2
Grigore Geamănu – Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 348-350
3
Ioan Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 80-81
18
C.E.C.A. a apărut din iniţiativă franceză, un rol important în apariţia ei fiindu-i atribuit lui
Jean Monnet, preşedintele Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa. El a primit de la Robert
Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei misiunea de a realiza un sistem prin intermediul
căruia să reintegreze R.F.G. în conceptul european; în acest sens el a propus ca producţia de
cărbune şi oţel din Franţa şi Germania să fie administrată de către un organism supranaţional.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, primind fără rezerve propunerea lui J. Monnet, a lansat
DECLARATIA prin care propunea înfiinţarea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă
potrivit metodelor supranaţionale ce implică părăsirea metodelor tradiţionale de cooperare dintre
state. Realizarea acestei pieţe a fost considerată un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare. Planul
Schuman a fost acceptat de : Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.
Tratatul instituind C.E.C.O. a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris şi încheiat pentru o
perioadă de 50 de ani, fiind ratificat de cele 6 state a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. C.E.C.A. este
prima dintre Comunităţi şi îşi găseşte originea în Planul Schuman, din 9 mai 1950, care propune
partenerilor europeni să pună în comun producţia vizând chiar şi distribuţia cărbunelui, fierului şi
oţelului.
Statele membre ale Benelux1 şi Italia s-au alăturat Franţei şi Germaniei, pe când Marea
Britanie a rămas deoparte, invocând necesităţile politicii sale naţionale şi legăturile privilegiate cu
Commonwealth. Reţinerea ei a avut drept cauză caracterul supranaţional al Comunităţii, prin care
Marea Britanie vedea o prea mare cedare a unei părţi din suveranitatea naţională, ea acceptând doar
relaţii de coordonare cu Comunitatea.
Acest prim tratat a realizat o integrare mai profundă decât aceea care va rezulta din Tratatele
semnate în 1957. Tratatul de la Paris va stabili ca atribuţiile referitoare la industriile cărbunelui şi
oţelului să treacă din mâinile celor 6 state membre în sarcina instituţiilor comunitare nou formate,
înfiinţând aceste instituţii şi definindu-le funcţiile.
Tratatul a fost semnat pentru o perioadă de 50 de ani. Efectele sale au încetat la data de 23
iulie 2002. Prin constituirea C.E.C.O. se va trece de la Europa „cooperării” la Europa „integrării”,
căutându-se domeniile cele mai potrivite, care să fie alăturate cărbunelui şi oţelului2.
Potrivit art.1, par.1 din Protocolul asupra consecinţelor financiare ale încetării Tratatului
instituind C.E.C.O. şi a Fondului de cercetare pentru cărbune şi oţel, anexat Tratatului de constituire
C.E.C.O.: „cu toate bunurile şi obligaţiile C.E.C.O. aşa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002,
sunt transferate Comunităţii Europene, începând cu data de 24 iulie 2002”.
Organizaţia care urmărea să asigure raţionalizarea producţiei şi să desfiinţeze piedicile din
calea liberei circulaţii, a contribuit în mod semnificativ la creşterea producţiei în statele membre,
dar şi la apropierea politică dintre acestea, prin unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică, creşterea
profiturilor şi menţinerea unei pieţe supusă anumitor reguli şi practici restrictive.
O dată ce tratatul a fost semnat, ÎNALTA AUTORITATE, prezidată de Jean Monnet, se
instala la Luxemburg, începându-şi activitatea; Jean Monnet a fost primul preşedinte al executivului
comunitar. Alături de Înalta Autoritate, îndeplinirea sarcinilor organizaţiei era asigurată prin
Consiliul special de miniştri, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie; tratatul instituind
C.E.C.O. a ieşit din vigoare la 23 iulie 2002.
Trebuie remarcat modul de finanţare a C.E.C.O. – printr-un impozit plătit direct de
societăţile de oţel şi cărbune şi nu prin contribuţii ale statelor membre.
Tratatul instituind C.E.C.O. reprezenta „constituirea unei Europe politice, pornind de la
construirea unei Europe economice”3. Acest Tratat semnifică momentul naşterii „Europei celor 6”,
1
Denumire prescurtată pentru uniunea instituită de Belgia, Olanda şi Luxemburg, în scopul coordonării politice şi
economice a acestora. Uniunea se înfiinţează printr-o Convenţie în 1944 şi intră în vigoare în 1948. La început a avut un
caracter de uniune vamală, însă potrivit Tratatului încheiat în 1958, intrat în vigoare în 1960 s-a transformat într-o
uniune economică.
2
Dana Victoria Savu – Integrare europeană, Editura Oscar Print, 1996, pag. 43
3
Louis Cartou – Communautés Européennes, Précis, Dalloy, Paris, 1991, pag. 51
19
deoarece instituia prima organizaţie europeană de tip federal, independentă de guvernele statelor
membre şi dotată cu atribuţiile necesare realizării prevederilor înscrise în Tratat1.
2.2.2. Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Comunitatea europeană a energiei

atomice (C.E.E.A. / Euroatom)
Premise
Războiul din Coreea a determinat reînarmarea Germaniei. Acest lucru a condus la
formularea unor noi propuneri franceze. Astfel, a fost prezentat în octombrie 1950 “Planul Pleven”,
care propunea să se recurgă cu anumite adaptări, la metoda supranaţională de apărare.
Comunitatea europeană de apărare (C.E.A.) trebuia să se traducă prin înfiinţarea unei armate
europene integrate, ceea ce implică realizarea unei Comunităţi politice. Un tratat în acest sens a fost
semnat la 27 mai 1952.
Proiectul C.E.A. a fost abandonat ca urmare a refuzului Adunării Naţionale Franceze, în 30
august 1954 de a deschide dezbaterile asupra împuternicirii de rectificare. Acest eşec a antrenat,
totodată, abandonarea Comunităţii politice (un anteproiect elaborat de o Adunare ad-hoc, formată
din membrii Adunării C.E.C.O. şi din membrii supleanţi). Anteproiectul a fost trimis la 9 martie
1953 guvernelor celor 6 state semnatare ale Tratatului de la Paris.
Eşecul Comunităţii Europene a Apărării şi închiderea drumului unei Europe militare unite
va marca sfârşitul tentativei de înfăptuire a unei unităţi politice a Europei. Cu excepţia domeniului
cărbunelui şi oţelului, toate eforturile de creare a unor autorităţi supranaţionale eşuaseră. În aceste
moment se va aprecia că numai planul economic este cel care poate asigura construcţia europeană
şi, de aceea, integrarea europeană trebuie urmărită, în primul rând, pe cale economică prin
integrarea tuturor sectoarelor economice, dezvoltarea unor instituţii comune, asigurarea fuziunii
progresive a economiilor naţionale, creare unei pieţe comune şi armonizarea treptată a politicilor
sociale naţionale.
Reînarmarea Germaniei intervine în temeiul acordurilor de la Paris încheiate la 23 octombrie
1954, urmând aderarea Germaniei la NATO şi U.E.O. Învăţând din acest eşec, care a produs o serie
de perturbări în procesul de integrare europeană2, construcţia comunitară a fost readusă în discuţie
prin Conferinţa Europeană de la Messina (1-2 iunie 1955), care a contribuit la depăşirea crizei,
subliniindu-se că doar un plan economic comun urmă să ducă la crearea unei pieţe comune.
Cu această ocazie Franţa a susţinut ca integrarea să se refere la domenii ca: transporturile,
poşta, telecomunicaţiile, energia nucleară şi electricitatea, în vreme ce Germania şi Italia aveau
poziţii mai rezervate faţă de o piaţă comună generalizată.
Pentru a depăşi aceste divergenţe va avea loc o negociere angajată pe baza „Raportului
Spaak”3 din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală, înfiinţarea a încă două comunităţi,
pe de-o parte o Comunitate economică generală şi pe de alta, o comunitate în domeniul utilizării
paşnice a energiei atomice. De asemenea, în raport se arăta că pentru fuziunea pieţelor era necesară
eliminarea restricţiilor vamale, promovarea liberei concurenţe şi armonizarea legislaţiei ţărilor
membre al Pieţei Comune4.
Tratatele instituind CEEA şi CEE au fost semnate la Roma la 25 martie 1957, în aceeaşi zi a
fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune (Adunarea parlamentară comună şi
Curtea de Justiţie). Ambele tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană a fost semnat la Roma la 25 martie
1957, în acelaşi timp cu Tratatul instituind C.E.E.A., şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
1
2
Philipp Manin – Les Communautés européennes, L’Union européenne, Droit institutional, Paris, Ed. A. Pedone, 1993,
pag. 9
3
După numele iniţiatorului său – Paul Henry Spaak – ministru de Externe al Belgiei
4
Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană
20
Tratatul prezintă aceleaşi obiective, are aceleaşi instituţii şi se sprijină pe aceleaşi mecanisme ca şi
Tratatul instituind C.E.E.A., urmărind cu precădere expansiunea comercială internaţională a
economiei occidentale1, în vederea reconcilierii franco-germane.
Finalitatea Tratatului vizează:
- expansiunea comercială internaţională a economiei occidentale, în vederea reconcilierii franco-
germane;
- extinderea întregului sistem la toate produsele şi la toate activităţile economice cu excepţia:
domeniilor rezervate în mod excepţional, precum atomul, cărbunele şi oţelul şi a prerogativelor
lăsate suveranităţii statelor membre în anumite sectoare, precum: materialul de război, producţia şi
comerţul cu arme etc.;
- înlăturarea obstacolelor privind libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor;
- deschiderea unui spaţiu economic larg;
- crearea unei pieţe în care întreprinderile (operatorii economici principali) din cele 6 state să poată
acţiona într-o concurenţă loială şi reală pentru profilul comun al tuturor partenerilor şi
consumatorilor;
cu precizarea că în 12 ani trebuiau eliminate obstacolele care se impuneau liberei circulaţii a
persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor.
În cadrul Comunităţii s-a instituit un tarif vamal comun pentru uniformizarea condiţiilor de
intrare a importurilor în acest nou ansamblu, urmărindu-se totodată eliminarea piedicilor vamale,
organizarea unei bune funcţionări a concurenţei şi apropierea legislaţiilor naţionale. Desăvârşirea
Uniunii Vamale a avut loc la 1 iulie 1968, cu un an şi jumătate mai devreme de data stabilită.
Dacă C.E.C.O. fusese concepută pentru 50 de ani, Comunitatea Economică Europeană avea
o durată nelimitată, organizaţia care devenea subiect de drept internaţional, având, de asemenea,
personalitate juridică, atribuţii proprii şi capacitate de reprezentare internaţională, cu puteri reale
izvorâte din limitarea unor competenţe ale statelor membre sau din transferul de atribuţii ale
acestora în favoarea Comunităţii.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom - CEEA)

Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost semnat la Roma la 25
martie 1957 şi a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Tratatul de creare a CEEA avea ca
obiectiv principal, aşa cum se arată şi în art.1: contribuirea la stabilirea condiţiilor necesare formării
şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterea nivelului de trai în statele membre şi
dezvoltarea schimburilor cu alte ţări2.
Raţiunea înfiinţării acestei comunităţi este dată de faptul că arma nucleară nu putea să
rămână monopolul Rusiei, SUA şi Marii Britanii, urmărindu-se, în acelaşi timp, pregătirea şi
dezvoltarea industriilor nucleare din ţările membre şi aplicarea acestora exclusiv în domeniul civil
şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul energiei nucleare. Obiectivul nu era departe de cel
prevăzut de Tratatul instituind C.E.C.O., Tratatul cuprindea reglementări privind cooperarea în
domeniul de cercetare, difuzare a cunoştinţelor tehnice în materie nucleară civilă, protecţie sanitară
şi securitate civilă şi coordonarea investiţiilor3.
Încheierea Tratatului constituind această Comunitate urmărea, de asemenea, înlăturarea sau
diminuarea deficitului de energie al statelor membre, precum şi a rămânerii acestora în urmă faţă de
state ca S.U.A. sau Anglia, subliniind că statele membre erau nevoite să îşi dezvolte sectorul
energetic nuclear pentru satisfacerea intereselor naţionale şi regionale.
Instituţiile acestei Comunităţi erau diferite de cele ale Tratatului de la Paris, dar identice cu
cele înfiinţate prin Tratatul care a pus bazele CEE. Acestea sunt: Comisia, Adunarea, Consiliul,
Curtea de Justiţie, Comisia şi Consiliul erau asistate de un Comitet economic şi social.
Finalitatea Comunităţii viza:
1
2
3
Ioan Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 83-84
21
- în domeniul producţiei: pregătirea condiţiilor proprii formării şi dezvoltării rapide a industriei
nucleare a celor 6;
- în domeniul comercial: favoriza exploatarea în comun a mijloacelor statelor şi întreprinderilor
vizate;
- în domeniul protecţiei intelectuale: prevedea un schimb de informaţii şi un sistem original de
brevete de invenţie.
În baza acestui Tratat, statele membre s-au obligat să adopte măsurile care se impuneau
pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materialelor nucleare şi pentru a proteja sănătatea
populaţiei.
După înfiinţarea celor trei Comunităţi era evident că procesul integraţionist avea un trend
ascendent înspre crearea Uniunii Europene, ilustrat chiar de modul în care era abordată ideea
comunitară în Preambulul Tratatelor de la Paris şi Roma.
Toate aceste realizări economice şi politice din domeniul fenomenului integraţionist nu s-au
înfăptuit fără dificultăţi şi contradicţii, însă o asemenea încercare fără precedent în istorie a
însemnat o revoluţionare în gândirea şi practica conducerii statelor. Ea reprezintă, totodată,
depăşirea obstacolelor generate de diferenţele de limbă, cultură, tradiţie, sisteme juridice şi
economice, de elementele conştiinţei naţionale.
Aceste două Comunităţi se bazau pe o structură instituţionalizată similară celei a C.E.C.O. ,
adică aveau patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau unele diferenţe în denumire
şi conţinutul atribuţiilor.
Tratatele C.E.C.O. şi C.E.E.A. au instituit pieţe comune sectoriale cuprinzând reglementări
economice mai dezvoltate. Ele sunt tratate-legi, spre deosebire de Tratatul C.E.E. care este un tratat-
cadru pentru că defineşte obiectivele, precizează principiile şi regulile cărora instituţiile comunitare
trebuie să li se supună. Tratatele C.E.C.O. şi C.E.E.A. conţin prevederi detaliate prin care se acordă
instituţiilor reglementate mai mult un rol de execuţie, în vreme ce Tratatul C.E.E. stabileşte
obiectivele instituţiilor, acestora revenindu-le sarcina de a le realiza.
Spre deosebire de C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A. au fost finanţate până în 1970 prin
contribuţii financiare furnizate de statele membre. Regimul financiar al Comunităţilor se va
modifica prin înlocuirea contribuţiilor financiare ale statele membre cu resurse proprii comunitare1.
2.2.3. Succinte consideraţii privind evoluţia procesului de constituire a Uniunii Europene
Procesul de constituire a Uniunii Europene se va desfăşura în două direcţii:

- perfecţionare instituţională de integrare şi
- extindere geografică.
2.2.3.1. Perfecţionarea instituţională
Perfecţionarea instituţională a Comunităţilor Europene este văzută de majoritatea autorilor

ca rezultatul unor crize şi eşecuri, care vor duce la adoptarea unor reglementări juridice care să
modifice tratatele iniţiale, cu sublinierea2, însă, că un rol important în perfecţionarea instituţională l-
au avut şi rezultatele obţinute prin integrare, deoarece acestea au determinat unirea eforturilor
comune în vederea evoluţiei procesului de integrare.
Cum cele trei Comunităţi cu domenii de activitate specifice aveau o structură instituţională
proprie şi distinctă, s-a considerat că pentru realizarea unei uniuni europene veritabile, trebuia să
existe o singură organizaţie, nu trei. Întrucât acest obiectiv părea greu de atins, s-a adoptat politica
paşilor mărunţi, considerându-se că un prim pas ar putea fi reprezentat de unificarea instituţiilor
comunitare3.
1
Prin apariţia Deciziei din 21 aprilie 1970
2
Subliniere aparţinând profesorului Viorel Marcu
3
Ideea fiind susţinută şi de considerente de eficienţă a acestora şi de reducere a costurilor.
22
A. Prin Tratatul instituind C.E.C.O. din 1951 erau prevăzute următoarele autorităţi:
- Înalta Autoritate – instituţie supranaţională ce reprezenta interesele comunitare şi care era
supusă controlului Adunării Parlamentare deţinea esenţialul puterii executive,
- Consiliul Special de Miniştri – instituţie interguvernamentală ce reprezenta statele naţionale
membre, făcând legătura între acestea şi acţiunile Înaltei Autorităţi,
- Adunarea Comună numită şi Adunarea Parlamentară, care reprezenta interesele
popoarelor membre, avea caracter net parlamentar şi era în acelaşi timp o instituţie de
control democratic al factorului executiv (bi-executiv: Înalta Autoritate şi Consiliul de
miniştri)
- Curtea de Justiţie – veghea la respectarea prevederilor tratatului şi soluţiona diferendele
dintre statele membre ori particulari şi Înalta Autoritate.
Pornind de la aceste patru instituţii se vor dezvolta, cunoscând o serie de transformări,
actualele instituţii ale Uniunii Europene.
Pentru prima dată, însă, va fi abandonată ideea clasică a celor trei puteri – legislativă,
executivă şi judecătorească – în favoarea unei structuri formată din patru autorităţi din ideea de a se
pune accentul pe reprezentarea intereselor comunitare, ale statelor membre şi ale populaţiilor
acestora. În acest sens putem arăta că, spre deosebire de o structură statală, în cadrul structurii
comunitare puterea legislativă nu aparţine doar Parlamentul European, ci şi Consiliului, iar la rândul
său, Comisia nu poate fi asimilată unei adevărate puteri naţionale.
B. Ulterior au fost semnate, în acelaşi timp, Tratatele instituind C.E.E.A. şi C.E.E.

Odată cu semnarea tratatelor a fost semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii
comune ale Comunităţilor, prin care se va stabili:
- o Adunare unică sub numele de Adunarea parlamentară europeană (Adunarea Comună
a C.E.C.O. se va unifica cu Adunările C.E.E.A. şi C.E.E). şi
- o Curte de Justiţie unică (fiind unificate Curtea de Justiţie a C.E.C.O. cu cele două Curţi
ale C.E.E.A. şi C.E.E),
- de asemenea, pentru C.E.E.A. şi C.E.E. un alt organ comun a fost Comitetul Economic şi
Social;
aceasta avea să fie prima etapă a modificărilor în ceea ce priveşte structura instituţională a
Comunităţilor.
C. Cea de-a doua etapă avea să fie reprezentată de Tratatul de fuziune, semnat la
1
Bruxelles la 8 aprilie 1965, tratat care va impune Comunităţilor o structură instituţională unică:
– un Consiliu unic (aceasta înseamnă că Consiliul Special de Miniştri prevăzut în
Tratatul C.E.C.O. şi Consiliul prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi Consiliul prevăzută în
Tratatul C.E.E. vor înceta să mai funcţioneze separat şi se vor uni formând un Consiliu
unic),
– o Comisie unică2 (aceasta înseamnă că Înalta Autoritate prevăzută în Tratatul C.E.C.O.
şi Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E. vor
înceta să mai funcţioneze separat şi se vor uni formând o Comisie unică),
Adoptarea acestui Tratat3 privind fuzionarea executivului celor trei comunităţi a fost
generată de marginalizarea C.E.C.O. şi de atitudinea de neîncredere a guvernului francez faţă de
1
Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie1967 şi mai este cunoscut sub denumirea de „Tratatul de fuziune a executivului
comunităţilor”.
2
Unificarea Comisiei a fost considerată ca o mare realizare, având în vedere rolul acesteia în activităţile comunităţilor.
Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor; a mai stabilit
reprezentarea fiecărui stat în comisie şi durata mandatului.
3
Prin acest Tratat s-au avut în vedere măsuri importante ca: finanţarea comunităţilor din resurse proprii, creşterea
atribuţiilor Parlamentului european în ceea ce priveşte adoptarea bugetului, crearea Curţii de Conturi, alegerea
Parlamentului european prin vot universal. În paralel urmărindu-se şi unificarea politică.
23
C.E.E.A., în contextul în care C.E.E. era considerată componenta de bază, iar celelalte două doar
organizaţii de strictă specializare.
D. Mai mulţi autori1 consideră că cea de-a treia etapă al procesului de unificare
instituţională ar fi marcată de momentul în care prin Tratatul de la Maastricht celor patru instituţii li
se va adăuga Curtea de Conturi – care va primi cu acest prilej statutul de instituţie.
Tratatul instituind C.E.2 prezintă în partea a cincea, ca instituţii ale comunităţii:

• Parlamentul european
• Consiliul
• Comisia
• Curtea de justiţie
• Curtea de conturi
1. Parlamentul european a apărut încă din Tratatele institutive, sub denumirea de

Adunare Comună în Tratatul instituind C.E.C.A. şi Adunare în Tratatul instituind C.E.E. şi
C.E.E.A., apoi prin rezoluţia din 1958 cele trei instituţii au fost reunite într-una singură Adunare
parlamentară europeană, în 1962 stabilindu-se denumirea de Parlament european, denumire ce va
fi consfinţită şi în Actul Unic European.
Parlamentul european este unicameral şi este alcătuit din reprezentanţii popoarelor aleşi prin
vot universal şi direct3 pentru un mandat de 5 ani; primele alegeri pentru Parlamentul european s-au
desfăşurat în 1979.
Parlamentul european are îndrituirea de a-şi adopta propriul Regulament interior. El se
întruneşte în sesiuni anuale, convocate în a doua zi de marţi a lunii martie, sesiunea anuală fiind
organizată în sesiuni de câte o săptămână în fiecare lună, totalizând aproximativ 60 de zile pe an.
Cât priveşte organizarea sa internă, Parlamentul cuprinde biroul, conferinţa preşedinţilor, comisiile
permanente şi temporare şi grupurile parlamentare.
Parlamentul european poate lucra şi în sesiuni extraordinare, la convocarea: majorităţii
eurodeputaţilor, a Consiliului european sau a Comisiei europene. Lucrările Parlamentului se
desfăşoară în trei oraşe diferite. Secretariatul se găseşte la Luxembourg, comisiile parlamentare se
reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la
Bruxelles.
Principalele atribuţii4 ale Parlamentului european sunt:
- în domeniul elaborării deciziilor (formele prin care Parlamentul european participă la procesul
legislativ sunt următoarele: procedura de codecizie5, avizul conform6, avizul consultativ
obligatoriu7, procedura de cooperare8, procedura de consultare simplă9),
1
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, pag. 96,
2
Tratatul instituind Comunitatea Europeană
3
Iniţial Adunarea era formată din delegaţi desemnaţi de fiecare parlament naţional, pentru a conferi mai multă
reprezentativitate organului s-a considerat că alegerea membrilor săi trebuie să se facă prin vot universal şi direct,
conform unei proceduri unitare pentru toate statele membre.
4
Funcţiile Parlamentului sunt mai mult simbolice, comparativ cu cele exercitate de un parlament naţional, pentru că el
nu poate desemna un Guvern, având putere de supervizare doar asupra Comisiei, nu şi asupra Consiliului.
5
Tratatul de la Maastricht a instituit procedura de adoptare a actelor comunitare prin care Parlamentul să decidă
împreună cu Consiliul, în acest sens inovaţia a făcut din Parlament factorul de codecizie, conferindu-i dreptul de veto,
fără ca prin acestea să putem spune că Parlamentul a devenit un colegislator
6
Parlamentul exercită, în mod tradiţional un rol consultativ în elaborarea actelor comunitare, fără, însă, a avea putere
legislativă în sistemul comunitar. El este chemat să dea avize conforme. Avizul conform este dat cu majoritatea absolută
a membrilor Parlamentului şi nu se aplică decât acordurilor de adeziune la Comunitate, acordurilor de asociere şi
protocoalelor la aceste acorduri.
7
Avizul consultativ obligatoriu reprezintă o procedură prin care Consiliul este împiedicat să adopte o decizie fără avizul
Parlamentului.
24
- de competenţă bugetară (se poate spune că în actuala aşezare a competenţelor puterea bugetară
este un instrument privilegiat prin care poate fi exprimată puterea politică; în acelaşi timp această
atribuţie îi permite Parlamentului să negocieze de la egal la egal cu Consiliul),
- de supraveghere şi control politic (Parlamentul supraveghează Comisia, îi dezbate raportul
general anul şi poate controla activitatea Comisiei chiar prin introducerea unei moţiuni de cenzură),
- de anchetă şi mediere (poate constitui o comisie temporară de anchetă) ,
- de a primi petiţii de la cetăţenii Uniunii (cetăţenii europeni, individual sau în grup, îşi pot exercita
dreptul la petiţie cu privire la probleme care se află în jurisdicţia Uniunii Europene),
- de a numi şi destitui un mediator (O noutate a Tratatului de la Maastricht este instituţia
Mediatorului, care are ca principală atribuţie aceea de a primi plângerile oricărui cetăţean al Uniunii
privind cazurile de proastă administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor comunitare, cu
excepţia Curţii de Justiţie. Mandatul mediatorului este egal cu cel al parlamentarilor, există
posibilitatea realegerii şi el poate fi demis doar de Curtea de Justiţie),
- de a ratifica sau respinge acorduri internaţionale,
- de relaţii externe etc.
Funcţiile exercitate de Parlament sunt simbolice în comparaţie cu cele exercitate de un
parlament naţional. Parlamentul european are doar rol consultativ în elaborarea actelor comunitare,
abia mai târziu primeşte putere de codecizie legislativă. Iniţial el nu are competenţă de iniţiativă,
abia prin Tratatul asupra Uniunii Europene este recunoscut dreptul de iniţiativă al Parlamentului,
prin care i se atribuie în mod oficial dreptul de a cere Comisiei să elaboreze propuneri.
Obligaţia de a consulta Parlamentul se intensifică abia după Actul Unic European prin
procedura cooperării, lăsându-se însă Consiliului ultimul cuvânt
Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate1, în afara atribuţiilor de control, Parlamentul
rămâne un organ cu caracter preponderent consultativ. Alţi autori sunt de părere că Parlamentul
european, în calitatea sa de instituţie comunitară, este o expresie a instituţionalizării puterii
comunitare, fiind unul din instrumentele politice prin care se realizează suveranitatea comunitară.
În cadrul procesului de consolidare a Comunităţilor Europene rolul acestei instituţii a
devenit din ce în ce mai important, motiv pentru care i se vor delimita atribuţiile în raport cu
celelalte instituţii europene şi i se vor preciza clar competenţele2.
2. Consiliul
Instituţia Consiliului a apărut în tratatele constitutive, având iniţial denumiri diferite:
- Consiliul Special de Miniştri în Tratatul instituind C.E.C.O. şi
- Consiliul în Tratatele instituind C.E.E. şi C.E.E.A.,
- iar ulterior prin unificarea instituţiilor prin Tratatul de la Bruxelles se va institui un Consiliu unic.
Consiliul Comunităţilor Europene este acea instituţie comunitară căreia i s-au încredinţat
importante atribuţii prin intermediul Tratelor comunitare. El reprezintă centrul de greutate al
sistemului instituţional al Comunităţilor fiind în esenţă organul principal dotat cu putere de decizie,
de altfel ceea ce caracterizează această instituţie, după părerea unor autori3, este calitatea sa de for
comunitar însărcinat cu adoptarea legislaţiei şi a deciziilor esenţiale privind comunitatea.
8
Procedura de cooperare se aplică pentru adoptarea unor măsuri referitoare la piaţa internă, libera circulaţie a
persoanelor, libera prestaţie de servicii, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,
reglementările privind interzicerea discriminării, armonizarea monedelor naţionale în cadrul monedei unice. Această
procedură a fost instaurată de Actul Unic şi dă posibilitatea Parlamentului să respingă la a doua lectură cu majoritatea
absolută a membrilor poziţia Consiliul, situaţie în care Consiliul nu va putea statua decât în unanimitate.
9
Procedura de consultare simplă este o procedură legislativă de bază a Comunităţii şi obligă Consiliul ca să consulte
Parlamentul înainte de adoptarea oricărei condiţii sub condiţia nulităţii actului. Ea se aplică în cazul măsurilor luate în
cadrul politicii comune, a unor decizii cu caracter instituţional sau bugetar sau în materie fiscală.
1
J. Boulouis - – Droit institutional de l’Union Europeenes, 5 edition, Montchrestien, Paris, 1995
2
pag. 100
3
25
Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, reprezentant care
trebuie să aibă calitatea de membru al guvernului4 statului respectiv. Componenţa Consiliului este
variabilă în funcţie de ordinea de zi, cele mai frecvente consilii fiind cele destinate afacerilor,
agriculturii, economiei şi finanţelor.
Principalul rol al Consiliului este de a reprezenta statele membre ale Uniunii Europene,
exprimând şi legitimitatea statală a Comunităţilor.
În Tratatul instituind C.E.C.O. Consiliul îşi exercita atribuţiile în vederea armonizării
acţiunii Înaltei Autorităţi cu cea a guvernelor responsabile de politica generală din ţările lor.
Consiliul avea rol consultativ putând adopta avize conforme sau nu, în cazuri mai rare putând
adopta şi decizii.
În Tratatul instituind C.E.E.A. şi C.E.E. Consiliul avea sarcina de a coordona acţiunile
comunitare cu acţiunile statelor membre, spre deosebire însă de Tratatul instituind C.E.C.O.,
conforma acestor două tratate Consiliul era investit cu competenţe normative, fiind un veritabil
legiuitor.
Conform Tratatului instituind C.E. Consiliul2 asigură coordonarea politicilor economice ale
statelor membre, dispune de putere de decizie şi conferă Comisiei prin actele pe care le adoptă
atribuţii de executare a normelor. Conform aceluiaşi tratat Consiliul apare în sistemul comunitar ca
legiuitor de drept comun şi deţine puterea de decizie.
Conform Actului Unic European Consiliul conferă Comisiei competenţele de executare a
unor reguli stabilite de acesta. La rândul său uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie
importantă în coordonarea politicilor economice şi sociale ale statelor membre în interiorul zonei
Euro3.
Trebuie subliniat că în sistemul comunitar Consiliul deţine puterea de decizie, el având, de
asemenea, un rol semnificativ în cadrul PESC. Cu precizarea că unele atribuţii în materie legislativă
au fost delegate de Consiliu Comisiei, prin procedura delegării de putere acceptată prin Actul Unic
European.
Principalele structuri de lucru ale Consiliului sunt: Preşedinţia, Secretariatul general,
Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre, grupuri de experţi, Comitetul special
pentru agricultură, Comitetul monetar, Comitetul politic, Comitetul pentru vize, Comitetul
economic şi social şi Comitetul regiunilor.
Nu trebuie făcută confuzia între:
- Consiliul european4,
- Consiliul Uniunii Europene5 (sau Consiliul de miniştri)
4
Aceştia sunt în general miniştrii afacerilor externe, de finanţe sau ai agriculturii
2
Conform Tratatul instituind C.E.E.A. Consiliul adoptă măsuri care relevă competenţa sa în vederea coordonării
acţiunilor dintre statele membre şi Comunitate.
Conform Tratatului instituind C.E.C.A. Consiliul îşi exercită atribuţiile în vederea armonizării acţiunii Comisiei cu
cea a guvernelor responsabile de politica generală din ţările lor, în acest sens Consiliul şi Comisia efectuând schimburi
de informaţii şi consultări reciproce. Consiliul are un rol consultativ, tradus prin dreptul acestuia de a adopta avize, în
rare cazuri adoptând decizii (deşi în acest tratat Consiliul este o instituţie consultativă, are un rol neobişnuit de tutelă a
Comisiei – Înalta Autoritate).
Conform Tratatului instituind C.E. Consiliul îşi exercită atribuţiile apare ca legiuitor de drept comun în sistemul
comunitar, deţinând puterea de decizie
3
Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004, pag. 83-84
4
Cu ocazia summit-ului de la Pari din 1974 se adoptă un comunicat final prin care se stabileşte ca aceste reuniuni ale
şefilor de stat şi de guvern să devină periodice, de 2, 3 ori pe an şi se instituie şi denumirea de „Consiliu european”,
care apare ca o instanţă supranaţională, ce are ca singură vocaţie pe aceea de a trata afacerile europene, în ansamblul
lor.. Acest organism va fi reglementat expres de un act al Uniunii prin A.U.E. şi va fi instituţionalizat prin Tratatul de la
Maastricht. Prin acest ultim act care o reglementează instituţia va avea rolul de a defini orientările politice generale.
Consiliul european poate înfiinţa comisii ad-hoc şi comitete de direcţie pentru a-şi exercita atribuţiile ce-i revin şi poate
adopta decizii, orientări, directive şi declaraţii. Profesorul Augustin Fuerea sublinia în lucrarea sa „Instituţiile Uniunii
Europene” că această instituţie simbolizează însăşi unitatea instituţională.
5
Consiliul de Miniştri este un organ interguvernamental care constituie centrul de greutate instituţional al U.E., fiind
autoritatea principală cu putere de decizie. Consiliul adoptă norme juridice, regulamente, directive, decizii, ceea ce
înseamnă că dispune de o putere cvasi-legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul şi cu Comisia Europeană. Are
puteri decizionale şi asupra bugetului, alături de Parlamentul European.
26
- Consiliul Europei1, (diferenţa este subliniată şi în tabelele de la Anexa 3).
3. Comisia
Comisia a fost reglementă în Tratatului instituind C.E.C.O. sub denumirea de Înalta

Autoritate, în Tratatele de la Roma reglementând cele două Comunităţi, a energiei atomice şi
economică, reglementa Comisia, iar unificarea instituţiilor prin Tratatul de la Bruxelles este
instituită o Comisie unică.
Conform Tratatului instituind C.E., Comisia asigură funcţionarea şi dezvoltarea pieţei
comune, are putere de decizie proprie şi participă la formularea de acte ale Consiliului şi
Parlamentului european. Comisia formulează recomandări şi avize şi exercită competenţele
conferite de Consiliu.
Comisia2 este alcătuită din membri care au cetăţenia statelor membre. Fiecare stat are câte
un reprezentat în Consiliu, doar state mari ca: Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania
având câte doi reprezentanţi. Membrii Comisiei sunt aleşi pentru un mandat de 5 ani3, în funcţie de
competenţele lor generale, şi trebuie să ofere garanţii de independenţă; ei nu pot să exercite pe
durata mandatului nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Similar miniştrilor unui guvern fiecare comisar este responsabil de un portofoliu sau de un
domeniu politic, iar funcţionarea Comisiei va fi dominată de principiul colegialităţii. Comisarii se
bucură de o serie de privilegii şi imunităţi, cum ar fi imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite
în exercitarea atribuţiilor ce le revin ca oficiali ai Comunităţii Europene şi scutirea de impozite pe
salarii, precum şi alte drepturi băneşti.
Ca instituţie executivă, Comisia implementează bugetul comunitar, administrează clauzele
protectoare în tratate şi legislaţie şi face faţă sarcinilor de execuţie şi gestiune, asigură respectarea
Tratatelor comunitare, are drept de iniţiativă legislativă şi-i cheamă în justiţie pe cei vinovaţi pentru
neîndeplinirea normelor comunitare; Comisia are însă şi un important rol politic, răspunzând în faţa
Parlamentului European. Comisia dispune şi de o procedură cu ajutorul căreia poate să urmărească
un stat membru care nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce i-au revenit din tratate.
Comisia are ca principal scop asigurarea identităţii proprii a fiecărei Comunităţi, punând în
valoare interesele comunitare, mai presus de interesele statelor membre4.
4. Curtea de Justiţie
Înfiinţarea unei instituţii jurisdicţionale s-a făcut resimţită din perioada lucrărilor
pregătitoare adoptării Tratatului instituind C.E.C.O.; la început au fost făcute mai multe propuneri,
cum ar fi înfiinţarea unei comisii de arbitraj sau recurgerea la serviciile unui organ de jurisdicţie
deja existent, însă în cele din urmă s-a optat pentru înfiinţarea unei Curţi de justiţie proprii. Prin
Convenţia din 1957 cele trei Comunităţi vor avea o Curte unică.
În scopul promovării şi protejării intereselor legitime ale participanţilor la raporturile
comunitare şi pentru garantarea interpretării şi aplicării corecte a Tratatelor institutive au fost
constituite organele comunitare de jurisdicţie – Curtea de justiţie şi, mai târziu, Tribunalul de primă
instanţă.
1
Consiliul Europei a fost înfiinţat la dat de 5 mai 1949. Acesta are sediul la Strasbourg, iar prima lui reuniune a avut
loc în perioada 8 august - 8 septembrie 1949.
Consiliul Europei a fost înfiinţat în temeiul Statutului de la Londra din 9 mai 1949 şi a intrat în vigoare la 3 august
1949; reuneşte statele europene care beneficiau de un regim democratic pluralist şi ataşate idealurilor de promovare şi
protecţie a drepturilor omului, fiind un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel internaţional.
Cea mai importantă convenţie adoptată este : Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, instrument esenţial pentru activitatea
Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg.
2
Conform Tratatului de fuziune din 1965 Comisa avea denumirea de „Comisia Comunităţilor Europene”, iar din 1993
odată cu constituirea Uniunii Europene vechea denumire aste înlocuită cu cea de „Comisie Europeană”.
3
Iniţial comisarii erau numiţi pe un mandat de 4 ani, însă din 1995 acesta s-a prelungit la 5 ani, cu posibilitatea
reînnoirii
4
27
Iniţial Curtea de justiţie a fost alcătuită dintr-un număr de 7 judecători şi 2 avocaţi generali,
numărul acestora a crescut, însă, pe măsură ce la Comunitate au aderat noi state, actualmente Curtea
fiind compusă din 25 judecători, care au un mandat de 6 ani ce poate fi reînnoit, deşi la o perioadă
de trei ani are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi avocaţilor, şi 8 avocaţi generali şi grefieri.
Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care oferă garanţiile de independenţă şi întrunesc condiţiile
cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale în ţările lor.
Prin desemnarea câte unui judecător din fiecare stat membru, prin acordul comun al
guvernelor statelor membre, se asigură reprezentarea tuturor sistemelor juridice şi a şcolilor de
gândire juridică, punerea în valoarea a bogăţiei şi diversităţii experienţei judecătorilor, precum şi
prezenţa în permanenţă a câte unui judecător familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.
Curtea este condusă de un preşedinte ales pe o perioadă de trei ani care asigură buna
funcţionare a Curţii. Spre deosebire de celelalte instituţii comunitare, activităţile Curţii Europene de
Justiţie se desfăşoară exclusiv la Luxembourg, unde îşi are sediul.
Deciziile Curţii au valoare obligatorie şi executorie pe întreg teritoriul Comunităţilor,
creându-se ceea ce numim o ordine juridică unică – comunitate de drept, deoarece la deciziile Curţii
nu se poate face recurs în faţa tribunalelor naţionale.
Curtea este competentă să se pronunţe asupra legalităţii actelor adoptate de Parlament,
Consiliu şi Comisie, asupra litigiilor dintre statele membre sau dintre acestea şi instituţiile
comunitare, precum şi în cazul încălcării Tratatelor comunitare.
Curtea are ca obiectiv fundamental asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatelor, intervenind în toate domeniile ce decurg din aceasta, cu excepţia prevăzută de
Tratatul de Maastricht referitoare la domeniul politicii externe şi de securitate comună şi al justiţiei
şi afacerilor interne.
Ca urmare a faptului că numărul acţiunilor introduse la Curtea de Justiţie a crescut, în 19891
a fost înfiinţat Tribunalul de primă instanţă. Acesta este alcătuit din 25 judecători, aleşi pe o
perioadă de 6 ani, şi preia competenţe ale Curţii de justiţie, pronunţându-se în primă instanţă asupra
litigiilor dintre Comunităţi şi funcţionarii săi, precum şi în recursurile formulate împotriva
instituţiilor comunitare de persoanele fizice sau juridice din spaţiul comunitar.
5. Curtea de conturi
În vederea consolidării finanţării Comunităţilor prin resurse proprii şi a reformării procedurii
bugetare este înfiinţată Curtea de conturi2; ea va înlocui vechii Comisari prevăzuţi în Tratatul
C.E.C.A., precum şi Comisiile de control înfiinţate prin Tratatele instituind C.E.E. şi C.E.E.A.
Curtea de conturi este alcătuită din 25 membri care trebuie aleşi dintre persoanele care
aparţin sau au aparţinut instituţiilor de control extern sau care posedă calificare pentru această
funcţie, fiind obligaţi să prezinte toate garanţiile de independenţă. Aceştia au un mandat de 6 ani ce
poate fi reînnoit, funcţia fiind incompatibilă cu orice altă activitate profesională remunerată sau nu.
În ciuda numelui său, folosit mai mult pentru motive de prestigiu, Curtea de Conturi nu este
o jurisdicţie. Ea examinează legalitatea şi regularitatea cheltuielilor şi a încasărilor, asigurând buna
gestiune financiară în cadrul Comunităţilor. Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea
membrilor ce o compun.
Curtea de conturi are un rol dublu, pe de o parte exercită o funcţie de asistenţă a autorităţilor
bugetare, iar, pe de altă parte are responsabilitatea de a exercita controlul permanent al conturilor,
examinând conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor şi a organismelor create de
acestea3.
***
1
În baza hotărârii Consiliului - decizia 85/591 din 24 octombrie 1988
2
Curtea de conturi a fost prevăzută în Tratatul din 22 iulie 1975 – de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles şi
a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht (1993)
3
28
Paşi importanţi în progresul unificării instituţionale aduce şi articolul 3 al Tratatului asupra
Uniunii Europene prin care se statuează că Uniunea dispune de un cadru instituţional unic, care
asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, prin
respectarea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar.
În Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa1 sunt prevăzute ca instituţii:
• Parlamentul European2,
• Consiliul European,
• Consiliul (numit „Consiliu”)
• Comisia Europeană (numită „Comisia”)
• Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Se remarcă – element de noutate al Constituţiei în raport cu tratatele anterioare, includerea
Consiliului European în categoria instituţiilor Uniunii. Astfel, apreciem că nu are loc o redefinire a
termenului de instituţie, ci o reconsiderare a rolului şi poziţiei Consiliului European – ale cărui acte
vor produce, în conformitate cu Constituţia, efecte juridice, nu doar politice3.
Un moment important în relansarea instituţională l-a reprezentat Actul Unic European, în
sensul că prin acesta, pe plan instituţional se extinde domeniul în care Consiliul miniştrilor votează
cu majoritate calificată şi recunoaşte în mod oficial existenţa Consiliului European. Parlamentul
devine asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării şi este instituită, de
asemenea, dubla jurisdicţie, prin crearea Tribunalului de primă instanţă şi sunt extinse competenţele
Curţii de Justiţie.
Prin unificarea instituţiilor comunitare s-a urmărit crearea cadrului instituţional unic menit
să asigure coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor Uniunii,
prin respectarea şi dezvoltarea acquis-ul comunitar4.
Observăm, aşadar, că:
- Consiliul reprezintă interesele statelor membre,
- Comisia apără interesele Comunităţilor
- Parlamentul reprezintă interesele popoarelor statelor membre,
- Curtea de Justiţie asigură respectarea regulilor de drept,
- Curtea de Conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.
1
În Titlul IV – „Instituţiile Uniunii” la Articolul I-19 intitulat „Instituţiile Uniunii” este prevăzut în alineatul 1 că
„Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care are drept scop:
- promovarea valorilor sale;
- urmărirea obiectivelor Uniunii;
- servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenelor şi cetăţenilor săi şi ale statelor membre;
- asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor sale”.
2
Articolul I-20: „Parlamentul European”
1. Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul , funcţiile legislativă şi bugetară. El exercită şi funcţiile de
control politic şi consultativă, conform condiţiilor stabilite prin Constituţie. Parlamentul European alege preşedintele
Comisiei Europene.
2. Parlamentul European este format din reprezentanţi ai cetăţenelor şi cetăţenilor Uniunii. Numărul lor nu va depăşi
şapte sute cincizeci. Reprezentarea cetăţenelor şi cetăţenilor se face în mod proporţional degresiv, stabilindu-se un prag
minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici un stat membru nu poate deţine mai mult de nouăzeci şi şase de
locuri. Consiliul European va adopta cu unanimitate de voturi, la propunerea Parlamentului şi cu aprobarea acestuia, o
decizie europeană stabilind componenţa Parlamentului, cu respectarea principiilor enunţate la teza I.
2bis. Membrii Parlamentului European vor fi aleşi pentru un mandat de cinci ani, prin sufragiu universal, liber şi secret.
3. Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.
3
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - text comentat şi adnotat – de către Ion Gâlea – coordonator, Aniela
Băluţ, Augustina Dumitraşcu şi Cristina Morariu, Octombrie 2004, publicat pe site-ul Ministerului afacerilor externe –
www.mae.ro
4
Acquis comunitar – reprezintă toate actele adoptate de către Uniunea Europeană; statele candidate trebuie să accepte
acquis-ul comunitar înainte de a adera la U.E. în perspectiva aderării Comisia europeană şi ţările candidate acţionează în
vederea armonizării legislaţiilor acestora din urmă cu acquis-ul comunitar. Aşadar acquis-ul comunitar reprezintă
dreptul comunitar propriu-zis şi drepturile şi obligaţiile care leagă statele membre ale U.E.
29
Funcţiile instituţiilor comunitare nu se suprapun schemei lui Montesquieu, astfel omologul
puterii legislative este Consiliul, puterea bugetară este împărţită, Parlamentul putând contesta
Comisia, cu precizarea că Comisia este executivul, iar Consiliul cumulează funcţiile legislativă,
executivă şi guvernamentală1.
Aşadar, funcţia legislativă este exercitată, în principal de Consiliul Uniunii Europene, în
unele cazuri el împărţind această funcţie cu Parlamentul, care însă are puteri mult mai restrânse
decât cele ale unui parlament naţional şi care intervine în procedura de adoptare a acetlor normative
prin declanşarea iniţiativei legislative, consultare, şi procedura cooperării, co-deciziei şi a avizului
conform. În ceea ce priveşte iniţiativa legislativă Comisia este principalul titular al acesteia, însă
Comisia pe lângă dreptul de iniţiativă legislativă are şi o competenţă normativă proprie, putând
adopta hotărâri referitoare la întreprinderile publice şi la întreprinderile cărora statul le acordă
anumite drepturi speciale.
Consiliul european elaborează linia politică generală şi direcţiile de dezvoltare a Uniunii
Europene. El nu intervine direct în exercitarea funcţiei legislative pentru că tratatele institutive nu
prevăd că ar avea atribuţii cu caracter normativ, însă atunci când celelalte instituţii comunitare nu
reuşesc să se pună de acord se poate cere Consiliului european să-şi prezinte opinia sau să intervină
cu soluţii în unele domenii, în baza cărora Consiliul Uniunii Europene va trebui să adopte norme de
drept comunitar.
Funcţia executivă este realizată, în primul rând, de Comisie, însă şi Consiliul Uniunii
Europene are atribuţii importante în acest domeniu.
2.2.3.1.Extinderea geografică
Integrarea europeană2 este un proces îndelungat şi dificil, care antrenează imense valori
materiale şi spirituale şi se desfăşoară în mai multe etape. Postulatul „de la naţional, prin regional,
spre universal”3 se dovedeşte astăzi mai valabil ca oricând.
Termenul de integrare apare pentru prima dată în documentaţia oficială în Planul Marshall 4.
Integrarea a fost definită,în sens general, ca fiind ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale
unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru5.
Integrarea a fost un sistem original propus de Jean Monnet, care a fost făcut public prin
Declaraţia Ministrului Afacerilor Externe al Franţei, Robert Schuman la 9 mai 1950. Specificitatea
şi originalitatea procesului de realizare a Uniunii Europene constă în integrare, înfăptuită în temeiul
legislaţiei comunitare, adoptată în acest sens.
1
Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004, pag. 70
2
În Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa în Titlul I intitulat „Definirea şi obiectivele Uniunii” la Articolul I-1:
„Instituirea unei Uniuni”, în paragraful 2.este statuat:
„ Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care se angajează să le promoveze în
comun”.
3
Postulat lansat în sfera relaţiilor internaţionale din perioada interbelică de către marele diplomat român Nicolae
Titulescu
4
În acest sens în paragraful 30 se vorbea despre „nevoia de integrare şi coordonare eficientă a programelor economice
în regiunile critice, iar în paragraful 31 se vorbea despre nevoia de „reintegrare a ţărilor europene într-un sistem
productiv, comercial mondial şi regional sănătos
5
Problema este că nu de definirea termenului ducem lipsă, ci suferim de abundenţa unor definiţii contradictorii, aşa cum
arăta şi Miron Mitru în lucrarea „Economia integrării economice”, Ed. A.S.E. Bucureşti, 2001, pag. 5
30
Integrarea1 se diferenţiază de cooperare2, proces specific majorităţii organizaţiilor
internaţionale. Integrarea se face prin: asociere3 sau aderare4.
Textul în baza căruia se poate realiza asocierea dispune: “Comunitatea poate încheia cu un
stat terţ, cu o uniune de state sau cu o organizaţie internaţională, acorduri care creează o asociaţie
caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce, prin acţiuni în comun şi proceduri speciale”.
Statutul de asociat este adesea, o etapă anterioară solicitării statutului de stat membru. Asocierea
este modalitatea devenirii de membru al Comunităţii europene rezervată pentru statele terţe Europei
– care au relaţii speciale cu Comunităţile europene.
Aderarea este modalitatea rezervată ţărilor europene, potrivit art. 0 din Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană, tratat care odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht (1993) şi-a schimbat denumirea în Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
În privinţa extinderii geografice începutul constituirii viitoarei Uniunii Europene este marcat
de Tratatul de la Paris din 1951 prin care s-a înfiinţat C.E.C.O. de către următoarele 6 state
europene: Franţa Germania, Italia, Belgia Olanda, Luxemburg, care au hotărât să transfere câteva
din competenţele lor noilor entităţi.
De menţionat faptul că Marea Britanie, deşi a participat la negocierile pentru adoptarea
Tratatului, nu s-a alăturat celor 6 state. În 1950 când s-a constituit C.E.C.O. guvernul englez nu a
dorit să participe la această comunitate, motivând că nu doreşte să renunţe la o parte a suveranităţii
sale. Englezii chiar au încercat împiedicarea formării Pieţei comune, iar fiindcă acest lucru a eşuat,
ei au creat AELS-ul – care presupunea o zonă economică europeană de liber schimb, care nu
implica renunţarea la atributele suveranităţii naţionale. AELS-ul urmărea extinderea regulilor de
acces pe piaţa unică, adâncirea colaborării în domeniile mediu, cercetare şi educaţie. Constatând că
relaţiile economice europene nu au şanse de dezvoltare în condiţiile unor evoluţii paralele în cadrul
AELS şi Comunităţilor Europene, Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au optat pentru aderarea la
Comunităţile Europene.
În acest sens Anglia va încerca de două ori să adere la C.E.C.O. La 13 ianuarie 1963
generalul Charles de Gaulle anunţa în cursul unei conferinţe de presă că Franţa recurgea la dreptul
său de veto cu privire la intrarea Regatului Unit în C.E.E. datorită faptului că englezii susţineau
modificarea Tratatelor de la Paris şi Roma.
În mai 1967 guvernul laburist depunea o nouă cerere de aderare, însă Franţa se va opune şi
de această dată. Schimbarea poziţiei Franţei faţă de aderarea Marii Britanii se va schimba abia după
retragerea preşedintelui De Gaulle. Astfel că aderarea Marii Britanii va intra în vigoare abia la 1
ianuarie 1973, însă va deveni efectivă numai la sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei de
tranziţie.
Preocuparea de extindere geografică va continua, astfel că în anul 1970 au început
negocierile cu statele candidate la aderare (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Norvegia), care s-
au finalizat la 22 ianuarie 1972 cu semnarea Tratatului de aderare. La 1 ianuarie 1973, statele
comunităţii erau: Franţa, Germania, Italia, Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), Marea Britanie,
Irlanda şi Danemarca. Cât priveşte Norvegia, ca urmare a neacceptării de către poporul norvegian a
compromisului de la Oslo propus de comunităţi, aceasta a decis să nu rectifice Tratatul. Celelalte 3
state au devenit membre începând cu 1 ianuarie 1973. mai depuseseră cereri Turcia, Cipru şi Malta,
însă apreciind starea economiei acestora ca fiind precară faţă de cea a statelor membre, se vor
semna doar tratate de asociere pentru liberalizarea schimburilor comerciale.
1
În Concise Oxford English Dictionary integrarea este definită ca reprezentând „combinarea părţilor într-un întreg”; în
vreme ce uniunea este „un întreg rezultat din combinarea unor părţi ori a unor membri”, astfel că se ajunge la concluzia
că integrarea este procesul de atingere a stadiului de uniune.
În dicţionarul explicativ al limbii române – DEX – termenul „integrare” este definit ca reprezentând acţiunea de a se
include, a se îngloba, a se încorpora, a se armoniza într-un tot şi rezultatul ei.
2
În dicţionarul explicativ al limbii române – DEX – termenul „cooperare” înseamnă a lucra împreună cu cineva, a
colabora, a conlucra.
3
În dicţionarul explicativ al limbii române – DEX – termenul „asociere” este definit ca reprezentând a se uni, a se
grupa cu cineva pentru atingerea unui scop comun, a lua parte, alături de alţii la o acţiune, la o iniţiativă.
4
În dicţionarul explicativ al limbii române – DEX – termenul „aderare” este definit ca însemnând a deveni adeptul unei
mişcări, unei idei, cunoscându-i şi împărtăşindu-i principiile, a deveni parte a unui tratat
31
În 1981 se semnează Tratatul de aderare dintre Grecia şi Comunităţi. Aşadar, în 1981,
numărul statelor membre ale Comunităţii este 10. În anul 1986, acesta ajunge la 12 prin aderarea
Spaniei şi Portugaliei. În anul 1995 devin membre ale Uniunii Europene (după Tratatul de la
Maastricht): Austria, Finlanda şi Suedia. Aşadar, începând cu 1 ianuarie 1995, numărul statelor
membre U.E. este 15.
Poporul norvegian respinge pentru a doua oară aderarea prin referendum, cu o majoritate de
52,2% la 28 noiembrie 1994.
În anul 1995 a avut loc prima extindere a Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht şi
în acelaşi timp, ultima extindere de tip clasic a Comunităţilor – adică în absenţa unui tratat adoptat
în prealabil, aşa cum este tratatul de la Nisa.
Cât priveşte noua modalitate de extindere, în mai multe studii1 s-a arătat că plecând de la
premisa că integrarea este un proces complex, ea trebuie să parcurgă două etape: 1. prima etapă în
care aceste ţări să aibă statutul de „asociat la U.E.”, 2. etapa integrării propriu-zise.
Procesul extinderii Comunităţilor europene este încă de actualitate, diversele reuniuni ale
Consiliului European au adoptat chiar o serie de poziţii comune privind extinderea Uniunii
Europene, îndeosebi după Consiliul european de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993. Consiliul
european de la Essen din 9-10 decembrie 1994 a definit strategia pentru pregătirea aderării statelor
asociate din Europa Centrală şi de Est.
Decizia de extindere are motivaţii politice, economice şi militare. Avansând spre centrul şi
estul continentului Uniunea îşi extinde structurile politice, extinderea având, în acelaşi timp, şi
raţiuni economice, permiţând pătrunderea rapidă şi fără dificultăţi pe pieţele ţărilor din Europa
Centrală şi de Est.
Începând cu şase state membre în 19522, ajungând la cinsprezece în 19953, azi Uniunea
reuneşte aproximativ 500 de milioane de cetăţeni, de la Cercul polar, până în Portugalia, din Irlanda
până în Creta4. Ele au în comun o bogăţie ce formează patrimoniul comun, ce conţine valori ce
contrastează între statele membre, dar sunt prezente şi valori comune, dezvoltarea Uniunii a dus la
dezvoltarea implicită a ţărilor membre. Toate realizările au avut ca reper principii ca: democraţia,
pacea şi o bună repartizare a bunăstări.
În prezent Uniunea are 27 de state membre, dintre care:
- 6 sunt state fondatoare:
Franţa ,
Germania ,
Italia ,
Ţările de Jos ,
Belgia
Luxemburg .
- şi alte 21 de state au aderat succesiv:

1
pag. 28-29
2
Primele 6 state europene care pun bazele viitoarei Uniuni Europene., prin semnarea Tratatului instituind C.E.C.O. sunt
FRANŢA, GERMANIA, ITALIA, BENELUX (BELGIA, OLANDA, LUXEMBURG)
3
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie în 1973; Grecia în 1981; Spania şi Portugalia în 1986; Austria, Finlanda şi
Suedia în 1995
4
Suprafaţa Uniunii Europene este de peste 4 milioane de km2
32
• 1973:
Irlanda,
Regatul Unit,
Danemarca.
• 1981:
Grecia
• 1986:
Spania,
Portugalia.
• 1995:
Finlanda,
Suedia,
Austria.
• 2004:
Polonia,
Slovenia,
Ungaria,
Malta,
Cipru,
Letonia,
Estonia,
Lituania,
Republica Cehă,
Slovacia.
• 1 ianuarie 2007:
33
România
Bulgaria
Relaţiile Uniunii cu statele din Europa Centrală şi de Est sunt fundamentate pe trei tipuri de
acorduri:
- acorduri de comerţ şi cooperare, numite şi acorduri de „primă generaţie”,
- acorduri de asociere, numite şi acorduri de „a doua generaţie”,
- acorduri de parteneriat (cu Federaţia Rusă şi Ucraina).
Trebuie precizat că acordurile europene nu implică adeziunea la Uniunea Europeană, însă
nici nu o exclud, fiecare din ele conţinând şi clauze evolutive care prevăd strategia de aderare.
În ceea ce priveşte ţara noastră la 13 aprilie 2005 europarlamentarii reuniţi în plen la
Strasbourg au aprobat aderarea României la Uniunea Europeană cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă
şi 71 de abţineri, iar Tratatul de aderare a fost semnat la 25 aprilie la Luxemburg.
Votul din 13 aprilie 2005 nu a fost unul fără emoţii. Deşi de ceva vreme se anunţa ca fiind o
simplă formalitate, au existat unele probleme, deoarece reprezentanţii Partidului Popular European
şi al celui Ecologist au cerut amânarea votului privind aderarea României şi Bulgariei până în
noiembrie, moment la care vor fi date publicităţii rapoartele de monitorizare privind evoluţia celor
două ţări.
Principalul susţinător al cauzei României a fost baroneasa Emma Nicholson, fostul raportor
european pentru ţara noastră, care a invocat progresele României în domeniul legislaţiei privind
drepturile copilului.
Votul de la 13 aprilie reprezintă pentru România o nouă şansă pentru a depune eforturi
susţinute pentru îndeplinirea criteriilor de aderare, referitoare în special la lupta anticorupţie şi
asigurarea mecanismelor unei economii de piaţă funcţionale. Acest vot nu reprezintă un cec în alb
dat României, ci dimpotrivă, România trebuie să ia măsuri pentru ca nu cumva în perioada ce va
urma să fie declanşată împotriva României clauza de salvgardare.
Procesul de integrare a României în U.E. a fost marcat de numeroase urcuşuri şi coborâşuri
şi s-a desfăşurat într-un mediu tulbure, aflat în permanentă schimbare şi supus unor presiuni uneori
greu controlabile atât din interior, cât şi din exterior1.
Lărgirea Uniunii Europene este atât o exigenţă politică, cât şi o oportunitate istorică pentru
Europa. Lărgirea asigură stabilitatea şi securitatea pe continent şi oferă perspective de creştere
economică şi de bunăstare generală.
1
Pe de o parte, după momentul Maastricht, U.E. se află într-un proces de transformări profunde conducând spre
adâncirea, creşterea în complexitate a formelor integratoare şi lărgirea ariei geografice de cuprindere acceptând ideea
extinderii spre est, iar pe de cealaltă parte avem în vedere economia românească, aflată într-un moment de cumpănă,
încercând să-şi redefinească opţiunile de natură politică, economică şi socială în concordanţă cu nevoile, aspiraţiile şi
dorinţele interne, dar şi cu noul mediu economic şi politic european.
34
2.3. Actul Unic European
În evoluţia procesului de integrare economică, politică şi socială, necesitatea revizuirii

tratatelor de instituire a comunităţilor, a perfecţionării mecanismelor instituţionale şi a realizării
unei veritabile pieţe comune generează apariţia în planul tratatelor europene a Actului Unic
European. Actul Unic European, care a relansat acţiunea comunitară, s-a semnat la Luxemburg la
17 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Actul Unic European cuprinde două părţi: prima se referă la modificările aduse tratatelor
comunitare şi lărgirea domeniilor de competenţă, cealaltă fiind consacrată cooperării europene în
domeniul politicii externe, considerată a fi o practică codificare a cooperării în politica externă.
Actul Unic European prevede votul majoritar1 pentru. adoptarea tuturor deciziilor necesare
realizării Pieţii Unice (în afara domeniului fiscal şi a liberei circulaţii a persoanelor), extinde
domeniul în care votează cu majoritate calificată Consiliul2, acordă puteri legislative Parlamentului
european prin instituire procedurii cooperări şi a procedurii avizului conform, consolidează puterile
acestuia, dar şi ale Comisiei şi Consiliului extinzând atribuţiile organelor de conducere ale
Comunităţilor în raport cu cele ale statelor membre, fixează principiul creării Tribunalului de primă
instanţă şi recunoaşte în mod oficial existenţa Consiliului European.
Actul Unic European promovează principiul subsidiarităţii, care înseamnă că nici o hotărâre
care trebuie luată la nivel inferior nu trebuie să fie luată la nivelul ,,guvernului’’ european. Actul
Unic European va introduce, de asemenea, principiul coeziunii economice şi sociale, în vederea
luării unor măsuri concrete pentru a reduce decalajele dintre diferitele regiuni ale statelor membre.
Actul a înlăturat şi ultimele bariere din calea realizării pieţei unice, care deşi fusese
prevăzută în tratatele originare a avut o evoluţie lentă, stabilind data realizării definitive a Pieţii
Unice la 31 decembrie 19923 şi a reglementat circulaţia liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor
şi persoanelor, pe tot cuprinsul Comunităţilor, realizarea acestora fiind posibilă şi datorită
numărului mare de acte legislative (aproximativ 300) emise în perioada 1985-1992. La 1 ianuarie
1995 Comunităţile celor peste 370 de milioane de locuitori devin cea mai mare piaţă unificată din
lume.
Actul Unic European va fi cel mai important tratat semnat după tratatele de instituire a
Comunităţilor, născut din tendinţa creării între statele europene a unei entităţi politice adevărate –
respectiv Uniunea Europeană, fiind considerat a fi un adevărat instrument de relansare instituţională
şi de perfecţionare a pieţei interne cu un impact psihologic important şi, totodată, ca suport juridic al
Europei ultimului deceniu.
Actului i se spune „unic”, deoarece reuneşte dispoziţiile referitoare la modificarea şi
completarea celor trei tratate constitutive, reunind, în acelaşi timp, reforme instituţionale şi
competenţe comunitare şi punând bazele politicii de cooperare în domeniul politicii externe şi în
domeniul protecţiei mediului4.
Deşi a reprezentat un nou pas înainte, Actul Unic European a avut şi o serie de deficienţe,
subliniate de Parlamentul european, însă are meritul de a fi primul tratat internaţional în care
Uniunea Europeană va fi stabilită ca un obiectiv ce trebuie atins de statele membre.
1
Deşi iniţial majoritatea hotărârilor erau supuse deciziei unanime a Consiliului, ulterior se va trece la votul majoritar
pentru adoptarea hotărârilor, deoarece dacă miniştrii dintr-o ţară sau alta adoptau o atitudine protecţionistă şi votau
împotriva legislaţiei necesare Pieţei comune nu mai putea fi continuat programul de unificare.
2
Ameliorarea metodelor decizionale este realizată diversificat, astfel că procesul de decizie, cu procedurile de vot ale
Consiliului, este supus majorităţii calificate, iar Parlamentul european este asociat la acest proces.
3
Fără ca acesta să fie un termen de decădere, deoarece această dată nu crea efecte juridice automate
4
177
36
2.4. Tratatul de la Maastricht
Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) reprezintă, din punct de vedere
istoric, încheierea procesului de integrare economică, început la Paris prin Tratatul C.E.C.O. Acest
Tratat va reprezenta fundamentul Europei politice unite.
Tratatul asupra U.E., semnat la Maastricht în 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993. Acest tratat va marca o nouă etapă în procesul de creare de uniuni din ce în ce mai
strânse între popoarele Europei, toţi analiştii fenomenului european fiind de părere că prin adoptarea
acestui tratat procesul integrării europene a intrat într-o fază decisivă, deoarece adoptarea acestuia a
fost rezultatul intenţiei de a realiza uniunea economică şi monetară, pe de o parte, şi uniunea
politică, pe de altă parte.
Acest document care pune bazele Uniunii Europene este format din două tratate: Tratatul de
Uniune Europeană şi Tratatul Comunităţii Europene. Tratatul prevedea, în principal, ca obiective
ale Uniunii Europene: promovarea progresului economic şi social prin realizarea uniunii economice
şi monetare bazată pe instituirea monedei unice, afirmarea identităţii pe scena internaţională, ceea
ce includea şi definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor
cetăţenilor prin instituirea cetăţeniei unionale1 şi dezvoltarea cooperării în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne.
Uniunea era fondată pe Comunităţile europene, care erau completate de reformele aduse prin
Tratatul de la Maastricht, având misiunea de a organiza relaţiile între statele membre şi între
popoarele lor. Cât priveşte modificările referitoare la apropierea Europei de cetăţeni2 – ele se referă
la reglementarea cetăţeniei europene, respectarea principiului subsidiarităţii şi instituirea procedurii
de codecizie3. Cu precizarea că, între toate acestea, Tratatul nu acorda personalitate juridică Uniunii,
ceea ce înseamnă că ea nu se putea substitui statelor membre.
Cele mai importante modificări aduse prin Tratatul de la Maastricht sunt cele cu privire la
dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, ale cărei obiective sunt
redefinite (printre altele tratatul transforma Comunitatea Economică Europeană în Comunitatea
Europeană). Celelalte 2 tratate institutive (CECO şi EUROATOM) nu au fost modificate decât în
măsura necesară armonizării dispoziţiilor instituţionale cu schimbările aduse Tratatului instituind
Uniunea Europeană.
Titlul V este consacrat „politicii externe şi de securitate comună”, care a înlocuit dispoziţiile
Actului Unic European privind cooperarea politică europeană.
Obiectivele politicii externe şi de securitate comună sunt reprezentate de salvgardarea
valorilor comune, a independenţei Uniunii, consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre şi
menţinerea păcii, promovarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a
statului de drept.
Aceste obiective vor fi atinse prin stabilirea unei cooperări sistematice între statele membre
şi prin realizarea unor acţiuni comune. Noile dispoziţii urmăresc deschiderea unei căi privind
elaborarea unei veritabile politici a Uniunii europene, prin intermediul poziţiilor şi acţiunilor
comune care se dezvoltă, cu anumite rezerve la apărare4. Consiliul stabileşte o poziţie comună ori
de câte ori este necesar, statele membre urmând a veghea ca politicile naţionale să fie în acord cu
poziţiile comune.
1
Cetăţeanul european va avea drept de vot pentru alegerea membrilor Parlamentului european, va avea drept de
circulaţie şi de şedere în spaţiul comunitar şi va avea drept de petiţie la Parlamentul european şi dreptul de a se adresa
ombudsmanului.
2
180
3
Prin acest drept de codecizie, puterea Parlamentului s-a extins, lărgindu-se şi puterea sa de control bugetar,
Parlamentul dobândind, de asemenea, dreptul de a institui comisii de anchetă.
4
Deciziile în domeniul apărării comune vor fi luate cu majoritate calificată, şi nu în unanimitate, ca până la Tratatul de
la Maastricht.
37
Titlul VI cu privire la „cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne” îşi propune
sistematizarea cooperării, realizate până atunci într-o manieră informaţională sau pe bază de
convenţii extra ori paracomunitare, încheiate de către toate statele membre sau numai de unele
dintre acestea, în chestiuni de interes comun ca: azilul, trecerea frontierelor, imigraţia, lupta
împotriva toxicomaniei, a fraudei internaţionale, cooperarea judiciară în materie civilă şi penală,
cooperarea vamală şi cooperarea poliţienească.
Comisia va primi toate competenţele executive şi va căpăta şi va dobândi o mai mare
independenţă faţă de state, prin numirea preşedintelui de către Consiliu. Puterea legislativă şi
bugetară nu mai era asumată doar de Consiliul de Miniştri, ci urma să fie împărţită între Parlament,
Camera Popoarelor şi Consiliul de Miniştri1. Consiliul nu era responsabil în faţa Parlamentului, ale
cărui puteri sunt extinse, îl va asocia însă la puterea de decizie prin intermediul procedurii
codeciziei, iar procedura „avizului conform” va fi extinsă la noi domenii. Curtea de Conturi este
transformată în instituţie, este creat Comitetul regiunilor şi introdusă instituţia mediatorului, iar
Tribunalul de primă instanţă nu mai este un organ subsidiar, creat printr-o decizie a Consiliului.
Evident, Tratatul de la Maastricht nu avea să reprezinte ultima fază a construcţiei europene,
ci o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, cu atât
mai mult cu cât tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a dispoziţiilor privind
modificarea instituţională, în funcţie de creşterea numărului statelor membre, precum şi o eventuală
întărire a Parlamentului european2. Deşi prezintă unele lacune, contribuţia acestui Tratat, din
perspectivă juridică, la realizarea Uniunii Europene nu poate fi neglijată.
1
181-184
2
Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 42-43
38
2.5. Tratatul de la Amsterdam şi lansarea monedei unice
2.5.2. Tratatul de la Amsterdam
În 1994 Consiliul european de la Corfu a decis constituirea unui grup de reflecţie, format din
18 membri: reprezentantul personal al fiecărui ministru al afacerilor externe, comisarul european
responsabil cu dosarul instituţional şi doi reprezentanţi ai Parlamentului european, pentru
organizarea Conferinţei interguvernamentale (C.I.G.) ce a avut loc în 1996. Grupul şi-a început
activitatea la 2 iunie 1995. El s-a reunit timp de 6 luni, iar la 5 decembrie 1995 a prezentat un raport
cu privire la pregătirea C.I.G.
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 în urma Consiliului european
din 16-17 iunie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Printre factorii care au impus adoptarea
acestui Tratat enumerăm: necesitatea creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional,
necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a celor doi piloni ai Uniunii Europene: politica
externă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, necesitatea
înlăturării tehnocraţiei care guverna activitatea instituţiilor comunitare şi necesitatea reducerii
disensiunilor dintre statele mari şi cele mici referitor la activităţile comunitare.
Tratatul de la Amsterdam avea să fie o etapă decisivă în evoluţia Uniunii Europene pentru că
urmărea: implementarea unor schimbări radicale în domeniul exercitării şi garantării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, a protecţiei mediului înconjurător, creşterii rolului Parlamentului în
procesul decizional prin ridicarea procedurii codeciziei la rang de „regulă generală”, a securităţii şi
apărării comune, creşterea flexibilităţii procesului de integrare a noilor candidaţi, statuarea unor noi
reglementări în ceea ce priveşte domeniul vizelor, a liberei circulaţii a persoanelor, politica socială
şi forţa de muncă, extinderea şi simplificarea procedurii legislative a codeciziei la noi domenii,
introducerea majorităţi calificate în noi domenii şi extinderea competenţelor Curţii de justiţie la noi
domenii observându-se dorinţa autorilor de a dezvolta, cel puţin simbolic, protecţia drepturilor
omului şi, nu în ultimul rând, a apropierii instituţiilor Uniunii faţă de cetăţeni.
De asemenea, principiul egalităţii între bărbaţi şi femei în procesul muncii constituie una din
dispoziţiile cele mai importante ale Tratatului, în acelaşi timp fiind considerabil lărgită şi definirea
noţiunii de egalitate în ceea ce priveşte remunerarea muncii1. Tratatul de la Amsterdam a dat o mai
bună definiţie cetăţeniei europene şi a legat-o mai strâns de respectarea drepturilor omului, stabilind
o regrupare a drepturilor referitoare la cetăţenia europeană într-un capitol unic, cu toate acestea a
fost criticat că deşi prevederile sale instituiau cetăţenia, nu-i ofereau acesteia un conţinut real.
Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să ofere soluţii pentru toate problemele propuse spre
rezolvare în timpul negocierilor, în special cele cu privire la reforma instituţională în vederea
extinderii Uniunii Europene. Astfel, Tratatul a fost criticat pentru că nu a oferit soluţii de rezolvare,
de multă vreme aşteptate, pentru o serie de probleme importante legate de ocuparea forţei de muncă
şi scăderea ratei şomajului, armonizarea fiscală, reformarea sistemului bugetar comunitar etc. Cu
toate acestea, Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de noutăţi deloc neglijabile:
- în primul rând este vorba de introducerea capitolului social şi a celui cu privire la forţa de muncă
în cadrul Uniunii Europene; tratatul comunitarizează politicile care privesc libera circulaţie a
persoanelor (vize, drept de azil, imigrare, cooperare juridică civilă),
- de asemenea conferă Parlamentului european atribuţii noi precum: numirea preşedintelui Comisiei
europene şi participarea la decizia comunitară.
Prin acest tratat, U.E. cunoaşte, într-o anumită măsură, unele transformări. Astfel:
- U.E. îi sunt încredinţate noi sarcini politice atât în interior cât şi în exterior,
- rolul cetăţeanului este accentuat,
- caracterul democratic al instituţiilor este consolidat.
Din acest moment se va pune accentul pe responsabilităţile politice ale Uniunii.
1
194-195
39
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deşi acestea au
fost modificate prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam cuprinde 3 părţi şi anume:
- modificări ale Tratatului asupra U.E.,
- simplificarea Tratatelor,
- dispoziţii generale şi finale.
Celor 3 părţi li se adaugă: Actul final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune. Modificarea de
substanţă pe care o aduce Tratatul de la Amsterdam vizează suspendarea unor drepturi statului care
încalcă principiile funcţionării Uniunii.
În ceea ce priveşte modificările aduse ale Tratatului asupra U.E., trebuie precizat că pe lângă
obiectivele Uniunii Europene prevăzute în Tratatul de la Maastricht: promovarea progresului
economic şi social prin realizarea uniunii economice şi monetare bazată pe instituirea monedei
unice, afirmarea identităţii pe scena internaţională, ceea ce includea şi definirea unei politici de
apărare comună, întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor prin instituirea cetăţeniei
unionale1, dezvoltarea cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi menţinerea acquis-ului
comunitar, tratatul de la Amsterdam prevede ca noi obiective: asigurarea unui nivel de trai ridicat,
dezvoltarea durabilă şi echilibrată, consolidarea apărării comune, menţinerea şi dezvoltarea
Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
De asemenea, tot în modificarea Tratatului de la Maastricht este introdus un nou paragraf,
conform căruia „Uniunea este fondată pe principiul libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale şi a statului de drept, acestea fiind comune tuturor statelor
membre”.
În ceea ce priveşte modificările aduse celor 3 tratate institutive acestea au fost de ordin
instituţional. În plus s-a prevăzut realizarea unor progrese în vederea apărării, iar în acest sens s-a
statuat că Consiliul poate decide trecerea la apărarea comună, însă şi statele membre trebuie să
adopte o decizie în acest sens în conformitate cu prevederile lor constituţionale.
Tratatul îşi propune realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin
comunitarizarea unei părţi din cel de-al treilea pilon (noul Titlu IV din cadrul Tratatului instituind
C.E.: „Vize, azil, emigrare şi alte politici cu privire la libera circulaţie a persoanelor” ), integrarea
aquis-ului Schengen în Titlul IV al Tratatului C.E. şi cel de-al treilea pilon redus la cooperarea
poliţiei şi organelor judiciare în materie penală.
În privinţa celui de-al doilea pilon PESC2 sunt extinse domeniile în această materie şi este
urmărită creşterea calitativă a cooperării statelor membre; regula de adoptare a deciziilor rămânănd
unanimitatea cu anumite menţiuni cum ar fi “abţinerea constructivă” (adică înlăturarea
imposibilităţii luării unei decizii dacă unul dintre state se abţine). PESC înglobează toate problemele
referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv stabilirea unei politici de apărare comune3. Tratatul mai
prevede, de asemenea, că fiecare stat membru sau Comisia poate sesiza Consiliul în legătură cu
orice problemă de politică externă şi securitate comună, putând înainta propuneri Consiliului.
În vederea conferirii unei transparenţe cât mai mari politicii externe şi de securitate comună
a fost înfiinţat un DOMN sau o DOAMNĂ PESC, care îl va asista pe preşedintele Consiliului şi va
conduce o celulă de planificare a politicii. DOMNUL sau o DOAMNĂ PESC va face parte din
troikă, alături de preşedintele în exerciţiu al Uniunii şi comisarul responsabil cu relaţiile externe.
Relaţiile dintre U.E. şi U.E.O. sunt redefinite prin tratatul de la Amsterdam. În tratat sunt prevăzute
şi misiunile Petersburg.
Pentru cel de-al treilea pilon centrat pe cooperarea poliţienească şi judiciar-penală, tratatul
aduce unele modificări, şi anume:
- introduce un nou tip de act – decizia-cadru – mult mai operaţional,
- prevede o mai mare asociere a Comisiei şi a Parlamentului european,
1
Cetăţeanul european va avea drept de vot pentru alegerea membrilor Parlamentului european, va avea drept de
circulaţie şi de şedere în spaţiul comunitar şi va avea drept de petiţie la Parlamentul european şi dreptul de a se adresa
ombudsmanului.
2
PESC prescurtare pentru Politica externă şi de securitate comună
3
Ioan Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 176
40
- conferă competenţă organizatorică certă, dar generală, Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte actele
luate în cadrul acestui pilon.
Referitor la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, titlul VI aduce modificări
esenţiale şi în ceea ce priveşte obiectivul Uniunii în această materie, acesta fiind reprezentat de
oferirea unui nivel ridicat de protecţie cetăţenilor prin elaborarea unei acţiuni comune a statelor
membre tradusă printr-o cooperare mai strânsă între forţele de poliţie şi autorităţile judiciare şi prin
prevenirea şi reprimarea rasismului şi a xenofobiei, cu precizarea că cooperarea este promovată de
Consiliu prin intermediul Oficiului European de Poliţie (Europol).
Tratatul de la Amsterdam va aduce câteva noutăţi şi în domeniul politicilor comunitare, în
politica comercială comună va extinde sfera de aplicare de la probleme comerciale şi la proprietatea
intelectuală, precum şi la politica socială şi de angajare subliniind egalitatea femeilor şi bărbaţilor în
ceea ce priveşte munca şi remunerarea acesteia. Vor exista şi modificări cu caracter proclamatoriu
în domeniul mediului, sănătăţii publice şi a protecţiei consumatorilor.
Cât priveşte articolul privitor la condiţiile necesare aderării, statelor vor trebui de acum
încolo să nu mai fie doar europene, ci şi să respecte acqius-ul comunitar şi principiile nou introduse
referitoare la libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi
statului de drept.
Tratatul de la Amsterdam a reprezentat un pas hotărâtor în direcţia dezvoltării dreptului
comunitar, precizând mai bine rolul şi funcţiile Comisiei, Consiliului şi Parlamentului European.
Tratatul a reglementat, de asemenea, o nouă viziune asupra dimensiunilor principiilor subsidiarităţii
şi proporţionalităţii în acţiunile U.E., precum şi a statelor membre. În acest sens fiecare instituţie
veghează la respectarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii în exercitarea competenţelor
sale. Aplicarea acestor principii se va face cu respectarea dispoziţiilor generale şi a obiectivelor
tratatului,în special în ceea ce priveşte menţinerea integrală a aquis-ului comunitar şi a echilibrului
instituţional.
2.5.2. Lansarea monedei unice
La Consiliul european de la Madrid din decembrie 1995, denumirea de Ecu a fost înlocuită
de Euro. Ulterior, la Consiliul european de la Dublin (decembrie 1996) a fost adoptat un Pact de
stabilitate, care prevede aplicarea de către statele membre ale zonei Euro, a programului de
stabilitate şi aplicare a sancţiunilor financiare statelor care au deficit superior cifrei de 3%, cu
excepţia cazurilor de recesiune economică gravă.
În ianuarie 1998 nu făceau parte din zona euro patru state membre ale U.E., şi anume:
- Grecia, care nu îndeplinea criteriile de convergenţă,
- Marea Britanie, Suedia, şi Danemarca care nu au dorit să participe la zona euro.
La 2 mai 1998, Consiliul european reunit la Bruxelles confirmă crearea unei zone Euro între
11 state şi stabileşte poziţiile definitive dintre monedele acestora. De asemenea Consiliul european
l-a desemnat pe d-nul Dufsenberg, olandez, ca preşedinte al Băncii centrale europene.
La 31 decembrie 1998 miniştrii de finanţe stabilesc valoarea în euro a celor 11 monede
vizate, iar la 1 ianuarie 1999, Euro a fost lansat pe pieţele de schimb şi poate fi folosit ca mijloc
scriptural de plată. Europenii folosesc biletele şi monedele Euro începând cu 1 ianuarie 2000.
41
2.6. Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul 2001 şi intrat în vigoare în 2003. Obiectivul central
al Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa a fost acela de a reforma dispoziţiile instituţionale din
tratatul asupra Uniunii Europene şi tratatele Comunitare institutive cu scopul declarat al deschiderii
drumului pentru viitoarea extindere a U.E. care ar trebui să numere 27 de state membre sau chiar
mai multe.
Principalele teme ale Conferinţei, avute în vedere încă de la Consiliul european de la
Cologne din iunie 1999, au fost: componenţa Comisiei europene, ponderea voturilor în cadrul U.E.,
eventuala extindere a votului cu majoritate calificată în interiorul Consiliului, alte modificări „în
măsura în care ele să vizeze instituţiile europene în cadrul punctelor mai sus menţionate şi în care
ele au rolul de a aplica Tratatul de la Amsterdam. Acest ultim aspect a permis şi o reformă în cadrul
jurisdicţiei comunitare.
Problemele asupra cărora s-au mai purtat dezbateri vizau:
- simplificarea tratatelor constând în regruparea dispozitivelor fundamentale din cele 4 Tratate de
bază într-un singur tratat, care va trebui să fie prezentat într-un mod mai clar şi pe înţelesul
cetăţenilor;
- delimitarea competenţelor între Uniune a statelor membre pentru asigurarea unei mai bune
complementarităţi a diferitelor niveluri de acţiuni legislative şi administrative;
- Statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după proclamarea sa la Nisa;
- rolul parlamentelor naţionale în arhitectonica europeană.
Tratatul de la Nisa aduce modificări instituţiilor Uniunii Europene şi celor două organe
comunitare consultative – Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. În ceea ce priveşte
Parlamentul european, Tratatul de la Nisa stabileşte numărul total de deputaţi europeni la 7321 în
perspectiva extinderii Uniunii, statele candidate putându-şi ocupa locurile începând cu data aderării;
de asemenea modificările legate de Parlamentul European vizează rolul de colegislator al acestuia.
În acest moment devine evident faptul că într-o Uniune care va avea 30 de membri un acord
în unanimitate va fi foarte greu de obţinut. De aceea tratatul prevede cazurile în care statele îşi pot
utiliza dreptul de veto. Astfel, prin ratificarea tratatului vor putea fi adoptate cu majoritate calificată
decizii care până atunci erau supuse unanimităţii. De exemplu în cazul cooperării judiciare civile
sau a politicilor comunitare, Tratatul de la Nisa prevede că luarea deciziilor se va face cu
majoritatea calificată.
Începând cu 1 ianuarie 2005 ponderea voturilor din Consiliu va fi modificată la 345 de
voturi; în ceea ce priveşte luarea unei decizii cu majoritate calificată decizia va trebui să întrunească
2/3 din voturile statelor membre, iar această majoritate calificată să cuprindă 62% din populaţia
teritorială a Uniunii Europene, lucru care va trebui verificat la cererea oricărui membru al
Consiliului.
În ceea ce priveşte componenţa Comisiei, Tratatul de la Nisa o limitează la un comisar
pentru fiecare stat membru. Tratatul va mai decide sporirea puterilor preşedintelui, pentru a asigura
coerenţa unui colegiu lărgit la mai mult de 20 de membri. Preşedintele va decide repartizarea
portofoliilor şi remanierea responsabilităţilor în timpul mandatului, având dreptul să ceară demisia
unui comisar. Tot Consiliul este cel care va hotărî după aderarea celui de-al 27-lea stat numărul
membrilor Comisiei şi modalităţile de rotaţie a acestora care va trebui să ţină seama de principiul
egalităţii statelor membre, precum şi de principiul demografic şi geografic.
Cât priveşte modificările aduse Curţii de justiţie aceasta se va întruni în Camere sau în
Marea Cameră, Curtea va fi asistată de 8 avocaţi, Consiliul putând creşte numărul acestora. Marea
Cameră va fi compusă din 13 judecători, fiecare stat având câte un reprezentant, fiind de asemenea
prevăzută şi crearea unei camere jurisdicţionale specializate.
1
România va avea un număr de 33 de eurodeputaţi
42
Curtea de Conturi va avea câte un reprezentant din fiecare stat membru şi îşi va putea crea
Camere pentru adoptarea unor categorii de avize sau raporturi. Numărul membrilor Comitetului
Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor va fi limitat la maximum 350.
Alături de reforma instituţională, din perspectiva aderării unor state a U.E., şefii de stat şi de
guvern întruniţi la Nisa au adăugat şi alte aspecte, printre care reţin atenţia:
- Carta drepturilor fundamentale ale U.E.;
- protejarea valorilor democratice;
- cooperarea consolidată1;
- apărarea comună;
- dezbaterile cu privire la viitorul Europei.
Referitor la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Tratatul de Nisa prevede că
Consiliul poate să constate dacă un stat membru a adus atingere drepturilor şi libertăţilor
fundamentale pe care este întemeiată Uniunea Europeană, Consiliul putând adresa recomandări
statului membru în cauză. Consiliul va putea statua cu o majoritatea de 4/5 a membrilor săi, după
avizul conform al Parlamentului european, că există un risc clar de violare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Dreptul de iniţiativă pentru o astfel de decizie aparţine unui stat terţ,
Comisiei sau Parlamentului european.
Carta reglementează, de asemenea, un ansamblu de drepturi civile, politice, economice, şi
sociale, grupate în şase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie.
Tratatului de la Nisa i-a fost anexată printre altele şi „Declaraţia privind viitorul Uniunii”,
aceasta vizând, mai ales, situaţia Uniunii după lărgirea ei, delimitarea competenţelor la nivelul
structurilor de conducere şi decizie şi rolul parlamentelor naţionale în viitor.
Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional al uniunii pentru extinderea sa, dar s-a
afirmat şi necesitatea realizării unei dezbateri mai largi şi aprofundate cu privire la viitorul Uniunii.
1
Acest tratat suprimă posibilitatea prevăzută anterior ca statele membre să se opună cu un veto declanşării unei
cooperări consolidate, fixând la 9 numărul maxim de state membre necesare pentru a instaura o cooperare consolidată în
domeniul politicii externe şi de securitate comună.
43
2.7. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
În ceea ce priveşte originea Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa precizăm că cu

ocazia Consiliului European de la Laeken, şefii de stat şi de guvern au luat decizia de a constitui o
Convenţie al cărei rol a fost acela de a găsi soluţii pentru a face faţă noilor provocări cu care
Uniunea Europeană se confrunta. Noile circumstanţe ce trebuiau luate în considerare se situau atât
pe plan intern (nevoia de a aduce Uniunea şi Instituţiile sale mult mai aproape de cetăţeni), cât şi pe
plan internaţional (fenomenul globalizării, în principal). Sarcina esenţială a acestei Convenţii a fost
aceea de a redefini Uniunea Europeană, în sensul creşterii rolului său atât faţă de cetăţenii săi (în
sensul apropierii faţă de aceştia), cât şi pe plan mondial.
Un prim proiect, conţinând primele 16 articole ale Tratatului, a fost prezentat de Convenţie
la 7 februarie 2003. În iunie 2003, în conformitate cu calendarul stabilit, Convenţia a prezentat
Consiliului European de la Salonic textul integral al Proiectului de Tratat Constituţional. Un proiect
revizuit şi completat al Tratatului a fost publicat la 18 iulie 2003. Pe baza lucrărilor Convenţiei
privind viitorul Europei, în toamna anului 2003 au demarat lucrările Conferinţei
Interguvernamentale. Aparentul eşec al acesteia, din cadrul Consiliului European de la Bruxelles
din 17 decembrie 2003 ar fi părut a amâna, cu cel puţin doi ani, dezideratul Uniunii de a avea un
text fundamental unic. Cu toate acestea, dorinţa reală a statelor şi cetăţenilor Uniunii de a ajunge la
un compromis s-a reflectat în rezultatul pozitiv al Summit-ului din 17-18 iunie 2004, în urma căruia
a fost adoptat textul final.
Structura constituţională a Tratatului este una quadripartită (cele patru părţi fiind precedate
de un Preambul), la care urmează a se adăuga o serie de Protocoale ce vor fi considerate necesare
după finalizarea discuţiilor. De asemenea Carta Drepturilor Fundamentale, care a fost transpusa ca
parte a II-a a Tratatului, are un preambul propriu.
Partea I reglementează aspectele fundamentale ale Uniunii Europene (definiţie, obiective,
structură, competenţe), Partea a II-a înglobează Carta Drepturilor Fundamentale, adoptată la Nisa în
2000, Partea a III-a reglementează politicile şi funcţionarea Uniunii Europene, în timp ce Partea a
IV-a conţine dispoziţiile finale ale Tratatului.
Chiar dacă Tratatul constituţional nu este o „constituţie de buzunar” şi chiar dacă Convenţia
privind viitorul Europei şi Conferinţa Interguvernamentală nu au fost o nouă „Philadelphia”,
cetăţeanul European regăseşte în părţile I şi II un set de dispoziţii care pot contura, pe înţelesul său,
o imagine relativ completă a Construcţiei comunitare.
Ceea ce se remarcă, în primul rând, este titlul noului Tratat reţinut în proiectul prezentat:
Tratat instituind o Constituţie pentru Europa (un alt titlu, avut în vedere iniţial, a fost Constituţie a
Uniunii Europene). Acest consens în privinţa statutului constituţional pe care îl va avea noul Tratat
traduce în realitate o dorinţă mai veche manifestată în sânul Uniunii Europene.
Interesant de remarcat este faptul că sintagma din titlu este „Constituţie pentru Europa” şi nu
„Constituţie pentru Uniunea Europeană” – din această perspectivă ridicându-se întrebări referitoare
la semnificaţia acestei formulări. În primul rând apreciem că este vorba despre „vocaţia” juridică a
Uniunii Europene de a cuprinde totalitatea statelor continentului 1. Pe de altă parte, sintagma poate
avea semnificaţii simbolice din punctul de vedere al fundamentării unor valori europene comune
tuturor statelor, membre sau ne-membre ale Uniunii Europene – sens în care U.E. promovează
politica vecinătăţii apropiate.
Un aspect important care trebuie remarcat este faptul că Tratatul constituţional oferă, pentru
prima dată, un instrument juridic unic, mult mai uşor de utilizat decât multitudinea de tratate
constitutive şi modificatoare existentă în prezent. Atribuirea în mod expres a unui statut
constituţional noului Tratat reprezintă un element de noutate, subliniind tendinţa către o integrare
din ce în ce mai accentuată nu numai în domeniul economic, cât mai ales în plan politic.
1
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Vezi articolului 57 din Partea I:
“Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile prevăzute în art. I-2 şi care se angajează să le
promoveze în comun”.
44
Capitolul 3 – Succinte consideraţii privind instituirea Uniunii Europene
şi personalitatea sa juridică
3.1. Noţiuni generale despre cei trei piloni ai Uniunii Europene
Potrivit Tratatului de la Maastricht1, care este şi temeiul juridic al trecerii la entitatea numită
Uniunea Europeană, Uniunea Europeană este formată din trei piloni2:
1. - Comunităţile europene
Primul pilon constituie forma cea mai dezvoltată a comunitarismului şi este alcătuit din cele
trei comunităţi europene: C.E.E.3, C.E.E.A.4 şi C.E.C.A.5, cu precizarea că în momentul apariţiei
Uniunii Europene C.E.E. va deveni C.E.6.
Apariţia Uniunii Europene va determina şi dobândirea de noi denumiri de către unele
instituţii comunitare7. În cadrul Comunităţii europene instituţiile pot să adopte, în domeniile care le
sunt repartizate, acte ce sunt direct aplicabile în statele membre şi care au prioritate în faţa dreptului
intern.
2. - Politica externă şi de securitate comună

Integrarea comunitară propune trecerea de la simpla înţelegere la „acţiuni comune”.
Deciziile de acest gen vor putea fi luate dacă Consiliul decide cu o majoritate calificată şi nu cu
unanimitate, cum se întâmpla până la Tratatul de la Maastricht. Uniunea Europei Occidentale
(U.E.O.) va realiza deciziile Uniunii Europene în domeniul apărării comune.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene se va conveni asupra realizării unei politici externe şi
de securitate comună, bazată, în principal, pe următoarele obiective:
- apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii
- consolidarea securităţii şi a statelor membre,
- menţinerea păcii în lume şi consolidarea securităţii internaţionale,
- promovarea cooperării internaţionale,
- promovarea democraţiei şi a statului de drept.
Politica externă şi, adesea, cea de securitate se numără printre domeniile în care statele
membre colaborează pentru a-şi păstra suveranitatea.
3. - Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne

Această formă de colaborare vizează realizarea unei acţiuni comune în materia pervenirii şi
a luptei contra criminalităţii (amintim aici în special: terorismul, traficul de droguri şi arme, traficul
de carne vie, rasismul şi xenofobia). Conform Tratatului de la Maastricht domeniile vizate sunt
explicit menţionate, şi anume:
- politica de azil,
- trecerea frontierelor externe ale celor 15 state membre U.E.
- condiţiile de intrare, de circulaţie şi de şedere a resortisanţilor statelor terţe,
1
2
Pilon – stâlp puternic care susţine o construcţie sau o parte a unei construcţii, adesea cu sens figurat (DEX)
3
Comunitatea economică europeană
4
Comunitatea europeană a energiei atomice, denumită şi EURATOM
5
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (C.E.C.A. – în franceză – La communauté européene du charbon et de
l’acier; în română prescurtarea este C.E.C.O.)
6
Comunitatea europeană
7
În acest sens Consiliul Comunităţilor europene se va numi Consiliul Uniunii Europene, Comisia Comunităţilor
europene va deveni Comisia europeană, Curtea de conturi va deveni Curtea europeană de conturi, transformându-se
dintr-un organ tehnic într-o instituţie comunitară
45
- lupta împotriva imigrării şi a toxicomaniei,
- cooperarea judiciară, civilă, penală şi vamală.
În ceea ce priveşte cooperarea poliţienească1 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
stabileşte că uniunea instituie acest tip de cooperare, implicând autorităţile competente din toate
statele membre; în acest scop stabilindu-se măsuri referitoare la:
a) strângerea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor în domeniu, precum şi schimbul de
informaţii;
b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea privind schimbul de
personal şi echipament şi cercetarea criminalistică;
c) tehnici comune de investigaţie privind depistarea unor forme grave de criminalitate organizată.
Pentru îndeplinirea acestor obiective sunt reglementate atribuţiile Europolului2 – Oficiul european
de poliţie, care şi-a început activitatea încă din 1998.
1
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Secţiunea 5 – „Cooperarea poliţienească”, Articolul III-275
1. Uniunea instituie o cooperare poliţienească, care implică toate autorităţile competente din statele membre, inclusiv
poliţia, vama şi alte servicii specializate cu atribuţii în aplicarea legii, în domeniul prevenirii sau depistării şi investigării
infracţiunilor penale.
2
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Articolul III-276
1. Europol are misiunea de a sprijini şi consolida acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a legii
din statele membre, precum şi colaborarea acestora pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor grave care afectează
două sau mai multe state membre, a terorismului şi formelor de criminalitate ce aduc atingere unui interes comun care
face obiectul unei politici a Uniunii.
2. Legea europeană determină structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Europol. Aceste atribuţii pot
include:
a) strângerea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor, precum şi schimbul de informaţii transmise în special de
autorităţile statelor membre sau de ţări ori autorităţi terţe;
b) coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni cu caracter de investigaţie şi operaţional, derulate împreună cu
autorităţile competente ale statelor membre sau în cadrul unor echipe comune de investigaţie şi, dacă este cazul, în
colaborare cu Eurojust.
Legea europeană stabileşte, de asemenea, modalităţile de exercitare de către Parlamentul European împreună cu
parlamentele naţionale ale statelor membre, a controlului asupra activităţilor Europol.
3. Orice acţiune cu caracter operaţional a Europol trebuie desfăşurată în cooperare cu autorităţile statului sau statelor
membre al căror teritoriu este implicat şi cu acordul acestora. Aplicarea măsurilor de coerciţie este responsabilitatea
exclusivă a autorităţilor naţionale competente.
46
3.2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene
Comunităţilor le-a fost recunoscută personalitatea juridică încă de la data semnării Tratatelor
institutive, din intenţia părţilor contractante de a conferi fiecărei Comunităţi europene capacitatea de
a avea drepturi şi obligaţii1. Aşadar în acest caz aveam trei persoane juridice de drept public, care
dispunând de personalitate juridică distinctă de cea a statelor aveau un buget autonom, un
patrimoniu propriu, instituţii şi organe distincte şi agenţii proprii;
Ca rezultat al acestei realităţi juridice Comunităţile se bucurau de privilegiile şi imunităţile
necesare îndeplinirii obiectivelor lor şi beneficiau de scutiri fiscale şi vamale pentru operaţiile pe
care le desfăşurau, nu dispuneau însă de imunitate de jurisdicţie2.
Tratatele anterioare Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa nu fac referire în
cuprinsul lor la Uniune ca având personalitate juridică, chiar dacă după modificările realizate prin
Tratatul de la Nisa, unele prevederi ar fi putut fi interpretate în acest sens (încercări de a interpreta
dispoziţii Tratatelor în sensul de a conferi Uniunii personalitate juridică au fost realizate şi de către
CJCE, prin jurisprudenţa sa). Cu toate acestea, doctrina dreptului comunitar consideră, în
cvasiunanimitate, că personalitatea juridică aparţine Comunităţii Europene şi nu Uniunii Europene.
Menţionăm că au existat o serie de opinii, susţinute în principal de serviciile juridice ale
Consiliului şi Comisiei, în conformitate cu care Uniunea Europeană ar deţine o personalitate
juridică implicită, rezultată din atribuţiile conferite de Tratatul asupra Uniunii Europene, inclusiv în
domeniile PESC şi JAI – în acest sens, este invocată şi practica încheierii de către Uniunea
Europeană a unor acorduri internaţionale (de exemplu, cel privind statutul misiunilor U.E. în
Macedonia sau Bosnia-Herţegovina).
Noul Tratat care urmăreşte realizarea unei Constituţii a Europei 3, prin prevederea expresă a
faptului că Uniunea Europeană are personalitate juridică, înlătură toate ambiguităţile prevederilor
Tratatelor de până acum.
Ca o importantă realizare a Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa trebuie să
menţionăm că acest articolul I-7 acordă personalitate juridică Uniunii, ca rezultat al consensului
întrunit în cadrul grupului de lucru, care a avut ca subiect de dezbatere tocmai examinarea
posibilităţii de a conferi personalitate juridică Uniunii, punând astfel capăt dezbaterilor teoretice
controversate pe această temă. Uniunea va avea astfel :
- personalitate juridică în dreptul internaţional, fiind subiect de drept internaţional;
- personalitate juridică în dreptul comunitar;
- personalitate juridică în dreptul intern al statelor membre4.
Personalitatea juridică a Uniuni va fi unică şi o va înlocui pe cea a Comunităţilor,
contribuind, din punct de vedere politic, atât la o mai bună vizibilitate a sa pe plan extern, cât şi la
apropierea sa faţă de cetăţeni, fiind mult mai uşor de stabilit cine răspunde pentru acţiunile
desfăşurate.
1
Octavian Manolache – Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1995, pag. 34-35
2
3
Dacă Tratatul asupra Uniunii Europene nu a recunoscut în mod expres personalitatea juridică a Uniunii Europene, fără
însă ca această absenţă să conducă la excluderea ideii potrivit căreia Uniunea Europeană are personalitate juridică,
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa stabileşte fără dubiu în Articolul I-7 intitulat „Personalitatea juridică”,
faptul că „Uniunea are personalitate juridică”.
4
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - text comentat şi adnotat – de către Ion Gâlea – coordonator, Aniela
Băluţ, Augustina Dumitraşcu şi Cristina Morariu, Octombrie 2004, publicat pe site-ul Ministerului afacerilor externe –
www.mae.ro
47
Acordarea personalităţii juridice Uniunii atrage mai multe efecte juridice esenţiale; astfel,
face posibilă aderarea acesteia la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului1, la N.A.T.O.2,
acţiunile şi poziţiile Uniunii Europene nu mai primesc denumirea de comune – acestea fiind ale
Uniunii, mai ales în contextul în care aceasta a dobândit personalitate juridică internaţională, fiind
menţionată în mod expres şi aplicarea acţiunilor şi poziţiilor Uniunii3.
Alte efecte generate de dobândirea de către Uniunea Europeană a personalităţii juridice
internaţionale sunt faptul că Uniunea va fi reprezentată pe lângă state terţe şi organizaţii
internaţionale prin Delegaţii ale Uniunii4, va putea dobândi bunuri mobile şi imobile5 şi dreptul de a
sta în justiţie şi va beneficia de o serie de privilegii şi imunităţi necesare pentru îndeplinirea
obiectivelor sale6.
1
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Articolul I-9: „Drepturile fundamentale”
1. Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta Drepturilor Fundamentale care constituie
partea II a prezentei Constituţii.
2. Uniunea va adera la Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aderarea la
această Convenţie nu modifică competenţele Uniunii aşa cum sunt definite în prezenta Constituţie.
3. Drepturile fundamentale, garantate prin Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi care rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca
principii generale.
2
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Articolul I-41: „Dispoziţii privind Politica Comună de Securitate şi
Apărare”:
Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi de apărare a anumitor state membre,
respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că
apărarea lor comună se realizează în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi este compatibilă cu politica
de securitate şi de apărare comună stabilită în acest cadru.
3
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Capitolul II –Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
Secţiunea I - Dispoziţii comune
Articolul III-294
3. Uniunea desfăşoară o politică externă şi de securitate comună:
a) prin definirea orientărilor generale;
b) prin adoptarea deciziilor europene privind:
i) acţiunile Uniunii,
ii) poziţiile Uniunii,
iii) punerea în aplicare a acţiunilor şi poziţiilor vizate la punctele i) şi ii);
c) şi prin întărirea cooperării sistematice între statele membre pentru desfăşurarea politicii acestora.
4
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Capitolul VII - Relaţiile Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi
state terţe şi delegaţii ale Uniunii, Articolul III-328
1. Delegaţiile Uniunii în ţările terţe şi pe lângă organizaţiile internaţionale asigură reprezentarea Uniunii.
5
În fiecare din statele membre, Uniunea posedă capacitatea juridică cea mai larg recunoscută persoanelor juridice de
către legislaţiile naţionale; ea poate în special dobândi sau înstrăina bunuri mobile şi imobile şi poate sta în justiţie. În
acest scop, ea este reprezentată de către Comisie. Cu toate acestea, ea este reprezentată de către fiecare instituţie, în
temeiul autonomiei lor administrative, pentru chestiunile referitoare la funcţionarea lor.
6
Uniunea se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegii şi imunităţi necesare îndeplinirii misiunii sale în condiţiile
definite în Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene. Acelaşi lucru este valabil pentru Banca
Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii.
48
Capitolul 4 – Dreptul comunitar şi dreptul intern
4.1. Aplicabilitatea dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre
Dezvoltarea lumii contemporane poate fi caracterizată prin două procese contradictorii. Pe

de o parte, la nivel regional, au loc procese de integrare regională, ca de pildă integrarea în
structurile auro-atlantice, şi procese de globalizare, iar pe de altă parte, la nivel naţional se
desfăşoară procese de descentralizare şi desconcentrare a structurilor administrative în vederea
efectivizării procesului democratic. Acest proces contradictoriu poate avea drept consecinţă o
anumită inflexibilitate.
Inflexibilitatea în ceea ce priveşte impunerea îndeplinirii acestor condiţii se datorează
dorinţei statelor membre de a păstra intacte şi de a dezvolta realizările obţinute în procesul de
construcţie comunitară, chiar şi în condiţiile extinderii Uniunii Europene.
În acest context, în urma evenimentelor din decembrie 1989, România, consecventă ideilor
afirmate în primele zile ale anului 1990, a încheiat în 1993 Acordul european de asociere cu
Uniunea Europeană. În temeiul acestui tratat de asociere ţara noastră desfăşoară mai multe activităţi
pe linia încheierii negocierilor, în acest sens la 13 aprilie 2005 la Strasbourg a fost aprobată
aderarea României la Uniunea Europeană, iar Tratatul de aderare a fost semnat la 25 aprilie la
Luxemburg, în baza acestuia urmând ca România să poată fi primită ca membru cu drepturi depline
în Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie 2007.
Integrarea ca proces complex presupune întrunirea mai multor criterii între care relevăm:
- existenţa unor instituţii stabile care să garanteze democraţia, supremaţia legii, drepturile
omului, respectul şi protecţia minorităţilor,
- existenţa unei economii de piaţă viabile, care să facă faţă presiunii concurenţei,
- preluarea acquis-ului comunitar (dispoziţiile tratatelor constitutive, ale regulamentelor,
directivelor şi deciziilor emise de instituţiile Uniunii Europene, precum şi ale jurisprudenţei
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene).
Ca principal instrument de concretizare a ordinii juridice, dreptul este influenţat în evoluţia
sa de numeroşi factori structurali interni şi internaţionali1. Printre factorii externi cu puternice
influenţe asupra dreptului este şi armonizarea acestuia cu acquis-ul comunitar, acest proces
constituind una din condiţiile esenţiale ale integrării europene.
Procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu reglementările comunitare reprezintă un
obiectiv esenţial, care se regăseşte în strategia de aderare a tuturor statelor candidate la calitatea de
membru al Uniunii Europene fiind, în acelaşi timp, şi o obligaţie juridică ce decurge din Acordul
European de asociere România-Uniunea Europeană2. Din considerente de ordin practic acquis-ul
comunitar a fost împărţit în 31 de capitole3.
Având în vedere faptul că Comunităţile sunt organizaţii internaţionale cu personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre, va fi întotdeauna pusă în discuţie problema raportului
dintre dreptul comunitar şi cel intern.
1
Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag. 35-36
2
Acest acord a fost ratificat prin Legea 20 din 6 aprilie 1993, pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere
între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la
Bruxelles la 1 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 73/12.04.1993
3
1. Libera circulaţie a mărfurilor; 2. Libera circulaţie a persoanelor; 3. Libera circulaţie a serviciilor; 4. Libera circulaţie
a capitalului; 5. Dreptul societăţilor comerciale; 6. Politica în domeniul concurenţei; 7. Agricultura; 8. Pescuitul; 9.
Politica în domeniul transporturilor; 10. Impozitare; 11. Uniune economică şi monetară; 12. Statistică; 13. Politici
sociale şi ocuparea forţei de muncă; 14. Energie; 15. Politica industrială; 16. Întreprinderi mici şi mijlocii; 17. Ştiinţă şi
cercetare; 18. Educaţie, formare profesională şi tineret; 19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei; 20. Cultura şi
politica audiovizualului; 21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale; 22. Protecţia mediului
înconjurător; 23. Protecţia consumatorilor şi sănătate; 24. Justiţie şi afaceri interne; 25. Uniune vamală; 26. Relaţii
externe; 27. Politica externă şi de securitate comună; 28. Control financiar; 29. Dispoziţii financiare şi bugetare; 30.
Instituţii; 31. Altele
49
Dreptul Uniunii Europene se constituie ca ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele
institutive sau în actele emise de instituţiile acesteia, care obligă statele membre să respecte regulile
prescrise în vederea îndeplinirii obiectivelor pe care Uniunea Europeană şi le-a asumat. Aşadar,
dreptul comunitar este un drept supranaţional care are prioritate întotdeauna faţă de dreptul naţional
al fiecărui stat membru1.
Între ordinea juridică comunitară şi cea a statelor membre raporturile sunt bazate pe
principiul integrării directe a dreptului comunitar, ca sistem autonom, în dreptul intern, precum şi a
priorităţii acestuia faţă de dreptul intern. Concluzia este aceea că dreptul comunitar se integrează în
ordinea juridică internă, aceasta reprezentând, de fapt, trăsătura originală şi inovatoare a sistemului
de integrare, creat de Jean Monnet. Această integrare presupune faptul că el va face parte din
dreptul naţional al fiecărui stat şi, deci, se va aplica în mod direct.
C.J.C.E. a subliniat faptul că prioritatea dreptului comunitar în raport cu sistemele de drept
ale statelor membre şi efectul direct al dispoziţiilor comunitare aplicabile resortisanţilor şi statelor
membre sunt caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice comunitare2, fapta unui stat de a nu
înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrară dreptului comunitar constituind o neîndeplinire a
obligaţiilor comunitare.
Dreptul comunitar este de aplicabilitate directă, aşa cum reiese şi din T.C.E.E. în care se
prevede că regulamentele comunitare sunt integrate ca atare în ordinea juridică internă şi orice
măsură naţională de transformare sau de introducere în ordinea juridică internă este interzisă3.
În tratatul instituind C.E. se precizează că doar regulamentele sunt de aplicabilitate directă,
iar pentru restul actelor comunitare Curtea de Justiţie a statuat acest principiu cu ocazia soluţionării
unor cauze.
Pentru a i se recunoaşte efectul direct dispoziţia comunitară trebuie să fie clară, precisă şi
neafectată de condiţii. În această categorie intră actele comunitare care pot fi invocate în orice
litigiu, cum ar fi documente cu caracter convenţional, respectiv tratatele institutive ale comunităţilor
şi tratatele internaţionale; profesorul Viorel Marcu le mai numeşte dispoziţii cu efect direct,
condiţionat şi complet.
Directivele şi deciziile adresate statelor membre sunt considerate, însă, ca având efect direct,
condiţionat şi restrâns; deciziile nu au efect direct pentru că nu sunt de aplicabilitate generală, ele
implicând adoptarea unor reglementări naţionale. Şi pentru această categorie Curtea a adus însă
argumente pentru susţinerea aplicabilităţii directe, arătându-se că judecătorii naţionali trebuie să
aplice directivele, iar caracterul obligatoriu al acestora presupune că particularii le pot invoca.
Efectul direct al dreptului comunitar contribuie la sporirea eficacităţii acestuia. Jurisprudenţa
C.J.C.E. face distincţie între aplicabilitatea directă verticală, care desemnează posibilitatea
invocării dispoziţiilor unei directive în raport cu un stat sau o autoritate a acestuia, şi aplicabilitate
directă orizontală, care permite unui justiţiabil privat să invoce o dispoziţie comunitară împotriva
unui alt particular4.
Dreptul comunitar este de aplicabilitate prioritară, împreună cu efectul direct,
primordialitate constituie cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare. Acest principiu nu este statuat
de Tratatul institutiv, fiind de regulă prevăzut în normele constituţionale naţionale5. Curtea a
1
Ion Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 151
2
C.J.C.E. – 14.12.1991 – avizul 1/91, 1991,
3
Pentru a exemplifica acest lucru putem da exemplul clasic al Italiei, care a fost sancţionată în repetate rânduri din
cauza practicii sale de a copia conţinutul legislaţiei comunitare printr-o lege internă şi de a aplica pe acesta din urmă în
locul celei comunitare, aşa cum prevăd Tratatele.
4
Ca urmare a acestei situaţii, persoanele particulare (fizice sau morale) pot invoca dreptul comunitar în faţa autorităţilor
naţionale, inclusiv tribunale, atât pentru a li se recunoaşte drepturile, cât şi pentru a se anula efectul unor acte juridice
interne care sunt contrare dreptului comunitar.
5
Constituţia României – art. 11
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obliga-iile ce-i revin din tratatele la care este
parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
50
argumentat această prioritate a dreptului comunitar prin faptul că statele membre şi-au limitat, în
câteva domenii, drepturile lor suverane şi au înfiinţat astfel un sistem direct aplicabil resortisanţilor
şi statelor înseşi, prioritatea făcând parte, deci, chiar din natura dreptului comunitar.
Conflictul dintre dreptul comunitar şi legislaţia naţională va fi întotdeauna rezolvat în
favoarea primului. Dacă legea naţională contrară este anterioară normei comunitare ea va deveni
inopozabilă la data intrării în vigoare a celei comunitare; dacă legea naţională contrară este
ulterioară, ea nu va exista în mod valabil şi nu va putea fi aplicată, din moment ce norma
comunitară prevede altă soluţie.
Primordialitatea dreptului comunitar faşă de dreptul intern al statelor membre, poate fi văzut
ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern. Cu
privire la principiul priorităţii s-au conturat două opinii în cazul unui eventual conflict între norma
internă şi cea internaţională. Concepţia internaţionalistă propune ca soluţie recurgerea la prevederile
interne, la cele constituţionale sau la jurisprudenţa naţională. C.J.C.E. respinge această teorie,
susţinând concepţia conform căreia nu în dreptul naţional trebuie căutată soluţia, ci în dreptul
comunitar, consacrându-se astfel, fără discuţie, prioritatea dreptului comunitar în raport cu dreptul
intern.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea dreptului comunitar în statele membre trebuie să precizăm
că în literatura de specialitate s-au conturat două teorii cu privire la modul în care se aplică norma
juridică comunitară.
Teoria dualistă susţine că ordinea juridică internaţională şi cea naţională sunt sisteme
independente, separate, ce coexistă în paralel. Aceasta presupune însă că un tratat pentru a produce
efecte juridice şi în ordinea juridică internă trebuie să fie ratificat, prin această operaţiune având loc
o „naţionalizare” a tratatului, care astfel va fi aplicat în dreptul intern. Conform acestei teorii
dualiste între cele două sisteme nu există un raport de subordonare2.
Conform teoriei moniste este în aceeaşi sferă cu cea internaţională, între ele stabilindu-se
raporturi de supra/sub-ordonare. O variantă a teoriei promovează aplicarea imediată a dreptului
internaţional în dreptul intern, fără a mai fi necesară „naţionalizarea” acesteia. Cealaltă variantă
consacră, însă, prioritatea dreptului intern asupra celui internaţional.
2
51
4.2. Procedura adoptării actelor comunitare
Iniţial în Comunităţile europene voinţa legislativă revenea Consiliului Uniunii Europene,

Parlamentul având doar un rol consultativ şi de control. Odată cu evoluţia organizării instituţionale,
în cadrul Comunităţilor s-au produs modificări semnificative în sensul că atribuţiile Parlamentului
în procesul elaborării deciziei au crescut semnificativ. Ajungându-se în final de la o simplă
consultare a Parlamentului, la o colaborare între Parlament şi Consiliu, pentru ca ulterior prin
procedura co-deciziei Parlamentul să joace un rol tot mai important în procesul legislativ al
Comunităţilor europene. Procedura legislativă comunitară se bazează pe principiul echilibrului
instituţional, conform căruia toate instituţiile comunitare vor participa la procesul legislativ în mod
echilibrat.
În ceea ce priveşte procedura legislativă în funcţie de tipul de act adoptat avem proceduri
diferite, după cum urmează:
- regulamentele şi directivele, care sunt acte juridice generale de natură contrângătoare sunt
adoptate în cadrul procedurii de consultare, cooperare, de co-decizie sau a procedurii avizului
conform;
- măsurile de aplicare sunt adoptate după proceduri speciale;
- deciziile individuale şi actele juridice neobligatorii sunt adoptate după o procedură simplificată;
- iar domeniul C.E.C.O. prezintă câteva particularităţi.
A. Procedura consultării a fost prima procedură legislativă a Comunităţilor şi chiar şi
după introducerea procedurii cooperării şi a co-deciziei nu şi-a pierdut din importanţă. Se recurge la
procedura consultării atunci când se adoptă decizii în domeniul politicii agricole comune, a
cetăţeniei unionale, în domeniul concurenţei, fiscalităţii, protecţiei mediului, protecţiei sociale etc.
Procedura consultării se caracterizează prin faptul că Comisia propune, iar Consiliul
dispune. Înainte însă de luarea unei decizii de către Consiliu mai trebuie parcurse câteva etape.
Trebuie făcută propunerea legislativă, iar dreptul de iniţiativă legislativă îl are Comisia
europeană. Proiectul discutat de membrii Comisiei se aprobă cu majoritate simplă şi este trimis
Consiliului, însoţit de o expunere de motive detaliate. Consiliul verifică, în primul rând, dacă alte
instituţii comunitare trebuie consultate (spre exemplu Tratatele comunitare stabilesc că Parlamentul
european trebuie consultat cu privire la toate deciziile politice importante). Astfel propunerea este
trimisă Parlamentului, iar Parlamentul va supune propunerea comisiei parlamentare competente, iar
după examinarea ei Parlamentul îşi va da avizul, cu precizarea că Consiliul nu este ţinut să urmeze
avizele Parlamentului.
După consultarea Parlamentului, Comisia va propune din nou propunerea sa Consiliului, cu
eventuale modificări, iar la Consiliu propunerea va fi examinată de COPERER, după care actul va fi
înscris pe ordinea de zi a Consiliului şi supus aprobării. După ce actul este adoptat în forma sa
finală, va fi tradus în cele 11 limbi1, semnat de preşedintele Consiliului şi publicat în Jurnalul
Oficial.
B. Procedura cooperării între Consiliu şi Parlament a fost introdusă prin Actul unic
european. Puterea de decizie aparţine Consiliului, dar Parlamentul poate influenţa decizia prin
emiterea unui aviz. Această procedură, a cooperării, se aplică exclusiv domeniului Uniunii
economice şi monetare. Specific acestei proceduri este introducerea celei de-a doua lecturi a
Parlamentului şi Consiliului în procedura legislativă.
Ca şi în cazul procedurii consultării Comisia trimite o propunere atât Consiliului, cât şi
Parlamentului. Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată o poziţie comună, iar Parlamentul în
cadrul celei de-a doua lecturi poate să aprobe sau să respingă poziţia comună, Consiliul având însă
la dispoziţie mai multe modalităţi de a-şi impune voinţa..
1
germană, engleză, daneză, spaniolă, finlandeză, franceză, greacă, italiană, olandeză, portugheză şi suedeză
52
C. Procedura co-deciziei a fost introdusă prin Tratatul de Maastricht şi reprezintă o
inovaţie în sensul că ea acordă puteri legislative mai mari Parlamentului – acesta dispunând de
„dreptul de veto”, fără a avea însă drept de iniţiativă legislativă. Un astfel de act nu va putea fi
adoptat decât pe baza acordului Parlamentului sau a lipsei lui de opoziţie, actul apărând comun
Consiliului şi Parlamentului şi fiind semnat de preşedinţii ambelor instituţii.
Co-decizia se caracterizează prin cele trei lecturi, iar de-a lungul timpului ea a devenit
procedura cea mai importantă. Această procedură se aplică în cazul măsurilor necesare realizării
liberei circulaţii a muncitorilor, garantării drepturilor muncitorilor imigranţi, pentru stabilirea pieţei
interne, în domeniul cultural, al sănătăţii publice, al protecţiei consumatorilor etc.
Propunerea Comisiei se prezintă Consiliului şi Parlamentului, dacă Parlamentul nu aduce
nici o modificare sau Consiliul acceptă amendamentele Parlamentului, Consiliul poate hotărî asupra
actului; în caz contrar se pregăteşte etapa celei de-a doua lecturi.
D. Procedura avizului conform a fost introdusă prin Actul unic european şi este o
modalitate de aprobare a unei propuneri a Consiliului. Actul trebuie aprobat de Parlament pentru a
fi adoptat, însă această procedură nu permite Parlamentului să acţioneze direct, el putând doar să
aprobe sau să respingă actul propus, fără a putea însă să propună amendamente. Această procedură
se aplică aderării de noi state, desemnării preşedintelui Comisiei şi altor membri.
53
4.3. Principiile aplicării dreptului comunitar de autorităţile naţionale ale statelor
membre
Aplicarea dreptului comunitar pe teritoriul statelor membre nu poate fi făcută de către

Comunitate, aceasta bazându-se pe ajutorul conferit de statele membre – vorbim în acest caz despre
acea aplicare materială a dreptului comunitar de către autorităţile naţionale, cunoscute sub
denumirea de „administraţie indirectă”.
La baza activităţii de aplicare a dreptului comunitar de către statele membre stau două
principii fundamentale:
- principiul cooperării loiale presupune obligaţia statelor membre de a nu compromite
efectul util al dreptului comunitar şi de a lua toate măsurile necesare pentru aplicarea dreptului
comunitar – de aici rezultă că statele membre dispun de o putere generală de executare a dreptului
comunitar1.
Trebuie subliniat că obligaţia de cooperare devine foarte importantă mai ales în situaţia când
cooperarea pentru acţiunea comunitară întâmpină dificultăţi şi se impune reacţia statelor pentru
protejarea interesului comun. Un astfel de caz a fost întâlnit în practică atunci când pentru
protejarea resurselor naturale ale mării Curtea a legitimat acţiunea statelor membre în lipsa acţiunii
comunitare: „dacă aceste măsuri pot fi luate în timp util pe bază comunitară, statele membre au nu
numai dreptul, dar şi obligaţia de a acţiona în interesul Comunităţii”2.
- principiul autonomiei statelor membre
Conform hotărârii din 21.09.1983 în măsura în care dreptul comunitar, inclusiv principiile
generale ale acestuia nu cuprinde reguli comune în domeniu, autorităţile naţionale procedează, cu
privire la această executare a reglementărilor comunitare, urmând regulile de fond şi de formă ale
dreptului lor naţional.
Libertatea statelor membre de a stabili organele însărcinate cu aplicarea dreptului comunitar
nu este absolută. Curtea limitează autonomia procedurală a statelor membre prin două principii:
- prin principiul efectivităţii care vizează împiedicarea ca o dispoziţie procedurală naţională să
facă imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului comunitar,
- prin principiul echivalenţei care presupune ca aceleaşi reguli de procedură să fie aplicabile
atât cauzelor care se fondează pe dreptul comunitar, cât şi cauzelor naţionale de aceeaşi
natură.
1
2
Hotărârea din 10.07.1980, Comisia c. Regatul Unit, cauza 32/79, Rec. 2403
54
ANEXE
ANEXA 1- EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE
ETAPA I ETAPA II ETAPA III ETAPA IV ETAPA V

Instituţiile impuse Instituţiile impuse prin 1965– tratatul de la Bruxelles de unificare a Tratatul de la Maastricht Tratatul instituind o Constituţie pentru
prin Tratatul Tratatul instituind executivelor celor 3 Comunităţi (intră în Europa
instituind C.E.C.O. C.E.E.A. şi C.E.E. vigoare la 1 iulie 1967)
- 1951 - (1957/1958)
Înalta Autoritate - Comisia COMISIE UNICĂ Comisia Europeană, (numită
(organ ce reprezenta Comunităţii Comisia Comunităţilor Europene „Comisia”)
interesele comunitare Economice (Înalta Autoritate prevăzută în Tratatul
şi deţinea monopolul Europene C.E.C.O. şi Comisia prevăzută în Tratatul
iniţiativei legislative) - Comisia C.E.E.A. şi Comisia prevăzută în Tratatul
Comunităţii C.E.E. vor înceta să mai funcţioneze separat
Europene a şi se vor uni formând o Comisie unică)
energiei atomice - prin Tratatul de la Amsterdam Comisia se
va numi Comisia europeană
Consiliul Special de - Consiliul CONSILIU UNIC Consiliul
Miniştri (reprezenta Comunităţii Consiliu de Miniştri
statele naţionale Economice (aceasta înseamnă că Consiliul Special de
membre) Europene Miniştri prevăzut în Tratatul C.E.C.O. şi
- Consiliul Consiliul prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi
Comunităţii Consiliul prevăzută în Tratatul C.E.E. vor
Europene a înceta să mai funcţioneze separat şi se vor
energiei atomice uni formând o Consiliu unic),
Mai era numit şi Consiliul Comunităţilor

Europene (conform Tratatului din 1965),
iar prin Tratatul de la Maastricht va lua
denumirea actuală de
Consiliul Uniunii Europene
Adunarea Comună Adunarea parlamentară Parlament european Parlamentul European
(reprezenta interesele europeană
popoarelor) (reunea cele trei
instituţii similare)
Curtea de Justiţie Curtea de justiţie unică Curte de Justiţie Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
(veghea la
respectarea
prevederilor
tratatului şi soluţiona
diferendele)
CURTEA DE CONTURI
este înfiinţată
Instituţii
Comitetul Comitetul Economic şi Consiliul European
consultativ al Social (comun celor 2
C.E.C.O. Comunităţi)
56
ANEXA 2 - EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR COMUNITARE
evoluţie PARLAMENTUL Competenţe

Iniţial aveam: În tratatul instituind
1951 -Adunarea comună în Tratatul C.E.E. rolul evoluţie CURTEA DE JUSTIŢIE
instituind C.E.C.O. care reprezenta Parlamentului era 1951 Înfiinţarea s-a făcut prin intermediul Tratatului
interesele statelor membre şi era un mai mult consultativ instituind C.E.C.A.
organ de control al factorului şi de control 25 martie 1957 Convenţia relativă la unele instituţii comune
executiv (biexecutiv – Înalta Comunităţilor europene prevede înfiinţarea unei
Autoritate şi Consiliul de Miniştri) Curţi de justiţie unice, deci la intrarea în vigoare a
1958 Cele trei instituţii similare specifice Tratatelor de la Roma cele 3 Comunităţi aveau o
fiecărei Comunităţi vor fi reunite Curte de justiţie a Comunităţilor europene
sub denumirea Adunarea Decizia 85/591 Ca urmare a faptului că numărul acţiunilor
parlamentară europeană (aceasta din 24 octombrie introduse la Curtea de Justiţie a crescut a fost
şi-a produs efectele începând cu Prin tratatul de la 1988 înfiinţat Tribunalul de primă instanţă
anul 1960) MATSTRICHT va
1979 Pentru prima dată se fac alegeri primi competenţe
pentru Parlamentul european, care legislative şi
este unicameral şi este alcătuit din bugetare,
reprezentanţii popoarelor aleşi prin împărţindu-le cu
vot universal şi direct pentru un Consiliul
mandat de 5 ani;
57
evoluţie CONSILIUL Competenţe evoluţie COMISIA Competenţe
1951 Conform Tratatului instituind Are puteri legislative 1951 În sistemul instituit de la Are competenţe
C.E.C.A. Consiliul Special de şi bugetare Tratatul instituind C.E.C.A. EXECUTIVE şi deţine
miniştri are mai mult un rol această instituţie se numea monopolul iniţiativei
consultativ, tradus prin dreptul Înalta Autoritate şi asigura legislative
acestuia de a adopta avize, în rare fiecărei Comunităţi identitatea
cazuri adoptând decizii (deşi în proprie, punând în valoare
acest tratat Consiliul este o interesele comunitare. Înalta
instituţie consultativă, are un rol Autoritate avea monopolul
neobişnuit de tutelă a Comisiei –Prin tratatul de la iniţiativei legislative, această
Înalta Autoritate). MATSTRICHT va competenţă fiind păstrată şi de
împărţi competenţele actuala Comisie.
1957 Conform Tratatul instituind legislative şi bugetare 1957 Fiecare Comunitate (C.E.E. şi
C.E.E.A. Consiliul adoptă măsuri cu PARLAMENTUL C.E.E.A.) îşi aveau propria
care relevă competenţa sa în Comisie
vederea coordonării acţiunilor 1965 Conform Tratatului de la
dintre statele membre şi Bruxelles comisia se va numi
Comunitate. Comisia Comunităţilor
Europene
1965 Tratatul de la Bruxelles instituie 1993 odată cu constituirea Uniunii
un consiliu unic care dobândeşte Europene vechea denumire
denumirea de Consiliul de aste înlocuită cu cea de
miniştri (mai era numit şi Comisie Europeană
Consiliul Comunităţilor Europene)
58
ANEXA 3 - EVIDENŢIEREA DIFERENŢIERII DINTRE TREI NOŢIUNI DIFERITE (CONSILIUL EUROPEAN, CONSILIUL
UNIUNII EUROPENE SAU CONSILIUL DE MINIŞTRI ŞI CONSILIUL EUROPEI)
Instituţia Consiliul Uniunii Europene Consiliul european Consiliul Europei

(sau Consiliul de miniştri)
Apariţie – act de reglementare Apare în Tratatele constitutive: Nu a fost prevăzut în Tratatele Este o organizaţie internaţională
- Consiliul special de miniştri – institutive, fiind rezultatul unui regională care îşi propune să
C.E.C.A. proces istoric, ca urmare a realizeze o unitate mai strânsă între
- Consiliul – C.E.E. şi C.E.E.A. întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor statele europene şi are 43 de state
de stat şi de guvern, începând cu membre. A fost înfiinţat în 1949 şi
1961. are sediul la Strasbourg.
Este o structură supranaţională,
înfiinţată în vederea unei mai bune
cooperări politice la nivel înalt între
statele membre ale Comunităţii.
Este considerat ca:
- organ interguvernamental de
cooperare politică, pe de o
parte, şi
- organ comunitar şi
formaţiune superioară a
Consiliului Comunităţii, pe
de altă parte,
- sau organ sui-generis, într-o
altă opinie
Reglementări (sau chiar Prin Tratatul de la Bruxelles Existenţa sa este reglementată prin În 1949 se semnează la Londra de
modificări) ulterioare dobândeşte denumirea de Consiliul A.U.E. 10 state statutul organizaţiei
de Miniştri şi va fi unic pentru cele
trei Comunităţi
Reglementări (sau chiar În Tratatul asupra Uniunii Europene Mai târziu existenţa sa este
modificări) ulterioare primeşte denumirea de Consiliul reglementată de Tratatul de la
Uniunii Europene Maastricht.
Diferenţele dintre Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul european
Instituţia Consiliul Uniunii Europene Consiliul european

(Consiliul de miniştri)
Diferenţe în ceea ce priveşte: Apare pe cale convenţională – fiind înfiinţat de Apare pe cale neconvenţională (ca urmare a întâlnirilor la
apariţia Tratatele institutive nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern)
componenţa Are în componenţă miniştri afacerilor externe, Are în componenţă şefi de stat şi de guvern din statele
precum şi miniştri de resort membre Comunităţilor Europene
atribuţii Atribuţii de natură legislativă, decizională Atribuţii, în special de natură politică.
Competenţe, aşa cum au fost definite prin Declaraţia de la
Stuttgard:
- impulsionarea, relansarea şi coordonarea politicilor
comunitare,
- orientarea construcţiei europene prin stabilirea unor
linii directoare de ordin politic general,
- definirea noilor sectoare de activitate.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un
raport în urma fiecărei reuniuni, precum şi un raport scris
anual privind progresele realizate de Uniune1.
1
Tratatul de la Maastritrcht, Titlul I, art. D
ANEXA 4 - EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE
Etape Data (Noi) state membre Nr. de state

(valuri de aderare) aderării membre
I. 1951/1952 primele 6 state europene care pun bazele viitoarei U.E., prin semnarea Tratatului instituind 6
C.E.C.O.:
FRANŢA, GERMANIA, ITALIA, BENELUX (BELGIA, OLANDA, LUXEMBURG)
II 1973 La 22 ianuarie 1972 semnează Tratatul de aderare şi începând cu 1 ianuarie 1973 devin 9
membre MAREA BRITANIE, IRLANDA ŞI DANEMARCA, cu excepţia Norvegiei care
deşi a început negocierile nu a mai aderat, poporul norvegian neacceptând compromisul de
la Oslo propus de comunităţi.
III 1981 În 1981 se semnează Tratatul de aderare dintre GRECIA şi Comunităţi. 10
IV 1986 În anul 1986 aderă SPANIA şi PORTUGALIA 12
V 1995 În anul 1995 devin membre ale Uniunii Europene (după Tratatul de la Maastricht care a 15
înfiinţat Uniunea Europeană): AUSTRIA, FINLANDA şi SUEDIA1
VI 2004 Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Republica Cehă, 25
Slovacia
VII 2007 România şi Bulgaria 27
1
Extinderea din 1995este prima extindere după Tratatul de la Maastricht, care a înfiinţat Uniunea Europeană şi, în acelaşi timp, ultima extindere de tip clasic a Comunităţilor (adică
în absenţa unui Tratat prealabil, aşa cum este actualul Tratat de la Nisa)
ANEXA 5 – PRINCIPALELE TRATATE COMUNITARE1
- 1951 – Tratatul instituind C.E.C.O. a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris şi încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, a
intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a expirat la 23 iulie 2002,
- 1957 sunt semnate Tratatele instituind CEEA şi CEE au fost semnate la Roma la 25 martie 1957, acestea intră în vigoare la
1 ianuarie 1958, alături de aceste tratate este semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii comune prin care este
instituită o Adunare unică şi o Curte unică pentru toate cele trei Comunităţile
- 1965 este semnat Tratatul de la Bruxelles la 8 aprilie 1965 care instituie o Comisie unică şi un Consiliu unic; intră în
vigoare la 1 iulie 1967
- 1985 este semnat Acordul de la Schengen
- 1986 se semnează Actul Unic European la Luxemburg la 17 februarie 1986 şi intră în vigoare la 1 iulie 1987,
- 1992 se semnează la Maastricht în 7 februarie Tratatul asupra U.E., va intra în vigoare la 1 noiembrie 1993,
- 1997 - Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 în urma Consiliului european din 16-17 iunie 1997 şi a
intrat în vigoare la 1 mai 1999
- în 2001 pe 26 februarie se semnează Tratatul de la Nisa şi intră în vigoare în 1 februarie 2003
- Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
1
Trebuie precizat că alături de mai sus-enumeratele Tratate au mai fost adoptate, în acelaşi scop, chiar dacă prezintă o importanţă redusă: Tratatul de la Luxemburg privitor la
prerogativele bugetare ale Parlamentului European (intrat în vigoare la 1 iunie 1977), Tratatul de la Bruxelles privitor la creşterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului (intrat în
vigoare la 1 iunie 1973), Tratatul de la Bruxelles de adeziune precum şi actele care reglementează condiţiile de adeziune ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1973), Tratatul de adeziune de la Atena şi actele care reglementează condiţiile de adeziune a Greciei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981), Tratatul de adeziune de la
Madrid şi Lisabona şi actele care reglementează condiţiile de adeziune a Spaniei şi Portugaliei (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1986), Tratatele de la Corfu pentru adeziunea Austriei,
Finlandei, Norvegiei şi Suediei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, fără Norvegia care l-a respins prin referendum naţional), Tratatul din 13 martie 1984 cu privire la modificarea
Tratatelor Comunităţilor în chestiunea Groenlandei, Protocolul unic privind privilegiile şi imunităţile din 8 aprilie 1965, Actul privitor la alegerea prin vot universal a membrilor
Adunării Parlamentare a Comunităţilor, semnat la Bruxelles la 20 septembrie 1976.
ANEXA 6 – INSTITUŢII ŞI ORGANE COMUNITARE
INSTITUŢII COMUNITARE ORGANE COMUNITARE
Consiliul european - organe financiare

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de miniştri) Banca Europeană de Investiţii
Comisia europeană Sistemul European al Băncilor Centrale este compus
Parlamentul european din Banca Centrală Europeană şi din băncile centrale
Instituţii jurisdicţionale (Curtea de justiţie şi Tribunalul de naţionale ale statelor membre
primă instanţă)
- alte organe comunitare
Comitetul consultativ C.E.C.A.
Comitetul economic şi social
Comitetul regiunilor
ANEXA 7 – IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR
I. IZVOARE – PRIMARE:
II. IZVOARE – DERIVATE
- cele trei Tratate institutive care au pus bazele
- cu forţă juridică obligatorie:
Comunităţilor europene,
- regulamente,
- precum şi de toate celelalte acte sau tratate care le
- directive,
modifică, completează şi adaptează (convenţiile şi
- decizii,
protocoalele anexate, acordurile de aderare ale altor state,
- fără forţă juridică obligatorie:
tratate de modificare ulterioară ale tratatelor iniţiale,
- recomandări,
convenţiile încheiate între statele membre pe baza tratatelor
- avize.
iniţiale, convenţiile încheiate între statele membre şi statele
terţe);
● izvoarele principale (originare) sunt acele norme cu
caracter constituţional ale comunităţilor
● izvoarele derivate sunt reprezentate de legislaţia
comunitară ordinară, adică de acele acte normative elaborate
III. IZVOARE COMPLEMENTARE
de diferite instituţii comunitare, în baza şi în conformitate cu
tratatele constitutive
ANEXA 8 – IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR
STATELE CARE AU RATIFICAT TRATATUL DE ADERARE A ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ
Până în prezent 11 state au aprobat aderarea României şi Tot în decembrie, Senatul spaniol a aprobat documentul cu
Bulgariei la Uniunea Europeană. unanimitate de voturi, după ce, în noiembrie, textul a trecut
Letonia a devenit, la sfârşitul lunii ianuarie, cel de-al de Congresul Deputaţilor cu 333 de voturi pentru şi unul
unsprezecelea stat care a ratificat Tratatul de Aderare a singur împotrivă.
României la Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie la Unanimitate de voturi şi în Parlamentul Republicii Cehia.
Luxemburg. Până acum lista cuprindea, în ordinea voturilor, Este greu de crezut că acest lucru se va întâmpla şi în state
Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru, Grecia, Estonia, precum Germania sau Austria, care au anunţat că aşteaptă
Cehia, Spania, Italia şi Malta. raportul de monitorizare din primăvară.
Parlamentul din Malta a aprobat ratificarea în unanimitate pe În prima jumătate a lui 2006 s-ar putea pronunţa Danemarca,
25 ianuarie. Tot prin vot unanim a aprobat documentul şi Marea Britanie, care a aprobat deja textul în Camera
legislativul de la Roma, la 22 decembrie 2005. Italia a Comunelor, Franţa, Germania şi Belgia. Urmează Finlanda,
devenit astfel primul dintre statele fondatoare ale Uniunii în aprilie şi Suedia, în luna iunie.
Europene care adoptă tratatul de aderare.
ANEXA 9 – PIRAMIDA LEGISLATIVĂ
TRATATE
PRINCIPII
GENERALE
DE DREPT
ACORDURI
INTERNAŢIONALE
DREPT
PRIVAT
SURSE COMPLEMENTARE
ANEXA 10 – CARACTERELE ACTELOR COMUNITARE
Acte comunitare
Drept Drept derivat
Caractere
primar obligatoriu facultativ
( tratate) regulament decizie directivă recomandare aviz
obligatoriu X X X X
facultativ X X
general X X în mod
excepţional
individual X X
destinat statelor X X X
membre
destinat particularilor X X X
(persoane fizice sau
juridice)
complet normativ X X X
parţial normativ X
direct aplicabil X X X X X
nu e direct aplicabil X
aplicabil imediat X X X X X X
aplicabil prioritar X X X X X X
BIBLIOGRAFIE
I. Literatura de specialitate
1. Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001,

2. Moise Bojincă – Teoria generală a dreptului civil, Ed. Helios, 2002,
3. Jean Boulouis – Droit institutional de l’Union Europeenes, 5 edition, Montchrestien, Paris,
1995,
4. Louis Cartou – Communautés Européennes, Précis, Dalloy, Paris, 1991,
5. Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2002,
6. Augustin Fuerea – Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti,
2003,
7. Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene, ediţia a II-a, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2004,
8. Grigore Geamănu – Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1981,
9. Corina &Ioan Leicu – Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996,
10. Philipp Manin – Les Communautés européennes, L’Union européenne, Droit institutional,
Paris, Ed. A. Pedone, 1993,
11. Octavian Manolache – Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1995,
12. Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001,
13. Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2004,
14. Miron Mitru - Economia integrării economice, Ed. A.S.E. Bucureşti, 2001,
15. Corneliu-Liviu Popescu – Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999,
16. Ion Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
17. Dana Victoria Savu – Integrare europeană, Editura Oscar Print, 1996,
18. Ovidiu Ţinca – Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
19. Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura
Olimp, Bucureşti, 1999,
II. Acte normative
*** Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
Decizia 85/591 din 24 octombrie 1988 – privind înfiinţarea Tribunalului de Primă Instanţă
III. Alte surse

*** Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - text comentat şi adnotat – de către Ion
Gâlea – coordonator, Aniela Băluţ, Augustina Dumitraşcu şi Cristina Morariu, Octombrie 2004,
publicat pe site-ul Ministerului afacerilor externe – www.mae.ro

Drept Comunitar

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Drept Comunitar

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

lector univ. drd. Melinda SZASZ

CAPITOLUL 2 – REPERE ÎN CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ..............................................................................15

CAPITOLUL 3 – SUCCINTE CONSIDERAŢII PRIVIND INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE .................45

CAPITOLUL 4 – DREPTUL COMUNITAR ŞI DREPTUL INTERN ....................................................................49

ANEXA 2 - EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR COMUNITARE.....................................................................................57

Definiţia şi obiectul dreptului comunitar

Noţiunea dreptului comunitar implică cunoaşterea determinărilor, evoluţiilor şi trăsăturilor

Principiile dreptului comunitar

În literatura de specialitate, noţiunile de principii generale de drept şi dreptul jurisprudenţial

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea

Tratatul de la Bruxelles (Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică)

IV. Izvoarele nescrise ale comunitar sunt:

Delimitarea dreptului comunitar în raport cu alte ramuri de drept

Delimitarea dreptului comunitar în raport cu dreptul internaţional

Delimitarea dreptului comunitar în raport cu dreptul intern

Premisele apariţiei Uniunii Europene

Construcţia europeană în perioada 1945-2007

2.2.1.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA / CECO)

2.2.2. Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Comunitatea europeană a energiei

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom - CEEA)

2.2.3. Succinte consideraţii privind evoluţia procesului de constituire a Uniunii Europene

Procesul de constituire a Uniunii Europene se va desfăşura în două direcţii:

2.2.3.1. Perfecţionarea instituţională

Perfecţionarea instituţională a Comunităţilor Europene este văzută de majoritatea autorilor

B. Ulterior au fost semnate, în acelaşi timp, Tratatele instituind C.E.E.A. şi C.E.E.

Tratatul instituind C.E.2 prezintă în partea a cincea, ca instituţii ale comunităţii:

1. Parlamentul european a apărut încă din Tratatele institutive, sub denumirea de

Comisia a fost reglementă în Tratatului instituind C.E.C.O. sub denumirea de Înalta

În prezent Uniunea are 27 de state membre, dintre care:

- 6 sunt state fondatoare:

- şi alte 21 de state au aderat succesiv:

În evoluţia procesului de integrare economică, politică şi socială, necesitatea revizuirii

2.5.2. Tratatul de la Amsterdam

2.5.2. Lansarea monedei unice

În ceea ce priveşte originea Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa precizăm că cu

3.1. Noţiuni generale despre cei trei piloni ai Uniunii Europene

2. - Politica externă şi de securitate comună

3. - Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne

4.1. Aplicabilitatea dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre

Dezvoltarea lumii contemporane poate fi caracterizată prin două procese contradictorii. Pe

Iniţial în Comunităţile europene voinţa legislativă revenea Consiliului Uniunii Europene,

Aplicarea dreptului comunitar pe teritoriul statelor membre nu poate fi făcută de către

ETAPA I ETAPA II ETAPA III ETAPA IV ETAPA V

Mai era numit şi Consiliul Comunităţilor

evoluţie PARLAMENTUL Competenţe

Instituţia Consiliul Uniunii Europene Consiliul european Consiliul Europei

Diferenţele dintre Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul european

Instituţia Consiliul Uniunii Europene Consiliul european

Etape Data (Noi) state membre Nr. de state

INSTITUŢII COMUNITARE ORGANE COMUNITARE

Consiliul european - organe financiare

STATELE CARE AU RATIFICAT TRATATUL DE ADERARE A ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001,

III. Alte surse

You might also like