Tragicul banalităţii
«The Tragic of Banality»

       

by Dumitru Tucan

         
The following ad supports maintaining our C.E.E.O.L. service 

Source: Comparative and Romanian literature (Studii de literatură română şi comparată), issue: XVI­XVII / 2001, pages: 104­124, on www.ceeol.com.

 

 

Dumitru Tucan

TRAGICUL BANALITĂŢII. „EPOPEEA“ PERSONAJULUI CARAGIALIAN (Studiu despre Momentele şi schiţele lui I.L.Caragiale).

Sfera caragialescului. Într-o carte a sa, Valeriu Cristea1 făcea o utilă incursiune în interiorul operei lui Caragiale, diferenţiind sfera operelor lui Caragiale de sfera caragialescului, această divizare fiind operaţională în urmărirea unei specificităţi caragialiane. Această sferă a caragialescului ar cuprinde, după V. Cristea, momentele, schiţele, teatrul şi doar câteva din celelalte scrieri ale sale. Deşi se poate urmări un fir care leagă întreaga operă, universul „primar“, „caragialesccanonic“, se poate descifra urmărind doar o parte, e adevărat majoră, a creaţiei lui Caragiale. „Universul primar“, „caragialesc-canonic“ sunt sintagme care ar vrea să arate că există o adevărată prejudecată receptivă în ceea ce priveşte opera lui Caragiale. Acesta este, în ochii cititorului său, mai mult sau mai puţin specializat, din ultimii aproximativ o sută de ani, marele „critic“ al realităţii româneşti dintr-o anume perioadă, cel care „deconstruieşte“, în manieră ironică, „formele fără fond“ ale societăţii româneşti. Astfel, ironia cu care acesta reuşeşte să pună în operă conflictul dintre aparenţa şi esenţa acestei „realităţi“ va naşte o adevărată dialectică a categoriilor estetice, îndelung uzitate în receptarea lui Caragiale, cele de comic şi tragic. Inedită întrepătrundere de tragic şi comic, fragmentar şi absurd, apropiindu-se de sugestiile unei lumi moderne avant la lettre, acest univers, etichetat de Valeriu Cristea drept sferă a caragialescului, e, într-adevăr, dominator în teatru (exceptând Năpasta, piesă artificială, care nu scapă de exagerările tipic naturaliste, şi eventual farsele O soacră şi Începem, piese fără substanţă, care nu beneficiază de truda constructivă, atât de caracteristică lui Caragiale), în momente şi schiţe sau în Cănuţă om sucit, ca şi în bună parte din editorialistica lui Caragiale.

104

Automaţii n-au biografie.] trăite de oameni naivi cu manii inofensive. Observând sintagma „nici prea-prea nici foarte-foarte“. dar o pune pe seama „spiritului critic („miticist“) excesiv“. episcopeşti. obişnuit. Fragmentarismul Momentelor e rezultatul dezagregării componentelor minimale ce compun universul acestora. Momentele şi schiţele sale dovedesc o imensă putere de transfigurare a unei stări de criză ce vine din conştientizarea banalului ca forţă distrugătoare a minţii şi a relaţiilor conştiente ale acesteia (ca centru al raţiunii) cu lumea reală. popeşti. Toţi aceşti mari anonimi caută cu înfrigurare locurile publice. sunt imposibil de definit din punct de vedere fizic.] lor cea mai adâncă. Scena pe care ele se perindă e nimicnicia cotidiană. Caragiale creează o viziune a acestor realităţi. Personajele sunt „mici“. El porneşte în opera sa. de la această societate. Aceasta e atmosfera Momentelor în care e răsfrântă o societate oarecum cristalizată. Singura lor proprietate este cuvântul banal. încadrabil în sfera „balcanismului“. Confortul dramatic. Călinescu însuşi intuieşte unidimensionalitatea personajelor din Momentele lui Caragiale. Dar ideatica de tip modern sugerată de cuvintele „vid“. dându-i o altă semnificaţie. captând sugestia [s. gălăgioase grupuri de „amici“ fără o identitate a lor anume. caracterizată de lipsa unei adevărate voinţe de a acţiona. Timpul e unul al prezentului perpetuu care îi închide: „Unidimensionalitatea temporală a personajelor caragialiene. protopopeşti. un haos de gesturi mecanice. Ştefan Cazimir o vede „aplicabilă multor personaje egal de terne şi trăind sub regimul unei avansate uniformizări“. „inconsistente“ şi se supun unor mecanisme simple în dimensionarea relaţiei lor cu lumea. dacă nu ia decât forme uşoare şi superficiale. Elvin. nu le copiază în sensul realismului fotografic. turbulente cete de cheflii dorind insistent berăriile. definitorie pentru felul lui Caragiale de a-şi caracteriza personajele. Şi pentru Tudor Vianu lumea Momentelor era una inconsistentă. semne incomplete cărora limbajul le dă iluzia întregirii. Cristea „Mitică e un exponent al vidului“9. grotescă. Caragiale nu le descrie niciodată. de împăcare cu viaţa. Autorul creează mai degrabă prototipuri umane după calapodul cărora sunt construite. Şi pentru V. şi oricând construibile. în timp ce B. absurdă. Personajele Momentelor n-au chip. dar nu le reproduce. „delir de idei“4. de la această epocă. înainte de toate. fără aspiraţii înalte. Mitică fiind prototipul eroului caragialesc. e mai evident. voit schematică şi mecanică. [s. Călinescu o denumea. O viziune caricaturală. dezvăluind o „accentuată limitare a orizontului încât numai inconştienţa prizonierilor ei o împiedică să devină tragică7. „ceea ce este comun şi unificator între mai mulţi indivizi“8. acesta găsind că experienţa vidului este la Caragiale una. Elvin găseşte ca majore intuiţii ale marelui autor „fragmentarea şi standardizarea personalitaţii“.n.n. „Fiindcă ei vorbesc pentru a trăi. încadrată in limite bine cristalizate. Spaţiul în care evoluează este un cerc închis. Inconsistenţa exclude desfăşurarea. una peste care „trecea o undă de farmec. fiecare îşi părăseşte ambientul unei singurătăţi nedorite pentru o promiţătoare colcăială de vorbe şi ocazii de a vorbi2. iar halucinaţia se destramă. socială: „Un Caragiale «desprins» de societatea românească dintr-o epocă dată este nu numai «inacceptabil» dar şi de neconceput. serii întregi de ioneşti. repetabile la infinit. cafenelele şi lăptăriile unui oraş care pare a-şi fi pierdut orice urmă de identitate. 105 . Cauza e faptul că aceşti „nimeni“ nu sunt decât forme goale. mai exact pentru a se iluziona că trăiesc“3. pe orbita căruia personajele evoluează atrase de nodurile conflictuale. Nu mai există pentru ele nici măcar iluzia unei intrigi care să le atragă spre un efort ce ar ţine de specificul tragismului clasic. şi nici măcar nu le reflectă în sensul realismului tradiţional. se află într-o strânsă interdependenţă cu acea condiţie mecanică şi fantomatică a lor şi cu tema vidului interior. închis în logica absurdă pe care G. Personajele lui Caragiale se integrează într-o mare viziune a golului“5. e în afară de orice îndoială. fantastică“10.Teatrul lui Caragiale e mai închegat. nu le oglindeşte. cultivând plăcerea de a trăi“6. este un semn că existenţa obştească se desfăşura la adăpost de marile încercări. care. existând exclusiv în prezent. „uniformizare“ şi „inconsistenţă“ pătrund la modul concret în exegeza caragialiană odată cu Ştefan Cazimir şi B.

au dovedit-o. Şi nici nu avem certitudinea că acesta îşi dispreţuieşte eroii. sugestia unei lumi de o nemaipomenită abjecţie: „Lumea lui Caragiale . de sugestie a unei imagini specifice ce se naşte din modelarea unei experienţe trăite.Deşi lucrurile par paradoxal situate în această reţea de legături între realitatea unei lumi beneficiind de propriile caracteristici sociale şi transfigurarea sa în operă.n. adică de o realitate care.aceea a valorii intrinseci a textului literar aci în discuţie. mai consistentă. la Caragiale. Oamenii râd. Momentele (dar şi întreaga sferă a caragialescului) pot să dea.râsul. fără ca să însemne prezenţa unei îndreptări radicale a indivizilor“16. De aceea putem avansa ideea că universul lui Caragiale e unul care se naşte din realitate dar o depăşeşte prin sugestiile pe care le avansează. Călinescu: „Prin urmare. Lumea comediilor lui Caragiale e lumea unor primitivi ce cred că au scăpat de primitivitate şi de viaţă vegetativă pentru a trăi din viaţa oamenilor cugetători“11.e minunată: e o lume absolut paradisiacă. care se repetă acoperind monoton întreg câmpul vieţii şi nelăsând loc pentru tot ce nu-i asemenea cu ea. încercăm să avansăm ideea că nu putem reduce opera lui Caragiale doar la o imitaţie satirică a realului. Valeriu Cristea intuieşte o dimensiune fundamentală a operei lui Caragiale . Personajele sunt circumscrise într-un cerc din care ieşirea este imposibilă. Cauză şi efect se confundă. nu o imitaţie a oricărui fel de viciu. Totul stă sub semnul indecisului. E vorba de o realitate a crizei. fără griji şi fără.râsul. pornind de la banalitate. ca şi la mulţi dintre autorii de astăzi.spune Mihai Ralea . Iar. Lipseşte întradevăr soluţia. Avem chiar o părere autorizată în acest sens. astfel ca ieşirea din acest cerc. rezolvarea nefiind decât aparentă. la Caragiale conflictul rămâne. nu fără indulgenţă de comediograf cultiva Caragiale lumea lui Caţavencu şi graiul incult al acestuia este şi critică. Dacă Aristotel definea comicul ca „imitaţia unor oameni cu o morală inferioară. care-i închide. fără cine ştie ce problematici interne. cea a lui G. 106 . Căci aceste texte nu se raportează exclusiv la o finalitate imediată şi într-un fel minoră . văzută ca dominatoare prin limitele pe care le impune. care este o parte a urâtului“15. ci a celor din domeniul ridicolului. comicul fiind prin definiţie o caricaturizare. traseul înaintează spre sugestii prin excelenţă moderne ca tragism sau absurd şi concretizările efective pe care acestea le impun în Momentele şi schiţele caragialeşti personajelor dominate de situaţii precise. tragicul rezultă din comedia fără sfârşit. dar de un efect comic. La Caragiale nu se întâmplă nimic. Lipseşte posibilitatea unei analogii cu altă lume. Comicul e compact şi unitar. ridicolul nu cunoaşte fisură. la fel cum poate să dea şi sugestia unei lumi profund marcate de idealul creştin al iertării13 sau a unei lumi ce se apropie vertiginos de sentimentul modern al absurdului ce se naşte tocmai din comedie: „Aşadar. Momentele nu sunt simple povestiri pline de umor. opacitatea nu suportă excepţia şi astfel deformarea umanităţii atinge prin proporţii tragicul [s.spune Lovinescu . petrec şi se bucură“12. naşte o adevărată paroxistică a aparenţei concretizată în ideea de banalitate în care comicul îşi pierde finalitatea sa imediată . Dar aceeaşi operă poate să dea la fel de bine şi sugestia unei lumi paradisiace: „Lumea lui Caragiale . Dacă în comedia sau textele umoristice tradiţionale conflictul sfârşeşte într-o atmosferă destinsă o dată cu rezolvarea acestuia. să fie reală. Finalul nu e unul cert.nu e departe de lumea gorilelor. în limbaj mistic. mai bună. Traiectoria de cerc pe care evoluează personajele nu e distrusă de concluzii moralizatoare. cum se spune azi. care să rezolve conflictul. Atitudinea critică este inclusă în orice comedie. deşi la un prim nivel stârnesc râsul.]“14.

devine disconfort în raport cu prejudecăţile istorice ce modelează continuitatea firească. O lume în care „semnul simbolic este lipsit acum de referinţă. virtute. parodie în care ridicolul se întâlneşte cu tragicul sau chiar mizantropism. După cum se vede. parodiate fără încetare). Rezultatul este naşterea unei noi „substanţe“. Ea ţine de reprezentările imobile ale simţurilor. imobil. Realitatea este însă un concept extrem de larg. Lipsa de continuitate a epocilor. mecanisme primare care direcţionează orientarea noastră spaţio-temporală. nemulţumit de situarea sa concretă în lume. „reacţie artistică“17. se concepe altfel decât e. De unde vin toate astea? Unde se sfârşeşte reacţia artistică şi unde începe adevărata aventură a personajelor? De unde se iveşte voinţa de a fugi din faţa marilor probleme ale spiritului? De unde vine frica de singurătate şi perpetua căutare a companiei consolatoare a omului şi a cuvântului? E o lume lipsită de marile frământări. adevărul lumii în sensul ideatic pe care îl propun metafizicile tradiţionale. din dezintegrarea unor canoane ale fiinţei. Este vorba însă nu de substanţa. E o lume care se naşte din incongruenţă. Experienţă a vidului. Din prilej de cunoaştere obiectivă. experienţa trăită a lumii se umple de conotaţiile caracteristice unui topos circular. apăsător. ajungând să ascundă adevărul. adică privat de capacitatea de a se raporta la o realitate transcendentă“18. din lipsă de echilibru. Universul lui Caragiale e unul în care realitatea.Banalitatea. adevăr. ruptura naşte o precară aşezare a lucrurilor care se iveşte din fragmentarismul şi banalitatea existenţei. rolul lor se negativizează implicit. stratificată. morală (toate acestea se regăsesc la Caragiale într-o formă absurdă. Realitatea născută din mecanismele senzoriale primare devine aparenţă. substanţa. Dar realitatea filtrată de conştiinţă şi modelată dinspre nelinişte înspre acceptare devine banalitate. ci de adevărul modelat de un subiect care. etichetarea universului caragialian prezintă multe variante. lume care a pierdut încrederea în valorile odinioară absolute: onoare. 107 . a epocilor. o serie întreagă de prejudecăţi ce ţin de logica raţională devin stereotipii. contrapus existenţei obişnuite. E o lume în care fundamentul metafizic. toate găsindu-şi sprijinul în text. acea experienţă trăită a lumii. nu mai funcţionează. lume încadrată în limite bine cristalizate. arhetipurile fiind distruse de tentaţia modernă de a relativiza orice.

când dorinţa de ieşire din acest cerc se manifestă. Neliniştea marilor conflicte interioare dispare făcând loc unei inevitabile resemnări în faţa cotidianului care îşi impune legile sale. Căci limita este motorul banalităţii. limitatoare. într-o paradoxală răsturnare de situaţii. schematic sunt inevitabile în caracterizarea lui. ceea ce conferă determinaţii. sfârşitul nu poate fi decât lamentabil. nu în sensul kierkegaardian al noţiunii. născute din redimensionarea. se află divinitatea). Conştiinţa simbolică nu mai poate opera. ci în directă relaţie cu contextul. Imposibilitate a conştiinţei simbolice de a se manifesta20. textual sau situaţional. deasupra. minimalizat. a imprecisului. acel ceva prin care şi în care ceva începe şi este. ceea ce limitează. ea se comportă ca un cerc. Şi. de libertate şi de necesitate“19. banalul devine sursă de neînţelegere şi angoasă. de tip sintagmatic23. devenind simplu mecanism gol în maşinăria lumii. Oamenii sunt marcaţi de timpul în care îşi trăiesc obsesiile. în acest sens. la ceva transcendent. Neputinţa de a transcende o limită de netrecut mărgineşte reveriile ori mai degrabă le transformă în coşmaruri. Se poate vorbi. În directă relaţie cu himerele pe care le zămisleşte. El se poate gândi. pipăibil. într-o manieră categorică. redus inevitabil el însuşi la banal. Iar dacă schema există. Imposibilitate de raportare la altceva. ierarhizate pe o dimensiune _transcendentă. ridicol. O dată cu criza valorilor tradiţionale. întregul pierzând sentimentul discordanţei originare. acesta din urmă sfârşeşte prin a modela la rândul lui realitatea dându-i dimensiuni precise. idealurile şi mărginitele ori îndrăzneţele visuri de „bunăstare“. O aventură care se naşte chiar din uzura realităţii. iar modul său de concretizare. dar şi de nelinişte.Banalul nu e un concept. corporalitate şi substanţă în acelaşi timp. Înseamnă că factorii care concură la întregirea unei realităţi sau atmosfere sunt încadrabili într-o schemă oricând definibilă. parodice. Banalul e una dintre dimensiunile lumii moderne. Dacă realitatea se manifestă ca factor determinant în naşterea banalului. la altă scară. „Banal“ înseamnă comun. imposibilitate de a imagina altceva decât ceea ce există în interiorul liniei ce închide cercul. pornind dintr-o anume direcţie. Nu înseamnă că realitatea se poate caracteriza întotdeauna drept banală. Dacă omul e „o sinteză de infinit şi de finit. pentru cel care îl rosteşte.“22 Balanţa era totuşi echilibrată de existenţa unei profunde „conştiinţe simbolice“ care opunea universului vizibil finit (la vremea aceea era văzut ca finit) un univers transcendent infinit. modelându-le. fiind „pozitivul însuşi“: „Limita este. 108 . Operează în schimb un alt model de conştiinţă. Banalul e sugestie ce se naşte din real. Dar. Spaţiul este transformat de trecerea timpului. de fiecare dată. care contextualizează semnele. limitat. Adjectivul „banal“ capătă. ceea ce dă punct de sprijin şi statornicie. Şi mai înseamnă că excepţionalul nu poate exista decât în interiorul acestei scheme. devine complex în interacţiune cu dimensiunea observabilă a realităţii. sursă de disperare. ci în sensul existenţei unei disperări a ambiguităţii. Experienţa limitei devine ea însăşi o aventură. Nu se mai încearcă depăşirea limitei. ci trăirea consecinţelor pe care le impun. noile sale valenţe. transformând neliniştile „măreţiei umane“ în automatisme ce se repetă la infinit în acelaşi decor. ca măsură a tuturor lucrurilor. concepte şi moduri de a privi. Iată astfel că realitatea nu mai e privită în relaţie cu oglinda sa (universul infinit în care. în cele din urmă. limita captează conotaţii negative. de temporal şi de etern. o intenţie minimalizatoare ce vine din propriile resurse negativiste. şi nu numai pentru el. ci că aceasta poate fi uneori modelată de conştiintă astfel. mânios şi aprig nivelator de forme. aceasta din urmă se umple de semnificaţiile ambigue ale cuvântului „banal“. ca sursă a lui. Imposibilitate de transcendere a limitei realului. Aventura banalităţii. obişnuit. O aventură în care însă miracolele nu mai sunt posibile. într-o dimensiune uniformizatoare a unui univers sieşi suficient. cea a nemulţumirii. Şi nici ceva concret. Până într-un anume moment al gândirii occidentale21 limita opera ca fundament ontologic. de acceptare. Când acestea devin fantasme în interacţiune cu realitatea. a valorilor fundamentale ale universului tradiţional. modela în măsura în care cel ce face acest lucru se simte apropiat de incertitudinea sensului acestui cuvânt. iar adjective ca mărginit. banalitatea face ca aceşti doi termeni de sinteză să se confunde unul cu celălalt. criză generată de importanţa pe care o capătă noile teorii ştiinţifice. Uzura este cea care sapă o prăpastie adâncă între realitate şi conştiinţa ei. din care ieşirea e imposibilă. ca un perimetru închis.

epocă în care un popor mic împrumută forme străine. imaginea literară a realităţii nu mai e decât o imitaţie palidă. susţinut de idei filosofice. Transpusă în literatură. 109 . chiar dincolo de voinţa autorului acestora. Ea le modelează efuziunile lirice sau îi face să se arunce în universurile compensative. Textele lui Caragiale dovedesc această dublă dimensionare: una a imitării quasi-fotografice a realităţii (larg discutată. modernitate care „a pierdut optimismul eroic al căutării infinite. acela al „lucidităţii textului“. Căci nu personajele acestui tip de texte modelează conştient realitatea spre întregirea unei sugestii de banalitate cu dimensiuni tragice.În literatura occidentală realitatea îşi are locul său bine determinat. dă seamă de ceea ce se petrece dincolo de observabil. o epocă în care semnele par a fi neputincioase în a recunoaşte substanţa lor firească. sub presiunea unei ordini exterioare. acela al dublei dimensionări a lui. din tentaţia de a se concepe altfel decât e26. visul şi trăirea emoţiilor cosmice . justificate de măreţia absolută a unui ţel transcendent“25. Urmărind „imaginile vieţii cotidiene prezentate serios. sau chiar cu conflictele ei tragice“ Erich Auerbach24 arată în vasta sa analiză că încă din Antichitate (iar apoi chiar în Evul Mediu dominat de miraculosul de tip medieval sau de misterele creştine întrupate în mici piese de teatru) realitatea modelează creaţia. Astfel e posibil ca realitatea. „Căutarea infinită“ fiind imposibilă. de aici insuficienţa cuvintelor în caracterizarea realului. Romanticii fug însă de realitate. de netăgăduit. să se impună şi să impună un spaţiu al abandonului. această naivă aventură a personajelor prin imperiul banalităţii sfârşeşte în cele din urmă într-un paradox. facerea de texte. Destinul ei e o aventură naivă a banalităţii. Face acest lucru sub presiunea realităţii modelate de raţiune. Din cauza acestui „plictis“ Emma Bovary îşi trăieşte ridicola aventură iar apoi se sinucide. cu problemele ei umane şi sociale.definitorii pentru retorismul romantic . Dar şi proprie uzură. Se revoltă împotriva ei. Ne aflăm la începuturile modernităţii. de aici evoluţia circulară a lor. Romantismul dezordonează violent ordinea clasică printr-un program coerent. Născut din realitate. Caragiale însuşi trăieşte într-o epocă în care formele unei realităţi în continuă mişcare îşi mai aşteaptă încă fondul. de aici lipsa de comunicare între personaje. Document.sunt repudiate de Realism şi înlocuite cu obiectivitatea în procesul de observaţie socială a tipurilor şi a imensităţii de material pe care realitatea o oferă. ci textul însuşi. interiorizarea. şi una a abisalităţii ce ţine de introspecţie. Subiectivitatea. Acum realitatea îşi trăieşte apogeul. dar care permite credinţa într-un ideal transcendent ce modelează valorile fundamentale către care omul clasic (l’honnête homme) tinde. mai ales într-o anumită perioadă a criticii). trage linii de demarcaţie între bine şi rău ordonându-şi materialul după criteriul verosimilităţii. Flaubert scrie despre „plictis“ (l’ennui). impune reguli. posibilă imagine a ei. Formele goale devin mai târziu certitudini. Iar o eventuală aventură în acest spaţiu al abandonului nu poate fi decât o aventură a banalităţii. Cu mai multă sau mai puţină transparenţă. Ordinea clasică luptă împotriva dezordinii baroce. De aici personajele schematice ale Momentelor şi schiţelor lui Caragiale. Refuzul unei atmosfere limitatoare o face să se conceapă altfel decât e. fie ea golită de esenţele intime. o face să caute altă lume. textul e şi sugestie captată şi diseminată în conştiinţa timpului dar şi în conştiinţa epocilor viitoare. fără ca semnificaţia iniţială să fie apoi recuperată.

alţii au sculptat în cuvinte lumea pe care au văzut-o. aidoma lumii care a propus-o. Dă naştere unei lumi întregi. o lume inconştientă. Bine închegata ierarhie de valori. definit de limite precise.un hohot de râs dovedeşte că rezultatul e o spumoasă comedie. lume care trăieşte la nesfârşit o simplă şi neserioasă comedie a eşecului. textele sunt tragice. Scrie momentele şi schiţele. Caragiale se luptă cu morile de vânt ale realului. Dumnezeu însă a murit sau a plecat. imaginaţie şi talent. Finalitatea e paradoxală pentru cititorul de astăzi . Întreaga literatură dă acum seama de angoase ce. înseamnă deopotrivă tragism. Mobilitatea îi dă ocazia de a nu se transforma în mumie. Dar o luptă are nevoie de două tabere. Unii şi-au înfruntat forţele cu noile mitologii sau utopii care şi-au adus şi ele contribuţia la tragismul lumii (marxismul de exemplu). duşmanul omnitudinii31. „Oferindu-ne o frumoasă iluzie a grandorii umane. Dincolo de aceasta. uzura realităţii şi efectul ei . Eu cred că tot ceea ce este omenesc are o parte comică…“30 Lipsa de însemnătate. 110 . Deşi de-a lungul existenţei sale estetice se întâlneşte de multe ori cu comicul. expresie concretizată sub forma luptei. obosit de atâta înfruntare29. Tragicul pierde din seriozitatea sa sublimă. Se carnavalizează el însuşi. Tragedia devine astfel expresia unui „bovarism uman“ completat de un „narcisism uman“. Tragicul comediei. mitul celui care rezistă loviturilor puternice ale destinului sau ale divinităţii. Eliminându-se acel mit cultural al „măreţiei umane“. aspiraţia spre absolut şi conflictul cu transcendenţa însemnau tragism. acel „bovarism“ de proporţii gigantice. trezirile fiind rare şi ridicole. dialog din care speră să se ivească adevărul. într-un colţ uitat al universului. în profunzime. Dar dincolo de comedie se află tragicul. E una în care nevoia de somn e perpetuă. Spre deosebire de măruntul hidalgo. acum ajunge să se confunde cu el. Caragiale imaginează o veritabilă aventură a banalitaţii. naşte o conştientizare a limitei ce a tăiat timpul în două. mostre de literatură fragmentară.Dacă Cervantes imaginează o spumoasă încercare de ieşire din cenuşiul existenţei (cazul Don Quijote). Până şi substanţa pierdută a miturilor. Omul rămâne singur. Tragicul banalităţii. Dostoievski şi Gogol povestesc despre tragismul „omului subteran“. El dă naştere nu unui singur Don Quijote. Căci aceste texte nu s-ar fi putut ivi fără „luciditatea“ autorilor lor. Aş vrea să adaug un al cincelea: Caragiale. care îşi asumă „vina tragică“27. Sau mai degrabă comicul şi modurile sale de realizare devin tragice prin însăşi sugestia lor. de substanţa ei intimă. care nu trăiesc din exacerbarea valorii de adevăr a unor oarecare texte. Lumea devine carnaval. Uşurătatea lumii lui Caragiale înseamnă doar la o primă privire comedie. opusul său conceptual. spre deosebire de personajele sale buimăcite. Unul dintre aceştia este comicul.banalitatea. se dărâmă. Cei patru nu sunt decât câteva exemple. Lumea e tragică. el ne demonstrează că totul e lipsit de însemnătate. se ajunge la un nou tip de tragism cu implicaţiile pe care acesta le poate avea în literatură. iar Domenach de un tragic politic28. lume care în continuă legătură cu ceea ce el trăieşte să dea seamă de sensurile lumii. dacă Liiceanu vorbeşte de tragic ca despre o filosofie a limitei şi a depăşirii. Cehov şi Ibsen încearcă să reînvie drama renunţând la himerele trecutului32. pun în umbră claritatea ierarhiilor tradiţionale. Mediază un dialog între realitate. Transcrie sugestia captată. Dacă natura tragicului este esenţial conflictuală. un mit suprapus pe un sistem de alte mituri. ci unui întreg univers populat de zeci de astfel de cavaleri rătăcitori. Comicul e mai crud. E mitul luptătorului care nu se lasă uşor învins. tragicul ne aduce o consolare. atunci avem de-a face cu o supraapreciere a măreţiei umane. aşa cum conştientizarea limitei şi încercarea de depăşire. în încercarea sa de supravieţuire. sugestie simţită acolo în mijlocul realităţii modelate de banalitatea trăită. Se schimbă. căreia îi aparţinea şi teoria clasică a tragicului. Tragismul lui e unul al banalităţii născute din ridicolul unei lumi goale de aspiraţii. dacă Volkelt ia în discuţie pentru definirea tragicului măreţia umană. dublate de concretizările lor textuale din registrul comic. aici la îndemână. absenţa transcendenţei. Caută să-i smulgă substanţa. Apelează la realitate şi caută posibili aliaţi. ci din automatisme în trăirea banalităţii. ale unei mentalităţi literare a unei epoci care reprezintă sfârşitul unei adolescenţe a Modernităţii ce începuse odată cu Romantismul. Lumea lui e una a întrebărilor niciodată puse. care zac pe „mesele de autopsie“ ale exegeţilor. microcosmos unitar. la o comparaţie. avem de-a face cu un mit identitar şi în acelaşi timp narcisiac prezent activ la sărbătoarea tragediei antice şi a reluărilor ei. se află tragedia.

care trebuie să serve cetăţenilor de învăţătură şi să rămâie o pată neştearsă şi indelebilă asupra acestui negru regim. O singură frază. Obsesia opozantului care nu vede decât posibilitatea de a acuza. în care realitatea se transformă în banalitate. aceasta fiind un nucleu care adună şi desparte în acelaşi timp. cu ocazia incendiului. Dacă banalitate înseamnă comun.banalitatea tragică. Astfel banalitatea devine specificitate a acestui „spaţiu al abandonului“.…“. „Variaţiunea“ devine astfel culoarea locală dată locului comun. Opacitatea universului caragialian e opacitatea unui semn care nu se mai raportează la altceva decât la el însuşi. de-a lungul căruia se întinde o comedie fără sfârşit . personalităţile feminine şi calităţile lor mai mult sau mai puţin reale. program de o teatralitate ce se vrea logică. La fel e modelat şi traseul existenţei personajelor din momentele şi schiţele caragialeşti. ar fi un sentiment al „abandonului“. de situaţia precisă în care se găseşte actorul. a fost năbuşit în câteva minute. Uşurătatea fiinţei e modelată paradoxal de către banalitate. obsesia mondenului care trăieşte în lumea lui unde nu există decât petreceri sau emoţii care să alunge plictiseala. repetabil. Variaţiuni ale aceleiaşi teme. structuri precise cărora personajul li se conformează. un spaţiu care funcţionează ca un semn opac. Un eveniment real. sisific. Un alt ziar.Banalitatea nu se poate confunda cu realitatea. uzându-se.tema . străin. contrapunctată de mici spaţii ale încercării de ieşire din universul acestei uşurătăţi. găseşte prilej pentru a expune un program. fie el sublimat literariceşte. forma relatării fiind cea a unei compuneri şcolăreşti. de data aceasta cu „câteva programe. să ajungem şi la incendii ca acela ce s-a petrecut în Dealul Spirii peste drum de cazarma Cuza. dar nu reuşeşte să fie decât ridicolă. Mulţumită activităţii pompierilor şi soldaţilor. Limbajul relatărilor nu iese din limitele pe care cei ce-l folosesc şi le impun. Căci universul pe care Caragiale îl construieşte în schiţele sale e unul în care tema (locul comun. obsesia guvernantului de a nega ceea ce opozanţii afirmă. din închiderea pe care aceasta o generează. „Un journal chic“ trece în revistă. dincolo de elucubraţiile gazetăreşti. „Un ziar opozant fără programă. nuanţă liberală conservatoare“ găseşte în banalul eveniment ocazia de a delira vehement împotriva guvernului: „… oricât am fi crezut de infamă reacţiunea concentrată şi atotputernică. delirant şi el.“ Iar şirul de „variaţiuni“ ar putea continua. banalităţii. valori pe care să se aşeze semnul unei măreţii umane care să lupte cu limita. Dar dincolo de această finalitate imediată (satira) putem recunoaşte pornind de la această schiţă un întreg mecanism de construcţie al universului specific caragialian. automatismele rămân aceleaşi. prezentat neutru de ziarul „Universul“ devine pretext pentru concretizarea automatismelor celor care fac acestă preluare: „Aseară. nuanţă trandafirie“. spaţiul banalităţii) e dominantă iar variaţiunile nu sunt decât automatisme în perceperea banalului. Procedeul folosit e cel satiric-pastişă.există o anume obsesie care îl modelează. al căror stimul este realitatea banală. Universul caragialesc respiră astfel un aer absurd. în timp ce un „ziar oficios“ neagă evenimentul: „Din sorginte oficială aflăm că nu a fost nici un incendiu ieri în Delul Spirii. Aceste obsesii s-au născut fără îndoială dintr-un anume interes dar. 111 . ea înseamnă în acelaşi timp şi lipsă de valori temeinice. brut. Pagubele nu sunt prea însemnate. care se naşte din banalitate. În Temă şi variaţiuni. spusă cu patos. ca o poezie recitată de mii de ori până atunci. Personajele trăiesc experienţa acestui traseu sisific. Temă şi variaţiuni este una dintre primele schiţe ale lui Caragiale consacrate gazetăriei politice. Variaţiunile nu sunt decât invariante. un foc a izbucnit la o casă peste drum de cazarma Cuza în Dealul Spirii. Situaţiile concrete construite prin prisma dimensiunii uniformizatoare a banalităţii nu sunt decât variaţiuni ale aceleiaşi teme . deşi bătea un vânt puternic.comedia uşurătăţii fiinţei. (Universul)“. Adună la nivelul relaţiilor exterioare şi desparte la nivelul esenţelor. pe la 6 ore. Sinistrul cel grozav este o pură invenţiune ieşită din fantazia nesecată şi din bogatul arsenal de calomnii al adversarilor noştri. focul. au devenit automatisme. Dincolo de evenimentul banal . dincolo de situaţiile precise cărora le sunt supuse personajele. existenţa unui spaţiu al banalului e incontestabilă. Şi dacă uneori se produc răsturnări de situaţie. Ceea ce ar caracteriza un spaţiu. personajul. închis de limite impenetrabile.

stambă .Moftul român nr.căluşei .fotografii la minut .…“ (Moşii . microcosmosuri haotic înglobate în marele întreg al banalului cotidian: „Vagoane de tramvai galbene şi albastre. se varsă.tablă de materii). valuri peste valuri de omenire. în teatru geniul lui Caragiale nu stă în «temă». pe bariera de la capătul podului Târgului de Afară. atmosferă în care nu există decât mişcări de somnambul.mahalagioaice .căni . contrapunctate de senzaţii de înăbuşire.copii . prezentate haotic. Nu există decât dorinţa de a fi parte din vârtejul care.bone .îngheţată de vanilie . Variaţiunile.tombole . macrocosmos în care individualităţile nu se pot manifesta decât ca elemente de decor. ca de pe atâtea braţe ale unui fluviu uriaş. rătăcite o dată în învălmăşeala Moşilor. caută cu disperare reintegrarea.trăsuri muzici . „Deşteaptă-te. cantr-o mare zgomotoasă. De altfel există un text al său construit exclusiv pe acest principiu: „Turtă dulce . căruţe mitocăneşti şi biciclete şi multă lume pe jos… De pe atâtea strade şi căi.tricoloruri . Afirmaţia e valabilă. revelaţia traseului absurd al existenţei. Astfel „personajul-element de decor“. a personajelor. „criticii“.fluiere .baloane . îşi descrie mişcările circulare. golit de esenţe şi de asemănări cu ceea ce însemna altădată: iniţiere. Aşază cu ajutorul cuvintelor decorul în faţa cititorului având aerul de a spune şugubăţ: „Asta am. nelipsind nici măcar „Marseilleza“. Procedeul e aproape avangardist. trăsuri boiereşti. pe care ea le modelează. Iar din această îmbinare între banalitate (temă) şi diversitatea circumstanţelor. întregeşte această atmosferă care domină şi nivelează halucinant acel spaţiu pe care l-am numit „al abandonului“. 8 .fracuri . În schiţele lui Caragiale lumina difuză a peisajului. „prozatorii“. experimentare. Individualităţile se află în imposibilitatea de a se manifesta. spaţiile de evaziune devenind inoperante. Iar atunci când o face.“ (La Moşi). Banalitatea este în primul rând decor înăbuşitor şi abia apoi stare de spirit.menajerii .soldaţi . acest spaţiu al abandonului este cel al existenţei cotidiene în dimensiunea sa uniformizatoare. vizibilul pur.limonadă .cimpoaie .doniţe . „poeţii“. Alexandru Călinescu opina: „Ca şi în proză. „Vasilache“.artifiţii .fleici .panorame . Nu simt nici apăsare nici o eventuală încântare.Tema (faptul banal).doici . române!“. Dar această temă trebuie înţeleasă din perspectiva existenţei unei atmosfere ce sufocă posibilitatea de a experimenta a celor care o trăiesc. aventură.provinciali .hărdaie .pelin . haotic. dacă n-ar fi cuminţi să-şi hotărască mai dinainte locul şi momentul de întâlnire. Utopia singurătăţii ca prilej de meditaţie nu există pentru ele. „ocaua de Drăgăşani de 40 de bani“. repetabile la infinit.comèdii . aşa ar fi şi pentru două persoane să se mai găsească. Meniul este complet. rămânând singur. Trăiesc banalitatea haotică conformându-se circumstanţelor.decoraţiuni . Caragiale nu caută să descopere dincolo de vizibilul pur posibila frumuseţe sau urâţenie a decorului.oale .lampioane . „guvernanţii“ sau „opozanţii“. Caragiale nu descrie decât rareori peisaje în schiţele sale.miniştri . Tema dominanată a universului caragialesc este faptul banal brut. se naşte revelaţia destinului tragic al omului modern. Concret. tramcare.cerşetori ciubere . cu asta defilez!“. Observând îngemănarea între „temă“ şi „variaţiuni“ ca mod de construcţie a universului caragialian. Elementele de decor se învălmăşesc astfel unul câte unul sufocând relaţia dintre peisaj şi personaj. Precum este greu să se mai întâlnească două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul mării.decoraţi . a acţiunii.steaguri flaşnete . descrierea lui seamănă mai degrabă cu o „tablă de materii“.scrânciob: cele din urmă invenţie care era şi la expoziţia americană .bragă . mişcări de conformare la traseul comun. dar geniul lui Caragiale stă mai ales în îndemânarea cu care face această îngemănare între cele două dimensiuni pe care-şi construieşte universul său.pungaşi de buzunare . ci în «variaţiuni»33. 112 . Textul continuă cu 262 de articole. Înlănţuirea de „materii“ devine spectacol în care individualităţile se topesc devenind ele însele articole de bâlci. De aici preferinţa personajelor lui Caragiale pentru spaţiile publice. Personajele se pierd în imensitatea înăbuşitoare a decorului participând la întregirea lui. simţindu-se exclus din „bâlciul lumii“. împovărat de automatisme.

aceste încercări de evadare arată că dincolo de ele nu există decât automatisme modelate de banalitatea cotidiană. Automatisme care integrează personajele în haosul universului lor specific. la vidul existenţial omniprezent. există relaţii între ei. ridicolele efuziuni politice. Discursul nu e unul concret dramatic. Schiţa. există limbajul lor specific şi modurile de concretizare ale acestuia. Generează nelinişti. Dar această structură dramatică a schiţelor nu presupune o formulă de infinite construcţii. acesta se mulţumeşte cu statutul de personaj. Automatisme la nivelul modului de a fi al individului. momentul nu au desfăşurarea personagială şi descriptivă a romanescului. Căci dincolo de atmosfera integratoare a acestui univers există indivizi. situaţiile modelate în funcţie de circumstanţe. Schiţa caragialiană are alura unei piese de teatru. Povestea. locuri comune relativizate. în această viziune. Bârfa. Acestor automatisme sunt supuşi. Spaţiile de evaziune nu numai că nu sunt inoperante. În loc să coordoneze şi să filtreze povestea. Povestea este simplă. există un spaţiu în care toate acestea se petrec. Toţi aceşti factori sunt indisolubil legaţi. trăind povestea împreună cu ele.Dacă tema universului caragialian e banalitatea văzută ca loc comun absolut. Banalitatea are aceleaşi implicaţii. beţia. în interiorul banalităţii universului caragialian. dar imaginea creată de acesta ţine de specificul dramatic. nici unul nu se poate separa de celălalt. Elementele care fiinţează în interiorul lui nu pot exista unele fără celelalte. nici unul nu poate fi scos din întreg. Însă aceste variaţiuni nu sunt nicidecum ţesături concepute pe baza unui motiv iniţial. dar concretizate circumstanţial. cheful fac pentru moment ca banalitatea să fie simţită ca fiind mai puţin apăsătoare. Evoluează pe scenă aşa cum o fac şi personajele sale. chiar în postura unui autor implicat. Astfel nu pot exista individualităţi. Schema e una dialogică. Dar chiar aceste momente de uitare. Spuneam că universul caragialian este unul compact. personajele sunt aproape aceleaşi. Căci într-un astfel de spaţiu ele s-ar simţi excluse din universul lor specific. Soluţia de a scăpa de aceste nelinişti („ideile primejdioase“ ale lui Costică . ci moduri de manifestare ale temei. automatisme la nivelul spaţiilor căutate de indivizi pentru încercarea de evadare. automatisme impuse de banalitate. nici densitatea narativă a prozei scurte. factorii care participă la aceste „variaţiuni“. relaţiile de asemenea. de o amploare mai mică. variaţiunile ar fi. automatisme ale modului de a se concretiza al limbajului. intervenţiile naratorului sunt minimale.Repausul dominical) e încercarea de a găsi parteneri de discuţie. dar ele îşi pierd substanţa lor tocmai datorită efectului negativ pe care îl au asupra personajelor caragialeşti. Participă efectiv la goliciunea lumii. 113 .

]. cel în care bănuim o tentaţie de a depăşi limita propriei biografii modelate de banalitate. nu-mi plac petrecerile patriarhale. omniprezent şi atoateştiutor. în orice caz superficial.“ „Stau în faţa unui local de noapte. eroul caragialian caută a se reintegra. nici galben.amicul. Mircea Iorgulescu în eseul său „despre lumea lui Caragiale“ observa foarte bine că „trăncăneala“ jocă aici „rolul de azil“35. Însă această soluţie se dovedeşte a fi. cl. nici verzi. o mică berărie. pierdut inevitabil în decor. În spatele acestei pofte pantagruelice de a vorbi. în tramcar. nici iute. N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraş mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele trase lăsate ca pleoapele în somn… Lipsa asta de activitate. sens care denotă o apropiere profundă între două persoane. se produce întâlnirea. serie a cărei multiplicitate aparentă e reductibilă la sugestia unui acelaşi loc comun. Individul e „mic“. şi nu pot dormi măcar parcă sunt în stare de insomnie…“ (Repausul dominical). o „formă“.“36 Dincolo de un prim nivel tragic al acestor personaje. personajele îşi pierd identitatea şi substanţa. a unui prototip ce există dincolo de evoluţiile lui ulterioare. repetabil la infinit. „cafeneaua“ e un „cadru fix. ei nu există decât atâta cât vorbesc“37. Un prim pas spre reintegrare e regăsirea decorului banal. nici bondoc. nici moale. la Gambrinus. Iar una dintre soluţiile de a scăpa de neliniştile ambigue. Tocmai pentru că vorbesc întrun fel atât de fascinant. Cu un cuvânt o fiinţă nici prea-prea.] şi discuţiile între personaje…“34.Personajele lui Caragiale nu au chip. a unui acelaşi traseu. e vesel şi are poftă de conversaţie (Amici). bâlciul. ministru ori comisionar de stradă. 114 .n. Aici e aproape de semenii lui. nobil. şi fiindcă am poftă de vorbă. simţindu-se exclus din universul lui specific. pe care le induce banalitatea trăită.. localul public. De aceea refuză liniştea melancolică a spaţiilor relaxante sau.. mojic. regăsirea spaţiilor dragi. nu era nici bun. nici deştept. Afară de astea. mă trage şi pe mine la somn. E „Amicul X“. „şeful registraturii într-un minister“. În acest decor. Iar dincolo de această indeterminare se află o altă obsesie a lui Caragiale. nu cumva o pica vreun alt bucureştean…“ (Situaţiunea). iar apoi berăria. Aceste spaţii sunt în primul rând strada şi forfota ei „comercială“. nici rău. poate. nici smeadă. cel pe care îl întâlneşti oriunde: „… în somptuasele saloane de elită. nicinalt. nici subţire. cafeneaua. la Capşa.Tren de plăcere. marile elanuri ale lumii lui Caragiale sunt ratificate tot de vorbe. descoperim un tragism ce se naşte din absurdul destinelor. de ieşire din banalitatea zgomotoasă şi uniformizatoare a citadinului. Nu era nici mare.. ş. nu duminicile şi sărbătorile. nici slab. Nesuportând singurătatea. ci o serie de astfel de personaje. atmosfera carnavalescă îl însoţesc în mod fatal. Unicitatea formulării lui Caragiale nu desemnează un personaj unic. reductibil şi el la o sugestie ultimă .“ (Broaşte… destule). Localul public. Caragiale dezvoltă o întreagă obsesie a indeterminării fizice a personajelor sale: „Părul lui nu era nici negru. să fii mitropolit sau paracliser. goliciunea sau nimicul care îi domină existenţa: „… drept să-ţi spun. în acest decor. Gazometru) balamucul. chiar în momentul când alegerea unui astfel de spaţiu se petrece (din snobism. de viaţă. Pradă acestui tip de automatism.“ (Amicul X…). o „arătare“. pulsul aparentei diversităţi haotice pe care acesta o dezvoltă. „Eroii caragialieni nu au biografie. faţa nici oacheşe. nici prost. aştept. nici gros. permiţând întâlnirile [s. în sensul că nu ni-i putem închipui în afara momentului în care se produc vorbind. nici castaniu.aparenţa unei senzaţii de activitate care să întregească existenţa.. un „semn incomplet“. un banal automatism. Formula „nici prea-prea.pretutindeni gata de a te saluta cu toată afabilitatea şi a-şi întinde cordial mâna lui. de refugiu: „Consumate în vorbe.aceea a ridicolei încercări de ieşire din banalitate). Lipseşte însă ceva ca regăsirea să fie completă . la Caragiale. E promisiunea unui prilej de se pierde în fluxurile ameţitoare ale vorbelor: „Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteptă să pice un amic. nici căprii. deci. nici bălană. pe jos în galoşi . în Orient-Express. ea însăşi. din conformism .n. eroii lui Caragiale ajung la nelinişte. nici foarte-foarte. Sensul cuvântului „amic“ e aproape peiorativ. inconsistent. Cititorul nu le cunoaşte chipul pentru că autorul nu le descrie niciodată decât prin formule ce aruncă asupra lor o indeterminare totală. mie-mi place oraşul… dar. în cupeu cu roate de cauciuc. eu sunt orăşean [s. general ori căprar. Amicul nu e prietenul în sensul clasic al noţiunii. a unui „acelaşi“ care interacţionează în mod fatal cu alţi „aceiaşi“ ce fac parte din respectiva serie. la Jockey şi la cafeneaua Schreiber din Lipscani. E cel care caută agitaţia oraşului. ochii nici negri. ar conştientiza. O eventuală stare de meditaţie. nici năsos şi urechile le-avea potrivite. vidul existenţial. este aceea de a sta de vorbă (există încă o altă soluţie . o fatală obişnuinţă. nici gras. bănuim o realitate crudă. de mişcare comercială mă apasă pe umeri. Caracterizându-l pe Leonică. Nu era nici cârn. în sindrofiile modeste de mahala. Întâlnirea e un motiv omniprezent în schiţele lui Caragiale. Redimensionând realitatea din perspectiva propriilor resurse negativiste. la Zdrafcu. nici mic. nici foarte foarte“ e cea care caracterizează cel mai bine omul comun al universului momentelor şi schiţelor.

dezvoltă ideea unui întreg în care posibilitatea descoperirii diferenţei este imposibilă. şi circumscrierea lor unei singure „silabe“ . Mecanismul psihologic e relativ simplu. având un „rol decisiv“. În schiţa C. Iar singurul element de singuranţă în interiorul haosului şi non-concordanţei rămâne automatismul care nivelează.Pornind de la acest automatism intrinsec lumii lui Caragiale . a mecanismelor psihologice care îl produc. vină şi păţenie. DEPUTAT: Mofturi! UN CERŞETOR DEGERAT: Fă-ţi pomană: mor de foame! UN DOMN CU BUNDĂ: Mofturi“ Toată anecdotica dezvoltată de Caragiale în micile dialoguri din Moftul român arată o inevitabilă reducţie pe care personajul caragialesc o face în momentul în care realitatea i se arată. mizerie. în tine încap aşa de comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri. caracteristici care duc la non-comunicare. neputinţa lor de a se orienta în interiorul acestui univers haotic. Silabă vastă cu neţărmurit cuprins. notele sale dominante în schiţele caragialeşti rămân fragmentarismul şi incoerenţa lui. scurt: MOFT.„moft“ . lingoare. difterită. E parabola unei încremeniri a limbajului. La poştă. trecut. convingeri. toate circumscrise încercării acestora de a citi lumea de dincolo de ele. Aceste spaţii neacoperite de limbaj devin câteodată prilej de farsă şi ipocrizie din partea partenerului de discuţie (Amici). Noncomunicarea e dublu dimensionată. Funcţia sa obişnuită ar fi comunicarea.R. merit şi înfamie. nici unul dintre protagonişti nu se lămureşte de ceea ce vrea să zică celălalt. suferinţă. prezent. Relaţiile interumane pe care le concretizează limbajul personajelor caragialiene sunt mica bârfă. ipocrizia. ca expresie a propriei lumi. personajul îşi dezvoltă propriul limbaj. Majoritatea criticilor au observat că „limbajul caragialian dispune. viţiuri distrugătoare. discuţia dintre un servitor şi un vizitator al stăpânului acestuia eşuează. talent şi imbecilitate. Dacă limbajul este un sistem funcţional care ar trebui să exprime lumea în diversitatea ei.ajungem la dimensionarea altor factori ai universului caragialian: limbajul şi relaţiile între indivizi. funcţia lui fiind „existenţială“38. Dincolo de neputinţa descifrării lumii se prefigurează neputinţa personajelor de a acţiona. …. Căci dincolo de aceste posibile funcţii ale limbajului. Valeriu Cristea vede în Căldură mare expresia unui „somnambulism lingvistic“39. lume închisă din care nu se poate ieşi. fie ea întâmplătoare. a funcţiei sale reale şi a relaţiilor care le dezvoltă între cei care îl folosesc în încercarea de a comunica. Şi doar hazardul face ca acelaşi limbaj să facă posibilă descoperirea ipocriziei. sibaritism. Locul comun al limbajului . promisiunea aflării unei spumoase poveşti a unui adulter este înşelată într-un final din cauza limbajului care lasă spaţii neacoperite.toate.e expresia ultimă a efectelor banalităţii universului caragialian asupra limbajului: „O. politică.„moftul“ . Moft! tu eşti pecetea şi deviza vremei noastre. Căldură mare e mai mult decât atât. nene? NENEA: Mofturi! EU: Ce era azi la cameră? D.F. de personajele caragialiene“. Dacă vorbăria nu e decât o încercare eşuată de ieşire din banalitate. La Caragiale aceasta se produce precar. interese. ba chiar nu se pretează unei alăturări. Pe de o parte e vorba de neputinţa personajelor de a se exprima iar pe de alta e vorba de neputinţa lor de a citi lumea.vorbăria . toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni.“ înşiruirea de termeni care n-au nici-o legătură între ei. drept. ciumă. Nu comunică cu lumea. Petiţiune. 115 . datorie. expresia închiderii în limbajul propriu. ci o reduce sau mai degrabă lumea i se arată redusă. dar non-comunicarea ajunsă la tensiunea ei ultimă e admirabil descrisă în Căldură mare. viitor . eclipse de lună şi de minte. Cum se înţeleg ţăranii. iată că personajele ce populează lumea lui Caragiale se dovedesc neputincioase în a citi semnul. Iată câteva mostre de asemenea neputinţă: „EU: Ce mai spun gazetele. vina nu e decât a limbajului. Într-o atmosferă în care totul pare că se topeşte. Încercând să rămână în lumea sa. Dialogul caragialian e format din două monologuri care se întrepătrund din când în când ca să dea aparenţa unei comunicări. Non-comunicarea e evidentă în majoritatea schiţelor. sentimente.

Neputând acţiona. „simpatizanţi“ şi „opozanţi“. student fiind. Familiile Georgescu şi Marinescu se mută una în casa celeilalte doar pentru faptul „că toţi se mută“. pe care l-am văzut mai sus. Costică Parigoridi din Repausul dominical este plictisit de moarte. ba chiar critică modul de a fi al celorlalţi. Luciditatea de moment pe care el o dezvoltă se transformă în critică a modului de a fi al celorlalţi. diferenţă. Proaspăt licenţiat în drept el devine „sălbatic zbir şi călău antropofag“. întregului.Automatisme. Casele fiind identice. Căci acestea nu caută diferenţa. Lumea rămâne aceeaşi. căci sentimentul de excludere îl face să se simtă unic. Căci ele fac parte integrantă din mediul lor. Chiar atunci când personajul nu vrea cu tot dinadinsul să fie „ca celălalt“. Chiar dacă variaţiunile prind viaţă şi se dezvoltă în forme absurde sau comice. fiind iscate de percepţii automate ale lumii. Soluţia este regăsirea mediului vital care se dovedeşte a fi acelaşi pentru toţi. caracterizat prin non-comunicare. răspunde amicul meu. în mod paradoxal. A ieşi din traseul comun înseamnă pentru cele două familii excludere. caută nu evadarea. un univers în care chiar dacă mişcările de suprafaţă. Personjul cade pradă acestor anotimpuri nivelatoare. Nu din calcul şi oportunitate se alătură valului. exteriori fiinţei şi par să se încadreze. când există. în repetarea automatismului. Dincolo de automatismul „trăncănelii“. În schiţa De închiriat această obsesie devine expresie a absurdului. în banalitate. ci asemănarea. trăiesc automatismul. un arsenal întreg de astfel de forme care nu lasă nici-un spaţiu de evadare. „ . Îi lipseşte forfota.Da.“ Însă această luciditate e periculoasă pentru personajele caragialeşti. Căci ceea ce guvernează în universul caragialesc este atotputernicia automatismului. sunt imposibile. Modelată de banalitatea care le dă „nelinişti“. schimbarea nu se produce. se petrec. Dar personajele nu schimbare caută. este un aprig revoluţionar. mecanism primar care pune în mişcare o lume goală de aspiraţii. Tot din obsesia de a fi „ca celălalt“ mica comunitate din 25 de minute caută să trăiască „senzaţionalul“ unei vizite domneşti în mica urbe de provincie. şi seara cad morţi de oboseală. iscat din obsesia de „a-fi-cu-celălalt“40. Faptul banal al căutării unei locuinţe e pentru cele două familii însăşi substanţa lumii. dar în loc să se odihnească. schimbările de fond.simple forme. 116 . există însă şi altele care exprimă obsesia personajelor caragialeşti de a se conforma traseului comun. Caragiale construieşte adevărate anotimpuri ale principiilor. putându-le duce chiar la pieire. dar factorii care generează astfel de automatisme rămân superficiali. Există şi automatisme individuale. atotputernică. Iar când una dintre familii scapă senzaţionalul. de formă. imobilismul la nivelul esenţelor. cauzele.cască. Materialitatea e cea care le modelează viaţa lipsită de însemnătate a celor doi inseparabili. tema rămâne aceeaşi. de substanţă. sfârşeşte inevitabil să devină „ca ceilalţi“. nivelatoare. Simte apariţia unui sentiment de excludere care îi dă „idei negre“. Lache şi Mache sunt doi tineri ale căror principii se succedă în funcţie de starea lor materială. În Tempora tânărul Coriolan Drăgănescu. inevitabil. se simte frustrată. Important este însă faptul că automatismul se perpetuează dincolo de schimbarea statutului actorilor. Automatismul e expresia absolută a tragicului banalităţii care apasă asupra personajelor caragialiene. ci regăsirea. A fi cu celălalt. percepţii gata făcute . Acţiunea lor e modelată de data aceasta de obsesia de „a fi ca celălalt“. A fi ca celălalt. ieşirea din acest mediu vital însemnând moarte (sinucidere în cazul acesta). acestea se conformează. regăsirea eşuează. „mişei“ şi „drepţi“. ci pentru că asta este lumea lor. Iar dacă această participare se dovedeşte a fi absurdă nu e decât efectul unei imposibilităţi a personajelor de a conştientiza locul lor efectiv în interiorul universului în care evoluează. diferit. îşi fac băşici pe tălpi umblând toată ziua gură . ci ridicola senzaţie de participare la mersul propriei lor lumi. Căci există întotdeauna „revoluţionari“ şi „zbiri“.

altfel destul de liniştit. Un al doilea tip de concretizare a himerei personajelor caragialiene ar fi încercarea de a ieşi din schema dominatoare a întregului.… trebuie să ştiţi că. opera lui devenind înt-un final revelaţie a condiţiei umane. căci în definitiv nu-i decât o aparenţă. celelalte capcane sunt chiar personajele ce evoluează în acest univers. Însă datorită faptului că aceste personaje îşi construiesc himera pe baza materialului banal al realităţii. Dar. când mai toată lumea are o părere. Pe stradă să mă plimb. dar care eşuează spre ridicol. care nu înţelege mândria eroismului civic. iscat de formele prin care banalitatea acţionează asupra personajelor. doi studenţi. nu-ntâlneam pe nenea Iancu. tragismul eşuării întru banalitate. universul caragialian. aparenţele fiind înşelătoare şi îndestulătoare pentru „micile“ personaje care au un asemenea tip de tentaţii. în astfel de împrejurări. Revelaţia unui eşec total. Una dintre capcane e chiar imposibilitatea evitării automatismului. grupuri se aglomerează la răspântii. adineaori. eşti în primejdie să superi pe oricine are una. Nemulţumirea faţă de ce? Cauza nervozităţilor e un element profan. de valori sigure. Revelaţie a faptului că mecanismul lumii s-a stricat. prin aceasta ei încercând să umple cu o oarecare substanţă anonimatul lor. n-am curaj. devin astfel sigure că trăiesc: un proguvernamental. se umple de personaje don-quijoteşti care îşi exprimă nemulţumirea. Căci ieşirea este imposibilă. Intenţii direcţionate către o anumită obsesie. altfel perpetuu. această încercare eşuează în forme ridicole. şi afară de asta.“ În aer pluteşte încordarea: „Mulţimea circulă cu mare greutate. trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere. graţie întâmplării fericite că v-am întâlnit. fără ca vreo putere de dincolo de imaginaţia noastră să mai poată să intervină. plenitudinii lor existenţiale. Un eşec care se manifestă şi în intenţiile efective de evadare din acest univers al banalităţii. univers omniprezent. Revelaţia că vechile valori. mi-au fugit din minte nişte idei foarte negre…Dacă. schiţa Atmosferă încărcată ne prezintă întâlnirea autorului cu don-quijoţii lumii sale. acest lucru nu se petrece tocmai din cauza universului din care face parte. personaje goale care. e foarte frig. Dar dacă n-ai nici o părere. drept la gară. mergând de data asta în gol. tragismul acceptării ei. în majoritatea cazurilor. Revoltă care le certifică aparenţa. o tentaţie bine direcţionată. bineînţeles anti-guvernamentali. şi un cetăţean de bine. ori şi mai bine să n-aibă nici o părere. Iar dincolo de acesta. Revelaţie a limitelor care închid omul. te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua… Cine ştie dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine. Într-o primă fază avem dea face cu o nelinişte a personajelor. Ce e important pentru sutele de don-quijoţi e doar faptul că nemulţumirea se manifestă. Unicitatea lui pare că în momentul imediat următor se poate transforma în revoltă. încă nelămurite (căci luciditatea nu-i un punct forte al personajelor caragialiene). 117 . lipsită. capcană care nivelează unicităţile apărute ad-hoc din varii motive: _„-_Domnilor . un om ca mine.De aici rezultă tragismul intens care umple universul caragialesc. stoarse de vlagă. Personajul se simte exclus. Atmosferă încărcată e una din schiţele sale în care dispreţul auctorial faţă de traseul comun se transformă în exil. Astfel fiecare dintre personaje devine capcană pentru celălalt. unde discută fierbinte. care într-o primă fază pare că sparge canoanele obişnuitului. nelinişte care-şi face apariţia pe fondul unei nemulţumiri. şi-n astfel de împrejurări. nu mai pot însemna nimic. conştientă. mergeam. ridicol prin el însuşi: o lege asupra monopolurilor băuturilor spirtoase. antiguvernamental şi el. dintr-o dată. obsesie aflându-se nu departe de mecanismul automatismului. tocite. Secvenţial. fiindcă am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată energia mişcarea populară. încercare de a ieşi din perimetrul închis al automatismului. tentaţia de „a se concepe altfel decât sunt“. cum spuneam. să mă arunc subt roatele primului tren la-ndemână (Repausul dominical)“ Deci dincolo de tragismul neliniştii. îşi exprimă în faţa discreţiei auctoriale fiinţa lor umplută ad-hoc cu revoltă. Însă nu contează importanţa acestui element. închis. Aici se află punctul forte al lui Caragiale. participând la banalitatea lumii. Căci „traseul comun“ devine „atmosferă încărcată“ în care indiviualitatea sa s-ar pierde în divergenţa înăbuşitoare a lumii: „Drept să spun: să merg la manifestaţie. o tentaţie don-quijotescă. Astfel. se află tragismul conformării la traseul comun. univers care-şi presară capcanele pretutindeni. şi n-am poftă sa-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. cum eram de plictisit. toată lumea e cuprinsă de nervozitate…“.

ci slalomul printre posibilele variante existente în rarele spaţii de întrepătrundere ale banalităţii cu conştiinţa. Lache Diaconescu. „Dacă nu pot să fac asta o să încerc altceva…“ pare să fie fraza repetată la infinit de personaje ca Leonida Condeescu. Conteză faptul că forţează limitele impuse de banalitate. Căci putem vorbi de parabolă văzând structura simplă a spaţiului în care prind viaţă himere ridicole şi întotdeauna schimbătoare. anost. Pro sau contra. E. a cantitativului care face abstracţie de calitativ. Căci una dintre metodele de a o face e aceea de a da glas unei himere. Himere şi revolte ridicole.“ Această cea de-a zecea muză e muza banalităţii. Ceea ce contează e doar faptul că ei nu acceptă anonimatul integrat valului banalităţii cotidiene. Căci ceea ce personajele don-quijoteşti ale lui Caragiale fac nu e căutarea îndeplinirii unor idei mari. Atmosfera încărcată (tema. aceste tipuri de personaje caută cu disperare să asocieze numelui lor fapte care să certifice prezenţa lor efectivă la „marile“ evenimente ale universului lor. exprimată de Caţavencu: „Ori… ori“.De aici ne putem da seama de un întreg mecanism al apariţiei variatelor himere care apar prin redimensionarea realităţii din perspectiva tentaţiei personajului de a-şi construi unicitatea dincolo de banalitatea trăită a lumii. Concret. mizer. banalitatea) e stimulul psihologic care face să acţioneze această tentaţie. Existenţa acestuia ar nega-o. cât mai multe forme. care nu poate să joace. Nu contează cum. Lumea lui e una redusă la elementele absolut banale. din cauza lipsei lui de importanţă. conotaţii de parabolă. „dialectica relativului“. la fel cum ridicol eşuează călătoria Emmei Bovary în căutarea lumii sale de pension. în dimensiunea lor ridicolă. Neliniştea indusă de banalitate dă glas voinţei de a fi unic. care dau viaţă unui tragism aparte ce se raportează exclusiv la lipsa de consistenţă a universului caragialian. muză care face ca orice tentaţie de a depăşi limita să eşueze în mod ridicol. tentaţia lor eşuează în ridicol. Primarul Mizilului. Un personaj donquijotesc prin excelenţă este Leonida Condeescu. Relativismul banalităţii. a aparenţei. într-o lectură expansivă. faptul că ei încearcă să iasă din acest punct mort. nu contează dacă ieşirea reală din anonimat se petrece întradevăr. Căci destinele personajelor caragialeşti se află implacabil dominate de „cea de-a zecea muză“: „Nu vrea Melpomena să dea şi pe la noi? Face nazuri Talia? Atâta pagubă! 1200 lei… şi curg capodoperile. a unui ansamblu ambiguu de percepţii şi fapte la care personajul apelează în încercarea lui de a-şi fabrica personalitatea. de fapt. demagogi sau revoltaţi. la fel cum ridicol eşuează lunga călătorie a lui Don-Quijote în căutarea lumii sale cavalereşti. acest spaţiu e un oarecare orăşel de provincie. pentru că ele configurează o schemă oricând definibilă. Dar unicitatea rezultată e în definitiv expresia ridicolă a unui altfel de automatism născut din dorinţa de a scăpa de anonimat. 118 . decizii care să nu se încadreze schemei. ambiguitatea ei e incompatibilă cu luarea de decizii ferme. elemente care capătă. nici un rol în geografia unui univers real. oricând analizabilă. Dar pentru că aceste limite sunt impenetrabile. Căci banalitatea refuză excepţionalul. în care însemnătatea se măsoară în forme.

“41. acest spaţiu. Sublinierea autorului ne-o spune. Leonida caută a scoate din anostitate spaţiul ce-l domină. Cauza este atotputernicia banalităţii. un Mizil cel puţin capitală de district deocamdată…“. şi implicit reducţionist. în continuă mişcare. „Lache. Dar acest lucru nu e ceva neobişnuit: „Ce qu’il faut constater…. găsim un astfel de spaţiu care se vrea „a . concretizată într-un „automatism personal“ de tip bovaric.Mizilul nu se evidenţiază prin nimic. de ierarhia lor obiectivă şi. Regimentul 32. Căci dacă Lache. Căutând „umplutură“ pentru propria goliciune existenţială. il se conçoit autre qu’il n’est. personajul se opreşte asupra unei fixaţii. Această căutare a lui ţine nu de propria persoană. Pentru că banalul adverb nu e nicidecum speranţa unei ascensiuni perpetue în îndeplinirea unui ideal. Înverşunarea vorbelor lui Lache ne arată că în uniformitatea existenţei lui intervine frecvent o ruptură manifestată printr-un discurs ce ia dimensiuni de incertă revoltă. primarul Mizilului. E un nume gol. Este vorba de o ruptură de alteritate (noţiunea o înţelegem în sensul. Şi în final singura lui reuşită nu este decât o banală oprire a expresului Bucureşti . Sintagma subliniată de Caragiale în O lacună. E vid la propriu şi la figurat. de traseu comun).pedeapsa cu moartea. trăieşte Leonida Condeescu. Curios este însă faptul că această „fixaţie“.un ideal absolut. un liceu clasic. respectivul personaj uită de aşezarea reală a lucrurilor.Berlin în gara din Mizil. un teatru. Cunoscând acest neajuns al lumii lui.mesagerii banalităţii. Omul şi-a idealizat întotdeauna locul în lume.“ Visând pentru sine o eventuală plenitudine existenţială. o geografie în care diferenţele sunt greu de suportat. „pentru prima oară în viaţa lui“. c’est qu’avec la philosophie et la science c’est qu’avec l’universalité de modes de la connaissance. ea ar fi conservat măcar o calitate a eroului lui Caragiale . prin entuziasmul ridicol al primarului său. în tentaţia de a participa la geografia uniformă a lumii. modurile de concretizare a acestui idealism luând însă forme variate.celelalte“. oricât de ridicolă şi absurdă ar fi fost această dorinţă. zice Mizil. O astfel de strânsă legătură închistatoare se manifestă şi în cazul lui Leonida Condeescu: „… cine zice Leonida. constată cu regret că legea noastră penală prezintă o lacună…“ . Acel „deocamdată“ e tocmai factorul disturbator al întreprinderii lui Leonida. reflexive sau himerice. devine unic.cu . Iată cum. unic. dacă romanticii se aruncă în universuri compensative. Leonida acţionează din propriile resurse ale nemulţumirii care se naşte din inexistenţa plenitudinii calitative a spaţiului său: „Din frageda lui tinereţe. concretizată prin raporturile dintre un astfel de tip de himeră şi traseul comun. are aceeaşi funcţie cu acel „deocamdată“ din O zi solemnă. lucide. qu’il y a un abîme entre sa destinée et la déstination qu’il se suppose. original. se repetă la intervale regulate în interiorul existenţei personajului. devin fiecare pe rând idealuri de transformare a spaţiului banal al Mizilului. nici Lache nu este lăsat să-şi explice himera. Statutul de capitală de judeţ. Schiţa este sugestivă însă din punctul de vedere al construcţiei unei structuri dialogice. Căci dacă Don Quijote urmăreşte un ideal de viaţă cavalerească.fi . obişnuit la Caragiale. Bovaricului modern îi lipseşte spaţiul de evaziune căci el e strâns legat de spaţiul în care-şi desfăşoară frustările. à possèder un savoir qu’il ne conquiert jamais. 119 . aproape maniacală. qu’essentiellement. ci trăire paroxistică a ambiguităţii lumii lui. «pentru prima oară în viaţa lui». bovaricii se aruncă în himere. dând glas înverşunării sale. devenit în mod inconştient centru. În acest spaţiu redus. În O lacună dincolo de vastitatea materialului oferit de realitatea cotidiană. et dans son activité la plus haute. Căci Leonida Condeescu bâjbâie prin ambiguitatea spaţiului închis.egal . relativitatea reperelor acestuia modelându-i himera. Important în economia textului şi a semnificaţiilor sale implicite este tocmai acest „deocamdată“. unicitatea sa subită e neînţeleasă de ceilalţi . ci de tentaţia de a împrumuta. se concepe altfel decât e. Himera lui nu e evadare. Facultatea de Medicină din Iaşi. personajul lui Caragiale (personaj modern) îşi caută himera printre cutele în _continuă mişcare ale banalităţii ca sugestie ultimă a unei materialităţi dominatoare. Lipsa de însemnătate a spaţiului se răsfrânge şi asupra personajului. nu poate să-şi realizeze planurile. Repere relative. Aşa cum Leonida. l’homme se conçoit propre à atterrir en des régions qui lui demeurent inaccesibles. qu’il se conçoit né pour des fins qui ne sont pes les siennes. nici de dorinţa de a îmbogăţi în mod esenţial. În momentul în care Leonida ar fi vrut pentru orăşelul său numai şi numai statutul de „port la mare“. Leonida a visat un Mizil mare. episcopia de Buzău. dacă romanticul vrea să participe la marile mişcări ale universului. Dar dacă filosofii se aruncă în meditaţie.

Avem fapta. referitoare la mecanismele care fac posibilă drama casierului. „Nenea“ Anghelache sau căutarea certitudinii. anost. Într-o notă asupra ediţiei I. Cluj-Napoca. Iată cum un personaj nu poate să se desprindă de banalitatea lumii care-şi aruncă mecanismele uniformizatoare chiar în momentul în care tentaţii. manifestate prin tentaţii incerte ce nasc un traseu sinuos în interiorul unui univers în care valorile zac. Mariana Vartic observă apartenenţa Inspecţiunii la o serie de „momente ale quiproquo-ului şi ale farsei (tragice)“42 alături de 1 aprilie. critica s-a mulţumit iniţial să repete replica amuzată a autorului: „De ce s-o fi omorât Anghelache? Nici eu nu ştiu. Five o’clock. amorfe şi degradate. nu găsim decât un „text impenetrabil“47 care nu dezvăluie cititorului nici un punct de reper de care să se lege o eventuală explicaţie. dincolo de aparenţele maniacale. High life. ea nu poate fi decât o farsă conştientă a autorului. Diplomaţie. 120 . o victimă a indiferenţei «zeilor». renunţă a mai căuta explicaţii datorită importanţei pe care o are „necunoscutul“ în opera lui Caragiale. Drama celor două personaje. lăsând deoparte evidenţa tragediei. Rădăcinile acestuia se pierd în gol.“ Apoi s-au adus explicaţii. „Farsa“ constă aci în imposibilitatea interpretului de a pătrunde dincolo de suprafaţa faptică expusă de text. În spatele gestului. ce vin din resurse negativiste proprii naturii umane.“46 În Inspecţiune. Alţii. farsă jucată în primul rând lectorului. Anghelache e impenetrabil. e una metafizică. L. Elvin. mobilul însă lipseşte. Valeriu Cristea vorbeşte de o „sinucidere perfectă“: „Sufleteşte. Mişcarea de ascensiune se transformă într-o mişcare pe orizontală în care reperele se dovedesc a fi fantomele fară de viaţă ale idealurilor de altădată. tragedia lui „nenea“ Anghelache se naşte din „absenţa limitei“. Aflată aşadar în dificultate. manifestându-se un tragic perpetuu care se naşte din ridicolul ce a pătruns în lume odată cu neputinţa de manifestare a conştiinţei marilor idealuri.“43 B.Iată deci cum banalitatea se manifestă ca un spaţiu reducţionist. vorbeşte de „vina personajului inocent“44 (apropierea de Procesul kafkian e posibilă dar nu şi evidentă). nu se află nici o motivare. Pentru Ion Vartic. sufletul personajului e o «pată albă» ce nu poate fi umplută cu nimic. fără nici o importanţă. care să fie impusă de „transcendentul birocratic“. 1997). mai mult sau mai puţin evazive. Dar tocmai din această întrepătrundere dintre impenetrabilitatea textului şi ciudăţenia destinului tragic al lui „nenea“ Anghelache se poate naşte o explicaţie. Inspecţiune face notă aparte în universul caragialian datorită ambiguităţii motivelor care-l fac pe „nenea“ Anghelache să se sinucidă. omul. Caragiale. Dacă Inspecţiune este o „farsă“. fiind de altfel publicată în volum în prima ediţie a Momentelor din 1901. consumată. Cadou. inconsistent. spaţiu care naşte efuziuni ridicole. Tragicul ce ar rezulta din conflictul între tentaţie şi neputinţă este anulat. reluând teoria „temei aşteptării anxioase“. vinovat e omul care ar îndrăzni să se aventureze afară din carapace. Evoluţia personajului este atipică. Mici economii. care face o apropiere între Anghelache al lui Caragiale şi Belikov al lui Cehov. ca Mircea Tomuş45. Momente (Editura Biblioteca Apostrof. Datele nuvelei nu ne permit să ajungem la o cauză. absolvit de vină. Deşi aparte prin tipul de traseu personagial propus. adică de autoritatea ce ar trebui să funcţioneze ca o veritabilă carapace a libertăţii celui care i se subordonează: „Astfel la Cehov. enunţată mai întâi de George Călinescu în a sa Istorie a literaturii române. nefiind decât «o victimă a neglijenţei altora». se manifestă. Inspecţiune aparţine atmosferei momentelor şi schiţelor. sfidând «transcendentul» acesta «neglijent».

desigur trebuie să fie scos din ţâţâni. Lipsa de reper. Anghelache se sinucide. schimbându-l totalmente pe paşnicul funcţionar: „Idioţi! Cuvântul acesta face pe camarazi să nu mai înţeleagă nimic. Astfel destinul tragic al lui Anghelache ar întregi în oarecare măsură destinul celorlalte personaje ale momentelor şi schiţelor. cu repere înşelătoare. reperul fix. vrea să aibă conştiinţa unui reper. Furia lui se îndreaptă într-adevăr. mult lăudată de ceilalţi. acum lipsit de substanţă semnificativă. lipsa de „transcendent“ (nu neapărat „birocratic“ şi nici neapărat „metafizic“) îl face pe casierul nostru săşi ia viaţa… în propriile mâini. ca formă de renunţare la incertitudine. certitudine neînţeleasă de ceilalţi datorită degradării limbajului şi a funcţiilor sale obişnuite. care ne relevă o „căutare“ a „ceva“. dată fiind relativitatea ambiguă a spaţiului în care acestea se dezvoltă. despre chestiunile la ordinea zilei. Căci există o limită. (lume a lui Caragiale. Căci lumea în care trăieşte e una denaturată. Ambiguitatea unei lumi demitizate. adică a limitei valorizate de sens.“ Iar chestiunea la „ordinea zilei“ este. paşnică. opacă._Anghelache fierbând… Corect! De unde ştiu dumnealor că sunt corect? Canaliile!“ Anghelache vrea controlul unei instanţe superioare. Însă lumea lui e una în care nu mai există repere. o farsă a limbajului. găsind mărturii ale prezenţei lui în aceste locuri şi prevestiri48 ale tragediei. Anghelache nu-şi înţelege lumea pentru că acesteia îi lipseşte fundamentul.“ Căci dincolo de liniştea aparentă a fiinţelor ce _populează universul caragialian există resurse negativiste care pot izbucni în orice clipă. la masa lor obicinuită într-o berărie. moartea. Amicii îl caută pe casier. în care prejudecata consfinţeşte existenţa. o certitudine care să nu fie o simplă etichetă: „-Corect! strigă d. Anghelache însuşi nu găseşte o himeră de care să se agaţe în căutarea unui sens (fie el chiar aparent) al propriei vieţi. caută un reper de care să se agaţe. problema casierilor care lucrează cu bani publici. care este un tip de urbanitate. Deci „nenea“ Angelache. Locul public e. Inspecţia are loc şi arată cinstea casierului. din orice. reperul fundamental al universului caragialian. lume reală şi modernă în acelaşi timp) îl fac pe Anghelache să se simtă pierdut în imensitatea incertă a lumii. certitudinea morţii. în acelaşi timp. ordinea care să o facă comprehensibilă. Anghelache. Căci moartea poate fi un ultim reper cum poate fi şi o ultimă aspiraţie. întotdeauna schimbătoare. Astfel traiectoria calmă. de luciditate. nu e decât o vorbă goală. Nu găseşte decât atmosfera ambiguă. atâta timp cât „nenea“ Anghelache trăieşte într-o lume în care a fi cinstit e doar o chestiune de interpretare. din nou. Preluând ştafeta acesta pune punct epopeii caragialeşti a momentelor şi schiţelor. Anghelache? Iată ce nu pot înţelege camarazii. în final. imperturbabilă a existenţei lui „nenea“ Angelache se preschimbă întruna sinuoasă. În toată această atmosferă „nenea“ Anghelache face notă distinctă. Însă ce?… ce l-a putut scoate astfel din ţâţâni pe d. 121 . în mod concret. banalitatea incoerentă şi uniformizatoare. dincolo de o certă angoasă. dincolo de faptul concret că unul dintre casieri fuge din ţară „lăsând în casa publică o foarte însemnată lipsă de bani“. impusă de banalitatea care dezvoltă în universul caragialian relaţii de indeterminare. ea nu ar fi decât o haină mânjită de aparenţele banalului (ca în cazul lui Leonida Condeescu sau al lui Lache Diaconescu). Aceeaşi poveste cu personaje care-şi clădesc aparenţa plenitudinii vieţii lor pe baza materialului oferit de realitate: „Mai mulţi prietini impiegaţi în diferite administraţii publice . Dacă întrebările care populează traseul existenţial nu pot găsi întotdeauna răspunsuri clare. Tragedia lui nu se datorează „absenţei limitei“. se poate institui ca ultim răspuns. divergentă a banalităţii. Şi. sensul. Cinstea lui. Ca să pronunţe d.stau de vorbă. La fel cum cititorul Inspecţiunii nu poate să se „agaţe“ decât de textul impenetrabil în explicarea destinului tragic al lui Anghelache. astfel de cuvânt. împotriva unui oarecare „transcendent birocratic“: „De câtă vreme nu a fost controlat? De câţi ani nu a venit vreun inspector să-i verifice casa?… Mizerabilii!“ Furia lui ia proporţii îngrijorătoare. În definitiv destinul lui Anghelache e renunţarea deopotrivă la himeră şi la banalitate. Căci dacă această himeră ar fi fost găsită. relativă. ambiguă. ci „absenţei reperului“.Atmosfera schiţei e una tipic caragialiană. labirintică. Iar în căutarea sa disperată nu găseşte decât vaga certitudine a cuvântului său de revoltă şi.

Elvin. ibid. Şi chestiunea cu faliţii care ne lipsesc e lamentabilă. p. 1977. Domina Bona în Principii de estetică. Din punct de vedere al instrucţiei. 22. Cartea Românească. Note __1 __2 Valeriu Cristea. Dacia. 256: „Fără îndoială că frazeologia lui Caţavencu e ridicolă. Răspunsul său ar putea fi văzut ca un punct final al aventurii spaţiului banalităţii. la rândul ei. Pierdut în labirintul banalităţii acesta caută un semn. __3 Mircea Iorgulescu. cf. op. Scrieri. 11 Eugen Lovinescu. Minerva. 171. Bucureşti. Bucureşti. lipsă de reper sau lipsă de substanţă începe a fi intuită. Dar filozofia incertitudinii nu ajunge niciodată să se impună în acest univers tocmai din cauza inconştienţei eroilor. Traseul personajelor caragialiene e un slalom. Elvin. din acest punc de vedere. op. Un Don Quijote construit din paradoxuri. ipostazele succesive ale unui acelaşi personaj evoluând tragic într-un spaţiu „epopeic“ specific . 610-611. Un Don Quijote somnambul pentru care trezirea înseamnă sfârşitul poveştii sale. op. cit. 1994. cf. Astfel. 1977. printre vestigiile vechilor valori. 1994. Dar ce delir de «idei » !“. p. Secretul Scrisorii pierdute în Cartea împărtăşirii. p. Costică Parigoridi. 6. 61. tragic şi ridicol. rezultatul e disperarea. Marea Trăncăneală. vol. 14 B. __5 Valeriu Cristea. Mache. Alianţe literare. Modernitatea clasicului I. Editura Fundaţiei Culturale Române. cit. Lache Diaconescu. P. aventura unui labirint. pp. p. Mircea Iorgulescu. p 59. Caragiale. 122 . L..II. Universul comic. Iar în momentul când această incertitudine. 1967. în această viziune. Povestea unui Don Quijote pierdut în atmosfera sisifică a modernităţii. A fi cu celălat. 174. Cristea. Căci Momentele şi schiţele reprezintă un astfel de labirint aşa cum aventura modernă reprezintă. 10 Idem. sensul clasic al noţiunii de tragic.16 __7 Ştefan Cazimir. dinspre inconştienţă înspre angoasele datorate resurselor negativiste. p. rămase acum fără înţelesuri. iniţial inconştient. Căci traseul pe care îl dezvoltă Momentele şi Schiţele e unul care merge într-adevăr dinspre acceptare înspre nelinişte. majoritatea personajelor lui Caragiale trăieşte în întuneric. a participa la ambiguitatea lumii. în acelaşi timp unitar şi fragmentar.. p. angoasa. 13. Un labirint din care ieşirea nu înseamnă decât pieire.. a da curs automatismului. cit. 12. P. L. cit. Cluj-Napoca. „nenea“ Anghelache ar fi.. mergând spre întuneric.. p. singularitatea Inspecţiunii în interiorul universului caragialian ne face să tragem o concluzie care să retraseze un „fir al Ariadnei“ în interiorul unui labirint. Un Don Quijote a cărui călătorie prin vastitatea ambiguă a banalităţii lumii sale nu înseamnă decât o contra-iniţiere ce respiră atmosfera tragică a timpului din care s-a născut. Cristea. nu e decât încercarea de trăire a incertitudinii dezvoltate de banalitate. op. cit. Lache.Momentele şi schiţele s-ar putea defini. Caragiale. L.. care să-i arate punctul în care se află şi nu găseşte decât imobilisme concretizate în vagi confirmări ale unui statut ambiguu. V. __6 Tudor Vianu. 12 Mihai Ralea. absurd şi lucid. ca fiind povestea unui singur personaj. 13 Nicolae Steinhardt. O angoasă care rezultă din inexistenţa diferenţei care să facă o oarecare comparaţie posibilă.aventura modernă a banalităţii. E. O angoasă care se raportează exclusiv la unidimensionalitatea universului caragialian. p. Aceasta e şi drama lui Anghelache. Mitică. într-un fel. 1968. Mircea Iorgulescu... Se pare că Anghelache e singurul dintre acestea care îşi pune întrebarea dacă are rost să trăiască în întuneric. Leonida Condeescu.. A unui labirint în care Minotaurul îşi schimbă înfăţişările în funcţie de circumstanţe. P. Căci acesta e mecanismul vidului existenţial de care exegeza caragialiană a vorbit îndeajuns până acum. el nu ştie lucruri elementare. Bucureşti. __9 V. __8 B. op cit.. p. Călinescu. 1967. dinspre comedia uşurătăţii fiinţei înspre tragedia „uitării fiinţei“ într-o lume banalizată. un slalom printre noile forme ale unui univers haotic. Venind din întuneric. __4 G. Luptând cu limita banalului Anghelache reface. L. p. E. 43. op. E.

L. Vezi Jean Borella.. în care omul constituie o figură indistinctă. este „zona neutră şi anonimă a banalităţii cotidiene“. 1993. Erich Auerbach. Biblioteci deschise. 1977. Ion Vartic.. A se vedea George Steiner. L. p. 97). J. Faber and Faber. I. Locul de proiectare al acestei indeterminări. Politică. Marea trăncăneală. Călinescu.. Le bovarysme. ale căror împliniri ar fi trebuit să facă imposibilă intoarcerea la himerele trecutului…“ Al. p. M. ibid. L. 1986. Cartea Românescă. 126. oricare ar fi el. prefaţă la I. Călinescu. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Toată înverşunarea de a participa la mersul lumii.cit. 57. 1957. 49-63). Gallimard. 22. Iar căutarea „celuilalt“ este un mod. op. Dincolo de ele aceasta nu există. 1902. cit. op. Le bovarysme.. 78. 1994. Meridiane. cit.U. Milan Kundera. Univers. 238. 375. Temă şi Variaţiuni. p. Cluj-Napoca. Caragiale.întotdeauna . Modelul şi oglinda. Modernitatea clasicului I. Teoria lui Vartic ar explica unitatea universului caragialian ca şi indeterminarea individualităţilor ce populează acest univers. Ion Vartic. în completarea teoriei lui Maiorescu despre formele fără fond. op. p. eşuat în cele din urmă. 241. Cinci feţe ale modernităţii. 1997. Bucureşti.lume“ şi. în Pentru o nouă teorie a textului. pp. p. 1902. 1982. 67.. Al. p. The Art of the Novel. cit. p. 123 . Valeriu Cristea. Editura Pentru Literatură. 1980. pp. op. Valeriu Cristea. p.. Vartic.a . cit. Minerva. 1978. p. p. p. Bucureşti. Cartea Românească. 1990. Mercure de France. Jules de Gaultier. I.n. Tomuş. p.. Traité du désespoir. p. 1995. idem. Momentele constituie „o multiplă concretizare a faţetelor prin care omul este o fiinţă . L. p. Opera lui I. 1988. 303-304: „Ibsen şi Cehov au fost revoluţionarii. Călinescu. 301. p. de momentul în care teoria heliocentristă a lui Copernic devine cunoscută şi îşi exercită influenţa asupra gândirii europene. p. 1988. p. Jules de Gaultier. Istoria literaturii române…. Martin Heidegger. Bucureşti.15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 Aristotel.. cit.. p. London.L. iar reperele nu sunt întotdeauna metafizice [n. Paris. 123. Caragiale. Imaginarea semnului. Bucureşti.. 503. Société Mercure de France. Univers. 1982. XC. Bucureşti. Bucureşti. 60 (capitolul „Caragialiana“. p. Volkelt. 1977. 32. Matei Călinescu. 51. ibid. op. p. p. Alianţe literare. Poetica. Editura Biblioteca Apostrof. 54 ibid. Jean Borella.celălalt“. 120-126. p. Caragiale şi schiţele sale exemplare. Caragiale.cit. Institutul European. 69. Bucureşti. Revelaţiile morţii. Institutul European. Estetica tragicului. Roland Barthes. de un bovarism colectiv al progresului dorit cu orice preţ (cf. 14. mai degrabă. 7. 51. ca o consecinţă..]. 1967. Mariana Vartic. şi Roland Barthes. E. Univers. După teoria lui Ion Vartic. Minerva. un reper. Ed. Momente. Iaşi. deci. 1995. Lev Şestov.. p. Întoarcerea tragicului. o concretizare a faptului „de .L. 57 idem. Mimesis. Jean-Marie Domenach. după Jean Borella. op. 104. 1995. London. Caragiale. Dar personajele Momentelor nu sunt „în lume cu …“ ci. G. op.cu . o dovedeşte. B. cit. 32 A se vedea Ion Vartic. Editura Fundaţiei Culturale Române. E vorba. 1973. pp. op. Repere pe drumul gândirii. ele sunt lumea. de a crea lumea prin raportare la alteritate. cit. Metafizică în sensul în care celor doi le lipseşte un criteriu la care să-şi raporteze neliniştile. p. Criza simbolismului religios. Valeriu Cristea. Faber and Faber. 13. p. Iaşi. în I.P. pp. Cartea Românească. Soeren Kierkegaard.fi . 1967. p. Notă asupra ediţiei. Dacia. 120-126. 21. op. Paris. Se poate vorbi. G. The Death of Tragedy.în . Cluj-Napoca. Mircea Iorgulescu. Bucureşti. A se vedea Jean Borella. Steiner. Elvin..

The Inspection). which starts from a complete acceptance of banality.Sunday’s Idle Moments). which is the „act of wandering throughout the labyrinthine modernity“.ABSTRACT The study în question is trying to pursue a unitary reading of Caragiale’s short fiction.definable pattern).One Solemn Day. as well as its inner dynamics. Hence we have identified Caragiale’s short fiction (Momente şi schiţe) functioning according to „the theme with variations (temă cu variaţiuni)“ mechanism. From this viewpoint the character Anghelache reaches the peak of tragism. then switches to disquietude (Costică Parigoridi . By identifying several precise instances în which Caragiale’s characters experiment banality.The Omission) and finally to anxiety and suicid (M. mentionining the fact that these instances are actually the faces of one and the same character. în the classical meaning of the word). This reading highlights its background unity. this character brings to its close the destiny of Caragiale’s „character“. its general functioning principle. 124 . Anghelache . the theme being the tedious prosaic fact of life (banality) and the variation is the deadly dull living into this ordinary atmosphere which is generated by banality (the old . Being the last to play his part. Lache Diaconescu . we could detect a certain evolution of Caragiale’s „character“.conquering reality which functions according to an easily . Don-Quixotism (Leonida Condeescu .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful