Ietoria Religiilor

Valeriu Andreiescu

7

PRELEGEREA a 2-a ORIGINEA RELIGIEI RELIGIA LA POPOARELE CELE MAI PRIMITIVE -Plan de expunereTEORIA RELIGIEI EXPERIENŢA UMANĂ ŞI RELIGIA Teoria despre religia izvorâtă din ignoranţă ca să explice natura cunoaşterea reală va anihila religia Cunoaşterea reală primitivă omul primitiv şi realitatea din jurul său Romani 1:19 :ce se poate cunoaşte, le este descoperit adaptarea la ordinea nevăzută erorile primitive şi cele moderne De la observaţie şi experienţă la înţelegere (Romani 1:20) Consecinţa înţelegerii: credinţa (Evrei 11:6) CARACTERUL EXPERIENŢEI RELIGIOASE a)Originea religiei: cunoaşterea prin revelaţie originea revelaţiei: Dumnezeu anihilarea cunoaşterii religioase prin refuz (Rom.2:21-22) b) Trăsături ale experienţei religioase depinde de natura religiei este un răspuns al realităţii ultime primeşte învăţături şi rânduieli are de-a face cu omul ca întreg c) Miracolul comunicării cu Dumnezeu Intensitatea experienţei religioase Eficienţa şi realizarea în viaţă- criteriu al caracterului divin MODUL DE EXPRIMARE SAU ASPECTELE RELIGIEI Ritualul închinare, rugăciune, ofrande aspectul exterior şi cel interior

8

Ietoria Religiilor

Valeriu Andreiescu

sensul ritualului (prin particularităţile credinţei) = tehnici de meditaţie înalte la religiile fără Dumnezeu = povestiri mitice explicative Mitologia Teologia Codul etic Dimensiunea socială

Ietoria Religiilor

Valeriu Andreiescu

9

ORIGINEA RELIGIEI RELIGIA LA POPOARELE CELE MAI PRIMITIVE 1.Experienţa umană şi religia Curentul scientist din sec. XIX a răspândit teoria că religia ar fi izvorât din ignoranţa oamenilor, servindu-le ca să explice natura, pe care altfel nu o înţelegeau. Exista părerea că dezvoltarea şi răspândirea cunoaşterii reale va duce la dispariţia religiei. De fapt, omul primitiv nu a fost lipsit de cunoaşterea reală, fiindcă «ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu»(Romani 1:19). Omul primitiv ştie mai bine decât omul modern că există (după formula lui William James) «o ordine nevăzută şi că supremul bine constă în adaptarea armonioasă la aceasta». Chiar dacă adaptarea a fost eronată, erorile omului modern în această privinţă sunt şi mai mari. Observaţia şi experienţa au drept consecinţă înţelegerea: «În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El».(Romani 1:20). Consecinţa a fost credinţa: «Cine se apropie de trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută».(Evrei 11:6). 2. Caracterul experienţei religioase Fiindcă religia îşi are originea în cunoaşterea pe care Dumnezeu i-a dat-o omului iar lucrurile lui Dumnezeu nu se pot cunoaşte fără revelaţie, înseamnă că religia îşi are în cele din urmă originea în revelaţie, aşa cum scrie istoricul şi teologul C. Dupu. Dumnezeu se descoperă omului pe care l–a înzestrat cu cunoaştere despre El. Astfel omul ajunge la cunoaşterea religioasă. În afara cazului că : “măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L–au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I–au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s–a întunecat”. (Rom.1:21–22) Experienţa religioasă depinde de natura religiei, dar este un răspuns la ceea ce credinciosul experimentează ca realitate ultimă. Realitate ultimă este ceea ce îi inspiră omului învăţăturile şi rânduielile religioase. Experienţa religioasă are de–a face cu omul ca întreg. Hans Kung afirma: Deşi Dumnezeu nu era egal cu lumea, nici lumea nu este Dumnezeu; cu toate, Dumnezeu este în lume şi această lume este în Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi considerat în fiecare eveniment, numai o parte a realităţii, ca o fiinţă finită. Dumnezeu este unul în mulţi, Infinitul în finit, Transcendenţa în imanenţă, Absolutul în relativ”. Miracolul experienţei religioase este că Dumnezeu găseşte modalităţi de a comunica cu fiinţa umană. Intensitatea experienţei religioase este cunoscută sub numele de zel sau râvnă şi se poate manifesta în orice religie. Gradul de eficienţă şi de realizare practică a religiei în viaţa indivizilor arată cât de divină este religia respectivă. 3. Aspectele sau modul de exprimare al religiei Religia este exprimată prin ritual: închinare, rugăciune, ofrande. De multe ori, aspectul exterior al ritualului domină pe cel interior. Sensul ritualului nu poate fi înţeles fără referinţă la particularităţile credinţei în care ritualul este împlinit. Practicarea tehnicilor de meditaţie s–ar putea, de pildă, să aparţină unei religii fără Dumnezeu, chiar dacă aspectul exterior este dominat de cel interior. De multe ori, ceremonialul este explicat prin povestiri cu caracter mitic. Mitologia reprezintă revelaţia unei religii necreştine. Oricât ar părea mitul de contradictoriu sau exagerat, el poate fi o apropiere de realitatea ultimă pentru credincioşii cu gândire mitică. Cuvântul mit, înseamnă la origine, povestire. Vorbind despre mitologie, ne referim la povestirile cu conţinut religios care ilustrează o religie. Prezentarea unei povestiri nu o face nici falsă, nici adevărată.

10

Ietoria Religiilor

Valeriu Andreiescu

Teologia unei religii îi formulează doctrinele sau învăţăturile folosind materialul mitologic şi ritual. Este greu de separat aspectul doctrinal de cel mitologic. Religie realizează un cod etic care are în vedere credinţa individului dar şi pe cea a comunităţii. Religia nu este o problemă numai o problemă de viaţă personală, ci şi de viaţă a comunităţii. Astfel se conturează dimensiunea socială a religiei. Religiile nu sunt numai sisteme ale credinţei, ci şi mărturisiri de credinţă ale unor organizaţii, numite culte. Nu le putem numi biserici, ca Durkheim, fiindcă termenul nu este acceptabil pentru necreştini. În lumea anglo-saxonă termenul “cult” a căpătat, din motive care pe noi nu ne interesează, un înţeles peiorativ, fiind înlocuit cu termenul neutru de “denominaţiune”. Dacă ne place sau nu ne place, în România legea statului, începând cu Constituţia, foloseşte termenul de “cult religios” iar nu de “denominaţiune”. Sensul peiorativ este dat de către români termenului de “sectă”. Înseamnă să creăm confuzie în rândul populaţiei, dacă încercăm să introducem în limba română sensul peiorativ anglo-saxon al cuvântului “cult”. Cuvântul “cult” înseamnă în latină “închinare” şi corespunde englezescului “woship”, fiind deci în româneşte, un cuvânt foarte nobil. Cuvântul “denominaţiune” nu are la origine nici un sens religios şi este folosit cu plăcere de teologii ortodocşi la adresa cultelor protestante, sugerând că ele sunt organizaţii necreştine. Nu le putem imputa acest lucru, fiindcă noi şi nu ei ne-am dat acest nume nereligios. Cultele, ca religii instituţionale, au semnificaţia lor specifică în societate, influenţând concepţia ei despre lume şi viaţă, precum şi moralitatea. Ele pot furniza societăţii cetăţeni exemplari, harnici, cinstiţi şi disciplinaţi. “Mormonii” sau “Martorii lui Iehova” sunt un exemplu în această privinţă, chiar dacă ideile lor religioase sunt criticabile. În schimb, adesea, cei care îi critică sunt departe de nivelul lor cetăţenesc. 4. Problema religiilor preisorice şi a originii lor Savanţii scientişti din sec. XIX au emis teorii despre originea religiei, în legătură cu practicile religioase şi magice ale oamenilor primitvi. Se numeşte preistorie perioada dinainte de apariţia izvoarelor istorice scrise. După istoricii profani, ea se întinde în epoca pietrei şi aramei iar la unele populaţii ajunge până în epoca fierului. Istoricii creştini se îndoiesc că istoria ar fi durat, cum afirmă istoricii profani, zeci de mii sau sute de mii de ani. Şi istoricii profani şi cei creştini admit începutul civilizaţiei antedeluviene (fără izvoare scrise) pe la anul 10000 î.Hr., când apar cetăţile preistorice de la Ierihon (Palestina), Uraghit (Siria), din Asia Mică, Iran şi Clisura Dunării (Vlahoclisura, la Lepenski Vir). Înaintea acestora se vorbeşte de paleolitic sau epoca veche a pietrei cioplite iar între 10000 şi 7000 î.Hr. se vorbeşte de trecerea la epoca nouă a pietrei şlefuite, neoliticul. Diluviul sau potopul este datat de unii după 7000 î.Hr. când s-a trecut în mod catastrofic la optimul climateric. Cronologia făcută de episcopul Usher, după Vechiul Testament ebraic stabileşte îndoielnic facerea lumii la anul 4004 î.Hr. Calculul făcut după Septuaginta (Vechiul Testament grecesc), la fel de imprecis, datează evenimentul la 5508 î.Hr. Istoricii creştini cred că între Adam şi Noe au fost mai mult de zece generaţii fiindcă în biblie generaţiile sunt prezentate numai jalonat şi cu mari lacune, cum este cazul listei generaţiilor care au precedat pe Domnul Isus Hristos. La fel, relatarea despre făurirea civilizaţiei de către urmaşii lui Cain (Geneza 4:17-24) este considerată de unii istorici creştini ca o prezentare sintetică a unor evenimente care au avut loc de-a lungul a mai multe generaţii. Oricum, ultimele descoperiri arheologice datează apariţia metalurgiei fierului mult mai devreme decât credeau istoricii mai vechi (vezi H.H. Halley, Manual Biblic, 1995, pag. 70. ) Mircea Eliade arată că, asupra religiei paleolitice, datele arheologice sunt prea neclare. Religia neolitică este mai bine reprezentată. Descrierea religiei preistorice are la bază datele etnografice privind practicile religioase ale populaţiilor primitive şi tribale de azi, care însă nu corespund cu situaţia de acum mii de ani.

Ietoria Religiilor

Valeriu Andreiescu

11

Religiile şi practicile magico-religioase ale oamenilor primitivi, luate în consideraţie în formularea teoriilor scientiste privind originea religiei preistorice sunt : animismul, adorarea naturii, henoteismul, toteismul, fetişismul, şamanismul sau magia. De fapt, aceste credinţe şi practici se întâlnesc combinate la câte o singură populaţie. a) Edward Tyler, în “Culturi primitive” (1871), a descris şi denumit religia animistă, credinţa că fiecare fiinţă sau lucru are un suflet (anima= suflet, în latineşte), incluzând şi sufletele morţilor (aşa-numitul "manism”). După Tylor, din animism se trage cultul strămoşilor şi cultul elementelor naturii: cer, pământ, zeităţile apelor. Acestea s-au personificat sub forma unor zei (politeism) iar în final s-a ajuns la monoteism. Teoria lui Tyler a devenit clasică dar în prezent se crede că această “evoluţie a religiei” a fost de fapt o involuţie care s-a desfăşurat invers. b) Max Muler (1823 –1900) a formulat teoria adorării naturii. După el, oamenii au observat regularitatea anotimpurilor, fluxul şi refluxul fazelor lunii. Astfel ei au încercat să dea un înţeles nemărginit naturii , ale cărei forţe au fost personificate, au fost inventate mituri, ca să descrie activităţile lor şi s–au dezvoltat religii în jurul acestor zei şi mituri. Aceasta este cea mai naivă dintre teoriile privind apariţia religiei şi cea mai materialistă. Toţi ceilalţi teoreticieni s–au apropiat mai mult de experienţa religioasă a omului primitiv. c) Teoria monoteismului originar, care a adus la concepţia despre honoteism, s–a format în etape, prin contribuţia independentă a unor cercetători diferiţi, ale căror concluzii coincidente indincă o mare apropiere de adevăr. În1891, fostul misionar R.H. Codrington a arătat în cartea “Melanesienii”, despre o populaţie din Oceania, că baza credinţei religioase este noţiunea de “Mana”. Mana este definită ca o putere supranaturală care aparţine zonei invizibilului. Ea era experimentată emoţional, mai degrabă decât raţional. Codrington a teoretizat că toate popoarele primitive au început religia lor cu conştiinţa unei asemenea forţe. Cercetătorii care au studiat alte religii ale populaţiilor primitive au descoperit un fenomen similar, deşi i se dădea alt nume. La începutul sec. XX, antropologul şi lingvistul austriac Wilhelm Schmidt, care a studiat limbile din Noua Guinee şi Oceania a ajuns la aceleaşi concluzii în cartea sa “Der Urpsrungde Gotesidee” (Originea ideii de Dumnezeu) cu cercetătorul anterior Andrew Lang despre existenţa unui monoteism primitiv. Misionarii benedictini arătaseră atenţia asupra acestei situaţii în Australia de Vest. Lang a ajuns la concluzia că şi la alte populaţii dintre cele mai primitive există credinţa în existenţa unei fiinţe supreme, creator al lumii şi legislator al ordinii morale. Din propriile sale cercetări, Schmidt a ajuns în dezacord cu teoriile lui Tyler şi ale altora că religia a început cu animismul. El a observat că toate culturile de vânători, culegători de fructe şi rădăcini pe care le studiase (şi care erau cele mai vechi forme de societate care puteau fi observate) păstrau o credinţă comună într–un Mare Zeu îndepărtat. Deşi forma predominantă de religie pentru aceşti primitivi era animismul sau politeismul, exista totdeauna credinţa că originar fusese un singur mare zeu deasupra tuturor. Acest zeu putea fi considerat creatorul lumii sau ruda multor zeităţi mai mici. De obicei, Marele Zeu este înţeles ca având drept însuşire eternitatea, atotştiinţa, facerea de bine, moralitatea şi atotputernicia. Adesea, Marele Zeu este considerat puterea care a dat societăţii legile morale. După ce, la început, întemeiase lumea, acest Mare Zeu plecase şi acum avea puţină legătură cu lumea. Unele mitologii mergeau mai departe, zicând că într–o zi Marele Zeu se va întoarce şi va judeca lumea după criteriul moralităţii lui. De obicei zeităţile locale primeau cea mai mare parte a atenţiei şi a închinării iar Marele Zeu depărtat avea un loc mai mic în mitologie. Schmidt a dedus de aici că societăţile primitive erau originar monoteiste, însă deoarece cultul unui singur zeu punea probleme prea mari pentru mintea omului primitiv, aceste societăţi au corupt religia spre politeism. Mai târziu, societăţile mai avansate au regăsit religia monoteistă. Bineînţeles, adepţii celorlalte teorii au fost puşi în încurcătură de teoria lui Schmidt, dar singurul lor contraargument a fost că Schmidt ar fi alcătuit o teorie apologetică în favoarea creştinismului.

12

Ietoria Religiilor

Valeriu Andreiescu

De fapt, teoria lui Schmidt este numai un aspect al teoriei henoteiste. Numele Henoteim vine de la Henos, care pe greceşte henos = unu (ca şi Monos) şi defineşte un monoteism începător, care tinde spre Panteism (credinţa în spiritul naturii) sau politeism. d) Teoria totemică , o derivaţie a teoriei animiste, susţine că Totemul este originea religiei. Cuvântul Totem vine din cuvântul Ototeman din limba amerindienilor Ojibwa. Totemul se întâlneşte în unele religii primitive dar nu în toate, fiind identificat mai întâi în America de Nord în sec. XVIII. Totemul exprimă credinţa într–o rudenie a oamenilor cu alte creaturi sau obiecte din natură. Ca atare este o extensie şi o expresie a animismului. În general se presupune o formă de identificare între un trib sau o gintă cu un animal, deşi totemurile, în alte părţi ale lumii, au fost identificate cu plante sau chiar cu soarele, luna, stelele. Svastica indo-europeană este de exemplu un totem reprezentând soarele. De exemplu, o gintă amerindiană putea crede că ar fi fost înrudită la origine cu ursul. Membrii gintei puteau crede că posedă însuşirile ursului sau că vor fi urşi după moarte. Ei nu ucideau ursul decât în auto apărare sau în ocazii sfinte, când îi mâncau carnea la o masă rituală care–i unea între ei, practică preluată de religiile de mistere din epoca greco–romană antică (mithraismul). Ursul putea fi reprezentat pe un stâlp totemic. Romanii aveau stâlpi totemici sculptaţi reprezentând acvila (vulturul), ca stindardele militare iar dacii aveau ca totem dragonul–şarpele cu cap de lup. Aceste exemple provin de la civilizaţii mai înaintate. Întâlnim vestigii totemice în civilizaţia modernă occidentului: naţiunile sunt simbolizate de animale, vulturul, ursul, leul, în heraldică (blazoane şi steme). Mascotele sunt totemuri ale unei echipe sau competiţii sportive. De aceea J.M. Nicolae, în compendiul său de istorie a religiilor, scria: “Nu abordăm problema foarte discutată a totemismului care se distinge mai ales prin organizarea sa socială dezvoltată. Suntem de părere că această practică foarte răspândită, întrucât o întâlnim în America, Africa, Australia, are un fundal religios dar cum acest lucru este contestat de anumiţi etnologi, preferăm să lăsăm această chestiune în afara viziunii noastre”. Totemismul nu poate fi originea religiei, între altele şi fiindcă nu este un fenomen universal, cum este religia. e) La o privire superficială, Totemul şi Fetişul se confundă uşor. Termenul de fetiş vine din cuvântul portughez Fetico = obiect vrăjit. Teoria fetişismului, susţinută de Auguste Compte (1798–1857) şi de J. Lubbok (1834–1913) susţine că fetişul este origine religiei. Fetişul este o formă de animism mai măruntă decât totemul. Fetişul nu a fost şi nu este nicăieri elementul esenţial al religiei. Populaţiile primitive nu adorau fetişul, ci spiritul despre care credeau că locuieşte în fetiş. Fetişul se confundă cu talismanul de azi a cărui putere fermecată se datoreşte unui descântec magic (fie el numit şi “sfinţire”) iar nu unei credinţe animiste. f) Teoria magică a fost elaborată de J. Frazer între anii 1850–1915. El presupunea că omenirea a trecut prin trei faze de dezvoltare spirituală evolutivă. Mai întâi ar fi încercat să domine natura magie. Ne reuşind, au trecut la a doua treaptă de dezvoltare, religia, prin care ar fi implorat forţele naturii să le vină în ajutor. Fiindcă n–au obţinut rezultatele aşteptate, oamenii s–ar fi orientat în faza a treia spre ştiinţă. Această teorie este inspirată făţiş din scientism, falsa religie a ştiinţei ale cărei rezultate se văd azi, când omenirea a ajuns în pragul autodistrugerii iar întoarcerea la religia clasică apare pentru mulţi atei drept singura salvare. Această teorie pune însă problema relaţiei între religie şi magie. Graniţa dintre cele două este câteodată greu de trasat, fiindcă şi una şi alta presupun existenţa unor puteri supranaturale care pot influenţa destinul omului. Totuşi, atitudinea religioasă îl determină pe credincios să se apropie de aceste puteri într–o dependenţă smerită, în timp ce magicianul încearcă să le domine şi să le supună cum vrea el. În istoria religiilor este, în general imposibil să se facă să se facă abstracţie de practicile magice, care sunt un element al păgânismului, deşi depăşesc cadrul acestuia ca religie, fiindcă magia nu este religie. În religiile primitive, practica magico–religioasă cea mai cunoscută este Şamanismul. Numele de şaman este dat vrăjitorului de băştinaşii din Siberia, dar fenomenul se întâlneşte la

Ietoria Religiilor

Valeriu Andreiescu

13

mai multe populaţii primitive, mai ales în extremul nord dar şi la ţiganii nomazi. Religia Vaudou sau Woodoo a negrilor din Haiti este de fapt o practică magico–religioasă şamanistă. Anton Szandor Lavey, un ruso – alsaciano – român, autorul “Bibliei satanice” şi “mare preot” al “Bisericii satanice nr.1” din San Francisco este încadrat şi el de Josh McDowell şi Don Stewart la categoria “şaman – vraci –vrăjitor”. 5. Religii primitive Populaţiile primitive se găsesc aproape peste tot în lume şi se caracterizează printr–un stadiu de civilizaţie foarte puţin avansat. Ele nu cunosc agricultura, creşterea animalelor şi meşteşugurile, ci trăiesc din culegerea fructelor şi rădăcinilor ei, din vânătoare. Antropologii nu sunt de acord asupra originilor omenirii. După Biblie, suntem toţi urmaşii lui Adam şi chiar ai lui Noe, aşadar omenirea s–ar fi lansat în valuri succesive ca să ocupe globul pământesc, plecând de la platourile înalte ale Asiei apusene. Unii presupun că populaţiile care s–au detaşat primele din nucleul principal ar fi rămas la un stadiu de dezvoltare mai elementar şi ca urmare, ar fi fost împinse în regiunile cele mai retrase şi mai neprimitoare ale planetei. În stadiul actual al ştiinţei, nu putem să afirmăm categoric că aceste populaţii sunt mai primitive decât altele, nici că religia lor ar fi mai asemănătoare cu cea a primilor noştri strămoşi. Dar nu se poate nega faptul că populaţiile acestea, atât de depărtate unele de altele, au obiceiuri religioase asemănătoare şi care le deosebesc de vecinii lor imediaţi, care sunt totuşi mai avansaţi prin organizarea şi tehnica lor. Întâi să trecem în revistă rapid aceste populaţii: În Africa, pigmeii sau ; negritos de talie mică, împinşi în adâncul pădurii virgine, precum şi boşimanii sau hotentoţii, instalaţi pe platourile neroditoare ale Africii de sud. În Asia, andamanii, alungaţi din India şi refugiaţi în insulele Andamane din Oceanul Indian; pigmeii semang, în extremitatea de sud–est al Asiei, în peninsula Malacca; negritos, populaţie primitivă din insulele Filipine; ainos, împinşi de japonezi în nordul arhipelagului nipon; samoiezii, în partea arctică a Siberiei. În Australia, băştinaşii australieni, mai ales cei din sud–est. În America, eschimoşii, în extremul nord; anumite triburi amerindiene mai dezmoştenite decât altele: algokini, în munţii de est; californienii, pe platourile pustii din vest; amazonienii, în infernul verde al pădurii virgine; fuegienii, în exremitatea sudică – Ţara de Foc. Se poate constata că populaţiile acestea locuiesc la extremităţile planetei. În amănunt, există deosebiri nenumărate între ele, dar în ansamblu, se constată o convergenţă remarcabilă. a) Dumnezeu unic Esenţialul concepţiilor lor religioase este noţiunea de Dumnezeu unic, creator al universului. El face ce vrea. El are cunoştinţă perfectă despre ceea ce se petrece. Câteodată se presupune în mod naiv că soarele şi luna sunt cei doi ochi ai Săi, care îi permit să vadă totul sau, că păsările îi aduc informaţiile de care are nevoie. Noţiunea de trinitate nu este prea puternică dar nu lipseşte. Marele Dumnezeu general, el este considerat drept şi bun. El pedepseşte pe cei răi şi răsplăteşte pe cei care fac binele. Avem, deci, de–a face cu un fel de monoteism, cu câteva rezerve, totuşi. Monoteismul este ştirbit câteodată de mituri familiale. Marele Dumnezeu poate avea un fiu sau un frate. Se înţelege cum a putut să se dezvolte această noţiune. Un trib adora pe Marele Dumnezeu sub un nume specific. Tribul vecin se închina unui Mare Dumnezeu foarte asemănător dar sub un alt nume. Nu era deci acelaşi Dumnezeu dar cei doi se asemănau foarte mult. În altă parte, monoteismul este ştirbit de ideea că Marele Dumnezeu are un rival, în persoana unui geniu al răului sau chiar a primului om care, după ce a fost creat, s–ar fi răzvrătit contra creatorului său.

14

Ietoria Religiilor

Valeriu Andreiescu

Exceptând australienii, Marele Dumnezeu nu este niciodată reprezentat printr–o imagine. Este cu atât mai remarcabil, cu cât vecinii acestor populaţii sunt adesea închinători la idoli. Numele şi titlurile date Marelui Dumnezeu sunt semnificative: Cel care face, Persoana, Stăpânul tuturor, Marele Spirit ( Marele Manitu, al unor triburi amerindiene), Cel ce este Puterea, Sprijinul, Domnul cerului, Tatăl. b) Cultul Cultul comportă rugăciunea adresată Marelui Dumnezeu. Jertfa poate fi de genul ofrandei primelor roade. Astfel, înainte de a culege nuci de cocos pentru ei, pigmeii – negrillos oferă două divinităţii. Când boşimanii descoperă un izvor, ei încep să răspândească puţină apă pe pământ, ca libaţiune, înainte de a bea ei înşişi. Anumite jertfe au o valoare de ispăşire. În caz de furtună, andamanii cred că Dumnezeu s–a mâniat şi ard frunze pentru a–l calma. Pigmeii semang îşi fac tăieturi la genunchi, până când ţâşneşte sângele. Morala În general, aceste populaţii au o morală înaltă. Misionarii din Amazonia adevereau că, în triburile unde lucrau ei, omorul, adulterul, hoţia erau complet necunoscute. Greşala cea mai condamnabilă de care aceşti oameni se făceau vinovaţi era de–a împrumuta un obiect fără a cere permisiunea prealabilă dar având grijă, totuşi, să–l dea înapoi după ce îl foloseau, chiar dacă nu toate aceste populaţii au acelaşi nivel al virtuţii, în ansamblu, au o purtare relativ pură, de o purtare mult mai mare decât vecinii lor. Lumea de apoi Noţiunea de viaţa – de – apoi este generală. Unii plasează lumea de apoi într–o insulă a fericiţilor sau pe un munte la care se ajunge cu o scară sau în cer unde s–ar ajunge urmând razele soarelui la asfinţit sau urcându–se pe curcubeu. Pentru ainos, viaţa viitoare va fi sub pământ. Unii cred că ocupaţiile pământeşti se prelungesc în lumea-de-apoi, iar morţii sunt înmormântaţi cu armele lor, pentru ca ei să poată practica vânătoare. În general, se crede într-o viaţă-de-apoi fericită. unii băştinaşi din Austrailia cred în pedepsirea celor răi prin foc, unii amerindieni din California cred că răposaţii vor urma Calea Lactee şi că în locul unde aceasta se desparte în două, unii vor merge la fericire, iar alţii vor merge la osândă. După cum se vede, religia primitivă este desigur, lipsită de rafinament, dar este relativ scutită de deviaţii dezastruoase. Populaţiile mai bine organizate şi mai bine utilate care înconjoară aceşti oameni simpli, au dezvoltat forme mult mai elaborate de religie însă, de asemenea, mult mai contestabile. În concluzie monoteismul primitiv se numeşte henoteism. În care zeul suprem este conceput ca spirit, religia ar putea să se îndrepte spre panteism, prin animism adică spre credinţa că natura are un suflet universal care se manifestă prin sufletele fiinţelor şi lucrurilor pe baza principiului :“Tot ce este, trăieşte”. Mana, spiritul impersonal al malanesienilor este un suflet al naturii, în germene. Dacă divinitatea henoteistă este concepută după chipul şi asemănarea omului, multiplicarea acestei divinităţi duce la politeism. Se poate ca divinitatea respectivă să rămână unică şi personală, ducând la un monoteism perfect, cum este religia negrilor swahili din Kenya (Africa de est), care trec uşor la creştinismul evanghelic şi chiar la penticostalism

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful