“Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine - singurul Dumnezeu adevărat - şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu!” Ioan 17, 3 Nr.

3

Ellen G. White
Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise să vină pe munte, mai erau şase zile până să fie primit în nor, în imediata prezenţă a lui Dumnezeu. Vârful muntelui era plin de strălucirea slavei lui Dumnezeu. Şi totuşi, chiar şi când copiii lui Israel aveau slava Sa înaintea propriilor lor ochi, necredinţa constituia pentru ei un lucru atât de firesc, încât au început să cârtească plini de nemulţumire, din pricina absenţei lui Moise. În timp ce slava lui Dumnezeu semnala sfânta Sa prezenţă, ei ar fi trebuit să se sfinţească, cercetându-şi îndeaproape inima, să se sfinţească prin umilinţă şi frică de Dumnezeu. Dumnezeu îi lăsase pe Aaron şi pe Hur să ia locul lui Moise. În absenţa lui, poporul trebuia să-i asculte şi să se sfătuiască cu aceşti bărbaţi hotărâţi de Dumnezeu. Aici se vede deficienţa lui Aaron ca fruntaş sau conducător al lui Israel. Poporul l-a împins să le facă dumnezei care să meargă înaintea lor pe drumul către Egipt. Aici a avut Aaron o ocazie de a-şi dovedi credincioşia şi încrederea neclintită în Dumnezeu şi de a înfrunta cu hotărâre propunerea poporului. Însă dorinţa lui firească de a fi pe placul poporului şi de a ceda înaintea lui l-a adus în situaţia de a sacrifica onoarea lui Dumnezeu. El le-a cerut săşi aducă podoabele şi le-a făcut un viţel de aur, spunând înaintea poporului: "Aceştia să fie dumnezeii tăi, Israele, care te-au scos din ţara Egiptului." Şi el a făcut un altar acestui dumnezeu nesimţitor şi a vestit o sărbătoare pentru Domnul, ce urma să aibă loc în ziua următoare. Orice reţinere părea să fie îndepărtată de la popor. Ei au oferit arderi de tot viţelului de aur şi peste ei a pus stăpânire un spirit de uşurătate. Şi-au permis excese şi beţii ruşinoase; au mâncat, au băut şi s-au sculat să joace. Trecuseră numai câteva săptămâni de când încheiaseră cu Dumnezeu un legământ solemn de a asculta de glasul Său. Ascultaseră la cuvintele Legii lui Dumnezeu, rostite cu o măreţie înfricoşătoare de pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor, fulgerelor şi cutremurelor de pământ. Ei auziseră declaraţia CUPRINS: 1888..........................................................5 Cortul mărturiei........................................7 Pionerii, biserica și EGW despre Isus......9 Întrebari și răspunsuri.............................17 Timp pentru decizie................................20

chiar de pe buzele lui Dumnezeu. "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din Ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos"... Înainte ca Moise să urce pe munte, lăsându-şi în urmă poporul, el le-a citit cuvintele legământului pe care Dumnezeu îl făcuse cu ei, şi ei au răspuns într-un glas: "Vom face tot ce a zis Domnul!" Cât de mare trebuie să fi fost păcatul lui Aaron, cât de grav înaintea lui Dumnezeu! În timp ce Moise primea Legea lui Dumnezeu pe munte, Domnul l-a anunţat cu privire la păcatul Israelului celui răzvrătit şi i-a cerut să-i lase pentru ca El să-i poată nimici. Însă Moise s-a rugat înaintea lui Dumnezeu pentru popor. Deşi Moise era cel mai blând om care a trăit vreodată, totuşi, când au fost în joc interesele poporului peste care Dumnezeu îl rânduise conducător, el şi-a pierdut timiditatea firească şi, cu o străduinţă neobişnuită şi o îndrăzneală admirabilă, a intervenit pe lângă Dumnezeu pentru Israel. El nu voia să consimtă ca Dumnezeu să-Şi nimicească poporul, deşi Dumnezeu i-a promis lui Moise că, prin distrugerea lor, îl va înălţa şi va ridica un popor mai bun decât Israel. Moise a câştigat. Dumnezeu i-a satisfăcut rugămintea fierbinte de a nu-Şi nimici poporul. Moise a luat tablele legământului, Legea Celor Zece Porunci, şi a coborât de pe munte. Orgia zgomotoasă a copiilor lui Israel, aflată sub semnul beţiei, a ajuns la urechile lui cu mult înainte să ajungă la tabără. Când a văzut idolatria lor şi faptul că încălcaseră fără putinţă de tăgadă cuvintele legământului, a fost copleşit de durere şi indignare faţă de josnica lor idolatrie. Sentimentele de confuzie şi ruşine pentru ei puseseră stăpânire pe el şi aruncă acolo tablele, spărgândule. Aşa cum ei rupseseră legământul lor cu Dumnezeu, Moise, spărgând tablele, le arătase că şi Dumnezeu rupsese legământul pe care-l făcuse cu ei. Tablele pe care era scrisă Legea lui Dumnezeu erau sparte. Aaron, cu firea sa amabilă, atât de blândă şi atrăgătoare, a căutat să-l împace pe Moise, ca şi cum poporul nu făcuse cine ştie ce mare păcat, pentru care să fie atât de pornit. Moise a întrebat cu mânie: "Ce ţi-a făcut poporul acesta de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?" Şi Aaron a spus: "Să nu se aprindă de mânie domnul meu! Tu singur ştii că poporul acesta este pornit la rău. Ei mi-au zis. 'Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut'. Eu le-am zis: 'Cine are aur, să-l scoată!' Şi mi l-au dat; l-am aruncat în foc şi din el a ieşit viţelul acesta." Aaron voia ca Moise să creadă că un miracol transformase podoabele lor de aur într-un viţel. Nu i-a spus lui Moise că el, împreună cu alţi meşteşugari, realizase acest chip.

Aaron gândea că Moise fusese prea neîngăduitor faţă de dorinţele poporului. El credea că, dacă Moise ar fi fost mai puţin hotărât şi, în răstimpuri, mai uşor de înduplecat, şi dacă ar fi făcut un compromis cu poporul şi le-ar fi satisfăcut dorinţele, ar fi avut mai puţine necazuri şi ar fi fost mai multă pace şi armonie în tabăra lui Israel. De aceea încercase el această nouă politică. S-a lăsat în voia dispoziţiei sale fireşti, cedând la dorinţele poporului, pentru a evita neplăcerile şi a nu pierde bunăvoinţa lor, ca să prevină astfel o răzvrătire care, gândea el, avea să vină cu siguranţă, dacă nu ceda dorinţelor lor. Dacă însă Aaron ar fi luat poziţie fără să şovăie alături de Dumnezeu; dacă, la cererea poporului de a le face dumnezei care să meargă înaintea lor spre Egipt, sar fi opus cu indignarea şi oroarea pe care le presupunea propunerea lor; dacă le-ar fi amintit de spaima pe care o încercaseră înaintea Sinaiului, unde Dumnezeu rostise Legea Sa cu atâta slavă şi splendoare; dacă le-ar fi reamintit de legământul solemn pe care-l făcuseră cu Dumnezeu, de a se supune oricărui lucru pe care îl va porunci; dacă le-ar fi spus că nu va ceda, cu preţul vieţii sale, rugăminţilor lor, ar fi avut asupra poporului influenţa necesară prevenirii unei apostazii îngrozitoare. Însă când, în absenţa lui Moise, a fost necesară influenţa sa pentru a fi folosită în direcţia cea bună, când ar fi trebuit să stea tot atât de neînduplecat şi hotărât ca şi Moise, pentru a opri poporul să meargă pe calea păcatului, influenţa lui a fost exercitată într-o direcţie greşită. El era neputincios să-şi facă simţită influenţa în apărarea onoarei lui Dumnezeu în ce priveşte păzirea Legii Sale sfinte. În schimb, a avut o înrâurire puternică spre rău. El a poruncit, iar poporul s-a supus. Când Aaron a făcut primul pas în direcţia greşită, spiritul care influenţase poporul a pus stăpânire asupra lui şi el a preluat conducerea, comandând ca un general, iar poporul s-a supus întocmai. Aici Aaron a aprobat fără crâcnire cele mai grave păcate, pentru că era mai puţin dificil decât să apere ceea ce este drept. Când s-a abătut de la integritatea sa morală, îndreptăţind poporul în păcatele lui, el a apărut inspirat cu o hotărâre, sinceritate şi un zel nou pentru el. Păru că timiditatea îl părăseşte brusc. Cu o râvnă pe care nu o manifestase niciodată, apărând onoarea lui Dumnezeu pentru dreptate, el luă uneltele pentru a lucra aurul în forma unui viţel. Porunci să se zidească un altar şi, cu o siguranţă vrednică de o cauză bună, anunţă poporul că în ziua următoare avea să fie o sărbătoare pentru Domnul. Trâmbiţaşii au preluat cuvântul din gura lui Aaron şi au sunat vestea, de la o ceată la alta, în toată oştirea lui Israel. Siguranţa liniştită pe care o avea Aaron pe calea greşită urmată de el a influenţat poporul mai mult decât ar fi făcut-o Moise, conducându-i pe calea cea bună şi reprimându-le răzvrătirea. Ce orbire spirituală îngrozitoare venise asupra lui Aaron, dacă a pus lumina în locul întunericului şi întunericul în locul luminii! Ce încumetare, ca el să vestească o sărbătoare pentru Domnul cu ocazia închinării lor idolatre înaintea unui chip de aur! Aici se vede puterea pe care o are Satana asupra minţilor care nu sunt pe

2

deplin controlate de Duhul lui Dumnezeu. Satana îşi ridicase stindardul în mijlocul lui Israel, şi acesta era înălţat ca stindard al lui Dumnezeu. "Aceştia", a zis Aaron fără ezitare sau ruşine, "să fie dumnezeii tăi care te-au scos din ţara Egiptului, o, Israele." Aaron i-a influenţat pe copiii lui Israel să meargă mai departe cu idolatria decât avuseseră ei în minte. Ei nu mai erau neliniştiţi de teama ca, pe munte, slava arzătoare asemenea unui foc dezlănţuit să nu-l fi mistuit pe conducătorul lor. Ei gândeau că aveau un general potrivit pentru ei şi erau gata să facă orice le-ar fi sugerat. Au adus jertfe dumnezeului lor de aur; au adus jertfe de mulţumire şi s-au dedat la plăceri, dezmăţ şi beţie. Erau atunci convinşi în mintea lor că avuseseră parte de atâtea necazuri în pustie nu pentru că greşiseră; problema, în definitiv, era cu conducătorul lor. Nu era omul potrivit. Era prea neînduplecat şi le punea neîncetat înainte păcatele, avertizându-i, mustrându-i şi ameninţându-i că aveau să-şi atragă asupră-le neplăcerea lui Dumnezeu. Venise o nouă stare de lucruri, fiind mulţumiţi de Aaron şi mulţumiţi de ei înşişi. Gândeau aşa: dacă ar fi fost şi Moise plăcut şi blând ca Aaron, ce pace şi armonie s-ar fi aşternut în tabăra lui Israel! Nu le păsa dacă Moise avea să mai coboare sau nu de pe munte. Când Moise a văzut idolatria lui Israel, iar indignarea lui a crescut într-atât, văzând modul ruşinos în care uitaseră de Dumnezeu, încât aruncase tablele de piatră şi le spărsese, Aaron a stat cu umilinţă deoparte, suportând acuzarea din partea lui Moise cu o răbdare lăudabilă. Oamenii erau încântaţi de spiritul atrăgător al lui Aaron şi erau dezgustaţi de asprimea lui Moise. Însă Dumnezeu nu vede lucrurile aşa cum le vede omul. El nu a condamnat ardoarea şi indignarea lui Moise faţă de josnica apostazie a lui Israel. Atunci, adevăratul general ia atitudine în favoarea lui Dumnezeu. El a venit chiar din prezenţa Domnului, unde s-a rugat fierbinte ca El să-Şi întoarcă mânia de la poporul Său nelegiuit. Acum el are de făcut o altă lucrare, ca slujitor al lui Dumnezeu, aceea de a-I apăra onoarea înaintea poporului şi de a-i face pe oameni să vadă că păcatul este păcat şi dreptatea este dreptate. El are de făcut o lucrare pentru a risipi îngrozitoarea influenţă a lui Aaron. "Şi Moise s-a aşezat la uşa taberei şi a zis: 'Cine este pentru Domnul, să vină la mine!' Şi toţi fiii lui Levi s-au strâns la el. El le-a zis: 'Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Fiecare dintre voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa.' Şi fiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise; şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor. Moise a zis: 'Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi!'" Aici Moise defineşte consacrarea veritabilă ca fiind ascultarea de Dumnezeu; a sta în apărarea a ceea ce este drept şi a arăta zel în împlinirea scopului lui Dumnezeu în cele mai neplăcute îndatoriri, arătând că cerinţele lui

Dumnezeu sunt mai presus de pretenţiile prietenilor sau decât vieţile celor mai apropiate rude. Fiii lui Levi se consacraseră lui Dumnezeu pentru a împlini dreptatea Sa împotriva crimei şi păcatului... Mulţi creştini declaraţi îi privesc pe oamenii care nu mustră şi nu condamnă răul ca fiind bărbaţi evlavioşi şi creştini adevăraţi, în timp ce despre cei ce stau cu curaj în apărarea dreptăţii şi nu vor să-şi jefuiască integritatea morală, lăsându-se pradă influenţelor nesfinte, cred că le lipsesc pietatea şi spiritul creştinesc. Cei care stau în apărarea onoarei lui Dumnezeu şi păstrează cu orice preţ puritatea adevărului vor avea tot felul de încercări, aşa cum a avut Mântuitorul nostru în pustia ispitei. Câtă vreme aceia care au dispoziţia de a ceda, care nu au curajul de a condamna răul, ci păstrează tăcerea atunci când este nevoie de influenţa lor pentru a sta sub orice presiuni în apărarea a ceea ce este drept, câtă vreme se comportă astfel, ei pot evita multe necazuri şi scăpa de multe încurcături, dar vor pierde şi o răsplată foarte bogată, dacă nu chiar propriile suflete. Cei care sunt în armonie cu Dumnezeu şi care, prin credinţa în El, primesc tăria de a se împotrivi răului şi de a sta în apărarea a ceea ce este drept vor avea întotdeauna conflicte severe şi vor fi nevoiţi adesea să rămână aproape singuri. Însă, în timp ce fac din Dumnezeu singurul lor sprijin, vor avea parte de biruinţe preţioase. Harul Său va fi tăria lor. Simţul lor moral va fi clar şi pătrunzător, iar pute-rile lor morale vor putea face faţă influenţelor rele. Integritatea lor, ca şi a lui Moise, se va arăta într-un caracter de cea mai desăvârşită puritate. Spiritul blând al lui Aaron şi dorinţa sa de a fi pe placul poporului l-au făcut orb faţă de păcatele lor şi monstruozitatea crimei pe care o aproba. Calea pe care o urmase, încurajând răul şi păcatul în Israel, i-a costat viaţa pe trei mii de oameni. În ce contrast se află calea lui Moise! După ce le arătase israeliţilor că nu pot glumi cu Dumnezeu şi scăpa nepedepsiţi; după ce le arătase neplăcerea îndreptăţită a lui Dumnezeu din cauza păcatelor lor, dând teribila poruncă a înjunghierii prietenilor sau rudelor care au rămas în apostazia lor; după lucrarea de împlinire a dreptăţii care să abată mânia lui Dumnezeu, indiferent de simţămintele de milă pe care le încercau faţă de prietenii şi rudele care s-au încăpăţânat să rămână mai departe în răzvrătirea lor, după toate acestea, Moise era gata pentru o altă lucrare. El a dovedit cine era adevăratul prieten al lui Dumnezeu şi al poporului. "A doua zi, Moise a zis poporului: 'Aţi făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul; poate că voi face ispăşire pentru păcatul vostru.' Şi Moise s-a întors la Domnul şi a zis: 'Ah! poporul acesta a făcut un păcat mare, şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum, dacă vrei, păcatul! Dacă nu, atunci, te rog, şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!' Şi Domnul a zis lui Moise: 'Pe cel care a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea. Du-te acum şi condu poporul unde ţi-am spus. Iată, Îngerul

3

Meu va merge înaintea ta, dar, în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor.' Şi Domnul a lovit poporul pentru că făcuse viţelul făurit de Aaron." Moise L-a implorat pe Dumnezeu, mijlocind pentru Israelul care păcătuise. El nu a încercat să micşoreze păcatul lor înaintea lui Dumnezeu; nu i-a scuzat în starea de păcat. A recunoscut direct că făcuseră un mare păcat şi îşi făuriseră un dumnezeu de aur. Apoi el îşi pierde timiditatea, iar interesul Israelului se întrepătrunde atât de intim cu viaţa lui, încât vine cu îndrăzneală la Dumnezeu şi se roagă să-i ierte poporul. Dacă păcatul lor, imploră el, este atât de mare, încât

Dumnezeu nu-i poate ierta, dacă numele lor trebuie şterse din cartea Sa, atunci Domnul să-i şteargă şi lui numele. Când Domnul Şi-a înnoit făgăduinţa făcută lui Moise, că Îngerul Său va merge înaintea lui, călăuzind poporul către ţara făgăduită, Moise a ştiut că cererea lui a fost ascultată. Însă Domnul l-a asigurat pe Moise că, dacă era provocat să pedepsească poporul pentru fărădelegile lor, cu siguranţă avea să-i pedepsească şi pentru acest păcat îngrozitor. Dacă ar fi fost însă ascultători de atunci înainte, le-ar fi şters din cartea Sa acest mare păcat. (MĂRTURII VOL. 3, 295-303)

„Pentru făcătorul de rele este natural să arunce asupra solilor lui Dumnezeu răspunderea pentru nenorocirile care vin ca urmare sigură a depărtării de calea neprihănirii. Aceia care se aşează sub puterea lui Satana sunt neînstare să vadă lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu. Când oglinda adevărului este îndreptată spre ei, aceştia se revoltă la gândul primirii mustrării. Orbiţi de păcat, ei refuză să se pocăiască, dar simt că slujitorii lui Dumnezeu s-au întors împotriva lor şi că sunt vrednici de cea mai aspră mustrare... Şi astăzi este nevoie de un glas de mustrare aspră, deoarece păcate grele îi despart pe oameni de Dumnezeu. Necredinţa devine cu grabă o modă. "Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi " (Luca 19, 14 ) este vorbirea miilor de oameni. Predicile plăcute rostite prea adesea nu fac o impresie durabilă, trâmbiţa nu dă un semnal lămurit. Oamenii nu sunt străpunşi în inimă de adevărurile tăioase şi lămurite ale Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt mulţi creştini cu numele care, dacă şi ar da pe faţă adevăratele sentimente, ar spune: De ce este nevoie să vorbim atât de lămurit? Ei ar putea tot aşa de bine să întrebe: De ce a trebuit ca Ioan Botezătorul să le spună fariseilor: "Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?" (Luca 3,7). De ce a trebuit el să stârpească mânia Irodiadei spunându-i lui Irod că nu este drept să trăiască cu nevasta fratelui său? Înainte-mergătorul lui Hristos şi-a pierdut viaţa din pricina vorbirii lui lămurite. De ce nu a putut să treacă cu vederea fără să provoace neplăcere acelora care trăiau în păcat? În acest fel, bărbaţi care trebuia să stea ca păzitori credincioşi ai Legii lui Dumnezeu argumentează, până când diplomaţia ia locul credincioşiei, iar păcatul este îngăduit să meargă înainte fără a fi mustrat. Cum se va auzi glasul unei mustrări credincioase în biserică? "Tu eşti omul acesta!" (2 Sam. 12, 7). Cuvinte tot atât de lămurite ca acelea spuse de Natan lui David se aud astăzi rar la amvoane, se văd rar în publicaţii. Dacă nu ar fi atât de rare, am vedea mai mult din puterea lui Dumnezeu, descoperită între oameni. Solii Domnului să nu se plângă de faptul că străduinţele lor sunt fără rod până nu se pocăiesc de propria lor plăcere de a plăcea oamenilor, care-i face să înăbuşe adevărul. Acei slujitori care vor să placă oamenilor şi care strigă: "Pace, pace", atunci când Dumnezeu nu vorbeşte de pace, mai bine să-şi umilească inimile înaintea lui Dumnezeu, cerând iertare pentru nesinceritatea lor şi pentru lipsa lor de curaj moral. Nu datorită iubirii faţă de aproapele îndulcesc ei solia încredinţată, ci pentru că sunt comozi şi îngăduitori cu ei înşişi. Dragostea adevărată caută mai întâi onoarea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor. Aceia care au această iubire nu vor evita adevărul ca să scape de urmările neplăcute ale unei vorbiri lămurite. Când sufletele sunt în primejdie, slujitorii lui Dumnezeu nu vor ţine seama de eu, ci vor rosti Cuvântul lui Dumnezeu dat lor să-l rostească, refuzând să scuze sau să ascundă păcatul... Ca soli rânduiţi de divinitate, slujitorii Evangheliei sunt într-o poziţie de responsabilitate. Ei trebuie să mustre, să certe, să îndemne "cu toată blândeţea şi învăţătura" (2 Tim. 4,2). În locul lui Hristos ei trebuie să lucreze ca ispravnici ai tainelor Cerului, încurajând pe cei ascultători şi avertizând pe cei neascultători. Procedeele lumeşti nu trebuie să aibă nici un preţ în lucrarea lor. Niciodată nu trebuie să se abată de pe calea pe care Isus le porunceşte să meargă. Trebuie să meargă înainte în credinţă, amintindu-şi că sunt înconjuraţi de un nor de martori. Nu trebuie să vorbească propriile lor cuvinte, ci cuvintele pe care Cel ce este mai mare decât potentaţii pământului le-a poruncit să le rostească. Solia lor trebuie să fie: "Aşa vorbeşte Domnul". Dumnezeu cheamă bărbaţi ca Ilie, Natan şi Ioan Botezătorul-oameni care vor duce solia Sa cu credincioşie, indiferent de urmări, oameni care vor rosti curajos adevărul, chiar dacă acesta cere să jertfească tot ce au. Dumnezeu nu poate folosi pe oamenii care, în vreme de primejdie, când sunt necesare puterea, curajul şi influenta tuturor, se tem să ia o atitudine hotărâtă pentru dreptate. El cheamă bărbaţi care vor putea purta cu credincioşie bătălia împotriva celui rău, luptând împotriva domniilor şi puterilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. Unora ca aceştia El le va spune: "Bine, rob bun şi credincios... intră în bucuria stăpânului tău" (Mat. 25,23).” Ellen G. White, Profeți și regi 139-142

4

DAVID CLAYTON Dacă sunteţi Adventist de Ziua a Şaptea cu siguranța aţi auzit de anul 1888. Pentru adventişti acest an este probabil la fel de important ca şi anul 1844. Acesta a fost anul celei mai importante sesiuni a Conferinței Generale a bisericii. Ce a fost aşa important cu această întalnire la Mineapolis în 1888? Ellen White, solul lui Dumnezeu, a spus că la această întălnire Dumnezeu a trimis bisericii o solie specială, prin doi predicatori tineri, prezbiterii A.T. Jones şi E.J. Waggoner. Despre această solie ea a scris următorul: „Timpul încercării este chiar asupra noastră, căci marea strigare a îngerului al treilea a şi început prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul” RH, 22 noiembrie 1892 Înţelegeţi ce înseamnă aceasta? Gândiţi-vă un moment: înseamnă că cheia pentru desavârşirea poporului lui Dumnezeu şi încheierea lucrării se gasește în această solie, oricare ar fi ea. Totuşi, astăzi, la mai mult de 120 de ani dupa 1888, încă suntem în lumea această şi lucrarea este la fel de departe de terminare cum a fost şi în 1888. Singura concluzie pe care o putem trage este că solia niciodată nu a fost primită de biserică! În 1892 profetul a scris: “La acea întâlnire, fraţii au fost însufleţiţi de un alt spirit, şi nu au înţeles că aceşti tineri au fost trimişi de Dumnezeu cu o solie pe care ei au tratat-o cu batjocură şi dispreţ, fără să priceapă că inteligenţele cereşti privesc la ei... Eu ştiu să atunci Duhul lui Dumnezeu a fost insultat” (Letter 24, 1892). Solia şi solii nu au fost acceptaţi în 1888. De fapt, pentru că sora White a susţinut solia, unii chiar au început să se întrebe dacă ea este cu adevărat condusă de Dumnezeu. Solia niciodată nu a fost primită de biserică şi nici astazi oamenii nu sunt mai dispuşi sa o primească. Dar întrebarea principală este următoarea: de Isus. Putem birui păcatul în mod complet numai daca depindem de El continuu. Acum, sună aceasta ca o doctrină pe care adventiştii o resping? Nu! Cu siguranţa că nu. Şi totuşi, este un fapt de netagăduit că solia a fost respinsă de biserica AZŞ. Faptul că încă suntem aici pe acest pamânt 120 de ani după 1888, rugându-ne pentru ploaia târzie, încă sperând pentru marea strigare, ne spune că solia niciodată nu a fost acceptată. Este clar că ea nu a fost înţeleasă şi că în ea este vreun aspect vital care este ignorat. Care este acest element cheie al soliei? Citiţi următoarele propoziţii şi veţi primi o imagine clară despre ceea ce cu adevărat a fost solia: “Neprihanirea lui Hristos care se capătă prin credinţa a fost nesocotită de unii, pentru că este contrară spiritului lor şi întregii lor experienţe a vieţii. A domni, a domni, aceasta era întreaga lor umblare.” TM 363 “Scopul hotărât al lui Satana este, de a ascunde din privire pe Isus şi de a face pe oameni să privească la oameni, să se încreadă în oameni şi să aştepte ajutor de la oameni. Ani de zile de-a rândul, biserica a privit la oameni, în loc să privească la Isus, în care sunt concentrate speranţele noastre pentru viaţa veşnică. De aceea Dumnezeu a dat servilor Săi (Jones si Waggoner) o mărturie, care să prezinte adevărul aşa cum este în Isus,- care este solia îngerului al treilea – în cuvinte lămurite şi distincte.” TM 93 Puteţi sa vedeţi care a fost problema? Îl credeţi pe profet? Înţelegeţi, dacă puneţi întreaga încredere şi dependenţă în Isus, înseamnă că nu veţi pune nimic în om (Ier. 17, 5). Aceasta va însemna că vă veţi uita numai la Isus pentru conducere. Veţi primi instrucţiunile numai de la El şi nu de la oameni. Acum, sa ne uităm la cuvintele care au fost subliniate în citatul de mai sus. Puteţi să vedeţi că întreaga problemă a fost “omul contra Isus”? Este întrebarea dacă te închini lui Dumnezeu sau omului. Aceasta este “solia îngerului al treilea – în cuvinte lămurite şi distincte”. O solie care îi indreaptă pe oameni spre Isus şi nu spre oameni. Departe de autoritatea umana şi control. Nu este oare aceasta toată problema în ultima mare criza? Că oamenii vor asculta de om, mai degraba decât de Dumnezeu, pentru că nu îl cunosc pe Isus? Aşa că ea a scris că unii nu pot sa primească aceasta solie. De ce? Pentru că ei vor să domnească! Ei vor sa preia autoritatea care îi aparţine lui Isus şi de aceea nu pot să accepte o solie care îi dă lui Isus întregul control asupra poporului. Aceasta este adevărata problemă şi motivul pentru care liderii bisericii au respins solia în 1888, motivul pentru care o resping astazi şi motivul pentru care nu o vor primi niciodată! Ei vor sa domnească. Ei vor sa controleze poporul şi fiecare detaliu al lucrarii. Să spună oamenilor unde să

CARE A FOST ACEASTA SOLIE?
Simplu, solia a fost numită solia “neprihanirii prin credinţă” sau “îndreptăţirii prin credinţă”. A spune şi mai simplu, îndreptăţirea prin credinţă este învăţătura că noi nu suntem şi niciodată nu putem fi salvaţi prin faptele noastre ci numai prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus. La fiecare pas al călătoriei noastre creştine trebuie să depindem

5

lucreze, când să lucreze, cum să lucreze, ce să studieze, unde şi cum sa se închine etc.etc. De aceea ei nu pot şi niciodată nu vor primi solia îndreptaţirii prin credinţă. Prezbiterul A.T. Jones a predicat această solie şi s-a străduit ca poporul să o accepte, dar liderii bisericii i s-au opus tot timpul. Tot aşa, au încercat sa o înlăture şi pe sora White trimiţând-o în Australia. De acolo, ea a scris: "Cred că nu am dezvaluit întreaga lucrare care m-a adus în Australia. Poate niciodată nu veţi înţelege pe deplin problema. Domnul nu a fost implicat în plecarea noastră din America. El nu a descoperit că a fost voia Lui că eu să părăsesc Battle Creek. Domnul ar fi dorit că Willie White, mama lui şi conlucrătorii ei să ramâna în America... A existat o aşa de mare dorinţă noi sa plecăm că Domnul a îngaduit ca aceasta să se întâmple. Cei care au fost obosiţi de mărturiile prezentate au fost lăsaţi fără persoanele care au prezentat aceste mărturii. Separarea noastră de Battle Creek a avut scopul de a lăsa oamenii să urmeze voinţa şi calea lor, pe care ei o considerau superioară căii Domnului... Nu a fost Domnul cel care a plănuit acest lucru. Eu nu am primit nici o rază de lumină de a părăsi America” 1888 Materials, 1622. 1623 Dacă citiţi cărţile lui A.T. Jones, veţi vedea care a fost cu adevărat problema în 1888. Acesta este motivul pentru care astăzi conducătorii bisericii AZŞ se străduiesc să denatureze evenimentele din 1888 şi sa defăimeze numele lui Jones şi Waggoner.

Hristos trebuie să fie totul pentru poporul Său: mântuirea noastră din păcat și garanţia noastră pentru viaţa veşnică. Dar şi mai mult, El este şi victoria noastră faţă de păcat, chiar acum, astăzi! El trebuie să fie viaţa noastră. El trebuie să trăiască în poporul Său, într-o relaţie aşa de vie, reală, încât fiecare va primi instrucţiunile de la El, în mod personal. El trebuie să ne direcţioneze individual, fără ca solia sa treacă prin canalele altor oameni. Aceasta este ceea ce Dumnezeu aşteaptă - bărbaţi şi femei care î-L vor asculta numai pe El. Oameni care vor înceta să se închine la oameni, dându-i onoarea care aparţine numai lui Dumnezeu. Sa vedem ce spune Dumnezeu despre lucrarea finală pe care El o va face pe acest pământ: “Îngăduie-mi sa-ţi spun că Domnul va lucra în această ultimă lucrare într-un mod cu totul deosebit de ordinea obişnuită a lucrurilor şi pe o cale contrară oricărei planificări omeneşti.... Dumnezeu va folosi căi şi mijloace, prin care se va vedea, că El a luat frâiele în mâna Sa.” TM 300 “Sub picurii ploii târzii, născocirile omeneşti, maşinăria umană vor fi măturate; graniţele autorităţii omeneşti vor fi ca trestia ruptă şi Duhul Sfânt va vorbi cu putere prin uneltele omeneşti cu o putere convingătoare.” Lucrători vor arunca „regulile omeneşti care le leagă” şi se vor “alătura armatei Domnului”. 2 SM 58.59 Fratele meu şi sora, dacă sunteţi sinceri în dorinţa voastră de a-L sluji pe Dumnezeu, atunci vă îndemn să consideraţi serios adevărul prezentat în acest articol.

NUMAI HRISTOS
Gândiţi-va pentru un moment; care au fost cele mai mari mişcări religioase în trecut? Cincizecimea? Reformaţiunea? 1844? Acestea sunt cele care ne vin repede în minţile noastre. Acum notaţi atent ce voi spune: Toate aceste mişcări au fost cu totul controlate de Duhul Sfânt! Nu au fost organizate de fiinţe omeneşti; nu au fost supravegheate de oameni. Toţi bărbaţii şi femeile care au stat în fruntea acestor mişcări au fost chemaţi la lucru de Dumnezeu. Nu au fost plătiţi sa facă o anumită slujbă. Duhul lui Dumnezeu a venit peste ei şi au intrat în lucrare fără să aştepte aprobarea vreunui om. În fiecare caz, bisericile organizate şi conducatorii bisericilor li s-au opus cu toată puterea. Duhul Sfânt declară că lucrarea se va termina în acelaşi fel. Aceasta a fost adevărata solie din 1888. Solia că

NU UITAȚI
"Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului nu vrea ca acest adevăr (îndreptaţirea prin credinţă) să fie prezentat în mod clar pentru că ştie că dacă poporul îl primeşte pe deplin, puterea lui va fi zdrobită”- RH Sept. 2, 1889 Deci, puteţi vedea cum Satana poate să ţină pe oameni sub puterea sa? Făcându-i să se supună controlului altor oameni (când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă." Matei 15. 14). Când oamenii vor primi solia care spune că doar Hristos este regele lor, atunci puterea Satanei va fi zdrobită pentru că oamenii nu îsi vor mai pune încrederea în alţi oameni şi nici nu vor mai privi la alţi oameni (Ieremia 17. 15)

Dacă se strâng funiile, dacă se fac regulii cu mult mai rafinate, dacă oamenii continuă sa-i lege pe colaboratorii lor mai strâns și mai strâns de poruncile oamenilor, mulți vor fi mișcați de Spiritul lui Dumnezeu să rupă orice restricție și sa-și afirme libertatea în Hristos Isus” RH July 23, 18 6

E.J. Waggoner
În pledoaria pe care a ţinut-o în faţa preoţilor şi cărturarilor, Ştefan, apărându-şi viaţa şi credinţa, a zis: „Părinţii noştri aveau în pustie cortul întâlnirii, aşa cum îl rânduise Cel ce a spus lui Moise să-l facă după chipul pe care-l văzuse” (Fapte 7, 44). În mod evident, Ştefan se referă aici la capitolul 25 din cartea Exodul, capitol dedicat descrierii cortului şi a obiectelor de cult destinate serviciilor religioase. Elementul principal al cortului era chivotul, în care se aflau tablele legii, conţinând Cele Zece Porunci. Chivotul a fost numit „chivotul mărturiei” pentru că deseori poruncile sunt numite mărturia lui Dumnezeu. Mărturie înseamnă dovadă; legea este numită mărturie pentru că ea este o dovadă a prezenţei lui Dumnezeu. „Dragostea este împlinirea legii” şi „Dumnezeu este dragoste”, aşadar legea reflectă viaţa lui Dumnezeu. În concluzie, cortul care conţinea dovada sau mărturia a fost numit „cortul mărturiei”. Dumnezeu i-a spus lui Moise că se va întâlni cu el la chivotul mărturiei, iar de la înălţimea capacului acestuia, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivot, va vorbi cu el dând porunci copiilor lui Izrael (Exodul 25, 22). De asemenea, acesta era locul în care slava lui Dumnezeu se arăta în mod special. În Psalm 80, 1 citim: „Ia aminte, Păstorul lui Israel, Tu, care povăţuieşti pe Iosif ca pe o turmă! Arată-Te în strălucirea Ta, Tu, care şezi pe heruvimi!” Când Sanherib, regele Asiriei, ameninţa ca va distruge Ierusalimul, regele Ezechia în disperarea sa, a intrat în Casa Domnului şi a întins înaintea Domnului scrisoarea sfidătoare şi plină de blasfemie, a lui Sanherib; apoi Ezechia a facut urmatoarea rugăciune: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, care şezi pe heruvimi! Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor împărăţiilor pământului! Tu ai făcut cerurile şi pământul. Doamne, pleacă-Ţi urechea, şi ascultă!” (2 Împaraţi 19, 14-16). Scopul pentru care a fost ridicat cortul este expus în Exodul 25, 8. Dumnezeu i-a cerut lui Moise să poruncească poporului să aducă daruri de aur, argint şi aramă, pânză de in subţire etc. şi a zis: ”Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor”. Fără îndoială, aceasta era o mare onoare, după cum a zis şi Moise: „Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm?” (Deut. 4, 7). Cu toate acestea, dacă privim lucrurile mai în profunzime, vom înţelege că porunca de a construi templul, împreuna cu motivul pentru care Dumnezeu a poruncit să fie ridicat el este unul din cele mai triste lucruri care se găsesc în Scriptură.” Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor!” Ce trist! Copiii lui Dumnezeu, cei pe care El i-a eliberat din robie cu scopul de a locui nu doar în mijlocul lor, ci și în ei, trebuie sa facă o casă cu mânile lor pentru ca slava Sa să se poată vedea între ei. Aşadar, cortul a fost un martor al prezenţei lui Dumnezeu dar, în acelaşi timp, a fost o dovadă a necredinţei copiilor lui Izrael. „Cel Prea Înalt nu locuieşte în lăcaşuri făcute de mâini omeneşti”. „Aşa vorbeşte Domnul: „Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ce casă aţi putea să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă? Toate aceste lucruri doar mâna Mea le-a făcut...” (Isaia 66,1-2). Este evident că cortul ridicat de Moise nu putea să fie adevărata locuinţă a lui Dumnezeu şi fiecare evreu trebuia sa-şi amintească acest adevăr ori de câte ori privea la el. Fiind pătruns de acest adevăr, la ceremonia de consacrare a templului pe care l-a construit - şi care întrecea de departe în grandoare cortul din pustie – Solomon a zis: „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţi 8, 27). Atunci, care este locuinţa lui Dumnezeu? La întrebarea: „Ce casă aţi putea să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă?”, răspunsul lui Însuşi Dumnezeu este: „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, şi spre cel ce se teme de cuvântul Meu”. „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi.” (1 Cor. 3, 16.17). Trupul omului este templul Duhului Sfânt (1 Cor. 6, 19). Acesta este adevărata locuinţa lui Dumnezeu. Atunci când lui Isus I s-a cerut o dovadă pentru misiunea Sa divina, El a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica”. În acel moment El se afla chiar în templu şi, cu toate că nu a dat nici o explicaţie, se aştepta ca poporul să înţeleagă că „El le vorbea despre Templul trupului Său”. Este evident că nu o construcţie ridicată de mâini omeneşti, ci trupul uman este templul Domnului, iar evreii trebuiau să înţeleagă aceasta fară nici o explicaţie. Isus-Omul a fost templul lui Dumnezeu în cel mai deplin sens, pentru că legea lui Dumnezeu era în inima Lui (Ps. 40, 8); în El legea nu era doar literă moartă, ci chiar Spiritul vieţii, în Stânca vie. De aceea El este „Martorul credincios şi adevărat”. Domnul ne spune: „Voi sunteţi martorii Mei - zice Domnul - voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca

7

să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi, Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am prorocit, nu sunt străin între voi; voi Îmi sunteţi martori - zice Domnul - că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia 43, 10. 12). Atunci când templul Său - adică poporul Său – se află în stăpânirea deplină a Domnului, poporul Său, împreună cu Hristos, devine martorul Lui pentru lume. Când Moise a ridicat cortul, „norul a acoperit cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul. Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, şi slava Domnului umplea cortul.” (Exodul 40, 34.35). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la ceremonia de consacrare a templului lui Solomon; când Solomon a terminat rugaciunea, „s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut casa. Preoţii nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului.” (2 Cronici 7, 1.2). Avem aici o descriere a ceea ce se întâmplă cu poporul lui Dumnezeu - templul Său adevărat - atunci cand acesta se consacră lui Dumnezeu. Așa a fost și cu Hristos, pentru că „Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit (tabernacled) printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Poporul a văzut slava lui Dumnezeu peste casa Domnului (2 Cronici 7, 3) la consacrarea templului. Domnul spune poporului Său: „Scoală-te, luminează-te! Căci

lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui se arată peste tine.” De asemenea „Casa Mea se va numi o casă de rugaciune pentru toate popoarele”; acelaşi lucru se poate spune despre templul Său adevărat - poporul Său - când trupurile copiilor Lui Îi sunt consacrate. Pentru că Domnul spune: „Neamurile vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale”. „şi popoare care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul Dumnezeul tău, pentru Sfântul lui Izrael, care te proslăveşte”. Dumnezeu oferă oportunităţi şi privilegii minunate pentru cei care le doresc! „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său”. Duhul este cel care poartă marturia, pentru că Duhul este adevărul, iar omul umplut cu Duhul Sfânt devine un templu al mărturiei. După cum nici un om nu era în templu când slava lui Dumnezeu l-a umplut, (așa) eul nostru dispare atunci când Hristos - Duhul dătător de viaţă locuieşte în inimă prin credinţă, şi suntem, după bogaţia slavei Sale, „umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu”, iar Cel care stă între heruvimi va lumina. Review and Herald : September 23, 1902

******

“Templul acela, înălţat pentru ca Domnul să sălăşluiască în el prin prezenţa Lui, avea ca scop să fie o învăţătură vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi pervertită de rele, inima omului n-a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în faţa fiecărei fiinţe. Dai iudeii n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curţile Templului din Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezenţa patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăţa inima de mânjirea păcatului - de dorinţele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele, care strică sufletul. "Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul" (Mal. 3,1-3).” EGW, DA 161

8

Andov Dejan

În numarul din 6 Ianuarie 1994 al revistei „Review and Herald”, William Johnson, care era și editorul revistei, a scris: „Adventiştii s-au schimbat de-a lungul anilor sub impactul ‚adevărului prezent.’ Cea mai surprinzătoare este învăţătura referitoare la Isus Hristos, Mântuitorul şi Domnul nostru. Mulţi dintre pionieri, inclusiv James White, J. N. Andrews, Uriah Smith şi J. N. Waggoner, au avut un punct de vedere arian sau semi arian – care spune că Fiul, la un anumit timp înainte de creaţia lumii a fost născut din Tatăl. Numai treptat această doctrină falsă a făcut loc adevărului biblic...” (RH 6 ianuarie 1994) Acest articol reprezintă o recunoaştere oficială a diferenţei între pionerii bisericii şi biserica de astăzi în ceea ce priveşte învăţătura referitoare la persoana lui Isus Hristos. Johnson spune în mod clar că, pentru biserica de astăzi, înţelegerea pionierilor este o „doctrină falsă” sau o erezie. Aceasta este o acuzaţie foarte gravă şi cu siguranţă ar trebui să fie, pentru fiecare dintre noi, un motiv de a studia personal cele două poziţii, comparându-le cu Scriptura și Spiritul Profetic, pentru ca să aflăm care este cea adevărată. Un motiv în plus este şi faptul că sora White a prezis o îndepărtare a bisericii de credinţa pionerilor, şi că această credintă va fi privită ca eroare. Citiţi: „Duşmanul sufletelor s-a gândit să sugereze că o mare reformă trebuie să aibă loc printre adventiştii de ziua a şaptea, şi că această reformă va consta în a renunţa la doctrinele care au stat ca stâlpi ai credinţei noastre, şi să ne angajăm într-un proces de reorganizare. Dacă această reformă ar avea loc, care ar fi rezultatul? Principiile adevărului, pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, le-a dat rămăşiţei bisericii, vor fi lepădate. Religia noastră va fi schimbată. Principiile fundamentale, care au susţinut lucrarea în ultimii cincizeci de ani, vor fi privite ca erori. O nouă organizaţie ar fi stabilită” (SpT Ser.B, nr. 2, 55.56) În acest articol vom examina cele două poziţii şi le vom compara cu poziţia sorei White pentru a vedea care dintre ele a fost susţinută de Spiritul Profetic. Facem aceasta deoarece astăzi se spune că Ellen White a avut o înţelegere diferită de a pionerilor. Vom începe cu poziţia pionerilor. Primul citat la care ne vom referi a apărut în anul 1869 şi e scris de John Matteson: „Hristos este singurul Fiu literal al lui Dumnezeu.

„Singurul născut din Tatăl.” Ioan 1:14. El este Dumnezeu pentru că El este Fiul lui Dumnezeu; nu datorită meritului învierii Sale. Dacă Hristos este singurul născut din Tatăl, atunci noi nu putem fi născuţi din Tatăl într-un sens literal. Este numai în sensul secundar al termenului.” (RH 12 octombrie 1869) Din acest citat vedem ca pionerii au crezut că Isus este „singurul Fiu literal al lui Dumnezeu”. Tot aşa avem şi o afirmaţie clară că ei credeau că Isus este Dumnezeu ceea ce dovedeşte că acuzaţia adusa lor astăzi de teologii bisericii, şi anume că ei nu au crezut în divinitatea lui Isus, este falsă. Dar observaţi că pionerii nu credeau că Isus este Dumnezeu din punctul de vedere Trinitarian, co-egal şi co-etern cu Tatăl, ci dintr-un punct de vedere non-trinitarian. El este Dumnezeu pentru că este Fiul literal al lui Dumnezeu. Următoarele două citate sunt de la John N. Andrews şi Ellet J. Waggoner: “Şi în ceea ce-L priveşte pe Fiul lui Dumnezeu, şi El ar fi exclus de asemenea, căci Îl are pe Dumnezeu ca Tată, şi are, într-un anumit punct din veşnicia trecută, un început al zilelor.” (J.N. Andrews, RH 7 Septembrie, 1869) “Discutând despre egalitatea perfectă între Tatăl şi Fiul, şi faptul că Isus este prin natură Dumnezeu, noi nu intenţionăm să fim înţeleşi învăţând că Tatăl nu a fost înainte de Fiul... În timp ce amândoi au aceiaşi natură, Tatăl este primul în timp. Tot aşa, El este mai mare prin faptul că nu are început, pe când personalitatea lui Hristos are început” (E. J. Waggoner, ST, 8 Aprilie, 1889) De aici vedem că pionerii credeau că persoana lui Isus are un început, un moment când a venit la existenţă sau a fost născut din Tatăl. Aceasta este ceea ce Îl face un fiu literal al lui Dumnezeu. Datorită acestei înţelegeri, pionerii sunt acuzaţi astazi ca ar fi crezut că Isus este o fiinţa creata. Următoarele citate ne vor arată ce credeau ei cu adevărat: „Scripturile nu vorbesc nicăieri despre Hristos ca fiind o fiinţă creată, dar mărturisesc în mod clar că El era născut din Tatăl... Dar în timp ce, ca Fiu, nu deţine o veşnicie a existenţei trecute împreună cu Tatăl, începutul existenţei Sale, ca născut al Tatălui, a fost înainte de întreaga lucrare de creaţie, în legătură cu care El este punctul creator de întâlnire cu Dumnezeu.” (Uriah Smith, Daniel și Apocalipsa 430, 1882)

9

„Numai Dumnezeu este fără de început. În cea mai timpurie epocă când a putut exista un început, - o perioadă atât de îndepărtată încât pentru minţile finite este practic veşnică, - a apărut Cuvântul. „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul a fost cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” Ioan 1:1. Acest Cuvânt necreat a fost Fiinţa care, la împlinirea vremii s-a făcut trup şi a locuit printre noi. Începutul Său nu a fost asemenea nici unei alte fiinţe din Univers. Este descoperită în expresiile pline de mister: „singurul Său (al lui Dumnezeu) Fiu născut” (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:9), „singurul născut din Tatăl” (Ioan 1:14), şi, „Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu.” (Ioan 8:42). Se pare astfel că, printrun proces sau impuls divin, nu prin creaţie, cunoscut numai de Omniscienţă, şi posibil numai pentru Omnipotenţă, Fiul lui Dumnezeu a apărut.” (Uriah Smith, Privind la Isus, pag. 10) „Este adevărat că Dumnezeu are mulţi fii; dar Hristos este "singurul Fiu născut din Dumnezeu" şi de aceea este Fiul lui Dumnezeu într-un fel în care nici o altă fiinţă nu a fost şi nu va fi vreodată. Îngerii sunt fii ai lui Dumnezeu, aşa cum era şi Adam (Iov 38:7; Luca 3:38) prin creaţiune. Creştinii sunt fii lui Dumnezeu prin înfiere (Romani 8:14,15); dar Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin naştere…. Astfel, ideea este că Hristos este un Fiu născut şi nu creat. El a moştenit un Nume mult mai minunat decât al îngerilor; El este „Fiu peste casa Lui.” Evrei 1:4; 3:6. Şi, de vreme ce este singurul Fiu născut din Dumnezeu, El este chiar esenţa şi natura lui Dumnezeu şi posedă prin naştere toate atributele divine, pentru că Tatălui I-a făcut plăcere ca Fiul Său să fie reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, strălucirea slavei Sale şi să fie umplut cu plinătatea Dumnezeirii. Astfel, El are „viaţa în Sine Însuşi”. (E.J. Waggoner, Hristos şi Neprihănirea Sa, 16. 26) De aici vedem că pionerii făceau o diferenţă clară între născut şi creat. Ei au accentuat în mod explicit că Isus nu este o fiinţă creată, ci este o fiinţă născută. Există o diferenţă uriaşă între creat şi născut; diferenţă pe care unii, astăzi, se pare că nu pot sau nu vor să o vadă. Aceasta diferență se vede clar în următorul citat: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu născut...”. Conform aceasta, Isus Hristos este născut de Dumnezeu într-un sens în care nici o altă fiinţă nu este; altfel El nu ar fi putut să fie singurul Său Fiu născut. Îngerii sunt numiţi fii lui Dumnezeu la fel şi cei neprihăniţi; dar Hristos este Fiul Lui într-un sens mult mai înalt; într-o relaţie mult mai apropiata decât ceilalţi. Dumnezeu a făcut oamenii şi îngerii din materie care a fost

creată. El este sursa existenţei lor, Creatorul lor şi de aceea Tatăl lor. Dar Isus Hristos a fost născut din substanţa proprie a Tatălui. El nu a fost creat din materie aşa cum au fost creaţi îngerii şi celealte creaturi. El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu (Evrei 1, 1-8)” (D. M. Canright, RH 18 Iunie, 1867). Următorul citat din Review and Herald, revista oficială a bisericii, reprezintă o concluzie excelentă a credinţei pionerilor: “Întrebare: Puteţi, vă rog, să-mi faceţi o favoare arătându-mi versetele care spun clar că Isus este o fiinţă creată? ‘ Răspuns: Sunteţi greşit în presupunerea că AZŞ învaţă că Hristos a fost vreodată creat. Ei cred opusul, că El a fost “născut” din Tatăl şi că pe bună dreptate poate fi numit Dumnezeu şi să primească închinare. Ei tot aşa cred că lumile şi tot ce există au fost create de Hristos în unire cu Tatăl. Ei cred că undeva în veşniciile trecute a fost un moment în care Isus a venit la existenţă. Ei cred că a fost necesar ca Dumnezeu să-L fi anticipat pe Hristos în fiinţa Sa, astfel încât Hristos să poată fi născut din El şi să aibă relaţia de fiu faţă de El. Ei susţin personalităţiile distincte ale Tatălui şi Fiului, respingând ca absurdă caracteristica trinitarianismului care insistă că Dumnezeu, Hristos şi Duhul Sfânt sunt trei persoane şi totuşi o persoană. AZŞ învaţă că Dumnezeu şi Hristos sunt una în sensul în care Hristos s-a rugat ca ucenicii Lui să fie una; una în spirit, scop şi lucrare. Vezi “Principiile Fundamentale AZŞ” publicate de această editură.” (RH 17 Aprilie, 1883) Aceasta a fost pe scurt poziţia pionerilor pe care William Johnson în articolul său din RH o consideră ca fiind o eroare. Înainte să trecem la poziţia bisericii aş vrea să amintesc că Ellen White niciodată nu a condamnat aceasta poziţie, ci, din contră, în anul 1907 a încurajat biserica să continue să o creadă şi să i se supună: „Acela care neagă Personalitatea Lui Dumnezeu şi a Fiului Său Isus Hristos, neagă pe Dumnezeu şi pe Hristos. ”Dacă ceea ce aţi auzit de la început va rămâne în voi, şi voi veţi ramanea în Fiul, şi în Tatăl.” Dacă veţi continua să credeţi şi să vă supuneţi adevărurilor pe care le-aţi îmbrăţişat prima dată referitoare la personalitatea Tatălui şi a Fiului, veţi fi uniţi împreună cu El în dragoste.” (RH, 8 Martie, 1906) Un alt lucru important de amintit este că în anul 1905 ea a scris că pionerii au primit încă de la începuturile

10

bisericii o lumină clara prin care au înţeles Scriptura în ceea ce priveşte persoana lui Isus: „După trecerea timpului din 1844, noi am căutat după adevăr ca după o comoară ascunsă. M-am întâlnit cu fraţii şi am studiat şi ne-am rugat într-un mod serios. Deseori rămâneam împreună până târziu în noapte şi uneori chiar dea lungul întregii nopţi, rugându-ne pentru lumină şi studiind Cuvântul. Iarăşi şi iarăşi aceşti fraţi se întâlneau pentru a studia Biblia, pentru a o înţelege şi pentru a fi pregătiţi să vorbească cu putere. Când, în timpul studiului, ajungeau în punctul în care spuneau: „Noi nu mai putem face nimic!”, Spiritul Domnului venea asupra mea. Eram luată în viziune şi primeam o explicaţie clară a pasajelor pe care le studiam, alături de explicaţiile referitoare la modul în care urma să lucrăm şi să învăţăm efectiv. Astfel a fost dată lumina care ne-a ajutat să înţelegem Scripturile în ceea ce-L priveşte pe Hristos, misiunea Sa şi lucrarea Sa de preoţie. Mi-a fost lămurită o linie a adevărului care se întindea de la acel timp până la momentul în care vom intra în cetatea lui Dumnezeu, iar eu am oferit şi altora instrucţiunile pe care Domnul mi le-a dat.” (RH 5 Mai, 1905) Toate scrierile pionerilor, inclusiv scrierile sorei White, din această perioadă (1844-1905) Îl prezintă pe Isus ca Fiul literal născut al lui Dumnezeu. Este această lumină cea pe care teologii de astazi o numesc eroare? Mai departe, deja am amintit că sora White nu a scris niciodată nici un cuvânt de mustrare la adresa pionerilor pentru poziţia lor în cea ce priveşte persoana lui Isus. Din istoria bisericii ştim că încă de la începutul mişcării ea a fost folosită de Dumnezeu ca să mustre şi să condamne diferite erezii pe care Satana încercă sa le introducă prin agenţii săi. Iată cuvintele ei: „Adevărurile pe care noi le-am proclamat mai bine de jumătate de secol au fost contestate mereu şi mereu… Cei care s-au ridicat pentru a verifica şi răsturna principiile adevărului prezent, au fost mustraţi cu fermitate.” (Lett. 14 Martie, 1905) „Am fost trimisă de Domnul din loc în loc să mustru pe aceia care susţineau doctrine false.” (Ev. 610) „Erau favorizate erori serioase în doctrină şi practică… Dumnezeu mi-a dezvăluit în viziune aceste erori şi m-a trimis să le arăt copiilor Săi care greşeau" (5T 655, 656) "După trecerea vremii de după 1844, a trebuit să întâmpinăm toate felurile de fanatism. Mi-au fost date mărturii de mustrare, pe care să li le prezint unora, care susţineau teorii spiritiste. Existau unii care erau zeloşi în răspândirea ideilor false cu privire la Dumnezeu. Mi-a fost dată lumina că oamenii aceştia făceau fără putere adevărul, prin falsele lor învăţături. Am fost lămurită că ei abăteau suflete, înfăţişând teorii speculative cu privire la Dumnezeu." (8T 292)

Din ultimul citat reiese clar că cei care aduceau teorii false despre Dumnezeu au fost mustraţi încă de la începuturile acestei bisericii. Atunci se pune întrebarea, de ce pionerii bisericii nu au fost niciodata mustraţi pentru ideile lor cu privire la Dumnezeu şi Hristos? Să luăm un exemplu. În anul 1898 biserica a publicat o carte scrisă de Uriah Smith numită „Privind la Isus”. Cartea a fost publicată în acelaşi an cu cartea sorei White, “Hristos Lumina Lumii”, despre care se spune că a fost cartea care a schimbat mersul bisericii prin introducerea doctrinei trinităţii. Iata cum descriu cartea lui Smith teologii bisericii astăzi: “Cartea lui Uriah Smith, „Privind la Isus” a fost expunerea cea mai cuprinzătoare a vederii non-trinitariene printre adventişti.” (Jerry Moon, ‘The Trinity’, 196, 2002) Deci, în acelaşi an au fost publicate două cărţi despre care teologii AZŞ spun că conţineau două învăţături opuse despre Dumnezeu. Este interesant că această carte a lui Smith a fost foarte mult promovată de biserică şi asta deseori împreuna cu „Hristos Lumina Lumii” şi alte cărţi ale sorei White. În 1905 a apărut o altă carte scrisă de S. N. Haskell numită “Profetul de la Patmos”, care, precum cartea lui Smith, conţinea învăţaturi non-trinitariene. A treia carte pe care o vom lua ca exemplu este cartea lui J.H. Kellog, “Templul viu”. Aceasta carte a fost publicată între cele două amintite, în 1903. Si această carte conţinea învăţături despre Dumnezeu dar opuse celorlalte două. Acum atenţie, Ellen White nu a scris nici un cuvânt de mustrare la adresa cărţilor lui Smith şi a lui Haskell dar a scris zeci de pagini de condamnare la adresa cărţii lui Kellogg! De ce Kellogg a fost mustrat dar Smith şi Haskell nu? Mai mult decât atât, în anul 1905, în mijlocul disputelor despre ideile lui Kellogg, ea a scris următoarele cuvinte despre scrierile pionerilor: „Lăsaţi ca Pionierii să identifice Adevărul. – când puterea lui Dumnezeu mărturiseşte care este adevărul, acel adevăr trebuie să rămână pentru totdeauna ca adevăr. Nici o supoziţie ulterioară, contrară luminii oferite de Dumnezeu, nu trebuie primită. Se vor ridica bărbaţi cu interpretări ale Scripturii care pentru ei reprezintă adevăr, dar care nu sunt adevăr. Dumnezeu ne-a dat adevărul pentru acest timp ca bază pentru credinţa noastră. El Însuşi ne-a învăţat care este adevărul. Unul şi altul se vor ridica cu o nouă lumină care contrazice lumina pe care Dumnezeu ne-a dat-o sub demonstraţia Spiritului Său Sfânt. Câţiva dintre cei care au trecut prin experienţa câştigată în stabilirea acestui adevăr, încă mai sunt în viaţă. Dumnezeu a cruţat într-un mod binevoitor vieţile lor pentru a repeta din nou şi din nou până când vor muri experienţa prin care au trecut, asemenea apostolului Ioan până la sfârşitul vieţii sale. Iar purtătorii de stindarde care au murit trebuie să vorbească prin retipărirea scrierilor lor. Am fost

11

instruită că în acest fel vocile lor vor fi auzite. Ei trebuie săşi aducă mărturia privitor la ceea ce constituie adevărul pentru acest timp” (CW, 31.32, 1905) „Când vor aparea persoane care vor muta un ac sau un stâlp din baza pe care Dumnezeu a stabilit-o prin Spiritul Său Sfânt, lăsaţi ca cei în vârstă care au fost pioneri ai lucrării noastre să vorbească lămurit, şi lăsaţi ca cei care sunt morţi să vorbească de asemenea prin retipărirea articolelor lor apărute în periodicele noastre. Strângeţi razele de lumină divină pe care Dumnezeu le-a dat pe măsură ce El şi-a condus poporul pas cu pas pe calea adevărului. Acest adevăr va sta ca test al timpului şi ca probă.” (1MR, pag. 55, 1905) Aşa cum se poate vedea, în loc să condamne poziţia pionerilor ea a încurajat biserica să retipărească scrierile lor şi să le lase ca ei să identifice ce este adevăr atunci când vor apărea erezii în biserică. În sfârşit, tot în 1905, pe aceia care încercau sa aducă teorii noi cu privire la „personalitatea Lui Dumnezeu ori a Lui Hristos” ia numit oameni orbi: „Aceia care caută să înlăture vechile puncte de reper nu cred cu tărie; ei nu-şi mai amintesc cum au primit şi auzit. Aceia care încearcă să aducă teorii care să înlăture stâlpii credinţei noastre cu privire la sanctuar sau la personalitatea Lui Dumnezeu ori a Lui Hristos, lucrează ca nişte orbi. Ei caută să aducă incertitudini şi să trimită poporul Lui Dumnezeu în derivă fără o ancoră.” (MR 760, pag. 9, 1905) Sa vedem în continuare care este poziţia actuala a bisericii în legătură cu persoana Lui Isus Hristos şi calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Vom începe cu un articol din revista “Ministry” (o revistă pentru pastorii AZȘ) din iunie 1982, scris de J.R. Hoffman: “Relaţia Tatăl – Fiul în Noul Testament trebuie totdeauna să fie înţeleasă în lumina evenimentului din Betleem. Singurul copil născut în lumea aceasta cu un Tată divin şi nu uman este Isus. Titlul de Fiu, se referă la intrarea Sa în timp şi nu neagă deloc originile Sale veşnice. Întradevăr, exista referinţe și in Vechiul Testament despre Fiul, dar acestea trebuie înţelese întotdeauna ca fiind o anticipare a întrupării.” (Ministry, June 1982, 24) Hoffman spune că Isus este numit Fiul lui Dumnezeu numai pentru că a fost născut în Betleem, ceea ce înseamnă că înainte de acest eveniment El nu a fost Fiu. Aceasta este în contradicţie clară cu înţelegerea pionerilor şi o recunoaştere a faptului că astăzi, biserica nu crede că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu în pre-existenţa Sa, înainte de Betleem. Următorul citat este din Enciclopedia bisericii AZŞ, vol. 12, pagina 125: “De aceea, nu există temelie în înţelegerea biblică a Dumnezeirii pentru ideea generării Fiului din Tatăl”

(Fernando Canale, SDA Enciclopedia, Vol. 12, p. 125) Din nou avem aceeaşi idee. Observaţi că autorul susţine că „ideea generării Fiului din Tatăl” nu este biblică. Aceasta este foarte interesant pentru că Biblia susţine, în mod explicit, că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de naşterea Sa în Betleem (vezi Prov. 8, 22-30; Prov. 30, 4; Mica 5, 2; Ioan 1, 14. 18; 3, 16; 1 Ioan 1, 9.10; etc). Următorul martor al poziţiei bisericii este pastorul Max Hatton. El este autorul cărţii „Înțelegând Trinitatea”, carte care este considerată ca fiind una dintre cele mai bune cărţi scrise despre acest subiect. Într-un articol, el a scris: „Studiul nostru a clarificat asemenea cristalului faptul că Isus a existat dintotdeauna. Evident, El nu a fost întotdeauna Fiul lui Dumnezeu. El nu putea să fie literalmente Fiul lui Dumnezeu, pentru că El este Dumnezeu. El nu putea fi Fiul lui Yahweh (Iehova) pentru că El este Yahweh (Iehova). Ellen White spune, “Iehova este numele dat lui Hristos.” Calitatea lui de Fiu poate fi doar în sens figurat. Tot la fel, Tatăl nu a fost întotdeauna “Tatăl”. Aceştia trebuie că au adoptat titluri corespunzatoare părţilor pe care le-au jucat în planul de mântuire. În acest fel au fost cei doi prezentaţi lumii Nou Testamentale. Tatăl a fost membrul senior care controla, iar Isus a fost Fiul ascultător care a împlinit voia Tatălui. Acesta trebuie să fie primul răspuns la întrebarea “Ce înseamnă a-L numi pe Isus “Fiul lui Dumnezeu?” (The Trinity Doctrine, 18) Deci, Hatton susţine că calitatea lui Isus de Fiu este numai figurativă; un titlu sau rol pe care El l-a adoptat în cadrul planului de mântuire. Citiţi şi următorul citat: „Pentru a eradica păcatul şi rebeliunea din univers şi pentru a restaura armonia şi pacea, una dintre Fiinţele divine a acceptat şi a intrat în rolul Tatălui, o alta în rolul Fiului. Fiinţa divină care a mai rămas, Spiritul Sfânt, va participa şi ea la împlinirea planului de mântuire… Acceptând rolurile pe care le-a avut planul, Fiinţele divine nu şi-au pierdut nici una din puterile Dumnezeirii… Fiinţele divine au intrat în rolurile asupra cărora au fost de acord înainte ca temelia pământului să fie aşezată.” („Adventist Review,” „Săptămâna de Rugăciune,” 31 Octombrie 1996) Deci, aşa cum reiese din ultimele două citate, planul de mântuire şi relaţia dintre Dumnezeu şi Isus sunt ceva asemănător cu un teatru. Aşa cum doi actori dintr-o piesă de teatru joaca rolurile a două persoane dar în realitate ei nu sunt aceste persoane, tot aşa şi doi membrii din trinitatea cerească joacă două roluri, Tată şi Fiu, dar în realitate ei nu sunt Tată şi Fiu. Iata o altă afirmaţie asemănătoare din anul 1985: “Din Scripturi poate fi dedus faptul că atunci când Dumnezeirea a pus la punct planul de mântuire într-un anume punct din veşnicia trecută, Ei şi-au asumat anumite poziţii sau roluri pentru a asigura condiţiile îndeplinirii planului.” (ST iulie 1985).

12

Observaţi aici că autorul nu spune ca Scriptura învaţa în mod explicit aceasta teorie a roluriror, ci este numai ceva ce poate fi dedus. Dragi fraţi, citiţi ce a scris Ellen White cu privire de acceptarea unei învăţături: „Înainte de a primi orice învăţătură sau precept, trebuie să cerem un clar „Aşa zice Domnul” în sprijinul ei.” (GC 595) Întreb, este bine să acceptăm ceva ce poate fi numai dedus din Scriptura fără a se da un clar „aşa zice Domnul”? Ultimul exemplu al teologiei actuale adventiste este din recentele lecţiuni ale şcolii de sabat: “Dar imaginează-ţi că Fiinţa pe care noi o cunoaştem sub numele de Dumnezeu-Tatăl a venit să moară pentru noi, iar Cea pe care o cunoaştem sub numele de Isus a rămas în cer (vorbim în termenii omeneşti, ca să subliniem ideea de bază). Nu s-ar fi schimbat nimic, cu excepţia faptului că Lam fi numit pe Fiecare cu numele pe care îl folosim acum pentru celălalt. Aceasta înseamnă egalitatea din cadrul Divinităţii.” (Lecţiunile Şcolii de sabat, 10 April (joi) 2008) Aceasta este o afirmaţie foarte interesantă. Autorul, cu scopul de a demonstra egalitatea persoanelor din cadrul trinităţii, ne propune să ne imaginăm de posibilitatea ca Cel pe care astazi Îl numim Dumnezeu Tatăl să vină în locul lui Isus în timp ce Isus ar fi rămas în cer. Daca aceasta s-ar fi întămplat, nu ar fi fost nici o problemă, numai că actualul Dumnezeu Tatăl ar fi fost Fiul şi Fiul ar fi fost Dumnezeu Tatăl. Dar de unde vine această idee? Cu siguranţă nu din Biblie sau Spiritul Profetic. Este bine să luăm seama de ceea ce a scris sora White despre ultimele zile: “Să nu fiți amăgiți; mulți se vor depărta de la credința, dând atenție spiritelor seducătoare și doctrinelor diavolilor” (Sp.T. nr. 2, ser. B, 16) Am văzut cele două poziţii din istoria bisericii AZŞ. Poziţia pionerilor, care susţinea că Isus este Fiul lui Dumnezeu cu adevărat, în sens literal născut din Tatăl înainte de începutul creaţiunii; şi poziţia actuală a bisericii care susţine că Isus nu este un Fiu adevărat ci numai o persoană divină care joacă rolul unui fiu. În continuare vom vedea poziţia sorei White. Astăzi, mulţi susţin că ea a avut o poziţie diferită de poziţia pionerilor şi că prin scrierile ei a schimbat înţelegerea bisericii. Să examinâm această teorie. În 1904 ea a scris: „Scripturile arată în mod clar relaţia dintre Dumnezeu şi Hristos, şi înfăţişează la fel de limpede personalitatea şi individualitatea fiecăruia... Dumnezeu este Tatăl lui Hristos; Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” (8T, 268) Când am examinat teologia actuală a bisericii am văzut că, după această teologie, relaţia Tata – Fiu este numai ceva ce poate fi dedus din Scriptură. Totuşi, sora White spune că relaţia lor este arătată în mod clar şi anume:

„Dumnezeu este Tatăl lui Hristos şi Hristos este Fiul lui Dumnezeu”. Acum să vedem dacă Isus a fost Fiu în pre-existenţa Sa, înainte de Betleem, sau a devenit Fiu când s-a născut acolo: „Ce ne spune aceasta nouă? ,Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea. Aceasta ne spune: „Eu, Dumnezeu, am trimis pe Fiul Meu în lumea voastra și prin El este deschis tot cerul pentru omul căzut” (1888 Matt. 124). “Cel care a fost ales în sfaturile cereşti a venit pe pământ ca un instructor. El nu a fost nimic mai puţin decât Creatorul lumii, Fiul Dumnezeului cel Infinit” (SpTE, 173, 1897) „Tatăl veşnic, Cel neschimbător, L-a dat pe singurul Său Fiu născut, smuls de la sânul Său, El care a fost făcut după chipul persoanei Sale, şi L-a trimis jos pe pământ pentru a descoperi cât de mult a iubit El omenirea.” (RH, 9 iulie 1895) „Fiul Dumnezeului cel infinit a venit pe acest pământ şi l-a onorat cu prezenţa Sa” (RH 6 Iunie, 1907) Sora White spune că Cel care a fost trimis de Tatăl pe pământ a fost singurul Său Fiu născut. Cum putea Tatăl sa-L trimite pe Fiul Său dacă El nu a fost Fiu decât după ce a venit pe pamânt? Citiţi următorul citat: „Cu cât medităm mai mult asupra faptului că Hristos a devenit un copilaş pe pământ, cu atât mai minunat apare. Cum este posibil ca acest copilaş neputincios în ieslele Betleemului să fie totuși Fiul divin al lui Dumnezeu?” (YI, 21 Novembrie, 1895) Oricine este sincer va recunoaşte că Ellen White a crezut că Isus, copilaşul care s-a născut în Betleem, în preexistenţa Sa, înainte de venirea Sa pe pământ, a fost Fiul divin al lui Dumnezeu. Este clar că Spiritul Profetic nu susţine teologia de astăzi a bisericii care afirmă că Isus a fost numit Fiu numai din cauza întrupării Sale pe pamânt. Acum să vedem cum a înţeles sora White calitatea de Fiu a lui Isus, dar înainte de acesta să ne amintim că teologia actuală adventistă susţine că această calitate este numai figurativă, un titlu sau rol pe care El şi l-a asumat în planul de mântuire. Să vedem ce spune Spiritul Profetic: “O jertfă desăvârşită a fost făcută; pentru că‚ atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu născut’ – nu un fiu prin creaţie, aşa cum au fost îngerii, nici un fiu prin adopţie, aşa cum este păcătosul iertat, ci un Fiu născut după imaginea exactă a persoanei Tatălui, şi în toată strălucirea maiestăţii şi slavei Sale, Unul egal cu Dumnezeu în autoritate, demnitate şi desăvârşire divină. În El locuia trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” (ST, 30 mai 1895) Acest citat susţine în mod clar că Isus este născut în

13

pre-existenţa Sa. Cu toate acestea unii poate încă vor susţine că, în acest citat, Ellen White nu vorbeşte despre o naştere din veşnicie ci despre naşterea lui Isus pe pământ. Dar, citiţi urmatorul citat: “Înainte ca Hristos să vină în înfățișarea omului, El a existat în imaginea exactă a Tatălui Său.” (YI, 20 Decembrie, 1900) Isus pe acest pământ nu a fost născut după imaginea exactă (chipul) Tatălui Său, ci în chip de om. Citatul pe care l-am citit spunea ca Isus este “un Fiu născut după imaginea exactă a persoanei Tatălui” ceea ce se poate referi numai la o naştere înainte de naşterea Sa în Betleem. Comparaţi acum acest citat cu citatul pe care l-a scris Waggoner cu şase ani înainte de citatul ei şi veţi vedea aceiasi idee: „Este adevărat că Dumnezeu are mulţi fii; dar Hristos este "singurul Fiu născut din Dumnezeu" şi de aceea este Fiul lui Dumnezeu într-un fel în care nici o altă fiinţă nu a fost şi nu va fi vreodată. Îngerii sunt fii ai lui Dumnezeu, aşa cum era şi Adam (Iov 38:7; Luca 3:38) prin creaţiune. Creştinii sunt fii a lui Dumnezeu prin adopţie (Romani 8:14,15); dar Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin naştere” (Hristos şi neprihanirea Sa, 16) La fel și A.T. Jones: „Cel ce a fost născut în forma lui Dumnezeu, a luat forma omului. „În trup El era tot timpul asemenea lui Dumnezeu, dar nu S-a înfăţişat ca Dumnezeu.” „El S-a dezbrăcat pe Sine de forma lui Dumnezeu, şi în locul ei a luat forma şi chipul omului.” „El a renunţat pentru un timp la măreţia formei de Dumnezeu.” (BCG 1895, p. 448) Mai departe, citind primele capitole din „Patriarhi şi profeţi” şi „Istoria mântuirii” putem vedea ca Ellen White totdeauna se referă la Isus ca Fiul adevărat a lui Dumnezeu cu mult înainte de naşterea Sa ca om. De fapt, ea niciodată nu a scris ceva care s-ar putea înţelege că denumirile Tatăl şi Fiul sunt numai nişte figuri sau roluri. Sa mergem mai departe. În cartea „Trinitatea în lumina revelaţiei” pagina 301 scrie: „Probabil că prima afirmaţie în care îi dezaprobă (Ellen White) clar pe colegii ei antitrinitarieni a fost făcută în anul 1869, în capitolul „Suferinţele lui Hristos” (care se găseşte acum în Mărturii vol. 2, p. 200) unde, în primul paragraf, declară (pe baza a trei texte din Noul Testament) că Hristos, în preexistenşâţa Sa, era „egal cu Dumnezeu”. (Trinitatea în lumina revelaţiei, p. 301) Este aceasta afirmaţie adevărata? A dezaprobat sora White pe colegii ei prin aceasta afirmație? A vrut ea să afirme că Isus este egal cu Tatăl pentru că este una din cele trei Persoane co-egale ale trinităţii? Nu! În acelaşi an şi în aceaşi carte, la pagina 426, ea ne descoperă motivul pentru care Isus este egal cu Dumnezeu. Iată cuvintele ei:

„Marele nostru Exemplu a fost înălţat spre a fi egal cu Dumnezeu. El era Marele comandant în ceruri. Toţi sfinţii îngeri erau încântaţi să se închine înaintea Lui.” (2T, 426) Deci, egalitatea lui Isus cu Tatăl nu venea din cauza co-eternității Sale cu El, ci pentru că a fost înălţat la această poziţie. Următoarele citate din 1890 şi 1900 ne vor arăta că ea a ramas la această poziţie şi în anii următori: “Marele Creator a convocat întreaga oştire cerească pentru ca, în prezenţa tuturor îngerilor, să-I acorde onoare deosebită Fiului Său. Fiul a fost aşezat pe tron cu Tatăl şi mulţimea cerească a îngerilor sfinţi era adunată în jurul Lor. Tatăl a făcut cunoscut faptul că El Însuşi a rânduit ca Hristos, Fiul Său, să fie egal cu El aşa încât, oriunde era prezenţa Fiului, să fie ca şi propria Lui prezenţă. Cuvântul Fiului trebuia să fie ascultat la fel ca şi cuvântul Tatălui. El L-a investit pe Fiul Său cu autoritate să conducă oastea cerească. În mod deosebit Fiul trebuia să lucreze în unire cu Tatăl în planul de creaţiune a pământului şi a fiecărei vieţuitoare care avea să existe pe pământ. Fiul avea să îndeplinească voia şi planurile Tatălui, dar fără a face nimic de unul singur. Voia Tatălui avea să fie împlinită în El.” (SR, 13) „Dumnezeu este Tatăl lui Hristos; Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Lui Hristos I s-a dat o poziţie proslăvită. El a fost făcut egal cu Tatăl. Toate gândurile lui Dumnezeu sunt descoperite Fiului Său.” (8T, 268) Acuma comparaţi toate aceste citatele cu următorul citat al soţului ei, James White: „În înalţarea Sa, înainte să se umilească pe Sine pentru lucrarea de răscumpărăre a păcătoşilor pierduţi, Hristos nu a crezut că este un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu pentru că, în lucrarea creaţiunii şi instituirea legii care va guverna inteligenţele create, El a fost egal cu Tatăl. Tatăl a fost mai mare decât Fiul prin faptul că El este primul. Fiul a fost egal cu Tatăl prin faptul că a primit toate lucrurile de la Tatăl” (James White, RH, 4 ianuarie 1881) Este clar că nu a existat nici o diferenţă între pionieri şi Ellen White în privinţa egalităţii lui Isus cu Tatăl Său. Să privim acest subiect din altă perspectivă. Dacă Tatăl şi Fiul sunt două persoane co-egale şi co-eterne, care în planul de mântuire şi-au asumat roluri diferite, se pune o întrebare logică: de ce Lucifer a fost gelos pe poziţia Fiului şi nu pe poziţia Tatălui (sau a Duhului)? Ştia Lucifer cine este Isus şi cine este Dumnezeu? Citiţi: „Satana ştia bine poziţia pe care Hristos o avea în cer ca Fiu al lui Dumnezeu, Cel iubit al Tatălui...” (ST Aug. 4, 1887) E clar că Satana nu a fost în neştiinţă despre poziţia adevărată a Tatălui şi a Fiului. El ştia foarte bine că Isus nu este o Persoana co-egală şi co-eternă cu Tatăl. Ştia bine că Isus nu este Fiinţa supremă a universului. Ştia bine că Tatăl

14

a fost Cel care a rânduit ca Fiul Său să ia parte în sfatul ceresc şi L-a ridicat la o egalite în autoritate cu Sine. De aceea problema în marea lupta a fost poziţia Fiului şi nu a Tatălui. Din ce am văzut este clar că Spiritul Profetic susţine poziţia pionerilor mişcării advente în ceea ce priveşte persoana Lui Isus. Tot aşa este clar că ea a prevăzut o mare apostazie în adventism şi o depărtare de credinţa adevărată care a fost dată pionierilor. Acum să raspundem la o întrebare foarte importanta De la ce spirit vine poziţia actuală a bisericii AZŞ? Cine vrea să ascundă adevărul despre Isus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu? Citiţi ce a scris sora White în 1910: "Îngerii au fost daţi afară din cer pentru că nu lucrau în armonie cu Dumnezeu; au căzut din starea lor înaltă pentru că au dorit să fie înălţaţi. Au ajuns să se înalţe pe ei înşişi şi au uitat că frumuseţea persoanei lor şi a caracterului venea de la Domnul Isus. Îngerii [căzuţi] au vrut să eclipseze (să ascundă) faptul că Hristos era singurul Fiu născut al lui Dumnezeu şi au ajuns să gândească faptul că ei nu trebuiau să Îl mai consulte pe Hristos. Un singur înger a început controversa şi a dus-o până acolo încât a avut loc o răzvrătire în curţile cereşti, printre îngeri." (TDG, 128) Deci cel care vrea să ascundă adevărul despre Isus este Satana. De ce? Ce motive are el pentru aceasta? Iată răspunsul Bibliei şi al Spiritului Profetic: “Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.” 1 Joan 4: 9 “Satan este hotărât ca oamenii să nu vadă dragostea lui Dumnezeu care l-a determinat să-L dea pe singurul Său Fiu născut pentru mântuirea rasei pierdute; pentru că bunătatea lui Dumnezeu este cea care conduce pe oameni la pocăinţă” (1SM, 156) „O, dacă toţi şi-ar da seama de iubirea cea mare, de jertfirea de sine, de bunăvoinţa şi bunătatea Tatălui nostru ceresc, când a dat pe Fiul Său să moară pentru noi ca să putem, dacă credem şi păzim poruncile Sale, să avem pace deplină, bucuria şi dragostea Tatălui şi să ne unim cu El inima, sufletul, mintea şi puterea ca să păstrăm neprihănirea şi să mergem pe aceeaşi cale cu Hristos. Nu este numai jertfa lui Hristos, ci este şi jertfa Tatălui. Tatăl în unire şi simţire cu Fiul Său S-a coborât să sufere împreună cu Fiul Său. El n-a cruţat pe singurul Său Fiu, ci L-a dat de bună voie pentru noi toţi. Acest dar al lui Hristos este adevărul care încoronează dragostea lui Dumnezeu şi Paternitatea Sa de-a lungul timpului şi în veşnicie. Dragostea lui Dumnezeu se vede în Paternitatea Sa. Să bem din această dragoste ca să cunoaştem din experienţă realitatea plină de dragoste care există în înţelegerea Paternităţii lui Dumnezeu.” (SpM 68) Sora White spune că „dragostea lui Dumnezeu se vede

în Paternitatea Sa” dar teologia moderna AZȘ, inspirata de Satana, neagă această Paternitate și de aceea este un atac la dragostea lui Dumnezeu, singurul atribut al Lui care poate produce o ascultare veritabilă din partea păcătosului. În al doilea rând, prin negarea adevărului depsre Isus, Satana vrea sa distruga temelia credinţei bisericii lui Dumnezeu: „Petru a declarat: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu".... Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinţei credincioşilor. Hristos Însuşi a zis că în aceasta constă viaţa veşnică... Petru a exprimat adevărul care este temelia credinţei bisericii.” (DA 411-413) Oare e de mirare de ce Satana vrea să „ascundă” acest adevăr? Înainte de incheirea acestui studiu, să ne uităm la încă un citat: „Spiritismul modern, care se sprijină pe aceeaşi temelie, nu e decât o redeşteptare, sub o formă nouă, a vrăjitoriei şi a închinării la demoni, pe care Dumnezeu le condamnase şi le interzisese pe vremuri. El este prezis în Scripturi, care declară că "în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de la credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor" (1 Tim.4,1). Pavel, în a doua lui epistolă către Tesaloniceni, arată lucrarea specială a lui Satana în spiritism, ca un eveniment care urmează să aibă loc foarte aproape de a doua venire a Domnului Hristos. Vorbind despre a doua venire a Domnului Hristos, el spune că va avea loc după lucrarea "Satanei cu tot felul de minciuni, semne şi puteri mincinoase" (2 Tes.2,9).” (PP 686) În acest citat sora White ne descoperă că una din armele lui Satana în vremurile din urmă va fi spiritismul prin care „unii se vor lepăda de la credinţă”. Citatul continua: „Iar Petru, descriind primejdiile la care urma să fie expusă biserica în zilele sfârşitului, spune că, după cum au fost profeţi mincinoşi care l-au dus pe Israel la păcat, tot astfel vor fi şi "învăţători mincinoşi care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat" şi mulţi îi vor urma în destrăbălările lor" (2 Petru 2,1.2).” Aici ea spune că Petru, în al doilea sa epistolă, descrie primejdiile la care urma să fie expusă biserica în zilele sfârşitului. Despre care biserica este vorba aici? Cred ca cu toţii vom fi de acord că este vorba despre biserica lui Dumnezeu, biserica AZȘ. Observaţi că Petru spune că în ultimele zile în biserică se vor strecura „erezii nimicitoare”. Ce înseamna expresia: „erezii nimicitoare”? Înseamna învăţături care aduc moarte. Oare nu este acesta un motiv bun pentru studiul atent al Scripturii? Să citim mai departe:

15

„Aici, apostolul a scos în evidenţă una dintre caracteristicile de seamă ale învăţătorilor spiritişti.” Deci sora White spune că Petru, în epistola sa, vorbeşte despre una dintre cele mai importante caracteristici (învăţături) ale spiritismului la care va fi expusa biserica din timpul sfârşitului. Care este aceasta învăţătură? Citiţi cu atenţie: „Ei refuză să Îl recunoască pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu.” Aceasta este foarte interesant. Învățătura că Isus nu este Fiul lui Dumnezeu este una dintre cele mai de seamă caracteristici ale învăţătorilor spiritişti şi este o erezie nimicitoare. Acum, o întrebare: „Care doctrină refuză să Îl recunoască pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu?” Şi o altă întrebare: „A fost expusă la această doctrină biserica din timpul sfârşitului?” Cred că studiul nostru a răspuns la aceste întrebări. Ellen White încheie citatul cu următoarele cuvinte: „Cu privire la astfel de învăţători, prea iubitul Ioan spune: "Cine este mincinosul, dacă nu cel care tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Antihristul care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul n-are pe Tatăl" (1 Ioan 2,22.23). Spiritismul, prin tăgăduirea lui Hristos, tăgăduieşte atât pe Tatăl, cât şi pe Fiul, iar Biblia îl declară ca fiind o manifestare a lui Antihrist.” Deci, doctrina care refuză să Îl recunoască pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, tăgăduieşte atât pe Tatăl, cât şi pe Fiul şi această doctrină este o manifestare a lui Antihrist. Cu alte cuvinte, este doctrina Antihristului. Acestea nu sunt cuvintele mele ci ale Spiritului Profetic. Citiţi și acest citat: „Învăţătorii spiritismului vin pe o cale plăcută, plină de vrajă, spre a vă amăgi, şi dacă ascultaţi poveştile lor, veţi fi păcăliţi de vrăjmaşul neprihănirii şi vă veţi pierde cu

siguranţă răsplata. O dată ce influenţa fascinantă a arhiamăgitorului vine asupra voastră, sunteţi otrăviţi, şi influenţa aceasta cu efect mortal afectează şi distruge credinţa noastră în Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu şi începeţi să nu vă mai bazaţi pe meritele sângelui Său.” (1T 297) Acuma citiți următorul citat de James White, soţul sorei White, care confirma cea ce am spus: „În cel de-al patrulea verset, el ne oferă motivul pentru care ar trebui să ne luptăm pentru credința, o credinţă deosebită: „căci sunt anumiţi oameni”, sau o anumită categorie care tăgăduiesc pe singurul Dumnezeu Domn şi pe Domnul Isus Hristos... Modul în care spiritiştii au determinat sau au tăgăduit pe singurul Domn Dumnezeu şi pe Domnul nostru Isus Hristos, a fost prin cea dintâi folosire a vechiului crez nescriptural Trinitarian, şi anume, că Isus Hristos este veşnicul Dumnezeu, cu toate că nu au nici măcar un singur pasaj pentru a-l sprijini, în timp ce noi avem o abundenţă de mărturii lămurite ale Scripturii că El este Fiul veşnicului Dumnezeu. (James White, „The Day Star”, 24 ianuarie 1846) În sfârșit, citiți următoarea profeție sorei White: „Necredinţa şi-a croit drum în rândurile noastre; pentru că este la modă să te desparţi de Hristos şi să faci loc scepticismului. Pentru mulţi strigătul inimilor lor a fost: "Nu vrem ca acest om să domnească peste noi." Baal, Baal este alegerea. Religia multora din mijlocul nostru va fi religia Israelului apostaziat, pentru că iubesc propria lor cale şi părăsesc calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea doar prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care susţine neprihănirea prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată.” TM 468 Întrebare: Este doctrina trinităţii un Baal modern? Răspunsul este: “Categoric Da!”

„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre... Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii. Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu. Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el. 1 Ioan 9. 10. 14-16

16

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI
Dejan Andov
Întrebare: Deseori folosiţi Proverbe 8, 22-30 ca argument că Isus este născut şi are un început. Dar aceste versete nu se referă la Isus, ci la înţelepciune. Răspuns: Aceasta este o obiecţiune foarte populară printre predicatorii bisericii AZŞ cu scopul de a tăgădui învăţătura clară a Cuvântului lui Dumnezeu că Isus este cu adevărat singurul Fiu născut al Lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu nu ne-a lăsat în neştiinţă cu privire la acest verset. Biblia învăţa foarte clar că Isus este înţelepciunea lui Dumnezeu: “Dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” 1 Cor. 1, 24 „A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: ,Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!” Totuşi, Înţelepciunea a fost îndreptăţită din lucrările ei.” Matei 11, 19 Spiritul Profetic, la fel, confirmă că aceste versete vorbesc despre Isus: “Fiul lui Dumnezeu, El Însuşi, declară despre Sine: "Domnul mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie..., când a pus temeliile pământului, eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui" (Prov.8,22-30).” (PP 34) Cartea „Patriarhi şi profeţi” a fost publicată în anul 1890. Totuşi, în anul 1903, Ellen White încă o considera ca o carte care conţine adevărul şi care trebuie să păzească poporul lui Dumnezeu de învăţăturile false: „Mulţi se vor lepăda de credinţă dându-şi mintea unor duhuri înşelătoare. „Patriarhi şi profeţi” şi ”Marea luptă” sunt cărţile care sunt adaptate în mod special pentru cei care sunt noi în credinţă, ca să poată fi întăriţi în adevăr. Acolo sunt expuse pericolele care trebuie evitate de biserici. Cei care au devenit informaţi complet cu lecţiile din aceste cărţi vor vedea pericolele înaintea lor şi vor fi în stare sa discearnă cărarea simplă şi dreaptă marcată pentru ei. Ei vor fi păziţi de cărările străine. Ei vor face cărări drepte pentru călcâile lor, ca nu cumva cel schiop sa fie aruncat de pe drum” (21 MR 440) Totuși, această carte nu este singura unde sora White a aplicat Proverbele 8, 22-30 la Hristos. Nouă ani mai târziu, în 1899 ea a scris: „Domnul mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui,” spune Hristos, „când a pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile pământului, eu eram meşterul Lui, la lucru lângă el, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui,” Dar singurul Fiu născut al lui Dumnezeu s-a umilit pe Sine ca să vină pe acest pământ" (ST, February 22, 1899) În 1900: „Prin Solomon, Domnul Hristos a declarat: "Domnul mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Sale. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri; nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor... când a pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui; când a pus temeliile pământului, eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui." (Prov. 8,22-25.29.30)” (ST, August 29, 1900) La fel şi în 1906: „Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veşnicie, o persoană distinctă, dar totuşi una cu Tatăl. El era slava cea mai înaltă a cerului. El a fost comandantul inteligenţelor cereşti şi primea omagii de adoraţie de la îngeri ca un drept al Său legitim. Aceasta nu era ca o răpire a (dreptului) lui Dumnezeu. „Domnul Mă avea la începutul căilor Lui” declara El ”înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului” RH, April 5, 1906

17

Este clar că Ellen White a înţeles că cuvintele din Proverbe 8, 22-30 vorbesc despre persoana lui Isus Hristos. Dar, să facem acum o scurtă analiză a acestor versete. Versetul 22: „Domnul Mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui.” Versiunea Cornilescu traduce acest verset astfel: “Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui”. Aceasta traducere face o confuzie declarând că Isus a fost prima fiinţa creată de Dumnezeu. Totuşi „Cornilescu revizuită” redă acest verset în conformitate cu cele mai multe traduceri străine aşa cum sunt KJV, NKJV etc: „Domnul mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui” Cuvântul „făcut” (Cornilescu) sau „avea” (Cornilescu Revizuită) este traducerea cuvântului ebraic „qanah” care înseamnă „a achiziţiona, a dobândi” (vezi „Trinitatea în lumina revelaţiei” pag. 166). Același cuvânt este folosit şi în Geneza 4, 1 unde este tradus „căpatăt” şi este folosit ca traducere a expresiei Evei în momentul naşterii lui Cain: “Adam s-a împreunat cu nevasta sa Eva; ea a rămas însărcinată, şi a născut pe Cain. Şi a zis: "Am căpătat (qanah) un om cu ajutorul Domnului!" Deci, versetul 22 din Proverbe 8 ne spune că Isus a fost căpătat (născut) înainte de începutul creaţiunii Lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că El nu este creat. Versetul 23: „Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul.” Cuvântul tradus „aşezată” vine din cuvântul ebraic “nacak”. Acest cuvânt literal înseamnă „a turna”, „a se revărsa” (Ex. 30, 9; Gen. 35, 14 etc.). După Strong Concordance unul din sensurile acestui cuvânt este: “de a unge un rege”. Din Daniel 9, 25.26 ştim că Domnul Hristos este unsul lui Dumnezeu. Citiţi următorul citat unde sora White aplică din nou acest verset la Isus: “Dumnezeu şi Hristos au ştiut de la început de apostazia lui Satana şi de căderea lui Adam din cauza puterii înşelătoare a celui decăzut. Planul de mântuire a fost rânduit pentru a răscumpăra neamul omenesc decăzut, pentru a-i mai oferi o şansă. Domnul Hristos a fost rânduit ca să oficieze slujba de Mijlocitor de la creaţiunea lui Dumnezeu; așezat din veşnicie („set up from everlasting” - EGW citează versiunea Engleza a acestui verset) pentru a fi înlocuitorul şi garantul nostru.” (1SM 250, 1906). Versetele 24 şi 25: “Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile” În aceste versete de două ori este specificat faptul că Isus a fost născut. Este Isus cu adevărat născut? Proverbele 8, 22-30 nu sunt singurele versete care susţin acest lucru. Mica 5, 2 exprima acelaşi adevăr şi nimeni nu poate nega că acest verset se referă la Isus:

“Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.” Cuvântul “obârşie” din acest verset înseamna “origine” sau “început”. Sunt unii care vor obiecta că acest verset susține că Isus are un început, din cauza cuvântului “veşnicie”, interpretându-l ca însemnând „fără început”. Cuvântul „veşnicie” din acest verset este o traducere a cuvântului ebraic “owlam”. Citiţi definiţia acestui cuvânt din Enciclopedia AZŞ: “În Vechiul Testament “owlam” şi în Noul Testament “aion” în esenţă înseamnă “un timp lung sau durată” referindu-se la o perioadă de timp limitată sau nelimitată.” (Enciclopedia AZȘ, Vol. 12, p. 109) Deci, cuvântul „owlam” înseamna „o perioada lunga de timp” şi se poate referi la o perioada limitată sau nelimitată. Cu alte cuvinte nu totdeauna are sens de fară început şi fară sfârşit. Iata două exemple unde acest cuvânt este folosit în alte versete: “Paşte-Ţi poporul cu toiagul Tău, paşte turma moştenirii Tale, care locuieşte singură în pădurea din mijlocul Carmelului; ca să pască pe Basan şi în Galaad, ca în zilele de altă dată (owlam).” (Mica 7, 14) “Atunci poporul Său şi-a adus aminte de zilele străvechi (owlam) ale lui Moise, şi a zis: "Unde este Acela, care i-a scos din mare, cu păstorul turmei Sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel sfânt” Isaia 63, 11 Cu siguranţă cuvântul „owlam” în Isaia 63, 11 nu vrea să spună că Moise a fost fară început ci se referă la un timp îndepărtat din trecutul lui Moise. La fel şi în Mica 5, 2 acest cuvânt nu susţine că Isus nu are început (obârşie) ci că începutul Lui este departe în trecut, în veşnicie. Citiţi comentariul lui E.J. Waggoner, solul lui Dumnezeu din 1888, la acest verset din care putem vedea că pionerii noştri au înţeles corect cuvântul “veşnicie”: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între miile lui Iuda, totuşi, din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel; a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei” (Mica 5,2). Ştim că Hristos „a ieşit şi vine de la Dumnezeu” (Ioan 8:42), dar aceasta s-a întâmplat în timpul atât de îndepărtat din veşnicie, încât este cu mult deasupra înţelegerii umane.” (Hristos şi Neprihănirea Sa, pag.9) „Scripturile declară că Hristos este singurul Fiu născut din Dumnezeu”. El este născut, nu creat. Nu are nici un rost să ne întrebăm cum a fost născut, pentru că, nici dacă ni s-ar spune, minţile noastre nu ar putea pricepe. Profetul Mica ne spune tot ceea ce putem şti despre acest lucru, în următoarele cuvinte: "Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti

18

prea mic între miile lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei." Mica 5:2. A fost un timp când Hristos a provenit şi a apărut din Dumnezeu, din sânul Tatălui (Ioan 8:42; l:18). Dar aceasta s-a petrecut într-un timp atât de îndepărtat, în veşnicii, încât pentru o inteligenţă limitată este practic fără început.” (Hristos şi Neprihănirea Sa, pag.21) Deci, după Waggoner, Isus a fost născut de Tatăl întrun moment atât de îndepărtat în veşnicie, un moment care este deasupra înţelegerii umane încât pentru minţile noastre limitate este ca şi cum ar fi fară început. Acuma citiţi următoarele citate ale sorei White în care ea foloseşte cuvinte asemanatoare cu ale lui Waggoner ceea ce arată că ea a fost de acord cu el: “Hristos le-a arătat că, deşi ei pot aprecia vârsta Lui ca fiind mai puţin de cincizeci de ani, totuşi viaţa Lui divină nu putea fi socotită de vreun calcul omenesc. Existenţa Lui Hristos înainte de întruparea Sa nu se măsoară prin cifre” (ST, May 3, 1899) “Şi oricât căutăm noi să raţionăm cu privire la Creatorul nostru, de cât timp există El, unde a pătruns întâi răul în lumea noastră şi asupra tuturor acestor chestiuni, putem raţiona despre ele până vom cădea obosiţi şi epuizaţi de cercetare, când tot rămâne încă o infinitate. Noi nu putem înţelege asta…” (7BC 919) Versetul 30: „Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă el, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui” Cred că acest verset nu prezintă o problema pentru nimeni. Biblia afirma în mod clar că Isus a fost Cel prin care Dumnezeu a făcut toate lucrurile, a fost meşterul Lui:

“Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El... El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.” Ioan 1: 3.10 “... un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.” 1 Cor. 8: 6 “După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L -a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.” Evrei 1: 1.2 Spiritul Profetic: “Înaintea locuitorilor cerului strânşi laolaltă, Împăratul cerurilor declară că nimeni în afară de Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, nu putea pătrunde în totul în planurile Sale şi Lui I-a fost încredinţată aducerea la îndeplinire a planurilor măreţe ale voinţei Sale.” Patriarhi si profeţi 36 “În mod deosebit Fiul trebuia să lucreze în unire cu Tatăl în planul de creaţiune a pământului şi a fiecărei vieţuitoare care avea să existe pe pământ. Fiul avea să îndeplinească voia şi planurile Tatălui, dar fără a face nimic de unul singur. Voia Tatălui avea să fie împlinită în El.” Istoria mântuirii 14 „Tatăl a înfăptuit prin Fiul Său aducerea la existenţă a tuturor fiinţelor cereşti.” Patriarhi si profeti 34 „Prin Hristos-Cuvântul, un Dumnezeu personal l-a creat pe om şi l-a înzestrat cu inteligenţă şi putere.” Divina vindecare 415 În sfârşit, din tot ce am citit, singura concluzie este ca Proverbe 8, 22-30 vorbește despre Isus Hristos, care este Înţelepciunea lui Dumnezeu.

CINE ESTE HRISTOS?
„Cine este Hristos? – El este SINGURUL FIU NĂSCUT al Dumnezeului celui viu. El este față de Tatăl asemenea unui cuvânt care exprimă gândul, asemenea gândului făcut auzit. Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu.” YI 28 Iunie, 1894 „El era SINGURUL FIU NĂSCUT al lui Dumnezeu, care a fost una cu Tatăl de la început. Prin El au fost făcute lumile” ST 28 Mai, 1894 „El era Maiestatea cerului, SINGURUL FIU NĂSCUT al lui Dumnezeu.” 9T 208 „El era într-adevăr mai mult decât un învățător venit de la Dumnezeu; El era SINGURUL FIU NĂSCUT al Tatălui, Cel trimis în lume că-i mântuiască pe cei care aveau să creadă în El” ST 23 Novembrie, 1891 „De ce cred eu în Sfânta Scriptură? Pentru că în ea am gasit glasul lui Dumnezeu vorbind sufletului meu. Noi putem să avem în noi înșine dovada că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu și că Domnul Hristos este FIUL LUI DUMNEZEU. Noi trebuie să fim siguri că nu urmăm niște povești născocite de iscusința omenească” FLB 17

19

TIMP PENTRU DECIZIE
Adrian Ebens
Prieteni, fac un apel către voi. Este nevoie să luăm o decizie clară şi de aceea vă încurajez să citiţi Profeţi şi Regi paginile 177 şi 178. Acolo ni s-a spus: “Mulţimi de oameni au o concepţie greşită despre Dumnezeu şi despre atributele Sale şi slujesc tot aşa un zeu fals, cum făceau închinătorii lui Baal.” Profeţi şi Regi 177 Deci, a avea o concepţie greşită despre Dumnezeu este acelaşi lucru cu a sluji un dumnezeu fals, aşa cum faceau închinătorii lui Baal. Profetul ne descrie evoluţia acestei concepţii false pe pagina 178: “Se vede un spirit de împotrivire faţă de Cuvântul lămurit al lui Dumnezeu, de înălţare idolatră a înţelepciunii omeneşti mai presus de revelaţia divină.” Cuvântul lămurit al lui Dumnezeu spune că „Isus este Fiul Dumnezeului cel viu”; profetul de asemenea afirmă: „Scripturile arată în mod clar relaţia dintre Dumnezeu şi Hristos, şi înfăţişează la fel de limpede personalitatea şi individualitatea fiecăruia... Dumnezeu este Tatăl lui Hristos; Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Lui Hristos I s-a dat o poziţie proslăvită. El a fost făcut egal cu Tatăl. Toate gândurile lui Dumnezeu sunt descoperite Fiului Său ” (8T, 268) Astăzi, înţelepciunea umană ne spune că Isus nu este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu; că în ciuda faptului că doctrină Trinităţii nu este expusă în mod explicit în Biblie, totuşi este asumată ca un fapt: “În timp ce nici un pasaj din Scriptură nu afirmă oficial doctrina trinităţii, ea este dedusă de scriitorii Biblici ca fiind realitate, şi menţionată în câteva rânduri. Numai prin credinţă putem accepta existenţa Trinităţii” (Adventist Review Vol. 158 No. 31, 1981, P. 4) “Conceptul Trinităţii, şi anume ideea că trei sunt una, nu este în mod explicit specificat ci este numai asumat” (Fernando L. Canale, the Handbook of Seventh-day Adventist Theology, Seventh-day Adventist Encyclopaedia Volume 12, page 138, ‘Doctrine of God) “Doctrina Trinităţii nu este în primul rând o doctrina speculativă. Ea este o clădire speculativă construită din materiale furnizate prin revelaţie si experienţa creştină. Definiţia a rezistat testului timpului, în principal pentru că se crede că biserica a fost condusă de divinitate în redactarea ei” (H. Maldwyn Hughes, M. A., D. D. Christian foundations, An introduction to Christian doctrine, page 141, fourth edition, July 1933) Eu am ales să accept Cuvântul lămurit al lui Dumnezeu în loc de clădirea speculativă asumată de om. Decizia este simplă, ori Isus este Fiul lui Dumnezeu ori nu este. Una este un dumnezeu fals asemenea lui Baal, cealaltă este adevăratul Dumnezeu al Bibliei. Astăzi este timpul pentru a decide. Eu am fost confuz din cauza acestei clădiri speculative. De asemenea ea mi-a furat acea bucurie dulce a cunoaşterii lui Isus. Acceptând-uL pe Isus ca Fiu adevărat al lui Dumnezeu am experimentat cea mai dulce părtaşie şi cea mai frumoasă asigurare a dragostei Sale pentru mine. Acum am certitudinea că sunt acceptat în Cel Preaiubit, pentru că acum ştiu sigur că El este iubit aşa cum a fost exprimat la botez. Certitudinea acestei iubiri este dragostea unui Tată pentru Fiul Său. Certitudinea acestei iubiri este legată de identitatea persoanelor care au fost prezente în acel moment (al botezului): Tatăl şi Fiul. Acceptarea pe care Tatăl a extins-o către Fiul Său în trup uman se scurge către mine prin Duhul Său şi dă mărturie împreună cu mine că sunt copilul Lui. Credinţa mea anterioară m-a lipsit de această certitudine, dar acum ştiu în cine am crezut şi aceasta este credinţa care biruieşte lumea. Solia Adevărului Advent este o publicaţie dedicata proclamarii şi restituirii principiilor adevărului pe care le-a dat Dumnezeu pionerilor mişcării advente. Editor: Andov Dejan Tel. 0768 622 687 e-mail: dejan1888@gmail.com www. theadventtruth.comoj.com

20

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful