Curs de filosofie.

Autor: Berlinschi

Chişinău * 2000

1

Tema N 1. Filozofia, obiectul şi rolul ei în societate
Concepţia despre lume şi caracterul ei social-istoric. Filozofia este una din principalele forme a manifestării spiritului uman, conştiinţei umame. Ea este teoria despre lume şi om în unitatea lor dialectică. Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba greacă phileo – dragoste şi sophos – înşelepciune, ce înseamnă iubire de înţelepciune. Filozofia este modul spiritual-practic de asimilare a lumii. Omul în viaţa şi activitatea sa foloseşte mai multe moduri de asimilare a lumii. Practica ne dă folosul, cunoaşterea ştiinţifică ne dă adevărul, estetica reflectă realitatea prin frumos, morala prin bine, virtute, religia – prin credinţă ect. Toate aceste modalităţi se reflectă prin formele conştiinţei sociale. Filozofia reflectă realitatea prin înţelepciune (cunoştinţe veşnic adevărate ce au o valoare netrecătoare). Fiecare ştiinţă concretă studiază o latură, un aspect a lumii înconjurătoare. Filozofia se bazează pe ştiinţele concrete, generalizează rezultatele lor pentru a evidenţia cele mai generale legităţi. După expresia savantului norvegian Thor Heyerdahl specialiştii se limitează pentru a se îngropa tot mai adînc şi adînc pînă cînd nu se văd unul pe altul din gropile sale. Iar rezultatele ei le aşează cu grijă deasupra. Deci trebuie încă un specialist, care nu ajungea pînă acum, care nu se coboară după savanţi în gropile lor, dar rămîne deasupra şi uneşte într-un tot întreg rezultatele lor diferite. Asemenea este şi filozofia, care generalizează cunoştinţe din diferite domenii ale activităţii umane şi formează o concepţie generală despre lume. În acelaşi timp filozofia este o disciplină specifică. Ea nu se orientează nemijlocit la schimbarea lucrurilor, la transformarea naturii, dar se adresează omului însăşi, reorganizează mentalitatea lui, îi ajută să înţeleagă locul lui în natură şi C.Rădulescu-Motru. Rolul educativ al societate şi prin aceasta de a schimba realitatea. Filozofia este filosofiei. De la origine gîndirea instrumentul principal de perfecţionare a omului şi vieţii filosofică a fost îndreptată spre perfectarea omului, sub raportul sociale. Ea se ocupă cu aşa probleme care se referă la lume în conduitei şi al mentalităţii. Filosofia a întregime, care ne dau posibilitatea de a înţelege ce prezintă fost şi este , în primul rînd, înţelepciune, adica: gînd şi faptă lumea, care-i esenţa ei, ce prezintă omul, care-i locul lui în cumpănite. lume, ce prezintă viaţa, fericirea, dragostea. Aceste probleme au un caracter general-uman şi se întîlnesc practic în activitatea tuturor oamenilor şi se mai numesc conceptuale. Filozofia se ocupă cu formarea concepţiei despre lume la oameni. Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui în această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi raportullui faţă de această lume. Concepţia despre lume este baza tabloului general al lumii şi ne dă cunoştinţe generalizate despre coţinutul, structura, esenţa şi legităţile apariţiei şi dezvoltării lumii înconjurătoare. Ştiinţa cu ajutorul cunoştinţelor formează tabloul lumii, filozofia este exprimarea teoretică a concepţiei despre lume unde tabloul lumii este numai o amprentă, un moment al realităţii indiferent către om. Concepţia despre lume in afară de tabloul lumii exprimă şi atitudunea omului faţă de acestă lume. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume. Concepţia despre lume constă din totalitatea de diferite cunoştinţe (ştiinţifice, politice, juridice, etice, estetice, ateiste şi religioase, filozofice ş.a.), convingeri, principii a cunoaşterii şi activităţii, orientări valorice. Avînd aşa cunoştinţe despre lume în întregime şi locul său în ea, omul organizează activitatea sa şi determină scopurile sale în dependenţă de concepţia despre lume. Omul realizează activitatea sa în dependenţă de reprezentările lui despre bine şi rău, datorie, idealuri, care la rîndul lor depind de cunoştinîe despre sine, natură

2

şi societate. Pentru individ ea este ca un orientir în lumea asta extrem de complicată. În societate există diferite concepţii despre lume. Însă orice concepţie trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Ce prezintă lumea înconjurătoare? Pentru ce noi trăim? Cum trbuie să trăim? Fiecare om nu numai că trebuie să aibă o concepţie despre lume, dar ea trebuie să fie bine argumentată şi fundamantată. Fundamentarea concepţiei despre lume şi este filozofie. Filozofia este şi nucleul concepţiei despre lume şi procesul de formare a ei. În aspectul istoric deosebim următoarele concepţii despre lume: mitologică, religioasă şi filozoficoştiinţifică. Concepţia mitologică este cea mai veche, era caracteristică pentru oamenii din comuna primitivă ca unica formă a conştiinţei sociale. Ea era o modalitate specifică de înţelegere şi explicare a realităţii. În concepţia mitologică nu există diferenţiere clară dintre om şi natură, gîndire şi realitate, ideal şi material, obiectiv şi subiectiv, lipseşte cauzalitatea, era totul contopit, nedezmembrat. Capacităţile şi însuşirile sale omul le atribuia realităţii. Lumea era însufleţită, antropomorfizată, iar omul – zoomorfizat. Concepţia mitologică includea în sine diferite cunoştinţe primitive, credinţe şi mituri nesistematizate. Miturile erau principalele modalităţi de explicare a realităţii, serveau ca paradigme a activităţii umane. Mitul este o legendă, o povestire, o istorie sacră despre apariţia lumii şi fenomenelor naturii, zeilor şi eroilor. Mitul descoperă o taină, arată careva forţe supranaturale care aveau o comportare exemplară. Miturile sunt nişte evenimente care niciodată nu s-au întîmplat, dar permanent au loc. Ele sunt metafore a ceea ce este imposibil de a explica cumva. Deosebim următoarele mituri: despre animale, despre fenomenele cereşti, cosmogonice şi antropogonice, despre sfîrşitul lumii, moarte, marele potop, despre zămîslirea neprihănită, despre zeii murind şi înviind ş.a. Miturile se transmiteau din generaţie în generaţie şi trebuia strict executate. După o legendă, sufletele strămoşilor strict supravegheau executarea miturilor şi aspru pedepseau pentru încălcarea poruncilor strămoşilor. Chiar şi în societatea contemporană se întîlnesc fragmente din diferite mituri, sau mituri întregi (spre exemplu, mituri politice). Concepţia mitologică îndeplinea mai multe funcţii, asigura succesiunea spirituală a generaţiilor, cosolida un anumit sistem de valori, menţineau un anumit comportament în societate. Concepţia religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi credinţe primitive formulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reesă din dedublarea lumii în două părţi: naturală şi supranaturală. Specific pentru această concepţie este nu numai admiterea existenţei unei forţe supranaturale, dar şi atribuirea ei unui sens specific: că lumea supranaturală este adevărata lume, că ea este primordială şi determină lumea naturală şi socială. Lumea supranaturală, ori divină, dirigează cu dezvoltarea naturii, vieţii umane. Toate fenomenele şi procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei concepţii. Concepţia filozofico-ştiinţifică este generată de mai multe necesităţi umane şi tipuri de activitate. Ea se formează pe baza generalizării diferitor cunoştinţe ştiinţifice, formelor activităţii spirituale şi practice. Spre deosebire de concepţia religioasă concepţia filozofică se formează cu ajutorul teoriilor şi noţiunilor respective, argumentelor şi demonstraţiilor logice. Dacă pentru concepţia religioasă e specific credinţa oarbă şi imposibilitatea demonstrării adevărurilor religioase, atunci pentru concepţia filozofică e caracteristic demonstrarea logică. Concepţia filozofico-stiinţifică ca sistem de cunoştinţe, principii şi convingeri despre lume, om şi interacţiunea lor este in acelaşi timp metodologia transformării naturii, societăţii şi

3

raportul dintre gîndire şi existenţă. problema sinuciderii. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca produs al dezvoltării materiale.) devin filosofice numai dacă le privim prin prisma problemei fundamentale.f. scepticism (care pun la îndoială 4 .Bacon socotea că problema fundamentală este problema dominaţiei omului asupra naturii prin diferite invenţii. cine pe cine determină (materia determină conştiinţa ori invers .ontologică şi gnoseologică. este problema priorităţii unei laturi din conexiunea material şi spiritual. Prima latură trebuie să răspundă la întrebarea . la problema corelaţiei dintre psihic şi fizic. Alt filozof român Ion Petrovici considera că raportul dintre spiritual şi corporal este problema cheie a oricărei filozofii. natural şi supranatural. atunci aşa concepţie se numeşte monism.Deacartes. pînă la lucruri şi este cauza lor. Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe începuturi (Empedocle.materia sau ideia . om şi lume. Anaxagora). se rezolvă şi celelalte probleme filozofice. Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual). Problema fundamentală a filosofiei . nici spirituală în afară şi independent de conştiinţa umană. A. Iar dacă reesă din două începuturi – aceasta este dualism. necreabile şi indistructibile. În antichitate ea se formula ca raportul dintre eu şi nou-eu. Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului. independent de retrăirile subiectului. iar pentru J. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism gnoseologic (acei care afirmă cognoscibilitatea lumii).lumii spirituale a omului. Concepţia filozofică are obiectul său nu atît lumea ca atare. om şi cosmos. Problema fundamentală avea diferită formulare pe parcursul istoriei. nici materială. că spiritualul există pînă la natură. raţiunii în raport cu materia. Problema fundamentală are două laturi .Russo este problema inegalităţii sociale şi căile depăşirii ei. idealismul afirmă contrariul. Toate celelalte probleme (ontologice. Hegel) afirmă primordialitatea ratiunii universale. Lumea înconjurătoare prezintă o totalitate de procese şi fenomene materiale şi spirituale. ca reflectare a lumii materiale. etice ş. este problema identităţii gîndirii şi existenţei.conştiinţa materia)? În dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial.toate sistemele filosofice se împart în materialism şi idealism.care-i factorul prim. materia există real. lumea sunt infinite. Idealismul subiectiv (Berkeley. În epoca medievală ea se formula ca raportul dintre trup şi suflet.J. Filosoful romîn Lucian Blaga socotea că problema fundamentală este Universul ca tot întreg. materiei ca factor prin şi cauză a realităţii. Reprezentantul dualismului a fost R. P. Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material şi spiritual nu poate exista nici un fel de filosofare. L.Camus avea în vedere sub problema fundamentală problema sensului vieţii. că natura. F. care la temelia lumii punea două substanţii – materială şi spirituală. Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii reesă din recunoaşterea existenţei. senzaţiile subiectului.Feuerbach reducea problema fundamentală la problema omului. Mach) consideră primar conştiinţa. A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii. Hume. Deosebim două varietăţi a idealismului – obiectiv şi subiectiv. Existenţa. Pentru Helveţius problema fundamentală este problema fericirii omeneşti. Pitagora.f. că nu există nici o existenţă. Idealismul obiectiv (Platon. gnoseologice. conştiinţă şi materie. nici o filosofie adevărată. ca atare şi nu-s determinate nici de un factor spiritual ori principii nemateriale. ideei care există obiectiv (există real şi independent de voinţa omului). cît sensul existenţei omului în lume. Existenţa este primară in acel sens.a. În dependenţă de rezolvarea P.

În istoria filozofiei aceste două tendinţe (ca ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod. Şi dacă problemele conceptuale sunt specifice (‖ce prezintă lumea în întregime?‖. Metoda (din l. Greacă methdos . estetica ş. Problema fundamentală este o condiţie necesară pentru fiecare individ fără de care omul nu-şi poate exprima atitudinea sa către lume. atitudinii lui cu lumea. Fiecare din ele are nivelurile sale. Problema metodei în filozofie. gnoseologic. dar acel general care este legat de raportul omului. În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi existenţei omului. cunoştinţelor obişnuite.posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii). gnoseologia. Filozofia ca ştiinţă are toate criteriile ştiinţifice (obiectivitate. etica. este concepţia raţionalizată despre lume a epocii. Dialectica şi metafizica. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele conceptuale. Însă filozofia este şi ca teorie şi ca metodă.drum. umanitare. Frumuseţei. nu se poate orienta în ea. Filozofia este o ştiinţă complexă. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a transforma realitatea. filozofia este ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relatii a realităţii obiective. Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru a construi tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului. De aceea în filozofie întră aşa discipline ca ontologia. legităţi a funcţionării şi dezvoltării ei. generalizate. sistematizate. ―ce este adevărul?‖). Filozofia trebuie să evidenţiieze structura generală a oricărui obiect. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) ea este ideologizată. artistice. Binelui şi Echităţii.a. iar interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic. cale) modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective. verificabilitate. Însă obiectul filozofiei se deosebeşte de obiectul ştiinţelor concrete prin aceea că el prezintă raportul omului cu lumea. Cunoştinţele filozofice sunt specifice şi nu se reduc la cunoştinţele concret-ştiinţifice. Obiectul filozofiei. Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. obiectul filozofiei conţine acel general din realitatea materială care îi ajută omului în formarea concepţiei despre lume. Cunoştinţele filozofice au trăsături specifice atît cunoştinţelor naturalistştiinţifice. Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a exprima maximal interesele subiectului (clasei). Fiecare ştiinţă are metodele sale. legităţile şi metodele sale. ―ce este omul?‖. ea trebuie se dee într-o formă maximal generalizată tabloul lumii. este totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii. Cu alte cuvinte. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume. sociologia. Teoria este totalitatea cunoştinţelor ce descriu ori explică un domeniu al realităţii. sistemicitate. categoriile. La rîndul său acest sistem este compus din două subsisteme – ―lume‖ şi ―om‖. care trebuie să dee răspuns la multe probleme. raţionalitate. Filozofia este un sistem de concepţii asupra lumii în întregime şi a raportului omului cu această lume. cît şi cunoştinţelor ştiinţelor sociale. manifestă o anumită influenţă asupra existenţei sociale. Cunoştinţele filozofice sunt cunoştinţe integrale. are obiectul său. antropologia. legităţile generale a funcţionării şi dezvoltării lui pentru a trasa orientire de a le cunoaşte şi transforma. În obiectul filozofiei întră nu tot generalul din existenţa materială. axiologic şi spiritual-practic. Obiectul filozofiei este generalul în sistemul ―lume – om‖. orientare spre esenţă şi legitate). atunci şi răspunsurile la ele sunt deosebite. Ca formă a conştiinţei sociale filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune. pentru a căpăta noi 5 . lumii cu omul. predominînd ori una ori alta. omului şi interacţiunii lor.

A cea parte a filosofiei în care se studiau şi interpretau problemele speculative. Ulterior era folosită în accepţie egală cu ontologia. sistemică. 3) metode universale. Reprezentantul dialecticii idealiste a fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi metodă de cunoaştere. spirit. sau dialectica obiectivă. izolat. La metodele universale se referă dialectica şi metafizica. cît şi cu idealismul. care se folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii. formalizarea. fără dezvoltare şi conexiune universală. trecerea reciprocă a contrariilor ei. Teoria este temelia metodei.Leibnitz. Capătă o dezvoltare în operele lui F. În calitate de metodă filozofia este o strategie generală a activităţii umane.Bacon.a. concret şi abstract. lipsită de arbitrar şi haos. orientată cu un scop bine determinat. cu alte cuvinte aceasta era dialectica lucrurilor. comparaţia. Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi cunoaşterii şi totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii. Heraclit sub dialectică înţelegea permanenta schimbare şi dezvoltare a lumii. care cuprinde lumea în contrariile ei. Încă din antichitate existau diferite păreri despre dialectică. 2. iar metoda – este teoria în acţiune. ea disciplinează şi orientează cercetarea ştiinţifică.Loche.să fie productivă. R. ci prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice Metafizica are două sensuri: 1. I. care se folosesc în mai multe ştiinţe. Dialectica în principiu este compatibilă atît cu materialismul. dezvoltare. ce depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu.) Filozofia ca teorie trebuie să descrie un sistem de relaţii subiect-obiect şi subiect-subiect pentru a fundamenta un anumit răspuns la problema locului omului în lume.cunoştinţe. Deaceea cunoştinţele filozofice ca orice cunoştinţe îndeplinesc funcţia teoretică. După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode particular-ştiinţifice. care se folosesc într-o ştiinşă concretă. Aici deacum se are în vedere dialectica subiectivă. analogia. dar nu în toate. Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă. Metoda filozofică ne arată cum trebuie de folosit aceste cunoştinţe penctru înţelegerea şi transformarea existenţei şi omului. într-o ramură a ştiinţei.încremenit. Noţiunea de metafizică a fost formulată de urmaşii lui Aristotel pentru a evidenţia operele filosofice a profesorului lor. clară. se formulează pe baza legităţilor obiectului cercetat şi deatîta metoda se înţelege ca teorie în acţiune. Ca şi metodele ştiinţelor concrete metoda filozofică îşi trage începutul său din activitatea practică a oamenilor şi este reflectarea logicii şi legităţilor realităţii obiective. La metodele general-ştiinţifice se referă metoda informaţională. este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii. libertatea voinţei). Spre exemplu. istoric şi logic.Descartes. Ea nu este ceva arbitrar. în mişcare. 2) metode general-ştiinţifice. însă nu direct. idealizarea. G. Teoria filozofică răspunde la întrebarea ce este existenţa şi conştiinţa şi cum ele corelează. inducţia şi deducţia ş.După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a cunoaşterii empirice (observaţia. Ultima se foloseşte în toate ştiinţele. dialogului cu scopul clarificării noţiunilor şi atingerii adevărului.Marx şi F. Dialectica este un mod de gîndire flexibil. creator. în conexiuni universale. teoria despre natură şi semnifica în sensul strict al cuvîntului aceea ce urmează după fizică (meta ta physica). Dialectica înţelege şi studiază lumea aşa cum este ea într-adevăr. ascensiunea de la abstract la concret). demnă de încredere. analiza şi sinteza.Engels. economică. măsurarea. iar ca metodă de rezolvare a anumitor probleme – îndeplineşte funcţia metodologică. Metoda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe . experimentul) şi teoretice (abstractizarea. 6 . Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte fenomenele şi procesele naturii ca ceva separat. filosofice. Socrate şi Platon vedeau în dialectică măiestria discuţiei. Dialectica materialistă a fost creată de K. În lucrările stagiritului filosofia ca principii universale a existenţei urma după fizică. cibernetică.

). Metodologia se referă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. XVII ea nu mai putea stimula dezvoltarea ştiinţei. axiologică. a.fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetare şi formulează anumite reguli şi normative pentru folosirea lor. culturii şi experienţei istorice. În acelaşi timp filozofia nu pretinde la rolul ştiinţei ştiinţelor. Totalitatea principiilor şi metodelor de cercetare ce se folosesc într-o ştiinţă. J. 3)universală. 2. premărirea formei mecanice de mişcare. om şi raportul lui cu realitatea ea îndeplineşte mai multe funcţii: ontologică. methodos .a. gnoseologică. se transformă într-o metodă unilaterială mărginită. estetică. raţionalism şi iraţionalism. Fiindcă filozofia este o teorie despre lume în întregime. hermeneutic ş. 3) cum trebuie folosit metoda. Funcţiile filozofiei. schimbărilor cantitative ori calitative. filosofică principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate ştiinţele. etică. posibilităţilor de a formula probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor ştiinţifice. structural-funcţional. de a include în sine toate cunoştinţele. Z.). metodologică. antropologică. justificarea şi analiza concepţiei despre lume. absolutizarea stabilităţii ori repetabilităţii. metodele şi legile sale. În occident metafizica este sinonim cu filozofia şi cuprinde principiile şi începuturile existenţei. mijloc şi logos . R. Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea înconjurătoare. praxiologică ş. Filozofia şi ştiinţa. Teoria filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi transformării realităţii.Freud. unilateralitatea. Ştiinţele concrete au obiectul său de studii. Copernic. Aristotel. sau o ştiinţă cu metodele şi principiile sale care poate servi metodologie pentru alte ştiine (spre exemplu. Metodologia se ocupă cu un şir de problemee care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezintă metoda. Russel ş. Nu întîmplător mulţi savanţi vestiţi au fost şi filozofi (Platon. În sec. se găsesc în legături dialectice.Bruno. Filozofia permanent primeşte şi prelucrează informaţia din diferite domenii.a. În această perioadă M. culturalistoric.. La metafizică se referă aşa metide ca dogmatism şi relativism. cum trebuie să fie metoda.cale. Metodologia (din gr. În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele niveluri a metodologiei: 1) concret-ştiinţifică . sistemic.XVI-XVII dezvoltarea ştiinţei a dus la acumularea materialului empiric şi apare necesitatea de a clasifica. nivelul său de generalizare a cunoştinţelor. Toate aceste metode formează un tot întreg. reducerea formelor superioare de mişcare la inferioare ş. sensualism. 2) general=ştiinţifică . Spre sfîrşitul sec. La metodele universale se referă şi alte metode filozofice (fenomenologic. de a descompune întregul în părţi componente şi studierea lor mai aprofundată.Descartes.B. N. Ea este necesară pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare a specialistului. 2.). biologia pentru fiziologie şi medicină.Spinoza. În acest sens filozofia este ca o metodologie generală. Fundamentarea. Neajunsurile metodei metafizice constau în următoarele momente: neînţelegerea esenţei dezvoltării. ştiinţa despre metode. Începînd din antichitate filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele concrete.metode şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe. Notiunea de metafizică în sens de antidialectică a fost folosită pentru prima dată de Hegel care şi dă şi o critică respectivă. avea justificare istorică.a. fiziopatologia pentru disciplinele medicale ş.ştiinţă) categorie filozofică care are două sensuri: 1. integrează diverse cunoştinţe umane şe formează un tablou ştiinţific al lumii unic. ignorarea conexiunii universale. Filozofia 7 . sociologică.a. Toate aceste funcţii pot fi reduse la prei momente: Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de dezvoltare a ştiinţei. B. continuităţii ori discontinuităţii. un sistem.

Harvei. F.Galilei. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor activităţi ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant. Filozofia apare în antichitate atunci cînd în societate se petrec schimbări radicale. Avicena. ci şi singură acţionează asupra dezvoltării lor. Apariţia concepţiilor filozofice. ea acţionează asupra lor prin concepţia filozofică. Schimbări radicale în societate au loc în perioada de destrămare a comunei primitive şi formare a societăţii cu clase (sec. Z. K. social-politice.). poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii. la rezolvarea problemelor globale.Linnei. Tema N 2. Aparişia filozofiei este apariţia unui anumit tip de conştiinţă socială orientată spre conştientizarea formelor de cultură şi practică deja stabilite. Filozofia ajută pe medici să pătrundă mai profund în specialitatea sa.e.Bacon. ). mai bine şi efectiv să folosească cunoştinţele medicale pentru teorie şi practică. Cele mai importante descoperiri în ştiinţele concrete contribuiau şi la dezvoltarea intensivă a ştiinţei. Galen.a. Paracelsius. biologic şi social. G.La etapa ceea omenirea a parcurs o anumită cale de dezvoltare. logica dezvoltării gîndirii umane. atunci al doilea nivel – la evidenţierea celor mai generale legităţi şi tendinţe. economice ş. Concepţiile filozofice se formează în perioada trecerii de la concepţia mitologică şi religioasă la concepţia ştiinţifică.a. aceaste este logica dezvoltării ştiinţei însăşi. Filozofia nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete. Dacă primul nivel de generalizare duce la formularea teoriilor şi legilor ştiinţelor concrete. relaţiile dintre diferite comunităţi. atitudinea lui către lume şi cunoaştere. Selie ş. M. Sext Empiric. Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia interacţionează permanent. care se ocupă cu problemele omului şi optimizării condiţiilor sociale.La premizele apariţiei concepţiilor filozofice se referă deasemenea şi alte fenomene cultural-istorice: 8 . cultură. Celsius. K. deaceea ea trebuie să aibă o nouă filozofie – filozofia supravieţuirii. Omenirea ca parte a noosferei a întrat în epoca dezvoltării ireversibile. reprezentările oamenilor.generalizează generalizările ştiinţelor concrete.a. Medicina. Acumularea cunoştinţelor a dus laformarea contradicţiei: gîndirea mitologică explica lumea prin forţe supranaturale. Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina nu poate exista. Strategia omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări. la elaborarea noilor orientări valorice.Tipurile istorice de filosofie.7 – 6 î. modul de filozofare. Ca şi filozofia medicina are obiectul său omul. Pentru formarea conştiinţei globale e necesar de a reconştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu natura.n. H. Freud. Lametri. Însă filozofia nu numai este influenţată de ştiinţele concrete. istorie. Hipocrat. iar cunoştinţele ştiinţifice – prin cauzalitate. strămoşi ş. Aristotel. Problema cheie actualmente este elaborarea ―Strategiei Omului‖ coordonată cu ―Strategia Naturii‖. care înfluenţează viziunea savantului. atitudinea către trecut.De aceea cei mai mari medici au fost şi filozofi (Empedocle. are de aface cu un nivel mai înalt de generalizare. prin creaţie. Iar pentru rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie să fie competenţi în problemele naturalist-ştiinţifice. care depinde de acutizarea problemelor globale. relaţiile dintre om şi om. Ca consecinţă a schimbării condiţiilor social-economice în societate se schimbă şi modul de gîndire.Servet. cînd se schimbă relaţiile social-economice. Omenirea nu poate exista decît în limitele unor parametri strict determinate a mediului fizic. Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. un nivel mai înalt de teoretizare.Jaspers. cînd se schimbă modul de viaţă obişnuit. a acumulat diferite deprinderi şi cunoştinţe.

vităritul. Notiunea de paradigmă a fost formulată de savantul american T.Diviziunea muncii (agricultura. interconexiune şi concurenţă a ideelor şi paradigmelor. 9 . Ştiinţa atinge maturitatea atunci cînd are paradigmele sale.Kuhn. este un tip (stil) de gîndire dominant într-o anumită perioadă de dfezvoltare a ştiinţei. în antichitate predomină paradigma cosmocentrismului. Problema paradigmelor filozofice. Istoria filozofiei prezintă deasemenea un cîmp larg de interacţiune. Ambele paradigme se întîlnesc în toate perioadele istorice. însă una din ele predomină. Istoria filozofiei studiază problemele apariţiei şi dezvoltătii gîndirii filozofice la diferite etape istorice. Încă din antichitate se evidenţiează două paradigme principale – ontologică şi gnoseologică. materialism şi idealism). în epoca Renaşterii – gnoseocentrismului etc. Există trei paradigme referitor la istoria filozofiei: concepţia lui B.Russell conform căreia istoria filozofiei nu-i altceva decît niştecomentarii la filozofia lui Platon. în epoca medievală – teocentrismului. rezultat a activităţii intelectuale a omului. meşteşugăritul) Creşterea productivităţii muncii Apariţia comerţului. Paradigma ontologică reese din admiterea existenţei ca realitate şi principiu în explicarea lumii. atunci istoria filozofiei se ocupă cu legităţile apariţiei şi dezvoltării ideelor filozofice. Istoria filozofiei şi obiectul ei. concepţia lui R. Apariţia claselor (bogaţi şi săraci). Paradigma gnoseologică consideră că lumea este o construcţie teoretică. În istoria filozofiei paradigma este ca un mod specific de filozofare. care avea în vedere o teorie ştiinţifică general acceptată de comunitatea de savanţi. Separarea muncii intelectuale de munca fizică. Deosebim şi alte paradigme (empirism şi raţionalism. După această paradigmă s-a format şi filozofia marxistă. principiile activităţii practice a omului. dialectica şi metafizica. Spre exemplu. Istoria filozofiei este istoria apariţiei şi dezvoltării sistemelor filozofice care formulează modurile sale teoretice de conştientizare a lumii şi omului în unitatea lor. Dacă filozofia se ocupă cu diferite probleme filozofice (formularea şi rezolvarea lor) şi modurile de teoretizare.Rorty ca paradigma complementarităţii – ideile filozofice care se contrazic şi exclud reciproc împreună pot completa una pe alta şi reflecta realitatea mai amplu. rezultat a cunoaşterii lumii. istoria legităţilor generale a existenţei şi gîndirii. concepţia lui Hegel ori paradigma depăşirii dialectice. Apariţia proprietăţii private. Trecerea de la o perioadă de dezvoltare a ştiinţei la alta se realizează ca schimbarea paradigmelor ştiinţifice. Paradigma este o totalitate de viziuni şi idei care servesc drept model de formulare şi rezolvare a unor problene. ca ceva general şi relativ stabil în multitudinea concepţiilor şi ideelor filozofice. ca un model de formulare şi rezolvare a problemelor filozofice. Istoria filozofiei este o disciplină şi filozofică Şi istorică. conform căreia fiecare filozof acceptă din trecut şi dezvoltă tot ce prezintă valoare (interes) după părerea lui şi neagă tot ce n-are semnificaţie.

cînd apare şi se dezvoltă nu numai filozofia. evea un caracter gnoseocentric şi se baza pe ştiinţa în dezvoltare. nu făcea deosebire dintre material şi spiritual. pozitivizmul. V – VI a e. filozofia vieţii etc.Filozofia antică coincide cronologic cu societatea sclavagistă. Aştrii sînt zeităţi care luminează numai noaptea şi numai luna apărînd şi dispărînd este simbolul vieţii veşnice. cosmologie etc. intern şi extern.n. VI a e. XIX. Filozofia prereflexsivă era o prefilozofie. Filozofia .Filozofia antică care apare în Egiptul. avea un caracter mitologic. 1. Omul nu se evidenţia din lumea înconjurătoare. Se schimbau condiţiile sociale. ştiinţa.Mai des se foloseşte principiul reflectării şi schimbarea relaţiilor sociale. avea un caracter teocentric şi se baza pe religie. Filozofica în ţările Orientului apropiat (Egipt. din alta – anumite succese în matematică. soarele – forţă care aprinde şi stînge corpurile cereşti. Babilon.VII – VI î. Mesopotamia. deci este izvorul întunericului. XVII – XVIII şi prima jumătate a sec. există în societatea capitalistă.‖Convorbirea descurajatului cu sufletul său‖.n. arta etc. 2. despre inexistenţa vieţii de apoi. Babilon. ―Covorbirea stăpînului cu sclavul‖ se conţin idei despre absurditatea rugăciunilor şi jertvelor.n. fenomenologia.n. Se evidenţiază următoarele tipuri istorice de filozofie. Filozofia reflexivă apare odată cu separarea muncii intelectuale de munca fizică. Luna era principalul astru în mitologia babiloneană. Coform primului principiu deosebim filozofie prereflexivă şi reflexivă. India şi Grecia antică în sec.XV – XVI. Aici pentru prima dată au apărut elemente a gîndirii filosofice reflexive. iar elementele filozofico-materialiste menţionate mai sus sunt numai unele momente pe fonul religiei. încercări de a rezolva probleme conceptuale real aveau loc aici la sfîrşitul mileniului trei – începutul mileniului doi î. 4. China. Originea filozofiei reflexive antice au fost statele sclavagiste din Orient – Egipt.n. chiar şi 10 . Mesopotamia).Filozofia contemporană (filozofia marxistă.e. cînd activitatea spirituală devine obiectul gîndirii. a fost inventată sistema sexazecimală de calcul după care şi astăzi se măsoară timpul. coincide cu perioada de trecere de trecere de la feudalism la capitalism. Şi totuşi în mileniul III – II î.Filozofia epocii moderne – sec.Filozofia medievală există în societatea feudală din sec. şi a existat pînă în sec. pragmatismul. dreptul.Clasificarea şi periodizarea gîndirii filozofice. În vestitele monumente literare din acea epocă ca ―Cîntecul arfistului‖.Filozofia Renaşterii – sec. pînă în sec.e. gîndirea nu era obiectul analizei şi reflexiei. aduce moarte. existenţialismul. viaţa – se schimba şi modul de filozofare. 5.Aici a apărut primul calendar. Aşa dar dintr-o parte mitologia. XIV. dar şi politica. germeni a filozofiei naiv-materialiste. Împreună cu cocepţiile ateiste în aceste monumente literare se conţin şi idei despre apă ca element primordial al lumii din care au apărut toate lucrurile şi fiinţele vii.) este legată cu progresul tehnicoştiinţific şi globalizarea fenomenelor sociale.e. Ea avea un caracter cosmocentric şi se baza ca regulă pe ştiinţă. Clasificarea şi periodizarea ideilor filozofice se poate realiza după diferite criterii. astronomie. Concepţiile mitologice erau relativ stabile. despre netemeinicia obiceiurilor şi cerinţelor religioase. Viziuni filozoficomaterialiste. purta un caracter antropocentric şi se baza pe artă. La rîndul său filozofia reflexivă se schimbă în dezvoltarea sa istorică în dependenţă de procesele social-economice. 3. aici predomina concepţia religioasă despre lume.

Credinţa în existenţa lui Dumnezeu. filozofiei şi ştiinţei se explică prin aceea. În care se expuneau viziuni despre materialitatea lumii. Lichidarea suferinţelor trebuie să fie în lichidarea dorinţelor. samkhya). şi conţin diferite imnuri şi cunoştinţe religioase. După moarte organismul (inclusiv şi sufletul) se descompun în elemente primordiale. Locayata (cearvaka) este o şcoală materialistă care apare în sec. Jainismul a apărut în sec. a nu dăuna fiinţelor vii. comentarii la Vede. VI –V î.Ele se împart în samhite. VI î. lokayata (carvaka).La baza existenşei stau elementele primare materiale. că omul retrăieşte şi plăceri şi suferinţe. Filozfia în India antică. Ideile principale sînt sistematizate în ―Tripitaca‖ (trei corzine). Deosebim două grupe de şcoli: ortodoxale (care recunosc autoritatea Vedelor) şi neortodoxale (ce nu recunosc autoritatea Vedelor). brahmane. araniachi şi upanişade. încă nu s. Cartea despre armonia întunericului‖. acţiunea dreaptă. pasivitatea şi neîmpotrivirea la rău. Majoritatea din ele sunt ortodoxale şi religioase (şcolile vedanta. Se afirma.e. Filozofia în China antică. buddhism.n. Există două ramuri ale buddhismului – hinayana şi mahayana.n.primele idei filozofice găsim în literatura religioasă – Vede (cunoştinţe sacre). China. Existenţa omului este legată de suferinţe.e. Buddhismul apare în sec. Viaţa dreaptă costă în respectarea moralităţii. Calea spre lichidarea suferinţelor trece prin cele opt căi nobile – ideile drepte. efortul drept. Nirvana pune capăt lanţului de veşnice reîncarnări. Conţinutul ei sînt patru adevăruri sfinte.n. că în Egipt. ―Canonul poeziilor‖ etc. Scopul cunoaşterii – de a elibera omul de suferinţe nu iî viaţa de apoi. guvernate de sansara şi karma.a evindenţiat ca o formă specifică a conştiinţei sociale. sacerdoţilor. ci viaţa actuală. Scopul filozofiei jainiste – sacralitatea. viaţa dreaptă. a se reţine de la contactele sexsuale interzise. Japonia. VIII – VII î. a nu folosi băuturi alcoolice. şi era orientat contra brahmanismului. Ultimile şi conţin cunoştinţe filozofice. nyaya. vaişeşica. Ei considerau că lumea este compusă din patru elemente primordiale: apa. Societatea indiană foarte timpuriu se diferenţiază în caste şi grupuri sociale: brahmani. a sufletului.XV î. o abţinere de la totul lumesc ce se atinge prin meditare. aerul. cuvîntul drept.e. Ei negau existenţa oricărei alte lumi în afară de cea materială.n. yoga. Caracterul nedezmembrat a mitologiei. modul de comportare specific ce duce la realizarea salvării. Birma.e. Cauza suferinţelor este că omul are prea multe dorinţe. a nu fura. cşatrii. ca concepţie etică care indica calea salvării sufletului de supunerea ei pasiunilor. a lumii de apoi este falsă. Vedele au apărut în sec. că lumea este 11 . atenţia dreaptă şi meditaţia dreaptă. Primele idei filozofice se conţin în cele mai vechi monumente literare ca ―Cartea schimbărilor‖. Ceylon. Buddhismul este răspîndit în India. Morala buddhistă predică compasiunea şi asceza. mimansa. Buddhismul este religia supuşeniei. Mai progresive sînt şcolile neortodoxale – jainism. Etica acestei şcoli afirmă.n. focul şi pămîntul.reflexivă. Tibet. Întreruperea şi lichidarea suferinţelor se numeşte nirvana – o linişte netulbutată. Babilon şi Mesopotamia nu era atît de pronunţată diferenţierea socială (în grupuri sociale şi clase) ca în ţările vecine. vaişi şi şudri. intenţiile drepte. Filozofia în India antică apare în primul mileniu î. lichidarea lor completă este imposibil.e.

e. să trăiască în conformitate cu legile ei. că oamenii se implică în mersul natural al lucrurilor şi încalcă legea DAO. Are loc declinul şi degradarea treptată a comunei primitive. Au mers mai departe şi argumentează unitatea lumii. instruirea tineretului era ceva normal incă din antichitate). 551 – 479). el este personalitate nu pentru sine. limitarea puterii nobilimii gentilice. Procesul formării claselor se accelerează datorită dezvoltării meşteşugăritului şi comerţului. Diferite combinaţii a acestor elemente formează multitudinea obiectelor. care ei le sistematizeau şi aprofundau le-au permis lor in noi condiţii sociale de a explica lumea raţional. El afirmă că oamenii sînt apropriaţi şi seamănă unii cu alţii după natura sa. Educaţia omului trebuie să fie în spiritul atitudunii cu stimă şi respect faţă de mediu şi societate. In China antică au existat aproape o sută de şcoli (probabil deatîta că pentru a ocupa un oarecare post tinerii trebuiau să susţină examene. la scindarea societăţii în pături sociale şi clase. numelor s. ce formează lumea. Invăţătura fără gîndire este inutilă. iar se deosebesc după educaţie. Inegalitatea patrimonială duce la diferenţierea socială. Răul şi nefericirea în viaţa oamenilor apare de aceea. este unica şi veşnica materie în mişcare ŢI.e. Filozofia în Grecia antică se dezvoltă in legătură cu cunoştinţele ştiinţifice şi contrar mitologiei şi 12 . aşa ca şi relaţiile dintre fecior şi tată. printre care se evidenţiază şcoala naturfilizofilor. El afirma. Omul trebuie să se contopiască cu natura. In alt loc Confucius afirmă. În acest timp în societate aveau loc mari schimbări. Cunoştinţele acumulate. Pentru respectarea subordonării şi ordinii Confucius formulează principiul echităţii. fratelui mai mic către cel mai mare. In China antică se evidenţiază şcoala lui Confucius (Cung Fu-dzi . În centrul acestei concepţii se găseşte natura. Relaţiile sociale trebuie să se formeze după analogie cu relaţiile familiale – cîrmuitor şi supus. Omul trebuie să procedeza aşa cum cere ordinea şi situaţia. cosmosul. apa. pămîntul. Comportamentul punctual este comportament cu respectarea ordinii şi umanităţii. Caracteristica generală şi periodizarea filozofiei din Grecia antică. VI î. punctualităţii şi conştiinciozităţii. că viaţa oamenilor depinde de soartă. iar gîndirea fără invăţătură este oarbă. In centru filozofiei lui Confucius stă problema educaţiei.. Etica lui Confucius concepe omul in relaţii cu funcţia lui socială. Daosismul (taoismul) apare în sec. lemnul şi metalul. Cauza mişcării chinezii o vedeau în interacţiunea forţelor contrare IN şi IAN caracteristice materiei.n. lege) şi Dao este izvorul tuturor. creatorul unui sistem original filozofic. Filozofii din China antică încearcă de a lămuri lumea prin ea însăşi fără a apela la forţe supranaturale. moiştilor. iar educaţia este formarea comportamentului omului pentru executarea cuvenită a acestei funcţii. sudaltern şi şef. In concepţiile sale despre existenţă grecii foarte repede au părăsit vechile reprezentări mitologice. că substanţia tuturor lucrurilor. legiştilor. Totul se supune DAO (cale. VII – VI î. iar bogăţia şi nobilitatea depind de cer. omul.a. Gîndirea filozofică în Grecia antică începe să se formeze în sec. ci pentru societate. că cerul ca realitate supremă dictează omului voinţa sa.n. Lumea materială se găseşte într-o mişcare naturală legică. de a da răspunsuri referitor la problemele existenţei lumii şi omului. Ei formulează concepţia. etic şi social-politic.veşnică şi prezintă un tot unitar compus din cinci elemente primare: focul. fondatorul ei este Lao-dzi. că pentru a cunoaşte noul e necesar de a cunoaşte vachiul.

că existenţa este aceea ce se cunoaşte cu raţiunea.I e. III î. ―curăţirea‖ naturii de mituri. cognoscibilităţii lumii.) care include şcolile stoicismului. sofiştilor şi Socrat. societate şi stat. La filozofia clasicii timpurii se referă şcolile de la Milet. sofiştii şi Socrat. Ideele lui se manifestau contra reprezentărilor mitologice şi religioase referitor la apariţia şi dezvoltarea lumii. Elea. neschimbătoare. ci prin cauzalitate. La această perioadă se referă concepţiile lui Democrit. Clasica matură – este caracteristică pentru relaţiile sclavagiste mature şi a existat în sec. că nu zeii au creat oamenii. pluraliştilor.I –II e.e. Anaximandros – apeironul. elenismul mijlociu (sec. indivizibilă. s-a pronunţat contra ideelor lui Heraclit despre veşnica mişcare şi schimbare. Ei încercau de pe poziţiile materialismului să explice lumea şi fenomenele ei. In dependenţă de procesele şi schimbările social-economice putem evidenţia în filozofia greacă antică următoarele perioade: Clasica timpurie – coincide cu perioada de instaurare a societăţii sclavagiste (sec. El spunea. III î. existenţă. elenismul tîrziu (sec. Anaximandros şi Anaximene) este vestită ca prima şcoală filozofică. Zenon) pune problema existenţei. III – V e. desvoltă aparatul categorial al filozofiei (mai ales dialectica gîndirii). Esenţa filozofiei clasicii timpurii. Ei dezvoltă teoria cunoaşterii unde pun problema deosebirii cunoştinţelor adevărate (episteme) de cunoştinţe-păreri (doxa). considera.n. Anaximene – aerul. Filozofia greacă antică era naturfilozofie.n. aici se referă şcolile de la Milet. Aşa principiu Thales socotea apa. Parmenid formulează teoria despre existenţă.n. Filozofii din această perioadă încearcă de a înţelege gîndirea ca proces specific şi a realiza trecerea de la gîndirea metaforică (mitologică) la gîndirea categorială. problema esenţei lumii. Şcoala de la Milet sau ioniană (reprezentanţii Thales. epicurismului şi scepticismului.V î.) cu neoplatonismul stoicilor. om.n. IV î. Pentru ea este caracteristic deasemenea ontocentrism (concepţie despre existenţă) şi cosmocentrism (înţelegerea lumii ca un tot unitar. Aici se pun probleme referitor la natură. – V .n. aşa orientare poate fi caracterizată ca naturfilozofie. VI e. ci dimpotrivă oamenii au creat zeii după chipul şi înfăţişarea sa. că dacă boii şi caii ar avea mîini.) cu neoplatonismul lui Plotin. veşnică.n.e. VI . Temelia lumii ei o concepeau ca un anumit principiu material. Parmenid. materie.e. Grecii încearcă să explice lumea nu prin mituri. caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor.n.) . Şcoala de la Elea (reprezentanţii Xenofan. prin cunoştinţe. pluraliştilor.e. Lumea după Parmenid este o sferă 13 . boii asemenea boilor.religiei cum a avut loc în Orient. Elea. Clasica tîrzie (sau perioada romano-elenistă) – este perioada de declin şi destrămare a societăţii sclavagiste şi cronologic a fost în sec. Platon şi Aristitel. ca un organism viu.Xenofan se pronunţa contra imoralităţii şi antropomorfismuli religiei. iar inexistenşa nu-i. ea este unică. Filozofia greacă antică conţinea idei dualiste şi politeiste. macrocosm şi microcosm). Aici pentru prima dată se pune problema elementelor primordiale a întregii existente. La rîndul său clasica tîrzie poate fi divizată în cîteva subperioade – elenismul timpuriu (sec.n . avea o orientare spre cunoaşterea naturii şi legităţilor ei. Xenofan expunea viziunile sale într-o formă poetică. cu alte cuvinte este o noţiune.

El separă cunoaşterea senzorială de cea raţională. La acestea Empedocle mai adaugă două forţe contrare – iubirea şi ura. fondatorul şcolii medicale) in explicarea lumii reese din patru elemente primordiale:focul. mai tîrziu erau numiţi nu acei care se stăruiau să găsească adevărul. Trebuie de menţionat că Socrate a fost şi reprezentantul sofiştilor şi adversarul lor. săgeata. ci ca o teorie despre aceea cum trebuie de trăit. numită de el nus (inteligenţă. Este imposibil de a parcurge un spaţiu infinit in timp limitat. Parmenid face deosebire clară între cunoştinţe adevărate ca rezultat al cunoaşterii raţionale şi părere (doxa) ce se bazează pe cunoaşterea senzorială. Anaxagora) în explicarea lumii reeşeau din mai multe elemente primordiale. aerul. Zenon a devenit vestit anume prin încercarea de a clarifica contradicţiile dintre raţiune şi senzaţii. Ahile. virtuţilor şi viciilor. stadionul) Zenon neagă mişcarea şi argumentează imobilitatea şi neschimbarea existenţei. Hippias. Numerele erau concepute ca esenţa reală a tuturor lucrurilor. iscusiţi în ceva. In natură permanent au loc cicluri cînd predomină iubirea care uneşte elementele primordiale. libertăţii şi responsabilităţii. La şcoala sofiştilor se referă Protagor. cît şi gnoseoşogică. vieţii şi morţii. Orice gîndire este gîndite despre existent. Şcoala pluraliştuilor (Pitagora. In filozofia clasicii timpurii întîlnim atît paradigma ontologică. spirit). Empedocle. Empedocle (medic. superficialitatea drept competenţă. asta duce la contradicţii irezolvabile. Cunoaşterea senzorială duce la contradicţii irezolvabile. Pitagora cu elevii săi explica esenţa lucrurilor cu ajutorul numerelor şi raportul dintre ele. Gorgii. Viaţa naturii constă din unire şi divizare. fiindcă spaţiul universului este umplut complet. Aceasta a devenit posibil deatîta. absolutizarea lor a dus la mistică. Paradigma gnoseologică se întîlneşte parţial la eleaţi şi mai pronunţat la sofişti şi Socrate. dar care încercau să redee falsul drept adevăr şi invers. particule invariabile şi indivizibile la nesfîrşit.materială în care nu există gol şi deci mişcarea este imposibilă. apa şi pămîntul care el le numeşte rădăcini a tuturor lucrurilor. contribuind la apariţia şi dezvoltarea matematicii. personalităţii şi societăţii. amestecul şi despărţirea cantitativă şi calitativă a elementelor care ca atare sunt neschimbătoare. Totul apare şi dispare prin intermediul unei forţe motrice. consideră că cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională. Ideele lor pot fi exprimate prin două maxime: ―Omul este măsura tuturor lucrurilor‖(Parmenide) şi ―Cunoaşte-te pe tine însişi‖ (Socrate). Valoarea oricărei cunoaşpteri constă în aceea de a conduce raţional treburile umane. Socrate înţelegea filozofia nu ca o concepţie speculativă despre natură. că dacă se admite existenţa mişcării.―seminţele‖ lucrurilor. In centrul filozofiei socratiene se găseşte problema omului. ceea ce nu există. binelui şi răului. Meritul sofiştilor constă in aceea că ei au reorientat filozofia de la cercetarea naturii la cunoaşterea omului. Prodic. ori predomină ura care despărţeşte aceste elemente. Elea şi pluraliştilor. 14 . Pitagora formulează concepţia despre nemurirea sufletului. Iniţial prin cuvîntul sofist se înţelegea acei oameni înţelepţi. gîndirii lui. ori inexistenţa nicidecum nu poate fi gîndită. Paradigma ontologică predomină la reprezentanţii şcolilor de la Milet. Zenon susţine şi apără ideele lui Parmenid. In paradoxele ori aporiile sale (dihotomia. Anaxagora explică realitatea prin homeomerii . că ei au dus pînă la extremitate ideea despre relativitatea oricăror cunoştinţe. demonstrează.

cunoştinţele încă nu-l fac pe om înţtlept. dezvoltarea meşteşugăritului şi comerţului.IV î. biologiei. deasemenea este compus din totalitatea de atomi. om ci şi la societate şi relaţiile sociale. viaţa politică şi civilă activă în oraşele-state ş.e. literaturii. teoriei cunoaşterii. legitate. Democrit (460 – 370 î. In operele sale analizează diferite probleme a eticii. logos. Filozofia clasicii mature cuprinde un şir mai amplu de probleme decît în clasica timpurie – acestea sunt probleme ce se referă nu numai la natură. era rezultatul contemplării nemijlocite. Mersul permanent al dezvoltării el îl compara cu curgerea unui rîu în care nu se poate întra de două ori. Totul este dirijat de soartă ori necesitate. este şi va fi foc veşnic permanent aprinzînduse şi stîngînduse. teoriei cunoaşterii. din care pînă astăzi au ajuns numai fragmente. Apariţia lucrurilor are loc datorită unirii atomilor. care este tot infinită. Cei mai principali reprezentanţi al clasicii mature sunt Democrit. Democrit este întemeietorul materialismului atomist. Filozofii din acea perioadă elaborează problemele dialecticii. conexiunea universală nu se demonstra. logicii. Clasica matură a existat în sec. Sa-u păstrat numirile a 60 de lucrări.n. ordine. astronomiei. psihologiei ş.e. Aparitia şi dezvoltarea clasicii mature a avut loc datorită condiţiilor social-economice şi politice favorabile care s-au format în Grecia în acea perioadă: lebertatea politică. De ultima este legată noţiunea lege.n. Atomii sunt invizibili fiindcă sunt foarte mici. tehnicii.a. teoriei artei. Logosul este tot aşa de veşnic ca şi lumea necreabilă şi indestructibilă. fiindcă cu descompunerea corpului se disociază şi atomii lui. Filozofia clasicii mature. Aristotel. eticii. dar a fost. Lumea.nu-s create de nimeni. ―Despre logică. nici de oameni. intern acalitativi. Atomii se mişcă in vid. Dialectica spontană este totalitatea viziunilor dialectica negeneralizate şi nesistematizate. cosmosul sunt fără început şi sfîrşit. discuţie. nici de zei. fondatorul teoriei atomiste. savant-enciclopedist. ei se deosebesc între ei prin formă. destrugerea lor – despărţirii atomilor. ori măsura‖. esteticii. Ei sunt invariabili. Reprezentantul dialecticii spontane este Heraclit din Efes. fizicii. economiei. filozofia din acea perioadă atinge o dezvoltare maximală din toată antichitatea. Atomi sunt infinit de mulţi. El considera că focul este elementul primordial al existenţei. Inceputurile existenţei sunt atomii şi vidul. esteticii. rezultat al priceperilor geniale. Principalele opere sunt ―Marele diacosm‖. cosmos. Sufletul. eristică). stat şi formele guvernării.) din Abdera.a. Deci sufletul este corporal şi muritor. şi coincide cu perioade de maturitate a societăţii sclavagiste. indestructibili. 15 . anume în această perioadă s-au creat concepţii filizofice generalizatoare la cel mai înalt nivel de teoretizare. Heraclit face deosebire între înţelepciune şi cunoştinţe. Nucleul filozofiei heraclitiene este principiul ―totul curge‖(panta rei). Natura o priveau ca un tot întreg.Filozofii antici erau şi dialecticieni. Dialectica spontană se întîlneşte deasemenea la sofişti şi Socrate (ca dialog filozofic. Dialecticienii din acea perioadă nu puteau să se bazeze pe datele ştiinţelor naturale şi nu puteau explica legităţile lumii obiective. ―Micul diacosm‖. Ei recunoşteau schimbarea şi dezvoltarea lumii. după Democrit. unul din cei mai mari filizofi al antichităţii. poeticii. Înţelepciunea constă în a cunoaşte natura şi proceda conform legităţilor ei. lingvisticii şi alte domenii a ştiinţei. matematicii. Platon. Atomii se unesc după principiul ―asemănător cu asemănător‖. orientsre.

Democrit întroduce noţiunea ―microcosm‖ pentru om ca analog a ―macrocosm‖ a universului. În teoria cunoaşterii Democrit deosebea două feluri de cunoaştere: adevărată şi întunecată. Cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională, iar cunoaşterea întunecată este cunoaşterea senzorială. Democrit afirma, că înţelepciunea aduce trei roade: nu numai a gîndi bine, ci şi a vorbi bine şi deasemenea a proceda bine. Fericirea omului el o vedea în buna dispoziţie a sufletului, care depinde de cumpătare în totul. Platon (427 – 347 î.e.n.) filozof din Grecia antică, elevul lui Socrate. În a.387 a fondat în Atena Academia – prima instituţie a filozofiei profesionale. Platon a scris 36 de lucrări, dintre care Banchetul, Fedros, Fedon, Parmenid, Statul, Politica ş.a. Principalele probleme în filozofia platoniană sunt ontologică, cosmologică, metodologică, cognoscibilităţii, etică s.a. Paradigma ontologică se referă la înţelegerea lumii şi existenţei. În explicarea realităţii Platon reese din recunoaşterea lumii ideelor şi lumii lucrurilor. Adevărata lume, existenţă este lumea ideelor, lumea lucrurilor este numai umbra, copia imperfectă a lumii ideelor. Lucrurile senzoriale permanent apar şi dispar, se schimbă şi se mişcă, în ele nu-i nimic stabil şi adevărat. Adevărata esenţă a lumii lucrurilor, cauza lor sunt ideele acorporale şi extrasensibile, formele lucrurilor care Platon le numeşte eidos. Ideile sunt veşnice, invariabile, indivizibile, infinite.Lumea lucruriloa concret-senzoriale se găseşte între lumea ideelor ca adevărata existenţă şi inexistenţă (materie ca atare). Specific este paradigma gnoseologică la Platon. El face o deosebire clară între cunoştinţe şi părere, cunoaştere raţională şi senzorială. Obiectul cunoaşterii senzoriale este lumea vizibilă, lumea lucrurilor. Cunoaşterea senzorială ne dea nu cunoştinţe, ci părere (doxa). Adevăpata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are obiectul său lumea ideelor, aceasta este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa teoria reamintirii (anamnezis). Sufletul, conform concepţiei lui Platon, este veşnic şi nemuritor, după moartea corpului (închisoarea sufletului) sufletul nimereşte în lumea ideelor pure, le priveşte, iar apoi se reîncarnează în alt corp. Deatîta cunoaşterea este reamintirea a ceea ce sufletul a privit în lumea ideelor pure. Formele superioare a cunoaşterii ştiinţifice sunt matematica şi dialectica. Adevărata cunoaştere nu-i accesibilă tuturor şi nu poate fi exprimată în scris, în noţiuni. Ea este accesibilă filozofilor şi nu-i altceva decît perceperea întregului în unitatea armonioasă a părţilor sale, sinteza mistică a gîndurilor, sentimentelor mitului şi logosului, este tinderea sufletului spre lumea ideelor. Cunoaşterea este necesară pentru educare şi modul de trai corect. Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune, voinţă şi sensibilitate. Oamenii se deosebesc unii de alţii prin acel component a sufletului care domină la ei. Acei oameni la care predomină raţiunea sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea şi armonia ideelor, ei pot fi conducători. Iar acei la care predomină voinţa, curajul şi bărbăţia sunt ofiţeri, soldaţi şi strajnici. Treapta inferioară a sufletului predomină la reprezentanţii muncii fizice. Platon este vestit deasemenea prin formularea concepţiei statului ideal. Acest stat se bazează pe cele trei caste numite mai sus: conducătorii (filozofii), militarii şi gardienii, agricultorii şi meseriaşii. Fiecare trebuie să-şi îndeplinească stric funcţiile sale în dependenţă de capacităţile proprii. Conduc cu ţara oamenii deştepţi, filozofii, militarii asigură ordinea publică, iar ceilalţi produc bunurile materiale. Platon

16

consideră că rimele două caste trebuie să instaureze comunitatea averilor, femeielor şi copiilor pentru a îndeplini mai bine funcţiile sale. În acest stat ideal funcţionează un sistem de educaţie bine chibzuit. Mai aproape de statul ideal este republica aristocratică. Cele mai rele forme de guvernare, după Platon, sunt democraţia, tirania, dictatura. În etică Platon vorbeşte despre patru virtuţi: înţelepciune, bărbăţie, moderaţie şi echitate. Aristotel (384 – 322 î.e.n.) eminent filozof din antichitate, s-a născut în Stagira (Macedonia), a fost elev în academia lui Platon. În 335 î.e.n. a întemeiat în Atena şcoala sa proprie – liceul. Este creatorul unui sistem filozofic cel mai original din antichitate. A scris mai mult de 150 de lucrări ştiinţifice, dintre care Organon, Metafizica, Fizica, Despre suflet, Etica lui Nicomah, Politica, Ritorica, Poetica, Istoria animalelor, Meteorologia s.a. Aristotel pentru prima dată a separat filozofia într-o ştiinţă sinestătătoare obiectul cărei este studierea esenţei lumii, raportului dintre existenţă şi conştiinţă. Filozofia lui este alcătuită pe baza altor principii, decît filozofia lui Platon. Aristotel critică concepţia lui Platon (Platon mii prieten, dar adevărul este mai presus) pentru că ultimul admite existenţa lumii ideelor, că ideele există obiectiv. După părerea lui Aristotel concepţia lui Platon despre lumea ideelor nu contribuie la înţelegerea realităţii, iar din punct de vedere a logicii în multe relaţii este discutabilă. Aristotel consideră că obiectiv există lumea materială, iar ideele sunt esenţa lumii, reflectarea ei. Lumea materială este primară, însă asta nu-i identic cu materia. Materia este materialul din care se formează lucrurile. Obiectele concrete sunt combinaţia materiei şi formei. Materia-i pasivă, forma – activă. Forma precedă materia în timp. Apariţia lucrurilor este ―oformarea‖ materiei în procesul cărei participă patru cauze: materială, formală, efectivă şi finală. Primul motor (imobil) şi forma formelor este Dumnezeu. Cunoaşterea după Aristotel este reflectare. Prima treaptă este cunoaşterea senzorială. Prin intermediul ei noi cunoaştem existenţa concretă, primele esenţe, singularul. Însă mai mare importanţă el atribuie cunoaşterii legităţilor generale. Cunoaşterea generalului este privelegia raţiunii. Cunoaşterea este proces în dezvoltare, trecerea de la reflectări senzoriale simple la abstracţii generale. Cunoaşterea ştiinţifică este culmea cunoaşterii. Cunoştinţele ştiinţifice (episteme) se deosebesc de părere (doxa). Aristotel afirma, că greşelile în cunoaşterea umană depind nu de percepere, ci de gîndirea abstractă, de procesul formării noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. El este fondatorul logicii formale cu principiile şi legităţile ei. Aristotel formulează şi teoria despre om. Omul după părerea lui este o fiinţă socială (zoon politicon), compusă din trup şi suflet. Sufletul se concepe ca formă organizatoare, care dă sens şi orientare vieţii. Suflet posedă toate fiinţele vii. În suflet evidenţia trei părţi componente: vegetală, animală şi raţională. Omul este fiinţă raţională, predestinat pentru viaţa în comun, numai în societate se pot forma calităţile lui morale. Noţiunile stat şi societate Aristotel le identifică. Statul este înţeles de el ca o asociaţie de comune, iar comuna ca o familie perfectă. Deaceea în mai multe cazuri formele organizării familiei el le atribuie statului. Esenţa statului Aristotel o vede în asociaţia politică a oamenilor, care se unesc pentru a atinge anumite bunuri. Există

17

trei forme de guvernare bune şi trei rele, ultimile apar ca deformarea celor bune. La formele de guvernare bune se referă monarhia, aristocraţia şi politia, la cele rele – tirania, oligarhia şi democratia. Scopul statului după Aristotel constă în preîntîmpinarea acumulării excesive a patrimoniului de către oameni, preîntîmpinarea concentrării puterii politice în mîinile unor personalităţi şi menţinerea în supuşenie a sclavilor. Aristotel nega concepţia statului ideal a lui Platon şi considera că este ideal acel stat care asigură maximal posibil viaţa fericită pentru majoritatea stăpînitorilor de sclavi. Filozofia romano-elenistă. Filozofia romano-elenistă (sau clasica tîrzie) a existat din sec. III î.e.n. pînă în sec. V – VI e.n. Acesta este perioada declinului şi destrămării societăţii sclavagiste, perioadă cînd criza oraşelor-polise greceşti atinge culmea. Declinul economic şi politic, criza din perioada ceea s-a reflectat şi în filozofie. Tendinţa spre cunoaşterea lumii obiective, participarea activă la viaţa politică a filozofilor treptat se substituie de către individualism, moralizare ori scepticism şi agnosticism. Treptat scade interesul către gîndirea filozofică. Apare perioada misticii, sincretismului filozoficoreligios, filozofiei creştine. Epicurismul – şcoală filozofică fondată în 306 î.e.n. de către Epicur (342 – 271 î.e.n.) în împrejurimile Atenei. Reprezentanţii acestei şcoli au fost Metrodor, Ghermarh, Polistrat, Filodem, Lucreţius ş.a. Epicur dezvoltă o teotie despre realitate conform căreia toate lucrurile sunt alcătuite din atomi şi vid. Însă el a devenit vestit prin concepţia sa etică care se sprijină pe fizică şi epistemologie. Epicur considera că filozofia este o învăţătură despre înţelepciune, iar înţelepciunea este un mod de viaţă moral. Etica lui Epicur poate fi apreciată ca hedonism. El considera că scopul vieţii şi binele suprem este fericirea (evdemonia). Ea se atinge prin satisfacerea necesităţilor naturale, prin delectare şi atingerea liniştei netulburate a sufletului (ataraxia). Aceste cerinţe morale el le considera naturale, care reese din esenţa umană. Epicurismul nu întotdeauna a fost înţeles corect. Mai des această concepţie era interpretată superficial ca o teorie despre plăcerile corporale nelimitate. Aceasta şi concepţiile ateiste au provocat ostilitate şi critică aspră din partea stoicilor, scepticilor şi altor filozofi a epocii elenismului. Într-adevăr delectarea despre care vorbeau epicuriştii era o dispoziţie moderată a sufletului, o linişte nobilă şi echlibrare raţională. Filozofia epicurismului este o activitate care duce la o viaţă fericită a omului. Stoicism şcoală din sec. III î.e.n. fondată de Zenon din Chitium, reprezentanţi au fost Cleanf, Crisipp, Seneca, Marc Aurelius. Ei considerau filozofia ca um ―antrenament‖ în îţelepciune. Principalul conţinut şi metodă pentru ei era logica. Fizica era considerată de ei ca filozofia naturii, etica – filozofia vieţii. Ei critică epicurismul deoarece abuzul de plăceri duce la partea contrară – neplăceri. Scopul vieţii – de a trăi în concordanţă cu natura şi virtutea. Omul trebuie să se supună ordinii cosmice, el nu trebuie să dorească aceea ce nu-i în puterea lui. Idealul stoicismului – liniştea netulburată (ataraxia), toleranţă. Fericirea constă în aceea ca să nu doreşti nici o fericire. Stoicii socoteau că soarta îl conduce pe acel care de bunăvoie se supune ei cu forţa îl tîrîe pe acel care neraţional şi nechibzuit se împotriveşte ei. Etica stoicismului este refuzul conştient de totul şi o împăcare conştientă cu soarta. Ea abate atenţia omului de la problemele lumii exterioare şi o

18

n. nici cunoaşterea ratională nu ne dau cunoştinţe adevărate. El considera. Natura este treapta inferioară a acestei iposteze. care poate fi realizat numai prin concentrarea spirituală. că la baza lumii stă un principiu divin supranatural.VI pînă în sec.). Sext Empiric.Epoca 19 . decît filozof ori savant. Unica cunoaştere este cunoaşterea principiului divin. Plotin este mai mult un mistic religios. Pînă nu demult epoca medievală era privită ca predominată de scolastică şi obscurantism religios. A fost elevul lui Amonias Saccas (care a vrut să unească platonismul cu aristotelismul). Ei puneau la îndoială verdicitatea oricărei cunoaşteri. meditarea şi reprimarea dorinţelor corporale. evul mediu european nu coincide cu cel oriental. a fost fondată de Pyrrhon. 3 med Filozofia medievală. Neoplatonismul se formează pe aceeaşi bază socială ca şi creştinismul. În comparaţie cu Europa.n. apărută în antichitate (sec. apare la sfîrşitul sec. că oamenii sunt diferiţi şi despre unul şi acelaşi lucru pot face diferite concluzii. organele de sinţ ale omului tot sunt diferite. obiectele se percep în diferit mod în dependenţă de starea omului etc. V . suprasensibil. Reprezentanti a acestei şcoli au fost Timon. unul şi acelaşi lucru poate să provoace diferite efecte. Aenesidemos formulează zece obiecţii (tropi) ce argumentează scepticismul.. la ascetism.e. Despre lucruri nu se poate face nici o concluzie. Scepticism altă şcoală deasemenea foarterăspîndită. Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. Nici cunoaşterea senzorială. teosof. Doc.acesta este perioada căderii imperiului Roman şi instaurarea feudalismului. care pătrunde materia (întunericul) ca lumina.IV î. II î. Principiul divin există în trei ipostaze. Lucrurile nu le puten cunoaşte.e. nici prin treapta raţională. lipsa unui criteriu suficient ce ar îndreptăţi alegerea între două judecăţi contrare. însă aceasta nu poate fi realizată nici prin treapta senzorială. Sufletul este o punte de la divin la material. Neoplatonismul – ultima şcoală filozofică integrală. XIV – XV. caracterul relativ al obiectelor percepute. Plotin consideră că unica modalitate de a se apropia de principiul divin este extazul.205 – 270) – unul din cei mai mari filozofi ai antichităţii ce se apropie de filozofiy clasică (de care se desparte mai mult de 500 ani). în orient el se prelungea încă cu 2 – 3 sec. supraraţional – Unicul (sau Binele). Aenesidem. Grecii au observat contradicţia dintre lucrurile schimbătoare (aparente după părerea lor) percepute cu senzaţiile şi caracterul neschimbător al existenţei constatat cu raţiunea. Neoplatonismul este reflectarea specifică a degradării relaţiilor sociale pe care se baza imperiul Roman.orientează spre lumea internă. Asemănător celorlalte şcoli filozofice iraţionaliste din clasica tîrzie este manifestarea refuzului de la filozofia raţionalistă precedentă. – III – V e. La scepticism au dus ideele despre caracterul schimbător al lucrurilor (Heraclit – panta rei). Iar aceaste va duce la o linişte netulburată (ataraxia) şi lipsa de suferinţe (apateia). argumente contra judecăţilor despre realitate: că lucrurile sunt diferite. Fondatorul acestei şcoli a fost Plotin ( a. deci trebuie de obţinut de la orice judecăţi. Numai în sine omul poate găsi principalul şi unicul sprigin. apoi urmează Ratiunea (inteligenţa) şi Sufletul. Cel mai superior este Unicul.n. Perioada evului mediu în diferite regiuni a lumii este diferită. Neoplatonismul pune accent pe spiritual (Binele) ce duce la reprimarea a tot ce este corporal şi material (Răul).

a. individualitatea se ignora. Pentru filozofia medievală este caracteristic: Orientarea generală şi caracterul religios – teocentrism. Conform neoplatonismului lumea prezintă un sistem ierarhic cu mai multe trepte unde cea inferioară treaptă se datorează celei superioare. că orice problemă era privită din punctul de vede re a religiei.medievală este o perioadă multiaspectuală şi contradictorie. Spre exemplu. Biblia şi operele părinţelor bisericii. sclavul dorinţelor şi pasiunilor sale. care sunt generate de unicul. În filozofia bizantină continue să se dezvolte tradiţiile antice. Religia se bazează pe monoteism (în comparaţie cu antichitatea unde era politeism – fiecare localitate avea zeul său. A doua treaptă este Raţiunea ca atare şi ideile inteligibile. Pentru filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creării omului şi naturii de către Dumnezeu. avea suflet. se coordona cu învăţătura bisericii. sculpturi. Filozofia medievală există ca o totalitate de idei şi concepţii care pot fi condiţional numite ca filozofia bizantină. naturii şi lumea supranaturală. evreiască şi occidental-europeană. In perioada medievală se realizează trecerea la un zeu unic şi puternic. Proclos (412-485). De aici conţinutul ei scolastic. Tot ce era subiectiv trebuia dat lui Dumnezeu. Filozofia medievală nu era ceva abstract. Ultima se înţelegea ca activitate inspirată de Dumnezeu. zeii erau cava obişnuit şi se găseau între oameni. principala autoritate era antichitatea şi cu cît mai vechi. concepţia religioasă obliga de a vedea în toate obiectele şi fenomenele lumii înţelepciunea şi creaţia lui Dumnezeu. Dominaţia religiei şi bisericii (iar din sec XI biserica catolică formează detaşamente paramilitare care cu sabia şi focul întroduceau credinţa şi luptau cu păgînismul) a dus la aceea. A treia treaptă – Sufletul care-i repartizat organismelor vii şi este izvorul mişcării. arabă. boala era interpretată nu ca proces patologic. o măiestrie a juvaierilor şi pictorilor. principala orientare a fost neoplatonismul – doctrina sistematizată a lui Platon despre ideile inteligibile ca esenţe sinestătătoare şi adevărată existenţă. rupt de realitate. subiectul. Ideea creării este temelia ontologiei medievale. Noi nu cunoaştem pe autorii multor icoane. biserici ş. Prin aceasta se lămureşte ascetismul care era mod de trai popular în acea perioadă. Bizantia era partea răsăriteană a imperiului Roman. divină. fiinţă păcătoasă. Iamblichos (245-330). iar din altă parte el era animal raţional. iar ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii. Principalii reprezentanţi a neoplatonismului au fost Plotin (205-270). cu atăt mai important. Treapta superioară este Unicul care-i incognoscibil şi cauza întregii existenţe. în natură). ea avea un caracter sentenţios. Lumea este compusă din două părţi : lumea lucrurilor. ci ca o încercare ori pedeapsă. Suprema autoritate se considera cărţile sfinte. ea nea lăsat o arhitectură splendidă. Filozofia medievală purta un caracter retrospectiv. Adevărata lume este lumea divină. fiecare profesie deasemanea avea zeul său. care se ridică deasupre naturii. Din teocentrism şi creaţionism reesă interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii. Trupul era ceva josnic şi tot ce era trupesc trebuia suprimat şi negat. Omul deasemenea avea o natură dublă: el avea ceva de la Dumnezeu şi era chipul şi înfăţişarea lui. care a scăpat de năvălirile barbare şi se dezvolta specific. în ea este exprimat momentul instructiv. 20 . propovăduitor. În filozofia medievală maximal se excludea subiectivitatea din procesul creaţiei.

ruperea cu tradiţiile antichităţii şi supunerea deplină intereselor bisericii feudale. Dacă Avicenna era patriarhul filozofiei şi ştiinţei în orientul arab. Filozofia arabă apare în ţările vorbitoare de limbă arabă. psihologia. El definea filozofia ca ştiinţa despre existenţa absolută care-i compusă din trei compartimente: fizica – învăţătura despre naturp. În dezvoltarea sa a suferit o influenţă din partea elementelor mistice a învăţăturii iudaice kabbala. atunci aşa figură în occident era medicul Ibn Rushd (1126-1196) (numele latinizat Averroes). În dezvoltarea 21 . infinită. Este vestit nu numai în lumea arabă medicul Ibn Sina (980-1037) (latinizat Avicenna). Materia ca substrat al lucrurilor concret-senzoriale este inertă şi pasivă. ―Incoerenţa incoerenţei‖.V). ―Despre acordul religiei şi filozofiei‖. să unească kabbalistica cu filozofia raţionalistă a lui Aristotel.pasiunilor. Ioan Damaschin (sec. Se explică aceasta prin nivelul scăzut al modului de producţie. Datorită cugetătorilor arabi ştiinţa şi cultura în ţările arabe depăşea ştiinţa europeană şi după volum şi după problematică şi interese. arta şi ştiinţa în occident în această perioadă se dezvoltau foarte slab. dar şi în mănăstiri şi ordine religioase. După unirea triburilor nomade arabe sub drapelul islamului se formează califatul Arab care era mai mare decît imperiul Roman şi se extindea de la Turchestan pînă în Spania. chimia. se preda nu numai în şcolile şi universităţile laice. Ibn Rushd considera. Cordoba. De aceea ştiinţa şi cultura europeană rămînea cu mult în urmă faţă de cea arabă. depăşea ―ruptura‖ aristotelică dintre formă şi materie. veşnic şi infinit. diminua rolul lui Dumnezeu în calitate de creator al materiei. Avicenna recunoaşte existenţa materiei ca ceva necreabil. geografia.a. El afirma că filozofia trebuie să contribuie la dezvoltarea religiei. În ea se dezvoltă mai departe ideile lui Platon şi neoplatonismul. formează împreună cu teologia un tot întreg. al-Farabi (870-950) – succesorul lui Aristotel. medicina. El este cunoscut ca comentatorul lui Aristotel. ―Cartea cunoştinţelor‖ ş. logica – toeria despre metodele cunoaşterii naturii şi omului. Reprezentanţii filozofiei evreieşti au fost Ibn Gabirol (1020-1057) care dezvolta teoria emanaţiei divine şi Mozes Maimonid (1135-1204). O atenţie deosebită el atrăgea dezvoltării formelor logice de gîndire. astronomia. Ultimul încearcă să împace credinţa şi raţiunea. Filozofia arabă era o punte între filozofia greacă antică şi filozofia europeană scolastică. că lumea este creată de atotputernicul Dumnezeu. algebra. Mihail Pselos (sec. concepţiile filozofice ale lui Aristotel referitor la ştiinţele naturii şi logică. practic se stopează. Filozofia medievală evreiască se dezvoltă paralel cu cea creştină şi islamică avînd conţinutul principal neoplatonismul şi aristotelismul.XI). Alţi reprezentanţi a filozofiei bizantine medievale au fost Pseudo-Dionisii Areopagul (sec. Unicul prin emanaţie (ca lumina) străbate toate sferele inclusiv si materia şi corpurile materiale. Principalii reprezentanţi a filozofiei arabe au fost medicul Al-Kindi (800-870) – traducătorul şi comentatorul lui Aristotel. Au existat cîteva centre culturale în Mekka. metafizica – teoria despre cunoaşterea existenţei. Pentru filozofia creştină bizantină sunt caracteristice două tendinţe: raţionalist-dogmatică şi mistico-etică. optica. Cea mai inferioară treaptă sunt corpurile materiale care capătă formă de la suflet. se dezvoltă simultan cu religia. ―Discurs despre raţiune‖. botanica. Filozofia medievală occidental-europeană are apariţia sa în creştinismul timpuriu. Filozofia. XIII aici se dezvolta puternic trigonometria. zoologia. La filozofia arabă medievală se referă şi al-Ghazali (1059-1111) – reprezentantul misticismului şi scepticismului. a scris ―Despre primul motor‖. Aproape pînă în sec. Bagdad.VII). ―Cartea tămăduirii‖. Actuale sunt şi astăzi operele lui Avicenna ―Canonul medicinei‖. dezvolta teotia ciunoaşterii. că lumea materială este veşnică. care alegoric interpretau Vechiul testament.

filozofia trebuia să expună şi demonstreze acest adevăr cu ajutorul raţiunii şi limbajul accesibil a ei. contra raţiunii el punea revelaşia divină. că credinţa catolică trebuie să fie denezdruncinat şi să se găsească în afară de orice dubiu. cu lucruri trecătoare. ştiinţa – credinţei creştine. Anselm de Canterburi afirma. el era dat deacum în revelaţia divină. trebuie să crezi ca să înţelegi. nu de aceea trebuie să înţelegi ca să crezi. Dar deşi se recunoştea existenţa adevărurilor raţiunii. Eriugena considera. Scopul scolasticii consta nu în cercetarea şi studierea realităţii. Patristica – denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pus temeliile dogmatelor creştine şi le apărau de păgîni. că natura este creată de Dumnezeu. dacă iniţial religia persecuta şi ignora ştiinţa. fundamentat raţional. Toma d'Aquino (1225-1274). La patristică se referă Tertulian (150222). În tălmăcirea cărţilor sfinte raţiunea trebuie să se conducă de părerile şi concepţiile autorităţilor bisericeşti. sacre. că adevărul este ascuns în cărţile sfinte sub acoperişul imaginilor care trebuie interpretate de raţiune. centrul şi sfîrşitul cosmosului. Abelard (10791142). că el este esenţa supremă. Ştiinţa se ocupă cu mărunţişuri.IV – V pînă în sec. Anselm de Canterburi (1033-1109).Ceea ce omul nu poate înţelege cu raţiunea sa el atinge prin credinţă. Albertus Magnus (12071280). Ioan Roscelin. religiei. VIII) şi scolastica (secIX – XV). Dacă patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină din ceea ce se conţinea în cărţile sfinte şi a o întroduce în mase (a duce lupta cu păgînismul). P. Climent Alexandrinul (150-215). ceea ce este adevărat în una poate fi neadevăr în alta şi invers. Dumnezeu este esenţa supremă şi creatorul lumii. că credinţa nu poate fi înţeleasă. dar poate fi cunoscut prin cărţile sfinte. Augustin Fericitul declară prioritatea credinţei asupra raţiunii. Tertulian este cunoscut prin maxima ―cred pentru că este absurd‖. el contrapunea filozofia religiei. Ea nu trebuia să caute adevărul. Scopul vieţii este fericirea care poate fi atinsă în Unicul – în Dumnezeu. Augustin Fericitul critică scepticismul şi concepţiile eretice. Sistematizatorul scolasticii şi definitivatorul teologiei catolice se socoate Toma d'Aquino. adevărurile credinţei erau mai presus. împăcare între religie şi ştiinţă. filozofiei şi adevăruri ale credinţei. filozofia lui este o îmbinare a creştinismului. nu-i cunoaştere şi adevăr fără credinţă. Asta a fost un fel de compromis. Filozofiei i se atribuia rolul de slujancă a religiei. filozofiei şi teologiei. W. începutul şi scopul tuturor lucrurilor. Principala problemă în filozofia medievală a fost raportul dintre credinţă şi raţiune. Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea în întregime de teologie. Augustin Fericitul (354-430).Occam (1281-1274) ş. filozofie şi teologie. atunci scolastica trebuia să facă aceste dogme accesibile pentru oamenii neinstruiţi şi să ducă lupta cu eterodoxia şi falsificarea religiei creştine. Ioan Duns Scot (1265-1308). ci în a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile declarate de credinţă. Reprezentanţii scolasticii au fost Ioan Scot Eriugena (810-877). Bazînduse pe operele lui Aristotel ei sistematizează şi fundamentează dogmatica 22 . atunci cu acumularea cunoştinţelor religia a fost nevoită să o recunoască. Toţi ei argumantau unitatea credinţei şi raţiunii. Biblie şi tălmăcirea lor.ei deosebim două perioade – patristica (sec. Ea s-a rezolvat foarte original – prin formularea teoriei adevărului dublu: sunt adevăruri ale raţiunii. dar dimpotrivă. platonismului şi neiplatonismului. că Dumnezeu este începutul.a. Origen(185-254). Realizarea fericirii umane presupune cunoaşterea lui Dumnezeu şi încercarea sufletului. religie şi ştiinţă. Toţi ei declarau incompatibilitatea credinţei religioase cu filozofia antică (care era preponderent materialistă). Dumnezeul creştin este inaccesibil pentru cunoaştere. pe cînd religia se ocupă cu valori veşnice.

Reprezentanţii realismului au fost Anselm de Canterburi .). a pus temelia unei filozofii libere de dictatul religiei şi bisericii. Toma d'Aquino. trinitatea lui Dumnezeu ş. Materia el o priveşte ca posibilitate. a doua treaptă – cauza formală. Ioan Duns Scot. După părerea realiştilor medievali universaliile există pînă la lucruri ca noţiuni şi idei în raţiunea divină. mai întîi se vorbea despre Dumnezeu şi peurmă despre om. cauze a existenţei lucrurilor: treapta inferioară – cauza materială. noţiunile generale există real. este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la cerinţele timpului nou. credinţa nu-i iraţională. Real există numai lucrurile singulare. XV – XVI şi este perioada de trecere de la epoca medievală la epoca modernă. Umanism – este concepţia coform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. sau forma ca atare. Filozofia Renaşterei. Epoca Renaşterei în Europa a avut loc în sec. în lucruri ca esenţe şi după lucruri ca rezultat al cunoaşterii.creştină. Toate dogmatele religiei el lea despărţit în raţional concepute (Dumnezeu există. materia şi forma. atunci în filozofia Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se discuta despre Dumnezeu. culturii. Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist. Realism – concepţie conform cărei universaliile. singulare. omul se înţelegea ca fiinţă liberă. orientarea spre om. iat forma – ca realitate. XI în filozofia medievală se desfăşoară lupta între nominalism şi realism. apare necesitatea în munca intelectuală. Renaştere înseamnă şi o nouă înflorire a ştiinţei. filozofiei. Filozofia. concret-senzoriale.concepţie care socoate că noţiunile sunt numai numele lucrurilor (nomina). Discuţia era în jurul noţiunilor universale – sunt ele reale ori numai noţiuni. W. Primele sunt obiectul şi teologiei şi filozofiei. creatorul de sine însăşi şi a lumii înconjurătoare. Pentru filozofia Renaşterei este caracteristic: Antropocentrism. trebuie să servească credinţei. este perioada declinului şi crizei feudalismului şi instaurării societăţii burgheze. Dacă filozofia medievală era teocentristă. de a corela raţiunea şi credinţa. că ele nu au existenţă sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. celelalte – obiectul numai teologiei. Toma d'Aquino în explicarea lumii evidenţiază patru trepte. Treapta superioară a cunoaşterii este credinţa. El dezvoltă mai departe categoriile posibilitate şi realitate. Nominalismul şi realismul au fost concepţii filozofice unilaterale. sufletul. după părerea lui Toma d'Aquino. limitate.Occam. Nominalism . activitatea lui de întreprinzător.a. Renaşterea este o nouă concepere a antichităţii care a fundamentat ideea încrederii în raţiunea umană. teologiei. Începînd cu sec. Reprezentanţii nominalismului au fost Ioan Roscelin. raţiunea şi ştiinţa sunt treptele inferioare a cunoaşterii. precedă lucrurile concrete. Noţiunea Renaştere se folosea iniţial pentru a semnifica tendinţa oamenilor progresivi din acea perioadă de a renaşte valorile şi idealurile antichităţii. Dacă în epoca medievală 23 . În operele sale Toma d'Aquino încearcă de a afirma autonomia raţiunii filozofice. fiindcă ea adevărurile religiei le interpretează în categoriile raţiunii şi respinge argumentele false contra credinţei. Raţiunea şi credinţa nu se contrazic. ci supraraţională.) şi de neconceput (crearea lumii. Dumnezeu e unic ş.a. El deasemanea a formulat cinci demonstraţii a existenţei lui Dumnezeu. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul. Se preţuieşte omul cu capacităţile lui individuale. Dumnezeu este cauza primară şi începutul suprem a existenţei. a treia – cauza eficientă şi treapta superioară – cauza finală.

noile descoperiri geografice. Dumnezeu şi natura coincid. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturii erau în strînsă legătură cu dezvoltarea modului de producţie. era creat de el după chipul şi înfăţişarea lui. Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta. Educarea acestui om nou trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare. viaţa trupească este o valoare în sine. Arta din acea perioadă (Botticelli. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume. Cu această problemă se preocupau Nicolai Cuzanus (14011464). eticii. 2. Paracelsus (1493-1541). studierea operelor lui Platon. operelor oamenelor de stat şi bisericeşti. Mai mult ca atît. filozofilor antichităţii. Cu această problemă se ocupau scriitorii. Bernardino Telezio (1509-1583).Telezio deschide în Neapole academia studierii experimentale a naturii. Marsilio Ficino (1433-1499).Bruno (1548-1600). Leonardo da Vinci. maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Umaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului. însă elşi pierde caracterul său supranatural. Dumnezeu este coborît din cer şi dizolvat în natură. În centrul filozofiei Renaşterei se pun trei probleme: 1. filozofiei. Telezio neagă apelul la autorităţi şi 24 .Montaigne (1533-1592). trebuie să fie eliberată de amprenta scolasticii şi tomismului. Lorenzo Valla (1407-1457). Scopul filizofiei. Epicur ş. atunci în gîndirea Renaşterei are loc reabilitarea trupului uman.). B. că Dumnezeu este peste tot locul. În sens îngust umanism înseamnă o mişcare ideologică conţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor. Umaniştii argumentau necesitatea luptei cu scolastica şi clericalismul. consideră el. M. el se contopeşte cu natura. ritoricii. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă la natură (puterea. ci şi creatorul de sine însăşi şi stăpîn asupra întregii naturi. poeţii.a. despre valoarea vieţii pămînteşti. proslăveau frumuseţea omului. Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul – concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice.1525). literaturii. Societatea trebuie să formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor. Djovani Boccacio (1313-1375). criticau viciile şi neajunsurile societăţii. Dumnezeul creştin nu se neagă. atunci in filozofia Renaşterei omul este zeificat. J. iar natura se zeifică. Rafael) zugrăveau chipul şi corpul uman. în procesul studierii disciplinelor umanitare – gramaticii. ci cercetarea naturii reale. Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi studierea naturii. unitatea lui fizică şi spirituală. Omul este nu numai ofiinţă naturală. artei şi culturii antice. constă nu în cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă în filozofia medievală omul avea o natură dublă (el era şi creaţia lui Dumnezeu şi fiinţă păcătoasă) şi tot ce era corporal se nega şi suprima. Pentru filozofia Renaşterii este caracteristic secularizarea – eliberarea treptată a vieţii spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii. considerau că filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea în viaţă.a. navigaţiei maritime. Pico della Mirandola (1463-1494).Galilei (15641642). pictorii. literaturii. se renaşte cultul frumuseţii. Aristotel. Trupul nu-i păcătos. creaţia ş. Dumnezeu i-a dat omului libertatea voinţei iar mai departe el singur îşi rezolvă soarta sa. G. Francesco Petrarca (1304-1374). Pomponazzi (1462. publiciştii – Dante Alighieri (1265-1321). Problema naturfilozofică în epoca Renaşterei avea un caravter panteist. trecerea la o viaţă mai laică.omul se asemăna cu Dumnezeu.

argumantează unitatea şi infinitatea lumii. se przintă ca conţinînd în sine o lume în mod restrîns. atribuindui naturii calităţile divine.Copernic era convins că lumea este finită şi un centru a universului există (dacă nu pămîntul. Raţiunea limitată se apropie de infinit. Problema cunoaşterii lumii se concretizează le N. El îl apropie pe Dumnezeu cu natura.Galilei care a pus temeliile mecanicii clasice. Dumnezeu este un maximum infinit. G. Pămîntul nu poate fi centrul cosmosului.Cuzanus ca problema credinţei şi raţiunii. N. centrul şi periferia. posibilitate şi realitate. atunci soarele). care este conştientizarea disproporţiei între raţiunea umană limitată şi infinitatea in care omul este inclus şi spre care tinde. Sistemul nostru solar este numai unul din multiplele sisteme asemănătoare. El formulează noţiunea de ignoranţă conştientă (docta ignoranţia). De aceea universul nu poate fi considerat nici finit. finit şi infinit. are un şir de descoperiri în astronomie. Lucrurile finite trebuiesc privite ca legate cu întregul. ca un microcosm. N.Cuzanus fundamentează noţiunea de metodă ştiinţifică. El considera că mecanica şi matematica stau la baza tuturor ştiinţelor.Copernic îl pune în centrul universului. Ideea geocentrismului se concorda cu experienţa obişnuită şi bunul sinţ. Ideea heliocentrismului a fost foarte fecundă fiindcă stimula depăşirea aparenţei senzoriale a conştiinţei obişnuite şi reprezentarea despre cosmosul finit. iar lumea. concepîndul ca unitatea contrariilor.Bruno dezvoltă mai departe ideele lui N.Cuzanus şi N. inclusiv şi omul.Cuzanus formulează un şir de idei dialectice în înţelegerea naturii – unitatea contrariilor.socoate că concluziile ştiinţifice şi filozofice trebuie să se bazeze pe perceperea nemijlocită şi experienţă. pe raţiunea proprie. pămînturi care se rotesc în jurul planetelor sale asemănătoare sistemului nostru.Copernic distruge sistemul geocentric a lui Aristotel-Ptolemei conform cărei Pămîntul este centrul universului nostru şi planeta aleasă de Dumnezeu. Cartea naturii. fiindcă în lume nu-i nici centru nici periferie. cu infinitatea. N. Odată cu aceasta pămîntul se roteşte şi în jurul soarelui pe care N. În Dumnezeu coincid finitul şi infinitul. Şi totuşi N. Pentru aceste idei şi panteisn J.Galilei. Pînă la el metodele cantitative. Un rol important în dezvoltarea ştiinţei şi filozofiei Renaşterei a avut G.Cuzanus este preocupat de problema tradiţională pentru acea vreme a raportului lui Dumnezeu şi lumea.Copernic. de Dumnezeu. În teoria cunoaşterii N. J. În univers există o infinitate de sori. unicul şi multiplul. N. afirma G. Cunoaşterea lumii se realizează pe fonul incognoscibilităţii lui Dumnezeu.Copernic formulează concepţia heliocentrică conform cărei pămîntul se roteşte în jurul axei sale prin ce se explică schimbul zilei şi nopţii şi mişcarea boltei cereşti. caracterul ei necreabil şi indistructibil. Raţiunea se orientează prin credinţă. o rezoşvă original. era adeptul studierei experimentale a naturii.1600. posibilităţile nelimitate a omului.Galilei era convins că ştiinţa va face un salt 25 . Fiecare lucru. De la credinţă se începe orice înţelegere. este scrisă în limba matematicii şi pentru a o putea citi trebuie de folosit metodele matematice. natura – maximum limitat. iar credinţa se desfăşoară prin raţiune. nici infinit. Credinţa el o pune mai sus decît raţiunea. matematice în ştiinţă practic nu se foloseau. abordează problema creaţiei.Bruno a fost ars pe rug de inchiziţie în a. Contopirea divinului şi umanului se realizează în Christos.

Referitor la clasificarea dreptului Grotius evidenţiază dreptul civil şi dreptul natural. Filozofia Renaşterei ocupă un loc deosebit în istoria filozofiei. că scopul scuză mijloacele. practic aceasta este o explozie informaţională. Ideea unui stat puternic este dezvoltată şi de Jean Bodin. filozofului italian Tommazo Campanella – autorul operei ―Cetatea soarelui‖. Martin Luter (1483-1546).a. interacţiunea politicii şi moralei. În perioada formării societăţii capitaliste apar diferite teorii ce critic reacţionează la inegalitatea socială crescîndă. Biserica a destabilizat temelia statului încercînd de a lua în mîinile sale puterea laică şi spirituală. Epoca modernă cuprinde sec. Gugo Grotius formulează concepţia dreptului natural. Printre ideile sociologice merită un interes deosebit concepţia lui N. care oamenii îl încheie pentru asigurarea intereselor sale. El a propus ideea experimentului şi metoda analizei cantitative în studierea naturii. 3. Gugo Grotius (1583-1645). Doc4 mod Filozofia epocii moderne. Dreptul civil apare istoriceşte şi este determinat de situaţia politică. Caracteristica generală. El neagă concepţia religioasă conform cărei statul depinde de biserică ca puterea supremă pe pămînt. că dreptul are origine umană. Aceste teorii sunt legate de activitatea lui Tomas Munzer – conducătorul mişcării ţărăniste din Germania. să formeze o concepţie juridică la oameni. Fiindcă forţele motrice a activităţii oamenilor sunt egoismul şi interesele materiale reese că numai un stat puternic şi centralizat poate să facă regulă în societate. XIX. corupţie. Mai tîrziu aşa mijloace antiumane de realizare a scopurilor politice au fost numite machiavellism. Cu această problemă se ocupau N.Machiavelli despre statul centralizat. ce argumentau egalitatea socială a oamenilor. Promisiuni goale. crime – totul acesta este permis în politică şi relaţii politice. Filozofia Renaşterei a pus temelia filozofiei epocii moderne. menţine inegalitatea patrimonială ce apare pe baza proprietăţii private. Statul rezolvă problemele familiei.Machiavelli (1469-1527). 26 . mituire. J. Monarhul este unica şi absoluta sursă a dreptului. XVII. Interesele statului el le pune mai presus decît religia şi biserica. se acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii.Bodin (1530-1596). aveau un caracter utopist şi iluzoriu fiindcă reflectau condiţii sociuale şi forţe inexistente în societatea din perioada ceea.Machiavelli se ocupă şi cu problemele politice şi relaţiilor politice.calitativ în dezvoltarea sa dacă ea a reuşi cu ajutorul matematicii să construiască obiecte ideale (ca modele pentru cunoaştere). N. Dreptul natural este cauzat de caracterul social al omului ce condiţionează necesitatea contractului social. Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale. reese din natura umană. XVIII şi prima jumătate a sec. Asta-i perioada cînd în rezultatul schimbărilor social-economice şi destrămării societăţii feudale se formează o nouă concepţie despre lume. Thomas Morus (14791555).Începînd cu sec. Ideile lor geniale. stat si formele de guvernare ş. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile naturale. politică şi relaţii politice. Tommaso Campanella (15681639). El ajunge la concluzia că pentru a atinge scopurile politice toate mijloacele sunt bune. umanistului englez Tomas Morus – autorul vestitei ―Utopii‖. Monarhul poate să ignoreze normele morale general-acceptate dacă aceasta va contribui la întărirea ordinii publice şi consolidarea puterii de stat. înşelăciuni.

fizicii şi fiziologiei au adus R. Harvey descoperă circulaţia sangvină. W. Însă această paradigmă se formula în diferit mod la diferiţi filozofi.Apar noi forţe sociale care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica.Leibniz (1646-1716) explică lumea cu ajutorul monadelor – particule indivizibile şi nemateriale.Grotius dezvoltă teoria dreptului natural. că materia este ceva omogen. Ambele substanţe există paralel. dar si secolul revoluţiei filozofice – pe parcursul a cîteva decenii a fost efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice.Descartes şi G. Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrism. Substanţa materială are însuşirea de întindere. Multitudinea de obiecte apare în rezultatul combinării acestor calităţi diverse. Alt filozof englez T.Bacon şi R. În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şi economice. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii se formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile nelimitate a cunoaşterii. Materia are formă şi mişcare. ea este lipsită de caracteristici calitative. Întemeietorul materialismului englez F. Au efectuat această revoluţie F.Bacon (1561-1626) reeşea din aceea că la baza lumii se găseşte materia multicalitativă. În legătură cu aceasta se formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii. că principala sarcină a ştiinţei şi filozofiei este de a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii. fenomenele şi procesele . Filozofia acestei perioade a dat lumii o întreagă pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozofice originale. G. Gîndeşte numai materia.Spinoza (1632-1677) depăşeşte dualismul lui R.Hobbes (1588-1679) considera materia ca unica substanţă a lumii. Monismul lui se manifestă ca panteism unde Dumnezeu şi natura se contopesc. a inventat barometru cu mercur şi pompa de aer. însă cauza primară a fost Dumnezeu. capacitate creatoare. Acestor concepţii moniste filozoful francez R. În filozofia epocii moderne se evidenţiază două paradigme: ontologică şi gnoseologică. B.1650) contrapune viziunea sa dualistă.Descartes. XVII este nu numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice. Filozofia epocii moderne a fost o reacţie la aceste schimbări şi trebuia să argumenteze necesitatea lor.Torricelli demonstrează presiunea aerului. T. empirism şi raţionalism.Descartes şi pune la baza lumii o substanţă care are două însuşiri – întindere şi gîndire. Boyle formulează definiţia elementului chimic.Hobbes şi G. care a creat lumea şi menţine cantitatea de mişcare întrodusă iniţial. R . Monadele sunt 27 . I. Ştiinţele experimentale care se dezvoltă foarte puternic în această perioadă puneau în faţa filozofiei problema justificării şi fundamentării metodelor de cunoaştere. La baza lumii el pune două substanţe – materială şi spirituală. microlumi în miniatură. în centrul cercetărilor filozofice devin problemele gnoseologice. iar cea spirituală – gîndirea. structura lumii. Filozofii epocii moderne considerau. legităţile naturii. iar toate lucrurile. De aceea în centru cercetărilor filozofice era paradigma ontologică – intenţia de a cunoaşte existenţa. Newton descoperă legile fundamentale ale mecanicii. În filozofie are loc ruperea definitivă cu scolastica şi religia. cum este veşnică materia aşa-i veşnică şi mişcarea.Leibniz. Paradigma ontologică. Un mare aport în dezvoltarea mecanicii. Substanţa materială posedă mişcare. iar gîndirea nu se poate separa de materie. Sec. Mişcarea este o proprietate inalienabilă a materiei.forme de manifestare a acestei substanţe.Hobbes considera. Pentru filozofia din această perioadă este caracteristic tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi panteism. Lucrurile sunt moduri a substanţei materiale.Descartes (1596. Temelia gîndirii filozofice se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei. T.

observaţia şi experimentul. Contradicţia dintre empirism şi raţionalism rezidă în faptul că empirismul deduce caracaterul general şi necesar al cunoştinţelor nu din minte.a. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice. G.18 consideră că sursa experienţei senzoriale este lumea exterioară. B.Descartes. Este contrar empirismului şi sensualismului.Leibnitz. delimitînd-o de experienţa senzorială. Cunoaşterea în întregime depinde de subiect. însuşirea lor este mişcarea şi activitatea.Spinoza evidenţia trei feluri de cunoaştere: cunoaşterea senzorială care dă cunoştinţe neclare. este o activitate intelectuală a subiectului de a reproduce realitatea obiectivă în construcţii mintale. Momentul iniţial al cunoaşterii este.empeiria . Cunoaşterea este o reflectare pasivă a activităţii lumii înconjurătoare în creerul uman. deci exist‖ (Dubito. ori se priveşte ca imperfectă.curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii care recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane. Empirismul este aproape de sensualism şi opus raţionalismului.Schelling. G. Conţinutul cunoştinţelor se reduc direct la experienţă ori este o descriere a acestei experienţe.Bacon în ştiinţă domina deducţia.Locke.Bacon propune noi metode de cunoaştere ştiinţifică – experimentul şi inducţia. materialismul francez din sec. Orice monadă este unitatea sufletului şi corpului. Pînă la F.G.Fr. deci cuget. de precizia întipăririi lui în memorie. ăn noţiuni. B. cunoaşterea 28 . pieţii. Empirismul materialist reprezentant de F. În dependenţă de faptul ce conţinut se întroduce în noţiunea de experienţă se distinge empirism materialist şi idealist. L. Cunoaşterea. În rezolvarea acestor probleme se formulează două curente: empirism şi raţionalism. care există obiectiv. axiomele matematice ş. după R. dar nu în lumea exterioară cum cosidera empirismul. În lucrarea sa ―Noul organon‖ F. teatrului şi genului).W. Raţionalism (reprezentanţii R.Hegel) .W. Raţiunea trebuie să fie curăţită de diferite superstiţii şi erori (cele 4 fantome – peşterii. deci. Unica metodă veridică de cunoaştere este îndoiala – ―Mă îndoiesc. Empirism (gr. numai ultimile el le socotea adevărate. Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate şi avea ca scop fundamentarea metodei ştiinţifice.Bacon care foarte înalt aprecia ştiinţele experimentale.Descartes.Hume. Izvorul cunoştinţelor şi criteriul verdicităţiilor se găseşte în raţiune. cogito. metodologiei cunoaşterii ş. I. negînd independenţa relativă a gîndirii.).Berkeley. cuget.Fichte.Descartes.Hobbes. Empirismul idealist în persoana lui G. Numai raţiunea poate da cunoştinţe veridice. să se bazeze pe experiment şi să meargă de la singular la general. D. adevărul. I.Kant.Bacon. Totodată cunoaşterea senzorială (empirică) ori se neagă. se află numai prin raţiune. Raţionaliştii supraapreciază excesiv rolul conştiinţei în cunoaştere.doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii. ergo cogito. după R. Th. Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei. ci din experienţă. care în principiu nu dă noi cunoştinţe ci numai le precizează. de la fapte spre teorie. ergo sum). F.experienţă) . cunoaşterea în întregime depinde de obiect.a. Ştiinţa trebuie să fie orientată spre cunoaşterea naturii. Spinoza. intuiţia şi gîndirea. Trebuie de menţionat deosebit concepăia lui F.W.veşnice şi indistructibile. Toate ideile el le considera apărute din senzaţii şi înnăscute (ideea despre Dumnezeu. reduce experienţa la totalitatea senzaţiilor sau reprezentărilor negînd faptul că la baza experienţei se află lumea obiectivă.

Berkeley considera. Noi nu putem demonstra cî ele provin din lumea reală.Berkeley şi D. ―din ceea ce vine după―)(I. istoric.Berkeley e orientată împotriva materialismului şi ateismului. Concepţiile lui au fost dezvoltate ulterior în machism. cum susţin materialiştii.Descartes. Berkeley George (1685-1753) .Leibniz împărţeşte toate adevărurile în adevăruri necesare (adevăruri a raţiunii) şi întîmplătoare (adevăruri a faptelor).filosof englez.19 şi 20 credinţa în forţa nemărginită a raţiunii a decăzut (pozitivismul. existenţialism) Idealismul englez al sec. Unii raţionalişti au înaintat concepţia despre ―ideile înnăscute”(R. conform căreia în lume există numai subiectul care percepe. Teoria cunoaşterii a lui D. iar G. cum afirmă idealiştii. economist şi publicist scoţian. Filosofia lui G. în etică . principiile logice şi morale ş.raţională ce dă cunoştinţe despre modurile substanţei şi cunoaşterea intuitivă care ne dă adevărul. Obiectele există numai în măsura în care sunt percepute.în spirit. precursorul pozitivismului. în lumea exterioară. XVIII era prezentat de G. ori Dumnezeu.a. Raţionalismul se manifestă în diverse domenii ale cunoaşterii. pragmatism şi alte numeroase şcoli idealiste. Dacă J.W. ci sunt nişte senzaţii (idei) ale omului. cauzalitate. Pentru a evita concluzii solipsiste G. Prin urmare. }n filosofia sec. neopozitivismul etc.Kant).Berkeley e nevoit să treacă pe poziţiile idealismului obiectiv şi să recunoască. A formulat principiile directoare ale agnosticismului european modern. interpretînd materialismul ca temelie filosofică a ateismului. Ca adevăruri necesare el consideră noţiunile substanţie. Se dezvoltă o critică a raţionalismului clasic de pe poziţiile curentelor iraţionaliste (freudism. şi nici nu putem demonstra că ele provin din raţiune. episcop. în estetică . G. că lucrurile sunt o combinaţie ale senzaţiilor (ideilor) iar izvorul senzaţiilor este Dumnezeu. inclusiv şi oamenii.Hume s-a format sub influenţa empirismului lui Locke şi Berkeley. în teologie .Leibnitz). ―din ceea ce se află înainte.motivele şi principiile raţionale ale activităţii morale. că obiectele înconjurătoare nu există obiectiv. lumea nu este o reprezentare a ―eului‖ ci consecinţa unei cauze spirituale supreme. filosof. între care el vede o conexiune directă. idealist subiectiv. problema surselor acestora(ale senzaţiilor şi percepţiilor noastre) nu este însă rezolvabilă. A exista înseamnă a fi perceput (esse est percipi). Astfel în psihologie pune pe primul loc funcţiile psihice intelectuale. atunci D. Hume David1711 .Locke vedea izvorul senzaţiilor în realitate. G.Hume.Hume neagă ambele aceste reprezentări. Logica lui e logica solipsismului. Raţionalismul este în opoziţie cu iraţionalismul (vezi).orientarea spre acceptarea acelor dogme pe care mintea le consideră armonioase cu logica şi cu argumentele raţiunii.Berkeley . Experienţa nu poate demonstra cauza apariţiei senzaţiilor noastre. întrucît cunoaşterea nu poate depăşi limitele ―impresiilor‖. G. În opera sa principală ―Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti‖ (1710) a pus sarcina de a combate materialismul şi cu ajutorul argumentelor filosofice de a întări poziţiile religiei. existenţă. intuitivism. Categoriile cauzalităţii şi substanţei au fost supuse unei critici sceptice din 29 .caracterul raţional (intelectual) al creaţiei. Prelucrează în mod idealist sensualismul şi empirismul lui Locke. iar realitatea obiectivă. pragmatism. independent de om. El afirmă că toate cunoştinţele noastre se prezintă ca o totalitate de ―impresii‖. nu există decît în conştiinţa ―eului‖ care percepe. ori învăţătura despre ―a priori‖ şi a ―posteriori‖ (în lat.).1776).

raportului lui cu societatea. Experienţa ne arată numai faptul că un eveniment este urmat de altul. o treaptă în dezvoltarea filosofiei materialiste. Reprezentanţii iluminismului considerau. XVIII . D. cu revoluţia. J. ci omul în genere. Problema principală era problema omului. după D. Omul. D. Unicul obiect al cunoaşterii autentice îl constituie. ci are un temei pur psihologic. enciclopedism şi iluminism. după D.Hume se reducea la psihologia percepţiei artistice: frumosul el îl trata preponderent ca o reacţie emoţională a subiectului la faptul oportunităţii practice a obiectului.este fiinţă slabă predispusă erorilor şi capriciilor. enciclopedismului – P. 30 . Iluminismul este un curent internaţional care era orientat contra feudalismului şi religiei. afirmînd că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită. că omul după natura sa este blînd şi binevoitor. Cauzalitatea nu este. dar nu şi faptul că primul îl produce cu necesitate pe al doilea.curent ideologic. un fapt obiectiv. Materialismul francez din sec.J.Bayle(1647-1706).Rousseau formulează teoria contractului social conform cărei statul şi instituţiile sociale sunt rezultatul înţelegerii între oameni pentru a limita interesele egoiste şi duşmănia dintrea oameni. de a se folosi de raţiunea sa fără dirijarea din partea cuiva. că numai denaturarea şi limitarea începutului natural de către civilizaţie duce la rău şi nedreptate.Descartes şi Leibniz şi consideră că ea este o armă a raţiunii în lupta cu tot cei neraţional.J. cu orînduirea socială învechită. cît şi concepţiilor contractuale de provinienţă a statului. Reprezentanţii iluminismului au fost Voltaire (1694-1778). Montesquieu (1689-1775). În contractul social omul pierde libertatea sa proprie şi dreptul nelimitat la totul. Într-un mod similar a negat D. în sociologie D. Purtătorul raţiunii şi dreptăţii nu-i subiectul individual care-i molipsit de instincte egoiste. J. reprezentantul ideal al speciei. I.Hume. Estetica lui D.Hume obiectele matematicii. după el.Hume .Kant capătă denumirea de subiect transcedental.Hume considera că misiunea cunoaşterii constă nu în pătrunderea existenţei. dar capătă libertatea civilă care este mai presus de totul. Pentru materialismul din această perioadă este caracteristic umanismul. Voltaire analizează critic filozofia lur R. dar care provin numai din experienţă. toate celelalte obiecte de cercetare se referă la fapte care nu pot fi demonstrate în mod logic. Kant definea iluminismul ca capacitatea de a trăi cu mintea sa proprie.Hume şi experienţa unei substanţe materiale sau a uneia spirituale. legătura cu problemele sociale. căutînd originea noţiunii de substanţă în asociaţiile psihologice. La baza eticii lui stă concepţia naturii umane neschimbate. credeau în progresul tehnico-ştiinţific şi pledau pentru popularizarea cunoştinţelor.Hume a fost adversarul atît a ideii feudal-aristocratice a ―puterii de la Dumnezeu‖. care ar garanta o anumită stabilitate socială şi ar forma premize pentru dezvoltarea virtuţilor civile. Ea este o probabilitate care ne permite să ne orientăm în viaţa practică. lupta cu clericalismul. Iluminiştii încearcă de a rezolva contradicţia dintre omul individual care are interesele sale şi ―omul general‖ – purtătorul raţiunii şi dreptăţii. J.J. care la I. Montecquieu în lucrarea ―Despre spiritul legilor‖(1747) încearcă de a găsi aşa principii a orînduirii sociale.Diderot (1713-1784). D.Hume şi-a extins scepticismul şi asupra religiei.Rousseau (1712-1778).Rousseau afirma.partea lui D.

dau o critică orgumentată idealismului subiectiv. că lumea. Pentru rezolvarea lor filosofia din nou pune în centrul cercetărilor sale omul. La Mettrie a scris o lucrare ―Omul-maşină‖ (1748) în care interpretează omul ca o maşină. dezvoltării istorice. Marxismul şi locul lui în istorie. Şi totuşi materialismul din această perioadă avea un caracter mecanicist şi metafizic. 7. este dezvoltarea ateismului şi critica religiei. sinestătător. care este mărginită cu anii 80 a sec XVIII dintr-o parte şi anul 1831 (anul morţii lui Hegel ) din altă parte. Însă din punct de vedere teoretic ea este culmea dezvoltării gîndirii filosifice din acea perioadă.a. Cea mai importantă caracteristică a M. specificului activităţii de gîndire umane. Hegel 6. modurile activităţii vitale şi de cunoaştere ale lui. Germania se apropia de revoluţia burgheză. Ei afirmau. Ei dau o definiţie gnoseologică a materiei . timp şi spaţiu. abstracţia în filosofie). categoriile ei şi interpretarea materialistă a frumosului. F. esenţa lui. În artă au dezvoltat realismul critic. Helveţius. la fel ca şi în Franţa veacului XVIII.că materia este tot aceia ce acţionează asupra noastră şi produce sensaţii (Holbach). bazînduse pe principiile mecanicii el presupunea că studierea mecanicii corpului uman va contribui la descoperirea esenţei lui. I. 1.Materialismul din această perioadă a fost prezentat de D. I. În epoca modernă tot mai mult se despart drumurile filosofiei şi ştiinţelor naturaliste. Mai pronunţat se dezvoltă şi se aplică dialectica la interpretarea naturii şi omului.Kant 3. la ei deacum nu se vorbeşte despre substanţă ori natură în genere. XVIII lichidînd rămînerea în urmă economică şi politică. L. Ele au diferite obiecte de studii (natura nemijlocit dată în experiment la ştiinţele naturii şi formele abstracte de gîndire la filosofie). în Germania din veacul XIX 31 .mişcare. formelor universale de gîndire. Considerabil au dezvoltat estetica.Fichte 4. Ei au redat materialismului o formă contemporană. ca un sistem (―Sistema naturii‖ Holbach). Filosofia clasică germană ocupă o perioadă relativ scurtă. dar şi o interpretează ca un tot întreg. Lumea nu numai că este materială. Lamettrie. Kant Filosofia clasică germană. La sfîrşitul sec.Diderot. Robinet ş. M.Schelling 5. există obiectiv. 2. Se deosebesc ele şi prin metodele sale (experimentul în ştiinţele naturii şi logica. Caracteristica generală.f. ci despre materie care are caracteristica atributivă . Holbach. materia se defineşte în corelaţie cu conştiinţa. a formulat mai clar contradicţia dintre materialism şi idealism.Feuerbach. formele superioare căreia sînt rezultatul evoluţiei. 1. natura este izvorul frumosului.f. Aseste probleme devin obiectul de studii a filosofiei clasice germane. Însă ştiinţele naturaliste permanent cereau de la filosofie formularea şi justificarea metodelor generale de cunoaştere.

Activează la această universitate în anii 1755-1770 ca privatdocent. iar din 1770 pînă în 1796 profesor. Konigsberg. geografia fizică.). dreptul ş. În anii 70 el trece de la naturfilosofie la filosofia teoretică. 2) ce eu trebuie să fac?. Formularea dialecticii ca concepţie integrală. dar şi esenţa omului. categorii şi idei. stabilirea legilor raţiunii umane şi limitele ei. Cu cercetările sale naturalist-ştiinţifice şi naturfilosofice Kant fundamentează un nou tablou al lumii –tabloul nemecanicist. 2 KANT IMMANUEL (1724-1804) mare filosof şi savant german.geograf. scrie un şir de lucrări în care afirmă posibilitatea cunoaşterii fenomenelor naturii ce există ca atare. În 1745 a absolvit universitatea din Konigsberg. trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali consideraţi în acţiunea lor istorică. Schelling. ci cercetarea activităţii de cunoaştere a omului.la problemele esenţei religiei. metafizica. L.Engels era interpretată ca ceva sinestătător. 4) ce este omul? Răspunsul la prima întrebare are scop de a preciza posibilităţile şi limitele cunoaşterii umane. fizica. ca o etapă calitativ nouă în dezvoltarea gîndirii filosofice. Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului. În deceniul 60 se începe trecerea de pe poziţiile raţionalismului dogmatic la empirismul sceptic şi de la el raţionalismul critic. Fichte. antropologia. matematica. 3) la ce eu pot să sper?. fenomenele şi procesele naturii. deosebim două perioade: precriticistă şi (după 1770) criticistă. etica. 32 . Pentru ea este caracteristic: Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente. Se studiază nu numai istoria umană. ideile filosifice a acestor mari gînditori întocmai se înscriu în tradiţia filosifiei clasice germane şi nu-s altceva decît finalizarea ei. Concepţia lui filosofică este numită încă şi idealism transcendental. fizic.locul şi rolul omului ţn lume.Feuerbach. ―Critica raţiunii practice‖ (1788) şi ―Critica capacităţii de judecată‖(1790). Principala problemă este problema omului. A treia . Această realizare a astronomiei a respins ideea cum că natura nare istorie în timp. În activitatea lui K. Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului.revoluţia filosofică a precedat revoluţiei politice. În 1794 a fost ales membru al Academiei din SPetersburg. mecanica. Marx şi F.a. Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline. Multitidinea de probleme ce le abordează Kant se reduc la 4 principale: 1) ce eu pot să ştiu?. A doua perioadă a activităţii lui Kant – criticistă – este legată cu publicarea de către el a trei lucrări: ―Critica raţiunii pure‖ (1781). fondatorul filosofiei clasice germane. În prima el se ocupă mai mult cu ştiinţele naturii. A citit o mulţime de cursuri (logica.Kant socotea că obiectul filosofiei teoretice trebuie să fie nu lucrurile. S-a născut şi a trăit toată viaţa în or. pînă nu demult în filosofia sovietică concepţia lui K. Hegel. Aceste întrebări trebuie să răspundă şi la a patra . A doua întrebare se referă la problemele naturii moralei. se manifestă ca astronom. Filosofia clasică germană a fost ca o teorie germană a revoluţiei franceze. Kant formulează o ipoteză cosmogonică foarte importantă despre apariţia planetelor sistemului solar dintr-o nebuloasă primordială confrom legilor naturale. Reprezentanţii filosofiei clasice germane au fost Kant. În aceste lucrări el dă o analiză critică filosofiei precedente. Dacă să fim obiectivi.

dar ele nu au caracterul generalităţii. Intelectul este gîndirea ce operează cu noţiuni şi categorii.percepţia. după 33 . Nivelul empiric cuprinde particularităţile individual-psihologice ale omului. Ca să devină uni-versale aceste precepţii individuale trebuie să treacă prin gîndire. Caracter general şi universal au noţiunile. La sensibilitate se referă spaţiul şi timpul. Una din cele mai importante probleme asupra căreia lucra Kant era problema cum sunt posibile cunoştinţele ştiinţifice veridice? Cunoştinţele veridice sunt cunoştinţele obiective ce au caracter universal şi necesar. În problema centrală a gnoseologiei – interacţiunea subiectului şi obiectului – filosofia prekantiană atenţia principală atrăgea analizei obiectului cunoaşterii. există pînă la experienţă (a priori). Kant numeşte lucrul în sine ―obiect transcendental‖ ori noumen (spre deosebire de fenomen pe care noi îl putem cunoaşte). Noi cunoaştem numai aceea ce singuri construim cu ajutorul intelectului. În filosofia prekantiană subiectivitatea era privită ca un obstacol în calea adevăratei cunoaşteri. 2) intelectul analitic. care determină modul cunoaşterii şi controlează obiectul cunoştinţelor. Această problemă a veridicităţii cunoştinţelor ştiinţifice la Kant se concretizează ca: ―Cum e posibilă matematica?‖. după Kant. Lucrurile în sine nu pot fi cunoscute. în diferite nivele şi structuri a subiectului. ci în activitatea de construire a ei. este cea mai superioară capacitate a subiectului care dirigează şi controlează intelectul. Cunoaşterea este activitate intelectuală a subiectului. însă nu toate cunoştinţele reiesă din experienţă. se realizează în felul următor.Meritul lui Kant constă în aceea. Structura transcedentală formează începutul supraindividual în om. ―Cum e posibilă metafizica?‖. proces de reflectare a lumii în construcţii logice. intelect. care în diferit mod priveau izvorul cunoştinţelor. Intelectul formulează categorii şi judecăţi. sistemului nervos. Raţiunea este proprietatea de a formula raţionamente. judecata şi 3) raţiunea. sunt date pînă la experienţă. La nivelul transcedental se referă acele noţiuni şi categorii universale care apriori se găsesc în intelectul şi raţiunea omului. Kant pune problema de a preciza deosebirea dintre elementele subiective şi obiective a cunoştinţelor în subiect însăşi. relaţie şi modalitate. Problema constă în aceea cum poate exista această sinteză? Procesul cunoaşterii. Senzaţiile noi le primim din experienţă interacţionînd cu obiectele singulare. specificul organelor de simţ. Kant considera că cunoştinţele se bazează pe experienţă. există ceva ce precedă experienţa. ―Cum e posibilă fizica?‖. În procesul cunoaşterii el evidenţiază trei etape: 1) sensibilitatea. Aici Kant include categoriile cantitate. Cunoştinţele ştiinţifice pot fi concepute numai ca sinteza acestor două elemente diferite. Kant face obiect a filosofiei specificul subiectului cunoscător. Ea operează cu judecăţi şi raţionamente şi priveşte lumea fenomenală global. construieşte obiectele în corespundere cu formele apriorice ale gîndirii. ci numai cum ele ni se dau nouă. Numai cu ajutorul raţiunii se nasc ideile care sunt călăuze pentru cunoaştere. Însă intelectul este dirijat de treapta superioară raţiune. Intelectul cu ajutorul categoriilor apriorice grupează şi sintetizează reprezentările senzoriale într-o imagine integrală . În subiect el evidenţiază două niveluri: empiric şi transcedental (ce se găseşte dincolo de experienşă). pe baza cărei se formează obiecte idealizate. Sensibilitatea este capacitatea senzaţiilor şi percepţiilor. Deci cunoaşterea. că baza cunoaşterii ştiinţifice el o vedea nu în contemplarea esenţei inteligibile a obiectelor. ca ceea ce denaturează starea lucrurilor (teoria despre fantome a lui F.Bacon).Obiectele realităţii care există ca atare acţionează asupra organelor de simţ. Ultima este ceva strict individual şi subiectiv. dar ele există în noi apriori. Ceea ce noi reflectăm prin senzaţii nu constituie lucrurile ca atare aşa cum sunt în sine. calitate. provocînd o mulţime de senzaţii. care operează cu noţiuni şi categorii.El neagă atît sensualismul cît şi raţionalismul.

Concepţia morală a lui Kant reiesă din convingerea că fiecare personalitate este un scop în sine. după anumite legi proprii gîndirii. sau ―Eul‖ absolut. la temelia existenţei pune noţiunea de existenţă absolută. filosofia pozitivă sau ―filosofia revelaţiei‖ (pînă la sf. ―filosofia identităţii‖(pînă la 1804). Orice faptă este morală dacă în temelia sa conţine tendinţă spre fericire. Nici o personalitate nu trebuie să fie mijloc pentru realizarea altor scopuri. Fichte se manifestă ca idealist subiectiv.filosof german. cum faceau toate sistemele filosofice dogmatice precedente. ―Eul‖ individual şi absolut permanent interacţionează. idealismul transcendental sau estetic ( a. omul de la natură e ceva schimbător. În caz de conflict moral noi trebuie necondiţionat să ne supunem datoriei morale. substanţă. forţa motrică a sistemului său. Baza concepţiei morale o constituie imperativul categoric. să se bazeze pe conştiinţă şi să deducă întreaga lume cu definiţiile ei din conştiinţă. Berlin. Fichte interpretează filosofia ca învăţătura despre ştiinţă.1800). reprezentantul idealismului clasic. cînd se despart şi se deosebesc.8. Din 1790 a studiat la Institutul Teologic din Tubingen. Fichte trece pe poziţiile idealismului obiectiv. chiar dacă ele reiesă din intenţii nobile. dar nu din lucruri. În activitatea filosofică a lui Fichte pot fi evidenţiate două perioade. Începînd cu acest act în faţa subiectului apare sarcina de a se autodetermina.vieţii). ―Eul‖ care crează lumea ―Non-Eul‖ şi posedă o activitate infinită prin care se subînţelege activitatea morală a conştiinţei. Toate sentimentele. ―Eul‖ este şi subiectul individual şi omenirea în întregime. La temelia sistemului său filosofic Fichte pune autoconştiinţa. Munchen. în a doua perioadă. aptitudinile. Profesor la Iena (1798-1803) a universităţilor din Frlangen. dragoste. filosofia libertăţii (pînă la 1813). reieşind din noţiunea de ―Eul absolut‖.1. Fapta devine morală dacă ea se bazează pe datorie şi stimă legilor şi normelor morale.1775-20.a. În lucrările sale din dec. atribuindu-i rolul de fundament al ştiinţelor. împrenă cu Hegel. cînd coincid şi se confundă.Kant este o activitatea intelectuală de construire şi reflectare a realităţii în construcţii logice. Fichte susţine că filosofia trebuie să poarte un caracter critic.1790). El consideră că natura nu este un mijloc pentru realizarea scopurilor morale ale omului şi nici material pentru 34 . Numai odată cu actul autoconştiinţei omul se eliberează de determinantele exterioare şi dă naştere la sufletul şi libertatea sa. 3 Fichte Johann Gotlieb (1762-1814) . mintale. 4 SCHELLING FRIEDRIECH (27. În prima perioadă. ce permite de a le uni într-un sistem unic de cunoştinţe. Utilizînd concepţia lui Kant şi reprezentătile lui Leibniz despre monadele vii ca forţele finale ale naturii Schelling a întrodus ideea dezvoltării în interpretarea naturii. reprezentantul idealismului clasic german. Această pulsare – coincidenţă-divergenţă formează nucleul dialecticii lui Fichte. simpatie. În filosofia lui Schelling se evidenţiază cîteva etape: naturfilosofia (de la mij. XVIII atenţia principală o atrage naturii. Din activitatea şi interacţiunea ―Eului‖ cu ―NonEul‖ Fichte deduce principiul unităţii contrariilor şi alte categorii ale dialecticii. După Fichte . începînd cu anul 1800. identică cu Dumnezeu. a. dispoziţia permanent depind de ceva şi sunt schimdătoare. pînă în anul 1800.10 al sec. pornirile.1854) . spre care va tinde veşnic.filosof german.

―Filosofia identităţii‖ este o nouă formă a idealismului său obiectiv. autodezvoltare. Împreună cu Fiechte Schelling concepea libertatea ca o necesitate cunoascută. Prima în dezvoltarea ideei absolute e etapa logică. După Schelling filosofia urmează să răspundă la două întrebări: în ce fel dezvoltarea spiritualităţii inconştiente a naturii generează conştiinţa şi în ce fel.La a doua etapă ideea absolută se transformă în natură. În artă poate fi descoperită taina lumii. Marele merit a lui Hegel constă în aceea. substanţa ce formează esenţa şi baza primordială a tuturor lucrurilor. conştiinţa. schimbare şi dezvoltare şi a încercat de a stabili legăturile interne a acestor schimbări. Toată lumea este un produs viu al artei. nu-i altceva decît raţiunea. Lumea ideală a artei şi realitatea obiectelor materiale sunt produsul unei şi aceeaşi activităţi. sub influenţa lui Schelling.activitatea lui. sociale şi spirituale. În procesul dezvoltării sale ideea absolută trece prin diferite etape. Ideea se 35 . ea există veşnic şi conţine în sine în formă potenţială toate determinările fenomenelor naturale. o revelaţie a Absolutului. noţiune. spiritul universal care după natura sa e contradictoriu şi de aceea se află într-o permanentă automişcare. Actul creator nu poate fi cunoscut de raţiune. iar dezvoltarea ca atare are forma de triadă: teză. că existenţa este gîndire. subiectiv la cel absolut.filosof idealist obiectiv şi dialectician. la cea de-a doua teoria idealismului transcendental. o poiezie inconştientă a spiritului. La această etapă ea se desfăşoară prin aşa categorii ca existenţă. obiectiv.legea identităţii raţiunii unice cu sine însăşi este declarată lege supremă. în permanentă mişcare. 1800-1801) a încercat să îmbine idealismul subiectiv a lui Fichte cu idealismul obiectiv al propriului sistem. În lucrarea sistemul idealismului transcendental (a. Ideea absolută. istorică şi spirituală în formă de proces. ―Filozofia naturii‖ şi ―Filozofia spiritului‖ sunt trei părţi componente a ―Enciclopediei ştiinţelor filosifice‖ care prezintă un scurt eseu a sistemului filosofic a lui Hegel. devine obiect. esenţă. care este o ―exteriorizare a ideii absolute‖. el este obiectul cunoaşterii iraţionale – a intuiţiei intelectuale. Principala problemă a învăţăturii lui Schelling devine ideea identităţii obiectului cu subiectul. La începutul activităţii sale filosofice Hegel a fost adeptul lui Kant şi Fichte ca mai apoi. care este ca atare doar subiect. Ultima este caracteristică numai pentru oamenii geniali şi poieţi. ―Logica‖. Natura este forma inconştientă a manifestării raţiunii care este dotată cu o forţă creatoare de a genera conştiinţa. Iar aceasta înseamnă. să treacă de la idealismul transcendental. potrivit lui Hegel . în ―stihia gîndirii pure‖. Hegel a creat sistemul idealismului obiectiv original la temelia căruia a pus teza despre identitatea dintre existenţă şi gîndire. identitatea idealului şi materialului. cînd ideea există în starea sa pură. înaintea naturii. 5 HEGEL GEORG WILHELM FRIEDRICH (1770-1831) . că el pentru prima dată a prezentat toată lumea naturală. Spiritul şi materia nu pot fi confruntate. că tot ce-i real este raţional şi tot ce-i raţional este real. Concepţia lui este cea mai profundă şi multilaterală dezvoltare a metodei dialectice de gîndire şi concepere a lumii. Conform concepţiei lui Hegel baza lumii o constituie ideea absolută. gîndirea. vedea în fenomenul libertăţii nu faptă eroică a unei persoane ci o realizare a societăţii.a. ―Eului‖ cu ―Non-Eul‖. Toată multitudinea lumii materiale este un act creator. cel mai mare reprezentant al filosofiei clasice germane. La prima întrebare răspunde filosofia naturii. ele sunt identice fiindcă prezintă diferite stări a unei şi aceeaşi raţiune absolută. antiteză şi sinteză. despre lume ca o manifestare a ideii absolute.

Feuerbach. principiile fundamentale şi categoriile dialecticii.Marx) cît şi de idealism şi iraţionalism (A. Încă în secolul trecut filozofia lui Hegel a fost criticată atît de materialism (L. Tendinţa omului spre fericire ca forţă motrică a voinţei umane duce inevitabil 36 .obiectivizează în natură. ―Teze preliminare cu privire la reforma filosofiei‖(1842). dar materialismul lui este metafizic şi mecanicist. care numai în fantezie şi nu în realitate pot fi rupte de om şi contrapuse lui. să se bazeze pe iubirea generală şi interacţiunea dintre ―Eu‖ şi ―Tu‖. A treia etapă a dezvoltării ideei este filosofia spiritului ce se realizează prin spiritul subiectiv. spiritul obiectiv şi spiritul absolut. K. El este materialist. Omul este o fiinţă naturală şi relaţiile între oameni sunt tot naturale.Feuerbach critică religia. S. interpretată de el ca teorie universală a dezvoltării şi conexiunii universale. adeptul înflăcărat al căruia a fost la începutul cărierei sale. morală şi stat. În teoria cuinoaşterii Hegel s-a manifestat împotriva agnosticismului. 6 FEUERBACH LUDWIG (1804-1872) . unele şi aceleaşi rădăcini: atribuire gîndirii umane o esenţă sinestătătoare. Spiritul subiectiv reflectă esenţa omului. deoarece la temelia dezvoltării şi conexiunii universale. În alte lucrări .Feuerbach consideră. L.―Esenţa creştinismului‖(1841).Feuerbach cît pozitiv.Schopenhauer. sau filosofia trebuie să fie antropologie. se află ideea absolută. ci omul în unitatea esenţei sale corporale şi spirituale. dezvoltarea conştiinţei lui. ca individ abstract.filosof materialist şi ateu german. Spiritul absolut este activitatea spirituală comună a mai multor generaţii şi se realizează prin artă. se manifestă ca o integritate supraindividuală şi se realizează prin drept. Spiritul obiectiv cuprinde sfera vieţii sociale. dar n-a putut păstra pozitivul.Nietzsche). În centrul filosofiei trebuie să fie omul. F. Idealismul este pentru el o construcţie speculativă despre suprasenzorial. că religia şi idealismul au o temelie comună. religie. că obiectul filosofiei trebuie să fie nu spiritul contrar naturii şi nu natura contrară spiritului. El critică idealismul lui Hegel. iar religia este un idealism raţionalizat. În ansamblu filosofia lui Hegel este contradictorie.Kierkegaard. Pune în centrul filosofiei sale omul. Toate enigmele idealismului vor dispărea dacă noi vom înţelege natura lor – absolutuzarea şi zeificarea capacităţilor umane. deoarece prin lucruri omul cunoaşte ideea absolută.Feuerbach a înlăturat şi dialectica din filosofia hegeliană. În concepţia lui L. Hegel a formulat legile cele mai generale ale dezvoltării. sau a metodei. Concepţiile filosofice ale lui s-au format sub influenţa filosofiei lui Hegel. Momentul progresiv în filosofia lui Hegel este metoda dialectică. filosofie. L. Dar dialectica lui Hegel purta un caracter idealist. ―Principiile filosofiei viitorului‖(1843) L. Dar cunoaşterea la el e orientată în trecut. arată rădăcinile ei sociale şi totodată propune o nouă religie care trebuie să zeifice omul. dar îl priveşte ca fiinţă biologică (şi nu socială). conservativ şi metoda dialectică progresivă. În filosifie ideea se cunoaşte pe sine insăşi şi cu aceaste procesul dezvoltării se termină. se înstrăinează de la adevărata sa esenţă şi se manifestă în formă de obiecte corporale singulare. Contradicţia dintre sistemul filosofic metafizic. potrivit lui Hegel . lumii lui spirituale. împreună cu idealismul L. revoluţionară îl făceau pe Hegel sa cedeze permanent în favoarea sistemului. ca mai apoi în cartea ―Contribuţii la critica filosofiei hegeliene‖(1839) să supună unei critici serioase idealismul lui Hegel ca bază teoretică a religiei. acceptînd cognoscibilitatea lumii.Feuerbach argumentează. atît şi negativ.

deoarece ―Eul‖ nu poate fi fericit şi exista fără ―Tu‖. democraţiile populare ş. China. 2. predominant agrare. Marxismul a influenţat puternic dezvoltarea gîndirii filosofice. Lupta de clasă duce la lichidarea societăţii cu clase antagoniste şi respectiv lichidarea exploatării. Ideile lui Lenin au stimulat revoluţiile şi schimbările sociale în ţările subdezvoltate ca Rusia. economia politică engleză şi filosofia clasică germană . Apariţia marxismului a fost condiţionată de următoarele premise: Social-economice –generalizarea mişcării revoluţionare din acea perioadă (răscoalele din Silezia. Lion. Deci dacă criticăm marxismul. Pentru prima dată a fost dată interpretarea materialistă a istoriei şi societăţii. Moldova Apariţia şi dezvoltarea filosofiei în Moldova.Engels. că orînduirile sociale se schimbă odată cu schimbarea formelor religiei.Feuerbach afirma. Astăzi există o multitudine de păreri referitor la esenţa şi rolul marxismului şi aceasta este condiţionat de aceea. că marxismul nu-i o concepţie omogenă. Premizele social-economice şi spirituale ale apariţiei şi dezvoltarea gîndirii filosofice în Moldova. ci şi un sistem de idei conceptuale şi abordări ideologice. iar societatea este doar o comunitate de numeroşi indivizi. ea este nerealizabilă în afara comunităţii umane. contemplativ. mişcarea ciartistă). ideile formulate de K. 1. Izvoarele teoretice – socialismul utopist francez.a.Lenin completează marxismul cu ideea posibilităţii revoluţiilor socialiste în ţările înapoiate. afirmînd cognoscibilitatea lumii şi criticînd agnosticismul lui Kant. L. formulate iniţial de Marx şi Engels şi dezvoltate mai departe de către V. economice şi social-politice a sec. la eliberarea proletariatului. Aici se referă şi interpretarea şi dezvoltarea marxismului de către Lenin şi aplicarea lui la realitatea rusă. conştiinţă.XX. 37 .Feuerbach purta un caracter metafizic. legităţile dezvoltării şi funcţionării societăţii. Mai există varianta social-democratică a marxismului precum şi neomarxismul. nu-i numai o construcţie teoretică. 7 MARXISMUL este totalitatea de idei filosofice. teoria cunoaşterii lui L. Naturalist-ştiinţifice – formularea teoriei celulare. ideea practicii. atunci trebuie să avem în vedere anumite idei concrete ce s-au învechit şi nu corespund realităţii. uniţi între ei prin legături naturale. Dezvoltarea societăţii conform marxismului are loc ca rezultat al luptei de clasă şi contradicţiilor modului de producţie. Tot aici se include şi varianta totalitaristă a lui Stalin. În teoria cunoaşterii L. V. Iugoslavia.Feuerbach s-a pronunţat în calitate de adept al empiris-mului şi senzualismului.la conştientizerea datoriei morale. se formulează dialectica materialistă. În interpretarea fenomenelor sociale el a rămas pe poziţiile idealismului.Marx şi F. În marxism se abordează un şir de probleme extrem de importante referitor la existenţă. Tendinţa spre fericirea personală depăşeşete limitele egoismului. Dar ca şi materialismul în întregime. Dezvoltarea filosofiei în evul mediu în Moldova.Lenin. Aici se referă marxismul clasic. economice şi social-politice. legii conservării şi păstrării energiei şi teoria evoluţionistă a lui Darvin.

XVII şi este reprezentată de letopiseţele lui G. se exprimă în formă artistică a convingerii că lumea este materială. geografia. Analele au fost continuate de către Macarie. al cugetelor maselor populare. Înţelepciunea populară a servit în trecutul îndepîrtat drept temelie pentru apariţia unor teorii filosofice mai mature. Ele se scriu în limba română. Letopiseţele sau cronografia moldovenească include totalitatea cronicilor scrise în Moldova în sec. filologia şi filozofia clasică. infinită şi veşnică.Neculce. determinismul fenomenelor şi obiectelor lumii înconjurătoare. Legendele şi folclorul reflectă concepţia populară despre crearea universului. că istoria joacă în acelaşi timp rolul 38 . Creaţia poetică populară este o protofilosofie – filosofie primordială. XVII – XVIII.XVIII şi este reprezentată de letopiseţele lui I. Gîndirea filosofică din Moldova cunoaşte o cale lungă de dezvoltare – de la primele elemente ale realităţii generalizate conştient pînă în zilele noastre. Filozofia iluminismului în Moldova. este un fel de produs al timpului. O largă răspîndire capătă ideile umanismului care avea un caracter patriotic. Eftimie şi Azarie. esenţa cărora a fost concentrată în idei filosofice. au un caracter mai laic. Folclorul constituie un depozit al cunoştinţelor. constituie preistoria gîndirii teoretice. Umaniştii moldoveni au pledat pentru independenţa patriei. înţelepciunea populară reprezenta vechea noastră filozofie. Cel mai vechi letopiseţ moldo-slavon – ―Analele curţii lui Ştefan cel Mare‖ nu s-a păstrat în original.3. că istoria. au luptat împotriva jugului turcesc. lumii animale şi vegetale. dezvoltîndu-se sub influenţa gîndirii colective. ce constituie o dezvoltare multiseculară şi multimilenară. cauzalitatea ce domină în ea. cronicile bisericeşti şi letopiseţele au devenit purtătorii concepţiei despre lume din epoca feudalismului. 4. pentru originea sa română. Arta poetică a poporului oglindeşte în imagini plastice concepţiile lui în diferite epoci ale dezvoltării istorice. i-a îndemnat să studieze istoria. A treie etapă se referă la sec. de trezire a mîndriei poporului pentru trecutul său glorios. XV – XVI. cît şi ―limba religioasă‖. păstrarea trecutului îl deosebeşte pe om de animale. 1. Gîndirea filosofică din această ep că la fel fiinţa în corelaţie cu religia. Letopiseţele din acea perioadă se scriau în limba slavonă. Concepţia populară reflectă artistic noţiunile despre caracterul obiectiv al lumii. în mare parte de către cărturarii bisericeşti din porunca domnitorilor. Gîndirea filosofică în sec. Creaţia populară. XIX-XX. cultura din această epocă sunt pătrunse de spiritul religios creştin. Toate domeniile conştiinţei sociale. Veacuri de-a rîndul în Moldova în lipsa unei filosofii teoretice. În evoluţia cronografiei se deosebesc trei etape. În perioada iniţială de dezvoltare gîndirea filosofică din Moldova purta un caracter mitologico-religios şi nu prezenta un tot întreg. Literatura. 2.Ureche şi M Costin. Filozofia în Moldova în sec. Prima etapă este cronografia moldo-slavonă din sec. XV – XVIII. Grigore Ureche (1590-1647) în ―Letopiseţul Ţării Moldovei‖ afirmă. În creaţia populară se evidenţiază anumita elemente de reflexie filosofică. a omului. Interesul pentru originea neamului i-a făcut pe cărturarii români receptivi faţă de cultura umanistă. Etapa a doua ţine de sec. Istoria devine un mijloc de exprimare a ideilor politice. Criteriul principal al filosofiei medievale îl constituie atît categoriile religioase. apărută înainte de existenţa filosofiei ca ştiinţă.

A scris peste 30 lucrări cu diferit caracter. iluminist. pedagog şi diplomat. În lucrările ―De neamul moldovenilor‖. În 1714 a fost 39 . Pithagora.filosof. literaturei şi artei. ―Crobnica ţărilor Moldovei şi Munteniei‖ schiţează ideile despre originea română a neamului nostru. În teoria cunoaşterii respinge agnosticismul idealist-religios. afirma că raţiunea umană poate să cunoască realitatea. Varlaam (1590-1659) şi Dosoftei (1624-1693). poliglot neîntrecut (cunoaştea peste zece limbi). ea este instrumentul instru-mentelor. Moldova în această perioadă era un stat feudal în care domina gospodăria naturală.Ureche este întemeietorul analizei istoriografice în cronografia moldovenească.‖Carte ieroglifică―(1672). politice şi culturale. Cunoştea bine istoria filosofiei. ―Carte de profeţi‖(1672). ―Aritmologhion‖. 3. mai ales perioada antică.a. MILESCU-SPĂTARU NICOLAE (1636-1708) . economist. Concepţia lui filosofică conţine multe tendinţe pozitive. etnograf.poem de maditaţie filosofică – se pun probleme despre sistemul solar. pleda pentru răspîndire ştiinţei. unele elemente materialiste se împletesc cu concepţia deist-religioasă.Acordă mare atenţie filosofiei ca ştiinţă. El proslăveşte pacea între popoare şi condamnă războaiele de cotropire. Au contribuit la dezvoltarea culturii din sec. însă încerca să o explice mai departe de pe poziţiile materialiste. XVII mitropoliţii Petru Movilă (1596-1646). predesecor a geografiei moderne şi cartografiei. CANTEMIR DIMITRIE (1673-1723) . În afară de filozofia lui Platon şi Aristotel foarte înalt aprecia ideile lui Socrate. ―Descrierea primei părţi a lumii‖(1677) ş. afirma că în afara lor nu există nimic. argumentînd necesitatea unui stat centralizat şi puternic. explorator cu renume mondial. G. afirma că ştiinţa este principalul mijloc de ameliorare a moravurilor şi obiceiurilor oamenilor. afirmînd că ea este nu numai una din multiplele ştiinţe. XVII – XVIII depinde de condiţiile social-economice. din care a tradus multe texte filosofice. naturalist. fericirea în viaţa omului. Încearcă să explice unele fenomene sociale. Milescu-Spătaru atribuia ştiinţei un rol hotărîtor în dezvoltarea societăţii.pămîntul. Xenofont ş. printre care ―Genealogia ţărilor ruşi‖. Timpul şi spaţiu există împreună cu lumea. Democrit.filosof-umanist. împărăteasa raţiunii omeneşti. 17-18. dezechilibru cosmic.a. om de cultură şi politic de formaţie enciclopedică. Gîndirea progresivă a Moldovei din această perioadă era dominată de ideea generală de luptă împotriva Porţii şi fărădelegilor feudalilor locali. scriitor.Costin. aerul şi focul. A fost om de înaltă cultură şi vastă erudiţie. Milescu-Spătaru recunoaştea facerea lumii de către Dumnezeu. Milescu-Spătaru formulează şi unele idei de dialectică spontană. reprezentant al umanismul românesc din sec. Thales. În ―Viaţa lumii‖. referitor la unitatea şi lupta contrariilor. apa.educativ şi cognitiv. mişcare ca formă de existenţă a materiei. Fiind trimisul ţarului rus face o călătorie prin Siberia şi China după care publică un material foarte înalt apreciat în Europa (Milescu-Spătaru a fost al doilea european după Marco Polo care a vizitat şi descris China). Dezvoltarea gîndirii social-filosofice din sec. La baza lumii stau patru elemente . ci şi un domeniu care sintetizează şi dirijează dezvoltarea tuturor ştiinţelor. feciorul lui M. Miron Costin (1633-1691) continue ideile predecesorului său.A tradus din limba greacă Biblia în limba română. O mare contribuţie a avut-o şi Nicolae Costin (1660-1743). reprezentant a Renaşterii româneşti.

ales membru al Academiei din Berlin. A desfăşurat o largă activitate ştiinţifică, are lucruri de logică, filosofie, etică, literatură, istorie, politică, geografie, orientalistică, muzică ş.a. A scris următoarele lucrări: ―Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte‖ (1700), ―Divanul, sau gîlceava înţeleptului cu lumea‖ (1701), ―Interpretarea naturală a monarhiilor‖ (1714), ―Istoria imperiului Otoman‖ (1714-1716), ―Descrierea Moldovei‖ (1715), ―Sistema religiei mahomedane‖ (1722) ş.a. Concepţia lui Cantemir despre lume s-a format sub influenţa teologiei ortodoxe, filosofiei stoicismului şi scolasticii medievale. A încercat să elaboreze o doctrină amplă ce ar cuprinde teologo-fizica, teologo-metafizica şi teologo-etica. A realizat numai prima parte.Cantemir a fost primul care a încercat de a formula o terminologie filosofică română, publică ―Mic manual de logică‖. La baza lumii stau patru elemente - apa, aerul, focul, pămîntul, obiectele şi fenomenele sunt combinaţia atomilor şi celor patru elemente. Materia a fost ―insuflată― supranatural de Dumnezeu, dar mai departe se dezvoltă după legile sale proprii.Analizează noţiunile filosofice de timp, spaţiu, mişcare, necesitate ş.a. Fenomenile şi obiectile sunt cauzal, determinate. În teoria cunoaşterii afirma unitatea sensorialului şi raţionalului, rolul experienţei şi practicii în dezvoltarea ştiinţei. Recunoştea teoria adevărului dublu - că există adevăruri a credinţei şi ştiinţei, pleda pentru separarea ştiinţei, filosofiei de teologie. Interpretează omul ca unitate a trupului şi sufletului, el se deosebeşte de alte fiinţe din natură prin spiritualitatea sa. Explică fenomenele sociale în conformitate cu anumite legi. La baza dezvoltării societăţii pune factorii interni, materiali. Afirmă caracterul ciclic al dezvoltării, că toate ţările trec anumite cicle - apariţia, maturizarea şi pieirea, după dispariţia unor ţări ori imperii - apar altele. Progresul societăţii depinde de cultură, morală. Operele lui Cantemir au contribuit la formarea gîndirii laice şi extinderea umanismului. Amfilohie Hotiniul (1730-1800) – mare savant şi folosof, cunoştea limbile română, latină, greacă, italiană, slavonă şi rusă. Avea cunoştinţe profunde în domeniul filosofiei, istoriei, matematicii, geografiei, fizicii, astronomiei ş.a. Era cunoscut cu lucrările lui Democrit, Pitagora, Platon, Soctare, N.Copernic, J.Bruno, R.Descartes.A.Hotiniul afirma materialitatea lumii şi cognoscibilitatea ei. Populariza concepţia heliocentrică a lui N.Copernic . În lucrarea sa ―Despre filosofie‖ evidenţiază esenţa, scopul şi rolul filosofiei. Consideră că filozofia constă din două părţi: învăţătura despre etică şi învăţătura despre natură. Apreciind înalt rolul filosofiei în activitatea practică a oamenilor, A.Hotiniul menţiona, că pe baza generalizării cunoştinţelor se dezvoltă mai multe ştiinţe, medicina, farmacia, navigaţia maritimă, oamenii se învaţă a prelucra mai bine pămîntul, a creşte plante şi animale, a dobîndi şi prelucra metalele.

3. Dezvoltarea economică a Moldovei din sec. XIX a constituit o premisă obiectivă a studierii bogăţiilor naturale ale ţării, dezvoltării ştiinţei şi învăţămîntului, a pregătirii specialiştilor din diferite domenii şi mai ales pentru industrie şi agricultură. Secolul XIX în Moldova este secolul iluminismului. Reprezentanţii lui luptau pentru instaurarea lumii raţionale, societăţii bazate pe egalitate, libertatea politică drepturilor civile. Din iluminişti fac parte Gh. Asachi, C.Stamati, C.Negruzzi, A Donici, A Hîjdeu, M. Kogălnicianu, B.P Haşdeu ş.a. În operele sale ei criticau neajunsurile societăţii existente. Un loc deosebit ocupă A Russo, V. Alecsandri, M Eminescu, care luptau împotriva feudalismului şi exploatării naţionale. Lucrările lor conţin idei social-politice şi filosofice, gînduri despre om, natură,

40

locul şi rolul lor în viaţa societăţii, despre monarhie şi formele guvernării statale, despre religie şi proceduri juridice ş.a. M . Kogălnicianu (1817-1891) mare savant istoric şi sociolog. Afirma, că eliberarea naţională şi socială, prosperarea neamului este posibilă numai pe baza cunoaşterii istoriei. Necunoaşterea istoriei e echivalent cu pieirea neamului. Ca sociolog el încearcă să stabilească cauza fenomenelor sociale, cercetează legităţile schimbării şi dezvoltării societăţii. Dezvoltînd filosofia istoriei el formulează teotia procesului istoric şi teoria istoriei ca ştiinţă. A Hîjdeu (1811-1874) – cunoscut scriitor, filosof şi filolog. În explicarea fenomenelor sociale era idealist, se găsea sub influenţa filosofiei hegeliene. Considera că filozofia în sistemul cunoştinţelor ştiinţifice poate fi comparată cu soarele în sistemul planetelor, ca şi soarele ea luminează toate sferele ştiinţifice. Subliniind rolul filosofiei el nu nega şi rolul religiei. Bogdan Petriceicu Haşdeu (1837-1907) – mare savant, scriitor, publicist, istoric şi filolog. Cunoştea mai mult de 30 de limbi străine, a fost membrul Academiei din S-Peterburg (1882) şi Academiei Române (1887). Ideile sale filosofice le expune în lucrarea ―Sic cogito‖ (aşa cuget) în care încearcă să unească ştiinţa cu religia, filozofia lui J.Bruno cu teoria evoluţionistă a lui Darwin. Ca şi Bruno el considera că în toate lucrurile este prezent un spirit, că ştiinţa fundamentală trebuie să fie ştiinţa despre spirit. Natura şi cosmosul şi este Dumnezeu. Dezvoltă idei valoroase despre cunoaştere. Spre sfîrşitul sec.XIX – începutul sec.XX gîndirea filosofică şi social-politică se dezvoltă în lucrările naturaliştilor din Moldova: A.I.Grosul-Tolstoi, A D.Denghic, Ia.Cihac, Constantin Vîrnav, Teodor Stamati ş.a. Ei au organizat societatea naturaliştilor din Basarabia, au contribuit la dezvoltarea culturii şi învăţămîntului. În sec. XX mari filosofi au fost T.Maiorescu, L.Blaga, C.Noica, D Roşca. MAIORESCU TITU (1840-1917) - critic, estetician, filosof şi om politic român, întemeietorul învăţămîntului filosofic în România. A predat cursuri de filosofie, istoria filosofiei, logică, psihologie, etică şi estetică la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, membru al Academiei Române. Maiorescu a fondat societatea ―Junimea‖ şi revista ―Convorbiri literare‖. El n-a formulat o concepţie filosofică neobişnuită, dar se ocupă de un spectru larg de probleme: corelaţia dintre filosofie şi ştiinţă, teoria şi metodologia cunoaşterii, ontologie, estetică, cultură ş.a. Problema omului ocupă un loc de seamă în cercetările filosofice ale lui Maiorescu. Deatîta problema existenţei este analizată de pe poziţiile valorii şi destinului omului. Critică morala religioasă şi concepţia acelor intelectuali care socoteau, că religia constituie temelia moralei. Maiorescu afirma că morala poate exista în om indiferent dacă este credincios ori nu. Influenţat puternic de Kant şi Feuerbach el exprimă emanciparea şi afirmarea omului, trecerea lui de la teologie la antropologie. BLAGA LUCIAN (1895-1961) - scriitor şi filosof român, profesor de filosofie a culturii la Universitatea din Cluj, a lucrat în diferite funcţii de diplomaţie (Varşovia, Praga, Viena, Berna, Lisabona) şi deasemenea la Filiala Cluj a Academiei şi la Biblioteca universitară. Sub influenţa filosofiei lui Hegel şi a operelor lui Nietzsche şi Bergson Blaga a elaborat sistemul său filosofic în patru trilogii:Trilogia cunoaşterii (Eonul dogmatic, 1931; Cunoaşterea luciferică, 1933; Cenzura transcendentă, 1934, 1943), Trilogia culturii (Orizont

41

şi stil, 1935; Spaţiul mioritic, 1935; Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937, 1944), Trilogia valorilor (Artă şi valoare, 1939; Despre gîndirea magică: Religie şi spirit, ştiinţă şi creaţie ,1942, 1946), Trilogia cosmologică (Diferenţialele divine, 1940; Aspecte antropologice, 1948 şi Fiinţa istorică editată postum, 1977). Problema principală în filosofia lui Blaga este problema existenţei omului în Univers. La baza lumii el pune un ―produs mistic-filosofic‖ al imaginaţiei omului, numit Mare Anonim, pe care-l înzestrează cu calităţi divine şi demonice. Blaga remarcă la om două moduri de existenţă: primul, care consituie baza vieţii umane şi care îl apropie pe om de animale, e existenţa lui în lume şi tendinţa de a se autopăstra. Al doilea mod de existenţă, diferit de cel al animalelor, care îl transformă din ―preom‖ în ―om deplin‖, e existenţa omului în arealul misterului, încercarea lui de a înţelege acest mister, necătînd la acele ―cenzuri transcendente‖, pe care le impune Marele Anonim. Mijloacele, prin care omul aspiră să cîştige o viaţă mai superioară decît cea a animalului, demnă de mîndrie şi satisfacţie sufletească, după Blaga, sunt miturile, viziunile religioase, concepţiile metafizice, teoriile ştiinţifice, operele de artă şi de civilizaţie. În opera sa ―Experimentul şi spiritul matematic‖(editată postum,1969) Blaga a evidenţiat în dezvoltarea ştiinţelor exacte trei etape: aristotelică, galileo-newtoniană şi einsteiniană, făcîndu-le şi o analiză filosofică. NOICA CONSTANTIN (1909-1987) - filosof român, deţinut politic. Îşi face studiile la facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti(1928-1931). Activează ca bibliotecar la seminarul de istorie a filosofiei. Studiile pentru specialitate le face în Franţa(1938-39). Doctoratul în filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti cu teza ―Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou‖(1940). În timpul războiului mondial este referent la Institutul româno-german din Berlin. Între anii 1949 şi 1958 are domiciliu forţat, iar între 1958 şi 1964 este deţinut politic. Din 1965 pînă în 1975 este cercetător principal la Centrul de logică al Academiei Române. Noica s-a ocupat de un spectru larg de probleme ca ontologia, gnoseologia, filosofia culturii, axiologia, antropologia filosofică, logica, istoriei filosofiei ş.a. Încearcă de a reanaliza problematica filosofiei române şi de a ridica la nivelul filosofiei universale. Existenţa Concepţia filosofică despre lume: existenţa şi materia. 1. Problema existenţei. 2. Problema substanţei. 3. Noţiunea de materie în istoria filosofiei. 4. Mişcarea ca mod de existenţă a materiei şi formele ei. Corelaţia biologicului şi socialului. 5. Timpul şi spaţiul ca moduri de existenţă a materiei. Timpul şi spaţiul biologic, psihologic şi social.

1. Existenţa – categorie filosofică care desemnează lumea obiectivă, materia, natura ce există independent de conştiinţă, de asemenea procesul vieţii materiale a oamenilor. Existenţa este noţiunea cea mai generală care cuprinde tot ce fiinţează independent de voinţa omului, tot ce există: realitatea material-obiectivă, valorile spirituale şi existenţa omului. Această noţiune des se confundă cu aşa expresii ca lumea, realitatea, universul. Existenţa este o caracteristică integrală a lumii, reflectă totalitatea lumii prin fiinţarea, existenţa ei.

42

În sensul larg al cuvîntului a exista înseamnă a fiinţa. A exista este echivalent cu a fi. Existenţa este unitatea realităţii obiective şi subiective. Prima concepţie filosofică despre existenţă au formulat-o reprezentanţii şcolii de la Milet, pentru care existenţa coincidea cu cosmosul material. Parmenid înţelege existenţa ca ceva ideal, unic, neschimbător şi veşnic. Heraclit dimpotrivă considera existenţa ca o veşnică schimbare şi dezvoltare. Filozofia medievală contrapunea existenţa divină (adevărată) cu existenţa creată (neadevărată). În filozofia epocii moderne se formulează înţelegerea naturalistă a existenţei ca realitate fizică ce exclude din ea conştiinţa. Însă deacum R.Descartes şi Leibniz definesc existenţa ca ceea ce include şi conştiinşa.Filosofia clasică germană evidenţiază aşa nivel ca existenţa idealobiectivă. În filozofia dialectico-materialistă existenţa se înţelege ca unitatea realităţii obiective şi subiective, ea are mai multe niveluri – natura organică şi neorganică, biosfera, existenţa socială, existenţa personalităţii, valorilor culturale, principiilor şi categoriilor cunoaşterii ştiinţifice.Lumea există ca o multitudine de obiecte, fenomene şi procese, are un caracter contradictoriu, este unitatea dintre veşnic şi trecător. Problema existenţei presupune cîteva momente. Ce există? Lumea. Unde există? Aici şi peste totul. Cît de mult există? Acum şi totdeauna. Lumea a fost, este şi va fi, ea este netrecătoare. Lucrurile concrete sunt finite, trecătoare. Problema existenţei constă în unitatea contradictorie a existenţei naturii ca netrecătoare şi existenţa trecătoare a lucrurilor. Lumea este unitatea a tot ce există. Această unitate se manifestă ca totalitatea, unitatea multitudinii şi multitudinea unicităţii, totul este în unicul şi unicul este în totul. Lumea ca totalitatea a tot ce există se deosebeşte din punct de vedere a existenţei numai prin modurile, sau tipurile de a fi. Deosebim următoarele tipuri de existenţă: Existenţa naturii şi lucrurilor în natură. Natura ca totalitate este veşnică şi netrecătoare, ea este infinită în timp şi spaţiu, iar componentele naturii – finite, schimbătoare şi trecătoare. Existenţa naturii este independentă de voinţa oamenilor, ea există ca atare, nemijlocit şi este egală cu sine insăşi ce se exprimă prin noţiunea ―existenţa în sine‖. Analizînd existenţa naturii e important de a evidenţia natura primară (reală) şi secundară (artificială), creată de oameni. Ultima este o entitate complexă, o realitate socio-culturală. Astăzi tot mai mult şi mai mult avem de a face cu natura creată de oameni, tot mai puţine locuri au rămas unde nu s-a implicat omul. Problema constă în aceea cum trebuie să fie natura artificială. Ea trebuie să fie creată după analogie cu natura primară şi după legile ei. Ignorarea acestor cerinţe duce la dezechilibru dintre natură si societate, la probleme ecologice. Existenţa omului. El este ca organism viu, ca reprezentant a speciei Homo sapiens, ca fiinţă cugetătoare, ca fiinţă social-istorică. Specificul existenţei umane – în activitatea de muncă, în muncă şi prin muncă omul se formează şi se manifestă. Existenţa spiritualului cuprinde diferite procese psihice şi conştiente a activităţii umane, cunoştinţele materializate în limbă şi sistemele simbolice. La spiritual deasemenea se referă normele şi principiile comunicării umane, valorile ştiinţifice, literare, artistice ş.a. Spiritualul există la nivelul individului (ca procese ideale, psihice, ca lumea spirituală, internă a individului) şi ca materializat în diferite forme a culturii umane.

43

Existenţa socială – este procesul real al activităţii vitale a oamenilor, procesul de reproducere a vieţii materiale a oamenilor. Ea se divizează în existenţa individuală (existenţa unui individ în societate şi istorie) şi existenţa sociumului, a societăţii în întregime. Deci, existenţa nu trebuie redusă numai la componentul material ori numai la ceva spiritual. Existenţa este tot ce există obiectiv, ce există real, în afară şi independent de conştiinţa umană.
2.

Formele existenţei ne arată diferite moduri de fiinţare a lumii. Însă apare problema esenţei lumii, temeliei interne a existenţei. Ea îşi găseşte oglindire în categoria de substanţă. Substanţa (din lat. Substanţia – esenţă, ceea ce stă la temelie) în sensul larg al cuvîntului este sinonimul materiei, corporalităţii. În filozofie substanţa este temelia a tuturor ce există, ceva stabil, neschimbător în comparaţie cu stările şi însuşirile schimbătoare. Substanţa există prin sine însăşi, este cauza primară a existenţei şi tuturor schimbărilor. Substanţa caracterizează realitatea din punctul de vedere a unităţii ei interne, a interacţiunii tuturor formelor de mişcare şi contradicţiilor ei. Ca esenţă ea se formulează deja la Aristotel, este cercetată de stoici, R.Descartes şi B.Spinoza. În istoria filosofiei existau diferite reprezentări despre substanţă. Filosofii din Grecia antică înţelegeau substanţa în mod naturalist, ca material din care constă lumea. Ei reduceau substanţa la ceva corporal, la obiect ori însuşiri a obiectului – inpenetrabilitatea, spaţialitatea, inerţia ş.a. R.Descartes, B.Spinoza înţelegeau substanţa ca ultima instanţă a existenţei. În marxism substanţa este echivalentul corporal al materiei. Pe baza înţelegerii substanţiele a materiei materialismul dialectic priveşte toată varietatea existenţei sub aspectul unităţii materiale. Existenţa, lumea, universul în această concepţie este o multitudine infinită a unităţii materiale a lumii. Unitatea materială a lumii se demonstrează prin totalitatea realizărilor ştiinţei şi practicii umane (legea conservării şi transformării energiei, unitatea lumii vegetale şi animale ş.a.). După interpretarea temeliei lumii se poate evidenţia: Monism – concepţie care recunoaşte ca temelie a existentului o substanţă unică fie ea materială ori spirituală. În istorie a existat monism materialist şi idealist. Dualism - concepţie ce afirmă două substanţe egale (care nu se reduc una la alta), două începuturi în explicarea lumii – materială şi spirituală. Reprezentanţii dualismului au fost Platon, R.Descartes. Pluralism - teorie ce admite o multitudine de începuturi ori tipuri de existenţă. Drept exemplu pot servi concepţiile lui Democrit, Empedocle, Anaxagora ş.a.

3. MATERIA - categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele (V.I.Lenin). Materia este multitudinea infinită de obiecte şi sisteme care există în lume, există real, independent de conştiinţa omului.

44

Încă din antichitate filosofii se stăruiau să deie definiţia materiei pentru a explica lumea înconjurătoare, însă această noţiune avea diferit conţinut în diferite perioade istorice. Prima etapă era reprezentarea concret-senzorială a materiei. În Grecia Antică ea era ca temelia, substratul, începutul tuturor lucrurilor şi se înţelegea ca ceva omogen, nechimbător, necreabil şi indiscutabil. Gîndirea filosofică se dezvoltă în direcţia abstractizării de la însuşirile şi calităţile exterioare, neesenţiale ale lucrurilor spre evidenţierea unui obiect comun pentru toată realitatea, ori unui substrat universal. Aşa promaterie era apa, aerul, focul ş.a. A doua etapă – înţelegerea materiei ca substrat (substanţă). Aristotel înţelegea materia ca substrat, ca ceva pasiv, amorf, acalitativ, ca material pentru obiecte şi fenomene. În epoca medievală idealismul şi religia care dominau nu contribuia la studierea experimentală a naturii. Progresul în teoria despre structura materială a lumii se observă în epoca modernă(sec.XVII-XVIII), cînd se dezvoltă ştiinţele experimentale a naturii. În concepţiile materialismului mecanicist, metafizic din acea perioadă materia se înţelegea ca o totalitate de însuşiri a corpurilor (întindere, formă, greutate, mişcare) care acţionează asupra organelor de simţ. În această noţiune rolul principal îi revine corporalităţii ce se baza pe categoriile ştiinţei din acel timp - atom, substanţă, masă. A treia etapă – reprezentarea filosofico-gnoseologică a materiei. Materialiştii francezi Diderot, Holbach, Helveţius ş.a. neagă concepţia despre materie ca o substanţă omogenă şi inertă. După părerea lor materia în general este tot aceia ce corespunde realităţii obiective şi afectează simţurile noastre într-un mod oarecare. Această idee o dezvoltă mai departe F.Engels, care arată că materia ca atare este o pură creaţie a gîndirii şi o abstracţie, noi nu ţinem seama de deosebirile calitative ale lucrurilor, atunci cînd le unim în noţiunea de materie. Materia ca atare nu există ca ceva corporal în mod sensibil. Noţiunea ştiinţifică de materie a fost dată de către V.Lenin (categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele). Ea a fost elaborată avînd în vedere critica materialismului mecanicist şi metafizic şi noile tendinţe în dezvoltarea ştiinţei. La sfîrşitul sec.XIX în fizică au loc un şir de descoperiri(electronul, radioactivitatea, razele Rontghen) care au revoluţionizat ştiinţa, au dus la schimbarea radicală a concepţiilor despre lume. Odată cu revoluţia în fizică, apare şi o criză, care nu-i altceva decît concluziile greşite, idealiste din aceste descoperiri revoluţionare (cum că materia dispare, rămîn numai energia, formulele). Revoluţia în ştiinţele naturaliste a arătat că în natură nu există ultimul nivel, că cunoştinţele despre ea nu-s depline şi definitive. Neajunsul principal a noţiunii de materie, care a existat în istoria filosofiei, constă în aceia că această noţiune se confundă cu caracteristica unui nivel specific a materiei, cu reprezentările concrete despre structura ei, care se schimbă cu dezvoltarea cunoştinţelor. Nu trebuie de confundat noţiunea filosofică despre materie cu noţiunea naturalist-ştiinţifică despre realitate. Noţiunea filosofică - materia este categorie pentru desemnarea realităţii obiective, a tot ce există independent de conştiinţa omului, independent de aceea cunoaştem noi această realitate ori nu. Noţiunea naturalist-ştiinţifică reflectă cumeste însăşi această realitate obiectivă. Materia este obiectivă, universală, necreabilă şi indiscutabilă, se găseşte în mişcare, timp şi spaţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. Materia ca substanţă este realitatea obiectivă corporală, tot ce are masă de repaos. Cîmpul este o varietate a materiei, care n-are masă de repaos şi depinde de diferite interacţiuni şi relaţii a corpurilor materiale. Materia ca substanţă există ca diferite tipuri de sisteme materiale cu anumite niveluri structurale: particulele

45

reducţionism.a.Concepţia metafizică recunoaşte mişcarea. Ea include in sine unitatea dialectică a naturii şi societăţii. că ele acţionează unul asupra altuia şi această influenţă reciprocă tocmai şi este mişcarea. unilateral.a. cauzalitate. iar repaosul relativ. reacţiile de oxidare şi reducere. universal. Însuşirea permanentă a materiei ei socoteau repaosul. o conexiune unitară de corpuri şi fiindcă aceste corpuri se află în legătură reciprocă deacum rezultă. Forma superioară de mişcare este forma socială. mişcare. aştrii. însă o inperpretează în mod limitat. organismele vii. Repaosul este un caz particular a mişcării şi este relativ în comparaţie cu alte obiecte ori forme de mişcare. legitate. Mişcarea biologică este chimia proteinelor. temperatura. Dacă materia ni se prezintă ca ceva dat. că mişcarea este o însuşire inalienabilă. energetism. societate). Mişcarea chimică este fizica atomilor. Metafizicienii nu admiteau multitudinea calitativă a formelor de mişcare. Izvorul dezvoltării ea o vede în afara obiectelor şi proceselor. ori totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură. metagalaxia ş. sunetul. Sub forma de mişcare se înţelege un anumit tip de interacţiune între obiecte şi fenomene şi un purtător material specific al acestei mişcări. este orice schimbare în genere. viaţa. biocenozele. de aici rezultă că nici mişcarea nu poate fi creată sau distrusă. ca rezultat . atribuit inerent al materiei. că întreaga natură constituie un sistem. galaxia.mod de existenţă. sistemul de galaxii. substanţele organice. Din aceste considerente este inadmisibil ruperea formelor superioare de cele inferioare. ca exemplu. un atribut al materiei. Formele de mişcare a materiei se găsesc într-o legătură structural-genetică – între ele există o legătură de succesiune. le conţin în sine în mod reorganizat şi restructurat. lumina ş. Mişcarea are un caracter obiectiv. iar ca consecinţă . Engels evidenţiază cinci forme de mişcare a materiei: mecanică. metabolismul. 4. ca ceva ce nu poate fi creat şi nici distrus. moleculele. Există două concepţii despre mişcare şi dezvoltare – dialectică şi metafizică. Materia ca realitate obiectivă este caracterizată prin diferite forme de existenţă. Pămîntul şi alte planete. Mişcarea mecanică este deplasarea corpurilor în spaţiu. însuşiri şi legături universale: timp. formele superioare apar pe baza formelor inferioare. structuralitate ş. Purtătorul mişcării biologice sunt proteinele. spaţiu. iar mişcare ca ceva care distruge repaosul. Concepţia dialectică reiesă din aceea.absolutizarea formei mecanice de mişcare a materiei. sistemele geologice.recunoaşterea primului imbold. ci ca o formă care se întroduce în materie din exterior. fizică. MIŞCAREA . biologică şi socială. atomii. fiecare formă este o calitate specifică ce nu se reduce la suma părţilor componente.elementare. Concepţia dialectică socoate că în realitate există o multitudine calitativă de forme de mişcare a materiei. F. Ea este unitatea stabilităţii şi variabilităţii.a. totalitatea relaţiilor sociale şi activităţii oamenilor. Mişcarea este absolută. corpurile macroscopice. Mecanicism – concepţie 46 . autoreproducerea. chimică. orice mişcare ei o reduceau la deplasarea corpirilor în spaţiu. Materia nu poate exista fără mişcare şi mişcarea fără materie. Altfel asta va fi mecanicism. societatea umană. Mişcarea fizică nu-i altceva decît mecanica moleculelor. precum şi absolutizarea specificului formelor mai superioare. Metafizicienii privesc mişcarea nu ca o însuşire internă a materiei. viaţa materială a oamenilor. continuităţii şi discontinuităţii. contradictoriu.

infinitatea lor cantitativă şi calitativă. că energia este fundamentul şi substanţa lumii. La proprietăţile specifice se referă caracterul tridimensional al spaţiului şi unidimensional al timpului. metabolismul.Kant). cînd fenomenele şi procesele naturii se reduc la procesele mecanice. conştiinţa. Din acest punct de vedere putem evidenţia spaţiul şi timpul astronomic. dimensiuni. traumatismul ş. La însuşirile generale se referă caracterul lor obiectiv şi absolut. care încearcă să explice lumea reeşind din legile şi principiile mecanicii. Spaţiul este modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a avea întindere. Astăzi 80% din patologia contemporană are o provinenţă socială (bolile neuropsihice. materia se substituie cu noţiunea de energie. care interpretează lumea ca o manifestare a energiei. La social se referă gîndirea abstractă. Omul după natura sa este o fiinţă biosocială. Pentru biologie şi medicină este important de a înţelege corect corelaţia dintre biologic şi social. Ar fi incorect de a explica dezvoltarea şi comportamentul omului numai de pe poziţiile biologiei. coexistenţa. de socializarea lui. două nivele de dezvoltare a ei. Spaţiul şi timpul depind de proprietăţile existenţei. finite şi infinite.Socialul apare pe baza biologicului. alcătuit din două substructuri – biologică şi socială.).Newton). Spaţiul şi timpul fără materie nu prezintă nimic. Biologic şi social sunt două forme de mişcare a materiei. există independent de materie (I. superioare la inferioare. Energetism – concepţie filosofică. sistemele şi organele lui. capacitatea de muncă. dependenţa lor de relaţiile structurale. sunt continuie şi discontinuie. În afara condiţiilor sociale biologia singură nu-l poate face pe om om. În istoria filosofiei au fost diferite reprezentări. spaţiul şi timpul sunt categorii filosofice. În ştiinţă mai des ne întîlnim cu o varietate a mecanicismului – reducţionismul – reducerea proceselor comlexe la simple. Timpul este ireversibil şi asimetric. fizic. După esenţa sa omul este o fiinţă socială. structuralitate şi interacţiune. biologic. Spaţiul şi timpul au un şir de proprietăţi generale şi specifice. Timpul este modul de existenţă a materiei care reflectă durata. Ele au un caracter contradictoriu. diversitatea (spaţiul) şi dezvoltarea succesivă legică (timpul). vorbirea articulată. Biologic în om este corpul. unitare şi diverse. absolute şi relative. psihologic şi social.a. Biologicul şi socialul în om interacţionează. abstracţii ce există doar ăn imaginaţia noastră. Sănătatea şi bolile omului nu pot fi explicate numai prin factorii biologici (ca dereglări a structurilor şi funcţiilor). ci de includerea lui în relaţiile sociale. atribute ale materiei care exprimă modul ei de existenţă: variabilitatea (mişcarea). biologice le fiziologice şi chimice. Mişcarea. ci este numai retrăiri subiective (I. interacţiunea lor unul cu altul şi cu mişcarea. 5. succesiunea schimbării şi dezvoltării sistemelor materiale. de aceea este necesar de a avea în vedere şi factorii sociali.oncologice. Spaţiul şi timpul sunt proprietăţi. că spaţiul şi timpul există ca atare. sunt nişte reprezentări goale.filosofică. Socialul şi biologicul formează un aliaj. el este totalitatea relaţiilor sociale. sociale le biologice. 47 . însuşiri a obiectelor materiale şi ele nu pot exista în afara materiei şi obiectelor materiale. laturile cărui este personalitatea ca calitatea lui socială şi organismul ce constituie baza lui naturală. Esenţa omului depinde nu de organizarea lui biologică (măcar că ea nu-i indiferentă pentru el). tot ce se transmite prin ereditate. ori că timpul si spaţiul nu există obiectiv. există prin biologic şi determină specificul lui. cardio-vasculare. alcîtuiesc o unitate de nedezmembrat.

Fiecare individ are ritmurile sale temporale. ele depind de particularităţile realităţii noastre fizice. care se schimbă cu vîrsta. ritmurile sale care depind de intensivitatea proceselor fizico-chimice şi biologice. Părinţii şi copiii se găsesc în diferite dimensiuni temporale. ontologic. 1. că materia. 5. Există nu numai percepţia subiectivă a timpului. culturii şi comunicării în procesul formării conştiinţei. au dimensiuni constante. 6. durata schimbărilor biologice a organismelor vii. 6 luni. Ştiinţa contemporană afirmă. El presupune raportul dintre natural şi artificial şi influenţa lor asupra spaţiului biologic. 3 luni. Spaţiul şi timpul biologic caracterizează lumea vie. păstra şi reproduce urmele interacţiunii altor obiecte ori sisteme materiale. Reflectarea este proprietatea unor obiecte. În organismul uman există aproape la 300 de ritmuri de diferită amplitudine şi intensivitate (ritmuri de o zi. mişcarea. 100 şi 1000 de ani). un an. o săptămînă. Timpul pe planeta noastră peste tot locul curge uniform. O oră trăită la vîrsta de 5 ani este echivalentă cu 5 ore trăite la 50 de ani. 60. Reflectarea este o însuşire universală a materiei. Structura conştiinţei individuale. Timpul psihologic este intensivitatea. Timpul social caracterizează durata. 4. Spaţiul biologic este totalitatea biocenozelor şi biogeocenozelor. sisteme materiale de a înregistra. Însă psihologic aceste procese se retrăiesc invers: la copii timpul ―curge‖ încet. limbii. produsul creerului. Timpul uman deasemenea poate fi divizat în timpul social şi individual. el are diferită intensivitate. Conştiinţa. devenirea activităţii umane şi relaţiilor sociale în dezvoltarea proceselor sociale. Viaţa spirituală a societăţii. reflectă o anumită structuralitate şi densitate a relaţiilor organismelor vii. ritmurile naturii. Rolul muncii. Timpul social este diferit de la o epocă la alta. caracteristici structurale şi relaţii ale altor obiecte. Ea este o proprietate 48 . durata şi ritmicitatea proceselor psihofiziologice ale omului. Spaţiul uman (social şi individual) este spaţiul real cu care interacţionaeză oamenii şi societatea. succesiunea. oricît ar părea să fie de asupra simţurilor. iar la bătrîni timpul se desfăşoară mai incet.Spaţiul şi timpul fizic sunt caracteristici ale materiei fizice. 3. este asimilarea spaţiului înconjurător şi includerea lui în sfera activităţii umane. iar la oamenii în vîrstă – timpul ―zboară‖. Conştiinţa ca reflectare şi activitate. spaţiul şi timpul se găsesc în interacţiune şi interconexiune. dar şi existenţa timpului individual. Orice organism viu are ceasul său. Timpul biologic este intensivitatea proceselor şi ritmurilor biologice. 2. Conştiinţa ca formă superioară de reflectare. ce rezidă în capacitatea obiectelor de a reproduce adecvat diferite trăsături. pe alte planete – depinde de viteza rotirii acestor planete. sunt produsul unui organ material. psihologic. o lună. Aspectele gnoseologic. de a coordona optimal procesele fiziologice pentru activitatea vitală normală. Ritmurile biologice îi dau posibilitate organismului de a se acomoda optimal la ritmurile fizice. formează o unitate. 12. 1. genetic şi de substrat ale conştiinţei. Conştiinţa şi gîndirea noastră. corporal. Despre aceaste ne vorbeşte teoria relativităţii şi alte concepţii ştiinţifice. La copii timpul curge mai rapid (fiindcă sunt mai intensive procesele fizico chimice). Conştiinţa socială şi structura ei. Din punct de vedere genetic conştiinţa s-a format ca rezultat al dezvoltării unei însuşiri generale a materiei ca reflectarea.

Aceasta este capacitatea fiinţelor vii de a reacţiona selectiv la excitanţii din exterior ce duc la o adaptare optimală la mediul înconjurător. credinţa. prelucrată şi sistematizată).G. corporalităţii sale. din posibilitatea de a se privi pe sine însăşi din exterior. pe urmă se tulbură orientarea în timp. Pe baza informaţiei apar cunoştinţele (informaţia asimilată. numai că în chipul altui om. ce în procesul filogenezei şi ontogenezei se formează în ultimul rînd. ea este o reflectare concepută. ruşinea.capacitatea individului de a se înţelege şi aprecia pe sine însăşi ca subiect cunoscător. colectivităţi. În natura organică apare reflectarea biologică – excitabilitatea. înţeleasă. socială. la bolnavi cu patologie psihică în primul rînd se dereglează aşa calităţi ca cinstea. atribut al materiei. Iar pe baza cunoştinţelor se formează conştiinţa. Următoarea etapă este evidenţierea sa din lumea înconjurătoare. demnitatea. Este important de a avea în vedere succesiunea dezvoltării conştiinţei de sine şi respectiv personalităţii pentru a înţelege ordinea şi complexitatea dezvoltării procesului patologic. specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea. chimică. Spre exemplu. cunoştinţele. înţelegerea sa ca reprezentant a anumitui grup social. Dezvoltarea conştiinţei se începe de la Conştiinţa de sine . transmisă. orientarea şi înţelegerea locului său în această lume. Aceasta este o reflectare cifrată. Ea prezintă conţinutul lumii spirituale a omului. el se 49 . demnitatea. este o realitate specifică . ―Eul‖ nostru personal se naşte nu din interiorul individului. demnitatea. acţiunilor sale şi calităţilor personale. în caz de patologie se distruge primul. Ea se realizează prin gîndire – reproducerea legăturilor şi relaţiilor dintre obiecte şi fenomene. Etapa superioară este legată de apariţia eului ca personalitate şi se manifestă nu numai prin distincţia sa de alţii şi mediul înconjurător. În natura anorganică se întîlneşte reflectarea mecanică. Conştiinţa . speranţa. voinţa. datoria ş. psihică.realitate ideală. ci din interacţiunea cu alţi oameni. dragostea. iar în ultimul rînd se dereglează percepţia la nivelul corporalităţii. Omul mai întîi se priveşte pe sine.însuşire a materiei superior organizată. Formarea conştiinţei începe de la reflectarea propriei sale existenţe corporală. Cu formarea omului şi societăţii apare forma superioară de reflectare – conştiinţa. în reglementarea raţională şi autocontrolarea comportării omului (A. cinstea. fizică. Şi numai referindu-se la altul ca către sine însăşi. Deosebirea sa de alţii se începe de la însuşirea numelui său. dorinţele lui. simţitor şi activ. La organismele cu sistemul nervos central există reflectarea psihică. Conştiinţa este esenţa personalităţii.Spirchin). În dependenţă de nivelul de organizare a materiei se deosebesc mai multe forme de reflectare. subiectivă. funcţia superioară a creierului. În dezvoltarea individului ea se începe a forma de la vîrsta de 3 ani şi presupune anumite etape de cunoaştere pe sine însăşi.a. Aceea. Excitabilitatea se manifestă prin tropisme. dar şi aprecierea sa ce se manifestă prin aşa noţiuni ca ruşinea. Conştiinţa este capacitatea omului de a se evidenţia pe sine însăşi din lumea înconjurătoare. Pe baza reflectării apare informaţia. ea constă în reflectarea generalizată şi orientată spre un anumit scop a realităţii. Conştiinţa este un fenomen social ce reflectă raporturile dintre oameni. ca în oglindă.universală. de aşi da seama despre lumea sa internă şi atitudinii sale către alţi oameni şi societate. Rezultatul acestei reflectări este imaginea care are caracter de signal. convingerile. codificată. dispoziţiei şi stărilor sufleteşti. spaţiu şi lumea înconjurătoare. La organismele simple reflectarea se manifestă prin sensibilitate – reproducerea unor laturi şi însuşiri a obiectelor şi fenomenelor. în construcţia mintală preliminară a acţiunilor şi previziunea rezultatelor lor. taxise şi alte reacţii.

Instinctele sunt un fel de programe specifice ce se transmit prin ereditare în structura corpului şi se declanşază automat în dependenţă de situaţie. în raport cu substratul material şi din punct de vedere genetic. отражение. Conştiinţa este obiectul de studiu al mai multor discipline: fiziologie. cunoştinţele. Conştiinţa nemijlocit este legată cu activitatea materială a omului şi prezintă latura ideală a activităţii umane.. 2. Cum nu ne ar părea de complicate activitatea şi comportamentul animalelor totuşi în ele nu-i nimic conştient şi raţional. În filosofie problema conştiinţei este analizată din punct de vedere a următoarelor aspecte: 1. Filozofia afirmă caracterul secundar al conştiinţei în raport cu existenţa. cibernetică ş. legături şi relaţii. Ea permite de a transforma realitatea în mod ideal. Aspectul ontologic.) У высших животных мышление У низших животных Чувствительность(псих..) (псих.realitate subiectivă.отр. în gîndirea abstractă. demnitatea. Gîndirea la animale este reflectarea legăturilor şi relaţiilor dintre obiecte şi fenomene. ( Conştiinţa ca formă superioară de reflectare se deosebeşte de procesele psihice la animale. în imaginaţie şi fantezie.) В неживой природе Мех. Conştiinţa este esenţa personalităţii.отр. Ea este produsul dezvoltării materiale şi în acest sens este un fenomen secundar. care presupune să răspundă la întrebarea – ce prezintă conştiinţa ? Din acest punct de vedere conştiinţa este privită ca o realitate specifică . speranţa. физ.a. psihiatrie. pedagogie. psihologie. decît realitatea obiectivă. Aspectul gnoseologic priveşte conştiinţa din punct de vedere a conţinutului ei . are un caracter concret-imaginativ.ca reflectare a realităţii obiective într-o multitudine infinită de cunoştinţe. Gîndirea omului are caracter abstract şi este legată cu limba şi vorbirea articulată. Ca realitate subiectivă conştiinţa este lumea internă a omului. voinţa. credinţa şi dragostea lui.atîrnă către sine însăşi ca către om. convingerile. отр. conţinutul spiritualităţii lui. 2. 50 . Человек. ea are o valoare nu mai mică.отр. dorinţele. общество сознание (соц. legată nemijlocit cu situaţia concretă.) в живой природе раздражимость (биол. Comportamentul animalelor se bazează pe gîndirea concretă şi instincte. ideală. хим.

este activitate cu cunoştinţe. la lumea obiectivă. Aşa purtător material ce întruchipează (obiectivizează) idealul poate servi substratul neurocerebral ori fenomenul culturii format pe parcursul dezvoltării istorice a omenirii ca limba şi alte sisteme de semne. că putem afirma că munca l-a creat pe om. Creerul are cîteve nivele structurale: trunchiul. Munca este o activitate sistematică de interacţiune a omului cu mediul înconjurător prin intermediul uneltelor de muncă. materiale.Descartes ) şi paralelismul psihofizic (G. centrele nervoase. alt fel vorbind. acestea sunt fenomenele neurofiziologice a creierului. are loc obiectivizarea şi dezobiectivizarea 51 . totalitatea dezvoltării multiseculare a activităţii practice şi de cunoaştere a mai multor generaţii de oameni. asimilînd cultura umană. dar servesc pentru producerea altor obiecte. cultura şi comunicarea. conţinutul şi funcţiile sale. dar întru-un sens mai îngust. ideale. el devine conştient incadrîndu-se în sistemul relaţiilor sociale. purtători al informaţiei). Există o deosebire calitativă între procesele psihologice şi fiziologice ce se petrec în creer. El funcţionează pe baza reflexelor. Ideal este categoria filosofică contrară după semnificaţia sa cu materialul şi caracterizează produsele activităţii psihice umane. Munca este prima condiţie fundamentală a existenţei vieţii umane şi în aşa măsură. 3. Uneltele de muncă sunt obiecte care nu satisfac nemijlocit necesităţile omului. dar ele nu se găsesc în legătură cauzală. În procesul apariţiei conştiinţei un rol important au jucat munca. Problema raportului dintre fenomenele psihice şi fizice. Încă din sec. procesele psihologice – subiective. subcortexul şi cortexul. materială după natura sa. Substratul psihicii umane este creerul . Conştiinţa este un fenomen social şi apare numai în societate. sau procesul material. Procesele fiziologice sunt obiective. Idealul nu-i altceva decît materialul transpus şi prelucrat în creerul uman. geneza.XVII au apărut două variante de rezolvare a acestei probleme: interacţiunea psihofizică (R.un sistem cibernetic foarte complicat. ci conţinutul informaţional codificat în structurile neuro-dinamice. Conştiinţa în acelaşi timp nu se reduce nici la aceea ce se reflectă. În uneltele de muncă se acumulează. este un proces de folosire permanentă a uneltelor de muncă.Leibniz ). 4. păstrează şi transmite experienţa. Ea este socială după izvorul. În procesul muncii. Conştiinţa ca şi cunoştinţele au un caracter ideal. Activitatea nervoasă superioară a creerului. nici la ceea cu ce se reflectă.ca fenomen ideal. 3. cunoştinţele umane. folosind uneltele de muncă. Conştiinţa. limba. Aspectul de substrat analizează conştiinţa din punct de vedere a mecanismelor realizării procesului de reflectare. gîndul este nu agentul. Purtătorul conştiinţei este omul ca fiinţă socială. Conştiinţa este produsul întregii istorii mondiale. este baza fiziologică a psihicului şi conştiinţei umane. procesele fiziologice. Fenomenele psihice apar pe baza fenomenelor fiziologice. la creer. Aspectul social-istoric ori genetic în care se concretizează apariţia şi esenţa conştiinţei ca produs legic a devenirii şi funcţionării formei sociale de mişcare a materiei. Ideea. numai în activitatea în comun. el are sens numai în aspectul gnoseologic şi poate exista printr-un purtător material. raportul dintre psihologic şi fiziologic formează problema psihofizică. Fenomenul psihic este decuplarea informaţiei despre realitate codificată în structurile neuro-fiziologice (care îndeplinesc funcţia de signale. Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele.

intelectul. iar limbile concrete sunt moduri particulare de realizare a limbajului.cunoştinţelor. artă. se complică relaţiile sociale. de reglementare a comportamentului uman. în medicină. Structura conştiinţei reprezintă o totalitate de procese psihice cognitive. formarea şi dezvoltarea personalităţii. apare şi se dezvoltă vorbirea articulată. Fără ea nu se pot forma şi asimila valorile spirituale. În limbajul obişnuit. Nucleul conştiinţei este gîndirea. natural aceste semne sunt cuvintele. să apară conştiinţa. Limbajul este o capacitate comună tuturor oamenilor. Cultura este totalitatea valorilor materiale şi spirituale acumulate de întreaga societate. ci şi invers – provoacă iatrogenii. îmbogăţirea reciprocă a oamenilor. să se acomodeze mai bine la realitate. Ele semnifică şi înlocuiesc obiectele realităţii. se asociiază cu acţiunile medicului şi activitatea medicamentelor. deprinderile şi cunoştinţele. Informaţia se transmite prin uneltele de muncă. Pentru a exista el trebuie să muncească. prelucrarea. în instincte (ultimile sunt nişte programe care se declanşează şi funcţionează automat). Ultima se foloseşte în procesul sugestiei şi hipnozei. Prin instincte se transmite numai experienţa speciei şi nu experienţa acumulată de indivizi. informaţie. Aceasta ia dat posibilitate omului să se deştepte. Limba este un fenomen social. La om apare un nou canal de transmitere a informaţiei care este mai puternic decît codul genetic. apare în procesul muncii din necesitatea activităţii în comun şi schimbului de informaţii. afective. Ea îndeplineşte funcţia de cunoaştere. pentru înregistrarea. în procesul muncii. Ea este un mijloc specific social de păstrare şi transmitere a informaţiei. dar muncind omul asimilează informaţia acumulată în uneltele de muncă. Fiecare individ născîndu-se găseşte o anumită cultură şi norme de comunicare. Gîndirea abstractă. totalitatea principiilor şi normelor ce reglementează funcţionarea societăţii umane. Limba este o totalitate de semne care servesc ca mijloc pentru comunicarea interumană. volutive. Aceasta trebuie de avut în vedere deoarece cuvîntul poate avea nu numai efect curativ. Conştiinţa este imposibilă fără cunoştinţe. Prin intermediul limbii se realizează cunoaşterea lumii.Gîndirea ne dă informaţie şi 52 . Limba este forma materială de existenţă şi exprimare a gîndirii umane. 4. în limbă se obiectivează conştiinţa personalităţii. Pentru activitate individul are nevoie de cunoştinşe. omul îşi dezvoltă capacităţile sale. Limba este un sistem semiotic format din totalitatea semnelor şi regulilor gramaticale de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. Ca să devină om el trebuie să asimileze această cultură. La animale informaţia necesară se transmite prin codul genetic în structura corpului.Cuvîntul în medicină are un efect psihoterapeutic fiindcă acţionează asupra conştiinţei pacientului. conştiinţa sunt fenomene ideale care pot să existe şi să se manifeste numai prin limbă ca totalitate de simboluri şi semne. Cu ajutorul cuvintelor reproducem realitatea. întruchipare a componentelor conştiinţei. Ultimile sunt latura gnoseologică a conştiinţei. conştiinţa. Apariţia şi dezvoltarea conştiinţei ca fenomen socio-cultural este legată cu apariţia limbii ca purtător material. ne formăm o reprezentare despre lume. Activitatea în comun este imposibilă fără comunicare. activitatea lui devine mai complicată şi coordonată. Ea conţine în sine modurile activităţii umane. Comunicarea este acel canal prin care se transmite experienţa. Comunicarea este o trăsătură importantă a existenţei umane. comunicare şi expresiv-afectivă. Interacţionînd activ cu natura prin intermediul uneltelor de muncă. păstrarea şi transmiterea informaţiei.

Fr. I. Fără memorie nu pot exista cunoştinţele. El conţine o totalitate de principii. Din punct de vedere fiziologic procesele inconştiente îndeplinesc un rol de protecţie a sistemului nervos.Hartmann au ridicat inconştientul în rang de principiu universal.Gîndirea umană are un caracter abstract. cultura naţională şi tradiţiile. La animale şi copii mici voinţă nu există. Mecanismele voinţei se formează în activitatea socială. Memoria socială este întruchipată în obiectele culturii – lucruri. generalizat. Fenomenele inconştiente nu-s ceva misterios. reviste ş. limbă. Acest domeniu a concentrat în sine pasiunile. de a căpăta cunoştinţe noi şi de a le folosi în diferite condiţii. poporului.domeniu al psihicului ce constă dintr-o totalitate de procese. 53 . Activitatea psihică neconştientizată de om a fost cercetată de domeniul psihopatologic. Memoria este capacitatea individului de a înregistra. între ele nu există un hotar denetrecut. După părerea lui psihicul omului este format din trei niveluri: Nivelul inferior – ―Eul-ambigen‖ – este ―subsolul‖.Schopenhauer şi E. ele unesc situaţia exterioară cu necesităţie omului. Nivelul conştient include acele procese psihice de care noi ne dăm seama. în care absolutiza inconştientul şi instinctele. În structura conştiinţei evidenţien două niveluri: conştient şi inconştient. limbaj. le înţelegem. enigmatic.Emoţiile şi sentimentele sunt reflectări apreciative a realităţii. deci fără gîndire este imposibilă formarea conştiinţei.a. Voinţa este un mecanism deosebit de reglementare a activităţii propriu numai omului. ci de capacitatea de a produce. puterea raţiunii umane. Gîndirea este capacitatea de analiză şi sinteză. Normele sociale. mai ales de şcoala psihiatrică franceză. Aceasta este memoria generaţiilor. Aşadar nu orice acţiune este orientată conştient. Intelectul este capacitatea individului de a înţelege şi folosi raţional cunoştinţele.Kant căuta să lege inconştientul de problema intuiţiei şi a cunoaşterii senzoriale. cuvinte. trecînd prin psihicul omului. La el inconştientul era conceput ca o formă inferioară a activităţii spirituale ce stă dincolo de limita reprezentărilor conştientizate.cunoştinţe despre lumea obiectivă. Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele. păstra şi reproduce cunoştinşele. creea noi cunoştinţe şi le utiliza cu chibzuinţă.a. ea se exprimă prin noţiuni. informaţia.Leibnitz. conform normelor sociale. Unele şi aceleaşi procese psihologice pot să-şi schimbe modalitatea. ea este înlocuită de cerinţe ca motive de activitate. nu se percepe şi resimte de individ. se găsesc în centrul atenţiei noastre. motivele. automatismele ş. ele contribuie la transformarea informaţiei în cunoştinţe. ci tot aceea activitate a sistemului nervos superior care în momentul dat nu se găseşte în centrul atenţiei conştiente. produsele artei. cunoştinţelor în convingeri. reguli. năzuinţele sensul cărora este determinat de cerinţele şi necesităţile fiziologice. catalizatorul activităţii umane. O concepţie specifică despre inconştient a fost dezvoltată de S Freud (1856-1939). Emoţiile pozitive ori negative reglementează alegerea acţiunii.Deatîta emoţiile şi sentimentele sunt regulatorul. Concepţia despre inconştient a fost pentru prima dată formulată de G. algoritmuri cu ajutorul cărora se realizează multitudinea formelor de gîndire. Intelectul este ―temperatura‖. ca bază al existenţei şi cauză al procesului mondial.). iau sub controlul său acele funcţii care nu cer atitudinea creatoare şi participarea nemijlocită a conştiinţei (deprinderile. A. formează comportamentul. interiorizîndu-se. cărţi.aici este întuneric. devin mecanisme interne de reglementare a activităţii. ele pot să se transforme din conştiente în inconştient şi invers. Pentru existenţa noţiunilor este necesar de memorie. Intelectul depinde nu de cantitatea de cunoştinţe. Inconştient . Voinţa este forţa motrică a personalităţii. este un autocontrol a personalităţii.Herbart. istoriei. operaţii şi stări ce nu sunt reprezentate în conştiinţa subiectului. O caracteristică dinamică a inconştientului a fost întrodusă de I.

Freud. Freudismul este absolutizarea rolului proceselor inconştiente.G. Ei neagă biologismul şi determinismul sexual freudian. Conştiinţa socială este acea latură a realităţii sociale ce este determinată de existenţa socială. de constrîngere. viziuni. Existenţa socială este latura materială a vieţii sociale. pasiunile. Boala este un fel de realizare a dorinţelor refulate într-o formă denaturată. Neofreudism – concepţie ce încearcă de a revedea ideile lui S. morala.Freud consideră. Conştiinţa socială este raţiunea colectivă ca sinteză complexă a conştiinţelor individuale şi prezintă tota-litatea de idei. convingeri care reflectă existenţa socială. dar mai mult se ocupă de rolul inconştientului în elucidarea fenomenelor sociale. dependentă de existenţa socială. morala nu întotdeauna permit realizarea dorinţelor individului.Jung. fără ea este imposibil de a ne închipui procesul vieţii sociale. Conştiinţa socială este secundară. concepţii. determină conţinutul şi structura ei. C. Inconştientul este fundamentul de adîncime al psihicului. mai puţină atenţie atrag factorului inconştient în comportamentul individului. producţia şi consumul lor. Freudism – teoria lui S. recunoaşterea conflictului dintre conştiinţă şi inconştient. Individul trebuie să aleagă între dorinţele şi plăcerile sale (principiul plăcerii) şi ceea ce este posibil şi admisibil (principiul realităţii). Personalitatea se găseşte permanent sub presiunea contradicţiilor. Înclinaţiile inconştiente formează conţinitul emoţiilor şi trăirilor. Reprezentanţii sunt A. viziuni. formulată în perioada anilor 1900 – 1938. lumea înconjurătoare şi locul său în această realitate. Conştiinţa socială este latura necesară a procesului social-istoric. este primară în raport cu conştiinţa socială. C. S. Viaţa spirituală este o noţiune mai amplă şi include în sine necesităţile spirituale.a. Viaţa spirituală a societăţii este produsul activităţii practice a oamenilor şi formează un subsistem al sociumului. Des viaţa spirituală se confundă cu conştiinţa socială. se manifestă prin ea. concepţii. Dorinţele insistent tind să se realizeze.Freud în direcţia socializării lor. Conştiinţa socială există prin conştiinţa indivizilor. într-o altă modalitate. totalitatea de idei. E.domină misterul. autoconştiinţa individului. 5. Esenţa freudismului (psihoanalizei) constă în analiza raţională a fenomenelor inconştiente pentru a se debarasa de ele. dar şi se deosebeşte radical de ea.Adler. Al doilea nivel este ―Eul‖ – sfera fenomenelor conştiente. Secundaritatea ei nu înseamnă ignorarea rolului ei. Conştiinţa depinde în cea mai mare măsură de impulsurile refulate de inconştient. Al treilea nivel ―Super-Eul‖ – cenzura.Conştiinţa socială este categoria filosofică pentru desemnarea laturii spirituale a vieţii societăţii. este concepţie ce dă prioritate pasiunilor în motivarea şi explicarea faptelor omului. iar de acolo ele pot să se realizeze şi sub alte forme. reprezentări ce reflectă existenţa socială. funcţia societăţii în întregime. Conflictul dintre dorinţe şi posibilităţi duce la neuroze.Fromm. Conştiinţa individuală este totalitatea proceselor psihice a individului. care formează baza teoretică a psihoanalizei şi metodei psihoterapeutice. care determină viaţa conştientă a subiectului(omului) şi chiar destinele unor popare. Dorinţele şi pasiunile nerealizate sunt refulate în inconştient. la apariţia bolii. Conştiinţă socială se găseşte in strînsă legătură cu conştiinţa individuală. iar conştiinţa individuală se constituie prin asimilarea de către individ a ideilor şi concepţiilor conştiinţei 54 . lumea normelor sociale şi interdicţiilor (tabu). care îi permit de a se înţelege pe sine însăşi. dintre personalitate şi societate. activitatea spirituală. aceasta este lumea inconştientului unde totul dictează instinctele. măcar că acestea sunt diferite noţiuni. Cenzura socială.Horni ş. că morala îndeplineşte o funcţie represivă faţă de om.

artă ş. Psihologia socială este un fenomen relativ stabil şi nu se schimbă odată cu schimbarea existenţei sociale. psihologia socială şi ideologia. relaţiile dintre individ şi colectivitate. Conştiinţa socială are tendinţa de a exista relativ sinestătător. arta. dar şi reciproc unele asupra altora. morale ş. Conştiinţa politică este totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea societăţii. ci prin diferite clişee socioculturale şi ideologice. formele conştiinţei sociale acţionează nu numai asupra relaţiilor materiale. obiceiuri. Conştiinţa individuală niciodată nu cuprinde în întregime conştiinţa socială (ultima este mai amplă). Primele (relaţiile şi activitatea) sunt latura obiectivă.a. este rezultatul unor generalizări şi elaborări a specialiştilor. Prin creaţia sa individul poate să formuleze idei ce se includ în conştiinţa socială. Conştiinţa individuală există ca realitate subiectivă. Interesele economice la urma urmei se manifestă ca cauza socială a activităţii politice. Conştiinţa teoretică prezintă nivelul superior de reflectare a realităţii în diferite concepţii şi teorii. Formele conştiinţei sociale includ în sine următoarele componenete: relaţii (politice. Psihologia socială este conştiinţa anumitor grupuri sociale. particularului şi generalului. materializate în literatură. În structura conştiinţei sociale deosebim: conştiinţa obişnuită şi teoretică. dar poate s-o întreacă. diferite forme (politica. De aceea conştiinţa individuală este un aliaj a singularului. Politica este expresia concentrată a economiei. Ea este la un nivel cu conştiinţa obişnuită. Conştiinţa individuală reflectă realitatea prin prisma condiţiilor de viaţă concrete şi particularităţile psihologice a individului. apare pe baza activităţii practice cotidiene şi conţine diferite cunoştinţe. relaţiile dintre clase şi grupuri sociale referotor la realizarea intereselor lor. modalitatea cum reflectă. dreptul. religioasă ş. dar exprimă mai mult atitudinea apreciativă a oamenilor faţă de această realitate. activitate (politică. structura ei social-politică. Pentru a realiza interesele economice ele trebuie să pună mâna pe puterea de stat. juridice.a. Ideologia este o totalitate de concepţii şi idei sistematizate. Marxismul definea dreptul ca voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege. religia. reprezentări empirice despre lumea înconjurătoare. morala. ideală. arta. viziuni. a intereselor economice a grupurilor sociale şi partidelor politice. ştiinţa şi filosofia. natura şi rolul puterii de stat.). Dreptul este totalitatea de norme şi legi juridice ce reglementează relaţiile dintre indivizi. La formele conştiinţei sociale se referă politica. iar ideile şi teoriile – latura subiectivă a conştiinţei. Psihologia socială este o totalitate de viziuni şi reprezentări nesistematizate. dintre diferite instituţii sociale. religia. Existenţa sinestătătoare se manifestă şi prin aceia. Existenţa socială se reflectă în conştiinţa individului nu direct. Politica este sfera activităţii claselor şi grupurilor sociale referitor la cucerirea. Ideile şi concepţiile ei sunt obiectivizate. că unele elemente a conştiinţei sociale pot să întreacă ori rămîne în urmă de existenţa socială. popoare şi naţionalităţi. care reflectă existenţa socială în corespundere cu interesele şi scopurile claselor şi grupurilor. juridice. este specificul modului lor de viaţă. juridică. dispoziţii. rolul şi funcţiile lor sociale.a. ştiinţă.a ). la normele şi legile 55 . diferite sentimente. dreptul. nemijlocit. ştiinţa şi filosofia). Conştiinţa jurudică este totalitatea de concepţii şi teorii referitor la orînduirea de drept existentă. morala. tradiţii care reflectă realitatea obiectivă şi se formează nemijlocit în condiţiile activităţii cotidiene. menţinerea şi folosirea puterii de stat. Conştiinţa obişnuită este nivelul cel mai simplu.sociale. Formele conştiinţei sociale reflectă diferite laturi a vieţii sociale şi se deosebesc prin obiectul care îl reflectă.) şi idei şi teorii (politice. El este determinat de orînduirea economică a societăţii. morale ş. particularităţile dezvoltării lor.

Termenul de ştiinţă se utilizează deasemenea pentru marcarea unor branşe separate ale 56 . în procesul căreia se crează imagini artistice şi se personifică atitudinea estetică a omului faţă de lume. Conştiinţa morală poate fi privită ca vocea conştiinţei. Noţiunea de ştiinţă include în sine atît activitatea de obţinere a cunoştinţelor noi. Dreptul ca şi politica are caracter de clasă. confesiune. concepţia şi perceperea lumii de către om. una dintre formele conştiinţei sociale. tragice sau comice. în societate îndeplineşte mai multe funcţii. orientări valorice morale. ce se formează în procesul vieţii sociale. reguli. noţiuni şi principii morale ce formează idealul moral. el consolidează şi protejază acele relaţii sociale şi modele de comportament ce corespund intereselor anumitor clase. principii. Religia (din l. Arta este modul de generalizare a realităţii într-o formă concret-senzorială spre deosebire de ştiinţă. scopul căreia este studierea obiectelor şi proceselor naturii şi societăţii. măreţe sau josnice ş. Conştiinţa morală reflectă activitatea şi relaţiile morale. Conştiinţa morală este cunoaşterea valorilor morale. ea reflectă realitatea prin noţiunile de bine şi rău. De aceea arta acordă o influenţă mare asupra oamenilor. echitate sau inechitate. Conştiinţa morală. formă specifică de activitate. care se caracterizează prin credinţa în fiinţe sau forme spirituale.a. Religia se mai caracterizează printr-o concepţie specifică despre lume şi percepţie a lumii. Fiind o reflectare a realităţii arta posedă o independenţă relativă faţă de ea. principalele dintre care sunt funcţia estetica. Imaginile artistice joacă un mare rol cognoscibil. arta schimbă în întregime atitudinea omului faţă de lume. iar simţurile sunt conştientizate. care exprimă existenţa prin prizma patimilor şi emoţiilor umane. Religia reprezintă o concepţie despre lumea idealistă bazată pe credinţe în supranatural. ce reprezintă latura obiectivă a moralităţii) care prezintă totalitatea de idei.juridice. credinţă. Conţinutul artei se constituie din idei şi sentimente. logica şi emoţiile.Obiectul artei este întreaga realitate cu calităţile şi însuşirile ei estetice. la ceea ce este drept sau nedrept. În structura conştiinţei morale deosebim următoarele componente: norme. unul dintre procedeele principale de însuşire estetică a lumii. religio-cucernicie. conştinţa de sine şi datoria.. elvavie. Ştiinţa . de asemenea printr-o conduită şi cult specific. care o generalizează în noţiuni abstracte şi legi. impune şi sancţiona legile morale.suma cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat ce formează tabloul ştiinţific al lumii. datoriilor şi modului cum trebuie să le îndeplinim. legal sau ilegal. o reflectare a realităţii prin imagini concret-senzoriale. Influenţănd gîndurile şi simţurile. motivarea. Morala este totalitatea de reguli şi norme ce reglementează comportamentul oamenilor în viaţa lor personală şi socială.lat. Arta .latura subiectivă a moralei (spre deosebire de activitatea şi relaţiile morale. formulează principiile şi cerinţele care au un caracter normativ şi reglementează comportamentul oamenilor.formă specifică a conştiinţei sociale. funcţia de cunoaştere şi cea educativă. ce se bazează pe credinţă în existenţa (a uneia ori cîteva) divinităţi. ideile exprimate în artei sunt pătrunse de simţuri. obiect cultic) . prin oficierea unui cult şi prin existenţa unor instituţii şi organizaţii corespunzătoare. Ea este capacitatea de a promulga.sferă a activităţii umane. Forma specifică de reflectare a realităţii este imaginea artistică. cît şi rezultatul acestei activităţi . Realizînd funcţia estetică arta crează idealul în corespundere cu care oamenii apreciază fenomenele din viaţă ca frumoase sau urîte.una din formele conştiinţei sociale. aprecierea şi autoaprecierea.

filosofia prezintă un tablou integru al existenţei. filosofia) se găsesc mai departe. învăţătură despre principiile fundamentale ale existenţei şi cunoaşterii. Prin aceasta ştiinţa se deosebeşte de artă. apoi în ştiinţă cunoştinţele se capătă sub formă de descrieri teoretice. totalitatea cunoştinţelor din diferite domenii ce reflectă existenţa socială. au un caracter sistemic. formulele unui preparat oarecare . filozofia la rîndul său acordă o influenţă activă asupra existenţei sociale. societăţii şi gîndirii umane.mai mult la nivelul conştiinţei teoretice. Categoriile. phileo .în cadrul observării şi experimentului ştiinţific. conştiinţa anumitor mase. Fiind o reflectare a realităţii. norme. Autenticitatea cunoştinţelor ştiinţifice se determină nu numai prin lipsa contradicţiilor logice. valori a unei mase de indivizi ce se formează în procesul comunicării şi activităţii comune între ei. rapoarte ale datelor expe-rimentale. prezent şi viitor. este conştiinţa de facto. despre raportul omului faţă de lume. ci. Altele (morala. Ştiinţa reflectă realitatea prin noţiunea de adevăr.totalitatea de cunoştinţe. necesarul în ştiinţele particulare. morala reflectă relaţiile dintre oameni. ştiinţa – relaţiile dintre subiect şi obiect.iubesc şi sophia . inclusiv şi a celei sociale. Morala.formă a conîtiinţei sociale. prin verificarea obligatoare în practică . ce admit posibilitatea fanteziei. pe cînd conştiinţa socială are un caracter general uman. prin prisma raportului omului faţă de lume. arta. Filozofia (gr. arta. Formulînd legile obiective ale fenomenelor ea le exprimă în noţiuni şi scheme. care trebuie să corespundă realităţii.înţelepciune) . despre lumea şi omul în ansamblu. Studiind conştiinţa socială putem evidenţia conştiinţa de masă şi opinia publică. esenţialul. domeniu al culturii spirituale. este 57 . Politica. care exptimă realitatea în chipuri artistice concrete. imaginaţiei etc. reflectă realitatea prin înţelepciune. de dovadă logică a concluziilor lor. morală şi estetică a omului faţă de lume. dreptul) sunt nemijlocit legate cu viaţa materială şi relaţiile economice a societăţii. arta. social-politică.Conştiinţa de masă . care la rîndul său înzestrează filosofia cu materialul faptologic. Conştiinţa de masă se deosebeşte de conştiinţa socială care este totalitatea cunoştinţelor indivizilor din trecut. Conştiinţa de masă este un caz particular a conştiinţei sociale. necesar pentru concluziile filosofice. ştiinţă despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii. care cercetează un domeniu separat al realităţii. constituind temelia concepţiei concepţiei despre lume.cunoaşterii ştiinţifice. Spre deosebire de ştiinţele concrete. principiile şi legile universale cu care operează filosofia străbat toată pînza cunoştinţelor. Filozofia elaborează un sistem generalizat de cunoştinţe teoretice despre lume şi locul omului în lume. contribuie la formarea idealurilor şi valorilor noi. Unele forme (politica.toate acestea formează scopul implicital ştiinţei. religia se manifestă mai mult la nivelul conştiinţei obişnuite. Ştiinţa ca producere de cunoştinţe prezintă în sine o formă specifică de activitate. acţionează intermediar asupra relaţiilor materiale. filosofia şi ştiinţa . descoperind generalul. în primul rînd. Un caracter complex conţine interconexiunea dintre ştiinţă şi filosofie ca forme specifice ale conştiinţei sociale. Filosofia din totdeauna îndeplineşte în raport cu ştiinţa funcţii de metodologie a cunoaşterii şi interpretarea conceptuluală a rezultatelor ei. Ea se formează ca rezultat a conştiinţei obişnuite şi cunoştinţelor teoretice. reprezentări. Pe filosofie şi ştiinţa le uneşte tendinţa de construire a cunoştinţelor într-o formă teoretică. Dacă în producţia materială cunoştinele se utilizează în calitate de mijloace de creştere a productivităţii muncii. dreptul. Ea cercetează atitudinea gnoseologică. Toate formele conştiinţei sociale interacţionează unele cu altele.

naţionale ş. comunitaţi. Platon numea dialectica metodă logică care cu ajutorul analizei şi sintezei duce la cunoaşterea adevăratului existent – ideilor. clase). conştiinţa funcţionînd. Categoriile filosofice. Socrate privea dialectica ca măiestria de afla adevărul prin ciocnirea părerilor contrare. Dialectica (grec. Rezolvarea acestei probleme este legată de formarea şi constituirea dialecticii ca teorie despre cele mai generale legi de dezvoltare a realităţii. care la origine în antichitate înseamna arta dialogului. deoarece este un fel de auto-control. politice. Pe baza acestor cunoştinţe se formează latura apreciativă a opiniei publice. acceptarea ori respingerea. Ea este un mod specific de existenţă a conştiinţei sociale. îndeplineşte funcţia reglementativă şi educativă. este conştiinţa în acţiune. teritoriale. după Heraclit.totalitatea ideilor. dar şi de a arăta cum este ea. Ea nu se limi-tează numai la societatea dată. În ea întră şi componentul volutiv care o caracterizează ca o activitate spiritual-practică. dialegomai . Conţinutul principal al opiniei publice este informaţia şi cunoştinţele despre fapte. apare şi dispare. ci depăşeşte cadrul lor. Conştiinţa de masă nui ceva omogen.întreţin o conversaţie. Conştiinţa de masă poate fi studiată prin opinia publică. clase şi societatea în întregime.a. este o mulţime de diferite concepţii. măiestria de a ajunge la adevăr prin discuţie. a caracteristicilor ei social-economice. corelaţia dintre particular-ştiinţific. evenimente. prin descoperirea contrazicerilor în raţionamentul oponentului. modul de a duce o discuţie ştiinţifică. 1. culturale. disput) . comportări. fenomene şi procese care au devenit în centrul atenţiei publice. ce prezintă lumea asta. poziţia maselor. Opinia publică . Aristotel înţelegea dialectica ca măiestria demonstrării şi respingerii Lui Aristotel îi aparţine meritul de a defini şi cerceta formele esenţiale ale gîndirii dialectice. viziuni. Concepţia filosofică despre lume are scopul de a forma nu numai un model teoretic despre ea. este constituită din contrarii. E bine cunoscută maxima lui ―Panta rei‖ (―totul curge‖). iar lupta dintre contrarii este cauza dezvoltării. viziuni. Subiectul sînt diferite grupuri de oameni. 4.noţiune filosofică. Lumea. la epoca contemporană. Opinia publică se studiază prin diferite sondage sociologice şi se formulează de obicei prin media statistică. uniunii profesionale. probleme. general-ştiinţific şi universal. evenimente. Opinia publică joacă un rol foarte imporant în viaţa societăţii. deoarece totul curge şi se transformă necontenit. confirmarea ori blamarea anumitor acte. Dialectica lui Hegel şi Marx. Dialectica filosofilor greci din acea perioadă purta caracter spontan. 3. grupuri. formulează şi include norme şi principii a comportamentului şi activităţii sociale. Dialectica în această perioadă este încă 58 . componente. Conştiinţa de masă poartă amprenta societăţii respective. în dependenţă de subiecţii acestei conştiinţi (mase. comunităţi socialdemografice.totalitatea de concepţii. atitudini despre diverse probleme şi aspecte a vieţii sociale. reprezentări şi aprecieri a diferitor evenimente şi fapte a realităţii de către masele populare. Dialectica şi principiile ei. naţionale. în care se exprimă părerea. 2. Legile dialecticii şi însemnătatea lor metodologică. Cel mai mare dialectician al Greciei antice Heraclit afirma că totul există şi concomutent nu există. Ea poate fi caracterizată după diferite criterii. Dialectica Dialectica şi alternativele ei. inclusiv colective de muncă.

deoarece filosofii greci antici mai mult atrăgeau atenţia asupra mişcării şi a legăturilor dintre lucruri.Abelard. şi mai ales pe descoperirea teoriei celulare.) prin care a exercitat o mare influenţă asupra gîndirii filosofice ulterioare.18-19-lea I. în procesele de schimbare şi dezvoltare. se transformă şi se leagă. transformare. Un merit deosebit în elaborarea dialecticii ca teorie a dezvoltării şi conexiunii universale a avut . schimbare. legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi invers.Excepţie fac unele elemente de dialectică în filosofia lui Descartes. Dialectica este aşa înţelegere a lumii şi mod de gîndire care priveşte diferite fenomene în multitudinea de legături şi relaţii. conse-rvativ. a. 59 . Prelucrînd critic filosofia lui Hegel. Hegel s-a văzut nevoit să nege dezvoltarea naturii. El formula dialectica ca metodă de cunoaştere prin intermediul cărei se atinge unitatea contrariilor. El a formulat principiile şi legile fundamentale ale acestei dezvoltări (legea unităţii şi luptei contrariilor. care o interpreta ca ceva neschimbat şi absolut. iar societatea s-a dezvoltat pînă la apariţia statului iunchero-prusac.Kant prin teoria sa cosmogonică şi evidenţierea contradicţiilor raţiunii pure. care au demonstrat caracterul schimbător a tot ce există. legea negării negaţiei). cauză şi efect. dominantă a fost concepţia metafizică despre lume. întorcînd totul cu capul în jos. mişcarea. care după părerea lui numai se desfăşoară în spaţiu. dezvoltare de la treptele inferioare la cele superioare. Dialectica este o metodă de raţionare prin care părţile contrare nu se anulează. care denatura realitatea. a legii conservării şi trans-formării energiei şi a teoriei evoluţioniste a lui Darwin. În epoca medievală se cultiva măiestria de predicator. se formulau metode de respingere a eterodoxiei. ci se completează şi echilibrează una pe alta. Depăşirea caracterului unilateral a dialecticii idealiste a devenit posibil în filosofia marxistă. decît asupra a ceea ce se mişcă. dezvoltarea încetează. necesitate şi întîmplare ş.foarte primitivă şi simplistă. prin mişcarea cărora ideea absolută se autocunoaşte şi în procesul acestei mişcări crează natura şi societatea. Cedînd sistemului său idealist.o Hegel. formulează noţiuni. fără de care este imposibilă cunoaşterea profundă şi multilaterală a lor. Ei nu ajunseseră la descompunerea obiec-telor şi fenomenelor naturii în părţile componente şi la analiza lor. Dialectica marxistă a fost bazată pe analiza filosofică a descoperirilor ştiinţifice din acea perioadă. înlăturînd din ea sistemul idealist. Diderot. pînă la finele secolului 18. unui spirit universal. După Hegel. dezvoltarea există datorită unei idei absolute. culmea dialecticii medievale devin operele lui P. Dialectica marxistă apare şi ca consecinţă a analizei şi sintetizării întregii experienţe de dezvoltare a naturii şi societăţii umane. că generalizînd şi sistematizînd ideile filosofice precedente el a elaborat un sistem dialectic armonios ce cuprinde toate sferele realităţii. dogmatic. Prima breşă în concepţia metafizica despre lume a făcut-o reprezentantul filosofiei clasice germane la răscrucerea sec. Însă dialectica lui Hegel a fost elaborată pe o temelie idealistă. Ulterior. a elaborat un sistem de categorii ale dialecticii (esenţă şi fenomen. Ca izvor şi forţe motrice ale automişcării şi autodezvoltării erau considerate contradicţiile interne. Spinoza.Dialectica lui Hegel prezintă întreaga lume istorică şi spirituală sub forma unui proces unic în continuă mişcare. Temeliile concepţiei metafizice au început să fie zdruncinate odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale de la jumătatea secolului 18-lea (una din ele a fost geniala descoperire a legii conservării şi transformării materiei de către Lomonosov) şi a activităţii practice a oamenilor. conţinut şi formă. Meritul lui Hegel constă în aceea. Cum numai raţiunea universală prin sistemul lui Hegel îşi concepe toată bogaţia sa internă. în interacţiunea forţelor şi tendinţelor contrara. Dialectica lui Hegel era îndreptată spre trecut şi îmbrăcată într-o formă mistică şi scolastică. care gîndeşte.

Esenţa dialecticii o alcătuiesc principiile ei fundamentale (principiul conexiunii universale şi principiul dezvol-tării). Principiu este nu orice concluzie obişnuită. Principiu îndeplineşte funcţia de bază conceptuală şi metodologică a teoriei. care sunt înţelese cu ajutorul sistemului de legi şi categorii. Principiul conexiunii universale constă nu numai în recunoaşterea că toate obiectele şi fenomenele se găsesc în relaţii şi legături. În teoria cunoaşterii . Dialectica. şi gîndirea umană se supun unor şi aceloraşi legi. fiindcă însuşirile obiectelor se manifestă în aceste legături şi relaţii. ea apare ca rezultat al comparării a două lucruri după o anumită însuşire.concepţie conform căreia toate obiectele şi fenomenele realităţii se găsesc în diferite relaţii. dar aşa cunoştinţe care joacă rolul hotărîtor referitor la toate celelalte cunoştinţe a acestei teorii.a. determinismului ş. început logic pentru formularea teoriei. elemente. dar ne obligă încă: a) pentru a cunoaşte lucrurile trebuie să cunoaştem relaţiile şi legăturile. societăţii şi gîndirii umane şi ca metodă universală de cunoaştere şi transformare a realităţii.sunt acele elemente relativ stabile ale cunoştinţelor ştiinţifice care reflectă cele mai generale legături şi relaţii a fenomenelor lumii obiective şi care servesc ca temelie. concretivităţii adevărului. Datorită principiilor teoria devine ca un sistem logic bine fundamentat. dezvoltării. ultimele formează interacţiunea. coordonatoare şi subordonatoare.principiul unităţii teoriei şi practicii. 2. Legătura este aşa relaţie în care un obiect depinde de altul.principiul identităţii. Deosebim legături genetice. În logica formală . asta ne-a asigura de greşeli şi 60 . interne şi externe. Dar aceasta nu înseamnă identitatea lor. Astfel dialectica îndeplineşte funcţia conceptuală şi metodologică. Marx şi Engels au formulat dialectica ca învăţătira despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii. dialectica subiectivă ca ceva de sinestătător. legături şi interdpendenţe.a. colec-tivismului ş. Principiu . logica şi teoria cunoaşterii se deosebesc după obiectul de studiu. cauzale. Dialectica marxistă este fundamental opusă dialecticii lui Hegel: dacă Hegel a luat ca temelie a dezvoltării ideea apoi Marx şi Engels au pus la baza dezvoltării realitatea materială. istorismului. care rezultă din faptul. temporalspaţiale. că şi lumea obiectivă şi cunoaşterea. atunci legăturile şi dezvoltarea gîndirii care cunoaşte. Dacă conexiunile generale şi dezvoltarea realităţii obiective există în afară şi independent de conştiinţa omului. contradicţiei. logică şi teoria cunoaşterii. pe cînd marxismul a formulat dialectica subiectivă ca o reflectare a dialecticii obiective.a. metodă şi metodologie a cunoaşterii ştiinţifice şi a creaţiei în genere. Principiile teoretice ale dialecticii constituie un conţinut esenţial al concepţiei despre lume. dar sunt identice prin metodă.dialectica.Marx şi Engels au luat din ea numai ―sîmburele ei raţional‖ . În etică principiul umanismului. îndeplineşte funcţia de centru integrativ pentru restul de cunoştinţe şi categorii. raţiunii suficiente. esenţial influenţează conţinutul şi sensul ei. Dialectica este teorie filosofică. se supun principiilor sale gnoseologice şi logice specifice. E vorba despre unitatea dintre dialectica. elemente este condiţia necesară şi suficientă pentru schimbarea altor însuşiri. În filosofie există aşa principii ca principiul obiectivităţii. cauzalităţii. fără de care nu poate să existe. În filosofia marxistă dialectica e înţeleasă şi ca teorie a cunoaşterii. şi ca logică. Relaţia este noţiunea care reflectă modul de existenţă a lucrurilor şi fenomenelor. unde schimbările unor însuşiri. Principiul conexiunii universale . Hegel formula dialectica gîndirii. reflectînd conexiunile şi dezvoltarea obiectivă. terţului exclus. Există deasemenea legături unilaterale şi bilaterale. unităţii lumii. b) să cuprindem maximal legături şi relaţii. conexiunii universale. esenţiale şi neesenţiale ş.

Principiul dezvoltării . reflectă existenţa şi în acelaşi timp sunt trepte în dezvoltarea cunoaşterii. gnoseologică. care în diferit mod înţeleg izvorul. cu limitarea posibilităţilor sistemelor. studia fenomenele şi procesele în dinamică. privea categoriile ca etape de dezvoltare a ideei absolute. de la compus la mai simplu. Idealiştii subiectivi socot că categoriile au un caracter subiectiv.progresivă. metafizică. în concepţia metafizică . ca autodezvoltare.abordări unilaterale. Filosofia materialistă priveşte categoriile ca unitatea dintre subiectiv şi obiectiv. Cunoaşterea principiului conexiunii universale are o mare importanţă pentru activitatea practică. care există independent de realitatea obiectivă. sunt nişte senzaţii. dar şi în a înţelege corect dezvoltarea. mişcării şi dezvoltării fenomenelor în natură. căzînd ori în subiectivism şi apriorism ori în obiectivismul idealist. societate şi gîndire. c) din toate relaţiile şi legăturile trebuie să găsim acele cu caracter legic. Regresul este dezvoltarea de la superior la inferior. în mişcare şi dezvoltare. axiologică ş. ca repetarea unor etape ori faze numai că la un nivel mai înalt. care exprimă condiţiile generale ale existenţei. Deosebim trei tipuri de dezvoltare . de sistem. mecanismul şi direcţia dezvoltării. impresii subiective. pe cînd metafizica vede izvorul dezvoltării într-un imbold din exterior.Cu alte cuvinte idealiştii n-au putut corect determina interconexiunea dintre obiectiv şi subiectiv în categorii. gîndirii. ori numai calitative. exclude abordarea unilaterală. spre exemplu. Categoriile sunt noţiunile cele mai generale şi universale. Dialectica înţelege izvorul dezvoltării ca lupta contradicţiilor interne. Aspectul ontologic ne arată.a. deatîta ele n-au nici o valoare ştiinţifică. Fiecare ştiinţă are noţiunile sale fundamentale. Mecanismul dezvoltării conform dialecticii este trecerea schimbărilor cantitative în calitative. a înţelege corect izvorul. I. măreşte independenţa relativă a sistemelor.ca mişcare în cerc.Kant vedea în categorii numai nişte forme ale dezvoltării cunoaşterii ori forme apriori a activităţii de judecată care nu sunt legate cu realitatea obiectivă. într-o forţă supranaturală. posibilităţile dezvoltării în viitor. regresivă şi uniplanică. îl disciplinează pe fiecare specialist. dezvoltare. mecanismul şi direcţia dezvoltării.Categoriile filosofice se referă la toate fenomenele realităţii. exagerînd ori una ori alta. dar şi practice.Idealiştii obiectivi (epoca medievală realiştii) înţeleg categoriile ca entităţi pure. există numai în subiect. Dezvoltarea uniplanică este trecerea de la o calitate la alta în limitele unui şi acelaşi grad de complexitate. 3. Cu alte cuvinte ele îndeplinesc funcţia ontologică.concepţie conform căreia toate obiectele şi fenomenele realităţii se găsesc în permanentă schimbare. Principiul dezvoltării constă nu numai în a recunoaşte că totul se găseşte în dezvoltare. de la inferior la superior şi care duce la acumularea structurii şi funcţiei. că categoriile reflectă în conştiinţa 61 . Există două concepţii despre dezvoltare dialectică şi metafizică. Categoriile reflectă în gîndire atributele realităţii caracteristicile universale şi inalienabile a obiectelor materiale. Pentru a cunoaşte realitatea este necesar de a analiza. contribuie la analiza obiectivă a realităţii. Hegel. Dezvoltarea este aşa mişcare ireversibilă care duce la apariţia unei calităţi noi. Direcţia dezvoltării în concepţia dialectică este în formă de spirală. pentru că ele ne dezvălue esenţa lucrurilor şi fenomenelor. Ele sunt rezultatul nu numai activităţii teoretice. ca o interconexiune flexibilă. Progresul este dezvoltare de la simplu la compus. în dezvoltare. metodologică. iar conform metafizicii este numai schimbări cantitative.

esenţa lor.). că gîndirea după natura sa este categorială şi cunoaşterea categoriilor face gîndirea mai productivă. care prezintă unitatea singularului şi particularului. formînd un sistem de noţiuni ştiinţifice. algoritm. general-ştiinţifice şi filosofice.a. caracteristice unei boli. comparabile a obiectelor materiale. etiologie şi patogeneză. reflectă trăsăturile. Esenţă şi fenomen . particular şi general . laturi a obiectelor materiale. Pe baza noţiunilor ştiinţifice apar categoriile filosofice. ca expresia trăsăturilor şi semnelor interne. totalitatea de conexiuni. boală. serveşte ca mod de interpretare. Singularul este categoria ce reflectă însuşirile şi trăsăturile irepetabile a obiectelor şi fenomenelor. Categoriile general-ştiinţifice prezintă noţiuni generale ce se întîlnesc şi sunt obiectul mai multor ştiinţe (informaţie. aceea ce este caracteristic numai pentru lucrul dat. Esenţa aspectului gnoseologic constă în aceea că cu ajutorul categoriilor gîndirea umană este capabilă să reflecte şi generalizeze cele mai comune însuşiri a lumii obiective. Generalul în medicină se manifestă ca forma nozologică a bolii.categorii filosofice.categorie filosofică ce exprimă trăsăturile specifice a unei clase de obiecte. Esenţa se 62 . Categoriile particular-ştiinţifice apar pe baza limbajului obişnuit şi sunt noţiunile generale care se folosesc într-o ştiinţă. repetabile. pentru un obiect ca atare. legi care determină însuşirile principale ale obiectului şi tendinţele dezvoltării lui. forţă. structură ş. stabile. reacţie.). relaţii. forma ei exterioară de existenţă. care se folosesc în toate ştiinţele şi se găsesc într-o anumită corelaţie cu categoriile particular-ştiinţifice şi general-ştiinţifice. fenomenele şi obiectele ne apar nouă nu ca un haos.a.Particularul . Clasificarea existentă a bolilor este realizată după principiul nozologic. energie. Generalul – categoria care reflectă însuşirile asemănătoare. flexibilă. Nozologia este învăţătura despre boli. Singular. Singular. Diagnosticarea este stabilirea bolii la individul concret (singular) prin compararea cu formele nozologice cunoscute (general) şi evidenţierea specificului lor (particularul). Aceste categorii se constituie în cursul dezvoltării practic-cognitive. bolile aparatului respiratoriu se deosebesc de bolile aparatului digestiv ş. care reflectă diverse conexiuni obiective ale universului. Datorită categoriilor filosofice noi cunoaştem relaţiile şi legăturile dintre obiecte. repetabilului şi irepetabilului. Aspectul metodologic constă în aceea. precum şi treptele gnoseologice ale acestor conexiuni. Sinestătător există numai obiectele concrete. transformare a realităţii. particularităţile şi legităţile acestei ştiinţe (exemplu. comune. element chimic.categorii filosofice care reflectă diferite laturi necesare ale tuturor obiectelor şi proceselor realităţii. Boala (ca general) se realizează la individul concret ca unitate nozologică (singular). Esenţa e conţinutul intern. Fenomenul e manifestarea exterioară a esenţei.umană cele mai generale laturi şi trăsături a lumii obiective.a. Deosebim categorii particular-ştiinţifice. Unitatea nozologică este o boală concretă cu totalitatea ei de cimptome şi sindrome specifice pentru anumite dereglări morfofuncţionale. ceea ce le deosebeşte de alte clase ori grupuri de obiecte. bolile cardiovasculare au specificul său. particular şi general sunt numai însuşiri. Particularul este manifestarea specifică a unor boli la individul concret. sănătate ş. Spre exemplu. valenţă. ci în formă de legitate şi necesitate.

Conţinutul este totalitatea elementelor. Cunoaşterea simptomelor şi sindromelor ne vorbeşte despre esenţa bolii. dar niciodată nu coincide cu fenomenul. Cunoaşterea este un proces de mişcare de la fenomen la esenţa tot mai profundă a lucrurilor. dinamic. Sarcina principală a medicinii ca ştiinţă constă în a cunoaşte esenţa bolilor. simptomele şi sindromele ei. ci formaţie materială sinestătătoare. ansamblu părţilor componente prin aceia. exprimare şi manifestare a conţinutului. nu poate fi cunoscută printr-o simplă contemplare. Esenţa şi fenomenul sunt caracteristici obiective. iar fenomenul este expresia exterioara a esenţei. sau unitate de obiecte. raportul dintre diferite obiecte şi laturile. care include în sine legătura părţilor. Parte şi întreg . conţinutul determină forma. baza obiectelor. trăsăturilor. formă în care obiectele se manifestă la suprafaţă. forma uşoară ori grea.categorii filosofice care reflectă legături structurale. Întregul se deosebeşte de suma. a legilor este imposibilă activitatea practică a oamenilor. Scopul ştiinţei şi constă în a dezvălui esenţa lucrurilor în formele exterioare de manifestare. care se dezvăluie în procesul cunoaşterii ca trepte de pătrundere în obiect. Sub noţiunea de întreg trebuie de înţeles aşa obiect. În medicină esenţa coincide cu patogeneza. iar cunoscînd patogeneza putem presupune manifestările bolii. cea ce se produce în interiorul lor. Partea este element ori totalitate de elemente. Partea exprimă nu un obiect absolut singular. Conţinutul bolii este totalitatea procesului patologic. Funcţia determină structura. ansamblu schimbărilor fiziologice şi morfologice. Esenţa exprimă principalul. elementelor şi care posedă aşa însuşiri (integrale) ce nu se găsesc în părţile componente. paliativ. Fenomenele pot fi percepute cu ajutorul organelor de simţ. Conţinutul şi forma dialectic interacţionează – conţinutul este format. tendinţelor şi contradicţiilor obiectelor. Forma bolii este modul de manifestare a ei – acută ori cronică. în sistem şi se găseşc în anumită dependenţă structurală de acest întreg sistem. multitudinea de funcţii fiziologice legate de structurile organice. Conţinutul organismelor vii este activitatea vitală. deosebit de lumea materială. elementele lor şi legătura dintre ele. iar fenomenul cu manifestările bolii. universale. metabolismul. Conţinutul şi forma în biologie se manifestă ca funcţie şi structură. Totodată trebuie de avut în vedere. ele se găsesc în relaţii contradictorii. că conţinutul este mai activ. Partea are semnificaţie numai ca componentă a întregului. elemente aparte. Dar în cazurile cînd esenţa bolii nu e cunoscută se efectuează tratament simptomatic. referitor la care el se manifestă ca parte la întreg. Fără cunoaşterea esenţei. luată în afară de întreg ea nu mai este parte.manifestă printr-un şir de fenomene. ci aşa obiect luat în raport cu alt obiect. Interacţiunea întregului şi părţilor se caracterizează prin apariţia sistemului de legături dintre parte şi întreg. pierderea 63 . dar esenţa e ascunsă. întregul este aşa sistem care are calităţi integrative. Forma este modul de organizare. care temporar ameliorează starea pacientului dar nu-l vindecă. Conţinut şi formă – categorii filosofice care exprimă legăturile structurale ale obiectelor şi fenomenelor. iar forma are conţinut. Funcţia este modul specific de manifestare a însuşirilor obiectului în interacţiunea lui cu obiectele înconjurătoare. laturilor. deoarece odată cu înlăturarea esenţei fenomenele dispar de la sine. că el este o interacţiune relativ stabilă a părţilor componente şi are calităţi şi însuşiri noi care nu-s proprii unor părţi. care organic se includ în întreg. Structura este totalitatea legăturilor stabile a obiectului care asigură integritatea şi identitatea lui cu sine însăşi. relaţiilor. este stabilitatea trăsăturilor principale la diferite schimbări interne şi externe.

care la rîndul său poate să fie parte a altui întreg şi mai mare. Cauză şi efect . Studierea acestor legături (de la parte la întreg şi de la întreg la părţile componente) ne dă posibilitatea de a evidenţia esenţialul şi specificul. În dependenţă de condiţii una şi acelaşi cauză poate să producă diferite efecte. socoate că efectul depinde numai de condiţie. ori dintre diferite tipuri de întreg. care au loc fiecare dată. Condiţionalismul ignorează rolul cauzei şi absolutizează condiţiile. Rezultatul unei cauze poate fi cauză pentru un alt fenomen. Într-adevăr microbul poate fi socotit ca cauză a bolii. Condiţia numai contribuie la desfăşurarea legăturii cauzale. Dacă nu cunoaştem cauza. Dacă cauza determină nemijlocit apariţia unui obiect ori proces. nu face deosebirea dintre cauză şi condiţie. efectul. Cauza este un fenomen în acţiune. noi trebuie să prevedem. obiectul ca parte a unui întreg poate să fie întreg pentru părţile sale componente. atunci nu putem diagnostica şi trata acestă boală). însă conţinutul procesului 64 . Cauza este un fenomen care precedă şi provoacă alt fenomen . Este important de a nu confunda condiţia cu cauza. Totodată trebuie să evităm abordarea unilaterală. se socotea că este destul de a găsi microbul ca să-l socotim cauză a bolii. Legătura dintre cauză şi efect are un caracter genetic. necesar. care se răsfrînge prin condiţiile interne sau externe. determinativ. apariţia unor noi însuşiri cauzate de legăturile interparţiale. accelerează ori frînează manifestarea cauzei. metafizică a legăturilor cauzale. socoate că cauza pe deplin determină efectul. Cauzalitatea se confunda cu microbul. Condiţia este categorie filosofică ce reflectă o formă a conexiunii universale dintre obiecte şi fenomene fără care ele nu pot exista. Condiţiile suficiente sunt acele fenomene. cum îi cauza . Una şi aceiaşi cauză în unele şi acelaşi condiţii întotdeauna produce unul şi acelaşi efect. Monocauzalismul absolutizează rolul cauzei şi neagă specificul condiţiilor. Deosebim condiţii necesare şi suficiente Condiţiile necesare sînt fenomene. modifică apariţia efectului. fenomenul care nu provoacă efectul . univoc. iar diferite cauze pot genera unul şi acelaşi efect.aşa este şi efectul. universal. care neapărat provoacă acţiunea dată. ea numai contribuie la desfăşurarea cauzalităţii. Trebuie de avut în vedere că condiţia este aşa fenomen care singură niciodată nu generează efectul. Şi invers. Pentru biologie şi medicină important este principiul integrităţii. Acest curent a apărut atunci cînd au fost descoperiţi microbii ca cauze a proceselor patologice. Cauza şi efectul au un caracter obiectiv. atunci condiţia niciodată singură nu generează acest obiect.categorii filosofice care exprimă caracterul determinativ a conexiunii universale a fenomenelor şi obiectelor. cînd schimbările primului obiect (cauza) precedă şi duc inevitabil la schimbările altuia (efect). iar ultimul la rîndul său poate fi cauză pentru alte fenomene ş. ireversibil. În realitatea obiectivă există un lanţ infinit de legături cauzale. modifică cauza şi respectiv apariţia efectului.a. atunci nu putem pătrunde în esnţa fenomenelor (dacă nu cunoaştem cauza bolii. Cauzalitatea se realizează prin o mulţime de condiţii interne şi externe.nui cauză.efectul. Condiţia este mediul ambiant în care realitatea există şi se dezvoltă.unor însuşiri a părţilor la includerea lor în întreg. care ne obligă să studiem toate legăturile şi relaţiile dintre parte şi întreg. că el poate fi parte din alt întreg mai mare. le confundă. Pentru activitatea practică important este evidenţierea cauzei fenomenelor. Cauzalitatea este aşa interacţiune a unui obiect asupra altuia. Conţinutul efectului este determinat de cauză. cînd apare acţiunea respectivă. Cît de întreg n-ar fi obiectul studiat.

patologic depinde nu numai de microb. care devreme ori mai tîrziu se transformă în realitate. cît şi întîmplătoare. Posibilitatea abstractă trebuie de deosebit de imposibilitate . Dar dacă microbul a pătruns în organism. care apare legic. de a reieşi din posibilităţi reale şi nu abstracte. Determinism (lat. sunt obiectiv şi legic determinate de legături şi cauze materiale. Dezvoltarea este ca unitatea necesităţii şi întîmplării. Deci cauzalitatea trebuie privită ca interacţiunea dialectică a cauzei şi condiţiilor. Deosebim posibilităţi abstracte şi concrete. Întîmplarea este aşa mod de realizare a posibilităţii. iar întîmplarea este un supliment şi o formă de manifestare a necesităţii. Pentru activitatea practică esenţial este de a cunoaşte dialectica posibilităţii şi realităţii. M. Spre exemplu. legătura dintre nou şi vechi în procesul dezvoltării. Boala este fenomen şi necesar şi întîmplător. Determinismul este teoria despre interconexiunea 65 . cînd obiectul are în anumite condiţii mai multe posibilităţi. Posibilitatea concretă este aşa tendinţă. din care se realizează una din ele. procesele şi fenomenele. de a vedea în vechi tendinţe noi. cînd obiectul are în anumite condiţii o singură posibilitate. este lumea înconjurătoare. nu contrazice realităţii.a determina) . este aşa mod de dezvoltare a obiectelor şi fenomenelor. Necesitatea se realizează printr-un şir de întîmplări. care poate să fie şi are toate condiţiile necesare şi suficiente pentru realizarea ei. Medicul sub un şir de întîmplări trebuie să găsească necesitatea. Fiecare posibilitate are temei (bază) şi condiţii. externe. fiindcă asta contrazice legei conservării şi transformătii energiei. Boala este o reacţie de protecţie necesară la agentul patogenic Fiecare caz de boli infecţioase este o întîmplare. se manifestă ca necesitate. inclusiv acţiunile omului. Medicul trebuie să formeze aşa condiţii ca unele posibilităţi să se realizeze. care în principiu poate să fie. determinare . ci şi de condiţiile interne şi externe a organismului. la oase. Molipsirea de o boală infecţioasă întotdeauna este întîmplare. însă pentru realizarea ei nu-s încă condiţiile necesare. bacilul lui Koch poate produce tuberculoză pulmonară.categorii filosofice ce exprimă tendinţa obiectivă de dezvoltare. realitatea este totalitatea posibilităţilor realizate. obiectele şi fenomenele din lume sunt atît de necesare. A creea perpetum mobile este imposibil. legitatea. repetabile. de a nu substitui realitatea cu ceea ce există numai posibil. reiesă din esenţa lor şi este rezultatul legăturilor şi relaţiilor interne. care duc la greşeli şi înşelăciuni.categorii filosofice ce reflectă legături determinative din conexiunea universală. a organelor interne. singulare. Necesitatea este aşa fel de realizare a posibilităţii. Întîmplarea reiesă din legăturile şi relaţiile neesenţiale. Legătura dintre necesitate şi întîmplare se realizează prin legităţi statistice şi dinamice. Posibilitate şi realitate . Realitatea este rezultatul realizării posibilităţii.concepţie filosofică conform căreia toate lucrurile. Pentru medicină aceste categorii sunt importante fiindcă ele determină tactica tratamentului. În sens larg. progresive şi a le susţine. Necesitate şi întîmplare . Fiecare obiect şi fenomen conţine în sine diferite posibilităţi ca tendinţe de dezvoltare. stabile. iar procesul epidemic în întregime are legităţile sale. Posibilitatea este realitatea virtuală ori viitorul în prezent. care determină în mod legic apariţia unuia sau altui fenomen. iar altele să se excludă. Unul şi acelaşi microb poate provoca diferite boli. legilor ştiinţei. Posibilitatea abstractă este aşa tendinţă a realităţii. atunci el cu necesitate provoacă procesul patologic.ceea ce contrazice realităţii. Posibilitatea este totalitatea premizelor necesare şi suficiente. nestabile.

a. b) cauzalitatea se înţelegea numai ca acţiune din exterior. Procesul schimbării radicale a calităţii date. El prezintă în sine o trecere de la calitatea veche la cea nouă ―de la o măsură― la alta. norma şi patologia 66 . care constau din noţiuni. Transformarea unui fenomen în altul este o interacţiune a schimbărilor cantitative şi calitative.). Ea a fost formulată de Hegel. întîmplarea nu era altceva decît necunoaşterea cauzei. enunţuri. condiţii. Boala şi sănătatea. deci ele sînt forme logice ale gîndirii. ―ruptura‖ vechiului şi geneza noului se numeşte salt.Ideile determinismului se întîlnesc încă în filosofia antică. În dialectică deosebim următoarele legi universale: legea trecerii schimbărilor cantitative şi calitative.una dintre legile fundamentale ale dialecticii. Dacă categoriile fiecărei ştiinţe formează un sistem de noţiuni care exprimă conţinutul ei. Schimbările cantitative se acumulează treptat şi dacă depăşesc limita măsurii. care trec prin cîteva faze intermediare. cantităţii.şi condiţionatea reciprocă a fenomenelor lumii materiale şi spirituale şi se bazează pe principiile cauzalităţii şi legităţii. esenţial. După forma sa legile prezintă anumite judecăţi. d) deaceea se afirma că totul în lume este necesar. societăţii şi gîndirii umane. stabil. Laplace (1749-1827). Ştiinţa devine adevărată ştiinţă atunci cînd se formulează legile ei. Determinismul este diametral opus indeterminismului. Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltării naturii. ca mod de existenţă a cunoştinţelor teoretice. atunci noi am putea prezice cu prcizie viitorul. repetabil. Chiar şi voinţa omului nu e liberă ci determinată. Legea există ca noţiune a ştiinţei. atunci legile ştiinţei exprimă esenţă ei. Toate aceste legi funcţionează simultan şi ne arată diferite aspecte a dezvoltării. duc cu necesitate la schimbarea calităţii. mai reprezentativă în această privinţă a fost concepţia atomismului. realitate. Legea este reflectarea legăturilor şi relaţilor dintre obiecte şi fenomene care au un caracter intern. Principiul determinismului are două aspecte: conceptual (de cine sunt determinate obiectele şi fenomenele) şi metodologic (cum sunt determinate ele). Conţinutul ei se deescoperă cu ajutorul tuturor categoriilor dialecticii şi în primul rînd al categoriilor calităţii. legea unităţii şi luptei contrarilor şi legea negării negaţiei. 4. Orice schimbare cantitativă se manifestă ca schimbare a elementelor sistemului. reflectă realitatea obiectivă. este rezultatul cunoaşterii şi exprimă cunoştinţe generalizate despre realitatea obiectivă. Pentru medicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor patologice. se ignorau condiţiile şi legăturile funcţionale. Însă ca teorie determinismul a fost formulat de P. Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative poartă un caracter obiectiv şi universal. măsurii şi saltului dialectic. care considera că dacă noi am cunoaşte toate forţele şi relaţiile ce acţionează în univers. necesitate. diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului. c) legătura dintre cauză şi efect era considerată ca necesară şi legică. posibilitate. În acelaş timp legile au şi un conţinut obiectiv. iar calitatea nou apărută iarăşi duce la schimbări cantitative. conform căreea schimbarea calităţii obiectului are loc atunci. întîmplare ş. Determinismul lui Laplace se mai numea mecanicist şi avea următoarele neajunsuri: a) toate legăturile şi relaţiile se reduceau numai la legături cauzale. Determinismul dialectic explică lumea prin interacţiunea mai multor legături şi relaţii (cauză. Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative . cînd acumulările schimbărilor cantitative ating o anumită limită. Gradul de diferenţă dintre calitatea veche şi cea nouă depinde de schimbările cantitative în obiectul vizat.Această lege descrie mecanismul cel mai general al dezvoltării.

stadii în procesul de dezvoltare a realităţii. depăşirea şi transformarea. ce în procesul de negare se transformă în partea sa contrară . ce frînează dezvoltarea. Laturile ei sunt unitatea şi identitatea (armonia). Contrariile sunt acele laturi şi tendinţe ale obiectelor şi fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează reciproc. Însă schimbările cantitative precedă schimbările calitative. Procesul acesta este legic. iar negarea antitezei (ori negarea negaţiei) duce la sinteză. infinit. Contradicţia dialectică acutizîndu-se duce la conflict.antiteza.proces a dezvoltării. are perspectivă se păstrează. caracterul contradicţiilor şi semnificaţia lor pentru sistem. care dezvăluie sursa automişcării şi dezvoltării obiectelor şi fenomenelor. parametrii cantitativi. Trecerea de la o calitate la alta are loc ca diferite schimbări cantitative pe care medicul trebuie să le ia în consideraţie (pentru a preîntîmpina dezvoltarea consecinţelor nedorite). Ea exprimă esenţa. cînd calitatea veche nu se distruge complet şi definitiv. Această trecere are loc prin depăşirea vechiului. Negarea dialectică are un caracter obiectiv. deosebirea şi contrariul (disarmonia). Legea unităţii şi luptei contrariilor . conform căruia vechiul este negat de către nou. universal. starea forţelor de rezistenţă a bolnavului ş. Însă pentru medic este important nu numai de a cunoaşte care-s părţile contrare. Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta părţilor contrare. Contradicţia dialectică există în toate obiectele şi fenomenele.în esenţă sunt diferite calităţi. Schimbările cantitative şi calitative sunt rezultatul interacţiunii obiectelor şi fenomenelor.una din legile fundamentale ale dialecticii. care evidenţia în ea trei etape. Transformarea este modificarea depăşirii. Cu rezolvarea unor contradicţii apar altele şi asta are loc permanent. Depăşirea este aşa negare unde are loc sinteza contrariilor. Izvorul dezvoltării este contradicţia dialectică. Negarea distructivă duce la discompunerea obiectului. de la vechi la nou. se transmite mai departe. se schimbă numai stările lor. srabilizare practic lipseşte. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta. iar tot ce-i pozitiv. deci reflectă procesele din profunzime.a. ―nucleul‖ dialecticii. Esenţa legii negării negaţiei constă în rezolvarea contradicţiilor prin negarea 67 . Deosebim cîteva tipuri de negare: negarea distructivă. Sinteza este unitatea dialectică a contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i altceva decît reîntoarcerea la etapa iniţială la un nivel mai înalt. Negarea dialectică este o autonegare. valoroc. contradicţia (conflictul. de la interior la superior. Ele au caracter obiectiv şi universal şi interacţiunea lor formează contradicţia dialectică. Boala apare ca rezultat a interacţiunii părţilor contrare – factorul nociv şi forţelor de rezistenţă a organismului. iar noul la rîndul său este negat de ceva şi mai nou. permanent. lupta). iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. Dezvoltarea se începe de la prima etapă . dar şi caracteristica lor concretă (patogenitatea microorganismului. nou. există în toate obiectele şi fenomenele realităţii. Legea negării negaţiei a fost formulată de către Hegel. fiecare obiect şi fenomen a realităţii conţine în sine propria sa negare. În procesul rezolvării contradicţiilor se lichidează numai acele momente care s-au învechit şi frînează dezvoltarea. ci se distruge numai aceia ce s-a învechit. este trecerea de la o calitate la lata. Negarea dialectică este categoria filosofică care exprimă momentul de legătură.teza. momentul de conservare. Legea negării negaţiei . de la nivelul esenţei. Acţiunea medicamentelor deasemenea depinde de doză şi combinaţia preparatelor medicamentoase. Negarea dialectică este un moment necesar în procesul dezvoltării şi este o formă de rezolvare a contradicţiilor (prin depăşire).). succesiune a diferitor etape. ce n-are viitor. sistemei.

6. repetabilitate şi caracterul de spirală a dezvoltării.Muller legea biogenetică. Legea negării negaţiei se manifestă în dezvoltarea realităţii obiective. 1. Premisele apariţiei informaticii. Informatica socială: esenţa şi conţinutul. Colmogorov dezvoltă mai departe această ştiinţă. Din mulţimea de premise putem evidenţia premisele ştiinţifice (necesitatea în integrarea cunoştinţelor). obiectul de studui al ei şi coraportul acesteia cu cibernetica. Savanţii sovietici B. dar şi trăsăturile strămoşilor săi. Problemele şi perspectivele informatizării medicinii şi ocrotirii sănătăţii în RM. ce se caracterizează prin continuitate. Procesul de înmulţire trebuie privit nu numai ca crearea noului organism. Cibernetica poate fi reprezentată ca o orientare ştiinţifică integrală. Informatizarea şi intelectualizarea societăţii. care n-a existat în trecut şi este negarea dialectică a vechiului. că ontogeneza repetă filogeneza. În procesul dezvoltării permanent apare ceva nou. 7.dialectică. Cibernetica apare în prima jumătate a secolului nostru şi este produsul nemijlocit al progresului tehnico-ştiinţific. succesiune. naturaliste şi tehnice. pozitivul într-un mod restructurat se transmite în altă calitate. Problemele filosofice ale informaticii. programarea lineară ş. subliniind diferite aspecte – cibernetica este ştiinţa generală despre dirijarea în diverse domenii ale activităşii omeneşti. una din cele mai mari realizări ale ştiinţei contemporane. Clasificarea sistemelor informaţionale în activitatea medicală şi căile compiuterizării sferei medicale. ale lumii vii şi ale tehnicii. 2. autoorganizatorice.Wiener. ci numai acele care sau învechit. Conţinutul şi esenţa ciberneticii ca disciplină general-ştiinţifică.Haechel şi F. Societatea informaţională. care poartă un caracter general-ştiinţific regional. ci şi păstrarea elementelor vechi în nou. n-au perspectivă. Cu alte cuvinte cibernetica este o teorie a sistemelor complexe. În afară de aceasta cibernetica foloseşte aşa noţiuni general- 68 . 4. A.a. de producere (modificările în modul de producere tehnologic) şi logicomatematice (formarea noilor discipline matematice – teoria jocurilor şi operaţiilor. 5.). Legea ne arată direcţia dezvoltării. conform căreia orice organism viu poartă în sine nu numai trăsăturile individuale personale. Repetabilitatea proceselor şi fenomenelor are loc la o treaptă mai înaltă şi deatîta nu este o mişcare în cerc ori rectilinie. Ea se bazează pe interacţiunea a trei grupe de ştiinţe— sociale.Moiseev. Întemeietorul ei se consideră N. succesiune. teoria informaşiei. Informatica. Etapele de bază şi direcţiile informatizării activităţii medicale. informatizarea şi intelectualizarea societăţii. Problema ―trombozei‖ informaţionale. 1. Noul. N. iar acumularea lor se manifestă ca continuitate. Cibernetica a apărut ca un produs şi un mod de soluţionare a anumitor contradicţii în dezvoltarea societăţii. În secolul trecut a fost formulată de către E. care definea această disciplină drept o ştiinţă despre dirijare şi conexiuni în organismele vii şi maşini. activităţi practice şi teoretice a oamenilor. În procesul negării dialectice se neagă nu toate însuşirile şi laturile obiectului. tehnice (necesitatea în mecanizarea proceselor informaţionale). ce se manifestă în formă de spirală. 3. cibernetica este ştiinţa despre legile generale ale transformării informaţiei în sistemele complexe de dirijare. caracter ascendent al dezvoltării.Biriucov. care frînează dezvoltarea.

model.a. computerizării economiei naţionale: Computerizarea uneltelor de muncă. Obiectul informaticii este tehnologiile informaţionale. Informatica este ştiinţa despre prelucrarea informaţiei cu ajutorul computerului. este ştiinţa care studiază interacţiunea cu mediul social al MEC şi sistemelor computerizate. instruirea. păstrare.a. deschis pentru alte legităţi necunoscute încă nouă. mai apoi cosmonautica. noilor mijloace ale legăturii informaţionale şi tehnologiilor informaţionale. protecţia mediului. care s-a început la mijlocul anilor 70 şi a cărei bază materială a devenit tehnica microprocesoarelor. computerelor personale. Informatica în aspectul ei netradiţional nou este o operă a celei de-a doua revoluţii electronice. ergonomica. probabilitate ş. criminalistica. Conexiunea informaţională este foarte importantă pentru păstrarea integrităţii sistemelor cibernetice şi poate fi considerată hotărîtoare pentru ele. 2. semiotica. transmitere şi utilizare a socioinformaşiei sub aspect de cunoştinţe. Ele formează un sistem unic. O astfel de invariantă funcţională este rezultatul procesului consideranţei şi realizării scopului. montarea instalaţiilor automate de prelucrare a informaţiei în sistemele mecanice (mecanotronica). A doua jumătate a sec. Alt principiu de existenţă şi funcţionare a sistemelor de autodirijare este principiul de reflectare activă strîns legat de principiul legăturii inverse. Pe primul plan se va plasa mai întîi cibernetica. structură. pe atunci această noţiune se folosea deja în limba franceză. Aşadar. Computerizarea proceselor social-comunicative. scientologia. Ca orice ştiinnţă cibernetica are principiile sale. apariţia informaticii ca ştiinţă este rezultatul creării şi aplicării în masă în practica socială a tehnicii electronice de calcul. funcţie.(informatica). completării exterioare şi adaptării. teoria dirijării ş.Temnicov. mediul informaţional şi resursa informaţională. Funcţionarea sistemelor cibernetice nu-i altceva decît procesul de asigurare a integrităţii şi certitudinii lor. Un loc deosebit între aceste ramuri ale ştiinţei îl ocupă teoria informaţiei ştiinţifice. activitatea bancară. Principiile menţionate mai sus sunt indisolubile de principiul certitudinii. informaţie. Computerizarea tehnologiilor de producere pe calea creării şi montării în complexele tehnologice ale instalaţiilor şi sistemelor dirijării automate (tehnotronica). Printre celelalte principii ale ciberneticii e logic să fie evidenţiat principiul ierarhic (subordonării).ştiinţifice ca sistem. comerţul ş.XX se caracterizează printr-o formare intensivă a noilor orientări de cercetare şi chiar a noilor domenii de cunoaştere. medicina. algoritm. diversităţii necesare. Noua ei denumire ―informatica‖ a fost întrodusă în literatură la începutul anilor 60 de F. sistemotehnica. Apariţia informaticii a fost determinată de necesităţile practicii sociale. proiectarea. formarea tehnologiilor informaţionale pe calea automatizării multiplelor domenii ale activităţii sociale ca planificarea şi dirijarea. În acelaşi timp accentuăm că nici unul din principiile enumerate nu poate fi realizat izolat de altele. cercetările ştiinţifice. Unul din cele mai de vază principii este principiul conexiunii informaţionale.a. Tehnologiile informaţionale formează mijloacele automatizate de elaborare. Mediul informaţional este acea latură a sferei 69 . Stările interioare ale sistemelor examinate sunt funcţional invariante în sensul orientării lor spre atingerea unui anumit scop necesar pentru supravieţuirea sistemelor.

Sistemele informaţionale automatizate constituie mijlocul comunicaţiilor. Ea are următoarele trăsături: A produs cele mai profunde schimbări în viaţa actuală a civilizaţiei. schimbului de date şi informaţii şi joacă rolul de mijloc de păstrare a resurselor informaţionale. Mediul informaţional este un mijloc de comunicare între oameni. însuşirilor ei. adică ceea ce alcătuieşte baza tehnologiilor informaţionale. păstrare şi utilizare a informaţiei de toate felurile cu ajutorul computerelor şi sistemelor computerizate. Informatica studiază nu pur şi simplu informaţia. tehnice şi de program-algoritmice. ci unitatea mijloacelor informaţionale. Cibernetica şi informatica au ceva comun – obiectul lor este realitatea informaţională (totalitatea formelor. Devine o forţă de producţie nemijlocită. teoria activităţii informaţionalştiinţifice. ci dimpotrivă se măreşte. Informatica socială este disciplina care studiază legităţile şi tendinţele de interacţiune a societăţii şi informaticii. ştiinţă care se ocupă cu studierea informaţiei. lingvistice. informatica este o ramură deosebită a economiei naţionale. Cibernetica studiază legile dirijării în sistemele biologice. evidenţierea şi cerecetarea proceselor şi tendinţelor sistemelor socioinformaţionale om-computer. În faţa informaticii sociale stau trei sarcini strîns legate între ele: cercetarea consecinţelor sociale ale informatizării. Procesele informaţionale de acumulare în societate duc la formarea memoriei sociale. studierea condiţiilor şi premizelor sociale ale informatizării. Informatica este studierea legităţilor de creare. transmitere. disciplină general-stiinţifică. a asociat lumea într-un sistem unic informaţional. În unire cu omul formează un sistem intelectual creator. folosind noţiunea conexiunii directe şi inverse. Pe de o parte. cele de comunicare favorizează construirea sistemelor comunicărilor sociale. sistemelor şi proceselor ei). tehnice şi sociale. structura şi funcţiile sistemelor informaţionale automatizate. criteriilor şi structurilor în sociocomunicările imformaţionale naturale şi artificiale. conştiinţei sociale. transformare. felurilor şi manifestărilor informaţiei. 70 . Însă cibernetica ţine de soluţionarea problemelor de dirijare. folosirea posibilităţilor lor în sporirea progresului. formînd prin asta o integritate determinată. totalitatea tehnicii şi a tehnologiei automatizate informaţionale (resursele informaţionale). dar şi a activităţii ştiinţifice. a sferei spirituale a societăţii în intregime.informaţionale a sociumului în întregime sau subsistemul lui care e legată nemijlocit cu tehnologiile informaţionale. 3. Spre deosebire de resursele materiale la utilizare nu se micşorează. Informatica ca disciplină general-ştiinţifică şi ramură a econiomiei s-a dovedit a fi una din cele mai importante forme de intensificare nu numai a producerii materiale. adică a proceselor de informatizare a societăţii şi socializare a informaticii. Resursa informaţională este informaţia preţiută ca marfă. În ultimul timp în ştiinţă se instaurează o nouă noţiune – informatica socială care uneşte în mod organic într-un tot întreg universalitatea informaticii şi particularităţile sociumului. În comun cu resursele materiale este o forţă motrice a dezvoltării sociale. ea studiază trăsăturile fundamentale. pe de altă parte – un domeniu de cunoştinţe.

social-politice. stabilită în rezultatul activităţii practice şi de cunoaştere. Luînd în consideraţie specificul unor genuri aparte ale informaţiei sociale e raţional a crea şapte sisteme ale informaţiei sociale pe scară statală generală: economic. bazate în ultima instanţă pe relaţiile de producţie. politic. Baza dinamicii sociale a societăţii informaţionale o alcătuiesc nu resursele materiale tradiţionale (structurile rudimentare). ci sistemul al cărui nivel de restituire se determină nu atît de capacităţile oamenilor ce întră în el. Cu alte cuvinte instaurarea societăţii informaţionale este legată de formarea structurilor şi mecanismelor intelectului social. Intelectul social nu reprezintă suma intelectelor individuale. Societatea informaţională este un stadiu netradiţional al progresului social apărut în mod obiectiv în mersul progresului istoric. cu privire la mediul înconjurător şi utilizarea naturii. stratul intelectual al oamenilor de creaţie ce generează idei. transmisă din generaţie în generaţie cu ajutorul mijloacelor social-culturale şi care constituie baza cunoaşterii individuale şi sociale la fiecare etapă concretă a dezvoltării istorice. se garantează accesul liber la informaţie a fiecăruia. spirituale ş. prioritatea informaţiei în comparaţie cu alte resurse. tradiţiile. Memoria socială nu este suma mecanică a cunoştinţelor păstrate în societate. adică structurile şi mecanismele subtile ale sociumului: cunoştinţele. etic. tehnologiilor neordinare. În memoria socială putem evidenţia trei grupe ale purtătorilor ei: uneltele de producţie şi rezultatele materializate ale muncii. În totalitatea lor elementele indicate formează mediul intelectual şi informaţional. Intelectul social constituie capacitatea societăţii (sau a unui ori altui subsistem al ei) de a înţelege şi utiliza în mod constructiv cunoştinţele pe care le are la dispoziţia sa pentru reducerea entropiei remanente şi suplimentare. ci posibilităţile informaţionale (intelectuale). Noţiunile principale ale informaticii sociale sunt memoria socială şi intelectul social. se garantează securitatea informaţională. mijloace dezvoltate ale informaţiei şi comunicării în masă. iniţiativa lor de creaţie. În comparaţie cu societatea industrială ea presupune un nivel înalt cu mult mai calitativ de dezvoltare a forţelor de producţie pe contul aplicării formelor şi metodelor intensive de lucru. cît şi sistemul socioinformaţiei. factorii organizatorici a capacităţilor oamenilor. Intelectul social este o formă stabilă a activităţii gînditoare în comun a oamenilor. Informatica socială este o pîrghie din cele mai principale ale creării şi formării sistemului adecvat al socioinformaţiei în anumite condiţii sociale. de cele mai multe ori figurînd ca cultura materială.a. cît de relaţiile de comunicare (formale şi neformale) dintre ei. funcţionează împreună şi n-are sens de a absolutiza atît informatica. ştiinţa. familial de trai. relaţiile sociale obiective. Societatea informaţională este societatea în care: informaţia şi resursele informaţionale prezintă cel mai mare capital. limbajul în sensul larg al cuvîntului. Intelectul social constituie un sistem deschis ce are următoarele caracteristici: structura de reţea. tehnico-ştiinţific. resursa informaţională drept bază a progresului social. cu privire la medicină şi ocrotirea sănătăţii. baza dezvoltării economice şi sociale sunt tehnologiile informaţionale (scientofage). memoria socială.Informatica şi sistemul socioinformaţiei dialectic interacţionează. dar şi societatea în întregime. deasemenea procesele ecologice. Memoria socială poate fi caracterizată drept o informaţie acumulată pe parcursul dezvoltării socialistorice. Sistemul unic al informaţiei sociale are menirea de a asigura cu informaţie nu numai producţia. al cărui esenţă se determină de legăturile informaţionale. 71 . Informatica socială se ocupă cu problemele teoriei şi practicii informaţiei sociale.

de moralitate. ale bunului simţ. unde pe primul plan se găsesc necesităţile şi valorile ecologice. Aceste două genuri de structuri şi mecanisme se pot numi de bază. spirituale care asigură protecţia socială şi inviolabilitatea persoanei. structurile care formează elita intelectuală a societăţii şi mediul de activitate vitală a ei. Acestea sunt în primul rînd structurile şi mecanismele proprietăţii şi pieţii intelectuale (informaţionale). informaţională). psihologice. Aceasta este o societate în care se preîntîmpină catastrofa ecologică şi efectiv se rezolvă problemele ecologice. structurile şi mecanismele religiei şi moralităţii. Pe baza societăţii informaţionale apare societatea ecologică. structurile psihologiei sociale etc.se asigură securitatea ecologică. potenţialului de creaţie al naţiunii. transformarea cunoştinţelor în forţă motrică. De asupra acestor fenomene se plasează structurile şi mecanismele subtil-vibratile. Ele se observă cu ―ochiul liber‖ şi se deosebesc chiar la diferenţierea ―rudimentată― a obiectelor. Evoluţia civilizaţiei a determinat apariţia. producerea şi utilizarea informaţiei în dimensiuni globale este caracteristica specifică a ei. Resursa de bază a omenirii o constituie acum informaţia. eticii. crearea produselor şi serviciilor informaţionale. selecţia intelectuală. condiţiile şi scopurile progresului social. Baza principală a dezvoltării social-economice este industria scientofagă şi tehnologiile informaţionale. Care sunt particularităţile fenomenelor subtul-vibratile? Revoluţia informaţional-tehnologică schimbă radical factorii. se realizează unitatea globală a întregii civilizaţii pe baza informaţională. Revoluţia computerială şi informatizarea societăţii duce la schimbarea atitudinii faţă de natură. iar mijlocul decisiv în procesul de coexistenţă şi dezvoltare îi aparţine intelectului social. ca şi pentru societatea informaţională este caracteristic utilizarea largă a computerilor. Lumea subtil-vibratilă socială include în sine mecanismele şi structurile politice. Societatea informaţiona-ecologică este o treaptă în dezvoltarea noosferei în care există o cultură şi conştiinţă ecologică înalt dezvoltată. maximal se realizează principiile şi idealurile umanistice. în toate sferele sociale. Ea este o etapă în procesul social-istoric de dezvoltare a omenirii. Societatea informaţionalecologică este aşa societate care dirijază cu resursele informaţionale ce determină dezvoltarea socială. apoi şi dezvoltarea ulterioară a unui nou fenomen . băncilor de informaţii şi accesul liber la ele. simbolicii de stat. condiţiile pentru autodeterminarea ei şi acţiunea efectivă asupra progresului social. concepţie filosofico-sociologică care reesă din divizarea istoriei în etape ori stadii bazate pe anumite tehnologii (agrară. juridice. Nucleul tehnologiei de reînnoire devine ingineria cunoştinţelor (tehnologiile informaţionale). Moştenirea socială. mijloacelor contemporane de telecomunicaţii. Informaţia este domeniul prioritar în comparaţie cu alte resurse. le oferă rolul cheie în evoluţia ulterioară a sistemelor sociale. intelectuale.a fenomenului lumii subtil-vibratile sociale. inclusiv şi personale. se rezolvă problema ―trombozei‖ informaţionale. În studierea lor e logic a evidenţia trei tipuri de structuri şi corespunzător trei tipuri de mecanisme: iniţiale (structurile străvechi de la care porneşte evoluţia sistemelor). economice. 72 . industrială. structurile şi mecanismele opiniei publice şi publicităţii. memoriei sociale şi tradiţiilor. Pentru societatea ecologică. structurile şi mecanismele conştiinţei de masă. obţinute (apărute pe parcursul evoluţiei sistemelor). adică structurile cele mai superioare care sunt foarte sensibile faţă de progres şi pe care revoluţia informaţionaltehnologică contemporană le-a lansat pe primul plan.

dar şi al oricărul socium. transmisă. curentele politice şi diverse asociaţii. televiziunea). gaz. prelucrarea. În toată lumea actualmente se înregistrează o creştere rapidă (impetuoasă) a intelectualităţii. o reproducere a diversităţii unui obiect în alt obiect în rezultatul interacţiunii acestora. este o reflectare cifrată. bazele morale ale vieţii. socială (în societate) şi computerizată (în MEC şi alte instalaţii computerizate). repreznită un apanaj nu numai al individului izolat.acestea-s pîrgiile care formează actualmente axa istorică a progresului social.Curras afirmă. este un proces social global de producere şi utilizare tot mai profundă de către societate a informaţiei drept sursă de dezvoltare durabilă. Informatizarea este o tendinţă stabilă a dezvoltării sociale. spirituale. care presupune două direcţii – de la informatică spre socium (informatizarea societăţii) şi de la socium spre informatică (umanizarea. oţel) un loc important aparţine informaţiei. mai bine spus conţinutul. Deosebim patru tipuri de informaţie (după formele de reflectare) – elementară (în natura anorganică). tentativelor antisociale etc. intelectuală. Informaţia şi reflectarea sunt atribute ale materiei. În aşa mod structurile remarcate ca şi cum trezesc din somnolenţe toată societatea. Creşte numărul de oameni ocupaţi în sfera producerii informaţiei şi serviciilor informaţionale. astfel de pături specifice ale populaţiei cum ar fi studenţimea. Informaţia reprezintă o latură invariantă a reflectării. sau foc… informaţia este cel de-al patrulea element vital. codificată. iar în 73 . că omul în dezvoltarea sa a avut şi va avea nevoie de informaţie după cum are nevoie de apă. religiile. 4. Fenomenele nominalizate în organismul social constituie structurile vibratile. tendinţa acestora de a menţine şi dezvolta potenţialul intelectual al societăţii. Nu trebuie uitat faptul că purtătorul de bază al cunoştinţelor în societate este intelectualitatea. crearea societăţii informaţionale. Savantul spaniol E. Instituţiile opiniei publice (presa. este o interacţiune permanentă a societăţii şi informaticii. este o diversitate reflectată. Nu ne putem imagina o societate contemporană fără producerea. aer. ca element primordial creativ al progresului. încep tot mai puternic ―a vibra‖ în prezenţa fenomenelor anomale în socium. informaţionale. Informatizarea este implementarea ştiinţei informaticii în toate sferele societăţii. biologică (în natura vie).reducerea entropiei sociale . scriitorii. Informatizarea are scopul amplificarea intelectului social şi în baza acestui fapt a restructurării umanistice a societăţii. Intelectul. radioul. Printre sursele dezvoltării durabile (resursele materiale – petrol. Cu dezvoltarea informatizării tot mai mult şi mai mult se implementează şi utilizează în toate sferele sociumului tehnologii ştiinţifice.Aşadar. fie că e societatea în întregime sau o componentă a acesteia (naţiunea. gravitaţional şi informaţional. întreprinderea etc. transmiterea şi utilizarea masivelor colosale ale celor mai variate informaţii. Viaţa omului decurge parcă în trei cîmpuri – energetic. morale) şi prin aceasta se manifestă ―fineţea‖ lor principală. cele mai importante particularităţi ale structurilor subtilsociale le constituie esenţa lor spirituală. savanţii. partidul. Dacă orice informaţie este reflectare. socializarea informaticii). compozitorii primii se includ în mişcare. atunci nu orice reflectare este informaţie. Structurile şi mecanismele sibtile sunt legate de obiectele nemateriale (intelectuale.). pictorii. Informaţia este o noţiune general-ştiinţifică (între ştiinţă şi filosofie). Informaţia este forma superioară de reflectare.

iar mai exact – “tromboză” informaţională. care se exprimă în hipertrofierea intereselor departamentale în detrimentul celor ştiinţifice generale. În activitatea medicală predomină factorul subiectiv. ci de crearea unui mecanism de utilizare raţională a informaţiei şi perfecţionare a legăturilor informaţionale. ―Tromboză‖ informaţională se manifestă cel puţin în trei momente de bază. care îngreunează şi împiedică calea spre utilizarea socioinformaţiei folositoare. Dacă în 1665 în întreaga lume se edita o singură revistă. Intelectualizarea şi este creşterea ponderii muncii intelectuale în toate sferele producţiei sociale. Poliţele bibliotecii de stat din Rusia (a doua bibliotecă în lume după biblioteca congresului SUA) se lungesc anual cu 15 km. în contradicţia dintre posibilităţile limitate ale omului de a prelucra şi percepe informaţia şi fluxurile şi masivele existente ale informaţiei sociale necesare. dintre care cea mai esenţială este specificul obiectului de muncă al ei. sanitaro-igienice şi clinice este imposibilă fără o metodologie filosofică. necesar şi întîmplător. 5. Dacă 15 – 20 ani în urmă volumul informaţiei ştiinţifice se dubla la fiecare 5 – 7 ani. ―Explozia‖ informaţională. În primul rînd. în activitatea spirituală a personalităţii.Engels afirma. metodele de examinare a organismului uman 74 . Obiectul medicinei (omul. cum este Japonia. dar care trebuie să fie evidenţiate de către medic. Şi în acelaşi timp. În activitatea vitală normală şi patologică a omului se manifestă şi subordonează toate formele de mişcare a materiei. de aceea rezolvarea problemelor medico-biologice.a. mijloace de comunicare. În timpul nostru are loc creşterea exponenţială a informaţiei. În al treilea rînd. care în unele momente nu pot fi descoperite cu ajutorul aparatelor. apoi acuma se editează anual mai mult de 200 mii de reviste ştiinţifice. Bolnavul este şi obiect şi subiect al medicinei. pe timpurile lui I. unitatea aspectului biologic şi social.a. Intelectualizarea depinde nu numai de nivelul de studii a membrilor societăţii.Newton (1642-1727)– cinci. Fluxul informaţiei tehnico-ştiinţifice se măreşte permanent.).). majorarea capacităţilor creatoare şi legăturilor informaţionale în societate. mass-media ş. în care se intercalează factorul obiectiv şi subiectiv. conştient şi spontan. Activitatea medicală are un caracter contradictoriu. iar în senzaţiile subiective ale pacientului se reflectă schimbările obiective ale organismului. Supraproducerea informaţiei este evidentă. Intelectualizarea nu-i altceva decît unirea capacităţilor intelectuale a individului cu posibilităţile tehnicii informational-electronice (computere. sănătatea şi boala) este foarte complicat. că dezvoltarea ştiinţei se intensifică proporţional patratului distanţei (în timp) de la punctul ei iniţial.ţările cele mai dezvoltate. nu atît de creşterea puterii memoriei sociale (numărul de cărţi şi reviste în biblioteci. cantitatea de brevete şi patente ş. Numărul revistelor ştiinţifice în această perioadă a crescut aproximativ de zece mii de ori. Din 1750 pînă în 1950 populaţia lumii a crescut de trei ori. în ultimul timp dublarea are loc anual. În procesul activităţii sale medicul percepe în mod subiectiv starea obiectivă a bolnavului. complex. Încă F. în încălcarea integrităţii sistemelor comunicaţiilor sociale. Ieşirea din criza informaţională este în informatizarea societăţii şi folosirii mai depline a tehnologiilor informaţionale. această ―pătură― a depăşit după număr clasă muncitoare şi ţărănimea luate împreună. În al doilea rînd. în producerea unei cantităţi considerabile a informaţiei suplimentare. Activitatea medicală se caracterizează printr-un şir de particularităţi. acompaniată de lipsa (―foametea‖) informaţională se numeşte criză informaţională.

deoarece maşina apriori are un şir de priorităţi faţă de om. pe de altă parte – capătă informaţia pe baza studierii manifestării specifice a binecunoscutei unităţi nozologice la bolnavul dat. În condiţiile informatizării sferei medicale are loc automatizarea proceselor de diagnosticare şi tratament. Culegerea informaţiei se cu descrierea simptomelor şi a complică în permanenţă. fizice. chimice. Tehnica şi tehnologia computerizată întroduc modificări principiale în esenţa procesului de muncă în activitatea medicală.Această activitate este orientată mai întîi de toate DEX. informatizării sferelor sociale evidenţă şi de a le diagnostica. de asemenea automatizarea procesului de diagnosticare şi alegerea tratamentului. ea se deosebeşte parte a medicinei care se ocupă printr-o tehnologie originală. Sarcina de bază a informaticii medicale – informatizarea sferei medicale şi ocrotirii sănătăţii. Folosirea computatoarelor în medicină are o mare perspectivă. Deaceea lucrul principal de argumentare şi diferenţiere a diagnozei trebuie să-l facă personal medicul (şi nu maşina).Odată cu aceasta informatizarea medicinei are nu numai consecinţe pozitive. care presupune şi o cultură filosofică. Prima etapă – elaborarea metodelor de diagnosticare computerizată şi a pronosticării automatizate. deoarece rezultatul acestor metode depind de experienţa şi calificarea medicului. Pentru asta se cere o pregătire profesională a medicilor mai amplă.sunt într-o măsură oarecare subiective. în ea se includ diverse mijloace semnelor diferitor boli. medicul trebuie să posede atît metodele clasice. se schimbă radical procesul de diagnosticare a bolilor. Diagnosticarea (semiologia) medicală actuală s-a transformat dintr-o formă deosebită a activităţii medicale într-o disciplină ştiinţifică. Compiuterizarea şi informatizarea sferei medicale nu poate înlocui complet metodele clasice de diagnosticare. se exclude unilateralitatea şi subiectivismul în procesul activităţii medicale. de atitudinea lui faţă de profesia sa. A apărut chiar şi o denumire de hibrid ―informatica medicală‖. dar şi negative. o pregătire logicometodologică. Informaţia medicală nu poate fi formalizată pe deplin. 75 . Mijloacele tehnice şi compiuterele. ne dau nişte concluzii probabile despre mai multe boli posibile. medicul operează cu cunoştinţe pregătite (gata). p 974 Semiologie – spre culegerea şi prelucrarea informaţiei. Informatizarea medicinei contribuie la creşterea competenţei şi profesionalismului medicilor. precum tehnice. funcţionează pe baza programelor formal-logice şi deaceea sunt într-o măsură oarecare limitate. simptomatologie. Ca rezultat al informatizării sferei medicale se îmbunătăţeşte calitatea diagnosticării. fiind surse de informaţie despre bolnav. Numai în manual tabloul clinic al bolii este clasic. cît şi metodele noi de diagnosticare şi tratament. biologice şi alte metode de şi a metodelor de a le pune în diagnosticare. Pe de o parte. automatizarea şi computerizarea diagnosticării şi procesului curativ – se poate realiza în cîteva etape. Gîndirea clinică a medicului are un caracter ambiguu: capacitatea de a fixa cunoscutul şi capacitatea de a medita asupra specificului. În condiţiile RTŞ. Specificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia despre pacient care este ―codificată‖ în diferite simptome şi sindrome şi trebuie descifrată şi interpretată. ele transformă parţial mijloacele ―manuale‖ de culegere şi prelucrare a informaţiei pe bază computerizată. Medicina de azi trece treptat de la sistemul binar ―medic – pacient‖ la sistemul din trei elemente ―medic – tehnica – pacient‖. în realitate boala are o mulţime de particularităţi pe care compiuterul nu poate să le evidenţieze. duce la sporirea cotei muncii creatoare.

Implementarea pe larg în practica curativă a sistemelor informaţionale constituie una din cele mai avantajoase orientări în domeniul utilizării MEC în medicină. Sisteme informaţionale de căutare de gen manual. Şi totuşi sistemele de experţi sunt limitate de nivelul de cunoştinţe şi calificare a specialistului respectiv. După sarcina lor Sisteme de cercetare.Crearea sistemelor de experţi ne dă posibilitatea de a folosi cît mai larg cunoştinţele şi experienţa celor mai mari specialişti (care au format aceste sisteme de experţi). Sistemele expert. Sisteme informaţionale de prelucrare. n-a recunoscut varianta mai puţin întîlnită a unei sau altei boli. Sisteme de diagnosticare. iar specialistul nu-i în stare să cuprindă toată această informaţie. Computerul posedă o calitate minunată nu numai în 76 . A treia etapă – crearea sistemelor operaţionale de automatizare a proceselor de diagnosticare şi tratament (sistemele expert). întrucît apare posibilitatea în mod nemijlocit în procesul de diagnosticare şi tratare a bolnavului de a întroduce corective. Dezvoltarea medicinei duce inevitabil la specializarea îngustă. Sisteme de dirijare. Sisteme de supraveghere şi comandă. Clasificarea acestor sisteme poate fi: 1. În dependenţă de destinaţie Sisteme informaţionale de căutare. În dependenţă de metoda de prelucrare a informaţiei Sisteme informaţionale de căutare bazate pe tehnica de calcul de perforare. Soluţionarea acestor probleme este posibilă prin informatizarea sferei medicale. O modelare similară are un şir de privilegii faţă de alte metode de studiere a bolilor omului. Asta-i clar deoarece fluxul informaţional permanent creşte. 3. 2. Sisteme automatizate de conducere ( SAC ). care să ridice considerabil eficacitatea tratamentului. Sisteme de pronosticare. 6.A doua etapă – crearea modelelor informaţionale ale diverselor boli. Medicul de cele mai multe ori greşeşte la stabilirea diagnosticului ori tratament din cauza că a uitat un oarecare simptom. Sistemele expert (sau sistemele cognitivartificiale) sunt programe bazate pe cunoştinţe care modelează comportamentul şi capacitatea omului expert de a rezolva probleme într-o specialitate îngustă. n-a atras atenţia cuvenită la unele manifestări secundare a procesului patologic. nu şi-a amintit la timp un anumit medicament. Sisteme de tratament. medicii ocupîndu-se numai de anumite funcţii. Practica medicală actuală dictează două direcţii de bază ale informatizării sferei medicale: automatizarea prelucrării informaţiei medicale cu ajutorul MEC inclusiv şi stabilirea diagnosticului şi unirea aparatelor medicale cu MEC. întroducerea şi folosirea tot mai largă a sistemelor informaţionale. Sistemele automatizate de prelucrare a informaţiei medicale. organe ori procese patologice.

sistemului de ocrotire a sănătăţii în întregime. O altă problemă este cea psihologică. Aici e nevoie de o sistematizare serioasă şi de un reducţionism raţional. existenţa lor în depozite şi farmacii. în care aplicarea MEC în ocrotirea sănătăţii nu este legitimată. Altă problemă este legată de acea situaţie. Pe lîngă toate acestea învăţămîntul se desfăşoară. munca medicilor. Noi tehnologii informaţionale sunt implementate şi în Centrul Republican de Diagnosticare medicală şi alte instituţii medicale. O mare problemă pentru medicină rămîne a fi sinonimia. Mai întîi de toate există problema de genul asigurării tehnologice. personalul administrativ-economic. care cu greu se supun sistematizării şi formalizării. În multe instituţii curative metodele avansate. dar şi de a o transmite lucrătorilor practici ai sferei medicale. Toate acestea necesită nu numai pregătirea pentru lucrul cu MEC. farmacia.capacitatea de a culege şi acumula experienţa medicilor. Computerizarea şi informatizarea in activitatea medicală se află în centrul atenţiei şi în Republica Moldova. În computer a fost întrodusă informaţia despre mecanismul acţiunii. a acorda mai multă atenţie nemijlocit tratamentului bolnavilor. Există un şir de probleme legate de informatizarea şi computerizarea ocrotirii sănătăţii şi a medicinii în RM. clinică. Aceasta permite medicului a găsi o cale cu mult mai concretă de tratare a bolnavilor. Sunt aplicate cu succes MEC în farmacia didactică a USMF ―N. de regulă. sistemul de ocrotire a sănătăţii în întregime. medicii ca şi 200 ani în urmă mai mult de jumătate din ziua de lucru scriu şi completează diferite ―hîrtii‖. Pentru medicină o problemă din cele mai serioase este unificarea noţiunilor medicale. MEC îşi află aplicarea în spitalul de urgenţă medicală a municipiului Chişinău. Pregătirea cadrelor medicale pentru munca în medicina informatizată nu corespunde cerinţelor timpului. progresive îşi croiesc drum în viaţă. Aici au fost create SAC – staţionar. Nu toţi medicii şi mai cu seamă personalul mediu medical sunt pregătiţi pentru implementarea MEC. În sfera medicală există foarte multe categorii. punctul de dispecer. dar şi educarea medicilor în spiritul culturii 77 . indicaţiilor şi contraindicaţiilor preparatelor curative. cărora el le dă preferinţă sau pe care el le consideră mai necesare. Chiar şi acolo unde funcţionează în mod normal computerele. favorizînd sporirea eficacităţii practicii curative. Aceaste şi multe alte măsuri oferă posibilitatea de a-i elibera pe medici de o muncă necreatoare secundară. Un şir de afecţiuni se caracterizează printr-o mare diversitate a simptomelor. în afara instituţiilor medicale. nu s-a contramandat foile de observaţii şi fişele de ambulator. Instituţiile ocrotirii sănătăţii suferă o lipsă a mijloacelor de finanţare pentru procurarea computerelor şi tehnicii respective. Programele sunt puţin adaptate la practica medicală. În multe disciplini aparte numărul sinonimelor ajunje pînă la 25 – 40% din numărul total al termenilor. Practic informaţia în întregime despre bolnavi. Costisitoare sunt şi programele ce asigură funcţionarea acestei tehnici. farmacie se întroduce în computer. iar fiecare medic fixează doar acele simptome. Este foarte mare ponderea şi a termenilor eponimi (formaţi de la nume proprii). 7. Programiştii sunt angajaţi în orice funcţii numai nu ca programişti.Testemiţanu‖. Nu toate simptomele şi termenii medicali pot fi exprimaţi cantitativ. O bună parte din medici nu au o prgătire specială pentru acest lucru sau nici nu doresc s-o aibă.

Teoria filosofică a cunoaşterii practic studiază aceleaşi momente. 7.a. compasiunea şi caritatea ţin numai de firea omului. dar cu mare perspectivă în planul de umanizare a activităţii curative. rolul lor în perfecţionarea şi ridicarea eficacităţii acestor sfere este de neînlocuit. a întregii sfere medicale a societăţii. adevăr şi procesul atingerii lui. 4. Teoria cunoaşterei studiază generalul în activitatea de cunoaştere a omului indiferent de specificul acestei activităţi – este ea cotidiană ori specializată. a importanţei ei în organizarea activităţii curative ultimul cuvînt decisiv rămîne totuşi a fi al medicului.a. Metodele cunoaşterii ştiinţifice. 5.). Pozitivismul ca filozofia ştiinţei.corespunzătoare a gîndirii. În cadrul acestor raporturi omul crează un sistem specific de produse prin care el însuşeşte 78 . Practica şi specificul activităţii medicale. Însă în gnoseologie ea se formulează specific – cum se referă gândurile noastre despre lumea obiectivă către această lume însăşi? Este oare în stare gândirea noastră să cunoască lumea înconjurătoare? Reflectăm noi oare corect lumea? Activitatea de cunoaştere este studiată de mai multe ştiinţe: psihologie. Cunoaşterea ca problemă filosofică. un domeniu al raporturilor dintre om şi realitate. încrederea. de aceea toate forţele şi întreaga noastră pricepere trebuie să fie orientate spre curăţirea şi perfecţionarea sufletului lui. lingvistică. ştiinţifică ori artistică ş. Cunoaşterea este proces de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa oamenilor. calităţilor sociale. căile de informatizare a medicinei sunt cele mai diverse. semiotică. cibernetică. atitudinea către realitate. fiziologie. imaginare. afectivitatea. Totodată obţinerea succeselor evidente ale informatizării medicinei. Funcţia umanistică a medicinei. 2. Dialectica procesului cunoaşterii. Ca şi pentru filosofie în întregime problema centrală a gnoseologiei este raportul dintre gîndire şi existenţă. memorie şi acele stări psihice ce au o atitudine nemijlocită la cunoaştere (dispoziţia. 8. suspiciunea ş. Observaţia şi experimentul în medicină. 3. Problema diagnosticării medicale în condiţiile informatizării sferei medicale. Problema adevărului. logica formală ş. Cunoaşterea este latura ideală a activităţii umane. 1. posibilităţile şi formele în care se realizează cunoaşterea se numeşte teoria cunoaşterei ori gnoseologia. Cunoaşterea lumii şi esenţa practicii. gândire. numai că în alt aspect – formularea celor mai generale legităţi şi principii a cunoaşterei. În psihologie pe primul plan stă studierea formelor şi proceselor de cunoaştere: senzaţii. Disciplina filosofică care studiază legităţile. proces de activitate creatoare de căpătare.a. reproducere şi funcţionare a cunoştinţelor. percepţii. Şi totuşi cîte greutăţi nu am întîlni noi. Cunoaşterea şi cunoştinţele sunt funcţia şi latura internă a practicii. Munca medicului nu este uşoară. Cunoaşterea este un fenomen socio-uman foarte complicat. 1. 6.

Imitînd tradiţiile sofiştilor scepticii metodic subliniau relativitatea cunoaşterii umane.gr. apoi au fost dezvoltate de sofişti ca Gorgias şi Protagoras. 2) dintre subiect şi cunoştinţe (problema asimilării.n.) şi şcoala lui Aenesidemos (sec.280-80 î.concepţie şi orientare filosofică ce exprimă îndoială în ceea ce priveşte posibilitatea atingerii adevărului.e.e. Aici menţionăm trei faze principale: Pyrrhon din Elis (c. Activitatea practică şi ştiinţa demonstrează. În rezolvarea problemei cognoscibilităţii lumii materialismul filosofic reesă din afirmarea posibilităţii cunoaşterei corecte a lumii. dar cei mai de seamă reprezentanţi au fost în Anglia epocii victoriene.doctrină şi curent filosofic care neagă complet sau parţial posibilitatea cunoaşterii lumii. dar şi cunoaşterei esenţei şi legităţilor lumii obiective. I. critică) . Formă clasică agnosticismul a căpătat datorită ideilor gnoseologice a lui D. Termenul a fost întrodus de T. ceea ce nu este accesibil cunoaşterii) . Cunoaşterea este obiect al analizei filosofice deoarece filosofia formulează o teorie a cunoaşterii. Filosofia îndeplineşte şi funcţia metodologică formulînd calea şi principiile gnoseologice a cunoaşterii.realitatea. maniera fenomenalizării lor în noi. Scepticii pun la îndoială posibilitatea unei cunoaşteri sigure şi nu admit adevărul de valoare generală. Tradiţia sceptică din filosofie a stabilit legături cu şcoala empirică din medicină (cel mai cunoscut reprezentant fiind Sextus Empiricus).Huxley în 1869. Scepticismul ―clasic‖ antic a fost un fenomen elenistic. De aceea scepticii considerau că trebuie să ne abţinem de la orice judecăţi pentru atingerea unei linişti sufleteşti (ataraxie) iar prin ea şi a fericirii. cele mai generale legităţi a cunoaşterii şi o concepţie despre lume fără de care este imposibil de a rezolva problemele teoriei cunoaşterii.Kant recunoaşte existenţa lumii obiective.skeptikos . dependenţa ei de diverse condiţii.Kant.H. Agnosticism (din l. Dacă noi putem trata bolile. Prin senzaţii nouă ni se dă numai fenomenul. care incorect înţeleg cunoaşterea. cercetează. Scepticism (din l.365-275 î. Rezultatul cunoaşterii sînt cunoştinţele în care se fixează experienţa umană. Noi percepem lumea nu aşa cum este ea într-adevăr. 3) dintre cunoştinţe şi obiect (problema adevărului). Atitudini sceptice sunt prezente la Xenofan. Însă sunt şi alte păreri – scepticism şi agnosticism. Agnosticismul sub diferite forme se întîlneşte în decursul istoriei filosofiei. dar aşa cum ea ni se dă nouă şi nu putem şti dacă ea este aşa cum o percepem. se constituie planul ideal al activităţii. ce este şi scopul filosofiei. 79 . că ea produce influenţe asupra simţurilor.n. aceasta înseamnă că noi corect le diagnosticăm. că eroarea apare atunci cînd noi trecem de la fenomen la esenţă.e. dar esenţa rămîne ―lucru în sine‖. Un adept al lui Aenesidemos a fost filosoful şi medicul grec Sextus Empiricus (c.1 î. domeniu pe care în principiu nu-l putem cunoaşte.negare şi gnosis – cunoaştere. ci modul în care ele apar. Teoria cunoaşterii cercetează trei feluri de relaţii: 1) dintre subiect şi obiect (problema apariţiei cunoştinţelor).ce examinează. Pyrrhon afirma. Însă datele sensibilităţii nu prezintă lucrurile propriu zis.200-250). Esenţa scepticismului constă în subiectivism şi relativism. Cunoaşterea este un proces de activitate spirituală a oamenilor. care practic neagă deosebirea şi contradicţia dintre adevăr şi eroare şi prin aceasta exclud posibilitatea judecăţilor adevărate.Hume şi I. cînd noi formulăm careva judecăţi despre obiect (fiindcă despre unul şi acelaşi obiect se poate formula mai multe judecăţi şi nu-i clar care-i adevărată).). Academia nouă (c. că noi corect cunoaştem lumea.greacă a . o apropie şi o acomodează la necesităţile sale.n. transmiterii cunoştinţelor).). Potrivit acestei poziţii nu se poate rezolva definitiv nu numai problema verdicităţii cunoaşterii realităţii existente.

Mach (da şi G. iar rezultatul activităţii de cunoaştere ca secundar şi ideal. este lumea exterioară. Subiectul este omul activ care cunoaşte şi transformă realitatea obiectivă în procesul activităţii sale practice. Mach afirma. imaginea este unica realitate (imaginea nu este unica realitate. condiţii socialistorice. dimpotrivă. El neagă valoarea cognitivă a ―impresiilor‖ şi ―ideilor‖. Cu alte cuvinte. obiectul cunoaşteriii prin diferite operaţii. clase. un domeniu vast al raporturilor dintre om şi realitate.Reprezentanţii agnosticismului au fost şi Ch. produs al anumitor relaţii. ajungînd să pună sub semnul îndoielii însăşi existenţa lumii obiective. creator al conştinţei. să considere drept iluzie convingerea că există ceva dincolo de lumea subiectivităţii. Sub noţiunea de subiect a activităţii de cunoaştere se înţelege mai întîi de toate omenirea în dezvoltarea ei istorică. ci doar numai copia realităţii şi nu trebuie de confundat gîndul despre obiect cu obiectul gîndirii noastre). Cunoaşterea se bazează pe următoarele principii: obiectivităţii.Dacă agnosticismul kantian apare ca rezultat a negării legăturii dintre esenţă şi fenomen. să vadă de ce-s provocate ele. Ca fiinţă conştientă omul este nu numai subiect gnoseologic. iar subiectul cunoscător ca secundar referitor la realitatea obiectivă. De aceea pentru gnoseologie important este formularea noţiunilor subiect şi obiect. ca primar în raport cu subiectul.Berkeley) ajunge la concluzii agnostice tot din cauza interpretării greşite a senzaţiilor. Obiectul nemijlocit al cunoaşterii este acea parte a realităţii. Obiectul este existenţa în afară şi independent de conştiinţa noastră. Dacă senzaţia este unica realitate. Acestea sunt categorii filosofice ce reflectă procesul cunoaşterii. ori din idee (Dumnezeu) cum afirmă idealiştii. comunităţi istorice. Hamilton. ieşirea în afara conştiinţei noastre este teoretic nejustificată. În procesul cunoaşterii subiectul şi obiectul se găsesc în permanenţă interacţiune şi schimbare. Obiectul există independent de subiect. ci ca persoană. rolului hotărîtor al practicii şi rolului activ. Însă conţinutul şi specificul cunoaşterei se schimba în procesul dezvoltării filozofiei. fiinţă socială. Subiectul ca purtător al activităţii se manifestă nu ca un individ izolat. unităţii subiectivităţii şi obiectivităţii. Spencer. că senzaţia. grupuri de oameni. Omul este subiect în legătură cu capacitatea lui de purtător al subiectivităţii conştiente. în mod creator realitatea. ci şi subiect praxiologic şi axiologic. legi şi categorii. cu toate că cunoaşterea se realizează prin activitatea unor indivizi. Dacă D. materiale.Hume are alt mecanism. Orice cunoaştere este o interacţiune dintre ceva ce se cunoaşte şi un cineva care efectuiază cunoaşterea.Hume nu vedea asemănarea dintre imagine şi obiectul reflectat. agnosticismul lui D. Concepţia că cunoaşterea este reflectarea lumii obiective se întîlneşte încă la filosofii din Grecia antică. nu vedea deosebirea dintre ele. cognoscibilităţii. realitatea inclusă în activitatea practică a subiectului. formule. iar obiectele – complexe de senzaţii. reflectării. atunci nouă nu ne rămîne decît să ne lămurim în propriile noastre senzaţii. generaţii şi a. Noi operăm cu aceea ce avem în conştiinţa noastră. care este evidenţiată din ea şi spre care este orientată activitatea subiectului. iar dacă privim interacţiunea dintre subiect şi obiect ca relaţie a două forme de realitate obiectivă. Dar această reflectare se înţelegea ca o reproducere pasivă 80 . Elemente de agnosticism se întîlnesc în multe teorii de orientare scientistă Cunoaşterea este un fenomen socio-uman foarte complex. Noi nu putem şti de unde se iau cunoştinţele noastre – din materie cum afirmă materialiştii. Însă subiectul se manifestă ca agent activ nu numai ca realizator a cunoaşterii. atunci şi subiectul şi obiectul sînt primare.Darwin. atunci Mach. Interacţiunea dintre subiect şi obiect în procesul cunoaşterii trebuie privită dialectic. E. D Hume nu merge mai departe de senzaţiile noastre. ci şi prin aceea că el reproduce ideal.

ori învăţătura despre ―a priori‖ şi ― aposteriori‖ (în lat.Schelling. rationalisme) .Kant înţeleg cunoaşterea ca proces activ.Numai raţiunea poate da cunoştinţe veridice. G. care exprimă relaţia obiectului ca primară. Totodată cunoaşterea senzorială (empirică) (vezi: senzaţia. materialismul francez din sec. ca activitate intelectuală a subiectului de reproducere a obiectului în noţiuni. reprezentarea) ori se neagă. Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei.W. că cunoaşterea este un proces social în care rolul hotărîtor aparţine practicii (de la contemplarea vie la gîndirea abstractă şi de la practică – aceasta-i calea dialectică a cunoaşterei).Reprezentanţi ai raţionalismului au fost Descartes.W. Are oare sens ca individul să descopere noi cunoştinţe ori să le folosim pe acele care deacum au fost descoperite de alţii? 2.percepţia. I.(subiectul era individual şi reflecta în acea măsură. Cunoaşterea în întregime depindea de obiect. rezonabil. încît acţiona asupra lui realitatea obiectivă). construcţii logice. Spinoza. Empirismul a fost reprezentat de F.Empirism (gr. Raţionalism (din lat.W.Hegel. F. de precizia reproducerii lui. G. Cunoaşterea deacum depinde de subiect.Locke. majoritatea cunoştinţelor el le ia gata din cultură. Reflectarea constituie baza fundamentală a teoriei dialectico-materialiste a cunoaşterii.experienţă) . Raţionaliştii supraapreciază excesiv rolul conştiinţei în cunoaştere. unde un rol important se atribuie infosferei. Empirismul este aproape de sensualism şi opus raţionalismului. iar imaginea (chipul) lui ca secundară. dintre activitatea intelectuală şi cea practică.Fichte. L. proces de interacţiune dintre cunoaşterea senzorială şi raţională. care se deosebesc în privinţa izvorului cunoştinţelor şi aprecierea efectivităţii formelor de cunoaştere respective. G.W. delimitînd-o de experienţa senzorială.raţional. procesului de comunicare. adevărul. Conţinutul cunoştinţelor se reduce direct la experienţă ori este o descriere a acestei experienţe.Marx şi V.G.Leibnitz).raţiune.Berkeley.curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii care recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane.18. ―din ceea ce vine după―) (I. negînd independenţa relativă a gîndirii. Toate varietăţile şi nivelurile conştiinţei şi a cunoaşterii ştiinţifice prezintă în sine forme şi niveluri ale reflectării. ―din ceea ce se află înainte. Unii raţionalişti au înaintat concepţia despre ―ideile înnăscute‖ (R. ci acţionează asupra ei transformînd-o şi ajustînd-o scopurilor sale. de activitatea lui intelectuală. rationalis . Este contrar empirismului şi sensualismului. din tezaurul societăţii. În istoria filosofiei s-au format două paradigme: empirism şi raţionalism.Lenin afirmă.Descartes. ca proces în care omul nu se adaptează în mod pasiv la lumea exterioară.Hobbes. Raţionalismul se manifestă în diverse domenii ale cunoaşterii. Astăzi filozofia priveşte cunoaşterea din punct de vedere a cognitologiei sociale. R. se află numai prin raţiune. Fiecare individ singur cunoaşte foarte puţin.doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii. D. Ei consideră.Leibnitz. deci.Hume ş. 81 .Descartes şi I.empeiria . B. K. a.Kant. I. ratio . că în raţiunea noastră sunt aşa cunoştinţe care nu pot fi deduse din experienţă. Filosofia dialectico-materialistă percepe reflectarea în mod dialectic ca un proces complex şi contradictoriu. G. ori se priveşte ca imperfectă. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice. din fr. Th.Fr.Kant).Bacon.

decît cu senzaţii. simbol. reflectarea lor în mod generalizat şi abstract.treapta sensorială (cu formele sale . Helmholtz – autorul ―teoriei simbolurilor‖ consideră că imaginea nu reflectă realitatea obiectivă. iar în momentul dat nu acţionează asupra organelor de simţ. dar şi existenţa unui raport de corespondenţă între obiectul perceput şi conţinutul imaginii perceptive. Treapta raţională este o formă calitativ specifică de reflectare a realităţii şi mai puternică decît treapta senzorială. Noţiunea este expresia lucrurilor în gîndire. rezultatul interacţiunii subiectului şi obiectului şi deci conţine ceva de la subiect (forma reproducerii lumii obiective) şi ceva de la obiect (conţinutul senzaţiei). Noţiunile se fixează în forme lingvistice şi constituie sensul expresiilor respective ale limbii.Muller despre energia specifică a organelor de simţ. energia lor specifică. 82 . percepţia este reflectarea obiectului în întregime. cînd ne abatem de la trăsăturile lor neesenţiale şi secundare. Reprezentarea are un caracter concret-imaginativ. structura şi conţinutul semnului nu coincide cu obiectul. Senzaţia este imaginea subiectivă a lumii obiective. ea coincide cu obiectul reflectat. Noţiunea leagă cuvintele cu anumite obiecte. Însă imaginea şi semnul nu pot fi confundate. Din aceste considerente nu-i corect de a absolutiza. Cunoaşterea raţională este legată cu gîndirea abstractă şi limbajul (sisteme de semne şi construcţii logice care permit existenţa gîndirii abstracte). Imaginea este copia obiectului. percepţia şi reprezentarea) şi raţională (noţiunea. Cînd vorbim despre conţinutul obiectiv al imaginilor senzoriale avem în vedere nu numai faptul. Cunoaşterea raţională este aşa activitate cognitivă care poate funcţiona şi atunci. Formele cunoaşterei raţionale sunt noţiunea. este o imagine integrală a obiectului. Percepţia este o reflectare senzorială (o formă a ei). contrapune aceste momente. Senzaţia este reflectarea unor laturi şi însuşiri a obiectelor lumii materiale. care constă în reproducerea obiectului în întregime. Fiecare ştiinţă are noţiunile sale în care se concentrează cunoştinţele acumulate. reproducerea obiectelor şi fenomenelor care au acţionat asupra noastră cîndva. ci este un semn convenţional. Semnul este reproducerea convenţională a realităţii. ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte.În procesul cunoaşterii are loc interacţiunea dialectică a două trepte . ci numai schimbările în organele de simţ. este efectul acţiunii obiectelor asupra organelor de simţ. ele sunt diferite lucruri. judecata şi raţionamentul). În activitatea sa omul are de a face mai des cu percepţii. conform căreia omul percepe nu fenomenele lumii obiective. ceea ce face posibilă stabilirea unei semnificaţii precise a cuvintelor şi operează cu ele în procesul gîndirii. judecata şi raţionamentul. Treapta senzorială este o cunoaştere nemij-locită. superficială. Ea este momentul iniţial al cunoaşterei şi se efectuiază în procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă. Ea are un caracter conceptual.senzaţia. ne dă informaţia primară despre fenomen. Asemănătoare este şi concepţia lui I. Gîndirea este imposibilă fără interacţiunea cu organele de simţ. este o cunoaştere mijlocită (pe baza unor cunoştinţe putem căpăta cunoştinţe noi). noi reflectăm obiectele ca integrale şi numai cînd fixăm atenţia evidenţien unele sau altele însuşiri şi trăsături. Reprezentarea este a treia formă a reflectării senzoriale şi constă în reproducerea imaginilor care au avut loc în trecut. că ele sunt provocate de lumea obiectivă. cînd obiectul cunoaşterei nu este nemijlocit întrodus în relaţiile subiect-obiect. Cele mai generale noţiuni se numesc categorii. însuşiri a obiectului. în formă de noţiuni şi legităţi. concretimaginativă. neimaginativ. Dacă senzaţia este reflectarea unei laturi. Semnul (simbolul) este un fenomen socio-cultural şi principalul în el este semnificaţia (informaţia pe care o poartă). ne redă esenţa obiectelor şi fenomenenlor.

se formează planul ideal al activităţii. religioase. prelucrat. interacţionează. Astăzi. Prin judecată se unesc cunoştinţele cu aprecierea lor. Însă cea mai importantă problemă a teoriei cunoaşterei este problema adevărului. individul în practică corelează ideile şi gîndurile sale cu lucrurile contemplate senzorial. cum poate fi el atins. Raţionamentul este o formă a gîndirii în procesul căreia din una sau cîteva judecăţi numite premize se deduce o judecată nouă. Rezultatul activităţii materiale şi spirituale a oamenilor formează cunoştinţele informaţie sau sistem de informaţii dobîndit. Există cunoştinţe preştiinţifice (obişnuite) şi ştiinţifice (care la rîndul lor sînt empirice şi teoretice). Raţionamentul este forma gîndirii în care se realizează cunoaşterea lumii obiective la nivelul treptei abstracte. etice. În afară de aceasta în societate există cunoştinţe mitologice. care reflectă diferite tipuri de activitate. adevărul reproduce obiectiv existenţa lumii reale. Ştiinţa este o totalitate de cunoştinţe sistematizate şi exprimate în formă de legi şi teorii. a cunoştinţelor cu realitatea obiectivă. că senzaţiile noastre au un caracter conştient (noi nu numai vedem. În acest sens adevărul 83 . În cunoştinţe se fixează experienţa umană. care joacă rolul hotărîtor în procesul cunoaşterii. Adevărul se referă la problemele conceptuale şi se găseşte într-un rînd cu aşa noţiuni.mediului informaţional. în care se afirmă ori se neagă ceva despre obiecte. Unitatea lor constă în aceea. apar noi cunoştinţe pe baza altor cunoştinţe. După esenţa sa şi modul de funcţionare cunoştinţele sînt un fenomen social. Ele formează un sistem complex care există ca memoria socială şi se transmite din generaţie în generaţie prin intermediul limbajului şi culturii. dreptate. Baza unităţii senzorialului şi raţionalului este practica socială. Funcţia gnoseologică a judecăţii constă în determinarea raportului dintre subiectul cunoscător şi obiect.Judecata este un gînd exprimat în formă de propoziţie. Ultima prezintă un şir de judecăţi şi raţionamente şi medicul trebuie să respecte anumite reguli pentru a evita greşelile posibile. Cunoaşterea senzorială şi raţională este importantă în activitatea medicului atît la nivelul examinării pacientului (este foarte necesar de a vedea şi recunoaşte simptomele). o apreciere prin compararea noţiunilor. Prin intermediul judecăţii se formează o relaţie de apreciere a realităţii. dar şi înţelegem). Toate problemele gnoseologiei se referă la aceea ce este adevărul. cît şi în procesul formulării diagnozei. Practica uneşte omul cu realitatea prin experienţa senzorială. Fiind rezultatul activităţii subiective a omului. trebuie de privit cunoaşterea nu numai ca interacţiunea acestor două trepte (sensorială şi raţională). dar evidenţierea unui nou moment . noţiuni a trăsăturilor şi relaţiilor obiective a lumii înconjurătoare. de pe poziţiile cognitologiei sociale. 3. Cunoştinţele sunt necesare pentru dezvoltarea de mai departe a cunoaşterii şi activităţii practice a oamenilor. care rezultă în mod logic din premize. Adevăr sunt cunoştinţe care reproduc obiectul aşa cum există el în afară şi independent de conştiinţă. În cunoaştere senzorialul şi raţionalul sunt strîns legate unul cu altul. echitate. bine. cum există el şi ce caracter are. Adevăr este categoria filosofică care vizează corespunderea adecvată a imaginei cu obiectul. Ea poate fi simplă şi compusă.a. Cunoştinţele sunt expresia ideală sub formă de semne. În dependenţă de aceea cum se înţelege adevărul şi posibilitatea atingerii lui va fi poziţia civică a omului şi activitatea lui. estetice ş. formule. iar discursurile logice întotdeauna se bazează pe datele experienţei. asimilat în procesul cunoaşterii. ca sensul vieţii.

Principiul fundamental în aprecierea vericidităţii cunoştinţelor este principiul gnoseologic al corespondenţei imaginii cu obiectul. conştiinţa e funcţia creerului. De exemplu. Iar în adevărul relativ se conţin elemente ale adevărului absolut (aceea ce se păstrează şi se completează ulterior). Cea mai mare parte a cunoştinţelor umane poartă un caracter relativ. Adevăr relativ . însuşiri. pragmatismul leagă adevărul cu folosul.) şi tezele fundamentale ale ştiinţei (substanţa este alcătuită din atomi.categorie filosofică ce vizează coincidenţa completă. Cunoştinţele oamenilor nu-s ceva încremenit. definitivă a imaginii cu obiectul reflectat. Interpretarea subiectivistă a adevărului. ceva rămne neconoscut. manifestări particulare ale lumii. Adevărul obiectiv . În acest sens evidenţiem adevăr absolut şi relativ . care oglindesc procesul dialectic al cunoaşterii de la cunoştinţe incomplete la cele complete. ele sunt flexibile şi schimbătoare ca şi realitatea însăşi. Cunoaşterea lumii obiective niciodată nu poate fi definitiv terminată. negarea conţi-nutului obiectiv al cunoştinţelor noastre duce la negarea în genere a adevărului. existenţialiştii recunosc adevărate acele cunoştinţe pentru care omul poate să-şi jertfească viaţa. omenire. 84 . Lumea ca atare nu-i nici adevărată. Adevărul nu depinde om. Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 şi a. nici falsă. materia este realitatea obiectivă şi a. exprimînd diverse aspecte ale unui şi acelaşi adevăr obiectiv. Întroducere în studiul medicinei experimentale. De exemplu. Adevărurile absolute şi relative sunt dialectic legate între ele.m. În procesul cunoaşterii are loc trecerea treptată de la adevărul relativ la cel absolut. Paradigma idealistă substituie principiul gnoseologic cu principiul subiectivismului.categorie filosofică care reflectă coincidenţa incompletă a imaginii cu obiectul. aspecte. Teoriile sau ideile nu sunt adevăruri imuabile. dar nu cuprinde toate laturile. static. epocă.categorie filosofică. că ideea indivizibilităţii atomului pînă la finele secolului XIX era susţunită de majoritatea oamenilor nu reiesă. faptelor (Chişinăul este capitala Moldovei. convenţionaliştii afirmă că adevărul e rezultatul convenţiei savanţilor. de aceea omenirea niciodată nu va cunoaşte lumea definitiv şi în ultimă instanţă. Cunoştinţele sunt subiective după formă şi obiective după conţinut. Adevărul absolut poate fi înţeles ca o sumă a adevărurilor relative. De ex. Ca exemple de adevăruri absolute servesc constatarea evenimentelor. machiştii cu o gîndire economică şi a. se completează cu nou conţinut.categorii filosofice. a le modifica sau a le schimba cînd ele nu mai corespund realitîţii.d. Adevăr absolut . de numărul de voturi. Adevărul se referă numai la conţinutul cunoştinţelor.). din faptul. care vizează cunoştinţele conţinutul cărora e determinat de obiectul cunoaşterii şi este independent de subiect. Concepţia metafizică susţine ideea posibilităţii obţinerii numai adevărurilor absolute şi despre întreaga lume. aspectele obiectului reflectat. Adevărurile absolute se referă la unele laturi. ea permanent se perfecţionează. că ea era adevărată. judecata ―conştiinţa e funcţia creerului‖ e 1 Claude Bernard. că cunoaşterea este un proces infinit. trebuie să fii totdeauna gata de a renunţa la ele. Adevărul relativ sunt cunoştinţe care corect reflectă realitatea. Adevărul se referă la concluziile noastre despre lume şi nu la însuşi lume. Realitatea schimbătoare poate fi corect cunoscută numai cu ajutorul noţiunilor şi reprezentărilor tot schimbătoare.este obiectiv. Teoria trebuie modificată pentru a o adapta la netură şi nu natura pentru a o adapta teoriei1. Dar cum e posibil adevărul obiectiv dacă lumea reală şi cunoştinţele despre ea se găsesc în permanentă schimbare şi dezvoltare? Adevărul este un fenomen istoric determinat şi este posibil numai ca proces. Aceste cunoştinţe nu depind de dezvoltarea cunoaşterii şi practicii sociale de aceea sînt adevăriri eterne. Paradigma dialectică afirmă.

orice judecată despre lume va fi adevărată numai fiind privită ca o reflectare a existenţei temporal . esenţa cărui este reflectarea legităţilor obiectiv-existente în conştiinţa medicului. ce duce la dominaţia filosofiei. ceea ce trebuie acceptat aşa cum este dat fără explicaţii. valabil în anumite condiţii şi în anumit timp. Cunoaşterea umană veritabilă este cunoaşterea ştiinţifică care nu-i altceva decît studierea sistematică a fenomenelior şi evidenţierea legilor după care ele se dezvoltă. Totodată adevărul există ca ceva concret. aceea ce duce la stagnarea ştiinţei şi practicii. datele de la autopsie şi din laborator) şi adevăr relativ (forma bolii. Prima filozofie a ştiinţei a fost pozitivismul. Spiritul uman în dezvoltarea sa trece trei etape: 1) stadiul teologic.). Noţiunea ―pozitiv‖ înseamnă ceea ce este dat ori prezentat. că cunoştinţele noastre sunt schimbătoare şi au semnificaţie numai din careva punct de vedere. dezvoltarea noţiunilor şi teoriilor ştiinţifice. dar e de ajuns să punem întrebarea dacă ştim tot despre conştiinţă ca funcţie a creierului şi atunci se manifestă caracterul relativ al adevărului. Veridicitatea diagnozei depinde de coincidenţa concluziilor medicului cu procesul patologic însăşi. iar în societate religia. În activitatea medicală principala formă de cunoaştere este diagnosticarea.spaţiale concrete. care neagă rolul filosofiei ca concepţie generalizată despre lume şi se limitează la ştiinţele concrete (empirice). Teoria cunoaşterei se ocupă mai mult cu cunoaşterea ştiinţifică care este o activitate specifică ce se deosebeşte de cunoaşterea obişnuită. Dacă diagnoza este adevărată. Ei dimpotrivă supraapreciază momentul relativ în adevăr. De exemplu. a însăşi 85 . Orice teză a ştiinţei. atunci apare întrebarea – ce fel de adevăr este diagnoza medicală? Trebuie să recunoaştem. că în concluziile medicului există şi adevăr absolut (constatarea anumitor fapte. considerînd că adevărurile sunt veşnice. Filozofia explică specificul metodelor ştiinţei şi folosirea lor. srecificul procesului patologic ş. Ea cercetează mecanismul. La fel şi teza ―conştiinţa e funcţie a creerului‖ este adevăr absolut în condiţiile noastre.XVIII o dezvoltare capătă metafizica. În sec. Adevăr abstract nu există. Dar filozofia nu trbuie să pretindă că dispune de metode ce ar căpăta cunoştinţe inaccesibile ştiinţei. A.XVII-XVIII predomina capacitatea teologică a raţiunii. principiile şi legităţile cunoaşterei în genere. 4. judecata ―ploaia e folositoare‖ este adevărată în condiţiile de secetă. Pozitivism . Relativismul este un principiu conform cărui în lume totul este relativ.Comte socotea. pe Pămînt. Pozitivismul apare la mijlocul secolului trecut ca reacţie la dominaţia naturfilosofiei. confirmate de experienţă. dacă ele nu coincid – aceasta-i greşală medicală. Stabilirea diagnozei este un proces de cunoaştere complicat. Însă în filozofie există încă o direcţie ce are obiect de studii ştiinţa – filozofia ştiinţei.a. Ei supraapreciază momentul absolut în adevăr. respectiv concepţiile teoretice sunt nişte dogme neschimbătoare.Dogmatismul priveşte lumea şi cunoaşterea umană ca ceva static. astfel negînd existenţa adevărului obiectiv. Pînă în sec.curent în filosofia contemporană întemeiat de August Comte (17981857). 3) stadiul pozitiv. că progresul social este determinat de progresul intelectual. şi nicidecum cînd plouă necontenit zile la rînd. ce pretindea la rolul ştiinţei ştiinţelor şi nu mai putea juca rol progresiv în dezvoltarea spirituală. 2) stadiul metafizic. evidenţierea principiilor generale a cunoaşterei ştiinţifice.un adevăr absolut. Ultima cercetează preponderent aspectele cognitive şi socioculturale a cunoaşterei.

5. XIX . XIX de către E.Spencer. iar în sec. Practica .Moore. N. Asimilînd şi perfecţionînd cultura materială şi spirituală. omul crează o nouă realitate .Mill.Mach) şi teoria ―coordonării principiale‖.Wittgenstein. Neopozitivismul.Ryle. valoarea cognitivă a cercetării filosofice. curent întemeiat în a doua jumătate a sec. ca speculaţii metafizice ce nu pot fi verificate experimental.pozitivismul clasic a lui A.metafizicii.neopozitivismul. Ca filosofie empiriocriticismul are scopul de a curăţi experienţa de orice elemente ―metafizice‖ şi de a formula o filosofie a ştiinţelor moderne ale naturii care să depăşească opoziţia dintre materialism şi idealism. bazînduse pe cunoaştere. Ei neagă rolul filosofiei. omul se schimbă pe sine însăşi.Austin. apare în anii 20 a secolului nostru ca cercul de la Viena şi cuprinde o mulţime de diverse teorii ce au la baza sa teoriile logice ale lui B. logicieni şi altor oameni de ştiinţă. transformă mediul natural şi social şi le adaptează conform necesităţilor şi interesele sale. este un mod de existenţă a omului.Schlick. Problemele filosofice le priveau ca fără sens. Ei socot că atît materialismul. orientat spre transformarea şi asimilarea mediului natural şi social. a avut o influenţă asupra multor fizicieni.empiriocriticismul. Pozitiviştii neagă filosofia (speculativă). Noţiunea de empiriocriticism înseamnă ―critica experienţei‖. A. reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. contrapun ştiinţa filosofiei şi socoteau că adevărata ştiinţă este ştiinţa concretă. Practica este o activitate transformatoare. Principalii reprezentanţi . 86 . o reduc la ştiinţă. După părerea lor problemele şi tezele filosofiei. modificatoare a realităţii.R. ca şi celelalte varietăţi a pozitivismului. III etapă .activitatea materială. Ei au încercat de a formula o filosofie după analogie cu logica cu un caracter riguros. XX s-a manifestat ca ―idealismul fizic‖. Ea este aşa fel de activitate în care omul. I. deatîta le declară false ori lipsite de sens. În procesul activităţii practice.Comte. Pozitiviştii deasemenea confundă cunoaşterea cu ştiinţa. Principala problemă în pozitivism este raportul dintre filosofie şi ştiinţă. G.Avenarius). experimentală.XIX capacitatea pozitivă a raţiunii duce la dominaţia ştiinţei. Principalele idei a empiriocriticismului sunt teoria ―elementelor neutre‖ ale existenţei. nu pot fi nici controlate. iar subiectul fără obiect (formulată de R. conform căreia obiectul nu poate exista fără subiect. Practica este activitate specifică a omului. o conexiune informaţională. pe cînd cunoaşterea este o activitate spirituală. Empiriocriticismul la sfîrşitul sec. II etapă .Avenarius (cunoscut încă sub numele de ―al doilea pozitivism‖).cultura materială şi spirituală.S. J. G. Practic ei au pregătit baza teoretică pentru trecerea le computerizare. care este o condiţie necesară pentru existenţa şi funcţionarea societăţii. lipsite de sens.Ayer sînt logicieni. M. ea este o conexiune substanţial-energetică a omului cu natura.Mach şi R.Reichenbach.Russel şi L. În dezvoltarea sa filosofia pozitivistă a trecut trei etape: I etapă .începutul sec. cît şi idealismul sînt speculaţii metafizice. nici rezolvate cu ajutorul experienţei. matematicieni.Carnap. H. Cultura se produce şi reproduce în procesul dezvoltării omenirii şi se transmite din generaţie în generaţie. care stau la baza lumii (formulată de E. Practica este o activitate materială contrară activităţii de cunoaştere. care au un caracter abstract. concret sensorială a omului orientată spre transformarea şi asimilarea realităţii. Neopozitiviştii înlocuiesc filosofia cu analiza logică a limbajului ştiinţei.

ea apare mai tîrziu în legătură cu diviziunea muncii. Toate cunoştinţele noi le căpătăm din activitatea practică. Orice activitate umană. care există ca diferite scheme şi imagini a conştiinţei şi sînt necesare pentru activitatea practică. Şi în sfîrşit. avea un caracter empiric şi se manifesta ca autoajutor şi ajutor reciproc. Ea este izvorul principal a cunoaşterii. În comuna primitivă medicina nu exista ca profesie. în comuna primitivă. Cu alte cuvinte. ştiinţă? Avînd aceste două componente activitatea medicală (medicina) este şi meserie. Ea reesă din necesitatea obiectivă a oamenilor în păstrarea şi reproducerea existenţei lor corporale. iar componentul spiritual-teoretic era neînsemnat. ştiinţă. Practica este principala bază şi forţă motrică a cunoaşterii. practica este scopul cunoaşterii. 2) relaţiile subiect-subiect. Realitatea obiectivă se reflectă în conştiinţa noastră prin intermediul necesităţilor practice şi în acest sens practica prin subiect determină cunoaşterea. ca activitate materială.În structura practicii deosebim următoarele momente: 1) relaţiile subiectobiect. Activitatea societăţii în privinţa ocrotirii sănătăţii membrilor săi. Iniţial. orientate spre o comunicare între oameni şi perfecţionarea acestor relaţii. 3) totalitatea de norme şi valori. Trebuie de menţionat. Acastă activitate (obiectual-practică) există ca medicina populară. obiectual-practică era atît mai efectivă. Cu acumularea cunoştinţelor ca rezultat al generalizării practice şi mai ales în depăşirea generalizărilor empirice. Există următoarele forme a practicii: 1) Activitatea de producţie. Practica îndeplineşte mai multe funcţii. orientate spre transformarea realităţii obiective. medicina exista îndeosebi ca activitate obiectual-practică. În procesul dezvoltării medicinei aceste două componente au diferite semnificaţii. Medicina populară avea un caracter general. ea presupune producerea cunoştinţelor (aspectul gnoseologic) şi atitudinii apreciative a subiectului către obiect (aspectul axiologic). cu cît mai dezvoltat era componentul ei spiritual-teoretic. în lupta cu bolile ca orice activitate materială. 2) Practica social-istorică. Cunoaşterea nu este un scop în sine. care presupunea inexistenţa diviziunii muncii. care presupune modificarea unor fragmente a realităţii pentru cunoaşterea lot mai bine. moral. că factorii 87 . practica este unitatea relaţiilor obiective şi subiective. activitatea medicală presupune două componente principale: obiectual-practic şi spiritualteoretic. cu ea se ocupau practic toţi membrii societăţii. activitatea de schimbare a structurilor sociale în toate sferele (politic. medicina devine ştiinţă. inclusiv şi activitatea medicală are cîteva momente comune. adînci şi uşura activitatea de transformare a realităţii. ea este destinată de a lărgi. ştiinţifice şi sociale. artă şi teorie. 3) Experimentul ştiinţific.a. cu separarea muncii intelectuale de munca fizică. toate cunoştinţele noastre noi le putem verifica numai în această activitate. Dezvoltarea medicinii pe tot parcursul ei istoric era determinată de două grupuri de factori – interne. În conştiinţa obişnuită deseori apare discuţia în privinţa medicinei – este ea oare meserie. unitatea schimbărilor materiale a naturii şi relaţiilor sociale în procesul căror se dezvoltă omul ca subiect al practicii.). Deci. Din activitatea populară medicina devine activitate profesională ca rezultat al procesului sociocultural. artă ori teorie. Ea este o activitate orientată spre transformarea realităţii. cănd anumiţi oameni încep a se specializa în această activitate. Ştiinţa medicală era necesară pentru fundamentarea şi argumentarea activităţii medicale practice. Practica este principalul criteriu al adevărului. obiectului (aspectul praxiologic). care presupune crearea mijloacelor de producţie şi producerea bunurilor materiale şi spirituale. unde componentul spiritual-teoretic joacă rolul hotărîtor. juridic ş. Activitatea medicală apare odată cu formarea societăţii.

Obiectul medicinei (omul. în care se intercalează factorul obiectiv şi subiectiv. Faptul ştiinţific este realitatea obiectivă prelucrată cu ajutorul metodelor ştiinţifice. deatîta se cere o atitudine şi pregătire metodologică. mijloace. Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de cunoaşterea obişnuită prin aceea că ea este o activitate specifică socială. Şi în acelaşi timp. spre deosebire de alte tipuri de activitate. Cunoaşterea ştiinţifică se ocupă cu constatarea. deoarece rezultatul acestor metode depind de experienţa şi calificarea medicului. Pentru rezolvarea problemelor medicale era nevoie de a depăşi activitatea îngustă medicală şi de a privi omul cu bolile şi suferinţele lui de pe poziţii mai largi – sociale. presupune o anumită organizare. Omul cu sănătatea lui este valoarea supremă şi aceasta determină caracterul relaţiilor subiect-obiect în medicină. dar care trebuie să fie evidenţiate de către medic. În activitatea vitală normală şi patologică a omului se manifestă şi subordonează toate formele de mişcare a materiei. În procesul activităţii sale medicul percepe în mod subiectiv starea obiectivă a bolnavului. conştient şi spontan. Al treilea component al activităţii medicale este orientarea socialpsihologică şi valorică a medicului. el este rezultatul prelucrării în gîndire a materialului cunoaşterei şi exprimării lui în limbaj în formă de diferite judecăţi. metodele de examinare a organismului uman sunt într-o măsură oarecare subiective. care este identică după conţinut cu motivarea morală (o anumită atitudine faţă de datoria sa profesională şi socială). realizarea acţiunilor profilactice. 6. Specificul activităţii medicale constă în unitatea abordării ştiinţifice şi valorice în studierea omului. Principalul component al activităţii medicale este sistemul de cunoştinţe profesionale. În medicină. După conţinut activitatea medicală este o organizare integrală cu anumite elemente structurale. Faptul ştiinţific este un fragment al realităţii obiective inclus în activitatea omului. care în unele momente nu pot fi descoperite cu ajutorul aparatelor. filosofică. Specificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia despre pacient care este ―codificată‖ în diferite simptome şi sindrome şi trebuie descifrată şi interpretată. O trăsătură distinctivă importantă a cunoştinţelor medicale este orientarea lor axiologică. complex. metode. pe primul plan se situiază umanismul. unitatea aspectului biologic şi social. de aceea rezolvarea problemelor medico-biologice. din care este exclusă întîmplarea şi evidenţiată necesitatea pură.sociali jucau un rol determinant. iar în senzaţiile subiective ale pacientului se reflectă schimbările obiective ale organismului. în atenţia şi gîndirea subiectului. Medicul trebuie să posede deasemenea o poziţie conceptuală referitor la obiectul şi activitatea sa. programe şi orientată spre atingerea scopurilor respective. Bolnavul este şi obiect şi subiect al medicinei. în sistemul de cunoştinţe. ci cunoştinţe despre ea. necesar şi întîmplător. acumularea şi generalizarea faptelor ştiinţifice. Faptul este nu realitatea ca atare. de atitudinea lui faţă de profesia sa. Faptul 88 . De aceea medicina încă din antichitate se găseşte în strănsă legătură şi colaborare cu filosofia. Necesitatea ocrotirii sănătăţii şi lupta cu bolile ca cerinţă socială acţionau nemijlocit asupra activităţii medicilor. sănătatea şi boala) este foarte complicat. Activitatea medicală are un caracter contradictoriu. Şi medicina şi filozofia au unul şi acelaşi obiect – omul cu problemele sale. care nemijlocit determină calitatea diagnosticării şi tratamentului. sanitaro-igienice şi clinice este imposibilă fără o metodologie filosofică.

pentru a căpăta noi cunoştinţe. Metoda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe . care se folosesc în mai multe ştiinţe. formalizarea.să fie productivă. deasemenea teoria filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi transformării realităţii. istoric şi logic. concret şi abstract. inducţia şi deducţia ş. Cunoaşterea teoretică are drept obiect esenţa şi legităţile interne a fenomenelor.a. foloseşte metode speciale. 89 . 3) metode universale. 3) cum trebuie folosit metoda. precise ori aproximative. În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele niveluri a metodologiei: 1) concret-ştiinţifică . ea disciplinează şi orientează cercetarea ştiinţifică. sistemică. care se folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii. într-o ramură a ştiinţei. Ambele niveluri a cunoaşterei se găsesc în interacţiune dialectică. 2) metode general-ştiinţifice. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a transforma realitatea. demnă de încredere. experimentul) şi teoretice (abstractizarea. Metoda universală ori filosofică nu-i altceva decÎt dialectica materialistă. este legată cu contemplarea vie şi experienţa individuală a subiectului. ci prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice. fiziopatologia pentru disciplinele medicale ş. complete ori incomplete.ştiinţific este imaginea subiectivă a realităţii obiective. Pentru ele este obligatoriu obiectivitatea. clară. veridicitatea şi caracterul izomorf (obiectului). dar şi cu evidenţierea cauzelor şi legităţilor obiectelor şi fenomenelor. Ea reflectă realitatea la nivelul fenomenului şi se bazează pe activitatea cotidiană a omului. orientată cu un scop determinat. 3) universală. se formulează pe baza legităţilor obiectului cercetat şi deatîta metoda se înţelege ca teorie în acţiune. analogia. analiza şi sinteza. biologia pentru fiziologie şi medicină. care se folosesc într-o ştiinţă concretă. De aceea faptele. ascensiunea de la abstract la concret).a. Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă. sau o ştiinţă cu metodele şi principiile sale care poate servi metodologie pentru alte ştiinţe (spre exemplu. După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode concret-ştiinţifice. Ea este o cunoastere ce se conduce de anumite principii şi metode gnoseologice. pe demonstrativitate şi verificabilitate în practică. Cunoaşterea empirică este etapa iniţială a cunoaşterei. La metodele general-ştiinţifice se referă metoda informaţională. ştiinţa despre metode. este totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii. pe capacitatea de a prognoza dezvoltarea ulterioară. cibernetică. Ea este necesară pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare a specialistului. Metodologia se referă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. 2) cum trebuie să fie metoda. Metodologia se ocupă cu un şir de problemee care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezintă metoda. posibilităţilor de a formula probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor ştiinţifice. idealizarea. filosofică principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate ştiinţele. După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a cunoaşterii empirice (observaţia. filosofice. Ea nu este ceva arbitrar. dar nu în toate. este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii. Metodologia este totalitatea principiilor şi metodelor de cercetare ce se folosesc întro ştiinţă. care se foloseşte nu direct. Metoda ştiinţifică este modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective.metode şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe. 2) general-ştiinţifică . Însă cunoaşterea ştiinţifică se ocupă nu numai cu constatarea faptelor. lipsită de arbitrar şi haos.). economică. măsurarea. Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe o măsurare foarte precisă.fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetare şi formulează anumite reguli şi normative pentru folosirea lor. comparaţia. ca şi orice cunoştinţe pot fi adevărate ori false.

încercare. plante. sistematică a realităţii. Dacă la nivelul observaţiei medicul nu constatează ori nu fixează anumite simptome şi schimbări. Particularităţile observaţiei în medicină sînt determinate de rolul şi consecinţele lor. Observaţia .procedeu de cercetare a unor fenomene printr-o acţiune activă asupra lor cu ajutorul creării unor noi condiţii. atunci asta automat duce la greşeli în diagnosticare şi tratament. acumula şi descri faptele ştiinţifice. care are scopul de a culege. În acelaşi timp observaţia ca metodă de cunoaştere este limitată. social ş. C.Experimentele se folosesc cu scop de cunoaştere. Cu alte cuvinte. care duce la schimbarea proceselor fiziologice şi patologice cu scop ştiinţific ori curativ. psihologic. pentru prima dată arată caracterul limitat al acestei metode şi este pionierul medicinei experimentale. Experimentul permite studierea obiectului în stare ―pură― (cînd se exclud factorii secundari) şi în condiţii extremale. ori modele ideale (matematice.a. formînd condiţii artificiale pentru evidenţierea anumitor trăsături. Observaţia este studierea intenţionată. medical. de verificare şi demonstrare.a. informaţionale ş. Experimentul de laborator se petrece pe modele materiale (animale.) ne dă posibilitatea de a lărgi simţitor diapazonul realităţii studiate. În unele profesii (medicina. În dependenţă de condiţiile în care se petrec experimentul se divizează în experiment de laborator şi natural. ca compararea. experienţă) .). Dar nu întotdeauna aceea ce folosim pentru prima dată este experiment. În medicină experimentul înclude în sine intervenţia activă asupra omului. Experiment (din lat. sau prin modificarea procesului în direcţia necesară.) spiritul de observaţie este foarte imporatnt. cît este necesar pentru căpătarea informaţiei adevărate. XVII observaţia clinică se socotea unica metodă de cunoaşterea în medicină. observatorul numai constatează aceia.metodă a cunoaşterii empirice. criminalistica ş. Experimentul este aşa metoda de cunoaştere cînd cercetătorul acţionează asupra obiectului. Experimentul poate fi repetat de cîte ori e nevoie. pentru rezolvarea unor probleme ştiinţifice. Metoda observaţiei foloseşte diferite procedee. Întrun sens mai îngust experimentul medical este folosirea pentru prima dată şi în mod singular a unor metode de acţiune asupra organismului uman cu scop de cercetare ori curativ. care să corespundă scopurilor cercetării. atunci măsurarea ne dă cunoştinţe mai precise. Observaţia cu ajutorul diferitor aparate şi mijloace tehnice (microscop. Dacă în condiţii reale noi depindem de mersul natural al proceselor şi fenomenelor. fără a interveni ori produce careva schimbări în ea. 90 . microorganisme şi a. verificarea cărorva ipoteze şi în scopuri didactice. După modul de acţiune deosebim experiment fizic. clinic.a.7. caracterizează obiectul din punct de vedere cantitativ. Ea furnizează materialul primar pentru cercetarea ştiinţifică. sunt experimente de cercetare. cînd conştient se schimbă desfăşirarea proceselor naturale ori cînd obiectul sau procesul se reproduc artificial. ce se petrece în realitatea obiectivă. biologic. experimentum .Bernard numeşte această perioadă a medicinei observaţională. aparatul roentgen ş. Pînă în sec. Dacă observaţia obişnuită ne dă informaţia despre particularităţile calitative ale obiectului. în experiment noi puten repeta aceste procese şi fenomene atîtea ori. De aceea trebuie de deosebit experimentul (care se pune planificat şi cu scop de cunoaştere) de tactica nevoită în tratament. planificată.).a. Este imposibil ca ştiinţa contemporană să se dezvolte fără folosirea experimentului. măsurarea ş.a. telescop.

pe modele (animale) să fie folosite în clinică cu o mare atenţie. Pentru realizarea experimentelor clinice este necesar respectarea următoarelor condiţii: Excluderea rezultatelor letale şi consecinţelor negative. deumanizare. Aceste legi a logicii sunt obligatorii şi caracteristice pentru toate operaţiile de gîndire. Ca rezultat al informatizării sferei medicale se îmbunătăţeşte calitatea diagnosticării. După modul de acţiune – experimente chirurgicale. Folosirea computatoarelor în medicină are o perspectivă multpromiţătoare. se exclude unilateralitatea şi subiectivismul în procesul activităţii medicale. în realitate boala are o mulţime de particularităţi pe care computerul 91 . experimente pe bolnavi şi pe oameni sănătoşi. Experimentul şi necesitatea lui trebuie să fie argumentat ştiinţific. formarea modelelor informaţionale a bolilor şi diferitor sisteme de experţi. În condiţiile informatizării sferei medicale are loc automatizarea proceselor de diagnosticare şi tratament. pe modele. După volumul de intervenţii – experimente care se petrec pe organism în întregime ori pe anumite organe. Experimentele clinice se admit numai în acele instituţii medicale unde sunt condiţii optimale şi posibilitatea controlului din partea specialiştilor medici. 8. Informaţia primită din experimentele de laborator. Deosebim experiment clinic (natural) şi de laborator (pe modele). Pentru petrecerea experimentului trebuie să avem permisiunea instituţiilor respective. au un caracter normativ. trebuie să fim încrezuţi că experimentul n-o să aducă daună bolnavului. Diagnoza este constatarea unităţii nozologice (anumită formă a procesului patologic) şi diferenţierea ei de alte unităţi nozologice. Compiuterizarea medicinei totodată poate să ducă şi la standartizare. cît şi negative. fiindcă modelul şi originalul nu-s identice şi extrapolarea acestor cunoştinţe asupra omului pot fi privite numai ca ipoteze.Experimentele medicale pot fi clasificate după scopul lor . Diagnosticarea medicală (ca recunoaştere a bolii) este un proces de desemnare a bolii pe baza cunoaşterii simptomelor şi trăsăturilor ei şi găsirea lor la bolnav. După obiect – experimentele savanţilor şi medicilor asupra sa (măcar că astăzi ele nu se recomandă). Diagnosticarea este un raţionament. Cunoaşterea ştiinţifică presupune descoperirea unui nou fapt ori unui nou mod de explicare a fenomenelor. Este necesar şi consimţămîntul bolnavului ori rudelor. Majoritatea experimentelor trebuie să se petreacă în condiţii de laborator. deoarece maşina apriori are un şir de priorităţi faţă de om.a. Odată cu aceasta informatizarea medicinei duce la consecinţe atît pozitive.în experimente ştiinţifice şi practico-ştiinţifice ori curative. Numai în manual tabloul clinic al bolii este clasic. care garantează drepturile omului. dar şi de capacitatea medicilor de a gîndi logic. Metoda folosită trebuie să conţină ceva nou. Medicul în procesul diagnosticării merge de la noţiuni generale cunoscute (diferite boli ca unităţi nozologice) la ceva necunoscut singular (boala la persoana dată). Aprobînd folosirea experimentului în medicină. ci este recunoaşterea fenomenului dat (procesului patologic concret) la un anumit individ. societatea cere de la medici respectarea anumitor norme juridice. contradicţiei. Deaceea calitatea diagnosticării depinde nu numai de modul cum medicul examinează bolnavul. terţului exclus şi raţiunii suficiente. farmacologice ş. care se bazează pe anumite legi a logicii formale (legea identităţii. terapeutice. Diagnosticarea medicală nu este descoperirea a ceva nou.

psihologia. Formele logice de gîndire şi utilizarea lor în activitatea medicală. Deaceea lucrul principal de argumentare şi diferenţiere a diagnozei trebuie să-l facă personal medicul (şi nu maşina). Însă asta nu înseamnă că legile logicii sunt o reflectare nemijlocită a legităţilor realităţii obiective. măresc distanţa dintre medic şi pacient. fiind surse de informaţie despre bolnav. Informatizarea medicinei contribuie la creşterea competenţei şi profesionalismului medicilor. argumentarea şi dezminţirea în ştiinţa medicală şi diagnosticare. Crearea sistemelor de experţi ne dă posibilitatea de a folosi cît mai larg cunoştinţele şi experienţa celor mai mari specialişti (care au format aceste sisteme de experţi). Judecata. ne dau nişte concluzii probabile despre mai multe boli posibile. decît cu omul viu. Ea este o ştiinţă pur formală. ―formalul logic‖. Legile fundamentale ale logicii formale şi semnificaţia lor pentru semiologie. Logica se abstractuzează de la relaţiile. c. ―Ce trebuie să ştim. Aşadar. 92 . 1. fiind înţeles independent de conţinut. Raţionamentul. b. 2. Logica este disciplina care se ocupă cu gîndirea şi legile ei. Ipoteza. Deasemenea se măreşte probabilitatea apariţiei greşelilor medicale. pedagogia. Computerizarea şi informatizarea sferei medicale nu poate înlocui complet metodele clasice de diagnosticare. a. obiectul. realitate. Logica şi rolul ei în activitatea medicală. o pregătire logico-metodologică. care sunt independente de conştiinţa omului. Pentru asta se cere o pregătire profesională a medicilor mai amplă. Noţiunea. legăturile şi legile concrete. ea se stăruie să răspundă la întrebările: ―Cum trebuie să gîndim?‖. deci totul o să depindă de pregătirea profesională a medicului şi atitudinea lui faţă de datoria sa. Legile gîndirii se bazează pe legităţile realităţii obiective. 4. fiziologia. Şi totuşi sistemele de experţi sunt limitate de nivelul de cunoştinţe şi calificare a specialistului respectiv. intuiţia. psihiatria ş. dacă ea în gînduri leagă ceea ce este legat în realitate.nu poate să le evidenţieze. idee.a. fiindcă dintr-un complex mai mare de metode şi procedee de diagnosticare şi tratament trebuie de ales pe cele mai optimale. 3. Mijloacele tehnice şi computerele. 1. medicul preferă să contacteze mai mult cu tehnica. ce reguli trebuie să respectăm pentru ca gîndirea noastră să fie corectă?‖. cît şi metodele noi de diagnosticare şi tratament. medicul trebuie să posede atît metodele clasice. Cuvîntul ―logica‖ provine din l. anticipînd cu multe sute de ani dezvoltarea majorităţii ştiinţelor Aristotel a reuşit să construiască primul sistem de logică. mintea omenească a putut răspunde la întrebarea cum trebuie să gîndim? Gîndirea nu este un fenomen independent de materie.greacă de la ―logos‖ care înseamnă cuvînt. logica ca ştiinţă. Specificul logicii îl constituie teoria despre gîndirea corectă. Cu aproape 2000 de ani înainte de a fi cunoscută psihologia mecanismelor de gîndire. duce la sporirea cotei muncii creatoare. informatica. care presupune şi o cultură filosofică. Gîndirea umană este corectă. raţiune. structura şi semnificaţia ei în teoria şi practica medicală. Însă cu gîndirea se ocupă mai multe discipline – filozofia. înainte de a putea răspunde la întrebările cum gîndim? ori ce gîndim?. noţiune.

paralogisme (greşeli neintenţionate) şi sofisme (intenţia de a reda eroarea.n. Ele îşi creează un limbaj artificial. ci numai instrument al fiecărei ştiinţe. În epoca medievală logica este predominată de scolastică. analiza. regulile şi formele gîndirii corecte.n) dezvoltă mai departe teoria silogismului. falsul drept adevăr şi invers).Fiecare ştiinţă foloseşte nu numai expresii de specialitate. că obiectul cercetării ştiinţifice este natura. După aceste reguli. I î. Însă au şi ceva comun – structura (forma) gîndirii. Meritul lui Aristotel constă deasemenea in aceea că el a formulat legile gîndirii corecte: legea identităţii. instrument al cunoaşterii (organon). judecata. Logica modernă îşi trage provinenţa sa încă de pe timpul lui F.noţiunea. ci are un limbaj profesional compus din limba curentă la care se adaugă termeni de specialitate. Ştiinţa este o activitate experimentală şi constă în aplicarea metodei raţionale la datele senzoriale. Pentru Aristotel logica nu era o ştiinţă specială. Esenţa acestuia constă în aceea că putem opera cu simbolurile sale după anumite reguli. un limbaj simbolizat. Logica ca ştiinţă filosofică se dezvolta odată cu filozofia şi depindea de specificul epocii respective. Logica formală se foloseşte nu numai de un limbaj simbolizat. ci şi de un limbaj formalizat. ―Despre interpretare‖.Descartes prin încercarea de a forma o ştiinţă matematică generală a stimulat cercetările logice în direcţia simbolismului matematic. logica formală se ocupă şi cu alogisme (greşeli tipice). În afară de aceasta. Corectitudinea gîndirii este legată. deci.e. noi şi prin aceaste cunoştinţe noi. are loc interpretarea idealistă a legilor şi regulilor logicii. Izvorul cunoştinţelor este senzaţiile. terţului exclus. compararea.Leibniz. din formulele date se pot obţine alte formule. observaţia. dereglarea căror duce la apariţia bolilor. În sec. fără a fi obligat să ţinem cont de conţinutul lor. că logica formală este ştiinţa care studiază legile. F. care fundamentează ideea despre cele patru umori. ―Analitica prima şi secunda‖. mai departe logica se transformă în instrument pentru a găsi adevărul. care şi astăzi este baza logicii formale. numite în domeniul respectiv termeni de specialitate. că despre unul şi acelaşi lucru se poate spune diferite păreri. R.Bacon şi R. Sofiştii încercau sî dovedească că adevărul obiectiv nu există. Gîndirea biologului şi matematicianului se deosebesc după conţinut. La Aristotel ideile logice se dezvoltă în legătură cu măiestria oratorică (retorica). El formulează a patra figură a silogismului. de forma ei.e. Inducţia. raţionamentul şi teoria despre silogisme. F. Transformarea logicii în instrument a cunoaşterii era dictată de necesitatea de a lupta cu sofistica pe care Aristotel o numea înţelepciune falsă.Bacon în celebra sa operă ―Noul organon‖ neagă silogistica scolastică ca inutilă pentru ştiinţă şi fundamenteză logica inductivă ca ceva nou şi contrar logicii deductive a lui Aristotel. Un rol important îi aparţine marelui medic şi anatomist grec Galen din Pergam (129 – 199). experimentul sunt condiţii necesare a metodei raţionale. Pentru prima dată cuvîntul ―logic‖ a fost folosit de Democrit ca sinonim a adevărului şi reguli a cunoaşterii. A patra lege a logicii formale – legea raţiunii suficiente – a fost formulată mai tîrziu de G.Descartes.Iniţial logica se dezvolta în legătură cu măiestria oratorică. contradicţiei. ―Topica‖ şi ―Despre respingerile sofistice‖).Bacon considera. Succesorii lui Aristotel (Teofrast 370 – 280 î. operele aristotelice despre logică au primit numirea comună ―Organon‖ (în care se includ ―Categoriile‖. El dezvoltă mai departe metoda 93 . Din instrument al adevărului ea se transformă în instrument al respingerii concepţiilor eretice ori demonstrării dogmelor religioase. Aristotel a descris şi formele logice fundamentale ale gîndirii . Pentru unele ştiinţe limbajul profesional provenit din limba curentă nu este suficient. De aceea putem conchide.

El a creat deasemenea logica transcendentală . R.Cantor a contribuit şi mai mult la apropierea dintre logică şi matematică.Boole şi A. Alături de teoremele propriu zise logice se folosesc teoreme şi reguli referitoare la sistemul logic (metapropoziţii). Are sens de a face distincţia dintre logica formală şi logica dialectică.I. regulilor calculului logic. Deatîta Boole se socoate întemeietorul logicii simbolice (matematice). I. Frege perfecţionează calculul propoziţiilor. spre deosebire de logica generală care se ocupă cu cunoaştinţele empirice. cuvinte de legătură. Limbajul formulelor şi calculul devine eficient şi în logică. iar operaţiile logice se fac asemănătoare cu cele din matematică şi algebră.primul tratat de logică matematică. L. Evidenţiind diferite tipuri de logică trebuie de avut în vedere. care a priori se referă la lume. Dacă logica formală are drept obiect de studiu formele şi legităţile generale ale gîndirii corecte cînd noi ne abatem de la conţinutul lor concret. atunci logica dialectică are obiectul său formele şi legităţile dezvoltării cunoştinţelor cînd noi nu puten să ne abatem de conţinutul lor. Godel. Logica simbolică creează un limbaj artificial. Wright.Lucasiewicz. A. Sa dovedit că există structuri comune logicii şi matematicii.de Morgan au încercat de a aplica în logica formală calculul matematic. Logica simbolică după analogie cu matematica şi algebra înlocuieşte cu simboluri diferiţi termeni logici. Logica formală foloseşte acele noţiuni care pot fi formalizate.Lewis. ea este o logică a limbajului natural şi ştiinţelor nematematizate.Venn foloseşte metoda geometrică a cercurilor în dezvoltarea de mai departe a logicii.Tarschi. Şestacov ş. Teoria mulţimilor a lui G.deductivă-matematică şi o aplică în ştiinţele naturaliste. atunci logica simbolică exprimă simbolic totul: toate tipurile de termeni. ce considerabil lărgeşte sfera cercetărilor formal-logice şi aplicarea lor nu numai în raţionamentele silogistice. care a revoluţionizat această ştiinţă. În dezvoltarea logicii formale un rol deosebit îl are I. operaţii şi cuvintele de legătură. Logica 94 . ci este o metodă a cunoştinţelor deduse.Post. D.Carnap.Leibniz care a formulat în mod ―matematic‖ o serie de legi logice şi a sciţat posibilitatea unei axiomatici logice formalizată. Logica tradiţională folosea limbajul natural. Aceste intenţii carteziene au luat o formă concretă la G. Peano perfecţionează simbolismul logic folosindul în expuneri matematice. Ea se ocupă cu folosirea metodelor formale ale matematicii şi analizei logice în activitatea logică. propoziţii. operaţii logice. Logica simbolică(matematică) este o parte a logicii moderne care se ocupă cu studierea legităţilor operaţiilor logice. La dezvoltarea logicii (mai ales logicii moderne) au contribuit J. simbolic în conformitate cu necesităţile ştiinţilor matematizate. predicatelor şi construieşte un sistem logico-aritmetic. Pe la jumătatea secolului XIX G. Punctul culminant cercetările matematice şi metalogice ating în opera lui Whitehead şi Russell ―Principia mathematica‖ . C. diferite metode descriptive şi deductive. Asta a permis elaborarea unor metode şi mijloace riguroase în acelaşi timp simple de control asupra corectitudinii operaţiilor logice. logica simbolică cu multiplele ei variante şi logica dialectică.Kant care expune definiţia unor categorii şi elaborează teoria despre judecată.E. raţionamente. că în realitate există o singură logică care are trei aspecte: logica formală. Secolul XIX este semnificativ prin dezvoltarea logicii dialectice de către Hegel ca teorie despre cele mai generale legi ale dezvoltării gîndirii. Dacă logica tradiţională (aristotelică) folosea simboluri numai pentru unii termeni şi anumite tipuri de propoziţii.a. Logica simbolică a devinit un instrument mai puternic decît logica tradiţională în rezolvarea problemelor logico-formale complicate.un domeniu ce se ocupă numai cu legile intelectului şi raţiunii. Shannon.Hilbert. Însă el socotea că logica formală cu legile ei nu este o metodă generală de cunoaştere.

Cuvintele şi expresiile limbii naturale treptat şi pe neobservat îşi schimbă semnificaţia.a. duce la greşeli. Legile logicii formale (identităţii. consecvent. caracterul contradictoriu al realităţii. noncontradicţiei. ori forma logică. terţului exclus şi raţiunii suficiente) exprimă caracterul determinat. Principile de bază a logicii formale sunt: principiul identităţii. practicii ş. Ştiinţa logicii ne ajută să rezolvăm o serie de probleme pe care nu le putem rezolva cu ajutorul gîndirii spontane. Aceste principii exprimă cele mai generale cerinţe care trebuie să satisfacă gîndirea noastră şi operaţiile logice. Logica ne ajută la dezvoltarea capacităţii noastre de abstractizare. Respectarea legilor şi principiilor logicii formale este o condiţie necesară pentru atingerea adevărului. unităţii şi luptei contrariilor şi negării negaţiei) exprimă nu numai procesul gîndirii. Ea contribuie la înbunătăţirea calităţii diagnosticării şi activităţii curativo-profilactice a medicului. Forma gîndirii. Gîndirea se supune legilor logicii formale şi legilor dialecticii. judecata şi raţionamentul. lipsită de contradicţii. Ştiinţa logicii ne dă posibilitatea să depăşim caracterul limitat. Logica este ştiinţa filosofică despre formele în care se petrece gîndirea umană şi legităţile căror ea se supune. Semnificaţia cuvintelor foarte des are un caracter neclar. Importanţa ştiinţei logicii constă în următoarele momente: Ea ne ajută să ne exercităm în mod conştient gîndirea inconştient logică şi prin aceasta s-o facem mult mai exactă. 2. Legile gîndirii sunt legăturile interne. Legile dialecticii (trecerea schimbărilor cantitative în calitative. reproduce în gîndire conexiunea universală. În limba naturală unul şi acelaşi cuvînt poate să aibă diferite semnificaţii şi invers – diferite cuvinte au una şi aceiaşi semnificaţie. clasificat datele empirice. La formele fundamentale a gîndirii logice se referă noţiunea. nedesluşit. raţional suficientă. ea se bazează pe următoarele principii: obiectivităţii. dezvoltării şi istorismului. terţului exclus şi raţiunii suficiente. s-o stăpînim şi s-o folosim mai bine. necesare. Logica are importanţă în activitatea ştiinţifică cînd trebuie de generalizat.dialectică studiază procesul formării cunoştinţelor şi legităţile lui. este modul de legătură a elementelor conţinutului gîndirii. deoarece gîndirea oricărui specialist trebuie să fie determinată. Deasemenea şi formele gramaticale de construire a expresiilor sunt imperfecte. Logica ne serveşte şi la informatizarea şi computerizarea medicinei. conexiunii universale. Ignorarea acestor legi duce la gîndirea contradictorie. demonstrativă. Logica ne ajută să evităm greşelile. 95 . construirea ei (gîndirii). nedeterminat. datorită căreia ea există şi reflectă realitatea. confuz. confuză. Ea ne oferă posibilitatea de a rezolva unele probleme din domeniul anumitor ştiinţe particulare. necontradictoriu a gîndirii. Logica este de neînlocuit în discuţiile ştiinţifice. mişcarea şi dezvoltarea. precisă şi clară. cînd trebuie de determinat sensul strict al lor. Calea spre adevăr trece întotdeauna prin logică. ci şi dezvoltarea realităţii. unilateral şi imperfect al limbajului natural. noncontradicţiei. concretivităţii. Procedee logice (operaţie logică) este activitatea de formulare a gîndurilor noi pe baza gîndurilor existente. esenţiale între gînduri în procesul raţionării.

concrete şi abstracte. deasemenea îndeplineşte funcţia de comunicare între oameni.dacă se măreşte conţinutul noţiunii. păstrare şi transmitere a informaţiei. Noţiunea are 96 . acţiuni şi rezultatul acţiunilor. element chimic. Spre exemplu. Srpe exemplu.Chiş. Logica formală atrage o mare atenţie definiţiei şi diviziunei noţiunilor. Noţiunile cele mai generale formează categoriile ştiinţifice.a. fizicii. această notiune se activităţii vitale. vitale normale a În logică există legea raportului invers între conţinut şi organismului în urma volum . contrare şi contradictorii. Noţiunile se împart în diferite clase: noţiuni gen şi specie. termeni descriptivi şi semne funcţionale. Alt exemplu. Limba prezintă un sistem informaţional de semne care îndeplineşte funcţia de formulare. în noţiunea de boală (tilburare a activităţii vitale normale a organismului în urma acţiunii dăunătoare a factorilor interni sau externi) avem ca conţinut aşa însuţiri ca tulburarea activităţii vitale a organismului. stări. EMP.1984 p 88. noţiunea de materie are un volum foarte mare. atunci se acţiunii dăunătoare a mucşorează volumul ei şi invers. Noţiunea este o formă a gîndirii care reflectă însuşirile comune şi esenţiale ale obiectelor. subordonatoare şi subordonate. care sunt obiectul logicii. singulare şi generale. capacităţii de însuşiri ca scăderea adaptabilităţii. Fortran. Noţiunea este una din principalele forme de cunoaştere ştiinţifică a Noţiunea realităţii. spirituală şi socială bună) noi menţionăm trăsăturile cele mai esenţiale ale acestei stări – activitatea vitală echilibrată optimal.Definiţia este operaţia logică care dezvăluie conţinutul noţiunii. cuprinde toate obiectele şi fenomenele realităţii obiective.Învelişul lingvistic al noţiunii este cuvîntul. caracterizeză prin noi am micşora conţinutul ei – boala ca tulburare a activităţii Se scăderea adaptabilităţii vitale normale a organismului şi am exclude din ea aşa organismului. deaceea conţinutul ei este extrem de îngust. cuprinde numai o însuşire – de a fi realitate obiectivă. Cînd dăm definiţia sănătăţii (stare de activitate vitală a omului echilibrată optimal cu mediul ambiant şi caracterizată printr-o stare fizică. dar şi la animale şi plante. bunăstarea fizică. Algol. referă nu numai la om. normă şi patologie. scăderea adaptabilităţii organismului. boală. computerului – Basic. a arăta însuşirile esenţiale şi fundamentale a obiectelor şi fenomenelor. Limbile naturale sunt sistemele informaţionale de semne grafice şi sonore care se constituie istoriceşte în societate. Deosebim limbi naturale şi artificiale. Noţiunea are conţinut şi volum. este o reflectare abstractă. spirituală şi socială. A defini o noţiune înseamnă a evidenţia conţinutul ei. Ea ne dă cunoştinţe generalizate despre obiecte şi fenomene. compatibile şi incompatibile.Legile şi formele gîndirii. Limbile artificiale – sistemele de semne auxiliare care se formează special pe baza limbilor naturale pentru transmiterea mai precisă şi economă a informaţiei. masă. ci şi însuşiti. Volumul este totalitatea de obiecte ce întră în această noţiune şi căror le este propriu însuşirile reflectate în conţinut. Boala – tulburare a activităţii Volumul acestei noţiuni este omul. Conţinutul este totalitatea de însuşiri esenţiale ale unei clase de obiecte ce caracterizează această clasă. Pascal ş. capacităţii de muncă şi muncă. Dacă în noţiunea de boală factorilor interni sau externi. capătă o expresie materială în limbaj. mijlocită. Expresiile limbajului natural pot fi împărţite în categorii semantice: propoziţii. În definiţie nu se arată aproape niciodată toate însuşirile esenţiale. Ca exemplu putem menţiona limba matematicii. bunăstării şi a bunăstării – atunci volumul ei se măreşte. Noţiunea reflectă nu numai obiecte. capacităţii de muncă şi a activităţii vitale. sănătate. chimiei. forţă. deoarece de cele mai multe ori acest lucru este imposibil. logicii simbolice.

de a asigura longevitatea oamenilor. indică notele esenţiale ale obiectului. Pentru a defini corect noţiunea trebuie să respectăm anumite reguli logice: Definiţia trebuie să fie adecvată. Dacă definiţia noţiunii are scop de a descoperi conţinutul ei. Nerespectarea acestei reguli duce la definiţia foarte îngustă sau foarte largă.diviziunea noţiunii. medicina este un sistem de cunoştinţe ştiinţifice şi activitate practică desfăşurată cu scopul de a întări şi ocroti sănătatea.un conţinut mai bogat decît definiţia. idealistul este reprezentantul concepţiilor idealiste. am face o greşală. boli a sistemului cardio-vascular şi boli grele. adică noţiunea definită nu trebuie definită prin aşa noţiune care este clară numai după definiţia primei. Pentru a da definiţia trebuie să arătăm în primul rînd genul proxim şi diferenţa specifică. De pildă. să fie totuna. iar diferenţa specifică este sănătatea şi bolile omului. leii sunt animale care nu se întîlnesc la polul nord). adică volumul noţiunii definite şi noţiunii care defineşte trebuie să coincidă. a arăta hotarele. Diferenţa specifică trebuie să fie aşa notă sau note care este proprie numai pentru noţiunea dată şi lipseşte la alte noţiuni a acestui gen. Diferenţa specifică pentru tramvai este că el se mişcă pe şine şi aceasta lipseşte la celelalte feluri de transport orăşănesc. precisă. De pildă. Definiţia nu trebuie să fie negativă. Aici se folosesc diferite fundamente. însuşi cuvîntul definiţie înseamnă a limita. precum şi a ameliora mediul înconjurător. genul proxim este ştiinţa. Uneori se foloseşte aşa procedeu ca dihotomia – diviziunea îm două membre. să nu cuprindă expresii echivoce sau figurate. Nota după care se face diviziunea se numeşte fundamentul diviziunii. Ar fi o greşală dacă noi am diviza noţiunea ―boli‖ în boli a sistemului respiratoriu. să corespundă. Noţiunea 97 . Definiţia nu trebuie să fie contradictorie. cu alte cuvinte medicina este o ştiinţă care se ocupă cu sănătatea şi bolile omului. Spre exemplu. care se numesc membrele diviziunii. fiindcă şi patratul este tetragon. adică volumul membrelor diviziunii luate împreună trebuie să fie egal cu volumul noţiunii divizate. Diviziunea nu trebuie să facă salturi. Deci. Regulile diviziunii: Diviziunea trebuie să aibă un fundament unic şi esenţial. Formulînd definiţia trebuie să indicăm genul proxim şi nu genul mai îndepărtat. Definiţia delimitează noţiunea. autobuz. mecanica cuantică (noţiunea definită) este o parte a fizicii care studiază mişcarea microobiectelor (noţiunea care defineşte). Diviziunea trebuie să fie adecvată. noţiunea gen ―transportul orăşănesc‖ conţine aşa noţiuni ca tramvai. Membrele diviziunii trebuie să se excludă recoproc. Noţiunea de divizat este o noţiune gen. troleibuz. da prin tetragon. Definiţia negativă nu arată aşa note. Ca rezultat al diviziunii se obţin noţiuni specii. A dezvălui volumul noţiunii înseamnă a arăta speciile subordonate noţiunii date. a determina conţinutul noţiunii. de a preveni şi trata bolile. Definiţia trebuie să fie clară. Dacă dăm definiţia noţiunei romb nu prin paralelogram. ea exprimă acele trăsături care lipsesc la obiectul dat (masa nu este scaun. Definiţia nu trebuie să formeze un cerc. atunci pentru a stabili volumul noţiunii este necesar de altă operaţie logică . Definiţia este o operaţie logică care afirmă. De pildă.

Operaţii asemănătoare cu diviziunea: descompunerea întregului în părţi (trenul este compus din locomotivă. grupe. de îndemînare şi imperative nimic nu se afirmă ori neagă.de divizat se împarte în două noţiuni contradictorii.I. care mai tîrziu au şi fost descoperite. Acea patre a judecăţii care exprimă obiectul gîndirii se numeşte subiect ( S ). În logică în loc de termenul propoziţie se foloseşte mai des termenul judecată. pe cînd judecata compusă conţine mai multe judecăţi simple. ne dau posibilitatea de a stabili anumite legităţi. este învelişul material a judecăţii. În propoziţiile interogative. predicat şi cuvînt de legătură. iar sensul rămîne unul şi acelaşi. orînduirea ideilor după un anumit plan. vagoane şi platforme). care afirmă ori neagă ceva despre obiecte şi însuşirile lor. sau sunt propoziţii dintr-un cuvînt. predicat şi cuvîntul de legătură. iar propoziţia – la sfera limbajului şi vorbirii. Orice judecată se exprimă printr-o propoziţie. Judecata simplă poate fi descompusă numai în noţiuni. Judecata este compusă întotdeauna din trei componente: subiect. judecata noastră este falsă. nu-s judecăţi.atunci ş. ea exprimă raporturile dintre obiecte şi însuşirile lor. Judecata poate fi exprimată în diferite forme gramaticale. ea (judecata ) are proprietate de a fi adevărată ori falsă. deaceea nu au valoare de adevăr. cu diferite propoziţii.orînduirea obiectelor pe clase.Mendeleev a dat posibilitatea de a prezice existenţa unor elemente. bolile se împart în boli infecţioase şi neinfecţioase. Judecata este o unitate semantică minimală. sau. fiindcă nu corespunde realităţii. Întrucăt judecata afirmă ori neagă ceva despre realitate. se numeşte predicat ( P ). Un mod specific de divizare a noţiunilor este clasificarea . iar acea parte a judecăţii în care se afirmă (ori se neagă) despre obiectul gîndirii. categorii pe baza asemănării ori deosebirii lor faţă de obiectele din altă clasă. reflectă ideal sensul realităţii. Propoziţiile sunt acele produse ale gîndirii exprimate prin forme lingvistice. Deosebim următoarele tipuri de judecăţi: simple şi compuse. uneori se foloseşte termenul de operatori) care sunt: şi. Clasificarea elementelor chimice în sistemul periodic a lui D. compusă – mai multe. Judecata se deosebeşte de propoziţie prin aceea. Subiectul şi predicatul sunt legate prin anumite cuvinte de legătură (conective propoziţionale. ca reflectări ale stărilor de lucruri legate indisolubil de luarea unei atitudini de către om. Propoziţia este o categorie a limbajului. Din punct de vedere a calităţii judecata poate fi afirmativă ori negativă. Fiecare judecată are trei componente: subiect. Propoziţia reflectă legătura obiectivă dintre obiecte şi prin aceasta ea se deosebeşte de noţiune care reflectă o clasă de obiecte sau o stare a obiectului. Spre exemplu. Propoziţia nu este limitată în componentele sale. Dacă noi în gîndire legăm aceea ce este legat în lumea materială. care determină dezvoltarea acestor obiecte şi fenomene. Propoziţiile nu există în altă parte decît în conştiinţa oamenilor şi anume că ele există acolo ca judecăţi. judecata. că ea este o unitate a gîndirii. Ele ne uşurează procesul studierii obiectelor şi fenomenelor lumii obiective. Judecata simplă conţine numai o afirmare ori negare. Atît diviziunea noţiunilor cît şi clasificarea lor au o mare importanţă pentru activitatea teoretică şi practică. Judecata afirmativă este acea 98 . Dar dacă noi în gîndire unim ceea ce nu este unit în realitate ori despărţim ceea ce este legat. Judecata se referă la domeniul gîndirii. Forma de bază a reflectării realităţii în gîndirea noastră este Judecata propoziţia. atunci judecata noastră este adevărată. substanţele chimice se împart în substanţe organice şi neorganice. însă nu fiecare propoziţie este judecată.a. Judecata este o gîndire. neadevărată. dacă .

Rolul hotărîtor îl joacă cunoştinţele deduse din alte conoştinţe. Universal-negative – nici un S nu este P ( E ). Raţionamentul ca şi alte forme de gîndire este o reflectare a realităţii materiale în conştiinţa noastră.judecată în care se reflectă legătura dintre obiect şi notă. unei legi pentru a trage cu privire la acest fapt o consecinţă necesară. se recurge uneori la aşa zisul pătrat logic. Există judecăţi care se găsesc în raport de opoziţie – judecăţi contradictorii şi contrare. Silogismul se foloseşte mai ales atunci cănd trebuie să subsumăm un fapt individual sau particular unei teze generale. Termeni se numesc noţiunile care întră în componenţa premiselor şi a 2 Marcarea acestor judecăţi se face cu ajutorul primei vocale – A (sau a doua – I )din grecescul Afirmo. Raţionamentele pot fi deductive (cînd gîndim de la general la particular) şi inductive (cînd gîndim de la particular la general). Judecăţile după cantitate şi calitate sunt: Universal-afirmative – toţi S sunt P (A)2. Toate cunoştinţele de care posedă societatea. Premisele şi concluzia conţin termeni. Judecata singulată este acea judecata în care se afirmă (sau se neagă) legătura notei cu un singur obiect. Raţionamentul este operaţia logică cu ajutorul căreia din două sau mai multe judecăţi (numite premise). Pot exista raţionamente de la particular la particular (traductive). Din punct de vedere a cantităţii judecata poate fi singulară. că este o operaşie logică cu alte conoştinţe. Socrat e muritor. judecăţi a realităţii (asertorice) sau a necesităţii (apodictice). obţinem o judecată nouă. care din două judecăti date (dintre care una trebuie să fie neapărat universală). Judecata contrarie este aşa judecată cînd a doua judecată neagă pe prima. Acele judecăţi dintre care prima neagă acelaşi lucru pe care-l afirmă în acelaşi timp şi despre acelaşi obiect o a doua. Particular-afirmative – unii S sunt P (I). formulează o a treia judecată.(M – P) Minoră: Socrat e om. Judecata universală afirmă ori neagă ceva cu privire la fiecare obiect dintr-o clasă oarecare de obiecte: Toţi S sunt P. După caracterul relaţiei dintre obiect şi notă judecăţile pot fi ipotetice (condiţionale) şi categorice. se afirmă prezenţa unei note a obiectului: S este P. ( S – M) Concluzie: Deci. Pentru a uşura memorizarea raporturilor dintre judecăţile care au acelaşi subiect şi acelaşi predicat însă sunt deosebite prin calitatea şi cantitatea lor. Judecata negativă este acea judecată în care se reflectă absenţa oricărei legături dintre obiect şi notă: S nu este P. însă spre deosebire de judecăţile contradictorii. Din punct de vedere a modalităţii deosebim judecăţi a posibilităţii (problematice). Judecata particulară afirmă (ori neagă legătura notei cu o parte a unei clase oarecare de obiecte: Unii S sunt (nu sunt) P. judecata ) prin aceea. Premise Majoră: Toţi oamenii sunt muritori. Particular-negative – unii S nu sunt P ( O ). Judecăţile negative – respectiv de la cuvîntul Nego (prima – E. sau a doua – O ). Această hîrtie este neagră. În formularea lor se manifestă activitatea creatoare a raţiunii umane şi mai concret aşa formă a gîndirii logice ca raţionamentul. (S – P) 99 . Raţionamentele deductive iau forma silogismului. Această hîrtie nu este albă. provin din două Raţionamentul izvoare – din experienţa nemijlocită şi din alte cunoştinţe. cea de a doua judecată nu se limitează numai la negarea primei. Silogismul sau raţionamentul deductiv este acel raţionament. particulară sau universală. se numesc judecăţi contradictorii: Această hîrtie este albă. ci în acelaşi timp afirmă altceva: Această hîrtie este albă. sau pătratul opoziţiilor. Dacă silogismul este format din judecăţi categorice. Nici un S nu este P. El se deosebeşte de celelalte forme ale gîndirii logice (noţiune. atunci el se numeşte silogism categoric. În componenţa silogismului întră două premise şi o concluzie.

Termenul mediu care leagă premisele trebuie să fie unul şi acelaşi în ambele premise ale silogismului. Toate metalele ( M ) conduc electricitatea ( P ). Poziţia simetrică a termenilor ne ajută să memorizăm uşor deosebirile dintre ele. Raportul care există între obiectele lumii obiective este simplu şi obişnuit – se consolidează în conştiinţa noastră sub formă de axiome. Prima figură a silogismului categoric are următoarele reguli: premisa majoră trebuie să fie neapărat universală. Premisă în a cărei componenţă întră termenul major se numeşte premisă majoră. Termenul mediu reprezintă acea noţiune care se întîlneşte în ambele premise şi le leagă. dacă una din premise este negativă. Există cinci reguli ale silogismului categoric simplu: Silogismul trebuie să aibă nici mai mult şi nici mai puţin de trei termeni. serveşte bază pentru concluzia logică. iar cea minoră – afirmativă. Greşala tipică este extinderea inadmisibilă a termenilor. dacă una din premise este particulară. Greşala tipică este împătrirea termenilor (cănd termenul mediu este folosit în diferite sensuri şi deci se primesc 4 termeni). Aurul ( S ) este metal ( M ) Deci. Termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră. iar cele oblice şi verticale – legătura dintre premise. M – P 2. În funcţie de poziţia termenului mediu în premise se deosebesc 4 figuri ale silogismul categoric. Termenul mediu poate ocupa 1. Axioma nu cere demonstraţia nemijlocită. Dacă P este o notă a lui M. Liniile orizontale reprezintă legătura dintre termenii fiecărei premise. atunci şi concluzia va fi negativă. termenul mediu ( M ) nu întră niciodată în componenţa concluziei. se afirmă (sau se neagă) şi cu privire la o parte din această clasă‖. ea explică legătura legică dintre fenomene şi obiecte şi deaceea determină legătura logică a noţiunelor silogismului. atunci şi concluzia va fi particulară. Axioma este baza tuturor silogismelor. P – M diferite poziţii într-un silogism: el poate S. Din două premise particulare nu se poate trage nici o concluzie. Concluzia silogismului va fi adevărată numai în cazul cînd premisele sunt adevărate şi dacă aplicăm în mod corect legile gîndirii. ea devine ceva evident. P – M 3. iar tusa este nota pneumoniei). În concluzie termenii trebuie să aibă aceeaşi sferă pe care o au în premise. Noţiunile axioma şi postulat se folosesc des ca echivalente.concluziei. Figura 1. Termenul minor este subiectul concluziei (S ). M – P 4. Această figură se foloseşte atunci cînd 100 . sau poate fi într-o premisă S şi în alta P. iar M este o notă a lui S. premisă în a cărei componenţă se găseşte termenul minor se numeşte premisă minoră. Din două premise negative nu se poate trage nici o concluzie. aurul ( S ) conduce electricitatea. termenul major este predicatul concluziei ( P ). Fiecare schemă reprezintă două premise şi legătura între ele. Termenul mediu trebuie să fie distribuit cel puţin într-una din premise. Nota notei obiectului este nota obiectului însăşi (zgomotul este nota tusei. Axioma silogismului are următoarea formulare: ―Tot ce se afirmă (sau se neagă) cu privire la o întreagă clasă de obiecte. ca idee fundamentală pentru scopurile cercetării. Axioma este o propoziţie luată ca punct de plecare.M S–M M–S M–S S–P S–P S–P S–P fi în ambele premise S sau P. În silogismul dat Socrat este subiect. muritor – predicat şi om (oameni) este termenul mediu. fiind verificată în practică în repetate rănduri. atunci rezultă că P este o notă şi a lui S.

particularnegative. atunci la acest pacient este pneumonie. Termenul mediu este predicat în ambele premise. iar concluzia – particulară. EIO. OAO. iar una din premise – negativă. acest raţionament (S) nu este silogism categoric (P). Această figură cere respectarea următoarelor reguli: premisa majoră trebuie să fie neapărat universală. EIO. atunci S1 este P1 S este P Prin urmare S1 este P1. Figura a patra a silogismului categoric a fost formulată de către medicul şi filosoful din Grecia antică Claudius Galenus. Toate balenele (P) sunt mamifere (M) Nici o mamiferă (M) nu este peşte (S) Deci. universal-negative. se numeşte silogism ipoteticocategoric. Există şi alte feluri de silogisme. Toate metalele (M) sunt substanţe simple(P) Toate metalele (M) sunt conductori electrici (S) Deci. cînd în procesul cunoaşterii trebuie de căpătat concluzii particulare şi deasemenea în procesul demonstrării falsităţii unor expuneri generale. EIO Modurile figurii 4 – AAI. EAO. Silogismul ipotetic în care una din premise este o judecată ipotetică. În medicină ea se utilizează la stabilirea diagnozei. AOO Modurile figurii 3 – AAI. Din componenţa unui silogism fac parte judecăţi diferite din punct de vedere al cantităţii şi calităţii: universal-afirmative.trebuie să dovedim un caz concret. că n-au note. iar cealaltă este o judecată categorică. dacă una din premise este negativă. A doua formă negativă – Dacă S este P. EAO. atunci S1 este P1 101 . AII. EIO Modurile figurii 2 – EAE. AII. EAE. Prima formă afirmativă – Dacă S este P. Există două forme de silogism ipotetico-categoric. Dacă toate pneumoniile au anumite simptome şi aceste simptome sunt la pacientul dat. A doua figură a silogismului categoric se foloseşte atunci cînd trebuie să dovedim că obiectele clasei date (S) nu pot aparţine altei clase (P) pe baza ceea. universal-negative. atunci premisa majoră trebuie să fie generală. IAI. De aici reesă că în figura a doua concluzia este întotdeauna negativă. Figura 2. Concluziile din această figură niciodată nu poate să fie universal-afirmative. nici un peşte (S) nu este balenă (P). Termenul mediu este predicat în premisa majoră şi subiect în minoră. dar numai particular-afirmative. Orice silogism categoric (P) are trei termeni (M) Acest raţionament (S) nu are trei termeni (M) Deci. IAI. Această figură a silogismului categoric are următoarele reguli: cînd premisa majoră este afirmativă. particular-afirmative şi particular-negative. În funcţie de felul combinării acestor judecăţi se obţin diferite varietăţi ale silogismului – modurile silogismului: Modurile figurii 1 – AAA. AEE. apelînd la o teză generală. atunci premisa minoră trebuie să fie generală. Termenul mediu este subiect în ambele premise. Silogismul ipotetic este silogismul în care cel puţin una din premise este o judecată ipotetică. Figura 4. unii conductori electrici (S) sunt substanţe simple(P) Figura a treia are următoarele reguli: premisa minoră trebuie să fie neapărat afirmativă. care aparţin obiectelor clasei P. Ea se foloseşte atunci. AEE. Figura 3.

O mare importanţă ele au în cercetarea ştiinţifică. Figurile 2 şi 3 pentru concluzii diagnostice nu-s satisfăcătoare. Logica se ocupă şi cu alte silogisme prescurtate – sorit. Inducţia este raţionamentul cu ajutorul căruia din premise singulare sau particulare obţinem o concluzie generală. Deosebim inducţie completă şi incompletă. Diagnoza este o concluzie care se formulează după regulile raţionamentului. Silogismul disjunctiv este silogismul în care una sau ambele judecăţi sunt disjunctive. sau P2. nici P3. cauza fenomenelor. Sau potrivit primei forme. specificul unui fenomen şi verificarea acestei presupuneri. cînd de la negarea consecinţei trecem la negarea condiţiei. Prima – afirmativă: S este sau P1. Există trei forme de entimemă: silogismul fără premisa majoră. descrise. Ipoteza se foloseşte în următoarele cazuri: cînd procesul. ea fiind ulterior confirmată ori infirmată de practică. sau P3 S este P1 Deci S nu este nici P2. recunoaşte la pacientul dat boli care sunt demult cunoscute. silogismele. ea poate fi formulată pe baza figurilor 1 şi 4 a silogismului categoric. ci numai subînţeleasă. Medicul practic nu descoperă legităţi noi. Ipoteza este o presupunere în domeniul ştiinţei. nici P2 Deci S este P3. nu creează teorii noi. Însă nu fiecare presupunere este ipoteză. Ipoteza este un instrument de investigaţie în cunoaşterea adevărului. Pentru diagnosticarea diferenţială se utilizează silogismul disjunctivo-categoric. Însă pentru verificarea. În raţionamentul ipotetic noi obţinem o concluzie sigură în două cazuri: 1. 2. Ipoteza este o formă specifică a gîndirii care constă în formularea presupunerii despre cauza. A doua formă – negativă: S este sau P1. silogismul fără premisa minoră şi silogismul fără concluzie. faptele sunt inaccesibile cercetării în momentul dat. sau P2. cînd de la afirmarea condiţiei trecem la afirmarea consecinţei. Analogia este forma de raţionament prin care pe baza asemănării a două obiecte în privinţa unor note ale lor. Fiindcă concluzia diagnostică trebuie să fie neapărat afirmativă şi totodată o judecată particulară. se numeşte entimemă. De presupuneri noi ne folosim la fiecare pas. cînd faptele cunoscute sunt insuficiente pentru Numărul de ipoteze este invers proporţional clarităţii problemei. 3. epiheirema. El are două forme. demonstrarea diagnozei se folosesc raţionamentele deductive. iar cealaltă categorică – se numeşte silogism disjunctiv-categoric. Forma prescurtată de silogism. nu descrie boli noi. Raţionamentul de la particular la particular există ca analogie. În procesul diagnosticării se folosesc mai multe raţionamente. studiate. raţionamentul analogic. 102 . Des se folosesc în diagnosticare silogismul ipotetico-categoric. conţinutul. Silogismul în care o premisă este disjunctivă. conchidem asupra asemănării acestor obiecte şi în privinţa altor note.S1 nu este P1 Prin urmare S nu este P. Concluzia care duce la un raţionament prin analogie este întotdeauna numai probabilă. este o presupunere care nu contrazice datelor ştiinţei. În afară de raţionamente deductive (silogisme) există şi raţionamente inductive. Sau potrivit formei a doua. în care o parte a sa nu este exprimată. El diagnostică. sau P3 S nu este nici P1.

fără demonstrare. în caz contrar ea devine o problemă veşnică şi nu poate fi transformată în cunaştinţe adevărate. discursivă. Spinoza consideră intuiţia cel mai important gen de cunoaştere. Intuiţia este un termen folosit pentru a desemna diferite forme ale cunoaşterei nemijlocite. Practic ipoteza apare spontan. Ipoteza apare în cazuri neobişnuite. Demonstraţia (argumentarea) este o operaţie logică. şi intuiţia raţională care sesizează un raport între două idei. Provine din lat. În medicină intuiţia se observă la medicii care au o experienţă clinică bogată şi se manifestă în stabilirea diagnozei ―dintr-o privire‖. Ea trebuie să se formeze pe baza faptelor adevărate şi verificate. Ipoteza este o formă de dezvoltare a cunoştinţelor de la cunoscut spre necunoscut. să nu contrazică nici cu un fapt empiric. cînd se creiază o problemă ce nu poate fi rezolvată cu ajutorul metodelor ştiinţifice existente. Bergson. Alţii socot că şi diagnoza definitivă este tot o ipoteză. Orice intiuţie are caracter de descoperire şi are o mare importanţă pentru perceperea esenţei realităţii. de lucru şi versiune. A confirma înseamnă a stabili că acele consecinţe ce decurg din această ipoteză coincid cu fenomenele observate ori arătăm. intueri . cînd fenomenele sunt complicate iar ipoteza este o modalitate de a le explica. Verificarea ipotezei are loc prin confirmarea ori combaterea ei. al căror adevăr 103 .contemplare. Intuiţia este o formă de cunoaştere imediată. chiar şi diagnoza preventivă este o ipoteză. Ea trebuie să fie principial verificabilă. Ipoteza trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: Ea trebuie să fie necontradictorie. De obicei se distinge intuiţia empirică care se raportează la un obiect al lumii. care se deosebeşte de cunoaşterea logică mijlocită. vin în contradicţie cu alte ipoteze şi teorii. dar nu trebuie de redus ipoteza la orice presupunere. Acest fapt îl avem descris la Schelling. Intuiţia este o noţiune care marchează privirea contemplativă nemijlocită. În activitatea practică ne folosim mai des de presupuneri. Cunoscînd realitatea trebuie să stabilim veridicitatea cunoştinţelor. particulară. o presupunere care se foloseşte în activitatea ştiinţifică. dar ea se bazează pe un material bogat. Deosebim cîteva feluri de ipoteze – generală. Fără cunoştinţe bogate este imposibil de a formula ipoteze serioase. Veridicitatea ipotezei la urna urmei se confirmă prin practică. pe generalizarea unor fenomene şi evenimente deja cunoscute. viziune. fără examinarea detaliată a pacientului. Aceasta poate să fie nemijlocit (compararea judecăţii cu realitatea) ori mijlocit (cu ajutorul altor cunoştinţe deacum dovedite în practică). adică capacitatea de a pătrunde nemijlocit în adevăr. că ea nu este în contradicţie cu alte ipoteze sau teorii. numai că mai argumentată şi fundamentată. Schopunhauer.explicarea fenomenelor. Pentru a combate o ipoteză trebuie să stabilim că concluziile deduse din ea nu corespund realităţii obiective. Ipoteza este rezultatul unor raţionamente ce dau concluzii verosimile. este capacitatea creerului uman de a face un salt în calea cunoaşterei adevărului pe baza cunoştinţelor şi experienţei acumulate. Medicii consideră.a privi ţintă. că la etapa examinării pacientului ne folosim de diferite ipoteze. deaceea ele trebuie verificate. Ea trebuie să aibă un conţinut informativ şi funcţie euristică în care se exprimă posibilitatea ei de a prezice şi explica realitatea. intuitio . La Descartes axiomele sunt percepute intuitiv. de la observaţii sumare şi insufuciente la o concepţie ştiinţifică argumentată. în procesul căreia confirmăm adevărul unei judecăţi cu ajutorul altor judecăţi. Ipoteza este o presupunere ştiinţifică. Că medicii în activitatea sa se folosesc de diferite ipoteze – asta-i corect.

Argumentele (dovezile sau probele) sunt judecăţi al căror adevăr a fost demonstrat deja independent de teză. cît de mare n-ar fi autoritatea savantului. condiţiile şi timpurile. bunul simţ. că demonstrativitatea este o trăsătură importantă a gîndirii corecte. Argumentele trebuie să constituie pentru teză o raţiune suficientă. axiome. Prin ce se demonstrează? – argumente. Cum se demonstrează? – prin procedee şi reguli. compătimire. ori se apelează la calităţile personale ale omului. Regulile referitoare la argumente: Argumentele trebuie să fie judecăţi adevărate. Regulile cu privire la procedeul de demonstrare. Argumentele trebuie să fie judecăţi adevărul căror este dovedit independent de teză. care nu pot fi puse la îndoială şi care nu se contrazic. deaceea ele pot fi folosite pentru confirmarea tezei în calitate de raţiune sufucientă. care trebuie să demonstreze adevărul tezei. Deosebim următoarele feluri de demonstraţie: directă şi indirectă. Demonstrativitatea este o trăsătură a gîndirii ştiinţifice. Înţelepciunea umană a dovedit. apel la public). clar şi exact. Această greşală poate fi cînd are loc trecerea nejustificată de la un domeniu mai îngust la altul mai larg. chiar dacă acestea pot fi adevărate. Greşala tipică ―nu rezultă‖ (non sequitur) – adevărul tezei supuse demonstraţiei nu decurge din argumentele aduse. Tot ―nu rezultă‖ cînd apelăm la forţă. A demonstra – înseamnă a arăta. Demonstrarea este o legătură logică între argumente şi teză. Greşeli tipice . Teza nu trebuie să vină în contradicţie cu judecăţile anterior dovedite. justeţe şi autoritate. ori teza se dovedeşte cu argumente false. Procedeul de demonstrare este acea formă de legătură şi înlănţuire a argumentelor şi a concluziilor scoase din argumente care face posibilă demonstrarea adevărului tezei. deductivă şi inductivă. Argumentele se unesc nu în mod mecanic. Anticiparea tezei – judecata. definiţii. Sau ea poate fi cînd argumentele adevărate numai într-o anumită privinţă. Ea se desfăşoară în formă de raţionament ori şir de raţionamente şi trebuie să corespundă regulilor raţionamentului. de la cele spuse în sens relativ la spuse în sens absolut. Eroarea fundamentală – cînd argumentul cu care se demonstrează teza este o judecată falsă. dintre obiecte şi fenomene. în anumite condiţii. folos. demonstrate. postulate. Ea este o reflectare în conştiinţa noastră a conexiunii universale din realitatate.este deja dovedit prin practică. argumente şi procedeul de demonstraţie. noile idei în ştiinţă nu se acceptă la credinţă. Teza trebuie să rămînă aceiaşi pe tot parcursul demonstraţiei. Nerespectarea acestei cerinţe duce la greşala tipică – substituirea tezei (teza care urmează să fie dovedită se înlocuieşte cu o teză nouă. ci în conformitate cu anumite legi logice. apărarea şi combaterea.eroarea fundamentală şi anticiparea tezei. Regulile privitor la teză: Teza trebuie să fie formulată concis. Ca argumente pot servi judecăţi care reflectă fapte concrete. matemetică şi empirică. ignoranţă (neştiinţă). Independent de conţinutul său concret fiecare demonstraţie are trei componente: Ce se demonstrează? – teza. Regulile demonstraţiei se referă la teză. necesită demonstrarea sa însăşi. că teza 104 . într-un anumit timp sunt considerate adevărate în toate privinţele. reguli şi legi ale ştiinţei. Greşala tipică – cercul vicios (teza se dovedeşte prin argumente. iar argumentele la rîndul lor se dovedesc prin teză). Teza este o judecată al cărei adevăr trebuie dovedit.

atunci discuţia este inutilă. de ai face să creadă. Asta nu înseamnă. Se demonstrează în mod independent o teză nouă. Nu numai un cuvînt exprimă diferite boli. nedistribuirea termenului mediu. Dacă oamenii în cauză nu se înţeleg în privinţa noţiunilor. Se demonstrează falsitatea însăşi a tezei combătute. ca ambii interlocutori să le folosească în unul şi acelaşi sens. prin care demonstrăm falsitatea sau lipsa de temei a unei teze. Încă Aristotel în antichitate recomanda ca înainte de a discuta careva probleme trebuie de precizat noţiunile utilizate. Legea identităţii – într-un raţionament. Veridicitatea diagnozei depinde de argumente (simptome şi sindrome specifice) şi regulile raţionării. argumentelor şi procedeului de demonstrare. În logica formală sunt patru legi fundamentale. Greşelile în diagnosticare sunt nu atît rezultatul calificării medicale insufuciente. dar şi una şi aceeaşi boală poate fi numită prin diferite cuvinte. comisă conştient cu scopul de a înşela ascultătorii. Combaterea procedeului de demonstrare constă în determinarea regulilor încălcate la stabilirea argumentelor cu teza. care este contradictorie cu teza ce trebuie să fie combătută. Cel mai efectiv mod de combatere este prin fapte. Teza poate fi combătută prin demonstrarea antitezei sau prin stabilirea falsităţii consecinţelor ce rezultă din teză. consecvenţa şi fundamentarea logică. nemotivat şi neîntemeiat conţinutul şi volumul noţiunei. Se dovedeşte că adevărul tezei combătute nu reese din argumentele aduse pentru confirmarea ei. Recunoaşterea bolii se bazează atît pe cunoaşterea semnificaţiei simptomelor. într-o discuţie dată. Paralogism este greşala logică neintenţionată. fiecare noţiune trebuie să fie întrebuinţată în unul şi acelaşi sens. de caracterul lor ambiguu. lipsa de contradicţie. comisă în procesul argumentării ca rezultat al neatenţiei. Demonstrarea se foloseşte la stabilirea diagnozei. că teza argumentată este adevărată. 4. Sunt supuse criticii argumentele pe care le aduce partea adversă pentru întemeierea tezei sale. 105 . Un compartiment important al diagnosticării este teoria despre însuşirile (semnele) bolii – simptome şi sindrome. deşi în realitate este falsă.decurge în mod logic după anumite reguli din argumentele aduse. Combaterea se numeşte procedeul logic. particularităţile diferitor sisteme de semne şi problema semnificaţiei. prelucrarea logică a lor. cît şi pe diferite metode de evidenţiere şi cercetare. SofIsm este greşala logică intenţionată. scrupulos mascată. al lipsei de cunoştinţe. Legile logice exprimă trăsăturile fundamentale ale gîndirii corecte: determinarea. În activitatea de diagnosticare respectarea acestei legi cere ca noţiunile să fie folosite în mod concret şi determinat. Fără respectarea legilor logice nu se poate ajunge la o cunoaştere adevărată. cît consecinţa inevitabilă a necunoaşterii ori încălcării celor mai elementare cerinţe a logicii formale. Greşala logică este substituirea noţiunei. Încălcarea regulilor demonctraţiei duce în mod inevitabil la un şir de erori logice. că noţiunile nu pot să se shimbe. atunci teza nu este o consecinţă necesară şi nici veridică. distribuirea în concluzie a termenului nedistribuit în premize. sau de cultură a gîndirii. Însă ele trebuie să se folosească în unul şi acelaşi sens şi în aceleaşi condiţii. Greşelile tipice – împătrirea termenilor. Combaterea se utilizează în diagnosticarea diferenţiată. Dacă măcar una din regulile raţionamentului se încalcă. prin care se dovedeşte teza supusă combaterii. Ea poate fi îndreptată împotriva tezei. Încălcarea acestei legi în diagnosticare des depinde de neidentitatea expresiilor verbale a multor noţiuni medicale. Combaterea argumentelor constă în stabilirea falsităţii judecăţilor. Semiotica este disciplina care se ocupă cu studierea semnelor. Legea are o mare importanţă practică. Legea identităţii interzice de a schimba arbitrar. Ele pot fi împărţite în paralogisme şi sofisme.

cînd nu se iau în consideraţie condiţiile concrete. Această referire şi este raţiunea logică a afirmării noastre. Dacă judecăţile nu exprimă o alternativă.5 – 19 mmol/l şi mai mult. coma diabetică apare cînd glicemia atinge nivelul 16. Legea terţului exclus – din două judecăţi contradictorii una este totdeauna adevărată. Încălcarea legii are loc atunci. Legea raţiunii suficiente – orice gîndire adevărată trebuie să fie întemeiată. Legea terţului exclus se referă numai la judecăţile contradictorii. dar trebuie de adus argumente ce ar indica temelia veridicităţii.―La pacientul A. Pentru asta e necesar de a cunoaşte fenomenele. că aceste judecăţi sunt contradictorii. să întemeieze unele pe altele. Judecată contradictorie: Această hîrtie este albă. Gîndurile noastre în orice raţionare trebuie să fie legate între ele. Legea este îndreptată contra gîndirii alogice care acceptă concluziile numai la credinţă. iar cealaltă – falsă. legile dezvoltării lor. întrucît ele au fost verificate de oameni în practica socială.şi hipertonia nu pot exista concomitent la una şi aceeaşi persoană. confuză. teze şi legităţi care nu necesită demonstraţie nemijlocită. În medicină veridicitatea diagnozei este întemeiată pe totalitatea de simptome şi sindrome specifice pentru unitatea nozologică dată (care la rîndul lor tot sunt întemeiate). şi invers: dacă s-a stabilit că o anumită judecată este falsă. ce înseamnă că este adevărat A ori ne-A. atunci legea nominalizată are o mare importanţă. ci contrare. Ea afirmă numai una: din două judecăţi contradictorii una este adevărată şi mai mult nimic. Medicii uneori nu respectă cerinţa acestei legi. este diabet zaharat‖ şi ―La pacientul A. În loc de aceasta el formulează o concluzie dubioasă: ―Sindrom diencefal cu dereglarea metabolismului glucid după modelul diabetic‖. salvare. Legea contradicţiei – două exprimări contrare nu pot fi amîndouă adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. dar în diferit timp aceste stări pot exista. Legea identităţii cere reînoire şi precizarea permanentă a clasificării de stat şi internaţionale şi modificările lor. Spre exemplu. a treia posibilitate se exclude. Judecata contrară nu se limitează la negarea primei. Dar temeiul real al faptului că în odaie este cald nu-i indicaţia termometrului. Deasemenea nu trebue să fie divergenţă în numirea bolii de către unii medici şi clasificarea de stat şi internaţională a bolilor.Folosirea în medicina clinică a noţiunilor în diferit sens face diagnosticarea neconcretă. hipo. 106 . Dacă s-a stabilit că o anumită judecată este adevărată. Judecăţile aduse pentru întemeierea adevărului altor judecăţi se numesc raţiune logică. atunci rezulă tot în mod necesar că judecata contradictorie este adevărată. la policlinică şi din staţionar. Legea contradicţiei cere consecutivitate în raţionare şi lichidarea noţiunelor contradictorii. noi ne putem referi la indicaţia termometrului. nu este diabet zaharat‖ medicul trebuia să accepte una ca adevărată.şi hipertireoz. ci încălzirea odăiii cu ajutorul sobei ori a caloriferului. Aristotel formulează această lege ca ―tertium non datur‖: A v ne-A. Ca raţiune suficientă pot servi axiome. Nu orice argunent poate fi raţiune suficientă. Nu-i de ajuns de a afirma adevărul unei judecăţi. care se exclud reciproc. ci afirmă altceva: Această hîrtie este albă. Această hîrtie este neagră. să decurgă logic unele din altele. Dar dacă s-a stabilit. Legea terţului exclus ca şi alte legi a logicii formale nu-i în stare să rezolve singură problema veridicităţii ori falsităţii judecăţilor contradictorii. hipo. Afirmînd. fără întemeierea suficientă. neclară. locul şi timpul obiectului şi fenomenului dat şi reflectarea lor în gîndire. Din două judecăţi contradictorii . cealaltă este falsă. Raţiunea logică trebuie deosebită de temeiul real. că în odaie este cald. Această hîrtie nu este albă. rezultă în mod necesar că judecata contradictorie este falsă. Nu trebuie să fie diferite numiri a bolii la medicul de la sector. atunci ele nu-s contradictorii. Spre exemplu. iar o a treia nu poate să existe.

Premizele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei. care treptat au format anumite deprinderi de muncă. 107 . În acest sens sociofilosofia studiază bazele societăţii. Înafara naturii existenţa omului şi sociumului devine absolut imposibilă. un ansamblu unitar. Premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei Societatea ca formă superioară de mişcare a materiei apare pe baza naturii. 4. problema socializării acesteia. 3.Filosofia socială. nu poate exista şi nici a se dezvolta fără ea. . 5. Însă ele pot utiliza în calitate de unelte un băţ. perspectiva. în continuă mişcare şi dezvoltare. Modurile de interacţiune dintre societate şi natură. este baza naturală a activităţii umane şi societăţii în întregime. deasemenea se evidenţiază rolul lor în societate. Suprastructura politică. cîrduri. realitatea obiectivă. În raport cu societatea natura reprezintă lumea materială ce crează condiţiile naturale ale existenţei societăţii. 2. infinită în timp şi spaţiu. consacrat conceperii specificului societăţii şi deosebirii ei de natură. conform cărora în societate se formează grupuri mari şi stabile de oameni. o piatră. se stabilesc relaţii şi legături între acesrea comunităţi. Filosofia socială este totalitatea de cunoştinţe ştiinţifice despre cele mai generale legităţi şi tendinţe ale interacţiunii fenomenelor sociale. Paradigmele de abordare a procesului istoric. Un aspect important al filosofiei sociale este problema interacţiunii personalităţii şi societăţii. la care se referă: .instinctul gregar . Societatea este o totalitate de oameni.Obiectul de studiu şi funcţiile filosofiei sociale.Lumea subtil-vibratilă şi rolul acesteia în dezvoltarea socială. necreată şi indistructibilă. un sistem organizat bazat pe un anumit mod de producere şi pe un anumit tip de legături şi relaţii sociale istoriceşte adecvat determinate. Filosofia socială este un domeniu relativ de sine stătător a cunoştinţelor filosofice. Natura (în sensul larg al cuvîntului) este lumea care ne înconjoară. orientarea şi legităţile dezvoltării omenirii. Ea studiază viaţa socială din punct de vedere a problemelor conceptuale. iar mai apoi şi activitatea de muncă ca fenomen social. Animalele convieţuiesc şi acţionează în turme.folosirea aşa numitelor unelte de muncă. Societatea este o formă de existenţă şi de interacţiune colectivă a indivizilor. despre viaţa socială ca proces integral.noţiune fundamentală a sociologiei. se evidenţiază din natură şi capătă un caracter specific. despre funcţionarea şi dezvoltarea societăţii. scopul şi sensul existenţei acesteia. În procesul distingerii şi separării societăţii de natură un rol important au jucat factorii biologici.Filosofia socială însă se străduie să cuprindă viaţa socială în ansamblu. 2. Viaţa în comun a purces ulterior la crearea comunutăţilor umane. 1. Societatea . Sociofilosofia studiază acele legităţi. să examineze în întregime instituţiile sociale şi esenţa lor. natura este corpul anorganic al societăţii. 6. care le oferă posibilitatea de a se acomoda mai trainic în mediul inconjurător. o scoică etc. dirijată de propriile sale legi. Societatea este indisolubil legată de natură. Animalele nu confecţionează unelte de muncă şi nu muncesc. existenţa socială şi acele condiţii ce menţin supravieţuirea şi integritatea comunităţii obşteşti.

într-o ţară. El reprezintă o a ―doua natură― . Acest reflex biologic a dus la dobîndirea (obţinerea) cunoştinţelor. cosmosului ce este inclus în sfera activităţii umane. societăţii în ansamblu. Un rol important în activitatea vitală a omului îi aparţine biosferei . La premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei se referă populaţia şi mediul geografic. funcţia de reproducere a populaţiei. Populaţia este totalitatea de oameni care locuiesc pe un anumit teritoriu. stihiinic. Conform principiilor sinergeticii biosfera constituie un sistem neliniar.. atmosfera Terei. solurile. Populaţia şi mediul geografic determină posibilitatea dezvoltării producţiei materiale drept sursă necesară pentru existenţa. care se include în activitatea oamenilor. zăcămintele subterane. dar şi după celei a activităţii umane. industrială progresul societăţii depinde nu atît de populaţie şi mediul geografic (care sînt condiţii necesare şi nu determinante). Natura artificială se dezvoltă nu numai după legile naturii. curioase sunt şi animalele. fără intervenţia conştientă a oamenilor. crează potenţialul intelectual al societăţii. în toată lumea. În activitatea societăţii un rol important joacă mediul ambiant -noţiune mai largă decît mediul geografic. Condiţiile naturale nefavorabile sau lipsa unor materii prime în anumite zone sau ţări frînau şi frînează considerabil dezvoltarea socială. adică totalitatea obiectelor ce suportă acţiunea biotei şi sau care acţionează asupra ei. dar şi o parte a sistemului solar. Mediul artificial este acel compartiment. Mediul geografic influenţează considerabil dezvoltarea producţiei materiale.Reclu pentru a evidenţia învelişul viu a pămîntului. funcţionarea şi dezvoltarea durabilă a societăţii. este natura creată de om. Nu mai puţin importantă este şi funcţia demografică. Biosfera este un suprasistem puternic al Terei în care se produce şi reproduce viaţa. totalitatea ogranismelor vii împreună cu elementele necesare vieţii. folosirea operativă şi largă a ştiinţei şi tehnicii. indurabil şi extrem de complicat ce funcţionează (şi se dezvoltă) în baza legilor de autodezvoltare. care include nu numai suprafaţa pămîntului şi zăcămintele subterane. Oamenii se includ în producere. mai departe în civilizaţia agrară. dar care se dezvoltă sub influenţa conştientă a oamenilor. ci de caracterul modului de producţie. adică totalitatea de lucruri neaflate în natură de-a gata şi făurite în procesul activităţii de producţie. Actualmente oamenii au de aface mai mult cu natura artificială şi foarte puţine locuri au rămas unde n-a călcat piciorul omului. În această ordine de idei apare problema reprezentării celei de a ―doua natură―. a contribuit la evoluţia lumii animale. însă aici e necesar de schimbat accentele în favoarea micşorării numărului de populaţie. al naturii determinat de legile acesteia. inclusiv omul) şi mediul ambiant. substanţele organice din energie solară.reflexul de orientare şi căutare.învelişul pămîntului cuprins de viaţă şi dotat cu o organizare geologică şi fiziochimică specifică. societăţii în întregime . implantarea noilor tehnologii. În mediul ambiant deosebim mediul natural şi artificial. Această noţiune a fost formulată de savantul francez E. 108 . Biosfera înclude în sine biota (totalitatea tuturor organismelor vii. Mediul geografic este acea parte a biosferii. de modernizarea şi specializarea acesteia. apă şi materie anorganică. la apariţia procesului de cunoaştere drept fenomen social. apele. în lipsa cărora nu poate exista omenirea. Cu apariţia vieţii biosfera devine factorul principal care determină dezvoltarea şi evoluţia planetei noastre. Mediul natural este acea parte a naturii care se dezvoltă după legile sale proprii şi se realizează în mod spontan. Nu numai omul este curios.lumea animală şi vegetală. Această particularitate este valabilă doar pentru perioada iniţială de dezvoltare.

modului de viaţă stabil-productiv se majorează presiunea societăţii asupra naturii.N.Ursul. P. Avînd în vedere importanţa acestei noţiuni pentru practica şi supravieţuirea umană unii savanţi au formulat noţiunea de noosferologie . stihiinic.natura se acomoda. apare modul de interacţiune dintre societate şi natură productivnecoevolutiv. Noosfera are tendinţa de a se lărgi permanent. 109 . Imperativul zilei este traversarea la o economie cu o dezvoltare durabilă şi dirijată în dimensiuni planetare. tehnica şi tehnologia şi radical amplifică acţiunea societăţii asupra naturii. Se cere trecerea de la modul de interacţiune extensiv-necoevolutiv la modul intensiv-coevolutiv. Modurile de interacţiune dintre societate şi natură Natura şi societatea există ca un tot întreg. petrol .35 ani.LeRoy (1927). pe culegere (vînat. se schimba societatea . Ca sinonim a noosferei se mai folosesc noţiunile antroposferă.Vernadski (1944). apoi industriei. Exploatarea neraţională a naturii duce la un dezechilibru dintre societate şi natură. generează un şir de probleme globale. concomitentă a naturii şi societăţii. pescuit) cînd oamenii foloseau produsele din natură dea gata şi atît cît le permitea natura. După calculul savanţilor rezervele de cărbune poate să mai servească încă pe vre-o 100-150 ani. Cu dezvoltarea agriculturii. ea nu dovedeşte să-şi restabilească resursele sale. Societatea constituie o treaptă în dezvoltarea naturii. În fiecare zi şi oră dispar o mulţime de specii de plante şi animalele. natura este ―exploatată― maximal. Etapele dezvoltării noosferei sînt civilizaţia informaţională.50 ani. T. ecologică şi cosmică.I. tehnosferă. Coevoluţia înseamnă o dezvoltare armonioasă paralelă. Nivelul şi conţinutul activităţii omului asupra naturii depinde de potenţialul tehnic al societăţii şi tehnologiile utilizate. la agravarea crizei ecologice. omenirea devine o forţă conştientă transformatoare a spaţiului planetar şi cosmic.Ursul) este modul coevolutiv-culegător. La etapele iniţiale a dezvoltării societăţii acest potenţial era foarte primitiv. Modul de producţie din acea perioadă era foarte scăzut şi practic nu influenţa asupra naturii. o formă nouă de interacţiune dintre natură şi societate. se epuizează rezervele zăcămintelor subterane.D. se baza pe modul de viaţă migraţionalconsumator. El era caracteristic pentru societatea paleolitică. în care activitatea raţională umană este factorul determinant în dezvoltarea planetei noastre. Se schimba natura . care ar îmbina priorităţile economiei productive cu o strategie ecologică bine chibzuită. în permanentă interacţiune şi interconexiune. Această noţiune a fost formulată de E.Teihard de Chardin (1930) şi dezvoltată de V. Noosfera este stadia superioară a biosferei. trecerea mai pronunţată la modul de producere intensiv.D.Ţîrdea). Societatea funcţionează şi se dezvoltă conform legilor proprii care se deosebesc de cele ale naturii. Modurile de interacţiune dintre societate şi natură nominalizate s-au stabilit spontan. să-şi revie. Acest mod se caracterizează printr-o dezvoltare social-economică accelerată care sintezează într-un tot întreg progresul social şi regresul ecologic. transformîndu-se într-un element structural al cosmosului. dovedea să-şi restabilească forţele sale. 3. gaze naturale . Secolul XX este secolul progresului tehnico-ştiinţific care în mod specific uneşte ştiinţa.ştiinţa despre noosferă şi legităţile ei (A. Cunoscînd legităţile naturii şi perfecţionînd tehnologiile. se distrug mii de hectare de păduri. Odată cu dezvoltarea societăţii şi forţelor de producţie situaţia se schimbă radical.Cel mai vechi mod de interacţiune dintre societate şi natură (după A.Odată cu apariţia societăţii umane biosfera poate fi transformată în noosferă învelişul Terei ce cuprinde sfera interacţiunii naturii şi societăţii pe baza activităţii raţionale a oamenilor. sociosferă.societatea imediat se acomoda. apare la o anumită etapă a dezvoltării acesteia şi posedă un carcater specific. Esenţa acestui mod constă în realizarea progresului socialeconomic pe baza protecţiei naturii.

Materialismul reiesă din recunoaşterea factorului prim a condiţiilor materiale şi obiective în existenţa şi dezvoltarea societăţii. Cu alte cuvinte planul ideal al activităţii este primordial în raport cu rezultatul practic şi din punct de vedere al cognitologiei aşa ceva este justificat. În abordarea procesului istoric există mai multe paradigme. forţele motrice şi factorii procesului istoric. Alt fel aici interpretează natura. Paradigma reprezintă deci un anumit tip (stil) de gîndire dominant într-o etapă concretă a dezvoltării ştiinţei. preventiv (cognitologic) el imaginează acest proces. un organism social specific. Printre ele se evidenţiază două principale. în limitele care nu depăşesc dezvoltarea şi funcţionarea biosferei. derivate de la conştiinţă. Conştiinţa. Revoluţia noosferică presupune nu numai constituirea unei noi conştiinţe ecologice. de la condiţiile materiale ale vieţii lor. Paradigmele de abordare a procesului istoric Orşice ştiinţă se maturizează atunci cînd capătă un statut paradigmal. Idealismul se bazează pe faptul că activitatea oamenilor este conştientă. în producţia materială a societăţii. Paradigma formaţională a fost formulată de către K. În cazul cînd reieşim din aceea că motivele şi scopurile activităţii umane sunt determinate de condiţiile existenţei sociale a lor. atunci avem paradigma materialistă referitor la interpretarea dezvoltarii societăţii. adică posedă obiectul său de studii ce se deosebeşte de obiectul altor ştiinţe şi de anumite paradigme ce sunt acceptate de comunităţile ştiinţifice. Toate obiectele culturii materiale şi spirituale se declară ca produs al conştiinţei şi acest fenomen are loc dacă ţinem cont de faptul că individul înainte de a executa ceva. factorul spiritual este primar. fenomenelor sociale. Societatea constituie un sistem integru. Aceste condiţii se găsesc în viaţa materială a oamenilor. atunci avem paradigma idealistă în interpretarea dezvoltării sociale unde fenomenul spiritual este creatorul societăţii şi culturii ei. Formaţiunea social-economică constituie o treaptă în dezvoltarea istorică a societăţii (un anumit tip istoric de societate). un organism la baza cărui se situiază activitatea de producţie a oamenilor. dar în existenţa socială a oamenilor care determină activitatea şi comportamentul lor. dar se subliniază caracterul lor derivat de la existenţa socială. ca neocolectarea şi neoproducerea. dar şi utilizarea noilor moduri şi tehnologii. imaginează conţinutul activităţii sale. Filosofia marxistă că pentru prima dată în istorie a interpretat materialist societatea şi fenomene sociale. Paradigma constituie un ansamblu de viziuni şi idei împărtăşit de o comunitate de savanţi. Istoria. folosirea materiei prime în mod natural. alcătuit din relaţii 110 . în opinia lui K. Viaţa societăţii este un proces natural-istoric care posedă etapele şi legităţile sale. înainte de a puncta ceva ei îşi închipuie.Marx şi F. spiritualitatea nu se neagă. pe care teoria marxistă le nega din prag. Cauzele şi motivele dezvoltării societăţii trebuie căutate nu în conştiinţă.Marx. esenţa. bazată pe tehnologii intelectual-informaţionale.Engels. ceea ce nu-i justificat din punctul de vedere al pluralismului. îl construeşte în formă de model. Cu alte cuvinte e vorba de traversarea spre societatea informaţional-ecologică. este un proces natural-istoric ce are la baza sa producţia socială şi se dezvoltă pe baza legilor sale proprii. care şi servesc drept model pentru formularea şi rezolvarea problemelor teoretico-ştiinţifice. Reiesă deci că conştiinţa.producere fără deşeuri. Societatea este forma superioară de mişcare a materiei.Există un şir de paradigme referitor la interpretarea determinării procesului istoric. 4. Dacă reieşim din aceea că motivele şi scopurile oamenilor sunt principiu şi cauză finală a activităţii lor. reprezintă o continuare a dezvoltării materiale la un nivel calitativ nou. restul fenomenelor sociale sunt secundare. nu accepta nici o poziţie din conţinutul lor.

Oponenţii paradigmei formaţionale socot că K. Bogaţii devin tot mai bogaţi. religioase etc. storcînd din muncitori maximal posibil. şi instituţiilor respective ce reflectă baza.Toynbee. filosofia şi religia. Cel mai aproape de baza economică este suprastructura politică (statul. teoriilor politice. O. alte relaţii materiale legate de familie. Formaţiunea socio-economică conţine în sine diferite sisteme relativ delimitate şi corelate între ele printre care sunt relaţiile dintre oameni şi natură prin intermediul cărora se constituie forţele de producţie ale societăţii. filosofice. În fiecare societate concretă relaţiile de producţie alcătuiesc un sistem integral şi constituie temelia tuturor relaţiilor sociale şi a societăţii în întregime. sclavagismul. artistice.Ursul ş.şi procese materiale şi spirituale care funcţionează şi se dezvoltă conform legilor relaţiilor de producţie. Însă noţiunea de civilizaţie. Capitalismul. nu are o definiţie strictă .Toffler.Aron. Pentru comunism nu-s caracteristice contradicţiile antagoniste proprii ―preistoriei‖ societăţii umane. A. La rîndul său suprastructura nu este o reflectare pasivă a bazei. clase şi suprastructura instituţională şi ideologică. Esenţa capitalismului constă în obţinerea profiturilor cît mai mari.Marx. ceea ce duce la scăderea ratei profitului şi la urma urmei societatea capitalistă se va distruge pe ea însăşi. Anume faţă de suprastructură relaţiile de producţie se manifestă drept bază economică a societăţii. Baza în cele din urmă constituie totalitatea relaţiilor economice care determină suprastructura. iar parţial inderect prin suprastructura politică. Deasemenea considerăm drept greşală poziţia marxistă vis-a-vis de absolutizarea revoluţiei sociale ca mod de trecere de la o formaţiune la alta. Drept elemente fundamentale a formaţiei evidenţiem baza şi suprastructura. care influenţează asupra ei nemijlocit şi direct. În procesul producţiei materiale oamenii întră în anumite relaţii economice care se referă la producere.capitaliste. juridice. schimb şi consum al bunurilor materiale. după cum se va menţiona mai apoi. parţial şi alte idei ale lui sunt actualmente criticate ca nefundamentate ştiinţific şi nedemonstrate de practică. Marxismul a evidenţiat în istoria omenirii cinci formaţiuni:comuna primitivă. Trecerea de la o formaţiune la alta. Şi cel mai îndepărtat de baza economică este arta.Bell.Marx a comis un şir de erori şi deatîtă concluziile lui sunt nejustificate. partidele şi instituţiile politice etc). asupra relaţiilor şi forţelor de producţie. dominante în societate. capitalismul şi comunismul. Aceste relaţii se crează independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor. Neajunsurile primei faze a capitalismului el le socotea caracteristice pentru toată această formaţie în genere. repartizare. comunitate. Marxismul a subapreciat posibilităţile societăţii capitaliste. iar săracii şi mai săraci. cu exepţia şi formaţiunei comuniste. U.Marx şi adepţilor lui conţine în sine propriul său gropar. Suprastructura reprezintă ansamblu concepţiilor. constituie o lege universală la care se supun toate formaţiunile. morale. Schimbarea bazei duce la schimbarea suprastructurii. conform teoriei marxiste. ea posedă în opinia marxiştilor o existenţă relativ sinestătătoare şi acţionează asupra bazei. raportul dintre muncă şi capital treptat scade. germenii propriei sale distrugeri. A. luînd în consideraţie că capitalul sporeşte mereu. Mai departe de bază se situiază suprastructura juridică şi morală ce acţionează asupra relaţiilor şi modului de producţie parţial direct. Paradigma informaţional-civilizaţională este rezultatul activităţii mai multor reprezentanţi ai filosofiei contemporane: R. se utilizează în mai multe sensuri: ca sinonim al culturii. feudalismul. El a studiat şi a fost martor ocular doar a unei formaţiuni . au un caracter obiectiv. după părerea lui K. ca o anumită etapă 111 . Baza este o parte integrantă a vieţii materiale a societăţii.a. a existenţei sociale şi prezintă totalitatea relaţiilor de producţie la o etapă anumită a dezvoltării sociale. Aceste teze ale lui K. D. relaţiile de producţie care formează baza economică a societăţii.Rostow.

În filosofia socială civilizaţia este o formă de organizare a convieţuirii umane ce reflectă saltul de la lumea animală la societate. inclusiv şi personale. La temelia formaţiunii social-economice găsim relaţiile economice. psihologia socială. informaţională). libertăţii pentru toţi (sau majoritatea) cetăţenilor. absolutizează rolul forţelor dezintegratoare. Marxismul. Pentru ea este caracteristic utilizarea largă a computerilor. industrială. intelectul. prin diviziunea progresivă a muncii şi dezvoltarea infrastructurii informaţionaltehnologice ce asigură corelaţia dintre indivizi şi comunităţi. Societatea informaţional-ecologică este o etapă în procesul social-istoric de dezvoltare a omenirii. Dezvoltarea civilizaţiei depinde nu numai de baza economică ci şi de condiţiile naturale demografice. industrială. de particularităţile etnice şi socialpsihologice. în toate sferele sociale. ca o treaptă în dezvoltarea istorică a omenirii ce urmează după sălbătăcie şi barbarie. Paradigma informaţional-civilizaţională de periodizare a dezvoltării omenirii ne permite de a studia mai profund procesul istoric. Societatea informaţionalecologică este aşa societate care dirijază cu resursele informaţionale ce determină dezvoltarea socială. mediul geografic. modul de producere (unitatea relaţiilor şi forţelor de producţie). Obiectivul civilizaţiei este reproducerea şi înmulţirea avuţiei sociale. distrugătoare. Aceasta este o societate în care se preîntîmpină catastrofa ecologică şi efectiv se rezolvă problemele ecologice.în dezvoltarea culturilor locale. Paradigma formaţională caracterizează dezvoltarea omenirii pe ―orizontală― (de la apariţia ei şi pînă în contemporanietate). iar traversarea de la o civilizaţie la alta se execută în rezultatul revoluţiei social-tehnologice. ce determină în întregime specificul civilizaţiei concrete (agrară.) în dezvoltarea societăţii. Paradigma informaţionalcivilizaţională ne prezintă cultura drept fenomen specific social ce reflectă diversitatea procesului istoric. făurirea principiilor raţionalităţii. Revoluţia computerială şi informatizarea societăţii duce la schimbarea atitudinii faţă de natură. fără lupta contrariilor. echităţii sociale. realizarea descoperirilor ştiinţei şi tehnicii cu scopul asigurării unui nivel de viaţă şi trai mai înalt. punînd accentul pe diversitate şi acele forţe ce duc la integritate. crearea produselor şi serviciilor informaţionale. etc. Paradigma formaţională. producerea şi utilizarea informaţiei în dimensiuni globale este caracteristica specifică a ei. fără ―sînge‖. ba chiar le neagă. de regulă. de a înţelege geneza. unde 112 . aceste momente nu le ea în consideraţie. băncilor de informaţii şi accesul liber la ele. spiritualitatea. Societatea informaţiona-ecologică este o treaptă în dezvoltarea noosferei în care există o cultură şi conştiinţă ecologică înalt dezvoltată. Baza principală a dezvoltării social-economice este industria scientofagă şi tehnologiile informaţionale. ce depăşeşte legăturile de sînge şi efectuiază trecerea la organizarea teritorială şi etnică. specificul şi tendinţele evoluţiei comunităţilor de oameni. mijloacelor contemporane de telecomunicaţii. ca o treaptă în dezvoltarea unor regiuni ori etnii. Paradigma informaţional-civilizaţională reflectă istoria pe ―verticală― (după intensivitatea dezvoltării bazei informaţional-tehnologice). Informaţia este domeniul prioritar în comparaţie cu alte resurse. în mod evoluţionist. evidenţiind momentele comune şi în acest sens unificînd procesul istoric. Civilizaţia se caracterizează prin depăşirea producţiei naturale. fenomenele subtil-vibratile etc. ignorează rolul factorilor extraeconomici (statul. La temelia civilizaţiei se situiază baza informaţional-tehnologică a epocii. informaţionalăecologică etc). care se baza pe paradigma formaţională. concepţie filosofico-sociologică care reesă din divizarea istoriei în etape ori stadii bazate pe anumite tehnologii (agrară. caracteristicile socio-psihologice ale unor popoare ce nu pot fi explicate de pe poziţiile paradigmei formaţionale.

Modul de producţie. structurile sociale şi de clasă.noţiune fundamentală a sociologiei. morale. Factorii naturali constituie doar numai premize şi condiţii ale existenţei societăţii. filosofice. ideile ţi sentimentele oamenilor. religioasă. Producînd cele necesare traiului. materiale de viaţă ale oamenilor este acel element esenţial unde se formează conştiinţa. ştiinţifice. Conştiinţa socială este un ansamblu de idei. juridice. 6. Modul de producţie este constituit din forţele de producţie şi relaţiile de producţie. În procesul de producere a bunurilor materiale. Dezvoltarea societăţii depinde de modul de producţie. reflectă fizionomia vieţii lor spirituale. Uneltele de muncă formează elementul principal al forţelor de muncă. în timp ce factorii materiali constituie forţele motrice ale dezvoltării ei. iar relaţiile de producţie au tendinţa de a rămîne în urmă de forţele de producţie. În procesul de muncă oamenii se modifică pe ei însăşi. ci totalitatea relaţiilor şi activităţilor dintre aceştea care impun cooperarea interumană. Societatea . oamenii ca principala forţă de muncă. Existenţa socială şi conştiinţa socială sunt două noţiuni fundamentale ale filosofiei sociale ce caracterizează viaţa materială şi spirituală a societăţii. schimbul de activităţi şi formele de repartiţie a produselor. Relaţiile materiale se formează obiectiv. artistică). care pune în funcţie şi uneşte condiţiile naturale şi capacităţile fizice şi intelectuale ale oamenilor. ei produc implicit condiţiile materiale ale vieţii lor sociale. Relaţiile de producţie sunt relaţiile dintre oameni stabilite în procesul de producţie referitor la forma de proprietate. Elementul principal al relaţiilor de producţie este forma de proprietate. relaţiile de familie. relaţiile obiective ce se stabilesc între om şi natură în procesul de producţie. juridică. transformarea lui conştientă şi orientată. Activitatea de producere a mijloacelor necesare traiului reprezintă condiţia primordială a oricărei societăţi. Relaţiile materiale (economice) ce formează baza societăţii se reflectă în plan ideal sub forma unor relaţii ideologice. Condiţiile obiective. Societatea nu-i pur şi simplu un agregat mecanic de indivizi. artistice. Existenţa socială este totalitatea elementelor şi raporturilor ce formează viaţa materială a societăţii: modul de producţie. Forţele de producţie se dezvoltă mai rapid ca conţinutul modului de producţie. unde se realizeză maximal principiile şi idealurile umanistice. unde se nasc şi se satisfac trebuinţele. Contradicţiile dintre forţele şi relaţiile de producţie formează mecanismul autodezvoltării societăţii. concepţii politice. filosofică. Existenţa socială şi conştiinţa socială.pe primul plan se găsesc necesităţile şi valorile ecologice. În cadrul acestei activităţi oamenii obţin bunuri materiale de trai necesare existenţei lor. Relaţiile ideologice înainte de a se constitui trec prin conştiinţa oamenilor. Existenţa socială este factorul primordial şi determinant în raport cu conştiinţa socială. prin 113 . ci şi societatea. morală. Ele reprezintă modul de conştientizare a relaţiilor materiale şi la rîndul lor se obiectivează în relaţii şi acţiuni practice (materiale). mijloacele de muncă. teorii. independent de conştiinţa oamenilor. adaptarea naturii la necesităţile oamenilor. năzuinţele şi interesele lor. El determină toate celelalte subsisteme şi niveluri ale vieţii sociale şi este totodată principala forţă motrice a dezvoltării societăţii. oamenii modifică nu numai natura. legate de anumite forme ale conştiinţei sociale (conştiinţa politică. Activitatea productivă a oamenilor constituie modalitatea însuşirii de către societate a mediului natural. religioase ale oamenilor ce reflectă existenţa socială. Totalitatea elementelor ce alcătuiesc procesul de producţie şi relaţiile materiale care se stabilesc în cadrul acestuia formează modul de producţie. 5. Forţele de producţie include totalitatea elementelor ce participă în mod direct la procesul de producţie: obiectul muncii. modul de trai.

Toate aceste sfere prezintă un sistem. inclusiv a claselor a categoriilor profesionale şi social-demografice. asigurarea unui nivel decent de viaţă tuturor categoriilor sociale. În acest spaţiu are lor traducerea implicită în viaţă a conştiinţei economice a oamenilor cointeresarea lor materială în rezultatul activităţii lor productive. utilizării implicite în viaţă a cuceririlor progresului tehnico-ştiinţific.Interesele entităţilor menţionate mai sus se referă în primul rînd la cucerirea puterii politice. În acest scop fiecare subiect activ al sferei de dirijare tinde să-şi lărgească drepturile şi libertăţile sale. protecţia socială a păturilor socialmente vulnerabile. schimbului de activitate şi distribuire a bunurilor materiale. socială. activitatea cărora poartă caracter politic. realizării întregului ansamblu de relaţii de producţie dintre oameni. Se are în vedere crearea condiţiilor propice pentru activitatea productivă a oamenilor.Funcţionarea sferei sociale este legată cu satisfacerea unui cerc distinct de necesităţi sociale. inclusiv a relaţiilor de proprietate asupra mijloacelor de producţie. depăşirea contradicţiilor generate de diferenţierea socială dureroasă în societăţile aflate în tranziţie. 114 . Gradul de satisfacere a necesităţilor sociale determină nivelul şi calitatea vieţii al unui om sau altul. deasemenea de caracterul relaţiilor sociale existente. politică. Procesele politice. Sfera materială de producere include în sine producţia. deasemenea în cadrul distribuţiei şi consumului bunurilor materiale şi spirituale create de societate. Funcţiă lui principală constă in reglarea relaţiilor politice şi proceselor politice existente în societate. deasemenea realizarea capacităţilor lor creatoare. al grupului social.intermediul unor instituţii sociale corespunzătoare. Sfera nominalizată prezintă ca un spaţiu economic in care se organizează viaţa economică a societăţii. partidelor şi mişcărilor politice. axată spre crearea multiplelor conexiuni şi relaţii sociale. schimbul şi consumul bunurilor materiale. o totalitate structurată de relaţii şi interacţiuni. Sfera de reglamentare este spaţiul activităţii statului. juridice contemporane ideologizează substanţial conştiinta multor oameni şi amplifică activismul lor social. altor grupuri sociale. Un loc aparte în sfera de reglementare a societăţii îl ocupă sistemul politic. comunităţilor naţionale. asigurării sociale. a societăţii în ansamblu.Interesele politice se realizează prin intermediul unor sau altor elemente ale sistemului politic. comunităţi naţionale. partidele şi mişcările politice. Interesele lor politice se manifestă sub formă de relaţii politice existente în societate şi sunt canalizate spre rezolvarea problemei puterii politice cuceririi şi menţinerii ei deasemenea realizarea drepturilor şi libertăţilor politice. distribuirea. adică este direcţionată la realizarea intereselor politice ale claselor. a familiei. Această sferă de funcţionare a producţiei. respectarea echităţii sociale prin realizarea de fiecare om a dreptului la muncă. În societate se produc diverse tipuri de activitate socială. rezolvarea problemelor ocrotirii sănătăţii. deasemenea la realizarea drepturilor şi libertăţilor lor politice. Sistemul politic al societăţii prezintă în sine totalitatea instituţiilor şi organizaţiilor. Sfera socială aceasta-i sfera interacţiunii grupurilor sociale dintr-o societate. Acest fapt fortifică rolul şi importanţa sferei de reglamentare în viaţa societăţii. se efectuiază interacţiunea tuturor branşelor economiei. Posibilităţile de satisfacere ale acestor necesităţii sunt condiţionate de statutul social al omului sau grupului social. deasemenea a comunităţilor naţionale ce vizează condiţiile sociale de viaţă şi activitate. La ele se referă: organele legislative. principalele fiindeconomică. a diverselor straturi sociale. arbitrajul de stat. spirituală. judiciare ale puterii de stat. a diverselor organizaţii obşteşti. învăţămîntului şi educaţiei. deasemenea se produce colaborarea economică internaţională.

a. Din multitudinea instituţiilor sociale cel mai mare rol în organizarea acţiunilor oamenilor. Sfera spirituală (religia. iar instituţiile politice constituie elementele cele mai importante ale întregului sistem social. în realizarea intereselor şi scopurilor lor îl au instituţiile politice. din astfel de direcţii ale activităţii lor ca cunoaşterea. muzica ş. securitatea. arta. tehnica. juridice. deci totul ce constituie conţinutul spiritual al vieţii sociale sau spiritualitatea socială. producţiei sociale. creaţii literare. morala. crearea lor. Conştiinţa politică este totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea societăţii. Interesele economice la urma urmei se manifestă ca cauza socială a activităţii politice. Dintre instituţiile politice. Caracterul de sistem al societăţii constă nu numai în aceea. Sub noţiunea de valori spirituale se subinţelege nu numai obiecte de artă plastice. politica influenţează toate celelalte domenii ale suprastructurii. în caracterul său naţional. natura şi rolul puterii de stat. Sfera socială se crează din comunicarea spirituală cotidiană a oamenilor.) este condiţia necesară pentru dezvoltarea omului. a intereselor economice a grupurilor sociale şi partidelor politice. Diferitor forme a conştiinţei sociale care motivează teoretic anumite tipuri de acţiune umană le corespund anumite instituţii sociale – instituţii politice. naţionale şi de altă natură a dezvoltării sociale. învăţămîntul public.teatrul. precun şi relaţiile acestora cu natura şi cu societatea. literatura. religia. ocrotirea sănătăţii. Prin aceasta politica joacă un rol integrator în cadrul sistemului social.a. menţinerea şi folosirea puterii de stat. de acestea depinde dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. de artă şi cultură. asigurarea socială ş. mediază raporturile dintre colectivităţi şi indivizi. că toate sferele ei formează o unitate structurată. Exprimînd în mod nemijlocit economia. normele morale de comportament etc. cît şi la nivelul componentelor instituţionale. Sfera spirituală. Însă temelia şi sursa tuturor schimbărilor este nivelul de dezvoltare a economiei. economia. muzica. statul şi partidele politice au rolul hotărîtor în organizarea politică şi în general a vieţii sociale. relaţiile dintre clase şi grupuri sociale referotor la realizarea intereselor lor.Sfera spirituală a societăţii cuprinde relaţiile oamenilor cu referinţă la multitudinea valorilor spirituale. ci şi în aceea că ele interacţionează reciproc. proliferarea şi insuşirea lor de către toate grupurile sociale. Politica este sfera activităţii claselor şi grupurilor sociale referitor la cucerirea. care asigură dezvoltarea economiei şi societăţii în întregime. Pentru a realiza interesele economice ele trebuie să pună mâna pe puterea de stat.a. arta cinematografică. de fiecare individ în parte. ştiinţa. pictura. Politica este expresia concentrată a economiei. întrucît ele mijlocesc claselor şi grupurilor sociale 115 . Un rol important în formarea spiritualităţii omului îl joacă arta populară autentică. Progresul social ca dezvoltare a tuturor sferelor societăţii se bazează pe avansarea cantitativă şi calitativă a acestor sfere – ştiinţa. deasemenea arta profesională .sferei sociale şi spirituale. într-un cuvînt totul ce a lăsat amprentă în sufletul poporului. de cult ş. Acestea sunt felurite instrumente şi structuri organizaţionale care mediază realizarea intereselor şi aspiraţiilor comunităţilor şi grupurilor sociale. ordinea publică. religiei. învăţămîntul şi educaţia. din manifestările moralei. Deci progresul tehnico-ştiinţific determină dezvoltarea sferei sociale şi spirituale şi la rîndul său depinde de dezvoltarea acestora. La suprastructură se referă şi diferite instituţii sociale. ca ca şi toate sferele sociale se constituie istoric. ştiinţifice. învăţămîntul public. dar şi cunoştinţele oamenilor. atît la nivelul componentelor ideale. inclusiv cea ştiinţifică. 5a. capacităţilor lui creatoare fără de care nu poate să se dezvolte ştiinţa şi tehnica. asigurarea socială. arta. arhitectura etc. muzică.Suprastructura politică. La sfera socială se referă ocrotirea sănătăţii. Ea înglobează în sine particularităţile geografice.

al unei înţelegeri între oameni (cum susţineau T. comunitatea zonală. oraşul. o maşină cu ajutorul căreia o clasă ţine în frîu clasele ce-i sunt subordonate. Statul nu a apărut ca rezultat al unui ―contract social‖. iar funcţiile dirijării sociale vor fi îndeplinite pe baze obşteşti. vor fi şi diferite şi diferite interese politice. bază şi suprastructură. Democratismul de stat depinde de raportul dintre forţele socialpolitice. tradiţii şi obiceiuri comune. Procesele de integare. la rîndul lor.Rousseau). relaţii de producţie. Statul prezintă şi aspecte democratice. în care oamenii. legic al dezvoltării sociale pe o anumită treaptă istorică. comunitatea statală ş. vorbesc aceeaşi limbă. au o spiritualitate comună. În societate în afară de structurile materiale şi spirituale. Naţiunea este un rezultat al unui proces istoric. satul. pe plan extern – dezvoltarea multilaterală a relaţiilor cu alte state.a.exercitarea puterii. populaţiei. trăsături spirituale comune. iar acestea. exprimate prin noţiunile mod de producţie.a. Comunităţile istorice de oameni. însă pînă cînd există grupuri sociale şi partide politice. suprastructură ş. iar statul ca instituţie politică va reflecta aceste interese. se mai evidenţiază încă o dimensiune a organizării societăţii – comunităţile umane. cooperare şi globalizare duc la integrarea şi comunităţilor de oameni. de dezvoltarea celorlalte subsisteme (forţe de producţie. Statul apare atunci. Comunitatea umană este o grupare socială organizată. Marxismul formula concepţia. este substratul material (natural şi social) al oricărei societăţi. poporul şi naţiunea. Spre exemplu. după cum afirma Lenin. În lumea contemporană comunităţile naţionale se află în diferite stadii de dezvoltare. tehnice. În esenţă statul este un organ al puterii de clasă. Cu crearea statului juridic democratizarea va fi tot mai amplă. Devenirea lor este determinată de dezvoltarea sistemului social integral. Comunităţile istorice de oameni au trecut în procesul evoluţiei sale prin mai multe tipuri: ceata (primitivă). rolul principal aparţinîndu-i modului de producţie. că cu lichidarea deosebirilor dintre clase şi instaurarea proprietăţii obşteşti statul va dispărea treptat.Hobbes şi J. obştea. din faptul că aceştea desfăşoară o activitate comună. Aceste interese şi scopuri comune iau naştere din convieţuirea membrilor comunităţii în acelaşi cadru cosmico-geografic. de apărare. Democratizarea este o condiţie necesară a transformătii economiei şi societăţii în întregime. trăsături psihosociale comune. de gradul de conştiinţă şi cultură a maselor populare. tribul. este o maşină de asuprire a unei clase de către alta. convieţuirea pe un teritoriu comun. Statul. cultural-educativă. 116 . Statul este un instrument de organizare politică şi administrativă a societăţii. limba unică. cîn apar interese deosebite şi contradicţii irezolvabile dintre clase şi grupuri sociale. organizarea de schimburi economice. pe baza intereselor comune au scopuri fundamentale identice. contribuie în mod hotărîtor la integrarea membrilor societăţii.a. Naţiunea este o categorie socio-culturală şi reflectă mai mult trăsăturile social-psihologice. Prin stat sunt reglementate relaţiile politice dintre oameni. ginta. ştiinţifice. deţinerea pîrghiilor prin care un grup social exercită influenţă şi îşi impune interesele şi voinţa asupra celorlalte grupuri sociale. Principalele funcţii ale statului sunt: pe plan intern – economico-organizatorică. un instrument de dictatură şi de constrăngere a unei clase asupra celorlalte. Aceasta-i existenţa oamenilor. culturale ş. rezultat al acumulării unor valori materiale si spirituale create de generaţiile precedente şi transmise din generaţie în generaţie. conştiinţa şi cultura naţională.J. Într-un sens mai îngust comunitatea umană presupune şi familia.). ci ca un produs necesar. naţiunea se caracterizează prin viaţa economică comună.

Dar la forţele motrice a procesului istoric se referă şi contradicţiile modului de producţie. condiţiile pentru autodeterminarea ei şi acţiunea efectivă asupra progresului social. dar cel obiectiv este primordial şi-l determină pe cel subiectiv. juridice. obţinute (apărute pe parcursul evoluţiei sistemelor). Ele se observă cu ―ochiul liber‖ şi se deosebesc chiar la diferenţierea ―rudimentată― a obiectelor. sunt motivate de un ansamblu de trebuinţe şi interese. Care sunt particularităţile fenomenelor subtul-vibratile? Revoluţia informaţional-tehnologică schimbă radical factorii. compozitorii primii se includ în mişcare. reducerea entropiei sociale . structurile şi mecanismele conştiinţei de masă. Fenomenele nominalizate în organismul social constituie structurile vibratile. de activităţile de producţie. instaurare şi menţinere a relaţiilor economice. psihologice. Procesul social apare şi se dezvoltă ca un proces determinat. încep tot mai puternic ―a vibra‖ în prezenţa fenomenelor anomale în 117 . spirituale care asigură protecţia socială şi inviolabilitatea persoanei. pictorii. Acestea sunt în primul rînd structurile şi mecanismele proprietăţii şi pieţii intelectuale (informaţionale). structurile psihologiei sociale etc. Instituţiile opiniei publice (presa. Fiind impuşi de necesităţile economiei oamenii se includ în anumite relaţii necesare pentru funcţionarea producţiei sociale. astfel de pături specifice ale populaţiei cum ar fi studenţimea. adică structurile cele mai superioare care sunt foarte sensibile faţă de progres şi pe care revoluţia informaţionaltehnologică contemporană le-a lansat pe primul plan. structurile care formează elita intelectuală a societăţii şi mediul de activitate vitală a ei. religiile. Societatea se dezvoltă în mod legic ca necesitate. iar manifestările acestuia în cadrul activităţii sociale se desfăşoară pe fondul legilor economice obiective. masele populare sunt subiectul dezvoltării societăţii.a fenomenului lumii subtil-vibratile sociale. În studierea lor e logic a evidenţia trei tipuri de structuri şi corespunzător trei tipuri de mecanisme: iniţiale (structurile străvechi de la care porneşte evoluţia sistemelor). Deci dezvoltarea societăţii este determinată de factorii obiectivi şi subiectivi. de moralitate.acestea-s pîrgiile care formează actualmente axa istorică a progresului social. Evoluţia civilizaţiei a determinat apariţia. transformarea cunoştinţelor în forţă motrică. Resursa de bază a omenirii o constituie acum informaţia. 6. structurile şi mecanismele religiei şi moralităţii. în primul rînd. selecţia intelectuală. eticii. savanţii. Structurile şi mecanismele sibtile sunt legate de obiectele nemateriale (intelectuale. Utilitatea economică cu necesitate impune oamenii la colaborare. le oferă rolul cheie în evoluţia ulterioară a sistemelor sociale. morale) şi prin aceasta se manifestă ―fineţea‖ lor principală. scriitorii. aceste activităţi nu se pot institui independent de subiect. iar mijlocul decisiv în procesul de coexistenţă şi dezvoltare îi aparţine intelectului social. la rîndul lor. intelectuale.Comunităţile de oameni. curentele politice şi diverse asociaţii. economice. memoriei sociale şi tradiţiilor. potenţialului de creaţie al naţiunii. Nucleul tehnologiei de reînnoire devine ingineria cunoştinţelor (tehnologiile informaţionale). indiferent de aceea că în sfera economică oamenii îşi realizează interesele sale personale. De asupra acestor fenomene se plasează structurile şi mecanismele subtil-vibratile. Aceste două genuri de structuri şi mecanisme se pot numi de bază. simbolicii de stat. Moştenirea socială.Lumea subtil-vibratilă şi rolul acesteia în dezvoltarea socială. structurile şi mecanismele opiniei publice şi publicităţii. Lumea subtil-vibratilă socială include în sine mecanismele şi structurile politice. ale bunului simţ. care. condiţiile şi scopurile progresului social. apoi şi dezvoltarea ulterioară a unui nou fenomen . spirituale. de dorinţele şi năzuinţele oamenilor. televiziunea). radioul.

iar drept subsistem principal al economiei naţionale este sfera prelucrării. Această concepţie e interpretată de noi ca intelectualism şi reprezinţă o viziune nouă asupra dezvoltării sociale. dar printr-o entropie socială extrem de avansată.socium. apoi îl va completa esenţial. adică ea studiază intelectul colectiv. Modul de abordare informaţional (cognitiv) ne oferă posibilitatea de a concepe aprofundat situaţia actuală a societăţii noastre. repreznită un apanaj nu numai al individului izolat. translării şi utilizării cunoştinţelor. corespunde cerinţelor contemporaneităţii şi el dacă nu va înlocui materialismul istoric. ireglementării sociale. armonia. Moştenirea (succesiunea) socială şi selecţia intelectuală constituie mecanismele care creează axa evoluţiei omenirii. nu trebuie uitat faptul că purtătorul de bază al cunoştinţelor în societate este intelectualitatea. Intelectul. bazate pe intelectul artificial. Cognitologia capătă un statut filosofico-metodologic şi se manifestă nu numai ca o ştiinţă specială. la rîndul lor reprezintă nu altceva decît nivelurile de funcţionare ale intelectului. întreprinderea etc. Apare problema ce vizează intelectul colectiv. tendinţa spre haos într-adevăr cresc obiectiv. dar şi ca o bază a unei noi concepţii despre lume. cum este Japonia. fie că e societatea în întregime sau o componentă a acesteia (naţiunea. consolidarea. fiindcă ele reflectă un grad mai superior de diferenţiere a societăţii. necorespunderii posibilităţilor în realizarea scopurilor puse. Doar modul de abordare informaţional e bazat pe viziunea entropică a realităţii. Rolul decisiv l-au jucat mecanismele şi structurile subtile şi în lupta pentru renaşterea naţională a ţărilor postsovietice din anii 1988-1991. intelectualismul istoric. care apar în această ordine de idei. dezordinea. Pentru cognitologie mecanismul dezvoltării forţelor de producţie devine problema centrală şi acest organon se pomeneşte a fi după natura sa informaţională. În aşa mod structurile remarcate ca şi cum trezesc din somnolenţe toată societatea. Printre factorii de bază ai dinamicii social-economice se evidenţiază cei informaţional-comunicativi. care. Totodată. Cognitologia socială are obiectul său de studiu mecanismele de creaţie a cunoştinţelor în societate. tendinţa acestora de a menţine şi dezvolta potenţialul intelectual al societăţii. dar şi al oricărul socium. 118 . partidul. această ―pătură― a depăşit după număr clasă muncitoare şi ţărănimea luate împreună. Entropia e logic a o interpreta ca o măsură a deformărilor.). adică a informaţiei semantice. Relaţiile informaţionale. Structurile subtile se şi numesc ―fine‖. ca element primordial creativ al progresului. cele mai importante particularităţi ale structurilor subtil-sociale le constituie esenţa lor spirituală. saltul (―revirimentul‖) cognitiv se manifestă prin faptul că ştiinţele socio-umanistice examinează nivelurile informaţionale (cognitive) de activitate ale sistemelor sociale. Cu alte cuvinte. bazele morale ale vieţii. iniţiat de cognitologie. tentativelor antisociale. dimpotrivă. mai bine spus conţinutul. ca relaţii de bază şi care determină alte raporturi sociale. adică cei intelectuali. A devenit clar că anume aceste structuri şi mecanisme asigură cele mai avansate niveluri ale tehnologiilor informaţionale. În toată lumea actualmente se înregistrează o creştere rapidă a intelectualităţii. se interpretează ca un nou model de relaţii sociale. Aşadar. de sine stătător. care se caracterizează nu pur şi simplu prin rămînerea în urmă faţă de ţările civilizate.Aşadar. constituie întotdeauna un rezultat al eforturilor subiective orientate spre un anumit scop. care devine la etapa contemporană factorul principal în supravieţuirea şi progresul civilizaţiei. intelectuală. Astfel deformările. graţie cărora se desfăşoară pe scară largă informatizarea societăţii. asigură posibilitatea de a concepe domeniile latente (camuflate) ale practicii sociale. iar ordinea. iar în ţările cele mai dezvoltate. acumulării.

deci exist). este decît o trestie.) care încearcă să 119 . corelaţia dintre biologic şi social. Omul este treaptă superioară în dezvoltarea organismelor vii pe pămînt.a. psihologia.. Sartre). specificul căruia este gîndirea.ca treaptă superioară de dezvoltare a naturii la baza căruia stă activitatea senzorial-corporală. a celor ce creator. Omul este subiectul activităţii social-istorice şi culturale. ea formează acel model teoretic ce are o importantă metodologică în studierea omului. fiziologia. ce nu sunt. În epoca medievală omul se explica de pe poziţiile religiei ca creaţie divină. 3. pedagogia. El sa evidenţiat din lumea naturii prin capacitatea sa de a pregăti unelte de muncă şi cu ajutorul lor de a transforma realitatea obiectivă. destul de complicată şi nu poate să nu fie obiectul de studii a filosofiei. darotrestie cugetătoare. Cunoaşterea omului a fost aprofundată şi de cercetările filosofiei vieţii (Dilthey). Omul ca obiect al cercetărilor filosofice. problema libertăţii. un aspect a omului. filosofia formează o concepţie integrală. retrăirile.Problema omului în filosofie. Specificul şi actualitatea problemei. Acest dualism în înţelegerea omului sa păstrează practic şi pînă astăzi. Omul constituie o problemă multilaterală. lumea internă a lui (Nietzsche. dialectica esnţei şi existenţiei Cugetări. ca realizare a chipului şi asemănşrii lui Dumnezeu. El este o fiinţa biosocială. cea mai slabă din natură.Feuerbach priveşte omul antropologic . El este unitatea unui corp animat şi unui suflet inteligent. Schopenhauer. se considera ca compus din acelaşi elemente a realităţii şi funcţiona după legile universului. sunt..Kant interpreta omul ca fiinţă şi naturală. Omul întotdeauna a fost problema cardinală în filosofie.Problema vieţii şi morţii. Fromm). problema sensului vieţii şi morţii ş. Omul nu omului. esenţa cărui este modul de existentă conştient şi colectiv. Toate acesta orientări se contopesc în antropologia filosofică (Sheler M. cucugetătoare. Epoca modernă şi mai ales R. Creînd lumea socială şi culturală. Moartea şi nemurirea.Marx şi F. subliniind prioritatea unui a sau altuia principiu. 1. 1. K. Heidegger. şi socială ce se exprima prin libertate. sociologia şi filosofia). întrucît nu sunt. Descartes asta şi sublinia . Plessner I. Filosofia contemporană încearcă să pătrundă mai profund în existenţa omului. I.Descartes interpretează omul de pe poziţiile dualismului.Omul ca integritate. Kierkegaard. L. Jaspers. Gehlen A.Filosofia abordează aşa probleme. ca unitatea substanţei materiale şi spirituale. noţiune generală pentru semnificaţia unui reprezentant a speciei Homo Sapiens. studiind mai detaliat sentimentale. cît şi a celor Omul este studiat de mai multe ştiinţe (biologia. În antichitate el era conceput ca o parte a cosmosului. finalitatea omului. Ştiinţile concrete studiază o latură.ergo sum‖ (Cuget . el este propriul sau tuturor lucrurulor.―Cogito .Engels interpretează omul ca finţă social-istorică esenţa căruia este totalitatea relaţiilor sociale şi activitatea de muncă. Omul se interpreta ca un microcosm în comparaţie cu macrocosmusul universal. ce se supune necesităţii şi moralei. ca specificul omului Blaise Pascal – ca fenomen a lumii materiale. corelaţia dintre biologic şi social. medicina. Sensul vieţii. generalizatoare despre om. 2. schimbînd natura şi condiţiile Protagoras – Omul este măsura de existenţă omul se schimbă pe sine însăşi. fenomenologiei (Husserl) şi psihoanalizei (Freud. întrucît sunt.

dinamică. economic. individ. Pentru a înţelege teoria filosofică despre om este necesar de a clarifica noţiunile iniţiale: om.a. medical. Aceste probleme erau în centrul atenţiei a multor gînditori în istorie. iar omul este purtătorul acestei însuşiri. ce prezintă libertatea?. proprii speciei umane. caracterul în întreaga diversitate a chipului omenesc şi a activităţii lui. El este o taină şi eu toată permanent tinde spre automanifestare. la ce eu pot să sper?. Individualitatea este expresia aptitudinilor naturale şi proprietăţilor psihice ale omului – memoria. cine suntem noi oamenii?. ce pot eu să fac?. natura lui. ci şi al specificului calităţilor lui sociale. sunt eu oate liber?. Astăzi tot mai des se fac încercări în studierea omului de a combina abordările occidentale. boală). personal. psihologoscientiste cu abordările care tradiţional erau orientate spre spiritualitate. fiind reprezentant al colectivităţii umane. Omul. acele trăsături fine ce formează personalitatea umană.a. că el este şi obiect şi subiect al studierii. Personalitatea presupune omul socializat. dar şi creatorul acestui mediu. temperamentul. Fiecare individ. din el dispare subiectivitatea. În viaţa mă ocup cu această problemă ca să devin om. care se atîrnă conştient către drepturile şi obligaţiile cetăţeanului. Noţiunea de om este o noţiune abstractă care exprimă trăsăturile generale. ce prezintă existenţa?. Concepţia filosofică despre om va contribui la clarificarea problemelor general-umane (problema vieţii. b) o sistemă stabilă de trăsături social importante. morţii).. Tolstoi ş. Omul este nu numai produsul mediului (natural şi social). Goethe. Individualitatea este mai mult o noţiune psihologică. imaginaţia. mai departe el trebuie să se formeze personal şi permanent. Noţiunea de personalitate are două semnificaţii: a)individul uman ca subiect al relaţiilor sociale şi activităţii conştiente. Personalitatea este omul. autoperfecţionare. Omul este obiectul cercetărilor filosofice deoarece el Dostoievcki F M – Omul întotdeuna era o enigmă.a. la ameliorarea procesului instructiv-educativ. antropologic ş. Montaigne. Dar pentru fiecare individ important este nu atît cum au rezolvat această problemă Socrate. ci găsirea răspunsului sinestătător. locul lui în lume. Personalitatea este o totalitate relativ stabilă. acelaşi timp omul nu-i ceva încremenit. deoarece numai aşa abordare poate determina locul şi semnificaţia omului. taină. gata. personalitatea este realitatea individului ca fenomen social. fiindcă ea trebuie să răspundă la un şir de întrebări conceptuale: cine sunt eu?.determine existenţa umană propriu zis. prin natura lui proprie de a explica sensul şi semnificaţia lumii înconjurătoare. El este o problemă filosofică. fără care este imposibil de a studia omul din alte puncte de vedere – sociologic. conştiinţa şi comportamentul căruia se caracterizează prin un anumit grad de maturizare socială şi tendinţa de a se manifesta ca individualitate. la formularea corectă a noţiunilor medico-ştiinţifice (sănătate. care caracterizează individul ca membru al unei sau altei comunităţi. social-politice şi moral-volutive a omului. prezintă în acelaşi timp o individualitate irepetabilă.socialdeterminată de calităţi spirituale. În lumea umană individ e numit de obicei un om aparte. Făcîndul obiect al cercetării. sensul existenţei lui permanent formau probleme fundamentale filosofice. problema omului se reduce la căutarea unei sinteze globale a tuturor aspectelor omului. privit nu numai din punct de vedere al însuşirilor şi trăsăturilor lui generale. etic. individualitatea şi capacităţile creatoare a omului. Cu alte cuvinte personalitatea este o însuşire a omului. 120 . conţine ceva specific. personalitate. un reprezentant al speciei umane. ce prezintă viaţa? ş. El se naşte numai ca fiinţă natural-biologică. Cu alte cuvinte. Problema omului constă deasemenea şi în aceea. politic. individualitate. ceva ce ar atinge culmea dezvoltării.

ca metabolism. este o evoluţie biologică social dirijată. un atribul al omului. cît şi sociale. constituţia. diferite laturi. care determină activitatea biologică a organismului uman. care îi dă posibilitatea în procesul dezvoltării să se încadreze în sistemul social. Ca individ concret el există ca fiinţă vie. b)omul este o fiinţă biosocială. Socialul în om este o calitate specifică. Cu alte cuvinte omul este unitatea dialectică a generalului (trăsăturile general-umane). capacitatea dezvoltării individuale. Factorii principali. tipul sistemului nervos. Noţiunile de om şi personalitate coincid în sensul că toate personalităţile sunt oameni. c)omul este purtătorul material al personalităţii. Dar după conţinut aceste noţiuni se deosebesc: a) omul este o integritate. Această unitate a generalului. continuarea neamului sunt expresii ale funcţionării biologice şi au o natură biologică.). se socializează. este omul ca integritate. dintre esenţa şi existenţă. Chiar şi biologia omului se deosebeşte de biologia animalelor. deasemenea şi calităţile individuale în diferite modificări fenotipice (statura. forma. Socialul nu trebuie de conceput 121 . Factorul social reflectă calitatea specifică a omului. prietenilor şi poporului său. Personalitatea este expresia esenţei omului. La biologic se referă şi genotipul cu legităţile sale. particularului (însuşirile formaţionale. în transmiterea prin ereditare a mecanismelor naturale de protecţie a organismului uman. iar personalitatea exprimă însuşirea socială a omului. autoreglarea proceselor vitale.posedă sentimentul demnităţii personale. el se găseşte într-un sistem de relaţii şi legături atît naturale. 2. a societăţii umane de a interacţiona cu natura – activitatea de muncă. finalitate şi infinitate a omului ş. setea. individul uman. Biologicul reflectă calitatea specifică a organismului viu. măcar că are unele tendinţe de a se dezvolta (accelerarea maturizării copiilor. ereditate şi variabilitate. Se poate de spus că omul este o fiinţă biosocială şi are o structură compusă din două subsisteme – biologică ţi socială.a. Biologicul în om este relativ stabil şi conservativ. Copilul moşteneşte aşa organism. Factorul biologic joacă un rol important în activitatea omului. personalitatea este latura socială a omului. iar personalitatea este o parte. perfecţionarea unor aptitudini ş. fiindcă necesităţile naturale ale omului sunt satisfăcute în mod social. cît şi particularităţile concretistorice. sunt necesităţile naturale ale omului. soarta familiei sale. Omul ca fenomen specific al lumii materiale are o existenţă unicală. Aici nu trebuie să supraapreciem atît natura omului ―în genere‖. În procesul antropogenezei ereditatea omului se socializează. Organismul uman de la naştere are aşa organizare corporală care îi permite de a funcţiona universal prin activitatea socială. ca fiinţă dotată cu raţiune şi capabilă de muncă. clasiale) şi singularului (modul de existenţă individual).a.).a. structuri şi funcţii a organismului. are numai organismul specific uman. particularului şi singularului formează o problemă metodologică foarte importantă care se manifestă concret ca raportul dintre general-uman şi concret-istoric. culoarea ş. Deatîta omului îi sunt caracteristice aşa însuşiri biologice. care a pierdut capacitatea de a se adapta biologic şi dacă el este lipsit de societate nu se dezvoltă. înţelege măsura responsabilităţii sale faţă de activitatea sa. ea se schimbă. ca purtătorul material al formei sociale de mişcare a materiei. cînd se naşte. determinism şi libertate. ca ceva corporal în lumea obiectelor naturii. ce se exprimă prin faptul adaptării organismului la schimbarea mediului ambiant. În acelaşi rînd necesităţile naturale ale omului se modifică în procesul istoric. Ca organism viu omul apare pe baza proceselor biologice şi se supune legităţilor biologice. Aşa necesităţi ca foamea.

individualitate. posibilităţile dezvoltării. dialectica obiectivizării şi dezobiectivizării forţelor esenţiale ale omului. Socialul se realizează prin biologic. b) omul este o unitate a esenţei şi existenţei. iar sexualitatea ca necesitate biologică are o amprentă socială ca proces de reproducere a populaţiei. Pe cînd esenţa este ceva specific. sau contemplarea de sine în lume. E clar că biologicul nu poate să fie esenţa omului. Supunerea şi transformarea formelor mai simple de către superioare are loc în mod corespunzător cu structura şi legităţile formelor mai superioare. necesităţile ei obiective. dar nu în mod curat. ci le reorganizează. dar ele-s determinate de cauze sociale. ci într-o activitate specifică în care se realizează dialectica subiectului şi obiectului. Şi din parte a naturii devine stăpîn al ei. În realitatea sa ea este totalitatea relaţiilor sociale. le includ în sine. Biologicul şi socialul nu există în om ca ceva paralel. că toate problemele societăţii.numai ca mediul social ori numai ca relaţiile interpersonale. personalitate. Omul devine personalitate nu prin autoreflexie. Deci. Esenţa omului se manifestă în aşa activitate specific umană ca munca. o calitate determinantă. Este important de a evidenţia aşa noţiuni ca esena şi existenţa omului. devine personalitate prin activitatea socială. ci şi în interiorul nostru. ci prin munca creatoare care transformă natura. măcar deatîta că biologicul nu-i propriu numai omului. Ca exemplu putem privi munca – ca proces social ea există prin activitatea musculară şi psihică a organismului. Esenţa omului trebuie să fie acel factor determinant în existenţa lui. de a rupe omul de natura lui. Omul nu-i pur şi simplu o fiinţă biologică şi nici pur şi simplu o fiinţă spirituală. iar ruşinea după natura sa este un sentiment social. el rămîne o sferă importantă a omului şi nu-i logic de a nega acest biologic. ―a doua natură‖. cît şi de al supraaprecia (biologizarea omului). societatea şi pe sine însuşi. transformîndul în programul său individual de activitate vitală. Filozofia materialistă în rezolvarea problemei corelaţiei dintre biologic şi social reesă din teoria dialectică despre formele de mişcare a materiei. o natură umanizată. Fiecare personalitate poartă în sime programul activităţii sociale. ele interacţionează unul cu altul. Hiperemia obrajilor este un fenomen fiziologic. iar biologicul poartă amprenta socialului. formează un aliaj. care l-a fîcut pe el om. Esenţa omului nu este o abstracţie proprie individului izolat. Existenţa omului este specifică şi se manifestă ca o structură integrală biosocială. prin crearea ―lumii omului‖. Omul nu-i ceva gata definitiv cum sunt lucrurile sau animalele. aceea ce deosebeşte omul de alte fiinţe vii. Ca rezultat forma superioară are o calitate specifică şi nu se reduce la formele inferioare. biologicul nu este ignorat. tot aşa şi biologicul – el este nu numai în jurul nostru. Rîsul şi lacrimile după mecanismul lor sunt fiziologice (biologice). Omul se socializează. Datorită socialului (activităţii de muncă) omul se evidenţiază din natură. Asta înseamnă. şi numai determinînd esenţa omului ca fiinţă socială activă noi putem înţelege adevărata lui existenţă. Socialul ca forma superioară de mişcare a materiei apare pe baza biologicului. perspectivele şi scopurile ei într-un fel sau altul se interiorizează în om. Personalitatea este o fiinţă complexă şi ca sistemă ea prezintă unitatea structurii 122 . Omul transformă natura în ―lumea omului‖ şi ea rămîne ―corpul neorganic‖ al societăţii. Filozofia materialistă în concepţia sa despre om subliniază două momente: a)omul este o integritate a biologicului şi socialului şi această integritate prezintă un proces permanent de asimilare şi transformare a biologicului de către social. el prezintă un proces veşnic de autoperfecţionare şi automanifestare. Esenţa omului se manifestă nu în simpla subiectivitate (autoconştiinţă). Formele superioare de mişcare a materiei istoriceşte apar pe baza formelor inferioare.

O.a.în progresie aritmetică. pe etologie şi genetica populaţiilor. ori posibilităţile intelectuale ale altora. Consecinţele acţiunei acestei legităţi sunt agravarea contradicţiilor sociale. eugenica. selecţia naturală ş. timpul liber).) asupra sociumului.psihologice şi existenţei sociale. tutelarea 123 . pe cînd majorarea mijloacelor de existenţă . epidemiile. sociobiologia. Rasismul se dezvoltă în societăţile autoritare. Malthuzianism . Interpretarea metafizică a corelaţiei factorului biologic şi social în teoria filosofică despre om duc la două extremităţi – concepţii biologizatorice.concepţie sociologică fondată de englezul Th. adesea avem de aface cu o politică demografică stihiinică.R. Darwinismul social . răspîndirea sărăciei şi foametei.Malthus (17661834) ce se baza pe o interpretare specifică a proceselor demografice. în care se absolutizează factorul social. Sociobiologia practic ignorează factorii sociali în funcţionarea şi dezvoltarea societăţii. că în afară de mecanismele ―biologice‖ de reglementare a sporirii numărului populaţiei foametea. Însă strategia ecologică recentă ne vorbeşte contrariul. Întradevăr el ajunge la concluzia. adică ne spune despre faptul că Malthus a avut în multe cazuri dreptate. că ele sunt inegale şi că rasele superioare au dreptul de a dirija şi comanda rasele inferioare. În legătură cu aceasta lupta pentru existenţă în societate este veşnică ca şi în natură. totalitare. acutizarea problemelor ecologice etc. în care la indivizi apare un sentiment de agresivitate contra minorităţile etnice. pe unele idei ale socialdarwinismului. etologia. Darwinismul social reiesă din aceea că oamenii din societate sunt inegali. ori naturaliste. biologice. ele nu duc la apariţia inegalităţii lor şi cu nimic nu afectează posibilităţile fizice ale unora. determinanta socială a personalităţii este caracteristica ei esenţială. ci prin intermediul proceselor naturale. Existenţa individuală a omului se manifestă în forme sociale (formele existenţei individuale a omului sunt activitatea de muncă. Rasism – convingere că există rase umane superioare şi inferioare. în care se supraapreciază rolul factorului biologic şi concepţiile sociologizatorice. Sociobiologia a fost fondată de E. Marxismul a luat o atitudine nagativă vis-a-vis de această paradigmă.teorie despre studierea bazelor biologice ale comportamentului social a animalelor şi omului. Întru-cît existenţa personală a individului se realizează la nivelul funcţionării lui sociale. Ea încearcă să explice diverse fenomene ale comportamentului colectiv al animalelor ce nu se putea lămuria de pe poziţiile darwinismului clasic (altruismul. Sociobiologia .Wilson ca orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se baza pe teoria evoluţiei. războaiele trebuie să existe şi o politică demografică bine chibzuită. ceea ce actualmente cu părere de rău nu există. conform căreia sporirea populaţiei are loc în progresie geometrică. malthuzianiste.ereditare. relaţiile familiale şi de trai. La concepţiile biologizatorice se referă idei rasiste. activitatea obştească. socialdarwiniste. neagă rolul relaţiilor sociale în activitatea şi conduita oamenilor. În opera sa principală ―Eseu asupra populaţiei‖ Malthus explică contradicţiile dezvoltării sociumului nu prin fenomenele şi procesele sociale. În realitate deosebirile dintre rase sunt deosebiri numai biologice ce nu reflectă esenţa oamenilor. În acelaşi rînd filozofia materialistă nu reduce problema omului numai la clarificarea esenţei sau existenţei. iar aptitudinile lor . El stabileşte o legitate.teorie care încearcă să lămurească fenomenele sociale şi dezvoltarea societăţii prin extinderea mecanică a legilor biologice descoperite de Darwin în lumea plantelor şi animalelor (lupta pentru existenţă. Securitatea demografică nu se asigură de state. Forţele motrice ale activităţii umane se consideră necesităţile şi instinctele biologice.

P. corelaţia dialectică a biologicului şi socialului. aptitudini şi pasiuni.Lîsenco care nega rolul geneticii şi absolutiza impotranţa mediului ambiant în agrobiologie. componentului genetic. capacităţii de Deasemenea se cere o abordare sistemică avînd în vedere muncă şi a activităţii vitale. Cu părere de rău în medicină predomină înţelegerea biologică a bolii şi sănătăţii.Lorenz (1903-1989) (împreună cu N. Eugenie (obiectul eugeniei a fost formulat în a.Marx (în esenţa sa justă) despre rolul determinant al existenţei sociale în raport cu conştiinţa socială (şi a omului însuşi) şi în fine ajunge la idei sociologizatorice. N.Chiş. o stare instabilă a autoregulării EMP Chiş. Idei sociologizatorice formula şi acad. De EMP. Iniţial asta a fost propagată de vestitul academician T.a. p495 Sănătate – stare de activitate vitală a omului organismului ş. Fondatorul etologiei este austriacul K. reprezentarea omului cs şurubaş al mecanismului social în ţările totalitariste.1984. Idei eugenice se foloseau încă din antichitate ciar referitor la societate (obiceiul spartan de a elimina copii malformaţi). poate fi dată de pe caracterizeză prin poziţiile numai factorului biologic. organismului. 1883 de antropologul englez Fr. boala este o tulburare. ci organisme din care noi facem tractorişti.1984 p 88. Etologie (ştiinţa moravurilor) – disciplină biologică care studiază comportamentul animalelor în condiţii naturale. Probabil că nu toată activitatea în comun poate fi socotită socială. adaptabilităţii organismului.Dubinin. proprie doar omului. 124 .D. La concepţiile sociologizatorice se referă diferite antiutopii. Pentru medicină importantă este problema naturii sănătăţii şi bolii ca componente a vieţii omului. trebuie de avut în Se scăderea adaptabilităţii vedere şi aspectul sociologic. Socialul constituie o facultate pur umană. Dar totuşi sociobiologia permite a depista o multitudine de momente biologice ceea ce sunt ―agăţate‖ de Homo Sapiens şi ne oferă posibilitatea de a aprofunda cunoaşterea esenţei acestuia.şi îngrigirea puilor etc). Îmbunătăţirea generaţiilor viitoare pote fi prin prevenirea răspîndirii genelor care produc fenotipuri anormale. în acelaşi timp nu nivelează calităţile specifice ale personalităţilor ca dotaţi cu caracter. dereglare a echilibrului. Sociobiologia contemporană înţelege socialul într-un sens destul de larg. cu atît mai mult convieţuirea în turmă a animalelor. contrapunerea trupului şi sufletului în religie. că în Uniunea Sovietică se nasc nu oameni. Însă ea s-a extins la comportamentul omului. academicieni. Galton) – ramură a geneticii (zootehniei) ce se ocupă cu studierea posibilităţilor care ar contribui la îmbunătăţirea caracteristicilor morfofiziologice a speciilor de animale. Mai departe Lîsenco trece de la agrobiologie la sociologie şi se exprimă. factorilor interni sau externi. Naziştii şi rasiştii reeşind din interpretarea antiştiinţifică a acestor idei au folosit eugenica în scopuri antiumane şi de genocid. Boala a activităţii echilibrată optimal cu mediul aceea teoreticienii – tulburarenormale vitale a ambiant şi caracterizată printr-o consideră. Spre exemplu. care are scopul să dezvăluie rădăcinile biologice ale unor comportamente sociale considerate ca determinate sociocultural. Filozofia materialistă. care afirma că rolul determinant în dezvoltarea personalităţii îl joacă societatea şi educaţia şi respectiv subaprecia rolul factorului biologic. Filozofia sovietică absolutiza teza lui K. voinţă. subliniind importanţa factorului social în dezvoltarea omului.Tinbergen şi K. spirituală şi socială bolii şi sănătăţii nu acţiunii dăunătoare a bună.von Frisch obţine în 1973 premiul Nobel pentru medicină). profesori. că definiţia organismului în urma stare fizică. ori înmulţirea celor care determină fenotipuri normale. psihofiziologic şi clinic. este o deviere de la normă.

potenţialul creator. juridic.Sensul vieţii nu există de la sine însăşi ca un atribut onală patratului distanţei pînă la moarte. dar şi despre acel ar trebui să discutăm despre cauza sănătăţii si să evidenţiem mod de viaţă. Această problemă era abordată mai mult în despre moarte.Manifestarea pe deplină a omului presupune sănătate. rezerve a forţelor vitale. omului sănătos. concepţiile religioase. nu există mijloace de măsurare şi apreciere a ei). mai ales aspectul economic (nu este stabilit preţul sănătăţii. problemă. o taină. decît sănătatea. Ea numai parţial poate fi determinată după indicile medico-statistice (morbiditate. Însă vrem noi ori nu problema sensului vieţii. Viaţa şi moartea sunt noţiuni ce stau în centrul oricărei religii. ci despre viaţă. că practic toate aceste aspecte sunt insuficient dezvoltate. Viaţa de pe pămînt a fost considerată întotdeaune un mister. pe baza căror se desfăşoară diferite acte de activitate vitală şi socială. că pentru noi este tot clar în această gîndeşte ca despre moarte. Medicina nu poate să răspundă la întrebarea – ce trebuie să facă omul sănătos ca să fie sănătos? Şi încă mai Aristotel –arta puţin noi cunoaştem despre sănătatea publică. omului bolnav la studierea despre sprijinul sănătăţii sănătăţii. Sănătatea este o valoare accesorie. . Sănătatea publică reflectă rezervele sănătăţii. Trebuie de menţionat. pe care omul le produce invers proporţiori se foloseşte de ele. om şi societate. Medicina de azi este orientată la patologie (patocentristă). Deci sănătatea are aspectul său economic. mortalitate ş. o valoare condiţie şi mijloc. Sănătatea este caracterizată în dependenţă de patologie (morbiditate. Filozofia despre nimic mai mult nu marxistă considera. Ea se referă la mijloacele de menţinere şi ameliorare a vieţii şi activităţii omului. ne conducem de dar înţelepciunea lui idealuri măreţe şi nu pot să fie discuţii în privinţa sensului constă în cugetarea nu vieţii şi morţii. ea se discută B. Sănătatea este dată omului de la natură. 125 . depinde de unele sau altele sisteme de valori. mortalitate) ori ca lipsa bolilor.Ultimile joacă rolul determinant în definiţia sănătăţii. educaţional ş. Dar aceasta e posibil numai avînd în vedere care trebuie factorii sociali. energie. comportamentul lui. acte de comunicare L. dar este clar că ea depinde şi de condiţiile sociale şi caracterul sistemului social. condiţiile şi activitatea omului (inclusiv şi avtivitatea socială). Sănătatea reflectă nu numai starea adaptării biologice. Viaţa omului este la urma urmei satisfacerea necesităţilor lui. Ea este valoarea supremă fără de care nu pot exista alte valori. Sănătatea este un indice important al progresului social şi este o valoare socială. moral. Sănătatea este capacitatea individului de a asigura îndeplinirea deplină a funcţiilor lui sociale. valorii ei îi intereseză pe toţi oamenii deoarece de ea depinde activitatea omului. că noi construim viitorul luminos. Noi mai mult vorbim despre cauza bolilor. Problema vieţii şi morţii este ―veşnică‖. dar şi despre sănătatea publică care este un indice general a populaţiei de aşi îndeplini funcţiile sale sociale. reeşind din anumite necesităţi şi bazîndu-se pe valoarea vieţii este ele. de muncă şi social al populaţiei.).a. Orice activitate. mecanismele şi legităţile ei. medicală este Teoreticienii medicinei ajung la concluzia că medicina trebuie să cunoaşterea fie reorientată de la studierea bolilor. Din aceste considerente are rost de vorbit nu numai despre sănătatea individului.a. relaţiile dintre om şi om. ci practicat şi adaptării sociale. 3. Din aceste considerente sănătatea cere tot mai multe cheltuieli din partea societăţii. Ea depinde de modul de trai şi condiţiile sociale. iar moartea fizică ca trecerea într-o viaţă mai perfectă. ea cunoaşte mai mult bolile. superioară.Spinoza – Omul liber începînd din antichitate şi pînă în zilele noastre.Tolstoi – şi muncă.

despre lume. grupurilor sociale. Viaţa omului este un mijloc de supunere şi servire acestui absolut. În rezolvarea acestei probleme filozofia materialistă reesă din aceea. că adevăratul sens al vieţii umane constă în realizarea de către individ a acordului deplin cu sine însăşi. constă în conştientizarea de către individ a propriei sale existenţe. societăţii ţn întregime. viaţa de pe pămînt este numai o pregătire către viaţa de apoi. autorealizarea omului.al realităţii în genere. suprapersonal. Sensul vieţii omului are două aspecte – individual şi social. În concepţiile religioase viaţa are o valoare oarecare dacă ea are careva sens.a. că sensul vieţii constă în supunerea benevolă a individului legilor morale şi asta îl ridică pe om deasupra naturii sale. Sensul vieţii se realizează într-o mulţime de moduri de activitate – în muncă. cînd omul dezvoltă este pregătirea către moarte. Sensul vieţii este dezvoltarea adecvată a omului cu natura sa proprie. absurditatea vieţii numai pentru sine. că fiecare viaţă omenească este o autovaloare şi scop în sine şi este dată individului nu întîmplător (cum li sar părea unora) şi nu fără sens. obiectivă. Conştientizarea de către individ a propriei sale Bichat X. el este o manifestare a personalităţii umane. manifestarea capacităţilor. dar sunt primize necesare şi bază obiectivă pentru creiarea condiţiilor în care orice individ ar putea să se autorealizeze. dintr-o parte. Sensul vieţii în conştiinţa şi comportamentul individului capătă formă de datorii şi idealuri care nu i se impun forţat individului. individul. Acumulînd experienţa să fie trăită. toate capacităţile sale şi le realizează în activitatea sa pentru 126 . în libertate. Sensul vieţii fiecărui om aparte este determinat de o forţă supremă. în activitate. Camus. exterioară omului. Hegel socotea. necesităţilor. Străinul. care formează anumite cerinţe către individ. literatura şi arta.(1771-1802) – anatomist şi existenţe este o condiţie şi formă spirituală de ridicare a fiziolog francez: viaţa este opunere omului deasupra naturii sale. Viaţa este totalitatea funcţiilor exprimarea sensului vieţii capătă formă de concepţie organismului orientate la păstrarea lui. folosind lumea ştie că viaţa nu merită pentru asta forţele spirituale proprii. deoarece omul. în activitatea obştească ş. în viaţa familiară. …toată singur trebuie să caute răspuns la aceste probleme. Conceperea justă a sensului vieţii se formează atunci. umană filozofia poate să-i ajute omului în căutarea sensului vieţii. ori coordonarea vieţii personale cu viaţa unor persoane eminente. în raţiune. mai întîi de toate într-un anumit mediu social. Cel M. Din aceste considerente morţii. din altă parte.Montaigne – toată viaţa mai important sens al vieţii este atunci. formarea personalităţii. Omul din produs al naturii devine fiinţă raţională liberă. Sensul vieţii presupune coordonarea vieţii personale cu o sferă mai largă a realităţii şi în primul rînd cu viaţa poporului său. personalitatea sunt părţi componente a societăţii umane. Viaţa fiecărui individ este. care la urma urmei este Dumnezeu. Kant considera. o problemă pe o perioadă destul de îndelungată ori pe toată viaţa. în ocuparea cu ştiinţa. această realizare are loc în lumea extracorporală. viaţa ―pentru sine‖ şi viaţa ―pentru alţii‖. ci sunt primite de el benevol şi se manifestă ca libertatea voinţei. Filozofia apelează la raţiunea omului şi socoate că el A. cînd înţelege zădărnicia poziţiei individualismului. că sensul vieţii în esenţă şi după conţinut este ceva supraindividual. unind viaţa individului cu această sistemă supraindividuală. supunînd individualul acestei sisteme. posibilităţilor creatoare a lui şi. Fichte afirma. Sensul vieţii este un scop strategic conştient al vieţii omului. Cu alte cuvinte. în determinarea sensului vieţii trebuie să reeşim dintr-un sistem de valori. cînd omul poate deosebi valorile adevărate de false. în educarea copiilor. Însă munca şi producerea nu-s scopuri în sine.

Moartea este sfîrşitul vieţii. Filosofii din trecut (M. Conceperea sensului vieţii este imposibilă fără a pătrunde în taina morţii. În asta şi constă sensul vieţii unei personalităţi aparte. că nemurirea ne promite numai Dumnezeu şi moare. . însă nici natura. sensul vieţii lui – de a dezvolta multilateral toate aptitudinile sale. Sensul morţii şi depăşirea ei depinde de aceea cum noi înţelegem sensul vieţii. este negarea ei ca o valoare supremă.Aşa concepţie despre sensul şi valoarea vieţii umane reesă din teoria filosofică despre esenţa socială a omului. de a ocoli moartea. Omul M. că viaţa devine insuportabilă numai pentru acei oameni care nu văd nici un scop în viaţă. care se realizează prin societate. care sunt regulatorii ei. la o perfecţionare a capacităţilor sale. că problema morţii nu-i altceva decît problema constituirii adevărator valori şi fundamentarea sensului 127 . despre asta. Dacă sensul vieţii este conceput în aspectul ei social. . de a aduce aportul său personal în istorie. societăţii. irepetabilă. Anume aşa sens al vieţii are cea mai mare recunoştinţă a societăţii şi în acelaşi timp aduce omului cea mai mare satisfacţie sufletească şi fericire personală. Cercetările cazurilor de suicid arată. care se exprimă în tendinţa de autopăstrare.omului îi este propriu intenţia imortalităţii individuale. şi în principiu tot acesta este şi sensul vieţii societăţii. omenirii în întregime. ci într-un sens social. nu văd nici un sens a vieţii. îmbătrîneşte şi recunoaştem sincer. nu se reînnoieşte şi deatîta ea raţiunea noastră nu ne vorbeşte capătă o valoare extraordinară. altor oameni.Spinoza. ca şi după moarte să nu mori.intenţia imortalităţii ca tendinţă de a se păstra pe sine în creaţiile sale materiale şi spirituale. atunci şi moartea poate fi depăşită.Mecinikov – nimeni nu moare de mortalitatea lui reală. Încercările de a deduce sensul vieţii din sfera biologicului sunt sortite la eşec. nici unicală.Montaigne – trebuie să ca organism viu nu-i veşnic. Kant ) subliniau. Cu alte cuvinte nemurirea trebuie concepută nu în sens individual. conştientizată de el.intenţia imortalităţii omului ca reprezentant al speciei Homo sapiens şi se exprimă în tendinţa de a se continua pe sine în viaţa urmaşilor proprii. că ideea nemuririi sufletului este o iluzie. însă toate aceste intenţii a imortalităţii încă o dată dau dovadă. dar ea este necesară pentru întărirea moralităţii în societate. deoarece viaţa omului este determinată de o multitudine de factori sociali. Această moarte naturală.intenţia imortalităţii în aspectul social – tendinţa de a sluji poporului său. care sunt două elemente principale în viaţa omului. Montaigne. aşa-s legile biologice. culturii ei. contradicţie se rezolvă prin crearea concepţiilor nemuririi omului şi respectiv concepţii despre valoarea vieţii. Viaţa omului este unică. Toată viaţa conştientă a omului este pătrunsă de o contradicţie între intenţia nemuririi şi I. B. Acest moment de veşnică nesatisfacţie a scopurilor sale îl impune pe individ la o activitate creatoare. că trebuie de trăit aşa.binele oamenilor. în progresul societăţii. . el se naşte. Însă în viaţa sa individuală omul niciodată nu atinge scopurile vieţii omenirii şi în acest sens el este o fiinţă care veşnic nu-şi realizează adecvat scopurile sale. biologic. Anume în aceasta şi constă destinul omului. religia. În structura vitală a omului putem deosebi patru grupuri de necesităţi care formează strategia activităţii şi respectiv intenţia imortalităţii: . Poetul tatar Musa Djalil spunea. nici aşa ceva datorită căruia are sens să trăieşti. Concepţiile religioase promit nemurirea sufletului şi deci o viaţă veşnică (în rai sau iad) în lumea cealaltă.

1. scenarile viitorului şi aprecierile experţilor. esenţa şi conţinutul ei. ―Statul‖ lui Platon. ―prognosis‖ . care au un caracter repetabil. criteriile şi clasificarea lor. La nivelul conştiinţei obişnuite prezicerea viitorului există ca ghicitul (a prevedea la întîmplare). 4. Pronosticul social. Spre deosebire de trecut şi prezent. se supun anumitor legităţi. Prognoza trebuie să răspundă la următoarele untrebări: ce real poate să se înfăptuiască.vieţii. consecinţele şi alternativele ei. ce forme poate căpăta viitorul şi care este măsura probabilităţii realizării lui. prezicerea viitorului) care nu-i confirmat şi demonstrat ştiinţific. Prognoza (din l. începînd de la cele mai naive ghiciri şi inclusiv şi previziunea ştiinţifica.Bacon. Şi astăzi un şir de discuţii se desfăşoară în jurul fenomenului parapsihologic ca proscopia (prevestirea. ghicitori. există doar ca o mulţime de posibilităţi. Viitorul însă nu apare din nimic. Această necesitate era satisfăcută de o mulţime de prevestitori. Pronosticarea socială se bazează pe următoarele momente: principiul cognoscibilităţii realităţii obiective capacitatea conştiinţei de a reflecta anticipat realitatea dezvoltarea progresivă legică a societăţii activitatea creatoare şi transformatoare a maselor populare. Pronosticul social. Prognozarea este practica formulării prognozelor şi orientare un cercetarea ştiinţifică ce se ocupă cu elaborarea legităţilor şi metodelor construirii prognozelor. criteriile şi esenţa lui. Civilizaţia ca formaţiune socioculturală. Fiecare ştiinţă odată cu funcţia explicativă undeplineşte şi funcţia de prezicere un domeniul său.gr. analogia. 2. neclar din motive că el nu există real. Campanela). A afla soarta sa. Cultura.cunoaştere dinainte) . profeţi şi oracoli. 6. forţele motrice şi criteriile lui. Numai găsindu-ne faţă-n faţă cu moartea noi putem concepe şi aprecia adevăratele valori şi sensul vieşii. incert. ―Noua Atlantidă‖ a lui F.Morus şi T. viitorul atît în natură cît şi în societate este nedeterminat. viitorul era cea mai mare dorinţă a omului încă din antichitate. a viitorului apropiat (30 – 50 ani) şi viitorului îndepărtat(mai mult de 50 ani). Progresul social şi problemele globale. În fundamentarea intereselor vitale şi tendinţa de a anticipa viitorul un rol important aparţine prognozării. După durată deosebim prognoză nemijlocită. care se manifestă ca tendinţe obiective. 5. Pentru formularea prognozelor se folosesc mai multe metode. 1. criteriile şi esenţa lui. Problemele globale – originea. vestitele opere ale lui T. Progresul social – sursele. Prognozarea ca teorie despre prognoze se dezvoltă pe baza ştiinţelor concrete şi metodologia filosofică. 3. Restul fenomenelor le prezicem cu o probabilitate oarecare.este o previziune ştiinţifică. bazată pe cunoaşterea legităţilor obiective şi constă un descrierea concretizată a viitorului. Conceperea teoretică a viitorului se manifesta în arta literară ca diferite utopii (tratatele lui Confucius. modelarea la computer. Esenţa RTŞ contemporane. În occident mai des se foloseşte noţiunea de futurologie. Noi putem prezice acele fenomene care le-am cunoscut. Cele mai precise sunt prognozele nemijlocite ce 128 . prezicători. dintre care principalele sunt extrapolarea. el se conţine în prezent. cînd trebuie de aşteptat aceasta.

a.crearea uneltelor de muncă principial noi. Practica formulării prognozelor este o activitate specială a cercetărilor ştiinţifice . rezervele de materie primă. radiolocaţia – 15.cuprind o perioadă de 20-30 ani şi se referă la anumite laturi a realităţii (procesele demografice. că lumea contemporană industrial dezvoltată risipitor utilizează resursele naturale şi umane. pentru legătura telefonică – 50. Dezvoltarea dinamică a industriei duce la formarea necesităţii sociale (comanda) de a rezolva anumite probleme tehnice şi creia condiţii pentru 3 Spre exemplu. alimentaţie.Milan. valorile vieţii şi perspectivele omenirii ş.pronosticarea. se baza pe experiment. bomba atomică – 6.Pecei. ―Microelectronica şi societatea‖ ş. RTŞ este aşa situaţie cînd marele descoperiri în ştiinţă. tehnicii pa baza unirii descoperirilor ştiinţifice cu uneltele de muncă. Deosebit de important este pronosticarea socială. radio –35. Acestea au generat noi orientări în cercetarea ştiinţifică ca prezicerea viitorului. Ea capătă o dezvoltare amplă în a doua jumătate a secolului nostru şi pune problema de a anticipa consecinţele sociale şi ecologice de lungă durată a RTŞ contemporane şi găsi soluţionări constructive a problemelor globale. RTŞ apare în a doua jumătate a secolului nostru şi este legată cu microelectronica.Gabor (După limitele secolului risipitor. cantităţi imense de materie primă se utilizează în scopuri militare şi o parte considerabilă a lor se distruge în războaie. analitice şi de preîntîmpinare. 1976) constată.). cînd practic dispare intervalul dintre descoperirile ştiinţifice şi realizarea lor în practică3. Activitatea lor este orientată de cercetarea problemelor globale a contemporanietăţii şi formarea opiniei publice în favoarea rezolvării lor. Revoluţia tehnico-ştiinţifică (RTŞ) este schimbarea calitativă radicală a uneltelor de muncă. ―Scopurile omenirii‖. consecinţele şi alternativele ei.a. A fost fondat în 1968 de către economistul şi bussinesmanul italian A. tendinţele progresului tehnico-ştiinţific ş. tehnica prin intermediul cunoştinţelor tehnice aplicative. revoluţiile ştiinţifice coincid cu revoluţiile în tehnică. Esenţa RTŞ contemporane. întîlniri cu liderii politici. Cu acest scop a fost înfiinţat clubul de la Roma .a. normative. cînd revoluţia ştiinţifică coincide cu revoluţia tehnologică.Meadows). 2. care este necesară pentru planificarea. Ştiinţa din formă a cunoaşterei lumii se transformă în mijloc important de transformare a lumii. D. Anual organizează diferite seminare şi simpozioane. 129 .Astăzi include reprezentanţii a 25 ţări. ştiinţelor naturaliste şi tehnice şi a însăşi omului ca forţă productivă principală a societăţii. ―Omenirea la punctul crucial‖. Dezvoltarea cantitativă şi calitativă a forţelor de producţie formează progresul tehnicoştiinţific. o funcţie inalienabilă a fiecărei ştiinţe. Din iniţiativa clubului de la Roma a fost realizate un şir de proiecte ştiinţifice cu genericul ―Limitele creşterii‖(D. tranzistorul – 5. existenţa omului în lumea contemporană. proiectarea. transformarea radicală a tehnicii. Dezvoltarea calitativă . dirijarea fenomenelor sociale. scheme integrale – 3 ani. După conţinut şi predestinaţie evidenţiem prognoze de explorare. modelarea globală pentru o perspectivă îndepărtată. preponderent se desvolta mecanica. Dezvoltarea cantitativă a forţelor de producţie este multiplicarea şi perfecţionarea uneltelor de muncă existente. În trecut existau diferite elemente de cunoaştinţe ştiinţifice şi tehnice separate. televiziunea – 12. În secolul XVII apare ştiinţa clasică care avea un caracter descriptiv. de la descoperirea efectului fotografiei şi pînă la realizarea ei în practică au trecut 100 de ani.organizaţie nonguvernamentală internaţională a savanţilor şi oamenilor politici din mai multe ţări a lumii. Secolul XX se caracterizează printr-o dezvoltare puternică a ştiinţei şi tehnicii. care include dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de producţie. Prognoza şi pronosticarea sunt un instrument.

Automatele ţi tehnica înlocuiau numai forţa musculară a omului. pătrunderea îm megalume. Tot mai mulţi oameni sunt ocupaţi în sfera producerii cunoştinţelor şi serviciilor informaţionale. în SUA în sfera industriei şi serviciilor informaţionale sunt ocupaţi aproape 80% din toţi 130 . Ştiinţa se tehnizează. Specificul ei constă în aceea. descoperirea noilor tipuri de energie şi utilizarea lor. studierea lumii organice la nivelul molecular şi submolecular.XIX – începutul sec. Dacă în trecut omul era principala forţă de muncă. că pentru rezolvarea problemelor ce apar este nevoie de o informaţie colosală. Se creiază teoria relativităţii. Ea este o nouă viziune ştiinţifică ce organic se uneşte cu tehnica şi tehnologia. RTŞ contemporană poate fi numită încă revoluţie informaţională. dezvoltarea cosmonauticii şi biotehnologiilor. dar îi rămîne funcţia creatoare – de creare şi programare a maşinelor. Revoluţia tehnologică a dus deasemenea şi la schimbarea locului şi rolului omului în activitatea socială. iar producerea materială consta din trei verigi (omul – uneltele de muncă. omenirea pătrunde în procesele atomice şi utilizează energia atomică. A teria perioadă a dezvoltării ştiinţei – postneclasice (a doua jumătate a sec. Practic ea coincide cu RTŞ contemporană.). clonarea ş. tehnica – obiectul muncii). iar pentru mărirea volumului producţiei de zece ori este necesar ca volumul informaţiei să se mărească de o sută de ori. ea devine marfă. că pentru dublarea volumului producţiei obşteşti informaţia trebuie să se mărească de patru ori. A doua etapă a dezvoltării ştiinţei neclasice este legată de descoperirile de la sfîrşitul sec. astăzi situaţia se schimbă radical. Pentru satisfacerea necesităţilor crescînde în informaţie azi se pregătesc noi specialişti – cognitologi (ingineri pe cunoştinţe).realizarea descoperirilor ştiinţifice şi invenţiilor. biotehnologii. electrice. S-a constatat. că ea cuprinde nu numai sfera producţiei materiale. crearea meterialelor noi sintetice. Consecinţele progresului tehnico-ştiinţific se observă în toate sferele societăţii contemporane. El nu-i legat de producere. Ştiinţa pătrunde în esenţa substanţei şi fenomenelor termodinamice. Astăzi omul este înlocuit şi în domeniul dirijării şi controlării. Apare un fenomen social calitativ nou – progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) în care ştiinţa ca fenomen spiritual de căpătare a cunoştinţelor esenţial se uneşte cu tehnica ca component al culturii materiale şi instrument de prelucrare a conoştinţelor. RTŞ are următoarele consecinţe: se accelerează toate procesele şi ritmurile sociale se schimbă modul de interacţiune a omului cu tehnica în procesul muncii se scimbă caracterul şi conţinutul muncii în direcţia creşterii cotei lucrătorilor şi specialiştilor de o calificare înaltă creşte cota muncii intelectuale în toate sferele sociale se micşorează cantitatea celor ocupaţi în sfera producţiei materiale şi se măreşte cantitatea lucrătorilor din sfera neproductivă şi deservire. mecanica cuantică.a. Informaţia devine cel mai valoros capital in societate. dar dirijarea procesului de muncă rămînea pe responsabilitatea omului. ci şi în alte sfere sociale (tehnologii informaţionale. Activitatea vitală a societăţii într-atît s-a complicat. cosmos. Pentru RTŞ este caracteristic pătrunderea în microlume. dar şi a producţiei spirituale. Dar cel mai principal este că RTŞ a dus la revoluţia tehnologică – schimbarea vechilor tehnologii şi apariţia noilor tehnologii bazate pe cele mai noi descoperiri ştiinţifice şi aplicarea lor nu numai în industrie. iar tehnica se scientizează. studierea particulelor elementare în lumea anorganică. optice. Acestea sunt automatizarea complexă. electronizarea şi coputerizarea. în adîncul materiei.XX) încearcă de a îmbina ştiinţa clasică cu neclasică şi a forma o concepţie despre lume mai amplă. Spre exemplu. Revoluţia tehnologică a dus la apariţia verigii a patra – de dirijare şi controlare.XX.

Din aceste considerente este justificată noua ştiinţă – noosferologia ca teorie despre noosferă şi activitate raţională a oamenilor. ca o trecere legică de la treptele inferioare la superioare a societăţii. Aşa numite boli a civilizaţiei sunt cauzate de consecinţele negative a dezvoltării sociale accelerate. Deasemenea răspîndite sunt bolile ereditare.Ракитов. În comparaţie cu secolul trecut azi în societate domină bolile cronice şi neinfecţioase.Vico (1668-1744) era reprezentantul dezvoltării ciclice a societăţii. Astăzi practic nu se poate produce nimic într-o ţară fără de a ţine cont de standardele internaţionale şi preţurile pe piaţa mondială. RTŞ n-are alternative. ca rezultat al accelerării proceselor sociale se măreşte presiunea psihoemoţională asupra omului. viaţa economică. Alt filosof francez Ch. Progresul social – sursele. integrare şi globalizare. Că societatea se găseşte în permanentă schimbare şi dezvoltare – este un fapt empiric obsevabil. 4 А. după părerea lui. mai puţin de 20% activează în indusrtia tradiţională şi ceva mai puţin de 3% în agricultură. Azi omul trăieşte în lumea informaţională (cu un component al ei – realitatea virtuală) ce modifică mentalitatea. Ritmurile biologice nu dovedesc să se acomodeze la ritmurile sporite sociale ca rezultat se schimbă şi structura patologiei umane. Multe procese naturale s-au schimbat în rezultatul activităţii umane. Activitatea omului devine o forţă geologică puterea cărei poate fi comparată cu puterea naturii. RTŞ radical schimbă lumea omului şi caracterul existenţei lui. medicamentoase şi iatrogeniile. iar uneori chiar o depăşeşte. considera că istoria unană trece prin stadii coerente şi legate între ele. De aceea trebuie de preîntîmpinat consecinţele negative şi imprevizibile a progresului tehnico-ştiinţific.227 131 . Tehnica dacă iese de sub controlul omului devine o forţă groaznică. Izvorul progresului era considerat cultura. atitudinile şi valorile lui. învăţămîntul. oncologice (16 –20%).lucrătorii. с. Filosoful francez M. morala.de Condorcet (1743-1794) credea în progresul şi perfectibilitatea speciei umane. iar moralitatea poporului ca fenomen determinat de condiţiile geografice. dispare deosebirea dintre clase are loc diviziunea muncii în dimensiuni mondiale. Dezvoltarea societăţii. instituţiile religioase şi politice. În ţările europene în industria şi serviciile informaţionale sunt ocpaţi 70 – 75% din lucrători4. Философия компьютерной революции. Sociologul italian G. ci clarificarea următoarelor probleme: putem noi considera aceste schimbări progresive? Care sunt forţele motrice a progresului? Care este conţinutul şi criteriile obiective a progresului social? Care este direcţia dezvoltării sociale? Noţiunea de progres şi dezvoltare există în istorie încă din antichitate. ajutat de aplicarea metodelor matematice la ştiinţele morale şi politice. se schimbă structura socială a societăţii. Mulţi filosofi înţelegeau progresul ca o schimbare naturală a perioadelor istorice. 80% din toată mortalitatea este din cauza bolilor cardiovasculare (52. forţele motrice şi criteriile lui. 3. are loc în formă de linie ascendentă. altă cale în dezvoltarea socială nu poate exista. generînd un şir de creşteri şi descreşteri.И.5%). neuropsihice şi traumatism. Însă pentru teorie important este nu constatarea acestui fapt empiric. Omul a devenit o forţă geologică planetară. tot mai amplu se desfăşoară procesele de cooperare. Montesquieu (1689-1755) înţelegea progresul ca o legitate naturală.

perfecţionarea relaţiilor sociale. nu l-a omorît nici mesajul lui Iisus Christos. Forţele motrice în dezvoltarea sociumului sunt minoritatea creatoare (elita). Fiindcă 132 . de declin şi de destrămarea ei. decădere. La baza civilizaţiilor stau valorile religiilor mondiale. dezvoltării şi declinului unor civilizaţii locale. James Frazer (în ―Ramuri de aur‖) afirmă. a văzut lucrurile anapoda. ci ca înflorirea unui număr de culturi de sine stătătoare. capacitatea societăţii de a produce şi reproducerea lărgită a bunurilor materiale si spirituale. Dacă progresul este o tendinţă dominantă un dezvoltare. W. progresul în unele domenii este însoţit de regres în altele. de la complex la simplu. după care apare declinul şi pieirea culturii.Toynbee. Progresul este dezvoltarea în formă ascendentă de la inferior la superior. Istoria omenirii nu există ca un proces unic. Un şir de sociologi străini (D. în clase şi pături sociale. Reprezentanţii concepţiei civilizaţiilor locale consideră că ideea dezvoltării lumii ca proces unic caracteristic pentru toată lumea este rezultatul extinderii nejustificate a particularităţilor istoriei Occidentului asupra întregii omeniri. Ei formulează ideea dezvoltării ciclice a civilizaţiilor locale. care este capabilă de a atrage după sine majoritatea inertă.Filosoful şi istoricul german O. Concepţia materialistă a istoriei afirmă. progresivă a societăţii este o legitate generală. nici ştiinţa modernă. R. ea constituie istoria apariţiei. care sunt şi reperele în dezvoltarea omenirii. dar nu ştim încotro. Regresul este o dezvoltare descendentă de la superior la inferior. ―Primitivul‖n-a murit. ce se manifestă în diferite tipuri de dezvoltare. considerînd istoria nu ca pe o progresie liniară. a învăţat greşit. cantitativă şi calitativă a elementelor constitutive a societăţii .Spengler (1880-1936) în vestita sa operă ―Declinul Occidentului‖ (1918) neagă progresul social. adică înglobează istoriile specifice ale acestora. Deaceea apariţia fiecărei civilizaţii ţine de geneza noilor forme de religie. tehnicii. o reîntoarcere la formele învechite. Maturizarea şi înflorirea civilizaţiei este urmată. ceea ce e mai grav. dezvoltarea ascendentă a societăţii. regresul este o abatere de la tendinţa ascendentă. şi. cît şi elementelor lui. moralei. că dezvoltarea ascendentă. viaţa oamenilor şi se manifestă în toate sferele vieţii sociale. nici Renaşterea. Izvorul progresului social sunt contradicţiile modului de producţie. de la simplu la complex. că ideea dezvoltării societăţii este confuză. Progresul şi regresul sunt două tipuri contrare a dezvoltării şi practic există împreună. culturii materiale şi spirituale. Pretutindeni şi în toate epocile omul a gîndit prost. rezolvarea cărora duce la perfecţionarea. Civilizaţia se descompune în societăţi şi state mai mici. Popper (1902-1994) în lucrarea sa ―Mizeria istoricismului‖ (1957) afirmă. Însă cea mai mare sciziune este în sufletele oamenilor care ofensează. că întreaga istorie a neamului omenesc este un şir neîntrerupt de crime. Dezvoltarea ascendentă a societăţii este determinată de caracterul creator al muncii. A. jigneşte sentimentele.Toynbee) în principiu nu neagă dezvoltarea societăţii. Conţinutul progresului social este dezvoltarea multilaterală. artei.a. Toffler. cunoştinţelor tehnice şi naturaliste. dar nu acceptă nici idea progresului. este o criză.Bell. comportamentul. Progresul social este o legitate obiectivă ce caracterizează dezvoltarea ascendentă a tuturor sferelor sociale.Aron. că noi mergem. nu s-a putut niciodată dezbăra de aceste păcate ancestrale. structurilor sociale şi politice ş. stupidităţi şi imbecilităţi nevindecabile. K.Rostow şi A. în opinia lui A. În procesul dezvoltării istorice are loc acumularea mijloacelor şi rezultatelor activităţii creatoare a oamenilor. încurcată şi deaceea mai corect ar fi să vorbim nu despre progresul social. ci despre schimbări sociale fără indicarea direcţiei. Ele caracterizează dezvoltarea atît a sistemului în întregime.forţelor de producţie.

însă această critică duce la corectarea greşelilor.a. tehnologică şi verticală – dezvoltarea spirituală. grupurile sociale. restauraţia. arta. ceea ce aprobă din comportarea indivizilor şi consideră că trebuie de făcut în viitor. ordinea publică. Binele este ceea ce societatea acceptă. Binele şi răul sunt categorii morale. contrrevoluţia). învăţămîntul public. asigurarea socială ş. de acestea depinde dezvoltarea economiei. Deci criteriu obiectiv al progresului social este nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie. capacităţilor lui creatoare. Criteriul progresivităţii artei constă în coincidenţa idealului estetic a societăţii cultura idealul forţelor progresive. În ţările libere decizia puterei este criticată permanent. Activitatea socială a omului este un proces de interacţiune cu alţi oameni. reacţia. Relaţiile sociale formează trăsăturile caracteristice a personalităţii. repezeciunii şi confidenţialităţii acţiunilor politice. În relaţiile economice indicile progresului depind de caracterul relaţiilor de producţie. Regimurile totalitare duc în eroare oamenii care consideră pe tiran drept salvator. capacităţii de a înnăbuşi orice conflict încă în germene. recomandă pentru membrii săi. securitatea. Temelia şi sursa tuturor schimbărilor este nivelul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Însă cel mai principal este criteriul general-sociologic . este ceea ce orice morală intrezice. Libertatea este garanţia puterii statului. Statele totalitare par puternice datorită propagandei sale. Schimbarea relaţiilor sociale în procesul dezvoltării societăţii duc la schimbarea trăsăturilor esenţiale a personalităţii. muzica ş.contradicţiile modului de producţie se rezolvă prin activitatea oamenilor. dezaprobă. Dezvoltarea progresivă a societăţii este de neconceput fără lupta cu fenomenele regresive (conservatism.) este condiţia necesară pentru dezvoltarea omului. Progresul social ca dezvoltare a tuturor sferelor societăţii se bazează pe avansarea cantitativă şi calitativă a acestor sfere – ştiinţa. Sfera spirituală (religia. Bine (moral ) era considerat tot ce corespundea intereselor. clasele şi activitatea lor materială şi social-politică. caracterul orînduirii social-economice şi instituţiilor suprastucturii. tehnica. Caracterul progresului moral trebuie de văzut în îndeplinirea datoriei sociale de către oameni. nivelul dezvoltării ştiinţei şi culturii. Deci progresul tehnico-ştiinţific determină dezvoltarea sferei sociale şi spirituale şi la rîndul său depinde de dezvoltarea acestora. capacităţile şi necesităţile individului. morala. gradul de libertate şi democratizare a societăţii.nivelul de dezvoltare a personalităţii. dimpotrivă. ocrotirea sănătăţii. Sănătatea individuală şi socială deasemenea este un criteriu a progresului social. învăţămîntul public. asigurarea socială. sferei sociale şi spirituale. de totalitatea şi valoarea relaţiilor interpersonale. Tiranul niciodată nu corectează greşelile sale fiindcă el ascultă numai vocea slugoilor. Libertatea se manifestă prin însuşirea de către subiect a celor mai importante valori a societăţii ce coincid cu scopul şi interesele lui. Scopurile şi intenţiile omului sunt reflectarea posibilităţilor ce apar în societate.a. Capacităţile omului depind de nivelul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii educaţiei şi învăţămîntului. În relaţiile politice criteriul progresului va fi caracterul luptei pentru puterea de stat. În acest indice (sănătatea individuală şi socială) se acumulează la urma urmei tot ce a realizat societatea în aspectul social-economic. scopurile şi interesele ei. producţiei sociale. La sfera socială se referă ocrotirea sănătăţii. literatura. Criteriu al progresului social sunt şi posibilităţile reale de manifestare a forţelor şi capacităţilor omului. speranţelor 133 . Răul. arta. ştiinţific şi cultural. aspiraţiilor. morală. Există două dimensiuni a progresului: pe orizontală – gradul de dezvoltare economică. forţele motrice şi subiectul progresului social sunt masele populare. Libertatea politică este garanţia libertăţii juridice.

Lenin) absolutiza violenţa în procesul revoluţionar de trecere de la o formaţiune socialeconomică la alta. Cultura. Teoreticienii fundamentează o etică a non-violenţei. că cine este mai puternic. canibalismul. A da definiţia culturii este foarte greu.И. iar din 1920 pînă în 1950 . Cruciaţii cu focul şi sabia întroduceau credinţa în diferite popoare şi considerau că fac bine. dar nu trebuie de negat părerea oponentului (că şi el poate să aibă dreptate) încercaţi de a transforma duşmanii în prieteni şi împreună de luptat cu răul5. În rezolvarea problemelor conflictuale să ne conducem de următoarele principii: să ne refuzăm de ideea că numai noi deţinem adevărul.a. Astăzi numărul lor poate fi exprimat cu patru cifre. avem dreptate trebuie să înţelegem că şi noi putem fi în locul adversarului cum n-ar fi de rău adversarul – el are posibilitatea să se schimbe nu trebuie de insistat pe părerea proprie. Dar şi deaceea că există şi un paradox al răului: dacă nu se luptă cu răul. Savanţii culturologi contemporani în cercetările sale atestă un interes colosal faţă de acest fenomen. Sunt oare justificate schimbările produse de revoluţii cu atîtea cheltuieli şi jertfe imense? Trebuie de recunoscut. Filosofia socială reprezintă procesul istoric ca proces de dezvoltare a culturii. niciodată n-au avut un conţinut strict determinat. 99% din tot sîngele şi lacrimile vărsate pe parcursul istoriei omenirii s-a făcut din intenţii ―bune‖. Experienţa revoluţiilor din 1789. 134 .Kluckhohn din anul 1871 pînă în 1919 au fost formulate 7 definiţii a culturii (prima definiţie aparţine etnografului englez E. Omul este permanent pătruns de contradicţii irezolvabile – el este predestinat pentru bine. pe cale paşnică şi politică.Noţiunea ―cultura‖ se referă la categoriile fundamentale a cunoştinţelor sociologice contemporane. După părerea savanţilor americani A. 1992.oamenilor şi rău (imoral) – tot ce contravenea lor. de la popor la popor. atunci el poate să domine şi să cauzeze şi mai mari suferinţe. Deci trebuie de conştientizat aceste categorii şi de formulat o strategie efectivă de luptă cu răul. Вопросы философии. 4. atunci se poate molipsi de el şi instaura şi mai mult rău în societate. conţinînd în sine diferite semnificaţii. Этика ненасилия. de la clasă la clasă. Marxismul (şi mai ales V. chiar şi contrare. acela are dreptate. Principalul gînditor social care a recomandat sau glorificat violenţa ca pe un instrument politic a fost inginerul. În societatea civilizată şi democratizată toate problemele trebuie să se rezolve fără violenţă. De cînd a apărut omul permanent cugetă despre rău şi nu numai din considerente că răul există şi persistă. sclavia au fost considerate pe timpul său un bine. dar des face rău. Spre exemplu. ele au evoluat de la epocă la epocă. iar dacă se luptă cu răul. erau perfect morale pentru societăţile respective. Binele şi răul au caracter relativ. ne obligă să cugetăm despre costul (preţul) progresului. Este foarte dificil de a numi un alt cuvînt care ar avea tot aşa o multitudine de semnificaţii şi sensuri. 1917 ş. deoarece această noţiune extrem de generală nu poate fi exprimată printr-o trăsătură adecvată şi general cunoscută. esenţa şi conţinutul ei. filosoful şi teoreticianul francez al socialismului Georges Sorel (1847-1922). de rezolvare a contradicţiilor antagoniste. Violenţa şi folosirea forţei a fost o metodă de rezolvare a problemelor şi conflictelor.Kroeber şi C.L.Tylor). că violenţa ca metodă de rezolvare a conflictelor în întreaga istorie astăzi s-a epuizat. Se considera.mai mult de 180 de definiţii. În linii generale se poate spune că cultura este totalitatea valorilor materiale şi spirituale create şi acumulate în 5 Гусейнов А. № 3.

ca un sistem ierarhic organizat de idealuri şi norme importante pentru societatea concretă. Aspectul semiotic interpretează cultura ca ceva ce are o natură simbolică comunicaţională. sculptură. literatură şi muzică. politică ş. prelucrează. sociologic şi umanitar. axiologic. prin ea omul satisface cerinţele sale spirituale şi intelectuale. semiotic. neclasic ( modern) şi postmodern. explicarea misterului şi plăcerea frumosului. lumea valorilor materiale şi spirituale. Ca fenomen spiritual ea este compusă din componentul simbolic (cunoştinţe şi simboluri formulate şi exprimate în 135 . Cultura este un proces dinamic ce se realizează unitatea momentelor subiective şi obiective. Problema principală a acestui aspect se referă la conştientizarea naturii valorilor. Cultura se referă la domeniul spiritului şi intelectului. operele de ştiinţă. filosofie. artele decorative şi aplicative. În literatura filosofică se evidenţnază un şir de abordări destul de acceptate în conştientizarea fenomenului cultură: activitaţional. Omul creează cultura şi în acelaşi timp el este creat de cultură. Cultura cuprinde totae sferele vieţii sociale şi este ca un proces de reproducere a omului în totalitatea lui de însuşiri şi necesităţi. modele culturale.a. geneza şi semnificaţia lor general-umană. transformării şi stăpînirii naturii şi societăţii. de conţinut şi logico-formal a fenomenului culturii şi contrapunerea lui cu aşa noţiuni ca civilizaţia şi formaţia. convingeri. Conform acestui aspect cultura este privită ca conţinutul informaţiei sociale legată de experienţa omului. norme şi modele de comportament caractristice pentru unii indivizi ori colectivităţi. structuralist. sipituală. Abordarea sociologică analizează cultura din punct de vedere a funcţionalităţii ei (respectiv şi a diferitor subsisteme culturale ca cultura materială. credinţele şi practicile religioase. La nivelul individului informaţia se prelucrează şi se reproduce în memoria omului. Toate ele reesă din caracterul concret istoric. Aspectul sociologic interpretează cultura ca instituţie socială care atribuie societăţii o calitate sistemică şi asigură o integritate stabilă spre deosebire de natură. în procesul cunoaşterii. arhitectură. În aspectul activitaţional cultura se interpretează ca un mod specific de organizare şi dezvoltare a acitivităţii umane.) şi rolul ei în determinarea activităţii şi comportamentului oamenilor în societate.procesul istoric de dezvoltare a omenirii. este măsura umanului în om. Abordarea structuralistă priveşte cultura ca o totalitate structurată de elemente sociale. În sens îngust cultura este totalitatea de idei. revelarea de sine. clasic. de multipla activitate a lui. Individul pentru a deveni om trebuie să asimileze valorile culturale acumulate de societate. pictură. Aspectul axiologic interpretează cultura. scheme de comportament ce există în societate şi exprimă valori culturale care reglementează activitatea oamenilor în diferite sfere. simbolurile sunt mijloace pentru realizarea valorilor şi semnificaţiilor culturii şi sunt cele mai accesibile pentru studiere. memoria socială ce se deosebesc de mecanismele biologice. Aici semnele. tehnologie a activităţii sociale. La sfera culturii se referă obiceiurile şi tradiţiile. valori. se transmite prin intermediul culturii. Deasemenea se evidenţiază şi modelele principale a culturii: naturalist. descoperirea necunoscutului. Ea este mijloc şi măsură de asimilare a realităţii naturale şi ssociale şi în acest sens cultura este a doua natură. Deatîta logic ar fi de a determina cultura în dependenţă de unele sau altele aspecte ale ei. La nivelul societăţii informaţia se acumulează. Aspectul umanitar priveşte cultura ca manifestare a esenţei umane şi important factor a perfecţionării omului. În sfîrşit putem evidenţia şi aspectul informaţional. ca o realizare. ea este parte componentă a memoriei sociale. Deci abordarea semiotică a fenomenelor culturii ne permite de a evidenţia mecanisme specifice de moştenire socială.

XIX se formează modelul clasic a culturii. ideea absurdităţii ş. Deaceea în modelul neclasic (modernist) al culturii predomină scepticism. este rezultatul a activităţii raţionale umane. Noţiunea de civilizaţie este strîns legată cu noţiunea de cultură şi în istoria teoriei sociale aceste noţiuni ori se confundau (se foloseau ca sinonime) ori se contrapuneau ca diferite entităţi. pentru evitarea unilateralităţii. În acest sens cultura este nu numai proces de creare a lucrurilor şi valorilor. Civilizaţia ca formaţiune socioculturală. Cultura este rezultatul emancipării omului de dependenţa strictă de lumea naturală şi divină. reducea cultura la formele de manifestare a ei. interesului tot mai mare referitor la dialogul culturilor a dus la formarea unui nou model de cultură .Sorokin determină civilizaţia ca anumită treaptă de dezvoltare a culturii a unor popoare şi regiuni.Toynbee şi P. că cultura în întregime depinde de subiectul individual. ca o realizare a capacităţilor a omului natural.a. Apariţia paradigmei aliniarităţii.Bulgakov înţeleg civilizaţia ca un nivel înalt de dezvoltare a activităţii materiale a omului 136 . inclusiv şi capacităţile sale spirituale. să le transforme din valori general-umane în valori personale. În modelul clasic cultura este produsul raţional al subiectului şi există ca totalitatea norme şi tradiţii stricte. ca ceva ce depinde de specificul individului şi se ignorează caracterul general-uman al culturii. cultivă produsele culturii. finalizarea şi sfîrşitul culturii. Cultura era privită ca ceva natural. În aşa abordare cultura se confundă cu cultura spirituală. consecinţa logică. În istoria filosofiei culturii s-au evidenţiat cîteva modele culturale. tradiţii. În sec. Acest model al culturii a trezit o nesatisfacţie din cauza caracterului ei speculativ şi incapacitatea de a explica esenţa şi specificul culturii.Spengler considera civilizaţia ca o treaptă finală a dezvoltării culturii ce se caracterizează printr-un nivel înalt de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii şi degradarea artei şi literaturii. la obiecttele şi lucrurile concrete. etnosului. norme sociale şi sistemul de valori). dar şi forma de autodeterminare şi manifestare a omului.limbaj) normativ-valoric (totalitatea de obiceiuri. suspiciunii dezvoltării progresive liniare a culturii. Acest model a culturii este orientat la viaţa cotidiană şi înţelege cultura personalităţii. ca fiinţă raţională creează. are caracter individual şi supraindividual. Cultura este rezultatul subiectului individual şi social.Berdeaev şi S. Individul ca să devină om trebuie să asimileze totalitatea de valori acumulate de societate. autoreproducere şi creare a lui. ele completează unul pe altul şi contribuie la cunoaşterea mai profundă a culturii. pesimism. Civilizaţia. societăţii ca diferite elemente a realităţii culturale ce interacţionează între ele. Natura nu mai este obiectul manipulării omului conform dorinţelor lui. N. neagă posibilitatea de a reduce multiplele forme de manifestare a culturii la ceva unic. În modelul neclasic cultura este ca ceva excepţional. după părerrea lui eeste soarta inevitabilă a culturii. A. Subiectul culturii nu mai este subiectul absolut. O.modelul neclasic (modern).Morgan considera civilizaţia ca o etapă de dezvoltare a omenirii ce urmează după barbarism. În conformitate cu acest model cultura funcţionează la nivelul individului şi mai concret la nivelul sentimentelor şi emoţiilor (şi nu ca concepere raţională a realităţii). Omul ca subiect al culturii. Toate aceste modele şi abordări sînt extrem de importanţe pentru înţelegerea integrală a fenomenului culturii. Primul model naturalist. L. 5. Modelul postmodernist neagă aceste extremităţi. Atît modelul clasic cît şi neclasic se bazează pe subiectul absolut. că el tot ştie şi poate totul. ca o treaptă mai superioară a evoluţiei naturii.

De asemenea. p. tot aşa este imposibil de a înţelege tainele dirijării dezvoltării sociale orientîndu-ne ori numai la aspectul formaţional. în stare de funcţionare. educaţia şi învăţămîntul – dar în măsura în care aceste procese răspund exigenţelor vieţii practice‖6. capabile să păstreze particularităţile sale tipice în diferite formaţiuni sociale. Multitudinea culturilor în limitele civilizaţiei nu exclud existenţa momentelor comune. Acel fapt. ci şi baza de pornire şi realizare a oricărei culturi. în structurile lor sociale. iar civilizaţia . De aici apare posibilitatea de a folosi civilizaţia pentru caracteristica unor societăţi spaţial-locale cu o cultură specifică.fiecare în felul său aduc aportul său în dezvoltarea civilizaţiei. trăită de oameni într-un fel anumit. tehnologia în general. distrugerea culturii. Civilizaţia nu este numai rezultatul efortului culturii. ori numai la civilizaţional. interpătrunderii şi îmbogăţirii reciproce a culturilor. Trecerea de la o formaţiune la alta este determinată de schimbul formelor proprietăţii asupra mijloacelor de producere care are loc ca rezultat a progresului forţelor de producţie şi care deschid noi posibilităţi în activitatea umană şi formarea noilor relaţii sociale.noţiune socioculturală. sş-l organizeze şi să i se integreze. Tot ceea ce aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale. Alt fel vorbind. B. Chiar şi diferite formaţiuni sociale . ci o multitudine de civilizaţii locale. istoria culturii şi civilizaţiei. 6 O. civilizaţia virtuală şi în acest sens ea poate apărea ca fiind contradictorie în raport cultura treapta de civilizaţie premergătoare. reuşind să-l supună şi sţ-l transforme.1985. bogăţie unora şi mizerie altora. spre exemplu. principiului umanismului. 137 . Cultura este civilizaţia în construcţie. politică. Analogic interpretează această categorie vestitul istoric român O. Formaţiile se deosebesc după formele proprietăţii dominante.omul. că aceste procese se petrec nu fără contradicţii. organizarea socială. iar cultura ca manifestare spirituală a omului. care generează în procesul dezvoltării sale violenţă. interacţiunii. activităţile economice şi administrative.(uneltele de muncă. Cultura se ―depozitează‖ în civilizaţie. militară. şi juridică. tehnica şi tehnologia). Civilizaţia este o structură socioculturală şi prin aceasta ea se deosebeşte de formaţie ca un sistem de legături sociale fără de referire la cultură. problemelor şi principiilor comune. capabil de a reproduce condiţiile civilizaţiei şi de a o dezvolta. Formaţia este o noţiune socioeconomică. înstrăinare şi exploatare. nu anulează importanţa lor pentru progresul civilizaţiei. locuinţa. Dar aşa contrapunere nu reflectă adecvat contradicţiile lumii contmeporane. construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie. Totuşi confruntarea acestor noţiuni nu este justificată teoretic. îmbrăcămintea (nu însă şi podoabele). războaie. deoarece ea îşi pierde subiectul său . Cum nu se poate cunoaşte mecanismele dezvoltării oricărei societăţi studiind numai elementele bazei şi omitînd pe cele suprastructurale. ―Civilizaţia înseamnă totalitatea mijloacelor cultura ajutorul cărora omul se adaptează mediului (fizic şi social). devenită viaţă socială cotidiană. În sfera ei întră alimentaţia. Civilizaţia este cultura în acţiune. în lume există nu civilizaţie. fiindcă fără cultură existenţa civilizaţiei este de neconceput. Formaţia şi civilizaţia sunt diferite modalităţi în dezvoltarea societăţii ca sistem integral. corpului şi securităţii înseamnă civilizaţie.Drîmba. Noţiunea formaţiune are sens ca principiu de creare sistemică a orînduirii socialeconomice şi politice a societăţii date.Drîmba. Contrapunerea civilizaţiei şi culturii se trage din contradicţiile profunde dezvoltării civilizaţiei.5.

În acest sens civilizaţia se reduce la o noţiune secundară necesară numai pentru a preciza careva momente a formaţiunii socialeconomice. Pieirea unor sau altor civilizaţii în trecut n-a stopat mişcarea istorică. comunistă etc. Noţiunea civilizaţie este o noţiune mai amplă decît formaţia. că civilizaţia este formaţia plus sfera culturii societăţii date. Problemele globale sunt rezultatul unui şir întreg de contradicţii socionaturale ce ating lumea şi omenirea în întregime. Dacă unul sau altul mecanism se înlătură atunci încep a degrada şi structurile sociale dependente de aceste mecanisme. proceselor sociale şi soartelor istorice a diferitor ţări. Progresul civilizaţiei în totalitatea ei contradictorie totuşi era legat de dezvoltarea şi perfecţionarea mecanismelor ei sociale. Printre factorii ce declanşează aceste contradicţii socionaturale este accelerarea proceselor dezvoltării sociale. Deosebirea acestor noţiuni este determinată şi de caracterul neadecvat a legăturilor structurale a fenomenelor şi proceselor sociale. Trecerea la următoarea etapă în dezvoltarea socială – radio şi televiziunea a avut loc circa 500 de ani. Aşa dar noţiunile civilizaţie. Pentru civilizaţia contemporană este caracteristic cooperarea. Aceste mecanisme asigură pentru societatea contemporană dezvoltarea forţelor de producţie. Prima . de afirmat. A doua problemă care rezolvă abordarea civilizaţională este evidenţierea factorului uman. care se numesc globale. criteriile şi clasificarea lor. Globalitatea determină soarta omenirii şi generează un şir de probleme. Apariţia fenomenului globalităţii este condiţionat de unitatea omenirii cu natura terrei. menţin o stabilitate respectivă a relaţiilor sociale. că în istorie de fapt există mai multe civilizaţii . măcar că în acelaşi timp ele sînt strîns legate. De la scris pînă la tipar a fost nevoie de 5 mii de ani. formaţie şi cultură nu pot fi egalate. adică de la comuna primitivă şi se dezvoltă mai departe. analiza culturii ca măsura dezvoltării omului. Aceste mecanisme permanent se dezvoltă. prezentînd o succesiune în procesul evoluţiei societăţii. Problemele globale – originea. De la televiziune la computerul contemporan – trecerea s-a în 40 de ani. capacităţilor lui activitaţionale. identificate. unitatea culturilor. perfecţionează ori se destituie. integrarea şi globalizarea. unitatea relaţiilor economice. ea este o etapă în istorie care se începe cu ieşirea din starea naturală. de ani. Fiecare civilizaţie următoare este şi un pas înainte în dezvoltarea societăţii. De la apariţia omului şi pînă la crearea scrisului a trecut aproximativ 3 mln. 6. ţnsă volumul ei nu trebuie înţeles simplist . mecanismelor formării personalităţii omului civilizat. Considerabil s-a amplificat presiunea antropogenă a omului asupra naturii. spre exemplu. Forţele omului înarmat cu tehnica contemporană sunt comparabile cu forţele naturii ori chiar le depăşeşte.capitalistă. Odată cu aceasta tot mai intens se afirmă. structurile fiecărui acest etap.Progresul tehnicoştiinţific contempran a produs şi mai mari schimbări în societate. atunci abordarea civilizaţională rezolvă complet alte probleme.Noţiunea civilizaţie cuprinde aspectele sociale şi culturale a vieţii societăţii.analiza mecanismelor sociale a activităţii umane care asigură posibilitatea existenţei societăţii la etapa (civilizaţia) dată şi care o protejează de dezagregare şi degradare. ştiinţei şi tehnicii. Dacă teoria formaţională este orientată spre a evidenţia legităţile societăţii proprii pentru anumite etape istorice. ştiinţei şi tehnicii. fiindcă acestea erau nişte catastrofe locale. La 138 . Alt factor ce agravează contradicţiile socionaturale este creşterea permanentă a populaţiei planetei. interdependenţa proceselor politice. În fine abordarea civilizaţională îşi pierde caracterul său relativ sinestătător şi se supune abordării formaţionale.nu se poate.

În 1962 avem 3. care depind de relaţiile dintre om şi societate (problemele PTŞ. state (problema preîntîmpinării războiului termonuclear.compartiment al biologiei care se ocupă cu studierea relaţiilor dintre organisme. Realitatea de astăzi este aşa. exploatarea prădătoare a naturii. Deosebim următoarele probleme globale (după Frolov I. Criteriile problemelor globale sunt caracterul lor general-uman. universal) . demografice.). poluarea mediului ambiant.a. de la rezolvarea căror depinde supravieţuirea şi dezvoltarea progresivă a societăţii. culturii. oikos – toată casa. ce se caracterizează prin dezvoltarea puternică a industriei. ci şi cosmosfera. Cu destrămarea URSS pericolul unui război termonuclear s-a micşorat. ci a planetei în întregime). care se referă la interacţiunea diferitor sisteme sociale. se deosebesc prin caracterul lor complex. La începutul sec. schimbări în mediul natural ce pot fi folosite în scopuri militare (stimularea cutremurilor de pămînt şi erupţia vulcanilor. globus. Civilizaţia contemporană.7 mlrd. revoluţiei tehnicoştiinţifice. declanşarea ploilor torenţiale. deci şi a folosirii) armamentului. dar nu se exclude. iar la sfîrşitul acestui secol – 1. Problema ecologică7 este rezultatul ineficacităţii producţiei sociale contemporane şi atitudinea neraţională. atunci asta poate duce la disparişia omenirii. Activitatea antropogenă cuprinde toate sferele naturii. Este clar. 7 Ecologie (din gr. XIX pe pămînt locuiau 800 mln.sfera pămîntească. materiei prime. Mai actuală este lichidarea goanei înarmării care se trege încă de pe timpul confruntărilor marilor forţe politice. ce apar din interacţiunea societăţii şi naturii (problemele ecologică. alimentară). că în locul conflictului mondial au apărut o mulţime de conflicte locale. nu numai biosfera. duce respectiv şi la activizarea problemelor globale. că folosirea armei nucleare va distruge tot ce-i viu şi va face imposibilă viaţa pe pămînt (existenţa oamenilor fanatici şi teroriştilor nu se exclude). dezvoltării economice. Creşterea necontrolată a populaţiei şi mai mult agravează alte probleme globale. USA – URSS) este preîntîmpinarea războiului termonuclear. În aceste conflicte se implică tot mai multe şi mai multe ţări. Complexul industrial-militar şi ştiinţa militară efectuiază cercetări referitor la folosirea războiului geofizic. Ele reiesă din contradicţiile interne a societăţii. respectiv la poluarea mediului ambiant. perturbări atmosferice cu scopul de deregla sistemele de comunicare şi dirijare a rachetelor ş. 3) antroposociale. Problemele globale (din lat. O problemă foarte importantă ce reesă din relaţiile intersociale (confruntarea Occident – Orient. de oameni. ci şi a generaţiilor din viitor. astăzi – 5. dezarmării. Războiul mondial poate să apară neintenţionat ca lărgirea conflictelor locale şi pierderea controlului asupra armelor nucleare. distrugerea stratului de ozon. manifestarea lor ca fenomen planetar (ating interesele nu numai a unei ţări ori continent. 139 . experimentarea noilor tipuri de armament. Pentru dublarea acestei cifre a fost nevoie de 13 secole.2 mlrd. ocrotirii sănătăţii). învăţămîntului public. 2) socionaturale. a doua dublare a avut loc în timp de 6 secole.6 mlrd. toţi locatarii şi logos –ştiinţa). Goana înarmării duce la producerea (şi vinderea. Astăzi se formează un nou domeniu ştiinţific – teoria problemelor globale ori globalistica.): 1) intersociale. de oameni. plante şi animale şi cu mediul lor de viaţă (biotic şi abiotic).totalitatea de probleme vital-importante a omenirii care ameninţă existenţa omenirii.începutul erei noastre pe pămînt trăiau circa 200 mln.T. terrae . energetică. depăşirii sărăciei şi înapoierii). Dacă ele nu se rezolvă. interdisciplinar şi ating interesele nu numai a generaţiei de astăzi. din franceză global general.

componentele principale a problemei globale ecologice sunt resursele (de materie primă şi energetice) şi strategia activităţii de protecţie a naturii. care a formulat concepţia dezvoltării durabile a omenirii. cît în toată istoria precedentă. cînd s-a format Moldova resursele forestiere constituiau 70% din suprafaţă.5 – 3% din toată apa pe pămînt. O problemă serioasă este apa potabilă ce constituie 2. Deci. Producţia industrială. În perioada postbelică s-a folosit resurse minerale aproximativ atîta. Astăzi potenţialul economic mondial a crescut de 20 de ori în comparaţie cu începutul sec. într-o totalitate de condiţii şi factori a mediului strict determinate. altfel noi ne vom pomeni în faţa unei catastrofe globale ce va duce la distrugerea civilizaţiei. ci şi resursele fără de care este imposibilă viaţa omului – aerul şi apa. funcţionale de la starea normală şi unele stări premorbide. Spre exemplu. Actualmente nimeni nu poate spune pe cît timp vom fi asiguraţi cu materie primă şi resurse minerale şi energetice. Creşte contradicţia dintre posibilităţile biosferei şi necesităţile sociale. genetic sporit. Are loc acumularea impurităţilor în organe şi ţesuturi ce pot duce la consecinţe imprevizibile. dar ce va face generaţia viitoare? La strategia de protecţie a naturii se referă limitarea producţiei şi respectiv a consumului.Ea poate să influenţeze multe procese a echilibrului natural în dimensiuni planetare. biochimice. 23 ianuarie 1997. La suprafaţă se vede (ceea ce noi ştim despre acţiunea nocivă) numai o treime. a cincia tonă de metale colorate. Poluarea mediului nociv acţionează asupra sănătăţii omului. igienic. Degradarea şi eroziunea solurilor cuprinde 26% din suprafaţă. 140 . Orice creştere a producţiei duce inevitabil la mărirea presiunii asupra naturii. Dacă în 1976 Cartea Roşie erau incluse 29 specii animale şi 26 specii vegetale. În ultimii 25 de ani consumul resurselor energetice s-a mărit de 3 ori. Apar grupuri de populaţie cu factori de risc social. Orice specie biologică este capabilă să supravieţuiască într-o nişă ecologică foarte limitată. a patra tonă de hîrtie.Alt moment al strategiei activităţii de protecţie a naturii este optimizarea interacţiunii dintre natură şi societate. energiei electrice – de 7 ori. Problema ecologică se găseşte în centrul atenţiei şi medicilor şi este în strînsă legătură cu problema ocrotirii sănătăţii. astăzi – numai 15%. La resurse se referă nu numai materia primă şi resursele energetice. degradarea mediului ambiant devine tot mai mare. Astăzi din deşeuri se produce fiecare a treia tonă de oţel. Medicii compară problema ecologică cu un aisberg. Ultimul moment al acestei strategii este utilizarea ciclurilor închise. foloseşte numai 3 – 4. funcţionale de la starea normală de o etiologie necunoscută. Este evident că ele sunt epuizabile şi nerestaurabile. Atitudinea negospodărească. luînd din natură 100 de unităţi de materie primă. Ceea ce medicina cunoaşte despre consecinţele negative a poluării mediului este morbiditatea şi mortalitatea sporită a populaţiei. Japonezii produc 80% de hîrtie pentru ziare din maculatură. găsirea acelui nivel ce ar asigura coevoluţia lor. Chiar generaţia de azi nu este încrezută nouă ne va ajunge materie primă. biochimice. iar două treimi (ceea ce noi nu ştim şi consecinţele imprevizibile) se găsesc sub linia de plutire. a ajuns la concluzia că societate contemporană trebuie să limiteze consumul de 10 ori sau să micşoreze populaţia de 10 ori. Summitul de la Rio de Janeiro din 1992. unele devieri fiziologice. produselor petroliere – de 5 ori.XX. Confruntarea ecologică direct ori indirect imlică majoritatea ţărilor lumii. În condiţiile 8 ―Curierul de seară‖. neraţională către natură poate să ducă la consecinţe imprevizibile. producţia fără deşeuri şi biotehnologiile. astăzi în această carte sunt incluse 110 specii a regnului animal şi 131 specii a regnului vegetal8. iar 96 unităţi le aruncă în natură în formă de deşeuri. Dar există un şir de devieri fiziologice.

F Nietzche şi succesorilor lor apare un scepticism.Omul trebuie să trăiască în armonie cu sine însăşi şi cu mediul ambiant. Din aceste considerente abordarea ecologică trebuie să se folosească şi în medicină. înaintau cerinţa de a cunoaşte lumea cu scopul de a o transforma raţional. Fil. 141 . ecologia socială. violenţă la dialog. că progresul ştiinţelor a dus la consecinţe groaznice pentru omenire. în filosofia contemporană sunt unele curente filosofice elaborate anterior (tomism. după primul război mondial. 3. Şi în al treilea rînd. credeau în progresul ştiinţei. că cunoaşterea este accesibilă fiecărui individ. duşmănie. Medicina trebuie să optimizeze şi relaţiile omului cu mediul natural şi cel artificial. înţelegerea reciprocă şi colaborare. Diversitatea asta de păreri este legată. că filosofia contemporană este o filosofie neclasică şi se începe după filosofia clasică germană. Unii savanţi consideră că exista numai o problemă globală – problema omului. Există mai multe păreri despre începutul filosofiei contemporane. Orientările antropologice.cont Filosofia occidentală contemporană. celelalte depind de ea ori sunt modificări a acestei probleme. intelectuale.civilizaţiei tehnogene posibilităţile adaptării organismului uman la condiţiile de viaţă a mediului înconjurător sunt aproape de epuizare. bazată pe ingineria genetică. admiteau că raţiunea este capabilă să cunoască lumea. Ultimul tot mai mult domină în viaţa omului şi nu întotdeauna este compatibil cu biologia omului.a. Biotehnologia. Probabil corectă este părerea conform căreia se poate admite drept întrare în filosofia contemporană a doua jumătate a secolului trecut. Deasemenea este necesar de a schimba paradigma morală . 4.a. dezvoltării psihice normale ş. kantianism. la apariţia bolilor noi ori la manifestera atipică a bolilor existente. A treia grupă de probleme globale – antroposociale sunt nemijlocit legate de om şi existenţa lui individuală. la apariţia noilor microorganisme ori la schimbarea calităţilor microbilor existenţi. asigurarea modului de trai sănătos. începutul secolului nostru. prin formarea unei conştiinţe globale noi unde prioritate au valorile general-umane. 2. În al doilea rînd. că lumea nu-i un sistem unic raţional. Orientările şi curentele scientismului. alţii chiar şi după al doilea război mondial. existenţialismul. o convingere că cunoaşterea şi procesul de căpătare a adevărului sunt accesibile nu fiecărui individ. 1. Alţii admit începutul filosofiei contemporane la sfîrşitul secolului trecut. Caracteristica generală a filosofiei contemporane. neospiritualismul. filosofia vieţii ş. hegelianism). Unii socot.de la neîncredere. Tot mai des actualmente se vorbeşte despre ecologia sufletului. Curentele filosofico-religioase. 1. deasemenea poate provoca consecinţe neprevăzute. Ea se referă la problema calităţilor umane – dezvoltarea calităţilor morale. Filosofia clasică interpreta lumea ca un sistem unic raţional de pe poziţiile paradigmei subiect şi obiect.) au premisele sale filosofice situate în jurul jumătăţii secolului trecut. Criza ecologică duce la schimbări inprevizibile. majoritatea curentelor filosofice ale filosofiei contemporane (pozitivismul.Caracteristica generală a filosofiei contemporane. Însă deacum în concepţiile lui A Schopenhauer. dar care au o înfăţişare nouă. de aceea că nu se poate aplica o demarcaţie cronologică strictă. Rezolvarea problemelor globale trebuie să fie pe baza PTŞ. în primul rînd.

Filosofia nu se dezvoltă liniar. ca antropologie.Pe baza reflexivităţii tinde să devină metafilosofie şi să se concentreze devalorizarea asupra condiţiilor formale ale raţionalităţii cunoştinţelor şi acţiunilor. esenţa omului şi menirea lui în lumea contemporană. Abordează tehnica ca un domeniu important al vieţii (cultul raţiunii tehnicoştiinţifice). dar trebuie să facem o deosebire într-o oarecare problemă şi interpretarea ei într-un sistem filosofic.Merejcovschi. duc la răspîndirea curentelor mistice şi iraţionaliste. renaşterea spirituală a lui H. încredere că ştiinţa poate să rezolve absolut toate problemele sociale. raţionalismul critic. misticismul cosmic a E. problemele globale şi supravieţuirea omenirii ş.Filosofia occidentală contemporană este o filosofie neclasică. Scientismul apare ca o consecinţă a RTŞ şi este o absolutizare necritică a ştiinţei. În filosofia contemporană se abat de la acest principiu. soarta civilizaţiei umane. unitatea şi multitudinea culturii. Abordează sensul cunoştinţelor şi acţiunilor ca o problemă cheie a cunoaşterei şi activităţii. 142 . La antiscienism se referă existenţialismul.a. ca reflecţie asupra trăirilor personale. antropologia filosofică. care periodic au loc în societate. Filosofia contemporană este concepută ca analiza logică a ştiinţei. Filosofia occidentală contemporană are următoarele trăsături: A înregistrat o ―cotitură lingvistică‖ în urma căreia domeniul comunicării. al limbii este abordat ca un mediu fundamental al existenţei.Keyserling. Dacă să fim obiectivi. ca imagine a lumii obiective. neorealismul.XX au căpătat o largă răspîndire teoria psihotransmutaţiei a lui G. se caracterizează printr-o problematică nouă. prezintă tendinţe noi şi totodată pune intr-o lumină nouă problemele tradiţionale. individul şi omenirea. Tendinţa către misticism şi iraţionalism.Blavatscaia. curente. model al gîndirii filosofice. cunoaşterei şi acţiunii.a.I.a. se prezintă ca ceva extrem de eterogen. La scientism se referă neopozitivismul. ea are o dinamică specifică. curentele filosofico-religioase. Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de filosofia occidentală contemporană? Pînă nu demult în analiza acestei probleme noi ne conduceam de paradigma marxistă – că filosofia occidentală contemporană este reflectarea crizei generale a capitalismului şi că în ea predomină orientările idealiste. Cu alte cuvinte filosofia contemporană prezintă o multitudine de orientări. care eu un caracter general-uman: lumea şi locul omului în ea. Gîndirea ştiinţifică era un etalon. Cere de a limita expansia socială a ştiinţei şi de a o egala cu alte forme a conştiinţei sociale – religia. Orice filosofie adevărată reprezintă chintesenţa spirituală a epocii ei.Ghiurdjiev. Scientism şi antiscientism. avea un optimism gnoseologic. În sec. Abordează finitudinea existenţei umane ca un reper fundamental al existenţei şi caută să reconstruiască întregul tablou al lumii pornind de la acest reper. ca metafizică. arta ş. Filosofia clasică se baza într-o măsură oarecare pe ştiinţă. Criza spiritualităţii şi normelor şi principiilor morale. Antiscientismul dimpotrivă supune criticii ştiinţa şi tehnica şi pune sub semnul întrebării capacitatea lor de a asigura progresul social. postpozitivismul ş. În filosofia contemporană sunt puse un şir de probleme. Logica şi teoria ştiinţei se află în centrul meditaţiei filosofice. morala. deoarece asta nu-i unul şi acelaţi lucru. neocreştinismul lui D. sisteme ce interacţionează şi înregistrează împreună o dinamică. atunci teza despre criza generală a capitalismului nu s-a adeverit şi filosofia occidentală nu poate fi redusă numai la cercul şcolilor idealismului.

Pozitiviştii contrapun ştiinţa filosofiei şi socoteau că adevărata ştiinţă este ştiinţa concretă. că progresul social este determinat de progresul intelectual. A Comte considera că marea criză politică şi morală a societăţii actuale este rezultatul unei anarhii intelectuale. După părerea lor problemele şi tezele filosofiei. ce pretindea la rolul ştiinţei ştiinţelor şi nu mai putea juca rol progresiv în dezvoltarea spirituală. 3) stadiul pozitiv în care spiritul uman se dedică descoperirii de legi cauzale pe baze strict experimentale. ―Sistem de politică pozitivă sau tratat de sociologie ce instituie religia umanităţii‖(1851-54). În dezvoltarea sa filosofia pozitivistă a trecut trei etape: I etapă .pozitivismul clasic a lui A.este un tip specific de gîndire. cu atît mai bine este pentru dezvoltarea spirituală şi socială a omenirii. 143 .Comte.Orientările şi curentele scientismului. deci prin cercetarea pozitivă. Pînă în sec. confirmate de experienţă.XVII-XVIII predomina capacitatea teologică a raţiunii. care au un caracter abstract. deatîta le declară false ori lipsite de sens. soluţionarea ei şi locul acestei filosofii în viaţa spirituală. După A Comte istoria societăţii se desfăşoară pe o linie ascendentă pe care se succed ―epoci organice‖ în care se menţine ordinea socială tradiţională şi ―epoci critice‖ în care se destramă ordinea tradiţională. Pentru asta trebuia de restructurat 9 Operele principale ale lui O.Spencer. J. în care raţiunea umană caută esenţa ascunsă a lucrurilor şi recurge în explicaţii la forţe supranaturale. A. Pozitivism . a însăşi metafizicii. Deci atitudinea noastră către filosofia occidentală contemporană trebuie să fie obiectivă. experimentală. critică. El neagă rolul filosofiei. Comte socotea. John Stuart Mill (1806-1873) şi Herbert Spencer (1820-1903). Spiritul uman în dezvoltarea sa trece trei etape: 1) stadiul teologic. căci concluziile ei se sprijină pe fapte şi sunt unanim acceptate. Apare la mijlocul secolului trecut ca reacţie la dominaţia naturfilosofiei. ―Discurs asupra spiritului pozitiv‖(1844).curent în filosofia contemporană întemeiat de August Comte (17981857)9.S. iar în societate religia.XVIII o dezvoltare capătă metafizica.Mill. dar recurge în explicaţii la entităţi abstracte.Comte şi-a pus scopul de a vindeca cunoştinţele filosofice de boala artificialităţii abstracte. că izvorul dezacordurilor sociale se află în metafizică care domină minţile oamenilor şi pune întrebări ce nu pot fi soluţionate într-o manieră nesusceptibilă de contrazicere.Comte sunt: ―Cursul de filosofie pozitivă‖(1830). În sec. Caracterul pozitiv al precticii ştiinţifice a fost luat ca bază pentru o filosofie pozitivistă. Problemele filosofice le priveau ca fără sens. A Comte afirma. că în în epoca modernă s-au obţinut succese în cunoaştere şi dezvoltarea tehnico-economică prin cerceterea metodică pe baza experienţei. resemnifică şi proiectează perspectivele acesteia. 2. Din aceste considerente cu cît mai multe tipuri de gîndire există. H. ―Catehismul pozitivist‖ (1852). nici rezolvate cu ajutorul experienţei. Ştiinţa ar fi această modalitate. ca speculaţii metafizice ce nu pot fi verificate experimental.19 capacitatea pozitivă a raţiunii duce la dominaţia ştiinţei. Filosofia exprimă şi totodată modelează conştiinţa critică a unei epoci. Pozitiviştii reeşeau din faptul. Principala problemă în pozitivism este raportul dintre filosofie şi ştiinţă. nu pot fi nici controlate. A. trebuie să evidenţiem problematica respectivă. 2) stadiul metafizic în care raţiunea umană caută aceeaşi esenţă. iar în sec. valoarea cognitivă a cercetării filosofice. ce duce la dominaţia filosofiei. Filosofia pozitivistă neagă rolul filosofiei ca concepţie generalizată despre lume şi se limitează la ştiinţele concrete (empirice). Filosofia pozitivistă este preocupată de a afla temelii pentru consensul social.

prin ştiinţă ele se verifică. 144 . Ei au încercat de a formula o filosofie după analogie cu logica cu un caracter riguros.principiile creaţiei filosofice şi scientizat filosofia. S-a format în anii 60-70 a secolului nostru sub influenţa ideilor lui K.Russel (18721970) şi L. ci o activitate de analiză logică a limbajului. ca şi celelalte varietăţi a pozitivismului. G. I. K. mai ales de lucrările lui Russell şi Wittgenstein. cît şi idealismul sînt speculaţii metafizice. curent întemeiat în a doua jumătate a sec. Principalele idei a empiriocriticismului sînt teoria ―elementelor neutre‖ ale experienţei. iar subiectul fără obiect (formulată de R. XX s-a manifestat ca ―idealismul fizic‖. Empiriocriticismul la sfîrşitul sec. Transformarea filosofiei în ştiinţă presupunea conştientizarea naturii şi funcţiilor ştiinţei. N.Avenarius (cunoscut încă sub numele de ―al doilea pozitivism‖). Filosofiei îi revine sarcina elucidării sensului enunţurilor. ori ridicarea ei deasupra ştiinţei în calitate de sintezator a cunoaşterei ştiinţifice. care au venit în schimb metodologiei pozitivismului logic. Pozitivismul logic înterpretează cunoaşterea ca descriere a formelor şi calcul al acestora.R. arătînd că o verificare experimentală poate să reziste cele mai neverosimile prognoze astrologice. II etapă . A Comte cosidera că scopul ştiinţei constă nu în explicarea faptelor. A. M. că această încercare putea să ducă la transformarea filosofiei în ştiinţă. ori logică. Trăsătura lui principală a fost încercarea de a dezvolta şi sistematiza empirismul cu ajutorul echipamentului conceptual oferit de cercetările moderne din logică şi matematică. Prin filosofie enunţurile se clarifică. Un lucru n-a luat în seamă Comte. Deci criteriul ştiinţei este nu verificabilitatea. ori lichidarea filosofiei ca fenomen sociocultural. III etapă . reprezentanţi ai ştiinţelor naturii.Mach) şi teoria ―coordonării principiale‖. care la rîndul lor sunt raportate la datul nemijlocit.Moore. logicieni şi altor oameni de ştiinţă. Neopozitiviştii înlocuiesc filosofia cu analiza logică a limbajului ştiinţei şi consideră ştiinţifice numai acele probleme care au o soluţionare experimentală. Ca filosofie are scopul de a curăţi experienţa de orice elemente ―metafizice‖ şi de a formula o filosofie a ştiinţelor moderne ale naturii care să depăşească opoziţia dintre materialism şi idealism. Consideră că problemele tradiţionale ale filosofiei şi-au pierdut sensul.empiriocriticismul.o totalitate de concepţii metodologice a filosofiei ştiinţei.neopozitivismul. Postpozitivism .Popper critică intenţiile neopozitiviştilor de a apela la experienţă şi inducţie şi le consideră insuficiente pentru a deosebi ştiinţa de pseudoştiinţă. ci falsificabilitatea – proprietatea unui enunţ ori a unei teorii de a putea fi respinsă de experienţă. Pozitivismul logic a fost fondat de Moritz Schlick (1882-1936) şi Rudolf Carnap (1891-1970).Avenarius).Austin.Ryle.Carnap. a avut o influenţă asupra multor fizicieni. matematicieni. El pune problema deosebirii ştiinţei de pseudoştiinţă şi consideră că teoriile ştiinţifice nu sunt adevărate ci numai verosimile.Wittgenstein (1889-1951).Reichenbach. XIX de către E.Mach şi R. Neopozitivismul. lipsite de sens. ci numai în descrierea lor.începutul sec.Popper (1902-1994).Schlick. ea nu mai este un sistem de cunoştinţe . Un cuvînt are semnificaţie numai dacă propoziţiile elementare în care el întră sunt reductibile la propoziţii protocolare.Ayer sînt logicieni. apare în anii 20 a secolului nostru ca cercul de la Viena şi cuprinde o mulţime de diverse teorii ce au la baza sa teoriile logice ale lui B. XIX . conform căreia obiectul nu poate exista fără subiect. care stau la baza lumii (formulată de E. ori logico-experimentală. Noţiunea de empiriocriticism înseamnă ―critica experienţei‖. G. Principalii reprezentanţi . Ei socot că atît materialismul.

categoriile. Pînă la dînsul (Lambert. schimbarea problematicii cercetărilor metodologice (dacă pozitivismul vedea problema sa principală în structura cunoştinţelor ştiinţifice şi limbaj.gr.Husserl (1859-1938). concepţiile lui S. pragma . D. cunoaşterea este activitate. Reprezentanţii pragmatismului au ajuns la concluzia. Convingerea este o stare conştientă. ei preferă să vorbească nu despre acumularea cunoştinţelor.Peirce (1839-1914) şi dezvoltat de W. se dezvoltă într-o filosofie a spiritului ca peurmă să devină o filosofie a vieţii. concepţia cunoştinţelor neevidente a lui M. postpozitivismul . Deci adevărul nu este o reflectare a realităţii obiective.Agassi. Pentru postpozitivism este caracteristic: îndepărtarea de la logica simbolică şi adresarea la istoria ştiinţei. legile şi teoriile ştiinţifice nu reflectă realitatea. Cunoaşterea presupune trecerea de la starea de îndoială la obţinerea unei convingeri. Hegel) se înţelegea ca o cercetare descriptivă. fiind logician. refuzul de la dihotomia strictă dintre empiric şi teoretic. Kant. Diferite convingeri se deosebesc prin felurile de comportament.S. Pragmatism (din l. întroducînd în ea sens.în înţelegerea cunoştinţelor ştiinţifice). ci o convingere subiectivă care în rezultatul activităţii aduce folos. Fenomenologia lui Husserl. iar postpozitivismul îşi pierde actualitatea. 145 . a silogismului.―acţiune‖) curent în filosofia contemporană. Important este nu realitatea ca atare. încearcă să descrie operaţiile spiritului. Principala caracteristică a conştiinţei este orientare ei permanentă la obiecte. Ca şi pozitiviştii atenţia principală o concentrează asupra problemelor logicii şi teoriei cunoaşterii. Husserl. lumea vieţii cotidiene ca temelie a cunoaşterei. tendinţa de a se baza pe istoria ştiinţei. fiindcă realitatea este acesibilă oamenilor numai prin conştiinţă (existentul fundamental incontestabil). pun sub semnul întrebării ideea acumulării cunoştinţelor.Sellars ş. de a dezvălui lumea vitală. Toate tipurile de realitate cu care are de a face omul se explică din actele conştiinţei. Husserl considera că a începe studierea lumii vitale trebuie de la conştiinţă. Conştiinţa ca şi cum ar construi lumea. a semnificaţiei. ci sînt instrumente pentru efectuarea unor activităţi şi transformarea realităţii.Lakatos. care consideră că evoluţia ştiinţei nu-i altceva decît schimbul paradigmelor). să degaje esenţele pe care individul le percepe. răspîndit mai mult în SUA. În jurul anilor 80 discuţiile pe problemele postpozitivismului au întrat în impas. care a fost mai întîi o logică. duce la lichidarea îndoielii şi formează un mod de comportament. că viaţa este baza cunoaşterii. El socotea că noţiunile.Polanyi.E.concepţie filosofică dezvoltată de J. 3.James (1842-1910) şi J.Dewey.o teorie a realităţii. concepţia revoluţiilor ştiinţifice a lui T.Dewey (1859-1952). O variantă a pragmatismului este instrumentalismul . U. metodă propusă de E.Orientările antropologice. metodologia programelor de cercetări ştiinţifice a lui I. adevărul unei judecăţi depinde de reuşita acţiunii pe care o orienteză. Ei au dezvoltat mai multe idei . ştiinţă şi filosofie care sînt caracteristice pentru pozitivism. Printre ele sînt falsificaţionismul lui K. El şi-a pus scopul de a construi o ştiinţă a ştiinţei.Kuhn. ştiinţă şi neştiinţă.Trăsătura principală a postpozitivismului este diversitatea imensă de concepţii metodologice şi critica lor reciprocă. dar despre schimbarea lor (această idee este dezvoltată mai departe de filosoful american Thomas Kuhn. pe istoria apariţiei.a. a cunoaşterii. Fenomenologie – studiu descriptiv al unei totalităţi de fenomene.Toulmin. dar aceea cum ea se percepe şi înţelege de către om.Popper. dezvoltării şi schimbării concepţiilor ştiinţifice. A fost întemeiat în anii 70-80 al secolului trecut de Ch. Realitate obiectivă în afară şi independent de conştiinţă pur şi simplu nu-i. intenţionalitatea ei.

G. Antropologia filosofică este concepută ca o ştiinţă sintetizatoare.Antropologie filosofică – în sensul larg al cuvîntului.XIX şi începutul sec. Pentru antropologia filosofică este caracteristic un pluralism metodologic care a dus la apariţia unor concepţii antropologice sinestătătoare (biologice. Cel mai adecvat mod de cunoaştere şi exprimare a vieţii este produsele artei. În concepţia voluntaristă a lui Nietzsche realitattea vitală primară se exprimă în forma ―voinţei către putere‖. La Dilthey şi Simmel viaţa este un torent de retrăiri determinate cultural-istoric. H. utilitare.XX. exagerînd rolul factorului biologic. care încearcă înţelegerea fenomenului cunoaşterei şi al culturii în legătură cu viaţa. optimistă sau pesimistă. Simmel(1858-1918). N Hengstenberg ş. care permite diferite înterpretări – în aspectul biologic (Nietzche). Din aceste considerente filosofia vieţii o deosebită atenţie atrage momentului intuitiv-inconştient. devenită încremenită. umanistă sau antiumanistă. Problema omului foarte diversă.a.Bergson (1859-1941). Dilthey(1833-1911). că în principiu toate problemele fundamentale a filosofiei pot fi reduse lao singură întrebare: ce este omul? După părerea lui. reeşind din om şi prin el însuşi de a explica atît propria lui natură. Filosofia vieţii . posibilităţile creatoare a omului. G. pedagogice ş. Cunoaşterea raţională este menită să satisfacă numai interesele practice. teoria culturei şi a valorilor. generalizînd atît datele ştiinţelor particulare. mecanică.). mitului. Acestei cunoaşteri se opune cunoaşterea aintelectuală intuitivă. În teoria lui Bergson viaţa este ca un ―elan vital‖ cosmic. În sensul îngust al cuvîntului. 146 . Metodele raţionale sunt înlocuite de intuiţia estetică. Cu alte cuvinte viaţa este un proces integral de dezvoltare creatoare permanentă în contradicţie cu lumea neorganică. aflată în centrul reflexiei filosofice din cele mai vechi timpuri.Plessner. O. mulţimea ştiinţelor despre om mai mult că încurcă decît clarifică concepţia despre esenţa omului.Keyserling. Esenţa acestui curent constă în încercarea de a determina bazele şi sferele existenţei umane. H. cît şi cele ale disciplinelor filosofice care privesc omul: etica. Cunoaşterea raţional-mecanicistă şi ştiinţele care se bazează pe ea pot să cunoască numai relaţiile dintre obiecte. esenţa cărui este conştiinţa ori supraconştiinţa. ramură a filosofiei care studiază esenţa şi perspectivele omului.Scheler (1874-1928) şi dezvoltat mai departe de A Gehlen. care să restabilească imaginea filosofică integrală a omului şi să se deosebească de concepţiile metafizice apriori şi speculative a filosofiei din trecut. E Spranger. E Rorhacker. a fost abordată de pe cele mai diferite poziţii (materialistă sau idealistă. Din aceste considerente antropologia filosofică trebuie să fie o ştiinţă obiectivă. existenţei şi conştiinţei. Fondatorul acestui curent M Scheler considera. Omul apare astfel ca o individualitate biopsihică şi ca realitate socială. Viaţa este o noţiune polisemantică şi nedefinită. cît şi a sensului şi semnificaşiei lumii înconjurătoare. W. Reprezentanţii acestui curent sunt F Nietzsche(18441900).a. religioase. cunoaşterea imaginativ-simbolică a realităţii vitale iraţionale. Procesul vieţii nu poate fi cunoscut de către raţiune. care precede separării materiei şi spiritului. proces organic integral. dar nu însăşi obiectele. concepţie despre om. antropologia filosofică este un curent în filosofia occidentală contemporană care s-a început în lucrările lui M.Spengler(1880-1936). religioasă ori ateistă) şi din diverse perspective (biologică sau sociologică. Simmel. cosmologic (Bergson) şi cultural-istoric (Dilthei. culturale. Spengler).grupare de şcoli filosofice de la sfîrşitul sec. care este ruptă de viaţă. Ei încep de la noţiunea ―viaţă‖ ca realitate primară. ontologică sau axiologică). individualităţii umane. poezia şi muzica.

declinului. care chema la reevaluarea radicală a normelor şi valorilor general acceptate de pe poziţiile vieţii naturale. nu trebuie redusă nici la ceva material. ci o întunecă. autenticitatea. Nu fiinţăm noi însăşi. cultul supraomului. a fiinţa mereu împreună cu ceilalţi avînd acelaşi mod de fiinţare. după cum afirma încă Kierkegaard. G. Existenţa obiectuală nu-i adevărata existenţă a omului şi pentru atingerea adevăratei existenţe omul trebuie să facă o alegere hotărîtoare prin trecere de la existenţa contemplativ-senzorială (determinată de mediul exterior) la sine însăşi. a tehnicii care anihilează personalitatea (K. libertatea).Sartre(1905-1980). Fiinţarea umană în lume nicidecum nu prezintă un subiect individual. De aici ia naştere nihilismul lui Mietzsche. Deaceea metoda ştiinţifică este inutilă în autocunoaşterea omului.Heidegger(1889-1976). ca părţi componente. Însă. nici un subiect general. care trec în dezvoltarea sa procesul. se presupun reciproc. care afirmă şi apără instinctele ―turmei‖. inaccesibil senzaţiilor şi raţiunii. ea are un caracter intermediar. Existenţialism – orientare în filosofia contemporană care se ocupă de problema existenţei concepută ca fondul lăuntric ascuns. Apariţia crizei în societate Nietzsche vedea în răspîndirea raţionalismului.Jasrers(1883-1969). ceva impersonal. cu alte cuvinte ea este inter-esse (ceva intermediar. Acest impersonal face fiinţarea umană inautentică. M. Nietzsche. Fiinţarea umană. asemănător ciclului biologic a organismului viu de la naştere pînă la moarte. Existenţa umană deasemenea nu este sinestătătoare. existenţa nu poate fi exprimată în gîndire. spre formele concrete ale trăirilor psihologice (grija. creştinismului. intenţia de a fi). după părerea existenţialiştilor. Unele idei ale filosofiei vieţii au fost ulterior folosite de către idelologii fascismului. A Camus(1913-1960). explorînd sfera subiectivităţii umane. cu vădite tendinţe etice şi umaniste. unicul şi irepetabilul. Dostoevski(1821-1881). După părerea lui M Heidegger existenţa este ceva mistic. în existenţa obiectuală. ci prin noi fiinţează ceva impersonal. realitatea există numai ca parte componentă a fiinţării umane. cu elemente de critică romantică a societăţii capitaliste. existenţa înseamnă ―a-fi-în-lume‖. nici la ceva spiritual. Existenţialismul şi-a găsit remarcabile expresii literar-artistice în operele lui Kafka.P. M. Existenţialiştii încearcă să exprime universul făcînd o întoarcere spre interioritate.Heidegger. O realitate ―în sine‖ nu există. autentic fiinţării umane. La Spengler după perioada de înflorire a culturilor apare perioada apusului. Raţiunea nu clarifică existenţa. înţeleasă ca ontologie a fiinţării umane (ontologie într-un sens mai îngust). este ceva intern. unicul exponent al valorilor adevărate a vieţii. Existenţa este ceva intern care permanent trece în extern. Într-un spirit radical subiectivist şi pesimist dezvoltă filosofia morală a lui Pascal.a. ca şi în teatrul absurdului. Principipala problematică a existenţialismului este ontologia. Kierkegaard(1813-1855). Dar omul dotat 147 . promovează o ontologie-fundamentală. ―valorile celor slabi‖. unde masele populare se transformă în gloate cu forme de comportament respectiv. este dependentă de ceva. facticitatea. Ea are ca subiect un ―neutrum‖. Fiinţarea umană şi lumea coabitează. Existenţa. proiectul.Marcel(1889-1973). teoria despre existenţă. unicale. Deci ―a-fi-în-lume‖ presupune a fiîmpreună şi a fiinţa uman împreună. este inpenetrabilă pentru gîndirea ştiinţifică. În timpul şi după al doile război mondial s-a constituit existenţialismul francez (J. de pildă. Existenţialismul apare în Germania după primul război mondial ca o reacţie antiintelectualistă.Societate este concepută ca un şir de sisteme culturale închise. Sartre. Camus ş. irepetabile.

După exprecia lui G. egoist. La existenţa adevărată poate să ducă nu numai frica. Noţiunea de structură se foloseşte în matematică.P. Frica în înţelegerea existenţialistă nu este ceva psihologic. psihologie (geştaltism). Structuralism – o serie de orientări în filosofia contemporană care absolutizează metoda structurală. să devină el însuşi. Procesul atingerii fiinţării umane autentice de către individ are loc pe parcursul întregii lui vieţi. Ei cheamă omul să se întoarcă spre Dumnezeu. ceva fenomen fizic. Omul este ca un proiect care trăieşte.Sartre. lingvistică (de către F.Heidegger. Conştientizarea morţii este condiţia dobîndirii unităţii şi autenticităţii fiinţării specifice umane.Abbagnano). de a fi fiinţă a cărei existenţă este permanent în joc. nepirzîndu-şi actualitatea.Marcel. Adevărul ca şi existenţa nu pot fi constituite. J. ci o groază metafizică – capacitatea omului de a-şi da seama de ceva zguduitor. descoperite.N. felul în care ne simţim cu ea şi ―comprehensiunea‖. chimie. pentru cei ce nu cred – Dumnezeu nu există. care permite de a atinge o nouă dimensiune a existenţei – transcendenţa. graţia divină.de Saussure(1857-1913). modul în care ajungem să o înţelegem (care sunt determinate de vorbire şi de limbaj). În privinţa moralităţii la existenţilişti se obsearvă un relativism moral.Marcel – Dumnezeu este prietenul cel mai apropiat şi intim. spre autoaprofundare. Existenţialismul religios afirmă. cunoscute. Pentru existenţialişti principalul este intuiţia. care dezvăluie un dat fundamental al fiinţării umane – faptul de a fi ―aruncat‖ în lume. critica literară şi de artă. Existenţa apare ca ceva zguduitor. Existenţialismul religios este ca o varietate a filosofiei creştine. Deasemenea moartea este un eveniment de maximă profunzime şi gravitate. existenţa şi transcendenţa. De teoria cunoaşterei are nevoie empiristul şi raţionalistul. La Kant transcendent înseamnă aceia ce se găseşte dincolo de posibila experienţă. dar şi alte fenomene şi stări de limită. ca o prăpastie fără fund. Structuralismul pătrunde şi în ştiinţele sociale – etnologie. că Dumnezeu există pentru acei ce cred. ea este ultima instanţă în cunoaştere şi criteriu al adevărului. care nu te minte niciodată. G.Buber ) şi ateu (M. ―greaţa‖. Deosebim două ramuri a existenţialismului: existenţialismul religios (K. biologie (Bertalanfy(1901-1972). concepute intuitiv. M. Adevărul este creaţia liberă a subiectului pentru sine însăşi. exprimînd tendinţa acestor ştiinţe spre 148 . sau cîmd omul este pus în faţa pericolului. În explicarea realităţii existenţialiştii evidenţiază trei niveluri: lumea empirică sau obiectuală. Existenţialiştii inspiră fiecărui o idee foarte importantă şi utilă – responsabilitatea individuală a omului faşă de sine însuşi şi alţi oameni despre tot ce se petrece. În lumea empirică există orientarea.cu nevoia comunicării şi solidarităţii este în stare prin proictul său liber să-şi transforme fiinţarea sa în ceva autentic. în fizică (Schrodinger). istoria. se desfăşoară. iar în existenţă şi transcendenţă – înseninarea.Jaspers. Pentru atingerea existenţei autentice M Heidegger propune două determinări originare: ―simţirea‖ lumii. în legătură cu asta în existenţialism nu există teoria cunoaşterei. realizează ori nu se realizează. ceva ce se găseşte dincolo de capacităţile naturale de cunoaştere şi îl pune pe omîn dependenşă de puterea. despre care el nici nu-şi dă seama. ca ―alarma existenţială‖. ele pot fi numai dezvăluite. tensiunea şi dramatismul acestui proces. Ei neagă semnificaţia normelor şi cerinţelor morale şi afirmă că izvorul moralităţii omului este ―eul‖ individual. La existenţialişti – este ceva supranatural. intuiţia. sociologie. economie. Unul dintre modurile ―simţirii‖ este frica. este o concepţie ce a dus la extremism şi terorism. Existenţialismul ateu este filosofia nihilismului total. care se desfăşoară în condiţiile existenţei şi dezvoltării ateismului. ―plictiseala‖.

Inconştientul este condiţia necesară studierii obiective a conştiinţei – inconştientul este aceea ce se găseşte în afara conştiinţei şi ne dă acces la conştiinţă. ―Eul ambigen‖ prezintă totalitatea fenomenelor inconştiente ca diferite instincte. metodă psihoterapeutică şi teorie despre rolul inconştientului în viaţa omului şi dezvoltarea societăţii. al unor probleme de filosofie a culturii (Foucault (1926-1984). De obicei aceste conflicte se încep în frageda copilărie şi în mod fatal determină soarta lui. ea determină atît obiectele şi realitatea. 149 .concepţie psihologică a lui S. În acest sens structuralismul a realizat unele succese nu numai în lingvistică. dar şi în etnologie. Psihanaliza . că ele sunt prelucrate numai la nivelul conştiinţei şi se ignorează nivelul inconştient (care nu pot fi observate direct. că conştiinţa apare numai la intersecţia multor structuri inconştiente a spiritului uman. al raporturilor subconştientului şi inconştientului (Lacan (1901-1981). A întreprins o tentativă de a da o lămurire unitară şi integrală a psihicului şi conduitei umane.Freud (1856-1939) cunoscută încă sub numirea de freudism. activitate. viaţa spirituală a omului permanent este zguduită de diferite conflicte. caracterul aistoric şi reducţionismul lingvistic. fiindcă realul ca atare nouă nu ni se dă. dorinţe şi pasiuni. Simbolicul absolut domină asupra realului şi imajinativului. Levi-Strauss considera că gîndirii mitologice şi gîndirii ştiinţifice îi sunt caracteristice unele şi aceleaşi structuri. În anii 70 – 80 în Franţa şi SUA apare un nou curent – poststructuralism. Rezolvarea acestor conflicte este legată de anumite mecanisme psihologice de protecţie. Fenomenele inconştiente tind să se realizeze. O structură se prezintă ca un tip sau un model ideal (o totalitate de raporturi şi relaţii care unesc componentele obiectului) independent de natura lor substanţială.1908). Conform psihanalizei. Alt reprezentant al structuralismului Lacan formulează ideea asemănării. Tot Levi-Strauss afirma. care contribuie la adaptarea la realitatea socială. nemijlocit). Inconştientul se manifestă simbolic în limbaj. inconştient şi subconştient. iar imaginativul este iluzoriu şi subiectiv. Structuralismul consideră obiectele ca sisteme. Scopul principal a structuralismului este descoperirea structurilor universale a realităţii sociale şi gîndirii umane. spre găsirea unui limbaj şi a unor metode cît mai exacre. că ele se supun unor principii logice comune. însă ele vin în conflict cu normele sociale şi cu principiile morale ale individului. ―eul‖ (ego) şi ―supra-eul‖ (super-ego). care încearcă să facă o critică şi să depăşească neajunsurile structuralismului – absolutizarea structurii. creaţie. Ca rezultat ―eul‖ se găseşte între diferite contradicţii. obiective. ―Supra-eul‖ (cenzura) este nivelul superior care conţine diferite imperative a cuvenitului şi interdicţii socio-culturale.formalizare şi matematizare. structura gîndirii este aceiaşi. După părerea structuraliştilor. să dezvăluie mecanismele activităţii psihice. Studiind limbajul cu structurile sale (în care se manifestă simbolicul şi semnificaţia) noi putem pătrunde în tainele inconştientului. cărora le corespunde anumite structuri a realităţii sociale. în studierea societăţii primitive (Levi-Strauss (n. aducînd la diferite neurose şi psihoze. iar forma. structura este noţiunea principală şi primordială. cît şi gîndirea umană. ansambluri organizate de elemente. să evidenţieze rolul diferitor nivele ale psihicului şi raporturile dintre conştient. Neajunsul multor concepţii etnologice constă în aceea. analogiei structurilor limbajului şi mecanismelor manifestării inconştientului. analoge celor ale ştiinţelor naturii. ―Eul‖ este nivelul conştient şi mediatorul dintre eulambigen şi lumea exterioară. Psihanaliza preconiza studierea mecanismelor ascunse a sufletului uman. psihologie. psihicul uman este format din trei niveluri: ―eul ambigen‖(id). Noi gîndim despre diferite conţinuturi.

ce se realizează mai întîi de toate în religie. Habermas (n. morala reprimă dorinţele sexuale a omului. Rezolvarea conflictelor interne trebuie să fie prin obţinerea conştientă a dorinţelor. care ar evita zguduirile şi conflictele. a comportamentului antisocial a individului şi maselor. A fost întemeiată de către Schleiermacher (1768-1834) şi Dilthey (1833-1911). În copilărie în dependenţă de mediul social şi relaţiile familiale. În antichitate hermeneutica era măiestria explicării. Mecanismele psihologice de protecţie pot într-o măsură oarecare să preîntîmpine conflictele individului cu mediul încpnjurător. psihanaliza trebuie să ajute la transferarea inconştientului în conştient. ―culturii nevrotice‖. Ricoeur (nominalism1913). istorice şi sociale. se poate efectua prin diminuarea procesului de refulare şi conştientizarea acestor impulsuri. Nu numai majoritatea activităţilor umane. satisfacerea lor nemijlocită ori sublimarea lor. Pozitivismul logic pentru rezolvarea acestei probleme (înţelegerea şi 150 . impulsurile şi emoţiile refulate şi să-l facă pe pacient să devină stăpîn pe comportamentul său. În cazurile date are loc procesul de refulare a dorinţelor şi pasiunilor social inadmisibile în sfera inconştientului.Freud socoatea că anume acest proces de refuare şi reapărere sub altă formă a dorinţelor este cauza neurozelor şi proceselor patologice. morala cu creşterea nevroselor. Dar există un antagonism între componentul biologic (natural) şi cultura cu normele şi idealurile ei. dar şi distrugătoare. artă.vieţii (Eros) şi morţii (Tanatos). traducerii textelor. Prin descifrarea simptomelor. dezvoltată mai departe de Gadamer (n. Aceşti filosofi nu odată au subliniat. condiţionate de realitatea psihică. Exagerînd rolul sexualităţii psihanaliştii afirmă. că multe pseudoprobleme apar din cauza că savanţii nu se înţeleg între ei. Ei compară cultura. că cultura. tălmăcirii. după părerea psihanaliştilor. ele se contrazic.În viaţa sa omul se conduce de două principii: 1) principiul plăcerii care este un program de funcţionare a psihicului în limita cărui dorinţele şi pasiunile inconştiente sunt orientate spre a atinge plăcerea maximală. Inconştientul poate să fie o forţă nu numai creatoare. pozitivismul logic a lui Wittgenstein. O bună parte din hermeneutica actuală are originea sa nemijlocită în fenomenologia lui Husserl.Toate problemele social-culturale sînt interpretate de către psihanalişti prin prisma acestor instincte.1929). Metoda psihanalitică preconizează pentru analiza psihologică a cauzelor înbolnăvirii şi pentru tratamentul nevrozelor (psihozelor) procedeul asociaţiilor libere. Boala cu simptomele sale este o manifestare denaturată a proceselor refulate. dar nu întotdeauna pot rezolva conflectele interne. filosofie. 2) principiul realităţii care corectează desfăşurarea proceselor psihice în dependenţă de cerinţele şi posibilităţile mediului. S. că realitatea. ideile care-i trec prin minte.1900). reprezentările. desfăşurînduse de la vîrsta sugarului şi pînă la maturitate. Tratamentul. S. existenţialismul lui Heidegger. se pot forma unele complexe psihice. Cultura negativ acţionează asupra omului. care se găsesc într-o luptă permanentă. lumea ni se prezintă nouă ca diferite sensuri şi semnificaţii. bolnavul trebuind să relateze neîntrerupt şi fără ocol toate stările emotive. avînd scopul să aducă în conştiinţă motivele ascunse ale comportamentului său. Hermeneutica – curent în filosofia contemporană care are ca obiect teoria şi practica interpretării textelor. Existenţa omului este dominată de două instincte . complexul lui Oedip). Psihoterapia psihanalitică presupune participarea bolnavului la tratamentul său.Freud susţinea existenţa unei sexualităţi infantile. înţelegerii lor. pun problema ―nevroselor colective‖. În epoca medievală – metodă de interpretare a textelor biblice. de unde ele tind să reapară sub o formă mascată. car au un caracter afectiv şi pot influenţa ulterior viaţa psihică a individului (spre exemplu. visurilor şi altor acţiuni. lumii psihologice. dar şi toate fenomenele istorice culturale depind de dorinţele inconştiente profunde.

Interpretatorul nu atît înţelege. De aceea el inconştient substituie sensurile din trecut. situaţia care apare atunci cînd eu şi altul avem de aface cu unul şi acelaşi lucru. istoria. Noi întotdeauna avem o părere preconcepută.exprimarea) a propus să perfecţioneze limbajul. sensul întotdeauna se construeşte şi reconsrtuieşte din nou. a putea separa părerea altuia. a ne lămuri în ceva şi în al doilea rînd. decît ştim. În ştiinţele despre om se concentrează spiritul care nu poate fi cunoscut raţional. morala. o condiţie necesară a hermeneuticii este înţelegerea obiectuală. Gadamer consideră. că textul trebuie înţeles reeşind din el însuşi fără a substitui conţinutul lui cu diferite cauze şi condiţii social-economice şi cultural-istorice. Dar aici apare o dificultate care constă. punînd în evidenţă o altă modalitate de fiinţare a sensului. conţinutului filosofiei. mai întîi de toate. dar numai înţeles. Cu alte cuvinte. Hermeneutica a contribuit nu numai la lărgirea problematicii. să formuleze un limbaj perfect din punct de vedere a logicii. politica. dar şi a formulat importante precizări asupra corelaţiei dintre acestea şi alte forme de spiritualitate: arta. A înţelege înseamnă. Înţelegerea presupune momente logice. ci le construim pe a noastre reeşind din imperativele zilei. religia. după expresia lui Gadamer. a concepe aceia ce a presupus altul. necunoscute cu ale sale proprii. să răspundă la întrebarea cunoaşterea cum în genere e posibilă înţelegerea. Experienţa pe care o pun în discuţie arta. Nu există nici un sens obiectiv. Hermeneutica nu este însă o alternativă ştiinţei. Deci. dar nu se reduce la ele. 5. el ca cum s-ar privi pe sine în oglinda trecutului şi vrînd nevrînd vede în textele trecutului posibilitatea de a înţelege mai bine problemele contemporanietăţii. nu pătrunde în profunzimea gîndurilor străine. că interpretatorul priveşte trecutul de pe poziţiile contemporanietăţii. Dilthey afirma. Hermeneutica îşi propune să elucideze acest prealabil. filosofia. că există deosebire principială între ştiinţele naturii. dar cît de perfectă n-ar fi ea niciodată nu dovedeşte şi nu atinge aceia ce o trezeşte la viaţă. iar pentru a interpreta este nevoie de înţelegere. Noi nu pătrundem în culturile străine. Din aceste considerente reprezentanţii hermeneuticii subliniază mai departe. depăşeşte experienţa ştiinţifică fără s-o excludă însă. care-s condiţiile realizării ei. care poate să se manifeste ori să dispară imediat cum i s-a dat o formă de exprimare. de natura înţelegerii de sine a omului şi a realităţii. ea subliniază rolul acesteia în spiritualitatea contemporană. este reconstruirea vieţii spirituale a trecutului codificată în texte. 151 . cunoaşterea este condiţionată de un prealabil. bazate pe experienţa exterioară şi ştiinţele despre om. Acel care vrea să înţeleagă textul trebuie să fie gata să mai percaepă şi altceva al textului. În adîncimile vorbirii este prezent un sens ascuns. Principala problemă de care se ocupă hermeneutica – înţelegerea şi interpretarea. Metode hermeneutică presupune rezolvarea următoarelor ăntrebări: Ce a spus autorul în textul respectiv? Ce a găndit autorul cu acel text? Este adecvat ceea ce autorul a spus şi a gîndit cu acel text? Exprimarea în forma limbajului nu numai că-i imprecisă şi permanent trebuie perfecţionată. decît ştiinţa. în existenţa ―cercului hermeneutic‖: pentru a înţelege este nevoie de interpretare. Dimpotrivă. ci construire. ci le dă o tălmăcire proprie. Noi înţelegem mai mult. cît interpretează. Înţelegerea este o procedură iraţională. ştiinţa. Înţelegerea fenomenelor cultural-istorice s-a dovedit a fi nu reconstruire. bazate pe experienţa interioară. Curentele filosofico-religioase.

activitatea inchiziţiei. atunci idealismul tinde spre sinteza filosofiei şi religiei. sensul mâhnirii. pericolul unui război termonuclear. ştiinţei şi religiei. În trecut acestea sunt scindarea creştinilor. răului. posibilităţilor sintezei filosofiei. vieţii umane. mîntuire ş. gnoseologice şi antropologice despre existenţă. epuizarea resurselor naturale si altele nu au putut să nu stimuleze pe filosofi şi teologi în căutarea noilor valori şi idealuri de care trebuie să se conducă oamenii. morţii şi altor fenomene atît de răspîndite? Omului trebuie de arătat valorile veşnice şi cele apărute. Toate fenomenele şi procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei concepţii.Interacţiunea dintre filosofie şi religie este diversă şi istoriceşte schimbătoare. Principala problemă în filosofia religioasă este problema omului. dar şi atribuirea ei unui sens deosebit: că lumea supranaturală este adevărata lume. Această problemă este legată nemijlocit cu problema cunoaşterii lui Dumnezeu. toleranţa către manifestarea nedreptăţii.a.lipsa de pietate. războaele religioase. Scopul acestor curente filosofico-religioase de a demonstra necesitatea existenţei religiei şi utilitatea ei. păcat. Cauza acestei tendinţe sunt dificultăţile în explicarea realizărilor ştiinţei contemporane. Altă cauză este criza de valori. teologiei şi ştiinţei prin rolul determinant a teologiei. Credinţa este convingerea despre existenţa lui Dumnezeu. uitarea valorilor morale. ori divină. este atitudinea emoţională personală către lume prin care cunoştinţele despre ea se acceptă de către individ fără demonstrarea lor. că ea este primordială şi determină lumea naturală şi socială. Filosofia religioasă nu-i religie. Ea se ocupă deasemenea şi cu evidenţierea locului şi rolului problemelor ce le abordează religia. teilhardism) Combinarea ideilor filosofico-religioase cu alte curente a gîndirii filosofice (existenţialism teologic. cunoaştere şi apreciere a lumii. pozitivism teologic ş. iar teologii interpretează Biblia în aşa mod ca ea să fie compatibilă ci ştiinţa contemporană. ci filosofie cu o totalitate de principii ontologice. Două războaie mondiale în secolul nostru. Cum omul se atîrnă către Dumnezeu? Care este misiunea omului în istorie? Care-i sensul existenţei omului. de a se îndreptăţi activitatea sa. atitudinea necritică către totalitarism. Lumea supranaturală. Papa Ioan Pavel II în 1994 a recunoscut. Papa de la Roma nu odată sublinia. Ea cuprinde o mulţime de curente şi orientări ce se referă la problema corelaţiei credinţei şi raţiunii. Dumnezeu. Filosofia religioasă este un compartiment al filosofiei ce are drept obiect analiza şi interpretarea noţiunelor principale a religiei: credinşa religioasă. Specific pentru credinţa religioasă este nu numai admiterea existenţei unei forţe supranaturale.). Orice religie se bazează pe credinţă. acţiunea ei benefică asupra omului. dirigează cu dezvoltarea naturii. În prezent . Cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează prin cunoaşterea de sine. de ajutat să le înţeleagă corect şi să le asimileze. Pentru filosofia religioasă este caracteristic: Actualizarea şi reînoirea concepţiilor creştinismului timpuriu şi sistemelor filosofico-teologice medievale (augustinism. că biserica a comis un şir de păcate în trecut şi nu-i fără păcate în prezent. Dacă materialismul se contrapunea întotdeauna religiei. tomism) Apariţia noilor curente ca încercarea sintezei ideilor filosofice (personalism. că succesele fizicii contemporane direct demonstrează existenţa lui Dumnezeu. De aceea teoria despre Dumnezeu se 152 . soartă.a. spre a forma noi concepţii originale. Credinţa religioasă poate fi înţeleasă şi ca retragerea personalităţii de la problemele de toate zilele (cum des zic credincioşii – fie în voia lui Dumnezeu!). Religia se stăruie să folosească concepţiile filosofice pentru a argumenta propriile concepţii şi de a avea o influenţă mai puternică asupra maselor.

manifestă ca teoria despre om (antropologie). Germania. adevărurile sacre care se acumulează în religie. În teoria despre existenţă neotomismul formulează o concepţie bazată pe ideea stratificaţionismului. SUA ş. După părerea teologilor. Maritain (1882-1973). Cea mai inferioară treaptă este lumea neorganică. rezultatele cărei se acumulează în ştiinţă. Austria.a. vegetală. Scopul universal şi sensul existenţei personalităţii este contemplarea virtuţei divine şi tendinţa spre absolutul divin. Adevărurile ştiinţei. obişnuite. care tinde să formeze o teorie integrală armonioasă. Credinţa. ştiinţa şi religia. Ştiinţa se ocupă cu lumea naturală. Ştiinţa se ocupă cu lucruri trecătoare. că filosofia trebuie să fie slujanca religiei. Dumnezeu este treapta supremă a acestei lumi. conceperea adevărurilor absolute şi sacre este accesibilă numai revelaţiei.Gilson (1884-1913). Principalii reprezentanţi sunt J. capacităţile creatoare – capătă un sens oarecare numai în corelaţie cu Dumnezeu. Neotomism – curent în filosofia contemporană care reînvie doctrina scolastică a lui Toma d‘Aquino (1225-1274). omul. Ştiinţa şi filosofia capătă un anumit sens numai datorită religiei. Credinţa şi raţiunea nu-s contrare. unind principii absolut contrare – raţiunea şi credinţa. existenţa în prezent. Filosofiei îi revine funcţia explicativă a adevărurilor credinţei. religia – cu lumea supranaturală.. Omul necredincios se găseşte în lumea aparentă. de ea se ocupă filosofia. după expresia lui Toma d‘Aquino. trei modalităţi de atingere a adevărului: prima treaptă senzorială. teologie radicală nouă. Bochenski (n. teologia liberală. Lumea este creată şi structurată ierarhic. este o insuflare (şoptire) divină. E. Din principiul armoniei credinţii şi raţiunii reesă recunoaşterea a două tipuri de adevăr – a raţiunii şi credinţei (în epoca medievală asta se formula ca teoria adevărului dublu). El poate exista ca ―adevărat‖ – credincios şi ―neadevărat‖ – necredincios. La filosofia religioasă se referă următoarele curente a catolicismului – neotomism. După forma sa neotomismul este o concepţie raţionalistă. În teoria cunoaşterei neotomismul evidenţiază trei trepte.1902) ş. noua conştiinţă religioasă. În ortodoxism avem curentele filosofia academică. Adevărurile religiei sunt adevăruri supreme despre veşnic şi sacru. Principiul fundamental al neotomismului este armonia credinţii şi raţiunii. Începutul corporal este legat de individualitate. Mai departe urmează lumea organică. este existenţa adevărat spirituală. divină. a doua treaptă – cunoaşterea raţională. declarată de papa Leon al XIII în 1879 filosofie oficială a bisericii catolice. Din aceste motive neotomiştii consideră. America latină. autoconştiinţa. Atributele personalităţii – libertatea. sau existenţa divină ce este baza lumii.a. Ştiinţa se limitează numai la sfera experienţei nemijlocite. Sufletul este principiul de formare şi baza personalităţii. Omul în neotomism este înţeles ca o substanţă compusă din trup şi suflet. Existenţa este unică şi are două laturi: prima este existenţa potenţială. I. neoaugustinism. lumea spiritelor pure ş. a doua – existenţa actuală. numai că din diferite puncte de vedere. A Schweitzer (1875-1965). Omul creează lumea sa cultural-istorică inspirat de Dumnezeu.a. viaţa lui este alarmantă şi pătrunsă de frică. Italia. Toma d‘Aquino a reuşit să creeze un sistem teologic cel mai bine adaptat la cerinţele şi necesităţile bisericii catolice. ori cunoaşterea obişnuită. teologia crizei. filosofiei şi religiei vorbesc despre unele şi aceleaşi lucruri. Belgia. Anglia. care-i rezultatul unirii materiei cu forma activă. metafizica unităţii totale. El este elementul principal al 153 . a treia treaptă – credinţa. revelaţia. animală. el este privit ca suma infinită a posibilităţilor existente în univers. ci două modalităţi de a cunoaşte pe Dumnezeu. personalism. Din protestantism fac parte neoprotestantism. Forma superioară a credinţei este revelaţia divină. teilhardism. Este cel mai răspîndit curent filosofic – se întîlneşte în Franţa. Din starea de alarmă şi frică poate să-l scoată numai religia.

Kazan. divine – frumosul. care se găsesc într-o interacţiune dialectică: exteriorizarea. Noosfera şi punctul omega sunt momentele finale a evoluţiei cosmice creştine. dialogului activ cu alţi oameni. altă extremă – colectivismul care nivelează personalitatea. lumii spirituale (raţiunea. de a face religia centru vieţii spirituale.a. au avut loc următoarele momente critice – vitalizarea (aparişia vieţii).existenţei.F. Evoluţionismul creştin (teilhardism) – curent filosofico-religios fondat de P.XIX. Sufletul este autoconştient şi autonom. 154 . Dezvoltarea societăţii se desfăşoară ca un proces unilateral de dezvoltare a începutului personal în om. Oamenii trăiesc singuri şi des cad în egoism. de a reînoi ortodoxismul pe baza ecumenismului. În istoria lumii. Kiev . XIX în limitele filosofiei ortodoxe apare filosofia academică. Personalism – curent religios în filosofia contemporană care recunoaşte personalitatea şi valorile ei spirituale sensul suprem al civilizaţiei. Esenţa personalităţii este sufletul care acumulează în sine energia cosmică. P. este privită în afara determinărilor socialistorice.A.Iurkevici. ş. după Teilhar de Chardin.Mounier. Şi interiorizarea şi exteriorizarea sunt în strînsă legătură cu transcendenţa. În Franţa personalismul a fost dezvoltat de Ch. Personalitatea poate fi înţeleasă numai în coraportul ei cu Dumnezeu.Fiecare individ este scop în sine şi în acelaşi moment în toţi.M Domenach. Exteriorizarea este autorealizarea individului în exterior. văd în ea o pedagogie orientată spre trezirea începutului personal în individ.).Teilhard de Chardin.A Florenski.A. de a crea o religie a ştiinţei. prin om se desfăşoară istoria. Flewelling. noua conştiinţă religioasă (dezvoltate de profesorii academiilor teologice din Moscova. care considera că la baza concepţiei despre lume trebuie să fie evoluţionismul filosofico-religios. că filosofia trebuie să ajute credincioşii de a asimila principiile creştine. ca ceva irepetabil. Categoria supremă a personalismului – persoana umană este privită ca subiectivitate. orientată spre crearea societăţii umane. Persoana umană este concepută ca o entitate autonomă şi creaţie divină. o dizolvă în masă. S L Frank. Aceste curente consideră.Soloviov. Societăţii ca totalitate de forme de activitate comună a oamenilor istoriceşte constituite personaliştii îi contrapun o comunitate personalistă. metafizica unităţii totale. unical. Individul devine personalitate în procesul comunicării. Întîlnirea ―eu‖ cu ―tu‖ în ―noi‖ creează o experienţă personală specifică – comunicarea spiritelor.Karinski. hominizarea (apariţia omului) şi spiritualizarea (apariţia şi dezvoltarea spiritului). reprezentanţii sunt Bowne. noosfera) şi Dumnezeu (supravitală).Golubinski. Procesul evoluţiei se începe în punctul alfa şi se termină în punctul omega – în Dumnezeu. V. care duce la treapta superioară de dezvoltare a societăţii – ―cetatea divină‖ fundamentată pe valorile moral-religioase. E. N. Hocking.I. care este orientată spre valori supreme. M. A apărut în SUA la sfîrşitul sec. S-Petersburg. În evoluţia lumii se evidenţiază patru etape: naturii neorganice (previtală). materiei organice (viaţa). El considera că evoluţia pătrunde toate sferele naturii. I. Personalitatea este caracterizată prin trei trăsături.S. La sfîrşitul sec. Brightman. mai concret libertatea şi educaţia personalităţii.Berdeaiev. Cercetările principale ale personalismului sunt problemele etico-religioase.D. adevărul. interiorizarea şi transcendenţa. Personaliştii subliniază rolul educativ al filisofiei personale.Renouvier. virtutea. Teilhar de Chardin critică materialismul şi idealismul ca concepţii limitate despre lume şi încearcă de a realiza o sinteză a raţiunii şi mistici. P. În acest sens o mare atenţie se atrage problemei comunicării personale ca scop şi predestinaţie a existenţei umane. XVIII – începutul sec. interiorizarea este autoconcentrarea internă a individului asupra lumii lui spirituale.

Sinergetica drept o nouă viziune a lumii: de la ştiinţa clasică spre ştiinţa postneclasică. Sensul miturilor nu este de a da un tablou obiectiv al lumii. Paradigma aliniarităţii. s-a învechit deplin şi este absolut străină omului contemporan care este martorul succeselor ştiinţei şi tehnicii şi care nu mai crede în minunile biblice. 1. Mitul trebuie interpretat nu cosmologic. iar această purtătoare de suflet are ―drepturi‖ egale cu alte fragmente mici şi mari ale Universului. sau mai corect. întîmplarea şi necesitatea. fiindcă în cea mai mică particulă există sufletul cosmic. Sinergetica şi medicina. Mecanismele universale ale acesteia. concepţia mitologică despre lume ce se conţine în Noul Testament. adică e vorba de lumea sistemelor neliniare deschise (sisteme fizice. singularul. Totul în lume e important .Bultmann propune de a demitologiza creştinismul. incomparabile cu acţiunile anterioare asupra sistemului. Premisele apariţiei sinergeticii şi obiectul ei de studiu. începînd cu Aristotel. Din ştiinţă se elimină întîmplarea. de a da o nouă interpretare religiei şi de a o traduce din limba bibliei în limba contemporană.afirmă filosofii antici. Ştiinţa constituită pe baza acestor investigaţii a fost botezată ―sinergetică― (cuvîntul synergeia în limba greacă înseamnă acţiune comună). chimice. În opinia adepţilor paradigmei clasice ştiinţa despre întîmplare devine imposibilă. Haosul şi ordinea. Şi aceasta din mai multe considerente (criză ecologică. R. 2. unde era concepută teza că totul în lume se află într-o interconexiune. E necesar de a concepe noile mecanisme de autoorganizare a sistemelor deschise (dezechilibrate). 1. Sinergetica drept o nouă viziune a lumii: de la ştiinţa clasică spre ştiinţa postneclasică. Altfel spus e vorba de o nouă concepţie despre lume . 3. Ştiinţa în acest caz trebuie să depăşească 155 . O viziune contrar opusă promovează ştiinţa clasică. de a cunoaşte regulile evoluţioniste de interdicţie pentru a asigura viitorul omenirii. După părerea lui. pe care trebuie s-o posedăm toţi. posibilitatea şi realitatea în tabloul sinergetic al lumii. al XX-lea. ci în mai mare măsură exprimă aceea cum omul se înţelege pe sine în lume. Sinergetica ca teorie a autoorganizării constituie domeniul ştiinţei despre interacţiunea părţilor componente ale sistemului care tinde spre autoorganizare. Noţiunile fundamentale ale sinergeticii. mai ales savanţii. Ea soluţionează problema referitoare la principiile universale de evoluţie ale sistemelor dezechilibrate şi apariţia în rîndul acestora a structurilor noi.Teologul protestant german R. demografică şi socială).Bultmann (1884-1976) este autorul concepţiei demitologizării religiei. 4. Ideile iniţiale ale sinergeticii le găsim deja în doctrinele cugetătorilor antici din Orient (China şi India). biologice şi sociale). dar antropologic. Acest termin a fost întrodus în ştiinţă de savantul german Haken la finele anilor ‗ 70 ai sec. De la sinergetică spre noosferologie. Tabloul noosferic al lumii. Sinergetică şi importanţa ei în ştiinţa şi practica contemporană. că cele mai neesenţiale schimbări întîmplătoare pot provoca aici consecinţe. existenţial. repercusiuni extrem de mari.concepţia sinergetică. unicul. particularul. Premisele apariţiei sinergeticii şi obiectul ei de studiu. În ultimii ani deosebit de intens se desfăşoară cercetări ştiinţifice în domeniul proceselor de autoorganizare la diferite nivele structurale ale materiei.

Cu apariţia şi devenirea ştiinţei neclasice (mecanica cuantică şi relativistă. nu altceva decît ―o caricatură asupra evoluţiei‖. lingvistica etc. Drept repercusiune n-a fost exprimat într-o formă ştiinţifică mecanismul lor de interpătrundere. cu cataclismele dintr-o ţară ce apar drept consecinţă a unui eveniment nesemnificativ. Sinergetica conturează un nou tablou al lumii.ştiinţa lui Newton şi Laplas. descris de această ecuaţie. Aliniaritatea constituie una din noţiunile centrale ale sinergeticii. fără reveniri şi linii secundare. XIX-XX savanţii au conştientizat dauna dezmembrării cunoaşterii despre lume. 3) sinergetica se bazează deasemenea pe ideea interconexiunii profunde a haosului şi ordinii (întîmplării şi necesităţii). avalanşa (proces natural. De aici şi sensul fizic calitativ al aliniarităţii: mulţimii de soluţii a ecuaţiei neliniare îi corespunde o mulţime de căi de evoluţie a sistemului.care învedera asemănarea proceselor ce se desfăşoară în toate compartimentele realităţii (natură.fenomenul nominalizat ca pe ceva ce-i împiedică în descoperirea legităţilor lumii înconjurătoare.) în rezultatul revoluţiei ştiinţifice de la intersecţia sec. Aliniaritatea în cazul cel mai general. legate de alegerea căilor dezvoltării ulterioare. Ele se referă la fiecare viaţă umană. o nouă imagine a lumii şi un mod nou de concepere a proceselor de dezvoltare. De exemplu. Însă aceste procese n-au fost teoretic integrate. societate etc. 2) pe ideea aliniarităţii. adică exemple de evenimente esenţiale provocate de cauze secundare. implantarea metodelor matematice în aşa disciplini ştiinţifice umanistice ca sociologia. care este bazată pe următoarele idei: I) de sistemă (sistemică) sau pe ideea integrităţii lumii şi cunoştinţelor despre ea. Istoria cunoaşte o mulţime de cazuri similare. care mai apoi a fost numit s i n e r g e t i c ă. Evoluţia era analizată ca un proces lipsit de abateri (devieri). asemănării legităţilor dezvoltării obiectelor tuturor nivelurilor de structură materială şi spirituală. mecanismele de reviriment în societate. schimbările regimurilor şi catastrofele sociale nu sunt izolate de om. fiindcă nu existau mijloace de generalizare adecvate referitoare la compararea conţinutului lor.). Această lume este deschisă.determinismul lui Laplas reprezintă în viziunea lui I. Cu totul altceva ne afirmă sinergetica. adică se bazează pe ideile polivariantităţii şi ireversibilităţii. Menţionăm încă o odată că procesele de avalanşă şi cataclismele în natură. Sinergetica provoacă. ideii alegerei din alternative. În faţa savanţilor a apărut tabloul unic de evenimente. Tabloul lumii oferit de ştiinţa clasică . În matematică ecuaţiile aliniare au cîteva soluţii. al lumii dezechilibrate. Apare întrebarea: se poate oare de găsit o teorie care ar uni într-un întreg toate aceste fragmente disparate? În ultimii 20-25 de ani în ştiinţă apare un astfel de model. 156 . extrauman) este asemănătoare cu explozia revoluţionară. adică în plan concepţional poate fi analizată cu ajutorul ideii polivariantităţii sau al-ternativităţii căilor de evoluţie. de interdependenţă generală. Procesele dîn univers erau prezentate drept reversibile în timp şi pronosticabile pe un viitor destul de îndepărtat. teoriile evoluţioniste şi genetice în biologie. cum am menţionat. este în continuă devenire şi evoluţionează conform legilor neliniare.Prigogine. Această paradigmă se deosebeşte substanţial de cea tradiţională care predomină în ştiinţa clasică . fiind interpretată ca ceva superficial şi neesenţial. măcar că intuitiv se bănuia. ceea ce înseamnă că lumea e plină de cotituri neaşteptate. Aici întîmplarea era exclusă. ea permanent se schimbă.

Haosul nu mai este haos în conceperea noastră cotidiană.Se poate spune. de la ştiinţă spre societate. Deşi e prea devreme de afirmat că sinergetica a obţinut deja statutul de ştiinţă. care elaborează teoria structurilor disipative (difuzabile. spriginul pe experienţă. care-şi găsesc etapele iniţiale în fizică. aliniaritate. De la Orient sinergetica asimilează şi dezvoltă ideea integrităţii (totul în toate). cît şi celor ale lumii umane. 157 . integritate şi alt. În opera “Ordine din haos.Prigogine şi I. Un nou dialog al omului cu natura“ I. complexitate. folosind aparatul matematic. Sinergetica examinează sistemele neliniare dezechilibrate (deschise). Din contra . chimie. e de menţionat că spre aceasta lucrurile tind. Dacă mecanica cuantică a stabilit dualismul proprietăţilor undulare şi corpusculare a microobiectelor. existenţei relativ durabile şi autodistrugerii structurilor macroscopice reglamentate. entropie.Prigogine le uneşte în aceleaşi limite conceptuale.Haken (profesor la Institutul de sinergetică şi fizică teoretică din Stuttgarte) el prin intermediul editurii ―Springer‖ a editat peste 30 volume consacrate sinergeticii. căii unice (Dao). ea orientează eforturile savanţilor spre noi investigaţii realizate prin prisma noţiunilor de haos. Noţiunele de “existenţă“ şi “devenire” I. apoi dinamica neliniară bazată pe paradigma aliniarităţii. matematică. adică posedă surse şi canale de scurgere a energiei. Sistemele deschise sunt acelea care fac schimb cu lumea exterioară privind informaţia. incertitudine. Sinergetica din această cauză este o direcţie interdisciplinară a investigaţiilor ştiinţifice. Structurile complicate din natură sunt concomitent şi deterministe şi stocastice. De aici şi mulţimea şcolilor ştiinţifice în interpretarea ideilor sinergeticii. dispersabile) b) Şcoala lui H. valoarea universală a concluziilor ştiinţifice. cauzată (declanşată) de teoria relativităţii şi mecanica cuantică. Se pot evidenţia următoarele şcoli: a) Şcoala din Bruxelles a laureatului premiului Nobel I. diversitate. Ele sunt caracteristice atît proceselor lumii naturale (moartă şi vie). Mecanismele creării şi nimicirii structurilor. a descoperit dualismul determinismului şi stocasmului. Sinergetica definitiv pune capăt concepţiei (paradigmei) despre Universul determinat. căreea i se supune lumea în ansamblu.Stengers menţionează că ―Lumea noastră nu mai este o lume a mecanismului de ceasornic tăcută şi monotonă.oriental şi occidental. integrează principial diferite stiluri de gîndire . Deaceea sinergetica este elaborată de reprezentanţii celor mai diferite domenii ale ştiinţei. mecanismele trecerii de la haos către ordine şi invers nu depind de esenţa concretă a elementelor sau subsistemelor. deasemenea ideea legii universale. translarea acestora de la o şcoală la alta. Aşadar. sinergetica se prezintă drept un nou mod de viziune a lumii. ordine. biologie şi chiar sociologie. De la Occident ea împrumută analiza. sociale. compiuterizarea etc. care au loc în astfel de sisteme. că dezvoltarea intensă a sinergeticii provoacă în ştiinţa contemporană o revoluţie de o mai mare amploare decît cea de la răscrucea secolelor XIX-XX.Prigogine. Noi trăim într-o lume tehnologică şi creatoare deschisă―. Obiectul de studiu al sinergeticii îl constituie mecanismele de autoorganizare. inclusiv şi analizei proceselor sociale. Sistemele neliniare sunt sistemele descrise prin ecuaţii neliniare. Deci conchidem: sinergetica devine o concepţie nouă a lumii. substanţa şi energia. adică mecanismele apariţiei spontane.haosul devine în sinergetică un mecanism constructiv de autoorganizare a sistemelor neliniare.

c) Şcoala clasică a sinergeticii, reprezentanţii căreia dezvoltă ulterior aparatul matematic de descriere a proceselor catastrofale, sinergetice. Această teorie matematică are diverse denumiri - teoria catastrofelor, teoria bifurcaţiilor - şi-i aparţine matematicianului rus V.I.Arnold şi matematicianului francez R.Toma. d) E necesar de evidenţiat şi şcoala academicienilor ruşi A.A. Samarskii şi S.P.Kurdiumov, care elaborează teoria autoorganizării în baza modelelor matematice şi experimentului compiuteral. Această şcoală a formulat o serie de idei originale despre mecanismele de apariţie şi evoluţie a structurilor relativ durabile în sistemele neliniare. e) O altă grupă de savanţi (biofizicienii Volkenştein M.V., Cernavskii D.S. ş.a.) dezvoltă ideile sinergeticii în termini informaţionali, altfel spus folosesc modul de abordare sinergetic pentru soluţionarea problemelor despre generarea informaţiei de valoare în procesele evoluţioniste. E necesar la acest capitol de amintit şi de lucrările academicianului rus N.N. Moiseev care elaborează ideile evoluţionismului global şi coevoluţiei omului şi naturii. Prezenţa unei astfel de multitudini de şcoli, direcţii, idei mărturiseşte despre aceea că sinergetica reprezintă mai mult o concepţie ştiinţifică, o paradigmă, decît o teorie bine cristalizată. Paradigma în filosofia ştiinţei (Kuhn) este concepută ca o anumită totalitate de idei şi metode de investigaţii ştiinţifice (modele) acceptate de toţi membrii unei comunităţi ştiinţifice. Sinergetica ca paradigmă nouă e rezonabil a fi caracterizată doar cu ajutorul a trei idei cheie: aliniaritate, autoorganizare şi sistem deschis. Sinergetica reprezintă, în primul rînd, un mod de abordare a dezvoltării sistemelor neliniare, un stil deosebit de gîndire, adică se manifestă prin latura ei metodologică şi euristică. 2.Noţiunile fundamentale ale sinergeticii. Mecanismele universale ale acesteia. Sinergetica are limbajul său ştiinţific extrem de specific. Aici, cum deja am menţionat, întîlnim aşa noţiuni ca ―atractor‖ şi ―bifurcaţie‖, ―fractal‖ (dimensiune fractală) şi ―haosul determinat‖, ―disipare‖ şi ―aliniaritate‖. Noţiunea de “atractor” este foarte aproape conform semnificaţiei de categoria ―scop‖, concepută în sensul cel mai larg, extrauman, ca o tendinţă de comportare a sistemului neliniar, ca ―situaţie finală a sistemului‖. În sinergetică atractorul se identifică cu o stare relativ durabilă a sistemului, care ca şi cum ar trage (lat. attrahere - atrage) spre sine toată diversitatea ―traiectoriilor‖ sistemului, determinate de diverse condiţii iniţiale. Dacă sistemul cade în conul atractorului, el numaidecît evoluţionează spre o situaţie relativ durabilă. De exemplu, independent de poziţia iniţială a mingei ea se rostogoleşte la fundul groapei. Starea de repaus a mingei la fundul groapei constituie atractorul mişcării mingei. Atractorul reprezintă nu altceva decît o mişcare conformă legilor dinamice, iar ultimile, posedînd un caracter ireversibil, permite existenţa diversilor atractori. Se disting cîteva tipuri de atractori1 . a) Atractorul punctiform se manifestă de exemplu, prin experienţa urnirii greutatăţii pendulului din starea de echilibru. El revine de sine stătător la poziţia iniţială. b) Atractorul periodic îl găsim în exemplu cu ceasurile chimice - proces chimic în rezultatul căruia soluţia periodic îşi schimbă culoarea de la albastru la roşu. Moleculele ce se situiază în diverse regiuni ale soluţiei pot într-un fel sau altul să ―comunice‖ între ele. În echilibru molecula ―vede‖ doar vecinii săi nemijlociţi şi ―dialoghează― numai cu ei. Departe
1

Vezi: Пригожин И. Философия нестабильности //Вопросы философии.1991. № 6. С.50

158

de echilibru fiecare parte a sistemului ―vede‖ tot sistemul în întregime. Se poate afirma că în echilibru materia e “oarbă“, iar în afara echilibrului “i se deschid ochii”. Concluzionăm: doar în sistemul dezechilibrat pot avea loc evenimente unicale şi fluctuaţii ce contribuie esenţial la dezvoltarea acestor fenomene. c) O curiozitate mare prezintă aşa numitul atractor straniu (haotic), care corespunde unei mulţimi de puncte. Structura dinamică modelată de el reproduce în prezent parţial procesele trecutului şi viitorului. Din această cauză sistemul neliniar în regiunea atracţiei lui presupune posibilitatea bifurcaţiei în orice punct al traiectoriei de fază. Atractorul straniu se manifestă ca un model dinamic al haosului. În acest atractor sistemul traversează de la un punct spre altul într-un mod determinat, însă traiectoria mişcării la urma urmei întru atît se complică, că devine imposibil de a preveni schimbarea sistemului în întregime, adică suntem martorii unei sinteze a durabilităţii şi indurabilităţii. Bifurcaţia în sens matematic înseamnă ramificarea soluţiilor ecuaţiei diferenţiale neliniare. Sensul fizic al acestei noţiuni este următorul: fenomenul de bifurcaţie îl constituie punctul de ramificare al căilor de evoluţie a sistemului. Reieşind din cele expuse putem da o nouă definiţie a sistemului neliniar: sistemul neliniar este un aşa sistem care ascunde, “tăinuieşte” în sine bifurcaţia. Fractaliile sau obiectele fractale (sau o mulţime) constituie încă un fenomen curios care se studiază în teoria autoorganizării. Fractalii se numesc aşa obiecte care posedă însuşire de autoasemănare, sau altfel spus le este caracteristică o invarianţă mare de proporţie. Aceasta înseamnă că un fragment mic al structurii unui obiect este asemănător cu alt fragment mai voluminos al ei, ori chiar seamănă cu structura în întregime. E stabilit faptul că în natură foarte des se întîlnesc forme fractale, ca de exemplu, nourii sau linia de mal al mării, schiţa cărora e asemănătoare, se repetă în diverse proporţii. Proprietatea de fractalitate se întîlneşte şi în modelele filosofice de cugetare pe parcursul dezvoltării acestora. De exemplu, în reprezentările despre elementele lumii ca monade, fiecare dintre acestea, după Leibniz, reflectă ca în oglindă proprietăţile lumii în întregime. Acelaşi mod de înţelegere este prezent şi în principiul vizuinii lumii din orient: ―totul în unul şi unul în tot‖. Sunt cunoscute deasemenea expresiile: ―cum e familia aşa-i şi societatea‖, ―cum e omul aşa-i şi mediul înconjurător‖ etc. Renumitul fizician rus Markov M.A. preconizează că există o particulă elementară numită de el fridmon, care include în sine toată lumea. Aceste reprezentări multiple ale culturii exprimă în mod diferit proprietatea de monadă a lumii, sau exprimîndu-ne în limbajul sinergeticii relevă însuşirea fractală a obiectelor universului. Entropia - o altă categorie a sinergeticii. În mecanica şi în termodinamica clasică (de echilibru) se analizează sistemele: a) izolate, adică acele ce nu interacţionează cu mediul înconjurător nici prin schimbul de energie, nici prin schimbul de informaţie; b) echilibrate. Conform legii a doua a termodinamicii entropia în sistemul izolat permanent sporeşte. Entropia constituie mărimea ce caracterizează dezordinea sistemului izolat, sau cum se mai spune, măsura disipării, difuziei energiei în acest sistem. Sunt cunoscute trei tipuri de entropie, care se referă la fenomene absolut diferite: după Clausius, după Boltzmann - Planc şi după Shenon. Prima caracterizează proprietăţile macrofizice ale sistemului (forma termică a mişcării) în condiţii de echilibru, a doua procesele de schimb dintre microparticule (forma cinetică a mişcării), iar a treia probabilitatea de realizare a unor anumite evenimente (forma informaţională a mişcării). În fenomenele informaţionale, inclusiv în gîndire şi în societate, unde există fluxuri informaţionale, anumite procese se realizează în direcţia micşorării entropiei (sisteme

159

deschise, care permanent efectuiază schimb de energie şi informaţie cu alte sisteme). Aici ne întîlnim cu neghentropia, unde aceasta se identifică cu informaţia. Sinergetica dezvăluie mecanismele generale, universale ale autoorganizării. Care-s aceste mecanisme? Ne v-om opri la cîteva din ele. În primul rînd, are loc o comunitate structurală, o simetrie unică a formelor atît în natura vie, cît şi în cea moartă. De exemplu, mînicile în spirală ale Galaxiei, care este şi Galaxia noastră - Calea Laptelui, deasemenea vîrtejurile în spirală ale ciclonului sau anticiclonului din atmosfera Pămîntului sunt asemănătoare formei de spirală a scoicii melcului sau moluştei, coarnelor unor animale, penelor unor păsări. O comunitate analogică o posedă şi structura celulei (alveolei) hexaedrice de tipul fagurilor de albină. Asemănări găsim şi între structurile nourilor în formă de pană şi celei a naturii vii, chiar cu structura reală de urbanizare, cu repartizarea geografică a populaţiei în ţară etc. Sinergetica lămureşte din ce cauză se crează astfel de structuri în procesele de autoorganizare. Pe lîngă aceasta sinergetica dezvăluie faptul că dezvoltarea este un proces evolutiv, o consecutivitate de procese distructive şi creative de transformare a haosului în ordine, de naştere a complexităţii prin mecanismele bifurcaţiei. Ireversibilitatea există la toate nivelurile de dezvoltare a materiei. În al doilea rînd,există comunitatea funcţională a proceselor de autoorganizare. Durabilitatea dinamică a proceselor complicate de autoorganizare şi de autodezvoltare se menţin graţie călăuzei legilor ritmului, schimbului de ciclu al stărilor: creştere - scădere stagnare - creştere etc. Aceasta-i ceea ce în Orient se exprima prin ritmurile schimbărilor yin - yang. Viul şi neviul, omul şi lumea se supun acestor ritmuri ale vieţii. De exemplu, dilatarea şi surparea (prăbuşirea) Universului e similară zilei şi nopţii pentru om, schimbului veghei şi somnului. Activitatea creativă a omului este supusă aceloraşi fluctuaţii (oscilaţii) ca şi procesele sociale: schimbul permanent, alternarea înviorărilor şi scăderilor politice şi economice, etc. În al treilea rînd, sinergetica din nou descoperă întîmplarea ca un element al lumii. Întîmplarea joacă un rol deosebit, creativ în procesele de autoorganisare. Despre aceasta în capitolul doi, iar acum cîteva sugestii referitor la interacţiunea şi interconexiunea sinergeticii cu ştiinţile medico-biologice. 3. Haosul şi ordinea, întîmplarea şi necesitatea,posibilitatea şi realitatea în tabloul sinergetic al lumii. Paradigma aliniarităţii. Tabloul neliniar ştiinţific al lumii poate fi caracterizat prin intermediul unui sistem categorial bine determinat care, în opinia noastră, ar include în sine următoarele noţiuni generale: întîmplarea şi necesitatea, posibilitatea şi realitatea. Rolul principal aici fără îndoială îi aparţine întîmplării, strîns legată cu aşa categorii ca fluctuaţia, haosul, dezordinea. Haosul, dezordinea, întîmplarea sunt necesare pentru naşterea noului. Haosul constituie sursa constructivă, baza procesului de dezvoltare. F.Nietzche a exprimat această idee în propria sa viziune, răsfrîngînd-o la sufletul uman: ―E necesar de a purta în sine şi haosul, pentru a fi în stare să naşti o stea ce dansează― (1881). În filosofia clasică întîmplarea este strîns legată de necesitate, fiind studiate ca nişte categorii corelative. Ele exprimă diverse tipuri de conexiuni în lumea obiectivă şi în cunoaşterea acesteia. Necesitatea constituie în special reflectarea relaţiilor (conexiunilor) interne, durabile, repetabile şi esenţiale ale realităţii, direcţiile principale de dezvoltare a acesteia. Întîmplarea reprezintă reflectarea conexiunilor externe, neesenţiale,

160

distruge. disiparea ca atare constituie nu ruinătorul. E logic a clasifica procesele de autoorganizare în trei tipuri (genuri). Celulele lui Benar constituie apariţia alveolelor hexaedrice în lichide care sunt încălzite dedesubt uniform. La o oarecare temperatură critică el se autostructurează în aşa fel că fluxurile de vîrtej (turbionare) creează o structură strict formată de tipul fagurilor de albină 1 161 . punctul iniţial de cunoaştere a lumii. ―arde‖ toate fluxurile de vîrtej de prisos în mediu şi le conservează doar pe acelea care formează structură. Autoorganizarea e strîns legată de o altă noţiune fundamentală a sinergeticii noţiunea de “disipare”. nu factorul distrugător. singulare (izolate) ale realităţii. biogeocenozele. Deci apare întrebarea: cînd şi care întîmplare poate deveni esenţială. în energie de căldură. de transformare a acesteia în forme mai puţin organizate şi anume.Prigogine. Proprietăţi de autoorganizare posedă obiectele de diversă natură: celula. prin distructivitatea lui. întroduce principiul ―ordine prin fluctuaţie‖. neorganizată a moleculelor? Iniţiatorul de bază aici este fluctuaţia. colectivele de oameni etc. care-i sunt prezente viscozitatea. I. dar o proprietate semnificativă a proceselor de autoorganizare. de a crea o structură disipativă complicată într-un sistem neliniar deschis. în principal. devine constructiv prin caracterul său distructiv. organismul.1947 de către savantul englez Echbi. Procesele disipative. frecarea etc. graţie cărora sistemul menţine un anumit nivel de organizare în rezultatul schimbărilor condiţiilor interne şi externe de funcţionare ale acestuia (aici se analizează. disiparea constituie haosul la micronivel. care şi-ar trasa calea de la micronivel la macronivel. Ea depistează condiţiile şi sistemele în care întîmplările (fluctuaţiile) pot contribui la apariţia ordinei. suplimentar. Ce reprezintă disiparea? Disiparea constituie procese de difuziune (dispersie. Cum i-a naştere ordinea din haos? Cum apare structura exactă (adecvată) din mişcarea iniţial-haotică. populaţiile biologice.mecanismele ce acţionează după principiul conexiunii inverse negative). mecanismele homeostatice. cum n-ar suna de straniu. E vorba de untdelemnul (ulei) încălzit pe tava. Procesele de autoorganizare pot avea loc doar în sisteme dezechilibrate (complicate) cu un număr extrem de mare de elemente. O dată cu cibernetica apare fenomenul de autoorganizare. Categoriile întîmplare şi necesitate există doar în păreche. împreună. Haosul. în particular . orice proces de dezvoltare este însoţit de un număr enorm de întîmplări. adică naşterea dintr-o totalitate integrativă de obiecte a unui nou sistem cu legităţile sale specifice (de exemplu. Structurile de tipul alveolelor (celulele) lui Benar1 el le numeşte structuri disipative. se reproduce sau se perfecţionează organizarea sistemelor deschise dinamice. Primul .procesele. În fond. geneza organismelor policelulare din cele monocelulare). El construieşte nimicind ceea ce este de prisos. de la o scară mică. De obicei. Disiparea stînge. Al treilea tip al proceselor de autoorganizare este legat de dezvoltarea sistemelor care sunt capabile de a acumula şi utiliza experienţa din trecut (anterioară). la o nouă macrostructură spaţială de timp. incomparabilă cu fenomenul de bază ce determină evoluţia sistemului. conexiunile cărora au un caracter de probabilitate (nu pur determinat). Al doilea tip . Autoorganizarea constituie un proces pe parcursul căruia se crează. Ele au o influenţă slabă. necesară de a purcede la atractor. explicînd acest fenomen. la cea mare a sistemului în întregime? Această problemă este soluţionată concret şi constructiv de sinergetică. Acest termen a fost întrodus în vocabularul ştiinţei în a. împrăştiere) a energiei.indurabile.autoapariţia organizării.

Fluctuaţiile se amplifică pe contul dezechilibrului. galaxiile etc).Actualmente e argumentată ideea conform căreia în mediul neliniar există potenţial un spectru de structuri (forme de organizare) care pot apărea în el. critică. în mediu există un cîmp (torent) de căi de dezvoltare. Exemple de mişcare indurabilă: starea mingei pe vîrful dealului (orişice deviere mică poate provoca căderea ei de pe deal). economice etc. dezordinea şi ordinea. Necesitatea şi întîmplarea deci se completează reciproc. acelei forţe care transferă sistemul în atractor. Cu alte cuvinte. în tendinţa internă de organizare a acestuia. purcede la restructurări cardinale ale sistemului neliniar deschis. ele în principiu sunt egale în drepturi. reieşind din paradigma sinergetică? Filosofii de mult legau esenţa întîmplării de posibilitatea apariţiei noului în realitate.Însă pentru ca întîmplarea să-şi poată croi calea spre macronivel este necesară o stare deosebită a sistemului neliniar. studiat încă de Heisenberg (teoria relaţiei de incertitudine). poziţia creionului pus cu ascuţişul pe masă ş. coordonării şi interamplificării fluctuaţiilor (întîmplărilor).a. Proceselor de autoorganizare le sunt proprii aşa tendinţe contradictorii ca indurabilitatea şi durabilitatea. Indurabilitatea mediului neliniar exprimă sensibilitatea acestuia faţă de fluctuaţiile mici. prin intermediul bifurcaţiei. dacă este absentă indurabilitatea apoi nu există nici dezvoltare. 162 . dezorganizarea şi organizarea. Indurabilitatea nu este o neplăcere regretabilă. E posibilă existenţa spectrelor formelor biologice. haosului şi dezorganizării). cum se naşte noul. Ce structuri v-or lua naştere este determinat de proprietăţile interne ale acestui mediu şi nu de parametrii acţiunii externe. În indurabilitate sunt fixate conexiunile dintre micro . majorarea entropiei sistemului (adică cu majorarea dezordinii. spectrelor structurilor politice. creativ. ele clatină (zdruncină) structura veche şi purced la una nouă: din dezordine apare ordinea.şi macro-proporţii. Recapitulînd cele spuse mai sus e necesar de menţionat faptul că pentru ca în spaţiu să se dezvolte procesele catastrofale. Analiza proceselor de autoorganizare a sistemelor neliniare deschise dau posibilitatea de a aprofunda accepţia conexiunii dialectice a întîmplării şi necesităţii. un cuvînt nu la vreme spus etc. Evidenţiem două tipuri de întîmplare.) poate provoca o catastrofă socială. Deci sinergetica afirmă că întîmplarea constituie un principiu constructiv. din contra ea conţine un moment constructiv.Engels defineşte întîmplarea drept o completare şi o formă de manifestare a necesităţii . Sinergetica este prima care a descoperit mecanismul apariţiei ordinii prin fluctuaţie. în una din structurile proprii ale mediului. Această situaţie specialiştii o numesc indurabilitate. pentru ca întîmplarea să aibă posibilitate de a provoca lanţurile evenimentelor semnificative însuşi mediul trebuie să fie pregătit într-un mod special. cînd e depăşit punctul de bifurcaţie (este executată ―alegerea‖ direcţiei) pînă la bifurcaţia următoare este rezultatul corelării. Indurabilitatea constituie dezvoltare. Spectru structural posedă şi cunoscutele obiecte astrofizice (stelele. E cunoscut faptul că F. Ea făureşte lumea. dar şi necesitatea poate fi interpretată ca o completare a întîmplării. dezvoltarea are loc prin intermediul indurabilităţii. Purcedem la soluţionarea chestiunii cheie şi anume: cum apare. fiindcă întîmplarea posedă facultatea de a îndeplini rolul acelui mecanism. Mediul în această ordine de idei necesită o stare agitată (excitată). haos. Sau altfel spus. Orice pretext nesemnificativ (o decizie nejustificată. Exemplu de spectru al structurilor mediului poate fi numit spectrul particulelor elementare. prin intermediul întîmplării. Menţionăm faptul că nu numai întîmplarea poate să se manifeste ca o completare a necesităţii. La drept vorbind. Sinergetica explică această afirmaţie în sensul următor: direcţia identică (uniformă) de evoluţie a sistemului.

Deaceia e justificat procedeul de examinare a posibilităţii prin intermediul categoriei general-ştiinţific de probabilitate. ca moment calitativ de cotitură. Paradigma neliniară dă alt sens acestei orientări. de apariţie a noului în realitate.stilul de gîndire neliniar. Al doilea tip de întîmplare îl constituie acela. Întîmplarea (haosul la micronivel) constituie un principiu constructiv.categoria de realitate. capabile de a demonstra indurabilităţi şi bifurcaţii. caracterul esenţial al procesului obiectiv de creare a lumii. în momentul cînd tendinţa (orientarea) s-a format. al XX-lea au provocat apariţia şi devenirea unui nou stil de gîndire . adică situaţiile microobiectului în rezultatul interacţiunii lui cu aparatul (instrumentul) în condiţiile iniţiale. În fine. În mecanica cuantică nerelativistă necesitatea era reprezentată de evoluţia undei strict determinate în intervalul dintre două demensiuni. Aşadar. care însoţeşte orice proces de schimbare orientat. părţii şi întregului. adică întîmplările în sensul tradiţional al acestui cuvînt. Reiese că lumea e creată de întîmplare.subiect devine ontologic semnificativă şi exprimă. Această categorie este interpretată aici drept obiectivitate în accepţia ei concret-istorică. din caracteristică a raportului obiect . Acest tip (gen) de întîmplare caracterizează dezvoltarea ca o apariţie bruscă. Realitatea din obiectivitate. se manifestă ca efect. Întîmplarea (fluctuaţia) este deasemenea mecanismul schimbării diverselor regimuri de mişcare a sistemului.tabloul ştiinţific neliniar bazat 163 .Primul tip îl constituie întîmplările care-s bazate pe posibilităţi şi iniţiază o evoluţie concret-dirijată (axată pe un anumit scop) a obiectelor sistemice. teoria autoorganizării ne mărturiseşte argumentat despre aceea că lumea este nu numai extrem de complicată dar şi enigmatică graţie trăsăturilor de întîmplare ale acesteia. În sinergetică. unde rolul substanţial îl joacă întîmplarea. fiindcă reprezintă în sine cuaza. prin intermedierea ei cu activitatea efectivă a omului. iar în continuare şi un nou tablou al lumii . factorul iniţiator pentru ieşirea sistemului la o cale proprie reală de evoluţie. printre altele. Schimbările revoluţionare în plan ontologic şi logico-gnoseologic în ştiinţă în jumătatea sec. Acestea sunt întîmplările care completează necesitatea şi reprezintă forma manifestării acesteia. Lumea este creatoare fiindcă ―e plină― de procese evoluţioniste. a ieşit la iveală. spontan autoorganizată pe baza interacţiunei elementului şi sistemului. Acesta alcătuia un ―catalog de aşteptare‖al viitorului teoretic argumentat şi presupunea măsura probabilităţii realizării evenimentelor cunoscute. se transformă într-o totalitate a fluxului general al existenţei de autoacţiune. la unul din atractorii de dezvoltare. La etapa sinergetică de dezvoltare a ştiinţei esenţial se modifică şi conţinutul categoriei de posibilitate. Generalul abstract se asociază cu legităţile dinamicii neliniare care în anumite condiţii duc spre o indurabilitate a mişcării şi spre bifurcaţii. Aceste întîmplări se situiază la începuturile proceselor de dezvoltare. ca rezultat al ―jocului de efect‖ iniţial. Din această cauză primul pas în modelarea comportării complicate a sistemului constă în stabilirea caracterului neliniar al dinamicii corespunzătoare şi în identificarea mărimelor variabile. Acestei categorii i se oferă alt sens şi anume: măsură potenţială a posibilităţii. trecerea pe parcursul evoluţiei de la o structură relativ durabilă la alta. omului şi Universului. în baza acesteia. Aici necesitatea se naşte din întîmplare. Probabilitatea drept aspect cantitativ al posibilităţii. ultima noţiune din structura de categorii desemnată de noi o constituie categoria pereche a posibilităţii . ca şi odinioară. necesitatea explică generalul abstract în reprezentările sistemice ale obiectului de cercetare.

în toate domeniile de activitate umană. deasemenea unor teorii fizice neclasice ca. ceea ce discriminează noţiunea de traiectorie în sensul clasic şi duce la o revizuire cardinală a modurilor anterioare de abordare a problemei ireversibilităţii. De efectul bumerangului omul se loveşte atunci cînd nu ea în consideraţie acţiunile opuse ale 164 . Această paradigmă se asociază cu reducţionismul. socială etc. Conform acestei paradigme.tabloul ştiinţific neliniar. Paradigma liniarităţii este imanentă ştiinţei clasice. unde se includ (se înscriu) nu numai sistemele fizice. aici (în limitele paradigmei liniare) predomină determinismul laplasian. simplificînd la maximum procesul de dirijare. de exemplu. biologie. Rezultatul acestor cercetări este apariţia şi devenirea unui nou tablou al lumii . devin inutile. teoriei speciale a relativităţii. a treia idee principial nouă şi conceptual valoroasă a aliniarităţii se poate de formulat ca o autoacţiune spontană a sistemului în baza unei intercondiţionări limitate a întregului şi părţii. o centralizare nejustificată aduce la nişte consecinţe opuse. sociale. direct proporţională eforturilor depuse. Ea. ce corespunde schemei ―acţiune gestionară . orişice imprevizibilitate în comportarea sistemului autoidentic dinamic. a adus ţara noastră la o criză ecologică şi social-economică aprofundată.rezultat dorit‖. zădarnice dacă ele sunt în contrazicere cu tendinţele proprii de autodezvoltare a sistemelor naturale şi sociale. În al doilea rînd. 3) În fine. dar şi omul cu organizarea lui spirituală arhicomplicată şi subtilă. de regulă bine venite. Modul de abordare tradiţional. Conţinutul categoriilor structurii nominalizate extinde şi înbogăţeşte conceperea fenomenelor complicate. dominant pînă în prezent. care se autoorganizează prin trecerea de la haos la ordine sau se dezorganizează prin traversarea de la ordine la haos. rezultatul acţiunii externe de gestionare constituie o consecinţă liniară şi uniformă. Starea actuală a tuturor sferelor de activitate umană ne mărturiseşte că o planificare maximă. nepronosticate. chimie. Această idee ţine de implantarea “săgeţii timpului‖ în tabloul fizic al lumii. Aliniaritatea este o noţiune neclasică şi conţinutul ei nu se reduce (limitează) la o negare abstractă a liniarităţii. care exclude orişice întîmplare. orientate spre constituirea unui nou tablou ştiinţific al lumii. dar chiar şi periculoasă. de exemplu. În primul rînd e vorba de apariţia metodelor matematice de forţă pentru rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale neliniare ce au stimulat devenirea sinergeticii . Toate eforturile. Actualmente se poate contura (constata) prezenţa a două direcţii de investigaţie ale fenomenului de aliniaritate. economică. Cu cît cheltuieşti mai multă energie şi depui mai multe eforturi cu atît. Această concepţie este nu numai primitivă.pe paradigma aliniarităţii. biologice. evidenţiem cercetările ce ţin de studiul legităţilor neliniare în teoriile fundamentale ale fizicii şi ale altor ştiinţe.teoriei de autoorganizare a sistemelor neliniare deschise. aşi spune metafizice. 2) Alt moment nou al tabloului lumii neliniare îl constituie ideea de dezvoltare ce se manifestă prin autoorganizarea sistemului ce traversează de la haos la ordine. Ea devine decisivă pentru constituirea concepţiei evoluţionismului global al Universului nostru. Ea preconizează dezechilibrul sistemului. Care-s ideile principial noi ale acestui fenomen în curs de dezvoltare? 1) Ideea ―istoriei” ireversibile a sistemului. privind dirijarea proceselor naturale şi sociale este bazat pe reprezentarea liniar-ascendentă a funcţionării sistemelor naturii şi societăţii. mai eficient devine şi randamentul (restituirea) sistemului. care contribuie nemijlocit la supravieţuirea omenirii. societate. neliniare ce au loc permanent în fizică. chipurile. adică la o situaţie neaşteptată şi nedorinţă de criză ecologică.

Cunoaşterea principiilor de autoorganizare a sistemelor neliniare ne inspiră speranţe.sistemelor naturale şi sociale asupra individului. revoluţiile tehnico-ştiinţifice au argumentat pe parcursul secolelor necesitatea apariţiei unei noi mentalităţi în organizarea ştiinţei. adică după tipul raţionalităţii sinergetice.noosferologia. care va purcede îndată după cel postneclasic. cercetarea paradigmelor. Sinergetica posedă un potenţial metodologic şi euristic de forţă. nu e unică. Întradevăr. un nou domeniu al ştiinţei . Această idee deja ne permite multe. Altfel spus. În al treilea rînd. odată cu aceasta. căilor şi formelor de soluţionare a problemei de supravieţuire a omenirii. În acelaşi timp nu e cazul de absolutizat metodele sinergetice. prin urmare conţine în sine elemente ce în viitor pot fi negate. Ştiinţa şi în special tehnica cu începutul revoluţiei industriale. obiectul de studiu al căreia îl constituie legităţile procesului de noosferogeneză. necorespunzătoare standardelor. analiza şi scoaterea în evidenţă a formelor de dezvoltare durabilă şi intensivă a civilizaţiei. deci. e necesar uneori chiar de a ocoli ―euforia sinergetică―.De la sinergetică spre noosferologie. Aşadar. adică calea de dezvoltare nu e predeterminată. a generat şi prelungeşte să genereze nu numai efecte pozitive dar şi negative în dezvoltarea omenirii. dacă există o mulţime de căi de dezvoltare. chiar a unui nou tip de ştiinţă . Este vorba. dezvoltarea ştiinţei. ce ar aduce la noi forme. ne oferă posibilitatea de a perfecţiona modelele de dirijare a sistemelor deschise (dezechilibrate). contribuind tot mai mult la aprofundarea crizei ecologice şi la amplificarea instabilităţii evoluţiei sociale. Această cale nu e pronosticabilă doar pe bază experienţei precedente. care pot stimula soluţionarea celor mai imperioase (vitale) probleme legate de supravieţuirea omenirii. cum s-a adeverit actualmente. neagă aliniaritatea şi neuniformitatea acestor conexiuni inverse. Sinergetica şi medicina. realizarea ―scenariilor‖ desfăşurării evenimentelor în viitor. dezvoltate în alte forme. În primul rînd. apoi omenirea are dreptul la o alegere a căii optimale de evoluţie. despre necesitatea noosferizării ştiinţei şi tehnicii cu scopuri extrem de vaste. examinarea etapelor de dezvoltare a noosferii. metode şi căi de supravieţuire a omenirii. În al doilea rînd. Stilul de gîndire neliniar constituie un stil de cugetare contemporan şi în acelaşi timp este un stil concret-istoric. Ea ne permite de a inventa şi a dezvolta moduri de abordare netradiţionale. progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) în 165 . Apare. care este inclus într-o formă esenţial transformată în tipul noosferic de raţionalitate. e vorba despre numărul limitat al căilor de dezvoltare a sistemelor neliniare. Menţionăm încă o dată importanţa ideei sinergetice despre cîmpul căilor de dezvoltare. despre spectrul structurilor care se conţine veritabil în mediile neliniare. optimal pentru sine. 4. totul se reduce la faptul de a se învăţa a determina totalitatea structurilor reale caracteristice pentru fiecare sistem. realizării pedeplin a principiilor şi idealurilor umanistice. Tabloul noosferic al lumii. a unui nou tablou ştiinţific. ea trebuie calculată. omul poate să descrie.noosferic. metodelor. să calculeze. Prin urmare în sistemul dat neliniar sunt posibile (realizabile) nu toate direcţiile de dezvoltare solicitate de subiect. deasemenea a se călăuzi de tendinţele adecvate ale evoluţiei aceastuia. iar apoi dirijată. Calea optimală e necesar de a o alege. deschide noi direcţii în cercetarea modelelor de gestionare a acestor sisteme.

Despre aceasta ne mărturiseşte toată istoria dezvoltării omenirii. scientofage ceea ce. Перспективы экоразвития. Această imensă diferenţă de puteri a predeterminat prioritatea tehnologiilor create de om în comparaţie cu ―tehnologiile‖ biosferei. Timp îndelungat în practica socială predomina strategia de supuşenie (subordonare) a naturii şi concepţia despre lumea tehnicistă în problemele interacţiunii mediului ambiant cu societatea. păşind pe calea dezvoltării durabile. Probabil că ritmul înalt al evoluţiei tehnologice poate deveni util în calea spre soluţionarea crizei ecologice dacă factorul informaţional-tehnologic va deveni ―aliatul‖ ecologiei. în evoluţia lor nu cer o separare de ea. de interacţiune a sociumului şi naturii. în condiţiile sistemului de piaţă. În caz contrar n-ar fi fost posibile nici sporirea economică. compatibile cu biosfera. Printre argumentele găsite la aceşti autori susţinute în favoarea unei astfel de concluzii sunt acelea că recent. Într-adevăr. care cu succes se blochează şi chiar se înlătură. Aceste tehnologii (tehnologiile ecofile). С. Bizuindu-se pe o astfel de paradigmă se poate de aşteptat că ştiinţa. deasemenea majorarea volumului de informaţie socială de la 10 9 biţi (apariţia graiului uman) pînă la 1025 biţi (revoluţia informaţională contemporană).. Deja au fost întreprinse încercări de a elabora în baza legilor biosferice tehnologii economice ecologizate prin intermediul ideii de ―neoculegere‖1 . facultatea omului privind creaţia tehnico-ştiinţifică contribuie atît la dezvoltarea economiei din societate. PTŞ a asigurat o creştere economică de mai mult de 75% şi corespunzător mărirea populaţiei de la 250 milioane de oameni la începutul erei noastre pînă la aprpximativ 6 miliarde în a. are loc conform datelor paleontologice în mediu odată în curs de trei milioane de ani. 170-185 166 . schimbarea tehnologiilor se efectuiază în mediu în fiecare deceniu. în principiu ―elimină― factorul tehnologic din ―lista‖ mecanismelor reale de tranziţie spre civilizaţia durabilă.mare măsură e responsabil atît pentru bunurile materiale şi confortul solicitat de locuitorii contemporani ai Planetei noastre. sau noosferic. nici ―explozia demografică―.Д. În vederea realizării acestui scop e necesar de a reorienta ştiinţa spre noi obiective. М. se va pomeni într-o stare de revoluţie noosferică ordinară. Unii autori consideră că absolut toate tehnologiile contemporane fără excepţie aduc daune biosferei. Există însă şi opinii contrar opuse vis-a-vis de soluţionarea acestei probleme. inofensive. în deosebi cea contemporană. Dar acest fapt poate avea loc doar în cazul cînd tehnologiile bazate pe epuizarea resurselor materiale vor fi transformate în tehnologii neprimejdioase. cît şi la degradarea biosferei. cît şi pentru alunecarea spre o catastrofă antropoecologică globală. Ei pun soluţionarea problemei crizei ecologice pe contul mecanismului reglării biotice a mediului ambiant şi procesului depopulativ (de depopulaţie). e posibil folosind tehnologiile mai sus enunţate ―neoculegătoare‖. informaţionale) şi despre formarea modului intesiv-coevolutiv. adică apariţia noilor specii. care presupune eliminarea ―tehnologiilor neolitice‖ şi ―includerea‖ civilizaţiei în biosferă. atunci cînd schimbarea ―biotehnologiilor‖. nici ―tromboza informaţională―. ei afirmă că viteza schimbărilor în biosferă este cu şapte puteri (107 ) mai lentă decît viteza acumulării informaţiei culturale. iar tehnologiile netradiţionale de a le crea pe principiile dezvoltării durabile. 1999. de regulă. dar invers. Evaluînd (apreciind) ritmurile dezvoltării omului şi evoluţiei biosferei conform criteriilor informaţionale. E cazul în această ordine de idei de amintit despre constituirea tehnologiilor netradiţionale (scientofage. fiind însoţită 1 Vezi: Урсул А.

104-112 1 1 167 .Ñ. traversării spre noosferogeneză rolul ştiinţei. 1995.cunoaşterea.Ñ. în condiţiile noosferizării PTŞ. Ştiinţa şi numai ştiinţa poate să se manifeste în calitate de remediu eficace. din cauza că ea nu-i capabilă de a soluţiona pînă la capăt problematica ecologică. Aidoma întregii dezvoltări a civilizaţiei e posibil în principiu a reorienta ştiinţa spre valorile general-umane ale strategiei noosferice. deci. selectînd alte scopuri şi alte valori de transformare ale acesteia. dirijarea socială..Ã. civilizaţia informaţional-ecologică (noosferică) cu forma ei proprie de ştiinţă şi de raţionamente socionaturale2 . în principiu. c. tehnicii şi tehnologiei trebuie să se modifice radical. cît şi cu toată omenirea. spre etapa noosferică. În locul civilizaţiei tehnogene strîns legată de ―umanismul de consum‖ vine o nouă civilizaţie.303 Ñòåïèí Â.À. Ðîçîâ Â. Dacă în ştiinţa postneclasică cu tipul ei de raţionalitate ştiinţifică se iniţiază conştientizarea conexiunii activităţii teoretice şi produsului acesteia cu valorile sociale. În istoria dezvoltării cunoaşterii teoretice e logic a evidenţia cîteva genuri de revoluţii ştiinţifice şi corespunzător tot atîtea tipuri de ştiinţă: clasică cu cele două stări ale ei disciplinară şi disciplinar-organizată. cît şi prin neglijarea potenţialului ştiinţifico-tehnologice anterior. Ãîðîõîâ Â. care la rîndul său neagă antropocentrismul clasic şi treptat conduce la un nou principiu de organizare al ştiinţei contemporane .din capul locului de noosferizarea PTŞ. Ôèëîñîôèÿ ìàóêè è òåõìèêè. ori concomitent cu ea va porni spre o nouă etapă de dezvoltare. la formarea unei noi civilizaţii .. ştiinţa neclasică şi cea postneclasică.Ţîrdea Informatizarea.. Ðîçîâ Â. Eseuri filosofice. apoi revoluţia ştiinţifică noosferică ne aprofundează în această ordine de idei cu mult mai eficient. care în opinia unor autori1 definitivează istoria revoluţiilor ştiinţifice globale. de a asigura supravieţuirea omenirii. Astăzi ştiinţa e percepută ca o componentă extraordinar de importantă în elaborarea modelului de dezvoltare durabilă.societăţii ecologice inofensive. şi nici de sinergetică. cît şi a societăţii în întregime. Aceste fenomene sunt chemate să contribuie substanţial la ecologizarea atît a conştiinţei. capabil de a elabora paradigma şi strategia dezvoltării durabile. iar ―orientările umanistice devin primordiale în determinarea strategiei investigaţiilor de cunoaştere‖1. Cu cît mai promt ştiinţa postneclasică se va transforma în cea noosferică. p. Strategia dezvoltării durabile conduce la o nouă fază de bifurcaţie pe calea schimbărilor revoluţionare ale ştiinţei. E vorba. nu poate fi creată atît în lipsa concepţiei dezvoltării durabile.À. Viitoarea noosferă. 306 2 Vezi: Teodor N. despre transformarea paradigmei dezvoltării durabile şi a perspectivei ei noosferice într-un Vezi: Ñòåïèí Â.la principiul biosferocentrist. Ãîðîõîâ Â.Ã. În afară de asta apare şi un nou tip de viziune asupra mediului ambiant şi a interacţiunii acestuia atît cu fiecare om în parte. În antropocentrismul extensiv al ştiinţei postneclasice apar schimbări ce ţin de umanismul noosferic. Ôèëîñîôèÿ ìàóêè è òåõìèêè .Ñ. Actualmente. de umanizarea şi socializarea tehnicii şi tehnologiei.. cu cît mai activ se va efectua noosferizarea PTŞ cu atît mai rapid se va realiza obiectivele noosferogenezei.. cea ce constituie o premiză de bază a supravieţuirii omenirii. Chişinău. 1994. Ì. Ea (noosfera) rămîne deasemenea o utopie în absenţa reorientării priorităţilor în domeniul ştiinţei de la problemele militare şi tehnice la cele ce ţin de problematica sociotehnologică. Omenirea nu e satisfăcută nici de ştiinţa postneclasică. care ori va pieri odată cu omenirea. Actualmente însă a devenit clar că o dezvoltare stihiinică a ştiinţei în limitele civilizaţiei industriale se învecinează cu dispariţia acesteia.

de exemplu. de indicat rezervele existente în ştiinţă. a motiva. Modurile de abordare sinergetice faţă de procesele biologice se realizează cu o eficacitate tot mai avansată. 168 . Ulterior ne v-om canaliza atenţia asupra problemelor ce ţin de teoria evoluţionistă. în legea a doua a termodinamicii. dirigate de conexiunea inversă pozitivă neliniară. adică sisteme haotice. Analiza lor ne vorbeşte că pentru anumite valori ale parametrilor sistemului în ultimul apar indurabilităţi şi. fundamenta şi argumenta concepţia dezvoltării durabile şi devenirii noosferei. Ele (schimbările) sunt formulate. sociale şi tehnice. de tot sistemul culturii şi învăţămîntului. iar acest fapt poate să contribuie la supravieţuirea omenirii doar executînd o informatizare deplină a sociumuluii în primul rînd efectuînd o realizare adecvată a informatizării ecologice. Anume aici sunt foarte răspîndite procesele de înmulţire autocatalitice. Originea (provenienţa) vieţii şi asimetriei moleculare. Acum ne axăm atenţia spre interacţiunea sinergeticii cu biologia şi medicina. E cunoscut faptul că particularitatea fundamentală a sistemului viu o constituie istorismul acestuia. sistemul de instruire şi cultura în întregime sunt chemate de a soluţiona problemele fundamentale în dezvoltarea omenirii şi anume a elabora noi paradigme de supravieţuire a omului şi biosferei. Modelele unor astfel de sisteme sunt descrise prin intermediul ecuaţiilor diferenţiale neliniare. deci. conceptuale şi practice necesare fiecărui individ în scopul dezvoltării multilaterale a tuturor locuitorilor Planetei noastre. dezechilibrate. adică prezenţa schimbărilor istorice. E vorba că procesele de bază în lumea vie sunt nişte fenomene de creştere (de înmulţire) şi de formare a speciilor. strategia şi alte documente de pronosticare referitoare la elaborarea şi realizarea programului de dezvoltare durabilă. o acumulare de forţă a posibilităţilor modelării cognitive globale a proceselor naturale şi socioeconomice. tehnică. La etapa actuală e important de a se include în această activitate cît mai operativ. compiuterizării şi scientizării sistemelor sociale. Tranziţia spre o dezvoltare durabilă e posibilă din punct de vedere al ştiinţei contemporane doar într-o variantă globală. specia. iar în perspectivă în cea cosmică. Aceste bifurcaţii sunt similare tranziţiilor de fază. Noosfera poate să devină o realitate doar în cazul cînd ea va fi solicitată. deschise. crearea sistemului de comunicaţii globale. populaţia. Deci. Modul de abordare noosferic. a formula doctrine neordinare de ieşire a civilizaţiei din criza ecologică globală. este proprie şi naturii anorganice. procesele biologice periodice. Sinergetica ne-a argumentat că o astfel de facultate. Fără îndoială că organismul. dar conturează şi viitorul. bifurcaţii ce brusc schimbă starea lui. În dinamica populaţiei există faze de înmulţire (de creştere) furtunoase. noosferizarea PTŞ nu numai că radical înfluenţează asupra profunzimii investigaţiilor trecutului şi aprecierii adecvate a prezentului. Orişice organism se dezvoltă în timp şi păstrează în ―memoria‖sa momente din evoluţia anterioară. ştiinţa şi tehnica contemporană.sistem de orientări intelectuale. constituirea spaţiului unic informaţional şi ecomonitoringului planetar. fiecare ţară trebuie să adopte concepţiile sale naţionale. evoluţia prebiologică. S-a argumentat că dezvoltarea noosferică poate fi intensificată şi prin axiologizarea intelectualizării. în potenţialul spiritual intelectual al poporului fiecărei ţări.în toate aceste domenii sinergetica şi-a manifestat puterea de explicare a esenţei fenomenelor. fapt despre care am menţionat deja. instruire. depăşind toate celelalte forme ale activităţii sociale de ştiinţele naturale. o trecere la procedurile de acumulare şi de translare ―fără hîrtie‖ a informaţiei. morfogeneza şi apariţia imunităţii . profesionale. biosfera reprezintă în sine nişte structuri disipative. Şi totuşi. rapide care se înlocuesc (se schimbă) prin procesul stocastic de dezvoltare.

Mecanismele evoluţiei şi autostructurării se pot demonstra deasemenea prin exemplul înmulţirii moluştelor şi melcilor. E logic a afirma că dacă evoluţia s-ar fi început din nou. adică cele două componente antagoniste ale evoluţiei. Apariţia evoluţionistă a biosferei din haos ne vorbeşte despre imprezicerea mersului evoluţiei. Joaca complicată a acestor doi factori polari are loc în orişice regiune locală de formare a speciilor şi duce la momente surprinzătoare în lumea viului. Sinergetica ne-a oferit posibilitatea de-a soluţiona această controversă. credem noi Darwin care o stabilit mecanismul apariţiei şi dezvoltării biosferei reglementate printr-o nestabilitate (indurabilitate) haotică. însă punctualismul este mult mai probabil. Strămoşul nostru locuia în bordei. aritmia inimii este periculoasă. însă nu mai puţin riscante (ameninţătoare) sunt bătăile inimii peste măsură reglementate. ea ar duce spre absolut alte rezultate.pentru toate acestea şi alte procese similare este proprie o anumită măsură de haos. echilibru psihic . pe cînd teoria lui Darwin. Primul duce la accelerarea mersului (curgerii) proceselor. Modelul lui Kant şi Laplas actualmente suscită doar un interes istoric.Eigen (savant german. E vorba de integrarea ulterioară a teoriei evoluţioniste cu biologia moleculară. Teoria evoluţionistă contemporană creată în anii ‗30 ai sec. care aparţine celor mai avansate performanţe a gîndirii umane pe deplin îşi păstrează şi în prezent importanţa sa ştiinţifică. cu mult mai redus decît perioada stasisului. În favoarea teoriei numai ce expuse. Tranziţia poate fi şi graduală. necesară pentru susţinerea sănătăţii omului. care deasemenea ne vorbesc despre prezenţa patologiei. De exemplu. care nu posedă posibilităţi de a prognoza vremea pe un timp mai îndelungat. întîmplătoare. Divergenţa speciilor înseamnă o scădere.Printre primii sinergeticieni îi găsim pe Leibniz (teoria monadelor). O inimă cu bătăi prea reglementate nu e capabilă de a reacţiona 169 . Pentru funcţionarea normală a tuturor sistemelor de activitate vitală a omului este necesar un oarecare regim intermediar dintre haos şi ordine. de regimul haosului determinat. Însă modelele matematice ne demostrează că formarea speciei e asemenătoare tranziţiei de fază. unde savanţii au dobîndit deja rezultate îmbucurătoare. În teoria evoluţionistă contemporană are loc o discuţie aprinsă dintre reprezentanţii gradualismului şi punctualismului. puţin cîte puţin. adică existenţa stabilă a speciei. Darwin deci. Situaţia e similară cu meteorologia. ritmurile hormonale. Respiraţia omului. El pentru prima dată a reprezentat schema formării speciilor prin intermediul divergenţei. mai ales cînd e vorba de analiza diverselor aspecte ale funcţionării organismului uman.inhibator. Actualmente în ştiinţă apar noi obiective. Modelul principal aici devine schema activator . laureat al premiului Nobel). bătaia (pulsaţia) inimii lui. poate fi socotit unul din fondatorii sinergeticii contemporane. deasemenea şi a teoriei lui Darwin (selecţia naturală) ne vorbesc şi lucrările lui M. unii din urmaşii (descendenţii) lui sau urcat pe copaci. Acest mecanism îl constituie selecţia naturală . ritmurile somnului şi înviorării. alţii au valorificat zonele de litoral. deseori prin intermediul conexiunii pozitive inverse neliniare. ultimii cred că ea se realizează într-un timp comparabil scurt. Alt sinergetician de forţă a fost. Primii afirmă că formarea speciilor se efectuiază treptat. Debutul unei astfel ―de partide de şah― este întîmplător. al XX-lea a fost un rezultat al sintezei darwinismului cu genetica populaţională. a sinergeticii şi teoriei informaţiei. iar al doilea provocă o încetinire a înmulţirii rapide. Kant şi Laplas care au creat modelul teoretic de apariţie a sistemului Solar dintr-o nebuloasă primară haotică. o micşorare a simetriei. Metodele sinergetice tot mai mult îşi fac cale şi în medicină.

care va avansa spre noi performanţe în dezvoltarea teoriei şi practicii medicale. intensiv dezvoltă noţiunea de ―maladie dinamică―. capacităţile ei adaptive se micşorează (scad semnificativ). cît haos poate rezista organismul uman ca el să nu se îmbolnăvească.flexibil la schimbările condiţiilor externe. de autoacţiune. în particular. cînd occilaţiile haotice sunt normale şi cînd ele sunt periculoase pentru sănătate? Răspuns la aceste întrebări putem găsi prin metodele sinergeticii. După cum vedem. în prevenirea acceselor acute ale bolilor. ca toţi ce-i ce sunt antrenaţi în cercetările acestor domenii ştiinţifice să se familiarizeze profesional cu metodologia sinergetică. sinergetica actualmente radical influenţează metodele şi mijloacele de investigare în ştiinţele medico-biologice. Problema aici este următoarea: cît haos este necesar omului ca el să devină sănătos. prin modurile de abordare neliniare. Savanţii din diferite domenii ale ştiinţelor medico-biologice actualmente au ajuns la concluzia că sănătatea constituie o balanţă subtilă dintre haos şi ordine. E necesar deci. 170 . Organismul uman este un sistem de autoreproducere. În această ordine de idei mulţi cercetători folosind teoria sistemelor dinamice. Teoria haosului în dinamica neliniară joacă astăzi un rol practic în diagnosticarea şi tratarea maladiilor.