P. 1
istoria europei....

istoria europei....

|Views: 132|Likes:
Published by Monica Moni

More info:

Published by: Monica Moni on Feb 22, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as ODT, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/17/2013

pdf

text

original

Istoria Europei CentraleşideEst

I. INTRODUCERE
1. Numele de "Europa Centrală" ("centralrăsăriteană") şi "redescoperirea" intelectuală a acestei regiuni.
Numele. Potrivit lui Piotr S. Wandycz, "Europa Centrală" ("centralrăsăriteană") reprezintă un termen "nou" sau un nume arbitrar, apărut din nevoia de a defini o porţiune care nu este în întregime nici occidentală, nici răsăriteană, ci reprezintă o "zonă de mijloc". Termenul de "Europa Centrală" este împrumutat din geografie, dar are o origine şi un sens politic1, deşi nici geografii, nici politicienii nu pot cădea de acord asupra conturului exact al regiunii. Grosso modo, denumirea de "Europa Centrală" ("central-răsăriteană") a fost folosită pentru zona dintre mările Baltică, Egee şi Neagră (ceea ce însemna Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria), dar nu există, printre cei ce s-au ocupat de istoria acestui termen şi a regiunii, în sine, un consens deplin asupra componentelor statale (teritoriale) ale termenului2. Acest lucru constituie una dintre incertitudinile teoretice majore ale discuţiilor actuale referitoare la "Europa Centrală", care nu a putut fi eliminată, în ciuda nenumăratelor reflecţii formulate în ultimele două decenii în legătură cu structura acestei entităţi. Potrivit unei fericite formulări, "Europa Centrală" este "un spaţiu cu geometrie variabilă"3. Una dintre cauze ar putea fi şi aceea a caracterului extrem de fluctuant al graniţelor din regiune, de-a lungul timpului, dar, cu siguranţă, şi implicaţia ideologică majoră a întregii discuţii pe marginea existenţei sau nonJacques Droz, L'Europe Centrale. Évolution historique de l'idée de "Mitteleuropa", Paris, Payot, 1960, p. 20. 2 Cf. Piotr S. Wandycz, Preţul libertăţii. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu pînă în prezent.traducere: Mihaela Paraschivescu şi Valentin Dragu-Banu, Bucureşti, Central European University Press, Editura ALL, 1998, p. 1. Această observaţie constituie un laitmotiv în scrierile majorităţii autorilor contemporani care s-au ocupat de istoria Europei Centrale. Pentru Jacques Le Rider, de exemplu, această noţiune (în forma Mitteleuropa) "nu corespunde unei realităţi geografice care poate fi clar definită" (cf. Încercare de istorie semantică in Europa Centrală. Nevroze, dileme utopii. Antologie coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Iaşi, Polirom, 1997, p. 72). 3 Opiniile referitoare la ţările care intră în componenţa acestui spaţiu au variat, de-a lungul timpului, considerabil. În anii '20, bunăoară, pentru unii autori francezi, "Europa Centrală" însemna Germania, Elveţia, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi România. La începutul deceniului următor, pentru alţi autori, din harta acestei regiuni erau excluse Polonia, Germania şi Elveţia, fiind, în schimb, primită, Iugoslavia. După cum constată un autor francez, acest indeterminsim geografic a fost o constantă a acestei regiuni, spaţiul schimbîndu-şi conformaţia în funcţie de locul de unde era privit el: Viena, Berlin, Triest, Paris sau Londra (Michel Foucher, Fragmente de Europa: unificări şi fracturi in Ibidem, p. 101).
1

Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 3

existenţei unei asemenea regiuni: apartenenţa la cultura (vest) europeană şi la valorile acesteia. Conştienţi, oarecum, de această dificultate semantică, mai mulţi autori au încercat să găsească temeiuri mai solide decît cele pur geografice pentru a demonstra unitatea sau coerenţa acestei regiuni. Milan Kundera, Czeslaw Milosz, György Konrad, de exemplu, care preferă termenul de "Europa Centrală" celui de "Europa central-răsăriteană", consideră că această noţiune nu are doar un înţeles teritorial, ci, în primul rînd, unul cultural-istoric4. Pentru Kundera, de exemplu, Europa Centrală este acea parte a Europei "situată din punct de vedere geografic în centru, din punct de vedere cultural în Vest şi din punct de vedere politic în Est"5. Ea nu este un stat, ci "o cultură sau un destin". Pentru romancierul ceh, Europa Centrală poate fi definită şi determinată "nu prin frontiere politice (care sînt lipsite de autenticitate, impuse fiind, întotdeauna, de către invazii, cuceriri, ocupări), cin de acele mari situaţii comune care reunesc popoarele, le grupează în moduri mereu diferite, de-a lungul mereu schimbătoarelor hotare, ce marchează un tărîm populat de aceleaşi amintiri, aceleaşi probleme şi conflicte, aceeaşi tradiţie comună"6. O altă tentativă de articulare a conceptului în termeni culturali-istorici, o reprezintă cartea lui Jenö Szücs, Cele trei Europe (Les trois Europes, 1985)7, care încearcă să identifice moştenirea istorică şi particularităţile culturale şi religioase de natură a constitui trăsăturile identitare ale regiunii (v. infra). Potrivit lui Jacques Droz, noţiunea de "Europa Centrală" – "intrată în istorie ca un concept politic" – s-a născut din reacţia de apărare împotriva unui pericol comun – fie panslavismul, fie ameninţarea conjugată franco-britanică – asociat convingerii în existenţa unui destin comun al ţărilor din această zonă8 Uneori, criteriul istoric (şi, ocazional, politic) pare, el singur, de ajuns pentru a defini conceptul de "Europa Centrală". Bunăoară, în funcţie de el, unul din editorii unei recente sinteze în mai multe volume consacrată Europei Centrale şi de Est consideră că, prin această denumire ar trebui înţelese toate ţările situate în spaţiul dintre Germania-Austria şi teritoriile slavilor de răsărit (Rusia, Belarus şi Ucraina) şi aflate, pînă în 1990, în sfera de influenţă a U. R. S. S. Potrivit acestei delimitări, din Europa Centrală şi de Est ar face, aşadar, parte Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, dar şi România, Bulgaria şi Serbia9. Acelaşi autor, Jean W. Sedlar, conştient de diversitatea regiunii şi de dificultatea de a găsi componentelor sale teritoriale trăsături comune, nu ezită să considere că,
Piotr S. Wandycz, op. cit., p. 1-2. V. Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii… p. 222 6 Ibidem, p. 228, 229. 7 Prima ediţie, aceea maghiară, a cărţii a apărut în 1981, ediţia în limba engleză este din 1988.
4 5

Jacques Droz, op. cit., p. 21-22. 9 Jean W. Sedlar, East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500, University of Washington Press, Seattle and London, 1994, p. IX-X.
8

Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 4

dată fiind proximitatea lor geografică, aceste ţări "situate atît de aproape unele de celelalte, trebuie, cu certitudine să aibă anumite trăsături comune" 10. De fapt, singura trăsătură comună identificată de Sedlar (ţinînd tot de experienţa istorică a ţărilor în discuţie) este aceea a îndelungatei lor absenţe de pe harta politică a Europei, ca urmare a expansiunii Marilor Puteri vecine. Alte similitudini nu par, din punctul de vedere al istoricului american, a mai exista. Pentru Oskar Halecki, Europa se împarte în patru regiuni, delimitate potrivit experienţei lor istorice şi particularităţilor geografice şi culturale: Europa occidentală; Europa central-occidentală; Europa central-răsăriteană; Europa răsăriteană 11. Istoricul polonez recunoaşte că Europa central-răsăriteană nici nu a constituit vreodată o unitate istorică, în ciuda multor experienţe împărtăşite în comun de popoarele din zonă, şi nici nu reprezintă o unitate geografică. Dintre componentele teritoriale ale regiunii, Halecki exclude Germania (parte – după părerea lui, a "Europei central-occidentale"), dar include, pe lîngă Boemia, Moravia, Polonia şi Ungaria, şi partea de nord şi nord-vest a Peninsulei Balcanice (regiuni locuite de bulgari, sîrbi, croaţi şi sloveni). Mulţi istorici francezi preferă să folosească termenul de "Europă mediană"12, care constituie o "titulatură din ce în ce mai utilizată pentru a numi un spaţiu care nu mai este Europa de Est – concept geopolitic mort, odată cu "cortina de fier" – şi nici Europa Centrală – concept geoistoric utillizat începînd cu finele secolului al XIX-lea, pînă la începutul anilor '50" 13. Dificultatea de a numi acest spaţiu se asociază cu dificultatea de a-l delimita. Amîndouă oglindesc caracterul problematic al identităţii acestei regiuni, cu atît mai confuză, cu cît factorii generatori de tensiuni şi conflicte se îmbină aici cu particularităţile creatoare de consens. Pentru Violette Rey, din "Europa mediană" fac parte toate ţările cuprinse între Germania şi Estonia: Polonia, Lituania, Letonia, România, Austria, Slovacia, Ungaria, Cehia, în total 10 ţări14. Alţi autori francezi – ca, bunăoară, Michel Foucher – consideră că această regiune este formată din "vechea" Europă de Est (inclusiv ex-Iugoslavia, Bulgaria şi Albania), fără partea ei germanică, ce ar aparţine de acum, potrivit autorului, Europei Occidentale15. Michel Grésillon foloseşte, de asemenea, noţiunea de "Europă mediană"16, ca şi Pierre Ricquet, pentru care acest termen are o conotaţie preponderent geografică, desemnînd partea "istmică" a Europei,
Ibidem. Cf. Borderlands of Western Civilization. A History of East Central Europe, The Ronald Press Company, New York, 1952 şi The Limits of European History, 1960.
10 11

Cf. Violette Rey (sous la direction de), Les territoires centre-européens. Dilemmes et défis. L'Europe médiane en question, Paris, Éditions La Découverte, 1998, p. 13 şi urm. 13 Ibidem, p. 18. 14 Ibid., p. 13.
12

Michel Foucher, Fragments d'Europe. Atlas de l'Europe médiane et orientale, Paris, Fayard, 1993. 16 Michel Grésillon, Europe médiane, Allemagne, Mitteleuropa… in Violette Rey (sous la direction de ), op. cit., p. 34 şi urm.
15

Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 5

cuprinsă între istmul dintre Marea Nordului-Marea Mediterană şi istmul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, caracterizată din punct de vedere istoric şi cultural printr-o importantă influenţă germanică17. Potrivit lui Michel Grésillon, termenul de "Europă mediană" are avantajul de a scoate definiţia Europei Centrale din sfera de captaţie a fatidicei axe est-vest, care evocă o interpretare/conceptualizare occidentalo-centristă a regiunii18. Pentru Yves Lacoste, acelaşi termen ("Europă mediană") – în care autorul include Germania, Austria, fostele ţări comuniste, Iugoslavia, Grecia şi vestul Turciei, inclusiv Moldova, Belarus, Ucraina şi ţările baltice – are avantajul de a evita conotaţiile geopolitice negative ale noţiunii de "Europa Centrală", care, prin apropierea sa de "Mitteleuropa" ar sugera un spaţiu german de influenţă, din care fac parte Germania, Austria, Elveţia, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi România. Aceasta pare a fi, potrivit lui Y. Lacoste, conotaţia pe care o degajă unul din tomurile Geografiei universale, publicat în 1930 de Emmanuel de Martonne şi intitulat chiar Europe centrale19. În fond, ceea ce au în comun aceste încercări – şi multe altele – de conceptualizare a "Europei Centrale" din unghiul specificităţii sale istorice şi culturale pare a fi o presupoziţie nedeclarată: anume, existenţa unei entităţi teritoriale numită "Europa apuseană" sau "Occident" şi, consecutiv, tendinţa de a o considera drept un model sau un reper cu care este comparată dezvoltarea "Europei Centrale". Altfel spus, afirmarea existenţei unei regiuni cu acest nume pare a depinde foarte mult de o imagine în oglindă: aceea a Apusului, în raport cu care se defineşte – din unghiul similitudinilor şi al diferenţelor – chipul (la fel de nediferenţiat) al "centrului" sau al "răsăritului". Acest procedeu omite să constate nenumăratele particularităţi regionale ale "Europei apusene" însăşi, fie că este vorba de Nord şi Sud, de zonele "centrale" bogate (Franţa, Germania, Anglia, Italia de Nord) şi cele "periferice" mai sărace (Spania, Portugalia, sudul Italiei, Irlanda etc.) ş. a . m. d., precum şi unele analogii semnificative între dezvoltarea Europei Centrale şi aceea a unor zone din Apus20.
Apud Michel Grésillon, op. cit., loc. cit., p. 37. 18 Ibidem, p. 37.
17 19

Emmanuel de Martonne fusese consilierul lui Georges Clémenceau la Conferinţa Păcii din 1919-1920 şi contribuise la stabilirea frontierelor Poloniei şi României (cf. Yves Lacoste, Introduction. Comment définir l'Europe médiane? Géo-histoire et intersections d'ensembles spatiaux in Béatrice Giblin et Yves Lacoste,

Géo-histoire de l'Europe médiane. Mutations d'hieret d'aujourd'hui, Paris, Éditions La Découverte, 1998, p.
5-7). 20 Este cazul absenţei îndelungate în Europa Centrală a unor structuri statale proprii şi încorporarea claselor politice din regiune (unele dintre ele fiind distruse sau deznaţionalizate) în imperiile care şi-au împărţit stăpînirea acestei zone (otoman, habsburgic, rus şi – mai tîrziu – german). Acest fapt – cu urmări incalculabile asupra evoluţiei tuturor popoarelor din regiune – a fost interpretat ca unul care ar diferenţia negativ Europa Centrală de Occident, cu toate că evoluţii similare au existat şi în Apus (bunăoară, stăpînirea franco-austriacă asupra Italiei, cea engleză în Irlanda, suedeză în Norvegia sau extrema fragmentare teritorială a Germaniei însăşi).

Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 6

Elaborată din unghiul superiorităţii Vestului, imaginea comparată a "Europei Centrale" va fi întotdeauna "reflectată negativ", evidenţiindu-i-se particularităţile în termenii unor carenţe sau ai unor similitudini imperfecte21 şi nu ai trăsăturilor proprii, ireductibile la modelul de referinţă22. Acest lucru – constatat de mulţi autori, printre care şi de Bogdan Czaykowski23 – este însă inevitabil şi decurge din modul însuşi de constituire a oricărei identităţi etnoculturale, care ni se înfăţişează, invariabil, sub trei aspecte inter-corelate şi tautologice: imagologic, bilateral şi ierarhic. Ponderea pe care par a o avea întotdeauna imaginile în constituirea noţiunilor de acest tip ar putea explica absenţa, pînă la această dată, a unei reflecţii teoretice privitoare la validitatea şi utilitatea instrumentală a conceptului de regiune istorică. După cum observă Bogdan Czaykowski, toate "istoriile" de pînă acum, deşi au fost implicit regionale, în realitate, fie că s-au concentrat doar asupra liniilor tradiţionale de demarcaţie (state, imperii, provincii, oraşe etc.), fie că s-au oprit la unele entităţi suprastatale, pe care le-au definit preponderent în termeni geografici (Europa, Balcanii, Marea Neagră), dar numai pentru a se interesa apoi de o singură parte a acestor zone. Rolul jucat în aceste demersuri de compararea (implicită sau nu) a imaginilor regionale îi face pe autori să pornească de la premisa unităţii (omogenităţii) ariei de referinţă – o însuşire întotdeauna afirmată, dar niciodată (sau foarte rar) demonstrată. Tocmai pentru a ieşi din contradicţiile insolubile presupuse de încercarea de a defini "Europa Centrală" în funcţie fie de unităţile geografice şi culturale învecinate ("Occidentul" şi "Răsăritul"), fie de alte entităţi suprastatale, unii autori au încercat să definească regiunea în funcţie de ceea ce ar putea constitui specificul ei ireductibil. Pentru Violette Rey, de exemplu, "Europa Centrală" – pe care ea o numeşte, cum am amintit deja, mediană – se defineşte ca un spaţiu intermediar ("un espace d'entre-deux"), care "articulează şi generalizează trei însuşiri interdependente: confruntarea între forţele externe şi interne în dauna celor din urmă; o relaţie originală cu timpul istoric, caracterizată prin recurenţa începuturilor, care blochează acumulările; o creativitate ridicată, dar constrînsă la evadare". Potrivit autoarei, această conceptualizare scoate analiza acestui

21 Ca. decît alte aspecte. În secolul al XIX-lea..spaţiu de sub influenţa noţiunilor de "situaţie intermediară". dar să şi aducă un corectiv salvator exceselor identităţii europene. Mitteleuropa. Acest termen (concurat pentru scurt timp de un altul. m. aceea de Mitteleuropa. De fapt. "spaţiu de tranziţie". care trebuia să cuprindă. în jurul unui nucleu constituit prin fuziunea imperiilor german şi austro-ungar. În prima sa formă.ca/german/natio. cel dintîi autor care pare a-l fi folosit a fost August Zeune. ameninţată să-şi piardă echilibrul.arts. Elveţia etc. în sfera semantică a cărora se găsesc. bunăoară. După Naumann.htm ) Introducere. această confederaţie (cuprinsă între Vistula şi Vosgi. Mitteleuropa simboliza "reprezentarea narcisistă a unui teritoriu naţional care ar fi centrul continentului"26. răspîndirea Renaşterii. p. Cartea lui Naumann reconstituia ideea de Europa Centrală în expresia ei germanică27. după modelul formării Reich-ului bismarckian28. 19. Concret. ale cărui implicaţii economice. rămînînd foarte multă vreme marcat de ideologia pangermanică. History of East Central Europe ( http://www. d. Polonia. centrul acestei lumi. 1. Berlin. cit. a filosofiei Luminilor ş. în 1808. iar mai tîrziu cu spaţiul vital german în Europa 24 Violette . chiar "periferie". 22 Un exemplu de particularitate distinctivă a acestei regiuni îl constituie numărul mare al populaţiei evreieşti. ** * La origine. devenind sinonimă cu "Germania Mare" (Grossdeutschland). chemat nu numai să-şi apere identitatea împotriva ambelor extreme. pînă în perioada contemporană. România. atenuate. religioase etc. punctul de contact între Vest şi Est. conceptul de "Europa Centrală" a constituit o "invenţie" germană. Reimer. asupra evoluţiei ţărilor din zonă şi a raporturilor cu populaţiile locale au fost mai puţin luate în calcul per se. 23 V. Naumann îşi imagina Europa Centrală organizată ca o federaţie (confederaţie). "Mitteleuropa" dobîndeşte conotaţii politice şi mai apăsate. cum ar fi statutul social şi juridic al acestei minorităţi în comparaţie cu minorităţile iudaice din Europa apuseană. în ceea ce priveşte urbanizarea. a. din epoca fondării imperiului germanic medieval. op. a Reformei. 1915.ubc. noţiunea de centru (Mitte) a constituit o piesă importantă a identităţii germane. dar repede abandonat) confirmă vocaţia de dominare care l-a inspirat: a afirma că lumea germanică face parte din Europa Centrală era totuna cu a spune că ea constituie "mijlocul". părţi din Franţa de nordest. Belgia. După 1871 (data constituirii Imperiului german). în 1817. încercînd să demonstreze continuitatea rolului civilizator şi creator al germanilor în această zonă. toate ţările în care trăiau minorităţi germane ("Volksdeutschen"): Olanda. Galiţia şi lacul Konstanz) trebuia să fie o unitate economică Rey (sous la direction de). "Zwischeneuropa". conceptul i se datorează lui Friedrich Naumann (1915)25. culturale. adică din unghiul contribuţiei lor istorice. Numele de "Europa Centrală" 7 caracteristicile spaţiilor mai mari. 25 Cf. care înglobează acest spaţiu (sau ţările care îi aparţin)24. Al doileaa a fost Carl Ritter (fondatorul geografiei ştiinţifice germane).

op. dar tributare. faţă de care viitoarea conducere germană trebuia să dea dovadă de toleranţă şi de supleţe. fondatorul geopoliticii (Jacques Droz. Polirom. 74 27 După părerea lui Jacques Droz. p. Kjellen. Numele de "Europa Centrală" 8 şi defensivă. op. dar unul defensiv. fiind conştient că formarea "Europei Centrale" reclama renunţarea la ideea expansiunii etnice a germanilor29. 20-21 şi 207). cit. Metternich a elaborat (se pare că cel dintîi) proiectul politic al unei Mitteleuropa. în condiţiile în care epoca statelor mici. 121 şi urm. 26 Jacques Le Rider. cît preponderenţa britanică (franco-britanică)30. Potrivit proiectului lui Metternich. cit. loc.) şi geograful suedez R. în opera lui Friedrich List). Hassinger etc. pentru a asigura coeziunea ansamblului. Paris. Înaintea lui Naumann. Belgia. Potrivit lui List. de exemplu. Concepţia pangermanică de Europa Centrală a avut însă şi întruchipări mai concrete. Elveţia. în opinia lui Naumann. conceptul Naumannian de "Europă Centrală" "nu presupunea primatul politic al vreuneia dintre naţiunile care locuiesc în această parte a continentului". Prefaţă: Andrei Corbea. H.(cf. cit. pe lîngă Monarhia Habsburgică şi Confederaţia Germană.. "Inima" acestei structuri trebuiau să fie Austria şi Prusia reunite. această Mitteleuropa ar fi urmat să devină arbitrul Europei. Germania şi Austro-Ungaria erau. cit. La nouvelle Europe Centrale.. ele urmau să constituie un bloc (Oberstaat) de 120 de milioane de oameni. p. Danemarca. distincte de tipul naumann-ian de teoretizări.. p. 18-20). al cărui proiect a fost conceput sub influenţa rapidei dezvoltări economice austriece din perioada premergătoare anului 1848 (Vormärz). aceleiaşi ideologii.. cu răsfrîngeri pînă departe. "Europa Centrală" reprezenta proiectul unei uniuni economice antiengleze. incapabile de a juca un rol mondial. Traducere: Anca Opric. Mitteleuropa. Cei care vor deforma gîndirea lui Naumann într-un sens pan-germanic vor fi cîţiva autori ulteriori: istoricul W. Ellipses. Naumann era foarte sever faţă de orice politică de germanizare. cantoanele helvete. Introducere. destinat să descurajeze atît presiunile expansioniste dinspre Orient. În conformitate cu un alt sens. peninsula italiană şi. 1937). de exemplu. eventual. avînd ca bază Prusia şi ţinuturile austriece. Naumann credea că leadershp-ul viitoarei confederaţii trebuia să fie german. p. pe linia Dunării şi . capabil de a rivaliza cu blocul rus şi anglo-saxon. Mitteleuropa urma să fie o unitate comercială înglobînd. Schlüssel (Deutsche Einheit und gesamtdeutsche Geschichtsbetrachtung. În perioada Congresului de la Viena (1814-1815). în fond. concepută ca o confederaţie sub egidă austriacă. 1. Izolate. p. datînd de la mijlocul secolului al XIX-lea (evidentă. 22). în afară de Germania şi de Monarhia Habsburgică. 1997. Gabriel Wackermarm. 28 Jacques Le Rider. menită să cuprindă. Olanda. Unite. dar extinzîndu-se de la Copenhaga la Triest. suverane şi independente (de tipul Prusiei şi chiar al Germaniei şi Austro-Ungariei) era depăşită. Hetttner. dar el nu nesocotea drepturile celorlalte naţionalităţi. geograful Albrecht Haushofer şi alţii (op. 1997. cei dintîi care îi conferă acest sens pangermanic sînt geografii germani (A. Iaşi.

31 Ibid. 31-53. după înfrîngerea de la Sadowa. p. refuzaseră să recunoască ţărilor din Răsărit o identitate distinctă. în contextul compromiterii marxismului şi a deteriorării imaginii URSS (şi a popularităţii regimului sovietic) în mediile intelectuale din Apus. În acelaşi timp. opusă modelului pangermanist: potrivit acestei viziuni. Cărţile lui Soljeniţin. cit. care. 207 şi urm. punctul lui de răscruce fiind Viena. "Europa comunistă" sau "Europa de Răsărit". în linii generale. constituirea şi activitatea de opoziţie a . dislocînd sensul de pînă atunci al conceptului de "Europă Centrală". p. Nazismul şi înfrîngerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial au consolidat şi mai mult această evoluţie. "Destinul german" şi "vocaţia austriacă" au fost. ieşind din sfera de interes atît a politicienilor. Dispariţia Imperiului Austro-Ungar după 1918 şi noua hartă politică a Europei au produs "o breşă imensă în geografia conceptuală a continentului"34. 53 şi urm. 29 Jacques 30 Ibidem. dacă pînă aturmci Mitteleuropa politică fusese concepută ca realizîndu-se în jurul Austriei şi al rolului ei conducător în cadrul Confederaţiei germane. conceptul s-a redimensionat din punct de vedere geografic. Cea mai importantă transformare care s-a petrecut după 1918 a fost evacuarea Germaniei din acest concept35. op. ţările din "Mitteleuropa" au devenit o parte a "blocului sovietic". din ce în ce mai manifestă după 1945: eclipsa îndelungată a conceptului de "Europa centrală" din sfera de interes a occidentalilor: ocupate de sovietici. "după 1945 pînă aproape în zilele noastre. A doua jumătate a secolului al XIX-lea coincide cu reapariţia unei concepţii habsburgice despre Europa Centrală (Zentraleuropa). în timpul Războiului Rece. După cum scrie Tony Judt. dizolvîndu-se în noua entitate care s-a numit.. 1.. într-o eclipsă aproape completă32. atît timp cît îmbrăţişaseră concepţii de stînga. Totuşi. Europa Centrală ar reprezenta o entitate istorică constituită prin legături regionale şi supranaţionale. După 1867 (războiul austro-prusac). cît şi a elitelor occidentale" 36. descriind spaţiul situat între Germania şi Imperiul ţarist. Redescoperirea Europei Centrale de către elita intelectuală occidentală s-a petrecut spre finele anilor '70.în zona mediteraneană31. Numele de "Europa Centrală" 9 marilor state din Europa Centrală) a intrat. ideologia conţinută în conceptul de Mitteleuropa (comunitatea de interese a Droz. treptat. comunizate. asociindu-i o alta. "Europa Centrală austriacă" a încetat de a mai fi un concept funcţional. p. cele două perspective ale Europei Centrale pînă la Primul Război Mondial33. pînă în 1914. Introducere. eventual opusă comunismului. «Europa Centrală» a devenit invizibilă pentru Occident….

. precum şi din cele ale disidenţilor care continuau să trăiască în ţările respective (Havel. 36 Tony Judt. Un rol important în acelaşi sens l-a avut intensificarea schimburilor academice dintre ţările din Europa Centrală. 33 Ibidem. O idee fundamentală a textelor lui Kundera era că Europa Centrală avusese un rol important în supravieţuirea Europei. dileme. Redescoperirea Europei Centrale s-a datorat. maghiari şi ceho-slovaci. 155. ci şi cu spiritualitatea rusă. culturii şi sistemelor de valori ale societăţilor considerate pînă atunci a fi "est europene". 1. Demne de menţionat sînt. ce persistă în a-şi apăra identitatea"38. "Cultura noastră este apuseană. Cehoslovacia. Redescoperirea Europei Centrale in Europa Centrală. 79 şi passim. publicate între 1981-1985 în 32 Ibid.] este. p. Numele de "Europa Centrală" 10 diferite reviste occidentale37. formarea sindicatului liber "Solidaritatea" în Polonia au reprezentat cîteva momente decisive în procesul acestei treptate redescoperiri. 34 Tony Judt. P. loc. p. cit. – F. în acest sens. La redescoperirea Europei Centrale a mai contribuit şi activitatea emigraţiei din ţările acestei regiuni stabilită în Occident. Alcan. La nouvelle Europe centrale et son bilan économique. p. deportat şi îndoctrinat.. 18. 63 şi urm. redescoperirea Europei Centrale a reprezentat "una dintre cele mai importante schimbări intelectuale şi politice ale anilor '80". cu scopul de a demonstra deosebirea acestora nu numai în raport cu sistemul lui "Homo sovieticus". În anii '80. al tradiţiilor. şi eforturilor "din interior". Michnik). Polonia.. – Al. o dramă a Europei estice. cit. "Nu mai putem considera – scrie el – că ceea ce a avut loc la Praga sau la Varşovia [represiunea comunistă – n. european. Ea simbolizează tentativa naţiunilor din zonă de a se considera un "subiect. 35 Un studiu francez din 1931 (Ernest Lemonon. ns.. 19.grupului de semnatari ai Chartei '77. interesul pentru Europa Centrală a mai fost alimentat şi de nenumărate traduceri din operele istoricilor şi filosofilor polonezi. Occident şi SUA39. articolele lui Milan Kundera. Trăsătura comună a tuturor acestor încercări a reprezentat-o voinţa intelectualilor autohtoni sau originari din această regiune de a sublinia caracterul apusean. toate avînd ca laitmotiv "iminenta dispariţie a Europei Centrale" şi condamnarea dominaţiei sovietice în această regiune. Nevroze. ci a întregului Occident. dispariţia ei fiind o tragedie nu numai a ţărilor din această regiune. Ungaria. ea este o dramă a Vestului – un Vest răpit. 1931) considera ca fiind central-europene următoarele ţări: Austria. însă. a comunismului. op. Paris. în Cehoslovacia. Din acest punct de vedere. utopii…. p. a blocului sovietic. Iugoslavia şi Italia. încercărilor celor care trăiau în ţările din această regiune de a-şi construi o identitate proprie. ca întreg. România. şi nu un obiect al istoriei"40. în esenţă. distinctă de aceea "estică" şi independentă de Rusia. Introducere. viaţa .

p. pentru mulţi autori. redescoperirea Europei Centrale constituie. op. Volumul reprezintă o invitaţia adresată de autor concetăţenilor săi de a-şi redescoperi. nu trebuie să "ne lăsăm tentaţi să sacrificăm diversitatea şi bogăţia procesului istoric din regiune găsirii unui factor comun de identificare"1. 1984 (traducere în limba engleză a studiului precedent). Europa Centrală (central-răsăriteană): trăsături definitorii Identificarea acestora nu este deloc uşoară. 38 Tragedia Europei Centrale in Europa Centrală. op. Nevroze. Europa Centrală sau Mitteleuropa? in Europa Centrală. deosebit de semnificativ este însuşi titlul unei cărţi a lui Karl Schlögel: Die Mitte liegt ostwärts: Die Deutschen. "pe de o parte.. cit. nu în termeni politici. loc. Nevroze. "The New York Review of Books". 222. sporadic spre finele anilor '60 şi la începutul anilor '70 (în contextul aşa-numitei Ostpolitik. După cum a observat Jacques Rupnik. cit. fără prejudecăţi sau gînduri ascunse de dominaţie. Cu toate acestea. . April 26. 43-44. Din acest unghi. janvier 1981. loc. nu a avut loc în forma "imperialistă" iniţială. expresia căutării unei alternative politice a împărţirii continentului"41. ci culturali şi umani42. cit. ci într-una cultural-istorică. o dată cu Tony Judt. Această recuperare. 37 Quelque part. là-derrière. a) o dezvoltare întîrziată. "Le Débat". simptomul afirmării unei identităţi istorice şi culturale distinctă de aceea impusă timp de 45 de ani asupra naţiunilor din cealaltă jumătate a Europei de Imperiul Sovietic şi. die verlorene Osten und Mitteleuropa (1986). Un Occident kidnappé ou la tragédie de l'Europe centrale. pe de altă parte. dileme. 39 Tony Judt. p.. tocmai aceste trăsături constituie modalitatea de a defini specificul regiunii2. novembre 1983. 40 Jacques Rupnik. utopii…. cit. din cauza impreciziei conceptului în discuţie şi a diversităţii etno-culturale a regiunii. Potrivit lui Piotr S. cînd Germania Federală fusese (şi se considerase) o parte a Europei de Apus. 20 şi urm. Wandycz. passim. idem. utopii…. 1.însă este răsăriteană" a devenit un laitmotiv al multora dintre aceste tentative de a pune în evidenţă specificitatea regiunii. 41 Ibidem Introducere.. p. 42 Cf. 2. în circumstanţele determinate de lenta dezagregare a "blocului sovietic". dileme. care începe în jurul anului 1000. apoi din ce în ce mai sistematic în anii '80. Numele de "Europa Centrală" 11 Un fapt deosebit de semnificativ din acest punct de vedere îl reprezintă redescoperirea "Europei Centrale" chiar de către germanii înşişi (în primul de cercurile politice). vechea apartenenţă centraleuropeană. după decenii îndelungate de "uitare" deliberată. iniţiată de cancelarul Willy Brandt). ce punea accentul pe legăturile istorice.. culturale şi sociale ale Germaniei cu naţiunile din Est. The Tragedy of Central Europe.

Editura ALL. 1985). Două din cele mai pătrunzătoare analize ale specificului dezvoltării Europei central-răsăritene sînt cele ale lui Jenö Szücs şi George Schöpflin. Preţul libertăţii. altfel spus. care îngemănează trăsături deopotrivă ale tipului apusean şi ale celui rus. politic. Este. Bucureşti. Pînă în secolul al XV-lea. potrivit. traduit du hongrois par György Kassai. urbanizare tardivă şi mediocră. Europa central-răsăriteană devenind o semi-periferie a "centrului" occidental al "economiei-lumi europene" (Braudel). inclusiv religioasă. ponderea şi rolul statului au variat considerabil în fiecare din ţările acestei regiuni.traducere: Mihaela Paraschivescu şi Valentin Dragu-Banu. p. consensuală cu aceea a statelor din apusul Europei. La acest nivel. Această situaţie a imprimat regiunii unele trăsături structurale specifice3. spre deosebire de acestea din urmă. cel rus. ceea ce le-a făcut din start deosebit de fragile. 1 Introducere. graţie unei largi autonomii.creştinarea popoarelor din această regiune în rit catolic (roman). l-au îndreptat pe un făgaş propriu. 3 Şi anume: persistenţa îndelungată a relaţiilor de dependenţă – "a doua şerbie" – caracterul predominant al sectorului agrar în economie. cele din Europa Centrală erau lipsite de o tradiţie culturală şi administrativă. se caracterizează prin separaţia statului de societate. Szücs distinge trei tipuri sau modele de dezvoltare istorică europeană. Din sec. se caracterizează prin atotputernicia statului faţă de societate. din secolele XVII-XVIII. pluralismul "libertăţilor" şi caracterul dispersat al puterii politice şi economice. statul autocrat ţarist a "naţionalizat" societatea. Central European University Press. Ele au contribuit semnificativ la sublinierea caracterului aparte al acestei regiuni. Paris. Misère des petits États d'Europe de l'Est. Europa Centrală: trăsături definitorii 13 mod. fragmentarea suveranităţii. În acest Piotr S. tipul apusean. diferenţiind-o structural de partea apuseană a continentului şi apropiind Europa Centrală de Rusia. polarizare socială între o elită nobiliară restrînsă. care au grevat serios asupra procesului local de modernizare. chiar şi în faza absolutistă a acestuia. începe decalajul. cu toate urmările ei economice. 5. Cu toate că statele monarhice au luat naştere în Europa central-răsăriteană în acelaşi timp cu statul monarhic capeţian sau anglo-normand. Wandycz. 2 V. Cel dintîi. un tip hibrid. se . Albin Michel. Potrivit lui Szücs. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu pînă în prezent. 1998. sociale şi cultural-mentale. societatea a putut mereu în Apus controla statul. în acest sens Istvan Bibo. al XVI-lea înainte. 2. versus o ţărănime foarte numeroasă. În timp ce aşa-numita "a doua şerbie" a fost o particularitate a întregii regiuni. dezvoltarea statelor din Europa centralrăsăriteană a fost. transformînd-o într-o masă amorfă de supuşi. ceea ce a implicat. În deosebit de influentul său eseu Cele trei Europe (Les trois Europes. introducînd în dezbaterea referitoare la specificitatea Europei Centrale şi argumente de ordin istoric. Tipul diametral opus. Europa Centrală constituie cel de-al treilea tip de dezvoltare europeană. în general. 1993. dublată de precaritatea "claselor mijlocii". autorului. de-a lungul secolelor.

politica participativă şi principiul (re)distribuirii generale a puterii. pe de altă parte. . care a avut trăsături atît apusene. o origine nobiliară) au promovat programe de modernizare etatiste şi birocratice. aidoma Rusiei. dar însăşi modernizarea ei a împrumutat acelaşi specific. Alţi factori care au contribuit la rămînerea în urmă a Europei de Răsărit au fost mediocritatea urbanizării (ceea ce a făcut ca centrele Introducere. să fie extrem de rare) şi faptul că elitele culturale. o anacronică "închisoare a popoarelor" într-o epocă de avînt a spiritului naţional. respectiv stăpînirii străine. situaţie datorată atît specificului dezvoltării interne. profesionale şi politice din regiune (avînd. jucînd rolul unui factor politic unificator. Statul a fost slab în Polonia (unde s-a dezvoltat. tot spre deosebire de Jenö Szücs. Reprezentînd o zonă de tranziţie între tradiţia apuseană a diviziunii puterii şi tradiţia răsăriteană a concentrării puterii. apariţia mai multor state noi în Europa de Răsărit după primul Război Mondial nu a fost însoţită şi de dezvoltarea semnificativă a unei societăţi civile autonome. dar foarte puternic în Prusia.observă cel mai bine caracterul "hibrid" al întregii zone. Schöpflin preferă să vorbească. Europa de Răsărit nu numai că a intrat în epoca contemporană cu tradiţii politice care erau. înapoiate. fie politică. însă. Europa Centrală: trăsături definitorii 14 autonome de activitate. neglijînd soluţiile antreprenoriale private. de pildă). Monarhia nu a fost capabilă nici să realizeze o omogenizare a naţiunilor componente. 1991). adică mult dincolo de perioada pe care o are în vedere autorul maghiar. Analiza lui George Schöpflin (autorul eseului The Political Traditions of Eastern Europe. 2. Maghiarii şi cehii s-au aflat sub stăpînirea unui stat absolutist (Monarhia Habsburgică). în general. ceea ce constituie o particularitate definitorie a specificului "întîrziat" al procesului de modernizare din această regiune. Europa de Răsărit a intrat în perioada modernă a dezvoltării sale cu o societate mai slabă decît cele apuseane şi cu un stat mai puternic. în loc de "Europa Centrală". fie economică. devenind treptat. unele dintre ele. cît şi răsăritene: pe de o parte. cît şi dominaţiei. Potrivit teoriei lui Schöpflin. În acelaşi timp. Pe de altă parte. o atotputernică societate nobiliară). ca în Rusia. începînd cu secolul al XVII-lea. acest stat a distrus "societatea politică" din Boemia (a cărei dezvoltare generală în Evul Mediu şi la începutul epocii moderne avea un evident caracter apusean) şi a ridicat obstacole în calea dezvoltării unei naţiuni maghiare (a cărei nobilime a "îngheţat" într-o paradigmă premodernă de gîndire). chiar dacă ţările pe care autorul le include în această expresie sînt aceleaşi. dar îi dezvoltă linia argumentativă spre secolele XIX-XX. Monarhia Habsburgică a dus politică de modernizare intelectuală şi economică (prin intermediul ideologiei Luminilor). "Europa de Est (Răsărit)". În consecinţă. chiar dacă nu a mers pînă la ultimele consecinţe ale acestei modernizări (emanciparea ţăranilor. datorează mult tipologiei lui Szücs.

După părerea sa. Boemia. Această fluiditate a graniţelor a fost determinată şi de precaritatea construcţiilor statale din această regiune şi de eclipsa lor în diferite perioade (Ungaria. nu au o corespondenţă teritorială unică (omogenă). din acest punct de vedere. Contra-Reforma şi Luminile. Bunăoară Yves Lacoste. 15-17. Totuşi. al XVI-lea pînă după cel de-al doilea război mondial şi. Caracterul fluid al graniţelor a imprimat 4 Béatrice Giblin et Yves Lacoste. op. precum şi însuşirile fiecărei clase. distincţia dintre cetăţenie şi naţionalitate (necunoscută în Occident). care a transformat acest spaţiu într-un teritoriu al confruntărilor permanente (un fel de zonă intermediară sau de margine). 1795). Pentru unii autori. 1526. ci culturale. Introducere. în Europa central-răsăriteană naţiunile sau format pe baze diferite. consecutiv. Renaşterea. în istoria Europei de Răsărit. referindu-se la Europa Centrală ca la o "Europă mediană". nu teritorial-politice. p. Această apartenenţă s-ar datora îndeosebi receptării creştinismului latin. 1620.. ceea ce ar fi imprimat ţărilor din regiune similitudini în ceea ce priveşte feudalismul. Europa Centrală: trăsături definitorii 15 întregii regiuni o mare diversitate. din sec. c) această situaţie a imprimat o particularitate distinctivă procesului de formare a naţiunilor şi a identităţilor naţionale din această regiune: dacă în apusul Europei statul a creat naţiunile. Reforma. spune autorul. transgresînd actualele frontiere politice din regiune. cu rezultatul unei imprecizii constante a frontierelor4. cît şi socială şi economică5. Schöpflin nu pune la îndoială faptul că.Acelaşi specific diferit în raport cu Europa apuseană îl prezintă şi structura de clasă a societăţilor est-europene. atît fizică. 2. Polonia. încît constituie o veritabilă trăsătură identitară a întregii regiuni. limbi şi religii care. ceea ce a făcut ca participarea ţărilor răsăritene la experienţa europeană să fie doar parţială. aceste fenomene au avut în Răsărit o fizionomie aparte. în parte. există multe însuşiri "apusene" şi că. 1793. spre deosebire de Europa occidentală. Pentru Istvan Bibo. această particularitate reprezintă principala cauză a conflictelor dintre aceste naţiuni pentru stabilirea unui spaţiu . Europa Centrală constituie un "spaţiu pe care numeroasele migraţii umane şi neîncetatele vicisitudini istorice l-au făcut extrem de maleabil" 6. universalismul medieval creştin. această particularitate este atît de importantă. consideră că ceea ce justifică tratarea ei ca o entitate geo-istorică şi culturală distinctă este "întretăierea" diverselor culturi. rus şi german. statele din răsăritul continentului constituie o parte a paradigmei europene de experienţe şi valori. b) caracterul extrem de fluid al graniţelor. care au făcut ca aceste societăţi să nu atingă nivelul maturităţii politice şi gradul de complexitate funcţională al celor apusene. 1772. cauza principală a acestei situaţii o constituie rivalitatea dintre imperiile otoman. austriac. cit. lingvistice şi de tradiţie istorică7.

op. 7-8. ca o structură autonomă în raport cu factorii de putere şi una militat pentru drepturi cetăţeneşti. şi pentru structurarea în acest spaţiu. În perioadele de exercitare a dominaţiei (stăpînirii) străine în Europa Centrală. Aceeaşi particularitate a generat. apărată îndeosebi de mediile autohtone. italo-german (întemeiat pe conştiinţa unei specificităţi culturale şi lingvistice) şi irlandez (în care rolul factorului cultural în crearea identităţii naţionale este dublat de existenţa unui teritoriu istoric şi. se pot identifica cel puţin trei modele diferite de formare a naţiunilor: francez (în care rolul statului a fost covîrşitor). consideră că. Primatul cultural şi etic ar fi contribuit. în aceeaşi regiune. la cristalizarea civilizaţiei medievale în Europa Centrală. a unei atitudini specifice faţă de politică. cum spune P. op. societatea civilă nu s-a constituit. pentru constituirea unor state naţionale . F. răspunzător. cit. A doua. În ţările din Europa Centrală. 2-4. op. după Istvan Bibo mentalitatea catastrofică proprie acestor naţiuni. chiar dacă într-o perioadă scurtă de timp (apud Bogdan Czaykowski.. p. 11. loc. aflîndu-se. cit. cu o importantă miză politică. consideră că factorul colonizator a avut un rol secundar în dezvoltarea regiunii în comparaţie cu factorii interni dobîndească o coloratură naţională). Prima. Ibidem. Joseph R. de regulă. Llobera. a unei concepţii mai curînd nerealiste.. 1998.U. două teorii. p. a unui stat. orice tip de real politik fiind cu desăvîrşire exclus. 9 Cf. Wandycz. După opinia lui Chantal Delsol.). utopice despre politică9. Gîndirea politică din spaţiul Europei Centrale a fost condiţionată de acest primat permanent al culturii. apărută în mediile germane. identificată. Histoire des idées politiques de l'Europe Centrale. prin urmare. de fapt. 8 Istvan Bibo. caracterizată prin teama de dispariţie politică. Sous la direction de Chantal Delsol et Michel Masłowski. în timp (acest fapt devenind vizibil mai ales în perioada contemporană) ca naţiunea să se identifice cu "societatea civilă" (sau... în Europa de Apus. ca societatea civilă să Gabriel Wackermarm. între altele. 153 şi urm. ci pentru drepturi naţionale şi. p. la dezvoltarea. Această diferenţiere nu este acceptată de toţi autorii (sau nu într-o măsură atît de netă). mai tîrziu. totodată. 7 Piotr. în această privinţă. aparent paradoxal. Potrivit aceleiaşi autoare. P. p. cit. d) modul specific de formare a naţiunilor a făcut.politic propriu. naţiunile central-europene s-au constituit "în jurul culturii. S. Paris. Wandycz. politica a fost acceptată în acest spaţiu numai în măsura adecvării ei la principiile moralei. cu practicile opresorului străin şi învestită cu puternice conotaţii etice. 5 6 Introducere. susţine caracterul civilizator al colonizării germane spre Est. o colonizare care ar fi contribuit. ca în Europa occidentală. valorizată ca o expresie exclusivistă a identităţii şi garantă a supravieţuirii identităţii". totul se întîmplă în acest spaţiu ca şi cum "afirmarea pe plan cultural ar compensa pierderea suveranităţii". op. uneori. 2. şi la originea deficitului de cultură democratică şi a incapacităţii naţiunilor din acest spaţiu de a-şi dezvolta un sistem politic democratic8. Europa Centrală: trăsături definitorii 16 Evaluarea impactului colonizării germane în Europa Centrală este astăzi un subiect controversat.. de exemplu. cit. cit. Există.

8. ci şi păturile rurale şi – mai ales – urbane. exodul lor spre Europa Centrală. înglobînd-o. unde. Ottokar II. al XV-lea (1492). Introducere. din 1266. în 1254. în ţările Europei Centrale identitatea etno-naţională a fost întotdeauna mai puternică decît identitatea civică. cînd nu doar de marginalizare. op. 1348-1350). determinat de persecuţiile la care au fost supuşi. începînd cu secolul al XI-lea. a avut în loc în trei valuri: în perioada Cruciadelor (sec. Colonizarea germană datează în Europa Centrală din Evul Mediu. antrenînd nu numai elitele senioriale şi ecleziastice (ca pînă atunci). în 1251. venind să se instaleze în regatele din Europa Centrală. cînd evreii sînt expulzaţi din Spania. în 1264 şi Cazimir al III-lea. impunîndu-le să locuiască în cartiere speciale (ghetouri). dacă autorităţile religioase din această regiune au urmărit să le restrîngă evreilor drepturile. sinodul de la Wrocław al Bisericii poloneze. regii locali (Bela IV.. în schimb. în epoca marii epidemii de ciumă (sec. mai 10 Piotr. cînd se înregistrează în Europa de Apus cele dintîi pogromuri.puternice. dar se intensifică în secolul al XIII-lea. e) prezenţa masivă a elementelor alogene (germani şi evrei) – care şiau asumat în ţările de aici misiunea unei "clase mijlocii" – şi interacţiunea lor complexă cu populaţiile autohtone. cit. XI-XII). Europa Centrală: trăsături definitorii 17 cu seamă de cele economice. monarhii şi nobilii i-au protejat pentru a beneficia de serviciile lor. Bunăoară. În ceea ce-i priveşte pe evrei. Wandycz. Această colonizare germană a avut urmări deosebit de faste pentru regiunea în care s-a desfăşurat. cînd capătă o proporţie de masă. 2. Altfel spus. acest lucru a generat pretutindeni în regiune o atitudine specifică faţă de minorităţi. S. în al doilea rînd. caracterizată prin suspiciune şi (adesea) conflict. Ea începe o dată cu expansiunea spre Răsărit a Imperiului (în jurul anului 1000) şi creştinarea în rit roman a populaţiile slave şi a maghiarilor. artizanală şi comercială). începînd cu secolul al XIII-lea. să nu posede mai mult de o sinagogă în . Boleslaw cel Cast. jucînd un rol important în dezvoltarea ei economică (agrară. Acest fenomen se explică prin ampla creştere demografică din regiunile apusene ale continentului. al XIV-lea. prin depopularea Europei Centrale (Ungaria şi sudul Poloniei). care le îngăduie să-şi păstreze organizarea comunitară şi specificul religios. cînd persecuţiile se reactivează şi se accentuează. corelată cu mult mai lentă a resurselor materiale şi. p. toate acestea fiind urmările unei îndelungate dominaţii străine10. ca urmare a marii invazii mongole din 1241. În general. a promulgat ample reglementări antiiudaice. la finele sec. 1333-1370) le oferă protecţie şi privilegii juridice.

germanii Cf.oraşe. f) multiculturalismul. dar nu aparţin nici unei ţări. Sînt o combinaţie tipică din vechea Austro-Ungarie: în acelaşi timp maghiar. 1994. din regiune – care îmi este ţara de origine. 14 Vladimir Tismăneanu. lituanienii. Wandycz. să poarte o vestimentaţie specifică.p. . Vilnius. am crescut în Belgrad. Nevroze. rezultă o altă particularitate a zonei. 12 Piotr. Aşa se explică de ce. Pressburg. evreii vor fi supuşi persecuţiilor şi expulzaţi şi din Ungaria şi Boemia. eu vă răspund: m-am născut în Fiume. Jean W. ulterior. din această coabitare şi confluenţă dintre alogeni şi populaţiile autohtone. celelalte limbi – lituaniana. însă evreii nu vor fi întotdeauna la adăpost de dificultăţi. german şi ceh. Czeslaw Milosz (care a fost "unul dintre cei mai ardenţi promotori ai relansării conceptului Europei Centrale ca matrice spirituală şi rezervor valoric privilegiat pentru acele naţiuni ce sa-u văzut parţial sau total subjugate de totalitarismul de tip sovietic"14. Sedlar. Wilna. Iaşi. să nu aibă servitori creştini şi interzicîndu-le dreptul de a exercita orice funcţie publică. p. Acelaşi gen de prescripţii (cu accent pe cele de ordin vestimentar) au fost adoptate în 1279 şi de sinodul de la Buda. cît şi identitatea complexă a personalităţilor sale. 11 Introducere. 9 şi urm. Viena. East Central Europe in the Middle Ages. atitudinea ostilă a instanţelor ecleziastice a tins să devină predominantă. Mai tîrziu. Cernăuţi etc. De aici. refugiindu-se în Polonia. utopii. 2. Europa Centrală sau Mitteleuropa? in Europa Centrală. considerabil. "Dacă mă întrebaţi – a remarcat o dată dramaturgul Ödön von Horvàth.. Europa Centrală: trăsături definitorii 18 şi bieloruşii. op. Europa Centrală: o comunitate de supliciu şi memorie in Europa Centrală: nevroze. formarea şi dezvoltarea istorică a naţionalităţilor din regiune12. Această situaţie etnică din Europa Centrală a influenţat. Locuitorii oraşului vorbeau sau poloneza sau idiş. În timpul domniei lui Wladisław Jagiełło (1386-1434) au loc în Polonia cele dintîi persecuţii antisemite11. născută din uşurinţa de a trece de la o cultură la alta sau de a utiliza simultan mai multe. Seattle and London. Acestei particularităţi i se datorează atît creativitatea intelectuală şi artistică specifică regiunii. germană şi evreiască). 8. bielorusa şi rusa – erau vorbite doar de mici minorităţi"15. 1000-1500. Viena şi München şi am paşaport unguresc. 43-44. croat. University of Washington Press. utopii…. concentrarea populaţiei iudaice va fi aici superioară în raport cu celelalte state din zonă. 1997. Budapesta. 180-181. cit. Antologie coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu. S. dileme. începînd cu epoca modernă. În cele din urmă. Budapesta. 13 Jacques Rupnik. Nici aici. ţara mea este Ungaria. ilustrat de toate oraşele mai importante din regiune: Praga (locul de întîlnire a trei culturi: cehă. scrie în acelaşi fel despre conglomeratul etno-lingvistic din oraşul său natal de dinainte de război: "Polonezii spun Wilno. p. unul din nenumăratele exemple de personaje metisate din punct de vedere cultural. dileme. p. Polirom. limba mea este germana"13.

găsindu-se în scrierile lui Plinius cel Bătrîn (23-79). Hr. dileme. limba balto-slavilor s-a diferenţiat în două grupuri lingvistice distincte: grupul baltic (din care s-au format mai tîrziu letona şi lituaniana) şi cel vechi slav (slavonic). Europa Centrală sau Mitteleuropa? in Europa Centrală. Numele de veneţi sau venzi nu are o origine certă. Alte interpretări consideră că numele este slav sau preindoeuropean. Nevroze. "apă" (de la vand). utopii…. fapt demonstrat participarea sa la unele toponime (Vindobona. asociindu-i înţelesul de "undă". din cauză că. devenind numele generic al acestei populaţii. care circulă tot mai des în aceste teritorii1. Hr. 55120) şi Claudius Ptolemaios. 9. 2000 î. el ar fi de origine celtică. prin intermediul misionarilor creştini. migraţia lor s-a desfăşurat în zone geografice care nu s-au aflat în atenţia autorilor antici. o dată cu pătrunderea regiunilor din Europa Centrală în sfera de interes atît a Bizanţului. II. şi .Astfel de exemple sînt nenumărate. Informaţii mai noi (şi mai certe). ÎNCEPUTURILE ISTORIEI EUROPEI CENTRALE ŞI DE EST 3. împreună cu care alcătuiau în perioada preistorică (aprox. Potrivit unei teorii. Izvoarele istorice nu ne oferă decît informaţii foarte puţine despre vechii slavi.). cît şi a Occidentului. Un al punct de vedere îl consideră german. datînd din secolul al VI-lea ne oferă Iordanes şi Procopius din Caesareea. triburile slave sînt amintite sub două nume: anţi şi sclavini. Cele mai vechi ştiri despre slavi (numiţi veneţi sau venzi) datează din sec. Ultimul termen s-a generalizat. 15 Jacques Rupnik. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare (pînă în anul 1000) Slavii au o origine indo-europeană (fac parte din grupul lingvistic satem) şi sînt înrudiţi cu balţii. p. al negustorilor arabi şi evrei.)care au în mod cert această origine. exceptînd Peninsula Balcanică. Va trebui să aşteptăm cel de-al IX-lea veac. printre alţii. Există două teorii despre leagănul civilizaţiei vechilor slavi şi locul de un de a început migraţia lor: a) între Oder (Odra) şi Vistula (punct de vedere împărtăşit.. În jurul anilor 1400-1200 î. comunitatea lingvistică baltoslavă. pentru ca datele referitoare la slavi să înceapă să devină din ce în ce mai numeroase. de ex. Hr. care a dat naştere limbilor slave actuale. Tacitus (aprox. În scrierile lor. III d.

Cf. 3. la care subscrie şi Lucien Musset. în secolele VI-VII şi determinată. de origine finică. croaţii. precedată de cîteva decenii de succesive infiltrări). Aceştia vor fi ruşii de mai tîrziu (nume generic. alături de alţi specialişti ai istoriei medievalităţii timpurii). criteriul acestei diferenţieri fiind geografic (teritorial): a) slavii răsăriteni (anţii). Departe de a fi omogenă (afară doar de aspectul lingvistic). dimpotrivă. primit după apariţia celor dintîi forme de organizare politică.de Oskar Halecki. iniţial. Bug şi nordul Carpaţilor. cuprinsă. extrem de diversă. care au acoperit un teritoriu cuprins între Marea Neagră şi Marea de Azov la sud şi Marea Baltică la nord. 1 2 Începuturile istoriei Europei Centrale. Etnonimul "ceh". pe baza descoperirilor arheologice datînd de la sfîrşitul neoliticului2). sîrbii şi bulgarii). Cert este că. Borderland of Western Civilization. unde instalarea triburilor slave a avut loc brusc. atît din punct de vedere al organizării. În urma acestor migraţii (desfăşurate spre vest. Ceea ce particularizează istoria timpurie a triburilor slave aşezate în acea parte a continentului pe care o numim Europa Centrală sînt relaţiile complexe atît cu francii şi germanii de dincolo de Elba (în contextul începerii expansiunii . probabil de anumiţi factori de ordin climatic şi geografic). Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 20 Toate aceste denumiri sînt creaţii datînd din perioada de sfîrşit a constituirii popoarelor din Europa Centrală. lumea slavilor era. triburile vechilor slavi acopereau o zonă foarte întinsă. p. moravii şi slovacii. în teritoriile de mai tîrziu ale Europei Centrale. desfăşurată într-o perioadă foarte lungă de timp (cu excepţia Peninsulei Balcanice. constituite sub egida normanzilor (varegilor). Această diversitate constitutivă a lumii slave s-a accentuat şi mai mult în timpul migraţiei acestor triburi (desfăşurată. între Vistula şi Nipru şi. ambele fiind precedate cu numai un secol de "moravi". c) slavii de apus: polonii (nume care derivă din cel al unui trib – polanie (= "locuitori ai cîmpiei") – cehii (sau bohemii). triburile slave s-au împărţit în trei ramuri (sau grupe) principale. de ex. apare în secolul X. b) slavii de sud (slovenii.. Lucien Musset. de la vest spre est. cît şi al culturii şi al relaţiilor cu vecinii. Nistru. p. în urma invaziei din 602. Les invasions: le second assaut contre l'Europe chrétierme. care au sfîrşit prin a acoperi un teritoriu foarte întins. aidoma tuturor populaţiilor migratoare. între Pripet. fiind contemporan cu cea dintîi ocurenţă a numelui "polanie". 77-78. b) pe Niprul mijlociu (interpretare mai verosimilă. spre est şi spre sud). 8. de la nord la sud. pe scară largă. Cf.

Pe lîngă triburile de moravi şi slovaci. el s-a intitulat rege. deopotrivă în ceea ce priveşte constituirea. Samo i-a învins şi pe francii regelui Dagobert. prin răscoala slavilor din Pannonia. cnezatul Moraviei Mari (818-906) (cu centrul în regiunea Nitra.militare şi religioase a acestora spre Răsărit. fiind puse sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Magdeburg (ridicată la acest rang la 12 februarie 962) şi organizate potrivit noului jus commercium. a luat naştere tocmai în urma înlăturării temporare a acestei dominaţii. În acelaşi timp. 179-182). Conducătorul răscoalei a fost Samo (probabil un negustor franc). odată cu secolele VIII-IX)3. iar actul de fondare a "statului" său a fost favorizată de moartea lui Carol cel Mare şi încetarea temporară a expansiunii francilor spre răsărit. Jacques Paul.. "statul" lui Samo (623-658). adică pînă în faza de agregare politicinstituţională şi teritorială mai stabilă. Mai durabil decît acesta. pan. Cea dintîi dintre aceste forme timpurii de organizare (de altfel efemeră). Oldenburg). Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 21 Terminologia social-politică slavă are. "prinţ"). ban – acesta din urmă de la Baian – gospodar = "proprietar de oi"). mai precis avarică (jupan. formulată de istoricii polonezi şi cehi. totodată. din Slovacia) a trebuit să ducă o luptă aproape continuă împotriva tendinţelor expansioniste ale statului franc şi apoi german. constituirea lor a fost posibilă graţie dispariţiei "statului" avar din Pannonia4. cît şi altaică. a Bisericii catolice. Este atît germanică (de ex. În general. L'Eglise et la culture en Occident. Cehia şi Moravia împotriva avarilor. p. franc şi bizantin. Havelberg. După victorie. cît şi cu maghiarii stabiliţi la sfîrşitul secolului al IX-lea în Pannonia). I. aşezări episcopale (de ex. Fără a nega rolul factorului extern colonizator. Una din dovezile peremptorii invocate în acest sens este că multe din aşezările urbane din regiune au fost. Începuturile istoriei Europei Centrale. interpretarea autohtonă a acestui proces. Cele mai timpurii forme de organizare politică apărute aici au resimţit această dublă influenţă. a Imperiului (restaurat în 962) şi. Fondatorul Moraviei Mari a fost cneazul Moimir (818-846). consideră că geneza statelor din Europa Centrală a avut determinări precumpănitor interne (v. dar forma incipientă de organizare constituită sub egida lui nu a supravieţuit morţii sale (658). cît şi evoluţia lor pînă în jurul anului 1000. pentru a-şi păstra independenţa. 3 Una din teoriile contemporane importante referitoare la geneza statelor medievale din Europa Centrală consideră că acest proces a fost în întregime un rezultat al expansiunii politico-religioasă a germanilor. fiind. o origine de împrumut. 3. cneaz = "rege". şi infra). la origine. dezintegrîndu-se. adică a dreptului urban de la apus de Elba (cf. în mare măsură. noul . a cărui autoritate se exercita asupra tuturor triburilor slave din această regiune. vol. mai precis. deopotrivă. o importantă miză în confruntarea dintre Bizanţ şi Roma pentru convertirea religioasă a populaţiilor de aici. toţi cei ce au condus destinele cnezatului au fost constrînşi să ducă o politică de echilibru între cele două mari imperii ale epocii. guvernînd o puternică uniune de triburi cu centrul în Moravia (Vyšehrad).

iar pe de altă de sprijinul tacit al papalităţii. din încredinţarea împăratului Mihail al III-lea şi a patriarhului Photius. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 22 Importanţa culturală a acestei activităţi a fost colosală. de la care solicită misionari. caracterizată. în primul rînd. Numit la început glagolitic (constituit fiind pe baza cursivei greceşti şi unor caractere orientale). înlocuindu-i pe gepizi (care erau de origine germanică). mai ales între acele grupuri care au adoptat noul alfabet şi cele care. În 846. Rostislav se orientează spre Bizanţ. după moartea lui Constantin. decît a uneia dominată de reprezentanţii clerului secular local. Începuturile istoriei Europei Centrale. sub propria sa egidă. Chiril şi Metodiu (care sînt recunoscuţi ca sfinţi atît de Biserica ortodoxă. se botezase în rit latin şi se declarase vasal al lui Ludovic Germanicul). Întrucît principalul argument al . sosesc în Moravia fraţii Constantin (Chiril) şi Metodiu. Formaţiunea lor politică a dispărut sub loviturile francilor. unchiul lui Pribina. au întîlnit aici o situaţie deosebit de complexă. Ei încep în Moravia o acţiune sistematică de 4 Avarii – uniune de triburi de origine asiatică – se stabiliseră aici în 568. în Pannonia.cnezat îi cuprinde şi pe cehi şi sloveni (ultimii avînd iniţial o organizare de sine stătătoare. el a fost dezvoltat. în a doua jumătate a secolului al VIII-lea. sub conducerea cneazului Pribina şi stăpînind. manevraţi de regii franci. presupus fidel al intereselor Imperiului în zonă. cum au fost ei numiţi. În ciuda progresului cultural indiscutabil simbolizată de această creaţie. vorbit aici. într-un alfabet mai complex. a arhiepiscopului de Salzburg şi a episcopului de Passau (care pretindeau că întregul teritoriu al Moraviei face parte din dioceza lor). În 863. Limba creată de ei a rămas pînă astăzi limba liturgică a celor mai mulţi dintre slavii ortodocşi. Moimir este răsturnat de Ludovic Germanicul şi înlocuit cu nepotul său. au adoptat alfabetul latin. a Bibliei. în vederea organizării unei Biserici slave independente. În al doilea rînd. iniţial. pentru sunetele slave specifice. Refuzînd să mai accepte tutela francilor (după ce. regiunea din jurul lacului Balaton. pe de o parte. "Apostolii slavilor". originari din regiunea Thessalonik-ului şi familiari cu dialectul slav. Kotzel. 3. Rostislav. care prefera organizarea în Moravia a unei biserici independente. cît şi de cea catolică) au fost creatorii primului alfabet slav. după ritul bizantin (862). care s-a prelungit timp de cîţiva ani. în rit latin. Chiril şi Metodiu au fost şi traducătorii în noua limbă creată de ei (slava veche sau slavona. creştinate fiind. Mai întîi. este cel care i-a adus pe sloveni în cadrul Moraviei Mari). care combină uncialele greceşti cu unele semne adiţionale. convertire a slavilor la creştinism. sprijiniţi de regatul francilor de est. prin opoziţia misionarilor bavarezi (care încercau de mai mulţi ani să convertească populaţiile din regiune). alfabetul chirilic a fost şi un factor care a contribuit la adîncirea diferenţierilor din lumea slavilor. constituită pe baza dialectului slav din regiunea Thessalonik-ului) a celor dintîi cărţi religioase şi. numit chirilic.

Slavii apuseni vor rămîne. la insistenţele lui Ioan al VIII-lea) este chemat încă o dată la Roma pentru a se justifica împotriva acuzaţiilor pe care continuau să i le aducă detractorii săi. ceea ce reprezintă. un indiciu semnificativ al separaţiei din ce în ce mai profunde dintre Apus şi Răsărit. Ştefan al V-lea. în sfera de influenţă a culturii apusene. a cărei autenticitate este incertă. organizate încă din 874 în forma unui cnezat (ducat) propriu. care. apostolii slavilor au fost obligaţi să meargă în 868 la Roma pentru a obţine din partea papei Adrian al II-lea aprobarea formală pentru misiunea lor şi stabilirea unei organizări ecleziastice separate pentru Moravia. de vreme ce Metodius este judecat şi închis de Ludovic Germanicul. În 879. Reuşind să-şi pledeze convingător cauza. noul papă. printr-o scrisoare către Sviatopluk. păstrîndu-şi funcţia de arhiepiscop. În acelaşi an (870). Argumentele lor l-au convins pe papă. în 869. Metodius a continuat. 3. Moravia Mare va dispare în 902 (sau 906) fiind distrusă de maghiari. În 870. după ce primise pe patul de moarte cel mai înalt rang monastic şi numele de Chiril). schimbă radical atitudinea de pînă atunci a Sf. După această dată. Rostislav este răsturnat de Sviatopluk şi predat francilor. . Metodius a continuat să-şi promoveze cu succes opera. în scaunul căruia a fost înălţat Metodius (Constantin murise. interzice folosirea ei în liturghie şi îi alungă pe discipolii celor doi apostoli din Moravia5 (hotărîre sprijinită de Sviatopluk şi de clerul german). definitiv. Scaun faţă de folosirea limbii slave ca limbă de cult şi. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 23 În acelaşi an. aceste intrigi trebuie să fi dat roade. ireversibilă. nu înainte însă ca triburile cehilor. Întors singur în Moravia. devenită. sub protectoratul Bavariei (895. trebuind să facă faţă intrigilor clerului german.celor ce se opuneau prezenţei în Moravia a celor doi fraţi era că Metodiu şi Constantin urmăreau să înlocuiască limba latină universală cu graiul nativ al populaţiei slave considerată încă semi-păgînă. Metodius obţine. influenţa politică germană şi aceea religioasă a Romei tind să devină preponderente în Europa Centrală. din nou. Pînă la moartea sa (885). aprobarea papei pentru a folosi limba slavă în Biserică. în timpul cneazului Vratislav). cu acelaşi prilej. să se desprindă de această entitate. probabil în calitate de legat al papei. opera pe care o începuse cu fratele său. Începuturile istoriei Europei Centrale. dar cu condiţia citirii în limba latină a Evangheliilor. Metodius (eliberat din închisoare în 873. astfel. de jurisdicţia înaltului prelat de la Salzburg). pentru a se organiza de sine stătător. cu reşedinţa la Sirmium (liber deci. din perspectiva actuală a lucrurilor. a hotărît crearea noului arhiepiscopat de Pannonia. începînd din acest secol.

originar dintr-una din cele mai nobile familii din Boemia. Cehia va deveni în această perioadă o . în acest spaţiu. provenind de la cuv. 5 Conform tradiţiei. În 895 şefii locali depun jurămînt de credinţă regelui bavarez Arnulf la Ratisbona (Regensburg). Boleslav I cel Groaznic (935-967). introducînd în noua Biserică şi noua limbă de cult creată de Chiril şi Metodius. se accelerează şi expansiunea creştinismului în Cehia (operă a clerului din Bavaria. graţie operei misionare a lui Metodius (care nu este însă dusă la bun sfîrşit. După 885. Boemia se orientează irevocabil spre Imperiu. din punct de vedere religios. transformat mai apoi în eponimul unei îndelungate dinastii. Boleslav II.Aceştia se vor refugia în Bulgaria. cînd Henric I îşi impune suzeranitatea. Martirizat în 997. va reuşi Otto I să-l supună. După 983. episcopatul său este confruntat cu numeroase reacţii anti-germane şi anticreştine. Polonia şi Ungaria din jurul anului 1000 pînă la începutul secolului al XIV-lea Introducere. Adalbert va fi înhumat la Gniezno în Polonia1. ia forma unei dispute pentru influenţă sau întîietate. obţinînd convertirea sa la creştinism. În timpul cnezilor Wenceslas (Vaclav. deopotrivă demografic. un personaj de origine modestă. Păgînismul opune însă rezistenţă recrutîndu-şi liderii chiar dintre membrii familiei cneziale (ducale). De abia după 15 ani. cnezatul Cehiei sau al Boemiei (nume de origine celtică. economic. în urma unui dublu proces: extinderea spre Răsărit a civilizaţiei medievale occidentale (un proces complex. 921-935) I. mai ales din Ratistona-Regensburg). După această dat creştinarea regiunii va continua în ritm accelerat. religios şi cultural) şi confruntarea dintre Papă şi Împărat care. spre finele secolului al X-lea (973) este înfiinţat la Praga primul episcopat propriu (pînă atunci. Statele monarhice din Europa Centrală au luat naştere în jurul anului 1000. ar fi fost înfiinţat de către Przemysl. unde vor contribui la creştinarea populaţiei de aici. Creştinarea cehilor începuse în prima jumătate a aceluiaşi secol (IX). 4. Progresele făcute de noua religie sînt atît de rapide. care îi desemna pe marcomanii de neam germanic). Cehia (Boemia). această dispută a implicat un al treilea partener: Bizanţul. Boleslav III. din cauza stingerii misionarului). încît. pericolul maghiar consolidînd apropierea dintre cele două părţi. După 929. În 935 Boleslav îşi asasinează fratele (pe Weceslas) şi se revoltă împotriva dominaţiei germane. Boemia făcuse parte din dioceza de Regensburg). perioadele de independenţă ale Cehiei alternează cu cele de reinstaurare a dominaţiei germane (exercitată în forma vasalităţii cnezilor cehi faţă de împăraţi). Titularul său este Adalbert. În cazul Ungariei.wari" = "oameni din ţara boii-lor". "Baiu/Baju.

1061-1092) primeşte din partea împăratului coroana regală. L'Eglise et la culture en Occident. totodată. Jacques Paul. instalarea lor aici a determinat. Ottokar I (1197-1230) a obţinut. Acest statut a făcut ca în Cehia să se stabilească. Din 1197. indisolubil legată de destinele acestuia. rămînînd.. formarea unei pături suprapuse. după 1158. Acest document consfinţea autoritatea considerabilă dobîndită de regele Boemiei în cadrul Imperiului. Ottokar al II-lea (1253-1278). În timpul lui Brĕtislav (10341055). mai ales. dată la care cneazul Boemiei primeşte încă o dată coroana din partea lui Frederic I Barbarossa (1152-1190). Pe plan social. posesoare a tuturor beneficiilor economice şi a privilegiilor sociale2.provincie a Imperiului. concedată de Frederic al II-lea. calitate pe care o va păstra pînă la sfîrşitul medievalităţii). cu care. p. Profitînd de criza prin care trecea Imperiul (competiţia pentru tron dintre Filip de Suabia şi Otto de Braunschweig – 1197-12083 – urmată de minoratul lui Frederic al II-lea de Hohenstaufen. într-o măsură mai mare ca oricare alt teritoriu slav din Europa Centrală şi de Sud. a cărui încoronare fusese sprijinită de Boemia). Nu întîmplător. Cehia va juca un rol proeminent în istoria Creştinătăţii occidentale. agricultori. încurajîndu-l. Această situaţie demografică a ataşat şi mai mult Cehia de Imperiu. în exclusivitate germană. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 27 timpului. cneazul Brĕtislav (Vratislav. să încerce să-şi transforme regatul într-o mare putere în Europa Centrală. cînd Ottokar al II-lea este înfrînt de Rudolf de Habsburg). dînd un impuls decisiv dezvoltării întregii regiuni. I. în cadrul aceluiaşi puseu politic şi religios spre răsărit. regele Cehiei obţine dreptul de a se număra printre electorii împăratului. 182-184. punîndu-i pe principii (mai apoi regii) ei în situaţia de a participa direct la toate evenimentele care au marcat istoria acestuia. laică şi ecleziastică. va face definitiv corp comun (potrivit altei cronologii. Coloniştii s-au stabilit pe platourile Boemiei ca meşteşugari. pînă la finele Evului Mediu. următoarele şase decenii din secolul al XIII-lea au reprezentat în istoria politică a Cehiei perioada cea mai strălucită. un mare număr de colonişti germani. În timpul conflictului pentru învestitură dintre Henric al IV-lea şi Grigore al VII-lea. regele. cu acelaşi prilej. cînd Boemia încearcă să-şi extindă influenţa în Austria. titlul de rege devine ereditar. această alipire ar fi avut loc în 1031). mineri etc. data la care rege al Cehiei devine Ottokar I (fiul lui Vladislav al II-lea) şi pînă la 1278 (bătălia de la Marchfeld. Ea a coincis cu domniile lui Wenceslas (Vaclav) I (1230-1253) şi. de-a lungul 1 Cf. Styria. Cehia (Boemia). ca răsplată pentru fidelitatea sa (1086. confirmarea poziţiei privilegiate a regatului său în cadrul Imperiului şi reducerea substanţială a obligaţiilor monarhului faţă de împărat (26 septembrie 1212). . prin Bula de Aur a Siciliei. mai ales fenomenului urban. denumit de istoricii de mai tîrziu "Drang nach Osten". după aceea. Moravia este alipită Cehiei. 4.

Boemia. Carinthia şi Carniola – în posesiuni familiale ereditare)4. O competiţie întreţinută şi de intrigile lui Ottokar I. pentru scurt timp. v. acestea erau considerate fiefuri imperiale. guvernată de o ramură a dinastiei Piast. un scurt epilog al acestei perioade de glorie. Francis Dvornik. apoi. Transformarea Boemiei într-o mare putere în Europa Centrală şi rolul de prim ordin jucat de Ottokar al II-lea – în împrejurările deosebit de favorabile create de Marele Interregn imperial (1250-1273) – nu erau însă nici pe placul principilor germani (care se temeau că un rege prea puternic. 2001. 4 5 După opinia lui Francis Dvornik. fiul celui căzut în bătălia de la Marchfeld. p. Editura ALL. pe larg. cît şi sprijinul acordat acestuia în tentativa de a recupera teritoriile din Imperiu anexate de Ottokar al II-lea (operaţiune facilitată de faptul că. op. la fel de insignifianţi. de-a lungul litoralului baltic şi – 2 3 Guy Devailly. Prin rezultatul ei. Oskar Halecki. p. trecînd. la aceeaşi poziţie. Opoziţia lui Bonifaciu al VIII-lea. transformă teritoriile anexate odinioară de Ottokar al II-lea – Austria. cit. Richard de Cornwall şi Alfonso al X-lea de Castilia – . în urma aceleiaşi victorii. le-ar fi putut ştirbi din întinsele privilegii dobîndite în deceniile anterioare) şi nici al papalităţii (care nu agrea un Imperiu reconstituit sub egida unui monarh de talia lui Ottokar al IIlea. pentru posesiunile căreia regele ceh se confruntă cu Ungaria (Boemia va reuşi să anexeze Silezia. Carniola (pe care le anexează). mai întîi. care. adjudecată de alţi doi candidaţi. în timp ce Slovacia va deveni o parte componentă a regatului maghiar). totuşi. sprijinit în această atitudine de Pentru toate aceste informaţii. A existat.. în timpul căruia. Cehia (Boemia). Conflictul inevitabil dintre cei doi s-a soldat cu victoria lui Rudolf la Marchfeld. uniunea ceho-polonă ar fi putut conduce la "o dezvoltare de mare . L'Occident du Xe siècle au milieu du XIIIe siècle.Carinthia. eveniment care marchează încheierea rolului de mare putere jucat de regatul Boemiei în Europa Centrală şi începutul ascensiunii. pentru scurt timp. 91. candidat firesc la demnitatea de rege al Germaniei şi la tronul imperial). Bucureşti. Slavii în istoria şi civilizaţia europeană. în Austria (1278). de partea lui Otto de Braunschweig. îl sprijină pe Filip de Suabia (în schimbul confirmării drepturilor concedate de Frederic Barbarossa). 291-292. El coincide cu domnia lui Wenceslas (Vaclav) al II-lea (1278-1305). Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 28 profitînd de dezastrul provocat de marea invazie mongolă din 1241 – în Polonia. care puteau fi retrase de singurul personaj care avea dreptul de a le conceda: împăratul). 19 şi urm. pretendent şi la coroana imperială. Traducere de Diana Stanciu. bătălia de la Marchfeld a însemnat înlăturarea definitivă a posibilităţii de aşezare a Imperiului sub egida slavilor (foarte credibilă în perioada Marelui Interregn) şi legarea definitivă a soartei sale de spaţiul german şi de dinastia de Habsburg. Polonia (principatul din jurul Cracoviei) şi Ungaria (inclusiv Croaţia) au fost reunite sub aceeaşi coroană (1300-1301)5. care fusese recunoscut şi de Papă. a Habsburgilor (care. Această alianţă de interese explică atît alegerea ca împărat a contelui Rudolf de Habsburg (1273) – după ce demnitatea imperială fusese. passim şi. Styria. din punct de vedere juridic. 4.

ducii polonezi întreţin legături directe cu Papalitatea (ceea ce explică. spre deosebire de celelalte teritorii din Europa Centrală şi chiar de sud. Una dintre diferenţele majore dintre cele două regate consta în tradiţia lor dinastică diferită (imposibil de neglijat. oglindită de încercarea lui Mieszko de a aşeza episcopatul de Poznan . Cracovia etc. a cărui asasinare a însemnat nu numai stingerea dinastiei Přemysl. este cea dintîi referinţă documentară la existenţa unui stat polonez (prin acest tratat. putîndu-se organiza. Dacă [ea] ar fi durat mai mult. atunci cînd consideră că tripla uniune cehă. iniţial. la Poznan. reşedinţele conducătorilor locali ai triburilor. după scurta domnie a Lui Wenceslas al IIIlea (1305-1306). în timpul aceluiaşi Mieszko. Mieszko devenea vasalul lui Otto I). p. Italia. care începe să se precizeze acum. deşi idiomurile lor erau mult mai diferite decît erau poloneza şi ceha în secolul al XIV-lea" (Ibidem. cel dintîi episcopat6. Motivul a fost că regiunea viitoarei Polonii a fost. Specificul genezei Poloniei ca stat este că. Carol Robert de Anjou a cîştigat coroana Ungariei. Cehia (Boemia). din familia Piast. Boemia. iar Wladislaw Lokietek pe aceea a Poloniei (1306). aşadar. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 29 împăratul Albert I de Habsburg. markgraful Gero.importanţă pentru cehi. şi anume. Ceea ce caracterizează această primă perioadă din istoria Poloniei (pînă în secolul al XIII-lea) este tendinţa noului stat de a rezista presiunii colonizatoare exercitată de Imperiu şi preferinţa arătată de cnezii poloni relaţiilor cu papalitatea. care ar fi fost primul cneaz al tribului eponim al polanie. este al patrulea descendent al dinastiei Piast – şi unul din vecinii săi germani. aici unitatea politică a precedat creştinismul. Tratatul din 963 dintre cneazul Mieszko I (960/963-992) – care. care erau de fapt. la mijlocul secolului al IX-lea. polonezi şi chiar pentru întreaga Europă. 4. Poznan. istoria ar fi fost martora unei situaţii similare aceleia din Franţa în această parte a Europei. Încă de timpuriu. Polonia apare pe deplin integrată în structurile civilizaţiei latine. Ea primeşte misionari din Germania. El a luat fiinţă în regiunea cunoscută sub numele de Polonia Mare (partea apuseană a Poloniei actuale). polonii se creştinează în rit latin (cu sprijinul unor misionari veniţi di Boemia). Cu sprijinul celor doi. În 965 (966). Potrivit tradiţiei. Acolo. mai puţin expusă presiunilor din exterior (germană sau maghiară). Procesul de unificare a triburilor slave din zonă a fost considerabil accelerat şi înlesnit de existenţa unor numeroase centre preurbane (Gniezno. În realitate. cultura polonă. aidoma situaţiei din Ungaria. 29-30). Istoricul ceh are însă dreptate într-o altă privinţă. nordul şi sudul se uniseră într-o singură naţiune. personaj legendar. dobîndind trăsături specifice lumii catolice. doi ani mai tîrziu luînd fiinţă. cnezatul polon ar fi fost înfiinţat de Ziemovit (870890). după tradiţie.). prin urmare. absenţa tensiunilor politico-religioase din aceste teritorii). în ciuda căsătoriei lui Wenceslas cu fiica unuia din principii (cnezii) polonezi. ci şi separarea definitivă a destinelor istorice ale Poloniei şi Cehiei. în urma intensei evanghelizări întreprinse de misionarii germani7. a dus la eşecul acestei iniţiative. folosind o singură limbă literară. singură. cele două cazuri nu sînt întrutotul echivalente. Wroclaw. de origine modestă.

Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 30 aceleiaşi politici. a încercat. În logica polonă şi maghiară a arătat. aparent. profitînd de luptele pentru tron dintre diverşi membri ai dinastiei Premysl. Mieszko îşi va aşeza cnezatul sub egida papalităţii. cu prilejul pelerinajului pe care Otto al III-lea l-a întreprins la Gniezno. văzînd în acest gest cea mai bună garanţie a păstrării independenţei8. prin declanşarea unor campanii de cucerire spre apus.. ca şi Ştefan cel Sfînt.direct sub autoritatea Sfîntului Scaun şi nu a arhiepiscopatului german de Magdeburg. în prezenţa unui legat papal. în condiţiile în care noul împărat nutrea intenţia de a relua o politică ofensivă spre răsărit. Spre sfîrşitul vieţii. El a anexat Lusacia şi Misnia (Meissen) şi a intervenit în Cehia. după moartea primilor doi împăraţi. potrivit concepţiei sale universaliste. La Gniezno. coroana din partea Papei (1024). şi. Wroclaw (Breslau în Silezia) şi Kolobrzeg (Kolberg. Boleslaw a rămas un tributarius al Imperiului. cu scopul de a-i răpi orice pretext de imixtiune în cnezatul său. Otto I (936-973) şi Otto al IIlea. era. Mieszko decide să plătească un tribut Împăratului pentru o parte a teritoriului pe care îl stăpînea. I. pentru a micşora aria de influenţă a Imperiului. 184. Ca şi înaintaşul său. cum se întîmplase cu aşezămintele religioase din Boemia. să aibă relaţii amicale şi de cooperare cu Otto al III-lea (983-1002). op. care fusese ucis în 997. dar s-a soldat cu cîştiguri nesemnificative pentru Boleslaw (el a reuşit să încorporeze pentru o perioadă . 4. care. Polonia a primit o organizare ecleziastică complet independentă. să-i recunoască lui Boleslaw calitatea de vicar (patricius) peste întreaga lume slavă de apus. Lungul război cu Imperiul care a început astfel a durat pînă în 1018. primind. gata. la început. cit. Cehia (Boemia). în Pomerania). în al doilea rînd. unde Boleslaw îngropase rămăşiţele lui Adalbert. Boleslaw s-a decis reziste prin crearea unei vaste federaţii a tuturor slavilor de apus şi de răsărit sub conducerea sa şi. cu care a realizat temporar o uniune dinastică. 6 Cel mai important sediu religios al Poloniei va fi însă Gniezno. că ideea unei mari monarhii central-europene părea posibilă (ibid. p. de asemenea să intervină în criza de succesiune a Imperiului. de Paşti. Boleslaw a fost primul rege al polonilor. prin anexarea Cracoviei (Polonia Mică) – devenită centrul politic şi simbolic al puterii poloneze9 – şi a Sileziei. pentru prima dată. Unificarea teritorială se va desăvîrşi în timpul domniei lui Boleslaw Chrobry (cel Viteaz. în timpul unei misiuni de convertire în Prusia. Moartea prematură a lui Otto al III-lea (1002) şi preluarea succesiunii imperiale de către Henric al II-lea au dus la deteriorarea rapidă a relaţiilor dintre Polonia şi Imperiu. dar. 7 Jacques Paul. avînd drept cele mai importante centre arhiepiscopatul de Gniezno şi episcopatele de Cracovia. fost episcop de Praga. 992-1025). ridicat la acest statut în timpul vizitei făcute aici de împăratul Otto al III-lea în anul 1000. spre deosebire de el.). Pecetluirea acestei înţelegeri a avut loc în anul 1000.

punîndu-se sub protecţia Boemiei (aflată într-o strînsă dependenţă germană şi fidelă intereselor imperiale). Sedlar. creştinismul (este şi motivul pentru care posteritatea l-a numit "Restauratorul". În Răsărit. După moartea lui. Polonia trece prin dificultăţi foarte mari. Boleslaw al II-lea Smialy (cel Îndrăzneţ. de asemenea. marcat de puternice frămîntări sociale (revolte ţărăneşti) şi de resurgenţa păgînismului în Mazovia. şi Jean W. totodată. Mieszko al II-lea (10251034) a prestat din nou omagiu de vasalitate împăratului. ceea ce nu constituia totuşi un act canonic. Opţiunea politică a lui Boleslaw nu era însă nimănui pe plac: nici seniorilor (care aveau de pierdut de pe urma consolidării regalităţii).doar Moravia). legile predecesorului său şi. ocupînd Kievul şi fiind mai aproape ca niciodată de proiectul realizării unei mari federaţii slave în Europa Centrală şi de Est. şi fiul său. încît îl pune pe Boleslaw sub interdicţie. Cehia (Boemia). a urmat un scurt interregnum (103440). în schimbul fidelităţii arătate intereselor papalităţii (1076). 9 Potrivit unor opinii. Ambele grupări se revoltă împotriva regelui. 1058-79) a ştiut să profite de împrejurările create de "Lupta pentru Învestitură" dintre papa Grigore al VII-lea şi împăratul Henric al IV-lea. Cazimir. dar a pierdut titlul de rege obţinut de tatăl său. regele polon a intervenit şi în luptele intestine din Rusia kieviană (1018). cărora li se cuvine adăugată încercarea de a-şi extinde influenţa şi în Lituania. a reuşit să preia conducerea restaurînd ordinea. dintre urmaşii lui Vladimir. Kievul). urmaşul lui Boleslaw şi. 1040-1058). În aceste condiţii. presiunea germană dinspre apus s-a accentuat considerabil. această regiune ar fi fost anexată la sfîrşitul domniei lui Mieszko I. Biserica poloneză a început să se reorganizeze şi să se reformeze în acord cu decretele pontificale. Polonia a intrat într-o perioadă de mari dificultăţi.. 150. întrucît numai Biserica avea dreptul să-i judece pe prelaţi10). 8 4. sub dubla presiune a germanilor şi Boemiei şi mai ales în timpul slabei . Incapabil să facă faţă vecinilor turbulenţi şi ameninţat de puternice tulburări interne. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 31 succese. Episcopul Cracoviei. eliberînd din nou Polonia de tutela imperială şi reprimind din partea lui Grigore al VII-lea. regele este totuşi înfrînt în războiul civil care urmează şi obligat să se refugieze în Ungaria. coroana regală. În perioada următoare. Lusacia. nici clerului secular (profund ostil decretelor papale de reformare spirituală). Stanislaw. Cu ajutorul împăratului Henric al III-lea. În acelaşi timp. Deşi reacţia lui Boleslaw este promptă (el pune să-l execute pe episcopul rebel sub acuzaţia de trădare. v. împreună cu toate teritoriile cucerite de acesta (Moravia. După moartea sa. p. cit. op. merge chiar pînă acolo. fiind redusă. Încoronarea sa din 1024 a consfinţit toate aceste Despre caracterul special al relaţiilor dintre Polonia şi Papalitate în această perioadă. prin convertirea acesteia la creştinism. Urmaşul său. independentă faţă de Imperiu. fiul lui Mieszko.

10 Episcopul martir a fost canonizat. Secolul al XIII-lea. contribuind într-o măsură decisivă la dezvoltarea meşteşugurilor. pare a fi fost pentru Polonia un secol extrem de critic. Indiferent însă de adevăr (argument solide au fost invocate şi de o parte şi de alta) cert este că rolul colonizator german a avut urmări favorabile pentru Polonia. celui mai mare revenindu-i Cracovia şi preeminenţa nominală asupra celorlalţi fraţi. Ei au introdus în circuitul agricol noi terenuri (prin defrişări. au obţinut din partea seniorilor locali o serie de privilegii de autonomie. Colonizarea economică a afectat cu precădere regiunile de apus ale Poloniei (cum ar fi Silezia). O parte a coloniştilor germani s-au stabilit în mediul rural. la solicitarea lui Conrad de Mazovia. devenind un sfînt "naţional". Această colonizare devenită.).domnii a lui Wladislaw Herman (1081-1101). care. odată cu sfîrşitul domniei lui Boleslav al III-lea Gură Strîmbă (1102-1138). care au încercat să probeze originea lor autohtonă. Pornind de aici. a instituţiilor municipale. procesul de fragmentare a continuat. germană a aşezărilor orăşeneşti din Polonia. Singurul factor de unitate dintre ele a rămas organizarea ecleziastică. Ungariei şi mai ales ale Imperiului. au perfecţionat tehnicile de cultură pe pămînturile deja existente. În 1228. patronul polonezilor. Numărul mare al coloniştilor în oraşe este demonstrat. în drumul său spre est. Influenţa acestuia din urmă. deopotrivă în tendinţele centrifuge interne. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 32 Explicaţia acestei sfîşieri a unităţii regatului polonez trebuie căutată. După 1138. fapt oglindit de marele val al colonizării germane. întrucît. suplinind paupertatea forţei de muncă autohtone din aceste zone. afectează acum şi Polonia. desţeleniri. ceea ce a inaugurat o lungă dispută cu istoricii polonezi. a comerţului local şi la distanţă şi. o serie de analişti ai fenomenului urban medieval au postulat originea străină (în speţă. îndeosebi a fost cea mai puternică. sosesc în Polonia Cavalerii Teutoni . despăduriri etc. începînd cu finele secolului al XI-lea o constantă nu numai a istoriei Poloniei. ale feudalităţii şi în intervenţiile constante ale regilor Boemiei. două ameninţări externe au devenit deosebit de puternice. Cei mai mulţi dintre noii veniţi s-au instalat însă în oraşe sau în anumite centre pe care le-au ridicat apoi. în oraşele germane. Polonia împărţindu-se în principate din ce în ce mai mici. ci şi a celorlalte state din Europa Centrală şi de Sud-Est a fost în egală măsură economică şi militară. contribuind la dezvoltarea sa economică şi la accelerarea procesului intern de feudalizare. în general. între altele şi de adoptarea de către centrele poloneze a drepturilor comunale în vigoare deja. 4. unitatea statală a Poloniei se destramă. pe fondul instabilităţii interne şi a dezagregării unităţii. la condiţia unui principat insignifiant. În cele două secole care au urmat. Cehia (Boemia). Regele îşi împarte regatul fiilor săi în posesiuni ereditare. pînă la începutul secolului al XIV-lea. unul din principii teritoriali polonezi. la rangul de aşezări urbane.

în acelaşi timp. X. Marea invazie mongolă din 1241 s-a dovedit încă şi mai dezastruoasă pentru .) sau colonizînd altele. se găsesc în textele unor autori arabi şi persani din sec. care ne permit să reconstituim istoria maghiarilor începînd cu perioada decisivă a sec. precum şi în binecunoscuta scriere a lui Constarmtin Porphyrogenetus. Bertin (Armales Bertiniani) şi Analele mănăstirii Fulda (Armales Fuldensis). în Prusia Orientală. între altele. misionarilor germani şi ale noilor ordine cavalereşti religioase ca cele amintite mai sus. Lituania). înfiinţată aici sub egida Imperiului în 1181. Teutonii au făcut acest lucru. Pe lîngă elementul militar. teutonii şi-au constituit un stat propriu. în acest sens. care s-a dovedit. demografică şi comercială – a întregii zone. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 33 Cele mai vechi menţiuni documentare referitoare la maghiari. Borderlands of Western Civilization. influenţînd întreaga structură politică şi etnică a Europei Centrale şi de Est pînă astăzi. scrisă în ultima parte a domniei lui Ladislau IV Cumanul (1272-1290). Letonia. mari distrugeri. dar. au profitat de împrejurări pentru a-şi crea în această regiune un stat propriu (Prusia). În aceleaşi împrejurări. cronica notarului anonim al regelui Bela III (11721196) şi cronica cu acelaşi titlu a lui Simon de Keza. viitoarele state baltice (Estonia. cărora li se încredinţează misiunea de a cuceri şi creştina triburile de pe litoralul baltic (iazigii. X). germanizarea populaţiilor balto-slave din zonă şi excluderea Poloniei de pe litoralul baltic (cu care aceasta nu va mai comunica decît printr-un coridor. ale căror incursiuni în Polonia cauzau. După cucerirea Prusiei şi După opinia lui Oskar Halecki. 11 4. flancat de posesiuni germane). care a avut drept urmare extinderea considerabilă a supremaţiei germane spre Est. prusii). Un exemplu elocvent îl reprezintă. passim). În cooperare cu Ordinul Cavalerilor Gladiferi (înfiinţat în 1202 de episcopul Albert de Bremen. în perioada timpurie a istoriei lor. Aceste structuri religioase şi politice s-au alăturat mărcii Brandenburg. ei au continuat să înainteze spre Est. partea apuseană a Sileziei va fi treptat germanizată (cf. Dintre izvoarele externe care se referă. Campania Teutonilor s-a desfăşurat în contextul aceluiaşi proces de colonizare germană masivă – deopotrivă militară. în direcţia Livoniei. deja existente (Gdansk/Danzig). periodic.conduşi de Marele Magistru Hermarm de Salza (colaboratorul apropiat şi principalul sfătuitor al lui Frederic al II-lea). Cehia (Boemia). şi la incursiunile maghiare în Apus. crearea noului stat german al Prusiei a reprezentat cel mai mare succes al întregii colonizări germane. Lituaniei. convertirea forţată a populaţiilor locale (la capătul a 50 de ani de lupte). în secolele următoare. IX: Gesta Hungarorum. în fenomenul colonizării au existat şi situaţii în care elementul religios a jucat un rol aproape exclusiv. Memel etc. şi mai periculos pentru Polonia decît triburile păgîne11. cu scopul de a supune populaţiile păgîne de pe litoralul baltic în cadrul unei campanii considerată drept o adevărată cruciadă). lituanienii. pot fi citate Analele mănăstirii St. părţii de sud a Finlandei şi Rusiei întemeind noi aşezări (Königsberg. ocrotit de Curia Papală şi Imperiu care cuprindea practic întreg litoralul sudic al Mării Baltice. care au fost la origine creaţiile ecleziastice ale episcopiilor. XII-XIII. De administrando imperio (mijlocul sec. Mai consistente sînt izvoarele interne din sec.

Hr. După unele interpretări. Paul Lendvai. Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos. Maghiarii au o origine fino-ugrică. fie între Nistru şi Prut. maghiarii aveau o compoziţie etnică foarte eterogenă. De administrando imperio) "Atelkuz". din Rusia orientală. ea era cu siguranţă situată în nordul Mării Negre. p. pe fluviul Kama. mai precis. în regiunea numit Lebedia (între Don şi Nipru). în regiunea numită (în scrierea lui Constantin Porfirogenetul. Polonia (a cărei parte sudică a fost complet devastată) s-a aflat acum la un pas de catastrofă şi numai retragerea precipitată a invadatorilor a fost întîmplarea care a salvat-o. Editura Helios. În secolele VII-VIII. de origine turanică. "ducele" Almus. p. decît cuceririle Cavalerilor Teutoni. fiind o ramură etnică foarte apropiată de aceea a finlandezilor. prin Pentru toate informaţiile care urmează. iranieni. în cîmpia Bugeacului). spaţiul cuprins între Munţii Altai şi nordul Iranului. care trăiau în regiunea Dunării de Jos ca descendente ale acelor triburi de onoguri care se aflaseră în secolele anterioare în Pannonia. la data apariţiei maghiaroonogurilor de o populaţie foarte diversă. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 34 adiţionarea unor straturi diverse (turci. finici) la un nucleu iniţial mai omogen. adoptînd un mod de viaţă din ce în ce mai nomad. 60 şi urm. 2001. maghiarii (megyeri) – componenta fino-ugrică – şi onogurii – componenta turcică – erau două minorităţi distincte şi cele mai importante. Victor Spinei. probabil. maghiarii au plecat din această regiune. ca aliate ale avarilor13. v. Timp de un mileniu învingători în înfrîngeri. 1996. fiind locuită. probabil ugrian. Humanitas. Traducere din germană de Maria şi Ion Nastasia. . Cehia (Boemia). Bucureşti. statornicindu-se temporar în ţinuturile dintre Urali şi Volga. În această alcătuire eterogenă. Conducerea uniunii tribale ar fi fost încredinţată unui şef onogur. 12 4. Ungurii. cea mai mare parte a maghiarilor se mută.. 13-71. căruia avea să-i succede Arpad. foarte asemănătoare cu limba maghiară12. Patria de origine a maghiarilor este Asia centrală. după cum o indică prezenţa dialectelor vogul şi ostiak. Ca şi Ungaria. (Etelköz = "ţara dintre ape") a cărei localizare este imprecisă (fie între Nipru şi Prut. În orice caz. alană şi slavă.cnezatele poloneze. Iaşi. aparţinînd aceleiaşi ramuri14. 10-52 şi Lucien Musset. aici a ar fi avut loc uniunea definitivă (potrivit tradiţiei. În secolul I d. p. Sub presiunea pecenegilor. constituită. Les invasions: le second assaut contre l'Europe chrétierme. se instalează în Ucraina orientală. prin consecinţele sale imediate. către 830. Aidoma tuturor populaţiilor asiatice. printr-un "legămînt de sînge") a triburilor maghiare cu triburile onogure. fără îndoială ca supuşi ai marelui imperiu khazar. fie între Bug şi Siret.

de către Simon Kézai (Paul Lendvai. în schimb. 9-10. Pentru a scăpa de un dezastru sigur. în datele ei esenţiale. 14 Jean W. Brixen.. care ameninţa stăpînirea Bizanţului în întreaga zonă. nici un teritoriu din Occident nu a fost la adăpost de atacurile devastatoare ale maghiarilor. împăratul a reuşit să-i determine pe maghiari să-i atace pe bulgari. înfrîngîndu-l pe Berengar de Ivreea la Padova) şi în 904-905 (maghiarii acţionînd de astă dată ca sprijinitori ai lui Berengar. p. Seattle and London. potrivit căreia "descălecatul" de la sfîrşitul secolului al IX-lea se înscrie în continuarea directă a migraţiei hunilor din secolul al IV-lea şi a unei prezumate prezenţe onogure în Pannonia. Îngrijorat de acest succes prea rapid. ceea ce s-a şi întîmplat în anul 894. Sedlar. maghiarii au început să facă raiduri sistematice de pradă în Europa de sud şi de apus15. alături de avari). al conflictului dintre împăratul Leon al VI-lea şi hanul (mai apoi) ţarul Simeon. împotriva lui Sviatopluk. mai exact. inferioare). Potrivit binecunoscutei strategii bizantine de a-i pune pe Barbari în conflict unii cu ceilalţi. Odată stabiliţi în Pannonia. bogata mitologie construită de maghiari în jurul propriilor origini istorice. pecenegii. care aparţine apărătorilor tezei "dublului descălecat" maghiar în Pannonia (ce valorifică. în . p. inclusiv pe valea Dunării. Teza "dublului descălecat" a fost elaborată. Orléans (937) şi Otranto (947). Cu excepţia Peninsulei Iberice (stăpînită de arabi) şi a zonelor atlantice (domenii ale normanzilor). Leon al VI-lea – care nu dorea să schimbe un duşman cu altul. East Central Europe in the Middle Ages. oraşele şi mănăstirile de aici – Augsburg. de a năvăli în Moravia Mare. Cele mai expuse regiuni au fost Bavaria (atacată de 11 ori. cit. incursiunile lor au continuat fără întrerupere timp de aproape 60 de ani. cînd ultimii sînt înfrînţi. 1000-1500. care nu mai recunoştea supremaţia Bavariei. Tegernsee – fiind de mai multe ori distruse) şi Lombardia (atacată de 13 ori. Cehia (Boemia). Freising. maghiarii (organizaţi în şapte triburi) au trecut Această interpretare. prea puternic – îi abandonează pe maghiari în faţa coaliţiei bulgaro-pecenege (ultimii. University of Washington Press. la rîndul ei. op. după ce maghiarii trecuseră Dunărea la Durostorum şi atinseseră Preslav-ul. de pe teritoriul Moldovei de mai tîrziu. nu mai este astăzi considerată corectă. Instalarea maghiarilor aici a avut loc şi ca urmare a apelului care le fusese adresat de regele carolingian Arnulf. probabil pe amîndouă căile.Instalarea maghiar-onogurilor în Pannonia (896) a avut loc în contextul raporturilor complexe din Peninsula Balcanică dintre bizantini şi bulgari. Dacă incursiunile în Peninsula Balcanică au fost repede abandonate din cauza creşterii puterii statului bulgar (ele au fost reluate după 934 şi au durat pînă în 961). 1994. spre vest. 13 4. Regensburg. încă din secolul al XIII-lea. cele mai îndepărtate puncte atinse de maghiari în raidurile lor fiind Bremen (915). 68-70) şi reprezintă unul din miturile întemeietoare ale identităţii maghiare. cele mai puternice raiduri avînd loc în 899 (cînd maghiarii au traversat Alpii. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 35 Munţii Carpaţi în Pannonia (nu se ştie cu certitudine dacă prin trecătorile Carpaţilor nordici sau răsăriteni. devastînd ariergarda maghiarilor rămasă în Atelkuz).

op. expansiunea maghiară se reorientează definitiv spre sud (litoralul dalmat) şi est (Transilvania). din familia ducilor de Bavaria şi consimţămîntul său de a primi în Ungaria mai mulţi misionari şi soldaţi germani. ceea ce a permis regalităţii (care nu condusese raidurile în Occident) să-şi consolideze autoritatea asupra triburilor şi. Carloman. Cea dintîi incursiune maghiară în această regiune este menţionată în 862 (Armales Bertiniani). în ciuda convertirii timpurii a lui Vaik-Ştefan. Pe de altă parte. cînd markgraful Liutpold. încă de la mijlocul 16 . Victor Spinei. Biserica romană este aceea care are cîştig de cauză. Din ce în ce mai rare după 926 şi. la Merseburg). 933 (cînd maghiarii suferă o grea înfrîngere din partea regelui Saxoniei. regiuni unde cuceritorii nu riscau să întîlnească vreo opoziţie notabilă. p. în condiţiile în care statul maghiar timpuriu devine o miză importantă a disputei dintre Bizanţ şi Occident pentru atragerea sa într-o sferă de influenţă sau alta. precum şi uzurii elementului războinic din 15 Incursiunile maghiare în Europa Centrală sînt însă mai timpurii. să joace rolul unui factor politic centralizator. cit. întrucît. de Otto I de Saxonia (10 august 955). Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 36 societatea maghiară timpurie. mai ales. pînă foarte aproape de Viena. Acest rol s-a accentuat simţitor în ultimele decenii ale secolului al X-lea. în apropierea lacului Balaton). În aceleaşi împrejurări a fost distrus şi cnezatul Moraviei Mari (902/906). care conducea o mare armată a principilor laici şi clerici germani a suferit o înfrîngere dezastruoasă. după aceea. lîngă Augsburg.. 30). de mai multă vreme. ceea ce a pus definitiv capăt tentativelor carolingiene de a anexa pusta parmonică şi a extins considerabil posesiunile maghiare spre vest. Pînă la urmă. desfăşurată la Pressburg-Bratislava (sau. acceptarea noii religii era încă departe de a întruni acordul tuturor Creştinarea maghiarilor în rit catolic a fost precedată de o "perioadă bizantină" în care Constantinopolul a încercat să atragă regatul arpadian în sfera sa de influenţă. recunoaşterea de către papa Silvestru al II-lea a titlului de rege şi coroana regală (anii 1000-1002)18. întrucît el era deja. care se ridicase contra tatălui său. după mai multe încercări de o parte şi de cealaltă16. Gestul lui Ştefan a fost mai curînd unul formal. cîştigat de partea influenţei apusene. sfîrşind prin a obţine creştinarea maghiarilor în rit latin. un gest care i-a adus lui Vaik (botezat mai înainte sub numele de Ştefan şi canonizat după moarte sub numele de Ştefan cel Sfînt. A doua expediţie spre vest are loc în 881. incursiunile au încetat definitiv în urma victoriei decisive repurtate la Lechfeld. în sprijinul lui Rastislav. Una din bătăliile decisive din această perioadă a fost aceea din 907. Cehia (Boemia). cum o demonstrează căsătoria sa cu Gisela. Eşecul suferit de maghiari la Lechfeld nu sa datorat numai superiorităţii militare a germanilor. după alte opinii. Henric Păsărarul. datînd din perioada nord-pontică a istoriei lor. 997-1038)17. faptul că. răzvrătit împotriva lui Ludovic Germanicul şi sprijinitor al fiului acestuia. Această dată este capitală. Mai întîi. 4. cînd maghiarii ating Viena (cf.conflictul acestuia cu Ludovic de Provence). mai cu seamă de la Geza I (972-997) înainte. ci şi progreselor procesului de sedentarizare în Pannonia.

ea este incontestabil. nu romană "reprezentînd de fapt… o diademă de sebastocrator bizantin trimisă regelui maghiar de împăratul Mihail VII. Actul esenţialmente politic al creştinării (ce va lega definitiv Ungaria de partea latină. 578579). Nicol and G. loc. cîştigată prin victoria lui Otto I (955) şi a relaţiilor strînse dintre regalitatea maghiară şi ducii Bavariei (cf. de abia în 998. 154). Hussey. Dölger. de dependenţă spirituală. Koppany. Fr. G. probabil.. acest document a indus în eroare timp de mai bine de 200 de ani critica istorică. Cambridge. Hungary and Byzantium in the Middle Ages in The Cambridge Medieval History. doi şefi de trib (Bulcsù şi Termács) se aflau la Constantinopol. À propos du récent article de M. era fără îndoială fericit să strângă legăturile de prietenie şi să afirme un fel de patronaj moral asupra noului stat creştin din Europa dunăreană" (G. victoria decisivă împotriva celui mai puternic dintre aceştia. ca urmare a ascendentului Imperiului. mănăstirea benedictină Sf. cit. calitate care i-a conferit şi sfînt protector şi patron al Ungariei. The Byzantine Empire. a Europei) şi primirea de către Vaik-Ştefan a coroanei regale vor stabili între maghiari şi Roma o relaţie directă. p. învestit de Patriarhul Constantinopolului cu un rol misionar în regiune. în lupta de la Veszprem. 17 Canonizarea a avut loc în 1083. Ştefan fiind primul dintre cei 8 regi arpadieni sanctificaţi. volume IV. cu ocazia căsătoriei sale cu o prinţesă bizantină (1075) şi a unui (probabil) tratat de pace maghiaro-bizantin. În final. 149-150. M. "Revue Historique du Sud-Est Européen". Gyula Moravcsik. "Revue Historique du Sud-Est Européen". care beneficiau de protecţia regală şi de un "episcop de Turkia" (adică de Ungaria).secolului al X-lea. realizat de un cleric zelos. foarte repede. p. care. Inserat de iezuitul Mathias Imhofer în lucrarea sa Armales Ecclesiastici Regni Hungariae (1644). Documentele amintesc apoi de prezenţa a patru mănăstiri de rit grecesc în Ungaria. a infrastructurii ecleziastice a noului regat. cu sprijinul aliaţilor săi germani. À propos du récent article de M. 572). confruntat cu toţi vecinii săi din Balcani şi Asia Mică. de origine bizantină. între 1001-1014. Dölger. care punea capăt conflictului desfăşurat între cele două părţi în anii precedenţi (Gyula Moravcsik. cit. ceea ce lămureşte caracterul apostolic. de propagator al noii credinţe. În 1010 au luat naştere arhiepiscopia de Esztergom – cel mai important centru religios al Ungariei medievale –. cînd mai mulţi şefi locali se răzvrătesc împotriva regelui şi a tînărului său moştenitor. mai tîrziu catolică. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 37 şefilor tribali este pus în evidenţă de tulburările care au marcat ultimii ani ai domniei lui Geza I (1074-1077)19. Cehia (Boemia). p. Byzance et la Hongrie. Edited by J. with the editorial assistance of D. op. întorcîndu-se însoţiţi de un episcop misionar (acest act a rămas fără urmări. cei doi revenind la păgînism). conform obiceiului timpului. Brătianu. Cît despre coroana regală care s-a păstrat până astăzi. Fr. tînărului stat. fiind obţinută de Vaik-Ştefan. p. Byzantium and its neighbours. asociat. 18 Cercetările istoricilor maghiari au demonstrat că diploma pontificală care consfinţea receptarea coroanei regale de către Vaik era. Geza I (1074-1077). Martin din Parmonhalma – aşezămîntul monastic cel mai puternic şi influent din întreg . încerca să fabrice retrospectiv dovezi în sprijinul drepturilor Bisericii catolice în Ungaria. Ambele evenimente (creştinarea oficială şi încoronarea) vor fi urmate. balanţa a înclinat în favoarea Apusului. pînă ce falsul a fost desluşit de istoricul Kárácsony. de organizarea. XXII [1945]. Byzance et la Hongrie. Această victorie a constituit un moment decisiv în transformarea stăpînirii maghiare din Pannonia dintr-o simplă uniune de triburi într-un stat creştin solid articulat. unde s-au creştinat. într-un moment în care imperiul grec. cel puţin în partea ei inferioară. I. XVII. 4. Gowan. un fals din sec. Regele maghiar care a primit de la Constantinopol partea inferioară a coroanei a fost. I. Part I. încă de la început.. 1966. M. XXII [1945]. de fapt. Brătianu. 147-157. citatul la p.

care a durat cît şi statul feudal maghiar. toate eforturile sale militare şi diplomatice21. totodată. timp de două decenii. al înhumării lui Ştefan cel Sfînt. cînd împăratul i-a atacat pe sîrbi care. în urma acestui eveniment Bizanţul şi Ungaria au devenit vecini a făcut În timpul căruia începuse. în timp ce maghiarii au putut cuceri Dalmaţia. Brătianu) care decurgeau de aici. nenumărate tensiuni şi conflicte21. Cucerirea Bulgariei de către bizantini. raporturile bizantino-maghiare înregistrează un nou moment de vîrf. între cele două state. nicăieri în Europa. cu toate că. care vizau cucerirea părţii de apus a fostului Imperiu Roman şi refacerea vechii unităţi a acestuia făceau din Ungaria o bază de operaţiuni cum nu se poate mai potrivită pentru acest scop. în ciuda caracterului special al relaţiilor dintre Ungaria şi Roma (respectiv. Căsătoria pecetluia o alianţă care. raporturile dintre regii Franţei şi propriul cler (sprijinit de Sf. de sprijinul politic al căreia a avut în permanenţă nevoie. Un an mai tîrziu. în acea epocă să-şi constituie un vast regat mediteranean în dauna posesiunilor bizantine din Grecia). 21 Bunăoară. În timpul lui Manuel I Comnenul (1143-1180) – fiul lui Ioan al II-lea –. simultan cu crearea unei capitale politice. Scaun a făcut ca regele să primească privilegiul important de a-i numi pe prelaţi în funcţiile ecleziastice înalte (un drept pe care papalitatea îl contesta Împăratului). pînă în 1453. la începutul secolului al XI-lea (1018) şi faptul că. Conflictele bizantino-maghiare au început în 1150. Manuel . încă de la început. Scaun). Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 38 necesară menţinerea acestor legături. De fapt. la Szekésfehèrvàr. de pildă. nemaiîntîlnit. cu o prinţesă maghiară. căruia Manuel i-a subordonat.regatul –. 19 20 Această 4. în acea epocă. legătura directă cu Roma vor avea două consecinţe importante: Ungaria nu a fost afectată de convulsiile politice prin care au trecut celelalte state monarhice europene în contextul conflictului dintre Papalitate şi Imperiu (secolele XI-XIII) şi nici de tensiunile care au caracterizat. totodată. în cea mai mare parte a timpului. bune. ajungînd cu stăpînirea la Marea Adriatică (1105). organizarea politică a Ungariei medievale20. În al doilea rînd. astfel. regalitatea maghiară va rămîne mereu loială Papalităţii. dădea expresie unor interese politice comune: bizantinii au primit sprijinul regelui împotriva normanzilor din sudul Italiei (preocupaţi. dublată de loialitatea Bisericii din Ungaria faţă de propria sa regalitate. expansiunea spre Adriatica a regatului arpadian a generat. Faptul că unii dintre aceştia erau şi membrii a consiliul regal ("Curia Regis") subliniază şi mai bine unitatea strînsă "dintre tron şi altar" care a caracterizat. relaţiile dintre Ungaria şi Bizanţ au rămas. frecvent. fiica lui Ladislau I. dreptul regilor de a-i numi pe prelaţi în funcţiile lor va crea un fel de etatism timpuriu în raporturile statului cu clerul catolic din Ungaria. Domnia sa coincide. în ciuda nenumăratelor războaie dintre cele două părţi. precum şi o reţea întreagă de alte episcopate mai mici. de fapt. între Ungaria şi Bizanţ s-au stabilit relaţii familiale prin căsătoria urmaşului lui Alexios I. confluenţă dintre Biserică şi regalitatea maghiară şi. lumea catolică a Apusului). regii maghiari nu au rupt. cu perioada celei mai mari apropieri dintre Ungaria şi Bizanţ. locul încoronării regilor maghiari şi. pe de altă parte. în urma instaurării dinastiei Comnenilor. I. cu încuviinţarea Ungariei se aliaseră împotriva Bizanţului cu normanzii din sudul Italiei. Ambiţiile împăratului bizantin. Relaţia specială dintre regalitatea maghiară şi Sf. la rîndul ei. procesul creştinării maghiarilor. poate cel mai spectaculos din întreaga istorie a acestor relaţii. Se cuvine însă observat că. Ioan al II-lea Comnenul. Cehia (Boemia). Loialitatea regilor maghiari faţă de Roma a fost. permanente şi. În calitatea sa de avanpost al catolicismului în Europa Centrală şi de Sud-Est. după aceea. care au marcat-o. legăturile cu Răsăritul şi nici nu au respins toate "posibilităţile de evoluţie diferită" (expresia îi aparţine lui G. botezată în rit ortodox sub numele de Irina (1104).

planul din 1163 a devenit inactual. prin asemănarea ei frapantă cu diadema imperială bizantină. a primit titlul de Caesar. în urma unei răscoale a populaţiei din Constantinopol împotriva uzurpatorului Andronic I au pus capăt ambiţiilor lui Bela. cu fiul cel mai tînăr al lui Geza al II-lea. Dar.a lansat un atac direct împotriva Ungariei. complet izolate în zonele în care se refugiaseră în timpul invaziei slave de la începutul secolului al VII-lea şi în timpul conflictelor bulgaro-bizantine din secolele următoare. încît Bela al III-lea s-a simţit îndreptăţit să le evoce şi pe plan simbolic: lui i se datorează introducere crucii duble pe blazonul regilor maghiari (pînă la el. Totodată. împăratul şi-a schimbat planurile. în virtutea acordului din 1163. Ele au fost de aşa natură. a egalităţii de statut dintre Ungaria şi Bizanţ este 4. în general. pe de altă parte. menită. din secolul al X-lea înainte. regii maghiari au reuşit să evite acest pas. În urma acestui eveniment slavii sudici s-au separat complet de cei nordici. acordul acestuia în vederea căsătoriei fiicei împăratului. pînă la urmă. în 1172). care ar fi urmat astfel să moştenească tronul imperial. ca şi aceea a sîrbilor. după intervenţia directă a lui Bela al III-lea în afacerile bizantine. Cu acest prilej. Răscoala din 1185 a Vlahilor şi Bulgarilor. iar rămăşiţele romanităţii balcanice. prilejuită de criza dinastică de la finele domniei Comnenilor (este vorba de actul de uzurpare al lui Andronic I – 1183-1185 – împotriva lui Alexios al II-lea. Reapropierea dintre cele două părţi s-a materializat totuşi prin căsătoria noului împărat bizantin cu fiica regelui maghiar. pe de altă parte. primind titlul – nou creat pentru el – de "despot". solicitînd. refugiat la Constantinopol. această emblemă fusese crucea latină simplă) şi tot lui completarea coroanei regale cu partea ei superioară. au contribuit din nou la apropierea dintre cele două părţi. noul stat a devenit în partea de sud-est a Europei şi în Peninsula Balcanică. Aceeaşi idee. cauza principală constituind-o refuzul lui Ştefan al III-lea de a ceda Dalmaţia şi. cumnata împăratului. Bela a fost recăsătorit cu Arme de Châtillon. prin creştinare. conflictele bizantino-maghiare au continuat şi în anii următori. peste Dunăre. în urma morţii lui Ştefan al III-lea. un act care avea şi importante implicaţii politice. În schimbul acestui aranjament. monarhii fuseseră constrînşi să intre în raporturi de vasalitate faţă de Împărat şi Papă. cu Occidentul. fiind expresia unei opţiuni diferite a Bizanţului în ceea ce priveşte relaţiile cu Ungaria şi. Considerînd totuşi că şansele pretendentului pe care îl susţinea erau prea mici. sora lui Manuel şi. preocuparea lui Manuel de a face din Ungaria cucerită o pavăză împotriva expansiunii lui Frederic I Barbarossa. înscăunarea lui Isaac Angelos. În pofida acestui aranjament. cu o nepoată a împăratului şi moartea lui Geza al II-lea (1162) i-au oferit lui Manuel încă un pretext pentru a interveni nemijlocit în afacerile regatului maghiar. regelui Ştefan al III-lea. după creştinare şi încoronare. Manuel primea înapoi Dalmaţia. Cehia (Boemia). cărora Manuel I le acordase prioritate). Ungaria s-a considerat (şi a fost considerată) învestită cu misiunea de a propaga creştinismul de rit roman printre popoarele ortodoxe din regiune22. Căsătoria principelui Ştefan (viitorul Ştefan al IV-lea). dar eşecul proiectatei căsătorii – care ar fi trebuit să legitimeze această revendicare – dintre regele maghiar şi Theodora. în 1163. s-a căsătorit cu prinţesa Maria şi s-a creştinat sub numele de Alexios. însă. au fost condamnate la o existenţă din ce în ce mai marginală. Spre deosebire de Polonia unde. Bela a solicitat pentru sine coroana imperială. Maria. independent una de cealaltă. Bela. inferior celui precedent şi. printr-o ambasadă. cele două ramuri evoluînd. să sugereze universalitatea stăpînirii regelui maghiar. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 39 Aşezarea maghiarilor în Pannonia şi organizarea lor într-un regat medieval puternic au avut urmări capitale asupra raporturilor de forţe din regiune. avanpostul cel mai înaintat al lumii catolice. . de formă sferică (mai precis: închisă). care era patrimoniul tînărului prinţ (Bela s-a stabilit la Constantinopol. Căsătoria dintre Bela şi Maria a fost desfăcută. cînd lui Manuel i s-a născut un moştenitor (viitorul Alexios al II-lea). În 1169. aceste tentative de cucerire s-au terminat cu tot atîtea eşecuri. a recîştigat şi coroana Ungariei. Potrivit calităţii sale de "regat apostolic". Aceste evenimente nu numai că au readus Dalmaţia sub stăpînirea Ungariei. fiul minor al lui Manuel I Comnenul.

ca simbol al relaţiilor privilegiate dintre Sf. Continuitatea legăturilor dintre Ungaria şi Bizanţ de-a lungul secolelor sugerează că regatul "apostolic" maghiar a devenit un element de politică şi civilizaţie occidentală. Totuşi. au "rupt" definitiv Ungaria de Bizanţ. ca expresia a acestei influenţe. din 1444 (pentru îndelungata istorie a relaţiilor maghiaro-bizantine între anul 1000 şi secolul al XVlea. prin Cruciada de la Varna. Brătianu. prin încurajarea dezvoltării oraşelor şi protejarea lor. Essai sur l'internationale chrétierme et les nationalités à la fin du Moyen Âge. uzilor şi cumanilor. "antemurale"). instaurată se mongoli în secolul al XIII-lea (Pentru continuitatea acestor legături. cit. loc. o gravă criză dinastică. apare şi versiunea coroanei regale trimisă după creştinarea lui Vaik de către Silvestru al II-lea. În secolele XIV-XV.. şi idem. legitimată de sprijinul constant al Bisericii. de asemenea. Gyula Moravcsik. a unei misiuni "speciale" încredinţată regelui maghiar de către Papalitate. cit. op. v. şi domnii românii). Domnia lui Ladislau I cel Sfînt (1077-1095) – un rege care. Ei trebuiau să ducă. "propugnaculum Christianitatis" etc. în spaţiul de influenţă care le fusese atribuit. p. Le Conseil du Roi Charles. potrivit caracterizării lui Paul Lendvai a fost unul dintre cei mai proeminenţi şi cosmopoliţi regi din dinastia arpadiană23 – Ungaria devine. care a slăbit Imperiul. "murus". Scaun şi regatul maghiar (Ibidem. 1942. practicate de regii din această perioadă. 22 În viziunea Papalităţii. regatul maghiar s-a consolidat simţitor. Calitatea regilor maghiari de apărători şi "propagatori" ai credinţei le-a fost periodic şi în mod formal confirmată de Sf. legăturile cu imperiul restaurat (eveniment la care contribuiseră şi maghiarii) au devenit din nou. pentru mai multe decenii. 155-157). chiar prin exterminarea necredincioşilor.. preţ de cîteva decenii. p. v. În timpul domniei lui Bela al III-lea (1172-1196) – care. unul din momentele cele mai importante în relaţiile maghiaro bizantine l-a constituit tentativa de sprijinire a Constantinopolului înconjurat de turci. XIX. 4. strînse. stînjenindu-i simţitor şi accesul spre zona adriatică şi mediteraneană. şi mai strîns legată de Occident . Ungaria a reuşit să păstreze relaţiile cu grecii de la Niceea şi. pe de o parte. cit. Expansiunea spre sud a Ungariei a făcut ca regatul arpadienilor să intre în conflict cu interesele veneţiene şi – cum am menţionat – bizantine. la finele secolului al XII-lea. p. Kàlmàn. După moartea lui Ştefan cel Sfînt (1038). a Ceartei pentru Învestitură. Întemeierea celui de-al doilea ţarat bulgar şi constituirea regatului sîrb. prin colonizările masive de populaţie germană (flamandă şi saxonă). 49. loc. 151-153. cum ar fi: "athleta Christi" (care era cel mai frecvent echivalent al epitetelor umaniste "clipeus". pe de altă parte. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 40 între pretendenţii la tron. a avut loc la finele secolului al XI-lea. cit. dînd Bisericii posibilitatea de a-şi impune influenţa în noile state formate în Europa Centrală. "Revue Historique du Sud-Est Européen". O supremaţie bizantină la Dunărea mijlocie ar fi fost perfect posibilă în secolul al XI-lea şi chiar mai tîrziu. o necontenită Cruciadă. a fost canonizat – coincide cu începutul unei noi epoci de înflorire a regatului şi cu victoria definitivă împotriva pecenegilor. Cehia (Boemia). (distincţii de care au beneficiat. v. caracterizată prin puternice conflicte subliniată şi de preluarea (din 1190) a dublei cruci de la împăraţii din Răsărit. I.rămînînd independenţi. G. 2. 579-592). ocazional. prin forţă şi. Acum.. aidoma cu aceea temporară. în secolul al XIII-lea.). în timpul domniei lui Ladislau I cel Sfînt şi a succesorilor săi. alăturîndu-i şi coasta dalmată). la nevoie. după 1261. În secolul al XII-lea. unde a servit ca emblemă imperială din secolul al IX-lea pînă în secolul al XIII-lea. 54 şi urm. doar treptat şi în urma unor eveniment adesea fortuite.. Tot acum. în contextul fervoarei suscitată de propaganda în favoarea primei Cruciade şi. prin măsuri de stimulare a vieţii economice (îndeosebi a mineritului) etc. Scaun printr-o serie de titluri oficiale. Ungaria traversează. p. caracterul "apostolic" al regatului feudal maghiar îi obliga pe regii acestuia să impună "adevărata credinţă" în teritoriile "schismatice" vecine. Ungaria anexează Croaţia (fiul lui Ladislau. Acreditarea acestei idei. op.

în secolele următoare. mergînd pînă la a recunoaşte seniorilor dreptul de conjuraţie şi de a recurge la arme. Pe lîngă faptul că partea ei răsăriteană a fost aproape complet pustiită şi distrusă. Domnia lui Andrei al II-lea (1205-1235) deschide o nouă perioadă critică pentru regalitatea maghiară. Bula de Aur (numită şi Marea Chartă) semnifica o veritabilă capitulare a regalităţii în faţa exigenţelor baronilor. dar regalitatea a continuat să aibă un mare handicap în raporturile sale cu o nobilime turbulentă şi adesea nesupusă. cnezatul Haliciului (Galiţia de mai tîrziu). nobilimea va rămîne adevăratul arbitru al puterii în Ungaria. ceea ce i-a influenţat considerabil conduita pînă astăzi. intervenind şi în Răsărit. cit. încurajată să se manifeste ca atare de privilegiile smulse prin actul din 1222. 24 Aidoma actului aproape contemporan promulgat de Ioan Fără Ţară în Anglia. regatul arpadian îşi restabileşte supremaţia asupra Croaţiei şi Dalmaţiei. Cîţiva ani mai tîrziu. În istoria Ungariei se deschidea o nouă pagină25. în 1541. Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 41 Maria a Neapolelui. Acest prestigiu şi această forţă de atracţie s-au aflat la originea procesului de multiplicare a clasei nobiliare întro sumedenie de categorii strict ierarhizate. 4. în faţa marii invazii mongole aduce regatul la un pas de catastrofă. care. dar. nici chiar de dispariţia statului feudal. s-a încheiat în 1308. 1222)24. 25 Toate aceste evenimente au fost de natură să confere nobilimii maghiare o poziţie şi mai puternică. pe parcursul Evului Mediu şi în epoca modernă. dezastrul suferit de armata maghiară în bătălia de la Mohi. au fost elementele decisive în procesul de constituire a paradigmei mentale nobiliare a întregii societăţii maghiare. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI Secolul al XIV-lea reprezintă un reper cronologic esenţial pentru . Documentul confirma în scris privilegiile nobilimii şi ale servitorilor regelui. factor care lămureşte marele ei prestigiu social şi cultural. Guvernările mai stabile din secolul al XIV-lea şi al XV-lea nu vor modifica această situaţie. regatul s-a refăcut. v. nepotul reginei 23 Op. de fapt dominantă în regat. Cehia (Boemia). păstrează – cum am văzut – şi legăturile cu Bizanţul. asupra întregii societăţi. O situaţie a multe privinţe asemănătoare se întîlneşte în Polonia. 51.infra.(printr-o politică inspirată de alianţă matrimonială cu Ludovic al VII-lea. În acelaşi timp. Creşterea numerică a nobilimii a fost. Pînă în 1526. p. prin colonizarea în Ungaria a călugărilor cistercieni şi prin contacte culturale cu Parisul). aproape jumătate din populaţia ei de 2 milioane de oameni. pe rîul Sajo. În anii următori. în conflictele dintre cnezii ruşi şi luînd în stăpînire. în caz de "felonie" regală. dar animate de un sentiment de superioritate şi de un spirit comun. potrivit unor estimări actuale. încît a întrecut cu mult ponderea celorlalte grupuri sociale. Însemnătatea numerică a nobilimii. atît de amplă. 5. sora lui Ladislau al IV-lea. pe de altă parte. prin concesiile considerabile pe care urmaşul lui Bela al III-lea a trebuit să le facă nobilimii (Bula de Aur. nealterată. regele Franţei. aliată cu fascinaţia ei socială. pentru o vreme. Dispariţia fără urmaşi a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1271/72-1290) a precipitat Ungaria arpadiană în cea mai gravă criză dinastică de pînă atunci. de castă. Ungaria a pierdut atunci. după mai mulţi ani de lupte civile. în 1241. sub guvernarea lui Bela al IV-lea (1235-1270). Pentru biografia sa pînă la încoronare. cît număra în ajunul cumplitului eveniment. ca şi forţa de atracţie pe care o va exercita.. prin înscăunarea lui Carol Robert de Anjou (1308-1342).

noua dinastie care ia locul dinastiei de Přemysl este aceea de Luxemburg. dinastiile întemeietoare se sting. domnia primului reprezentant al familiei de Luxemburg în Boemia s-a înscris într-o oarecare continuitate cu politica ultimilor Přemysl. Moartea sa a avut ecou în toate scrierile contemporane . Ioan de Luxemburg a reuşit acelaşi lucru. Ioan şi-a făcut cunoscute pretenţiile şi la coroana Poloniei (în virtutea faptului că. fiul lui Henric al VII-lea. Ioan de Luxemburg a fost de partea împăratului (Francis Dvornik. Traducere de Diana Stanciu. el nu a făcut nimic pentru a-l împiedica pe Wladislaw Lokietek să cîştige coroana.majoritatea statelor importante din Europa Centrală din cauza implicaţiilor sale asupra evoluţiilor dinastice din regiune: printr-o ciudată coincidenţă. Bucureşti. În acelaşi timp. cît şi în Ungaria şi Polonia. fie pentru a obţine coroana imperială. 36). fiind în locuite cu noi familii domnitoare. chiar dacă. ci acţionînd ca mediator în conflictele care îl opuneau în epocă pe Ludwig al IV-lea de Bavaria (1314-1347) din familia Wittelsbach – ales împărat împotriva candidaturii redutabile a lui Frederic de Austria1 – papei Ioan al XXII-lea (1316-1334). în schimbul unei sume consistente de bani plătită de Cazimir cel Mare şi a acordului acestuia ca Silezia să fie înglobată Boemiei (ceea ce a conferit procesului de germanizare a acestei provincii un caracter ireversibil). nu a renunţat la revendicările sale. Ioan a făcut totuşi acest lucru. apoi de Filip al VI-lea de Valois. rege al Germaniei şi împărat (1308-1313). Editura ALL. în urma morţii tatălui său în 1 Înfrîngerea acestuia de către Ludwig. fie pentru a-şi croi în Italia un ansamblu de posesiuni proprii. p. Această soluţie diplomatică a întărit considerabil prestigiul european al Boemiei. în anii din preajma începutului acestui veac. sensibil sporit şi de alianţa constantă a lui Ioan cu Franţa şi. dar nu printr-o politică de forţă. o rivalitate de care încerca să profite şi regalitatea capeţiană. 2001. Carol (ales în 1346). În Boemia. 5. fidel pînă la sfîrşit admiraţiei şi prieteniei care îl legaseră de regii capeţieni. În 1339. cu ajutorul căreia regele Boemiei va reuşi să-l impună pe tronul imperial pe fiul său. Cu toate că aceste pretenţii îi fuseseră recunoscute de Ludwig al IV-lea. unde. Fără a se caracteriza prin realizări excepţionale sau prin evenimente deosebite. prin căsătoria sa cu fiica lui Wenceslas al II-lea. Ioan luptase de partea Franţei. şi tronul Boemiei. în bătălia de la Mühldorf (1322) a exclus pentru mai mult de un secol casa de Habsburg din afacerile Imperiului. aliindu-se cu Cavalerii Teutoni împotriva "regelui Cracoviei" şi cu cnezii (ducii) polonezi de Mazovia şi Silezia. după aceea. În acest conflict. nedispuşi să renunţe la suveranitatea lor în favoarea lui Lokietek. el considera că moştenise toate drepturile acestuia). în acelaşi an. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 43 bătălia de la Crécy. Slavii în istoria şi civilizaţia europeană. al cărei întemeietor a fost regele Ioan (1310-1346). pe de altă parte – după 1340 – de cooperarea din ce în ce mai strînsă cu Papalitatea. care încercaseră să confere regatului lor un rol de prim ordin în evoluţiile politice din Europa Centrală. Acesta va ocupa. atît în Boemia.

la începutul secolului. în 1355). contele palatin al Rinului. hotărînd că drepturile electorale laice erau indivizibile şi transmisibile potrivit principiului primogeniturii. Carol a pus. el a negociat cu oraşele italiene. Încoronarea . În Germania. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 44 întotdeauna la Frankfurt. Totodată. pentru o vreme. Înţelegînd că epoca unor soluţii militare pentru păstrarea unităţii Imperiului (ca aceea încercată. frecvent. alimentată de disputele dintre diferitele ramuri ale familiilor princiare pentru dreptul electoral. prin ea fiind deplînsă dispariţia ultimei întruchipări a idealului cavaleresc medieval. promulgat în 1356. 5. Carol a garantat dreptul de a face parte din Colegiul elector acelei grupări care îl sprijinise. planurile de unificare politică a peninsulei nutrite de cei care – precum Cola di Rienzo – vedeau în el un posibil restaurator al anticului Imperiu Roman (speculînd aceste proiecte. chiar dacă aceste promisiuni erau. Documentul (care. regele Boemiei. ales deja împărat. Carol a ştiut să-i promită ceva. Întrunirea principilor electori urma să aibă loc 2 Pentru toate informaţiile care urmează. p. care poartă numele Bula de Aur. Trier şi Köln. principatele italiene. ci doar de a compila prevederi mai vechi. 55 şi urm. Carol a încercat (şi a reuşit) să menţină ficţiunea imperială cu ajutorul diplomaţiei. v. Expresia acestei politici o constituie codul de legi special compilat cu acest scop. considerate folositoare scopului urmărit) fixa la şapte numărul principilor electori (arhiepiscopii de Mainz. ibidem. manevrînd cu pricepere printre interesele ostile ale tuturor factorilor care aveau influenţă asupra coeziunii Imperiului: principii germani. stabilind totodată care anume ramură a fiecărei familii era îndreptăţită să voteze. principiul alegerii fiind cel al majorităţii. Papalitatea. antagonice. Carol a reconfirmat întinsele privilegii ale principilor teritoriali. Fiecăruia dintre aceşti factori de putere. oraşele lombarde etc. Carol al IV-lea (1346-1378)2 a continuat politica de anvergură a tatălui său. nu avea pretenţia de a inova în materie juridică. simultan cu încercarea de a-şi reîntemeia autoritatea pe bazele juridice care îi lipseau. s-a încoronat la Roma. recunoscîndu-le drepturile de autonomie în schimbul acceptării autorităţii imperiale şi a taxelor de care împăratul avea nevoie împăratul. Această prevedere avea menirea de a curma o situaţie conflictuală foarte veche. în mod semnificativ. dar într-o manieră mult mai abilă şi acordînd Boemiei (neglijată de Ioan) o atenţie considerabil sporită. Recunoaşterea de către papalitate a titlului imperial a fost obţinut în schimbul angajamentului asumat de rege de a o sprijini în recuperarea Patrimoniului Sfîntului Petru. conferindule titlul de reprezentanţi imperiali şi a încurajat tacit.importante. capăt ambiţiilor de supremaţie ale ducilor de Milano (din familia Visconti). regele Boemiei. În Italia. de Henric al VII-lea şi continuată de Ludwig al IV-lea de Bavaria) trecuse irevocabil. ducele Saxoniei şi markgraful de Brandenburg).

dintre 1378 şi 1415). Cazimir cel Mare) şi şi-a ţinut la respect adversarii (familia Wittelsbach. care făcuse din papalitate singura instanţă cu dreptul de a remite coroana. Rămas în vigoare pînă în 1806. prefigurează totuşi anumite trăsături ale omului de stat modern. Succesiunea lui Carol i-a revenit fiului său. Ungaria şi. deciziile adoptate în curţile lor de justiţie erau definitive. Prin preferinţa constantă pentru diplomaţie în detrimentul soluţiilor militare. nu mai puţin. această veritabilă Constituţie lega definitiv instituţia imperială de spaţiul german şi de tradiţia politică germană. Carol al IV-lea a fost la fel de metodic şi de abil ca şi în organizarea şi păstrarea coeziunii Imperiului.subsecventă urma să se desfăşoare la Aachen. cu cel – deja – cvasi-naţional şi religios într-o "mixtură" greu de separat în elementele sale componente. Tocmai datorită . Wenceslas al IV-lea (1373-1419). ocazional. În raporturile cu vecinii. Habsburgii). precum şi – ca o cauză particulară – puternica amprentă germană asupra Cehiei au fost cîţiva dintre factorii declanşatori ai reformei lui Jan Hus (1371-1415) şi ai mişcării husite dintre 14191437. Integrată în imaginarul naţional german constituit la începutul epocii moderne. această corelaţie va fi. dar căruia îi lipseau calităţile politice şi morale ale părintelui său. a legat alianţe avantajoase (cu regele Poloniei. Printr-o foarte complicată politică matrimonială. care îmbină caracterul social. Cruciada). începînd cu secolul al XIX-lea. el şi-a extins posesiunile. prevedere care consfinţea sustragerea demnităţii imperiale de sub orice sancţiune sau control pontifical. asupra evreilor şi monedelor. marcat de o dorinţă generală de reformare a credinţei şi a vieţii religioase (din ce în ce mai urgentă în împrejurările Marii Schisme din Biserica romană. În perioadele de interregn. Carol al IV-lea pare a fi fost unul dintre monarhii care. ştiind întotdeauna să prevină unirea acestora într-o coaliţie care i-ar fi fost fatală. relaţiile încordate dintre rege şi cler. Imperiul urma să fie guvernat de contele palatin al Rinului şi de ducele Saxoniei. încheind astfel o evoluţie începută în secolele precedente. rămînînd în cele mai multe privinţe o personalitate tipic medievală. una din piesele de bază ale mitologiei despre rolul dominant al Germaniei în Europa Centrală şi despre contribuţia ei civilizatoare în cadrul acestui spaţiu geografic. Tulburările nobiliare care reapar în timpul domniei sale. prin arta cu care a ştiut să se folosească de mijloacele tradiţionale (alianţele dinastice) în serviciul unor scopuri noi (păstrarea echilibrului în regiune) şi. Statutul electorilor era subliniat în chip simbolic printr-o serie de privilegii care îi situau deasupra celorlalţi principi: li se confereau drepturi regale asupra sării şi a minelor. pentru a administra o moştenire atît de complexă. rupînd astfel cu o îndelungată tradiţie. rolul curţii regale ca ultimă instanţă de apel neexercitîndu-se decît în cazuri excepţionale (excluzînd însă Boemia). încă foarte populare în epocă (de pildă. contextul istoric. prin neîncrederea arătată unor proiecte şi idei tradiţionale. ca aceea pe care o primise.

Fiul său. de astă dată reuşită. masiva colonizare germană şi. cu domnia principelui Olgerd (Algirdas). adoptînd şi obiceiurile civilizaţiei superioare cu care intraseră în contact. acest proces intră într-o fază decisivă. ea prefigurează (prin revendicări. în ultima sa parte. program cultural) modernitatea. Între 1238 şi 1386. forma de pietate. adoptată de lituanieni. să se extindă atît spre sud.5. În foarte multe privinţe. încep să se unifice şi. mişcarea trebuie privită ca un întreg diversitatea şi aparenta neconcordanţă dintre manifestările sale explicîndu-se prin aceea că. de asemenea. cît şi spre est. Mulţi dintre nobilii lituanieni s-au creştinat în rit ortodox şi au încheiat alianţe matrimoniale cu familii nobiliare ruseşti. a reunificării regatului polonez (Corona regni Poloniae). în forma ei kieviană. 1306-1333) marchează a doua perioadă. ceea ce a inaugurat un proces de osmoză culturală şi religioasă lituaniano-rus. Cazimir al III-lea cel Mare (1333-1370). triburile lituaniene. printr-o politică de unificare legislativă. unde lituanienii s-au substituit stăpînirii tătare. a fost. Influenţa Lituaniei asupra evoluţiei istorice a Poloniei şi a Rusiei a fost enormă3. Polonia. De fapt. dar în tipare tradiţionale. a Ucrainei şi Podoliei. în multe privinţe. Mazovia este încorporată regatului. în prima jumătate a secolului al XIII-lea. pe de altă parte. cînd cneazul Przemysl II îşi adjudecă titlul de rege (1295) şi integrează procesiunilor sale întreg cnezatul Poloniei Mari şi ţinutul Cracoviei. 1341-1377. Sub presiunea lor. iar cucerirea Ruteniei roşii (1349) şi a Podoliei. Încoronarea. Vechea legislaţie rusă. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 45 varietăţii trăsăturilor sale. evoluţia istorică a Lituaniei din intervalul menţionat (1238-1386) – care coincide. a lui Wladislaw Lokietek (cel Scund. întreaga Rusie de sud şi de vest a intrat sub dominaţia Lituaniei. în teritoriile cnezatelor ruse. Începuturile istoriei acestui teritoriu. totodată. ea a fost interpretată într-o manieră contradictorie. punînd pentru întîia dată regatul Piaştilor în contact cu Lituania. a doua în favoarea Boemiei). de organizare instituţională şi economică. profund divizate pînă atunci. fiindu-i absolutizată o trăsătură sau alta. Practic. sînt strîns legate de expansiunea teutonilor în regiunile baltice. pe Nistru (1366) – în circumstanţele declinului Hanatului Hoardei de Aur – inaugurează expansiunea poloneză spre Răsărit. prin . în direcţia cnezatului de HaliciVolînia. La sfîrşitul secolului al XIII-lea. în 1320. domnia lui Cazimir cel Mare coincide cu transformarea Poloniei într-o mare putere central-europeană. al cărei caracter a fost unul puternic centralizator. regatul polonez dobîndeşte o configuraţie teritorială definitivă: Pomerania şi Silezia sînt acum definitiv abandonate (prima în favoarea Cavalerilor Teutoni. Expansiunea teutonilor. estomparea efectelor marii invazii mongole au accelerat tendinţele de reunificare a statului polon. cel care a transformat Lituania într-o mare putere în zonă – aminteşte de aceea a Ungariei înainte de creştinare. ultimul dintre Piaşti a transformat regatul polonez într-o monarhie feudală puternică. În aceeaşi epocă.

decît de guvernarea Poloniei.. care ameninţa deopotrivă Polonia şi Lituania) a pus capăt rivalităţii dintre cele două ţări pentru Halici şi Volînia. "dacă această situaţie. dînd curs unei cereri a nobilimii poloneze.. teritoriile ruse nu s-au concentrat în jurul reşedinţei ducilor Lituaniei. Ibid. ajunsese tînărul cneaz Dimitrie. Ludovic I de Anjou. potrivit căruia ducele lituanian urma s-o ia în căsătorie pe fiica cneazului moscovit. Interesat mai mult de recucerirea regatului Neapole şi a Siciliei pentru ramura familiei de Anjou căreia îi aparţinea. între 1370 şi 1382)6 "rege al Poloniei" (1384). s-a încheiat un acord matrimonial. caracteristică evoluţiei Lituaniei în secolul al XIV-lea.. Olgerd pare să fi nutrit intenţia de a-şi extinde suveranitatea şi asupra cnezatelor ruse din est. a creat o îndelungată uniune dinastică polono-lituaniană (1386-1434) şi a integrat Lituania în lumea 4 5 6 Ibid. p. Această căsătorie (dictată. de necesitatea unei cooperări împotriva pericolului teuton. pe Don. devenită. Ludovic a neglijat sistematic interesele acesteia. dacă acest plan s-ar fi materializat. de urmaşi în linie masculină. a unei apropieri considerabile a Rusiei de Europa latină. ar fi continuat în secolul următor. care ar fi oferit Poloniei şansa de a juca rolul unui mijlocitor cultural între cele două arii de civilizaţie. supranumit. aflate sub stăpînirea mongolă. catolică şi ortodoxă5. regele Ungariei. a decis în favoarea unei alianţe matrimoniale cu Polonia. în mare măsură. ci în jurul Moscovei. ceea ce ar fi adus întreaga Rusie sub dominaţie lituaniană. Cazimir a decis încă din timpul vieţii ca succesiunea să-i revină nepotului său. Această interpretare este însă discutabilă. "evoluţia Rusiei şi a Europei de Răsărit ar fi urmat căi cu totul diferite". 191 şi urm. "Donskoi". 197. la rîndul său. fiul şi moştenitorul lui Olgerd. Ludovic a schimbat. cînd clasa conducătoare era de origine scandinavă. în urma unui complicat aranjament dinastic. Neavînd un moştenitor de sex masculin. Potrivit aprecierii aceluiaşi Francis Dvornik. După cum pe bună dreptate a observat Francis Dvornik. înscăunarea lui Dimitrie nu a anulat şansele de realizare a unei uniuni ruso-lituaniene. din 1380 împotriva tătarilor. În cele din urmă. Acest proiect situa Lituania la o răscruce de drumuri şi în faţa unei opţiuni istorice. însă. La început. 192. Vilnius. a înlăturării stăpînirii tătare şi. ducele Lituaniei. în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. căsătorindu-se în 1386 cu Jadwiga. Lituania. în fruntea căreia. de comun acord cu .3 Ibid. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 46 atracţia exercitată asupra sa de cultura răsăriteană (în acest caz rusă) şi spiritualitatea ortodoxă. În final. 5. a guvernat şi Polonia. După moartea lui Olgerd (1370). precum şi Rusia sudică şi vestică ar fi fost martorele unui fenomen similar cu ceea ce se întîmplase în Kiev în secolele al X-lea şi al XI-lea. la moartea lui Ludovic I de Anjou (care. Dinastia şi poporul lituanian erau pe punctul de a uni întreaga Rusie şi de a se contopi cu populaţia băştinaşă într-o unitate politică şi naţională"4. p. Lipsit. în sensul realizării unei uniuni definitive polono-lituaniene. mai ales. în urma victoriei de la Kulikovo. pierzînd unele din cuceririle nordice înfăptuite de predecesorul său. p. între Dimitrie şi Jogailo (viitorul Wladislaw Jagełło).

străină. totodată şi cauza declinului ei. nici ea. ea intenţiona să participe la beneficiile considerabile ale comerţului dintre Europa şi Levant. cucerirea succesivă a Caffei (1475). a centrului de greutate al comerţului internaţional. După aceste evenimente. din 1454) prin care i se recunoşteau întinse 7 În 1569. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 47 latină occidentală7. sursa avantajelor Poloniei în secolul al XVI-lea va fi. politica sa antiotomană. Expresia atotputerniciei nobilimii se întrevede încă din 1374. după expresia lui Gh. vor determina reorientarea spre regiunile nordice. După moartea sa. cu toate că rolul economic al lumii mediteraneene nu a încetat decît mai tîrziu. antagonismul ambelor ţări cu Moscova a devenit iremediabil. care reprezenta la acea dată. sub presiunea cnezatului Moscovei. pe de altă parte. de la Marea Baltică. . în favoarea uneia din fiicele sale. Expansiunea otomană în Balcani. una din plăcile turnante ale traficului internaţional dintre Orient şi Occident. ci şi în cel de unică apărătoare a ortodoxiei împotriva catolicismului (fapt care a avut. intrarea Ţărilor Române în dependenţă faţă de Imperiul otoman nu a fost. beneficii de care progresiva sa reunificare politică din secolul al XIV-lea nu fusese. Brătianu. Procedînd astfel. în acelaşi timp. din motive asemănătoare. Aducerea acestor teritorii în sfera sa de influenţă i-ar fi asigurat un control decisiv asupra zonei pontice şi dunărene. fără legătură cu această nouă situaţie. de mutarea progresivă. Nu regalitate va fi principala beneficiară a noii conjuncturi. cînd ea a reuşit să impună regelui Ludovic I de Anjou aşa numitele statute de la Košice (completate ulterior cu Uniunea de la Horodło. devenind Wladislaw al II-lea Jagiełło. a intereselor economice şi implicit politice ale Poloniei. la fel de preocupată) şi. aceasta din urmă fiind definitiv confirmată nu numai în statului ei de centru politic al întregii Rusii. adică spre noul pol al economiei europene. s-ar putea spune implicaţii istorice asupra dezvoltării întregului continent). dublată. I. cu începere din secolul al XVI-lea. uniunea dinastică polono-lituaniană s-a transformat. Amîndouă teritoriile au devenit acum principalele debuşee şi. aranjamentele succesorale stabilite în 1370 de Cazimir cel Mare.nobilimea poloneză. din 1413 – care extindea privilegiile nobilimii poloneze asupra boierilor lituanieni şi ruteni – şi cu statutele de la Nieszawa. spre Atlantic. Prosperitatea Ţărilor de Jos şi mai ales a Danzig-ului – "ochiul prin care se vede lumea" (Braudel) – nu a fost cîtuşi de puţin străină de această nouă realitate. Astfel se explică interesul ei considerabil faţă de Moldova. de altfel. Chiliei şi Cetăţii Albe (1484). 5. Polonia şi-a reorientat aproape în exclusivitate expansiunea spre sud (pînă în secolul al XVII-lea). Din păcate. în aceeaşi epocă. cea care i-a succedat a fost Jadwiga. puncte de pornire pentru comerţul intraşi extraeuropean. În acelaşi timp. Caffa şi Chilia (de care Ungaria se arăta. nici ea. Pe de altă parte. ci nobilimea a cărei importanţă şi al cărei prestigiu sporiseră şi ca urmare a contribuţiei sale din secolul precedent (al XV-lea) la victoria împotriva teutonilor şi la reunificarea regatului. Ducele Lituaniei Jogaila s-a creştinat.

. Numele acestei structuri politice federative a fost "Rzeczpospolita Polska". în urma alegerii acestuia ca rege al Poloniei. pînă la urmă. adică "Republica poloneză". 9 În 1505. acest act. Format din magnaţi şi reprezentanţii şleahtei (mica nobilime de provincie). din monarhia dependentă de casta privilegiaţilor aproape o ficţiune politică. deopotrivă din punct de vedere social-economic şi instituţional. înlocuită treptat cu poloneza). respectiv Matia (Matei) Corvin (1458-1490). care era cea mai avansată formă de adunare reprezentativă pentru acea vreme. Rolul Seimului va creşte încă şi mai mult în veacurile următoare9. Evoluţia Ungariei în secolele XIV-XV se caracterizează prin două perioade de apogeu. urmat de secularizarea părţii orientale a acestui teritoriu din cauza convertirii la luteranism a ceea ce mai rămăsese din ordinul Cavalerilor Teutoni.într-o federaţie (prin aşa-numita "Uniune de la Lublin"). Potrivit acestui acord. În timpul guvernării primului. timp 12 ani (13701382). Acest fapt va face. în ansamblu. duce de Anjou (viitorul Henric al II-lea. 13421382). care prevedea conducerea ambelor ţări de către un rege (în acelaşi timp şi duce al Lituaniei). de fapt. care coincid cu domniile lui Ludovic I de Anjou ("cel Mare". Ludovic a obţinut consimţămîntul nobililor polonezi pentru a modifica aranjamentul dinastic stabilit de Cazimir cel Mare în favoarea uneia din fiicele sale (care. înfiinţarea de tribunale proprii. o Dietă unică. intrată în secolul al XVI-lea în posesia familiei de Hohenzollern. totodată. treptat. Wladisław al III-lea (1434-1444) este În schimbul acestor concesiuni exorbitante. declararea războiului şi încheierea păcii trebuiau aprobate de consiliul permanent al senatorilor. după cum am menţionat deja. regele Franţei). regele Alexandru (fratele lui Ioan Albert) a reconfirmat. puterea legislativă a Seimului. s-a dovedit extrem de periculos pentru Polonia. regele angajîndu-se să nu intervină în alegerea liberă a succesorului său. identică. iar din Polonia o veritabilă "Republică nobiliară". menţinerea statutelor lituaniene şi a limbii fostului ducat (bielorusa. passim). op. Ungaria va intra în uniune dinastică cu Polonia. a fost. cu drept de veto împotriva deciziilor regelui. ţaratul de Vidin (dar numai preţ de cîteva decenii) şi. Pe plan extern este anexat în 1365. cit. iar nobilimea. că "nimic nou" nu va fi decretat de regalitate fără consimţămîntul nobiliar (Oskar Halecki. Aproape şapte decenii mai tîrziu. Seimul avea atribuţii practic discreţionare. angajîndu-se. A doua uniune de acest fel se va încheia în 1440. 5. cu un veritabil control al regatului. întrecîndu-le cu mult pe cele ale Parlamentului englez. Un pas mai departe pe calea deprecierii progresive a autorităţii centrale l-a constituit formarea organelor reprezentative locale (seimiki) şi mai apoi a Seimului general (a doua jumătate a secolului al XV-lea). încheiat în 1572 cu Henric de Valois. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 48 privilegii în dauna puterii regale (scutirea de orice obligaţie în afara serviciilor militare. Jadwiga). ceea ce va contribui decisiv la dezastrele ţării din secolele XVII-XVIII10. printr-o "constituţie" intitulată Nihil Novi. Seimul vota impozitele în două sesiuni anuale. în condiţiile în care regalitatea va deveni electivă. printr-un document intitulat "Articolele Henriciene". aprobarea noilor legi şi a declarării războiului. cînd regele Poloniei. ameninţată în secolele următoare de expansiunea noii puteri). se putea 8 . nobilimea poloneză obţinea o extensie considerabilă a privilegiilor anterioare. în cazul şleahtei8). iar nobilimea îşi va spori importanţa prin participarea la războaiele Poloniei cu vecinii din Nord (între care şi Prusia. regalitatea devenea complet electivă. civilizaţia medievală atinge şi statul maghiar formele sale clasice.

op. I. Johnson. de mai bine de un secol şi jumătate. în timp ce Ungaria de vest. după moartea lui Wladisław al III-lea. 10 Pentru toate aceste informaţii. Această situaţie politică va dura. în cruciada de la Varna din 1444). Thompson. 74). E. v. în mod formal timp. în secolul următor de dubla expansiune în zonă. în contact direct cu turcii otomani. Ungaria desfăşoară o politică de anvergură în această regiune. totuşi. să ocupe tronul Ungariei. Habsburgii şi otomanii. Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al IIlea. Guy Devailly. preponderent mediteraneene. sfîrşind. între monarhiile din Europa Centrală legăturile erau din ce în ce mai puternice. Ultimii ani ai secolului al XIV-lea şi întreg secolul următor. guvernarea sa reunind sub aceeaşi coroană Boemia şi Ungaria. prin a fi definitiv împărţită între cei doi competitori. An Introduction to Medieval Europe. p. ** * Secolele XIV-XVI reprezintă. o perioadă a constituirii ideii de stat (specifică unui proces de . N. în contextul unei noi crize dinastice (la începutul secolului al XVI-lea) şi a prealabilei cuceriri a Belgradului de către Soliman Magnificul (1521). Piotr S. Ungaria va constitui timp de 15 ani teatrul înfruntărilor dintre noile puteri ale epocii. Tradiţionala politică maghiară de expansiune în Balcani o va aduce. p. Aceste uniuni dinastice (cărora li se mai pot adăuga cele din 1471 şi 149011) arată că. 935-942. J. Ludovic (Ladislau) al V-lea Postumul. pe de altă parte. Wandycz. Aceasta reprezintă o particularitate importantă a evoluţiei lor în perioada respectivă. p. p. cit. 359-360. 300-1500. în 1541. vor fi scandaţi de conflictele dintre maghiari şi turci. Paşalîcul de la Buda împreună cu centrul Ungariei şi Transilvania – dar în calitate de principat autonom – vor intra în componenţa Imperiului otoman. ale căror interese vizau aceeaşi regiune. regele Boemiei (care a ajuns. cit.. pentru toate monarhiile din Europa Centrală. vol. şi.. op. Fernand Braudel. cu începere de la finele secolului al XIV-lea. 92. Bosnia intră sub control maghiar. în regiunea adriatică şi balcanică. Habsburgică şi otomană. W. După 1526. începînd cu finele secolului al XIV-lea. 350-353. pînă în 1699. cum o arată imixtiunile regelui în regatul Neapole. Acesta se va produce în 1526 (bătălia de la Mohàcs). întreruptă. unde expansiunea Serbiei este oprită. Ambiţiile politice maghiare au fost în această perioadă. însă. 5. o parte din Croaţia şi Slovacia vor reveni lui Ferdinand de Austria.răzvrăti împotriva regelui dacă acesta îi încălca privilegiile (cf. Ludovic (Ladislau) a domnit pînă în 1458. 292. Victoria lui Iancu de Hunedoara de la Belgrad (1456) nu a reuşit decît să întîrzie deznodămîntul. inclusiv perioada domniei lui Matia (Matei) Corvin. pentru a-şi conserva posesiunile ereditare de aici. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 49 ales şi rege al Ungariei. În timpul lui Ludovic I. împotriva candidatului Habsburgilor. iar influenţa angevină în Bulgaria sporeşte.

viitorul Ludovic (Ladislau) al V-lea şi a împiedica alegerea regelui Poloniei. a fost nevoit să-şi confecţioneze în grabă o altă coroană pentru a şi-o aşeza pe frunte în 1271. regina Elisabeta (fiica lui Sigismund de Luxemburg. intrînd astfel în legalitate. Ştefan al V-lea (1270-1271/72). împreună cu tînărul ei fiu (1439). centrale şi locale. cît şi cu Ludovic (Ladislau) al V-lea şi Matei Corvin. strînşi prin impunerea unei taxe speciale). deşi fusese ales rege încă din 1458. 1437-1440) a sustras. a fost ales. aceluia îi aparţine ţara") care. Urmaşul lui Bela. 210 şi urm. documentele epocii stabilesc pentru întîia dată faimoasa identitate dintre coroana regală şi "coroana Sfîntului Ştefan" (sacra corona regni). mai întîi (în 1471) şi rege al Boemiei. petrecut în 1440. Wladisław al III-lea. sfînta coroană a regatului. În 1290. data înscăunării lui Andrei al III-lea. cînd fiica sa Arma s-a refugiat cu coroana la curtea lui Ottokar al II-lea regele Boemiei. la curtea de la Wiener Neustadt a lui Frederic al III-lea (ales mai tîrziu împărat). iar în 1490 rege al Ungariei (pe care o va guverna pînă în 1516) (cf. Importanţa simbolică a coroanei în Ungaria medievală este însă mai timpurie. folosindu-se de ea ca de un instrument de control politic atît în raport cu Wladisław al III-lea. în Ungaria. la moartea regelui Albert al II-lea de Habsburg. Pentru a-i asigura tronul copilului ei încă nenăscut. p.. căruia încep să-i fie asociate semnificaţii din ce în ce mai complexe. Cîteva episoade din istoria acestor monarhii în secolul al XV-lea sînt. Un episod asemănător celui din 1439 s-a petrecut în 1270. prin identitatea pe care o stabilea între coroană şi regat.Cînd Wladisław. cu ajutorul cîtorva complici. fiind lesne sesizabilă încă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. după moartea regelui Bela al IVlea. Francis Dvornik. fiul mai mare al lui Cazimir al IV-lea. În aceeaşi epocă. Matia Corvin nu s-a putut încorona decît în primăvara anului 1463. cît se poate de grăitoare. Cristalizarea ideea de stat este pusă în evidenţă de importanţa deosebită dobîndită treptat de simbolul coroanei. proces care îmbracă aici aceleaşi ipostaze ca în partea de apus a continentului12. unde s-a refugiat ea însăşi. şi a dus-o pe ascuns în Austria. participarea acestui simbol la încoronare începe să fie considerată esenţială pentru legitimitatea noii puteri. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 50 depersonalizare/transpersonalizare a puterii) şi de definitivare a structurilor administrative. în conformitate cu un principiu ("Cine are coroana. Coroana a rămas în posesia lui Frederic pînă în 1462 (cînd a restituit-o lui Matia Corvin în schimbul unei răscumpărări substanţiale de 80. Unul dintre ele este cel al "coroanei furate". 11 5. . regele Poloniei. legitima din punct de vedere simbolic exerciţiul puterii monarhice. O dovadă în acest sens este şi faptul că. 1387-1437 şi soţia lui Albert al IIlea de Habsburg.). din acest unghi.000 de guldeni. op. cu intenţia de a se folosi de ea pentru a asigura accesul la tron al fiului ei. Lipsit de "adevărata" coroană (disputată de doi dintre rivalii săi şi apoi păstrată. păstrată în castelul de la Visegrád. cit.

În secolul al XV-lea. Ludovic I de Anjou. Premysl. În Ungaria. În actele publice. aceştia se manifestau. la începutul secolului al XII-lea.un timp. După reunificarea regatului polonez (1295-1320). anticipînd fenomenul modern al separării dintre demnitate/funcţie – învestită cu un caracter peren – şi persoana efemeră a celui care o exercită16. în Transilvania). p. nobilimea maghiară se considera membra coronae14. sacra corona regni. 5. rege al Ungariei. o concepţie care îşi extrăgeaa prestigiul şi legitimitatea din miturile fondatoare proprii fiecăreia din cele trei dinastii. În Boemia. La finele Evului Mediu. În Polonia. pînă ce a intrat în posesia simbolului 12 Cf. toţi membrii dinastiei erau consideraţi succesori sau domini naturales. Esztergom (locul de încoronare a regilor maghiari fiind însă Szekesfehervar. căruia i se atribuise acest cognomen. În secolul al XIV-lea. Carol Robert de Anjou a trebuit să repete de trei ori actul încoronării (în 1298. vechii concepţii patrimoniale a regatului. semnifica în Ungaria puterea care revenea magnaţilor pe durata interregnurilor. la început. cit. este operată tot acum o distincţie între rex poloniae şi corona et regnicolae Poloniae15. cît şi aceea a primatului Bisericii era. din regat. după o lungă perioadă de itineranţă. în amintirea regelui Boleslaw. "ipsam coronam regni Poloniae salvam et integram ac illibatam conservare – eam augere et recuperare". cele dintîi capitale regale au fost la Poznan şi Gniezno (ultima fiind şi reşedinţa celei mai înalte instanţe ecleziastice din regat). 1309 şi 1310). avînd dreptul la parte egală din "patrimonium".. atît reşedinţa regală. Ideea de stat s-a substituit astfel. ea se strămută spre sud. forma aceleiaşi expresii este "coroana regatului Boemiei" (corona regni Bohemiae sau corona Bohemiae). promite în cadrul jurămîntului de încoronare ca rege al Poloniei. acţionau "în numele coroanei". Sedlar. 264 şi urm. se dezvoltă din ce în ce mai mult ideea că teritoriile pierdute sau înfeudate aparţin de drept coroanei. în centrul domeniilor regale. fixîndu-se definitiv aici în perioada amintită. ca idee abstractă. Acest principiu se întîlneşte şi la alte monarhii ale timpului. el este în repetate rînduri evocat prin expresia "Coroana regatului polonez" (corona regni Poloniae). În virtutea filiaţiei directe din aceşti înaintaşi. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 51 regal13. În 1370. De asemenea. Jean W. op. Capacitatea simbolică a coroanei denotă începutul procesului de depersonalizare a puterii regale şi de constituire a ideii de stat (simbolizată de "corona regni").. Secolele XIV-XVI reprezintă şi epoca în care se stabilizează definitiv reşedinţele regale. legate de cultul întemeietorului: Piast. pe unul din principalele drumuri de pelerinaj la . la Cracovia. foarte puternică în toate cele trei monarhii central-europene în secolele de după întemeiere. Dacă în Polonia. Arpad. coroana Poloniei primeşte numele de "coroana celui Viteaz".

27. Buda a fost. de asemenea. Secolele XIV-XVI reprezintă. Paul Lendvai. În Boemia. 1587). sfîntul "naţional" constituie însemnul existenţei unei comunităţi politice. în acest sens şi Jean W. acest cult se organizează în jurul Sf. în secolul al XVI-lea. care. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 52 Dunăre. Les idées politiques dans l'Europe médiévale du Centre-Est in Histoire des idées politiques de l'Europe Centrale. în timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg. p. Gwagnin (Sarmatiae Europeae descriptio…. O variantă a aceluiaşi mit fondator este cel al originii romane a unei părţi a nobilimii poloneze (magnaţii). Unul dintre acestea – şi. 265-266. p. op. p. pe Cf. 88-89. cit. printre cele mai importante – a fost mitul originilor.. dincolo de varietatea relativă a condiţionărilor istorice şi de factorii concreţi care l-au determinat. Sedlar. op. patronul regatului este Sf. 82. Toate aceste trei scrieri – care evocă în sprijinul aserţiunilor lor texte mai vechi – situează începuturile neamului polonez în timpurile biblice şi îi confecţionează o genealogie legendară. Jean W. Adalbert (Wojcieh). p. 14 Aleksander Gieysztor. al cărei întemeietor ar fi fost sarmatul Assormot. pe această bază. 15 Ibidem. dar ea a devenit capitală abia în veacul următor (al XV-lea). op. sanctificarea regilor şi a reginelor a jucat acelaşi rol şi a avut aceeaşi semnificaţie politică. Stryjkowski (Cronica polono-lituaniană. patria tuturor cehilor (Bohemi). proces care. 51-52. Sf. prezintă. Lancea şi flamura lui Wenceslas devin însemne ale regatului. Carol Robert de Anjou şi-a stabilit capitala la Visegrad. cit. În Ungaria. În Polonia. Sedlar. cît şi în Ungaria şi Cehia o serie de particularităţi comune. dincolo de suveranul care domneşte temporar. pentru spaţiul Europei Centrale perioada de debut a procesului de formare a naţiunilor. menit să acrediteze deopotrivă vechimea naţiunii şi originea ei ilustră. cit. În 1323. 1582) şi Sarnicki (Armales sive de origine et rebus gestis Polonorum et Lituarum. alături de simbolul coroanei şi de definitivarea reşedinţelor regale face parte din acelaşi ansamblu al avansului înregistrat de ideea transpersonală de stat.. Sous la direction de Chantal Delsol et Michel Masłowski…. Cea dintîi o constituie rolul considerabil jucat în cadrul acestui proces de o serie de mituri fondatoare.Ierusalim). 16 V. p.. descendent al lui Noe la a şasea generaţie. întîlnit mai întîi în opera lui Jan Dlugosz (Istoria Poloniei. Pe scurt. folosită pentru scopuri ceremoniale în secolul al XIV-lea. 13 5. Din secolul al XII-lea. repovestirea idealizată a originilor este indisolubil legată de aşa-numitul mit sarmatic. care formau tota familia sancti Wenceslai. indiscutabil. În Polonia. de asemenea. 995). atît în Polonia. al XVlea) şi dezvoltat apoi. unde nu au avut loc canonizări de regi sau de duci. de A. . Wenceslas (martirizat în cca. care se perpetuează şi îl transcende17. 27-28. sec. Wenceslas devine patronul recunoscut al terra. Tot aceasta este perioada cînd se consolidează şi se amplifică cultul sfinţilor patroni ai fiecărui regat. 1578).

O altă funcţie a fost. apărută iniţial în 1358 la comanda lui Ludovic I de Anjou (1342-1382).menit să legitimeze prestigiul şi supremaţia socială a acesteia în raport cu celelalte clase ale societăţii poloneze şi. căsătoriţi cu două fiice ale regelui alan Duclan. loc. face o constatare asemănătoare. 5. mitul fondator este mitul scitic sau al înrudirii dintre huni al unguri. În 1113. una din cele mai importante a fost cancelaria (apărută la începutul secolului al XII-lea în Boemia şi Polonia. călugărul franciscan Mark Kalti a compilat cronicile precedente. atît în Ungaria. în cadrul său luînd naştere. potrivit căruia. această lucrare. în primul rînd. Pentru a concilia statutul Ungariei de "regat apostolic" cu realitatea indenegabilă că hunii fuseseră păgîni – aspect care era greu. cu szlachta (considerată. autor al unei Memoria Seculorum. spre deosebire de marea nobilime. cronicar al regelui Ladislau al IV-lea (1272-1290). Recopiată şi ilustrată. dînd naştere unei lucrări care descrie istoria hunilor şi a maghiarilor pînă în timpul dinastiei de Anjou. numiţi unguri". op. în secolele următoare. Prima consemnare a acestei 17 Aleksander Gieysztor. învestit. Dintre aceste structuri. p. externă. făcute să funcţioneze de persoane din mediul clerical. scriind că "Ungaria a fost odinioară anexată de huni. treptat. Gallus Anonymus. 966) şi germani (Gottfried de Viterbo. principala instanţă a administraţiei monarhice.. a devenit cunoscută sub numele de Chronicon pictum vindobonensis – temeiul istoriografiei maghiare de mai tîrziu. 26. cit. Mai departe. însă. ambele legende fiind puse în circulaţie de cronicari francezi (Flodoard.. de arhiepiscopul de Esztergom). şi în 1181 în Ungaria – în timpul regelui Bela al III-lea – unde acest oficiu a fost deţinut. ca descinzînd din "sarmaţi"). structuri din ce în ce mai specializate. dar cu o formaţie universitară în "arte" şi drept. De aici şi "rolul" de "bici al lui Dumnezeu" atribuit lui Attila18. Originea acestui mit. în 1185). dacă nu imposibil de asimilat de către mitografia construită în jurul destinului istoric al regatului maghiar – mitul originii hunice (scito-hunice) a fost reinterpretat în sensul unei misiuni creştine pe care Dumnezeu le-ar fi încredinţat-o acestor păgîni. în urma unui proces constant de diferenţiere. pare a fi fost. dar şi de laici de extracţie socială modestă. ca "delegat" al puterii regale (cazul Ungariei şi . şi anume aceea de a pedepsi lumea creştină pentru păcatele sale. atunci cînd îi identifică pe huni cu maghiarii. Consiliul regal (adunarea marilor notabili ai regatului) a devenit. cronicar francez trăînd în Polonia. cît şi în Polonia şi Boemia. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 53 legende se găseşte în Gesta Hungarorum a lui Simon Kezai [Simon de Keza]. ambele neamuri ar purcede din fraţii eponimi Hunor şi Magor. în toate trei monarhiile. ca şi a celui sarmatic. În secolul al XIV-lea. mitul scito-hunic a fost reluat sistematic în principalele scrieri cu caracter istoriografic. cit. invariabil. aceea a palatinului (sau a contelui palatin). de altfel. În Ungaria medievală.

Béatrice Giblin.). F. 1998. cea mai limpede expresie a echilibrului instabil de forţe dintre regalitate şi factorii locali. Polonia) pentru dezmembrarea regatului. în funcţie de puterea de moment a fiecăreia din aceste instanţe. 41-51. Paris. Joarma 18 Nowicki. L'Europe Centrale. Dar. Payot. tendinţele de autonomie ale nobilimii locale din comitate (în Ungaria) şi castelanate (în Polonia). 2002. Violette Rey (sous la direction de). . Istoria Europei Centrale şi de Est – Bibliografie – Jacques Droz. în toate cele trei monarhii din Europa Centrală.. Michel Masłowski. p. U. Ellipses. o constituie rolul în continuă creştere al Adunărilor de stări (Dietă. precum şi administrative (în privinţa domeniilor şi a fortăreţelor regale). Évolution historique de l'idée de "Mitteleuropa". care a înclinat balanţa Leszek Hensel. Histoire des idées politiques de l'Europe Centrale. Paris. F. bunăoară. P. nobilimea. U. Yves Lacoste. cu atribuţii judiciare şi militare. 1960. Mutations d'hier et d'aujourd'hui.al Poloniei). Le mythe sarmate et le mythe scythe: une tentative de comparaison in Mythes et symboles politiques en Europe Centrale. Paris. Sous la direction de Chantal Delsol. Les territoires centreseuropéens. La nouvelle Europe Centrale. factorii locali au devenit predominanţi. fie de cealaltă. Géo-histoire de l'Europe médiane. Fayard. Paris. Sous la direction de Chantal delsol et Michel Masłowski. în toate cele trei monarhii central-europene a existat mereu o tensiune între politica de centralizare promovată de regalitate şi de reprezentanţii acesteia şi. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 54 fie de o parte. 1998.. Préface de Pierre Chaunu. Paris. Georges Castellan. precum şi de conjunctura istorică. Indiciul acestei treptate însemnătăţi o constituie decizia lor hotărîtoare în aprobarea taxelor solicitate de rege şi capacitatea de a legifera. 1994. Gabriel Wackermann. Histoire des peuples de l'Europe centrale. Paris. pe de altă parte. în anumite cazuri (ca. 5. Paris. 1997. în speţă. în condiţiile unei precarităţi din ce în ce mai mari a instituţiilor monarhice. o tendinţă care a fost răspunzătoare. P. La nivel local. La Découverte. Pînă la urmă. dilemmes et défis: l'Europe médiane en question. La Découverte. Seim etc.

. Michel Masłowski.F.1998. Joanna Nowicki.U. la direction de Chantal Delsol. P. Mythes et symboles politiques de l'Europe Centrale. Sous Préface de Pierre Chaunu. Paris. . 2002.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->