Ce este NATO?

Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington pe 4 aprilie 1949, a creat o alianţă între zece
naţiuni independente europene şi două nord-americane, angajate în apărarea reciprocă
Între 1952 şi 1982 alte patru naţiuni europene s-au alăturat Alianţei, mărind la 16 numărul ţărilor
membre. Admiterea Republicii Cehe, a Ungariei şi a Poloniei pe 12 martie 1999 a ridicat la 19
numărul membrilor.
Ţările membre NATO sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franţa,
Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxembourg, Norvegia, Olanda,
Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Cehă,
Spania, Statele Unite, Turcia şi Ungaria.
Tratatul Atlanticului de Nord
Tratatul Atlanticului de Nord, care luat în sine este un document foarte simplu, se conformează
spiritului Cartei Naţiunilor Unite şi îşi derivă legitimitatea din această Cartă.
În cadrul Tratatului, ţările membre se angajează să-şi menţină şi să-şi dezvolte capacităţile de
apărare, individual şi colectiv, oferind baza pentru planificarea apărării colective.
Un alt articol al Tratatului se referă la cadrul de lucru pentru consultări între ţările membre, ori de
câte ori una dintre ele îşi simte securitatea ameninţată. Acest articol subliniază importanţa
fundamentală a procesului de consultare pe scară largă care are loc în cadrul Alianţei şi explică
de ce Alianţa îşi asumă noi misiuni menite să sporească securitatea în spaţiul euro-atlantic luat în
ansamblu.
Un alt articol - Articolul 5 - se referă la dreptul la apărare colectivă, aşa cum este prevăzut în
Carta Naţiunilor Unite. El stipulează că un atac armat asupra unuia sau a mai mulţi membri
NATO va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor membrilor.
Admiterea de noi membri în cadrul Alianţei corespunde Articolului 10 al Tratatului, care
stipulează că alte state europene care sunt în măsură să urmeze principiile Tratatului şi să
contribuie la securitatea nord-atlantică pot fi invitate la aderare. După recenta aderare a Poloniei,
Republicii Cehă şi a Ungariei, conducătorii Alianţei au afirmat că uşile rămân deschise pentru
alte ţări în viitor.
În alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se angajează să contribuie la dezvoltarea
unor relaţii internaţionale de pace şi prietenie într-o serie de moduri, inclusiv prin întărirea
instituţiilor lor private şi promovarea condiţiilor de stabilitate şi bunăstare. Tratatul prevede şi
eforturile de eliminare a conflictelor în politicile economice internaţionale ale ţărilor membre şi
de încurajare a cooperării dintre acestea.
Transformarea Alianţei
NATO este o alianţă ce s-a angajat să apere în mod colectiv ţările sale membre, ca element de
bază pentru menţinerea păcii şi asigurarea securităţii în viitor, dar, ca urmare a schimbărior de
mare importanţă ce au avut loc Europa în anii 1990, ea a devenit un catalizator pentru extinderea
 securităţii şi stabilităţii în Europa. Transformarea NATO, după sfârşitul Războiului Rece şi
sfârşitul divizării În Europa, are drept scop crearea unui înalt grad de cooperare şi încredere
reciprocă, de care va beneficia toată Europa.
În centrul Alianţei se află ţările sale membre. Guvernele reunite ale acestor ţări reprezintă cele
mai înalte autorităţi politice ale Alianţei.
Criza din Kosovo a fost punctul principal de pe ordinea de zi a Summit-ului de la Washington
din Aprilie 1999. Conducătorii NATO au evaluat situaţia în vederea întăririi deciziei comunităţii
internaţionale de a rezolva conflictul pe cale politică şi de a crea condiţiile pentru reinstaurarea
păcii şi păstrarea securităţii viitoare în regiune.
Summit-ul a marcat şi cea de-a 50-a aniversare a NATO. Conducătorii NATO au reafirmat
valoarea permanentă a legăturii transatlantice şi câteva scopuri fundamentale ale Alianţei –
asigurarea libertăţii şi securităţii membrilor săi, angajamentul ei de a respecta principiile Cartei
Naţiunilor Unite, susţinerea democraţiei şi lupta permanentă pentru rezolvarea conflictelor pe
cale paşnică.
Summit-ul de la Washington a constituit de asemenea o ocazie de consolidare a schimbărilor ce
au avut loc în cadrul NATO în anii 1990, când Alianţa s-a adaptat cerinţelor lumii de astăzi.
Acestea include procesul de lărgire, reorganizarea structurilor militare ale Alianţei pentru a-i
permite să joace noi roluri în ceea ce priveşte managementul crizelor, menţinerea şi sprijinirea
păcii în zona euro-atlantică, precum şi întărirea rolului ţărilor europene în probleme de securitate.
Ca parte a tranformării sale, NATO clădeşte un parteneriat practic cu multe ţări nemembre
NATO în scopul creării unei Europe mai transparente în care gradul de neînţelegere şi
neîncredere să fie redus.
În această privinţă, un punct central îl constituie programul (PpP) “Parteneriatul pentru Pace”,
care promovează cooperarea între Aliaţii NATO şi 26 de State partenere într-un vast domeniu al
activităţilor de securitate.
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, (EAPC), care cuprinde 46 ţări, inclusiv ţările membre
NATO, oferă cadrul politic pentru PpP şi un forum de discuţii privind problemele de securitate.
Şefii de stat şi de guvern din cele 46 ţări s-au întâlnit la Summit-ul EAPC ce a avut loc la
Washington, la o zi după Summit-ul NATO.
În ultimii ani, Rusia şi Ucraina au dezvoltat o relaţie independentă specială cu Alianţa, care lea
permis să deruleze, în multe feluri, programe de cooperare într-o gamă largă de probleme
practice de securitate, atât în folosul lor, cât şi al Europei în ansamblu. Ambele ţări sunt membre
al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic.
În urma deciziei Alianţei de a interveni pe cale militară pentru a pune capăt conflictului din
Kosovo, Rusia a încetat să mai participe la o serie de astfel de programe. Totuşi, în ciuda
diferenţelor legate de folosirea forţei armate, ţările NATO au conlucrat strâns cu reprezentanţi ai
guvernului rus în contextul eforturilor diplomatice de a pune capăt conflictului din Kosovo şi de
a găsi o soluţie politică de durată. NATO este încrezătoare că această cooperare NATO-Rusia se
va relua şi va continua să se dezvolte într-un cadru şi mai larg. Încurajatoare au fost eforturile
pline de succes în privinţa cooperării, mai întâi în ceea ce priveşte Forţa de Implementare,
(IFOR), şi apoi Forţa de Stabilizare (SFOR) în Bosnia şi Herzegovina, ca şi în multe alte
domenii.
În curs de derulare este şi un program de cooperare specială în contextul Dialogului
Mediteranean NATO, cu şapte state mediteraneene ne-membre ale NATO (Algeria, Egipt, Israel,
Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia). Scopul Dialogului Mediteranean este creşterea
securităţii şi stabilităţii în regiunea mediteraneană. Securitatea şi stabilitatea din această zonă este
legată de securitatea din Europa.
În cadrul NATO există comisii responsabile de punerea la punct în aceste domenii a unor
consultaţii politice, planuri şi operaţii de apărare, cooperare în domeniul armamentelor şi altele.
Comisiile fac recomandări de acţiuni către Consiliul Nord-Atlantic – organismul de decizie cel
mai înalt al NATO – sau către Comisia de Apărare a NATO, care se ocupă în principal cu
probleme legate structura militară integrată a NATO.
Au de asemenea loc consultări pe probleme economice legate de securitate, inclusiv probleme de
apărare şi folosirea industriei apărării în scopuri civile.
NATO asigură şi un forum pentru cooperare activă între statele sale membre şi Ţările sale
partenere în domenii precum planificarea situaţiilor de urgenţă civilă, ajutor în caz de dezastru şi
programe ştiinţifice şi ecologice. Deşi fiecărei naţiuni îi revine responsabilitatea principală pentru
propria planificare a situaţiilor de urgenţă civilă, NATO acţionează în aşa fel încât resursele
civile ale Alianţei să poată fi folosite cât mai eficient, atunci când acest lucru este necesar.
Rolul NATO este adesea aici unul de coordonare. În luna noiembrie 1998, Centrul Euro-Atlantic
de Coordonare a Reacţiilor în Situaţii de Dezastru (EARDCC),creat în luna iunie a aceluiaşi an, a
coordonat o operaţiune de ajutorare a zonele lovite de inundaţii din vestul Ucrainei. În urma
agravării situaţiei în şi în jurul regiunii Kosovo, EARDCC a jucat de asemenea un rol cheie în
coordonarea ajutoarelor umanitare din partea NATO şi a Ţărilor partenere pentru a ameliora
situaţia gravă în care se află refugiaţii din Kosovo şi a veni în sprijinul ţărilor din jur.
NATO derulează de asemenea o serie de programe de schimb internaţional referitoare la
probleme ştiinţifice şi ecologice ce privesc NATO şi ţările Partenere. Aceste programe oferă
sprijin pentru cercetările ştiinţifice de înalt nivel, încurajează dezvoltarea resurselor ştiinţifice şi
tehnologice naţionale, şi permit o reducere costurilor prin colaborare internaţională. O serie de
astfel de activităţi sunt destinate abordării problemelor ecologice legate de apărare care afectează
ţările din jur şi care pot fi rezolvate doar prin cooperare.