Piata muncii.

1.1 Piaţa forţei de muncă

Pe toate treptele de dezvoltare a societăţii, forţa de muncă constituie o componentă principală a forţelor de producţie. Fără această componentă viaţa economico-socială nu este posibilă, chiar pe cea mai înaltă treapata de dezvoltare atinsă astăzi în unele ţări. Forţă de muncă este factorul viu, activ al vieţii economice, pe când mijloacele de producţie, inclusiv cele mai perfecţionate, reprezintă factorul inert, o acumulare de muncă trecută. Fără intervenţia directă sau indirectă, a forţei de muncă nu pot avea loc producţia şi celelalte activităţi economice, nu pot fi valorificeta mijloacele de producţie de care dispune societatea. “Piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul economic în care se manifestă un sistem de relaţii între deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători, şi posesorii forţei de muncă, în calitate de ofertanţi. În literatura de specialitate, se foloseşte fie conceptul de piaţă a forţei de muncă, fie cel de piaţă a muncii. Indiferent de denumire, conţinutul economic al conceptului în sine exprimă aceeaşi realitate obiectivă, şi anume faptul că factorul de producţie - muncă, în economia de piaţă, se asigură prin intermediul unei pieţe specifice.”1 "Piaţa muncii reprezintă ansamblul acţiunilor de vânzare – cumpărare a forţei de muncă, ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea pe această bază a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucrătorilor, realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone".2 Premisele teoretice ale analizei pieţei muncii sunt: munca şi rolul ei în dezvoltarea socialeconomică, teoria pieţei şi a preţurilor în general. Piaţa muncii funcţionează după acelaşi mecanism ca şi piaţa unui bun. Structurile ei pot fi analizate sub forma tuturor modelelor şi tipurilor de piaţă: concurenţă perfectă, monopol, monopson, monopol-monopson, concurenţă monopolistica, oligopol,
1
2

Gh. Pârvu (coord.), Economie - manual universitar, Editura Universitaria, Craiova, 2001, pg. 287-288. D.Ciucur, I.Gavrilă, C.Popescu, "Economie – manual universitar", Editura Economică, 1999, p.241

oligopson, oligopol-oligopson. Totodată, fiind principala componenţă a pieţei factorilor, structurile şi principiile de funcţionare sunt asemănătoare cu cele ale celorlalte componente, piaţa resurselor naturale şi piaţa capitalului. Ca şi aceste componente, piaţa muncii asigură derularea fluxurilor reale şi monetare, desfăşurarea proceselor de producţie, distribuire şi consum. Dar, având în vedere că în cadrul posesorilor de factori ponderea cea mai mare o deţin lucrătorii salariaţi, că salariul are cea mai mare pondere în totalul veniturilor realizate, piaţa muncii determină în ultima instanţă volumul şi structura bunurilor produse, precum şi procesul de distribuire a acestor bunuri. ‘’In general, piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care tranzactioneaza în mod liber utilizatorii de muncă (deţinătorii de capital) în calitate de cumpărători şi posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzător, în care, prin mecanismul preţului muncii al concurenţei libere între agenţii economici, al altor mecanisme specifice se ajustează cererea şi oferta de muncă ‘’3. Într-o formulare restrânsă, piaţa muncii este expresia reglarii cererii şi ofertei de muncă prin deciziile libere ale agenţilor economici. Agenţii economici4 întâlniţi pe piaţa muncii sunt:   ofertantii, respectiv cei ce oferă marfa reprezentată de capacitatea de muncă şi competenţa profesională, contra unui anumit preţ stabilit de piaţă; cumpărătorii, adică întreprinderile care au nevoie de muncă, într-o anumită cantitate şi structură profesională, pentru a-şi desfăşura activitatea şi pentru care sunt dispuşi să plătească preţul specific-salariul;  intermediarii, care pot fi oficiile de plasare, specializate într-o gamă largă de servicii, prin intermediul cărora ofertantii sunt puşi în contact cu cumpărătorii de muncă şi care, evident, pentru serviciile lor solicită un preţ. În funcţionarea oricărei economii, piaţa muncii îndeplineşte o serie de funcţii:   asigură alocarea resurselor de muncă în concordanţă cu volumul şi structura cererii de muncă; indeplineste o funcţie productivă ce asigură combinarea a doi factori de producţie, capitalul şi munca, ce se află în proprietatea unor agenţi economici diferiţi;

3

Niţă Dobrotă, "Economie politică", Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.383 V. Ionescu, E. Gavrilă, - “Elemente de Macroeconomie”, Bucureşti, Editura Economică, 1999.

4

altă funcţie este cea distributivă, deoarece prin mecanismele ei influenţează modul de formare şi repartizare a veniturilor specifice pentru factorii de producţie combinaţi: salariul şi profitul. Pe lângă aceste funcţii piaţa muncii mai îndeplineşte şi unele funcţii de natură mixtă,

economico-sociale, prin intermediul cărora contribuie la asigurarea de locuri de muncă, la protecţia socială, ş.a.m.d., cât şi la orientarea profesională , la reconversia, recalificarea şi la reintegrarea mâinii de lucru. Piaţa muncii (cererea şi oferta de munca) se desfăşoară în trepte sau faze. Într-o primă fază are loc formarea condiţiilor generale de angajare a salariatilor (se

manifestă tendinţa de formare a salariilor la nivel macroeconomic sau pe segmente mai mari de piaţă). În continuarea acesteia, următoarea fază are loc la întâlnirea în termeni reali a cererii şi a ofertei, întâlnire în baza condiţiilor concrete ale firmelor şi salariatilor (potenţiali). “Oferta de muncă aparţine individului (persoană privită ca unitate distinctă faţă de alte persoane)”. 5 “Oferta de muncă reprezintă sursele de muncă de care dispune societatea la un moment dat şi care se delimitează pe baza criteriului de salarizare”6.Aceasta se manifestă prin cerere de locuri de muncă salariata, în angajarea ca salariaţi. Cererea de muncă pleacă de la nevoia de servicii-muncă din partea utilizatorilor acesteia, dar condiţia esenţială a transformarilor de muncă în cererea de muncă este remunerarea sau salarizarea; aceasta se concretizează în ofertă de locuri de muncă salariate. Cererea şi oferta de muncă sunt într-o relaţie de interdependenţă cu dezvoltarea

economico-socială, de amploarea şi structurile activităţilor economice şi ale acţiunilor sociale şi, pe de altă parte, de fenomenele şi procesele social demografice.

Aceste inter dependenţe multiple sunt sugerate de următoarea figura1.1.:

Figura 1.1 Piata muncii-procesele demografice-dezvoltare culturala

Export
5

Coteanu Ion şi colectiv, Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. Activităţi Investiţii Angelescu Coralia şi colectiv, Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2001.Consum
Apţi

6

Populaţia

social-economice Muncă

Inapţi ijuhnj ii

Natura

Capital

final

SALARIZAREA PIAŢA MUNCII
Schimbări calitative

Statutul

Populaţia

OFERTA

CERERE

Sursa: N.Dobrota, “Economie politica’, Bucuresti, Editura Economica, 1997, pag. 384.

Caracterul specific al pietei fortei de munca se reflecta prin urmatoarele aspecte:

mai ales.   oferta de muncă depinde şi de alţi factori decât cei economici (vârstă. Însă piaţa muncii. Această evoluţie apare ca urmare a manifestării unei serii de factori:     extinderea sistemului de reglementări şi legi care ordonează şi disciplinează raporturile dintre agenţii economici pe piaţa muncii. a posesorului acesteia. organizarea agenţilor economici. deoarece crearea de noi locuri de muncă presupune dezvoltarea activităţilor existente şi iniţiere altora noi. starea sănătăţii. mobilitatea redusă a forţei de muncă. prin propriile mecanisme acţionează în strânsă corelaţie cu mişcarea cererii şi a ofertei pe celelalte pieţe. creşterea gradului de sindicalizare are un puternic impact asupra ocupării. psihologia oamenilor). ale duratei muncii şi protecţiei sociale. persoanelor juridice şi a statului. timp în care noua generaţie ajunge la vârsta legală de muncă şi se instruieşte. în reglarea unor probleme ale ocupării şi. . oferta de muncă îşi pune amprenta asupra modului de satisfacere a cererii de muncă. Procesele de ocupare şi utilizare sunt ajustate şi cu ajutorul altor mecanisme. extinderea sistemului de negocieri. aflate la dispoziţia persoanelor fizice. a celor referitoare la salariul minim garantat.    oferta de muncă se formează în decursul unui orizont de timp îndelungat. la împărţirea sporului de productivitate. “Piaţa contemporană a muncii este o piaţă contractuală. neconcordanţa dintre structurile acestora fac ca substituirea între diferitele ei componente să fie redusă. de la nivelul de firmă şi până la nivelul naţional. oamenii sunt ataşaţi mediului social-economic în care sau format şi unde trăiesc. probleme care nu se pot realiză într-un timp scurt. avantajele economice oferite de alte zone (localităţi ) nu îşi exercită nelimitat rolul în ceea ce priveşte deplasările oamenilor spre noi locuri de muncă. cererea de munca pe termen scurt este invariabila. a salariatilor şi a intreprinzatorilor. la condiţiile de muncă şi protecţie socială. mărimii şi mişcării salariului. eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă.  elaborare de politici de ocupare ce sunt promovate la nivelul firmelor şi colectivităţilor locale şi adâncirea segmentării pieţei muncii. participativa. în care negocierea şi contractul sunt instrumente fundamentale dereglare a cererii şi ofertei de muncă”.

iar salariile nu sunt rezultatul manifestării libere a forţelor pieţei. mobilitate profesională). pieţe naţionale. Însă principalul organism care supraveghează şi reglementează desfăşurarea activităţii pe piaţa muncii îl reprezintă Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale. mobilitatea forţei de muncă se manifestă mai ales în interiorul fiecărui segment. piaţa mondială. cât şi de aspecte instituţionale (reglementarea raporturilor de muncă. calificare. Dupa cadrul (locul) desfăşurării relaţiilor de schimb se disting:      pieţe locale. între diferite segmente. în funcţie de criteriile considerate”. Mecanismele pieţei muncii . pieţe internaţionale. după caz. pentru susţine. în interiorul ei se identifică mai multe segmente de piaţă. cererea de. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm o clasificare a forţei de muncă după anumite criterii. precum şi diferitele organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale. Segmentarea pieţei muncii este determinată atât de motive economice. de caracteristici ale forţei de muncă (nivel de instrucţie. gradul de organizare sindicală). Se ştie că în general piaţa muncii se structurează şi funcţionează la nivelul unităţilor economice individuale. directă indirectă. “Segmentarea pieţei reprezintă totalitatea tehnicilor de funcţionare a unei populaţii date şi care urmăresc construirea unor grupuri de componenţi ce satisface o anumită condiţie de clasificare. intervenţia activă. pieţe regionale. ele fiind efectul unor factori sociali. ca şi la nivelul mondial. Structura internă a pieţei muncii are un caracter deosebit de complex. statului pe muncii situaţii deosebite. politici şi institutionali cu exprimări specifice pe fiecare segment de piaţă a muncii. In general se manifestă bariere în calea trecerii de la un segment la altul. extraeconomice. La nivelul regional şi naţional actorii implicaţi în administrarea pieţei muncii sunt diferitele agenţii de plasare a forţei de muncă. şi. la cel al ramurilor economiilor ţărilor. ceea ce a permis formularea concluziei după care nu există o unică piaţă a muncii la scara economiei naţională. asigurarea protecţiei sociale categoriilor defavorizate de lucrători. limitat. dintre cele diverse.

Ea este formulată de agenţii economici care au nevoie de muncă pentru desfăşurarea activităţii. structura producţiei şi activităţilor economico-sociale. 2005. Condiţia generală pentru ca nevoia de muncă să se transforme în cerere de muncă este recompensarea muncii prin salariu. pg. in conditiile date de organizare si de dotare tehnica a productiei.Componentele tradiţionale ale sistemului pieţei muncii sunt cererea şi oferta de muncă. aceştia creează şi asigură locurile de muncă şi reprezintă deci ofertanţi de astfel de locuri.”7 Cererea de muncă se exprimă prin numărul locurilor de muncă ce se creează într-o întreprindere şi ramurile economiei naţionale. de care are nevoie societatea la un moment dat. care se regăsesc organizate sub forma unor grupuri de unităţi economice ce înglobează grupuri sociale de muncă. volumul investiţiilor. formele ocupării şi regimul ocupării. Butnariu – “Economie”. Cunoaşterea cererii de muncă este mai dificilă decât cunoaşterea cererii de bunuri.313 . 1. M Irimia. Iasi. specifice pieţei muncii. a personalului de calificare si pregatire adecvate. Cererea de muncă Activitatea economico-socială generează nevoia de muncă. Lutac – Micro si Macroeconomie. Gh. dar şi de alţi factori. “Cererea de munca ansamblul numarului de ore de munca si corespunzator. A.3. Editura Sedcom Libris. Alături de acestea.275 V. Cererea de muncă depinde de ritmul de creştere economică. Purtatorii cererii sunt agentii economicicare au nevoie de munca pentru desfasurarea activitatii. Editura Sedcom Libris. M.8 7 8 I. Iasi. Volumul de muncă necesar pentru desfăşurarea activităţii economice nu constituie în totalitate cerere de muncă.1. elementele care intervin puternic pentru reglarea echilibrului economicosocial dorit în economie. pg. ca elemente clasice se regăsesc pe toate pieţele ele au câteva particularităţi distinctive. necesare pentru realizarea tuturor bunurilor si serviciilor. Cererea de muncă este o cerere derivată. cum sunt: nivelul şi dinamica productivităţii muncii. ea depinde de cererea de bunuri. Munteanu. Ignat. amploarea fenomenului de restructurare economică. 2004. nu este o cerere autonomă. un rol important în organismul de funcţionare al acestei pieţe speciale îl joacă sindicatele şi statul. conjunctura internaţională. Bucur-Sabo. acestia creeaza si asigura locurile de munca si in felul acesta apar ofertantii. Deşi cererea şi oferta.

Orice firmă îşi fundamentează necesarul de personal în raport cu anticiparea activităţii sale în viitor. însă această creştere a producţiei va fi din ce în ce mai mică pe măsura creşterii numărului de lucrători. cu ajutorul factorilor de intrare. cererea de muncă depinde de:   productivitatea marginală a muncii. dar şi descrescător . De aceea se calculează produsul marginal al muncii PMgL. El este pozitiv (munca suplimentară este productivă). va determina ca fiecare lucrător să aibă la dispoziţie mai puţine maşini şi utilaje. el devenind astfel mai puţin productiv. deci mai puţin capital. condiţiile generale ale activităţii economice. De asemenea presupunem că stocul de capital este dat şi că singurul factor variabil este forţa de muncă. nivelul angajării la o firmă oarecare scade atunci când se apreciază că reducerea cererii la firmă are caracter durabil şi nivelul angajării creşte dacă se consideră că are loc o creştere de durată a volumului de activitate. se poate reflecta cu ajutorul funcţiei de producţie Q = f(L. El se determină ca raport între sporul de producţie (Q) şi sporul forţei de muncă (L): PMgL  Q L (2) Scăderea produsului marginal al muncii se datorează faptului că forţa de muncă sporind continuu. în principiu. Relaţia dintre volumul de forţă de muncă utilizat şi volumul de producţie obţinut. În continuarea analizei se pune întrebarea: câtă forţă de muncă va angaja suplimentar o firmă? Firma va angaja forţă de muncă în plus şi va extinde producţia atâta timp cât aceasta creşte profiturile. Este cert faptul că o creştere în forţa de muncă va duce întotdeauna la o creştere a producţiei. exprimate prin salarii. Contribuţia la creşterea producţiei a lucrătorilor angajaţi în plus reprezintă produsul marginal al muncii.Se consideră că. ceilalţi factori rămânând constanţi. deci atâta timp cât lucrătorii angajaţi suplimentar vor aduce profituri mai mari decât costurile lor.…) (1) Creşterile succesive ale forţei de muncă utilizate conduc la sporuri de producţie din ce în ce mai mici. În ceea ce priveşte productivitatea marginală a muncii notăm: cu Q = nivelul producţiei reale şi cu L = factorul muncă utilizat. care exprimă contribuţia forţei de muncă angajate suplimentar la obţinerea sporului de producţie. inclusiv de anticipările conjuncturale şi previziunile privind mărimea cererii globale. De asemenea.

acolo unde salariul real (SR0) este egal cu produsul marginal al muncii (PMgL). atunci salariul real ar creşte de la SR0 la SR2.(angajarea suplimentară devine.1).1. punct căruia îi corespunde un număr de lucrători L0. . numărul optim de lucrători este L0. cu o mărime SR1. Dacă firma reduce numărul de lucrători de la L0 la L2. ar fi reducerea numărului de lucrători cu o mărime L1. Deci. la un salariu real dat SR0. cost ce este dat de salariul real al acestor lucrători. cu o mărime L2. treptat mai puţin productivă).Cererea suplimentară de forţă de muncă în funcţie de un salariu real dat Salariul real (SN/P ) Produsul marginal al muncii SR2 E2 SR2 SR0 SR1 SR1 E SR0 E1 L1 L0 L1 PMgL L2 L2 L Ocuparea forţei de muncă Pe grafic se observă că punctul de echilibru se află în E. singura soluţie de a realiza un salariu real apropiat de SR0.3. Dacă numărul de lucrători creşte de la L0 la L1. adică de salariul nominal raportat la nivelul preţului (fig.1. Fig. deci dacă vom angaja un număr suplimentar de lucrători L1. punct căruia îi corespunde un salariu real SR1 mai mic decât salariul real SR0. Deci. atunci punctul de echilibru dintre produsul marginal al muncii PMgL şi salariul real SR. va coborî în E1. O firmă va angaja forţă de muncă suplimentară numai atâta timp cât produsul marginal al muncii PMgL va depăşi valoarea costului marginal al muncii C MgL. cu o mărime SR2 şi punctul de echilibru s-ar muta în E2. Deci.3. .1.

Iasi. cererea pentru forţă de muncă a firmelor este dată de curba PMgL. ci doar acelea care apar ca ofertă de muncă salarizată (sau ca cerere pentru un loc de muncă salarizat). Acesta este nivelul optim al angajărilor. 1.275 10 V. elevii şi studenţii. ce doresc sa se angajeze. Munteanu. Gh. M. 10 Oferta de muncă este reprezentată de munca ce poate fi depusă în condiţii salariale. A. adică nivelul la care produsul marginal al muncii este egal cu salariul real: PMgL = SR. pg. Editura Sedcom Libris. a locurilor de munca care. Oferta de muncă prezintă o serie de particularităţi în raport cu oferta mărfurilor şi anume: 9 I. Aria haşurată pe grafic deasupra curbei PMgL. spre nivelul de echilibru L 0. 2005.3.”9 Satisfacerea nevoii de muncă se realizează pe seama utilizării disponibilităţilor de muncă existente în societate. 2004. pot fi ocupate de catre populatia activa a unei tari.singura soluţie de a realiza un salariu real apropiat de SR0. adică a volumului de muncă ce poate fi depus de populaţia aptă de muncă dintr-o ţară într-o perioadă determinată de timp. militarii în termen şi alte persoane ce depun activităţi nesalarizate sau care nu doresc să se angajeze în activitate deoarece deţin resurse pentru existenţă. iar profitul firmelor este maxim pentru un nivel L0 al angajărilor. până când acesta atinge nivelul L0. pg. M Irimia. Lutac – Micro si Macroeconomie. in mod potential. într-o perioadă de timp dată. ar fi de a spori numărul angajaţilor cu o mărime L2. Editura Sedcom Libris.Purtatorii ofertei de munca sunt persoanele apte de munca. Butnariu – “Economie”. Oferta de muncă „Oferta de munca – numarul total de ore de munca si corespunzator. Aria haşurată de sub curba P MgL reflectă excesul de produs marginal al muncii peste salariul real. Ea nu cuprinde femeile casnice. reflectă excesul de salariu real peste nivelul produsului marginal al muncii.313 . Se impune o reducere a nivelului angajărilor. Se impune o creştere a numărului de angajaţi. Iasi. Ignat.2. Bucur-Sabo. Se observă astfel că în condiţiile unui salariu real dat. Oferta se concretizează în numărul celor care solicită un loc de muncă salarizat. Nu toate resursele de muncă formează obiect al ofertei.

d) formarea ofertei de muncă nu se subordonează numai legilor pieţei. legislaţia salarială. Oferta de muncă va creşte atunci când preţul său (salariul real) creşte. dispoziţiile legale cu privire la pensionare etc. Pentru toată lumea este clar că fiecare oră de muncă suplimentară cauzează lucrătorului respectiv eforturi şi eventuale neplăceri cauzate de muncă (dezutilitate marginală a muncii) 11. opţiunea indivizilor între muncă şi timp liber.386 . îşi făuresc o gospodărie acolo unde muncesc şi acceptă greu schimbările.a) lucrătorii au o mobilitate spaţială relativ redusă. rezultând din faptul că munca nu poate fi conservată.3. Fig. ci şi legilor demografice. o serie de factori instituţionali cum sunt: vârsta minimă de muncă. în cazul subutilizării sau inutilizării resurselor de muncă. urmare a faptului că oamenii se ataşează mediului economico-social. 1997. Editura Economică.1. Relaţia utilitate – dezutilitate – tarif salarial Dezutilitate Salarii DMgM orare SOMg Ore Ore lucrate lucrate 11 Dobrotă Niţă – “Economie politică”. b) formarea ofertei de muncă necesită un timp îndelungat. p. pentru atingerea de către populaţie a vârstei legale de muncă şi pentru instruirea corespunzătoare. Dintre factorii care influenţează oferta de muncă într-o economie putem enumera: populaţia totală aptă de muncă. c) perisabilitatea ridicată a forţei de muncă şi rigiditatea ofertei.2. Bucureşti.

Pe măsură ce programul se prelungeşte dezutilitatea marginală a muncii tinde să crească (DMgM). Fig.2).2. individul obţine un venit mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate. Crescând tariful salarial pe oră.1. b) efectul de venit care acţionează în sens contrar. b Curba atipică a ofertei de muncă Salariul real (SR) Efectul de venit > Efectul de substituţie SR1 A Efectul de substituţie = Efectul de venit Efectul de substituţie > Efectul de venit L1 Număr de ore lucrate . Se observă că peste nivelul salariului real SR1. la nivele relativ înalte ale salariului real.3. Aceste două efecte complementare sunt redate în figura de mai jos sub forma curbei atipice a ofertei de muncă. Astfel se explică tarifele orare mai mari în cazul orelor suplimentare (fig. Pentru ca lucrătorii să fie motivaţi să lucreze mai multe ore salariul orar marginal (SOMg) trebuie să fie mai mare. Indivizii tind să substituie timpul liber prin muncă. în general. se reduce incitaţia oamenilor de a-şi mai oferi serviciile. El va putea consuma o cantitate mai mare de bunuri şi servicii decât consuma anterior. În determinarea numărului de ore de muncă oferite în vederea obţinerii unui salariu real se au în vedere două efecte care acţionează în direcţii opuse: a) efectul de substituţie care acţionează în direcţia creşterii numărului de ore oferite cu scopul sporirii salariului real. panta curbei ofertei de muncă devine negativă pe măsură ce.

fără a-şi schimba genul de activitate practicat. La nivelul global. ramuri. analiza ofertei de muncă nu poate face abstracţie de factorul demografic. Echilibrul pieţei muncii O însemnătate deosebită pentru echilibrul pieţei muncii o are raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Cea de-a doua grupă. Corelaţiile dintre piaţa muncii şi piaţa bunurilor pot îmbrăca diferite forme în dependenţă strictă de starea celor două pieţe: a) ambele pieţe dezechilibrate (oferta > cererea şi respectiv cererea > oferta). numărul de ore de muncă.3. 1. constă din lipsa capacităţii sau a dorinţei indivizilor de a-şi schimba locul de muncă sau ocupaţia. oferta de muncă este determinată de factorul demografic: sporul natural al resurselor de muncă. Echilibrul pieţei muncii poate fi abordat din mai multe puncte de vedere: a) echilibrul funcţional care defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei de muncă şi creşterii productivităţii muncii în condiţiile strict determinate de producţie.3. b) echilibrul structural care exprimă modul de distribuire a forţei de muncă pe sectoare. coeficientul de elasticitate al acestei oferte este subunitar. profesii. tehnicii şi productivităţii muncii. al economiei naţionale în ansamblu. condiţionat şi acesta de nivelul producţiei şi al productivităţii. calificări în teritoriu etc. . Factorii economico-teritoriali se referă la lipsa posibilităţii sau a dorinţei indivizilor de a-şi schimba locul de muncă dintr-o localitate în alta. rata de activitate a forţei de muncă. soldul migratoriu. a factorilor demografico-ocupaţionali şi profesionali. calitatea forţei de muncă.Oferta de muncă este inelastică. Privită din această perspectivă. legăturile ce se realizează între această piaţă şi piaţa bunurilor şi serviciilor prezintă o importanţă specială pentru echilibrul macroeconomic. De asemenea. b) ambele pieţe echilibrate (cererea = oferta). Economiştii explică rigiditatea ofertei de muncă prin două tipuri de factori: economico-teritoriali şi demo-ocupaţionali. în condiţiile date ale nivelului producţiei.. c) echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă.

oferta < cererea). Aceste dezechilibre au reverberaţii pe piaţa monetar-financiară şi invers. O situaţie ideală de echilibru a pieţei forţei de muncă în condiţiile unui nivel maxim al ocupării forţei de muncă este reprezentată în fig.c) una din pieţe echilibrată (oferta = cererea). Situaţia ideală de echilibru pe piaţa muncii SR Oferta de muncă Salariul real SR* Eq Cererea de muncă L* Ocuparea forţei de muncă L . realizându-se un echilibru perfect al economiei în punctul Eq. toată lumea munceşte atât cât doreşte. care determină un nivel maxim al producţiei Q*. corespunzător unui nivel de echilibru al angajărilor L *. Fig1. iar curba ofertei de muncă ne arată cum creşte oferta de muncă pe măsura creşterii salariului real.3.3.3. Curba cererii de muncă ne arată cum creşte cantitatea de muncă cerută pe măsura scăderii salariului real. Curbele cererii şi ofertei de muncă se intersectează în punctul Eq. În acest model ideal. iar cealaltă dezechilibrată (oferta > cererea.1. iar firmele angajează exact cantitatea de muncă pe care o doresc. şi unui salariu real de echilibru SR*. la un nivel al salariului real de echilibru SR *.3.

I. oligopsonice. piaţa este o "mână invizibilă" care asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă. Q*. p. Chişinău. Ea tinde să aducă pe piaţă întotdeauna acea cantitate precisă. se numeşte “şomaj natural” sau “fricţional”. Şomajul cauzat de mişcarea oamenilor de la un serviciu la altul şi de căutarea unor slujbe noi. de monopol bilateral. În acest sens el preciza: "cantitatea de muncă întrebuinţată anual în scop de a aduce o marfă oarecare pe piaţă se adaptează la nivelul cererii efective. Concepţia lui Adam Smith despre echilibru este caracteristică economiei de piaţă cu concurenţă perfectă. Mărimea acestui şomaj se poate aprecia cu ajutorul “ratei naturale a şomajului” (Rşn) calculată ca un raport procentual între volumul şomajului natural Ş N şi numărul populaţiei ocupate P0: Rsn  SN  100 . în societate există un anumit număr de şomeri. vor exista firme care se extind. ca preţ al muncii se determină în mod similar bunurilor şi serviciilor. Pe piaţa muncii există un flux continuu de lucrători. în permanenţă vor exista oameni care se încadrează pentru prima dată şi oameni care se pensionează. salariul. Şcoala clasică de economie politică marchează un moment deosebit în cercetarea problemelor de echilibru economic. Adam Smith considera că prin jocul liber al pieţei se asigură echilibrarea cererii cu oferta. concediind o parte din lucrători. întâlnim: pieţe monopsonice. chiar în condiţiile unui nivel maxim al angajărilor.Însă. Astfel. L * şi a unui nivel maxim al producţiei asociat acestuia. Vol. Punctul 12 Adam Smith – "Avuţia naţiunilor. P0 Deci. Diapazonul formelor pieţei concurenţiale imperfecte a muncii este deosebit de mare. 1992. Astfel. Cercetarea asupra naturii şi cauzelor ei". angajând noi lucrători şi firme care se restrâng. lucru ce va face ca permanent să existe un anumit şomaj.43 . rata naturală a şomajului este o rată a şomajului care există în condiţiile când piaţa muncii se găseşte în echilibru. Editura Universitas. Pe o piaţă perfect concurenţială. Un lucrător are nevoie de un anumit timp pentru a-şi găsi o nouă slujbă care să i se potrivească. care poate fi suficientă pentru a satisface şi nu mai mult decât a satisface această cerere" 12. În concepţia sa. Piaţa muncii este departe de a fi perfectă.

Echilibrul pe piaţa muncii în condiţiile concurenţei perfecte . aşa cum se observă în figura 1.intersecţiei dintre curba cererii şi ofertei de muncă determină concomitent salariul de echilibru (WE) şi ocuparea de echilibru (NE). Figura 1.3.3.

Gh.4. un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă cu niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade. 1999.este un dezechilibru al pieţei muncii. prin dimensiunea şi durata sa ridică o serie de probleme privind definirea.Sursa: John Sloman. Lutac – Micro si Macroeconomie.sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile. a devenit o problemă preocupanta. London. p. Şomajul . pentru toate statele lumii. I. statistici si 14 15 comparatii. pg. totală sau parţială. cauzele. În rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut. Editura Sedcom Libris. pg. Iasi. Şomajul este locul de întâlnire şi de confruntare al cererii globale şi ofertei globale de muncă. Şomajul prin efectele economico-sociale pe care le generează. în funcţie de modul de definire al acestora. Şomajul Trebuie precizat că nu există un mod unitar de a defini conceptul de şomaj (sau şomer) şi. ce nu găsesc unde să se angajeze. "Economics". Şomerii . ce are în prezent un caracter permanent.563 1. dar care nu exclude definitiv existenţa stării de ocupare deplină a forţei de muncă. există uneori deosebiri între numărul şomerilor din aceeaşi ţară şi perioadă.275 Organizatie din Sistemul Natiunilor Unite care realizeaza studii si analize pe problemele munii. pe baza informatiilor furnizate de tarile membre. 2004. Dobrotă (coordonator).se mai poate defini şi ca o stare de inactivitate economică. 14 Şomajul .fenomen permanent în toate ţările. Ignat. 1994. proprie celor care nu au loc de muncă. Editura Economică. formele de manifestare şi posibilităţile de reducere a acestora. Biroul International al Munii15 defineste categoria de somer ca fiind persoana care îndeplineşte următoarele condiţii16 : 13 N. în ultimele decenii. Dicţionar de economie. precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă. Şomajul . dar nu-şi pot găsi de lucru ca salariaţi. sunt în căutarea unuia. 459.13 Şomajul – nefolosirea. in forme si grade diferite a unei parti a fortei de munca active. care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit deoarece nu au un astfel de loc în mod curent. . ca atare.

M Irimia. statisticile oficiale naţionale şi internaţionale folosesc metode diferite de evidenţă şi de măsurare a şomajului. In literatura de specialitate se întâlnesc mai multe modalităţi de analiză a şomajului. Editura Economică. dar mai ales prin dinamicile ce îşi schimbă ritmurile şi sensurile. “Starea de echilibru de pe piaţa muncii este strâns legată de celelalte pieţe. Pg. ceea ce creează o imagine generatoare de confuzii şi în planul conceptual. Bucur-Sabo. Principalul scop urmărit pe piaţa muncii este ajungerea la o stare de echilibru între principalele componente. şomajul a devenit o problemă macrosociala ce face obiectul unei aprige dispute teoretice. Munteanu. 2005. Bucureşti. metodologice şi politico-ideologige. caz în care ocuparea de echilibru este egală cu cea deplină. Iasi. ocuparea deplină necesitând fie resurse de muncă suplimentare. C. oferta de muncă este mai mică decât cererea. Cel mai adesea. Editura Sedcom Libris. 1999.Gavrilă – "Economie". Prin amploarea îngrijorătoare. pg.241 17 . In unele tratare universitare. prin structurile complexe. În plus. piaţa muncii fiind o piaţă derivată”17. -este disponibil pentru o muncă salarială sau nesalariala .Ciucur. A.-are o vârstă de peste 15 ani . şi care nu are un asemenea loc în mod curent. M. 16 V. Butnariu – “Economie”.Popescu. fenomenul contemporan şomaj este abordat şi analizat ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivelul ei naţional: ca loc de întâlnire şi de confruntare între cererea globală şi ofertă globală de muncă.Definiţia cea mai folosită pe care o dau economiştii somerului este următoarea: acea persoană care caută un loc de muncă remunerat. fie o creştere mai puternică a productivităţii muncii. D. situaţie în care dezechilibru îmbrăca formă deficitului de muncă. I. şomajul este analizat ca sumă agregată a tuturor acelor persoane care au statut (oficial) de şomer. pot rezulta trei moduri de combinare a factorului respectiv:   oferta şi cererea de muncă sunt egale. În momentul în care nu se atinge stare de echilibru apare fenomenul de şomaj. Din punct de vedere al ocupării.316. -este apt de muncă . -nu are loc de muncă .

psihologic. Asocierea dintre termenul ce defineşte. un concept care unora li se pare absurd: capital uman. biologic chiar. răscoleşte credinţa că omul este superior maşinilor. susţine faptul că diferenţele care există între ţări din punct de vedere al nivelului veniturilor reale pe cap de locuitor şi al ratelor de creştere economică pot fi explicate prin prisma variaţiilor . aceste elemente nu apar deloc. Capitalul uman poate fi abordat prin prisma stocului de abilităţi productive şi a cunoaşterii tehnice deţinute de indivizi. Unele teorii economice privesc factorul muncă drept o resursă fungibilă. în special abordată în cadrul modelului lui Solow. oferta de muncă depăşeşte cererea. O alta abordare a factorului de productie munca: Capitalul uman Când vine vorba despre creştere economică este menţionat din ce în ce mai des şi aproape obsesiv. în economia clasică. De aceea a fost nevoie de o nouă abordare. inspiraţie. abilitate. Ea încearcă să surprindă o complexitate a fiinţei umane ce poate să-i aducă acesteia avantaje economice. O aprofundare a termenului ar scoate la iveală faptul că. ce pot fi folosite în scopul derulării unor acţiuni care să contribuie la creşterea şi dezvoltarea economică. abordarea este generoasă şi nu vine doar de pe tărâm economic. Or. în mod normal. ci şi social. sau prea puţin. Interesul crescut al cercetătorilor pentru subiect este reliefat de un număr foarte bogat de studii şi articole. şansă la un loc. observaţie. ce vin atât din perspectivă apreciativă cât şi din viziune critică. omogenă şi uşor interşanjabilă. şi individ. stăpânul şi creatorul acestora. prin folosirea lui. o parte a forţei de muncă rămânând fără loc de muncă. maşini sau utilaje. Actul economic nu înseamnă numai combinare după reguli stricte a unor factori fizici şi a unei cantităţi standardizate de muncă. O ABORDARE A CAPITALUL UMAN PRIN PRISMA VECHILOR ŞI NOILOR TEORII ALE CREŞTERII Teoria neoclasică privind creşterea economică. El reprezintă mai mult: creativitate. Dimpotrivă. nu se doreşte nicidecum o vulgarizare a naturii umane şi o înregimentare a sa în clişeele unei mecanici de tip neoclasic. Problematica capitalului uman se încadrează în domeniul creşterii economice endogene. cu toată complexitatea lui. Şi cu adevărat este aşa.

1988]. . . concretizată în două aspecte [Sianesi. în 2001. Prin urmare. noile teorii privind creşterea economică prezintă determinarea endogenă a ratelor de creştere.privind rata de creştere a populaţiei şi cea de economisire: cu cât rata de creştere a populaţiei este mai redusă iar cea de economisire mai ridicată. Dezvoltări ulterioare au lărgit spectrul de analiză al conceptului. Spre deosebire de modelul neoclasic a lui Solow. incluzând în abordarea sa şi aspecte privind migraţia şi gradul de sănătate al populaţiei. fie reprezintă un input esenţial pentru un sector de cercetare care generează noi idei/tehnologii. . Acest lucru se întâmplă întrucât capitalul uman fie se presupune că are capacitatea de a genera în mod direct noi cunoştinţe/tehnologie. Fiecare dintre aceştia. abilităţilor şi deprinderilor dobândite de indivizi prin educaţie. la rândul său. experienţă sau training-uri. cu atât economia este mai prosperă. . Laroche. nu controlează canalele prin care obţin capital uman.Indivizii. aducând în discuţie importanţa capitalului uman. Un studiu efectuat de Centre for the Study of Living Standards. Nelson şi Phelps (1966) abordează problema capitalului uman prin prisma posibilităţii de a absorbi noile tehnologii. o ţară care îşi începe procesul de creştere economică cu o rată ridicată a raportului dintre capitalul uman şi cel fizic tinde să se . adesea. Romer (1990) consideră că input-ul esenţial în cadrul cercetării este capitalul uman întrucât acesta generează noi produse sau idei capabile de a stimula progresul tehnologic. există două tipuri de indicatori: de rezultate (output-uri) şi de intrări (input-uri). Astfel. ce pot fi folosite în scopul derulării unor acţiuni care să contribuie la creşterea şi dezvoltarea economică *Coleman. Capitalul uman face trimitere la totalitatea cunoştinţelor.Capitalul uman generează externalităţi individuale sau sociale. În literatura de specialitate a existat o amplă abordare a legăturii dintre capitalul uman şi creşterea economică.Capitalul uman implică două aspecte: unul cantitativ şi altul calitativ. marea majoritate a analiştilor sunt de părere că latura calitativă a acestuia poate fi apreciată în funcţie de nivelul de educaţie şi gradul de sănătate ale indivizilor. fiind considerat un input important.Capitalul uman poate fi general sau specific unei anumite firme sau sector. ci este un bun intrinsec al indivizilor.Factorii care generează creşterea endogenă sunt corelaţi cu stocul de capital uman. prin urmare. acea ţară care are un nivel mai ridicat de capital uman se va dezvolta mai repede decât altele pentru că are capacitatea de a recupera mai rapid decalajul tehnologic. Van Reenen. atât pentru educaţie cât pentru sănătate. deşi fluxul de servicii generat de capitalul uman este comercializat. acesta din urmă reflectând calitatea input-urilor educaţionale. susţinând că un stoc mai amplu de capital uman dintr-o ţară facilitează absorbţia de noi idei şi tehnologii care au fost descoperite în altă parte. Indiferent de interpretarea dată capitalul uman. . Aceasta este definiţia cea mai des întâlnită şi care mută centrul atenţiei în analiza factorilor de producţie dinspre factorul muncă înspre ceea ce înseamnă de fapt aportul individului la realizarea actului productiv. prezintă faptul că. 2000]: Capitalul uman este incorporat în mod explicit în funcţia de producţie. se împarte în două categorii: indicatori generali şi indicatori specifici. Merette şi Ruggeri (1999) identifică cinci trăsături definitorii ale capitalului uman: Capitalul uman nu este un bun tranzacţionabil.

provocarea adusă economiştilor este de a găsi soluţii care să reducă sau chiar să elimine diferenţele dintre state prin sporirea ratelor de creştere din ţările sărace. costurile reduse cu forţa de muncă ieftină fiind anulate de riscurile ridicate. Barro (1996). în care se constată că raportul dintre PIB-ul pe cap de locuitor din ţările cele mai bogate şi cele mai sărace a sporit de la 11. pot depăşi decalajul tehnologic. definit printr-un grup de ţări pentru care principiile convergenţei pot fi aplicate: „Este evident faptul că pentru cele mai sărace economii din lume nu poate fi vorba de convergenţă. Daisuke Ikazaki (2006). printre care şi Dowrick şi Nguyen (1989) susţin că există convergenţă. . Ţările în curs de dezvoltare pot atrage investiţii străine şi pot concentra capitaluri. combătând teoria neoclasică. de a creşte mai rapid decât cele bogate şi. Nelson. prin urmare. capitalul fizic se poate adapta mult mai uşor la procesul de expansiune economică. Această idee este susţinută şi de un studiu efectuat de Maddison (2001). Nelson şi Wolf (1994) care vorbesc despre „un club al convergenţei”. cu venituri medii. preferinţele în timp ale consumatorilor. argumentează că mărimea populaţiei şi rata de creştere nu sunt corelate cu dezvoltarea economică pe termen lung a unei ţări. etc. De asemenea. la 19 în 1998. deţinând o serie de avantaje competitive ce le fac tentante în ochii investitorilor. costurile cu realizarea infrastructurii. Problema convergenţei economice dintre ţări a ridicat două întrebări: există o tendinţă. aşa cum sublinia şi Robert J. Nivelul de dezvoltare depinde de o serie de parametri precum productivitatea în domeniul educaţiei şi al cercetării. slaba calificare sau puterea redusă de cumpărare. diferenţele dintre naţiuni tind să se adâncească. deşi graniţa care separă pe cei eligibili de a deveni membri ai clubului de restul nu a fost definitiv stabilită”. [Baumol. ţările sărace nu deţin nici un fel de avantaj competitiv. La începutul secolului XXI. „împrumutând” tehnologie din străinătate. însă nu între ţările sărace şi cele bogate ci doar între cele mai bogate naţiuni. Wolf. reuşind astfel să suplinească lipsa internă de capital atât de necesar în procesul de creştere. manifestată de către ţările sărace.dezvolte rapid întrucât. Pe de altă parte. cei bogaţi devenind şi mai bogaţi iar cei săraci din ce în ce mai săraci? Mulţi autori. în special din rândul statelor OECD. de a-şi alinia standardele de viaţă la nivelul celor bogate sau. ei susţin că în timp ce ţările în curs de dezvoltare. în 1950. cele mai sărace ţări nu pot depăşi diferenţele tehnologice şi de cunoştinţe. mai cu seamă. de parametrul pe baza căruia se poate estima relaţia dintre producţie şi poluare. Din acest punct de vedere. O încercare în acest sens a fost făcută de Baumol. importanţa capitalului uman este adusă în discuţie în primul rând datorită diferenţelor mari ce există între naţiunile cele mai sărace şi cele mai bogate din punct de vedere al standardului de viaţă. Această opinie este îndreptăţită dacă se ţine cont de modul în care au reuşit să treacă de statutul de ţări în curs de dezvoltare o serie de economii din spaţiul est asiatic sau de ceea ce se întâmplă la ora actuală în ţările din fostul bloc comunist. 1994] Ei argumentează că doar ţările care au un nivel iniţial adecvat de înzestrare cu capital uman pot să profite de tehnologia modernă şi să aibă posibilitatea unei creşteri convergente.

şi. încurajarea pieţei libere. [World Employment Report 1998-1999] Aceeaşi părere o împărtăşesc şi Sachs şi Warner (1995) care susţin că rapiditatea creşterii economice în ţările sărace ţine de gradul de eficienţă a politicilor economice.Asemeni lui Baumol. Trebuie menţionat aici că discuţia asupra rolului politicilor publice este una amplă şi în nici un caz omogenă. Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi (2004) sunt de părere că aceste disparităţi pot afecta potenţialul necesar pentru convergenţa regiunilor aflate la periferia Uniunii Europene unde există cele mai mari lipsuri privind înzestrarea cu capital uman. în cadrul căreia părerile sunt împărţite. În opinia autorilor mai sus menţionaţi. a proprietăţii şi crearea unei infrastructuri. efectele fiind mult prea puţin importante în raport cu sumele alocate. ca măsură a cantităţii. pe care îl au cei care migrează din statele mai puţin dezvoltate către unele mai dezvoltate. divergenţe apar când este vorba de fiscalitate sau de subvenţionarea învăţământului. nu puţine fiind cazurile în care rezultatele susţinerii de către stat au fost negative. se vor întoarce în ţară. nu în ultimul rând. disponibilităţii şi a calităţii resurselor umane dintr-o zonă este una dintre cele mai elocvente modalităţi de abordare a impactului pe care capitalul uman îl are asupra creşterii economice. nu conduce decât la o risipă de resurse. Robert Barro (1991) ajunge la concluzia că o ţară săracă va creşte mai repede decât una bogată doar dacă nivelul capitalului uman al celei dintâi depăşeşte un anumit prag care adesea este corelat cu nivelul scăzut al venitului pe cap de locuitor. Conform reprezentanţilor Şcolii de la Chicago. Analiza făcută de ei pe un panel de ţări prezintă faptul că rata de creştere economică între 1970-1989 a fost mult mai puţin influenţată de nivelul iniţial al capitalului uman decât de opţiunile politice. mai ales a celui secundar şi terţiar. sănătate. Acest ultim aspect atrage după sine discuţii privind problema migraţiei. impunerea unui nivel optim al taxelor şi impozitelor. Problema disparităţilor privind înzestrarea cu capital uman a fost analizată nu numai între ţări ci şi între regiuni. Nelson sau Wolf. Dacă opiniile converg când vine vorba despre implicarea statului în crearea cadrului general de desfăşurare a activităţii economice. două situaţii sunt previzibile: în primul rând stocul educaţional poate avea un impact redus asupra performanţelor economice dacă resursele umane nu sunt folosite la capacitatea lor maximă şi. dezvoltarea şi menţinerea unei infrastructuri publice adecvate. în elaborarea unor măsuri care să sprijine sistemul educaţional şi de sănătate. Majoritatea analiştilor. Importanţa politicilor economice constă în asigurarea drepturilor de proprietate. decizia subvenţionării directe a sistemelor publice de învăţământ. lipsurile privind dotarea cu capital uman dintr-o zonă pot fi depăşite prin atragerea de forţă de muncă calificată din alte regiuni sau chiar ţări. consideră că impactul asupra economiei sursă. pensii etc. Stocul educaţional. în al doilea rând. Atenţia pe care o acordă Sachs şi Warner rolului politicilor publice în . după ce au dobândit cunoştinţele şi experienţa necesară. poate fi pozitiv doar în situaţia în care aceştia. Întrun articol publicat în World Employment Report se consideră că problema migraţiei ar trebui gestionată prin intermediul politicilor economice: „Creşterea capacităţii regionale de generare şi utilizare a capitalului uman poate fi una dintre cele mai importante politici de dezvoltare regională în vederea asigurării succesului viitoarei economii de înaltă tehnologie”. toate statele care au adoptat politici eficiente obţinând o creştere economică de cel puţin 2% în acea perioadă. însă. protejarea pieţei libere.

adesea. Kuznets. 1995]. 1995]. La nivel individual. 2005]. Capitalul uman se poate şi deprecia. Aşa se explică de ce rata medie a mortalităţii la copiii cu vârstă de până în cinci ani. Human Capital and National Income. George Mason University. 1966. 2003]. Thomas. Theodore. 1961. La nivelul unei naţiuni. Education. Revised Article. Procesul de acumulare a capitalului uman individual este de tip life-long-learning. puţin exagerată. dincolo de obstacolele reale care pot apărea: „Cel mai important este faptul că în ciuda deprecierii unor cunoştinţe şi abilităţi specifice. indivizii având capacitatea de a de a-şi îmbunătăţi potenţialul productiv. Aceste corelaţii pot oferi o explicaţie a ratelor scăzute de creştere economică din ţările sărace.. este de 84 de morţi la mia de locuitori [Howitt. p. chiar dacă informaţiile la care au acces şi cunoştinţele deţinute îşi pierd din utilitate şi calitate. . unde. aşadar. R. prin stimularea inovaţiei şi afectarea gradului de ocupare. capacitatea de ansamblu a capitalului uman de a presta activităţi creşte de fapt de-a lungul celei mai mari părţi a vieţii active în muncă. Acumularea unui asemenea capital cere timp. 18 Breton. studii statistice demonstrează existenţa unei legături pozitive puternice între salarii şi starea sănătăţii şi modul de alimentaţie ale populaţiei. 12 . deschiderea spre idei noi şi abilitatea de adaptare la contexte diverse dau notă subiectivă conturării capitalului uman. prin nivelul de trai mai ridicat. perioadele de creştere susţinută a productivităţii muncii au fost asociate nu numai cu sporirea nivelului educaţional. din ţările în curs de dezvoltare.”18 Poate să apară însă şi reversul medaliei. iar caleacea mai sigura este cea a educaţiei formale. Barro. iar magnitudinea acestei creşteri este substanţială. Chiar şi unele abilităţi care nu au o finalitate economică explicită (cum ar fi învăţarea unei limbi străine) pot conferi un plus de productivitate în momentul în care individul care le posedă intră pe piaţa muncii. 1967. depinde dacă individul îl utilizează sau nu la momentul oportun pentru ca apoi acesta să fie generator de productivitate şi de creştere economică.creşterea stocului de capital uman este. dacă judecăm prin prisma efectelor pe termen lung şi a apariţiei fenomenului de evicţiune la nivelul deciziei individuale. analizate pe sexe şi pe diferite vârste [Strauss. Sala-iMartin. 2003. Theodore Breton consideră că dezvoltarea unui individ este un proces ascendent derulat pe parcursul vieţii. Denison. March 10. indivizii nu ating necesarul zilnic de calorii esenţial pentru a desfăşura diferite activităţi consumatoare de energie şi pentru a-şi creştere imunitatea la boli [Schultz. Discernământul în materie de decizii. TRĂSĂTURI ŞI DETERMINANŢI AI CAPITALULUI UMAN Capitalul uman are o dimensiune individuală ce duce în cele din urmă la bunăstare prin creşterea venitului personal. ci şi cu îmbunătăţiri în ceea ce priveşte sănătatea şi modul de alimentaţie ale indivizilor *Schultz.

care îşi pun amprenta distinct şi contextual asupra indivizilor. formare şi acumulare de capital uman este specificul ţării de origine. Un exemplu pozitiv în acest sens îl reprezintă tigrii asiatici. Educaţia obligatorie dezvoltă individului capacitatea de a scrie. 19 OECD. oferta educaţională trebuie să reflecte realitatea economico-socială. prin conectarea la surse diverse de informaţii care deschid perspective noi de cunoştere. Experienţa la locul de muncă este un alt determinant. 1998. îmbunătăţirea actului profesional. de plidă. Human Capital Investment. De asemenea. experienţa profesională la locul de muncă. Modelul de viaţă din familie pregăteşte copilul pentru învăţare. A treia categorie de factori care influenţează formarea capitalului uman este cadrul informal de viaţă. Mai târziu. Modul de organizare a sistemului de învăţământ face trimitere directă la specializările profesionale pe care un individ le poate urma. care îi va marca evoluţia profesională. formează abilitatea de interacţiune socială şi favorizează acumularea de cunoştinţe. Principalii determinanţi ai capitalului uman19 ar putea fi grupaţi în patru categorii: educaţia formală. pentru a descrie corect şi cât mai cuprinzător sfera de cuprindere a unui asemenea capital este necesară identificarea acestora. la rândul ei. care şi-au adaptat sistemul de învăţământ superior la cerinţele pieţei. p. spre design sau asistenţă socială. An International Comparison. Pe de altă parte. de a formula şi de a rezolva probleme. Acesta este completat de cursurile formale de pregătire din interiorul companiei (internships) şi din afara ei (angajatul beneficiind de ele cu finanţarea firmei sau plătindu-le din fonduri proprii). care aduce în prim plan abilităţile de cercetare şi de implicare a individului la locul său de muncă. contextul informal de viaţă şi specificul ţării. Prin urmare. Familia şi comunitatea în care un individ creşte îi conturează o anumită atitudine faţă de învăţare şi dezvoltare personală. De asemenea. Educaţia vocaţională. Centre for Educational Research and Innovation.Formarea capitalului uman este afectată de un cumul de factori. accesul la resurse media contribuie la continuarea procesului de învăţare şi în afara şcolii. deschizându-i sau blocându-i apetitul pentru cunoaştere. permiţând dezvoltarea specializărilor tehnice în concordanţă cu cererea ridicată de ingineri pentru diferite domenii. ridică probleme şi raportarea la şcolarizarea publică versus educaţie privată. poate stimula talente native cu aplecare. racordându-se la pulsul cererii interne de specialişti pentru ramuri industriale aflate în dezvoltare. Procesul zilnic de adaptare. cursurile universitare şi de formare a adulţilor pregătesc viitorii angajaţi. receptarea şi transmiterea informaţiilor dinspre şi înspre ceilalţi angajaţi generează un proces activ de pregătire profesională informală. specializându-i pe filiere specifice. de a citi şi de a utiliza cifrele. Educaţia formală are impact diferit în funcţie de nivelele pe care individul se situează. 12 . Însă factorul care conturează contextul larg de creare.

Un alt aspect îl reprezintă mobilitatea muncitorilor intra- şi inter-firme. O mentalitate conservatoristă va duce la un nivel redus de tranfer al lucrătorilor de la o companie la alta sau dintr-un domeniu în altul. Integrarea în echipe de lucru noi, schimbarea locului de muncă, adaptarea la stiluri noi de leadership şi management contribuie la fel de mult la modelarea capitalului uman şi la dezvoltarea acestuia în timp. Acestor factori li se adaugă migraţia internaţională a forţei de muncă, care poate să fie de tip „brain drain” sau dimpotrivă „brain influx”, rezultând în acumulare sau în pierdere de potenţial inovativ.

LEGĂTURA DINTRE EDUCAŢIE ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ
Factori care influenţează educaţia

Există o gamă amplă de factori care influenţează educaţia, în cadrul căreia se numără, în primul rând, resursele materiale şi umane folosite – gradul de dotare tehnică a instituţiilor de învăţământ, nivelul de pregătire a cadrelor didactice – modul de organizare a sistemelor educaţionale, durata ciclurilor de învăţământ, politicile guvernamentale – prin prisma modului de alocare a resurselor pe diferite nivele educaţionale, prin reformele educaţionale – şi, nu în ultimul rând, mediul social în care trăiesc indivizii – familia, rudele, prietenii, cunoştinţele, colegii. Prin urmare, în analiza impactului pe care educaţia îl are asupra ritmului de creştere economică a unei ţări, trebuie avut în vedere modul în care aceşti factori îşi pun amprenta asupra pregătirii, un an de şcoală la cea mai bună universitate din România neputând fi comparabil cu unul în cea mai bună universitate din SUA, de exemplu. Judson (1998) argumentează faptul că, pentru creşterea economică, mai important decât cantitatea de resurse destinate educaţiei este modul în care acestea sunt alocate între ciclul primar, secundar şi terţiar. Eficienţa alocării resurselor este definită ca raport între nivelul obţinut al rezultatelor şi nivelul maxim posibil a fi obţinut într-o ţară, ţinând cont de bugetul global actual şi de costurile actuale pentru fiecare nivel de educaţie. Analiza făcută pe câteva ţări, atât dezvoltate cât şi în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, indică faptul că, în ciuda diferenţelor considerabile existente în cazul multor state între rata actuală şi cea optimă de şcolarizare, câteva economii par a-şi aloca resursele educaţionale într-un mod optim. Un studiu efectuat de World Bank în 2003 prezintă un factor esenţial care a contribuit la creşterea şi dezvoltarea tigrilor asiatici: buna direcţionare şi calitatea ridicată a educaţiei. Aceeaşi idee se regăseşte şi în lucrările lui Lee (2001) şi Lall (2001), care prezintă modul în care a evoluat alocarea resurselor pe diferite nivele educaţionale în Asia de Est, începând cu anii 1970. Astfel, întrun stadiu iniţial de dezvoltare, Asia de Est a acordat prioritate educaţiei primare, ajungând la o rată de aproximativ 100% pentru acest ciclu de învăţământ, în 1970. Acest lucru i-a facilitat concentrarea atenţiei asupra îmbunătăţirii calităţii şi sporirii resurselor alocate pentru nivelele secundare şi terţiare

de educaţie. Rata şcolarizării a sporit considerabil pentru aceste nivele, în special după 1980. Un exemplu în acest sens este Republica Coreea, unde rata de şcolarizare pentru ciclul terţiar a fost de 16% în 1980, de 39% în 1990 şi apoi de 68% în 1996. În scopul sporirii calităţii sistemului educaţional, guvernele statelor est-asiatice au optat pentru o strategie care, deşi viza ca fiecare profesor să lucreze cu un număr mare de studenţi, acesta trebuia să fie foarte bine pregătit şi, corespunzător, să primească un salariu ridicat. Pentru a face faţă schimbărilor tehnologice atât de frecvente din prezent, indivizii au nevoie de abilităţi şi cunoştinţe tehnice care trebuie dobândite în primul rând în cadrul şcolii. În unele ţări, acest lucru este posibil doar prin reconceperea politicilor educaţionale şi de training, iar în altele prin redirecţionarea fondurilor publice. Astfel, Chile, spre exemplu, a luat măsuri de îmbunătăţire a calităţii educaţiei prin măsurarea calităţii rezultatelor şi oferirea unor stimulente şi resursele necesare [UNDP, 2001]. În ţările dezvoltate, reforma educaţională pune accent pe necesitatea de a ajuta oamenii să se adapteze la noile cerinţe impuse de modificările intervenite în cadrul locurilor de muncă, studenţii fiind încurajaţi să acumuleze cunoştinţe cât mai variate pentru a avea cât mai multe opţiuni privind cariera. Spre exemplu, în Marea Britanie, sistemele de examinare permit studenţilor să aleagă materii atât din programele generale cât şi din cele vocaţionale. În Finlanda, guvernul a sporit importanţa acordată pregătirii vocaţionale şi a crescut nivelul cheltuielilor pentru dobândirea anumitor cunoştinţe la locul de muncă. Astfel, începând cu anul 1999, cei trei ani de pregătire vocaţională sunt urmaţi de şase luni de practică [UNDP, 2001]. Cu toate acestea, un studiu elaborat de Comisia Europeană în 1999 prezintă faptul că există o lipsă de abilităţi tehnologice şi de inginerie în ţările dezvoltate, în Uniunea Europeană mai mult de o pătrime dintre absolvenţii de universităţi sau colegii terminând ştiinţe sociale [Sequeira, 2007]. În prezent, în multe ţări în curs de dezvoltare, printre care se numără şi România, principala problemă este lipsa resurselor – atât fizice cât şi umane – pentru asigurarea echipamentului adecvat şi a cunoştinţelor necesare în scopul dobândirii de către copii a unor informaţii minime de informatică. Tehnologia informaţională este importantă întrucât oferă oportunitatea de a îmbunătăţi calitatea educaţiei, prin accesul la o reţea globală, cu un cost scăzut. Din acest motiv, în multe ţări în curs de dezvoltare, guvernul a încercat să introducă tehnologia informaţională în majoritatea instituţiilor de învăţământ. Astfel, în Costa Rica, în 1998, s-a introdus un program de educare cu ajutorul calculatorului cu scopul de a spori calitatea educaţiei în şcoala primară: se viza includerea în acest program a o treime din copiii de şcoală primară, cărora li se ofereau 80 de minute de acces la calculator, pe săptămână. În urma acestui experiment, profesorii au confirmat faptul că rezultatele elevilor s-au îmbunătăţit. În Brazilia, printr-un program şcolar comunitar se oferă sprijin tinerilor din comunităţile sărace pentru a putea avea acces la calculator. Comitetul Democrat al Tehnologiei Informaţionale, care este o organizaţie non-profit, ajută aceste comunităţi se dezvolte în şcoli tehnologia informaţională necesară. Între câteva state în curs de dezvoltare – Chile, Thailanda şi Africa de Sud - s-au creat aşa-numitele „schoolnets” ce au dezvoltat o amplă reţea de acces la internet pentru diferite şcoli, membre ale reţelei. În Chile, acest proiect a inclus aproximativ 5000 de şcoli primare şi gimnaziale. Tailanda a fost prima ţară din Asia de Sud-Est care a avut o reţea gratuită de acces la internet, creată în scopuri educaţionale. Reţeaua şcolară sud-africană (School Net SA) furnizează servicii de internet şcolilor locale: conectivitate, acces la email, suport tehnic; prin accesul la internet, elevii pot să folosească o bibliotecă on-line, cu bază de date, să listeze şi să descarce diferite materiale. Întrucât tehnologiile wireless ajută ţările în curs de dezvoltare ca, prin intermediul unei infrastructuri limitate, să se conecteze la internet, din ce în ce mai multe state testează sau

implementează sistemele educaţionale bazate pe accesul la internet. Şi România a dezvoltat diverse programe prin care toate şcolile, inclusiv cele din mediul rural, să fie dotate cu tehnică informatică şi, pe cât posibil, să fie conectate la internet. Oferirea de platforme educaţionale informatizate prin intermediul Sistemului Educaţional Informatizat a generat un feedback pozitiv. Rămâne de evaluat, pe termen mediu, impactul asupra calităţii pregătirii tinerilor. Un alt exemplu privind modul în care statul, prin intermediul instituţiilor de învăţământ, sprijină pregătirea educaţională a indivizilor este cel al Universităţii Naţionale Indira Gandhi. Această universitate a încercat să atragă în sistemul educaţional în special pe cei din zonele rurale şi mărginaşe, oferindu-le un sistem de comunicaţii prin satelit, toate centrele sale educaţionale fiind dotate cu calculatoare şi acces la email. În plus, site-ul său web oferă informaţii generale şi suporturi de curs pentru toate disciplinele. Alte ţări au dezvoltat aşa numita „universitate virtuală”, internetul fiind locul de întâlnire al studenţilor, profesorilor şi cercetătorilor (un exemplu în acest sens este Francophone Virtual University, care sprijină educaţia la distanţă, oferind studenţilor asistenţă, sfaturi şi materialele necesare). Alt factor care influenţează educaţia este oferirea de training-uri angajaţilor, finanţate fie din resurse publice, fie de către firme. În ceea ce priveşte companiile, s-a constatat că acestea preferă să ofere programe de training mai mult pentru acei angajaţi care sunt mai bine pregătiţi. În multe ţări în curs de dezvoltare, însă, în ciuda beneficiilor importante rezultate în urma programelor de training, firmele nu au posibilitatea să le ofere angajaţilor datorită costurilor mari pe care le implică, a slabei calităţi a managementului, a imperfecţiunilor pieţei, etc. În aceste cazuri, în deplin spirit liberal clasic, este necesară intervenţia statului care poate stimula oferirea de training-uri prin crearea unor centre de training sau acordarea unor stimulente fiscale care să încurajeze asocierile între diferite firme ce pot să creeze sau să gestioneze asemenea centre. Un exemplu în acest sens este cazul Malaieziei şi Tailandei, unde firmele care investesc în programe de training au o deducere de taxe de 20%. O strategie eficientă a programelor de training, care să dezvolte abilităţile necesare ale angajaţilor, ar trebui să vizeze toate neajunsurile pieţei: lipsa de informare privind nevoile educaţionale ale studenţilor, slabele stimulente oferite trainerilor, slaba pregătire educaţională a managerilor şi angajaţilor, incapacitatea de a dezvolta programe de training care să răspundă cerinţelor tehnologice, etc. Un exemplu de guvern care a investit în programe de training de înaltă calitate este cel din Singapore, care a extins sistemul universitar naţional şi l-a direcţionat către nevoile politicilor industriale, schimbând specializările de la studii sociale la ştiinţe exacte şi tehnologie. De asemenea, a dezvoltat sistemul industrial de training care a devenit în prezent unul dintre cele mai bune din lume la producţia de înaltă tehnologie. Toate aceste modificări au generat investiţii publice în programele de training de 3,6% din cheltuielile cu forţa de muncă, comparativ cu doar 1,8% în Marea Britanie [UNDP, 2001]. În Coreea, ca urmare a adoptării legii privind trainingul vocaţional, în 1967, guvernul a facilitat crearea unor institute publice de pregătire vocaţională, bine dotate, şi a alocat subsidii pentru desfăşurarea unor programe de training în cadrul firmelor. În anii 1970, când guvernul urmărea să dezvolte industria grea şi industria chimică, a promovat liceele vocaţionale şi colegiile tehnice pentru a acoperi cererea în creştere de tehnicieni. De asemenea, guvernul a creat instituţii publice de educare şi cercetare pentru a pregăti la un nivel superior oameni de ştiinţă şi ingineri, cum este cazul Institutului Coreean de Ştiinţă şi Tehnologie, fondat în 1967. Pe lângă fondurile publice destinate educaţiei, o importanţă deosebită o au şi resursele private. Lall (2001) este de părere că sectorul public ar trebui să fie responsabil pentru finanţarea

integrală a învăţământului primar şi secundar şi, doar parţial, pentru cel universitar. Este cazul statelor est-asiatice, care s-au bazat în mare măsură pe cheltuielile private pentru învăţământul terţiar. Se revine aici la o discuţie anterioară. Finanţarea de către stat a învăţământului a devenit o practică generalizată a societăţilor moderne. Nivelul până la care se face finanţarea şi volumul acesteia rămân însă elemente ce fac diferenţa atât între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, cât şi între ţările liberale şi cele centraliste. Cazul analizat de Lall, al aşa numiţilor tigri asiatici, nu este unul atipic. În toată lumea există un învăţământ primar gratuit. Cu mici nuanţe, şi cel secundar poate fi încadrat tot aici. Există state care au creat alternativă, dând libertatea apariţiei şi a unor sisteme private în care tinerii să poată studia în funcţie de afinităţi, dorinţe şi posibilităţi. Acolo unde există o tradiţie îndelungată în astfel de forme de educaţie a apărut o diferenţă clară de calitate ce demonstrează încă o dată că statul ar trebui să identifice forme de susţinere a unui învăţământ privat sau să încerce o alocare individuală, personalizată a resurselor, după modelul voucherelor. Pe lângă şansele egale oferite şcolilor, indiferent de forma de proprietate, astfel de soluţii ar permite părinţilor să opteze pentru pregătirea copiilor în funcţie de propria dorinţă şi capacitate. Un alt factor care poate avea un impact puternic asupra educaţiei este influenţa pe care o au în primul rând părinţii asupra pregătirii copiilor. Harmon, Oosterbeek şi Walker (2000) prezintă faptul că părinţii cu un nivel superior de pregătire, care în mod normal au o situaţie materială bună, vor opta pentru cea mai bună modalitate de educaţie a copiilor. Mai mult decât atât, ei au demonstrat că în familiile în care părinţii au o educaţie superioară, copiii vor fi atraşi mai mult de şcoală decât în celelalte familii. Borjas (1995, 1997) completează această idee, afirmând că funcţia de producţie a capitalului uman depinde nu doar de moştenirea genetică a indivizilor ci şi de nivelul mediu de educaţie al grupurilor etnice din care aceştia fac parte. O posibilă explicaţie a acestei dependenţe o aduc Glaeser şi Mare (1994) ce susţin faptul că indivizii pot dobândi noi abilităţi prin interacţiunea dintre ei. Aici apare conexiunea cu ceea ce noi am apreciat a fi rolul capitalului social in determinarea stocului de capital uman. Nu poate fi negat faptul că există o influenţă semnificativă a mediului social asupra calităţii şi acurateței însuşirii de cunoştinţe şi informaţii de către indivizi. Omul este o combinaţie complexă a unor elemente ce ţin de suflet, minte, conştiinţă. Îmbinarea lor se realizează în mod diferit în funcţie de anumite condiţii exogene. Rezultatul se încadrează într-o gamă surprinzător de largă şi poate fi modificat prin simpla oscilaţie sau modificare a unui factor extern. Ştiinţele sociale fac referire adesea, în acest sens, la norme şi reglementări, la profunzimea şi stabilitatea acestora. Acelaşi individ, cu aceleaşi abilităţi şi deprinderi, poate să se încadreze pe paliere diferite de eficienţă economică doar prin simpla schimbare a raportării la normele sociale. Mokyr (1999) este de părere că Revoluţia Industrială s-a bazat pe o „revoluţie” a cunoştinţelor, în cadrul căreia un rol important l-a avut viteza de răspândire a informaţiilor şi modul în care a fost privită educaţia. El susţine că, pentru ca această amplă răspândire a cunoştinţelor să aibă loc, a fost necesară cumularea mai multor factori cheie, unul dintre aceştia fiind „standardizarea informaţiilor”. Pentru a putea comunica între ei, indivizii au nevoie de un limbaj comun; limbajul este „o modalitate prin care cultura poate afecta legătura dintre cunoştinţe şi tehnologie şi, astfel, performanţa economică pe termen lung” [Mokyr, 1999]. Limbajul care a dominat comunicarea tehnică în acea perioadă, şi care a redus costurile de acces, a fost cel al matematicii. O altă componentă importantă pentru sistemul de comunicaţii a fost stabilirea unui set de standarde pentru măsurare şi cântărire (spre exemplu, în Anglia anului 1824 a fost introdus Sistemul Imperial de Cântărire şi Măsurare). De-a lungul perioadei iluministe au apărut sisteme de codificare şi standardizare a cunoştinţelor tehnice (spre exemplu, sistemul Linnaean de clasificare şi taxomizare a

adică reprezentările grafice fie ele din enciclopedii. Deloc întâmplător se afirmă că unul dintre evenimentele majore în declanşarea revoluţiei industriale a fost apariţia. în cadrul fiecărui ciclu de învăţământ. educaţia primară joacă un rol deosebit de important întrucât ea este cea care contribuie la dezvoltarea unor abilităţi fundamentale. În 1995. Prima se dobândeşte prin învăţare. secundar şi terţiar – şi prin intermediul training-urilor teoretice. Ţinând cont de toţi aceşti factori care au facilitat răspândirea educaţiei. 1991]. de-a lungul secolului al XVIII-lea. şi între cei care elaborau instrucţiunile şi foloseau diferite tehnici. Învăţământul universitar favorizează apariţia unor indivizi care au dezvoltate anumite abilităţi superioare ce permit inovarea. precum şi corelarea acesteia cu cerinţele angajatorilor sunt esenţiale pentru a putea face faţă noilor tehnologii. ulterior se declanşează o nouă etapă ce lărgeşte foarte mult accesul maselor largi la cunoaştere şi învăţare. pe de altă parte. Un alt rol important în diseminarea cunoştinţelor au avut-o şi „uneltele de vizualizare” *Ferguson. Calitatea şi orientarea educaţiei pe diferite profiluri. La ora actuală. Pe lângă acestea accesul la aşa-numitele „cunoştinţe utile” a fost facilitat şi de alfabetizare şi de disponibilitatea materialelor scrise. nu a constat doar în apariţia unor noi cunoştinţe. 2001]. pe de o parte. Forme ale educaţiei Majoritatea analiştilor sunt de părere că educaţia îmbracă două forme principale: educaţia formală şi cea informală. Mokyr (1999) concluzionează că „revoluţia cunoaşterii. adaptarea tehnologiilor la nevoile existente şi controlul riscului generat de schimbările tehnologice. Sporirea acestor rate în ţările în curs de dezvoltare şi în cele slab dezvoltate nu reprezintă o soluţie pentru atingerea performanţelor întrucât în aceste state o altă problemă majoră este calitatea scăzută a învăţământului. 1992]. ce a avut loc odată cu Revoluţia Industrială.speciilor umane). a fost reprezentat de contactele informale şi personale între indivizi. în cadrul celor trei forme de învăţământ – ciclul primar. reprezentări tehnice sau figuri matematice. a primei Enciclopedii sub îngrijirea lui Denis Diderot. aşa cum afirma Fernand Braudel. Dacă până la momentul Diderot puteam vorbi de un anumit mod limitat de transmitere a informaţiei tehnice pe filiera meşteşugar – calfă. până la jumătatea secolului al XIX-lea în Anglia existau 1020 de asociaţii ce aveau la bază diseminarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice [Inkster. în 1745. iar cea de-a doua prin experienţa în cadrul firmelor şi prin training-urile practice. iar educaţia începe să nu mai fie apanajul celor aleşi ci un bun din ce în ce mai accesibil. în timp ce în aproape toate ţările în curs de dezvoltare rata şcolarizării pentru ciclul primar este de 100%. a fost că a transformat meşteşugul în meserie şi secretele profesionale în cunoştinţe. sau a învăţăturii de la maestru la discipol. ci şi în accesul mai bun la acestea”. Marele său merit. Cu toate acestea. 2001]. în majoritatea statelor slab dezvoltate această rată este sub 60% [UNDP. . în timp ce în ţările OECD cu venituri ridicate aceste rate erau de 107% şi respectiv 64% [Lee. în ţările în curs de dezvoltare rata de şcolarizare pentru învăţământul secundar era doar de 54% iar cea pentru învăţământul terţiar de 9%. Un alt factor deosebit de important în diseminarea cunoştinţelor între oamenii de ştiinţă şi ingineri. Astfel.

matematica şi domeniul IT – iar cealaltă abilităţi low-tech – abilităţi sociale şi organizaţionale. însă. în cadrul unei firme. uneori. două direcţii: una vizează dezvoltarea unor abilităţi high-tech – ce includ ingineria. Ferrante. Ferrante şi Sabatini (2007) consideră că schimbările în cererea pentru capitalul uman antreprenorial pot fi descrise fie ca o creştere a cantităţii minime de cunoştinţe codificate necesare pentru a genera o informaţie. dacă investiţiile în educaţia formală sunt profitabile. Lange şi Topel (2005) susţin că îmbunătăţirea celorlalte forme ale educaţiei este corelată cu îmbunătăţirea nivelului de pregătire şcolară. Mai mult decât atât. corespunzătoare celor două forme ale educaţiei: codificate – obţinute prin învăţare. Cutler. şi numărul lor este mai mare în ţările cu un venit ridicat pe cap de locuitor. 2001]. indivizii învăţând cum să asocieze diferite informaţii cu anumite contexte decizionale. şi Sabatini (2007) concluzionează că. Cunoştinţele codificate. întrucât acestea investesc mai mult în R&D decât statele cu venituri scăzute. ca o consecinţă a gradului de specializare. În acelaşi timp. Cramer. întrucât aici apare necesitatea realizării unor construcţii mentale rapide care să răspundă la noile contexte. Iyigun şi Owen (1999). cunoştinţele necodificate sunt mai utile în mediile în care schimbările sunt foarte lente şi rare. atunci şi investiţiile în celelalte forme de dobândire de abilităţi sunt profitabile. Volumul de cunoştinţe. necesar pentru realizarea unor descoperiri şi pentru exploatarea oportunităţilor care apar. educaţia generează abilitatea de a dobândi şi de a gestiona informaţii codificate despre diferite aspecte. Spre exemplu. Spre deosebire de acestea. şi tacite (sau necodificate) – rezultate din experienţă. El consideră că numai cei din domeniul high-tech participă în activităţi de cercetare-dezvoltare. Schultz (1990) afirmă că avantajul comparativ dat de pregătirea prin şcoală sporeşte comparativ cu cel al învăţării prin experienţă pe măsură ce tehnologiile devin din ce în ce mai complexe.Sequeira (2007) distinge. fie ca o reducere a gradului de substituibilitate între cunoştinţele codificate şi necodificate. pornind de la cele două tipuri de educaţie. ajută indivizii să înţeleagă mai bine regulile generale ale lumii în care trăiesc. şi experienţa este o altă modalitate de a dobândi abilităţi cognitive. cele tacite sunt mai importante în determinarea capitalului uman antreprenorial decât cele codificate. nevoia de cunoştinţe codificate este mai mare în mediile tehnologice complexe sau atunci când acestea sunt supuse frecvent unor schimbări neprevăzute. Cunoştinţele generale. importanţa cunoştinţelor necodificate apare în stadiul de descoperire. dobândite prin învăţare. iar pe cei care dobândesc informaţii prin învăţare profesionişti şi au ajuns la concluzia că . pe lângă rolul pe care îl au în crearea abilităţilor necesare coordonării şi planificării. Ferrante. au încercat să definească două categorii de angajaţi şi să determine influenţa pe care fiecare dintre acestea două o are asupra creşterii şi dezvoltării unei economii. diferite medii tehnologice şi instituţionale necesitând cunoştinţe codificate şi necodificate în proporţii diferite [Van Praag. Cu toate acestea. şi Sabatini (2007) sunt de părere că există două tipuri de cunoştinţe. în cadrul educaţiei prin învăţare în învăţământul terţiar. trebuie adaptate la specificul contextelor decizionale pentru a putea fi folosite (aspectele reale trebuind a fi transformate în „informaţii” codificate). însă. iar a celor codificate în momentul în care trebuie realizate diferite proiecte antreprenoriale. prin urmare. Emendorf şi Zeckhauser (1993) fac remarca conform căreia cheltuielile cu educaţia pe copil sunt mai mici în acele state sau oraşe în care există o pondere mare a persoanelor de vârsta a treia. depinde de caracteristicile tehnologice ale mediului economic. Importanţa celor două tipuri de cunoştinţe diferă în funcţie de context. Analizând această idee. Ei i-au numit întreprinzători pe cei care acumulează cunoştinţe prin muncă. Mergând pe această idee. dobândite prin intermediul educaţiei. Ei susţin faptul că în cadrul unei firme importanţa celor două tipuri de cunoştinţe se completează.

cele post-fordiste se caracterizează prin flexibilitatea specializărilor (toyotism) şi. determină realizarea unor investiţii mari în programele de training. Dacă judecăm prin costul din ce în ce mai ridicat al timpului. Gilmore (1999) realizează o analiză privind training-urile realizate în cadrul firmelor fordiste şi post-fordiste. Acest tip de piaţă a muncii poate fi obţinută prin asigurarea unui nivel constant al salariului pentru un anumit tip de muncă. cum este cazul modelului german sau cel în care predomină tradiţiile culturale de angajare pe viaţă – cazul Japoniei.pe măsură ce tehnologia se îmbunătăţeşte. s-a constat tendinţa ca firmele din regiunile în care piaţa forţei de muncă este mai puţin mobilă să fie mai interesate de oferirea unor training-uri cu caracter general astfel încât ele să poată fi sigure că angajaţii nu vor părăsi ulterior firma. Contrar acestei opinii. necesită un grad ridicat al specializării capitalului uman pentru a reorganiza. În cazul companiilor germane. 1999]. cu abilităţi de a învăţa repede. împreună cu faptul că firmele oferă salarii identice pentru job-uri identice. Investiţiile în lucrători prin intermediul training-urilor reprezintă o problemă pentru aceste firme deoarece ele nu au certitudinea că angajaţii care dobândesc prin această formă de specializare noi abilităţi nu vor căuta un loc de muncă mai bine plătit. abilităţi speciale pentru a putea fi productivi în cadrul companiei. Spre deosebire de firmele fordiste. sau o schimbare în modul în care firmele înţeleg relaţia cu capitalul uman internaţional. astfel încât lucrătorii să poată lua parte la diferite sarcini în cadrul procesului de producţie. fie prin experienţa dobândită la locul de muncă. perioadele lungi de vacanţă. În cadrul acestor companii. angajaţii deţin un stoc ridicat al capitalului uman. sistemului german i se impută lipsa diversităţii culturale care. poate fi atins fie prin programe generale de training. aşa cum afirmă şi Gilmore . asigurările de sănătate şi pensiile private încurajează dezvoltarea unui nivel ridicat al capitalului uman în Germania. şi care se bucură de un nivel ridicat al capitalului uman disponibil. Datorită acestor metode de producţie intensive în capital uman. Atkinson. în cadrul firmelor post-fordiste. 1999. consideră el. training-urile specifice unei anumite firme sunt destinate doar acelor angajaţi care nu au intenţia de a pleca şi care necesitau. cele două ţări au obţinut o sporire uriaşă a bunăstării începând cu perioada postbelică. statutate printr-un contract social puternic. reinventa tehnicile de producţie şi fluxurile de muncă şi pentru a reduce timpul necesar fabricării mărfurilor. astfel încât executarea acţiunilor să necesite cât mai puţine abilităţi şi. Gilmore (1999) remarcă o creştere a numărului celor implicaţi în astfel de programe de la 35% în 1983 la 41% în 1991. Astfel. De asemenea. ci pe acelea învăţate pe parcursul vieţii şi pe adaptabilitatea generală” [UNDP. fapt care. Adevărul pare a fi de partea lui Gilmore. educarea prin învăţare conduce mai rapid la deprinderea abilităţilor specifice şi reprezintă o cale mai scurtă de acces pe o piaţă a muncii calificate. indivizii trebuie să deţină un nivel ridicat de abilităţi generale astfel încât angajatorii să poată beneficia de un avantaj competitiv în ceea ce priveşte inovaţiile faţă de concurenţi şi să aibă costuri cât mai mici de achiziţie a forţei de muncă. indivizii acordă mai puţin timp acumulării de cunoştinţe prin experienţă şi mai mult timp pentru educare prin învăţare. într-adevăr. În momentul angajării. Acest motiv. Atkinson afirmă că „se remarcă o tranziţie în teoria capitalului uman şi a educaţiei. denotă o sporire a importanţei abilităţilor specifice într-o economie supusă permanent transformărilor. în căutarea unui salariu mai bun. Japonia şi Germania sunt recunoscute pentru sistemele lor de producţie. accentul nemaipunându-se pe abilităţile specifice. toate acestea în condiţiile unei relaţii foarte stabile între angajat şi firmă. Acest nivel al capitalului. El constată că în firmele fordiste munca este descompusă în acţiuni foarte simple şi de scurtă durată. prin urmare. În general. Cu toate acestea. ce au la bază metode inovatoare. productivitatea angajaţilor să nu depindă de programele de training. lucrătorii obţineau salarii motivante. prin urmare.

training-urile efectuate la locul de muncă oferă beneficii mai mari decât cele făcute după terminarea facultăţii. Indicatori ai educaţiei Una dintre delimitările conceptuale ale indicatorilor educaţiei aparţine Centrului de Studiere a Standardelor de Viaţă (CSLS). maşini sau tehnologii [Lee. atât în cazul ţărilor în curs de dezvoltare cât şi pentru cele dezvoltate. 2001]. cât şi în cel al valorii deduse din câştigurile viitoare determinate de pregătirea educaţională. este definită prin prisma menţinerii sau îmbunătăţirii indicatorilor de rezultate. barierele structurale şi culturale sunt cele care stau în calea completei dezvoltări a capitalului uman. cele mai relevante sunt cunoştinţele şi abilităţile specifice şi generale ale indivizilor. În cadrul indicatorilor generali de rezultate ai educaţiei. . 2001]. indicatorii de intrări prezintă mărimea şi calitatea acestor investiţii. În timp ce indicatorii de rezultate reflectă beneficiile concrete ale investiţiilor în capitalul uman. fiecare grupându-se în indicatori generali sau specifici. la nivel mondial. Câteva studii efectuate în ţările industrializate au scos în evidenţă faptul că lipsa de abilităţi adecvate ale angajaţilor constituie principalul impediment în adoptarea noilor tehnologii. între 1948 şi 1984. Acest aspect ar trebui avut în vedere de o economie ce se vrea a fi competitivă. valoarea capitalului uman a excedat valoarea capitalului fizic. similară cu cea în noi echipamente. Training-urile făcute în cadrul firmelor sunt considerate a fi o investiţie deosebit de importantă. Aceştia estimează faptul că. aspect prezentat şi în lucrările unor autori precum Jorgenson şi Fraumeni (1989) sau Osberg şi Sharpe (2000). 2000]. atât în ceea ce priveşte costul cu şcolarizarea. în termenii capitalului uman. urmate de numărul anilor de şcoală pe cap de locuitor şi de apariţia unor lipsuri în abilităţile generale care pot genera fluxuri migraţioniste. Câteva studii efectuate în Malaiezia. companiile ar trebui să investească în training-uri pentru a rămâne competitive. nu permite realizarea unor inovaţii radicale. adesea. Pe baza acestor indicatori generali se pot realiza estimări privind valoarea capitalului uman. în timp ce lucrătorii pregătiţi corespunzător accelerează acest proces [Nakamura. durabilitatea.(1999). De asemenea. care împarte aceşti indicatori în două categorii: de intrări (input-uri) şi de rezultate (outcome). Mexic. Aceste programe au fost mai eficiente în cazurile în care indivizii au fost în prealabil informaţi despre abilităţile pe care ei trebuie să le dobândească la sfârşitul cursurilor. Columbia şi Indonezia au demonstrat faptul că trainingurile oferite de firmă angajaţilor au avut un puternic impact asupra productivităţii lor. Pornind de la aceştia. În momentul în care au loc schimbări tehnologice. În timp ce numărul anilor de şcoală nu se traduce în mod direct în abilităţi şi cunoştinţe relevante. Un avantaj al folosirii indicatorului „numărul mediu al anilor de şcoală” este acela că valoarea sa poate fi cuantificată în bani. din Ontario (2001). acestea din urmă sunt adesea corelate cu numărul mediu al anilor de şcoală [CSLS.

materialele didactice disponibile. incluzând: infrastructura educaţională. Gibson şi Oxby (2005) care consideră că educaţia este cea mai importantă componentă a capitalului uman şi. În analiza efectuată de Centrul de Studiere a Standardelor de Viaţă (2001).Pe lângă indicatorii generali. abilităţile analitice sau alte abilităţi şi cunoştinţe de un nivel superior. numărul mediu al anilor de şcoală şi calitatea şcolarizării. rata de înscriere în programe specifice şi importanţa pe care o are învăţarea pe tot parcursul vieţii. impactul şi durata training-ului la locul de muncă.ratele de înscriere la licee. 2001]. în termeni de educaţie a capitalului uman. . Definită de UNESCO (1993) ca fiind „ponderea populaţiei cu vârstă de 15 ani sau peste care este capabilă să citească şi să scrie o propoziţie simplă despre viaţa sa zilnică”.punctajele obţinute la diferite teste. programele de training oferite de guvern. rata de şcolarizare măsoară investiţia prezentă în capitalul uman care se va reflecta în viitor în stocul de capital. Cu toate acestea. pe categorii de vârstă. îi regăsim grupaţi sub o altă formă în abordarea lui Le. fapt care generează diferenţe în comparaţiile internaţionale. rata de şcolarizare. extinderea oportunităţilor pentru învăţământul liceal. indicatorii de determinare a acesteia sunt strâns corelaţi cu investiţiile în stocul de capital.lipsa abilităţilor specifice în anumite domenii. Astfel. există şi o serie de indicatori specifici de rezultate ai educaţiei.rata imigrării şi emigrării persoanelor cu un nivel ridicat al capitalului uman. Spre deosebire de indicatorii de rezultate. la universităţi sau colegii. la rândul lor. indicatorii generali de intrări sunt definiţi prin ansamblul resurselor alocate de guvern sau indivizi pentru toate formele de educaţie şi training şi prin ratele de înscriere în învăţământul liceal. . Sustenabilitatea. Indicatorii specifici de intrări dobândesc o abordare mai concretă. . poate fi definită ca o menţinere sau îmbunătăţire a indicatorilor de rezultate. întrucât: rata alfabetizării poate să nu fie obiectiv şi consecvent definită în unele ţări. Dacă se reduce numărul mediu al anilor de şcoală. În mod similar. cei de intrări ai educaţiei nu sunt indicatori de tendinţă în sustenabilitatea capitalului educaţional al populaţiei deşi. prin urmare. Între aceştia se includ *CSLS. rata de alfabetizare a adulţilor a fost adesea folosită pentru a compara nivelul de creştere din diferite ţări. Având în vedere aceste neajunsuri. . de intrări şi de rezultate. rezultatele obţinute pe baza acestui indicator pot să nu fie adesea fidele. După cum apreciază Le. ei consideră că cei mai importanţi indicatori sunt: rata de alfabetizare a adulţilor. Gibson şi Oxby (2005). . raportul dintre numărul studenţilor şi numărul elevilor. 2001]: . atunci capitalul uman nu este sustenabil [CSLS. dacă sistemul educaţional şi de training al unei ţări nu poate remedia lipsa abilităţilor generale. Aceşti indicatori. atunci societatea se va confrunta cu dificultatea regenerării nivelului anterior de cunoştinţe. din anumite domenii. particulari unei anumite categorii de vârstă sau unui anumit tip de cunoştinţe sau abilităţi.această rată a alfabetizării nu ţine cont de aspecte precum cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologice. generali şi specifici. Judson (2002) consideră că rata de alfabetizare poate fi un indicator fidel al gradului de acumulare al capitalului uman doar în ţările în care populaţia are un nivel scăzut de educaţie. Ca şi rata de alfabetizare. şi aceştia prezintă o oarecare importanţă şi trebuie în permanenţă monitorizaţi.

05 în SUA. un an suplimentar de şcoală de nivel superior generează o sporire a ratei de creştere economică de 1. 1993+. tot aici. Totuşi. gradul de pregătire (indiferent de nivelul la care se referă) nu influenţează semnificativ rata de creştere. lucrătorii din ţările dezvoltate şi din ţările din Europa de Est aveau un nivel ridicat al educaţiei.05 iar în SUA de 8.49. pe an. era de 2. printre care se remarcă: . în Mali. nivelul de educaţie. . putem susţine opinia lui Judson că „există o corelaţie pozitivă între creşterea economică şi acumularea de capital uman la nivel primar pentru ţările sărace. Deşi indicatorul „numărul anilor de şcoală” este cel mai des utilizat în comparaţiile dintre ţări.5. începând cu ultimele decenii ale secolului trecut: dacă în 1960 numărul mediu al anilor de şcoală. în ţările dezvoltate. libertatea politică.13 în statele dezvoltate şi de 12. Printre acestea se numără: ratele prezente de şcolarizare nu reprezintă nivelul de educaţie al forţei de muncă actuale ci al celei viitoare [Psacharopoulos. De altfel. cu o medie de 10 ani de şcoală pe lucrător (în 1981. rata de şcolarizare surprinde doar o parte a acumulării continue a stocului de capital uman.datele furnizate de ţările în curs de dezvoltare nu prezintă încredere: adesea. 1997+. În acelaşi timp. De asemenea. numărul mediu al anilor de şcoală era de 0. şi acesta are anumite limite. fiind unul dintre cele mai scăzute din lume. dacă în cazul bărbaţilor. în 2000 numărul mediu al anilor de şcoală era de 5. . Comparativ cu cei doi indicatori amintiţi până acum. numărul celor înscrişi la şcoală este mai mare decât în realitate *Barro. de 13 în SUA şi 12 în Germania de Est).acest indicator are o serie de neajunsuri care vizează în special stocul prezent de capital uman.numărul anilor de şcoală surprinde efectivul de capital uman disponibil pentru producţia economică *Wachtel. în cazul femeilor. În acelaşi timp. Arriagada. Lee. că. media era de aproximativ 12 în Noua Zeelandă. mortalitatea infantilă. în cazul femeilor. în regiunea africană sub-sahariană s-a înregistrat cea mai scăzută rată de creştere a nivelului de educaţie şi. Barro (1996) demonstrează. 1992) rezultă faptul că în a doua jumătate a secolului trecut.măsurând fluxurile de investiţii în capital uman şi nu stocul de investiţii. Ca o consecinţă a acestor aspecte menţionate anterior. . la nivel secundar pentru cele cu venituri medii şi la nivel superior pentru statele bogate” [Judson.mulţi dintre cei care se înscriu la şcoală o pot abandona pe parcursul anilor. 2002]. prin studiul efectuat. în statistici. Din datele furnizate de Psacharopoulos şi Arriagada (1986. Weil (2004) remarcă apariţia unei tendinţe de creştere a numărului anilor de şcoală. s-au constatat cele mai pronunţate inegalităţi pe sexe din punct de vedere al educaţiei *Barro. 1996+. Lee. influenţează o serie de indicatori ai dezvoltării economice precum fertilitatea. Ahuja şi Filmer (1995) constată faptul că la mijlocul anilor 1980 s-a înregistrat o sporire a numărului mediu al anilor de şcoală şi în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. rata de alfabetizare a adulţilor şi rata de şcolarizare.2%. . numărul mediu al anilor de şcoală prezintă o serie de avantaje: este o măsură validă pentru stocul de capital uman întrucât determină investiţia educaţională acumulată în forţa de muncă actuală şi porneşte de la premisa că stocul de capital acumulat la nivelul lucrătorilor este proporţional cu numărul de ani de şcoală pe care aceştia i-au urmat. 1986].

Într-un studiu efectuat de UNDP (2001) sunt propuse o serie de măsuri necesare pentru îmbunătăţirea calităţii educaţiei. raportul dintre numărul profesorilor şi cel al studenţilor. Weil consideră. ca element negativ. Australia şi SUA. în Mozambic 70% dintre profesori aveau numai şapte ani de şcoală. iar cele mai proaste Noua Zeelandă.7 în ţările dezvoltate. raportul cunoştinţe teoretice/cunoştinţe practice fiind foarte diferit.acest indicator nu ţine cont de alte elemente ale capitalului uman cum ar fi: gradul de sănătate. surprinde şi cunoştinţele obţinute după terminarea şcolii. este una dintre cele mai „bogate” ţări din lume din punct de vedere . 1995+. sistemul de şcolarizare diferă mult de la ţară la ţară din punct de vedere al resurselor folosite. unul dintre cei mai de încredere indicatori a fost considerat Testul Internaţional de Şcolarizare a Adulţilor. Weil (2004) adaugă şi facilităţile oferite studenţilor. Astfel. disponibilitatea şi accesibilitatea cărţilor şi a altor materiale didactice. . aspecte pe care el le numeşte „input-uri” ale educaţiei. le-au obţinut Suedia. La acestea. surprinzător faţă de testul UNDP. raportul dintre numărul studenţilor şi cel al profesorilor era de 16. Finlanda şi Danemarca. de 29. Ultimele două neajunsuri pot fi depăşite prin luarea în consideraţie a unui alt indicator: „calitatea şcolarizării”.este discutabil dacă şcolarizarea sporeşte sau nu nivelul de productivitate într-o manieră semnificativă *Arrow.valoarea educaţiei ar trebui analizată în funcţie de contextul spaţial şi temporal [Behrman. Woβmann (2003) încearcă să depăşească neajunsurile acestui indicator încorporându-l într-o măsură ajustată a calităţii capitalului uman. un an de şcoală din Nigeria. în acelaşi timp. 1997]. Dintre aceste teste. pornind de la acest indicator. 1973+. Sala-i-Martin. 1983]. mai mult decât atât. combină punctajele de la diferite teste într-un singur index al calităţii şcolii. Acesta poate fi un indicator relevant întrucât determină rezultatele educaţionale. Acest aspect a fost analizat de Barro şi Lee (2001) prin prisma punctajului obţinut la testele internaţionale pentru elevii de liceu. Acestui indicator i s-au adus critici pentru faptul că testele nu prezintă doar calitatea şcolii ci pot include şi alte variabile şi. în plus. pe lângă importanţa pe care o joacă input-urile. salariile estimate ale profesorilor. Birdsall. un alt factor care are un rol esenţial în determinarea calităţii şcolii este şi output-ul. Din studiul efectuat de el rezultă că ţările mai bogate pot furniza o cantitate mai mare de input-uri: în 1997. Kim.acest indicator nu este realist pentru că implică faptul că lucrătorii cu diferite tipuri de educaţie sunt perfect substituibili între ei *Mulligan. nu este comparabil cu un an din Marea Britanie. 2001]: cheltuielile guvernamentale pe student. spre exemplu.2 în Africa. duratei şi al nivelului de cunoştinţe pe care îl au cei care intră la facultate *Hanushek. Prin urmare. . spre exemplu.7 în ţările în curs de dezvoltare şi de 34. adică valoarea cognitivă a informaţiilor deţinute de indivizi. . Hanushek şi Kimoko (2000). al organizării.costurile şi rezultatele obţinute în urma unui an de şcoală variază foarte mult în funcţie de nivelul de educaţie.tipul de învăţământ general din primii ani de şcoală diferă foarte mult de la o ţară la alta. . abilităţile cognitive şi asigură comparabilitatea internaţională. Cele mai bune rezultate la acest test. Lee. una dintre acestea fiind folosirea tehnologiei informaţionale care oferă avantajul unui cost scăzut de acces la resurse. pregătirea la locul de muncă. din rândul ţărilor dezvoltate. el determină faptul că Noua Zeelandă. De asemenea. . s-a considerat că un indicator al calităţii şcolii nu este în mod automat şi o măsură bună a calităţii forţei de muncă. experienţa. Acesta a fost determinat pe baza unei serii de indici [Barro. deoarece acesta măsoară exact cunoştinţele deţinute de lucrători şi. că. spre deosebire de ceilalţi indicatori. Norvegia.

În ciuda neajunsurilor şi contradicţiilor pe care le prezintă aceşti indicatori ai educaţiei. pe care le generează educaţia. World Employment Report (1998-99) prezintă faptul că „sporirea capacităţii regionale de generare şi utilizare a capitalului uman poate fi una dintre cele mai importante politici de dezvoltare regională în vederea asigurării succesului viitoarei economii de înaltă tehnologie” întrucât. Aşa cum arătam în capitolul despre capital social. de multe ori ajungându-se chiar în situaţia în care imigranţii depăşesc în productivitate pe autohtoni. Este adevărat însă că efectul este amplificat de mediul pe care-l creează firma. În plus. considerând capitalul uman al unui individ mai productiv atunci când ceilalţi membri ai societăţii sunt mai talentaţi. după cum aprecia şi Gilmore (1999). 1996+.al capitalului uman. Alte ţări ce dispun de un grad ridicat al dotării cu capital uman. la rândul lor. Se observă de altfel că în societăţile dezvoltate. având un nivel de 2. Marshall (1890) argumentează acest aspect afirmând că interacţiunea socială dintre indivizii ce . Moretti (1999) constată că cele mai importante efecte ale educaţiei sunt în cadrul acelor producţii care sunt intensive în capital uman. cu rezultate pozitive asupra productivităţii tuturor celorlalţi factori de producţie. Efectele benefice ale educaţiei pot fi observate şi atunci când capitalul uman şi cel fizic sunt factori complementari în procesul de producţie. Sianesi şi Van Reenen (2000) consideră că lucrătorii bine pregătiţi pot spori productivitatea colegilor lor mai puţin educaţi sau se pot produce efecte de diseminare a cunoştinţelor acumulate prin investiţii în capital uman. Totuşi. este influenţat şi stocul de capital uman. care. Efectele educaţiei Există numeroase abordări privind efectele directe şi indirecte. Aceeaşi părere o împărtăşesc şi Lange şi Topel (2005). acei lucrători cu un nivel mai scăzut de pregătire. ei afirmă că beneficiile unei asemenea complementarităţi vor fi internalizate doar atunci când apar în cadrul unor firme şi nu atunci când se produc în cadrul societăţii sau al altor interacţiuni externe companiei. impact care va fi apoi internalizat în cadrul firmei. Există un fenomen de contagiune şi de imitare. conform indicatorului lui Woβmann sunt Norvegia. vor lucra cu mult mai mult capital fizic decât persoanele cu un nivel similar de pregătire din regiuni cu un grad scăzut de educaţie *Acemoglu. ce îşi desfăşoară activitatea în zone cu un grad ridicat de educaţie. Aici nu putem fi de acord cu ideea.5 ori mai mare ca cel al Statelor Unite. ce devine vizibil mai ales atunci când persoane din ţări mai puţin dezvoltate emigrează în zone dezvoltate: productivitatea muncii este mult sporită. constituie suportul educaţional al economiilor regionale. Cum se justifică acest lucru? Prin impactul pe care-l are mediul social şi economic asupra indivizilor. firmele localizate în oraşe în care nivelul de educaţie este peste medie au realizat investiţii mari în achiziţionarea de noi tehnologii şi echipamente. Polonia. capitalul uman reprezintă produsul instituţiilor de învăţământ. nivelul productivităţii muncii şi capitalului este ridicat. Australia şi Hong-Kong. acolo unde există un stoc ridicat de capital social. care deţin cantităţi ridicate de capital social. de la nivel micro sau macroeconomic. complementaritatea referindu-se la faptul că firmele vor investi în acele domenii în care forţa de muncă este mai educată. Abordând acest subiect la nivel microeconomic. ei rămân măsuri frecvent utilizate de analişti în determinarea stocului de capital uman al unei ţări şi în efectuarea de comparaţii internaţionale.

Hall şi Jones (1999) prezintă modul în care politicile guvernamentale pot influenţa performanţa economică a unei ţări. Oosterbeek şi Walker (2000) care susţin că ţările mai educate se dezvoltă mai repede. Vilalta-Bufi. În timp ce Judson (1998) vorbeşte despre repartizarea eficientă a resurselor destinate educaţiei pe cele trei nivele – primar. Pornind de la ipoteza că impactul capitalului uman asupra performanţelor economice nu depinde doar de calitatea. fie se presupune că acesta determină în mod direct tehnologii sau cunoştinţe noi. reglementările politice determină modificări ale produselor şi tehnologiilor de la o ţară la alta. Acest lucru este necesar din cauza a ceea ce Evenson şi Westphal (1995) numesc „sensibilitate circumstanţială”. prin urmare. explicând astfel opţiunile pentru investirea în educaţie. factorii care implică creşterea endogenă – şi în special progresul tehnologic – sunt corelaţi cu stocul de capital uman pentru că. capacitatea unei ţări de a atrage persoane înalt calificate din alte ţări sau măsura în care firmele pregătesc angajaţii *Rogriguez-Pose. are un impact negativ. În primul rând. Astfel. emanând din acţiunea indivizilor. disponibilitatea materiilor prime. iar în al doilea rând. fapt care va influenţa . Totuşi. întrucât mare parte dintre cunoştinţele tehnologice sunt „tacite” *Polanyi. Kirzner (1973) face remarca conform căreia funcţia capitalului uman are rolul de a genera două tipuri de abilităţi cognitive: unele ce sunt necesare pentru descoperirea oportunităţilor care apar pe piaţă (acest tip este important pentru crearea firmelor) şi unele utile în exploatarea lor (pe acest tip de abilităţi se poate conta în stabilirea strategiei de supravieţuire a firmelor). Tot în aceeaşi direcţie se înscrie şi opinia lui Harmon. şi nu pot fi codificate pentru a putea fi transmise prin instrumente cum ar fi manuale. Sala-i-Martin. 1958+. preferinţele consumatorilor. o infrastructură socială bună (incluzându-se aici politicile guvernamentale şi instituţiile publice) determină corectitudinea preţurilor. însă. 2004]. fapt care sporeşte productivitatea. Shleifer şi Vishny (1991) se arată faptul că modul de alocare a talentelor în cazul ingineriei are un efect pozitiv asupra creşterii. economiile ce sunt situate în interiorul frontierelor tehnologice au mai mari şanse să se dezvolte rapid *Barro. diferenţele de climă. Noua teorie a creşterii economice demonstrează că educaţia contribuie la dezvoltare prin două căi. capitalul uman este un input al funcţiei de producţie. în cazul celor care urmează dreptul. Howitt (2005). însă. secundar şi terţiar -. o serie de analişti au încercat să evidenţieze care variabilă a capitalului uman are cel mai mare impact asupra creşterii economice.lucrează în aceeaşi industrie şi în acelaşi loc dezvoltă noi oportunităţi pentru a învăţa. deoarece şcoala dă posibilitatea forţei de muncă să inoveze noi tehnologii şi să le adapteze pe cele existente la producţia locală. cantitatea şi tipul resurselor umane ci şi de un număr mare de alţi factori precum raportul dintre cererea şi oferta de muncă. În studiul realizat de Murphy. statele cu rate scăzute ale şcolarizării pot dispune de avantajul de a adopta tehnologiile dezvoltate în străinătate. cursurile etc. 1997]. Cu alte cuvinte. agenţii economici vor putea beneficia de rezultatele sociale ale propriilor activităţi. Hanushek şi Kim (1995) sunt de părere că un impact pozitiv important asupra creşterii economice îl are calitatea educaţiei. în mod paradoxal. fie pentru că este un aspect esenţial pentru sectorul de cercetare care generează tehnologie sau cunoştinţe. abilităţile. Prin urmare. Prin urmare. obiceiurile. gradul de satisfacţie obţinut la locul de muncă. cei care vor să le adopte trebuie să îşi consume mult timp şi resurse financiare şi materiale învăţând şi experimentând ca să poată stăpâni ceea ce s-a implementat în altă parte. consideră că tehnologiile dezvoltate într-o ţară nu pot fi adoptate de către un alt stat fără modificări prealabile.

rezultă faptul că implicarea şi performanţele firmelor şi a economiei italiene. cele terţiare sunt importante pentru ţările OECD. legate de indicatorii privind tehnologia şi ştiinţa. în cartea sa Trust. precum şi de Cowling (2000) ce consideră că factorii specifici ai fiecărei ţări conturează natura talentului antreprenorial şi impactul pe care îl are educaţia asupra performanţei. face o analiză excelentă a modului de luare a deciziei în cadrul familie italiene. Având în vedere faptul că variaţiile temporare în cadrul stocului de abilităţi antreprenoriale sunt. nu este întotdeauna un factor determinant al performanţei economice. Un posibil răspuns încearcă să îl dea Sianesi şi Van Reenen (2000) care. training sau experienţă. Germaniei. 1999+. dacă în cazul Marii Britanii. De fapt.5% pentru cele OECD. 2000+.5-3% pentru ţările în curs de dezvoltare şi de până la 1. susţin faptul că efectele şcolarizării sunt mai mari în ţările slab dezvoltate decât în cele OECD. În studiul efectuat de Harmon. Francis Fukuyama. În acest sens. în termeni de creştere economică *Sianesi. Oswald (1998). Aceeaşi idee o regăsim şi la Weil (2004) care o justifică prin faptul că lucrătorii calificaţi sunt mult mai puţini în ţările sărace. iniţiativele indivizilor de a dobândi şi de a aloca cunoştinţele pe diferite profesii sunt determinate de modul în care firmele generează sau nu o cerere de forţă de muncă care să includă respectivele abilităţi/cunoştinţe. argumentând că impactul diferitelor nivele educaţionale asupra creşterii economice depinde de gradul de dezvoltare al ţării. Van Reenen. O majorare de 1% a ratei de înscriere la gimnaziu va determina o creştere de 2. Ponderea din PNB alocată de sectorul public şi privat din Italia pentru cercetare şi dezvoltare plasează ţara în coada listei statelor OECD cele mai avansate. se pune problema dacă modelul italian de antreprenoriat poate face faţă competitorilor din est şi revoluţiei IT. Făcând o comparaţie cu SUA. În Italia. în general. pe diferite nivele. variază de la ţară la ţară. 2007]. însă. o creştere de 1% a ratei de şcolarizare determină o sporire de 2% a PNB-ului pe cap de locuitor în ţările cele mai puţin evoluate dintre cele în curs de dezvoltare. factorul cel mai important în decizia de a deveni antreprenor este ocupaţia pe care o au părinţii [Ferrante. În concluzie. Mai mult decât atât.performanţa economică. în timp ce pentru cele OECD acest efect nu a fost observat. Ţinând cont de acest aspect. Astfel. Redding se întreabă dacă Italia trece printr-o capcană a educaţiei antreprenoriale scăzute. reticentă la influenţe exogene dar cu o structură internă bine conturată şi cu o fidelitate remarcabilă a membrilor. Oosterbeek şi Walker (2000) sunt prezentate rezultatele şcolarizării pe ţări şi pe sexe. sunt slabe. Se poate observa din acest studiu faptul că impactul sporirii ratei de educaţie. în sectorul de cercetare şi dezvoltare. UNDP. organizaţie considerată a fi închisă. Ferrante şi Sabatini (2007) au efectuat un studiu pentru a stabili gradul în care în Italia educaţia are un rol important în alegerea profesiei. Conform datelor prezentate de OECD (2005). 1999. determinate de abilităţile dobândite prin educaţia formală. Această idee este subliniată şi de Blanchflower. Efectul pe care diferitele nivele educaţionale le au asupra performanţelor unei ţări au fost analizate de Sianesi şi Van Reenen (2000). Redding (1996) consideră că în Italia cei care decid să devină antreprenori sunt mai puţin educaţi decât şefii lor. Contribuţia capitalului uman depinde de eficienţa cu care a fost acumulat: acele ţări care şi-au alocat resursele educaţionale ineficient beneficiază foarte puţin de investiţiile lor în capital uman. Sabatini. în cazul şcolii primare. sporirea creării şi utilizării stocului local de capital uman. educaţia are un rol negativ sau nu are nici unul în decizia de a deveni antreprenor. a Irlandei. prin intermediul instituţiilor politice şi de învăţământ este vitală pentru succesul unei ţări într-o lume cu puternice transformări economice *DeVol. în principal. în funcţie de gradul de dezvoltare economică: în timp ce abilităţile primare şi secundare par a fi corelate cu creşterea în statele cele mai sărace şi în unele în curs de dezvoltare. Greciei şi Italiei . Astfel. Simpla acumulare a capitalului uman. iar variabilele precum capitalul social sau familia influenţează pozitiv accesul la cunoştinţele necodificate.

în special la femei. Concluzia la care a ajuns este că o creştere cu un an a nivelului de educaţie în zonele urbane a determinat o sporire a salariilor de 5. În contextul actual al globalizării se consideră că un nivel mai ridicat de educaţie permite o mai bună participare la economia globală. capitalul uman apare astfel nu doar ca un bun al cererii ci şi al ofertei. se remarcă analiza făcută de Moretti (1998) pe baza datelor statistice din anii 1980 şi 1990 în care a surprins variaţia nivelului mediu de educaţie în 282 zone metropolitane din SUA cu scopul de a determina efectul pe care educaţia îl are asupra salariilor. În noua societate globală. indivizii cu un grad mai ridicat de pregătire pot să evalueze mai bine noile oportunităţi deoarece ei au capacitatea de a distinge mai uşor între elementele aleatorii şi cele sistematice ale schimbărilor economice [Sturm. Într-un mediu aflat în permanentă schimbare/dezvoltare. este necesar ca indivizii să deţină un stoc ridicat de capital uman – incluzând aici abilităţile. a tehnologiilor de înaltă calitate şi a sectorului serviciilor necesită forţă de muncă mai bine pregătită. 1993] şi vor fi capabili să beneficieze mai rapid şi mai eficient de oportunităţile apărute. Astfel. ca parte a producţiei. probabil că tendinţa de a privi doar firmele ca unităţi de producţie va descreşte. ei remarcă faptul că rezultatele individuale ale educaţiei variază considerabil nu numai între ţări ci şi în cadrul regiunilor unui stat.8% în 1980 şi de 10. implicarea în produs a unui nivel mai ridicat de capital uman.9% în 1990. educaţia şi experienţa – şi să fie dinamici şi creativi. rezultatul fiind unul de supra-calificare. consumatorii vor adăuga valoare produselor pe care le consumă. capabil să se implice. Se remarcă faptul că în ţările dezvoltate. numită de el „pay-penality” provine din faptul că celor supracalificaţi le lipsesc abilităţile necesare pentru a fi supuşi unui program de training. în cadrul cărora veniturile ating un nivel ridicat. a apărut teama ca aceasta să nu depăşească cererea. flexibili. să se adapteze cu uşurinţă la diferite contexte şi să rezolve cu uşurinţă orice problemă. Spre exemplu.aceste rezultate sunt evidente. atunci salariile acestora vor scădea iar cele ale . În plus. Ţinând cont de faptul că oferta de lucrători educaţi creşte din ce în ce mai mult în statele OECD. flexibile sunt organizate cu scopul de a facilita consumatorilor. Mai mult decât atât. existând o relaţie de cauzalitate bi-direcţională între acumularea de capital uman şi creşterea economică. Problema remarcată în acest context de Sianesi şi Van Reenen (2000) este dacă acest proces de modernizare poate fi posibil doar datorită numărului mare de forţă de muncă disponibilă. fiind astfel proprietarii propriilor rezultate. Gilmore (1999) susţine că. tehnologia informaţională va reduce distanţele dintre producători şi consumatori. statele sau regiunile care vor vrea să participe la economia cunoaşterii vor trebui să furnizeze nu doar o infrastructură adecvată pentru inovaţie ci şi capital uman de calitate. Pentru aceasta. reţele specializate. demonstrând că cei care sunt supra-calificaţi într-o meserie obţin venituri cu aproximativ 6% mai mici decât ceilalţi lucrători calificaţi pe acelaşi post. cu un nivel ridicat de educaţie (impactul acumulării de capital uman asupra creşterii economice). în Peninsula Scandinavă ele sunt slabe. De asemenea. În noua economie. Această diferenţă de remunerare. sau dacă schimbările structurale determină ca un număr mare de persoane să atingă standarde educaţionale mai mari (în acest caz fiind vorba despre impactul creşterii economice asupra acumulării de capital). însă. Chevalier (2000) încearcă să aducă argumente împotriva acestei ipoteze. în condiţiile în care noua economie pune într-adevăr accent pe indivizi şi înlătură multe dintre ipotezele vechii economii. În acest sens. Ei ajung la concluzia că ambele tipuri de influenţe se exercită simultan. Prin urmare. indivizii pot deveni cu uşurinţă producători. prezenţa din ce în ce mai pronunţată a producţiei moderne. În contextul pieţelor globale. lucrătorii din economia cunoaşterii vor trebui să fie motivaţi. La aceste rezultate el adaugă şi ideea conform căreia dacă într-un oraş creşte numărul persoanelor educate. permiţând clienţilor să ia parte la designul produsului cumpărat.

la o mobilitate mai mare şi o mai bună posibilitate de angajare de-a lungul întregii vieţi active. cu o diplomă de colegiu.4 26.7 11. se remarcă o tendinţă de creştere a nivelului de educaţie din SUA. anilor de şcoală 1 1.1 Numărul anilor de şcoală şi nivelul salariului. erau de aproximativ 33. Acest aspect denotă că cei cu abilităţi reduse sunt din ce în ce mai puţin căutaţi. în acest caz ar creşte costul vieţii. din punct de vedere al nivelului salariilor.6 8 10 12 14 16 2. însă. (%) Ţări dezvoltate (%) 3.4 22. câştigurile medii în 1993 pentru bărbaţii americani de 25-34 de ani. Totuşi. la o rată mai mică a şomajului.5 16. De aici rezultă că cei mai bine pregătiţi sunt doar parţial recompensaţi pentru creşterea productivităţii. primară neterm. neterm. sec.3 3.3% a salariilor celor care au absolvit liceul.61 4. de 1. lucrătorii ce au absolvit colegiul sunt plătiţi cu 26-36% mai mult decât cei fără colegiu.1 13. urmat Numărul anilor de şcoală 0 4 Salariul raportat la nr. 1998+. fapt care este vizibil şi în prezent: cei tineri. sec. Astfel.lucrătorilor slab calificaţi vor spori. 34. De asemenea. primară term. dar sunt şi cu aproximativ 51-75% mai productivi.77 3.000 dolari pe an. o sporire a numărului persoanelor bine pregătite are un puternic efect pozitiv puternic în special asupra celor mai puţin pregătiţi. În ceea ce priveşte diferenţele între ţări. term.6 15. ceea ce reprezenta dublul faţă de cei care au abandonat colegiul şi doar cu 50% mai mult faţă de absolvenţii de liceu *Gilmore. Facultatea neterm.1% a celor care au terminat facultatea şi de 2.5 3. cei cu liceu.9 16. Acest fapt se poate constata şi în sporirea salariilor determinată de creşterea nivelului de educaţie şi. Prin urmare. prin creşterea salariilor. Şc.7 0 ani de şcoală Şc. Facultatea term. pe termen lung.2% a celor care au început şi abandonat liceul. Împărţind cele 282 zone în 4 grupe – cei care nu au liceul. 1999+. fapt care rezultă şi din tabelul de mai jos. ei fiind înlocuiţi cu maşini.0 13. Gilmore (1999) concluzionează că indivizii ce dispun de un nivel mai ridicat de educaţie şi training pot spera la salarii mai mari. cei care au început facultatea dar au abandonat-o şi cei care au absolvit facultatea – Moretti prezintă faptul că o creştere de 1% a numărului lucrătorilor cu facultate va determina o majorare de 1. Şc. Şc. Tabel nr.65 Ţări în curs de dezv. care se angajează pe un post.11 11. a experienţei. 4. Totuşi.16 3. Weil (2004) consideră că acestea pot fi explicate pe baza numărului anilor de şcoală. Cei dintâi ar putea să se orienteze către alte oraşe unde salariile sunt mai mari.0 . implicit.3 8. fapt ce sugerează că salariile reale sunt egale între oraşe. sunt mai bine pregătiţi decât cei vârstnici *Moretti. pe categorii de ţări Cel mai înalt nivel de ed.43 2.

În urma analizei privind dotarea cu capital uman în cele patru tipuri de regiuni rezultă că regiunile câştigătoare au un stoc educaţional mult mai bun decât celelalte trei: numărul persoanelor care au studii superioare e cu 30% mai mare decât cel din regiunile din categoria D.cu un nivel ridicat al PNB/locuitor şi cu o rată de creştere mare. În situaţia ideală de echilibru. Prin urmare. C . Regiunile care urmează cu greu alte regiuni prezintă o lipsă a indivizilor cu un nivel superior de pregătire. atunci indivizii vor fi dispuşi să plătească mai mult pentru a trăi în oraşe cu un nivel mai ridicat de educaţie. 1993. aparent curios dar justificat. efectele pe care le are educaţia asupra producţiei determină creşterea produsului marginal al indivizilor şi. fie între cele perdante. sudul.Categoria B: regiuni câştigătoare . fapt care. După cum reflectă studiul efectuat de Rodriguez-Pose şi VilaltaBufi. ţinând cont de PNB-ul pe locuitor din 1994 şi de evoluţia acestuia între 1994-2000: Categoria A: regiuni care ajung din urmă alte regiuni – acelea care iniţial au un nivel redus al PNB-ului pe locuitor comparativ cu PNB/locuitor de la nivelul Uniunii.. centrul şi nordul Portugaliei).se înregistrează valori - . în timp ce în primele trei categorii de regiuni . În timp ce primele două categorii sunt considerate regiuni dinamice. S-a constatat că un an suplimentar de şcoală.Categoria C: regiuni perdante – cu un PNB/locuitor şi o rată de creştere mici. un nivel mediu mai ridicat al capitalului uman creşte productivitatea globală. implică o sporire a preţului pământului. cele mai multe dintre regiuni tind să se încadreze fie între regiunile câştigătoare. 1993+.Sursa: Weil. prin extensie. dar cu o rata de creştere mare. D. firmele îşi vor localiza producţia acolo unde pământul este mai ieftin şi salariile mai scăzute. . datorită externalităţilor de consum ale educaţiei *Lange. O forţă de muncă mai educată măreşte productivitatea la nivel local. . . Cele câştigătoare sunt în general cele în care se află capitalele sau cele în care există o aglomerare urbană importantă (spre exemplu Munich.N. Ed. o pondere mică a locurilor de muncă calificate şi o lipsă de tehnicieni şi profesionişti.Categoria D: regiuni care urmează cu greu alte regiuni – cu un PNB/locuitor iniţial mare dar cu o rată de creştere mică. Dacă salariile scad. sporeşte rentele cu aproximativ 13%. centrul şi nor-vestul Spaniei. Calabria – Italia. 1999] au oferit o explicaţie la decizia de localizare a producţiei. nord-vestul şi regiunea Yorkshire din Marea Britanie. Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi (2004) au efectuat o analiză privind disparităţile regionale existente încă în Uniunea Europeană şi au încercat să le coreleze cu nivelul de înzestrare cu capital uman. Acemoglu. de nivel mediu. 2004 Pornind de la efectele pe care le are educaţia asupra salariilor. o serie de analişti *Rauch. ei au realizat o divizare în patru grupe a regiunilor UE. B. Angrist. există o relaţie pozitivă între rente şi nivelul mediu de educaţie şi una negativă între salarii şi nivelul mediu de educaţie. Ruhr). 2005+. De fapt. firmele îşi pot menţine costurile unitare şi astfel pot rămâne competitive. Astfel. sporirea salariilor. O judecată asupra calităţii şi cantităţii factorului uman se poate face şi la nivel regional. ultimele două sunt văzute ca fiind mai puţin dinamice. fapt reflectat atât în valoarea pământului cât şi în salarii *Rauch. Addison Wesley. iar în cadrul celor perdante se înscriu regiunile industriale în declin (nordul. Astfel.A. Walonia din Belgia) sau multe regiuni periferice (Sicilia. Topel. Economic Growth. Dacă educaţia va determina efecte pozitive de consum.

2000]. investiţiile în capital uman şi fizic explică cea mai mare parte (83%) a creşterii economice între 1948 şi 1986. oferind în plus şi alte beneficii naţionale: un cetăţean educat este mai capabil să participe la conducerea locală sau regională. cele care ajung din urmă alte regiuni atrag de asemenea lucrători calificaţi şi prezintă un grad ridicat al migraţiei. 2005+. . în regiunile din categoria A există cel mai ridicat şomaj de acest fel. Din punct de vedere al migraţiei. în regiunile din categoria D ponderea acestora este cu 10-15% sub medie. satisfacţia lucrătorilor. De asemenea. regiunile care atrag un număr mare de lucrători calificaţi prezintă şi o rată ridicată de creştere.peste medie în ceea ce priveşte numărul persoanelor cu educaţie secundară şi terţiară. se remarcă faptul că regiunile în care există un nivel ridicat al PNB/locuitor (respectiv în zonele din categoria B şi D) au rata cea mai ridicată a migraţiei. educaţional şi forţa de muncă . corelarea dintre cererea şi oferta de muncă. angajatorii oferă programe de training mai mult în regiunile A şi B decât în C sau D. Categoriile de imigranţi diferă în funcţie de regiune: cele câştigătoare atrag lucrători calificaţi. în regiunile din categoria C predomină lucrătorii nemulţumiţi de condiţiile de lucru.satisfacţia la locul de muncă prezintă un grad ridicat de importanţă. pentru regiunile europene de la jumătatea anilor 1990. Din aceste concluzii se desprinde ideea conform căreia. în timp ce regiunile mai sărace au o rată mult mai mică a persoanelor care intră ca imigranţi.corelaţia dintre cererea şi oferta de muncă are un impact pozitiv şi semnificativ fapt care demonstrează importanţa folosirii adecvate a resurselor umane disponibile. În SUA. Topel. raportul cerere-ofertă şi tendinţele migraţioniste sunt corelate mai bine cu performanţa economică. există o serie de analişti care susţin faptul că nivelul de educaţie influenţează productivitatea economică a unei ţări: statele care au înregistrat o creştere rapidă a numărului de persoane ce se înscriu la şcoală au experimentat o productivitate în creştere şi o îmbunătăţire a calităţii forţei de muncă *Lange. variabilele corelate cu stocul de persoane educate redau mai fidel gradul de bunăstare. care consideră că educaţia pregăteşte forţa de muncă pentru participarea productivă în cadrul economiei. din care 42% se datorează îmbunătăţirii calităţii muncii *Sianesi.explică 61% din creştere. în timp ce satisfacţia la locul de muncă. prin urmare. de unde rezultă şi un grad scăzut de competitivitate în aceste ultime două zone. În ciuda acestor rezultate. se remarcă faptul că în regiunile din categoria A şi B există o bună corelaţie între cererea şi oferta de muncă şi un grad ridicat de lucrători mulţumiţi de condiţiile de lucru. Van Reenen. . Această opinie este argumentată de Gilmore (1999). iar regiunile din categoria C şi D atrag în special lucrători necalificaţi. .capacitatea unei regiuni de a atrage lucrători calificaţi din străinătate poate fi la fel de importantă ca şi o bună pregătire educaţională. abilitatea de a atrage lucrători calificaţi au fost mai importante pentru creşterea şi dezvoltarea regională decât stocul disponibil de persoane educate. Sporirea inputurilor în muncă – adesea reprezentate prin măsuri combinate din variabile precum factorul demografic. În timp ce regiunile B şi D au un nivel al şomajului în rândul tinerilor sub nivelul mediu. în funcţie de tipul locului de muncă. cu un nivel superior de pregătire. Totuşi. . În plus. În urma analizei econometrice efectuate de Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi se desprind o serie de concluzii privind cele patru tipuri de regiuni din UE: nu este o corelaţie semnificativă între numărul persoanelor cu un nivel de educaţie secundară sau terţiară şi performanţa economică a regiunilor.

Alături de aceste efecte indirecte. Pe ansamblu însă. la rândul lor. cei mai educaţi pot traversa mai uşor frontierele naţionale decât ceilalţi. Astfel. aceste inegalităţi vor determina sporirea criminalităţii.în special al mamelor [Weil. Kelly (2000) susţine totuşi că între cele două variabile există o legătură indirectă: gradul de pregătire influenţează nivelul veniturilor. 1984+. îmbunătăţind nivelul de sănătate. punându-şi amprenta asupra creşterii economice. întrucât rata fertilităţii depinde de timpul disponibil al părinţilor . Topel (1999) consideră că într-un orizont larg de timp (15-20 de ani) impactul estimat al educaţiei asupra productivităţii este mult mai mare decât în cadrul unui interval scurt de timp (5 ani). . Sianesi. consideră că nu există o legătură directă clară între nivelul de educaţie şi rata criminalităţii. pentru acele regiuni care joacă rolul de „gazdă”. Această idee este împărtăşită şi de Raphael şi Winter-Ebmer (1999) care dovedesc existenţa unor efecte pozitive ale şomajului asupra ratei criminalităţii. . o coeziune socială mai mare. 1996]. mare parte o fac ilegal şi un procent însemnat contribuie la creşterea infracţionalităţii în ţara gazdă.Influenţa pe care o are educaţia asupra productivităţii a fost analizată şi pe intervale de timp. părerile sunt împărţite. 2000]. Freeman (2000). în acelaşi timp. ci şi prin beneficiile sale indirecte. 1991. Lochner (1999) aduce argumente în acest sens. Ţinând cont de toate aspectele menţionate mai sus. câştigurile vor fi substanţiale. la nivel macroeconomic. Educaţia poate spori bunăstarea nu doar prin lărgirea oportunităţilor economice. spre deosebire de acesta. un grad ridicat de educaţie este corelat cu un nivel redus al fertilităţii. 1999]. . . 2004. oferind oportunităţi de împlinire personală şi dezvoltând anumite abilităţi individuale *Haveman. În ceea ce priveşte reducerea criminalităţii. dintre indivizii necalificaţi care migrează. Walker.transferului tehnologic: capitalul uman creşte rata de asimilare şi adaptare la noile tehnologii străine. în literatura de specialitate se remarcă şi alte efecte indirecte ale educaţiei printre care se numără şi impactul asupra: investiţiilor fizice: capitalul uman este asociat cu o rată ridicată a acestora *Barro. 2000]. Spre deosebire de aceştia. Pe lângă aceste aspecte menţionate anterior. pentru cele care sunt incapabile să atragă sau să genereze asemenea procese. generând inegalităţi între indivizi. demonstrând cu ajutorul datelor statistice că statele cu o rată ridicată de şcolarizare şi cu o legislaţie strictă au cel mai scăzut indice al criminalităţii. întrucât forţa de muncă necalificată este puternic restricţionată de frontierele naţionale *UNDP.speranţei de viaţă: gradul de şcolarizare este asociat cu un nivel mai ridicat al speranţei de viaţă şi cu o rată mai scăzută a mortalităţii infantile. toate acestea. Gemmel. cu o participare politică şi comunitară mai bună. Oosterbeek. Wolfe. - . rezultatul va fi excluziunea [Gilmore. Sianesi şi Van Reenen (2000) remarcă şi faptul că un grad ridicat de educaţie poate fi asociat cu un mediu mai prielnic.fertilităţii: în cazul femeilor. de hrană. Van Reenen. Leight (1998) consideră că un nivel ridicat de educaţie este corelat pozitiv şi direct cu absenţa crimei. 1999+. cu o rată a criminalităţii mai scăzută. spre exemplu.libertăţii de mişcare: din punct de vedere al indivizilor. se poate concluziona că externalităţile generate de educaţie sunt privite de majoritatea analiştilor drept un motor al creşterii şi dezvoltării economice dar există şi opinia că educaţia este un semn al productivităţii mai mult decât o modalitate de a spori productivitatea [Harmon.

Senegal. . Libia şi Namibia. trei cauze determinante [Kapur. Tunisia. Se prevede că aceste fluxuri migraţioniste vor avea loc atât în interiorul ţărilor în curs de dezvoltare – în special în state precum India. 2005]. Burundi. probabil. Mozambic. China. Tendinţele migraţioniste se vor amplifica în condiţiile în care concurenţa va creşte iar guvernele vor fi nevoite să reducă din restricţiile ce vizează imigranţii astfel încât firmele naţionale să deţină avantajul competitiv dat de accesul ieftin şi facil la diferite tipuri de abilităţi şi cunoştinţe. Camerun. Beine. În ciuda neajunsurilor generate de emigranţi ţărilor de origine pe termen scurt. analiştii de specialitate consideră că este posibil ca. Somalia şi Seychelles. nu în ultimul rând. Lesotho. Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut. Liberia. Sao Tome şi Sierra Leone. Într-un studiu efectuat de Docquier şi Marfouk (2004) se prezintă situaţia emigranţilor cu studii universitare. care vor suferi. dar şi între ele şi statele dezvoltate. Ruanda şi Zambia şi sub 5% în Botswana. impusă de noile tehnologii. tehnologici şi. ponderea în totalul populaţiei a celor care au absolvit universitatea şi au emigrat era de peste 50% în Gambia. migraţia şi creşterea economică Aşa cum fluxurile financiare internaţionale au modificat cadrul economic şi politic global de la sfârşitul secolului trecut. Etiopia. Mauritania. între 2550% în Angola. aceştia provenind în special din ţări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Congo. Cape Verde. Sudan. Nigeria. pentru multe ţări sărace acest aspect a devenit o problemă întrucât cei care pleacă alcătuiesc un procent din ce în ce mai mare din populaţia totală (spre exemplu. peste câteva decenii. Aceste fluxuri au la bază. din zonele rurale în cele urbane – cât şi între aceste ţări. Maroc. Uganda.îmbătrânirea populaţiei din ţările bogate. la care se adaugă existenţa unor politici guvernamentale favorabile în ţările gazdă. Africa de Sud. Tanzania. McHale. numărul emigranţilor cu o înaltă pregătire profesională a sporit simţitor. McHale. Astfel. acţionând ca întreprinzători internaţionali sau chiar creând legături între populaţia rămasă în ţară şi reţelele sociale internaţionale. Docquier şi . din anul 2000. pe termen lung ei ar putea contribui la sporirea bunăstării naţionale folosind averea câştigată în străinătate pentru a o investi în ţara de origine. Republica Central Africană. . Mali. în primul rând. astfel.extinderea procesului de globalizare a producţiei şi a comerţului: integrarea pieţei capitalului şi a producţiei este însoţită de integrarea pieţei forţei de muncă (spre exemplu. Madagascar. 2005]: cerinţa unui număr din ce în ce mai mare de persoane pregătite. de diferenţele mari de venituri dintre ţări. acest cadru să fie din nou influenţat de migraţia globală determinată de factori demografici.Educaţia. Guineea. firmele multinaţionale doresc să aibă flexibilitate în localizarea producţiei şi a mutării personalului dintr-o filială în alta). în principal. Zambia. în multe ţări africane ei reprezintă aproximativ o pătrime din populaţie). Acest lucru va afecta. Burkina Faso. Egipt. în principal ţările sărace şi în curs de dezvoltare. Mauritius. Guineea Ecuatorială. între 5-25% în Algeria. din punct de vedere instituţional pentru că potenţialii reformatori – lucrători sau manageri – sunt mult mai tentaţi să plece atunci când sistemul instituţional se înrăutăţeşte *Kapur.

Toate acestea au ca scop final atragerea persoanelor educate care au emigrat înapoi în ţara de origine întrucât. Quian şi Roberts (1991) cunoştinţele utile îmbracă două forme: una este observarea. Eamon (1990) şi David (1997) încearcă să demonstreze că Revoluţia Industrială a avut la bază o Revoluţie Ştiinţifică.Rapoport (2001). Ţinând cont de aceste aspecte. Progresul şi educaţia Educaţia formală sau informală a stat întotdeauna la baza progresului. capitalul uman şi creşterea economică în cadrul ţărilor în curs de dezvoltare. concluzionează că fenomenul de „drain effect” al capitalului uman poate fi benefic în condiţiile în care aceste state. Se poate afirma că standardul de viaţă actual este mai mare decât în secolul al XI-lea. gazdă. spre deosebire de epoca medievală când . Una dintre soluţiile unanim acceptate vizează opţiunile politicilor guvernamentale. creând totodată stimulente pentru ca aceştia să se întoarcă şi nu interdicţii de şedere. Conform opiniei lui Milgrom. Crearea priveşte atât ţările dezvoltate. ţara gazdă şi ţara de origine în situaţia în care cei care migrează se întorc. de cât de răspândite sunt ele şi de costul marginal de acces la ele. aşa cum afirmau Kapur şi McHale (2005). În acelaşi timp. astfel încât îmbunătăţirea uneia determină sporirea produsului marginal al celeilalte. promovând o economie deschisă. care ar trebui să evite apariţia unor lipsuri în domeniul medical şi educaţional. 1999+. analizând relaţia dintre migraţie. crearea şi conexiunile. fie angajatorilor din ţările gazdă fie chiar emigranţilor. spre exemplu. aspecte considerate esenţiale pentru dezvoltarea pe termen lung. McHale (2005) sau Pritchett (2004)) au încercat să găsească soluţii astfel încât ţările de origine a celor care migrează să obţină avantaje de pe urma acestora. atât în ţara de origine cât şi în cea gazdă este necesar să se faciliteze libertatea de mişcare. clasificarea. ei susţin că acea perioadă a fost una de „open science”. În timp ce controlul se referă în principal la reducerea fluxului de emigranţi prin intermediul diferitor măsuri guvernamentale. compensarea vizează anumite taxe care ar trebui impuse fie guvernelor ţărilor gazdă. ce ar trebui să reformeze sistemul educaţional şi să faciliteze posibilitatea emigranţilor de a se întoarce în ţară. autori precum Mokyr (1999) consideră că revoluţia industrială a fost determinată de descoperiri intelectuale. în acest scop. când cunoştinţele au devenit un bun public. compensarea. 1999+: de cât de vast este stocul acestor cunoştinţe. pentru a construi instituţii şi pentru a implementa programe. originile sale trebuind căutate în revoluţia ştiinţifică din secolul al XVII-lea şi în mişcarea iluministă din secolul al XVIII-lea. cum ar fi: controlul. ţările au nevoie de talente care să participe la actul de inovare. Astfel. principii şi „legi naturale” care guvernează aceste fenomene. Prin urmare. Cele două tipuri de cunoştinţe sunt complementare din punct de vedere tehnic. iar descoperirile ştiinţifice şi tehnice erau mediatizate publicului larg. cât şi pe cele de origine. „cheia revoluţiei industriale a fost tehnologia iar tehnologia înseamnă cunoştinţe” *Mokyr. fără a fi proprietatea cuiva. Cu alte cuvinte. iar cealaltă presupune stabilirea unor reguli. Rolul acestor două categorii de cunoştinţe în dezvoltarea tehnologică a unei societăţi depinde de trei elemente *Mokyr. mai sărace. măsurarea şi catalogarea fenomenelor naturale. Astfel. se poate aprecia că beneficiarii acestui proces vor fi emigranţii. O serie de analişti (printre care se numără şi Kapur. emigranţii trebuie să rămână „conectaţi” cu ţara de origine. pentru a schimba mentalităţi şi pentru a schimba modul de acţiune economică. în primul rând datorită nivelului mai ridicat de cunoştinţe. vor majora suficient de mult investiţiile în educaţie – „brain effect”.

În stadiul de dezvoltare a invenţiilor de bază. care au dat naştere unor formule de calcul. Cultura ştiinţifică a stimulat interesul antreprenorial al publicului de specialitate prin demonstrarea modului în care aplicarea principiilor mecanicii poate genera reduceri substanţiale în nivelul costurilor şi stimula eficienţa şi profitul *Schofield. implicit. o pregătire educaţională de înaltă calitate. inginerilor consultanţi. la rândul său. modul de alimentare şi productivitatea sunt strâns corelate între ele. deşi există mai puţine dovezi empirice în acest sens decât în cazul legăturii dintre educaţie şi creşterea . ele au necesitat o gamă amplă de cunoştinţe informale şi pragmatice [Hall. pe parcursul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. în timp ce altele se stabileau ad-hoc şi se desfăşurau în cafenele sau în reşedinţele masonice *Inkster. inginerii şi inventatorii deţineau aşa-numita „mentalitate ştiinţifică” ce implica „o gândire largă. Aceasta a implicat sporirea cantităţii de informaţii pe care se bazează tehnicile actuale. chiar şi în cadrul unei firme. se poate concluziona că Revoluţia Industrială a fost determinată şi de existenţa. Încă din 1750 inginerii britanici aveau un vocabular tehnic comun cu care puteau prezenta lumea fizică. descoperirile în domenii precum matematica. 1972+. o „comunitate a cunoaşterii”. Invenţiile din anumite domenii s-au demonstrat a fi ulterior utile pentru alte descoperiri – spre exemplu. va genera cunoştinţe de un nivel superior şi. fapt care a generat imposibilitatea ca un singur om. au devenit deosebit de importante pentru invenţiile în desen şi în perfectarea anumitor maşinării. dorinţa de a abandona doctrinele convenţionale atunci când existau noi dovezi şi concepţia conform căreia nici un fenomen natural nu putea fi considerat ca fiind adevărat decât doar dacă putea fi demonstrat ştiinţific” [Jacob. 1992]. Murphy. Ţinând cont de toate aspectele menţionate anterior. cu toate acestea. apariţia experţilor. aceasta a dat naştere unor noi descoperiri şi invenţii. a contabililor. În Anglia secolului XVIII şi XIX aveau loc prelegeri pe subiecte ştiinţifice şi tehnice. 1997]. Generalizând. Mai mult decât atât. Nu sunt puţini cei ce susţin că odată cu Revoluţia Industrială a avut loc şi o revoluţie a ceea ce în prezent numim tehnologia informaţională. Prin urmare. ştiinţa pură a jucat doar un rol modest. De-a lungul Revoluţiei Industriale nu au fost importante atât schimbările în mărimea totală a cunoştinţelor cât accesul la aceste cunoştinţe. LEGĂTURA DINTRE SĂNĂTATE ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ Indicatori ai gradului de sănătate Sănătatea.acestea erau ţinute secrete. Invenţiile în domeniul mecanicii din timpul Revoluţiei Industriale au implicat un nivel redus de ştiinţă formală dar. Toate aceste transformări au generat. Tot în secolul al XVII-lea se presupune că a apărut şi o „cultură ştiinţifică”. Astfel a apărut diviziunea muncii: specializarea pe anumite domenii. însă. 1997]. se poate afirma că educaţia stă la baza progresului care. să se descurce singur *Becker. unele dintre acestea erau ţinute în anumite locuri de întâlnire prestabilite (spre exemplu Birmingham Lunar Society). „această comunicare a schimbat lumea vestică pentru totdeauna” [Jacob. 1978]. 1980+. se poate afirma că tehnologia informaţională care există în prezent este una în care costurile marginale au fost reduse foarte mult. disponibilitatea şi accesul facil la cunoştinţe. în acelaşi timp.

în condiţiile în care nu există erori de măsurare pentru un eşantion suficient de mare. a depresiei. incidenţa ratelor scăzute de natalitate. Între indicatorii generali de rezultate se numără nivelul general de sănătate declarat de populaţie prin intermediul anchetelor şi nivelul mediu al speranţei de viaţă la naştere. Indicatorii generali de intrări ai sănătăţii pot fi definiţi prin totalitatea resurselor alocate de guvern sau de indivizi sistemului sanitar. şcolare şi de pe piaţa muncii. a bolilor de inimă. Există o gamă amplă de indicatori de rezultate specifici unei anumite categorii de vârstă sau unor anumite boli sau condiţii de sănătate. factorii de mediul cu influenţă asupra sănătăţii şi stilul de viaţă individual. Durabilitatea capitalului uman. a suferinţelor cronice. incidenţa obezităţii. statutul de sănătate şi speranţa de viaţă pe grupuri socio-economice. În ciuda acestui neajuns. Schultz (2003) consideră că greutatea la naştere. ca şi în cazul educaţiei: indicatori de intrări şi indicatori de rezultate. sectorului medical de cercetare şi dezvoltare şi. resursele destinate infrastructurii care vizează sănătatea publică. riscul apariţiei unor boli cronice şi par a fi corelaţi cu performanţele ulterioare. riscul de insecuritate financiară cauzat de boli. ai sănătăţii. la rândul lor. ales la întâmplare. şi în cazul sănătăţii. a accidentelor. În timp ce slaba sustenabilitate sugerează o lipsă a reducerii indicatorilor generali ai sănătăţii. incidenţa persoanelor cu activitate limitată. greutatea raportată la vârstă şi greutatea raportată la înălţime (BMI) reprezintă indicatorii antropometrici ce vizează starea nutriţională pe baza căreia se poate aproxima gradul de sănătate întrucât ei pot prevedea speranţa de viaţă. Se poate aprecia că. rata de absenţă la locul de muncă. a sinuciderilor. poate fi definită ca fiind menţinerea sau îmbunătăţirea indicatorilor de rezultate. Indicatorii specifici de rezultate includ: rata mortalităţii infantile. privită din punct de vedere al sănătăţii. cei specifici includ calitatea şi accesibilitatea sistemului de sănătate. şi ei pot fi explicaţi prin intermediul unor variabile sugestive. a cancerului.economică. Aceştia pot contribui la evaluarea beneficiilor generate de sănătate. cum ar fi preţul sau accesul la factorii determinanţi ai sănătăţii. gradul de dezvoltare al cunoştinţelor în domeniul medical. unii analişti au propus o serie de indicatori pentru determinarea nivelului de sănătate. fiind incluşi în sub-categoria indicatori generali sau indicatori specifici. nu în ultimul rând. specifici şi generali. Centrul de Studiere a Standardelor de Viaţă (CSLS) din Ontario (2001) a grupat indicatorii privind sănătatea în două categorii. ca şi în cel al educaţiei. a cazurilor de SIDA. fiecare dintre aceştia. înălţimea raportată la vârstă. indicatorii de rezultate sunt cei care au o importanţă deosebită în determinarea trendului privind durabilitatea sănătăţii indivizilor. deciziile politicii publice care afectează sănătatea. o sustenabilitate puternică reprezintă o lipsă a diminuării tuturor indicatorilor de rezultate. În ceea ce priveşte indicatorii de intrări ai sănătăţii. . incidenţa persoanelor cu diabet.

Spre exemplu. ponderea acestor două surse de finanţare variind de la ţară la ţară. Steckle. În orice caz. primele modele de creştere endogenă. în 1855. analiştii au ajuns la concluzia că un principal factor determinant. Schultz. teoria neoclasică a lui Solow (1956) şi Swan (1956) privind creşterea susţine că. fie a schimbărilor exogene intervenite în natura bolilor sau chiar datorită progresului în ceea ce priveşte tehnologiile din domeniul medical [Fogel. pe măsură ce nivelul de dezvoltare al unei ţări este mai ridicat.1 cm. 1996+.Factori determinanţi şi efecte ale gradului de sănătate Pornind de la întrebarea de ce performanţele ţărilor sărace sunt atât de slabe. oamenii se hrănesc mai bine. Habicht. un studiu efectuat de Weil (2004) demonstrează că între 1775-1975 în Marea Britanie înălţimea medie a bărbaţilor a crescut cu 9. 66% dintre bărbaţii nemţi erau mai scunzi de 1. 1996]. de-a lungul timpului. pe baza înălţimii pe care o au copiii la vârsta de patru ani putem aprecia care va fi înălţimea lor când vor fi adulţi *Martorell. ei devenind mai înalţi. să se dezvolte. 1995. Sănătatea este privită ca un bun obţinut atât din fonduri private. Într-adevăr. cât şi aspectul fizic al indivizilor. în timp ce astăzi acest procent este de doar 2%. întrevăd un impact puternic şi permanent al gradului de sănătate asupra ratei de creştere. cuprinzând o gamă amplă de caracteristici ale acesteia.68 cm. în unele state predominând fondurile private. Disponibilitatea şi accesibilitatea alimentelor care să furnizeze proteinele. 1986]. atunci raportul dintre greutate şi înălţime este un indicator relevant al sănătăţii. îmbunătăţindu-le. iar în altele subsidiile publice. alături de gradul scăzut de educaţie. între 1780-1980. 1986+. Tanner. Diferite teorii privind creşterea economică oferă diferite răspunsuri privind modul în care condiţiile de sănătate pot influenţa. PIB-ul pe locuitor al unei ţări *Barro. microelementele şi caloriile îi permit unui copil să crească. De asemenea. este şi nivelul precar al sănătăţii. Fogel (1994) corelează modul de alimentaţie cu gradul de productivitate a muncii: în Marea Britanie. o îmbunătăţire a modului de alimentaţie a crescut nivelul output-ului prin creşterea gradului de participare a forţei de muncă (în 1780. să-şi sporească imunitatea la boli şi să desfăşoare diferite activităţi consumatoare de energie. pot fi puse pe seama fie a investiţiilor în capital uman. Spre deosebire de această opinie. Înălţimea pare a fi o măsură obiectivă a stării de sănătate. 20% din populaţie nu lucra datorită malnutriţiei) şi prin sporirea efortului depus de lucrători: mărindu-se aportul zilnic de calorii a sporit şi cantitatea de muncă depusă cu aproximativ 56%. care ar fi greu de determinat cu alte metode [Faulkner. numai nivelul PIB-ului pe locuitor va fi afectat de gradul de sănătate şi nu rata de creştere care este influenţată de rata globală a progresului tehnologic. pe o perioadă lungă de timp. Schimbările intervenite în înălţimea medie a populaţiei. fapt care afectează atât abilităţile de muncă. între aceasta şi nivelul de productivitate există o corelaţie pozitivă. în funcţie de condiţiile economice locale. al statutului nutriţional şi al capacităţii . în cadrul cărora rata progresului tehnologic diferă de la o ţară la alta. de-a lungul timpului. din studiile efectuate pe eşantioane din diferite ţări rezultă că atunci când înălţimea este explicată prin investiţiile în sănătate. Dacă statutul nutriţional pe termen lung se poate aprecia prin înălţime. În ciuda faptului că speranţa de viaţă a crescut foarte mult în cadrul ţărilor în curs de dezvoltare în ultimii şapte ani. multe persoane din statele sărace încă se confruntă cu condiţii grele de sănătate. Spre exemplu. cât şi publice. 1994. s-a constatat că.

pentru un număr dat de ore de muncă. La fel cum o persoană sănătoasă va fi mai eficientă în producerea de bunuri şi servicii. Thomas şi Strauss (1996) încearcă să demonstreze efectul pe care îl are înălţimea asupra salariilor în Brazilia. Steckle. crescând astfel nivelul de sănătate şi cererea pentru capitalul uman. cât şi politic şi social. printr-un studiu efectuat pe un eşantion reprezentativ pentru populaţia Norvegiei. Schultz. prin urmare posibilitatea lor de a se adapta la diferitele schimbări *McCain. la fel ca şi mortalitatea infantilă. sau pe termen scurt – BMI – influenţează productivitatea muncii pe oră lucrată şi munca prestată de un adult. această majorare a salariilor va genera o creştere mai pronunţată a gradului de sănătate. experienţă şi nivel de educaţie. unul dintre principalele beneficii ale unei stări bune de sănătate este sporirea creativităţii. cantitatea şi tipul resurselor umane ci şi de un număr mare de alţi factori precum întâlnirea dintre cererea şi oferta de muncă. s-a încercat să se evidenţieze care variabilă a capitalului uman are cel mai mare . Tansel. Waaler (1984) a demonstrat. Studiile efectuate atât în state cu venituri scăzute cât şi în cele cu venituri ridicate reflectă faptul că statutul nutriţional şi de sănătate. CONCLUZII La începutul secolului XXI. vor primi salarii mai mari. Acest rezultat demonstrează regresiv. Un alt efect al unei stări bune de sănătate. capacitatea unei ţări de a atrage persoane înalt calificate din alte ţări sau măsura în care firmele pregătesc angajaţii. capital fizic. o îmbunătăţire a stării de sănătate a lucrătorilor scade rata de mortalitate şi riscul de a face anumite boli. Conform studiului efectuat de ei. o creştere de 1% a înălţimii este asociată cu o sporire a salariilor cu trei procente în cazul bărbaţilor şi cu 2% în cazul femeilor. Toate acestea vor avea ca rezultat sporirea productivităţii. deosebit de important mai ales în contextul actual al transformărilor frecvente ce au loc atât pe plan economic. La nivelul individului. pe an [Fogel. Analiza realizată de Schultz (2003) prezintă faptul că în Ghana. prin urmare. Barro (1996) consideră că. Accentuând această idee. determinat cu ajutorul unor indicatori relevanţi pe termen lung – înălţimea -. 1994. în acelaşi mod va fi capabilă să genereze noi idei. 1995]. atunci când indicele masei corporale (BMI) este mai mic de 21 sau mai mare de 29. În acelaşi timp. fapt care va determina o depreciere a capitalului uman. 1994. Pornind de la ipoteza că impactul capitalului uman asupra performanţelor economice nu depinde doar de calitatea. tot aici. că. o dată în plus. S-a vorbit despre existenţa unei relaţii de interdependenţă între gradul de sănătate şi nivelul de trai: lucrătorii sănătoşi depun o cantitate mai mare de muncă şi. 1999+. în primul rând prin îmbunătăţirea modului de hrană. este dezvoltarea capacităţii indivizilor de a face faţă stresului şi. o sporire cu o unitate a indicelui de masă corporală este asociată cu o creştere de 9% a salariului bărbaţilor şi cu 7% în cazul femeilor. rata de mortalitate creşte atât în cazul femeilor cât şi al bărbaţilor.fizice de lucru pe termen scurt [Komlos. faptul că în această ţară malnutriţia copiilor este un lucru comun. îmbunătăţirea celor două laturi calitative ale capitalului uman nivelul de educaţie şi gradul de sănătate – dobândeşte o importanţă deosebită în condiţiile în care diferenţele existente între state. din punct de vedere al standardului de viaţă. Mustard. o creştere cu 1 cm a înălţimii indivizilor este asociată cu o mărire a salariilor între 6 şi 8%. gradul de satisfacţie obţinut la locul de muncă. tind a se amplifica. 1997].

iar cea de-a doua prin experienţa în cadrul firmelor şi prin training-urile practice. Calitatea şi orientarea educaţiei pe diferite profiluri.impact asupra creşterii economice. oferă oportunităţi de împlinire personală şi dezvoltă anumite abilităţi individuale. rata brută a fertilităţii tinde să scadă. Ţările mai educate se dezvoltă mai repede deoarece nivelul superior de pregătire dă posibilitatea forţei de muncă să inoveze noi tehnologii şi să le adapteze pe cele existente la producţia locală. prin reformele educaţionale – şi. în cadrul procesului de dezvoltare economică. vorbi în primul rând despre resursele materiale şi umane folosite – gradul de dotare tehnică a instituţiilor de învăţământ. studii statistice demonstrează existenţa unei legături pozitive puternice între salarii. durata ciclurilor de învăţământ. Pentru a determina impactul pe care educaţia îl are asupra ritmului de creştere economică a unei ţări. politicile guvernamentale – prin prisma modului de alocare a resurselor pe diferite nivele educaţionale. Pe lângă faptul că educaţia poate spori bunăstarea prin lărgirea oportunităţilor economice. . prietenii. de hrană. precum şi corelarea acesteia cu cerinţele angajatorilor sunt esenţiale pentru a putea face faţă noilor tehnologii. cu o participare politică şi comunitară mai bună. cu o coeziune socială mai mare. Pornind de la întrebarea de ce performanţele ţărilor sărace sunt atât de slabe. Sănătatea. la nivelul unei naţiuni. în cadrul fiecărui ciclu de învăţământ. în contextul actual al globalizării se consideră că un nivel mai ridicat de educaţie permite o mai bună participare la economia globală întrucât. În plus. modul de alimentare şi productivitatea sunt strâns corelate între ele. analizate pe sexe şi pe diferite vârste. cât şi cu îmbunătăţiri în ceea ce priveşte sănătatea şi modul de alimentaţie a oamenilor. De asemenea. la rândul lor. colegii. O concluzie prezentată de majoritatea analiştilor. alături de gradul scăzut de educaţie. influenţa exercitată de educaţie asupra creşterii şi dezvoltării economice trebuie analizată pe cele două forme ale sale: educaţie formală şi informală. Astfel. perioadele de creştere susţinută a productivităţii muncii au fost asociate atât cu sporirea nivelului educaţional. starea sănătăţii şi modul de alimentaţie ale populaţiei. rudele. mediul social în care trăiesc indivizii – familia. este cea conform căreia. nu în ultimul rând. în cadrul celor trei forme de învăţământ – ciclul primar. La nivel individual. indivizii cu un grad mai ridicat de pregătire pot să evalueze mai bine noile oportunităţi deoarece ei au capacitatea de a distinge mai uşor între elementele aleatorii şi cele sistematice ale schimbărilor economice. într-un mediu aflat în permanentă schimbare/dezvoltare. analiştii au ajuns la concluzia că un principal factor determinant. secundar şi terţiar – şi prin intermediul training-urilor teoretice. nivelul de pregătire al cadrelor didactice – modul de organizare a sistemelor educaţionale. ea generează şi o serie de beneficii indirecte: îmbunătăţeşte nivelului de sănătate. toate acestea. cunoştinţele. putem. căreia îi subscriem şi noi. deşi există mai puţine dovezi empirice în acest sens decât în cazul legăturii dintre educaţie şi creşterea economică. factori ce variază de la ţară la ţară din punct de vedere al intensităţii şi al modului de manifestare. este şi nivelul precar al sănătăţii. cu o rată a criminalităţii mai scăzută. Un grad ridicat de educaţie poate fi asociat cu un mediu mai prielnic. Există o gamă amplă de factori care îşi pun amprenta asupra educaţiei. De asemenea. punându-şi amprenta asupra creşterii economice. trebuie ţinut cont şi de influenţa pe care factorii determinanţi o au asupra acesteia. Acestea două se completează reciproc întrucât prima se dobândeşte prin învăţare.

S-a vorbit chiar despre existenţa unei relaţii de interdependenţă între gradul de sănătate şi nivelul de trai: lucrătorii sănătoşi depun o cantitate mai mare de muncă şi. prin urmare. analiştii de specialitate consideră că este posibil ca. creşterii şi dezvoltării economice. se pot determina prin două categorii de indicatori: de intrări (input-uri) şi de rezultate (outcome). în primul rând prin îmbunătăţirea modului de hrană. China. Prin urmare. cele care dobândesc o importanţă deosebită în contextul actual al globalizării sunt fluxurile migraţioniste care au loc între ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare şi statele cu economie prosperă. determină nivelul de bunăstare şi prosperitate naţională. gradul de sănătate influenţează capacitatea de muncă şi productivitatea indivizilor şi. pe an. această majorare a salariilor va genera o creştere mai pronunţată a gradului de sănătate. vor primi salarii mai mari. În timp ce indicatorii de rezultate reflectă beneficiile concrete ale investiţiilor în capitalul uman. dar şi între ele şi statele dezvoltate. peste câteva decenii. Se prevede că aceste fluxuri migraţioniste vor avea loc atât în interiorul ţărilor în curs de dezvoltare – în special în state precum India. nu în ultimul rând. sau pe termen scurt – BMI – influenţează productivitatea muncii pe oră lucrată şi munca prestată de un adult. de către politicile . intensitatea şi modul de manifestare a factorilor care îşi pun amprenta asupra educaţiei. în funcţie de existenţa. O cauză principală a acestui fenomen o constituie creşterea importanţei acordate factorului „calitatea capitalului uman”. de diferenţele mari de venituri dintre ţări. Dintre toate acestea. tehnologici şi. cât şi cel de sănătate. determinat cu ajutorul unor indicatori relevanţi pe termen lung – înălţimea -. Atât nivelul de educaţie. ţinând cont de toate aspectele menţionate anterior.Studii efectuate atât în state cu venituri scăzute cât şi în cele cu venituri ridicate reflectă faptul că statutul nutriţional şi de sănătate. - CAPITALUL UMAN SI MIGRATIA Aşa cum fluxurile financiare internaţionale au modificat cadrul economic şi politic global de la sfârşitul secolului trecut. acest cadru să fie din nou influenţat de migraţia globală determinată de factori demografici. cei de intrări prezintă mărimea şi calitatea acestor investiţii. din zonele rurale în cele urbane – cât şi între aceste ţări. prin urmare. însă mărimea acestei influenţe diferă de la o ţară la alta. fiecare dintre aceştia grupându-se în indicatori generali sau specifici. se poate concluziona că: nivelul de educaţie are un impact pozitiv asupra progresului.

în a doua jumătate a secolului XX şi a venit o dată cu sporirea complexităţii actului productiv la nivel microeconomic şi imposibilitatea explicării prin teoriile tradiţionale a unor decalaje de creştere economică apărute între ţări ce foloseau în mod aparent aceleaşi combinaţii de factori tradiţionali. S-a constatat faptul că statele cu un nivel ridicat al educaţiei cunosc un ritm mai accelerat al creşterii economice faţă celelalte. printre care şi Rauch (1993) sau Acemoglu şi Angrist (1999). Acest aspect tinde să ia amploare în condiţiile în care concurenţa devine din ce în ce mai acerbă şi tendinţa de îmbătrânire a populaţiei din statele dezvoltate se manifestă tot mai pregnant. O serie de autori. educaţia poate spori bunăstarea nu doar prin lărgirea oportunităţilor economice. o sporire a salariilor. care părea să găsească răspuns la numeroase probleme legate de creşterea economică. Wolfe. învăţare continuă etc. acest lucru se poate traduce în faptul că o forţă de muncă mai educată generează creşterea productivităţi medii dintr-u ţară. S-a pătruns astfel într-o zonă nouă. o coeziune socială mai mare. prin urmare. că sumele cheltuite de firme în acest sens sunt de fapt investiţii cu rate ridicate de revenire şi nu simple acte de altruism social. formare profesională. Sianesi şi Van Reenen (2000) remarcă şi faptul că un grad ridicat de educaţie poate fi asociat cu un mediu mai prielnic. identificat iniţial doar cu tehnologia. Mai mult decât atât chiar. analizând efectele pe care le are educaţia asupra producţiei. S-a văzut că interesul pentru educaţia şi pregătirea angajaţilor nu este doar în responsabilitatea acestora.migraţioniste din ţările industrializate. generalizând. i-a pus pe gânduri pe cerecetători. făcându-i apoi să se aplece cu mai mult interes asupra unor elemente ce nu păreau a fi implicate direct în realizarea producţiei: educaţie generală şi de specialitate. explicaţia constând în faptul că pregătirea formală şi informală dă posibilitatea forţei de muncă să se dezvolte şi să se adapteze mai bine şi într-un timp mai scurt la noile tehnologii. S-a văzut că productivităţile . concluzionează că un nivel ridicat de pregătire determină creşterea produsului marginal al indivizilor şi. oferind oportunităţi de împlinire personală şi dezvoltând anumite abilităţi individuale (Haveman. de hrană. punându-şi amprenta asupra creşterii economice. 1984). Factorul rezidual din funcţia lui Solow. toate acestea. 1. cu efect catalizator asupra productivităţii celorlalţi factori ce contribuie la actul productiv. cu o rată a criminalităţii mai scăzută. la rândul lor. Investiţiile în educaţie Capitalul uman reprezintă unul din cei mai importanţi factori de producţie. ci şi prin beneficiile sale indirecte: îmbunătăţirea nivelului de sănătate. Semnificaţia capitalului uman ca factor distinct faţă de muncă a fost înţeleasă relativ târziu. cu o participare politică şi comunitară mai bună. Alături de aceste efecte indirecte.

49. de ce trebuie sa-l specializeze în continuu sau de ce trebuie sa asigure anumite facilităţi pentru el si familia sa: nu mai era vorba aici de cheltuieli cu protecţia socială. ale raportului output/input şi ale ritmului de inovare. din datele furnizate de Psacharopoulos şi Arriagada (1986. În acelaşi timp. s-au constatat cele mai pronunţate inegalităţi pe sexe din punct de vedere al educaţiei (Barro.05 în SUA. În 1995. ce prezintă mărimea şi calitatea acestor investiţii.13 în statele în curs de dezvoltare şi de 12. acesta era doar de 0. 1992) rezultă faptul că în a doua jumătate a secolului trecut. fiind unul dintre cele mai scăzute din lume. În acelaşi timp. în ţările in curs de dezvoltare era de 2. cel mai relevant este dat de cunoştinţele şi abilităţile specifice şi generale ale indivizilor. Weil (2004) remarcă apariţia unei tendinţe de creştere a numărului anilor de şcoală. în Mali. împarte indicatorii educaţiei în două categorii: de rezultate (outcome). ele au devenit investiţii într-un nou tip de capital. pentru siguranţa sa şi a familiei sale. în ţările în curs de dezvoltare rata de şcolarizare pentru învăţământul secundar era doar de 54% iar cea pentru învăţământul terţiar de 9%. de 13 în SUA şi 12 în Germania de Est). urmat de numărul anilor de şcoală pe cap de locuitor şi de apariţia unor lipsuri în abilităţile generale care pot genera fluxuri migraţioniste. În timp ce unii analişti sunt de părere că investiţiile în educaţie sunt indicatori fideli ai inputurilor în capitalul uman. capitalul uman. media era de aproximativ 12 în Noua Zeelandă. în timp ce în ţările OECD cu venituri ridicate . în regiunea sud-asiatică s-a înregistrat cea mai scăzută rată de creştere a nivelului de educaţie şi. Iar rezultatele au apărut în ultimii 30 de ani. 1996).05 iar în SUA de 8. A apărut astfel o nouă motivaţie raţională pentru a justifica în faţa acţionarilor de ce firma trebuie să suporte costurile de educaţie ale angajatului. Ahuja şi Filmer (1995) constată faptul că la mijlocul anilor 1980 s-a înregistrat o sporire a numărului mediu al anilor de şcoală şi în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. care reflectă beneficiile concrete ale investiţiilor în capitalul uman şi de intrări (input-uri). începând cu ultimele decenii ale secolului trecut: dacă în 1960. Lee. fiecare dintre aceştia putând fi grupaţi în indicatori generali sau specifici. în 2000 numărul mediu al anilor de şcoală era de 5. În ceea ce priveşte numărul mediu al anilor de şcoală. lucrătorii din ţările dezvoltate şi din ţările din Europa de Est aveau un nivel ridicat al educaţiei. De asemenea. regăsindu-se în creşteri fără precedent ale productivităţii muncii. tot aici. numărul mediu al anilor de şcoală. În cadrul indicatorilor generali de rezultate ale educaţiei. cu o medie de 10 ani de şcoală pe lucrător (în 1981. Astfel.5. Centrul de Studiere a Standardelor de Viaţă (CSLS) din Ontario (2001). de când practici de acest gen au devenit frecvente mai ales în rândul marilor companii.deosebite obţinute în firmele japoneze vin şi ca o consecinţă a alocărilor pe care aceasta le face pentru formarea continuă a lucrătorului. alţii consideră că acestea reflectă calitatea educaţiei.

în ciuda diferenţelor considerabile existente în cazul multor state între rata actuală şi cea optimă de şcolarizare. Din studiul efectuat de el rezultă că ţările mai bogate pot furniza o cantitate mai mare de input-uri: în 1997. extinderea oportunităţilor pentru învăţământul liceal. Într-o lucrare scisă alături de Betts în 1998. Lee. spre exemplu. Romer ajungea la concluzia că resursele alocate pentru preîntâmpinarea abandonului şcolar la vârste timpurii şi pentru creşterea accesului la educaţie au un efect de multiplicare asupra creşterii . Weil (2004) adaugă şi facilităţile oferite studenţilor. incluzând: infrastructura educaţională. Indicatorii specifici de intrări dobândesc o abordare mai concretă. Judson (1998) argumentează faptul că. programele de training oferite de guvern. câteva economii par a-şi aloca resursele educaţionale într-un mod optim. doar parţial.aceste rate erau de 107% şi respectiv 64% (Lee. care în accepţiunile autorilor menţionaţi anterior reflectau calitatea educaţiei. Alături de aceştia.7 în ţările dezvoltate. Totalitatea resurselor alocate de guvern sau indivizi pentru toate formele de educaţie şi training. în acelaşi timp. ţinând cont de bugetul global actual şi costurile actuale pentru fiecare nivel de educaţie. Analiza făcută de ea pe câteva ţări. Este cazul multor state est-asiatice. care reflectă de fapt nivelul investiţiilor în educaţie. rata de înscriere în programe specifice. Pe lângă fondurile publice destinate educaţiei. Aceasta a fost determinată pe baza unei serii de indici precum cheltuielile guvernamentale pe student. raportul dintre numărul studenţilor şi numărul elevilor. o importanţă deosebită o au şi resursele private. raportul dintre numărul studenţilor şi cel al profesorilor era de 16. raportul dintre numărul profesorilor şi cel al studenţilor. Eficienţa alocării resurselor este definită ca raport între nivelul obţinut al rezultatelor şi nivelul maxim posibil a fi obţinut într-o ţară. pentru cel universitar. care s-au bazat în mare măsură pe cheltuielile private pentru învăţământul terţiar. disponibilitatea şi accesibilitatea cărţilor şi a altor materiale didactice. indică faptul că. materialele didactice disponibile. impactul şi durata training-ului la locul de muncă. salariile estimate ale profesorilor (Barro. mai important decât cantitatea de resurse alocate pentru educaţie este modul în care acestea sunt alocate între ciclul primar. de 29. atât dezvoltate cât şi în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate. Sporirea acestor rate în ţările în curs de dezvoltare şi în cele slab dezvoltate nu reprezintă o soluţie pentru atingerea performanţelor întrucât în aceste state o altă problemă majoră este calitatea scăzută a învăţământului. în Mozambic 70% dintre profesori aveau numai şapte ani de şcoală.7 în ţările în curs de dezvoltare şi de 34. importanţa pe care o are învăţarea pe tot parcursul vieţii. 2001).2 în Africa. secundar şi terţiar. Lall (2001) este de părere că sectorul public ar trebui să fie responsabil pentru finanţarea integrală a învăţământului primar şi secundar şi. 2001). pentru creşterea economică. sunt definite în analiza efectuată de Centrul de Studiere a Standardelor de Viaţă (2001) prin indicatorii generali de intrări.

De asemenea. diminuarea discrepanţelor în educaţie între cei mai bine instruiţi şi cei neinstruiţi este de preferat unei politici elitiste.1 . în 1970. ajungând la o rată de aproximativ 100% pentru acest ciclu de învăţământ. în totalul cheltuielilor Statelor Unite. fapt care reiese şi din tabelul de mai jos. Belot (2004) între statele europene şi SUA. În analiza comparativă efectuată de M. el a ajuns la concluzia că în SUA există o pondere mai mare a populaţiei care a absolvit o formă de învăţământ superior decât în Europa. Investiţiile în educaţia universitară în Europa şi SUA Ţara Ponderea absolvenţilor univ. unde rata de şcolarizare pentru ciclul terţiar a fost de 16% în 1980. sup. care să creeze vârfuri dar să neglijeze media. începând cu anii 1970.6 1. de 39% în 1990 şi apoi de 68% în 1996.7 0 0 9. care prezintă modul în care a evoluat alocarea resurselor pe diferite nivele educaţionale în Asia de Est. (% PIB) înv.2 1. comparativ cu oricare ţară europeană. cu învăţământul universitar.economice mai bun decât alocarea pentru învăţământul superior. atât publice cât şi private. Un studiu efectuat de World Bank în 2003 prezintă factorul esenţial care a contribuit la creşterea şi dezvoltarea tigrilor asiatici: buna direcţionare şi calitatea ridicată a educaţiei.7 1. Rata şcolarizării a sporit considerabil pentru aceste nivele în special după 1980. Cu alte cuvinte. acest aspect poate fi explicat parţial prin costul ridicat al migraţiei în Europa. (% total) 2001 1.3 1. Tabel 1. Astfel. întrun stadiu iniţial de dezvoltare.1 2001 0 7. se remarcă ponderea mare a cheltuielilor. Aceeaşi idee se regăseşte şi în lucrările lui Lee (2001) şi Lall (2001). (2001) Austria Belgium Denmark Finland France 14 38 29 38 34 Totalul cheltuielilor Cheltuieli private cu de cu înv. Un exemplu în acest sens este Coreea. sup. Acest lucru i-a facilitat concentrarea atenţiei asupra îmbunătăţirii calităţii şi sporirii resurselor alocate pentru nivelele secundare şi terţiare de educaţie. Asia de Est a acordat prioritate educaţiei primare.

2 1.7 1. deschiderea ţării către procesul migraţionist poate fi generatoare de bunăstare (în condiţiile în care toţi indivizii. inclusiv cei care nu emigrează.1 20. Tendinţe migraţioniste ale capitalului uman .7 9.0 1.1 16.8 30 66.7 9.Germany Ireland Italy Netherlands Norway Portugal Spain Sweden Switzerland UK USA 22 48 12 27 38 14 36 37 26 29 39 1.0 2. Education at a Glance. 2003 Studiile de specialitate relevă faptul că oportunităţile migraţioniste stimulează investiţiile private în educaţie.2 1.1 25 11. Stark şi Wang (2001) confirmă că rezultatele investiţiilor private în capitalul uman depind de nivelul mediu al capitalului uman din ţările în care lucrează indivizii.9 1. Deschiderea acestor ţări către migraţia spre ţări cu nivele mai ridicate ale capitalului uman poate stimula investiţiile în educaţie.3 1.5 0. 2. Prin urmare.0 11. Spre exemplu.2 1. vor investi în sporirea nivelului capitalului uman).7 Sursa: OECD.1 1. Atât timp cât politicile migraţioniste stabilesc limita până la care lucrătorii pot migra. în statele sărace acest nivel este scăzut şi deci rezultatele investiţiilor în capitalul uman vor fi slabe.

Borjas (2000).8 milioane în 1990.94%. cei mai mulţi dintre emigranţii bine pregătiţi au ales ca destinaţie SUA. ponderea lucrătorilor calificaţi în stocul total al imigranţilor a crescut în toate ţările gazdă. În valori absolute. Aşa cum reiese şi din figura de mai jos. respectiv. 1. provenind din părinţi ce au obţinut dreptul de rezidenţă aici. a sporit ponderea imigranţilor provenind din state cu venituri scăzute.Unul din fenomenele cele mai complexe ce caracterizează fenomenul globalizării îl reprezintă migraţia forţei de muncă. Structura imigranţilor în zona OECD . faţă doar de 0.06% pentru cei slab pregătiţi sau de 0.47% pentru cei cu un nivel scăzut. Investiţiile în propria pregătire. datorită productivităţii reduse şi a opţiunilor limitate de întrebuinţare a capacităţilor productive nu-şi vor folosi la capacitate maximă abilităţile şi vor fi remuneraţi mult sub nivelul mediu al pieţelor dezvoltate. a sporit în egală măsură .75% între 1990 şi 2000. Având la bază nevoia de împlinire personală sau doar simpla nevoie de supravieţuire. mediu şi. Marfouk. Globalizarea oferă posibilitatea de acumulare a capitalului uman în zonele/ ţările unde acesta există deja din abundenţă şi unde este bine recompensat. Mai mult decât atât. cu un nivel adecvat al salariului.66% din populaţia activă trăieşte într-o ţară străină. Însă. în ţările dezvoltate fiecare an suplimentar de studiu aduce un spor mediu de venit pe durata vieţii de 20%. 1. 2004). care locuiau în ţările OECD atingea cifra de 58. vor căuta un loc de muncă corespunzător pregătirii. iar rata mondială medie a emigrării este de 0. 2004). ridicat de pregătire. mai ales în contextul în care în ţara de origine. comparativ cu 39. deşi. adică aproximativ 2% din populaţia globului. ce necesită atât resurse materiale dar mai ales timp îndelungat.64% şi 5. estimează faptul că 200 de milioane de oameni. aşa cum remarcă Maurice Schiff (1998) costurile migraţioniste afectează mai mult pe cei dintâi decât pe ceilalţi.41% pentru cei cu un nivel mediu de educaţie. fenomenul are implicaţii majore pentru ţările incluse în acest circuit. făcând trimitere la un raport al Naţiunilor Unite. În medie. Figura 1. Lucrătorii bine pregătiţi pot realiza o paletă largă de operaţiuni. ponderea imigranţilor cu pregătire superioară era de 70%. cu vârsta de peste 20 de ani. întrucât au investit o gamă amplă de resurse pentru a se specializa pe anumite operaţiuni. tot în această perioadă numărul copiilor născuţi în ţările OECD.5 milioane în anul 2000. ceea ce implică faptul că ei nu sunt neapărat forţaţi să migreze. În toate ţările OECD. adică în statele dezvoltate. în special a celor din Asia. Este de înţeles de ce indivizii cu pregătire medie şi superioară sunt cei mai tentaţi să emigreze căte astfel de destinaţii.51% (Docquier. Rata medie mondială a emigrării pentru lucrătorii înalt calificaţi a sporit cu 0. numărul total al imigranţilor. inclusiv pe cele ale indivizilor cu un nivel redus de educaţie. comparativ cu cea a imigranţilor cu un nivel scăzut de educaţie (30%). trăiau la începutul secolului XXI într-o altă ţară decât cea natală. Cu toate acestea. au o motivaţie clară: creşterea venitului. şi mai ales în America de Nord. La nivel mondial. În timp ce raportul dintre exporturi şi PIB a crescut cu 51% între 1990 şi 2000 (OMC.

legăturile coloniale cu ţări europene precum Marea Britanie (Gambia. Hanson (eds). Ghana. fie Canada sau Australia.8 Emigrarea celor cu o pregătire superioară are un impact foarte puternic asupra structurii forţei de muncă din Caraibe. În cazul emigranţilor din statele africane. ei putând alege ca destinaţie fie SUA. Franţa (Mauritania.. vestul şi estul Africii. 2007. Asia de Sud Est. The Russell Sage Foundation: New York. Apropierea de SUA este în mod evident un factor esenţial care explică situaţia celor din Caraibe sau America Centrală. F. Skilled Migration: The Perspective of Developing Countries.. Baghwati and G. Emigranţii provenind din sud-estul Asiei au o gamă mai variată de opţiuni. . problems and policies. Somalia).Sursă: Docquier. Skilled migration: prospects. în J. H. America Centrală. Rapaport. p.

în J. The Russell Sage Foundation: New York. era de peste 50% în Gambia. . Mozambic) sunt factori determinanţi în alegerea destinaţiilor. Cape Verde. Nigeria. Figura 2. Sao Tome şi Sierra Leone. Burkina Faso. p. Maroc. Baghwati and G. În studiul efectuat de Docquier şi Marfouk în 2004 se prezintă situaţia emigranţilor cu studii universitare. din anul 2000. problems and policies. Africa de Sud. Sudan.. Etiopia. Somalia şi Seychelles. Mozambic. Mauritania. între 25-50% în Angola. Lesotho. Rata medie a lucrătorilor înalt calificaţi care emigrează. Hanson (eds). Liberia. Guineea Ecuatorială. F.. Rapaport. Camerun. Madagascar. Senegal.Djibouti) sau Portugalia (Angola. 11 În ceea ce priveşte ţările sărace. Ruanda şi Zambia şi sub 5% în Botswana. Skilled migration: prospects. Skilled Migration: The Perspective of Developing Countries. Astfel. Mali. Burundi. Congo. creşterea numărului emigranţilor cu pregătire profesională reprezintă o problemă serioasă întrucât cei care pleacă alcătuiesc un procent din ce în ce mai mare din populaţia totală (spre exemplu. Guineea. Mauritius. în multe ţări africane ei reprezintă aproximativ o pătrime din populaţie). Cape Verde. H. Libia şi Namibia. între 5-25% în Algeria. Tunisia. Zambia. pe ţări Sursă: Docquier. Tanzania. din totalul populaţiei de cu studii superioare. Uganda. Republica Central Africană. ponderea celor care au absolvit universitatea şi au emigrat. Egypt. 2007.

. pierderea cea mai consistentă. impusă de noile tehnologii. . Pierderea pentru ţara de origine este dublă. deci ca o diminuare a produsului naţional.necesitatea unui număr din ce în ce mai mare de persoane pregătite. Nu este de mirare de ce ţările furnizoare de emigranţi rămân o perioadă mai îndelungată într-un cerc al subdezvoltării. dar mai ale pentru cele sărace sau în curs de dezvoltare. Emigraţia reprezintă o problemă extrem de serioasă pentru orice ţară. trei cauze determinante: . Costurile cu educaţia sunt ridicate. din rândul populaţiei tinere emigrează mai ales cei cu o anumită pregătire sau chiar cu o solidă pregătire de specialitate. Pe lângă faptul că are loc o îngustare a bazei piramidei vârstelor care afectează structura normală a populaţiei. prin diminuarea forţei de muncă disponibile. Aceasta este. Cashin şi Sahay (1996) consideră că cei care migrează în cadrul acestor ţări au fost mult mai puţin influenţaţi de nivelul venitului din regiunile de destinaţie comparativ cu cei care migrează în diferite zone ale SUA. se produce o perturbare şi la nivelul producţiei. mărindu-se astfel costurile şi diminuând competitivitatea produselor. al căror singur avantaj competitiv este de obicei preţul redus ca urmare a folosirii forţei de muncă ieftine. de fapt. De asemenea. Efectul final este unul defavorabil ţărilor sărace. nu se mai recuperează investiţia în educaţia acestor indivizi. ceea ce induce modificări la nivelul salariului de echilibru.îmbătrânirea populaţiei din ţările bogate. Pe de altă parte. la care se adaugă existenţa unor politici guvernamentale favorabile în ţările gazdă. în principal. ajunsă la vârsta productivă. creându-se prejudicii majore atât prin diminuarea numărului de specialişti cât şi prin modificarea structurii pieţei forţei de muncă. se pierde şi din producţia viitoare ce ar fi putut fi realizată de căte capitalul uman pierdut prin emigrare. Există şi nuanţe în acest sens. ajungând de regulă la o medie de 3% din PIB. De obicei emigrează populaţia tânără.extinderea procesului de globalizare a producţiei şi a comerţului: integrarea pieţei capitalului şi a producţiei este însoţită de integrarea pieţei forţei de muncă (spre exemplu.Kapur şi McHale (2005) sunt de părere că aceste fluxuri au la bază. şi la . Analizând factorii determinanţi ai migraţiei din statele indiene din perioada 1961-1991. ei fiind atraşi înspre ţările dezvoltate de o mai bună recompensare a muncii lor. în perioada 1900-1987 sau cu cei din Japonia anilor 1955-1985. neputând să dezvolte tehnologie nouă sau măcar să asimileze tehnologie: nu există specialişti capabili de acest lucru. firmele multinaţionale doresc să aibă flexibilitate în localizarea producţiei şi a mutării personalului dintr-o filială în alta). Pe de o parte. Emigrarea tinerilor după terminarea ciclului educaţional se măsoară la nivel macroeconomic ca un consum neproductiv. În al doilea rând.

o pondere mică a locurilor de muncă calificate şi o lipsă de tehnicieni şi profesionişti. din punct de vedere al mobilurilor migraţioniste. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană. Cele câştigătoare sunt în general cele în care se află capitalele sau cele în care există o aglomerare urbană importantă (spre exemplu Munich. în regiunile din categoria D ponderea acestora este cu . Pentru aceasta. ţinând cont de PNB-ul pe locuitor din 1994 şi de evoluţia acestuia între 1994-2000:  Categoria A: regiuni care ajung din urmă alte regiuni – acelea care iniţial au un nivel redus al PNB-ului pe locuitor comparativ cu PNB/locuitor de la nivelul Uniunii.cu un nivel ridicat al PNB/locuitor şi cu o rată de creştere mare. iar în cadrul celor perdante se înscriu regiunile industriale în declin (nordul. În urma analizei privind dotarea cu capital uman în cele patru tipuri de regiuni rezultă că regiunile câştigătoare au un stoc educaţional mult mai bun decât celelalte trei: numărul persoanelor care au studii superioare e cu 30% mai mare decât cel din regiunile din categoria D.se înregistrează valori peste medie în ceea ce priveşte numărul persoanelor cu educaţie secundară şi terţiară. culturale şi sociale care există în cadrul statelor indiene şi europene. şi India şi Europa. fie între cele perdante.C .nivelul statelor europene venitul a exercitat o influenţă redusă asupra deciziei de a migra.    Categoria B: regiuni câştigătoare .B. nord-vestul şi regiunea Yorkshire din Marea Britanie.A. pe de altă parte. Categoria D: regiuni care urmează cu greu alte regiuni – cu un PNB/locuitor iniţial mare dar cu o rată de creştere mică. Walonia din Belgia) sau multe regiuni periferice (Sicilia. Calabria – Italia. Categoria C: regiuni perdante – cu un PNB/locuitor şi o rată de creştere mici. După cum reflectă studiul efectuat de Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi. cele mai multe dintre regiuni tind să se încadreze fie între regiunile câştigătoare. De fapt. dar cu o rata de creştere mare. nivelul de înzestrare cu capital uman şi tendinţele migraţioniste. Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi (2004) evidenţiază legătura dintre PNB/locuitor. sunt mult mai mici în Europa decât în SUA. ei au realizat o împărţire în patru grupe a regiunilor UE. O posibilă explicaţie a diferenţelor existente între SUA şi Japonia. sudul. Ruhr). o pot constitui barierele lingvistice. Regiunile care urmează cu greu alte regiuni prezintă o lipsă a indivizilor cu un nivel superior de pregătire. Studii efectuate de Barro şi Sala-i-Martin (1995) sau Gros (1996) confirmă acest aspect. în analiza privind disparităţile regionale existente încă în cadrul acesteia. determinate de rata şomajului sau de nivelul salariilor. subliniind faptul că tendinţele migraţioniste din cadrul naţiunilor sau între acestea. pe de o parte. centrul şi nordul Portugaliei). centrul şi nor-vestul Spaniei. în timp ce în primele trei categorii de regiuni .

În realitate. În situaţia unei concurenţe perfecte. forţa de muncă . însă. plecarea lor amplificând povara fiscală a celor rămaşi acasă. în care graniţele devin din ce în ce mai puţin importante pentru factorii de producţie. după ce secolul XX a impus forţat restricţii majore) permite indivizilor să beneficieze de avantaje sporite în recompensarea propriului efort prin identificarea celor mai bune oportunităţi de pe o piaţă internaţională a muncii. Dar tendinţele migraţioniste se vor amplifica în condiţiile în care concurenţa va creşte iar guvernele vor fi nevoite să reducă din restricţiile ce vizează imigranţii pentru a contracara procesul de îmbătrânire a populaţiei iar firmele naţionale să poată deţine avantajul competitiv dat de accesul ieftin şi facil la diferite tipuri de abilităţi şi cunoştinţe. Nu o numim încă globală atât timp cât ea exclude încă anumite regiuni şi mai există încă anumite restricţii pe care o parte dintre ţările dezvoltate le menţin pentru a-ţi proteja pieţele interne. 3. Efecte generate de migraţie Tendinţele actuale ale economiei mondiale manifestă o tendinţă de accelerare înspre o globalizare cât mai completă. beneficiază de avantajele acestei permisivităţi sporite.10-15% sub medie. iar regiunile din categoria C şi D atrag în special lucrători necalificaţi. În al doilea rând. nu se întâmplă aşa întrucât emigranţii înalt calificaţi generează o serie de externalităţi. În urma analizei econometrice efectuate de Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi se desprinde concluzia conform căreia capacitatea unei regiuni de a atrage lucrători calificaţi din străinătate poate fi la fel de importantă ca şi o bună pregătire educaţională. Libera circulaţie (în paranteză fiind spus. ei sunt contribuabili la bugetul public. În primul rând. intrând într-un flux internaţional din ce în ce mai dinamic. se remarcă faptul că regiunile în care există un nivel ridicat al PNB/locuitor (respectiv în zonele din categoria B şi D) au rata cea mai ridicată a migraţiei. Din punct de vedere al migraţiei. regiunile care atrag un număr mare de lucrători calificaţi prezintă şi o rată ridicată de creştere. în cadrul procesului de producţie dintr-o economie. Categoriile de imigranţi diferă în funcţie de regiune: cele câştigătoare atrag lucrători calificaţi. în funcţie de tipul locului de muncă. când pe piaţă există deplina libertate de mişcare a forţei de muncă. cu un nivel superior de pregătire. venită ca o repunere într-un drept natural al individului. Munca. se poate vorbi despre echilibru: cei care emigrează vor obţine venituri mai mari. prin urmare. alături de capital. în timp ce regiunile mai sărace au o rată mult mai mică a persoanelor care intră ca imigranţi. cele care ajung din urmă alte regiuni atrag de asemenea lucrători calificaţi şi prezintă un grad ridicat al migraţiei. iar ţara de origine a emigranţilor va profita de sporirea raporturilor dintre pământ – muncă şi capital – muncă. ţara gazdă se va bucura de plus-produsul generat de forţa de muncă atrasă.

Totodată. În al treilea rând. aşa cum s-a demonstrat recent în diferite contexte. defavorizând astfel zonele de provenienţă. ea rămânând ca stoc neutilizat. statele bogate devenind mai bogate iar cele sărace amplificându-şi sărăcia. contactele de familie îi determină pe cei plecaţi să repatrieze o parte din veniturile obţinute în străinătate. lucru ce a creat avantaje şi ţării de origine. Nu trebuie uitat că. forţa de muncă înalt calificată este esenţială în atragerea de investiţii străine directe şi în promovarea cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare (Fujita et al. firmele multinaţionale identifică şi migrează spre acele locaţii ce prezintă câteva trăsături specifice. emigraţii repatriază anual între două şi patru miliarde de euro. forţa de muncă înalt calificată oricum nu era folosită la întreaga sa capacitate de către aceste ţări. în condiţiile în care forţa de muncă necalificată este abundentă iar cea calificată este redusă cantitativ. investiţiile şi economisirea. într-un procent destul de ridicat. realizându-se o optimizare a structurii forţei de muncă. Întoarcerea înseamnă pentru ţara mamă un avantaj ce derivă atât din sporul de capital uman pe care repatriatul l-a dobândit în străinătate cât şi afluxul de capital financiar ce vine odată cu acesta. bani care stimulează consumul intern. generând astfel o creştere a inegalităţilor pe plan naţional. pe termen lung ei ar putea contribui la sporirea bunăstării naţionale folosind aşadar averea câştigată în străinătate cu scopul de a o investi în ţara . Firmele ajunse aici au putut beneficia de lucrători bine instruiţi.calificată şi necalificată se completează reciproc. Trebuie spus că. În al patrulea rând. Migraţia a permis captalului uman să-şi atingă un nivel superior de utilizare şi remunerare. mobilitatea capitalului uman contribuie la concentrarea activităţilor economice în anumite locaţii. generate de emigranţi ţărilor de origine. aducă între 2-4% din PIB. emigrarea lucrătorilor bine pregătiţi va avea un puternic impact negativ asupra productivităţii şi salariilor lucrătorilor slab calificaţi. Ce s-a pierdut adesea din vedere în analize a fost faptul că. reducerea stocului de capital uman prin emigrare influenţează negativ perspectivele de creştere ale unei ţări. chiar dacă emigrarea are loc definitiv. 1999). O parte a literaturii ultimilor 40 de ani a încercat să scoată în evidenţă efectele negative pe care le are migraţia asupra celor rămaşi în ţara de origine. În căutarea avantajelor competitive. pentru a căror specializare specifică firmei nu a fost nevoie decât de alocări minime. Prin urmare. deoarece acumularea de capital uman este privită drept un motor al dezvoltării economice. pentru România spre exemplu. cei care emigrează din considerente economice sau profisionale nu o fac definitiv. Concluziile principale subliniau faptul că emigranţii înalt calificaţi generează o creştere a inegalităţilor la nivel internaţional. În ciuda neajunsurilor pe termen scurt.. situaţie întâlnită în special în ţările în curs de dezvoltare. printre care se enumeră şi o forţă de muncă ieftină şi bine pregătită. ci cu dorinţa de revenire în ţara de origine după o anumită perioadă de timp care să le permită acumularea unor resurse financiare. datorită resurselor de capital insuficiente. Este cazul ţărilor din Asia Centrală şi de Est în a doua jumătate a secolului XX şi ţările din Europa Centrală şi de Est în ultimii cinsprezece ani.

ajungându-se la paradoxul în care chinezii sunt cei mai importanţi investitori străini din China. cum este cazul Germaniei. în momentul în care ei emigrează. Mai mult decât atât.natală. 1992. La începutul anului 2000 numărul acestora s-a mai redus. în jur de 45 de mii de turci din Germania în ţara natală (Kirdar. Tunali. fie în cea gazdă (Berninghaus. sunt conştienţi că. mulţi dintre aceşti emigranţi care s-au întors şi-au investit câştigurile obţinute în străinătate în iniţierea unor mici afaceri în ţara natală. 2000). dacă mulţi dintre emigranţi se întorc înainte de a ieşi la pensie. Mai mult decât atât chiar. pe an. Implicaţiile reîntoarcerii în ţară a emigranţilor pot fi sesizate şi la nivelul ţării de provenienţă.25% din economiile naţionale ale Turciei. Siefer-Vogt. Scott. Pe baza unei anchete privind emigranţii turci care s-au întors din Germania. după ce vor dobândi capital fizic şi uman în ţara gazdă. aproximativ jumătate s-au întors până în 1980. fie după 55 de ani. valoarea lor va fi mai mare în ţara natală decât în străinătate. de exemplu. acţionând ca întreprinzători internaţionali sau chiar creând legături între populaţia rămasă în ţară şi reţelele sociale internaţionale (Grubel. Totuşi. 1969). Astfel. reîntoarcerea celor care migrează poate fi şi rezultatul unor evenimente neaşteptate petrecute fie în ţara de origine. fluxurile anuale cu economiile acumulate de emigranţii turci care se întorc din Germania însumau aproximativ 1. 2007). Ministerul de Interne al Germaniei apreciază că între 1993 şi 1997 s-au întors. va fi benefic pentru ei să se întoarcă întrucât. la mijlocul anilor 1990. totuşi. Dustmann şi Kirchkamp (2002) estimează că aproximativ 51% dintre cei care au revenit în Turcia şi-au început propria afacere. Peste 60% din firmele cu capital străin care activează în China au ca acţionari principali cetăţeni de origine chineză. în acel moment. situaţie întâlnită în ţările în care există o corelaţie pozitivă între vârstă şi probabilitatea de a deveni şomer. spre deosebire de emigranţii turci la care rata de revenire în ţară este mai mare pentru populaţia cu vârsta între 45 şi 54 de ani. O observaţie făcută de Kirdar (2007) remarcă faptul că. în anul 2002 emigranţii turci care se întorceau din Germania erau aproximativ de 35 de mii. cei mai mulţi dintre emigranţii din Uniunea Europeană care se întorc în ţară sunt fie până în 35 de ani. atât pentru America de Nord cât şi pentru Europa. revenirea în ţară înainte de a atinge o anumită vârstă (mai înaintată) implică obţinerea unui ajutor de şomaj mai mic. Numărul emigranţilor care se întorc este relativ mare. . Borjas şi Bratsberg (1996) sunt de părere că reîntoarcerea emigranţilor în ţara de origine poate constitui o parte din optimizarea deciziei privind locul de petrecere a restului vieţii. Astfel. Jasso şi Rosenzweig (1982) relatează faptul că 50% dintre cei care au emigrat din SUA la începutul anilor 1970. înseamnă că ei nu vor mai fi în grija sistemului de asigurări de sănătate a statului gazdă. Kirdar (2005) estimează că.

atât în ţara de origine cât şi în cea gazdă este necesar să se faciliteze libertatea de mişcare. Crearea priveşte atât ţările dezvoltate. Participarea imigranţilor la bunăstarea ţării gazdă este o altă problemă care a atras atenţia în ultima perioadă. impactul imigranţilor cu un nivel scăzut de pregătire poate fi unul nefavorabil întrucât aceştia pot ridica probleme privind perspectivele de angajare şi salariile localnicilor care posedă abilităţi asemănătoare. În acest sens. din partea statelor Uniunii Europene. fie angajatorilor din ţările gazdă fie chiar emigranţilor. ţara de origine ar trebui să introducă vize temporare fără posibilitatea de a le transforma în unele definitive. compensarea. În acelaşi timp. Una dintre soluţiile unanim acceptate vizează opţiunile politicilor guvernamentale care pot fi: controlul. În plus. 1994). financiar sau antreprenorial (Stalker. crearea şi conexiunile. ei pot fi contribuabili importanţi la sistemul de securitate socială a ţării gazdă. cât şi pe cele de origine. ce ar trebui să reformeze sistemul educaţional şi să faciliteze posibilitatea emigranţilor de a se întoarce în ţară. aşa cum afirmau şi Kapur şi McHale (2005). Toate acestea au ca scop final atragerea persoanelor educate care au emigrat înapoi în ţara de origine întrucât. emigranţii trebuie să rămână „conectaţi” cu ţara de origine. McHale (2005) sau Pritchett (2004)) au încercat să găsească soluţii astfel încât acestea să obţină avantaje de pe urma emigranţilor. în acest scop. Hansen şi Lofstrom (2003) şi Riphahn (1998) argumentează faptul că este posibil ca imigranţii din Suedia şi Germania să se bucure de un nivel mai ridicat al bunăstării decât localnicii. Zimmerman (1995) a propus impunerea de taxe imigranţilor care vor să se stabilească în una dintre ţările Uniunii. Canada a elaborat programe prin care să se garanteze că imigranţii aduc cu ei un nivel ridicat de capital uman. o serie de analişti (printre care se numără şi Kapur. mai sărace. Pe această temă au existat mai multe dezbateri politice în cadrul cărora s-a pus problema dacă imigranţii pot reprezenta o soluţie pentru criza sistemului de securitate socială prin care trec multe state care au o rată a fertilităţii scăzută iar tendinţa de îmbătrânire a populaţiei devine din ce în ce mai pregnantă. Acest fenomen a generat impunerea diferitor restricţii imigranţilor. Storesletten (2000) prezintă faptul că în prezent. aspecte considerate esenţiale pentru dezvoltarea pe termen lung. . „ţările au nevoie de talente pentru inovare. compensarea vizează anumite taxe care ar trebui impuse fie guvernelor ţărilor gazdă. Totuşi. creând totodată stimulente pentru ca aceştia să se întoarcă şi nu interdicţii de şedere. gazdă. care ar trebui să evite apariţia unor lipsuri în domeniul medical şi educaţional. politica fiscală a SUA poate fi susţinută în principal prin măsuri adecvate privind imigranţii.Pentru ţara gazdă. Becker (1987) a găsit o soluţie similară pentru SUA. În ceea ce priveşte ţările în curs de dezvoltare (de origine ale emigranţilor). pentru a construi instituţii şi pentru a implementa programe”. Astfel. În timp ce controlul se referă în principal la reducerea fluxului de emigranţi prin intermediul diferitor măsuri guvernamentale.

Totuşi. atât direct. ele sunt puţin semnificative în alegerea destinaţiilor de stabilire temporar sau permanent în străinătate. prin subcontractare. relevând faptul că un decalaj de creştere economică de 10% determină o rată a emigraţiei de 0. în timp ce pentru circulaţia pe termen scurt. alături de diferenţele existente la nivelul veniturilor şi. Însă.4. la una oscilantă. cât şi indirect. Astfel. aplicarea acesteia şi în statele din Europa Centrală şi de Est a reprezentat una dintre cele mai delicate probleme politice privind extinderea Uniunii spre Est. . În jurul acestei probleme s-au conturat o serie de analize în cadrul cărora părerile sunt împărţite. Fenomenul migraţionist în România Posibilitatea lucrătorilor de a-şi căuta un loc de muncă pe teritoriul întregii Uniuni este stipulată de una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Comune a UE. după integrarea în Uniunea Europeană. prin emigrarea forţei de muncă. Mikulitsch. Spre deosebire aspectele menţionate anterior. România are şanse să reprezinte „o sursă pentru atragerea capitalului uman de către industriile europene”. Din unele analize recente făcute de Institutul European din România rezultă faptul că. desfăşurată pe termen scurt şi mediu. generat de îmbătrânirea populaţiei. unul dintre cele mai importante studii austriece. D. distanţa şi alcătuirea frontierelor au un rol important în stabilirea de către lucrători a strategiei de alegere a destinaţiilor. particularităţile regionale şi reglementările de politici sunt considerate a stimula fenomenul migraţionist. 2005). În acest context.05% din populaţie (Busek. începuturile procesul migraţionist au fost marcate de renunţarea la controlul strict al emigraţiei din perioada comunistă. localizarea geografică şi distanţa faţă de locaţiile potenţiale pot descuraja deplasarea forţei de muncă româneşti spre alte pieţe. Se consideră că principala trăsătură a fost dată de trecerea de la o mişcare de emigrare fundamentată pe criterii etnice. cel mai important factor de emigrare este considerat a fi decalajul de bunăstare. în contextul creşterii deficitului de forţă de muncă din UE. Dăianu şi R. şi în cazul României a existat teama provenită din partea statelor membre că. al oportunităţilor economice. pieţele lor vor fi invadate de forţă de muncă românească. În România. 2002). implicit. Au fost elaborate o serie de studii care prezintă factorii care favorizează sau descurajează emigraţia din România. efectuat de Institutul de Cercetare Economică. Vrânceanu (2002) susţin faptul că. moment în care ţara a devenit un „câmp de migrare” deosebit de complex (Institutul European din România.

Astfel. rezultă mai mult de jumătate din totalul emigranţilor permanenţi din România.O altă analiză efectuată în 1998 sugerează că. pe lângă cei care emigrează ilegal. media naţională. mai mult de o treime din emigranţii români au sub 25 de ani. studiile efectuate înaintea aderării României la UE au încercat să răspundă la întrebarea dacă piaţa forţei de muncă din România ar putea face faţă provocărilor ridicate de libertatea de mişcare a persoanelor. Argumentând faptul că cea mai mare parte din cei care au plecat să lucreze peste hotare aveau un loc de muncă în momentul plecării. de asemenea. impuse de necesitatea obţinerii de vize şi permisii de muncă. 47. Franţa şi Spania. dacă se adaugă şi cei cu vârste între 25 şi 29 de ani. 2002). Langewiesche şi M. România şi Polonia au fost singurele ţări din Europa Centrală şi de Est care au înregistrat un flux pozitiv al emigrării către UE (Langewiesche. va emigra şi o mare masă de indivizi care fie nu au un loc de muncă. În plus. potenţialul de emigrare se apreciază a fi în creştere întrucât. Luând în considerare rata negativă de creştere a populaţiei. În încercarea de a contura caracteristicile socio-economice ale românilor care emigrează. 2000). 2000). emigraţia încadrându-se într-o bandă îngustă a ciclului de viaţă. urmate de Austria. pe baze permanente. Langewiesche şi M. S-a constatat. Una dintre concluziile la care s-a ajuns este că efectele resimţite de România în urma liberalizării fluxurilor de forţă de muncă trebuie evaluate ţinând cont atât de efectele generate de . diferiţi analişti susţin că în condiţiile în care trendul migraţionist se menţine neschimbat. Ţinând cont de toate aspectele menţionate. alături de cei care nu sunt mulţumiţi de salariul primit în ţară. la care. că românii au o mare înclinaţie şi spre a migra pentru perioade de angajare medii (36% sunt interesaţi de a lucra câţiva ani în străinătate) (IOM). 2002). Una dintre cele mai importante trăsături ale potenţialilor emigranţi este nivelul educaţional: în timp ce ponderea celor care au absolvit liceul şi universitatea depăşeşte. Lubyova vin cu date concrete privind fenomenul migraţionist din România. studiile au demonstrat că cele mai preferate ţări sunt Germania şi Italia. de regulă.). Ei apreciază că. în cel mult patruzeci de ani populaţia totală a României va scădea cu 6 milioane (Zamfir. Pe viitor. Zamfir. Bădescu.2% din muncitorii străini angajaţi în Ungaria provin din România (Institutul European din România. în ceea ce priveşte dorinţa populaţiei de a emigra pe termen lung. fie lucrează în economia subterană. R. în ciuda faptul că în anii anteriori au existat bariere severe în calea emigrării forţei de muncă spre UE. iar cei mai predispuşi la migraţie sunt tinerii. bunurilor şi serviciilor în spaţiul comunitar. Lubyova sunt de părere că diferenţa de salariu este principalul mobil al emigraţiei. Lubyova. România se situează în topul clasamentului ţărilor din Estul şi Centrul Europei. emigranţii români permanenţi care au absolvit învăţământul economic secundar şi universitar reprezintă aproape jumătate din totalul emigranţilor. cuprins între adolescenţă şi începerea carierei profesionale (Diminescu (ed. R.

că. şi ne referim aici mai ales la domeniul IT. În afara analizelor pesimiste. Privită din acest unghi. fenomenul emigraţiei în România trebuie analizat ţinând cont mai ales de durata plecării. în mod categoric. Astfel. dacă emigrarea se va concentra la nivelul anumitor sectoare sau regiuni. există şi o serie de aprecieri care. rezultatul pe termen lung fiind o configuraţie divergentă a creşterii economice între UE şi România (Institutul European din România. Buletinul demografic. în condiţiile regimului de liberă circulaţie a forţei de muncă. Din punctul de vedere al emigrării definitive. deşi remarcă intensitatea deosebită a fenomenului migraţionist în anumite regiuni ale României până în prezent. emigraţia din România va afecta în primul rând disponibilitatea forţei de muncă. analiştii consideră că pe termen lung ele nu sunt suficient de clare. De asemenea. cel al construcţiilor de maşini. temporare sau definitive. 2002). tendinţa fiind de scădere continuă a acestui fenomen. influenţând astfel nivelul salariilor şi gradul de ocupare. trendul este continuu descrescător (INS. în timp ce România va rămâne în urmă. . Dacă pe perioadă scurtă aceste efecte pot fi bine delimitate. 2006). în concluzie.000 de persoane începând cu 2002. acest din urmă aspect putând genera alterarea termenilor schimbului. adică cei cu studii superioare şi postuniversitare. există două puncte de vedere principale. chiar şi în prezent se manifestă deficite ale forţei de muncă pentru anumite calificări în regiunile în care rata de emigrare este ridicată. În acest sens este relevant şi studiul comandat de Comisia Europeană la Institutul Economic German şi prezentat într-o discuţie oficială la nivelul UE în 2004 care menţionează faptul că emigraţia anuală a populaţiei din România şi Bulgaria spre Vestul Europei a fost de aproximativ 335. emigraţia este un factor ce potenţează configuraţia centru-periferie: dacă centrul (UE) va continua să atragă capital uman românesc. schiţează evoluţia din ultima perioadă a emigraţiei ce prezintă un trend descrescător. atunci el va evolua rapid. ea va avea.tranziţie – restructurarea şi realocarea forţei de muncă – cât şi de cele ale integrării în UE – fluxuri comerciale şi intrări de ISD. efecte negative. se consideră că piaţa forţei de muncă va fi influenţată prin intermediul modificării alocării la nivel regional şi sectorial a forţei de muncă şi distribuţiei relative a producţiei. Cu toate acestea. Se poate aprecia. Această apropiere a veniturilor a fost produsul unui important aflux de investiţii străine ce au sesizat oportunitatea pieţei interne în ceea ce priveşte specialiştii bine instruiţi. Primul consideră emigraţia a fi doar o modalitate de convergenţă a economiilor integrate. pe termen scurt. un mare rol avându-l aici apropiereaegalizarea salariilor în rândul celor care aveau cea mai mare predispoziţie pentru o astfel de decizie. care întrevăd o rată ridicată a emigraţiei pe viitor. Din perspectiva noastră. iar cel de-al doilea punct de vedere priveşte acest fenomen ca pe un factor ce amplifică diferenţele de dezvoltare dintre state.

angajament social şi profesional sporit. fapt care permite şi o remunerare mai bună a unor astfel de lucrători. Este un aspect pozitiv dacă privim prin prisma faptului că perioada petrecută în străinătate contribuie la asimilarea unor deprinderi profesionale. deşi în jurul anului 2000 ea devenise deja o mare problemă ce risca să greveze serios şansele de ceştere economică ale României pe termen lung. Modificările de comportament social. Angajaţii care au avut o perioadă de activitate în una din ţările dezvoltate vin cu valori sociale şi profesionale superioare: un grad mai ridicat de conştiinţă civică. ritmul reducerii lor fiind din ce în ce mai rapid. Conform analizei lor. Se merită precizat ca element favorabil faptul că primii care au beneficiat de avantajele investiţiilor străine au fost. nevoia unui trai mai bun.elcetronică şi comunicaţii. . seriozitate. Evoluţia conjuncturală favorabilă la nivel internaţional a compensat lipsa de decizie guvernamentală. însuşirea de noi tehnici şi tehnologii dar şi la sporirea stocului de capital social în rândul celor emigraţi. Ca atare se constată la ora actuală apariţia unor discrepanţe de venituri între lucrătorii specializaţi şi cei cu grad mai scăzut de specializare şi cei necalificaţi. cei cu un grad ridicat de pregătire profesională. respect pentru proprietate. Cu toate acestea. una din cele mai sărace din UE. Nu este de înţeles de ce statul nu a intervenit în stoparea migraţiei creierelor. salarii mai ridicate etc. datele culese de ei relevă faptul că numărul celor care provin din România este în scădere. din regiunea de NordEst. au fost deja sesizate de angajatorii în industrii precum cea a construcţiilor sau agriculturii. Ceea ce este îmbucurător este faptul că. în rândul acestora din urmă. în rândul acesteia dorinţa de emigrare definitivă este mult mai redusă. din fericire. aceste valori contribuie la sporirea productivităţii muncii. Aceasta este şi explicaţia pentru care. dorinţa de emigrare a depăşit orice aşteptare. Combinate. Este o dovadă în plus că dacă vorbim de populaţia mai puţin instruită. majoritatea dorindu-şi să revină după o anumită perioadă de timp în ţară. o înţelegere mai bună a contractului şi a condiţiilor de respectare a acestuia etc. de regulă. petrolier etc. sunt România şi Polonia. procentul trecând de 82%. Unul dintre cele mai detaliate rapoarte referitoare la fluxurile migraţioniste est-vest a fost realizat pentru Comisia Europeană în anul 2000 de Boeri şi Brucker (2000). rata emigrării este constantă sau în creştere. creând premisele unei stopări naturale a procesului de emigrare tocmai prin intrarea de mari corporaţii ce au oferit condiţii superioare de muncă faţă de cele existente până atunci şi au revigorat optimismul legat de evoluţia favorabilă a economiei şi a nivelului de bunăstare. Întrun sondaj realizat pe un eşantion de tineri până în 21 de ani. dintre statele Europei Centrale şi de Est. Motivele ţin de lipsa perspectivelor interne. înclinaţia spre emigrare este mult mai mare. ţările care au contribuit cel mai mult la creşterea anuală a numărului de rezidenţi în Germania până în 2000. cu profunde implicaţii asupra productivităţii factorului muncă. cu studii medii.

2003]: 1. USD. M IGRAŢIA ŞI REMITERILE DE VENITURI Limitarea relaţiei dintre migraţie şi dezvoltare doar la remiteri de venit sau la „exodul creierelor” este neconformă cu realitatea. Într-o eră a comunicaţiilor şi a transporturilor internaţionale ieftine şi rapide emigraţia nu mai reprezintă. Printre acestea se numără: Investiţiile străine directe făcute de emigranţi în ţara de origine. În perioadele de criză. Rezultatele lor sugerează faptul că aceste fluxuri au fost în realitate mult mai mici decât au estimat diferiţi analişti. preconizată de ei în condiţiile unei libere circulaţii a forţei de muncă. 2003. speranţa ţărilor care constituie destinaţii majore ale fluxurilor de migraţie că dezvoltarea accelerată ar putea încetini fluxurile dinspre ţările în curs de dezvoltare. Aproape 20% din valoarea lor se pierde prin taxele şi comisioanele mari de transfer şi prin ratele de schimb valutar dezavantajoase. încearcă să estimeze probabilitatea fluxurilor de migraţiune din Europa Centrală şi de Est. Pe de altă parte. investiţiile şi împrumuturile străine au tendinţa de a se reduce. este de 6%.  Activităţile de fund-raising pentru candidaţii politici. 3. Toate aceste interacţiuni sunt înlesnite de creşterea reţelelor transnaţionale. În schimb. Există şi alte tipuri de fluxuri financiare care au un impact mai puternic decât remiterile [Newland. Grecia. Portugalia -. Pentru mulţi cercetători ai fenomenului migraţiei. Estimările Băncii Mondiale susţin că remiterile de venit din 2007 au depăşit suma de 300 mld. ca altădată. care vizează diasporele. aceasta fiind de aşteptat a se reduce pe măsura îmbunătăţirii standardelor de viaţă din România. sumă care în realitate ar putea fi mult mai mare având în vedere canalele neînregistrate de circulaţie a sumelor. 3]. Iar motivele care pot explica creşterea interesului internaţional pentru migraţie şi dezvoltare pot veni pe trei filiere [Newland. Activităţile turistice realizate de emigranţii care îşi revizitează „vechea” ţară. realizând un studiu în 1999 pentru Departamentul de Educaţie şi Ocupare al Marii Britanii în care au ca punct de referinţă situaţiile anterioare de lărgire a UE – Spania. Asociaţiile filantropice. care furnizează resurse importante pentru dezvoltarea comunităţilor locale. Rata emigraţiei din România. remiterile sunt mai stabile decât alte tipuri de fluxuri financiare.Bauer şi Zimmermann. îngrijorarea din perspectiva pierderii indivizilor calificaţi. pierderea contactului dintre emigrant şi ţara de origine. care creează o piaţă de desfacere pentru producătorii locali. 2. emigranţii au tendinţa de a trimite mai mulţi bani familiilor lor pentru a le ajuta să supravieţuiască sau să revină la situaţia normală.  Nostalgia pentru produsele specifice ţării de origine. Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite estimează că aproape 500 de milioane de oameni (aproximativ 8% din populaţia globului) beneficiază de remiteri. reţelele transnaţionale constituie cea mai importantă resursă de dezvoltare    . optimismul legat de contribuţiile potenţiale ale emigranţilor pentru ţările de origine. Acestea sunt însă livrate cu o ineficienţă impresionantă.

migrationinformation. 3-4]. 2004.se referă la bunurile de capital remise de emigranţi pe măsură ce se mută dintr-o ţară în alta şi se stabilesc pe termen mediu.B. Multe ţări au început să recunoască impactul pozitiv al remiterilor asupra dezvoltării şi au demarat programe care să susţină aceasta tendinţă. Este dificil de estimat măsura în care emigranţii contribuie la formarea fluxului global al remiterilor. Se apreciază că fiecare dolar remis în ţara de origine generează o creştere cu doi până la trei dolari a P. care integrează foştii şi actualii cetăţeni într-o reţea de drepturi şi obligaţii în cadrul unei comunităţi extinse în centrul căreia se află ţara sursă”. Un model care poate înregistra un succes mai mare este cel al diasporelor. Asemenea schimbări deseori necesită reforme fundamentale care pot ameninţa structurile de interese deja existente.  . plătite indivizilor care lucrează în alte ţări decât cele în care au domiciliul legal. prin care se urmăreşte reţinerea în ţară a celor care deţin calificări superioare. salariile obţinute de emigranţii care lucrează sezonier sau în alte forme de muncă pe termen scurt pot fi incluşi în această categorie. de la un emigrant spre familia din ţara de origine. În primul rând. statisticile disponibile nu pot ajuta la evidenţierea categoriilor de emigranţi care generează aceste remiteri.  Transferurile emigranţilor . Iar migraţia şi remiterile pot acţiona ca o supapă de siguranţă pentru guvernele care încearcă să le evite *Martin. 35]. De asemenea. În al treilea rând. care au constituit ţările iniţiale de refugiu şi azil *Van Hear. 26]. Datele folosite de FMI se bazează însă pe o definiţie mai largă şi includ trei categorii de date [IMF. De exemplu. Acest fenomen este observat şi în realitate. http://www.org/USfocus/display. care sunt privite ca o sursă de investiţii. tot mai multe ţări de origine încercând să cultive legături tot mai strânse cu diasporele.-ului prin efectul de multiplicare. În al doilea rând. prin care fiecărui dolar remis investit în proiectele aprobate de guvern i se adaugă un dolar din partea conducerii centrale sau regionale [Martin. în bani sau sub alte forme.I. expertiză şi susţinere politică *Newland. datele sunt în general inconsistente. În literatura de specialitate termenul de „remitere” în general se consideră că se referă la transferul de bani. 2003+. 2004. Un exemplu îl constituie programele de tip Three for One iniţiate în Mexic. sub diferite forme.cfm?ID=137 ]: Remiterile emigranţilor – se referă la transferurile băneşti dinspre emigranţi spre gospodăriile familiale. 2003. nişe pe pieţe internaţionale. Bhagwati sugerează că „un răspuns realist necesită abandonarea abordării de tip brain-drain.  Compensaţii pentru angajați – se referă la salarii şi alte tipuri de remuneraţii. refugiaţii aflaţi în ţări mai bogate vor trimite bani atât rudelor din ţara de origine cât şi celor aflate în ţările învecinate. aceste transferuri au loc între membrii aceleiaşi familii.asociată migraţiei internaţionale. De obicei. schimburi externe. sunt incluse şi câştigurile obţinute de personalul local angajat de instituţiile străine (cum sunt ambasadele şi organizaţiile internaţionale şi companiile care au sediul în străinătate dar care operează la nivel local). persoanele din străinătate fiind plecate pentru perioade mai mari de un an. mai ales în cazul ţărilor aflate în conflict şi care produc refugiaţi. O altă consecinţă a migraţiei este scăderea presiunilor pentru efectuarea schimbărilor structurale care să permită ţărilor de origine să reducă sărăcia.

Există însă şi unele aspecte ale remiterilor care le atenuează efectele benefice asupra ţărilor care le primesc. pornind de la interacţiunile sociale ale grupărilor minoritare şi efectul lor asupra societăţii americane. emigranţii provin în general din familiile mai înstărite. de cunoaştere şi recunoaştere mutuală sau. Fafchamps. în viziunea sa. conceptul a fost analizat şi definit în maniere diferite. Printre precursorii abordărilor pe această temă se numără Glen Loury (A Dynamic Theory of Racial Income Difference. 2004. iar pe de alta. Acesta defineşte pe primul dintre cele două concepte pornind de la cadrul social general: „organizarea socială se constituie în capital social. un tip de individualism nociv pentru piaţa americană a muncii. 1961). Preluat din literatura sociologică şi translatat în economie. Distanţele lungi şi comisioanele tot mai mari percepute de agenţiile prin intermediul cărora se realizează emigrarea o vor face posibilă numai pentru cei care şi-o pot permite. 1986. 1975) şi Jane Jacobs (The Death and Life of Great American Cities. Este posibil ca remiterile să fie folosite. fiind văzut ca „mulţimea resurselor actuale şi potenţiale ce sunt aduse laolaltă de existenţa unei reţele durabile de relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate. care facilitează cooperarea între indivizi. 4]. de apartenenţa la un grup” [Richardson. James Coleman (1988) analizează legătura dintre capitalul social şi cel uman în Statele Unite. capitalul social este legat de existenţa reţelelor sociale. Loury contestă discriminarea în materie de remuneraţii aplicată de angajatori pe criterii rasiale. Pe de altă parte. prin urmare acestea vor beneficia într-o măsură mai mare de venituri din străinătate. ci este afectată şi de natura şi calitatea relaţiilor interumane din cadrul acesteia. Primul studiu sistematic al conceptului de capital social aparţine lui Pierre Bourdieu (1985). nu toate gospodăriile le primesc. Fără a trata propriu-zis problema capitalului social. consideră capitalul social ca fiind productiv şi având manifestări variate cu ajutorul a ceea ce el numeşte „aspecte ale structurii sociale” . Coleman aduce astfel în discuţie costurile de tranzacţie. pentru perpetuarea unor conflicte zonale sau pentru finanţarea activităţilor de crimă organizată sau terorism. Pe de o parte. Acest tratament preferenţial la angajare denotă. el deschide calea abordării acestuia. Din definiţia dată se poate deduce că autorul intuieşte o posibilă determinare între trăsăturile şi capacităţile unui individ şi mediul în care acesta îşi desfăşoară activitatea. Prin prisma sa. Câţiva ani mai târziu. contribuţia acestora la creşterea economică fiind condensată în termenul generic de capital social. În primul rând. CAPITALUL SOCIAL Conceptul de capital social Bunăstarea unei societăţi nu depinde doar de maniera în care factorul uman se îmbină cu cel fizic sau financiar. facilitând atingerea obiectivelor care nu ar putea fi atinse în absenţa sa sau care ar putea fi atinse doar cu un cost mai ridicat” [Durlauf. 248]. distribuţia lor este inegală. de asemenea. Distribuţia ar putea deveni şi mai descentrată în viitor din cauza costurilor mari asociate emigrării. cu alte cuvinte. dinamizând activitatea economică.

normele şi sancţiunile efective asociate încălcării lor. starea de bine a unei societăţi porneşte şi de la interacţiunea socială dintre membrii ei. norme şi încredere . În opinia sa. aşteptările şi câştigarea încrederii în cadrul structurilor sociale. 2+. 664-665]. pe care el le numeşte bridging social capital şi bonding social capital. Aşadar. În viziunea lui Putnam. dacă angajamentul civic la nivelul unei societăţi se situează la cote ridicate. care se derulează în baza unor norme clar definite. fără existenţa unei legături explicite între acestea şi activitatea productivă *Hayami. asociaţii de părinţi . organizarea socială eficientă reprezintă asemenea resurse de facilitare a acumulării de capital social într-o comunitate. capitalul social se regăseşte în spaţiul relaţional dintre indivizi. 67] apar ca urmare a manifestării încrederii în contextul unor reţele de relaţii sociale. comportamentul speculativ. spune Putnam. La nivel agregat.reţele. 1995b. se află practic aproape tot timpul în celălalt şi poate fi accesat doar prin interacţiune cu acesta. Atât doar că virtutea civică este mai puternică atunci când este raportată la o reţea de relaţii sociale reciproce. capitalul social cuprinde „caracteristici ale vieţii sociale .coruri.generează externalităţi economice pozitive. Portes subliniază. 1998. S-a observat că. în două categorii: machers . În opinia sa. 1988. Capitalul de tip bridging este descris de legăturile ce se formează între diferitele grupuri sociale.care permit participanţilor să acţioneze împreună mai eficient. Obligaţiile. Indivizii fac alegeri prin prisma costului de oportunitate a timpului petrecut în reţelele sociale închise comparativ cu cele deschise. Acestea se referă la implicarea socială a indivizilor în comunitatea din care fac parte. ei pot fi încadraţi. Conceptul de capital social este.[Coleman. oportunist al indivizilor devine mai puţin prezent. Pentru Putnam prezintă interes modul în care diverse asociaţii orizontale implicate în activităţi civice . că discuţia în jurul conceptului de capital social nu este nouă. Poate exista paradoxul unei societăţi cu mulţi indivizi virtuoşi dar care să nu aibă un stoc ridicat de capital social. se apreciază că primul tip de capital creează preponderent efecte pozitive. S102+. ajungând la concluzia că performanţa instituţiilor sociale este influenţată semnificativ de angajamentele civice asumate de către cetăţeni. deoarece lipsesc conexiunile dintre aceştia. cluburi sportive. De aceea. foarte importantă este relaţionarea dintre membrii societăţii. de asemenea.indivizii care investesc mult timp în cadrul organizaţiilor formale. „coordonarea şi cooperarea în avantaj reciproc” [Putnam. pe când cel de-al doilea induce efecte negative prin pierderile de flexibilitate socială şi retragerea în interiorul grupurilor. Cu alte cuvinte. În opinia sa. spre deosebire de resursele fizice care pot fi procurate de pe piaţă sau de capitalul uman care se dezvoltă din capacitatea intelectuală şi practică a unei persoane. apropiat de ceea ce unii numesc „virtuţi civice”. dar că ea înglobează toată contribuţia pe care socialul o aduce la creşterea potenţialului productiv al unei comunităţi *Portes. schmoozers .indivizii care petrec multe ore în conversaţii informale [Putnam. 1995b. pe când cel de tip bonding este dat de conexiunile ce se formează în interiorul unor grupuri sociale. participarea la reţele deschise poate fi interpretată ca un angajament civic. există două tipuri distincte de capital social. 2000. 3+. 93115]. Prin prisma efectului asupra societăţii. pentru a atinge obiective comune” [Putnam. canalele utilizate pentru a colecta şi transmite informaţii. . după Putnam. 2006. Robert Putnam (1993) a studiat capitalul social pentru cazul Italiei.

Deţinătorii de capital social îl vor oferi când se vor simţi obligaţi să returneze serviciul care li s-a făcut cândva. reţele şi alte forme relaţionale de conexiune socială *Glaeser. 2000]. 2000. Există totuşi două tipuri de capital social. de relaţionare. în opinia experţilor Băncii . Muncitorii dintr-o echipă nu devin altruişti în realizarea unui proiect pentru că sunt prieteni sau pentru că aşa au primit educaţie din familie. beneficiile sunt reciproce şi specifice. În opinia lui Edward Glaeser.capital social comunitar – mulţimea resurselor sociale ale comunităţii care cresc bunăstarea acesteia *Glaeser. Legând capitalul social de starea de dezvoltare. Bowles şi Gintis definesc capitalul social drept încrederea. dacă în prealabil acesta şi-a oferit sprijinul în acelaşi proces derulat la ferma proprie. A patra sursă de capital social se regăseşte în însăşi procesul de integrare socială a unui individ. dacă încalcă normele stabilite de comun acord în comunitatea respectivă. Iar aici intervine principiul reciprocităţii. Sacerdonte. siguranţa restituirii creditului acordat unui partener de afaceri sau efectuarea de donaţii private din liberă iniţiativă. Raportarea la ceilalţi membri ai societăţii poate fi făcută şi printr-o viziune justiţiară. 1904]. Pe baza angajamentului asumat. 1+. după Portes. abilitate de comunicare.) care aduc avantaje acestuia în relaţia cu ceilalţi *James. ambii ies în avantaj printr-o eficientă diviziune a muncii. De exemplu. Laibson şi Sacerdonte îl definesc ca sumă a caracteristicilor sociale ale unei persoane. Este evident. fiind ea însăşi o formă de existenţă a capitalului social. solidaritatea generată de limite sau constrângeri exterioare. Portes remarcă printre acestea procesul de internalizare a normelor comportamentale de către membrii unei comunităţi. iar al doilea de utilaje eficiente. grija de a trăi după normele societăţii şi de a-i pedepsi pe cei ce n-o fac [Bowles. O altă sursă a capitalului social este. Referindu-se la acest tip de capital. Premisa în abordarea lui Glaeser este că decizia de a investi în capital social este luată de către indivizi şi nu de societate. Gintis. capitalul social este format din norme. 2002]. . Luarea de atitudine este importantă. ci pentru că ştiu că de acţiunea lor integrată depind venitul lor. 2002. care îi permit să-şi însuşească avantajele economice şi noneconomice din interacţiunea cu ceilalţi *Glaeser.Întrucât capitalul social nu are formă tangibilă. Primul fermier beneficiază de forţă de muncă suplimentară. el poate fi reperat prin identificarea surselor sale generatoare. Pe această cale apare. de pildă. Presiunea oprobriului public poate să fie mai puternică decât obligaţia respectării normei în sine. mizând pe faptul că nerestituirea împrumutului va atrage excluderea respectivului din cercurile de afaceri evreieşti şi pierderea credibilităţii acestuia. care presupune inclusiv suportarea unor sancţiuni. F419]. În acest fel. un fermier va pune la dispoziţia vecinului său utilajele agricole pentru recoltarea mai rapidă a cerealelor. De exemplu. Capitalul social ia naştere şi prin apariţia creanţelor ca urmare a derulării unei activităţi. preocuparea pentru ceilalţi. Laibson. reputaţia lor şi reuşita proiectului. în opinia autorului: capital social individual – acel set de atribute sociale ale individului (carismă. etc. cred cei doi autori. un om de afaceri evreu va prefera să acorde un credit unui alt partener de aceeaşi religie pentru că ştie că astfel se va proteja. Glaeser. Banca Mondială consideră că termenul se referă la regulile şi reţelele care facilitează acţiunea colectivă.

nivel de angajare civică.şi inter-grupuri. pot merge de la consolidarea familiilor la generarea de acţiuni sociale pornind de la afilierea la un grup de oameni care au ştiut să . Prima coordonată care face posibilă apariţia capitalului social se regăseşte în normele adoptate de o comunitate. Acestea acoperă o gamă largă de comportamente sau credinţe manifestate practic. plecând de la nivel individual spre cel colectiv. din definiţiile expuse mai sus reies mai multe direcţii de abordare a capitalului social: capitalul social are o determinare individuală ce derivă din accesul la reţele. capitalul social reflectă: încredere şi toleranţă. Normele se referă la „reguli informale şi convenţii care prescriu. Coleman detaliază cum anume acţionează normele în direcţia construirii capitalului social: „O normă prescriptivă într-o colectivitate care constituie o formă foarte specială de capital social este aceea prin care individul trece peste interesele proprii şi acţionează în interesele colectivităţii” [Coleman. aşa încât să apară reţele de furnizori şi clienţi. trebuie să conducă la cooperare intra. Cele trei dimensiuni apar în contextul relaţiilor sociale şi acţionează convergent. Pentru a fi considerate norme. dând naştere bunăstării. 2007+. Aşadar. asumarea până la capăt a angajamentelor. în opinia sa. respectarea întocmai a prevederilor legale. acestea trebuie să fie iniţiate într-un context de interacţiune între indivizi (aplicarea principiului reciprocităţii doar în grupul de prieteni. reţelele sociale şi încrederea. îndeplinirea cinstită a îndatoririlor de angajator şi angajat etc. socială. toleranţa. colaboratori sau percutarea societăţii civile la adoptarea unui act legislativ şi să permită manifestarea unor virtuţi precum: onestitatea în negocierea unui contract. majoritatea autorilor fac trimitere la trei piloni de bază în crearea acestuia: normele sociale. 1998. - Coordonatele-cheie ale capitalului social Normele Aşa cum rezultă din încercările de definire a capitalului social. până la tradiţii izvorâte din religie şi mediul cultural. de la acordarea de sprijin material şi afectiv unui prieten. cu posibilă extindere apoi la nivelul tuturor persoanelor cunoscute). capitalul social are o determinare colectivă ce se reflectă prin existenţa unei comunităţi armonioase. 2003. 9]. că existenţa capitalului social şi a coeziunii sociale este critică pentru depăşirea sărăciei şi susţinerea dezvoltării economice şi umane *World Bank. interzic sau modulează comportamente în circumstanţe sociale variate” [Productivity Commission. Normele au putere de influenţă asupra relaţiilor sociale în măsura în care ele sunt internalizate. respectarea cuvântului dat. Pe de altă parte. 2003]. Efectele depăşirii barierei egoismului individual. S104].Mondiale. etica în muncă. [Hunout.

poate conduce la o limitare a acestuia. ci pentru că ar putea să câştige bine dintr-o astfel de profesie. Şi nu vor schimba între ei roadele muncii dintr-un instinct de solidaritate. 1988.se susţină şi să se încurajeze reciproc. Pe când o familie care funcţionează ca o reţea închisă permite coalizarea părinţilor. care argumentează că în momentul în care într-o familie există relaţii sociale „deschise”. Un alt argument pe care Coleman îl aduce în favoarea „închiderii structurii sociale” [Coleman. Ajungem astfel la judecata lui Adam Smith asupra comportamentului raţional al individului care se pune în slujba comunităţii pentru că aceasta este calea spre propria-i propăşire. S106] . părinţii nu pot interveni cu autoritatea corespunzătoare spre a stopa sau limita efectele negative ale normelor sociale asupra copiilor. prin îmbunătăţirea poziţiei în interiorul colectivităţii şi prin acumularea unui stoc suplimentar de capital social individual. F438]. de la valorile împărtăşite şi de la normele cărora consimt să se supună. În acest mod se cizelează capitalul social individual [Glaeser. ceea ce poate compensa eventuala pierdere generată de realocarea unei părţi a resurselor înspre colectivitate în ansamblu. Fukuyama. Reţelele sociale apar prin interconectarea persoanelor pornind de la un atribut comun. 1995. Latham. ci datorită unei raţiuni economice egoiste ce are ca suport profitul individual. Reţeaua „primară” este familia. dar el nu şi-a ales meseria din această motivaţie. cu rezultat în sociabilitatea limitată a membrilor ei (aşa cum argumentează Cox. Aici se adaugă şi posibilitatea sporirii avantajelor personale prin efecte de recunoaştere socială. Analizând strict din perspectivă socială. prin caracterul închis pe care îl pot avea relaţiile de familie. 1995. prin valorile pe care le poate promova între generaţii (în opinia unor autori precum Bordieu şi Putnam) sau dimpotrivă. 2002. 1997). Normele sunt interpretabile şi pot fi modificate în timp şi conform percepţiei morale. ci în conştientizarea faptului că bunăstarea colectivităţii generează externalităţi pozitive asupra tuturor membrilor. şi îşi poate găsi logica nu în raţiuni etice superioare. Un brutar e indispensabil unui sat. Dacă ţinem seama totuşi de interacţiunea cu sfera economicului şi cu interesul fiecărui individ pentru propria-i prosperitate. Perspectiva reţelei închise a pornit de la Putnam (1993). observarea corectă a nevoilor copiilor şi menţinerea unui atitudini unitare în transmiterea valorilor către copii. nu există un tipar de reacţie a indivizilor la norme care să fie considerat ca unic punct de reper corect. În literatura de specialitate perspectivele asupra familiei vin pe două direcţii. până la fundamentarea unor naţiuni pe principii democratice. Fie este considerată esenţială pentru acumularea de capital social. Altruismul nu mai devine dezinteresat. La fel şi măcelarul. politice şi culturale a comunităţii în cauză. Reţelele sociale Al doilea pilon de bază care determină existenţa capitalului social provine direct din relaţionarea interumană. judecata se schimbă. El este folosit în mod subiectiv şi circumstanţial de către individ în interacţiunile sale sociale. inclusiv asupra propriei persoane.

Prezenţa fizică a adultului lângă copil şi intensitatea relaţiei dintre ei reflectă prezenţa sau absenţa capitalului social în respectiva familie. polarizarea veniturilor între bogaţi şi săraci . reflectat în nivelul venitului şi în statutul social câştigat. birouri etc. Apartenenţa la o anumită comunitate implică respectarea anumitor tradiţii. Importanţa comunităţii rezidă în încurajarea şi susţinerea cooperării. rasă. În opinia sa. de exemplu. De asemenea. Interdependenţa utilităţilor aşteptate de membri diferiţi ai aceleiaşi comunităţi îi determină să conlucreze. Apare astfel o constrângere de tip low-cost. apar alte reţele sociale. care determină conectarea capitalului social al acesteia la capitalul social al comunităţii. Astfel. În privinţa corelării familiei cu capitalul social pe care îl poate oferi în exterior. a căror şansă de conectare la lumea civilizată şi dezvoltată depinde de viteza de adaptare a normelor tradiţionale la pulsul real al economiei mondiale. a aversiunii faţă de risc şi a reticenţei la nou. care împărtăşesc aceeaşi religie. reprezintă capitalul social.). rata infracţionalităţii. interacţiunea „închisă” dintre familii permite transmiterea sănătoasă a normelor sociale de la părinţi la copii şi crearea mediului propice pentru valorizarea încrederii. împiedicândui să devieze de la normele sociale existente şi aplicate. Pe de altă parte. Localizarea geografică. întrucât ea are sau nu cooperarea ca rezultantă. Simplul fapt că într-un sat toţi locuitorii se cunosc va opri pe unul dintre ei să se comporte într-un fel . 8]. cei doi autori leagă aşteptările mamelor de a-şi vedea copii terminând o facultate de rata de abandon a elevilor de liceu. Capitalul social al familiei este privit pe două direcţii: în cadrul şi în afara ei. ce se construiesc prin grupuri de prieteni. Pentru a măsura capitalul social el a luat în considerare nivelul de încredere în persoane străine şi asocierea la diverse grupuri formale. Putnam a analizat intensitatea reţelelor sociale ce se nasc astfel. Concluzia a fost că educaţia rămâne cel mai important factor de influenţă a capitalului social al unei familii. susţine că măsura în care capitalul uman al părinţilor se răsfrânge asupra copilului. găsind că aspiraţiile educaţionale ale părinţilor au efecte pozitive asupra copiilor lor. Coleman. eterogenitatea sau omogenitatea etnică. fără a introduce însă în discuţie şi prezenţa tatălui biologic [Winter.este legătura dintre generaţii. De asemenea. Este cazul statelor slab dezvoltate din Asia şi Africa. pentru ca fiecăruia să-i fie satisfăcută nevoia într-o anumită măsură. Furstenberg şi Hughes ajung la concluzia că relaţia mamei unui copil cu propria ei mamă şi coeziunea familiei exercită efecte asupra tinerilor. există şi un cumul de factori externi familiei în sine. 2001. căsniciile reuşite şi prezenţa copiilor încurajează şi susţin acumularea de capital social şi răsfrângerea acestuia în exteriorul familiei. situarea în zona urbană sau rurală. Acestea pot fi şi o barieră de acces la beneficiile globalizării economice. Astfel ia naştere comunitatea. relaţii de vecinătate. având putere de influenţare a comportamentului indivizilor. influenţând pozitiv educaţia acestuia. lipsa problemelor de natură economică. o asociaţie civică voluntară bazată pe reţele informale existente în interiorul sau între organizaţiile formale (firme. Datorită eforturilor concertate. conducând la transmiterea unor valori sau a unor externalităţi negative dinspre aceasta spre spectrul larg al relaţiilor sociale din comunitatea respectivă. relaţiile sociale devin mai strânse. naţionalitate etc. care se încetăţenesc în relaţiile dintre membri. În cadrul relaţiilor de familie. din pricina manifestării conservatorismului.toate acestea îşi pun amprenta asupra familiei. intrarea în contact cu indivizi care au aceleaşi preferinţe de consum.

considerat negativ de comunitate în ansamblu. 2006. sistemele de irigaţii. comunitatea joacă un rol de mediere a accesului la resurse şi eficientizează utilizarea acestora. care acoperă nevoile şi aşteptările specifice acesteia. la rândul său. Datorită cooperării. Deschiderea pieţelor unei comunităţi iniţial închise comută eforturile agenţilor economici şi sociali de pe menţinerea solidarităţii intracomunitare.1 . păşunile. cadru dat de prevederile legislative şi de organizarea administrativă. Comunitatea. prin intermediul cooperării. Membrii capătă în acest fel siguranţă. comunitatea nu-şi poate desfăşura activitatea fără cadrul de protecţie oferit de existenţa statului. ea nu poate fi eficientă economic în absenţa conexiunii cu cele două. ca să nu ajungă la o criză a supravieţuirii. drumurile rurale) sunt . Fără a fi una de natură dictatorială. conduce la producerea de bunuri publice locale. comunitatea are un avantaj social comparativ faţă de piaţă şi de stat. Piaţa permite crearea bunurilor private prin mecanismul care îi este la îndemână . Statul. oferă bunuri publice cu caracter global (general). piaţa şi statul în sistemul economic Sursa: Hayami. Efectul de bunăstare care rezultă devine treptat însemnat prin lărgirea sferei resurselor disponibile şi a presiunii concurenţiale pozitive pe piaţă. avantajul comparativ al comunităţii rezidă în furnizarea de bunuri publice la nivel local. În fapt. fără a fi neapărat nevoie de presiuni suplimentare asupra acestuia (care presupun costuri). Şi aceasta pentru că bunurile colective (pădurile. în schimb.prin concurenţă.Comunitatea. De asemenea. PIAŢA Concurenţă Bunuri private STATUL Coerciţie Bunuri publice globale COMUNITATEA Cooperare Bunuri publice locale Figura 3. Atât statul cât şi piaţa pot consuma şi tranzacţiona această categorie de bunuri. În această manieră activitatea economică este eficientizată prin producţia de bunuri de calitate. cu preţul coerciţiei. dar şi în afara comunităţii. Cu toate acestea. limitarea impusă de stat apare din stabilirea unui cadru legaladministrativ în care comunitatea şi piaţa pot utiliza bunurile oferite. pe racordarea la reţele comerciale mai vaste. 41 În tabloul economic general. care să aibă cerere în interiorul.

pot fi aduse cel puţin trei argumente care să susţină ideea aşa numitei „guvernanţe comunitare”. Iluzia că decizia la nivel comunitar este deasupra interesului economic este utopică. decât asupra a ceea ce posedă” [Bowles. Ea poate fi furnizată ca program electoral maselor de alegători. Bowles şi Gintis subliniază că o comunitate „îndreaptă atenţia mai degrabă asupra a ceea ce grupurile fac. Pe de altă parte.prezervate. afirmaţia că guvernanţa colectivă este eficient superioară guvernanţei pieţei nu poate fi susţinută. Este lucru ştiut că „guvernanţa comunitară” nu funcţionează în termeni optimi decât în societăţile prospere. solidaritatea. trăsăturile nobile (încrederea. reciprocitatea. fapt care permite identificarea mai rapidă a disfuncţiilor şi remedierea lor. Cu alte cuvinte. într-o anumită măsură. setul de oportunităţi disponibile lor şi înclinaţia pe termen lung a indivizilor spre interacţiune reprezintă baza organizării acţiunilor colective în furnizarea de bunuri publice locale la nivel de comunitate” [Hayami. previzibil. Gintis. Hayami detaliază avantajul comparativ al comunităţii aducând în discuţie potenţialul acesteia: „cunoştinţele comune împărtăşite de membrii comunităţii pe structura motivaţională cu care se confruntă. limitează şi blochează acţiunile individuale care aduc atingere bunăstării celorlalţi. Vigilenţa şi sancţiunile aplicate în activitatea echipelor de lucru. şi una corectă. . Dar această eficienţă socială nu este altceva decât o externalitate pozitivă a actului economic. absenţa sa conducând rapid la epuizarea resurselor ce pot fi redistribuite către membrii acesteia. În spaţiul comunitar monitorizarea activităţii membrilor este mai uşoară. întrucât alternativa cooperării o reprezintă ostracizarea sau oprobriul public. altfel decât o pot face statul sau piaţa. din perspectiva noastră. Această viziune holistă nu este. celui colectiv. În opinia lor. pe care o consideră superioară celei a statului sau a pieţei. iar acceptarea redistribuirii atât de necesare nu se realizează decât în perioadele de creştere economică. în cadrul unei comunităţi. nu bunurile publice produse sunt importante. În ultimă instanţă. pot fi valorificate superior. Datorită volumului ridicat de informaţii disponibile despre fiecare membru. a asociaţiilor şi parteneriatelor previn. Piaţa este cea care furnizează resursele necesare funcţionării societăţii în ansamblul ei. Şi aceasta întrucât comunitatea are acces la un spectru larg de informaţii dispersate şi poate impune sancţiuni celor care nu respectă normele sau poate răsplăti pe cei care se conformează lor. sublinierile aparţin autorilor+. comportamentul economic al acestora devine. Interesul individual excede. F420. contractele se execută. frecvenţa ridicată a interacţiunilor dintre membrii unei comunităţi reduc costurile de tranzacţie şi măresc beneficiile. De asemenea. Cei doi autori aduc în discuţie capacitatea de guvernanţă a comunităţii. Teama de înstrăinare poate constitui motivaţia care determină relaţiile sociale prezente să se deruleze şi în viitor. la o scădere a costurilor şi la o eficienţă socială ridicată. a funcţionării pieţei. atunci când acestea funcţionează după norme şi reguli ce sunt respectate. în majoritatea cazurilor. De aceea. cât acţiunile întreprinse de membri în vederea producţiei lor. respectul) sau motivaţiile negative (orgoliul personal. spiritul de răzbunare). Primul argument este cel al continuităţii relaţionării sociale. Este adevărat că existenţa comunităţilor conduce. oportunismul este prevenit şi pedepsit prin monitorizarea atentă pe care membrii o exercită unii asupra altora. dar nu rămâne sustenabilă în faţa realităţii. înscrise în caracterul indivizilor. 2006. 2002. iar accesul la ele este caracterizat prin non-rivalitate (sunt de uz comun) şi non-excludere (nu generează externalităţi negative). 19]. În al doilea rând.

sex. 1002 Pornind de aici. Prima sferă de manifestare a încrederii apare în reţelele constituite pe baza relaţiilor personale.Încrederea Cea de-a treia coordonată necesară conturării conceptului de capital social este încrederea. promovând cooperarea. ea poate fi definită ca „voinţa de a permite deciziilor altora să ne influenţeze bunăstarea proprie” [Sobel. 1997. Pe măsura conectării la pulsul comunităţii. . implicarea în activitatea asociaţiilor de părinţi în şcolile pe care le frecventează copiii. în acţiunile civice şi în privinţa actului de guvernare. 148]. creditul acordat de părinţi unor profesori în educarea copiilor lor . rasă. sunt posibile angajamentele civice şi realizarea legăturilor persoanelor cu viaţa comunităţilor din care fac parte *Putnam. Concis. Cu alte cuvinte. aderarea la un sindicat.2 . plata mărfii pe bază de card. indiferent de diferenţele de vârstă. Pe de altă parte. 1995b. persoanele care au încredere unii în alţii se vor asocia şi vor coopera.reprezintă exemple de situaţii în care încrederea se manifestă la nivelul interpersonal în baza unor convenţii prestabilite. încrederea indivizilor în cei de lângă ei va creşte. 665]. atunci când membrii ei adoptă sentimente şi atitudini pozitive unii faţă de alţii (încrederea socială). Se poate spune că într-o comunitate se manifestă încrederea. 2002. Rahn. Cele trei interdependenţe sugerate de schema de mai jos fac trimitere la segmente diferite ale vieţii sociale ale unui individ. nivelul de încredere se observă din creditul pe care individul este dispus să-l dea consilierii şi acţiunilor altora în luarea deciziilor proprii pe mai multe paliere: în relaţiile personale. înscrierea în asociaţii studenţeşti şi activarea în proiectele acestora etc. participarea democratică la vot. Încredere în Guvern Angajament civic Încredere interpersonală Figura 3. Depozitarea unor bunuri pe termen mediu şi lung în garajul unui prieten. etnie.Reprezentare structurală a capitalului social Sursa: Brehm. Astfel de angajamente ar fi practicarea de activităţi voluntare.

José Pena Lopez şi José Manuel Sánches Santos ajung la concluzia că există o legătură clară între structura organizaţională macrosocială şi încrederea generală. trăsăturile personale de caracter şi convingerile religioase determină măsura în care membrii unei comunităţi au încredere unii în alţii. Apoi. respect. Ştiinţele politice se axează în schimb pe rolul normelor sociale şi politice în conturarea comportamentelor umane. interacţiunile sociale dintre indivizi trimit la instituţiile formale şi informale care le guvernează şi la motivaţiile acestora (care duc la satisfacerea interesul propriu prin cooperare). În sens invers. cercul social se lărgeşte. Ea poate să fie favorizată de mediul cultural şi moral în care indivizii îşi desfăşoară activitatea. . După venirea misionarilor creştini printre ei. Aşa s-a întâmplat. cu membrii castei indiene a „Intangibililor”. legătură ce nu este condiţionată direct de omogenitatea socială sau de instituţiile tradiţionale (familie. O asemenea atitudine ar scuti statul de asumarea unor costuri de coerciţie asupra cetăţenilor în direcţia respectării legilor. Coloniştii englezi care au ajuns în Lumea Nouă au reuşit să influenţeze viaţa politică a viitoarei Americi datorită valorilor creştine în care credeau şi trăiau. Nivelul încrederii este afectat de o serie de factori. Oamenii au căpătat încredere în valoarea lor intrinsecă şi din efortul lor concertat sa născut Bangalore. Particularităţile capitalului social Relaţiile sociale au valenţe multiple. de pildă. nivelul de educaţie. făcând loc raportării la autorităţile politice. Persoanele din această castă erau considerate ca aparţinând celei mai joase speţe umane şi li se inculca ideea că nu merită. contribuie la crearea unui climat de încredere întrun mediu în care aceste valori nu existau iniţial. Plasate într-un cadru economic. acestea au putere de influenţă asupra evoluţiei politice a naţiunii din care fac parte. iar nu din coerciţie şi presiunea sancţiunii. se poate corija după semnalele primite dinspre societatea civilă. În acelaşi mod. guvernul îşi poate face din aceste asociaţii aliaţi sau rivali. Câtă vreme individul va vedea în cei din jur potenţiali trişori pe seama sa. faţa regiunii a fost schimbată. va privi şi guvernul prin aceeaşi lentilă. empatie. Sobel consideră că cei care acordă capital de încredere semenilor o vor face şi în dreptul instituţiilor politice. Privit din perspectivă sociologică. În momentul în care asociaţiile de cetăţeni sunt sudate prin valori solide (corectitudine.Studiind corelaţia dintre nivelul încrederii şi cel al capitalului moral. cooperare). le poate manipula (cum a fost cazul în perioada comunistă) sau. religie). Dacă însă este încrezător că ceilalţi se supun autorităţilor. dimpotrivă. În acest caz. grupurile de lobby pot influenţa negativ sau pozitiv factorii guvernamentali de decizie. va accepta mai uşor deciziile acestora. După cum atitudinile altruiste şi solidare izvorâte din internalizarea normelor morale. una dintre cele mai prospere zone ale Indiei de azi. în direcţia adoptării unor politici economice care să favorizeze o anumită industrie sau comunitate de afaceri. să fie atinşi niciodată. prin definiţie. Ultima conexiune reciprocă este cea între participarea civică şi încrederea în instituţiile statului. capitalul social este analizat în contextul organizării sociale şi a caracteristicilor acesteia.

respectarea prevederilor legale şi a clauzelor contractuale şi etica la locul de muncă. Pentru primul tip de capital. ca bun de capital întrucât este folosit la producerea altor bunuri durabile (asociabilitatea indivizilor duce la apariţia de noi firme pe diferite segmente de piaţă). 2005.E.D. terenurile sau echipamentele tehnice care ajută la crearea outputului. Spre deosebire de capitalul fizic. diversificate sau înnoite prin procesul de life-longlearning. Problema onestităţii în relaţiile sociale face trimitere la externalităţi pozitive şi negative. Partea pozitivă este cultivarea încrederii. procesul de regenerare este imposibil sau costisitor. În acest sens. materializat în bunuri materiale sau financiare. abilităţi şi capacităţi personale are impact asupra activităţii economice (prin creşterea productivităţii. Caracteristicile sociale ale fiecărui grup sunt marcate de sistemul de valori după care se ghidează sau de contextul cultural în care îşi desfăşoară activitatea. în timp ce cunoştinţele şi abilităţile umane pot fi ameliorate. prin urmare. generând astfel un capital social specific. sau poate fi considerat bun durabil de consum (indivizii îşi folosesc capacitatea de relaţionare socială pentru a ajunge să producă ceva) *Pena Lopez. capitalul uman se concentrează asupra efectelor pe care investiţia în individ le are asupra producţiei generale. În schimb. capitalul moral trimite la comportamentele individuale cu efecte constructive sau negative asupra mediului de afaceri. în literatură s-a conturat conceptul de capital moral *O.. Astfel. Mai mult. ordinea socială este privită ca rezultantă a instinctelor naturale de asociere ale oamenilor. Pentru a sublinia influenţa pe care normele sociale o pot avea asupra indivizilor. a căror proprietate poate fi schimbată prin comerţ. reţelele sociale construite pe baza unor norme comune pun accentul pe coeziunea socială şi economică. . capitalul social potenţează capitalul uman încorporat separat în indivizii care interacţionează. facilitarea parteneriatelor. gradul de perisabilitate al bunurilor de capital este mai mare faţă de cel al capitalului uman încorporat în individ. 1998. contribuind la formarea unui climat de încredere şi cooperare economică şi nu numai. reciprocitatea sau angajamentul civic. Printre cele mai importante elemente care ţin de baza etică a derulării activităţii economice a agenţilor economici se numără: corectitudinea. care duce la utilitate individuală (interacţiunile sociale se consumă pe măsură ce satisfacţia personală se conturează ca o consecinţă a acestora). înţeles ca sumă de valori care formează baza etică a relaţionării sociale. iar capitalul social se axează pe efectul interacţiunii dintre indivizi asupra rezultatelor economice. stimularea inovaţiei). complementare. Pe de altă parte. Revenind la contextul economic. Forţa de muncă umană şi potenţialul de cunoştinţe şi informaţii fac utilizabile materiile prime. calitatea ridicată a actului productiv. inputul generat prin relaţii sociale poate fi privit fie ca bun perisabil de consum. capitalul social se regăseşte în potenţialul relaţional al indivizilor dintr-o comunitate şi nu poate fi înstrăinat alteia. 9+. pentru a fi considerate „capital” relaţiile sociale trebuie să-şi aducă aportul în procesul de producţie. Sánches Santos. 7]. Cele două tipuri de capital sunt. Mutând unghiul în sfera antropologiei. Prin comparaţie cu resursele fizice.cum ar fi încrederea. capitalul fizic poate deveni neproductiv în lipsa unui capital uman care să-l valorifice.C. În timp ce acumularea de cunoştinţe. să aibă un randament şi să poată suporta investiţii.

în deturnarea fondurilor din finanţări externe de la direcţiile pentru care au fost acordate înspre proiecte personale de afaceri ale funcţionarilor care ar trebui să le gestioneze. influenţa anumitor grupuri etnice semnificative asupra comportamentului în afaceri pot de asemenea constitui factori generatori ai fenomenului corupţiei. Spre exemplu. Să luăm ca exemplu restricţiile cantitative la import *Mauro. manageri ai unor companii puternice pe piaţă. practicarea unui nivel scăzut al salariilor în sectorul public comparativ cu cel privat. aflaţi în imposibilitatea de a plăti mita cerută. politica cursurilor valutare multiple. o anumită categorie de persoane fiind favorizate. Cum importul unei anumite categorii de marfă devine limitat. 2006. La nivelul administraţiei publice intervine şi problema atribuirii unor proiecte de execuţie în infrastructură prin licitaţii ilegale. indivizii preferă să acumuleze capital social în detrimentul obţinerii de avantaje pe termen scurt. O altă sursă ar putea fi subvenţiile guvernamentale acordate anumitor industrii. Iar candidatul ştie anticipat şi consimte să dea suma cerută pentru a obţine în schimb ceea ce are nevoie. ca o caracteristică a mentalităţii indivizilor. . De asemenea. Un alt factor care poate schimba în sens negativ rezultatele economice este oportunismul în derularea tranzacţiilor. prin influenţarea politicilor economice. nu au acces la credite sau nu beneficiază de anumite bunuri sau servicii. 1997. datorită presiunii grupurilor de interese care se bucură de susţinere din partea unor actori publici cu putere de decizie (membri ai parlamentului sau ai guvernului. 2001. Pe calea legislativă ar putea fi prevenită situaţia încheierii de contracte cu clauze vagi. în descurajarea inovaţiei prin neprotejarea drepturilor de proprietate intelectuală. Acesta apare atunci când previziunile asupra evoluţiei economice pe termen lung nu sunt favorabile. angajatorul condiţionează selectarea sau promovarea personalului de primirea unei sume de bani suplimentare remuneraţiei sale oficiale. În mod normal. 67+ pentru influenţarea pe cale ne-oficială a unui agent economic. odată generalizate. La nivel macroeconomic. Agenţii economici pot exercita presiuni financiare asupra unor funcţionari guvernamentali în căutare de rente pentru a obţine respectivele fonduri. conştienţi fiind că un stoc ridicat de capital social va genera pe viitor beneficii stabile mai mari decât costurile. adică a celor care îşi însuşesc o cantitate nejustificat de mare din bunurile publice. Acest fenomen poate fi întâlnit la nivel microeconomic. Această acceptare mutuală şi tacită a mitei conduce la crearea unor reţele sociale viciate. juridic sau politic în luarea unei decizii se regăsesc în încetăţenirea obiceiului de a plăti taxe suplimentare pentru a obţine acces la un serviciu sau pentru a demara o investiţie. lideri ai unor comunităţi de afaceri). care să-i determine să-şi îndeplinească obligaţiile asumate *Hayami. Controlul preţurilor. blochează progresul şi limitează accesul la beneficiile capitaliste. 85-86+. corupţia decidenţilor economici şi politici are impact asupra nivelului creşterii economice a ţării. Efectele plăţii mitei *Mo.crearea unui capital de imagine şi notorietate. licenţele de import devin vitale. Activitatea free-rider-ilor. care. În tabăra opusă se află cei care. Latura negativă apare ca urmare a lipsei acestui principiu sau a aplicării selective a acestuia. apare inegalitatea în materie de venituri. în încurajarea şi perpetuarea evaziunii fiscale. poate fi împiedicată prin stimularea relaţiilor de cooperare între agenţii economici şi sociali. pentru prestarea acestor servicii. cu toate că nu întrunesc cerinţele enunţate de lege. Iar pentru obţinerea lor comercianţii plătesc mită ofiţerilor de vamă responsabili. 10+. determinând într-o anumită măsură apariţia corupţiei. care nu impun obligaţii ferme părţilor şi fructifică anumite limite ale actelor legislative în materie comercială.

în opinia sa. confidenţialitatea în privinţa contractelor individuale de muncă. Etica la locul de muncă în dreptul angajaţilor se referă la respectarea orelor de lucru pentru care sunt plătiţi efectiv. În forma instituţionalizată. . capitalul cultural constă. capital care are impact asupra nivelului creşterii economice. demonstrează că au etică profesională în măsura în care întocmesc formele legale de angajare a personalului şi îl remunerează conform salariului negociat şi prevăzut în contract. cutume). progresul tehnologic este şi el afectat. 618]. în calificările educaţionale obţinute. respectarea valorilor la care aderă compania. De exemplu. prin manifestările culturale (tradiţii. prin obstrucţionarea inovaţiei. care este viciat în lipsa unor valori care să faciliteze încrederea. capitalul cultural se regăseşte în obiceiurile cu caracter de permanenţă ale indivizilor. Acest aspect poate fi analizat din două unghiuri: al angajatului şi al angajatorului. O primă cale este prevederea plăţii despăgubirilor şi daunelor cauzate partenerului prin întreruperea contractului.B. Haase.Dreptul contractual poate contribui la crearea sentimentului de încredere că partenerul îşi va respecta angajamentul pe trei căi *O’Hara. păstrarea secretului profesional. 2004. în cazul în care primul nu a corespuns standardelor de calitate pretinse de producător sau aşteptate de cumpărător). de partea lor. şi capitalul cultural [Harper. reciprocitatea şi cooperarea în activitatea economică. Cele trei tipuri de norme aduse în discuţie permit conturarea unei imagini asupra capitalului moral al unei comunităţi sau naţiuni. Tot în sfera normelor morale se încadrează şi etica profesională. alături de preferinţele rasiale sau etnice.I. când oamenii creează obiecte (precum cărţi. pe de altă parte susţine capitalul social întrucât. Angajatorii..ului pe cap de locuitor sunt orientate mai ales pe direcţia calităţii capitalului uman. Prin urmare. Un al treilea mod de cultivare a unui climat de încredere în încheierea contractelor este stabilirea de reguli de interpretare a clauzelor şi de limitare a acţiunii părţilor în favoarea actului economic. 7] contribuie pe de o parte la formarea capitalului uman. În plus. 4+. 2003. O altă cale este flexibilitatea acordată părţilor contractante de a-şi gestiona tranzacţia prin includerea de clauze de protecţie contra tuturor categoriilor de riscuri la care aceasta poate fi expusă şi de compensare a eventualelor deficienţe care pot apărea (cum ar fi posibilitatea oferită cumpărătorului să returneze produsul şi să achiziţioneze alt model. 2001. iar partea vătămătoare este ţinută responsabilă pentru aceasta. imagini) şi înmagazinează capital cultural în acestea. o comunitate stimulează relaţionarea dintre membrii ei şi prin aceasta contribuie la formarea reţelelor sociale. manifestarea nepotismului are efecte negative asupra productivităţii firmei şi reprezintă o formă de discriminare pe piaţa muncii. Bordieu identifica trei stadii ale capitalului cultural [Svendsen. includerea în contractul colectiv de muncă a unei prevederi care pune pe angajator în situaţia de a oferi salarii compensatorii pentru cazul în care concediază un anumit procent din lucrători va limita tendinţa de disponibilizare masivă. Primul stadiu ar fi cel obiectiv. Canalele de influenţare a P. marcând dezvoltarea abilităţilor profesionale într-un mediu cultural anume. În aceeaşi măsură. În acest mod partea care ar putea fi potenţial vătămată este mai puţin vulnerabilă la nerespectarea contractului. Ca un detaliu la acest capitol. Svendsen. Iar în stadiul încorporat. aparate. valoarea adăugată creată prin producerea bunurilor ce înglobează o cantitate mare de cunoştinţe tehnice de calitate superioară este mai mică.

cu beneficii pentru fiecare parte care contribuie la menţinerea lor. În interiorul unei astfel de grupări predomină aderarea la anumite principii şi acţiuni pe baza de constrângere şi sancţionare. Efecte negative ale capitalului social asupra mediului economic Efectele capitalului social sunt diferite *Pena Lopez. asupra comunicării informale dintre angajaţi sau asupra încrederii acordate diferitelor sisteme de asigurări. întărind legăturile dintre membri şi cu beneficii aduse doar acestora. a autorităţilor publice care li se opun. 11+. 2003.Formele capitalului social Aflându-se în interdependenţă cu celelalte tipuri de capital şi influenţându-le. La nivel macro. când vorbim despre identitate comunitară. implicaţiile survin asupra motivaţiilor care stimulează indivizii la locul de muncă. capitalul social al familiei contribuie la un nivelul mai ridicat de educaţie. În contextul relaţiilor personale. în funcţie de nivelul de analiză şi de raportul cost-beneficiu. efectele negative apar prin promovarea economiei subterane. De fapt. Poate apărea ca bonding social capital – în contextul relaţiilor sociale din interiorul unei comunităţi relativ omogene (din punct de vedere etnic. iar alegerea partenerilor de afaceri prin impunerea de condiţii de colaborare exclusivă. Capitalul social se formează şi în grupuri care nu au valori sociale constructive . statutul social şi bunăstarea sunt atinse diferit” [Productivity Commission. A treia formă este generic denumită linking social capital şi se referă la „relaţii între indivizi şi grupuri aparţinând diferitelor straturi sociale. constituit din interacţiuni sociale dintre comunităţi eterogene. este afectată încrederea generală a populaţiei în sistemul de guvernare şi coeziunea socială în vederea realizării unor obiective comunitare. capitalul social se manifestă în variate forme. datorită încrederii. acest tip de capital social apare ca urmare a disponibilităţii unui grup de a-şi extinde treptat reţelele dincolo de cadrul tradiţional. 18]. Coeziunea internă a grupului se accentuează şi din cauza presiunilor externe. la o stare mai bună de sănătate a membrilor şi la un climat de securitate în relaţionare. O altă formă este cea de bridging social capital. Capitalul social are prin . Comunităţilor comerciale evreieşti le este caracteristic un astfel de capital social. într-o ierarhie în care puterea. Atilano. În plus. Aceasta poate duce la tendinţe de monopol asupra resurselor sau asupra pieţelor şi la condiţionarea strictă a legăturilor economice cu alte comunităţi. O altă externalitate negativă se conturează în comunităţile în care există bonding social capital.cum ar fi mafia. Externalităţile nu sunt însă totdeauna pozitive. Legăturile de sânge sau de vecinătate menţinute pe baza unor valori tradiţionale determină indivizii să coopereze între ei. dar pot să blocheze progresul economic datorită conservatorismului şi a ne-deschiderii către medii economice exterioare comunităţii. Sánches Santos. La nivel micro. religios sau socioeconomic). Piaţa muncii este afectată prin angajarea de personal pe bază de nepotism. 2005.

de mărimea comunităţii analizate şi de impactul activităţii ei la nivel economic şi social general. în funcţie de poziţionarea celui care face analiza. .urmare faţete diferite.