MECANISME DE APĂRARE ÎMPOTRIVA INFECȚIILOR

Infecţia este rezultatul agresiunii exercitate asupra organismului uman de

către un microorganism patogen – bacterie, virus, parazit sau fung. Pentru a
produce o infecție, un agent patogen trebuie să depășească mecanismele de apărare
ale sistemului imun înnăscut și ale celui adaptativ.
O definiţie simplă a infecţiei este multiplicarea agentului patogen pe
suprafaţa sau în interiorul organismului gazdă.
În ciuda progreselor semnificative din vaccinologie şi antibioticoterapie,
bolile infecțioase reprezintă o cauză majoră de mortalitate și morbiditate la nivel
global. Bolile infecțioase determină mai mult de 1 miliard de îmbolnăviri și 11
milioane de decese anual.

AGENŢII INFECŢIOŞI

Microorganismele fac parte din mediul înconjurător și pot avea ca rezervor

natural apa, solul, aerul, alimentele, animalele sau omul bolnav.

Clasificarea agenţilor infecţioşi în funcţie de relaţia cu organismul gazdă

Microorganismele se împart în funcţie de relaţia lor cu organismul gazdă în

patru categorii:
• Microorganismele saprofite sau necroparazite se dezvoltă în natură pe
substraturi de vegetale sau animale moarte. La om ele se pot găsi tranzitor pe
piele şi mucoase şi sunt lipsite de patogenitate.
• Microorganismele comensale trăiesc în simbioză cu organismul, adică se
dezvoltă pe seama produşilor de metabolism celular fără a dăuna gazdei. La om
ele se găsesc pe piele, mucoase sau în cavităţile naturale, fără a produce
manifestări patologice. Uneori ele sunt folositoare gazdei, de exemplu bacteriile
intestinale intervin în digestie şi în sinteza vitaminei K.
• Microorganismele oportuniste sunt puţin virulente şi devin patogene numai
când apărarea organismului este deficitară.
• Microorganismele patogene sunt acele microorganisme care au capacitatea de a
produce boli, dar trebuie notat că nu toţi patogenii produc boala în toate
organismele gazdă. Există patogeni principali, care produc boala de regulă la
indivizii susceptibili cu mecanisme de apărare indemne şi patogeni potenţiali
 (oportunişti sau condiţionat patogeni), care produc boală la pacienţii cu
sistemele de apărare deficitare.

Puterea patogenă a microorganismelor variază în funcţie de:

• Specia animală care găzduieşte infecţia : unele microorganisme sunt patogene
pentru majoritatea speciilor animale, în timp ce altele sunt patogene numai
pentru unele specii, sau numai pentru om.
• Particularităţile microorganismelor care sunt sau devin patogene în funcţie de
anumite circumstanţe cum ar fi modul şi locul contaminării, mărimea inoculului
şi capacitatea de apărare a gazdei.

Clasificarea agenţilor infecţioşi în funcţie de structură

În funcţie de complexitatea structurii lor, agenţii infecţioşi se împart în

următoarele categorii: bacterii, infrabacterii, virusuri, fungi, paraziţi şi prioni.

Virusurile

Virusurile au următoarele caracteristici:

• Au dimensiuni mici, vizibile numai la microscopul electronic.
• Nu au perete celular, nici aparat enzimatic.
• Posedă un singur acid nucleic - ARN sau ADN.
• Au parazitism intracelular obligatoriu.
• Se cultivă numai pe medii celulare.
• Sunt rezistente la antibiotice.

Bacteriile

Bacteriile au următoarele caracteristici:

• Sunt microorganisme unicelulare cu dimensiuni mari, vizibile la microscopul
optic
• Au o structură celulară completă: perete celular + capsulă, membrană
citoplasmatică, citoplasmă şi nucleu.
• Posedă ambii acizi nucleici şi au aparat enzimatic.
• Supravieţuiesc şi se multiplică extracelular.
• Se cultivă pe medii acelulare (artificiale).
• Au o sensibilitate diferenţiată la antibiotice.
 Infrabacteriile

Infrabacteriile sunt microrganisme aflate la graniţa dintre virusuri şi bacterii.

Chlamydiile
• Sunt bacterii de dimensiuni mici.
• Au parazitism intracelular obligatoriu, adică supravieţuiesc şi se multiplică
numai intracelular.
• Au o structură simplă : perete subţire, ambii acizi nucleici.
• Sunt sensibile la unele antibiotice, mai ales la Tetracicline.

Mycoplasmele
• Sunt bacterii de dimensiuni mici.
• Nu au parazitism intracelular obligatoriu.
• Cresc pe medii acelulare (artificiale).
• Nu au un perete celular rigid, de aceea îşi pot modifica forma şi sunt numite
pleomorfe.
• Posedă ambii acizi nucleici şi apărat enzimatic.
• Sunt sensibile la unele antibiotice, mai ales la Macrolide.

Rickettsiile
• Sunt bacterii de dimensiuni mici.
• Au parazitism intracelular obligatoriu.
• Posedă ambii acizi nucleici.
• Sunt transmise la om prin intermediul artropodelor, cum sunt căpuşele şi
păduchii.
• Cresc numai pe medii celulare.
• Sunt sensibile la unele antibiotice, mai ales la Tetracicline.

Fungile sau ciupercile

Fungile au următoarele caracteristici :

• Au structură complexă, care cuprinde mai ales lipide şi steroli.
• Au un mod de reproducere particular – înmugurire.

Paraziţii
 În categoria paraziţilor intră protozoarele şi metazoarele.
• Protozoarele sunt microorganisme unicelulare cu parazitism intracelular
obligatoriu.
• Metazoarele sau helminţii sunt microorganisme pluricelulare.

Prionii

Prionii sunt agenţi infecţioşi non-convenţionali care produc encefalopatii

subacute spongiforme transmisibile şi mortale:
• Boala Creutzfeldt Jakob
• Boala Kuru
• Sindromul Gerstmann-Straussler-Scheinker
• Insomnia familială fatală.

Prionii au următoarele caracteristici:

• Sunt proteine infecţioase.
• Au dimensiuni mici, de 15-40 nm.
• Au tropism pentru ţesutul nervos (creier, măduva spinării) şi limfatic.
• Au o rezistenţă mare la căldură, la agenţii chimici şi enzimatici. Pun probleme
deosebite de diagnostic deoarece nu induc un răspuns imun specific detectabil şi
nu avem teste serologice de diagnostic.

APĂRAREA ÎMPOTRIVA VIRUSURILOR

Puterea patogenă a virusurilor

Virusurile penetrează organismul la diferite niveluri:

• Prin piele şi mucoase: Herpes simplex 1şi 2, papilomavirusuri
• Prin mucoasa respiratorie: rinovirusurile, myxo şi paramyxovirusurile
• Prin mucoasa digestivă: enterovirusurile.
•
Virusurile se multiplică iniţial la poarta de intrare, apoi pătrund în sânge
producând viremia şi ajung la organele ţintă, unde se multiplică intracelular.

Mecanismele patogenice în infecțiile virale sunt:

• Efectul citopatogen asupra celulei gazdă, care poate conduce la inactivarea
funcţiilor celulei gazdă sau la distrugerea acesteia.
 • Răspunsul imun al gazdei împotriva celulei infectate viral:
o Virusurile induc exprimarea de antigene virale la suprafaţa celulei
infectate, împotriva cărora se sensibilizează LTC, care vor distruge
celulele infectate.
o Antigenele virale pot constitui împreună cu anticorpii specifici
complexe imune.
o Virusurile pot altera structuri tisulare ale celulei gazdă, cu apariţia de
autoanticorpi.
o Virusurile care penetrează în limfocite pot stimula sau inhiba
răspunsul imun.

Unele virusuri au capacitatea de a persista în stare latentă în organism pe

perioade foarte lungi, uneori toată viaţa (herpesvirusurile), iar altele îşi integrează
genomul în genomul celulei gazdă (virusul hepatitic B).

În apărarea antivirală este implicat atât sistemul imun înnăscut, cât și cel
adaptativ, prin mecanisme umorale și celulare.

Răspunsul imun înnăscut și apărarea antivirală

Răspunsul imun înnăscut antiviral se realizează prin două mecanisme

principale:
• inducerea sintezei de interferon
• activarea celulelor natural killer.

Interferonii sunt molecule sintetizate de către celulele infectate viral, dar şi

de macrofage, monocite şi fibroblaste. Activitatea antivirală a interferonului se
realizează prin cuplarea de receptorii specifici aflaţi pe suprafaţa diferitelor celule
infectate.
Activarea acestor receptori determină:
• declanşarea unei cascade intracelulare, cu activarea unei ribonucleaze care
degradează ADN-ul viral.
• activarea unei proteinkinaze numită proteinkinaza ADNds-dependentă, care
inactivează sinteza proteică și împiedică replicarea virală în celulele
infectate.

Legarea interferonului α şi interferonului β de receptorii aflaţi pe suprafaţa

celulelor natural killer (NK) creşte activitatea litică a acestora. Acestea devin celule
eficace în distrugerea celulelor infectate viral.
Prezența celulelor NK este esențială pentru apărarea antivirală în primele zile de
la infecție, pănă la apariția unui răspuns imun celular specific adecvat. Activitatea
celulelor natural killer este crescută de către interleukina 12 (IL-12), o citokină care
este produsă rapid în răspunsul inițial împotriva unei infecţii virale.

Mecanisme umorale implicate în apărarea antivirală

Anticorpii sunt molecule proteice a căror activitate antiinfecţioasă este

exercitată în spaţiul extracelular. Apărarea antivirală realizată de către anticorpi este
eficientă mai ales dacă anticorpii sunt localizaţi la porţile de intrare ale virusului în
organism.
Cele mai multe specii de virusuri se leagă de molecule de suprafaţa celulare,
legare care inițiază intrarea virusului în celulă. De exemplu, virusul Epstein Barr se
leagă de receptorii pentru complement de tip 2 (CR 2) de pe suprafaţa limfocitelor
B, iar virusul gripal se leagă de resturi de acid sialic de pe suprafaţa membranei.

Sinteza unor anticorpi îndreptaţi împotriva receptorului viral determină

blocarea infecţiei prin prevenirea intrării particulelor virale în celulele gazdei.
Acesta este un mecanism esenţial în apărarea imună, realizat în special de către
moleculele de imunoglobulină A secretorii, aflate pe suprafaţa mucoaselor.
Vaccinul atenuat împotriva poliomielitei determină sinteza de
imunoglobuline A specifice secretorii, care împiedică trecerea virusului de celulele
epiteliului mucoasei intestinale. În alte cazuri, anticorpii blochează penetrarea
virusului în celulă prin legarea de epitopii care sunt necesari pentru a media
fuziunea între anvelopa virală şi membrana plasmatică.
Anticorpii pot determina, de asemenea, liza particulelor virale anvelopate,
prin activarea complementului şi declanşarea cascadei complementului cu formarea
complexului de atac membranar. În plus, prin opsonizare facilitează fagocitoza
particulelor virale.

Rolurile anticorpilor în apărarea antivirală sunt:

• blochează legarea virusului de către receptorii celulei gazdă (mai ales IgAs).
• blochează fuziunea anvelopei virale cu membrana plasmatică a celulei gazdă
(IgA, IgM, IgG).
• stimulează fagocitoza prin opsonizare (IgM, IgG).
• aglutinează particulele virale (IgM).
• activarea complementului de către IgG și IgM are doua efecte principale:
opsonizare prin intermediul C3b şi liza particulelor virale anvelopate prin
intermediul complexului de atac membranar (MAC).
 Răspunsul imun celular și apărarea antivirală

După intrarea particulelor virale în celulă, răspunsul imun umoral nu mai este
eficient. Odată ce infecţia virală este constituită, cel mai important mecanism de
apărare este de tip celular.

Răspunsul imun celular prezintă următoarea desfășurare, pentru majoritatea

infecţiilor virale:
• primul răspuns se constată la 3 - 4 zile după infecţie.
• este maxim la 7 - 10 zile după care începe să scadă în intensitate.

Cele mai importante celule implicate în răspunsul imun celular specific

antiviral sunt:
• limfocitele TC CD8 (în unele cazuri şi limfocite TC CD4)
• limfocitele TH1 CD4.

Limfocitele T citotoxice acţionează prin distrugerea celulelor infectate viral,

eliminând astfel sursele potenţiale de virus.

Limfocitele T helper 1 produc citokine importante pentru apărarea antivirală:

• interleukina 2 (IL-2) - recrutează precursori de limfocite T citotoxice şi
stimulează diferențierea acestora în celule efectoare eficiente.
• interferonul γ - are activitate antivirală directă.
• atât IL-2 cât şi interferonul γ activează celulele natural killer, care au rol
esenţial în limitarea infecţiei virale în primele zile de la contact. Această
limitare este necesară pentru a da răgazul necesar dezvoltării unui răspuns
imun celular cu apariţia limfocitelor T citotoxice specifice.

Mecanisme virale de adaptare

În ciuda genomului redus, un număr de virusuri posedă mecanisme complexe

de interacțiune la diverse niveluri cu mecanismele specifice şi nespecifice de
apărare ale gazdei. Virusurile pot eluda răspunsul imun sau pot produce în mod
activ un grad de imunosupresie care le permite replicarea.
Au fost descrise mai multe mecanisme de evitare a sistemului imun:
• inhibarea de către virus a mecanismului prezentării de antigen de către
celulele infectate viral. Este un mecanism descris pentru virusurile
herpetice 1 şi 2 (HSV-1, HSV-2), care sintetizează rapid în cursul
replicării virale o proteină numită ICP 47. Aceasta inhibă anumite
molecule transportoare intracelulare, necesare pentru procesarea
antigenului. Alte virusuri (adenovirus şi citomegalovirus) determină
scăderea numărului de molecule MHC I de pe suprafaţa celulelor
infectate.
• inhibarea mecanismului de prezentare a antigenului realizat de către
APC - virusul rujeolic, citomegalovirus, HIV - prin scaderea
numărului de molecule MHC II de pe suprafaţa APC.
• blocarea acţiunii interferonilor - virusul hepatitic C (VHC) inhibă
acţiunea antivirală a interferonului prin blocarea mecanismelor de
semnalizare intracelulară ale acestuia.
• blocarea acţiunilor complementului - virusul herpes simplex
sintetizează o proteină care se leagă de componenta C3b, inhibând atât
calea clasică cât şi calea alternativă de activare. Virusul vaccinia
secretă o proteină care se leagă de componenta C4b, inhibând calea
clasică a complementului.
• variabilitatea antigenică - este un mecanism eficace de eludare a
răspunsului imun. Modificările de antigenicitate se pot produce
spontan, programat sau prin presiune de selecţie. Un exemplu este
virusul gripal, care prezintă mai multe mecanisme de variabilitate.
Mutațiile spontane punctiforme la nivelul genomului (antigenic shift)
pot determina apariția de epidemii. Pandemiile cu virus gripal rezultă
de obicei în urma apariţiei unei noi tulpini. Această nouă tulpină se
formează prin rearanjarea segmentelor genomului viral (antigenic
shift). Variaţiile antigenice ale HIV rezultă din erorile de transcriere
apărute în cursul replicării virale, fiecare eroare corespunzând unei
mutaţii. Se apreciază că se produce o eroare pentru 1000 de nucleotide
copiate.
• imunosupresia - un număr de virusuri au capacitatea de a induce
imunosupresie activă prin acţiune pe mecanismele efectorii ale
sistemului imun. Cel mai cunoscut agent patogen care determină
imunosupresie este HIV, care are drept celule țintă limfocitele şi
macrofagele. Infecţia HIV determină o scădere treptată a funcţiilor
sistemului imun (sindromul de imunodeficență dobândită – SIDA), cu
apariţia unor infecţii cu microorganisme care nu sunt în mod normal
 patogene. Pacienţii cu SIDA decedează de obicei printr-o infecţie
oportunistă. Virusul Epstein Barr produce o proteină (numită BCRF 1)
care este similară interleukinei 10. BCRF 1 determină supresia
producţiei de citokine de către limfocitele TH 1, cu scăderea
nivelurilor IL-2, factorilor de necroză tumorală şi interferonului γ,
favorizănd replicarea virală. Virusul rujeolic poate cauza
imunosupresie tranzitorie prin inhibarea funcţiilor limfocitelor T şi B
precum și a celulelor dendritice. Imunosupresia determinată de virusul
rujeolic poate dura câteva luni şi crește riscul infecțiilor oportuniste, în
special pulmonare.
• intrarea în stare de latenţă. Pentru a se replica, un virus trebuie să
sintetizeze proteine virale, folosindu-se de structurile celulelor în care
este prezent. Virusurile care se replică rapid, produc de obicei infecţii
acute care sunt rapid detectate de către limfocitele T citotoxice, cu
eliminarea surselor de virus. Anumite virusuri (mai ales
herpesvirusurile), intră într-o stare de latență, în care virusul nu se
replică și nu prezintă peptide virale pe suprafaţa membranei celulei în
care este prezent. Infecţiile latente se pot reactiva după o perioadă
variabilă. De exemplu, infecția acută cu virusul varicelozosterian
determină varicelă, după care virusul rămâne în stare latentă în câţiva
ganglioni dorsali. Infecţia poate fi reactivată în anumite condiții, iar
virusul migrează pe cale nervoasă şi determină manifestări cutanate -
herpes zoster. Virusul Epstein Barr, un alt herpesvirus, infectează
limfocitele B, în care poate rămâne în stare de latenţă. În anumite
cazuri, celulele B infectate se pot maligniza, cu apariția limfomului
Burkitt.

APĂRAREA ÎMPOTRIVA BACTERIILOR

Puterea patogenă a bacteriilor

Patogenicitatea bacteriilor este asigurată de mai mulţi factori, care pot acţiona
concomitent.

Adeziunea

Adeziunea este o etapă indispensabilă pentru bacteriile care pătrund în

organism prin penetrarea mucoaselor respiratorie, digestivă, sau genitală.
Interacţiunea moleculară între mucoasă şi bacteria patogenă impune prezenţa a doi
factori: adezine bacteriene şi receptori specifici pentru adezine la suprafaţa
celulelor mucoasei. La nivelul mucoaselor există o floră saprofită care se opune
aderării şi multiplicării bacteriilor patogene exogene.

Invazia

Bacteriile invazive penetrează după aderare în interiorul celulei gazdă prin

endocitoză. Invazia este un proces complex, controlat de gene cromozomice sau
plasmidice diferite în funcţie de specia bacteriană. Unele bacterii ca Shigella şi
Listeria se pot mişca în citoplasma celulei gazdă şi pot trece dintr-o celulă în alta,
fără a veni în contact cu mediul extracelular, fiind astfel la adăpost de răspunsul
imun al gazdei. Acest fenomen este posibil ca urmare a unei polimerizări a actinei
celulei gazdă.

Toxigeneza

Bacteriile toxigene produc după aderare toxine care difuzează în organism,

exercitând efecte nocive. Există două tipuri de toxine: endotoxine şi exotoxine.

Exotoxinele au structură proteică. Ele sunt secretate :

• În interiorul organismului, la locul de penetrare, de exemplu la nivelul unei
plăgi cutanate în cazul Clostridium tetani, sau la nivel faringian în angina cu
bacilul difteric.
• În afara organismului, de exemplu în alimente în cazul Clostridium botulinicum.

Exotoxinele au o serie de caractere:

• Sunt foarte puternice, unele fiind letale (toxina botulinică). Ele intervin în lanţul
patogenic al bolii, fiind responsabile de simptomatologia acesteia. Infecţiile
produse de bacteriile toxigene nu răspund la antibioticoterapie.
• Sunt sensibile la căldură, la care îşi pierd puterea patogenă, dar îşi păstrează
proprietăţile antigenice, transformându-se în anatoxine.
• Sunt neutralizate de către anticorpii specifici, cu funcţie de antitoxine.
• Pentru unele bacterii exotoxinele reprezintă singurul factor de virulenţă:
Clostridium tetani, Clostridium botulinicum şi Corynebacterium diphteriae.
• Unele exotoxine, numite enterotoxine, acţionează la nivel intestinal. Ele sunt
produse de: Vibrio cholerae, Stafilococcus aureus enterotoxigen, E. coli
enterotoxigen.
• Anumite toxine determină supresie imună. Unele tipuri de stafilococi produc
toxine care acționează ca superantigene, cum ar fi enterotoxina stafilococică şi
toxina - 1 a sindromului de şoc toxic. Superantigenele sunt proteine care se
leagă de o varietate de receptori antigenici și activează concomitent un număr
mare de limfocite T, cu sinteza unor cantităţi importante de citokine care
determină supresie marcată imună. Mecanismele nu sunt cunoscute în totalitate.

Endotoxinele au structură lipopolizaharidică (LPZ). Fac parte din structura

peretelui bacteriilor gram negative, reprezentând antigenul somatic O și sunt
eliberate numai după liza bacteriilor. Lipopolizaharidele au în componență atât
structuri lipidice cât și carbohidrați. Diferite specii bacteriene eliberează
lipopolizaharide care au acțiuni biologice specifice.
Endotoxinele se caracterizează printr-o acţiune patogenă complexă, asupra
centrilor termoreglării, granulopoiezei, celulelor fagocitare, sistemului vascular,
sistemului complement şi coagulării. Printre cele mai importante efecte clinico-
biologice sunt: capacitatea de a induce soc septic, febră și apoptoză a celulelor
gazdei (tabelul I).

Tabelul I Acțiuni clinico-biologice ale lipopolizaharidelor

• activarea complementului
• activarea polimorfonuclearelor și macrofagelor
• stimularea diviziunilor limfocitelor B
• stimularea resorbției osoase
• creșterea sintezei de factor de necroză tumorală (TNF)
• stimularea sintezei de prostaglandine
• efect pirogen
• hipotensiune
• șoc, deces

Sinteza de enzime

Unele bacterii produc enzime care intervin în procese biologice, de exemplu

coagulaza produsă de Staphylococcus aureus, sau streptokinaza produsă de
Streptococcus pyogenes. Rolul enzimelor în virulenţa bacteriilor nu este complet
stabilit. Unele enzime, de exemplu betalactamazele inactivează antibioticele.

Multiplicarea bacteriană

Multiplicarea bacteriilor este principalul mecanism al virulenţei bacteriilor.

În funcție de sediul proliferării, bacteriile pot fi:

• cu multiplicare strict extracelulară sau piogene.
• cu multiplicare facultativ intracelulară.
• cu multiplicare strict intracelulară.

Bacteriile cu multiplicare strict extracelulară sau piogene:

• Se multiplică rapid în mediul extracelular.
• Sunt rapid distruse de mecanismele de bactericidie intracelulară, fiind
incapabile să se multiplice în interiorul fagocitelor.
• Se opun fagocitozei prin unii constituienţi de suprafaţă, aflaţi în capsulă sau în
peretele celular. Acest mecanism reprezintă principalul factor de virulenţă
pentru pneumococ (polizaharidul capsular) şi streptococ (proteina M).
• Au specificitate antigenică, organismul sintetizând anticorpi opsonizanţi
specifici de serotip, care anulează puterea antifagocitară a acestor bacterii.
• Se numesc piogene pentru că formează puroi prin chemotaxie şi distrucţie
leucocitară.
• Produc infecţii septicemice, supuraţii sau abcese.
• Sunt foarte sensibile la antibiotice.

Bacteriile cu multiplicare facultativ intracelulară:

• Se pot multiplica atât extracelular cât şi în interiorul MF. Intracelular, în funcţie
de virulenţa bacteriilor şi de starea imunitară a gazdei ele fie se vor multiplica
activ, fie vor intra în stare de latenţă, fie vor fi lizate.
• Produc infecţii caracterizate prin evoluţie lentă, recăderi tardive frecvente şi
apariţia unei hipersensibilităţi de tip întârziat.
• Sunt puţin piogene.
• Imunitatea celulară are rol primordial, prin LTC.
• Un vaccin eficace trebuie să conţină microrganismul viu, de exemplu BCG.
• Antibioticele utilizate trebuie să penetreze şi să acţioneze intracelular.

Bacteriile cu multiplicare strict intracelulară:

• Se multiplică strict intracelular, pe seama metabolismului celulei gazdă –
 Chlamydii, Rickettsii.
• Nu sunt piogene.

Tabelul II. Clasificarea bacteriilor în funcţie de sediul multiplicării

Agentul patogen Multiplicare Multiplicare Multiplicare

extracelulară facultativ strict

intracelulară intracelulară
Actynomices +
Bordetella +
Bacillus anthracis +
Brucella +
Clostridium +
E. Coli +
Francisella tularensis +
Haemophilus +
Klebsiella +
Listeria +
Legionella +
Mycobacterii +

(fără M. leprae)
M. leprae +
Mycoplasma +
Neisseria +
Nocardia +
Proteus +
Pseudomonas +
Salmonella + +
 Serratia +
Shigella +
Staphylococcus +
Streptococcus +
Vibrio +
Yersinia +
Chlamydii +
Ricketssi +
Virusuri +
Leprospire +
Treponeme +
Candida +
Cryptococcus +
Histoplasma +

Participarea răspunsului imun îa patogeneza afecţiunilor determinate de infecţii

În unele cazuri, leziunile observate în cursul infecţiilor bacteriene sunt

determinate nu atât de către infecţia bacteriană, cât de răspunsul imun la agentul
patogen.
Endotoxinele unor specii bacteriene pot determina activarea marcată a
macrofagelor, cu eliberarea unor cantităţi crescute de IL-1 şi TNF α. În cantităţi
crescute, aceste citokine pot cauza şoc septic.
Supravieţuirea unor specii bacteriene în interiorul celulelor fagocitare poate
determina apariţia unui răspuns imun celular cronic. Această activare persistentă
duce la apariţia unor leziuni tisulare, printr-un mecanism similar cu cel întâlnit în
hipersensibilitatea de tip întârziat. Citokinele secretate de către limfocitele T helper
activate determină acumularea extensivă şi activarea macrofagelor, cu formarea de
granuloame. Astfel, mare parte din distrugerile tisulare observate în cursul infecţiei
cu Mycobacterium tuberculosis sunt determinate de activarea răspunsului imun
celular.
Reacții de apărare inadecvate intervin în patologia post-streptococică, unde
streptococul are doar un rol declanşator. Mecanismele sunt complexe (depunere de
complexe imune, apariția de autoanticorpi, etc.) și determină afectare
multiorganică.

Mecanisme de apărare antibacteriene

Răspunsul imun observat în timpul unei infecţii bacteriene depinde de:

• calea de pătrundere
• mărimea inoculului
• virulenţa bacteriei respective.

Dacă numărul bacteriilor este redus iar virulenţa scăzută, răspunsul imun
înnăscut este suficient pentru limitarea infecției, prin fagocitoza realizată de către
macrofagele locale și polimorfonuclearele neutrofile care migrează din sângele
periferic.
Mecanismele de apărare ale sistemului înnăscut sunt ineficiente în cazul
infecțiilor cu un număr mare de agenți patogeni sau cu microorganisme virulente.
În aceste cazuri, răspunsul imun adaptativ are un rol fundamental.
Răspunsul imun umoral este esențial pentru apărarea împotriva bacteriilor,
acestea fiind microorganisme cu habitat extracelular. Există specii bacteriene cu
replicare intracelulară, pentru care răspunsul imun celular are rolul cel mai
important.

Situsurile majore de producere a anticorpilor sunt ganglionii limfatici locali şi

ţesutul ganglionar din submucoasa tractului respirator şi gastrointestinal.

Anticorpii acționează împotriva bacteriilor extracelulare prin mai multe

mecanisme:
• neutralizarea toxinelor bacteriene. Prin legarea anticorpilor specifici de
toxină este împiedicată atașarea acesteia de receptorii gazdei.
• anticorpii acţionează ca opsonine, împreună cu componenta C3b a
complementului. Opsonizarea bacteriană creşte de până la 4000 de ori
eficienţa fagocitozei.
• mediază liza bacteriană, mecanism important mai ales pentru
microorganismele gramnegative. Legarea anticorpilor de receptorii
specifici bacterieni are drept rezultat activarea cascadei complementului
 pe calea clasică, cu liza bacteriei respective prin formarea complexului de
atac membranar (MAC). În plus, activarea complementului determină
formarea de anafilatoxine (C3a, C4a, C5a) care amplifică fenomenele
inflamatorii. Acestea pot activa mastocite şi bazofile, care eliberează
mediatori ai inflamației, cum ar fi histamina, cu creșterea permeabilităţii
capilare şi vasodilataţie. Alte componente ale complementului acţionează
ca factori chemotactici pentru macrofage şi neutrofile, care fagocitează
bacterii, complexe imune și toxine.

Apărarea împotriva bacteriilor cu multiplicare intracelulară se bazează pe

mecanisme similare apărării antivirale.
Celulele NK fac parte din sistemului imun înnăscut și pot elimina celule
infectate cu bacterii intracelulare, după recunoașterea lor prin mecanisme
nespecifice. Răspunsul imun celular specific presupune apariţia limfocitele T
citotoxice care realizează liza celulelor infectate. În plus, LTH CD4 eliberează IFN
γ, care activează macrofagele locale.

Mecanisme bacteriene de adaptare

În cursul unei infecţii bacteriene se constată următoarele etape:

• ataşarea bacteriei de celulele gazdei
• proliferare
• invazia în ţesutul gazdei
• efecte tisulare determinate de toxinele eliberate de bacterii.

În cursul evoluției, numeroase specii bacteriene au dobândit structuri

complexe, care le favorizează supraviețuirea în interiorul gazdei.

Ataşarea bacteriilor de celulele gazdei

Un număr de bacterii au prelungiri celulare membranare, denumite pili, care

le permit ataşarea de membrana diferitelor celule. Pilii sunt importanți pentru
bacteriile care au drept poartă de intrare mucoasele. În acest caz, principalul
mecanism de apărare este reprezentat de molecule de imunoglobulină A secretorii
(IgAs) specifice pentru fiecare tip de bacterie. Acestea pot bloca ataşarea bacteriei
de celulele mucoasei. Există specii bacteriene (ex. Neisseria meningitidis,
Haemophilus influenzae, Neisseria gonorrhoeae) care interferă cu acest mecanism
de apărare prin sinteza de proteaze, care clivează IgAs la nivelul regiunii balama.
 Mecanisme de adaptare în etapele de proliferare și invazie

Proliferarea bacteriană iniţială este stopată sau limitată prin acţiunea

macrofagelor, care fagocitează bacterii.
Unele bacterii prezintă structuri de suprafaţă care inhibă procesul de
fagocitoză. Un exemplu este Streptococcus pneumoniae, care prezintă o capsulă
polizaharidica de suprafaţă care inhibă fagocitoza.
Unele specii bacteriene s-au adaptat să supravieţuiască în interiorul celulelor
fagocitare, prin inhibarea procesului de fagocitoză:
• Mycobaterium determină blocarea fuziunii lizozomului cu fagozomul,
iar unele specii de micobacterii sunt rezistente la atacul cu radicali
liberi care are loc în interiorul fagolizomului.
• Listeria monocitogenes are capacitatea să treacă prin membrana
fagolizozomului şi să ajungă în citoplasmă, unde nu există enzime
litice. În plus, Listeria poate trece în alte celule prin intermediul unor
vacuole formate din membrana celulei gazdă. Astfel Listeria evită
mediului extracelular şi atacul anticorpilor.

Pseudomonas secretă o enzimă numită elastază, care inactivează

componentele C3a și C5a ale complementului, cu diminarea răspunsului inflamator
local.
Alte specii bacteriene sintetizează diferite enzime care împiedică acţiunea
mecanismelor de apărare. Coagulaza secretată de către stafilococi determină
formarea unei membrane de fibrină în jurul acestor bacterii, împiedicând acţiunea
celulelor imunocompetente.
Unele bacterii (ex. Neisseria gonorrhoeae, Streptococcus pneumoniae)
prezintă o variabilitate antigenică marcată a receptorilor de suprafaţă, care le
permite eludarea răspunsului imun umoral. Pentru Streptococcus pneumoniae au
fost identificate 84 tipuri antigenice, care diferă prin modificări în structura capsulei
polizaharidice. Pentru că pot fi identificate prin teste serologice, aceste tulpini
antigenice se numesc serotipuri. Infecţia cu un serotip determină apariţia unor
anticorpi specifici doar pentru serotipul respectiv. Acești anticorpi nu vor fi
eficienți în cazul unei infecții cu streptococ de alt serotip.

APĂRAREA ÎMPOTRIVA PARAZIȚILOR

Puterea patogenă a paraziţilor

Puterea patogenă a protozoarelor este legată de multiplicarea lor intracelulară.

De exemplu Leishmania se înmulţeşte în MF, iar Plasmodium în hematii.
Pentru metazoare, puterea patogenă este în relaţie iniţial cu ciclul de migrare în
organism, iar apoi cu sediul fixării formelor adulte.

În general răspunsul imun antiparazitar este mai slab decât cel constatat
pentru infecţiile bacteriene sau virale. Majoritatea infecţiilor parazitare au o
evoluţie cronică din cauza capacităţii de adaptare a parazitului la gazdă, fapt care
antrenează o relativă ineficacitate a răspunsului imun. În majoritatea parazitozelor
răspunsul imun nu permite eliminarea completă a parazitului, dar antrenează o
rezistenţă dobândită la reinfecţie.

Din peste 8000 de specii de protozoare, numai 20 sunt patogene pentru om.
Rezistenţa naturală este preexistentă infecţiei. Ea depinde de obicei de factori non-
imunologic :
• Absenţa de receptori specifici pentru unii paraziţi pe suprafaţa celulei gazdă,
cum este cazul în rezistenţa la Plasmodium vivax a indivizilor cu grup sanguin
Duffy negativ.
• Structura particulară a celulei ţintă. De exemplu hemoglobina bolnavilor cu
talasemie, cu deficit de G6PDH şi cu drepanocitoză oferă rezistenţă naturală la
infecţia cu Plasmodium falciparum.

În cursul infecţiilor parazitare se constată activarea atât a răspunsului imun

umoral cât şi a celui celular.

Limfocitele T helper coordonează ambele tipuri de răspuns imun:

• LTH 2 sintetizează IL-3, IL-4 și IL-5. IL-4 stimulează diferențierea
limfocitelor B în plasmocite producătoare de imunoglobuline E (IgE), ce
caracterizează răspunsul imun umoral antiparazitar. IL-5 stimulează
producţia de eozinofile, celule esențiale pentru apărarea antiparazitară. IL-3
împreună cu IL-4 stimulează proliferarea şi activarea mastocitelor.
• LTH 1 sintetizează citokine care recrutează LTC, cu acțiune împotriva
paraziților intracelulari. IFN γ activează LTC și macrofagele tisulare. În
general, capacitatea citotoxică a LTC în parazitoze este redusă.

Anticorpii care apar în infecţiile parazitare sunt nespecifici şi non-protectori. Ei

sunt de tip IgG, IgM şi IgE. Răspunsul imun împotriva paraziților extracelulari (în
special helminți) este caracterizat de titruri înalte de imunoglobuline E, care se
atașează de receptori specifici de pe suprafața acestora.
 Funcţiile anticorpilor sunt :
• Opsonizarea paraziţilor.
• Inhibarea creşterii paraziţilor.
• Inhibarea penetrării intracelulare.
• Eliminarea hematiilor parazitate în malarie.

Eozinofilele au pe suprafaţă receptori pentru segmentul Fc al IgE, prin

intermediul cărora se leagă de imunoglobulinele fixate pe suprafața paraziților.
După ataşare, eozinofilele eliberează mediatori chimici din granulele
intracitoplasmatice, care pot determina moartea parazitului (citotoxicitate mediată
prin anticorpi - ADCC). Cel mai important mediator eozinofilic este proteina
bazică majoră, cu rol toxic împotriva helminţilor.
ADCC este cel mai important mijloc de apărare antiparazitar.

Mecanismele prin care paraziţii pot scăpa de răspunsul imun al gazdei sunt
• Localizarea intracelulară greu accesibilă.
• Dezvoltarea de chişti.
• Secreţia unor substanţe limfocitotoxice care suprimă răspunsul imun.
• Variabilitatea antigenică.

Parazitozele generează frecvent dereglări ale răspunsului imun, urmate de

apariţia unor manifestări secundare:
• Mediate de complexe imune
• Mediate de autoanticorpi
• Imunodeficienţă secundară cu favorizarea suprainfecţiilor bacteriene.

APĂRAREA ÎMPOTRIVA FUNGILOR

Interelaţiile gazdă-fungi sunt complexe şi fac ca în apărarea antifungică să

intervină fagocitoza, apărarea locală şi imunitatea celulară.
Mecanismul principal al răspunsului imun antifungic este de tip celular,
reprezentat de hipersensibilitatea întârziată la antigenele fungice. Limfocitele T
sensibilizate la antigenele fungice eliberează citokine, care stimulează MF, care la
rândul lor vor distruge fungii.
Pielea şi mucoasele constituie o barieră mecanică şi fizico-chimică eficientă
împotriva fungilor.
Imunitatea celulară locală, de la nivelul pielii şi mucoaselor, este un element
esenţial în apărarea contra infecţiei cu Candida albicans. Deficitul numeric sau
funcţional al LT favorizează apariţia de candidoze cronice cutaneomucoase.
Fagocitoza realizată de PMN neutrofile şi de MF joacă de asemenea un rol
important în apărarea contra infecţiei cu Candida, Aspergillus, Cryptococcus
neoformans şi Histoplasma capsulatum. Celulele fagocitare sunt capabile in vitro
să distrugă fungii, iar MF activate să reducă multiplicarea intracelulară a fungilor.
Imunitatea celulară T-dependentă intervine în apărarea sistemică contra infecţiei cu
Cryptococcus neoformans şi cu Histoplasma capsulatum prin activarea MF. Rolul
direct al LTC este de asemenea posibil.

O formă specifică şi ineficientă de manifestare a RIC antifungic este

granulomul fungic. Acesta se formează ca urmare a unui răspuns cronic al LT la
antigenele fungice, eliberate local în cantităţi mari, timp îndelungat. Atragerea
permanentă a MF determină în cele din urmă eliberarea de către acestea a unor
factori fibrogenici ce stimulează apariţia fibrelor de colagen, care vor înconjura
focarul infecţios. Astfel se produce o izolare a fungilor, care limitează tendinţa de
invazivitate şi circumscrie procesul infecţios, dar limitează în acelaşi timp şi
capacitatea sistemului imun de distrugere a levurilor.