Conf. univ. dr.

Dumitru Borţun

S E M I OT I C Ă . T E OR I I A L E L I M B A J U L U I

Bucureşti - 2008

CUPRINS
PREFAŢĂ I. INTRODUCERE: CUNOAŞTERE COMUNĂ ŞI CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ; CRITICA SIMŢULUI COMUN / pg. 3 1. Raportul dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică 2. Critica simţului comun Note şi Trimiteri bibliografice II. ABORDAREA SEMIOTICĂ A COMUNICĂRII / pg. 11 1. Şcoala proces 2. Şcoala semiotică Note şi Trimiteri bibliografice III. COMUNICARE ŞI LIMBAJ / pg. 40 1. Atitudini faţă de limbaj; concepţii despre natura limbajului 2. Cotitura lingvistică Note şi Trimiteri bibliografice IV. ABORDAREA FILOSOFICĂ A LIMBAJULUI / pg. 72 1. Abordări “riguroase” şi “neriguroase” în filosofia limbajului 2. Semnificaţia epistemologică a confruntării celor două tipuri de abordare Note şi Trimiteri bibliografice V. BARIERE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ / pg. 93 1.Tehnicile de problematizare şi paradigmele culturale 2. Imunitatea paradigmelor şi revoluţiile paradigmatice Note şi Trimiteri bibliografice VI. CLIVAJE ÎN COMUNICAREA INTERIDEOLOGICĂ / pg. 114 1. Formele de viaţă şi interesele de cunoaştere 2. Referenţialele culturale şi ideologice Note şi Trimiteri bibliografice VII. CONDIŢII DE REALIZARE A COMUNICĂRII INTERCULTURALE ŞI INTERIDEOLOGICE / pg. 132 1. Critica relativismului 2. A treia cultură şi schimbarea referenţialelor Note şi Trimiteri bibliografice BIBLIOGRAFIE GENERALĂ / pg. 151 ANEXE / pg. 162

.

cunoaşterea celor mai recente evoluţii în filosofie şi în epistemologie. cunoaşterea condiţiilor de posibilitate ale comunicării. a căror cunoaştere este urmărită prin obiectivele disciplinei: a. instituţii şi indivizi.PREFAŢĂ Prin predarea acestei discipline se urmăreşte asimilarea de către studenţi a acelor cunoştinţe necesare pentru înţelegerea profundă a proceselor de comunicare pe care studenţii de la cursurile de zi nu le-au studiat în liceu. precum şi o pledoarie pentru caracterul fundamental al acestor abordări în teoria actuală a comunicării. d. rămân de neînţeles şi de neexplicat o serie de fenomene esenţiale pentru procesul comunicării. b. ale comunicării aparente. filosofia ştiinţei. între forţe politice şi între ideologii). c. cauze (sociale. sociologică şi politologică privind fenomenul comunicării. ideologice şi intelectuale) ale “incompetenţei comunicaţionale”. cunoaşterea obstacolelor care stau în calea unei comunicări reale. grupuri sociale şi profesionale. în cadrul unui număr de ore egal cu cel al orelor de predare. g. implicaţiile psihologice şi sociale. teoria cunoaşterii ştiinţifice (epistemologie). Temele de seminar dezvoltă şi nuanţează problematica de mai sus. criteriile după care se poate discrimina între comunicarea reală şi comunicarea aparentă. inclusiv politice. Cursul se vrea o introducere în abordarea semiotică şi epistemologică. f. filosofia limbajului. În activitatea de seminarizare. în cercetarea lingvistică. culturale. În absenţa unor astfel de abordări. logica ştiinţei etc. căile de realizare a unei comunicări reale (între culturi şi religii. e. dialogul pe marginea lucrărilor consultate va lua mai multe forme: 1 . iar cei de la cursurile postuniversitare nu le-au studiat la cursurile din învăţământul superior ne-filosofic: elemente de semiotică.

.prezentarea de către studenţi a unor recenzii. dar sunt prefigurate prin întrebările şi temele pentru seminar de la sfârşitul fiecărei teme. examinarea se realizează în scris. iar cel de-al doilea testează capacitatea studenţilor de a aplica aceste cunoştinţe teoretice în interpretarea unor situaţii reale de comunicare sau în rezolvarea unor probleme specifice activităţii de Relaţii Publice.dezbateri pe marginea bibliografiei recomandate şi a cursului predat cu o săptămână în urmă. în sesiunea de iarnă. Disciplina “Semiotica. Teorii ale limbajului” este prevazută în Planul de învăţământ al Facultăţii cu verificare prin examen. . puncte de vedere etc. La cursurile de zi.prezentarea unor referate elaborate de studenţi. pe baza unei bibliografii mai complexe. examinarea are loc pe bază de bilete. . Aceste subiecte sunt prefigurate la sfârşitul fiecărei teme: întrebări şi teme pentru seminar.. concepte. urmată de întrebări şi răspunsuri. Testele nu vor fi aduse la cunoştinţa studenţilor înainte de examen. fiecare bilet conţinând câte două subiecte: unul testează asimilarea corectă a unor teorii. DUMITRU BORŢUN 2 . La cursurile organizate în sistemul învăţământului la distanţă (ID). sub formă de test-grilă. urmată de dezbateri.

I. INTRODUCERE: CUNOAŞTERE COMUNĂ ŞI CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ; CRITICA SIMŢULUI COMUN

Pentru cei care se iniţiază în cunoaşterea teoretică este necesară abordarea raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Metodologia cercetării, indiferent de domeniu, a apărut şi s-a dezvoltat în perimetrul cercetării ştiinţifice - mai precis, al cercetării medicale, căci primul tratat de metodologie a fost elaborat de un medic (Claude Bernard). De altfel, iniţierea într-un domeniu specializat al cunoaşterii nici nu este de conceput fără o critică prealabilă a simţului comun; saltul de la “alchimie” la “chimie”, adică saltul de la opinie (doxa) la cunoştinţă (epistema), de la cunoaşterea speculativă la cunoaşterea pozitivă nu este posibil fără depăşirea iluziilor şi prejudecăţilor proprii simţului comun. Instruirea nu este doar un proces cantitativ, de acumulare a cunoştinţelor, ci în primul rând unul calitativ, de restructurare a gândirii, de schimbare a abordării sau, cum ar spune Thomas Kuhn, de schimbare a paradigmei. “Când se prezintă în faţa instrucţiei ştiinţifice, spunea Gaston Bachelard, tânărul este mai degrabă bătrân decât tânăr: el are vârsta prejudecâţilor sale”. În acest sens, instruirea ştiinţifică poate fi văzută ca un proces de întinerire, de trans-formare a gândirii, de trecere de la o gândire închisă la una deschisă, capabilă de revizuiri, de evoluţie permanentă1.

1. RAPORTUL DINTRE CUNOAŞTEREA COMUNĂ ŞI CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ Cunoaşterea comună este cunoaşterea pe care oamenii o realizează prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile, gândirea necritică, limbajul natural), în cadrul experienţei cotidiene, pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care valoarea supremă este “utilul”, celelalte valori, inclusiv “adevărul”, fiind valori subordonate sau derivate)2.

3

Mijloacele naturale sunt reprezentate de simţuri, de gândirea obişnuită (nespecializată) şi limbajul natural (un limbaj însuşit spontan, nu unul construit pe baza unor convenţii explicite, cum este limbajul de specialitate al oricărei discipline - de pildă, cel simbolic, de tip logic sau matematic). Problema raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a apărut odată cu îndepărtarea tot mai evidentă a acestora. Această îndepărtare constituie o tendinţă mai veche, dar ea s-a acutizat odată cu ştiinţele moderne ale naturii şi a devenit o problemă epistemologică centrală odată cu ştiinţa contemporană3. Îndepărtarea tot mai pronunţată a limbajului ştiintific de cel natural a creat noi dificultăţi de comunicare între spiritul ştiinţific şi simţul comun, ducând la accentuarea crizei de încredere reciprocă între cele două forme de cunoaştere. Acest lucru a făcut ca ştiinţa, în accepţiunea ei modernă, să fie privită încă de la început cu suspiciune de către teologie şi o parte importantă a filosofiei, să fie şi azi tratată cu un respect distant (în cel mai bun caz), chiar evitată de către simţul comun, de către artă şi morală şi, ceea ce este mai grav, de către politică. Problema centrală în raportul cunoaştere comună - cunoaştere ştiinţifică o reprezintă problema raportului continuitate-discontinuitate. Partizanii continuităţii afirmă că ştiinţa se dezvoltă în prelungirea cunoaşterii comune, deosebindu-se de ea doar cantitativ, prin gradul de precizie, profunzime, coerenţă, consecvenţă şi eficienţă. Exponentul acestei teorii, E. Meyerson, spunea că “lumea simţului comun este creată printr-un proces analog aceluia care produce teoriile ştiinţifice” (1). In opinia lui Meyerson, întreaga cunoaştere ştiinţifică îşi are punctul de plecare în datele simţului comun, nefiind decât o prelungire a acestuia; deosebirea stă doar în faptul că simţul comun este rezultatul unui proces inconştient. În viziunea lui, lumea simţului comun reprezintă “o primă şi foarte grosolană schiţă a unui sistem ştiinţific” (altfel spus, toţi oamenii ar fi nişte oameni de ştiinţă in nuce). Această concepţie se înrudeşte cu concepţiile preformiste (de pildă, cele din biologie), unde se afirmă ideea că fazele ulterioare ale evoluţiei sunt conţinute, prefigurate, în fazele anterioare (2, p. 166). Nu vom insista aici asupra concepţiei lui Meyerson şi nici asupra criticii la care o supune unul dintre cei mai importanţi partizani ai discontinuităţii, Gaston Bachelard (3). Vom arăta numai că diferenţele dintre cele două tipuri de cunoaştere sunt atât de numeroase şi importante, încât teza discontinuităţii pare mai rezonabilă, fiind mai aproape de experienţa practicii ştiinţifice. De altfel, concepţia lui Gaston Bachelard,

4

elaborată în primele decenii ale secolului XX, a fost confirmată de evoluţia ulterioară a ştiinţei.

2. CRITICA SIMŢULUI COMUN Orice iniţiere în cunoaşterea ştiinţifică presupune o critică a simţului comun, ca expresie a cunoaşterii comune. De aceea, vom prezenta pe scurt concepţia lui Gaston Bachelard despre diferenţele dintre simţul comun şi spiritul ştiinţific, încercând o sistematizare de ordin didactic a analizei întreprinse de filosoful român Vasile Tonoiu (2, pp.156-180). a. Valoarea experienţei. Experienţa imediată şi uzuală are caracter tautologic. Ea se dezvoltă în domeniul cuvintelor şi al definiţiilor verbale, lipsindu-i perspectiva erorilor rectificate. Enunţurile au un caracter vag şi ambiguu, care le protejează faţă de “faptele recalcitrante”, care le contrazic şi chiar faţă de infirmările da natură logică. Experienţa ştiinţifică nu este adevarată în mod plat, fără să contrazică experienţa comună. Cunoştinţa ştiinţifică, chiar empirică fiind, este rezultatul unei construcţii raţionale, căci observaţia ştiinţifică are în spatele ei o teorie4. Acesta este unul dintre motivele pentru care adevărurile ştiinţifice sunt adeseori paradoxale din perspectiva cunoaşterii comune, iar câteodată chiar absurde, imposibil de gândit sau de imaginat în cadrele acesteia. b. Valoarea metodologică. Compusă din observaţii neierarhizate, experienţa comună nu poate fi verificată în sensul strict al cuvântului. Un enunţ din experienţa comună, oricât ar fi de realist, nu poate fi un adevăr; în cel mai bun caz, el este un adevăr inutil, deoarece nu se integrează într-un sistem general de adevăruri, deci nu este legat de o metodă generală de experimentare. De regulă, o astfel de observaţie (neintegrată teoretic, neierarhizată) este formulată într-o falsă perspectivă de verificare. Astfel, valoarea ei metodologică este foarte scăzută, aproape nulă. Dimpotrivă, cunoştiinţele obţinute pe calea cunoaşterii ştiinţifice sunt “asigurate metodologic”, în sensul că sunt formulate într-un fel care permite verificarea lor. Altfel spus, ele sunt decidabile (se poate decide asupra valorii lor de adevăr), spre deosebire de

5

mai mult sau mai puţin riguros). poziţia obiectului ştiinţific este mult mai complexă. c. De aceea. rămânând tributare unui “realism al percepţiei”. de cele mai multe ori falsificator. Obiectul decupat în cunoaşterea comună localizează nu atât un lucru într-un univers de lucruri. Acest lucru a fost demonstrat cu prisosinţă de Ludwig Wittgenstein. “corpul absolut negru” din optică). în ştiinţă. Cu alte cuvinte. d. În cunoaşterea ştiinţifică. De cele mai multe ori. ci şi lucruri concrete. În acest sens afirma Boltzano că “nimic nu este mai practic decât o bună teorie”. în timp ce erorile se îngrămădesc asertoric. care sunt indecidabile (nu se poate şti cu certitudine dacă sunt adevărate sau false). iar erorile se pierd într-o magmă informă. Aici. doar adevărurile au acest caracter. De aceea. care nu spune aproape nimic despre determinaţiile sale concrete. inexistente în realitate (de pildă. De aceea. dar care nasc imagini. Acestea oferă simţului comun convingeri false. obiectul cunoaşterii comune rămâne adesea o abstracţie mută. solidaritatea dintre metodă şi experienţă este atat de mare. asociate cu idei clare pe care le parazitează. Această cunoaştere nu îşi construieşte obiectul doar din fenomene empiric observabile. ci şi adevăruri concrete. vocabularul limbajului comun reprezintă un “obstacol epistemologic” (Bachelard). Conceptele cunoaşterii ştiinţifice sunt “despaţializate” (Bachelard). Obiectul cunoaşterii. Conceptele ştiinţifice sunt solidare cu conceptualizarea: relaţiile 6 . încât mai întâi trebuie stăpânită metoda-de-cunoaştere pentru a sesiza obiectul-de-cunoscut. în ştiinţă. O bună teorie oferă nu numai adevăruri abstracte. direct aplicabile. Conceptele cunoşterii comune se caracterizează prin “spaţialitate şi ocularitate” (Bachelard). În cunoaşterea comună. cât un nume într-un vocabular (şi acesta. privilegiul văzului dispare.cele obţinute prin cunoaşterea comună. Aici. aici ignoranţa are un caracter sistemic. Limbajul. Fiecare cunoştinţă îşi găseşte locul sau şi se leagă cu vecinii săi". adevărurile se grupează în sistem. adică o barieră în calea cunoaşterii obiective. Adeseori limbajul natural antrenează integrări facile şi gânduri obscure. şi erorile se leagă apodictic (adică logic). Gaston Bachelard spunea: în ştiinţa adevărurile se leagă apodictic. O teorie ştiinţifică ne ajută să vedem nu numai obiecte abstracte sau obiecte ideale. în ciuda aparentei sale concreteţi. asupra cărora putem opera în plan practic. nici infirmabile. dar foarte puternice. Limbajul natural face posibilă formularea unor enunţuri care nu sunt nici confirmabile.

Obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice este o cunoaştere conştientă de sine. dar ele sunt întâmplătoare. “exercitarea bunului simţ constituie o condiţie necesară pentru claritatea gândirii şi eficacitatea acţiunii. e. în anumite condiţii. dar nu se substituie acestuia6). o modificare în definirea noţiunilor antrenează modificarea relaţiilor lor reciproce. la punctul de întâlnire se ajunge pe drumuri diferite şi din direcţii opuse5. şi cunoaşterea comună posedă o dimensiune critică. o falsă cale de problematizare şi înstăpânire a realităţii. Pot exista coincidenţe între opinii şi adevăruri ştiinţifice. care îşi aplică autocenzura spiritului critic. Fiind animată de pragmatism. ajutându-i să aplice un criteriu de adevăr experienţei lor nemijlocite. oamenii au un anume discernământ care îi ajută să disocieze. Bunul simţ este un instrument preţios pentru oamenii lipsiţi de instrucţie specială (ştiinţifică şi/sau filosofică). Fiind solidară cu un limbaj nonnatural. satisfacţie intimă. 8). rezultatul unui şir lung de rectificări succesive. asigurând inserţiunea omului în mediul său de viaţă” (4. chiar dacă într-o formă mai 7 . După cum spune un epistemolog român. Psihologia aferentă. Acest lucru explică de ce diferenţa de limbaj reflectă nu numai o diferenţă formală între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. la care ne-am referit deja. ci şi o diferenţă de conţinut. cunoaşterea comună determină o “falsă plecare” (Bachelard).teoretice dintre noţiuni modifică definiţia noţiunilor şi invers. ficţiunea de realitate. Cunoaşterea ştiinţifică este. Chiar şi la nivelul cunoaşterii comune. Acest discernîmânt se numeşte bun simţ (el este un element al simţului comun. falsul de adevăr. dimpotrivă. dar nu o evidenţă raţională. cunoaşterea ştiinţifică nu poate fi produsul unei o “gândiri naturale”. Adeziunea nemijlocită la un adevăr concret sesizat ca “bun” şi utilizat ca o valoare angajează prea concret fiinţa umană sensibilă. p. Faptul că adeseori subiectul e tentat să-şi ia satisfacţia drept evidenţă (sentimentul drept cunoştinţă şi dorinţa drept realitate) se explică prin mecanisme psihomentale gândirii deziderative. adică spontană şi necenzurată critic. Din argumentele pe care Bachelard le aduce în favoarea discontinuităţii nu se poate trage concluzia că între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică nu ar exista nici un fel de continuitate. în cel mai bun caz. Cunoaşterea comună oferă convingeri care nu sunt decât opinii (doxa). Aceasta adeziune oferă. reuşind să se construiască şi să se reconstruiască continuu. Aşadar. Obiectivitatea ei este un produs al gândirii ştiinţifice. a cărei armătură este dată de o metodologie şi un instrumentar aparte.

simţul comun 8 . NOTE 1. dar practica ne omoară!”). nevoia de certitudine. gândirea are funcţia de autoechilibrare psihică. Simţul comun este dominat de comandamente psihologice. care şi-au construit o “ideologie de răspuns”. Ravelstein avea să le ofere cel mai mare dar pe care ar putea spera vreodată să-l primească (…)” (Saul Bellow. afirmarea continuităţii dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică este necesară în măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuităţii a dus deseori la teorii eronate despre procesul cunoaşterii ştiinţifice. 2. El avea să-i călăuzească spre o viaţa mai înaltă. Un bun exemplu este aşa-numita “gândire deziderativă”: prin gândirea de tip deziderativ se ajunge la concluziile dorite. Trad.orice. Postfaţă de Sorin Antohi. la fel de unilaterală şi păguboasă: cultul experienţei nemijlocite (“şcoala vieţii”) şi minimalizarea practicii teoretice (“Teoria ca teoria. că acesta. dedicat filosofului Allan Bloom (1930-1992). p. El a produs o reacţie contrară din partea “oamenilor comuni”. primul lucru pe care îl făcea la deschiderea cursului era să le ceară studenţilor să uite totul despre familiile lor. Dacă aveau noroc. dacă erau inteligenţi şi animaţi de voinţă. În concluzie. 2001.primitivă.în structura psihologică a spiritului ştiinţific modern. trebuia să uite prejudecăţile şi iluziile mediului socio-cultural din care proveneau: “Le declara studenţilor că veniseră la universitate ca să înveţe ceva şi pentru asta trebuia să se debaraseze de opiniile părinţilor lor. Pentru marea majoritate a oamenilor. Celebrul scriitor american Saul Bellow scrie în romanul său Ravelstein.redimensionat şi reeducat . derivată din nevoia primară de siguranţă emoţională). 34). în acelaşi timp. principala sa funcţie este de a fabrica justificări şi auto-justificări prin intermediul cărora subiectul îşi reduce “disonanţa cognitivă”. bunul simţ se regăseşte . pe când era profesor de filosofie politică la University of Chicago. Iată de ce în cunoaşterea comună adevărul este o valoare subordonată (de fapt. Antoaneta Ralian. dar nu genul sec. De altfel. Desigur. de opiniile curente existente în mediul de provenienţă. Idealul educaţional al lui Allan Bloom se apropia mult de cel al lui Gaston Bachelard: orice proces de instruire într-un domeniu al cunoaşterii specializate echivalează. guvernată de raţionalism . precum şi la ideologii aferente comunităţii ştiinţifice de natură elitistă. conflictul dintr el şi lume sau conflictele sale interioare (surse ale nevrozei). nu logice: logica este subordonată satisfacerii unor nevoi sufleteşti (de pildă. Elitismul propriu conştiinţei de sine a oamenilor de ştiinţă a obstrucţionat dialogul dintre spiritul ştiinţific şi simţul comun. POLIROM. cu o iniţiere şi cu o eliberare: emanciparea de prejudecăţile şi iluziile ideologice ale simţului comun – implicit. cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat ştiinţa modernă). plină de varietate şi diversitate. chiar dacă limitată de automatismele obişnuinţei şi rutinei. Ravelstein.

cu ajutorul căruia celebrul logician “tăia” lanţul “regresiei la infinit” al explicaţiei (de pildă: “Cine a făcut lumea? Dumnezeu! Dar pe Dumnezeu cine l-a făcut?”. în fond. ceea ce li se pare “convenabil” (convenabil pentru ei şi pe termen scurt). Distanţarea celor două tipuri de cunoaştere a devenit o problemă şi mai critică odată cu dezvoltarea ştiinţei contemporane. cunoaşterea ştiinţifică de tip modern. este vorba de un ul mai general: un ocol cultural). dar în ultimă instanţă. de regulă. de false cunoştinţe. Acest lucru nu exclude faptul că oamenii folosesc frecvent cuvântul “adevăr”. preluată de toate teoriile empiriste ale cunoaşterii. cu atât cunoştinţele sunt mai veridice (teză promovată şi de aparatele de propagandă ale regimurilor comuniste şi folosită de regimul ceauşst din România pentru întemeierea filosofică a antiintelectualismului). Bachelrad face mai mult decât un frumos joc de cuvinte: el ne atrage atenţa asupra iluziei simţului comun. În epoca modernă. drumul spre adevăr reprezintă un ocol (în primul rând. 6. la credinţa că relaţia nemijlocită dintre subiect şi obiect este o garanţie a obiectivităţii. Galileo Galilei a introdus experimentul mintal în fizică. nu cred!”). 3. ele devin incompatibile cu intuiţiile acestuia. Primul gânditor care a folosit experimentul mintal pentru a ajunge la un obiect ideal a fost Democrit. indivizibilă. altfel spus. Bineînţeles că “realismul naiv” al simţului comun se întemeiază pe această presupoziţie empitirstă (“Până nu văd. care vine împotriva “narcisismului” (Jean Piaget) şi egocentrismului oricărui “subiect natural”. Facem această precizare fiindcă am observat că vorbitorii de engleză fac confuzie între cei doi termeni. un ocol teoretic. 9 . Spunem “opuse” pentru că o cunoţtinţă ştiinţifică este rezultatul unui proces psihologic de dezantropomorfizare a realităţii. 4. Dogma oricărui empirism se reduce. presupunem că această confuzie este favorizată de faptul că în limba engleză există o singură expresie lingvistică pentru cele două concepte: common sens. Când spune că între Subiect şi Obiect “drumul cel mai scurt este drumul cel mai lung”. care stă la baza lumii. cunoştinţele obţinute în urma cunoaşterii ştiinţifice nu mai sunt doar surprinzătoare pentru simţul comun. făcând saltul de la Filosofia naturii la Fizică şi inaugurând. când toate celelalte soluţii s-au dovedit ineficace). conform căreia situarea subiectului cunoscător în apropierea obiectului de cunoscut ar garanta obiectivitatea cunoaşterii. cunoştinţele sunt cu atât mai obiective cu cât relaţia subiect-obiect este mai mijlocită (mijlocită de concepte şi teorii. dimpotrivă. ultima entitate materială. care invoca celebrul “cuţit raţiunii” pentru a diviza materia şi a ajunge la “atom”.apelează la adevăr doar în ultimă instanţă. de tehnici şi procedee care asigură controlul critic al drumului de la opinie la cunoştinţă). structuri pshologice generatoare de subiectivism. cu cât această relaţie este mai nemijlocită. Aşadar. Din Evul Mediu ne-a rămas “briciul lui Occam”. astfel. de “armături metodologice”. Epistemologiile de tip Bachelard afirmă că. 5. dar prin el ei desemnează. Acum.

1934 4.Le nouvel esprit se amplifique. Bucureşti. 2. Vasile Tonoiu. Bucureşti. 1974 3. Editura Didactică şi Pedagogică. Ştefan Georgescu. Editura Ştiinşifică. E. Spiritul ştiinţific modern în viziunea lui Gaston Bachelard.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. 1978 10 . Gaston Bachelard . Epistemologie.Identité et réalité. Meyerson .

Transmiterea sau receptarea de semne sau coduri. O definiţie generală a comunicării are meritul de a surprinde toate aceste presupuneri: Comunicarea este interacţiune umană prin mesaje (idem). este practica relaţiilor sociale. Semnele sunt acte sau fapte (de artă) ce se referă la altceva decât ele însele (construcţii ce semnifică).II. fără ea. iii. Unul dintre cei mai autorizaţi teoreticieni americani ai comunicării. a propagării. p. Codurile sunt sisteme în care semnele sunt organizate şi care determină modul în care pot fi legate între ele semnele. puţine domenii de studiu sunt atât de stimulatoare şi promiţătoare ca domeniul comunicării. Când vorbim despre comunicare este important de notat că nu avem de-a face cu un obiect de studiu. Pentru a clarifica această confuzie. după cum 11 . aceste semne şi coduri sunt făcute să fie la îndemâna celorlalţi. Acest mod de a privi obiectul de studiu (ca arie multi-disclipinară) sugerează că dificultatea vine (în parte) din faptul că ceea ce spun psihologii şi sociologii despre comunicarea umană şi despre comportamentul uman are prea puţin de-a face cu ceea ce spun specialiştii din alte domenii – spre exemplu. Comunicarea a ajuns să fie considerată “miezul culturii. domeniul comunicării poate fi abordat şi înţeles. Cele mai diverse discipline concură la studierea transmiterii informaţiilor. ABORDAREA SEMIOTICĂ A COMUNICĂRII În societatea contemporană. ci cu o arie de studiu multi-disciplinară. a matricelor de procesare a informaţiei. vom pleca de la câteva presupuneri pe care le inventariază John Fiske: i. dar este necesară o abordare dinspre mai multe discipline. studiul comunicării implică studiul culturii în care este integrată aceasta” (1. cunoaşterii şi comportamentului social”. Introduction to Communication Studies: “pentru viaţa noastră culturală. orice comunicare include şi implică semne şi coduri. 16). distorsionării şi amplificării acesteia. În consecinţă. John Fiske. comunicarea. ii. din critica literară. cultura de orice tip ar muri. scria în celebrul său studiu din 1982. Dar. comunicarea este esenţială.

Când efectul altul decât cel urmărit sau este mai mic decât cel scontat. interesându-ne modul în care emiţătorul (receptorul) codifică (decodifică) mesajul. pp. precum şi ca activitate de decupare. Dar această abordare a comunicării nu este singura posibilă. modul în care emitenţii folosesc mijloacele şi canalele de comunicare. Semnele sunt acte sau fapte de artă care se referă la altceva decât ele însele. 16-19). Se interesează de aspecte cum ar fi eficienţa şi acurateţea. Shannon şi Weaver (1949). prin aceasta. totodată. Gerbner (1956). Newcomb (1953). a încărcăturii culturale (Cultural Loading) a oricărui act comunicaţional: Lasswell (1948). distorsionare şi creare de sensuri (înţelesuri). comunicarea dintre oameni poate fi studiată ca proces. precum şi eficienţa mesajului transmis (evaluată prin intermediul feedback-ului). 12 . dar şi ca transmitere şi schimb de sensuri. Este preocupată de modul în care emiţătorul şi receptorul codifică şi decodifică. După John Fiske (1. Consideră comunicarea ca pe un proces ce afectează comportamentul sau modul de gândire (starea intelectuală) a altcuiva. i) Şcoala “proces” consideră mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. pp. 21-60. Jakobson (1960) – a se vedea 1. insuficientă. în studiul comunicării există două şcoli: şcoala “proces” şi şcoala semiotică. Mesajul este ceea ce s-a transmis de la A la B. Comunicarea poate fi considerată ca “transmitere de mesaje”. precum şi modalităţile de corelare dintre semne în cadrul sistemelor sunt codurile (1. Westley şi MacLean (1957). ei propun modele de analiză a comunicării care sunt instructive din perspectiva conştientizării treptate. ambalat corespunzător şi pregătit pentru a afecta starea sau/şi modul de gândire al receptorului. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei orientări vin din Statele Unite. ea urmăreşte să stabilească etapele procesului pentru a depista unde a apărut eşecul. de felul în care transmiţătorii folosesc canalele şi media. ele sunt structuri care semnifică (adică transmit informaţii despre o realitate). în teoria comunicării. Sistemele în care sunt organizate aceste semne. Ca transmitere de mesaje.vom vedea pe parcursul capitolelor următoare. 89-112). Această orientare consideră comunicarea drept transmisie de mesaje. această definiţie este mult prea generală şi. pp. această şcoală vorbeşte despre eşec în comunicare.

şi să se concentreze asupra actelor de comunicare.ii) Şcoala semiotică abordează comunicarea ca producere şi schimb de înţelesuri (semnificaţii). fie în plan emoţional. definiţia comunicării ca interacţiune socială prin mesaje. Această definiţie este mai apropiată de înţelegerea obişnuită a comunicării. Fiecare şcoală interpretează. Fiecare dintre cei doi întemeietori de şcoală a avut urmaşi importanţi: C. Peircei şi. Principala abordare este cea semiotică. În cursul de faţă vom aborda comunicarea din ambele perspective. căci preferinţa exclusivistă pentru una dintre ele ne apare păguboasă pentru scopul nostru. 29-41.S. de folosirea zilnică a cuvântului. studiul comunicării este studiul textului şi al culturii. pp. Foloseşte termeni cum este cel de semnificaţie şi nu consideră neapărat neînţelegerea ca semn evident al eşecului în comunicare. însă. Contribuţiile cele mai importanta la apariţia şi dezvoltarea şcolii semiotice au fost semnate de Charles S. După cum se poate vedea. Pentru această şcoală. este o accepţiune mai complexă şi mai îndepărtată de accepţiunea simţului comuniii. Desigur. defineşte interacţiune socială ca tot ceea ce face individul ca membru al unei culturi sau societăţiiv. fie în plan comportamental. de Ferdinand de Saussureii. desigur. ceea ce înseamnă că este preocupată de rolul textului în cultura noastră. Prima defineşte interacţiunea socială drept procesul prin care o persoană e în legătură cu altele. Ea este preocupată de modul în care mesajele (sau textul) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (semnificaţii). Hjelmslev. 13 . precum şi de Roland Barthes (1968 şi 1973) şi Pierre Gouriaud (1975) – a se vedea 1. afectându-le comportamentul. “şcoala proces” defineşte comunicarea mai aproape de accepţiunea comună a termenului: procesul prin care o persoană intră în legătură cu altele şi le afectează – fie în plan intelectual. iar Saussure de danezul L. 2. Semiotica. Şcoala procesului de comunicare tinde să ţintească spre ştiinţele sociale. pp. în 1916. în special psihologia şi sociologia. 61-88. Şcoala semiotică defineşte comunicarea într-un sens mai larg. Peirce a fost continuat de Odgon şi Richards (1923). fiind afectată la rândul ei de persoanele contactate. al cărui Curs de lingvistică generală a fost publicat postum. Şcoala semiotică se conturează în jurul lingvisticii şi al subiectelor de artă şi se concentrează asupra ansamblului a tot ceea ce are legătură cu această comunicare. în felul său. această neînţelegere poate să apară ca rezultat al diferenţelor culturale dintre emiţător şi receptor. starea intelectuală sau răspunsul emoţional.

Valoarea unui model este dată de următoarele: a) luminează. c) precizează criteriile după care s-a făcut selecţia acestora. pentru administrarea şi ameliorarea comunicării dintre diferite ideologii. cu atât mai mult. folosindu-ne de conceptele lui Kuhn şi Gonseth (paradigmă şi. referenţial). care ne reprezintă caracteristici selecţionate ale “teritoriului”. aceasta întruneşte ambele aspecte: atât afectarea modului de gândire al interlocutorului. Un model este un fel de “hartă”. Ei cred că intenţia este un factor decisiv în ceea ce constituie mesajul. fără să fie atotcuprinzătoare. 14 . ŞCOALA PROCES Adepţii acestei şcoli consideră mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. Ambivalenţa demersului nostru se justifică atât prin bivalenţa comunicării în general. Mesajul este ceea ce emiţătorul pune înăuntrul său. de determinismul cultural al comunicării. Ceea ce ne loveşte timpanul va fi un mesaj doar dacă este ceva preconştient ca semnal pentru un ascultător. cât şi producerea şi schimbul de înţelesuri (determinate întotdeauna cultural). cât şi prin bivalenţa proprie comunicării interculturale. între acesta şi “cititor”. însă. conştientă sau nu. 1. clarifică. prin indiferent care mijloace. care scoate în evidenţă interacţiuni constante. sistematizează unele caracteristici ale domeniului studiat. respectiv. vom gândi în termenii şcolii semiotice. biunivoce. când ne vom ocupa. d) delimitează domeniul modelat. Din cele spuse mai sus rezultă cât de importantă este modelarea în cercetare şi în activitatea didactică. totodată. dar e identificabilă prin analiza mesajului. între “producătorul” de mesaj şi sistemul de referinţă. natura şi scopul modelării în cunoaşterea ştiinţifică. Intenţia emiţătorului poate fi specificată sau nespecificată (anunţată sau nu). b) evidenţiază unele conexiuni între caracteristici. Abordarea ambelor aspecte ni se pare de maximă importanţă pentru teoria comunicării interculturale şi. Ele au meritul de a ilustra. Prezentăm în continuare câteva dintre modelele de analiză în care comunicarea este abordată ca proces. accepţiunea la care ne vom referi va fi aceea dată de “şcoala proces”.atunci când analizăm legătura dintre natura limbajului şi natura comunicării.

cum ar fi informaţia. considerată una dintre “seminţele” cele mai importante din care s-au dezvoltat studiile comunicăriiv. auditoriu sau chiar în mesaj). Weaver au publicat. redundanţa şi entropia. iar linearitatea – o sumedenie de critici. mai degrabă. cartea Teoria matematică a comunicării. ea decide ce mesaj să fie trimis sau. 15 .1. selectează unul dintre mesajele posibile. B) problemele semantice (cât de exact acoperă simbolurile înţelesurile care s-au vrut transmise?). poate. canal. Zgomotul. face întotdeauna confuză intenţia emiţătorului şi limitează cantitatea de informaţie ce poate fi transmisă într-o situaţie dată şi la un moment dat. în 1949. Shannon şi W. care nu a fost intenţionată de sursă.1. Shannon şi Weaver identifică în studiul comunicării trei niveluri semnificative: A) problemele tehnice (cu câtă acurateţe pot fi transmise simbolurile?). Iată reprezentarea grafică a acestuia: a) Sursa este locul luării deciziei. Mesajul selectat este transformat apoi de transmiţător în semnal trimis prin canal la receptor. În opinia lui John Fiske. Distincţia dintre zgomot semantic şi zgomot tehnic sugerează că ar trebui. C) problemele de eficienţă (în ce măsură afectează înţelesurile recepţionate orientarea acestora în direcţia dorită de emiţător?). Depăşirea problemelor cauzate de zgomot i-a condus pe Shannon şi Weaver la alte concepte fundamentale. simplitatea modelului a atras multe propuneri de îmbunătăţire. C. b) Zgomotul reprezintă orice adăugire la semnal între transmitere şi recepţie. inserată o căsuţă pentru recepţionare “semantică” între cea a recepţionării tehnice şi destinatar. oriunde ar apărea (în transmitere. Modelul creat de cei doi este unul linear.

probleme ce pot fi asociate cu acurateţea sau cu depistarea de erori. cod. Acestea pot fi mai bine definite în corelaţie cu un al treilea. o forţă care operează pentru păstrarea status-quo-ului şi împotriva schimbării. 35). Redundanţa este rezultatul unei predictibilităţi înalte. Canalul este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. Putem avea un cod care constă din două semnale: flash-ul 1 şi flash-ul 2. medium. iar celălalt – “Noul Testament”. Pe de altă parte. Redundanţa vine în întâmpinarea rezolvării problemelor practice de comunicare. deci previzibilă într-o proporţie de 50%. iar entropia al uneia scăzute. p. cu atât este mai mică informaţia (şi invers). mai stimulativă. Informaţia trebuie înţeleasă ca o măsură a predictibilităţii semnaluluivi. Shannon şi Weaver utilizează termenul de “informaţie” într-un mod specific. Un flash poate însemna “Da”.c) Informaţia. Redundanţa este ceea ce este previzibil sau convenţional într-un mesaj. consideră John Fiske. Limba română prezintă un larg repertoriu de mărcivii ale pluralului substantivelor. Entropia este mai puţin confortabilă. “Da” conţine aceeaşi cantitate de informaţie ca “Vechiul Testament”. mesajul este redundant. să luăm exemplul dat de Fiske. Pentru a ilustra acest raport de invers-proporţionalitate. mai şocantă. Informaţia conţinută de fiecare semnal este identică. sau un flash poate însemna “Vechiul Testament”. redundanţa este omniprezentă şi nu e deloc greu de observat că un nivel mai ridicat al ei se asociază cu o posibilitate sporită de detectare şi înlăturare a erorilor. ce atrage după sine un înalt grad informativ. un mesaj cu înaltă predictibilitate este redundant şi dispune de un grad informativ redus. d) Redundanţă şi entropie. Dacă întâlnesc un prieten pe stradă. “Redundanţa este. În limba naturală. informaţia conţinută în enunţul “litera e urmează după litera d” este nulă pentru un cunoscător al alfabetului latin. Într-un astfel de caz. Pentru a-l înţelege trebuie să uităm de înţelesul zilnic al termenului. îi spun “Salut”. Cu cât predictibilitatea este mai mare. Codul este un sistem de înţelesuri comun 16 . d) Canal. Entropia poate fi cel mai bine înţeleasă ca maximum de impredictibilitate. în general. însă mai greu de comunicat cu eficienţă” (1. fiindcă pentru el. medium-ul. este o măsură a numărului de alegeri de semnal care pot fi făcute şi a faptului că aceste alegeri pot fi destul de aleatoriiviii. tehnic. poate. caracterizate prin grade de redundanţă diferite. fiind ceva foarte probabil. În consecinţă. iar celălalt – “Nu”. În mass-media. conţinutul acestui enunţ este total previzibil. Alte două importante concepte sunt canalul şi codul. fenomenul opus este entropia.

Principala deosebire dintre categoriile (ii) şi (iii) este aceea că. Lasswell susţine că pentru a înţelege procesele comunicării în masă este necesar să înţelegem fiecare dintre etapele acesteia.media mecanice: telefonul. gesturi). care să existe independent de cel care comunică. radioul. media folosesc canale ce sunt supuse unor restricţii tehnologice mai mari şi sunt mult mai afectate de un zgomot de tip tehnic.media de reprezentare: cărţi. Produc lucrări. prin care se comunictă fapte. sentimente. Lasswell a elaborat unul dintre primele modele ale comunicării. care să poată fi transmis prin canal. citat frecvent până în zilele noastre. în cazul al treilea. a apărut în 1948. De fapt. Acestea folosesc limbaje “naturale” (cuvinte rostite. cu un an înainte ca Shannon şi Weaver să publice cartea lor. Constă deopotrivă din semne şi din reguli care determină cum şi în ce context pot fi folosite aceste semneix. Astfel. adică obiecte comunicaţoinale. H. picturi. care devin principalele elemente ale modelului său: Cine / Who Spune ce / Says what Prin ce canal / In which channel Cui / To Whom Cu ce efect? / With what effect? Modelul Lasswell 17 .membrilor unei culturi sau subculturi. putem clasifica media în trei categorii: i . “Structura şi funcţia comunicării în societate” (3). iii . trupul. televiziunuea. faţa. celebrul său studiu. fotografii. Teoria matematică a comunicării.2. Medium (media) reprezintă mijlocul (mijloacele) tehnic (tehnice) de convertire a mesajului în semnal. ii . idei sau viziuni. Pot fi o înregistrare a produselor din prima categorie.media de prezentare: vocea. expresii. 1.

18 . concepe comunicarea ca pe un proces care constă în două dimensiuni ce alternează: cea perceptivă (sau de recepţie) şi cea de comunicare (dimensiunea modalităţii de transmitere şi control). acest model. fiecare modificare poate fi suficientă pentru a determina schimbarea efectului. El consideră comunicarea doar ca transmitere de mesaje. modificare determinată de anumite elemente identificabile în procesul comunicării. Majoritatea cercetătorilor care au abordat comunicarea în masă au urmat. în la doilea rând. George Gerbner a încercat să elaboreze un alt model general de comunicare (4). el este foarte potrivit cu behaviorismul. el relaţionează mesajul cu “realitatea” despre care relatează. aceasta este o versiune verbală a modelului ShannonWeaver. la audienţă şi la factorii ce afectează audienţa au fost marcate. 1. În primul rând. ceea ce facilitează discutarea problemelor de percepţie şi de înţeles. Dacă unul dintre aceste elemente este schimbat. mesajul sau canalul. mai mult sau mai puţin programatic.Fiske spune că. De altfel. Studiile cu privire la instituţii şi la comunicarea din/dintre ele. pe care John Fiske îl localizează în paradigma “comunicării-proces”. de fapt. curent care a dominat psihologia americană în prima jumătate a secolului XX. decenii la rând.3. apreciind că Lasswell a propus tot un model liniar. atunci se schimbă şi efectul: putem schimba codificatorul. “efectul” reprezintă o modificare observabilă şi măsurabilă în ceea ce-l priveşte pe receptor. la producătorii de mesaje. ridicând mai ales problema efectului decât pe cea a semnificaţiei După Lasswell. de acest model liniar. Acest model este mai avansat prin două aspecte.

Percepţia umană este un proces de interacţiune sau negociere. pentru că i-am conferit înţeles. 19 . Acesta e ceea ce numim de obicei mesaj. Dacă M este maşină. Când această “potrivire” are loc. de capacităţile sale fizice. Este un proces de adaptare a unor stimuli la matricea internă de gândire sau la concepte deja asimilate. selecţia este determinată de parametrii săi tehnici. Perceperea de către M a evenimentului (E) are ca rezultat E1. Astfel. E1. partea în care s-a notat S este cea care se referă la mesaj ca semnal în forma pe care o ia. iar cea notată cu E se referă la conţinut. procesul de selecţie este mai complex. Este clar că atunci când avem un conţinut dat (un E dat). înseamnă că am perceput ceva. Dimensiunea verticală este cel de-al doilea stagiu. adică semnal sau afirmaţie despre eveniment. Are loc când percepţia despre eveniment. Relaţia dintre E şi E1 implică selecţia dintre elementele percepute de M şi complexitatea evenimentului.Dimensiunea orizontală: evenimentul (E). Dacă M este uman. SE. Cercul care reprezintă acest mesaj este divizat în două. A găsi cel mai bun S pentru un E dat este una dintre preocupările principale ale celui care comunică. acesta poate fi comunicat în moduri diferite – avem un anumit număr de S-uri dintre care putem să alegem. este perceput de receptor (R) – receptor uman sau tehnic. “înţelesul” derivă de la potrivirea unor stimuli externi la concepte internex. ceva din realitate. este convertită în semnal despre E.

Aici. ceea ce este perceput de receptorul M2 nu este evenimentul E.4. însă selecţia efectivă o va face un medium de comunicare şi cel care îl controleazăxii.Importanţa lui SE constă în aceea că alegerea lui S (adică a formei) va afecta evident prezentarea lui E – relaţia dintre formă şi conţinut este dinamică şi interactivăxi. prin modelul său (vezi 5. X A B Ilustrarea schematică a unui sistem minimal ABX. într-o relaţie socialăxiv. ci un semnal sau o afirmaţie despre eveniment. iar forma pe care o ia nu este determinată până nu are loc negocierea dintre M2 şi SE: ca să rezulte un înţeles pentru SE1. T. de fapt. M2 întâmpină SE cu un set de necesităţi şi concepte care derivă din modelul său cultural. Importanţa sa majoră constă în faptul că introduce studiul comunicării în context societal sau. pp. 393-400). 1. selecţia nu este făcută de cel care percepe. perceput/transmis. Această dimensiune mai conţine conceptul de acces la media şi la canalele de comunicare. ci de cel care comunicăxiii. ne întoarcem la dimensiunea orizontală. accesul este permis subiectelor de primă importanţă pentru societate. Un ultim concept prezent în modelul lui Gerbner este disponibilitatea. Ca şi selectivitatea. Newcomb introduce. De obicei. transmiţătorul alege cum şi către cine trebuie făcut mesajul disponibil. SE. conform teoriei lui T. În acest caz. aceasta “hotărăşte” ceea ce este. Pentru cel de-al treilea stagiu al procesului. Înţelesul potenţial al mesajului nu este niciodată complet realizat. altfel spus. o formă total diferită de cea a proceselor prezentate mai sus: una triunghiulară. Newcomb 20 .

Modelul lui Jakobson seamănă şi cu cel liniar. Jakobson pleacă de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comnicare. fie cu X. El porneşte de la obişnuita bază liniară: un expeditor trimite un mesaj către un adresant. care închide triunghiul (6. atunci cei doi. Roman Jakobson a fost interesat de structura internă a mesajului. se vor găsi sub presiunea de a comunica până când vor ajunge la atitudini asemănătoare faţă de X (şi sistemul va ajunge la echilibru). administraţia şi sindicatul. B şi X se vor modifica. Dacă A şi B au atitudini similare faţă de X. ceea ce înseamnă că relaţiile sale interne sunt interdependente. 1. AXB este un sistem. receptorul. şi cu cel triunghiular. respectiv. iar celălalt este codul (un sistem de semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul). cât şi o formă de trecere de la “şcoala proces” la şcoala semiotică (care va fi studiată în continuare). Acest model de comunicare reprezintă atât un component de drept al “şcolii proces”. cu atât mai urgentă va fi resimţită nevoia de echilibruxv. Apoi modelează funcţiile pe care actul de comunicare le realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv. 213-214). Cu cât X are un rol mai important în mediul lor social. atunci sistemul va fi în echilibru.5.A şi B sunt cel ce comunică şi. B va fi determinat să-şi schimbe relaţia fie cu A.al treilea element. A şi B. Adresantul recunoaşte că mesajul se poate referi şi la altceva decât la el însuşi. dar şi de semnificaţia acestuia. Jakobson şi-a reprezentat modelul astfel: 21 . Dar Jakobson mai adaugă doi factori: unul este contactul (canalul fizic şi conexiunile psihologice dintre expeditor şi adreasant). Ca lingvist. fără de care acesta nu poate fi conceput. X este parte a mediului lor social. guvernul şi poporul. Dacă A va avea o opinie mai bună despre X decât B. şi anume la un context . ei pot fi doi indivizi. ajungând să construiacă o punte între cele două şcoli – “şcoala proces” şi şcoala semiotică. sau dacă A îşi schimbă relaţia cu X. dacă A se schimbă.

Rezultă un model similar celui precedent. în orice act de comunicare vom găsi toate aceste funcţii.Expeditor context mesaj contact cod Factorii constitutivi ai comunicării. clasa socială etc. comanda militară). Această funcţie variază între un minim (de pildă. mesajul transmite emoţiile. într-o ştire de presă) şi un maxim (în poezia de dragoste). 2) Funcţia persuasivă descrie efectul mesajului asupra destinatarului. statusul profesional. atitudinile. gluma gratuită sau jocul de cuvinte) şi un maxim (de pildă. Conform acestei funcţii. unde fiecare funcţie ocupă o poziţie similară cu cea a factorului la care se referă: referenţială emoţională poetică empatică de metalimbaj persuasivă Funcţiile limbajului în actul de comunicare. făcându-l unic). după Jakobson Să le explicăm pe rând: 1) Funcţia emoţională exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor (mulţi autori o mai numesc şi “funcţie expresivă”). după Jakobson Destinatar Fiecare factor determină altă funcţie a limbajului. 22 . Şi ea variază între un minim (să spunem. ale expeditorului (toate acele aspecte care personalizează orice mesaj. dar de fiecare dată putem avea o altă ierarhie a acestora.

elementelor A. deşi – după cum vom vedea . 5) Funcţia de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare. dar dacă pachetul este lipit de ziar şi ambele sunt înrămate. I LI K E I KE 23 . În exemplul invocat de Fiske. unde are şi rolul centralxix. ele formează un obiect artistic. memorabil. Ea este cel mai mult evidentă în comunicarea artistică. Când am scris cuvântul redundant în rândurile de mai sus. factuală. relaţiile dintre elementele sale). sloganul este format din trei monosilabe. rama îndeplineşte funcţia de metalimbajxviii. 4) Funcţia empatică menţine relaţia dintre expeditor şi adresant. 6) Funcţia poetică exprimă relaţia mesajului cu el însuşi (de fapt. ne dăm seama că totul conduce spre un slogan “poetic”: plăcut. Jakobson ilustrează funcţia poetică cu sloganul electoral “Îl susţin pe Ike” (I like Ike). preocupată de “adevăr” şi “acurateţe”. Aceste trei funcţii sunt atât de evidente. B şi X din modelul lui Newcomb. Orice mesaj inteligibil are şi o funcţie de metalimbaj – uneori implicită. Altfel spus. această funcţie este îndeplinită de relaţia estetică dintre pachetul de ţigări şi ziar. Următoarele trei funcţii par mai puţin familiare. În engleză.cea empatică a mai apărut în scenă. care naşte metafora “societăţii-care-aruncă-lucruri” şi în care oamenii au devenit “producători-de-resturi” (imagini dragi artei pop). păstrând canalele deschise. de fapt. alteori explicităxvii. am folosit codul teoriei comunicării (în speţă. Aici. unde cuvântul are înţelesul de “abundenţă inutilă de expresii verbale sau de imagini”. formultaă însă în alţi termeni. iar nu codul limbajului curent. ceea ce este primordial în comunicarea de tip obiectiv. al celei elaborate de Shannon şi Weaver). lansat în campania electorală a preşedintelui Eisenhower. ele corespund. ea asigură posibilitatea realizării actului de comunicare. două dintre ele rimează. încât le putem considera de bun-simţ. în plus.3) Funcţia referenţială descrie orientarea reală a mesajului. Cum se poate identifica codul folosit în comunicarea nonverbală? Fiske dă următorul exemplu: un pachet de ţigări gol aruncat pe o bucată de ziar vechi înseamnă dezordine. Dacă adăugăm faptul că nu există decât două consoane. fiecare conţinând acelaşi diftong. această funcţie realizează ceea ce s-a numit elementul redundant al mesajelorxvi.

şi orice săgeţi. cum ar fi: semiotică. a semnificaţiei. încât ele ocupă acelaşi locxxi. Ele sunt modele structurale. Producerea şi lectura textului sunt privite ca paralele (dacă nu chiar identice). Studiind comunicarea din această perspectivă. apare lizibil şi pe verticală. modelele de comunicare vor diferi de cele deja amintite prin aceea că nu sunt lineare şi nu conţin săgeţi care să indice fluxul mesajului. Accentul nu se pune atât pe comunicarea ca proces. mesajul nu este ceva trimis de la A spre B. 24 . Semioticaxxii. 2. atunci când apar. diminutivul de alint al generalului Eisenhower. Negocierea are loc când “cititorul” filtrează mesajul. mesajul este o construcţie de semne care. Astfel. indică relaţii între elemente în cursul creării de semnificaţii. produce înţelesul. analiza ar poate fi continuată în planul imaginii vizuale. În centrul preocupărilor sale se află semnul. icon.Dacă se va considera acest slogan o insignă. Studiul semnelor şi al modului în care acestea funcţionează este denumit semiotică sau “semiologie”. iii. ceea ce a şi fost în campanie (a se vedea imaginea alăturată). semnificaţie. cu atât mai apropiate vor fi cele două semnificaţii atribuite mesajului (1. “Lectura” este procesul de descoperire de sens ce apare atunci când “cititorul” interacţionează sau negociază cu “textul”. Este clar că ne aflăm în faţa unei mostre de comunicare vizuală exemplară. prin sita modelului cultural. Cu cât împărtăşim aceleaşi coduri şi acelaşi sistem de semne. relaţia este astfel structurată. cultura în care operează aceste semne şi coduri. ci element într-o relaţie structurată ce include printre alte elemente şi realitatea externă. semn. în ceea ce priveşte semnele şi codurile care compun mesajulxx. codurile sau sistemele în care sunt organizate semnele. în care numele “Ike”. în cadrul acestor procese. index – toţi referindu-se la căi diferite de creare de înţeles. ŞCOALA SEMIOTICĂ Pentru şcoala semiotică. şi producătorul/cititorul. Emiţătorul (transmiţător de mesaj) scade în importanţă. p. Aşadar. semnul însuşi. a. Atenţia se îndreaptă asupra “textului” şi a modului în care este “citit” acesta. 61). ii. cât pe comunicarea ca generator de semnificaţii. va trebui să ne obişnuim cu un nou set de termeni. Semiotica are trei arii majore de studiu: i. prin interacţiune cu receptorul.

la ce se referă semnul şi cei care îl utilizează (consumatorii de semn). mesajul transmis este o construcţie de semne care. Acestea sunt: semnul. depăşind astfel “eroarea refernţialităţii”. Saussure introduce o idee revoluţionară. Semn şi semnificaţie. Primul semn există pentru obiect. produce înţelesul. care se referă la altceva decât el însuşi şi care depinde (pentru a fi un semn) de recunoaşterea lui de către consumatorii săixxiv. Deşi nu părăseşte presupoziţia existenţei unei realităţi obiective (proprie tuturor filosofiilor realiste). Peirce adoptă însă o linie uşor diferită. este un mod de a înţelege realitatea externă. semnificatul şi consumatorii săi ca vârfuri ale unui triunghi. care este un proces de negociere între “lector” şi “text”. Peirce (14) a identificat o relaţie de tip triunghiular între semn.1. Semnul este legat de realitate numai prin conceptele pe care le au cei ce-l folosesc. 25 . 2. cum o numeşte Umberto Eco în Tratatul de semiotică generală. perceptibil pentru simţurile noastre.Semiotica îşi concentrează atenţia asupra “textului” şi acordă receptorului sau “lectorului” un rol mult mai activ decât în majoritatea modelelor comunicării proces (modelul lui Gerbner fiind o excepţie)xxiii. Charles S. El consideră că semnul se adresează cuiva. Toate modelele ce urmăresc semnificaţia au cam aceeaşi formă. utilizator şi realitatea externă. Pentru semiotică. în urma interacţiunii cu receptorul. Primul constribuie cu experienţa sa culturală referitoare la semnele şi codurile celui de-al doilea. Odată cu Saussure. Susţine că semnul constă în forma sa fizică asociată unui concept mental şi că acest concept mental. Acesta este numit interpretantul primului semn. nu la lucruri. ştiinţele limbajului renunţă la ideea că semnele lingvistice s-ar referi la “obiecte” din realitate. Charles Sanders Peirce şi Ferdinand de Saussure sunt cercetătorii ce au pus bazele semioticii. Un semn este ceva fizic. Fiecare dintre acestea urmăreşte trei elemente. b. Primul vede semnul. Acesta se naşte sau este “descoperit” în procesul “lecturii”. care sunt implicate în orice studiu al semnificaţiei. la rândul său. creând în mintea acelei persoane un semn echivalent. care va marca destinul ştiinţelor limbajului şi comunicării: semnele se referă la concepte. Fiecare element este în strânsă legătură cu celelalte două şi poate fi înţeles numai prin celelalte două elemente.

El comunică numai ceea ce oamenii au stabilit că reprezintă. referinţa şi simbolul. Simbolul este un semn a cărui conexiune cu obiectul este o problemă de convenţie. strănutul pentru răceală. referinţa corespunde “interpretantului”. o hartă este un icon. Iconul se aseamănă cu obiectul: o fotografie a mâinii este un icon. Peirce a identificat o relaţie de tip triunghiular de semne: icon. 64) Săgeţile duble arată că fiecare termen poate fi înţeles numai în relaţie cu ceilalţi doi. utilizatorul semnului. Semnul pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn. Continuatorii lui Peirce. Crucea roşie este un simbol. care este înţeles de către altcineva. Indexul este un semn a cărei existenţă este în directă conexiune cu obiectul în cauză. Semnul stă drept alt-ceva. Un semn se referă la altceva decât el însuşi – obiectul. într-o anumită privinţă sau într-o anumită măsură. înţelegere mutuală sau regulă. poate. Ogden şi Richards. Referentul şi 26 . drept alt-ceva. Iată cum şi-a explicitat modelul însuşi Peirce (apud 15): “Un semn este ceva ce stă. S. Acesta nu este consumatorul.apud Fiske (1. p. vor propune tot un model triunghiular al semnificaţiei: referentul. Referentul corespunde “obiectului” de la Peirce. index şi simbol. care este obiectul”. Peirce . adică are un efect în mintea celui care îl foloseşte – interpretantul. Fumul este index pentru foc. numerele sunt simboluri. Semnul se adresează cuiva şi creează în mintea acestei persoane un semn echivalent sau. ci ceea ce Peirce denumeşte “adevăratul efect semnificant” – un concept mental produs deopotrivă de către semn şi de experienţa utilizatorului în legătură cu obiectulxxv. Dar pot fi şi iconi verbali: interjecţiile sunt o tentativă de icon de limbaj. pentru cineva. mai dezvoltat.semn interpretant obiect Elementele semiozei la Ch. iar simbolul – “semnului”.

apud Fiske (1. Acest concept mental este cam acelaşi la toţi membrii aceleiaşi culturi. respectiv. ca lingvist. Semnificantul este imaginea semnului aşa cum îl percepem – urma pe hârtie sau sunetele în aer. 27 . “semnificatul” din modelul lui Saussure (cum vom vedea în paragraful imediat următor). Spre deosebire de Peirce. pe el l-a preocupat mai mult modul în care semnele (sau. desigur – ca în figura de mai jos: referent se referă la (= alte relaţii cauzale) care simbolizează relaţie cauzală referinţă (gând) înlocuieşte (= o relaţie atribuită) simbolul Elementele semiozei la Ogden şi Richards . Vom vedea. că acestă inovaţie apropie modelul Ogden-Richards de modelul lui Saussure. cuvintele) se corelează cu alte semne. 66) 2. Ca şi acesta din urmă. semnul este un obiect fizic cu semnificaţie sau “un semn constând din semnificant şi semnificat”. numai legătura dintre simbol şi referent este indirectă (sau “atribuită”). iar referenţialele noastre ne organizează percepţia realităţiixxvi. Pentru Saussure. în cazul său. cei doi autori britanici plasează simbolul într-o poziţie-cheie: simbolurile noastre ne direcţionează şi ne organizează gândurile şi referenţialele. care vorbesc aceeaşi limbă. a fost interesat în primul rând de limbaj. p. Ferdinand de Saussure (17). Modelul Ogden-Richards poate fi ilustrat – schematic. El îşi concentrează atenţia mult mai direct asupra semnului însuşi. decât de modul în care se corelează cu “obiectul” peirceean.referinţa sunt legate direct. în continuare. Simbolul şi referenţialul de la Odgen şi Richards sunt similare cu “semnificantul” şi.2. semnificatul este conceptul mental la care se referă. ca şi referinţa cu simbolul.

obţinem cuvântul ox (în engleză. După cum remarcă Fiske. precum şi. alăturarea literelor o şi x fiind produsul culturii engleze). adică relaţia de semnificare? Pentru a o ilustra. a relaţiei dintre semnificat şi realitate (sau a celei dintre “semnul” considerat de Peirce şi “obiect”). cele două semne pot să însemne primele două mutări la un joc de “x şi zero”. un aborigen din Australia sau un pescar din Noua Zeelandăxxvii. Analiza semnului în maniera lui Saussure trimite într-un plan secund problema semnificaţiei. dar Saussure nu foloseşte niciodată termenul de “efect” (urmare. Lingvistul elveţian a fost mai puţin preocupat de relaţia cu “obiectul” sau cu “realitatea externă”. adică de a o înţelege.apud Fiske (1. de relaţia unui semn anume cu celelalte. ci şi semnificatul (conceptul mental). adică un concept mental pe care îl avem despre această categorie de animale. Acesta va diferi de la o cultură la alta. atunci când ajunge la această relaţie. semioza. avem un semn compus din semnificant (cele două litere) şi un semnificat. Fiske optează pentru semnele “OX”. Dar decă le citim ca pe un cuvânt. 28 . Este important să înţelegem că nu numai semnificantul este produsul unei anumite culturi (în cazul de faţă. este modalitatea noastră ca fiinţe umane de a da semnificaţie lumii. Relaţia dintre concept şi realitatea fizică (exterioară) este o semnificare. “bou”). cum am amintit mai sus. Termenul lui Saussure de “semnificat” are similarităţi cu cel de “interpretant” folosit de Peirce. Puse pe hârtie. 67) Cum funcţionează.El este interesat în primul rând de relaţia semnificantului cu semnificatul. În acest caz. caz în care rămân doar semne pe hârtie. p. chiar atunci când ele folosesc acelaşi cuvânt: un concept mental va avea fermierul din Texas şi alt concept mental vor avea un copil londonez. totuşi. Saussure o numeşte “semnificare” şi o expediază: semnul semnificaţia semnificant (existenţa fizică a semnului) şi semnificat (concept mental) realitatea externă sau înţelesul Elementele semiozei la Ferdinand de Saussure . consecinţă) pentru a relaţiona semnificantul şi semnificatul: el nu manifestă interes pentru domeniul utilizatorului de semn.

Semnificaţia nu este un concept static. Saussure şi Chomsky pe de-o parte. 24). de ’tezaur depus prin practica vorbirii în subiecţi aparţinând aceleiaşi comunităţi’. a genera sau a negocia. 57) 29 . de ’suma tezaurelor limbii individuale’ sau de ’suma amprentelor depuse pe fiecare creier’” (19. Roman Jakobson introduce o dimensiune mai umană în ideea de comunicare. totuşi. Ea este un proces activ. Negocierea este poate cel mai util dintre ele. primii studiind ceea ce se petrece în amontele luării de cuvânt. p. absolut. celălalt studiind ceea ce se petrece în aval” (18. abordarea subiectului comunicator rămâne foarte superficială. 54). clar delimitat în mesaj. Saussure şi Chomsky descriu un sistem formal interiorizat de om. Jakobson pe de altă parte. Nu putem încheia acest capitol fără să sesizăm caracterul abstract al subiectului în cele două abordări descrise de Fiske. “Într-un anumit fel. pe care o aplică indiferent de ‘comunitate’ sau de individ: el vorbeşte despre ’tezaur interior’. pentru că implică un “mai-las-eu – mai-laşitu” între persoană şi mesaj. recurgând. Pierre Bourdieu leagă această noţiune de teoria saussuriană: “Saussure dizolvă problema condiţiilor economice şi sociale în procesul de însuşire a limbii. fără a avea niciodată nevoie s-o pună. care-i permite să dialogheze cu semenii săi. fie de cel ce decodifică mesajul. p. precum şi elementul psihologic. sistem pe care Auguste Comte îl numea “tezaur universal”.Semiotica evaluează comunicarea ca generare de semnificaţie prin mesaje generare realizată fie de cel ce codifică. Chomsky şi Jakobson (18. care lipsesc cu desăvârşire la Shanon. Iată ce reprezentare a relaţiei subiect-limbă propune Claire Bourguignon: Saussure / Chomsky Limba = “tezaur universal” SUBIECT Jakobson Limba = “cod” pentru utilizare comunicativă Relaţia subiect-limbă la Saussure. la metafora tezaurului. semioticienii folosesc verbe ca a crea. ‘ocolesc’ subiectul. pentru a caracteriza acest proces. căci la el apare noţiunea de context. ca şi Auguste Comte. p.

cercetătoarea franceză vrea să arate că subiectul este fie “receptacul”. fiind redus la rolul de “destinatar”. De pildă. atunci când urmărim schimbul de valori. Vom vedea că în practica profesională. conform teoriei lui Jakobson. Prin această schemă. adânc înrădăcinatăxxviii. Săgeata orizontală pleacă de la subiect şi merge spre exterior. în cadrul unei simple campanii de informare. 30 .Săgeata verticală pleacă de la “limbă – tezaur universal” şi merge spre subiect. cea mai complexă dintre ele fiind campania electorală. dar în nici un caz un subiect ca existenţă de sine stătătoare. ele sunt două abordări din unghiuri diferite. Paradigmele comunicării de masă (20). teoriilor şi metodelor care populează întinsul domeniu pe care-l numim generic “ştiinţele comunicării”. în schimb. cele două abordări nu se exclud din punct de vedere practic. fie “destinatar”. trebuie precizat că cele două moduri de a înţelege comunicarea nu sunt neapărat contradictorii. abordarea semiotică devine o condiţie obligatorie a succesului. Avem aici o înţelegere a comunicării care dăinuie în imaginarul multor contemporani de-ai noştri. dar complementare. ca transmiţătorul unui “cod”. Pentru o viziune cât mai amplă asupra abordărilor. deşi adepţii “şcolii proces” sunt cantonaţi sub o altă paradigmăxxix faţă de cei ai şcolii semiotice. pe care Saussure şi Chomsky l-au înţeles fiecare în felul său. În încheiere. transformarea unor reprezentări şi atitudini. Astfel. şi ca generare de semnificaţii. comunicarea devenind pur şi simplu informativă. Cu alte cuvinte. de pe poziţii diferite. este de recomandat consultarea cărţii profesorului Ion Drăgan. modelele “şcolii proces” ne vor fi deosebit de utile. comunicrea socială poate fi abordată şi ca proces. Faptul că unii manageri şi oameni politici reduc campaniile de comunicare la campanii de informare sau faptul că alţii confundă Relaţiile Publice cu publicitatea se explică prin această viziune asupra limbajului. la Jakobson subiectul nu apare în dimensiunea sa subiectivă. limbajul neavând alt statut decât acela de “cod”. Acest lucru se întâmplă în toate campaniile de comunicare. făcând din acesta depozitarul unui sistem formal universal.

ele scuză. “din teza saussuriană rezultă că există un arbitrariu lingvistic fundamental distinct de arbitrariul fiecărui semn izolat. ]. Tzvetan Todorov aprecia. experienţa efortului şi semnele. Teoria pe care au elaborat-o le-a permis să abordeze problema transmiterii unei cantităţi maxime de informaţii printr-un canal dat şi să afle cum se măsoară capacitatea unui canal oarecare. subordonată idealului hilbertian de inteligibilitate. ceea ce îl clasează pe Peirce în categoria concepţiei instrumentaliste (varianta cuvântului-simbol). ca o masă amorfă. aceasta explicând şi marea varietate a domeniilor de care s-a ocupat. semnul este o relaţie de trei termeni (semn. obiect şi interpretant): ceva care provoacă procesul de înlănţuire. Pentru Peirce. Pentru filosoful american. Doctrina sa se schimba de la un an la altul” (2. Interpretantul este şi el un semn pentru alt Interpretant – şi aşa mai departe. chiar dacă structurile lor sunt aparent diferite. intră într-o asemenea relaţie triadică încât este capabil să determine un al Treilea. cu formulele de politeţe. p. 31 v iv iii ii i . în SUA. După cum vom vedea în captolul următor. De altfel. cât se poate de explicit: “Trebuie să recunoaştem că forma teoretică şi ideală a unei ştiinţe nu este întotdeauna aceea pe care i-o impun exigenţele practicii. numit Obiectul său. Modul în care au abordat problemele este de înţeles. Pentru ei. celor trei niveluri ale experienţei umane: calităţile simţite (ale obiectelor). dar pentru Saussure ar fi de dorit. vizitând România. industriale fiindcă – pentru a da doar una dintre multiplele posibilităţi de interpretare – răspunde la “societatea de consum” sau la “economia de piaţă” aproape în acelaşi fel ca şi ceilalţi membri ai acestei culturi. D. El credea că este nevoie de o ştiinţă a semnelor (“semiologia”) care să studieze semnele în viaţa socială. Dar devine conştient de diferenţele culturale dacă. 30). semiotica reprezintă cadrul de referinţă care înglobează orice alt studiu. fără structuri privilegiate” (2. cât mai multe fapte posibile.B. la Peirce. El o vedea ca pe o ramură a psihologiei sociale” (2. spre exemplu. 112-113). În lingvistică. să îşi asume aceeaşi relaţie triadică faţă de Obiect. Ajunsese să viseze la o semiotică generalizată şi dintr-un “elan hilbertian”. p. o spune singur. de exemplu. Sublinierea noastră în textul lui Ducrot vrea să indice una dintre raţiunile pentru care îl considerăm pe Saussure unul dintre teoreticienii limbajului care pun gândirea înaintea limbajului (sensul înaintea semnului. p. 116). aceste exigenţe sunt mai imperioase decât oriunde. care corespunde. în legătură cu un altceva secund. ca o nebuloasă. proprii concepţiei sale despre limbă. semiotica s-a confundat cu filosofia limbajului. dar e foarte greu să posezi. 44). în această ordine. “Saussure avea nevoie de semiologie pentru a integra în ea lingvistica. el este unul dintre adepţii abordării “riguroase” a limbajului. confuzia ce domneşte în prezent în aceste cercetări. (…) Idealul ar fi ca fiecare savant să se consacre uneia sau alteia dintre aceste cercetări şi să cuprindă. şi. semantica înaintea semioticii). Shannon şi Weaver au studiat în timpul războiului. recepţionează un comportament specific “societăţii de subzistenţă” sau un discurs tributar “economiei centralizate”. de altfel. Principala contribuţie a lui Peirce la dezvoltarea semioticii ca ştiinţă autonomă este considerată a fi definiţia dată semnului: “un Semn sau un Reprezentant este ceva Prim care. obiectul existent în realitate şi efectul pe care semnul îl produce asupra interpretantului. din cerinţe interne. p. având în vedere formaţia lor de ingineri şi matematicieni. până la Semnele perfecte (de pildă. pp. numit Interpretantul său. canale de comunicare erau cablurile telefonice şi undele radio. 113). La rândul lui. ştiinţific. Rezultă că limbajul este o structură a gândirii care ar exista independent de formele lingvistice. într-o oarecare măsură. la Bell Telephone Laboratories. Gândirea există înaintea limbajului [subl. O altă realizare remarcabilă a lui Peirce este clasificarea semnelor (a distins 66 de varietăţi). cu însemnele militare sau cu alfabetul muţilor. La Saussure găsim ideea că studiul gramaticii contemporane permite identificarea elementelor gramaticale vechi cu elemente apărute ulterior. că Peirce “nu are o operă coerentă. Un occidental ştie că este membru al unei societăţi vestice. relaţiile dintre cuvânt şi termenii care îl definesc în dicţionar: sinonimia sau parafrazarea). oricum. el nu spune că n-ar fi posibil… Pentru Saussure.. Cea mai cunoscută (dar şi cea mai prost interpretată) este distincţia Icon–Indice–Simbol. dar şi ca lingvist. “cuvintele unei limbi sunt simboluri”. Este foarte greu. În viziunea lui Oswald Ducrot. p. ns. limba – în calitatea ei de “sistem de semne” – este comparabilă cu scriitura. limbi atât de diferite” (2. asemănătoare aceleia dintre Semn şi Obiect” (2. căci există o diferenţă de natură între limbă (la langue) şi vorbire (la parole) (2. preocuparea lor era aceea de a stabili o modalitate prin care canalele de comunicare să fie folosite mai eficient.NOTE Până la Charles Peirce (1839-1914). 41).

care consideră că ar exista un miez al mesajului. Acesta este apoi codificat. rolul comunicării este simplu: menţinerea echilibrului în sistemul social. subiectul creează sensuri noi sau modifică sensuri vechi: mesajul se autogenerează în însuşi procesul comunicării. opoziţii binare sunt baza limbajului computerelor şi – ar pretinde un psiholog – a felului în care operează creierele noastre. Conţinutul nu este simplă transferare a ceva sub o anume formă sau datorită unei anume forme. e de vârstă şcolară sau preşcolară. tot aşa un semnal despre E1 nu atinge niciodată completitudinea şi inteligibilitatea deplină. Dacă selecţia este o fatalitate. De exemplu. Politica unor companii de televiziune de a fixa programe ce conţin sex sau violenţă după ora 9 seara este o modalitate de limitare a disponibilităţii. cuvinte sau expresii cu altele. dacă e pre-adolescent. Răspunsul este bebeluş şi a fost obţinut în urma a cinci selecţii. În practică. atunci distorsiunea mesajului iniţial este şi ea inevitabilă. Aceste alegeri binare. din care rezultă E1. Acestea pot fi grupate în trei mari categorii: i. ii. arătându-se fiecare dintre acestea. Richards numeşte cu aversiune “teoria comunicării ca vulgară împachetare”. În comunicare. Aşa cum E1 nu este niciodată o replică pe deplin inteligibilă şi completă a lui E. cum este şi societatea xiv xiii xii xi x ix viii vii vi 32 . adică să despacheteze “coletul”. dacă e pre-adult. Pentru a ilustra importanţa regulilor de folosire a semnelor. pentru a găsi ilustrări nu avem decât să privim relaţia dintre guvernele autoritare şi media lor sau să constatăm că printre primele ţinte ale unei forţe care urmăreşte să răstoarne Puterea se numără posturile naţionale de radio şi de televiziune. pe care le consideră o formă avansată a codurilor. dacă e tânăr. Astfel. textul va arăta ca o înşiruire de numere. mai ales pentru “democraţiile în formare”. deoarece nu se serveşte decât de o unică modificare fonetică (a lui ă în e) pentru a ne avertiza că termenul se referă la mai multe obiecte de tipul desemnat prin cuvântul raţă. percepţia nu este doar un proces psihologic care se desfăşoară înăuntrul individului. mesajul nu există înainte de a fi codificat (exprimat în limbaj articulat). dacă e preşcolar. Tocmai de aceea selecţia este la fel de importantă în ambele dimensiuni ale modelului Gerbner – “verticală” şi “orizontală”. Mai întâi există o selecţie a mijloacelor (canalul şi medium-ul). de genul modelului Shannon-Weave. acestea presupun înlocuirea convenţională a unor nume. adică este împachetat într-un limbaj ca un colet care trebuie trimis. Scrieri cifrate. în mod vizual. deoarece receptorul poate identifica modelul de aranjare a pachetului de cărţi. Dar ideea lui este extrem de importantă. Scrieri disimulate. Pluralul raţe nu poate fi considerat redundant. Această “potrivire” este controlată de modelul cultural al fiecăruia. Fiske dă ca exemplu scrierile secrete. după un model prestabilit. sperăm să stabilim vârsta cuiva printr-o serie de alegeri binare: bătrân/tânăr. Dacă se doreşte să se comunice identitatea cărţilor dintr-un pachet de cărţi de joc. fiecare semnal va avea un maximum de redundanţă. fiecare semnal va avea un maximum de entropie dacă pachetul de joc este amestecat complet. e copil sau bebeluş. Receptorul nu trebuie decât să decodifice. În viziunea lui Richards. e adolescent sau preadolescent. În timpul şi cu prilejul exprimării mesajului. “obiectivitatea informaţiei” este o iluzie! Accesul la media este o cale de exercitare a puterii şi controlului social. ci şi o problemă de cultură. ca în ceea ce I. Scrieri invizibile. Pentru Newcomb. Richards foloseşte această sintagmă plină de culoare pentru a-şi vărsa dispreţul asupra unor abordări din teoria comunicării. anterior şi independent în raport cu forma. apoi există o selecţie în ceea ce priveşte perceperea evenimentului. trans-individuală.Punem unitatea numită bit ca măsură a informaţiei. oameni din culturi diferite vor percepe realitatea diferit. Aceasta este o credinţă larg răspândită despre media. menite să inducă în eroare pe indiscreţi. Aşadar. deci am utilizat cinci biţi de informaţie. atunci e adult sau pre-adult. bit înseamnă alegerea dintre Da şi Nu (0/1). iar codificarea mesajului este un proces creativ. Dacă va fi aşezat în ordine. fiecare literă va fi înlocuită de o cifră. trebuie considerate astfel toate scrierile care nu-şi dezvăluie calitatea de scrieri decât după o anumită prelucrare fizico-chimică a suportului. iii. A.

dezvoltarea profesională a negocierii. Nu putem face abstracţie de faptul că “scandalul Brâncuşi” a fost produsul “unei josnice uneltiri puse la cale de profesioniştii titraţi şi academişti.U. În acelaşi muzeu poate fi văzut un superb “monopost” Ferrari. în faţa unei atitudini critice” are darul de a atrage atenţia destinatarului că nu folosim termenul “critic” în sensul cu care este utilizat în vorbirea cotidiană (“a scoate în evidenţă doar părţile negative”. ca “o piesă industrială”. Alţii pictează în ulei obiecte banale. se pot folosi propoziţii incidente. care se simţeau “ameninţaţi de valul artei moderne şi de prestigiul dobândit în arta sculpturii de C.222). cum afirmă V. “a înfiera”). datorită difuzării lui excesive prin mass media). ele trebuie evitate de fiecare dată când nu dorim să punem pe cineva “cu spatele la zid”. cum ar fi enunţurile: “Să ne precizăm termenii!”. cum ar spune Karl Popper.de pildă. analizate de unul dintre cei mai fideli biografi ai artistului.G. Geist (Brancusi by S. Un artist ca Andy Warhol reproduce clişee fotografice pe care le descompune cromatic şi le re-compune topologic pentru a sugera o anumită idee (de pildă. cea de-a doua funcţie a redundanţei este empatică: a spune “Bună!” pe stradă înseamnă a transmite un mesaj înalt redundant. credem că aici se atinge o limită de nedepăşit în ceea ce priveşte funcţia de metalimbaj în artele plastice. a avut dedesubturi mai complexe. Enunţurile meta-comunicaţionale sunt foarte bine venite în comunicarea ştiinţifică sau în cea didactică. vom scrie o notă la notă. Atunci când situaţia de comunicare nu ne permite să folosim enunţuri meta-comunicaţionale (de pildă. funcţia de metalimbaj este îndeplinită chiar de muzeu. Dar dacă A este un guvern de dreapta (“neprieten” cu sindicatele). volum editat de revista “Tribuna” în 1976. La nevoie. foto b).G. 1928). iar X – politica de salarizare.A. Paleolog în studiul “Procesul lui Brâncuşi cu Vama Americană” (Omagiu lui Brâncuşi. În perioada de după cel de-al doilea război mondial. pentru a preciza că “scandalul Brâncuşi”. iar aceasta nu poate fi explicată fără a se ţine cont de efortul politic de a instrumentaliza comunicarea. comparaţii. După Shannon şi Weaver. p. În acest caz. Prosperitatea economică a acestor democraţii în ultimele 5-6 decenii nu poate fi înţeleasă fără luarea în considerare a păcii sociale. unde scopul principal este realizarea consensului. în muzeu. întins pe durata a doi ani (1926-1928). Dar nu putem să nu afirmăm. explicitarea se poate face prin folosirea unor enunţuri meta-comunicaţionale. cu ocazia Centenarului Brâncuşi). foto a). sporirea gradului de inteligibilitate. democraţiile occidentale au experimentat cu succes funcţia de echilibrare a comunicării: înfiinţarea consiliilor economico-sociale.. O incidentă de felul “Ne aflăm. patronate şi guvern). Brăncuşi”. în publicitate sau în discursul electoral). cit. [Pentru a nu fi bănuiţi de “naivitate intelectualistă”. 1956) sau de V. care au facilitat comunicarea dintre principalii actori sociali (sindicate. un guvern socialist şi un sindicat – care teoretic conlucrează (sunt “prieteni”) – se vor găsi forţaţi să ţină mai multe întruniri pentru a cădea de acord asupra politicii de salarizare (X). de a le păstra în stare de funcţionare. la Muzeul de Artă Modernă din New York. el este perceput ca obiect de artă (ceea ce au şi urmărit custozii aşezământului). B – un sindicat. Paleolog (lucr. pur şi simplu. Geist – New York. Dar pentru a reveni în domeniul artei pop. dar care are rolul de a menţine deschise canalele de comunicare. În general. În acest caz. Marilyn. Dacă relaţia A–B nu este una de “simpatie”. “Era o glumă!” sau “Tocmai încercam să-ţi spun că te iubesc”. evocat de exemplul lui Jakobson. care a degenerat într-un proces intentat de sculptorul român Vamei S. care sunt resemnificate în codul artistic prin însuşi faptul că au fost pictate. instrumentalizarea conceptului de democraţie conasociaţionistă (mai ales în ţări în care societatea era brăzdată de tranşee foarte adânci).românească de astăzi. că această “josnică uneltire” a fost posibilă tocmai fiindcă funcţia de metalimbaj invocată de Jakobson nu a funcţionat în cazul sculpturii xviii xvii xvi xv 33 . Vameşii americani care. Dar ele nu sunt de recomandat în comunicarea socială. totodată. de un roşu strălucitor (vezi Anexa 1. unde se şi află în prezent. folosirea Relaţiilor Publice în direcţia unor politici consensualiste. Uriaşii pantaloni albaştri (vezi Anexa 1. în 1926. A şi B nu vor mai fi presaţi să a fi de acord asupra lui X. el sugerează prin această tehnică dezumanizarea portretului actriţei Marilyn Monroe. i-au confiscat lui Constantin Brâncuşi opera “Pasăre în zbor ” (variantă în bronz a “Pasărei de aur”) nu ar mai fi crezut că au în faţa ochilor “o piesă industrială” dacă ar fi văzut-o pe un piedestal într-un muzeu . care pe un traseu de Forumla 1 ar fi perceput. de sculptorul american Iacob Epstein (An autobiography – Londra. de a face din comunicarea socială o comunicare eficientă A poate fi guvernul. în lucrarea sa din 1967. unde există convenţii explicite cu privire la un scop de asemenea explicit: cunoaşterea adevărului – respectiv. cuibăriţi în oficialitatea protectoare”. cum vedem în celebrul tablou al lui Oldenburg. ei pot avea opinii diferite despre X şi sistemul să fie totuşi în echilibru.. medierii conflictelor sau gestionării crizelor. sinonimii sau analogii.

ar trage cu puşca în ea). o anumită “tonalitate” a acesteia parcă cer trei atribute (altfel. nu poate avea o activitate profesionistă de Relaţii Publice. Ce înseamnă „public-ţintă” (target) dacă nu un grup căruia îi este propriu un anumit cultural loading? Bagajul cultural (sau încărcătura culturală) constă în structuri lingvistice. căci nu există mesaj fără sens (la fel cum un semn fără sens nu funcţionează ca semn). aceasta a lipsit nu pentru că n-ar fi existat elementul care să atragă atenţia asupra codului în care trebuia semnificat obiectul din bronz. specialişti în semiotică. întâlnind într-o pădure o astfel de pasăre. printre altele. Dar această luptă este o poveste fără sfârşit. fraza pare neterminată).“Pasăre în zbor”. de unde studenţii pot ieşi. deşi a doua expresie este mai logică (pofta nu poate fi bună sau rea. ci de o reacţie tipică pentru situaţiile în care se naşte o nouă paradigmă culturală (aspect ce va fi dezvoltat în capitolul IV). cititorii cu experienţe sociale diferite pot găsi înţelesuri diferite în acelaşi text. Aici nu ne propunem să dezvoltăm definiţia semioticii şi nici să insistăm pe probleme legate de obiectul de studiu şi metodele folosite de această ştiinţă. mesajul care pleacă spre el „se pierde în bezna cosmică”. Giordano Bruno ori Galileo Galilei” – desigur. de genul “gură mare”. xxii xxi xx xix 34 . care scria că “în acest proces s-au înfruntat concepţii diferite despre natura artelor” (Artele şi relaţiile lor naturale – 1954). “sentinţele şi consecinţele fiind altele decât cu prilejul Brâncuşi din 1926” (ibidem). dar poate fi mare sau mică). adică înţelesul mesajului – de fapt. Dacă sentinţele şi consecinţele asupra înpricinaţilor au fost diferite. pe care o considerăm esenţa abordării semiotice a comunicării. Cine nu ajunge să gândească „emiţătorul” şi „receptorul” ca pe nişte co-autori ai mesajului. mulţi jurnalişti români sunt în stare ca de dragul unui efect estetic să denatureze nu numai realitatea. funcţia poetică se manifestă deosebit de frecvent – de la vorbirea cotidiană. când receptorul nu deţine niciuna dintre aceste structuri. logice. ci fiindcă o parte a artiştilor americani şi o mare parte a publicului nu recunoşteau însuşi codul – mai precis. Nu avem decât să vedem cât de diferit redau ziarele acelaşi eveniment. bogată şi frumoasă” nu din raţiuni de obiectivitate (care sunt exprimate de funcţia referenţială). în activitatea de Relaţii Publice este obligatorie faza de cercetare. toate aceste procese au în comun ceva important: ele exprimau lupta ideală dintre două paradigme concurente şi lupta reală dintre reprezentanţii paradigmei dominante şi cei ai noii paradigme. cursul nostru nu este unul de Semiotică.G. rezultă însuşi mesajul. Citându-l pe Thomas Munro. Paleolog compară procesul lui Brâncuşi cu “cele istorice suferite de eroii minţii cum au fost cele ale lui Socrate. Când receptorul nu deţine toate structurile necesare lecturii. V. Dar dacă “Poftă bună!” trimite gândul la o “mâncare bună”. Pentru un politician care vrea să-şi convingă auditorii. psihologice şi simbolice care ies în întâmpinarea mesajului şi „negociază” cu structurile similare ale acestuia. De altfel. Şi aici nu este vorba de banala ignoranţă a unor funcţionari. este de importanţă crucială pentru comunicarea eficientă. căci ele se găsesc pe toate drumurile. mai estetică. “Poftă mare!” îl duce la idei ignobile. care îndeplinesc funcţia de „ancoră” pentru cumpărătorul de ziare). În urma procesului de „negociere” rezultă Sensul. chiar esenţa abordării semiotice a comunicării). De asemenea. ci din raţiuni estetice: melodicitatea limbii române. în vederea cunoaşterii bagajului cultural al publicului-ţintă. până la titlurile de presă şi discursurile oficiale. “burtă mare” etc. important este ca studenţii să-şi însuşească abordarea semiotică a comunicării.. (Legenda spune că unul dintre judecători l-ar fi întrebat pe Brâncuşi dacă. ci şi conţinutul articolului la care se referă titlul (nu discutăm aici titlurile înşelătoare cu premeditare. aşa cum s-ar preda la o facultate de Litere sau la una de Filosofie. altfel spus.] Jakobson arată că funcţia poetică operează şi în conversaţia obişnuită: el crede că vorbitorii de engleză spun “martor pasiv” (innocent bystander) şi nu “martor ocular” (uninvolved onlooker) pentru că structura ritmică a primei expresii este mai plăcută. a spune că România este o ţară “frumosă” sau numai “bogată şi frumoasă” pare insuficient. Orăşenii spun “Poftă bună!” şi nu “Poftă mare”. În limba română. ceea ce nu este neapărat o dovadă de eşec comunicaţional (a gândi astfel este o dovadă a asimilării punctului de vedere semiotic.. Nu mai dăm exemple de titluri din ziare. pentru a realiza ce importantă este înţelegerea – această privire asupra lumii – pe care fiecare ziar o împărtăşeşte cu cititorii săi. principalul obiect de referinţă al cursului nostru rămâne comunicarea. Iată de ce. legitimitatea noului cod artistic propus în sculptură de Constantin Brâncuşi. el „vede” dar nu ştie ce vede (aşa-numita stare de perplexitate). Concomitenţa dintre comunicare şi generarea sensului. Într-o facultate de Comunicare şi Relaţii Publice. el este în stare să se abată de la realitate şi să afirme România este o ţară “mare. Revenind la funcţia de metalimbaj.

acesta din urmă. Interpretantul cuvântului şcoală într-un context oarecare va fi rezultanta experienţei utilizatorului în legătură cu acest cuvânt (el îl va folosi.Pentru cei interesaţi în mod special de acest domeniu. “Répliques et réponses” (35. Semiotica preferă termenului de receptor pe cel de “lector” – chiar şi când este vorba despre o fotografie sau o pictură –. cum ar fi Pierre Francastel . Acestea din urmă nu fac o distincţie principială între “codificator” şi “decodificator”. paragraful 2. existente între utilizatori (cel mai adesea. Daniela Rovenţa Frumuşani – Semiotică. pp. cu predilecţie capitolul 2. pp.2644). 12. deci. recomandăm lucrările unor autori români şi străini. Carmen Diaconescu – “Mitul şi mitul politic în interpretarea lui Ernst Cassirer” (29. să reţinem ideea rolului esenţial al simbolurilor în formarea imaginilor despre lume.Lumea ca labirint (22. pp. mai ales primul capitol. dar pot fi stabilite şi explicit. pp.22-86). interpretantul este un concept mental al celui ce utilizează semnul. în primul număr al “Revistei Române de Comunicare şi Relaţii Publice” (37. unele fiind editate mai demult.7-28). 135-177). Pierre Clastres .11-84) şi Martin Segalen. Mai puţin accesibile dar foarte utile pentru viitorul specialist în comunicare socială sunt lucrăririle lui Erving Goffman. 8. Aceste variaţii corespund şi unor convenţii psihologice. o activitate determinată de experienţa culturală a lectorului. Deocamdată. respectiv. Sensul şi semnificaţia cuvântului nu sunt definite în dicţionare. el aparţine utilizatorului. pp. 13). cu privire la o şcoală de şoferi amatori sau la o clădire lângă care îşi parchează automobilul). pp. Façon de parler. Viaţa politică americană. Monique Segré – Mituri. 10. şi pictor şi privitor etc. “Crezul american şi identitatea naţională” (26. partea I “Structuri. pentru că el implică un rol activ şi pentru că lectura este ceva ce am învăţat să facem. Arhitectura discursului publicitar. Gillo Dorfles – Estetica mitului (22). Cum să trăieşti fără duşmani? (27). poate. Samuel P. Rolul referenţialelor perceptive în “lecturarea” lumii va fi analizat în capitolul V. simboluri în societatea contemporană (33). între anumite limite.181-210). Perspectiva sociologiei imaginale” (32. 12-31 şi 32-47). funcţii şi valori” (24. Societate” din următorul număr al acestei publicaţii (38. precum şi studiile reunite sub genericul “Comunicare. se pot consulta lucrări accesibile. în funcţie de experienţa utilizatorului. Huntigton. deci comunicarea are loc. cultură (9. mai din timp de ce cursurile de Filosofia culturii.I. C. pp. semnul este o chemare şi este recunoscut deopotrivă de către cei doi. Pascal Bruckner – Melancolia democraţiei. şi scriitor şi cititor. în special capitolul “Semnificaţie şi figurare” (21. Georges Balandier – Antropologie politică (30).Realitatea figurativă. Exemplu. Gustav René Hocke . cu emoţiile şi cu atitudinile sale. pp. Acesta ia parte la crearea semnificaţiei textului: contribuie cu experienţa.26-49). Rites et rituels contemporains (36). În acest caz. semnificaţia este transmisă. filosofia care a stat la baza semioticii sale. Ca ghid pentru relaţia dintre mitologie şi simbolistică în istoria universală este util de consultat grandioasa lucrare elaborată sub conducerea lui Roy Willis. În vederea familiarizării cu abordările culturologice ale simbolicii sociale (inclusiv ale simbolicii politice). Paul Dobrescu. va veni să vadă de ce a fost chemat. prin intermediul aşa-numitelor “enunţuri meta-comunicaţionale”). ea este. 9. Sunt. Vasile Sebastian Dâncu. de unde putem afla viziunea despre lume a acestuia – implicit. xxvi xxv xxiv xxiii 35 . “Societate şi simbol. 11. “În vederea unei antropologii politice” (25. Mythologies du monde entier (39). într-o cultură sau sub-cultură). Decodificarea este la fel de activă şi creativă ca şi codificarea. în special studiul “Pentru un lung ev mediu” şi ultima parte. de pildă. pp. Limitele sunt date prin convenţii sociale (în acest caz este vorba de convenţiile privind limba folosită într-o societate. recomandabile studiile despre Şcoala de la Palo Alto şi Şcoala de la Chicago semnate de Luminiţa Mihaela Iacob şi. Ioan Drăgan şi colab. a se vedea antologia românească Semnificaţie şi acţiune (16) dedicată filosofului american. ele sunt implicite. Un bun exemplu de semn este următorul: dacă un client dintr-un bar ridică o mână pentru a-l chema pe chelner. 34-43. 206-220). în special primul capitol. 437-459). Gulian – Lumea culturii primitive.157-189). rituri. pp. Lucien Sfez – Simbolistica politică (34). precum şi a experienţei lui în legătură cu obiectul referit (cu instituţia numită “şcoală”). de asemenea. Jaques Le Goff – Imaginarul medieval. pp. ele pot varia. Comunicarea simbolică. care poate fi şi vorbitor şi ascultător.Societatea contra statului (28). Aici se vede foarte clar încă o diferenţă între modelele liniare şi cele semiotice. dacă va observa. societate. Vom înţelege mai bine şi. La Peirce. Artă. Pentru o mai bună înţelegere a teoriei lui Peirce. altele – mai de curând (a se vedea titlurile 7. – Construcţia simbolică a câmpului electoral (31). de Simbolică politică şi de Antropologie politică sunt indispensabile pentru o pregătire superioară în domeniul comunicării sociale.

Un exemplu simplu îl constituie literele alfabetului. dintre care unele nu au nici o legătură cu concepţiile despre limbaj. vom spune că acest concept a fost dezbătut şi de Saussure în încercarea lui de a găsi un model teoretic de organizare a semnelor. a cuvântului englezesc “ox” cu cel românesc “bou”). Paradigma limbajului scris ilustrează două caracteristici de bază ale unei paradigme: i) toate elementele trebuie să aibă ceva în comun. Foarte răspândit în România. xxix xxviii xxvii 36 . cu preţul simplificării drastice a ideii de subiect) este una dintre cauzele prin care se explică numirea în posturi de specialişti în comunicare a unor jurnalişti care nu au făcut niciodată studii de comunicare (“Sunt buni. conceptul mental despre bovine este foarte diferit la un ţăran român cu mica lui gospodărie şi la un mare fermier american. pe larg. în schimb. să împărtăşească acele caracteristici care le fac să fie membri ai aceleaşi paradigme. limbajul îndrăgostiţilor.Faptul că de la o limbă la alta cuvintele diferă este un fapt banal. acest fenomen are multe alte cauze. că au condei!”. Cuvintele sunt categorii ale paradigmei gramaticale. El defineşte paradigma astfel: un set de elemente în cadrul căruia se va opera o alegere şi doar un element din acel set va fi ales. credem că acest reducţionism (reducerea limbajului la “cod”. mulţi oameni îşi închipuie că semnificatele sunt universale. cu teoria. în calitate de verbe sau substantive. sau ale altor paradigme utilitare: limbajul legislativ. în general. De asemenea. în capitolele ce urmează. că traducerea cuvintelor dintr-o limbă în alta s-ar reduce la substituirea unor semnificante (de pildă. Noţiunea de paradigmă va fi analizată. selectăm elemente dintr-o multitudine de paradigme. Totuşi. pentru a comunica. înjurăturile bărbaţilor etc. acceptat de toată lumea. În realitate. Deci.. ii) fiecare element trebuie să fie distinct de oricare dintre celelalte elemente ale paradigmei. îşi spune managerul sau omul politic).. cu teoria comunicării sau.

1948. Semiotica pasiunilor. republicat în W. Samuel P. Bucureşti. Gustav René Hocke. T. 16. 13. 7. 1994. in L. Bucureşti. 14. 1983. C. * * * Individ. Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage. Editura Politică. Editions du Seuil. Editura POLIROM. Bucureşti. Semiotică şi negaţie. G. Editura ALL. în T. Imaginarul medieval. societate.I. cultură. 1997. La communication professionnelle internationale. Editura Univers. 2003. Lumea ca labirint. L’Harmattan. Iaşi. Tzvetan Todorov.3. 1997. Estetica mitului (De la Vico la Wittgenstein).. 26. cu o prefaţă de Andrei Marga. Oswald Ducrot. 1997. New York. Daniela Rovenţa-Frumuşani. Bucureşti. 11. 1998. pp.S. C. Lumea culturii primitive. 1977. 22. 1972. Essais de linguistique generale. J. 5. Sebcok (ed. Semiotica discursului ştiinţific. în “Psichological Review”. IRSS. prezentare. Viaţa politică americană. Paris. Antet. Paris. selecţia textelor şi traducere Delia Marga. Gulian. Ce que parler veut dire. 18. 4. 28. 3. Ferdinand de Saussure. Societatea contra statului. 1999. Pascal Bruckner. Semiotică. 1996. Realitatea figurativă. POLIROM. Orientare critică în logica modernă. “Peirce’s theory of signs”. Curs de lingvistică generală (publicat de Charles Bally şi Albert Riedlinger). 1931. Oswald Ducrot. Fayard. 20. Gillo Dorfles. 393400. 1975. The Communication of Ideas. 19. 1996. Greimas. A Pefusion of Signs. 1995. * * * Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. Pierre Bourdieu. Jaques Le Goff. 27. “Toward a general model of communication”. Iaşi. antologare şi îngrijire de Solomon Marcus.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Editura Junimea. “An approach to the study of communication”. 12. Editura Meridiane. Jakobson. R. “The structure and function of communication in society”. Paris. 37 . Gerbner. Claire Bourguignon. Newcomb.). Bloomington: Indiana University Press. De la stările lucrurilor la stările sufletului. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. 60/1953. Paradigmele comunicării de masă. Bucureşti. 1991. Editura Ştiinţifică. Bryson (ed. Editions de Minuit. 1996. Cum să trăieşti fără duşmani?. Semnificaţie şi acţiune. Mass. ediţie îngrijită de Sorin Paliga. 6. Charls S. 171-199. 1973. Cambridge. H. 1985. Melancolia democraţiei. 23.Mariana Neţ. Bucureşti. IV. 10. Algirdas J. Editura Şansa. Mass Communication.). Illinois. Jacques Fontanille. John Fiske. libertate. Harvard University Press. 9. Lasswell. în “Audio Vizual Communication Review”. Editura Institutului de Teorie Socială. 21. Editura Meridiane. Ion Drăgan. Humanitas. Introducere în ştiinţele comunicării. 1956. 1982. 25. 8. Bucureşti. Collected Papers. trad. 29. 24. Petre Botezatu. Editura SCRIPTA. 1998. Jean-Marie Schaeffer. Antet. 1972. Mituri politice. Bucureşti. 1973. pp. Univerity of Illinois Press. Editura Humanitas. Pierre Clastres. Institutul European. 1963. Bucureşti. Huntigton. Bucureşti. Bucureşti. Bazele semioticii. 2. Peirce. 1996. Iaşi. Editura Babel. Iaşi. 1960. Zeman. Peirce. 17.). Editura Albatros. Bucureşti. Pierre Francastel. 15. Bucureşti. Bucureşti. John Deely. Daniela Rovenţa-Frumuşani . Editura Meridiane. Shramm (ed. ediţie îngrijită de Tullio Mauro. 1990. Bucureşti.

Ioana Dragomirescu. Les Éditions de Minuit. Georges Balandier. Institutul European. Valentina Marinescu. rituri. Monique Segré. Timişoara. 37. Care sunt. Care sunt meritele şi limitele modelelor elaborate de H. * “Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice”. Care sunt factorii constitutivi ai comunicării şi funcţiile limbajului conform modelului elaborat de Roman Jakobson? Cum le folosim în elaborarea unui mesaj? 5. Façon de parler. Paris. simboluri în societatea contemporană. Newcomb? Arătaţi în ce constă importanţa modelului Newcomb pentru „democraţiile în formare". 2000. 33. 3. Mythologies du monde entier.1/1999. Nicolae Perpelea. Rites et rituels contemporains. 36. Roy Willis (coord. * 39. Erving Goffman.). Nathan. după John Fiske. Timişoara. 1999. Ce au în comun contribuţiile lui Peirce şi de Saussure la evoluţia semioticii? Ce înţelege Umberto Eco prin „eroare referenţială”? 38 . Construcţia simbolică a câmpului electoral. Arhitectura discursului publicitar. Mituri. Iaşi. 1987. Gerbner? Argumentaţi importanţa termenului SE pentru activitatea de Relaţiile Publice. Cluj-Napoca. Paris. Institutul European. În ce constă dezvoltarea modelului elaborat de C. diferenţele dintre “şcoala proces” şi “şcoala semiotică”? Dar complementaritatea dintre cele două orientări în abordarea teoretică a comunicării? 2. Amarcord. nr. 1998. 4. Peirce de către Ogden şi Richards? 6. 1995. Camelia Beciu. 31. nr. Antropologie politică.S. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Lucien Sfez. 35. 2000. 2000. 32. Comunicarea simbolică. Vasile Sebastian Dâncu. * * * “Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice”. Amarcord.30. 1998. Simbolistica politică. Iaşi. France Loisirs. 2-3/2000. 34. Martin Segalen. * 38. Ioan Drăgan. Lasswell şi T. Simona Ştefănescu. Paris. Care sunt etapele procesului de comunicare în modelul elaborat de G. Dacia.

3. Analizaţi solganul I like Ike din perspectiva celor şase funcţii ale limbajului definite de Roman Jakobson. Stabiliţi ordinea de importanţă a diferitelor funcţii în cazul analizat.diferă de la o cultură la alta şi/sau că depinde de experienţa personală a utilizatorului de semne. 39 . semnificant şi semnificat) din modelul teoretic elaborat de Ferdinand de Saussure. Folosiţi modelul lui Roman Jakobson pentru a analiza un mesaj publicitar (eventual. 5. Evocaţi. pentru ca acesta să devină E1? 2. 4. un slogan) difuzat de mass media. Arătaţi care dintre modelele teoretice ale „şcolii proces” vi se pare mai adecvat pentru înţelegerea comunicării artistice. sau construiţi un exemplu care să ilustreze faptul că semnificatul . Construiţi o situaţie de comunicare prin care să ilustraţi diferenţele dintre E.TEME PENTRU SEMINAR 1. Argumentaţi-vă opţiunea. Într-o televiziune cine face selecţia lui E. Exemplificaţi elementele semnificaţiei (semn.„interpretantul” (Peirce) sau “conceptul mental” (Saussure) . pe baza literaturii din orice domeniu. E1 şi SE din modelul lui Gerbner. 6.

40 . teme şi tematici. calea sunt considerate foarte importante (reţeta medicală sau cea culinară. strategiile de promovare socială sau tehnicile de cucerire a unei persoane interesante sunt lucruri demne de atenţia oamenilor. Dar lipsa deprinderii de a medita asupra instrumentului folosit în comunicare – una dintre cele mai importante activităţi umane – se manifestă nu numai la nivelul “omului simplu”. stratagemele de educare a copiilor. ţara este sleită şi orice popor dârz. marea majoritate a oamenilor nu dau atenţie decât la ceea ce spun (sau aud) şi neglijează aproape total modul în care spun (sau înţeleg). semantice şi stilisticexxx făcute de redactorii de radio şi televiziune din România anilor ‘90: “Imaginile care le-aţi urmărit sunt preluate din mass-media internaţională. altă alternativă nu există. de mult analizat şi bine cunoscut. De unde. modalitatea. de subiecte. COMUNICARE ŞI LIMBAJ La nivelul simţului comun. atunci. Această eludare a modalităţii este bizară dacă ne gândim că. care şi-a adus un aport consistent la dezmembrarea fortuită a acestui stat european. de unde neglijarea instrumentului principal al acesteia – limbajul? Absenţa obişnuinţei de a medita. a deprinderilor reflexive este un fenomen răspândit. această indiferenţă faţă de modalitatea de comunicare. ştie că trebuie să lupte tot la fel. pentru ca aşa ceva să nu se mai repete”. metoda. căci singura soluţie a acestui brav popor este ridicarea embargoului. Iată cum ar arăta două fraze (construite de noi. după douăzeci şi unu de luni de izolare.III. în scopuri pur didactice) care cumulează 12 dintre cele mai frecvente erori gramaticale. ci şi la nivelul omului instruit. care sunt investite cu valoare practic-utilitară echivalentă cu aceea atribuită bunurilor). În rândul oamenilor de la toate nivelele se ştie că vor trebui să lupte. ca cel sârb. procedura. obişnuit în genere să reflecteze la o sumedenie de lucruri. în ordinea faptelor (a acţiunii). cura de slăbire.

care “se conduce după reguli tehnice” şi se defineşte “în limbaj liber de context” (ibidem). îşi făuresc cariere şi promovează în ierarhia de prestigiu a societăţii muncind într-un domeniu al acţiunii comunicative (Habermas). de instituţiile statului. suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm câtă grijă se acordă limbajului în domeniile acţiunii instrumentale (Habermas). această credinţă reprezintă axioma tacită a unui referenţial cultural – cf.1. ci şi de învăţământ. pp. implicit. 1. adică al “interacţiunilor mediate simbolic”. unde “sensul normelor se obiectivează în comunicare prin limbaj comun” (1. iii) ca mijloc de eschivare de la faptă (“Ne mai vedem!” Dumnezeu!”).Să ţinem cont de faptul că oamenii care ne vorbesc zilnic într-un asemenea limbaj îşi câştigă existenţa. faţă de “vorbăreţi”) este: “Să terminăm cu vorbele şi să trecem la fapte!”. Expresia lingvistică a acestei atitudini faţă de vorbă (şi. ii) ca pregătire (anticipare) a faptei (“Vreau să mă însor” sau “De luni mă apuc de treabă!”). el 41 sau “Cum o da . CONCEPŢII DESPRE NATURA LIMBAJULUI 1. 154-155). pp. în activităţile economico-financiare sau în administraţie. În acest caz nu ne interesează cât de eficientă este formularea unui astfel de imperativ (de multe ori. 119-137) în care vorba este percepută în trei ipostaze: i) ca urmare (consecinţă) a faptei (“O făcurăm şi p’asta! sau “Voi ştiţi cine-am fost eu?). neglijenţa şi chiar indiferenţa oamenilor faţă de limbajul pe carel folosesc vine din credinţa ancestrală că a vorbi este altceva decât a făptui. Atitudini faţă de limbaj După unii autori. ATITUDINI FAŢĂ DE LIMBAJ. 2. Mai mult sau mai puţin conşientizată (de cele mai multe ori neconştientizată). adică în sfera producţiei materiale (non-simbolice). de viaţa politică). Dacă în aceste domenii întâlnim un nivel atât de scăzut al competenţei lingvistice (şi este vorba nu numai de mass media.

deoarece. o dată în plus. vorbea prea mult. mulţi dintre subiecţii unui sondaj de opinie realizat pe străzile Moscovei de postul francez de televiziune Antenne-2 afirmau că nu avuseseră niciodată încredere în Gorbaciov. singura care eludează rolul limbajului în comunicare. impactul psiho-social al discursului oficialxxxi.. precum şi caracterul ei progresiv. În societăţile premoderne sau în cele care nu şi-au finalizat încercările de modernizare. că vorba este un alt-ceva. în continuare. 42 . atribuind-o “structurilor” şi “sistemelor” sau unor “forţe misterioase” (subiectul fiind un simplu “instrument vorbitor” al acestora). Există poziţii teoretico-filosofice care fie că retrag “comunicarea autentică” dincoace de limbaj... termenul fiind folosit într-un sens impropriu. efortul nostru de elucidare. oroarea faţă de abstracţie a condus în mod sistematic la un cult al Concretului (“să trecem la concret!”. pp. Raportarea prioritară la limbaj nu este universal împărtăşită nici la nivelul reflecţiei teoretice cu privire la comunicare. “societăţi închise” (3. implicit. dar prea la general”). în acest context semantic. Concepţia existentă la nivelul simţului comun nu este. “vorbă”). ci faptul că ea exprimă convingerea că “vorba e una. are o valoare peiorativă. fie că o împing dincolo de limbaj. Vom vedea că determinarea socio-culturală a limbajului induce o determinare similară a comunicării. iar fapta e alta”. “a vorbit bine. aşa cum au fost până de curând şi societăţile ţărăneşti din Europa de SudEst.rămâne o simplă. sărăcia omului”). Din această istoricizare a comunicării decurg atât obstacolele oricărei comunicări interumane.. cadrul teoretic în care preocuparea pentru limbaj a devenit o prioritate a culturii contemporane – ceea ce justifică. în cei ce se folosesc cu uşurinţă de cuvinte (“vorba lungă. înţeleasă ca fenomen specific uman. posibilitatea depăşirii treptate a acestor obstacole. care. însă. “teoria ca teoria. dar practica ne omoară”. Prezentăm. cultul concretului se împleteşte cu tradiţionala neîncredere în vorbăreţi. 194-227) –. eludând întrutotul natura limbajului politic şi. În mod similar. supralicitând importanţa “comunicării intuitive” (ca expresie a caracterului ireductibil şi inefabil al subiectivităţii individuale). În societăţile tradiţionale – în terminologia lui Karl Popper. Ceauşescu se temea ca partidul să nu devină un “club de discuţii”. În 1991. orice tentativă de a utiliza abstracţia este etichetată drept “teorie”.

aşa cum o face – simplu. sociologia. Această descoperire a deschis calea unor noi teorii cu privire la raportul dintre semn şi semnificaţie. sensuri omeneşti (îl umanizează). Semnul este important nu prin ceea ce prezintă. Dacă semnul aparţine culturii. în structura semnalului semnificantul şi semnificatul se disting foarte greu. 7). semnificaţia pe care oamenii o comunică între ei nu este anterioară comunicării. ci prin ceea ce reprezintă. semnal şi simbol. 43 .] După cum observă Henri Wald. [Vom vedea la timpul potrivit că această condiţie ontologică a semnalului nu exclude ideea că oamenii prelucrează cultural semnalele. omul este singura fiinţă creatoare de semne. în natură nu există semne. Concepţii despre natura limbajului În urma dezvoltării unor ştiinţe mai vechi (psihologia. astfel. Aşadar. iar reacţia lor la semnale nu poate fi aculturală. Totodată. ea se naşte în (şi prin) actul comunicăriixxxii. Pentru a se înţelege cât mai bine mutaţiile petrecute în concepţiile despre natura limbajului trebuie să prezentăm. omul adaptează mediul la nevoile şi scopurile sale. având tendinţa de a conferi mai multă importanţă semnului decât semnificaţiei. ele sunt create de om. Distanţa dintre semnificaţia ideală şi semnificantul material creşte pe parcursul istoriei. datorită faptului că înseşi nevoile acestora sunt definite cultural. În viziunea lui Wald. istoria culturii este istoria stilizării semnificantului şi a abstractizării semnificatului. ajungându-se la elaborarea unor idei tot mai generale şi mai abstracte. ele coincid (orice lucru se reprezintă pe sine).1. adesea.2. prin intermediul semnelor. Altfel spus. semnalul aparţine naturii. îl transformă şi-i dă. semnul uneşte materia şi ideea (materia semnificantă şi ideea semnificată). antropologia) şi a apariţiei unor noi ştiinţe (pragmatica lingvistică şi semiotica). că ele participă nemijlocit la constituirea semnificaţiei. de câteva decenii bune se ştie că semnele nu sunt doar mijloace de comunicare. apoi vom trece în revistă asemănările şi deosebirile dintre ele. adică să schiţăm “anatomia limbajului”. animalul se adaptează la mediu. clar şi expresiv – Henri Wald (6. principalele elemente componente ale oricărui limbaj. Cel mai “stilizat” mod de fiinţare a semnelor este simbolulxxxiii. Spre deosebire de semn. Vom începe cu relaţia dintre semn. oricât de succint. saltul de la semnal la semn echivalează cu saltul de la animalitate la umanitate: prin intermediul semnalelor. Fiind un mijloc de elaborare şi transmitere a informaţiei.

este utilă trecerea în revistă a principalelor concepţii despre limbaj. În esenţă. o lume desacralizată şi depersonalizată.Saltul ontologic se datorează faptului că. Orice semnificaţie care s-ar afla dincolo de un anumit sistem de semne (deci într-o lume transcendentă) sau dincoace de el (într-o lume transcendentală) nu poate fi decât o iluzie. Un lucru devine semn în momentul în care materialitatea lui sensibilă întruchipează o idee inteligibilă. semnificaţia se reduce la un raport imediat între două semne. oamenii revenind printre celelalte “lucruri” ale acestei lumi. realul cu posibilul. Dacă luăm în considerare faptul că aproape orice cuvânt este ataşat unei noţiuni. Cel mai important mod de fiinţare a semnelor este cuvântul. Într-o asemenea viziunexxxiv. ajungând să fie singura fiinţă din care ies mai multe informaţii decât au intrat (datorită proceselor mentale de abstractizare şi generalizare). de la fenόmen la lege. precum şi raporturile lor cu natura. de la trecut la viitor. variabil şi articulat (i.e. deoarece el întruneşte toate virtuţile semnelor. format din moneme. aşa cum o vede Henri Wald. ea studiază modul în care unităţi nesemnificative compun unităţi semnificative. fără “Dumnezeu” şi fără “Eu”. diferenţa dintre semnal şi semn. de pildă. În această lume s-a născut semiotica – ştiinţa semnelorxxxv. este invariabil şi nearticulat. O astfel de viziune asupra semnelor. constatăm că prin intermediul cuvintelor (al limbajului articulat). cultura nu este altceva decât o reţea de semne prin care oamenii îşi organizează raporturile dintre ei. spre deosebire de semnale. a rolului lor în instituirea ontologică pe care o numim cultură. care îl cantonează pe receptor (animal. fiinţa umană realizează ceea ce am numit “salt ontologic”. antropoid sau om) într-un hic et nunc atemporal şi aspaţial (într-un “prezent continuu” şi într-un “loc fără locaţie”). semnele unesc trecutul cu viitorul. Ne vom folosi de sistematizarea propusă de profesorul Petru Gorcea (vezi 17). de la actual la posibil. 44 . După unii culturologi americani. Vechile semnificaţii teologice sau egologice dispar. foneme etc. Pentru a explica impactul semioticii asupra culturii contemporane şi a înţelege locul pe care îl are în cadrul acesteia. În concluzie. Această viziune ne invită într-o nouă lume.semnalul este legat nemijlocit de o situaţie prezentă. . adică face trecerea de la aparenţă la esenţă. ridicându-le la cel mai înalt nivel de performanţă.).semnul este mijlocit. ea devine capabilă de activitate lingvistică. în sfârşit. prezenţa cu absenţa. poate fi rezumată după cum urmează: . stă la baza abordărilor semiotice ale culturii.

Concepţia instrumentalistă Această concepţie se manifestă într-un câmp opţional cuprins între următorii poli: i) înţelegerea cuvântului ca semnal şi ii) înţelegerea cuvântului ca simbol. 45 . dialogul ar fi imposibil. căci el provoacă fapte ce aduc schimbări neîntârziate la nivelul realităţii. în acest caz. acest obiect fiind conceput ca “real”. orice entitate care primeşte un nume se reifică prin însăşi acţiunea de denominare. Dar limbajul nu poate fi redus la un sistem de semnale pasive. există şi cuvinte care au doar funcţia de semnal. Fără îndoială. de fapt. Înţelegerea cuvântului doar ca simbol a provocat o ruptură între planul obiectual al realităţii şi cel subiectual al discursului. Orice simbol este un înlocuitor al obiectului simbolizat. transformându-se în “obiect-de-sine-stătător”. mai ales în domenii ale activităţii umane în care este preţuit răspunsul prompt. i) “Cuvântul-semnal” implică o reacţie dinamică din partea receptorului. trivială. ii) “Cuvântul-simbol” îşi pierde caracterul imperativ. Cuvântul este inserat nemijlocit în realitate.1. ea propune un sistem de dresaj pentru nişte fiinţe subumane. Semnalul este preţios în măsura în care îndeplineşte două funcţii vitale: indică o realitate şi impune o reacţie de răspuns. De altfel. ceea ce a dus la celebra problemă a primordialităţii unuia dintre cele două planuri. adică independent de simbol şi anterior acestuia. impactul lui asupra realităţii manifestându-se mai subtil: mediat şi tendenţial. acesta nu poate fi înregistrat la nivelul subiectului decât prin intermediul “cuvântului simbol”.1. marea dispută medievală dintre “realism” şi “nominalism”. ci al faptelor. aşa cum sesiza Petru Gorcea. despre condiţia umană. Disputa dintre materialism şi idealism din filosofia modernă a reiterat. dar el “există” în sine. căci răspunsul nu este la nivelul limbajului. Potrivit concepţiei cuvântului-simbol. orientări spirituale care au traversat cultura europeană din ultimele 4-5 secolexxxvi.2. dovedindu-şi caracterul instrumental în mod direct. “folosirea generalizată a cuvântului ca semnal imperativ este caracteristică epocilor de declin cultural” (17). Concepţia “cuvântului-semnal” exprimă o idee joasă.

căci faptele nu afectează sensul cuvântului-simbol (la limită. din punctul de vedere al limbajului. paralelă cu lumea reală (“matematicile pure”. b) permite. afectând civilizaţia europeană din ultimele secole. “Cuvântul-simbol” este principalul instrument al cunoaşterii realităţii. 6. legitimează şi reproduce iluzia posibilităţii unei obiectivităţi depline (care a fost instrumentalizată la maxim de pozitivism). rolul subiectului este exterior în demersul de obţinere a adevărului. estetismul şi ermetismul în artă etc. secund). Cunoaşterea obţinută prin intermediul limbajului poate aspira la obiectivitatea deplină (singura problemă de rezolvat este fidelitatea oglindirii). care poate exista şi în tăcere. detaşarea de realitate (spre deosebire de “cuvântul-semnal”) determină “cuvântul-simbol” să se mulţumească cu construirea discursului-oglindă. atunci când faptele contrazic ideile se poate spune: “Cu atât mai rău pentru fapte!”. Obiectivitatea devine criteriul adevărului. reducându-se la cel de “agent”. cum obişnuia să spună Talleyrand). 3. d) adevărul este conceput ca o corespondenţă între o realitate (primă) şi un discurs (întotdeauna. 2. 7. pentru care încă nu au fost găsite criterii sigure de decidabilitate. Discursul reflectă “lumea-în-sine”. 46 . Gradul de adevăr (= de obiectivitate) este direct proporţional cu măsura în care făuritorul şi manipulatorul “oglinzii” reuşeşte să se ascundă cât mai bine în spatele ei. câtă dezantropomorfizare. concepţia “cuvântului-simbol” îşi relevă limitele la nivel empiric. discursul este secund şi dependent. ea nici nu este obligatorie. acesta este considerat cu atât mai reuşit cu cât elimină mai mult subiectul cunoscător. concepţia “cuvântului-simbol” poate fi sintetizată astfel: 1. 4. “Realul” este prim şi independent. de colportor al acestuia.Codificată ca paradigmă culturală. într-o cunoştinţă există atâta obiectivitate. prezenţa discursului este aleatoare. Odată obţinută cunoaşterea adevărată. e) permite autonomizarea discursului. fără ajutorul limbajului. Care ar fi acestea? a) în primul rând. în plan ontologic. trecerea la fapte rămâne aleatoare pentru subiect (îi scapă de sub control). acesta devenind o lume suficientă sieşi.). şi subiectul acţiunii. 5. dar acesta este. Devenind paradigmă culturală. în acelaşi timp. c) principala garanţie a adevărului este considerată obiectivitatea discursului.

calitativ superior timpului profan. Pe scurt. fie supra-naturale). Emiţând cuvântul magic. Umberto Eco îl prezintă în cele mai diverse variante (Limba Perfectă. 1. “Primii împăraţi ai lumii erau consideraţi (şi se considerau) stăpâni pe forţele naturale şi supranaturale. abia atunci – şi de aceea – li se încredinţau ţări şi armate” (17). ea se poate caracteriza ca o neputinţă congenitală a discursului modern de a stăpâni. tradus şi în româneşe (24) . omul se simte stăpân pe aceste forţe (reale sau considerate “reale”). Limba Magică sau Limba Secretă). exprimând însuşi modul mitic de a concepe rolul creator al cuvântului.f) legitimează transformarea limbajului în generator de universuri paralele – fie în plan conceptual.2.2. care dă seama de actuala criză a civilizaţiei de tip european. Astfel. Limba Mamă. împărtăşim credinţa conform căreia concepţia “limbajului-oglindă” (sau a “cuvântului-simbol”) stă la baza unei schizofrenii generalizate. fie în cel imaginar. ci unor forţe supraindividuale (fie naturale. prin Logos. Deosebirea constă în faptul că aici cuvântul nu se mai adresează altui om. * În concluzie. iar prin aceasta se simte stăpân şi peste semeni. i) Concepţia magică se înrudeşte cu prima variantă a concepţiei instrumentaliste (concepţia “cuvântului-semnal”). Legat de “mitul miturilor” este mitul Limbii Originare. Esenţa miturilor stă în instituirea unui timp al originilor. Orice mit conţine o poveste despre naşterea lumii (sau a unei părţi a acesteia). ii) Concepţia mitică va considera cuvântul drept creator de realitate. realitatea pe care pretinde că o reflectăxxxvii. mitul creaţiei prin Logos. nu doar un instrument de înstăpânire a acesteia. Limba Edenică. Într-un discurs ţinut în octombrie 1992 la College de France. prin cuvântul-gând divin este un mit al miturilor. în sensul că-şi are obârşia tot în necesităţi presante ale fiinţei umane. Concepţia demiurgică Şi aceasta cunoaşte două variante: i) concepţia magică şi ii) concepţia mitică. în urma unui gest fondatorxxxix. Eco vede 47 . datorită investirii sale cu sacralitatexxxviii. “Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană”.

13). De aceea nu trebuie să ne surprindă că. La începutul secolului XIV. Dante avea să se întrebe: “În ce limbă o fi vorbit Adam cu Dumnezeu în Paradisul terestru?”. în De Vulgari Eloquentia: Dumnezeu nu i-ar fi dat lui Adam o limbă gata făcută. până la Chomsky. învăţarea unei limbi naturale” (idem. Am insistat asupra analizei lui Umberto Eco pentru a sugera cititorului cam în ce zonă a teoriilor despre limbaj poate fi întâlnită concepţia demiurgică despre natura limbajului. De asemenea. Du Marsais şi pe la alţi autori ai Enciclopediei. se pot vedea trimiterile bibliografice din nota 5 de la capitolul III al prezentului curs. “Homoglosie. Dumnezeu amestecă limbile (Facerea.19). 11). Visul unei limbi perfecte şi universale apare însă mai târziu. concepţia demiurgică rămâne un refernţial foarte puternic pentru simţul comun şi pentru o zonă importantă a culturii elaborate (literatura. ceva mai abstract şi mai primitiv decât o limbă. heteroglosie şi mitul Turnului Babel » (10. o matrice lingvistică sau o gramatică universală). Este adevărat: în acest text dantesc apare pentru prima oară problema unei competenţe generative universale ce ar preceda. naşterea lui fiind legată de mitul Turnului Babel. “Se poate recunoaşte aici. pp. de pildă). p. La nivelul psihologiei populare. în pofida ofensivei concepţiei instrumentaliste care s-a petrecut de-a lungul modernităţii. concepţia demiurgică se manifestă şi astăzi – fie încadrată în formaţiuni ideologice premoderne (de obicei folclorice). un discurs care de la Modişti trece pe la Port-Royal. despre care Cartea Sfântă pomeneşte abia în secolul V sau VI (Biblia Cotton): în timpul construirii turnului din Babel. spune Eco. O altă raţiune pentru care am adus în faţă analiza de mai sus a fost dorinţa de a semnala cât de înrădăcinată este concepţia demiurgică în tradiţia culturală europeană. moment ce a coincis cu afirmarea noilor limbi europene: “Tocmai când încep să se înţeleagă aceste noi limbi. iar acesta le-a dat nume (Facerea. 2. fie parazitând 48 . Umberto Eco pune apariţia acestui mit în legătură cu alterarea limbii latine şi decăderea ei ca limbă universală. 68-79). ci doar un dar al limbii.legătura dintre cele două mituri – al Genezei şi al Limbii Originare – în prima carte a Vechiului Testament. Pentru cei interesaţi de dezvoltările în această direcţie recomandăm şi studiul lui Gillo Dorfles. implicit în imaginarul colectiv al popoarelor europene. apar şi primele imagini ale Turnului Babel” (idem. p. adică o forma locutionis (în termenii de astăzi. unde se spune că Dumnezeu l-a condus pe Adam în faţa animalelor. filogenetic şi ontogenetic. Varianta cea mai interesantă a mitului Limbii Originare este formulată de Dante. 14). în varianta ei mitică.

realităţii şi fiinţei umane. poate fi întâlnită şi la “practicieni” ai culturii urbanexl. Astfel. ea este şi singura consecvent umanistă. sub auspiciile unei geneze continue şi fără sfârşit.formaţiuni ideologice de tip modern. 1. concepţia sincretică îi conferă limbajului o măsură umană. Deocamdată vom spune că această concepţie pare cea mai rezonabilă (pentru că este testabilă). în sensul că nu mai reprezintă o sursă de alienare (de înstrăinare a omului în raport cu esenţa sa umană). Concepţia sincretică Cunoscută în literatură şi sub denumirea de “concepţie umanistă” (17). Vom prezenta dezvoltarea contemporană a acestei concepţii în capitolul următor (paragraful II. şi realitatea. teama de a nu “cobi”. ea poate fi denumită “sincretică” deoarece presupune sincretismul (concordanţa) limbajului. ce se testează interteoretic. care este a sa. Marele ei adevăr. este interdependenţa genetică şi structurală dintre limbaj şi esenţa umană. ci şi unul de co-participare la Fiinţă. Odată cu omul se naşte şi limbajul. totodată. 49 . care este al său. Limbaj şi Realitate există nu numai un raport de concomitenţă. când vom trata rezultatele “abordărilor neriguroase” din filosofia contemporană a limbajului. omul fiind. nici unul dintre cele trei elemente nu este dat de la început. teama de blestem sau teama de a vorbi despre proiecte şi speranţe pentru a nu le zădărnici. în egală măsură.2. Între Om. Dacă prima concepţie despre limbaj (instrumentalistă) atribuie acestuia un rol infra-uman.2). iar concepţia a doua (demiurgică) îi atribuie unul supra-uman. al lor. ca premisă pentru apariţia celorlalte două. În cadrul acestei concepţii. coroborându-se cu numeroase rezultate din alte domenii ale cunoaşterii. El se naşte odată cu aceasta şi – mai mult – evoluează istoriceşte odată cu ea.3.

care credea că “întreaga viaţă poate fi privită ca un amplu discurs”. De aici şi marea importanţă pe care a dobândit-o abordarea limbajului.. întregul univers cultural începe să graviteze în jurul Discursului. dar şi marile vicii ale lui. Din capul locului trebuie să ne întrebăm dacă aşa-numita “cotitură lingvistică” reprezintă un simplu fenomen de modă intelectuală sau este un fenomen esenţial. definitoriu pentru cultura contemporană. COTITURA LINGVISTICĂ În secolul nostru. Dacă odată cu Renaşterea şi Iluminismul a avut loc redescoperirea Cunoaşterii. un distins cercetător român. şi marile virtuţi ale limbajului.ns. chintesenţa spirituală a unei epoci este filosofia. astăzi principalele curente filosofice indică reorientarea culturii contemporane către semiotic. intelectual şi – într-un plan mai larg – cultural. Acest fenomen cultural a fost numit cotitură lingvistică. Nu putem să nu sesizăm şi să nu conceptualizăm. Se poate vorbi de o reducere generalizată la discurs: ştiinţa a devenit un discurs riguros şi sistematic. Din afirmaţiile cuprinse în alineatele precedente se poate deduce cu uşurinţă care este răspunsul nostru: cotitura lingvistică este şi o modă intelectuală. Kant) filosofia a devenit o filosofie a Cunoaşterii. deopotrivă. Iată cum descrie acest peisaj teoretic. Este acesta motivul pentru care investigaţia asupra limbajului este dintre cele mai acaparatoare în cultura contemporană” (11. secolul nostru (secolul al XX-lea – n.B. hermeneutica. D. de puterea imensă a discursivităţii. unul dintre puţinii specialişti ai noştri în retorică: “Neîndoielnic. filosofia – o analiză a discursului (nu numai filosofia analitică. pentru care “numai 50 . Dar aşa cum ştim de la Hegel.7). dar ea este mai mult decât atât. Descartes. să nu înţelegem şi să nu explicăm faptul că în secolul pe care l-am încheiat de curând s-a petrecut o mare schimbare de paradigmă culturală. p.2. în secolul XX a avut loc descoperirea Limbajului. şi de Kierkegaard. dacă odată cu începuturile gândirii moderne (Locke. psihanaliza. De aceea. cotitura lingvistică reprezintă un “final previzibil”: ea finalizează o tendinţă majoră a culturii moderne. existenţialismul). ci şi structuralismul. dacă vrem să înţelegem “spiritul epocii” noastre este obligatoriu să ne explicăm interesul pentru limbaj al culturii contemporane.) este dominat de această ‘tiranie’ a logosului. putere în care regăsim. cu toate excesele şi manifestările inautentice pe care le presupune orice modă. Această tendinţă a fost anticipată de Nietzsche. Aşa cum vom vedea în continuare. arta – un discurs figurat şi patetic. ea a fost consfinţită de Heidegger. care îşi anunţa contemporanii că “Dumnezeu a murit” (Gott ist tot).

putem spune că istoria intelectuală a modernităţii poate fi citită ca o “cronică a unei morţi anunţate”.acolo unde este limbaj este o lume” sau de Sartre. cel din Les motes (Cuvintele). n-am avut nevoie de această ipoteză !). ci şi din istorie (“filosofia” – în sensul de filosofie speculativă): “Pretutindeni problema nu mai constă în a născoci conexiuni. je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire. Este vorba de “moartea” transcendentului în cunoaşterea de tip ştiinţific. După opinia lui. 371). acestei mişcări de “pozitivare” îi 51 . ci un parametru al acesteia: conştiinţă a existenţei (Marx). Fizica galileonewtoniană a echivalat cu eliminarea explicită a transcendentului din sfera preocupărilor ştiinţifice. Cuvintele lui Laplace sunt expresia lingvistică a noii paradigme. abia odată cu pozitivismul lui Auguste Comte şi cu realismul istoric al lui Karl Marx. istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers” (25. Mai târziu. ci în a le descoperi în fapte” (28. filosofia a fost alungată nu numai din natură. când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu. căderea corpurilor nu mai însemna “trecerea” acestora către o poziţie ideală (“locul natural”). ci. în favoarea celei de-a doua. În două secole. acesta îi va răspunde: “Sire. ea s-a instalat mai greu. Fosta “filosofie naturală” devine Fizică. care va deveni. în curând. devenind ele însele obiect de cunoaştere. Scopul cunoaşterii nu mai este identificarea unor misterioase “cauze ascunse”. Mişcarea nu mai era un simplu efect exterior (secund) al unor “forţe” misterioase (primordiale). mai precis – din tabloul explicativ al universului. Renaşterea a produs o inversare definitivă a ierarhiei dintre realitatea transcendentă şi realitatea accesibilă. pământească) devine Realitatea în cel mai deplin sens al cuvântului. ci descrierea matematizată a evenimentelor vizibile (de pildă. dimpotrivă. Pentru al parafraza pe Gabriel García Márquez. paradigma dominantă în cunoaşterea naturiixlii. ideile sunt considerate manifestări istorice. Spiritul nu mai este o realitate transcendentă a vieţii sociale. ci un merit. După cum observa Adrian-Paul Iliescu. Deplasarea spaţio-temporală vizibilă (deci. Cât despre cunoaşterea societăţii. mişcarea)xli. 25). Engels avea să spună că odată cu concepţia prietenului său. p. Istoria nu mai este considerată o manifestare a Ideii (ca la Hegel). p. noul tip de explicaţie devine ideal de raţionalitate cognitivă. Absenţa transcendentului nu mai este considerată o deficienţă sau semn de degradare spirituală.

Geometriile neeuclidiene au dovedit că matematica nu reprezintă o simplă descriere a realităţii (a spaţiului fizic). pe bună dreptate: “în măsura în care acesta subzistă” (ibidem). Până în secolul XX. dar probabil că ea nu ar fi avut câştig de cauză dacă nu s-ar fi manifestat şi la nivelul cunoaşterii ştiinţifice. Care a fost mecanismul intim al acestei schimbări? Ce învăţăminte putem trage din analiza lui? Putem învăţa să gândim fenomenele de comunicare socială altfel decât înaintaşii noştri “moderni”. două importante domenii ale cunoaşterii rămâneau în terenul gândirii speculative şi.logica şi dialectica.“sensurile”. depăşire pe care istoria culturală a secolului XX o va fixa sub numele de “cotitură lingvistică”. aceste ştiinţe au contribuit decisiv la generalizarea cotiturii lingvistice.“intuiţia”. datorită prestigiului fără egal pe care “ştiinţele exacte” l-au avut în epoca modernă. entităţile lingvistice au rămas într-o poziţie secundară. iar în spatele discursului . expresia începe să fie abordată ca entitate autonomă. în spatele operei . În lingvistică. descrierea universului interior este înlocuită cu experimentul verbal pur (de pildă la James Joyce). iar cauza să fie “gândirea”.scăpaseră doar două domenii . Într-adevăr. în urma “tăieturii epistemologice” (după celebra expresie a lui Althusser) realizate de Marx. care au împărtăşit experienţa a două războaie mondiale.“gândirea”. În artele plastice asistăm la o devalorizare accelerată a realismului şi naturalismului. idealul clarităţii devine purificarea discursului de reziduurile speculative şi de falsele probleme. Depăşirea acestei viziuni. a început în mai multe domenii ale creaţiei culturale. impunându-se idealul autonomiei absolute – atât a operei. implicit. iar limbajul devine o structură de sine stătătoare. a două sisteme totalitare. dezvoltându-şi funcţia lingvistică. în spatele expresiei . adică “imperiul gândului pur”. dar avertiza. fără să aibă un statut autonom: limbajul continua să fie un efect. Filosofia încetează să mai însemne o construcţie de sisteme. independentă de individul care vorbeşte.“spiritul creator”. ea propagându-se în toate domeniile vieţii spirituale. a unui “război rece” şi a atâtor războaie locale desfăşurate în zeci şi sute de “puncte fierbinţi” ale planetei? Oare oamenii doar au suportat această experienţă istorică sau ei 52 . iar teoriile fizicii contemporane sunt abordate ca ansambluri de enunţuri (deci ca entităţi pur lingvistice). captive viziunii transcendentiste: ontologia culturii şi ontologia creaţiei intelectuale. teoriile fizicii moderne au încetat să fie simple descrieri. iar în spatele cuvintelor . cât şi a limbajului. pentru o mare parte a filosofiei analitice. În spatele unei culturi continua să se afle “spiritul epocii”. În literatură. devenind construcţii matematizate.

logică. sociologie). dar nu ne putem reprima gândul că opţiunea pentru eficacitate se înrădăcinează într-o paradigmă culturală mai veche. Altfel spus. o denumeşte deja “paradigma clasică” (vezi 29). cu însăşi modernitatea. această paradigmă a gravitat în jurul unui ideal de raţionalitate care poate fi rezumat în ecuaţia Cr = In: Cunoaştere raţională = Inteligibilitate necondiţionată. După cum constată Adrian-Paul Iliescu. consens intersubicetiv şi inteligibilitate necondiţionată. Ecuaţia de mai sus conţine ideea că un enunţ are valoare cognitivă dacă şi numai dacă el are un sens universal-accesibil. cum este Grigore Georgiu. dar şi de promotorii structuralismului (Saussure şi urmaşii).au şi generat-o? Ce legătură ar putea exista între experienţa istorică şi tipurile de raţionalitate dominante în diferite epoci? În fond. pentru câteva secole. care s-a manifestat la începutul secolului XX atât în “ştiinţele exacte” (matematică. precum şi în ştiinţele “umane” (lingvistică. este vorba de eficacitatea demersului ştiinţific. există istorici ai religiei care consideră că această moştenire datează mult înainte de anul 1054. încât pentru mulţi gânditori paradigma modernităţii aparţine trecutului. implicit. dacă este inteligibil într-un sens care permite controlul şi. Procesul de erodare a acestui tip de raţionalitate a fost atât de rapid. 53 . fizică). adică a tipului de raţionalitate care s-a identificat. dacă obţine consensul intersubiectiv. Dar pentru a se înţelege noua paradigmă este necesară o analiză. Einstein). Hilbert. un important analist al acestui proces. “cotitura lingvistică” a fost inseparabilă de geneza unei noi paradigme de cunoaştere raţională. Russell. pe care Europa Occidentală a moştenit-o de la Imperiul Roman. Instituirea lor în cultura ştiinţifică occidentală se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor şi în explicarea “progresului teoretic”). antropologie. în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacităţii (desigur. fiind cauza cea mai adâncă a rupturii ecleziale Apus-Răsărit). Acest ideal a fost recunoscut şi de promotorii reconstrucţiei axiomatice a ştiinţei (Frege. Este legitim să ne întrebăm cum s-a ajuns la aceste exigenţe-standard: control. a vechii paradigme. oricât de sumară.

situaţia concret-istorică în care se afla cunoaşterea în culturile de soriginte europeană (etapa sistematizării cunoştinţelor achiziţionate) explică aderarea bruscă şi entuziastă a multor domenii ale cunoaşterii la un ideal de raţionalitate care era. unde sunt considerate proprietăţi ideale ale unui limbaj ideal. consensul şi uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerinţe generale. în aceste domenii exigenţele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanţă: inteligibilitatea. consensul şi uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. în fond. Aşadar. Certitudinea. unde inteligibilitatea necondiţionată. nu ai succesului). O a doua întrebare la care trebuie să răspundem astăzi. în instituirea exigenţelorstandard s-a plecat de la un model oferit de matematică şi logică. La cumpăna secolelor XIX şi XX. Univocitatea (în sensul de univocitate semantică a termenilor). artă. se poate considera că această paradigmă a cunoaşterii raţionale a fost un rezultat al matematizării metaştiinţei (al nivelului epistemologic al reflecţiei teoretice).Dar în alte domenii ale cunoaşterii (filosofie. fiind considerate indicatori ai eşecului. este următoarea: Este legitimă pretenţia de a generaliza acest ideal de raţionalitate la toate domeniile cunoaşterii (şi. Contrastul maxim îl găsim între matematică şi genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia. iar aderenţa la numitul ideal de raţionalitate a dus la impunerea în cadrul culturii occidentale moderne a supremaţiei unor valori care erau centrale doar în “ştiinţele excate”: Claritatea. astfel. uneori. Aceleaşi valori sunt centrale şi în lingvistică. specific matematicii şi ştiinţelor matematizate. cum este Waldorf) am fost 54 . religie). În acest moment istoric. eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută. accesibilitate universală) = Claritate + Precizie + Univocitate + Sistematicitate (rigoare formală). Precizia. care ar permite comunicarea ideală. Îmbrăţişarea de către lingvişti a idealului de raţionalitate “Cr = In” a dus la impunerea tacită a ecuaţiei: Cunoaştere raţională = Inteligibilitate necondiţionată ( i. De aceea. chiar la toate domeniile vieţii spirituale)? Nu este nici un secret că marea majoritate a celor care am trecut printr-o şcoală (nu este vorba aici de sisteme de învăţământ alternative. în toiul curentelor “postmoderne”. dar sunt adesea evitate.e. nevoile temporare ale cunoaşterii în general au coincis cu nevoile permanente ale matematicii.

cât şi din partea fizicienilor şi biologilor (în general. Condiţionarea atitudinii raţionale şi a oricărei manifestări spirituale de o viziune integrală asupra obiectului a avut ca rezultat instituirea unei forme canonice de cunoaştere raţională. Îndoiala cu privire la universalitatea (implicit. această supralicitare a determinat un interes fără precedent pentru problemele limbajului – atât din partea matematicienilor şi a logicienilor. sub presiunea modei structuraliste din anii ’60 ai secolului trecut. unicitatea) idealului clasic de raţionalitate a apărut în legătură cu cu opera unuia dintre cei mai tipici reprezentanţi ai paradigmei clasice – şi l-am numit pe David Hilbert. cercetătorii din disciplinele socio-umane au început. axiomaticile logice (Frege.învăţaţi să ne fie ruşine dacă nu suntem “raţionali” şi să ne mândrim că suntem “fiinţe raţionale”. În cadrul acestei forme canonice. diferenţele. capabilă să ofere o imagine complet cristalizată a obiectului. cum ar fi cele dintre părinţi şi copii sau dintre bărbat şi femeie nu au scăpat de tentaţia raţionalizării). limbajul devine mijlocul obligatoriu al cunoaşterii. După cum vom vedea imediat. precum şi. indiferent de domeniul de referinţă (uneori. până la istorie (unde se vorbea insistent de “clyomatematică”)xliii. 55 . descrierile structurale ale limbii naturale (Saussure). În planul cunoaşterii teoretice. 403). atunci e necesar să putem vedea toate aspectele obiectelor” (apud 30. a savanţilor din zona ştiinţelor naturii matematizate). în general. să matematizeze tot ce se putea – de la psihologie şi sociologie. Însuşi Hilbert a recunoscut că “Dacă raţionamentul logic trebuie să fie sigur. Altfel spus. promotorul ideii de axiomatizare a matematicii. pentru orice gândire comprehensivă şi orice comunicare ştiinţifică şi fără de care o manifestare spirituală nici măcar nu e posibilă” (ibidem)xliv. toate proprietăţile. Modelele exemplare ale acestui tip de cunoaştere devin geometriile axiomatizate (Hilbert). dar ca un ceva care nu mai poate fi redus la alt-ceva şi care nici nu are nevoie de o astfel de reducţie. nici relaţiile sentimentale. succesiunile sau alăturările lor trebuie să fie date intuitiv în acelaşi timp cu obiectele. cu toate componentele lui şi cu toate relaţiile dintre acestea. care visa la o axiomatizare unitară a tuturor ştiinţelor. El a ridicat această cerinţă la rangul de exigenţă a oricărei atitudini raţionale: “Aceasta este atitudinea filosofică fundamentală. Russell). fiind singurul care permite realizarea cunoaşterii în parametrii ideali ai formei canonice. Hilbert a impus ideea că poate fi recunoscută drept cunoaştere ştiinţifică (raţională) doar construcţia teoretică ce permite o viziune integrală asupra obiectului de cunsocut. p. Astfel. pe care o consider necesară pentru matematică.

Pentru structuralişti. care constă în construcţia axiomatică şi analiza structurală. De aceea. Aplicarea ei conduce la o sistematică reducere la semn – ceea ce s-a şi numit “reducţie lingvistică” (este vorba de varianta “cuvântului-simbol” a viziunii instrumentaliste asupra limbajului. 2) o demarcare justificată ştiinţific între fenomenele culturale şi cele naturale. pentru că ele sunt tangibile. Dacă la originea 56 . indiferent dacă acest obiect este o limbă. În felul acesta se obţine: 1) o tratare uniformă a tuturor fenomenelor culturale cu ajutorul unor metode lingvistice precise. decât la lucruri” (apud 25 . 41-42). Tadeusz Pawlowski chestionează acest episod din istoria cunoaşterii. 160).2. ci şi în lingvistică şi fonetică. a relaţiilor. nu numai în matematică. structurilor şi mecanismelor abstracte – şi aceasta. formală. nu întotdeauna desfăşurat conştient. pe care îl numeşte “pansemiotism”. chiar la simple şiruri de semne. trebuie să extindem conceptul de semn astfel încât să-i subsumăm toate sau aproape toate fenomenele culturale. p. pare să stea la baza ei: e vorba de avantajele obţinute prin aplicarea metodelor şi conceptelor lingvisticii – disciplină cu un prestigiu bine stabilit şi cea mai avansată dintre cele umaniste.1. Transformarea universului cultural într-un univers semiotic reprezintă. Limbajul devine. astfel. pentru a-i aplica metodele în domeniul culturii. etapa finală a procesului de eliminare a transcendentului din tabloul explicativ al lumii proces început cu câteva secole în urmă în legătură cu universul fizic. obiectul cercetării se reduce la sisteme de semne. o operă artistică sau un fenomen social. pe care am tratat-o în paragraful 1. conceptele şi metodele ei pot fi aplicate doar semnelor. Bertrand Russell recunoştea cu francheţe că “este mai uşor să te gândeşti la simboluri. 3) o teorie ştiinţifică pentru explicarea fenomenelor culturale” (12. mijlocul ideal pentru acţiunea suprametodei şi pentru obiectivarea valorilor urmărite de aceasta.). de fapt. Teoriile matematice au fost reduse la seturi de propoziţii. Reducând obiectul cultural la aspectul direct-observabil. pornind de la aceeaşi întrebare: ce i-a determinat pe cercetători să ia decizia de a transforma orice obiect cultural în semn? Tot el răspunde: “Care sunt motivele pentru această decizie ? Următorul raţionament. respectiv sistemele de semne. p. Cum însă obiectul de studiu al lingvisticii sunt limbile. iar în urma formalizării. Reducţia lingvistică s-a dovedit indispensabilă pentru descrierea riguroasă. reducţia lingvistică este pandantul metodologic al reducerii la observabil practicate pentru prima dată de Galilei şi Newton la nivelul teoriei.Instituirea formei canonice de cunoaştere a atras după sine instituirea unei “suprametode” (cum ar fi numit-o şi Blaga).

“simultaneitate”) au provocat cercetările ce se vor finaliza cu elaborarea teoriei relativităţii. iii) limbajul este materia primă indispensabilă acţiunii suprametodei (reducţiei lingvistice). Aceste două momente reprezintă două extremităţi ale unei îndelungi evoluţii intelectuale. logicii şi lingvisticii (prin natura lor. Mai întâi a apărut evidentă incompatibilitatea de limbaj dintre mecanica newtoniană şi teoria fenomenelor electromagnetice (Maxwell şi Lorentz). pentru că limbajul este acel mijloc cristalizant prin care cunoaşterea poate fi adusă la forma canonică. 160). demnă de abordat ca realitate în sine. căpătând statutul unei “realităţi regionale” pentru care se poate elabora o “ontologie regională”. iv) în sfârşit. Ambiguităţile unor expresii teoretice (de pildă. Werner Heisenberg scria: “Părea (. fiindcă în ştiinţele naturii. cotitura lingvistică nu a fost o invenţie a lingviştilor şi nici o metaforă provenind din vreo filosofie a culturii de tip speculativ. Aşadar. ca şi când limbajul însuşi nu ar avea nevoie de o discuţie specială” (34.) că s-ar putea întotdeauna vorbi uşor despre rezultate odată ce acestea au fost obţinute. ca o realitate problematică.. el este mijlocul de obiectivare a cunoaşterii în care viziunea totală este posibilă. Dar pentru a sesiza amploarea reală a fenomenului pe care l-am numit cotitură lingvistică trebuie să depăşim limitele matematicii. pentru că aici manifestarea ei este cea mai spectaculuoasă. În urma acestor aventuri interne. Rememorând această situaţie de cunoaştere. Ea a apărut în ştiinţele naturii. ii) în al doilea rând. O vom urmări în ştiinţele naturii. controlul limbajului este o condiţie obligatorie a succesului 57 . Apoi. mecanica cuantică s-a confruntat cu o problemă capitală: “paradoxul lingvistic” generat de incompatibilitatea dintre limbajul ce descria experimentele şi limbajul în care era elaborată explicaţia teoretică. dar au un numitor comun: opţiunea pentru imanent în detrimentul transcendentuluixlv. p. Savanţii şi-au dat seama că în cunoaşterea ştiinţifică. dominate de concepţia “limbajului-oglindă”. el este singura realitate direct-accesibilă (direct-observabilă).momentului Galilei-Newton se afla matematizarea ştiinţei (în speţă. În acest moment al analizei a devenit mai clar de ce limbajului i se oferă “locul din faţă”. Aceasta. ca rezultat firesc al evoluţiei metodelor şi tehnicilor de cunoaştere. pe care o mai prinsese la începutul carierei. a fizicii). înaintea oricărui alt obiect al cunoaşterii: i) în primul rând. limbajul ştiinţific a trecut în prim-planul atenţiei.. cotitura lingvistică îşi are originea în matematizarea metaştiinţei (revoluţia axiomaticostructurală). centrate asupra unor sisteme simbolice). intervenţia limbajului a fost considerată secole la rând insignifiantă.

de genul “mai spun încă o dată”. Dar noua abordare a apărut în “Cetatea Ştiinţei”. p. cum cred unii redactori de radio şi televiziune. preluând doar cuvântul media). cuvântul “media” are sensul de “medie aritmetică”. Drept urmare. care domină întregul câmp al ştiinţei. Iată de ce nu sunt întâmplătoare nici tribulaţiile filosofiei contemporane a limbajului. 320). condiţiile pentru trecerea de la paradigma culturală a modernităţii la cea a postmodernităţii. “mass-media internaţională” etc. întâmplător”. nu imaginilor. la trecerea din secolul XX în secolul XXI ne găsim încă într-un climat teoretic “panlingvistic”. În acest climat s-au maturizat. În română. pe care pozitivismul o plasase într-un Olimp aflat deasupra oricărei îndoieli. ori acţiunea aparţine subiectului subînţeles (telespectatorii). Cuvântul “aport” vine din franceză. unde înseamnă “contribuţie adusă” de ceva sau de cineva (apporter = a aduce). însă.(tot aşa cum în viaţa de toate zilele. astfel că formularea de mai sus este un pleonasm clasic. pe care limba română a simplificat-o (franceza a simplifcat-o şi mai mult. artificială) a acestui stat european. controlul limbajului natural este un mijloc de emancipare a cunoaşterii comune de prejudecăţile şi iluziile simţului comun. Mai mult decât orice curent filosofic contemporan. filosofia limbajului exprimă actualele mutaţii din perimetrul cunoaşterii ştiinţifice. Dacă această schimbare de atitudine s-ar fi petrecut undeva. Cum au înţeles fizicienii noua situaţie de cunoaştere ne-o spune Max Born: devenise evident că limbajul este un “mijloc esenţial pentru a pătrunde în realitatea ascunsă. fortuit vine din latină (fortuitus) şi înseamnă “neprevăzut. unde există expresia mass media communication (“mijloace de comunicare în masă”). NOTE Cele 12 greşeli sunt: (1) “Imaginile care le-aţi urmărit” / corect = “Imaginile pe care le-aţi urmărit. depăşirea concepţiei “limbajului-oglindă” a avut loc în momentul în care savanţii au încetat să mai vadă în limbaj un instrument subordonat şi i-au acordat statutul de spaţiu de experimentare abstractă. aşadar. poate că ea nu ar fi devenit un fenomen cultural. “s-a întors înapoi” etc. motiv pentru care nu se poate spune “mass-media românească”. dincolo de graniţele “imperiului cunoaşterii obiective” – aşa cum le-au conturat pozitiviştii -. xxx 58 . şi cu atât mai puţin “mijloace mass media” sau “media românească” (în română. nu “forţat”. Prin eliminarea prepoziţiei pe. la fel de importantă ca experimentarea empirică. precum şi o condiţie obligatorie a succesului în comunicare). unde înseamnă “mijloace” şi a intrat în limba română din engleză. cuvântul media este la plural.. (3) “care şi-a adus un aport consistent” / corect = “care a avut un aport consistent” sau “care şi-a adus o contribuţie consistentă”. (2) “mass-media internaţională” / corect = mass-media internaţionale. Aşadar. în spatele fenomenelor” (35. (4) “dezmembrarea fortuită a acestui stat european” / corect = dezmembrarea forţată (arbritară. experimentând ea însăşi trecerea de la o paradigmă culturală la alta. substantivul imaginile trece de la cazul acuzativ la cazul nominativ. ceea ce face şi mai hilară folosirea temenului latinesc media la feminin-singular). Cuvântul media provine din latină.

fiind întotdeauna impersonal şi defect de plural (la fel ca il faut. ea sugerând fie o slabă conştientizare a propriei practici lingvistice. cu precizarea că termenul cacofonie vine din grecesul kakos / κάκως = “urât”. comiterea lor exprimă o indiferenţă crasă pentru limba maternă (cea prin care generăm lumea şi pe noi înşine) şi. imaginaţie lingvistică etc. însă. nivele reprezintă pluralul de la cuvântul nivelă – “nume dat mai multor unelte. Aceste greşeli de exprimare reprezintă o mică parte din ceea ce auzim sau citim zilnic (în Anexa 6 am pus greşelile înregistrate. înseamnă şi faptul că nu există o a doua soluţie). dacă mai au ceva “sfânt”. Dicţionarului explicativ al limbii române. 695-696). Dar mai presus de toate. dar aproape toţi fac dezacorduri de genul “douăzeci şi unu de persoane”. “banca a treia. în franceză). (11) “să lupte tot la fel” / corect = “să lupte la fel” sau “să lupte tot aşa”. acest pleonasm denaturează sensul informaţiei. statutul socio-profesional. Ne-am ocupat mai îndeaproape de ele nu neapărat fiindcă ar denatura mesajul în procesul comunicării (de cele mai multe ori. gradul de autorespect. atunci când membrii unei comunităţi lingvistice nu ţin nici la limba lor.. (10) “orice popor dârz. două). anumite informaţii despre vorbitorul care le comite: nivelul de instrucţie. (12) “pentru ca aşa ceva să nu se mai repete” / corect = “pentru ca aşa ceva să nu se repete” sau “pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple”. “al doilea rând de pe pagină”. Dicţionarului explicativ al limbii române. dacă în text nu se precizează că fenomenul s-a mai repetat (o dată sau de mai multe ori). aşadar. a suprafeţelor) orizontale sau cu care se măsoară pe teren diferenţa de înălţime dintre două sau mai multe puncte de pe suprafaţa terestră” (cf. formă ce evocă alinierea pe mai multe rânduri a formaţiunilor militare: nu se spune “în rândul populaţiei” (care nu stă aliniată pe un rând şi nici nu stă la rând la casa de bilete). (8) “altă alternativă nu există” / corect = “altă soluţie nu există”. În limba română. un element identitar primordial pentru o naţiune este limba naţională (pentru Nichita Stănescu. 30). în genere. cit. un vorbitor abil al limbii române va evita aparentul dezacord de număr prin câteva stratageme simple de construcţie a frazei. Este vorba de un pleonasm foarte răspândit. Cu atât mai deplorabilă este manifestarea “indiferenţei lingvistice” la oameni care se exprimă în spaţiul public sau la cei care au datoria. nu înseamnă “nu există altă soluţie”. Cuvântul alternativă înseamnă în româneşte “Posibilitate de a alege între două soluţii. numai într-o jumătate de an: perioada martieseptembrie 2006). probabil că cei mai mulţi prezentatori de ştiri cunosc acest lucru. ci “în rândurile populaţiei”. cuvântul rând se foloseşte la singular doar în câteva contexte semantice (“mi-a venit rândul”. ci chiar posibilitatea de a alege (expresia “nu există alternativă”. 1996. fie absenţa unor aptitudini care să-i permită evitarea în timp util a unei cacofonii (gândire rapidă. în alt plan. (7) “se ştie că vor trebui să lupte” / corect = “se ştie că va trebui să lupte”. te poţi întreba dacă. (6) “de la toate nivelele” / corect = “de la toate nivelurile”. tipul de cultură. ea era primul şi ultimul element definitoriu: “Patria mea e limba română”). mai ţin la ceva. din moment ce alternativă conţine şi ideea de alteritate – din latinescul alter). venită la noi pe filieră franceză. (9) “douăzeci şi unu de luni” / corect = “douăzeci şi una de luni”. rândul de la geam”). În româneşte. Evident. “trebuie să staţi la rând”. care se bazează pe faptul că vorbitorii nu conştientizează mixul dintre două expresii sinonime – tot aşa şi la fel.. care atrage după sine un numeral de acelaşi gen (una. cuvântul lună este un substantiv de genul feminin. p. După cum se ştie. pentru un vorbitor nativ al limbii române este deplorabilă absenţa abilităţii de a evita cacofoniile. numeralul este scris în cifre. în contextul semantic evocat. prin statutul lor profesional. de a cultiva limba 59 . de cele mai multe ori. “treizeci şi unu de vitime” datorită faptului că pe hârtie. Este de asemenea evident că aici avem de-a face cu o cacofonoie. ca cel sârb” / corect = “orice popor dârz. o indiferenţă pentru limba naţională. variante etc. într-un mod nesistematic. între două situaţii etc. instrumente. nu cifre). ceea ce. a IIa. ed. Bucureşti. Ori. cuvântul se foloseşte întotdeauna la plural. cum este cel sârb”. Verbul a trebui nu se conjugă după număr şi persoană.). “a intrat în rândul lumii”. atragem atenţia că orice alăturare de sunete care se aude urât intră sub specia cacofoniei (de pildă. (ne aflăm pe terenul comunicării paralingvistice neintenţionale). iar ei nu au abilitatea de a fotografia cu anticipaţie substantivul care urmează şi de a acorda în timp util numeralul cu genul acestuia (soluţia cea mai comodă ar fi să-şi scrie numeralele ce se termină cu 1 şi 2 folosin litere. cum cred mulţi ziarişti. nici nu o fac). Ele transmit. situaţii. în nici un caz nu se poate spune “altă alternativă”. dispozitive care servesc la determinarea liniei (sau a poziţiei. Tot o formă de pleonasm. inteligenţa şi/sau imaginaţia lingvistică etc. pp. bazat pe combinaţia inconştientă dintre două expresii sinonime: să nu se mai întâmple şi să nu se repete. “nu dorea însă să înveţe”). care se exclud” (cf. ci “nu există posibilitate de a alege”. alternativa nu este una dintre cele două soluţii. ed. Editura Univers Enciclopedic.(5) “În rândul oamenilor” / corect = “În rândurile oamenilor de pe stradă”.

În viziunea lui Todorov. cu tot ce presupune acesta: contradicţii. semnul este definit ca o relaţie între două entităţi. teoria “actului-de-vorbire” se înrudeşte cu teoria “reprezentaţională” a lui C. iar X ≠ Y. Tehnicile de analiză bazate pe această concepţie vor urmări să deducă din indicatorii expliciţi (conţinuţi manifest în mesaj) concluzii despre sursa mesajului (despre vorbitor) – de pildă. Concepţia despre discurs ca “act-de-vorbire” depăşeşte paradigma în care sensul (sau intensiunea) precede semnul (sau extensiunea). De obicei. p. Tzvetan Todorov propune propria lui definiţie (idem. aşadar. atitudinilor şi reprezentărilor proprii subiectului. identificăm nepermis două planuri care nu sunt identice. unde producţia [de discurs] este mai spontană şi mai condiţionată de situaţii” (idem. se operează transformări. Dar.132): semnul este o entitate care (1) poate deveni sensibilă şi care (2) pentru un grup determinat de utilizatori marchează o absenţă (absenţa obiectului). dar identificând semnificaţia cu relaţia. X fiind diferit de 60 xxxiii xxxii xxxi . incompetenţa lingvistică este inadmisibilă! Conceptia rudimentară a dictatorului român despre natura limbajului a ieşit la iveală atunci când a iniţiat şi a promulgat Legea nr. multe semne pot exista fără a fi percepute. cel puţin. se elaborează sensuri. mama. Definiţiile semnului nu sunt unanim împărtăşite. 131). Subiectul este introdus în “ecuaţia semantică” a lumii! Din acest punct de vedere. denumirea de “semn” este atribuită unei entităţi în virtutea faptului că se află într-o anumită relaţie cu altceva. ci un moment dintr-un proces de elaborare. în afara societăţii nu există semne. după Saussure. care a produs o tehnică de analiză a discursului denumită în literatură “analiza enunţărilor” (vezi 4. observă Todorov. există un X numit “semn” care se află într-o anumită relaţie cu Y. dacă nu cumva chiar în faţa unui eşantion de concepţie demiurgică (în varianta ei mitică). Din această perspectivă. fie insuficiente. Concepţia despre discurs ca “vorbire-în-act” [“parole en acte”] şi-a găsit o aplicaţie spectaculoasă la M. ci a vorbitorului: el reprezintă. Nu este exclus ca unii dintre ei să-şi fi închipuit că s-ar putea determina generalizarea referenţialului ideologic al regimului prin impunererea unor cuvinte “creatoare de realitate”. “nici sensul. 1974). O altă concluzie ce decurge din definiţia propusă de el este că semnul este “instituţional”: el nu există decât pentru un număr limitat de utilizatori (pentru cei care împărtăşesc anumite stipulaţii logico-semantice sau anumite convenţii socio-culturale). pentru care limbajul nu este o “oglindă” a realităţii. despre orientările sale axiologice. 224). manipulabile. incoerenţe. Pentru un specialist în comunicare socială. De pildă.-C. nefinalizări. Există şi teoreticieni care se declară total nemulţimiţi de definiţiile de până acum. observă Bogusławski. ori sunt needificatoare pentru specificitatea semnului (idem. Ea vede în discurs un proces de elaborare în care se confruntă nu numai constrângerile impuse de codul limbajului şi de condiţiile socio-culturale ale producţiei de sens. Iată la ce ambiguităţi conduce confuzia de planuri! În tentativa sa de a depăşi această confuzie. prin care se anatemiza folosirea cuvintelor de “domn” şi “doamnă”. Este evident că (1) poate fi numit. 131-138). limbajul era o “oglindă” a realităţii. majoritatea relaţiilor ce se pot crea au ca termeni un X şi un Y. segmentabile. În articolul “Semnul” din celebrul Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului (8. cuvântul “mamă” este legat şi de cuvântul “copil”. recomandându-se folosirea celor de “tovarăş”/”tovarăşă” (în treacăt fie spus. O insatisfacţie similară faţă de “definiţiile clasice” reclamă şi cercetătorul polonez Andrzej Bogusławski (9): de regulă. dar. Dincolo de orice altă interpretare. spune el. de a propaga o limbă corectă şi frumoasă. Oricum. Tzvetan Todorv consideră că “definiţiile clasice” ori sunt clare dar tautologice (nu aduc nici un spor în cunoaştere). că (2) poate fi numit semnificat şi că relaţia dintre (1) şi (2) poate fi numită semnificare. teoria lui Osgood a reprezentat. 223-242). dar şi de semnificatul său. Analiza enunţărilor tratează discursul ca pe un proces. Osgood (5.naţională sau. 29/1977. ne aflăm în faţa unei mostre de concepţie instrumentală despre natura limbajului (în varianta cuvântului simbol). discursul nu mai apare ca o transpunere transparentă a opiniilor. Altfel spus. ci şi motivaţiile. format din enunţuri imobile. pp. cerinţele sau investiţiile afective ale vorbitorului. ei puneau faptul că limbajul încă nu reflectă “noua realitate socialistă” pe seama “rămânerii în urmă a conştiinţei sociale faţă de transformările existenţei sociale” – una dintre tezele preferate ale regimului. p. pe cel care îl utilizează. semnificant. care ar exista într-o formă definitivă înainte de a fi puse în forma limbajului: “Discursul nu este un produs finit. legea nu prevedea nici o sancţiune pentru nerespectarea ei!). la timpul ei. Se mai spune adesea: “semnul este ceva care se substituie unui alt lucru”. E. nici referentul nu ar putea lua locul cuvântului într-o frază. pp. 208-209). semnul nu are în mod obligatoriu o existenţă perceptibilă (el este “o entitate care poate deveni sensibilă”). o adevărată “revoluţie copernicană”. considerându-le fie ambigui. Analiza de conţinut clasică trata materialul de studiat ca pe un lucru dat. în mod nemijlocit. pp. este evident că pentru ceauşişti. p. în cadrul căruia se produc cuvinte. Şi aceste aspecte se manifestă mai ales în convorbiri. Din perspectiva raportului limbaj-realitate. d’Unrug (Analyse de contenu et act de parole.

semnul este convenţional (idem. dar în acelaşi timp ea este necesară. p. 135136). 21). pp. . convingerea oamenilor că “nu iese fum fără foc” este.19). Cât de actuală este această reevaluare a “gândirii prin imagini” astăzi. ea vorbeşte de simboluri “care se apropie de cele ale mitului. în primul ei stadiu de dezvoltare. Aşadar. fumul pentru foc). Vico nu face altceva decât să întărească convingerea potrivit căreia gândirea omenească. a gândirii prin imagini. cele care formează analogia simbolică “dragoste” . 13-16 şi 258-279). unde este specificitatea semnului? Logicianul polonez conchide: “formula. Astfel. Primele funcţionează în regim conceptual. de cele mai multe ori. ba chiar mai mult: ne îndoim că ar exista “semne naturale”. cele două entităţi pot exista independent una de alta (de pildă.adică în stadiul pe care astăzi l-am putea numi ‘precategorial’ – nu a fost încă de tip raţional. Într-adevăr. Un estetician notoriu şi cu mare autoritate în domeniu – l-am numit pe Gillo Dorfles. totuşi. 27-28). ale ritului. pp. După el. A. elementele care intră în relaţie sunt de natură diferită. Dorfles consideră că atunci când cercetătoarea americană se referă la “simboluri ale sentimentului nostru”. în perioada primitivă a omenirii. este preluată de Nietzsche şi ajunge până la esteticienii anglo-americani. dar în simbol. care sunt o parte a referntului. şi problema arbritariului semnului. Discuţiile în jurul noţiunii de simbol sunt încă şi mai aprinse. deseori repetată. “ea îndreptăţeşte o mare parte din lucrările curente de semiotică” (ibidem). când avem un simbol de tip Icon. pe care cercetătorul român Constantin Sălăvăstru îl opune celui de retorică cognitivă (a se vedea 11. sunt foarte puţine (de pildă. o astfel de formulare nu poate constitui baza unei discipline cu adevărat unitare şi clare din punct de vedere metodologic – deşi. ne este greu să ne imaginăm fiinţe umane care să nu vadă în fum un semn pentru foc. Aceasta din urmă clasifică simbolurile în simboluri reprezentative (representational symbol) şi simboluri prezentative (presentational symbol). Bogusławski ajunge la concluzia că semioticienii “se mulţumesc să asocieze orice expresii referitoare la (a) lucruri a căror asociere nu este pur accidentală sau (b) lucruri dintre care unul este. Relaţia semn-obiect este în mod necesar nemotivată.Mit şi metaforă la Vico şi în estetica contemporană” (10.. 16-36) – insistă pe ideea că simbolul a avut iniţial o funcţie cognitivă. 134). În cazul simbolului. este redescoperită de romantici (Schelling). p. conform căreia ‘un semn nu poate fi semn pentru sine însuşi’ este mult prea superficială şi needificatoare. remarcă acelaşi autor. relaţia dintre simbolizant şi simbolizat nu este necesară. p. este imposibil să ne imaginăm o comunitate umană care să nu aibă o astfel de experienţă şi. dar “universal” nu înseamnă întotdeauna “natural”. În viziunea lui. pp. Relaţia trebuie motivată de cel care o stabileşte. funcţionarea lor fiind pre-condiţionată de organizarea mentală şi de presupoziţiile tacite pe care stă o anumită cultură. spune Todorov. Iluzia că ne aflăm în faţa unei relaţii simbolice “naturale” (fumul aparţine focului din punct de vedere fizico-chimic) se datorează universalităţii de care se bucură experienţa istorică a utilizării focului. este mai simplu de înţeles cu ajutorul conceptului de retorică estetică. crede el. În altă ordine de idei. 23).“flacără”). Din această diferenţă s-a născut. El consideră că astfel de “semne naturale”. Ceea ce echivalează cu a admite existenţa. pusă pentru prima dată de Saussure. Dorfles: “Spunând că primele popoare au fost popoare-poeţi. I se pare discutabilă distincţia pe care o face şcoala lui Bloomfield între semn şi simptom (un fel de “semn natural”). ci cu precădere imagistic. a acelui visual thinking. “simbolizarea este o asociere între două entităţi de acelaşi nivel . în epoca televiziunii şi a Internetului. Pentru Tzvetan Todorov. simbolul se delimitează drastic de semn. şi invers. ele sunt omogene. de orice “adevăr” discursiv. dacă nu chiar mai mult. când avem un simbol de tip Index. simbolurile sunt folosite la fel de mult ca semnele.doi semnificanţi şi doi semnificaţi” (8.. Chestionând poziţia semioticii în abordarea noţiunii de “semn”. Cele din a doua categorie ne permit să concepem ideea pe care ele o prezintă independent de orice semnificaţie conceptualizată. Ideea vine de la Giambattista Vico (Ştiinţa nouă – 1725). pp. 61 . În semn. Tzvetan Todorov critică tendinţa unor lingvişti americani de a reduce o serie de semne la semnal. p. Richards (Ştiinţă şi Poezie – 1935) sau Susanne Langer (Filosofia într-o nouă cheie – 1942). în sensul că semnificatul nu poate exista fără semnificant. autorul eseului “. într-un anumit sens. abia târziu în istoria omenirii el fiind perceput ca având în principal o funcţie estetică. funcţia de simbolizare constă din două sub-funcţi: denotarea şi reprezentarea. şi (2) motivarea pe bază de contiguitate. ‘mai puţin empiric’ sau la care accesul cognitiv este mediat” (idem. având repercursiuni în multe alte domenii de cercetare. pe care doar de curând. cercetătorii au identificat-o şi reevaluat-o” (idem. Chiar şi noţiunea de ‘semn autoreflexiv’ creează impresia unei expresii ai cărei termeni se contrazic” (idem. şi prin urmare tocmai de gândirea imagistică spre care se îndrepta cercetarea lui Vico” (idem.Y. El consideră că în comunicarea verbală. Todorov clasifică motivările relaţiei simbolice în două categorii: (1) motivarea pe bază de asemănare. cum ar fi I. Pentru a lua exemplul de mai sus. Împărtăşim şi noi rezerva lui Todorov. în consecinţă. Analiza lui Dorfles curge spre concluzia că Vico avea dreptate când credea că prima limbă vorbită a fost cea metaforică şi că “primele popoare ale păgânităţii au fost popoare-poeţi”. rezultatul unei experienţe culturale.

pentru care nu vrem să mai perturbăm desfăşurarea “textului major”. de reprezentări la care se raportează membrii unei societăţi în comportamentele lor. 2) culturile proprii unor societăţi sau unor medii sociale particulare şi 3) problema dezvoltării unei culturi universale (14. deja. datorită unor convenţii şi obiceiuri acceptate. Paul-Henry Chombart de Lauwe clasifica abordările culturii astfel: 1) cultura ca dezvoltare a persoanei în societate. putem deduce prezenţa lui B din prezenţa lui A” (idem. şi îi opune o atitudine mai moderată. Lui Pawlowski nu i se pare legitim să considerăm semne o varietate atât de mare de obiecte sau fenomene.spune el . limitând funcţionarea acestora la anumite sfere ale comportamentului uman. morala. Boas. arta. 160 de definiţii (cf. zeci şi sute de definiţii ale conceptului de cultură. Chombart de Lauwe consideră că “o cultură este marcată de o serie de modele. Accepţiunea cea mai largă (şi cea mai adecvată scopului nostru) este dată de T. cum ar fi: expresiile de limbaj (pe care. 13). de pildă. în 1952. Dar “pansemiotismul” criticat de Pawlowski este doar una dintre numeroasele viziuni asupra culturii. Parsons nu face decât să operaţionalizeze. de-a lungul timpului. genele. 14. 147 de definiţii (cf. În cadrul abordării (2) se înscriu. E. F.B. ar fi vorba de confuzia dintre semne şi indicatorii culturali. 18). El xxxiv 62 . Este evident că nu toate exemplele de mai sus ilustrează această categorie: nici genele. bineînţeles. pentru că . de imagini-ghid. Astfel. care nu vede semne în toate fenomenele culturale. Parsons. intitulat “Systemes de valeurs et aspirations culturelles”. în munca lor. spune Pawlowski. care au produs. În cursul de faţă. p. care sună mult prea forţat în româneşte). este doar o condiţie necesară. muzica programatică. Profităm de această notă explicativă pentru a preciza sensul (sensurile) termenului de cultură cu care operăm în prezentul curs. de credinţe”. Tadeusz Pawlowski (12) o consideră extremistă.nu este folosită niciodată în mod consecvent. cu predilecţie. iar Kreober şi Kluchohn clasificau. Prin indicator cultural. p. în rolurile lor şi în relaţiile lor sociale” (14. Ea va fi şi referenţialul privilegiat al întregii lucrări de faţă. ceea ce spusese Max Weber: “Conceptul de cultură este un concept de valoare” (15). ci folosim. 159). ea depinde şi de existenţa unei legături naturale sau culturale care-l transformă pe A în indicator al lui B. culturologii anglo-saxoni (când spunem “culturologi” nu avem în vedere opoziţia clasică din antropologia culturală americană dintre culturologi şi psihologi. Legătura naturală poate fi una de cauzalitate (caz în care. 14-21). fumul este semn pentru foc) sau una de similitudine (caz în care A este semn iconic pentru B). reprezentând “valorile comune care sunt esenţiale unui sistem de acţiune proprii unei societăţi” (idem. singura care nu presupune o evaluare prealabilă şi care nu conduce în mod necesar la ierarhizarea culturilor (societăţilor. le consideră semne).Tylor înţelegea prin cultură “întregul complex care înglobează cunoaşterea. întemeietor de şcoală. p. hainele. pp. îl completează: “produsele activităţii comunităţilor umane determinate de practicile lor” (ibidem). Este evident că dintre cele trei abordări. pictura figurativă. Un alt antropolog celebru. un chip bronzat întâlnit iarna. nu şi suficientă. pentru ca o entitate să fie semn: relaţia de semn dintre A şi B nu se realizează niciodată numai datorită convenţiei C. obiceiurile şi toate celelalte posibilităţi şi practici dobândite de un om ca membru al unei societăţi” (idem. În jurul anului 1950. relaţiile de rudenie dintr-un grup social.Unii autori au numit această viziune “pansemiotism” şi au criticat-o cu argumente pe care nu le putem respinge prea uşor. Aceasta. grupurilor sau indivizilor) este cea de-a doua. preparatele culinare şi modul lor de pregătire. dar o uniformă militară sau masa din ajunul Crăciunului sunt indicatori culturali (datorită unor obiceiuri şi convenţii. o abreviere pentru expresia “antropologi culturali”. 19). care îl face pe A adecvat pentru a exprima o gândire asupra lui B (ibidem). putem deduce din existenţa lor profesiunea sau religia persoanelor implicate). noi încercăm continuarea acestei operaţionalizări prin introducerea conceptelor orizont de viaţă şi orizont cultural. credinţa. nici chipurile bronzate nu sunt indicatori culturali . p. Ce stă la baza acestei extrapolări nepermise a noţiunii de semn la toate entităţile care indică ceva? După Pawlowski. semnalele rutiere şi feroviare. Astfel. căci corespunde cel mai bine obiectivelor acesteia. pur şi simplu. Linton inventaria. el înţelege “o relaţie specifică de indicator ce se stabileşte între două obiecte A şi B atunci când. apartamentele şi mobilarea lor. automobilele. În studiul introductiv la volumul Images de la culture (a cărui primă ediţie a apărut în 1966). Însistând pe rolul de infrastructură generatoare a aspiraţiilor şi a sistemelor de valori. este un bun prilej pentru această lămurire. în sensul unei legături strânse a valorilor şi simbolurilor cu transformările materiale pe care le provoacă sau ale căror consecinţe sunt. 18). pentru care cultura este “o organizare [un reglaj] de sentimente. dreptul. în paradigma acţionalismului. Dar ce sunt “legăturile culturale”? Ele se bazează pe tradiţii şi fac posibilă transformarea unor indicatori culturali în semne: “Ele pot prelua funcţia de semne numai atunci când obiceiurile devenite tradiţii le conferă funcţia de a exprima anumite gânduri despre alte obiecte” (ibidem). 17). În ce condiţii un obiect A poate fi considerat semn al altui obiect B? “Un obiect A este semnul unui obiect B numai atunci când există o convenţie culturală C. p.

trebuie să acceptăm că este imposibilă o ştiinţă generală a semnelor. orice semiologie a unui sistem nelingvistic trebuie să împrumute semiologia limbii. care vedea în universalii doar “voci”. organizarea spaţiului. p. fapt ce reprezintă o adevărată ruptură epistemică între două doctrine. Dar când folosim termenul de nominalism. care era. adică tot ideologică. 120).atrage atenţia asupra importanţei la fel de mari pe care o au tehnicile. adică a ‘substanţelor secunde’ din Categoriile lui Aristotel” (cf. 18. S-ar putea ca “imperialismul lingvistic” sesizat de Todorov să se datoreze “principiului de non-redundanţă între sistemele semiotice” formulat de Benveniste: nici o semiologie a sunetului. Nu este exclus ca noile experienţe legate de explozia televiziunii şi a Internetului să ducă la re-evaluarea comunicării verbale. ne referim la nominalismul care a ieşit victorios în urma celei mai celebre dispute filosofice: “cearta universaliilor”. în culoare sau în imagine. p. trebuie să acceptăm că aceşti termeni nu pot cuprinde sensul elementelor nelingvistice. Abordarea culturologică favorizează o decentrare benefică a viziunii. termenul de semiotică a fost folosit pentru prima dată de Locke. Căci dacă nu putem vorbi despre sisteme semiotice nelingvistice decât în termeni lingvistici. ci ar oferi ideologilor dogmatici noi “argumente” şi noi ocazii pentru confruntare. Dacă unii autori o consideră o ştiinţă autonomă şi matură. alţii se îndoiesc de caracterul ei ştiinţific (paradigmatic). Alain de Liberia. dar. distincţia dintre semn lingvistic şi semn nonlingvistic). 519-521). ideologice. de o nouă antropologie filosofică – ceea ce a încercat să iniţieze. pe urmele unuia dintre cei mai iniţiaţi analişti ai problemei universaliilor. care nu trebuie confundate” (idem. Este evident că destinul semioticii ca ştiinţă a semnelor. accepţiunea de mai sus este cea mai convenabilă. semiotica este mai degrabă un proiect decât o ştiinţă constituită” (8. Nominalismul care a ieşit victorios din “cearta universaliilor” şi care a contribuit la geneza ştiinţei moderne. ‘vocalismul’ lui Roscelin şi ‘nominalism’. După cum se ştie. Dar pentru aceasta va fi nevoie. culorii. (…) el se află la originea unei importante schimbări. îl gândim în sensul marcat de Abelard în secolul XII. a întregii culturi moderne şi. 522). Abelard re-defineşte şi depăşeşte obsedanta “problemă a lui Profir”. ce datează de la Platon şi pe care Alain de Liberia o găseşte înrădăcinată în dialogul platonician Menon (cf. prevalentă după Ammonuis. totodată. nu se va formula în sunet. Tzvetan Todorov manifestă un scepticism deconcertant: “După opt secole de preistorie şi un secol de istorie. Pentru noi. În articolul dedicat semioticii din Dicţionarul enciclopedic al ştiinţelor limbajului. predicţiile pe care le putem face se află în strânsă legătură cu natura limbajului. paradigmatică. pp. ea nu ar netezi calea spre comunicare. în general. prin aceasta. 510). la interpretarea lor ca ‘nume’ (nomina) sau ‘cuvinte’ (sermones). adică în secolul al XII-lea. p. făcând posibil un limbaj neutru în raport cu limbajele ideologiilor concurente de azi. în plan metodologic. de fapt. După cum observa Cassirer. Când spunem că nominalismul a traversat cultura europeană din ultimele 4-5 secole. “aceea a statutului ontologic al genurilor şi speciilor. se desprinde de Ammonuis. specifică epocii televiziunii. Abordarea în acelaşi plan (ideologic) devine circulară. dezideologizarea analizei ideologiilor. la geneza modernităţii occidentale este nominalismul lui Abelard. imaginii. şi aceasta datorită persistenţei unei anumite incertitudini cu privire la principiile şi conceptele fundamentale (de pildă. Todorov îi reproşează semioticii că s-a lăsat subjugată de lingvistică: fie că se pleacă şi de la semne nonlingvistice. Orice abordare ne-culturologică a unei ideologii este. precum şi despre el însuşi. dar numai pentru a găsi locul limbii în ansamblul comunicării (ca la Peirce). cu soluţiile pe care le putem găsi (le vom găsi) la problemele ridicate de comunicare – inclusiv de comunicarea în masă şi mai ales de comunicarea audio-vizuală. o paradigmă definită de acesta cu două sute de ani înainte de “cearta universaliilor”. ceea ce ne facilitează. cum a fost gândită semiotica (şi cum este gândită şi astăzi de către mulţi semioticieni). Marshall McLuhan (amploarea proiectului său este mai evidentă ca oriunde în altă parte în volumul postum. anume trecerea de la interpretarea universaliilor ca ‘voci’ (voces). xxxvi xxxv 63 . limbajul verbal este singurul limbaj care posedă secundaritate: este singurul cu ajutorul căruia putem vorbi despre alte limbaje. a locului său printre alte forme de comunicare. în Filosofia formelor simbolice (1923-1929). dar cu riscul “lingvisticizării” celorlalte limbaje. După cum susţine Alain de Liberia. producţia şi munca sau consumul. ea a fost o disciplină filosofică. Prin instaurarea opoziţiei dintre Nominales şi Reales. declanşată în 1474. în fond. care a fost doar puseul unei dispute continue. idem. Iată de ce vom insista asupra “definiţiilor” sale. fie că se pleacă de la limbă spre celelalte sisteme de semne (ca la Saussure). Mass media sau mediul invizibil – 16). “Abelard a fost primul mare gânditor medieval care a adus filosofia în limbaj. fatalmente. până la Peirce. pentru că ne permite abordarea ideologiilor (vezi capitolul V) ca forme ale unor culturi. probabil. Dacă lucrurile stau aşa. A analiza sau a interpreta o ideologie doar ca ideologie ne condamnă la folosirea unor instrumente. de asemenea.

ci “cauza comună a impunerii aceluiaşi nume ‘om’ tuturor oamenilor diferiţi ca singularităţi” (apud 18. cum îşi dorea Feuerbach. şi nu ca activitate omenească sensibilă. 375) s-a simţit dator să schiţeze o epistemologie a “adevărului concret”. după Abelard o teorie corectă a universaliilor nu se poate reduce la vocalism. nu cunoaşte activitatea reală. Cele mai bune produse ale discursului au fost … alte discursuri. Cât de modern este Abelard (am putea spune chiar postmodern . Din perspectiva acestei doctrine. Iată ce nota Marx în Teze despre Feuerbach: “Principala lipsă a oricărui materialism de până acum (inclusiv materialismul lui Feuerbach) este că obiectul. care se va construi. pe acest “nominalism ponderat”. 522). . iar “Minciuna stă cu Regele la masă”. 509-544). care să fie şi aplicabil. pe care îl regăsim azi în ştiinţă când se vorbeşte despre ‘statutul ontologic’ al unei entităţi. desigur) se poate vedea din concepţia sa asupra universalităţii cuvintelor: “Natura cuvântului trebuie înţeleasă plecând de la nativitas. care-l împiedică să înţeleagă “însemnătatea activităţii ‘revoluţionare’. marxismul etc. dar activitatea omenească el nu o ia ca activitate obiectivă. reunificarea subiectului cunoscător cu subiectul acţiunii a fost una dintre problemele centrale ale programului filosofic. realmente deosebite de obiectele gândite. cu incapacitatea discursului unui subiect de a norma şi de a modela conduita aceluiaşi subiect. concepute şi dorite în acest scop. Pentru perioada actuală. 1996 (reprodus în 18. p. transformator. dar cu toate acestea universaliile nu sunt simple ‘sunete’ (vocalism). Puterea şi Adevărul se situează pe poziţii adverse. de instituţii umane ca predicate pentru mai multe subiecte” (apud 18. care însă a dezvoltat-o în mod abstract. ca practică. concepţia lui Abelard despre formarea sensului unui cuvânt se plasează undeva în zona de interferenţă a semanticii cu pragmatica. Cel care credea că “Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri. cuvântul status.trebuie puse în legătură cu hiatusul dintre discurs şi conduită. echivala morala creştină cu “neputinţa pusă în acţiune” tocmai pentru că era. în ‘Esenţa creştinismului’. De aceea. fireşte. de la condiţiile şi obiectivele comunicaţionale care au determinat naşterea cuvântului. În termenii de azi ai teoriei limbajului. pe care o vom discuta în continuare. ci faptul de a fi om (esse hominem). căci “numai cuvintele sunt universale pentru că ţin de originea lor. Pentru a numi baza ontică a predicatelor generale. Cuvântul nu e sunet. el cataloghează problema primordialităţii la rubrica “false probleme” (pe care preferă să le numească “probleme scolastice”). Primul gânditor modern care a rezolvat tranşant această problemă a fost Karl Marx. precum şi de reflecţii asupra semnificaţiilor. Altfel spus. dispărând astfel şi problema primordialităţii (care devine o falsă problemă). concepţie în care opoziţia dintre planul obiectual şi cel subiectual se dizolvă. putem medita la “episodul Gorbaciov” sau la ravagiile pe care le fac “misiunile de pace” ale ONU în diferite părţi ale lumii. dar nu speculativ. El reprezintă protoistoria concepţiei instrumentaliste asupra limbajului. sensibilul este luat numai sub forma obiectului sau a contemplării. Abelard nu numai că a opus “realismului” o replică inteligentă şi cu adevărat consistentă. La ambii gănditori. Credem că devierile antiumaniste ale unor ideologii umaniste (prin proiectul lor iniţial) . el consideră ca activitate autentic omenească numai activitatea teoretică. sensibilă ca atare. Prin aceste concluzii. p. care nu este un lucru. Referitor la categoriile morale.creştinismul. în varianta ei cea mai elevată – “cuvântul-simbol”. 523). dar a realizat o vastă deschidere spre modernitatea europeană. “starea” de om.avant la lettre. Preocupat de critica filosofiei clasice germane. p. ci de idealism. Respingând nominalismul radical de tip Ammonius şi Roscelin. nu este un lucru universal (“om”). Este evident că în notele de mai sus Marx respinge atât “nominalismul” radical. În concluzie. Abelard foloseşte un termen neaşteptat. Nietzsche. deci nu subiectiv. în timp ce practica este luată şi fixată numai în forma ei de manifestare murdară mercantilă. a activităţii ‘practic-critice‘”. Acest statut este asemănător cu ceea ce am numi fapt sau ‘stare de lucruri’ (Sachverhalt la Husserl)”. De cinci secole. Ea constă în a susţine că ceea ce se află la baza predicatelor noastre generale nu e un lucru (realism). Doctrina “statutului” (sau a “stării”) este legată de modul de folosire a cuvintelor – mai precis. deoarece idealismul. cât varianta hard a acestuia. De aceea el nu înţelege însemnătatea activităţii ‘revoluţionare’. de modul de impunere a acestora –. Feuerbach vede obiecte sensibile. o morală abstractă (de tip “decalog”). de pildă. realitatea. 373). după opinia lui. propriu culturii moderne. reproşându-i lui Feuerbach nu atât “nominalismul”. de fapt. cum o făcuse Hegel. important este însă de a o schimba (“Teze despre Feuerbach” – 19. Unul dintre primii gânditori europeni care au înţeles acest lucru a fost Karl Marx.În interviul publicat de “Poliphile”. ci sunet impus pentru a comunica” (ibidem). xxxvii 64 . cuvintele sunt făcute. nr 3/4. Abelard realizează o deschidere spre concepţia sincretică asupra limbajului. contemporanul său. iar nu “oameni adevăraţi”. Aşa se face că latura activă a fost dezvoltată nu de materialism. pp. Marx încearcă să înţeleagă unitatea dintre obiectivitate şi subiectivitate. Alain de Liberia spunea: “Teza lui Abelard asupra universaliilor este revoluţionară. a activităţii ‘practic-critice‘” (19. cât şi “realismul” radical. unde opoziţia materialism-idealism atinsese cotele cele mai înalte. p.

Mircea Eliade ridică problema “rezistenţei” culturilor arhaice în faţa istoricităţii. cu una dintre cele mai sintetice şi mai plastice caracterizări a stării de fapt. 64). În ceea ce priveşte cultura arhaică românească. adică dacă ar rămâne unul “pur constatativ”. . Vorbind despre dubla funcţionalitate a calendarului în satul românesc tradiţional. dintr-o zonă unde e obârşia lucrurilor” (idem.Citeşte gazeta”. Încă din 1943. Care este această problematică? Eliade crede că este “autohtonia. 1935) şi. mesajul Mântuitorului este în primul rând exemplu ce se cere imitat. Sabatul iudeo-creştin este o astfel de imitatio dei. 42-45). fie ea realitatea totală. Moisil (20. riturile matrimoniale reproduc ierogamia (în special. eroi civilizatori sau strămoşi mitici. în genere. cosmosul. dedicată reprezentării timpului la ţăranul român (14. pentru lumea arhaică. ca argument capital împotriva istorismului (îndeosebi a ideii de “istorie ireversibilă”). . pp.Mi-e dor . Ele este deci întotdeauna povestea unei creaţiuni” (apud Vera Călin. fecunditatea. Eliade caracterizează ontologia “primitivă” a culturilor arhaice prin două idei fundamentale: 1) omul culturilor tradiţionale nu se recunoaşte ca fiind real decât în măsura în care încetează de a exista el însuşi (pentru un observator modern) şi se mulţumeşte să imite şi să repete gesturile altuia (zeu. activităţi ‘profane’ ” (idem. mai ales. . un erou sau un strămoş” (idem. Actele umane au realitate şi eficacitate numai în măsura în care ele repetă exact o acţiune săvârşită la începutul timpului de un zeu. umanitatea arhaică se apără cum poate împotriva a ceea ce istoria propune ca nou şi ireversibil” (idem. Essai sur les origines de la mystique indienne (Paris-Bucureşti. idem. o instituţie. În Mitul eternei reîntoarceri. luptele. p. calendarul a fost un dat care venea de dincolo. pp. Mircea Eliade scria: “. 129-223). Dar cea mai mare parte a acestor activităţi au suferit un lung proces de desacralizare şi au devenit. p. ritualuri. “istoria”. “Astfel – comentează Eliade –.Ia-ţi televizor. În Mitul eternei reîntoarceri (22). durata. acesta măsurând şi timpul sacru şi timpul profan.Mi-e foame. o comportare umană. mitul istoriseşte cum. poate. cartea sa Yoga. justiţia (idem. În Aspecte ale mitului. o realitate a căpătat existenţă. 39): “Vine bietul homo faber la altarul îngrijit de homo cogitans şi-l întreabă: cum să fac un filtru să scap de sărăcie? Oracolul îl învaţă să facă maşini cu abur. problema implicaţiilor dezvoltării ştiinţei şi tehnicii asupra condiţiei umane ocupă un loc privilegiat în filosofia europeană contemporană (ea este prezentă în aproape toate curentele importante care au tratat criza civilizaţiei şi/sau culturii europene). Pentru el. războaiele. unirea Cerului şi Pământului). Am avea.În legătură cu hiatusul dintre subiectul cunoaşterii şi subiectul acţiunii. 199).7). În “Prefaţa” la Cosmologie şi alchimie babiloniană. poate că nu am fi nici noi obligaţi să încărcăm valoric “concepţia mitică” despre natura limbajului. conflictele. o specie vegetală. este abolit implicit timpul profan. sau numai un fragment: o insulă. 35). se poate spune că toate activităţile responsabile şi care urmăresc un ţel bine definit sunt. Mircea Eliade afirma că toată creaţia repetă actul cosmogonic prin excelenţă: Creaţia Lumii. şi cel ce reproduce gestul exemplar se află astfel transportat în epoca mitică în care a avut loc revelarea gestului exemplar (idem. . p. 2) în măsura în care actul (sau obiectul) obţine o realitate precisă prin repetiţia gesturilor paradigmatice şi numai prin ea. El ilustrează această ultimă idee cu numeroase exemple din societăţile “istorice”: dansul. Dacă punctul de vedere al lui Mircea Eliade s-ar opri aici. “Cuvânt înainte” la Estetica mitului – 10. adică rezistenţa elementelor etnice împotriva formelor de xxxix xxxviii 65 . Eliade se arată dezamăgit de modul în care au fost întâmpinate prima fasciculă din Alchimia Asiatică (Bucureşti.. p. pp. să poată lucra şi noaptea. care nu-şi are locul aici. o ezitare: de ce să considerăm ca “umanistă” concepţia “sincretică” şi să nu o considerăm pe cea “mitică”? Dar. să meargă mai repede. ca să nu vadă nici la dreapta nici la stânga. în societăţile moderne. în Comentarii la legenda Meşterului Manole. după cum se ştie. cum să facă lumină electrică. El se miră că intelectualii pentru care problema destinului culturii româneşti este o “nobilă pasiune” nu au înţeles importanţa acestor lucrări pentru “problematica actuală a culturii româneşti”. 35-38). mitul cosmogonic oferă un model exemplar tuturor ceremoniilor care urmăresc restaurarea plenitudinii totale: vindecarea. Vom înlocui o analiză a acestor tematizări. a se vedea excelenta monografie a lui Ernest Bernea.Ia-ţi telefon. 48-50). p. . el scrie: “Dar interesul pentru ireversibilitatea şi ‘înnoirea’ istoriei este o descoperiere recentă în viaţa umanităţii. Bernea scrie: “pentru mentalitatea satului tradiţional. graţie isprăvilor Fiinţelor Supranaturale. pp. strămoş sau erou). 41). încoronările regilor. 1936). p. (cf. lucrările agricole etc. Din contră. După Eliade.Mi-e sete. Ea aparţine savantului român Grigore C. procreaţia. “Toate actele religioase sunt presupuse ca fiind fondate de zei..

era de-a xli xl 66 . şi în cultura europeană încep să-şi recapete prestigiul formele de sensibilitate pre-alfabetică. În ceea ce priveşte forţele misterioase.] Comportamentul social al monarhiştilor din România deceniului trecut (sub 10% din populaţia adultă) evoca o concepţie mitică . istorismul a apus pretutrindeni. monarhiştii noştri developau o credinţă adâncă (nu se poate şti cât de conştientizată) în capacitatea cuvântului de a crea realitate. o concepţie mitică despre limbaj . p. a cărui semnificaţie depăşeşte eliminarea transcedentului din tabloul explicativ al lumii. Koyre dezvoltă în nota (f) a studiului citat teoria dinamică a impetus-ului. care în alte părţi este deja “promovat”: “Astăzi. filosofia galileană a naturii. ca şi lui Galilei însuşi. nu este vorba doar de un ideal metodologic. cauza mişcării (idem. Obstinaţia de a-l impune ca ideologie dominantă nu poate duce decât la o nouă catastrofă socio-economică şi. A gândi alături de Galilei sau a imagina odată cu simţul comun” (ibidem). p. 7-8). În esenţă. această teorie (cea mai influentă teorie fizică în secolul al XIV-lea) încerca să explice continuarea mişcării unui proiectil. Koyré însuşi o spune: “de fapt. între gândire şi percepţie. Pentru că. Se pune preţ pe preistorie şi extra-istorie. Iată de ce credem că “momentul Galilei” poate fi considerat un “punct de inflexiune” în cultura europeană.în particular. p. care urmărea să explice. ci şi de unul practic. tradiţia şi – cel mai redutabil – simţul comun. În legătură cu trecerea de la “cauzele ascunse” ale mişcării la descrierea matematică a acesteia. modul de existenţă al lumii constă în reiterarea necesară a gesturilor arhetipale – făcute. Credem că s-a înţeles de ce nu putem considera “concepţia mitică” o concepţie umanistă. în acest domeniu. care la noi s-a concretizat fie în plan politic (Mişcarea Legionară). 15). structurat “aristotelician”. 13). alegănd gândirea pură în detrimentul experienţei: “Căci tocmai gândirea pură şi fără nici un amestec. Considerându-i ca premergători pe Haşdeu şi Pârvan. ci integrează concluziile sale într-o paradigmă disciplinară mai largă – cel puţin de anvergură europeană: “Astăzi. 8). Din Dialog asupra celor două mari sisteme ale lumii rezultă că el era pe deplin conştient de tăria acestor adversari. el a optat. le apăreau ca o reîntoarcere la Platon. ca o garanţie pentru salvarea ţării (“Monarhia salvează România!”). imprimată corpului (impetus). În epocă. elaborată de Jean Buridan. Trebuie deci să alegem între a gândi şi a imagina. ci unei dizpoziţii motrice (puissance).e. după cum spuneam. Galilei se confrunta cu trei adversari: autoritatea. Pentru monarhişti. aproape politic. şi suprimarea lentă a formelor spirituale impuse de către năvălătorii indo-europeni” (ibidem). nici Mişcarea Legionară. Alexandre Koyré este tentat să vadă în ea o victorie a platonismului împotriva aristotelismului: “contemporanilor şi elevilor lui Galilei. la postularea unor cauze şi forţe exterioare care ar ajuta mişcarea să persiste. pp. şi nu experienţa şi percepţia simţurilor stă la baza ‘noii ştiinţe’ a lui Galileo Galilei” (idem. noi putem doar so imaginăm astfel. p. nu a reuşit să re-unifice subiectul discursului cu subiectul acţiunii: ea a parcurs întregul drum de la cele mai nobile intenţii la crima politică organizată. pre-arian.în general. continuarea mişcării se datorează nu unui motor extern. după ce acesta este aruncat (una dintre problemele cele mai prost soluţionate de teoria aristotelică). p. sunt cercetate şi promovate formele colective ale vieţii. Când Galilei a renunţat la teoria impetus-ului şi. în general. foarte probabil. Trebuie să mărturisesc că o asemenea interpretare pare perfect rezonabilă” (26. Ori. ştiinţa galileană. Dacă în anii ’30 -’40 autohtonismul a eşuat ca soluţie alternativă la modernizarea de tip occidental. adversară declarată a “raţionalismului dogmatic” de sorginte occidentală. România modernă a fost întemeiată de un Rege.cultură străină” (23. Una dintre implicaţiile sale ideologice este autohtonismul. noi nu putem gândi mişcarea în sensul efortului şi impetus-ului. ştiinţa românească întâlneşte prilejul unic de a valorifica spiritualitatea şi istoria secretă a neamului nostru.1999). politico-militară (a se nota şi episodul Kosovo . el este îmbrăţişat “pretutindeni”. Dar revoluţia epistemologică înfăptuită de Galilei poate fi interpretată şi ca o opţiune între a gândi şi a imagina – i. între teoria ştiinţifică (în sens modern) şi simţul comun. iar dintre contemporanii săi citându-l pe Blaga (“revolta fondului autohton”). transcendente în raport cu cunoaşterea (nematematizată!). 11). 6). odinioară. tradiţiile orale etc. iar gesturile acestui erou exemplar ar fi trebuit reiterate după 1989. poporul nostru este bogat” (idem. care e o calitate permanentă a corpurilor (ibidem). Dar acest ideal metodologic este nu numai specific european. de eroiiîntemeietori. şi să se înţeleagă aşa cum trebuie gândirea simbolică – cultura românească poate să-şi valorifice zone rămase până acum inerte şi obscure” (idem. După Buridan. simbolurile. Prin conduita lor politică. ca o victorie a lui Platon asupra lui Aristotel. în opinia lui Koyré. În această viziune. unul din rezultatele precise la care ajungem în Yoga este tocmai această rezistenţă a fondului autohton. în tradiţie aristotelică. [În paranteză fie spus. mai ales a celui de-al treilea. în anii 2000 nu mai putem spera ca el să reprezinte o soluţie de schimb la mondializare. Eliade nu se rezumă la “problematica actuală a culturii româneşti”. când istorismul este depăşit. fie în plan cultural (protocronismul din ultimul deceniu al regimului ceauşist). Pentru simţul comun al epocii. Mircea Eliade conchide: “Ori.

dar undeva. Răsturnările ce însoţesc o schimbare de xlii 67 . În încăpere nu apare nici Cristos.]. deosebit de instructiv. Iată-l. fostele “probleme importante” sau “prioritare” devin “secundare” sau chiar “false probleme”. 72). Putem spune că înainte de a deveni ideal de raţionalitate cognitivă. În ce constă această schimbare? Acest artist. Din contră: în faţa unei posibile teme de acest gen. adică de funcţia ce revine picturii în sistemul preocupărilor umane. 71-72). (…) Arta era vis.dreptul paradoxal să gândeşti mişcarea ca pe ceva care persistă in se şi per se. transcendentul religios. Referindu-se la o pictură de adolescenţă a lui Velasquez (vezi ANEXA 2). Dacă pentru contemporanii săi “un subiect mitologic era o promisiune de lucruri neverosimile”. pictura) cu schimbarea aceleiaşi atitudini în alt domeniu (cunoaşterea ştiinţifică a naturii). e atârnat un tablou. propune culturii europene o altă raportare la mit şi la religie – altfel spus. unde o bătrână şi o fată se ostenesc să pregătescă de mâncare. trec prin faţa noastră dispreţuind bogăţiile şi vanităţile. fabulă. din raţiuni evidente. mai desfăşurat. şi asta este ceea ce pictează” (idem. pp. Insistând asupra faptului că această schimbare nu este doar o problemă de “stil particular”. Nu însoţeşte însă mitul în fuga sa dincolo de lumea noastră [subl. “Nu. morale şi politice.] figura lui Isus şi a celor două sfinte femei dobândesc o prezenţă ireală. Declarând război simţului comun. nici Marta sau Maria. la începutul secolului XVII. pp. delir. în tablourile sale. accesibilă observaţional (mai riguros spus.B. cu înfăţişare de cerşetori. 3) ilustrează izomorfismul dintre două fenomene: schimbarea unei paradigme culturale într-un domeniu al culturii şi schimbarea acesteia în alt domeniu – “realitatea” din vechea paradigmă devine “ireală” în noua paradigmă. Velasquez se declară incapabil să picteze ceea ce.. ci din motive mai practice. ci şi în artă. D. Într-o hotărâre de energic radicalism. cu viaţa aşa cum este ea: deci. p.. care putea exista cu aproximaţie aici şi acum. într-un anumit fel inversul acesteia [subl. p. Esop şi Menip. iar lumea abstractă şi incoloră a lui Arhimede este mai “reală” decât lumea calitativă a percepţiei senzoriale şi a experienţei cotidiene. Velasquez caută rădăcina fiecărui mit în ceea ce am putea numi logaritmul său de realitate. ornament de frumuseţe formală. Bachus este o scenă oarecare de beţie. nu se poate picta” (idem. Căci “dacă Velasquez ar fi vrut să folosească aceeaşi formulă aplicată mitologiilor pentru executarea lor. o nouă abordare aduce cu sine şi noi entităţi ca obiect al abordării. care – amănunt ce nu poate fi neglijat! – era cu numai trei ani mai tânăr ca Descartes. că artiştii sunt la fel de receptivi (dacă nu mai receptivi) ca oamenii de ştiinţă faţă de “mişcările tectonice” care anunţă trecerea de la o eră culturală la alta. “realitate primă şi fundamentală”. 96). D.. în ceea ce priveşte impactul ei asupra culturii occidentale în ansamblu. precum şi noi relaţii între acestea – vechile “obiecte” dispar sau trec în plan secund. În studiul său din 1943. Parcele un atelier de tapiserie. o altă atitudine faţă de transcendent. o artă complet diferită de cea tradiţională. pictura suferă schimbarea cea mai radicală pe care a încercat-o de la începutul ei până la Giotto” (idem. “Pentru Velasquez e un ‘motiv’ ce-i permite să grupeze figuri într-o scenă inteligibilă. vom vedea în continuare cum idealul de cunoaştere impus de noua epistemologie va afecta toate celelalte idealuri – sociale. aşadar. Ortega y Gasset notează: “Pânza intitulată Cristos în vizită acasă la Marta şi Maria reprezintă o bucătărie.B. Ortega y Gasset explică. José Ortega y Gasset îl consideră pe pictorul spaniol un punct de inflexiune în evoluţia picturii: “la el. după părerea lui. convenţie. ne spune y Gasset. Cu alte cuvinte. De o nouă idee despre pictură. în lumina temei noastre. 72-73). Dacă e să ne raportăm doar la acest “moment revoluţionar” care a fost opera lui Velasquez. după părerea lui Velasquez? Ortega y Gasset ar spune: “neverosimilul” sau. lucru ce ne apare. în acest tablou interior [în sens de ‘tablou în tablou’ – n. ns. “ceea ce se află dincolo de realitatea observabilă. Pe baza noii epistemologii se vor naşte şi se vor dezvolta ştiinţele moderne ale naturii. noul trend a debutat în pictură. sus pe perete. Se angajează să nu iasă din sfera în care există el însuşi” (idem. în cea nouă. ns. experimental)”. eterni zdrenţăroşi ce. rupe cu acea lume convenţională şi fantastică. 2) ne dovedeşte. şi imanent). Şi mai interesantă este soluţia aleasă de Velasquez pentru a eluda. Velasquez se întreabă dacă n-ar fi posibil să se facă artă cu această lume. Episodul este instructiv pe mai multe planuri ale tematizărilor noastre: 1) ne arată sincronizarea dintre schimbarea unei atitudini fundamentale într-un domeniu al culturii spirituale (în cazul de faţă. pe pictorul spaniol de la începutul secolului XVII aplicând o stratagemă de tipul şi-şi (şi transcendent.B. Ce nu se poate picta. ns. iar “quasi-non-existenţa” din vechea paradigmă devine. D. corespunde situaţiei ideale reprezentată de subiectul mitologic. Am insistat mai mult asupra “episodului Velasquez” nu doar de dragul de a cita din seducătorul comentariu al filosofului spaniol. Sub această formă.]. Am putea adăuga: nu numai în cunoaşterea naturii şi nu numai în cunoaştere. încă o dată. Galilei va inaugura în cultura europeană o epistemologie în care necesse îl determină pe esse. s-o numim atitudine fundamentală) a provocat reorganizarea universului nu numai în ştiinţele naturii. Velasquez se întreabă ce situaţie reală. fără intervenţia unei cauze sau forţe exterioare. eliminarea transcendentului din “tabloul lumiii” a devenit ideal de artisticitate. “Introducere la Velasquez” (27). rezultatul ar fi fost scandalos” (ibidem). Noua atitudine spirituală (pe care preferăm. Vulcan e o făurărie. e vorba de mult mai mult.

În deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut. În fond. indianul Juan Matus. deoarece “suntem părtaşi într-o înţelegere pentru a o organiza – un acord (tacit) valabil în întreaga noastră comunitate lingvistică şi care este codificat în structurile limbii” (32. Dacă nu i-ai cunoaşte ‘acţiunea’..15).. “ştiinţelor exacte”. xlv xliv xliii 68 . “concepţia sincretică”. cu care el a rămas în istoria picturii). care erau programate la primele ore. p. doctrina politică se numea socialism ştiinţific. pentru a accepta raţionalizarea aprovizionării cu alimente propuse de conducerea statului). iar ceilalţi – în categoria B (!). ea să fie aceeaşi. paranoia pozitivistă a atins apogeul. Iată ce ne spune antropologul american Carlos Castaneda despre concepţia indienilor Yaqui: “Piatra aceea este piatră din cauza tuturor lucrurilor pe care ştii să i le faci. Nu se începe cu enunţurile şi argumentele! Acest lucru îl ştie şi Kuhn..) Lumea este lume fiindcă tu ştii ‘acţiunea’ necesară pentru a o face aşa. ca să ‘opreşti lumea’.1.. o viziune mai umanistă asupra limbajului. Iată ce scria Edward Sapir în 1921: “. Învăţământul românesc din timpul regimlui Ceauşescu este un bun exemplu de propagare paroanoidă a “raţionalităţii ştiinţifice” (de altfel. 249). doar ochiului divin) este posibilă în afara matematicii (care îşi construieşte obiectul şi de aceea îl poate domina integral). acest regim se legitima printr-o viziune despre lume de tip pozitivist. conform căreia limbajul nu mai este considerat un simplu instrument de oglindire a unei lumi dinainte existente. ca principală cale de acces în noua paradigmă. “conducerea de partid şi de stat” hotărând să împartă profesorii în două clase de salarizare: cei care predau ştiinţe exacte şi ştiinţe ale naturii – în categoria A. (. p. Cristos în casa Martei (denumirea abreviată.paradigmă sunt ilustrate (la propriu!) de tabloul lui Velasquez. “programa ascunsă” (Toffler) a învăţământului românesc era pozitivismul – şi nu este exclus ca şi astăzi. ci un generator de lume şi de cunoştinţa despre ea.. dar cultura europeană şi cele de sorginte europeană au perceput-o adesea ca pe o variantă mitică a “concepţiei demiurgice” despre limbaj. 249-250). tot ce are de făcut este ‘non-acţiunea’. Benjamin Lee Whorf este şi mai explicit: “Noi disecăm natura urmând linii trasate de limbile noastre materne”. Celebra ipoteză Sapir-Whorf susţine. fundată pe determinismul laplacean. trebuie să opreşti ‘acţiunea’” (idem. Eu denumesc asta ‘acţiune’. un om al cunoaşterii ştie că piatra asta este piatră datorită ‘acţiunii’.2. în fond. În lingvistică. tradusă în termenii filosofiei lui Marx şi agrementată de fantasemele simţului comun: concepţia despre lume şi viaţă a partidului unic era ştiinţifică. Acum. la mai bine de un deceniu de la răsturnarea vechiului regim. dintre post-modern şi arhaic vor fi tratate în capitolul VII al prezentului curs. Se pare că schimbarea de paradigmă într-un anumit spaţiu cultural începe cu 1) re-educarea percepţiei (schimbarea tipului de sensibilitate). pe care am denumit-o. conducătorilor din diferite domenii li se predau principiile “conducerii ştiinţifice a societăţii”.. p. În interpretarea lui Adrian-Paul Iliescu. Această viziune este prezentă în numeroase culturi arhaice. ideea apropierii treptate a cunoaşterii post-moderne de cunoaşterea pre-modernă (arhaică) nu mai este demult o noutate.. nu poate fi mai uşor să concepem gândirea (. odinioară.) Spun că tu transformi asta înt-o pietricică.. după care continuă cu 2) reeducarea atitudinii (schimbarea tipului de curiozitate) şi abia ulterior se ajunge la 3) re-educarea abordării (schimbarea tipului de raportare gnoseologică). În filosofia contemporană a ştiinţei. şi nici un instrument de comunicare a unei cunoaşteri deja realizate. deoarece cunoşti ‘acţiunea’ necesară pentru asta. În anii ’80. dintre raţionalitatea “occidentală” şi cea “orientală”. Vom vedea că aceste corespondenţe şi apropieri fac tot mai fragilă graniţa dintre cunoaştere şi comunicare. iar populaţia era îndemnată să treacă la “alimentaţia ştiinţifică”. mult mai pragmatic: ne arată cum un creator de paradigmă se poate adapta inteligent la orizontul de aşteptare al contemporanilor săi care împărtăşesc vechea paradigmă culturală. Hilbert şi alţii ca el nu s-au întrebat dacă o astfel de “vedere totală” (atribuită. Corespondenţele şi întâlnirilie dintre “ştiinţific” şi “mistic”. propune un fel de “reducţie fenomenologică” (Husserl) pentru ca subiectul să se elibereze de convenţiile lingvistice în virtutea cărora percepe lumea.) fără vorbire decât să facem practicabil raţionamentul matematic fără sprijinul simbolismului matematic adecvat” (31. când se considera că mintea elevilor este mai odihnită). Acest tablou este instructiv şi în alt sens. dar el propune ca soluţie alternativă convertirea – ceea ce ne spune prea puţin din punct de vedere praxiologic. (.. lumea ar fi diferită” (33. 213). în paragraful 1. iar eliberarea de limbaj – “oprire a lumii”: “De exemplu. această pretenţie este o iluzie ce vine dintr-o idealizare specifică fizicii clasice. era suficient să consulţi orarul din orice şcoală sau liceu pentru a vedea căror materii li se acorda mai multă importanţă (desigur. Personajul central al cărţilor lui Castaneda. pp. aşa că dacă el nu vrea ca piatra să fie piatră. El numeşte o astfel de punere între paranteze “non-acţiune”. schimbarea de paradigmă a avut loc odată cu ipoteza Sapir-Whorf.

69 .

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Jürgen Habermas – Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983.

2. Vasile Tonoiu – Dialectică şi relativism. Ideea de referenţial, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978. 3. 4. K. R. Popper, Societatea deshisă şi duşmanii ei, vol. I – Vraja lui Platon, Humanitas, 1993. Laurence Bardin – L’analyse de contenu, Paris, PUF, 1991.

5. C.E. Osgood – “The representational model and relevant research methods”, în Trends in content analysis, Urbana, University of Illinois Press, 1959. 6. 7. Henri Wald - Realitate şi limbaj, Editura Academiei, Bucureşti, 1968. Henri Wald – Homo significans, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1970.

8. Oswald Ducrot, Tzvetan Todorov – Dictionnaire enciclopédique des sciences du langage, Éditions du Seuil, Paris, 1972. 9. Andrzej Bogusławski – “O definţie a semnului şi problema transparenţei semnului”, în vol. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană (ed. Solomon Marcus), Editura Politică, Bucureşti, 1985, pp. 21-29. 10. Gillo Dorfles – Estetica mitului (De la Vico la Wittgenstein), Editura Univers, Bucureşti, 1975. 11. Constantin Sălăvăstru – Raţionalitate şi discurs. Perspective logico-semiotice asupra retoricii, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1996. 12. Tadeusz Pawlowski - “Cultura ca sistem de semne”, în vol. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană, ed. cit., pp. 157-163. 13. Ralph Linton – Fundamentul cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. 14. P. H. Chombart de Lawe – Images de la culture, Petite Bibliotheque Payot, Paris, 1970. 15. Max Weber – Essais sur la Theorie de la Science, Paris, Plon, 1965. 16. Marshall McLuhan – Mass-media sau mediul invizibil, cu un cuvânt înainte de Eric McLuhan şi Frank Zingrone, Editura NEMIRA, Bucureşti, 1997. 17. Petru Gorcea – “Despre demnitatea limbajului”, în “Alternative ‘90”, nr. 17-18/1990, pp. 41-42. 18. Alain de Liberia – Cearta universaliilor.De la Platon la sfârşitul Evului Mediu, Editura Amarcord, Timişoara, 1998. 19. Karl Marx - “Teze despre Feuerbach”, în Karl Marx, Friedrich Engels – Opere alese în două volume, vol. II, Editura Politică, Bucureşti, 1967, pp. 373-375. 20. Gr. C. Moisil – Ştiinţă şi umanism, Editura Junimea, Iaşi, 1979. 21. Ernest Bernea – Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Humanitas, Bucureşti, 1997. 22. Mircea Eliade – Le mithe de l’eternel retour. Archetypes et repetition, Gallimard, Paris, 1969. 23. Mircea Eliade – Cosmologie şi alchimie babiloniană, ed. a II-a, Editura Moldova, Iaşi, 1991. 24. Umberto Eco – Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, Editura Pontica, Constanţa, 1996. 25. Adrian-Paul Iliescu – Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. 26. Alexandre Koyré – Etudes d’histoire de la pensée philosophique, Gallimard, Paris, 1973. 27. José Ortega y Gasset – Velasquez-Goya, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972. 28. Friedrich Engels – “Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane”, în Karl Marx, Friedrch Engels, Opere alese în două volume, vol. II, Editura Politică, Bucureşti, 1967. 29. Grigore Georgiu – Naţiune. Cultură. Identitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1997. 30. O. Becker – Fundamentele matematicii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

31. Edward Sapir – Language, New York, Harcourt; Brave and World, 1921. 32. Benjamin Lee Whorf – Language, Thought and Reality, John B.Carell, Cambridge, Mass. Mit Press, 1964. 33. Carlos Castaneda – Călătorie la Ixtlan, RAO International Publishing Company S.A., Bucureşti, 1995. 34. W. Heisenberg – Paşi peste graniţe, Editura Politică, Bucureşti, 1977. 35. Max Born – Fizica în concepţia generaţiei mele, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Care sunt meritele şi limitele viziunii instrumentaliste cu privire la natura şi rolul limbajului? Ce presupoziţii stau la baza concepţiei “cuvântului simbol”? 2. În ce constă viziunea demiurgică despre natura şi rolul limbajului? Care dintre variantele acesteia se înrudeşte cu viziunea instrumentalistă - concepţia magică sau concepţia mitică? 3. De ce viziunea sincretică a mai fost numită şi „concepţie umanistă”?. 4. Ce sens are afirmaţia conform căreia “cotitura lingvistică” este ultima etapă a procesului de eliminare a transcendentului din tabloul explicativ al lumii? Descrieţi geneza acesteia şi manifestările sale în diferite domenii ale culturii spirituale. 5. Descrieţi paradigma modernă a cunoaşterii ca ideal de raţionalitate. 6. Ce avantaje metodologice prezintă reducţia lingvistică?

TEME PENTRU SEMINAR
1. Arătaţi de ce nu sunt corecte următoarele expresii: „atacul terorist din 11 septembrie 2001 nu

trebuie să se mai repete”; „acum sunt conştienţi că trebuiau să aleagă varianta cea mai optimă”; „vinul din acest an este mai superior decât cel de anul trecut”; „s-a urmărit dezmembrarea fortuită a acestui stat european”; „aceste informaţii trebuiau să fie difuzate în rândul studenţilor, nu de mass-media românească”; „românii şi-au adus un aport consistent la cultura şi civilizaţia europeană”; „imaginile care le urmăriţi ilustrează tragedia celor patruzeci şi unu de victime”; „oamenii de la toate nivelele societăţii vor trebui să lupte”; „mai spun încă o dată”. Reformulaţi-le corect, fără a le modifica sensul. 2. Citiţi comunicatul de presă de mai jos şi găsiţi cel puţin 5 greşeli de redactare. Corectaţi-le!
71

Comunicat de presă MEDIAFAX / 19 septembrie 2004 19 sep (MEDIAFAX) - Ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, Quinton Quayle, considerã cã apartenenţa României la UE va modifica modul în care vor fi luate decizii politice, legislative şi economice, prin consultãri cu ceilalţi membri ai Uniunii, iar românii vor trebui sã se adapteze la presiunile pieţei europene. Într-o prelegere cu tema "Viitorul Europei şi locul României în cadrul acesteia", susţinutã, vineri, la Poiana Braşov, în faţa unui grup de tineri diplomaţi români, Quayle a subliniat cã apartenenţa României la Uniunea Europeanã va produce schimbãri. Astfel, potrivit ambasadorului britanic, la nivel naţional se va modifica modul în care românii vor lua decizii politice, legislative şi economice, prin consultãri cu ceilalţi membrii ai Uniunii, prin luarea deciziilor prin vot majoritar calificat şi prin implementarea legislaţiei comunitare. La nivelul gospodãriilor, la locul de muncã şi în zonele rurale, românii vor trebui sã se adapteze la presiunile pieţei interne, sã fie mai flexibili în faţa unei competiţii mai puternice şi sã accepte sã-şi modifice modul în care muncesc, pentru a putea concura într-o piaţã a UE cu 450 de milioane de cetãţeni, a afirmat ambasadorul britanic. El spune cã toate aceste mãsuri reprezintã "provocãri imense", dar România va face faţã acestor provocãri, cu ajutor tehnic şi financiar din partea Marii Britanii şi a altor parteneri din UE. "În România, vor exista învingãtori şi învinşi. Dar, în final, vor exista condiţii mai bune de viaţã pentru românii de rînd, mai multe oportunitãţi de angajare şi afaceri, libertatea de a cãlãtori şi o calitate Quayle a mai bunã a serviciilor cã publice", este de pãrere vor oficialul un rol britanic. [...] salutat faptul Parlamentele naţionale avea important în elaborarea legislaţiei europene, ceea ce reprezintã un pas înainte pentru asumarea responsabilitãţii în cadrul Uniunii. Mãsurile pentru combaterea crimei transfrontaliere, a terorismului, azilului şi imigraţiei ilegale se vor intensifica prin aplicarea votului majoritar calificat şi ţinînd cont de tratatele de la Maastricht şi Amsterdam.

3. Exemplificaţi relaţia dintre semnale, semne şi simboluri (Henri Wald) pornind de la o operă de artă. 4. Faceţi critica “pansemiotismului”. Ordonaţi argumentele critice în ordinea forţei lor (de la argumente „tari” la argumente „slabe”).

72

p. optimismul nelimitat în privinţa perfecţionării şi regularizării limbajului. logicii sau lingvisticii teoretice. 1. metodologii şi preocupări ce o caracterizează? Într-adevăr. Bunge. atunci cum se explică dualitatea de stiluri. În funcţie de preeminenţa uneia sau alteia dintre cele două concepţii. p. p.IV. Este vorba. Hintikka. 105). “cercetarea neriguroasă” sau “filosofantă” (idem. ABORDAREA FILOSOFICĂ A LIMBAJULUI Dacă evoluţia filosofiei contemporane a limbajului se poate explica prin procesul eliminării treptate a transcendentului din tabloul explicativ al universului cunoscut. Abordările “riguroase” Această tradiţie de cercetare (Peirce. despre persistenţa – pe de o parte – a concepţiei instrumentaliste. de fapt. ABORDĂRI “RIGUROASE” ŞI “NERIGUROASE” ÎN FILOSOFIA LIMBAJULUI 1. Russell. impunându-se două tipuri de cercetare a limbajului. respectiv. Programul fizicalist al unificării ştiinţei 73 .1. Frege. Trăsătura definitorie a acestei abordări este. 115). filosofia limbajului ni se înfăţişează ca “un peisaj scindat” (1. în filosofia contemporană a limbajului s-au conturat două tradiţii de cercetare. Programul lui David Hilbert era un program de unificare a întregii matematici pe un fundament axiomatic unitar. după opinia noastră. 106). Carnap. Montague. Adrian-Paul Iliescu identifică în acest optimism un anumit ideal cognitiv. fiind inspirată de stilul matematicii. Saussure) se caracterizează prin ataşamentul faţă de paradigmele ştiinţei. pe care îl numeşte “idealul hilbertian” (1. Chomsky. iar pe de altă parte – de ofensiva concepţiei sincretice despre natura limbajului. pe care filosoful român Adrian-Paul Iliescu le denumeşte “cercetarea riguroasă” şi.

i) Chosismul∗ (lumea este un ansamblu de lucruri care posedă anumite proprietăţi şi suferă anumite schimbări). precum şi criza concepţiei instrumentaliste despre limbaj. erorile de reprezentare nu ţin de natura limbajului.(Cercul de la Viena şi tânărul Carnap) s-a hrănit cu speranţa că întreaga cunoaştere va putea fi unificată într-o singură Teorie Adevărată. dar fundamental.schimbările (procesele şi acţiunile) – de către verbe. iv) Esenţialismul (vorbirea raţională presupune prezenţa ascunsă a Sensului. pp. ci utilizatoruluixlvi. după cum explica Wittgenstein I (3.proprietăţile sunt reflectate de adjective. esenţa ascunsă a manifestărilor de ∗ De la chose = “lucru”. se va pronunţa „şoz”. Aşa cum limbajul notelor muzicale poate fi tradus în limbajul plăcii de patefon. în franceză (pentru studenţii care nu au noţiuni elementare de limba franceză precizăm că grupul de litere „ch” urmat de o vocală corespunde fonetic literei „ş” din limba română. Limbajul este scos din discuţie. se manifestă un optimism nelimitat în posibilitatea cartografierii neproblematice. existenţa unui corespondent natural al oricărei expresii în orice altă limbă este garantată de la bun început. limbajul este o “hartă” a lumii). Acest optimism “hilbertian” va contamina şi abordarea “riguroasă” din filosofia limbajului. Dacă Hilbert credea că “nu există probleme insolubile”. 1. eventualele dificultăţi de traducere aparţin individului istoric. Pentru a înţelege mai bine cauzele crizei pe care o parcurge idealul hilbertian în ştiinţele actuale. ci de contingenţele istorice ale aplicării sale (în ultimă instanţă. ii) Izomorfismul structural dintre limbaj şi lume (prin natura sa. 74 .lucrurile sunt reflectate de substantive. căci între ele există o “armonie prestabilită” din moment ce toate reflectă aceeaşi realitate. limbajul nu este decât o oglindă a lumii: . 118-148). Corelativ. iar nu naturii limbajuluixlvii. care este un fel de “parametru ascuns”. de incompetenţa “cartografului”). aşa cum se desprind din analiza lui Adrian-Paul Iliescu (conf. Corelativ. iar litera „s” aflată între două vocale se pronunţă „z”. . iii) Traductibilitatea universală (posibilitatea traducerii este “zidită” de la început în limbaj). este util să sistematizăm principalele presupoziţii ale abordărilor “riguroase”. respectiv „şozism”). § 4. Corelativ.41). . Wittgenstein I (cel de dinaintea convertirii) scria: “Tot ceea ce poate fi spus poate fi spus clar”. cauza eşecului nu aparţine instrumentului.01. toate limbile pământului sunt intertraductibile. aşadar.

. În concluzie. de “viaţa limbii”). vii) Ordinea universală (realitatea. în esenţa ei. căci el se bazează pe Sens. fie unul logicosimbolic (Frege). v) Intelectualismul. iar scopul ştiinţei este tocmai obţinerea acestei imagini. elementul subiectiv nu poate fi obiect al cunoaşterii. poate fi obţinută o imagine obiectivă completă asupra lumii.limbaj). ele nu vor intra în obiectul de studiu al semanticii riguroase (logice). dezordinea şi întâmplarea sunt contingente. limbajul este o reprezentare logică bazată pe reguli standardizate. p. atunci “orice este accesibil oamenilor” (Manifestul Cercului Vienez – 5. Dacă realitatea este ordonată. aceasta înseamnă marginalizarea interesului pentru tot ceea ce ţine de utilizarea psiho-socială a limbajului. În acest spaţiu nu există limite de ordine şi obiectivitate: “Tot ce poate fi gândit în genere. stipulările logice (intensionale) sunt primordiale în raport cu aplicarea expresiilor (unor anumite extensiuni) în cadrul comunicării socialexlix.autonomia semanticii în raport cu pragmatica (în plan metodologic. Astfel. Atunci când există. Corelativ. mitul Limbajului Universal a dus la tentativa construirii unei limbi universale artificiale (esperando). care se va limita la situaţiile standard – de fapt.116). Preluat de unii lingvişti. neesenţiale)li. utilizarea cuvântului emană din acest “substrat invizibil” şi se bazează pe elxlviii. care sunt universale)l. care se manifestă în două forme (două sub-presupoziţii): . Necesitate. 8). De aici. atunci el poate fi pe deplin obiectiv)liii. Corelativ. la cazurile ideale ale comunicării lingvistice. vi) Universalitatea limbajului (limbajul este supra-istoric. nu ţine de contingenţe empirice. ci de stipulaţii logice. Cazurile problematice ale comunicării vor fi marginalizate ca nesemnificative. fie unui fizical (Carnap). căci nu intră în spaţiul “posibilului cognitiv”. este Ordine. viii) Posibilitatea obiectivităţii depline (dacă limbajul este un corespondent structural al realităţii. poate fi gândit clar” (3. trans-localist. el nu poate avea statutul de “realitate lingvistică”. 75 . § 4. nu există probleme insolubile: “Concepţia ştiinţifică asupra lumii nu cunoaşte nici o enigmă insolubilă” (ibidem). eşecurile în comunicare sunt considerate doar nişte efecte minore ale unor situaţii minore (deci care nu ţin de “esenţa” existenţei umane)lii. iar acesta nu este contextual. speranţa multor gânditori de a se ajunge la un limbaj ideal: fie unul matematic (Hilbert).autonomia sensului (intensiunea determină extensiunea).

2. Quine. ei preferă analiza conceptuală şi studiul cazurilor ipotetice. ci de contextualitatea. re-constituie istoria sensului unor cuvinte şi caută principiile filosofice relevante pentru natura fenomenului lingvistic. În ce constă acest demers de deconstrucţie? 76 . la celebra teoremă a lui Gödellv. ci prin destructurarea presupoziţiilor abordărilor “riguroase”. iar prin aceasta sunt eliminate din filosofia limbajului ultimele rămăşiţe ale paradigmei clasice (Natura umană – universală şi imuabilă. Cercetătorii nu mai construiesc sisteme ideale abstracte de tipul celor axiomatice din ştiinţă. orice abordare “ştiinţifică” (ne referim. În ce constă acest nou mod de a vedea? În esenţă. fatalmente. intelectualitatea şi ordinea lor. care-i ajută să sugereze un nou mod de a vedea lucrurile.Din analiza celor opt presupoziţii. Kripke) ies din cadrele “paradigmei formaliste”. Heidegger. când apăruseră primele semne ale limitelor de care suferă. Deşi sunt de formaţie matematicieni şi logicieni. parţialitatea. Raţiunea – universală şi egal distribuită. experienţa psiho-socială a colectivităţilor şi lingvistica uzuală. raţionalitatea manifestărilor lingvistice nu mai este legată de universalitatea. Abordările “neriguroase” (Wittgenstein II. “viaţa limbii” devin principalele domenii de inspiraţie. Putnam. Ele sunt explicitate şi asumate. subiectivitatea şi istoricitatea acestora. se poate observa că abordărilor “riguroase” ale limbajului le este prorpiu un triplu neutralismliv: a) neutralitatea limbajului observaţional în raport cu angajamentele teoretice (care sunt subiective). în primul rând. 1. b) neutralitatea limbajului ştiinţific în raport cu orientările de valoare (care conduc la antropomorfizarea “realităţii obiective”). evidenţa empirică nemijlocită.). Nietzsche şi Freud). c) neutralitatea oricărui limbaj în raport cu contextul social-istoric (cu “viaţa limbii”). Dar miturile de sorginte iluministă nu sunt atacate în mod frontal (ca la Marx. obiectivitatea. 132) se constituie ceva mai târziu. p. Abordările “neriguroase” Filosofia limbajului dominată de “idealul autenticităţii” (1. ei urmăresc folosirea limbajului în cadrul diferitelor “forme de viaţă” (Wittgenstein). care demonstrează limitele principiale ale oricărei formalizări). Cassirer. à la Descartes etc.

Este afirmată o ambiguitate intrinsecă naturii limbajului: ambiguitatea 77 . definitiv şi universal (care ar surprinde acea esenţă): sensul nu este o entitate (psihologică sau logică). fie ca sistem de reacţii sociale (Quine). gândirea nu poate fi altceva decât vorbirea). este respinsă de Wittgenstein cu ajutorul unei metafore: “Tăria firului nu stă în faptul că vreo fibră ar merge pe întreaga sa lungime. Schimbarea se produce în principal cu Wittgenstein. eu susţin că acele fenomene nu au nimic comun care să ne facă să folosim acelaşi cuvânt pentru toate. a unor proprietăţi generale definitorii pentru clasele de obiectelvi. Nu mai este important ce descrie un limbaj. de unde teza indeterminării traducerii: “traducerea este o ipoteză mereu provizorie asupra gândului original” (Quine). nici expresiile nu pot avea un sens exact. Trecerea de la metafora “firului roşu” la aceea a “firului de lână” reprezintă o schimbare de paradigmă majoră. ca o consecinţă a respingerii presupoziţiei esenţialiste. iii) Presupoziţiile intelectualiste sunt şi ele respinse. ci a-l pune (şi re-pune) în situaţiile şi contextele care l-au generat (care lau făcut necesar). A înţelege un limbaj nu mai înseamnă a chestiona corespondenţa lui cu realitatea. a “esenţei ascunse”. ci interesele pe care le exprimă acesta. el nu este invizibil şi nici ataşat expresiei. ci o activitate. limbajul este văzut fie ca joc social sau ca tehnică (Wittgenstein). echivalând cu părăsirea definitivă a “miezului comun”. În noua paradigmă. Din metafora lui Wittgenstein putem înţelege intuitiv ce înseamnă să nu fim platonicieni: universul lucrurilor reale este caracterizat de un “defect ontologic” sui-generis: absenţa unor esenţe colective. ii) Presupoziţia esenţialismului este respinsă: “În loc de a extrage ceva comun tuturor acelor fenomene pe care le numim ‘limbaj’. ci un mod de a opera cu semnele (în acest caz. a generalului din lucruri. § 68).i) Presupoziţia izomorfismului structural este lăsată de-o parte. Traducerea nu mai apare ca neproblematică în principiu. de sorginte platoniciană. ci în suprapunerea multor fibre” (9. care trece de la paradigma limbajului-oglindă (din Tractatus Logico-Philosophicus) la paradigma limbajului-activitate (Philosophical Investigations). Dacă lucrurile nu au o esenţă unică. ci ele sunt înrudite unul cu altul în multe feluri diferite” (Wittgenstein – 9. care afirmă existenţa reală a esenţelor. § 65). fie ca tradiţie socială (Kripke şi Putnam). Paradigma “realismului” medieval.

Ea este un element necesar şi definitoriu pentru limbaj şi comunicare. ci din utilizări particulare. vi) Presupoziţia universalităţii limbajului cade şi ea. 13). limbajul (inclusiv cel ştiinţific) este condiţionat axiologic (Wattanabé. a fost amendat de numeroşi cercetători: 1. odată cu afirmarea determinării social-istorice a acestuia. ci expresia anumitor forme de viaţă (Wittgenstein) şi anumitor interese (Cassirer). Sapir – vezi 15. dar ele au la bază. dar din ele nu se va degaja o ordine universală. scăpată de sub control. Din ceea ce rezultă în urma analizei de mai sus. ci în primul rând o tradiţie socială. Limbajul devine o realitate eminamente locală: “substanţa” sa nu provine din reguli abstracte (generale) sau din stipulaţii logice (universale). v) Presupoziţia obiectivităţii limbajului cade odată cu afirmaţia că el nu este o oglindă a unei realităţi complet determinate (ordonate). În viziunea post-pozitivistă. o aplicare particulară. 16). După cum reiese şi din studiul nostru referitor la comunicarea româno-maghiară (Anexa 3). Este adevărat că în limbă există reguli. 78 . care este indeterminată şi incompletă. Scopul cunoaşterii este elaborarea unor “hărţi” locale tot mai exacte. Whorf şi E. limbajul observaţional este “încărcat teoretic” (Thomas Khun – 1962 şi Gilbert Ryle – 1966 – vezi 12. L. relevant pentru scopul cursului nostru este faptul că abordările “neriguroase” deconstruiesc triplul neutralism pe care abordările “riguroase” îl atribuiau limbajului. ci “limitele” lumii reale. Un aspect foarte important pentru scopul cursului nostru este faptul că limbajul nu mai este privit ca domeniu al generalităţilor particularizate contextual. iv) Presupoziţia ordinii universale este abandonată. care numai ulterior se generalizeazălvii. din moment ce ambiguitatea limbajului reflectă o lume incomplet determinată. De altfel. limbajul este condiţionat social-istoric. privilegiatălviii. 2. 3. neepurată). limbajul nu mai este un construct convenţional. ci dimpotrivă: el este domeniul particularităţilor exemplare generalizate. moştenit de la iluminism şi consacrat de pozitivism ca “ideologie dominantă” a comunităţilor ştiinţifice. Istoria nu este exterioară Logicii: înţelesul logic are mai întotdeauna un fundament istoric. ca şi cunoaşterea (studiul asupra influenţei comunităţii la B. Subiectivitatea nu este subiectivism (subiectivitate reziduală. teorema despre clasificări)lix. de cele mai multe ori. acest neutralism.limbajului nu exprimă limitele subiective ale vorbitorilor.

disputa dintre două idealuri cognitive. Ne vom baza şi de această dată pe analiza lui Adrian-Paul Iliescu din capitolul II al lucrării citate. Cercetarea “neriguroasă” (sau “filosofia limbajului dominată de idealul autenticităţii”. SEMNIFICAŢIA EPISTEMOLOGICĂ A CONFRUNTĂRII CELOR DOUĂ TIPURI DE ABORDARE Cele două tipuri de cercetare merită să fie analizate într-un curs care tratează bazele epistemologice ale comunicării pentru că existenţa lor ne semnalează confruntarea. Cercetările asupra limbajului sunt abordări de tip ştiinţific. inspirate de stilul matematicii. la rândul ei. exprimă concurenţa dintre două concepţii despre natura limbajului. teorema lui Gődel. c) cerinţa de a purifica teoria de orice reflecţii “străine” (speculative). după cum s-a văzut. intitulat “Filosofia limbajului – un peisaj scindat”.. Cercetarea “riguroasă” (Frege. când apăruseră unele semne care vorbeau despre limitele principiale ale metodologiei “ştiinţifice” . Carnap. Vom vedea în continuare că disputa dintre cele două tradiţii de cercetare pe care le-am numit “riguroasă” şi “neriguroasă” exprimă. g) optimismul nelimitat cu privire la perfecţionarea şi regularizarea limbajuluilxii. şi în zilele noastre. e) criteriul operaţionalizării conceptelorlxi. în ştinţă în general – Cercul de la Viena)lx. cum o numeşte Adrian-Paul Iliescu) s-a constituit ceva mai târziu. paragraful “O confruntare de idealuri cognitive” (vezi 1. Între matematică şi semantica logică (Carnap) există foarte multe puncte comune: a) teme şi principii. logicii sau lingvisticii teoretice. Filosofia contemporană a limbajului încă nu conturează victoria definitivă a uneia dintre cele două concepţii. b) antipsihologismul. la alt nivel. iar aceasta.1.2.în prinipal. Saussure etc. a două dintre concepţiile despre limbaj evocate în paragraful II. Montague. şi anume concepţia instrumentalistă şi concepţia sincretică. Momentul Gődel a fost 79 .) se caracterizează. prin ataşamentul faţă de paradigmele ştiinţei. f) programul reducerii termenilor teoretici la termeni observaţionali. d) programul de unificare a ştiinţei pe o bază axiomatică unitară (în matematică – Hilbert. ci dimpotrivă: ea lasă problema deschisă. 113-118). pp. dar nu numai.

deoarece chiar această justificare presupune deja corectitudinuea logică (inhaltliche) a propoziţiei: corectitudinea unei propoziţii decurge din coerenţa sa. la concluzia că optimismul hilbertian este nejustificat: “justificarea logică (inhaltliche) a matematicii formaliste. sistematizează . abordările “neriguroase” ies din cadrele “paradigmei formale”. Aşa cum am văzut. domeniile de inspiraţie devin experienţa psiho-socială şi lingvistica uzuală. critică. regularizează. Wittgenstein. printr-o demonstraţie a coerenţei sale. 80 . p.deduc în structuri riguroase . “viaţa limbii” şi evidenţa empirică nemijlocită.se referă doar la contexte locale (situaţie pre-paradigmatică). Kripke nu mai respectă norme ideale logistice sau formaliste şi nu mai construiesc sisteme ideale abstracte de tipul celor axiomatice.înţelegerea naturii limbajelor reale . reconstituie istoria sensului unor expresii şi caută principiile de folosire a acestora care sunt relevante pentru natura fenomenului lingvistic. adică ea presupune corectitudinea logică (inhaltliche) a legii terţiului exclus” (apud 17. conţine un circulus vitiosus. Quine. care încă din 1927 ajunsese.anticipat de un strălucit filosof al matematicii cum era Luitzen Egbertus Jan Brouwer.arată (sau doar sugerează) .aspiră la universalitate (imperialismul unei anumite paradigme) . descriu fapte relevante .194).prescriu norme .construiesc. Heidegger.construiesc limbaje ideale . Ei urmăresc folosirea limbajului în cadrul diferitelor “forme de viaţă” (Wittgenstein).analizează. Am sistematizat diferenţele dintre cele două tipuri de abordare astfel: ABORDĂRILE “RIGUROASE” ABORDĂRILE “NERIGUROASE” .descriu fapte lingvistice . pe calea reflecţiei pure.

unii dintre ei doar “observatori”. în timp ce abordările “neriguroase” urmăresc înţelegerea naturii limbajelor reale (a limbilor naturale). încât analiza lui a stat la baza limbajului generat de computer. Orice încercare de a desprinde semnificaţia epistemologică a acestei opoziţii presupune înţelegerea dualităţii de mai sus – mai precis. a explica şi. Richard Montague.În esenţă. dar ele decurg din concepţii diferite cu privire la ce înseamnă a clarifica. care a “raţionalizat” limba engleză atât de “riguros” (English as A Formal Language). ar fi vorba de o diferenţă de metodă. nici la nivelul metodei. Wittgenstein II. ci la un nivel mult mai adânc: ea exprimă o diferenţă de idealuri de cunoaştere. în cazul unor logicieni de formaţie).de pildă. Ele corespund binomului obiect de cunoaştere – metodă. Ambele orientări şi-au propus clarificarea problemei limbajului în general.a. de asemenea. Dar nu se poate accepta o astfel de “probă”. Russell. ocupându-se şi de cele naturale (au făcut-o aproape toţi structuraliştii. în telefonia digitală). în special prin Rudolf Carnap. Putnam sau Kripke) nu atacă metodele riguroase în sine (ar fi şi absurd. el a fost urmat cu entuziasm de majoritatea lingviştilor. pentru care a explica înseamnă a înlocui un concept preştiinţific. În plus. a cunoaşte. inexact. opoziţia dintre cele două tradiţii de cercetare constă în faptul că abordările “riguroase” construiesc limbaje ideale sau le perfecţionează la nesfârşit pe cele existente. au elaborat două variante de explicaţie. Abordarea “riguroasă” şi-a descris explicit idealul cognitiv. folosit astăzi pe scară industrială (de pildă. se respinge! Criticii abordării “riguroase” (Quine. a originii şi a naturii sale. ci aplicarea lor la filosofie. în ultimă instanţă.). alţii chiar “parte în proces”. Carnap. şi invers: unele principii au fost generalizate cu succes de la limbajele ideale la cele naturale . Abordarea “riguroasă” nu a vizat întotdeauna doar limbaje ideale. Analiştii opoziţiei “riguros”-“filosofant”. cu unul 81 . Bunge. Concluzia filosofului român este că opoziţia dintre cele două abordări nu se originează nici la nivelul obiectului de cunoaştere. Hintikka ş. căci ele nu oferă o cunoaştere filosofică veritabilă: “O atare metodă nu face decât să lase explicaţia neîncepută” (Ouine). definitoriu pentru orice disciplină a cunoaşterii matură şi autonomă. precum şi autori “riguroşi” de cea mai pură speţă ca Frege. multe dintre principiile de analiză “riguroasă” au fost deduse din analiza limbajelor naturale. Adrian-Paul Iliescu le chestionează şi le respinge una câte una: ar fi vorba de o diferenţă de obiect al cunoaşterii (Rudolf Carnap).

după cum observă Adrian-Paul Iliescu. o ordine pre-existentă. de la Frege la Montague. “idealul Tarski” se poate formula după cum urmează: a cunoaşte = a regulariza + a reformula. Pentru Alfred Tarski. Astfel. o reconstrucţie ce redă idealizat. ci doar o imagine corectă asupra limbajului. Acest ideal cognitiv este împărtăşit de toţi autorii “riguroşi”. După Wittgenstein II.. concepte deja admise. În concluzie. în cadre riguroase. Acest mod de a concepe explicaţia teoretică aparţine unei paradigme pe care Adrian-Paul Iliescu o numeşte “idealul Tarski”. pentru care a cunoaşte în plan teoretic înseamnă a axiomatiza. idealul cognitiv al “riguroşilor” nu se reduce la această operaţie de substituire. Dar. adepţii abordărilor “neriguroase” recunosc că nu urmăresc concretizarea cunoaşterii într-o teorie sistematică. Pe de altă parte.exact. ci o terapie. filosofia nu este o teorie. care au ca preocupare centrală înlocuirea unui concept vag cu unul riguros. adică a sistematiza cunoaşterea şi a-i reda structura internă într-o formă perfect riguroasălxiii. “filosofia (. se poate vorbi şi de un ideal Hilbert. nici nu deduce nimic”. pentru el.) nici nu explică. cel din Investigations. cunoaşterea este modelare formală. riguros. asumat de toţi adepţii abordărilor “riguroase”. Astfel. Pentru el. Aceeaşi neîncredere în teorie o găsim şi la Willard Van Orman Quine. Kripke recunoaşte şi el că nu oferă o teorie. “orice teorie filosofică este greşită”. adică a da o hartă riguroasă a teritoriului studiat. a da un model teoretic exact. bazat pe reguli explicite şi stipulaţii clare. pentru adepţii abordărilor “riguroase”. care consideră că este preferabil să arăţi cum se 82 .. destinată să îndepărteze neînţelegerile şi fascinaţia pe care falsele probleme o exercită asupra subiectului cunoscător. O altă pesonalitate tutelată a acestora este David Hilbert. El se poate formula astfel: a cunoaşte = a reconstrui raţional. sistematizat. a elucida un concept înseamnă a regulariza semnificaţia lui prin raportare la un limbaj determinat.

Nu contează atât “gradul de realitate”. aceşti autori caută să confrunte ideile lor despre limbaj cu experienţa empirică acumulată. unde scopul final este introducerea echilibrului între forţele sociale” (Philip Lesly). Fie că definim Relaţiile Publice ca “instrument de mediere între diversele niveluri ale corpului social. aceştia din urmă au ieşit din facultăţi fie cu un complex de superioritate (dacă au absolvit un profil “realist”). cum că nici unul dintre autorii citaţi mai sus nu alunecă în descriptivism. din care pot rezulta noi propoziţii privind natura limbajului. cât faptul că aceste cazuri sunt semnificative pentru natura limbajului.dezvoltă. precum şi trendul cultural în care se încadrează acţiunile comunicative. ei descriu doar cazuri paradigmatice. dacă într-o campanie publicitară sau electorală vei redacta mesaje din perspectiva semanticii logice. cum se învaţă sau cum se traduce un limbaj decât să construieşti un limbaj ideal. În al doilea rând. fiindcă pentru un viitor specialist în comunicare socială. ci prin intermediul 83 . Un lucrător în domeniul Relaţiilor Publice (nivelul standardizat şi normat al comunicării eficiente) trebuie să ştie că pe terenul comunicării sociale nu poţi să fii eficace dacă ai o abordare de tip “riguros” (de pildă. p. fie că le definim ca “factor de echilibru şi schimbare socială” (vezi 18. ea este extrem de utilă pentru un tânăr abia intrat în procesul de instrucţie de la nivel universitar. În fond. este obligatorie conştientizarea situaţiei de cunoaştere în care se dezvoltă astăzi ştiinţele comunicării. ceea ce nu înseamnă o descriere în sensul banal al termenului. Este demnă de semnalat observaţia lui Adrian-Paul Iliescu. mai ales dacă acesta vizează cele mai înalte niveluri ale performanţei profesionale. la fel de nejustificate din perspectiva paradigmei abordărilor “neriguroase”. * De ce am insistat pe analiza abordărilor “riguroase” şi a celor “neriguroase” din perspectiva idealului cognitiv propriu fiecărei orientări? În primul rând. majoritatea fiind cazuri posibile şi nicidecum “reale” în sens triviallxiv. Iar la consens nu se ajunge pe calea argumentelor. deşi au absolvit o facultate. valoarea centrală nu este Adevărul. trebuie să ştim că în acest domeniu. au fost instruiţi în paradigma abordărilor “riguroase”. ci o testare a ideilor respective. precum şi pentru cei care. 6). fie cu un complex de inferioritate (dacă au absolvit un profil “umanist”) – ambele. ci Consensul. iar nu din perspectiva pragmaticii lingvistice).

cât şi ca ideologie – calitate în care a malformat raporturile dintre domeniile culturii spirituale şi dintre cultura spirituală şi cea materială. iar în particular de “ştiinţele exacte” (i. aşadar. servind. dar şi de o mare parte a filosofilor (în special de către cei cu formaţie ştiinţifică sau proveniţi din rândurile oamenilor de ştiinţă). pozitivismul a făcut şi mult rău – atât ca teorie (unde a viciat spiritul ştiinţific modern şi demersurile cercetării ştiinţifice). filosofic) a justificat timp de peste un secol pretenţia oamenilor de ştiinţă de a reprezenta elita savanţilor. încât se poate vorbi de o veritabilă tendinţă culturală. nevoi de recunoaştere şi de prestigiu social. interese practice. fiind înlocuit cu mitul ştiinţei care s-a emancipat de filosofie – mit împărtăşit de majoritatea oamenilor de ştiinţă. despre esenţa shimbării de paradigmă culturală). Care este esenţa acestei schimbări? Ea nu poate fi redusă la o singură direcţie (de altfel. A cere cititorului acestui curs să devină un reprezentant al noii paradigme ni se pare prea mult. Ea s-a finalizat cu prăbuşirea mitului modern al cunoaşterii “pur obiective”. Direcţia pe care o vom trata în capitolul de faţă este demontarea neutralismului axiologic promovat de pozitivism. ştiinţele naturii matematizate). “Scientismul” este o reprezentare 84 . cu implicaţii empirice antiumaniste (cazul filosofiei lui Marx nu este singular)lxv. Dar a-l informa cu privire la o mare schimbare ce se petrece în timpul vieţii lui ni se pare a fi o datorie. în toate capitolele sale. pentru că orice intelectual care se vrea “contemporan cu epoca sa” trebuie să fie la curent cu schimbarea de paradigmă culturală ce se manifestă la graniţa dintre secolele XX şi XXI. În epoca modernă a apus mitul filosofiei ca regină a ştiinţelor. la emanciparea ştiinţei de sub umbrela filosofiei speculative precum şi de iluziile simţului comun. Demontarea neutralismului axiologic promovat de pozitivism a fost o direcţie a cercetării atât de puternică în prima jumătate a secolului XX. După ce a contribuit la autonomizarea cunoaşterii ştiinţifice. acest curs vorbeşte. care în varianta neopozitivistă ar fi oferită de ştiinţele naturii în general.e.simbolurilor împărtăşite – de unde şi locul central al imaginii în tehnologia comunicării sociale. Ideologia neutralismului valoric (i. El a favorizat devierea unor filosofii şi degenerarea lor în forme monstruoase.e. pe care o considerăm cheia de-legitimării viziunii pozitiviste despre cunoaştere. În al treilea rând. o obligaţie profesională.

cercetătorul trebuie să răspundă pe cont propriu la întrebări de genul: . filosoful român Mircea Flonta oferă numeroase analize de caz care dovedesc prezenţa dimensiunii filosofice în opţiunile teoretice ale savanţilor din domeniul ştiinţelor naturii (de pildă. chestiuni ce nu pot fi asigurate şi controlate prin metode şi procedee standard (cu caracter tehnic... Este vorba de filosofia latentă a cercetătorilor. în controversele de interpretare din fizica cuantelor). şi nici despre filosofia elaborată a acestora.simplificată. Cu timpul. sub forma unei mentalităţi difuze dar cu o mare varietate a formelor de expresie şi manifestare socialălxvi. În astfel de situaţii. pot fi conturate câteva supoziţii directoare: 1) ştiinţa înaintează conform unor scopuri şi criterii proprii.Care probleme sunt mai promiţătoare din punct de vedere euristic? .Ce condiţii trebuie să îndeplinească soluţiile pentru a fi satisfăcătoare din punct de vedere ştiinţific? 85 . care se contrazic reciproc şi pentru care nu există un criteriu ferm de decidabilitate. liniară a relaţiei dintre ideile filosofice şi cele ştiinţifice. căci evaluarea ştiinţifică se ridică deasupra interpretărilor filosofice. oamenii de ştiinţă au numeroase ocazii în care trebuie să evalueze şi să aleagă în chestiuni vitale din punct de vedere profesional. Conform autorului român. iar filosofia o urmează respectuos şi de la distanţă. 2) neutralitatea axiologică (filosofică) a judecăţii profesionale şi a evaluării ştiinţifice (de unde şi impresia de “obiectivitate” şi de “certitudine”. el a pătruns în straturi culturale foarte diverse şi subzistă până astăzi.Care sunt probelemele cele mai importante ce trebuie abordate cu prioritate? . studiul profesorului Flonta este un studiu critic al “infrastructurii filosofice a teoriilor ştiinţifice”. care a fost favorizată în plan istoric de procesul specializării tot mai înguste în ştiinţă şi de natura instrucţiei ştiinţifice de tip modern. iar nu despre ceea ce aceştia au învăţat în mod direct sau indirect de la filosofi. Într-un studiu istorico-filosofic publicat în 1985. Dincolo de diversitatea manifestărilor empirice. În fond. roman poliţist). neutre axiologic). al afinităţilor filosofice neverbalizate şi al mobilurilor ascunse (de unde şi senzaţia că citim un.În ce direcţii trebuie căutate soluţiile acestor probleme? . care are savoarea unui roman poliţist dar şi a unui incitant roman de aventuri (19). adică al presupozţiilor ontologice.

El a fost obstrucţionat de o anumită reprezentare despre autonomia gândirii ştiinţifice: “o reprezentare rigidă. Descoperirea şi recunoaşterea “infrastructurii” filosofice a teoriilor din ştiinţele naturii reprezintă un proces îndelungat şi anevoios (vezi 19. omul de ştiinţă optează pentru principii fundamentale ale descrierii fenomenelor. un “produs secundar” al acesteia. Chiar şi atunci când acest lucru se întâmplă (cazul marilor personalităţi ştiinţifice). cercetătorul optează în funcţie de reprezentări şi criterii proprii. bazată pe ideea caracterului monolitic şi imuabil al metodei cunoaşterii ştiinţifice” (idem. care acţionează ca un curent subteran şi care arareori îşi găsesc o elaborare sistematică de dimensiunile unui program filosofic. p. avertiza: “Orice ar spune şi ar face ei.. la modă. 56).. Se pune numai întrebarea dacă vor să fie dominaţi de vreo filosofie de proastă calitate. Pe baza acestei împletiri dintre filosofic. Adevăratele raţiuni ţin de filosofia latentă. ea nu este un simplu reflex filosofic al gândirii ştiinţifice. practicând ştiinţa sub forme variate. 8). 36-62). dar reprezintă o dimensiune internă a cunoaşterii în ştiinţele naturii – dimensiune care se amplifică în istoria cunoaşterii. Filosofia latentă se împleteşte strâns cu gândirea ştiinţifică. în pofida credinţei pozitiviste că lucrurile ar sta invers. a opţiunilor ştiinţifice fundamentale. în Dialectica naturii. am constatat (. rareori conştientizată.Când răspunde la aceste întrebări. cu elementele de ordin tehnic. Încă din 1873. unul de mai bună – altul de mai proastă calitate” (ibidem). Orice om face filosofie. În opinia lui Mircea Flonta. ci de filosofia latentă a individului care este. savantul român Grigore C. criterii de inteligibilitate şi criterii de relevanţă explicativă. un bun cunoscător al ştiinţei din epoca sa. care nu mai ţin de metodologia acceptată de comunitatea ştiinţifică. reflecţiile lor filosofice nu oferă o explicitare şi o întemeiere satisfăcătoare a idealurilor de cunoaştere. a acestuia. În 1942. Friedrich Engels. pp. în 1964. Atitudinea şi conduita omului de ştiinţă sunt orientate de intuiţii şi înclinaţii filosofice spontane. interpretările filosofice post festum ale unor descoperiri ştiinţifice nu au prea multe lucruri în comun cu raţiunile pentru care cercetătorul a optat pentru o idee ştiinţifică. cercetătorii naturii sunt dominaţi de filosofie. tradiţională asupra raţionalităţii ştiinţifice. ştiinţific şi tehnic. sau de o formă a gândirii teoretice bazată pe cunoaşterea istoriei gândirii şi a cuceririlor ei” (apud 19. Şi iată ce scria. Moisil scria: “În cazul carierei noastre. unul dintre cei mai 86 .) că activitatea ştiinţifică e inseparabilă de filosofie. p.

dogmatismul şi infatuarea scientistă nu ni se trag de la faptul că avem o filosofie. ci drept greşeli” (ibidem).1982. * Demolarea ideologiei pozitiviste a adus. 87 . în mod necesar..importanţi filosofi ai ştiinţei.. o nesiguranţă vecină cu scepticismul. care suntem specialişti într-un domeniu oarecare. vorbeşte despre programe metafizice de cercetare. Asumarea istoricităţii implică. ci de la faptul că nu conştientizăm acest lucru! În lucrările sale mai recente. formularea problemelor ştiinţifice şi direcţia în care este căutată soluţia: “Numesc aceste programe de cercetare ‘metafizice’ fiindcă ele decurg din puncte de vedere generale asupra structurii lumii şi. Fr. în acelaşi timp. 58). unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului XX (după unii – cel mai important). însă. nu mai pot fi puse pe seama incompetenţei lingvistice a interlocutorilor. Postscriptum to the Logic of Scientific Discovery . Cu alte cuvinte. (. Von Weisäcker: “De filosofie nu ne putem însă lipsi atunci când noi. iar prejudecăţile adversarilor noştri le calificăm de cele mai multe ori nu ca rezultate ale altor opţiuni filosofice. apud 19. ce însoţeşte orice formă de relativism.) Propriile prejudecăţi nu le recunoaştem. din puncte de vedere asupra situaţiei problematice în cosmologia fizică” (Quantum Tehory and the Schism of Physics. p. C. Karl Popper. care influenţează constituirea idealului explicativ. după cum vom vedea în continuare. abordarea frontală a pluralismului cultural şi descoperirea unor obstacole ale comunicării care. vrem să ne clarificăm asupra propriilor noastre prejudecăţi.

atunci cunosc situaţia pe care o reprezintă” (idem.1. # 1. proprietatea respectivă fiind definitorie pentru fiecare dintre aceşti indivizi. primul autor al unui tratat de semantică logică (Introduction to Semantics – 1942). care ar fi “adevăratul obiect al căutării înţelepţilor”. sensul se reduce la un set de reguli abstracte care nu iau naştere în practica lingvistică. p. este convins că istoricul maghiar Ferenz Glatz dovedeşte “o logică şi o cunoaştere a realităţii istorice care poate fi. p. referitor la traductibilitatea între limba română şi limba maghiară în contextul comunicării politice (4). nu a dispărut complet vechiul vis al unei lingua Adamica – limbajul ‘autentic’ al primilor strămoşi ai omului. El priveşte înapoi la starea primitivă ca la un paradis pierdut. Cassirer sintetizează acest simbolism. care conţine un compendiu al cercetărilor lui Carnap în domeniul semanticii logice. Un A. Fapt este că abordările “riguroase” admit axioma comprehensiunii. este tributară percepţiei comune a limbajului: pentru omul simplu. iar textul este independent faţă de utilizarea lui socială. # 4. el revine în variate forme de-a lungul istoriei. nu a obiectelor” (3. Ne aflăm în faşa unei situaţii tipice în care înţelegerea diferită a aceleiaşi realităţi este pusă pe seama incompetenţei Celuilalt. pentru abordările “riguroase”. Produsul este independent în raport cu procesul! Pentru aprofundarea acestui punct de vedere. conform căreia “entităţile care au în comun o proprietate formează o mulţime determinată de acea proprietate”. La rândul său. Cât de inocentă este această presupoziţie vom vedea în Anexa 3.021). Mitul Limbajului Universal este unul dintre cele mai vechi mituri fondatoare. 62). Aşa cum remarcă Adrian-Paul Iliescu. acest membru marcant al Cercului Vienez (1926-1935). Această viziune.NOTE Chiar dacă nu au afirmat în mod explicit că reprezentarea lingvistică a realităţii ar fi nelimitată şi infailibilă. 39).. abordările “riguroase” ajung la cunoscuta concepţie dualistă despre limbaj: 1) expresiile au o extensiune (o referinţă).). unde prezentăm un studiu de caz pe care l-am elaborat în 1995. indirect. De pildă. Rezultă o viziune ontologică de tip platonician. căci dacă înţeleg propoziţia. ci o preced. definea astfel ştiinţa al cărui întemeietor este: “teoria logică a semnificaţiei formelor lingvistice”. acestea dau viaţă cuvintelor. Un analist român citat în acest studiu. un limbaj care nu consta numai în semne convenţionale. Chiar în timpurile moderne. ci exprima mai curând adevărata natură şi esenţă a lucrurilor. expresiile lingvistice sunt văzute ca semne “dotate” cu înţeles. omul a păstrat o nostalgie profundă pentru acea Vârstă de Aur în care omenirea se mai afla în posesia unui limbaj uniform.-J. poate să mai cocheteze cu izomorfismul structural dintre Limbaj şi Realitate: “Propoziţia este un tablou al realităţii. Greimas avea să scrie: “Izomorfismul formelor semiotice explică (…) fenomenul de interiorizare a lumii exterioare” (2. deşi “intelectualistă”. comun tuturor indivizilor ce o compun. intensiunea devine independentă faţă de extensiune. în acest caz. nu şi ‘esenţa’ lor” (5). Ferenz Glatz era în acel moment directorul Institutului European din Budapesta.. 2) expresiile au o intensiune (un sens). competenţa lingvistică apare – prin excelenţă sau exclusiv – ca efect al unor performanţe pur intelectuale (în principal. Aşadar. reprezentanţii abordărilor “riguroase” sugerează. cuvintele sunt “încărcate” de gânduri. Chiar şi Wittgenstein care apucase să scrie în Tractatus că “Lumea este totalitate a faptelor. sensul devine autonom faţă de folosirea (cu sens) a expresiei. se poate vedea volumul Semnificaţie şi necesitate (6). în Manifestul Cercului Vienez găsim astfel de aserţiuni: “O descriere ştiinţifică poate conţine numai structura (…) obiectelor. pe vremea când se negocia Tratatul de bază dintre România şi Ungaria. al însuşirii stipulaţiilor intensionale abstracte). atrăgând atenţia asupra perenităţii sale: “În multe mitologii găsim analogii izbitoare cu povestea biblică despre Turnul Babel. Considerând expresiile individuale drept reflectări ale claselor de obiecte. Novalis vorbea despre o “Limbă originară” sau despre “Limba sfântă”. Chiar în tărâmul filosofiei. stabilite “teoretic” de către vorbitori înaintea oricărui (!) act de comunicare. În ciuda unor afirmaţii anti-esenţialiste. căci proprietatea care determină mulţimea dată joacă rolul de element general. Acceptarea acestei axiome echivalează cu acceptarea esenţialismului. abordările “riguroase” nu se desprind de gândirea esenţialistă. doar a unui elev de clasa a IV-a” (4. care a devenit între timp prim-ministru al României. iar gândurile şi înţelesurile apar ca entităţi invizibile ce s-ar afla în spatele semnelor pe care le însufleţesc. Problema acestei lingua Adamica a continuat l xlix xlviii xlvii xlvi 88 . Astfel. Declaraţiile programatice nu trebuie să ne înşele. precum şi rolul de esenţă. că o astfel de reprezentare este deja o performanţă atinsă. Astfel. La fel. ideea de esenţă revine în filosofia contemporană deghizată sub numele de “intensiune”! Lucrurile sunt prezentate ca şi cum folosirea limbajului într-o comunitate umană ar fi guvernată de convenţii logice explicite.

ori. 182-183). Este uşor de observat că acest triplu neutralism al abordărilor “riguroase”. ele nu sunt prea liv liii lii li 89 . 88-89). greaca şi latina (Spread of English as a New Perspective. sens–expresie. pp. ele sunt puse pe seama incompetenţei (epistemice sau lingvistice) a locutorilor. p. gândire–vorbire. Vom remarca. cât de naivă este o astfel de teză “riguroasă”. P. implicit. harta ei este un desen geometric precis. situaţiile nu sunt minore.să fie discutată în mod serios de către filosofii şi misticii din secolul al XVII-lea” (şi aici. ontologic. În cazul comunicării româno-maghiare. remediabile. adică de istoria constituirii identităţii lor. O astfel de utilizare a limbii engleze reprezintă o formă de comunicare interculturală şi nicidecum o depăşire a diferenţelor dintre culturi: “O lingua franca este un mod de a reproduce diferenţele lingvistice şi culturale. Abordările “riguroase” întreţin şi chiar exacerbează opoziţii de genul: intensiune–utilizare socială (a cuvintelor). din presupoziţia esenţialistă: dacă (1) fiecare lucru participă la o Idee şi (2) orice existenţă se rânduieşte sub o esenţă. pe scurt. căci ele nu ţin de natura limbajului. succesul universal al limbii engleze este explicabil mai curând în termeni de pragmatică şi de sociologie lingvistică. pentru el. lingua franca nu este mult visata limbă universală. Pentru referiri ample la LWC. franceza (pentru câteva secole în Occident). Cassirer îl dă ca exemplu pe Leibniz. o religie sau o ideologie specifică (adică dacă nu este percepută ca un atentat la identitate). De altfel. totuşi. aceasta derivă. în Anexa 3. De altfel. pp. Din această cauză. pe cale de consecinţă logică. Vom vedea din nou. cunoaşterea şi limbajul sunt obiective în mod “natural”. pp. fără nici o semnificaţie filosofică. fereştete de metafizică!”. imprecizia. Huntigton (8. intensiune–semn. cu ale sale Nouveaux essais sur l’entendement humain – cf. dezbaterea în jurul expresiei “stat naţional” din Articolul 1 al Constituţiei României a revenit puternic la mijlocul anului 2001. ca paradigmă culturală) este solidar cu o viziune dualistă – atât în plan lingvistic. în contextul globalizării comunicării şi a stilurilor de viaţă.fie că ne referim la raportul majoritate–minoritate în interiorul societăţii româneşti. periferice şi. 88). ei împărtăşesc presupoziţia filosofică a ordinii universale. Devine de la sine înţeles că limbajul este o reprezentare logică. Acesta poate fi oricând “readus” la obiectivitate prin atribuirea unor semnificaţii empirice acelor expresii abstracte (acelor concepte teoretice) care se pretează la operaţia respectivă şi prin eliminarea celor ce nu se pretează. spirit–materie. 85-92). De regulă. De altfel. a se vedea S. După opinia lingvistului Joshua Fischman (citat de Huntigton). atunci (3) asupra lumii “scoboară” ordinea. LWC). Totuşi. În zilele noastre. vom vedea că sursa diferenţelor semantice ţine de însăşi “esenţa” existenţei celor două comunităţi lingvistice. cu simţul comun. abordările “riguroase” ridică posibilitatea obiectivităţii depline la rangul de predicat al limbajului teoretic. engleza este utilizată astăzi ca lingua franca. Deşi toţi adepţii abordărilor “riguroase” aderă – mai direct sau mai indirect – la norma “Fzică. engleza a fost “dez-etnicizată” în ultimele patru secole. cât şi în plan gnoseologic şi. că Huntigton nu abuzează de argumente ce s-ar putea origina în presupoziţia intelectualistă. aşa cum au fost utilizate şi alte limbi de-a lungul istoriei: latina (în perioada clasică şi medievală a Europei Occidentale). nu un mod de a le elimina” (idem. fie că ne referim la raportul dintre România şi Ungaria în contextul relaţiilor internaţionale. apud 8. Prin intermediul empirismului logic. 87) nu poate fi considerată un limbaj universal. Dacă lumea are o structură “algoritmică” (aşa cum rezultă din Tractatus). după eşecul tentativei de a se constitui o limbă artificială şi de a o impune ca limbă universală (esperando). Din moment ce “reflectă realitatea”. Şi în acest caz. bazată pe reguli standardizate. este mult mai probabil ca o limbă să fie acceptată ca lingua franca dacă ea nu este identificată cu un grup etnic. abordările “riguroase” comunică. la nilvelul “apelor freatice” ale viziunii despre cunoaştere şi limbaj. intensiune–extensiune. Ambiguitatea. aramica. 7. Pentru omul obişnuit. oricum. aşa cum s-a întâmplat în trecut cu akkadiana. efectele sunt majore şi pot afecta situaţii majore ale existenţei celor două comunităţi culturale . erorile cognitive sau lingvistice sunt stări de fapt. p. swahili (în mai multe părţi ale Africii). Altfel spus. abordările “riguroase” nu favorizează elaborarea unei epistemologii a comunicăării interculturale. de regulă. nedeteminarea apar drept fenomene contingente. O limbă care este “limbă străină” pentru 92% din populaţia lumii (idem. simţul comun nu resimte îndoieli cu privire la obiectivitatea cunoştinţelor sale (mai ales când ele sunt integrate într-o concepţie despre…) şi nici cu privire la fidelitatea reprezentărilor lingvistice ale acestora. se vorbeşte tot mai mult despre o Limbă de Largă Comunicare (Language of Wilder Communication sau. al întregii orientări pozitiviste (înţeleasă aici în sensul cel mai genral.

Concluzia filosofică a acestei teoreme. 12 iulie 1995) că Tratatul de bază cu România stagnează datorită unor “probleme de interpretare”. deşi se referă la acelaşi obiect. Aşa se explică faptul că în limba arabă. de genul celui hilbertian. este imposibilitatea principială a formalizării complete. de pildă. se mai spune că α este o interpretare (aritmetică) sau semnificaţia intuitivă a lui F. care este formalizarea unei propoziţii aritmetice.utile nici pentru construirea unui dialog real între ideologii. Dacă o propoziţie formală F este formalizarea unei propoziţii aritmetice α. există 5-6 mii de termeni folosiţi pentru descrierea unei cămile (cf. denumită şi “teorema incompletitudinii”. poate fi şocantă afirmaţia următoare. Spunem că F formalizează complet aritmetica elementară cu condiţia ca pentru fiecare propoziţie formală f. Prezentăm pe scurt principalul rezultat al lui Kurt Gődel (prezentare preluată de la Stepfan Kőrner . el a rămas unul utopic. afirma într-o declaraţie de presă (“Nepszava”. aceste categorii nu pot fi gândite. 81-97) şi “O concepţie structural-semiotică actuală a lingvisticii în unele gramatici generale din secolul al XIX-lea” lviii lvii lvi lv 90 . Când la masa tratativelor se întâlnesc cele două paradigme culturale. în timp ce paradigma postmodernă o favorizează. ceea ce a însemnat în epocă (1931) o lovitură mortală pentru programele de axiomatizare a ştiinţei. pp. dar credem ca dificultăţile din negocierile pentru Tratatul de bază româno-ungar (semnat. Gődel consideră un sistem formal coerent F. sunt tributare paradigmei platoniciene sau “realiste”. Hilbert urmărea să formalizeze complet întreaga matematică clasică. a se vedea capitolele “Gramatica universală şi actualitatea ei” (1812) a lui Ludwig Heinrich Jakob (10. căci “Orice clasificare este călăuzită şi dictată de nevoi speciale şi este clar că aceste nevoi variază conform cu condiţiile diferite ale vieţii sociale şi culturale a omului” (idem. cu condiţia ca f să fie decidabilă. ministrul de externe al Ungariei la acea dată. sau. Karl von den Steinen. va trebui să-şi îndrepte atenţia spre abordările “neriguroase”. Sesizând că termenul grecesc şi cel latinesc pentru “lună”. paradigma clasică blochează unificarea Europei. dl. 188). ea ar fi unică şi uniformă” (ibidem). apud ibidem). Hammer-Purgstall. o filosofie a integrării europene. la entităţi independente care există prin ele însele. Printre primii gânditori europeni care au sesizat că limbile nu reflectă toate aceeaşi realitate a fost Humboldt (citat de Cassirer). care trebuie să surmonteze divizarea culturii politice din Europa în diverse ideologii şi care ar trebui să nu eludeze comandamentul unificării culturale a Europei. În principiu. Dacă această subsumare ar fi prescrisă o dată pentru totdeauna de către natura lucrurilor. Atâta timp cât a fost un proiect modern. Altfel spus. altul – solidar cu “realismul” platonician. De pildă. iar noţiunile ce le corespund nu au sens. este un proiect postmodern. Sesizând problema doar pe jumătate. aşa cum este formulată astăzi. Laszlo Kovacs. Aceasta presupune condiţia ca toate expresiile aritmetice să corespundă expresiilor formale. p. care sesizează că substantivele “nu sunt menite să se refere la lucruri substanţiale. 191). de sorginte aristotelică. Gődel a arătat că nici măcar un sistem formal care formalizează doar aritmetica elementară nu o formalizează complet. adepţi ai concepţiei “limbajului-oglindă”. fie ~f să fie teoreme formale în F. În Anexa 3 vom vedea – numai în treacăt – că unele categorii mentale. Însuşi proiectul unei Europe unite – democratică.121-122). p. dialogul degenerează inevitabil într-un “dialog al surzilor”. totuşi. Humboldt trage concluzia că “nu există sinonime exacte” între limbi diferite. cum ar fi noţiunea de “drepturi colective” cu care se operează în documentele programatice ale UDMR. nu exprimă aceeaşi intenţie sau acelaşi concept. p. care ne spun multe lucruri utile despre modul în care se poate naşte “cultura europeană” unitară şi necontradictorie (neconflictuală în sine). p. în 1996) au provenit şi din diferenţele dintre două limbaje politice: unul solidar cu o paradigmă culturală nominalistă. Mai curând ele sunt determinate de către interese şi scopuri umane” (apud 6. fie f. suficient de expresiv pentru a permite formalizarea aritmeticii în el. Dar nu este. mai pe scurt. 190) sau faptul că un trib din centrul Braziliei are câte un nume pentru fiecare specie de papagali sau de palmieri dar nu are nici un substantiv care să exprime genul “papagal” sau “palmier” (cf. Pentru mulţi cititori. în cealaltă paradigmă (să-i spunem “nominalistă”). care îl neagă pe primul). astfel ca nici o teoremă formală din F să nu corespundă unei propoziţii aritmetice false. acest sistem devine auto-contradictoriu (va conţine în mod fatal un enunţ A şi un enunţ ~A. Viena – apud 7. În legătură cu universalitatea / neuniversalitatea regulilor limbilor naturale. filtrat de tradiţia catolică. De ce? Pentru că însuşi actul denumirii depinde de un proces de clasificare: “A da un nume unui obiect sau unei acţiuni înseamnă a le subsuma unui anumit concept-clasă. paşnică şi prosperă –.17. teorema lui Gődel spune că dacă formalizăm complet un sistem de enunţuri.

dar absolut inadecvată să combată ideologiile claselor culte” (ibidem). din cauza apriorismului lor vădit. 20. acest criteriu înseamnă că o expresie nu are sens fizic dacă nu poate fi testată printr-un mijloc efectiv disponibil. noua filosofie s-a combinat într-o formă de cultură care de-abia era superioară culturii medii populare (foarte scăzută). calitate în care a devenit “obiectul unei duble combinaţii filosofice” (idem. activităţii oamenilor şi. Wattanabé: “Toate activitţile intelectuale umane încep prin formularea mentală a claselor de obiecte”. pasivitate şi resemnare în faţa meandrelor confruntărilor sociale. Dacă Hilbert credea că “nu există probleme insolubile”. a căror singură filosofie era pozitivismul. lxvi lxv lxiv lxiii lxii lxi lx lix 91 . a se vedea paragrafele “O scolastică scientistă?” şi “Scientismul ca permanenţă filosofică”. Pe de altă parte. identificarea activităţii legilor sociale cu a celor naturale. efectivă” (idem. “înţelesul propoziţional este metoda de verificare a adevărului ei (“criteriul înţelesului empiric”). scientismul moare dar nu se predă! Situaţiile gândite de “neriguroşi” nu sunt reale. Ioan Lobiuc constată eşecul istoric al gramaticii universale de tipul celei de la Port-Royal. aceşti autori nu descriu. situaţia “constructorilor” lui Wittgenstein.(idem. pp. poate fi consultat cu folos întregul capitol VIII din cartea lui Grigore Georgiu.76). “din motive ‘didactice’. deviere pe care o pune pe seama necesităţii ca aceasta să cucerească masele populare din Rusia (“Unele probleme privitoare la studiul filosofiei praxisului”. 38-59). p. Pentru o analiză profundă şi detaliată a scientismului. 69). situaţia “translatorului din junglă” al lui Quine sau chiar a “pisicilor-roboţi” invocate de Kripke). Este foarte instructivă în acest sens analiza pe care o face Antonio Gramsci devierii filosofiei lui Marx. pp. Gramsci arată că ea a trebuit să se alieze cu unele tendinţe care îi erau străine pentru a combate rămăşiţele trecutului din cultura maselor. în cartea deja citată a lui Adrian-Paul Iliescu (1. p. 99-109). ci experimentează. poate fi spus clar”. din secolele XIII-XIV. 323-361). 68-91). pp. În “ştiinţa exactă”. nevoile luptei ideologice i-au determinat pe liderii bolşevici să încerce atragerea de partea lor a intelectualităţii. continuatoare a gramaticilor speculative scolastice. 12). Aşadar. antimarxiste). După ce arată că “filosofia praxisului a fost un moment al filosofiei moderne”. Programul hilbertian urmărea unificarea întregii matematici pe un fundament axiomatic unitar. interpretarea pozitivistă a recidivat în cadrul nou al Internaţionalei a III-a. 82). Ca să spunem aşa. p. ei s-au adresat oamenilor de ştiinţă. “a căror cultură era de tip medieval” (idem. intitulat “Disputa universalilor în antropologia culturală” (11. Cum nu se puteau adresa intelectualilor care împărtăşeau alte filosofii politice (de regulă. conducând frecvent la elaborarea unor decizii politice inadecvate” (21. Dar orice clasificare presupune asumarea unor preferinţe axiologice. 73). gramaticile universale nu au avut şansa de supravieţuire reală. De fapt.. numai că ei apelează şi la experimentul mental – cu nimic inferior din punct de vedere epistemologic experimentului empiric. o serie întreagă de teoreme “de limitare” evidenţiază limitele de obiectivitate ale oricărei clasificări şi ierarhizări ( cf. Adrian-Paul Iliescu vede în descrierea structurală din ştiinţa contemporană o variantă mai slabă a reconstrucţiei axiomatice. După ce a format terenul generării reformismului Internaţionalei a II-a. În filosofia limbajului. De asemenea. teoriei axiomatizate din ştiinţele “exacte” îi corespunde limbajul ideal din filosofia “riguroasă” a limbajului. pp. Programul fizicalist (Cercul de la Viena şi tânărul Carnap) se hrănea din speranţa că întreaga cunoaştere va putea fi unificată într-o singură Teorie Adevărată. Wittgenstein I era convins că “tot ceea ce poate fi spus. provocând inerţie. p. scontându-se pe impunerea automată. dar sunt posibile (de pildă. ele însele aşezate într-o bună tradiţie aristotelică: “Deşi continuate până în veacul nostru. astfel. fatală a necesităţii obiective. din încercarea filosofilor marxişti de a vorbi pe limba savanţilor naturalişti s-a născut combinaţia dintre marxism şi pozitivism! Iată ce spune un avizat comentator al fenomenului: “Principalul viciu al variantei pozitiviste a marxismului l-a constituit opunerea determinismului economic obiectiv. pe această bază. pe care o numeşte “filosofia praxisului”.

12. 1953. Wiene. Editura Antet. 16. Bucureşti. Care sunt presupoziţiile celor două tradiţii de cercetare din filosofia limbajului cercetările “riguroase” şi cele “neriguroase”? 2. Antonio Gramsci – un marxist contemporan. Institutul European. Editura Albatros. Mircea Flonta . 1997.Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică. John B. Ernst Cassirer – Eseu despre om. Riedel. 1997. 1921. Mass. 15. Editura Dacia. 4. Gilbert Ryle – The Concept of Mind. Thought and Reality. Cluj. 17. Ioan Lobiuc – Lingvistică generală.Cultură. 3. în volumul Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. Fundaţia "Armonia". Editura Politică. 1982 ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. New York. Penguin Booke. Editura Politică. 1989. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. Cluj-Napoca. 1964. Greimas – Despre sens. Opere alese. Bucureşti. Rudolf Carnap – Semnificaţie şi necesitate. Bucureşti. 21. 8. 1994. Introducere în teoria relaţiilor publice. De ce opoziţia dintre abordarea “riguroasă” şi abordarea “neriguroasă” a limbajului exprimă o confruntare de idealuri cognitive? Definiţi idealul cognitiv al „neriguroşilor”.Carell. 1991. Dumitru Borţun . 14. Bucureşti. Care dintre teoriile despre limbaj elaborate de Ludwig Wittgenstein credeţi că este mai adecvată unei situaţii de comunicare interculturală? Argumentaţi-vă opţiunea. Antonio Gramsci.“Obstacole în comunicare şi căi de depăşire a acestora”. Huntigton – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Bucureşti. Benjamin Lee Whorf – Language. 1975. Radu Florian. * * – The Scientific Conception of the World (Manifestul Cercului Vienez). Editura Dacia. Bucureşti. Humanitas. O introducere în filosofia culturii umane. Bucureşti. 1996. Harcourt. Ludwig Wittgenstein – Philosophical Investigations. 3. Ludwig Wittgenstein – Tractatus Logico-Philosophicus. 2000. Grigore Georgiu – Naţiune. Mit Press. 1965. 7. Stephan Kőrner – Introducere în filosofia matematicii. Editura Diogene. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. 10. Adrian-Paul Iliescu – Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei. 18. Iaşi. 1969. Cambridge. 9. Samuel P. . 1976. Thomas Kuhn – Structura revoluţiilor stiinţifice. J. Editura Univers. 2. Bucureşti.Identitate.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Doru Pop. Edward Sapir – Language. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 11. Oxford. 5. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. 6. 1966. coordonat de Ana Tucicov-Bogdan. 1983. Humanitas. Brave and World. Păun – Din spectacolul matematicii. Bucureşti. 1997. * 1973. 1972. Bucureşti. G. 1985. Bucureşti. 13. 19. 20.

Identificaţi presupoziţiile pe care se bazează metafora “firului roşu” şi cea a “firului de lână” (Ludwig Wittgenstein).TEME PENTRU SEMINAR 1. Căror abordări ale limbajului corespund cele două metafore? De ce? 93 .

cu o identitate bine conturată (între comunităţile etnice sau “între popoare”!). aşadar. de incompetenţa lor comunicaţională (care poate fi determinată de ignoranţă. sub-subculturi ş. iar comunicarea interindividuală – ca una interculturală. autenticitatea oricărei comunicări. Din această perspectivă. de pildă). nu numai comunicarea între comunităţi culturale bine determinate. Formulată în termenii criticismului kantian. BARIERE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ Determinarea concret-istorică a limbajului.V. ca “serie de modele. orice individ apare ca purtător al unei culturi (subculturi. nu numai comunicarea instituţionalizată (între guverne sau “între state”. de stări emoţionale. de imagini-ghid.m. pentru că cei mai mulţi oameni s-au obişnuit cu gândul că neînţelegerile dintre ei (aşa-zisele “accidente de comunicare”) ţin de incompetenţa lingvistică a vorbitorilor – sau. Căutările noastre în direcţia surmontării acestor bariere vizează. în rolurile lor şi în relaţiile lor sociale” (Images de la culture). cum se spune cel mai adesea).d. de conjuncturi sau de situaţii atipice – stări patologice. evidenţierea barierelor în comunicarea interculturală a pus sub semnul întrebării posibilitatea comunicării în general. inclusiv cea profesională: atât comunicarea profesională . această problemă se poate pune ca întrebare: Putem crede cu îndreptăţire raţională în posibilitatea Comunicării (a comunicării autentice)? Întrebarea este legitimă. De aceea. evidenţiată de cercetările “neriguroase”.a. încât singura concluzie logică a analizei raţionale pare a fi imposibilitatea principială a comunicării autentice. de reprezentări la care se raportează membrii unei societăţi în comportamentele lor. într-un plan mai general. în munca lor.). Pe de altă parte. întrebarea vine de la sine când vedem cum unii teoreticieni ai barierelor culturale ajung la un relativism atât de radical. Altfel spus. ridică problema condiţiilor de posibilitate ale comunicării. ele vizează orice act de comunicare. "barierele nu pot fi ridicate"! Legătura dintre comunicarea interculturală şi cea interindividuală devine evidentă din momentul în care înţelegem cultura aşa cum o defineşte Chombart de Lauwe (a se vedea şi nota 4 de la capitolul II).

întrebările la care ele răspund – foarte rar.internaţională (unde pe primul plan apar diferenţele dintre culturile naţionale). Dacă lucrurile ar sta aşa. care nu-l satisface pe cel care întreabă. Comunicarea verbală se realizează pe terenul ideilor. Langer ajungea la concluzia că fiecare sistem simbolic este solidar cu o anumită organizare mentală prin intermediul căreia indivizii îşi înţeleg lumea (1). printr-o anumită “tehnică” a oamenilor de a formula întrebările cu privire la lumea în care trăiesc. cât şi comunicarea interprofesională . iar accidentele de comunicare se rezolvă sau se încearcă a fi rezolvate. 1. mai întâi. Să luăm un exemplu construit de Susane Langer (cf. întrebarea exprimă o falsă problemă. 95 . o anumită epocă (în limbajul nostru – un anumit “orizont de viaţă”) se caracterizează printr-un anumit mod de a pune problemele – mai precis. iar “tehnica” de formulare a problemelor – aproape niciodată (oricum.între arhitecţi şi inginerii constructori. el oferă un răspuns aparent. negocieri politice –. 1. Dar dacă cineva răspunde: “Nu a făcut-o nimeni!”. Ideile sunt conştientizate întotdeauna. p. În realitate. eternă şi inevitabilă. pentru el. TEHNICILE DE PROBLEMATIZARE ŞI PARADIGMELE CULTURALE În cartea sa Philosophy in a New Key (1942). a concepţiilor despre lume. Iar “tehnica” de formulare a întrebărilor limitează şi hotărăşte căile prin care se oferă răspunsurile – cu alte cuvinte. Susane K. înseamnă că sar putea vorbi despre un fel de “paranoia” a comunităţilor umane. de către omul obişnuit . Organizarea minţii lui nu îl conduce la întrebarea “Cine a făcut lumea?”. predetermină modul de producţie a ideilor. 3-4). în ce constau barierele atât de frecvent invocate. inaccesibile prin natura lor simţului comun). Tehnica de formulare a întrebărilor nu este analizată de nimeni (cu excepţia specialiştilor).niciodată). între manageri şi contabili sau între jurnalişti şi specialiştii în relaţii publice (cazuri în care în prim-plan apar diferenţele dintre subculturile profesionale). a ideologiilor. La întrebarea “Cine a făcut lumea?” se poate răspunde: “Întâmplarea a făcut-o!” sau “Dragostea şi ura au făcut-o!” sau “Dumnezeu a făcut-o!”. Interlocutorii obişnuiţi ajung foarte rar să atace natura întrebărilor (aceasta se întâmplă doar în aşa-numitele “discuţii specializate” – dezbateri ştiinţifice. În concepţia lui Langer. la acest nivel (!). Dar să vedem. de cele mai multe ori. el a respins întrebarea.

dacă într-un anumit orizont de viaţă nu există “tehnica” de problematizare şi organizarea mentală care să conducă la întrebarea “Cine a făcut lumea?”. Este de la sine înţeles că. Acest răspuns respinge felul lui de a gândi. care se întreba intrigat: “Dacă Dumnezeu nu există. pentru o anumită raţiune” (1. p. simbolice)lxvii. 2. 3. aceste răspunsuri îl pot convinge sau nu pe cel care întreabă. ne va servi mai bine pentru a evidenţia legătura dintre tehnica de problematizare şi orizontul de viaţă. atunci la ce bun să mai fiu polhovnic?”). “fiecare schimbare trebuie să aibă o finalitate”. 4). După cum într-un orizont de viaţă în care aceeaşi evoluţie aduce mai mult rău decât bine sau care este asociat cu un orizont cultural 96 . inclusiv teoria “progresului istoric”. 4.3). ele vor diferi de la o epocă la alta şi de la o cultură la alta în funcţie de alte “tehnici” de problematizare a lumii şi de alte organizări mentale (intelectuale. “Cum a devenit lumea aşa cum e astăzi?” este o întrebare căreia i se pot da mai multe răspunsuri (de unde şi numeroasele viziuni asupra evoluţiei universului sau a societăţii umane. la “mecanismele” şi “direcţiile” acestuia etc. el nu-l va considera un “răspuns”. imaginare. Toate sunt tributare unei aceleiaşi “tehnici” de formulare a întrebărilor (a problemelor) şi unei aceleiaşi organizări mentale. “lumea este un lucru şi trebuie să fi fost făcută de cineva dintr-un anumit material originar. “tot ce există a devenit”. avansate de Langer: 1. orientarea minţii sale. Desigur. presupunerile pe care le-a susţinut întotdeauna ca sens comun al noţiunilor şi lucrurilor în general (la fel ca în cazul unui personaj de-al lui Dostoievski. unde am dezvoltat ideea raportului dintre orizontul de viaţă şi organizarea mentală . îl pot satisface mai mult sau mai puţin. Un alt exemplu. Este evident că într-un orizont de viaţă în care evoluţia istorică are un ritm suficient de lent pentru a nu fi percepută. “totul are o cauză”.În jurul răspunsurilor la această întrebare se constituie concepţii despre lume care presupun unul sau mai mulţi demiurgi (mitologii. el va fi deranjat şi va respinge răspunsul (de fapt. Dar dacă i se va răspunde “Lumea nu a devenit deloc”.). ci îl va percepe ca pe o respingere a întrebării). Care sunt presupunerile ce dau lumii un sens inteligibil pentru cel care crede că lumea devine? Iată câteva. oferit tot de Susane Langer. acestuia îi va corespunde un orizont cultural dominat de ateism (vezi şi studiul nostru din 1980. oamenii vor trăi într-o lume care “nu devine” (cazul satului “atemporal” descris de Blaga). religii politeiste şi monoteiste). iar de aici o altă multitudine de teorii cu privire la “forţele motrice” ale progresului.

o astfel de comunicare nu este posibilă. cât şi în antropologie. deoarece: a) orice răspuns formulat de unul dintre interlocutori va însemna. iar mişcarea – o simplă abatere. atât în filosofia socială. El a intrat în aceste domenii pe calea “translaţiei de concepte”. ci însuşi limbajului. unde a fost impus 97 . şi poate fi practicată în scopuri antidemocratice şi antiumaniste. o degradare a stării ideale (cum apare în concepţia lui Aristotel despre mişcarea fizică)lxviii. repausul va fi considerat “starea naturală”. Concluzia ce pare să se impună este imposibilitatea de principiu a comunicării. care fac din comunicare fie un act imposibil. psihologie şi sociologielxx. respingerea întrebărilor sale. ele derivând din natura cunoaşterii. nu există un limbaj comun. adică aşa cum a fost practicată adesea în epoca modernă Îndoiala cu privire la posibilitatea de principiu a unei autentice comunicări interculturale s-a născut în urma evidenţierii unor limite obiective ale capacităţii limbajului de a funcţiona ca monedă universală (în accepţiunea “şcolii proces”). ca sursă de alienare. b) în ciuda existenţei unui vocabular comun. à la Rousseau. această stare de lucruri nu poate decât să inspire un adânc “scepticism comunicaţional”. ca manipulare sau ca dresaj. comunicarea poate fi gândită doar ca un “proces” unidirecţional.ce conţine mitul Vârstei de Aur. cum acţionează ele şi în ce condiţii pot fi depăşite? Iată întrebări la care va trebui să răspundem dacă vrem să găsim un răspuns raţional la întrebarea fundamentală: Este posibilă comunicarea? O bună călăuză pentru a intra în studierea acestor mecanisme va fi conceptul de “paradigmă culturală”. de la această stare “de drept”. În ce constau aceste limite. Este evident că între interlocutori ce nu împărtăşesc aceeaşi organizare mentală. pentru celălalt. acest sens este singurul care ne interesează din perspectiva comunicării între culturi şi/sau ideologii. folosit tot mai mult în ultimele patru decenii. Faptul este dezolant în măsura în care aceste limite nu aparţin interlocutorilor. fiind împrumutat din filosofia ştiinţei. Important pentru tema noastră este să vedem în ce măsură este posibilă comunicarea ca transfer de idei conştientizatlxix. Altfel. Chiar şi pentru cineva care crede cu tărie în “perfectibilitatea nelimitată a fiinţei umane”. mai puţin legitimă. fie un act incomplet. în sensul de modificare a modului de gândire al interlocutorului – modificare conştientizată şi asumată de acesta. Or.

el explică ∗ Profesor de istoria şi filosofia ştiinţei la Princeton University. Kuhn şi-a dobândit notorietatea mondială în urma publicării cărţii The Structure of Scientific Revolutions (1962). cu un consistent studiu introductiv scris de filosoful român Mircea Flonta (16). ele stau la baza instrucţiei unui grup disciplinar (fizicieni. mai ales. p. Spre deosebire de cunoaşterea cuprinsă în enunţurile abstracte ale teoriei şi în regulile metodologice generale. Kuhn∗. Newton. Pozitiviştii. iar criteriul de departajare ştiinţă/nonştiinţă este testabilitatea. filosofii ştiinţei s-au împărţit în două tabere: “kuhnieni” si “antikuhnieni” (de fapt. Prima versiune în limba română a acestei cărţi celebre a apărut în 1976. Pentru Kuhn. aşa cum rezultă ea din istoria ştiinţei. popperieni). oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni” (16. Paradigmele ghidează pe membrii grupului ştiinţific în rezolvarea unor probleme noi. spune el. conceptul central este cel de paradigmă. Pentru ei. cunoaşterea cuprinsă în paradigme este o cunoaştere tacită. căreia i s-a dedicat Colocviul international de filosofie a ştiinţei din 1965 (Londra). chimişti etc. În practică. 98 . şi chiar K. de asemenea. Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică ce pot fi întâlnite în lucrările ştiinţifice clasice şi.). Faptul că membrii grupului disciplinar au în comun o paradigmă explică faptul că ei comunică aproape deplin şi fără dificultăţi majore. Franklin sau Einstein). chiar creator – dar fără a putea vorbi despre ea prin formulări generale. fie ca o infirmare (“falsifiere”) a acesteia (Popper). Trimiterile din acest curs se vor face la ediţia din 1976. Ei o aplică – uneori. comportarea oamenilor de ştiinţă se abate de la canoanele care definesc ştiinţificitatea şi chiar raţionalitatea (canoane pe care le întâlnim atât în filosofia ştiinţei. Pe baza lor.de filosoful american Thomas S. Paradigmele sunt. în manuale şi tratate. Din caracterul quasi-conştientizat al paradigmelor rezultă caracterul colectiv al acestora. în caracterizarea naturii şi dinamicii ştiinţei conceptul central este cel de “teorie ştiinţifică”. Deşi constituirea unei paradigme este legată de obicei de numele unui mare gânditor (Ptolomeu. cel care se instruieşte învaţă să formuleze şi să rezolve noi probleme. ea nu este niciodată opera unui singur om. deci. El a sesizat că teoriile despre natura ştiinţei şi scopul cercetării în ştiinţele naturii nu sunt concordante cu practica ştiinţifică. fără ca ei să conştientizeze paradigma pas cu pas. considerau că ştiinţa se deosebeşte de speculaţie prin testare – fie ca o confirmare a teoriei (Carnap). Dupa apariţia lucrării. cât şi în mentalitatea curentă). 14). iar criteriul este rezolvarea de probleme. “realizări ştiinţifice exemplare care. pentru o perioadă. Thomas S. Popper (adversar al emipirismului logic).

se pune întrebarea: Cum se poate “migra” 99 . Cum se explică incomensurabilitatea observaţiilor? Deşi privesc “în aceeaşi direcţie şi din acelaşi punct” (Kuhn). şi nici nu vor putea înţelege şi accepta punctul de vedere al celorlalţi. fiindcă paradigmele sunt incomensurabile (nu pot fi comparate. astfel. deoarece nu există o “unitate de măsură” comună)lxxi. Acest lucru nu se întâmplă. care tratează istoria ştiinţei din perspectiva ultimei paradigme: toate celelalte paradigme nu au avut alt rol decât de a pregăti. iar un limbaj neutru nu există. Incomensurabilitatea paradigmelor provine din următoarele: i) ele implică presupoziţii incompatibile cu privire la entităţile de bază ale domeniului studiat şi la comportarea acestora. deşi constituţia aparatului senzorial este aceeaşi. Compararea şi evaluarea a două paradigme rivale pe baza unor criterii logice sau a unui stoc de date observaţionale invariante nu este posibilă. cercetătorii vor percepe lucruri diferite. iii) observaţiile pe care cercetătorii le efectuează asupra aceleiaşi realităţi sunt şi ele incomensurabile. Kuhn respinge presupunerea că ar exista criterii de apreciere a paradigmelor independente de adoptarea unei paradigme (presupunere specifică pozitivismului. “treaptă cu treaptă”. care le este superioară din moment ce le înţelege limitele şi le poate explica. Propagată în şcoli. Confuzia dintre istoria reală şi istoria ideală este întreţinută de manuale. cu cercetătorii care împărtăşesc paradigme diferite. din care pot fi comparate. adepţii unei paradigme nu-i pot convinge pe adepţii paradigmei concurente de superioritatea punctului lor de vedere. Astfel de criterii. însă. evaluate şi ierarhizate paradigmele. Apare. o “ruptură de comunicaţie” (Kuhn). Argumentele celor două părţi vor fi circulare (ele pot fi înţelese şi acceptate doar de cercetătorii care deja lucrează în aceeaşi paradigmă)lxxiii. apariţia paradigmei actuale. Dacă oamenii care “locuiesc” (sau sunt “locuiţi” de) paradigme diferite vorbesc “limbi” diferite. spune Kuhn.unanimitatea judecăţilor profesionale. ea se interpune pe circuitul stimul–percepţielxxii. Aceasta se întâmplă datorită cunoaşterii tacite cuprinse în paradigme. care se raportează la o istorie ideală a ştiinţei. sunt “invenţii ale filosofilor”. această confuzie întreţine iluzia că ar exista un punct de vedere privilegiat. dar şi altor variante de filosofie a ştiinţei). adică la o istorie re-construită. ii) ele presupun criterii diferite de delimitare a problemelor “reale” şi a soluţiilor “legitime”.

credinţe şi metode (inclusiv “tehnici” de problematizare) împărtăşite la un moment dat de membrii unei comunităţi. cuprins de ediţia românească (vezi 16). însă. bresle perofesionale. partide politice etc. pentru a se vedea cât de legitim din punct de vedere metodologic este transferul conceptului de paradigmă disciplinară în analiza comunicării interculturalelxxiv. 195).dintr-o paradigmă în alta? În nici un caz prin demonstraţie logică – spune Kuhn – şi nici prin recurs la “experienţă”.). Am făcut-o. 334-359). Vom defini paradigma culturală ca o constelaţie de valori. Am prezentat-o cât mai succint posibil şi în varianta ei cea mai tare. Este suficient să înlocuim conceptul lui Kuhn cu cel de “paradigmă culturală” pentru a ne da seama că limitele comunicării între oamenii de ştiinţă sunt valabile pentru comunicarea dintre orice grupuri umane – din moment ce orice grup poate fi considerat o comunitate culturală sau sub-culturală (comunităţi etnice. cum? Prin convertire! Termenul. concurente pentru acelaşi domeniu al realului). precum şi ideea progresului în obiectivitate ca apropiere de un Adevăr pre-existent. chiar şi succintă. fără să introducem amendamentele pe care însuşi Kuhn le aduce în “Postscriptum” din 1968. folosit de obicei pentru a desemna mutaţii bruşte în credinţele religioase. clase sociale. este folosit de Kuhn pentru a sugera caracterul non-raţional al adoptării unei paradigme. p. pentru ca în comunicare să apară obstacole. atunci. pare superfluă. Această teorie pune în evidenţă relativitatea oricărei comunicări. pe care o găsim în Structura revoluţiilor (1962). ci din însăşi natura limbajului şi a cunoaşterii. care provine nu din “incompetenţa comunicaţională” a interlocutorilor. constrânsă de logică sau de o experienţă neutră” (16. Dar. Teoria lui Kuhn îngroapă definitiv idealul hilbertian al reconstrucţiei raţionale a ştiinţei. 100 . pp. prin intermediul unul Limbaj Ideal. teoria lui Kuhm a devenit atât de cunoscută. precum şi în Tensiunea esenţială (20. După 1965 (când i s-a dedicat Colocviul internaţional de filosofie a ştiinţei de la Londra). trecerea de la o paradigmă la alta rivală nu poate fi făcută pas cu pas. Este suficient să existe două paradigme rivale (altfel spus. încât prezentarea ei. al comunicării depline prin intermediul unui limbaj universal. “Tocmai pentru că este o tranziţie între incomensurabile.

Acest nivel ridicat al “scepticismului comunicaţional”. poate fi depăşit cu ajutorul conceptului de “referenţial”. deocamdată. iv) comunicarea dintre ei este întotdeauna parţială. care ar fi şansele de schimbare a paradigmelor culturale în istoria unei comunităţi. interideologică.În momentul imediat următor. Dar să vedem. această temă îşi subordonează toate celelalte teme semnificative). elaborat de filosoful elveţian Ferdinand Gonseth (tratat în capitolul V al cursului nostru). vi) comunicarea deplină e posibilă doar în cadrul aceleiaşi paradigme. care nu au legătură cu demonstraţia logică sau cu “dovezile” empirice. iii) adepţii paradigmelor rivale sunt în dezacord cu privire la “problemele cu adevărat importante”. chiar când privesc “din acelaşi punct” şi “în aceeaşi direcţie”. totuşi. ce presupune o “revoluţie paradigmatică” şi ce rol ar putea reveni într-o astfel de “revoluţie” specialiştilor în comunicare socială. Să vedem. pe care o considerăm o cale suficient de realistă pentru a fi luată în discuţie. Tot în capitolul VI va fi tratată teoria lui Fred Casmir despre “a treia cultură”. aşadar. vom constata că rămân valabile toate observaţiile lui Kuhn cu referire la “grupurile disciplinare”: i) partizanii unor paradigme rivale vorbesc despre lucruri diferite. vii) trecerea de la o paradigmă la alta poate avea loc din diverse motive. ii) competiţia dintre paradigmele rivale nu se rezolvă prin argumente sau prin apelul la “fapte”. fără o înţelegere corectă a acestor şanse nu se poate vorbi consistent despre modernizarea societăţii româneşti – principala temă a discursului public din ultimii ani (în ciuda faptului că sintagma “modernizare” este substituită cu cea de “integrare europeană”. asupra căruia. mai ales. aflate în corelaţii diferite). În viziunea noastră. 101 . Kuhn va reveni ulterior (20). In capitolul VI vom vedea că acest concept conţine indicii preţioase despre direcţiile în care ar putea fi surmontate obstacolele în comunicarea interculturală şi. v) adepţii paradigmelor rivale se află în lumi diferitelxxv (ei văd lucruri diferite.

2. La Edgar Morin. ca o reţea de paradigme. d) tipul morfogenetic. în Paradigma pierdută: natura umană (21) precum şi de M. Ea controlează însăşi epistemologia care controlează teoria. de cauzalitate şi de logică: a) tipul omogenizant/clasificator/ierarhic. în consonanţă cu marile tendinţe ale ştiinţei şi filosofiei. 250). Prin radicalitatea şi universalitatea ei. c) tipul homeostatic. a esteticii. chiar şi practica la care trimite teoria. care corespund unor moduri diferite de percepţie. la un moment dat. acele practici discursive ce dau naştere figurilor epistemologice. o “mare paradigmă” controlează atât teoriile şi raţionamentele. “intolerante” etc. b) tipul atomist. concepţia lui Maruyana se aseamănă cu aceea a lui Michel Foucault. 102 . Nu se poate vorbi de o “paradigmă unificatoare”. IMUNITATEA PARADIGMELOR ŞI REVOLUŢIILE PARADIGMATICE Ideea de “paradigmă” a fost dezvoltată. care colorează orice creaţie din sfera cunoaşterii. inter-profesională şi inter-culturală” (22). a eticii şi a religiei. în studiul culturii şi civilizaţiei. de gânditorul francez Edgard Morin. cât şi câmpul cognitiv (intelectual şi cultural) în care se formează teoriile şi raţionamentele. ştiinţelor şi sistemelor virtual formulate [ale cunoaşterii]” (23. p. care vorbeşte de episteme ca despre condiţiile de posibilitate ale câmpului cognitiv accesibil unei culturi: “ansamblul de relaţii care unesc. în schimb acesta nu va postula unicitatea unei anumite paradigme într-o cultură (într-o epocă sau într-o comunitate). Dar în “societăţile deschise”lxxvi. sub-paradigme şi meta-paradigme. Maruyana defineşte patru tipuri epistemologice. Indivizii unei comunităţi cunosc. Dacă la Morin întâlnim acelaşi radicalism ca la Foucault. o cultură se prezintă ca un “joc al paradigmelor”. Maruyana. Foucault postulează unicitatea epistemei în cadrul unei culturi. Morin vorbeşte de paradigme “mari” şi “mici”. gândesc şi acţionează potrivit paradigmei pe care cultura lor a înscris-o în ei. în “Paradigmologia şi aplicaţiile sale în comunicarea inter-disciplinară. de paradigme “adverse”. dar se poate constata existenţa unor paradigme dominante şi a unora dominatelxxvii. Fiecare dintre tipurile de mai sus dă naştere unui “peisaj mental” (mindscape).

Morin atribuie paradigmei următoarele 10 trăsături (apud 9. concurenţă. În sânul unei culturi pot exista mai multe paradigme. între care se pot stabili mai multe genuri de relaţii: ignorare mutuală. indiferenţă mutuală. trecerea într-o altă “lume”). nici o “idee dominantă” care ar comanda. Ea organizează 103 . 1991). pot deveni “obiect al atacului”). de profunzime. complementaritate. Deşi sunt “globale”. enunţurile şi ideile din alte paradigme. juxtapunere. leur vie. paradigmele nu sunt şi universale. nu poate fi atacată decât indirect: pot fi atacate doar concepţiile şi teoriile pe care le subîntinde şi care. deci după criteriile nivelului de generalitate şi. fiind verbalizate. întreaga organizare socială. Paradigma nu e nici rezultatul – în plan simbolic şi ideal – al realităţilor sociale (materiale). implicaţie cooperantă. respectiv.Dar ce înţelege Edgar Morin prin “paradigmă”? În volumul 4 al monumentalei sale lucrări. intoleranţă. 10) este inatacabilă direct (fiind invizibilă şi invulnerabilă. 3) este invizibilă (fiind întotdeauna virtuală. “Instanţa paradigmatică leagă într-un nod gordian organizarea primordială a cognitivului şi organizarea primordială a socialului. 34-36): 1) este nefalsificabilă din punct de vedere empiric. 6) este invulnerabilă (pe termen scurt şi mediu). Leur habitat. Noutatea cu adevărat importantă pe care Morin o aduce prin modul în care construieşte conceptul de paradigmă este depăşirea opoziţiei “materialism–idealism”. precum şi după principiul de excluziune (exclude datele. 7) este intraductibilă şi incomunicabilă pentru alte paradigme. La Méthode (Les Idées. 2) funcţionează după principiul autorităţii axiomatice (se legitimează retroactiv prin axioma pe care a generat-o). În concepţia lui Edgar Morin. După Morin. antagonism. iar schimbarea ei antrenează o schimbare de univers. produce evidenţă (generează manifestări observabile). Editions du Seuil. pp. leur organization. 5) este co-generatoare a sentimentului de realitate. 9) este globală (generează o viziune asupra lumii. paradigmele diferă ca extensiune şi comprehensiune. ea există doar prin manifestările sale). 4) deşi se autoocultează. ea singură. precum şi problemele pe care nu le recunoaşte). leur moeurs. 8) este recursivă (este legată recursiv de discursurile şi sistemele pe care le generează).

dimpotrivă. cerebrali. 40). individuale. Vasile Tonoiu leagă ideile din volumul 4 al Metodei de unele definiţii pe care Morin le propusese în volumul 2 (La Vie de la Vie. pp. individuale. configuraţiile şi ierarhiile conceptuale recunoscute. biologici. 104 . du Seuil. face parte din el în acest sens. 1986. natura şi funcţionarea sa sunt percepute în contextul mai larg al viului: dependenţa oricărui principiu generativ de realitatea fenomenală pe care o generează şi de care are nevoie pentru propria lui regenerare (cazul relaţiei fenotip–genotip)lxxviii. implicaţii). acţiunii şi existenţei umane. ca şi operatorii tuturor gândurilor. adică materiali” (9. ed. deci imaterială. 1980. sociale este de natură computaţională. 36-47): “Dacă gândim paradigma prin conceptul-metaforă de nucleu organizaţional. mecanisme. Ea transformă modul de gândire.. paradigma nu este fetişizată. inaccesibilă vechii paradigme. procesul generator face parte din procesul fenomenal. Cu alte cuvinte. Explicitând pasajul de mai sus. cit. “O revoluţie paradigmatică – scrie Vasile Tonoiu – minează însăşi structura sistemului de gândire. trebuie să ţinem seama că în volumele al doilea şi al treilea din Metodă (…) Morin consideră că nucleul materialităţii oricărei organizări vii. care se propagă în cele mai diverse câmpuri ale cunoaşterii. Într-o astfel de viziune. 155-166) şi în volumul 3 (La Connaissance de la Connaissance. p. cu conceptul de paradigmă. adică la ceea ce el numeşte “revoluţie paradigmatică”. 231 – apud 9). Ed. Ed. culturii. 230 – apud 9). în acelaşi sens. lumea gândirii şi lumea gândită. p. ale ideilor” (Les idées…. nooosferă). ci şi pe acela de a ne indica. formele.organizarea computaţiilor care organizează diferitele sfere (psihosferă. Viziunea şi conceptul lui Morin au nu numai meritul de a ne plasa. ale culturii. noosferei. nu trebuie să substanţializăm. civilizaţiei. du Seuil. sociale. Edgar Morin: “Orice generativitate are nevoie să fie regenerată de ceea ce generează. existenţa. dar că operatorii tuturor computaţiilor vii. esenţializăm. reificăm paradigma” (Les Idées…. 41). procesele care concură la schimbarea unei paradigme (cauze. pp. în termeni practici. după cum. sociosferă. evidenţele empirice şi logice. O astfel de revoluţie modifică nucleele organizatoare ale societăţii. Deschide o nouă problematizare. p. în cea mai “reavănă” zonă a gândirii contemporane. p. astfel încât generatul devine co-generator. mitologiilor sunt întotdeauna fizici. regulile şi normele fundamentale până atunci necontestate” (idem. Procesul fenomenal este indispensdabil procesului generator. ideologiilor. Ea stabileşte şi menţine interacţiile tari ce dau unitate nucleului care controlează dimensiunile diverse ale organizării sociale.

Citatul de mai sus ne dovedeşte că analogiile biologiste folosite de Morin nu înseamnă biologism (explicarea socialului şi noologicului prin biologic)lxxix. din care se naşte o nouă ramură filetică). şi nici măcar un proces “logic”. 234 – apud 9). de comunicare şi dialog. aşadar. Dimpotrivă. al activităţii demonstrative sau pedagogice. căci acest proces este atât de complex încât nu poate fi gândit în termenii unei paradigme deja existente. Ideea cea mai simplă angajează. Dar o astfel de înţelegere. căci orice logică este pre-definită în cadrul unei paradigme: “Fiecare adevărată revoluţie paradigmatică se efectuează în condiţii logice imposibile. p. 105 . încât condiţiile distrugerii şi înlocuirii sale necesită mari transformări sociale.. “e vorba de sporirea competenţei umane.. socioculturali şi istorici. În opinia lui Vasile Tonoiu. aşa s-a născut lumea: în condiţii logice imposibile…” (Les Idées.Vorbind despre revoluţia copernicană. p. pe care Morin chiar o propune în Metoda sa: paradigma complexităţii. care ele însele nu se pot înfăptui decât cu concursul unei transformări paradigmatice” (Les Idées… ed. ed. doar obiectivul “luptei de idei”. ed. Dar aşa s-a născut viaţa. înţelegând-o ca parte a unui “întreg autentic”. Pentru el. cele două hipercomplexităţi: bioantropologică şi socioculturală. p. societăţi şi culturi. Morin scrie: “este atât de profund înrădăcinată în realitatea socială-culturală-noologică-psihică. conjunct. concurentă. Transformarea unei paradigme nu poate fi. de înţelegerea reciprocă între indivizi. orice cunoaştere se înscrie într-o constelaţie de factori biocerebrali. el ne atrage atenţia că procesul de înlocuire a unei paradigme de către alta nu poate fi un proces conştient. p. precum şi înţelegerea acestei înţelegeri presupun plasarea într-o nouă paradigmă. grupuri umane. culturale. Impunerea în lumea de azi a noii paradigme (“a complexităţii”) presupune asimilarea ei în ansamblul vieţii individuale şi sociale. Morin vede revoluţia paradigmatică similară cu cladogeneza (reorganizarea generală a structurilor organizatorice ale fiinţei vii. adică simplificatoare” (9. El presupune transformarea regulilor de transformare. Prin această analogie. cit. recursivă şi holografică între aceste instanţe cogeneratoare ale cunoaşterii” (Les Idées. cit. antagonistă. Complexitatea cunoaşterii umane poate fi descrisă prin “relaţia simultan–complementară. 20 – apud 9). 47). adică tocmai a regulilor generate de “nucleul” unei paradigme. cit. 236 – apud 9). el integrează cunoaşterea umană în fenomenul mai larg al Vieţii. fără a suprima diferenţa şi alteritatea prin asimilare reductivă. în întreaga cultură şi civilizaţie.

cum este. ele vor acţiona în cadrele noii paradigme “complementar-holiste”. acestea o fac posibilă. Ceea ce presupune un nou tip de competenţă şi un nou tip de responsabilitate. La trecerea din veacul al XX-lea în cel de-al XXI-lea. dincolo de care se întind alte „continente” culturale. căci astăzi nu ne mai putem imagina o revoluţie paradigmatică “locală” sau “secvenţială”. constatăm că paradigma noastră culturală (iudeo-creştină) şi-a atins „graniţele naturale”. unificarea europeană. pe care istoria de până acum nu le-a cunoscut. ele sunt posibile datorită revoluţiei paradigmatice. civilizaţia europeană (inclusiv cele de sorginte europeană) traversează. iar “forţele progresiste” nu vor mai fi cele care “înţeleg sensul progresului şi se pun în slujba acestuia”. la nivel global (planetar). “forţele progresiste” postistorice (dacă vor exista şi care vor fi ele!) vor fi cele care vor inventa şi vor crea noile direcţii ale evoluţiei istorice. iar etica lor va fi una a empatiei şi a cooperării: o “etică a grijii” (ethic of care)lxxx. Dacă vor exista astfel de “forţe progresiste”. Numai în acest context de “transformare a regulilor de transformare” ne putem simţi îndreptăţiţi să gândim posibilitatea unei culturi europene unificate. Ea este solidară cu procese de o noutate mai mică sau mai mare. ci pentru a construi „poduri”. o astfel de revoluţie paradigmatică.În opinia noastră. Dimpotrivă. pe de altă parte. dar nu pentru a le coloniza şi a le schimba după chipul şi asemănarea noastră. de pildă. Dar de această dată. în prezent. guvernate de alte semiotici. Avem datoria să le cunoaştem şi să le înţelegem. “progresul” nu se va mai realiza de la sine. însă. în mod “fatal”. 106 . Posibilitatea apare. conceptele lor organizatoare vor fi cele de cunoaştere-comunicare şi de relaţie. Pe de o parte.

unde sunt importate. fiind oarecum primogenitorii sau punctele de plecare ale tuturor schimbărilor din lumea supusă schimbării. Dacă s-ar putea calcula “randamentul” comunicării interculturale univoce.. Nu credem că imitarea unor modele culturale provenite din altă cultură.NOTE Într-un mod similar. ea este orientată negreşit spre ceea ce e imperfect şi rău. nici “exportul”. conceptul de paradigmă culturală are o carieră destul de lungă. cu volumul Dialectică şi relativism (5). lucrurilor sensibile. Desigur. cum avea intelectului transcendental al lui Kant: “Sursele unor programe mentale individuale provin din mediile sociale în care cineva a crescut şi a câştigat experienţă de viaţă. O abordare epistemologică (1980). adică “tehnic”. el intrând în limbajul ştiinţelor sociale şi al filosofiei româneşti aproape concomitent cu impunerea lui pe plan internaţional. Deşi funcţionează ca un “subsol tehnic” al culturilor. spre corupţie” (4. gândeşte culturile şi Geert Hofstede. p. (. Hofstede o numeşte “cultură secundară ” şi o defineşte ca “programare colectivă a gândirii care distinge membrii unui grup (sau categorie de oameni) de un altul” (idem. (1987). 10 şi 11). printre care şi cel de paradigmă – atât în sensul practicii ştiinţifice. Cunoaştere şi creaţie – coord. 51). Concepte integrative.) Progamele mentale variază tot atât de mult ca şi mediile sociale în care ele sunt dobândite” (ibidem). de valori şi atitudini şi chiar de comportamente). Pentru cei interesaţi de studierea barierele din comunicarea interculturală în vederea ameliorării culturii organizaţionale este de un real folos consultarea capitolului “Interpretarea programelor mentale” (idem. în sens larg (vezi. o nouă abordare a comunicării interculturale şi interideologice a fost iniţiată la noi de Vasile Tonoiu. mai ales. Iată cum surprinde Karl Popper concepţia lui Platon despre mişcare: “Formele sau Ideile perfecte şi bune sunt anterioare cópiilor. 9). spre ideea de paradigmă culturală: Dialectica creşterii ştiinţei. 279-292). publicată în 1998 (12). Software of the mind. Suntem constrânşi să considerăm comunicarea reală ca transfer conştientizat. Angela Botez realizează un excurs în istoria gândirii europene. 20). nici “agresiunea” culturală şi nici reacţiile violente împotriva “agresorilor” nu reprezintă forme de comunicare interculturală eficientă. (1988). cât şi în sens cultural – uneori. există şi comunicare univocă. suntem constrânşi să acceptăm exigenţa biunivocităţii. pp. 7. prin lxx lxix lxviii lxvii 107 . şi ideologic. reacţii care îmbracă aproape peste tot forma unor atitudini antioccidentale. Lucrările de după 1990. prin intermediul modei. Mai devreme sau mai târziu. În cartea sa cea mai recentă. nici “importul” de cultură. programele mentale nu au nimic misterios. prin care înţelege “moduri de gândire. simţire sau acţiune” care au fost “întipărite în mintea unei persoane” (2. deci suntem obligaţi să le gândim ca forme de transfer conştientizat. 21). localizează “infrastructura” unei culturi în aşa-numitele programe mentale. majoritatea apărute în publicaţii periodice. slab conştientizată de receptor (propaganda politică. Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei – coord. În accepţiunea pe care o dăm noi comunicării reale. p. ineficienţa socială a acestui gen de preluare neconştientizată (necritică) iese la iveală şi nu vor întârzia nici reacţiile împotriva acestei ineficienţe. p. Lucian Blaga. publicitatea comercială sau comunicarea educaţională din primii ani ai instrucţiei şcolare). dar o deschide. cercetător la Institute for Research on Intercultural Cooperation (IRIC). 8. Venind dinspre epistemologie şi filosofia ştiinţei. aproape din primele lucrări pe această temă. Revoluţie şi creaţie (1983). Autorul olandez. Astfel. dar creează probleme mai multe şi mai grave decât problemele pe care ar fi trebuit să le rezolve. sunt dominate de câteva “concepte integrative”. cum se întâmplă adesea în ţările lumii a teia.. de cele mai multe ori acesta ar avea o valoare negativă (subunitară)! În literatura filosofică din ţara noastră. Căci dacă punctul de plecare al oricărei schimbări este perfect şi bun. şi continuată de acelaşi autor cu importante apariţii în 1989. apărută la Londra în 1991 şi tradusă în româneşte cinci ani mai târziu (2). 1995 şi de două ori în 1997 (6. Angela Botez tematizează în literatura noastră ideea de paradigmă disciplinară. în 1978. Dar când vorbim de comunicare interculturală sau de comunicare interideologică. căci conştientizarea transferului este o condiţie sine qua non pentru biunivocitatea acestuia. Când gândeşte cultura ca “software mental”. atunci schimbarea nu poate fi decât o mişcare de îndepărtare de la ceea ce este perfect şi bun. O astfel de comunicare nu numai că nu-şi atinge scopurile (nu este eficace). în cartea sa Cultures and Organizations. Această concepţie este folosită în evaluarea tendinţei generale şi a direcţiei principale a tuturor schimbărilor din lumea lucrurilor sensibile. idei şi conduite occidentale (atunci când nu sunt importate ideologii şi instituţii) reprezintă o ilustrare a comunicării interculturale reale (ca transfer bidirecţional de idei.

(…) Sociologia şi cele mai multe ştiinţe sociale sunt ştiinţe contextuale. G. lucrarea lui Grigore Georgiu se apropie mult de cursul nostru. în special p. Bineînţeles. intitulat “Culturi şi paradigme” (idem. 31). pentru a semnala trecerea de la raţionalitatea liniară (“paradigma clasică”) la raţionalitatea non-liniară (“noua paradigmă”). autorul întreprinde un examen critic al epistemologiei secolului XX. studiu introductiv la prima ediţie românească a Structurii…(16. intitulate semnificativ “Paradigma clasică a raportului unitate–diversitate”. Ritzer şi alţii. Kuhn”. Idealuri sociale şi realităţi naţionale (14). vezi captolul VII al cursului. p. vezi Mircea Flonta.. p. Identitate (15). pentru secolul ce s-a încheiat putem vorbi de o “paradigmă de tranziţie” (12. Bădescu face o conexiune cauzală între paradigma disciplinară (în sensul de la Kuhn) şi paradigma culturală. Sincronism şi protocronism” (13. cât şi în aceea de instrument euristic. Cu privire la acest aspect al teoriei lui Kuhn. p. Unul dintre numeroasele puncte comune este faptul că autorul se raportează la paradigmele culturale atât în calitatea lor de obiect de studiu. o ştiinţă monoparadigmatică. Ungureanu trecea la re-definirea criteriilor de ştiinţificitate pentru perimetrul cunoaşterii sociale: “sociologia. Se poate vedea o analiză mai actuală. raport pe care îl va re-elabora epistemologic într-o viziune holistică şi holografică. la autori din generaţia de mijloc. pp. 30). conceperea raportului universal-specific ca opoziţie exterioară şi dihotomică. aşa cum s-a observat de mult şi cum au reafirmat Th. intitulat “Este incomensurabilitatea o iluzie?” (17. p. Cultură. 238-278). Această abordare – evident antipozitivistă – i-a permis să sesizeze că scopurile constitutive ale sociologiei româneşti au fost legate de “tensiunea dintre idealurile sociale (…) şi realităţile istorice naţionale” (idem. pp. respectiv “Sfârşitul universalităţii şi afirmarea noii paradigme”. Datorită domeniului abordat (cultura) şi a strategiilor de abordare (specifice epistemologiei post-pozitiviste). Grigore Georgiu abordează problema identităţii naţionale într-un volum apărut în 1997: Naţiune. filosofia culturii şi filosofia ştiinţei. este normal ca “orice nouă serie istorică să implice totodată o relansare a ‘ciclului cunoaşterii ştiinţifice’. O utilizare prolifică a cunoscut acest concept în teoria socială. pp. 5-35. pp. 52-88).în primul rând. dimpotrivă. conexiune care îi legitimează folosirea conceptului în analiza istorică a culturii române.7. S. Ion Ungureanu face. autorul consideră că aşa cum “orice ciclu al cunoaşterii ştiinţifice porneşte cu elaborarea unor probleme ştiinţifice”. Împotriva celor care încercau să “citească” istoria sociologiei româneşti cu ochelari occidentali. La interferenţa dintre teoria socială.prisma limbajului conceptual al fiecărei epoci (antichitate. 18-19). ca “o sinteză cu totul originală. 31). 30-31). p. p. pp. pp. 70-74). 26). de teoriile sociologice şi de ştiinţa sociologică” [14. enunţurile lor sunt valide în sau pentru contexte istorice determinate” (idem. 17]. 30-31). modernitate şi contemporaneitate – pe care o împarte în “secolul XX” şi “postmodernism”). lxxi 108 . paragraful 2). Fără să abuzeze de termenul “paradigmă” (preferând să-l folosească pe cel de “serie constitutivă”). paragraful 2. cum ar fi Ilie Bădescu şi Ion Ungureanu. totuşi. o analiză de tip “paradigmatic” în cartea sa din 1988. ceea ce explică faptul că sociologia românească s-a născut nu ca o sociologie “raţional-explicativă” (ca în Occident). ci. nu este şi nu poate fi. Kuhn. ca o ştiinţă a naţiunii în constituire şi în ‘tensiune’ cu forma generală a societăţii capitaliste moderne occidentale” (idem. “Natura şi dinamica ştiinţei în concepţia lui Th. În concluzie. ci ca una “comprehensivă” (idem. Sincronism european şi cultură critică românească (12). Ion Ungureanu afirma că “sociologia s-a născut în România relativ independent de geneza sociologiei occidentale. în capitolele VII şi IX. ca disciplină aparţinând ştiinţelor sociale sau ale culturii. Pe de altă parte. pe baza principiului complementarităţii şi al nonseparabilităţii (pentru înţelegerea acestor viziuni şi principii. În capitolul intitulat “Teorie şi paradigmă. Grigore Georgiu va beneficia de noua paradigmă pentru a denunţa obstacolele epistemologice care au grevat teoriile specificului naţional . Astfel. paradigmele sunt definite drept “cod logic al culturilor” şi li se analizează “fundaţia existenţială”. multiparadigmatică. “nucleul dur” sau “periferiile insuregnte”. În viziunea autoarei. în capitolul VI. Odată stabilit raportul dintre ideologie şi ştiinţa sociologică. În cartea sa din 1984. aceea dintre pozitivism şi mesianismul naţional” (idem. 25-37). care aparţine lui Valentin Mureşan şi care poate fi găsită în Evoluţie şi progres în ştiinţă. “Noile concepţii ale cunoaşterii reprezintă aşadar elementul central al unei paradigme culturale” (idem. pp. în aşa fel încât apariţia ‘noilor probleme’ (…) să reclame totodată inventarea unei noi paradigme culturale care va dirija conduitele sociale şi procesele creatoare ale noilor agenţi istorici” (idem. 27). Regretatul sociolog (teoretician şi istoric al sociologiei cu un larg orizont filosofic şi cu un excepţional antrenament epistemologic) avansa o teză revoluţionară în climatul intelectual românesc de la sfârşitul anilor ‘80: “Punctul nostru de vedere este că ideologiile nu pot fi şi nu sunt nici astăzi separate de concepţiile despre societate.

cândva. violenţe în Libia. În modelul triadic al lui Ch. D. pe tema adevărurilor din Creştinism şi Islam). ei nici nu au nevoie de „libertatea de expresie”. şi nu vei găsi decât lucruri rele şi inumane. Astfel. de preşedintele Yemenului. Semnificatul nu mai este obiectul. Lăsăm de-o parte clivajele dintre sub-paradigma fundamentalismului iudaic şi sub-paradigma fundamentalismului islamic. 832. cu Violenţa însăşi. la Basra. Referitor la imigranţii ilegali din Libia. în Revista 22. Roberto Calderoli (Liga Nordului). în România. după cum am văzut. sub presiunea contextului social. „libertatea de gândire” este de neconceput (şi nu pentru că sunt musulmani. Este şi cazul. neutilizată ca lăcaş de cult. ţinut la Universitatea Regensburg din Germania. precum porunca sa de a impune prin sabie credinţa propovăduită de el" (este vorba de dialogul purtat în 1391 de împăratul bizantin Manoil al II-lea Paleologul cu un învăţat musulman. Acest dentist. care speră în exportarea cu succes a „formelor democratice” şi deplânge faptul că Occidentul „s-a dovedit mult mai slab în a exporta şi conţinuturi pe măsură” (Alina Mungiu-Pippidi. Alina Mungiu. Rezultatul publicării „caricaturilor lui Mahomed”: sute de mii de oameni în stradă. dar şi împotriva acesteia (ea a dat atâta bătaie de cap Inchiziţiei!). ci un concept cu o imagine acustică” [subl.. Peirce (19). Aşa cum absenţa acestui concept i-a împins pe jurnaliştii danezi la un act iresponsabil (în termeni de responsabilitate comunicaţională). “semnul lingvistic nu uneşte un lucru cu un nume. materializat în norme şi convenţii ce diferă de la o cultură la alta. ceea ce a determinat guvernul irakian să ia măsuri de securitate la toate bisericile creştine din Bagdad. în vârstă de 49 de ani. căci pentru ei.B. peste 30 de morţi şi zeci de răniţi. le-a cerut lxxiii lxxii 109 . sub-paradigma catolică). păzită de soldaţi. de la o politică a imigrării dezastruoasă. Toţi aceşti Ali Baba ar trebui să se întoarcă la Allah şi la ţara lor”. Ghaddafi i-a demis pe ministrul de Interne şi pe şeful poliţiei. ci conceptul.]. pe alţii i-a determinat să le ia apărarea (Calderoli şi alţii ca el). de partidul şiit din Irak etc. creştini arşi de vii în Nigeria . 14). Acest discurs academic a avut câteva consecinţe mai puţin academice: Suveranul Pontif a fost somat săşi ceară scuze de organizaţia „Frăţia Musulmană”. citând dintr-un document vechi de peste şase secole: "Arată-mi ce a adus nou Mahomed.În concepţia lui Ferdinand de Saussure (18).în total. Aşadar. precum şi dintre Creştinism şi Islam – ceea ce nu este întotdeauna acelaşi lucru. care a purtat la televizor un tricou cu caricatura lui Mahomed. "Despre credinţă şi raţiune în Creştinism şi Islam". Cum să exporte Occidentul nişte conţinuturi care sunt produsul unei istorii unice. numai a lui? Cum să-şi exporte propria istorie? E ca şi când am visa să avem. ci pentru că sunt fundamentalişti). în Irak. Dar avem şi noi. „Războaiele nesfinte. Marocul n-a mai aşteptat scuzele. era cunoscut pentru declaraţiile sale xenofobe. fie pe baza unei axiome mai largi – „libertatea de gândire”. gândirea celor care s-au simţit jigniţi şi au dat foc ambasadelor europene stă pe interidicţia reprezentării grafice a Profetului (Islamul este iconoclast). Mahomed şi evangheliştii”. Papa n-a ratat ocazia să identifice Islamul cu principiul violenţei. Bin Ben-ul la Bucureşti. Cei care au publicat caricaturile şi cei care le-au luat apărarea gândesc fie pe baza axiomei „libertăţii de expresie” (presupoziţie a paradigmei occidentale laice). Calderoli spunea că "perioada zăhărelului s-a terminat. la o intoleranţă maximă – ambele extreme fiind rodul absenţei conceptului de „paradigmă culturală”. zeci de maşini incendiate în Italia. aflându-se în renovare). despre care ştim că este un construct cultural. aceleaşi măsuri au fost luate de Autoritatea Palestiniană la Biserica Nativităţii de la Betleem. vineri. manifestându-se şi în sânul Bisericii. dentiştii noştri: de pildă. în episodul „caricaturilor lui Mahomed” de la începutul anului 2006 este exemplar pentru conflictul paradigmatic dintre Occidentul laic şi statele musulmane (nesecularizate). Islamul este reprezentat de fundamentaslismul islamic. în numele Uniunii Mondiale a Teologilor musulmani pe care o prezidează. pg. ca semn al moderrnizării României! Un alt episod exemplar pentru absenţa responsabilităţii comunicaţionale este recentul discursul Papei Benedict al XVI-lea. Mii de egipteni indignaţi au ieşit în stradă. al comunicării dintre Occident şi Islam. nu un dat observaţional (empiric). în ziua de 12 septembrie 2006 (era o zi de marţi!). nr. alteori – între Islam şi paradigma creştină (eventual. de-a dreptul dramatic. Uneori. S. 17 februarie 2006. iar ministrul italian pentru reformă. Yussef Al-Qaradaui. ns. între “reprezentant” şi “obiect” intervine “interpretantul”. care alimentează de peste cinci decenii conflictul din Orientul Mijlociu. care este proprie civilizaţiei occidentale dintotdeauna. În schimb. Calderoli considera ca e o "ipocrizie" să faci distincţia între "Islamul terorist" şi cel pacifist. l-a rechemat pe ambasadorul său la Vatican. influent lider religios din Qatar. dar de cele mai multe ori. deşi cele două axe de comunicare lasă adesea impresia că se suprapun. şi-a dat demisia după ce 11 protestatari au fost ucişi în faţa Consulatului Italiei din Libia (fostă colonie italiană). În acest „discurs academic”. e timpul acum pentru toleranţa zero. manifestanţii au ars portrete ale Papei şi au incendiat o biserică (e drept. care se află. mobilizaţi de „Frăţia Musulmană”. alte cinci biserici creştine au fost atacate de protestatari furioşi în Fâşia Gaza şi Cisiordania. ruptura de comunicare apare între Islam şi paradigma laică a unui Occident secularizat. susţinând că "e timpul sa încetam să inventăm poveşti despre dialogul cu aceşti oameni".

15 septembrie). Asta ar însemna sfârşitul modului tradiţional de gândire şi începutul celui critic” (idem. că „nu există disponibilitate la dialog” (tot din partea musulmanilor!). Papa a avut dreptate!”. care văd în ele un nou argument în favoarea violenţei „congenitale” Islamului şi care spun. împărtăşite de membrii unei comunităţi date” (idem. credem că referenţialul. paradigma îşi spune cuvântul. ei sunt prizonierii propriei paradigme. Existenţa unei întrebări lipsite de răspuns ar distruge unitatea dintre procesul de gândire şi realitate…” (idem. în sensul definit şi utilizat de Gonseth. 8). pp.] Aici. Dar cum teoria lui Kuhn nu se încadrează în nici una din cele două situaţii ipotetice. p. nu pot să înveţe. extrapolarea iraţionalului de la simţul comun la spiritul ştiinţific sau extrapolarea raţionalului de la spiritul ştiinţific la simţul comun ar fi fost ilegitime. (Radio România Actualităţi. de către musulmani). 51). Au fost puţini comentatorii occidentali ce reuşesc să iasă din acest cerc vicios (caracterul circular al argmentelor din orice paradigmă) şi care sesizează iresponsabilitatea discursului papal. Ca de obicei. Din acest punct de vedere ne apar deosebit de utile dezvoltările filosofice ale ideii de referenţial pe care le face Vasile Tonoiu (6. şcolile teologice din Iran şi-au închis porţile pe tot parcursul duminicii imediat următoare (17 septembrie) ş. pp. “societăţi închise” (24). ediţia din 17 septembrie 2006. iar „precizările Vaticanului nu au fost considerate suficiente” (desigur. De altfel. ora 18.a. Iată cum a interpretat acest episod unul dintre cei mai competenţi analişti politici ai momentului. El pleacă de la ideea că acestor societăţi le este specific “modul de gândire tradiţional” (24. O interesantă analiză a “paradigmelor unificatoare” o face George Soros în legătură cu societăţile organice... într-o zi de "mânie paşnică" (vineri. 7. opus “modului de gândire critic” (idem. 47-52). printre rânduri: „Iată. Din moment ce în “modul de gândire tradiţional” relaţia dintre gânduri şi realitate nu apare ca o problemă (“nu este stabilită distincţia dintre gânduri şi realitate” – idem.25) Încă o dată. despre comportamentul raţional al acestora. p. ii) dacă Thomas Kuhn ar fi vorbit nu despre comportamentul iraţional (în sensul limbajului filosofic american = non-conştient) al cercetătorilor din ştiinţele naturii. pp. ci paradigmele culturale care funcţionează “jos. al căror potenţial constructiv credem că a fost valorificat prea puţin în literatura noastră filosofică. 110 lxxvi lxxv lxxiv .. O literatură care îi conţine pe Mireca Eliade. o paradigmă este împărtăşită nu numai de membrii unor comunităţi ştiinţifice. Deci şi pentru Kuhn. Din punct de vedere metodologic. unde exigenţele raţionalităţii. în vale”. Presupunem că niciunul dintre ei nu operează cu conceptul de „paradigmă”. chiar la Kuhn. pe care el însuşi îl numeşte “sens sociologic”. Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu ar putea marca dezvoltări tematice consistente în această direcţie. pe urmele profesorului său Karl Popper. 56-66). metode etc. ale gândirii critice şi asigurărilor metodologice sunt slabe sau lipsesc cu desăvârşire. deoarece nu există nici un criteriu conform căruia să fie respinse (…). el deplânge faptul că „musulmanii aşteaptă scuze”. 219-255). p. ci dimpotrivă. deschide o perspectivă aparte pentru elaborarea unei ontologii a umanului. de la care trecuseră doar 7 luni. atunci paradigma dominantă este şi unica paradigmă: “concepţiile tradiţionale trebuie acceptate în mod automat. Cristian Pârvulescu: reacţiile musulmane la discursul Papei arată că „există multă rea-credinţă” (din partea musulmanilor!). în Postscriptumu-ul redactat la 7 ani după apariţia primei ediţii (16. 49). Avem de-a face cu acelaşi tip de interpretare care a dominat presa europeană cu ocazia scandalului „caricaturile lui Mahomed”. 48). caz în care paradigma desemnează “o întreagă constelaţie de convingeri. o societate organică este “închisă” tocmai pentru a salva unicitatea paradigmei culturale: “Un sistem rival de gândire poate distruge poziţia monopolistă a credinţelor existente şi le supune obligatoriu unei examinări critice.musulmanilor să protesteze. emisiunea „Maraton duminical”. cuvântul lume este folosit fără ghilimele.m. găsim un sens mai larg al conceptului. De fapt. p. În viziunea lui Soros. valori. expresia “lumi diferite” poate fi mai mult decât o metaforă. construirea conceptului de paradigmă culturală ni se pare legitimă din punct de vedere epistemologic. În astfel de situaţii. Majoritatea comentatorilor noştri care au analizat „episodul Benedict al XIV-lea despre Islam” au dovedit înţelegeri parţiale şi/sau superficiale. reacţiile credincioşilor musulmani sunt considerate „disproporţionate” de către comentatorii europeni. 220). pe care le numeşte.d. căci din perspectiva ontologiei regionale a umanului. Lucian Blaga. mai ales că are avantajul – foarte important – de a nu suferi de un congenital eurocentrism [a se citi “occidentalocentrism”]. Se pare că aceşti oameni nu vor să înveţe nimic din propria lor experienţă. ci de membrii oricărei comunităţi umane. translaţia conceptuală ar fi fost ilegitimă în următoarele două situaţii ipotetice: i) dacă Thomas Kuhn (sau un alt autor) ar fi depistat nu “paradigmele disciplinare” din “Cetatea Ştiinţei”. De altfel.

totodată. ea s-a întins pe o perioadă de patru ani (1975-1979). Cert este că disputta Piaget-Chomsky este una dintre cele mai importante dispute filosofice din secolul XX.). fiind egalată ca importanţă doar de disputa PopperKuhn (1964-1965). Pentru cunoaşterea celor mai importante contribuţii din secolul XX cu privire la raportul genotipfenotip. Dezbaterea. opera literară activează o serie de răsturnări intelectuale” (idem. Nebunia şi isteria. Socrate. intitulată O teorie a secundarului (25). Din fericire. 201). ceea ce îl conduce pe Virgil Nemoianu la constatarea: “Literatura ar trebui considerată una dintre forţele care acţionează în istorie contracarând tendinţa entropică înspre declin” (idem. orice mijloc poate fi folosit. De aceea. Dar nu toate sunt la fel de eficiente: “Felul în care societatea tratează cu asemenea indivizi constituie testul suprem al adaptabilităţii ei. 55-56). progresismul radical se transformă în teroare revoluţionară şi oroare totalitară” (25. folositoare când se tratează cu cei care gândesc altfel…” (idem. dezorganizate ale secundarului constituie principala istorie ascunsă a culturii umane” (idem. ci dimpotrivă: el subminează reducţionismul – în special acea formă de reducţionism rezultată din antropomorfizarea procesului de cunoaştere (Piaget i-ar spune “antropo-centrism” sau chiar “narcisism” intelectual şi/sau teoretic). însă. desfăşurată într-o şedinţă comună a Academiei Franceze şi Societăţii Regale din Londra. Soljeniţîn şi Zaharov. Toleranţa amestecată cu neîncrederea este.. În acest fel. 25). deoarece ea poate provoca conflicte şi. Represiunea nu poate fi decât contraproductivă. pp. unică într-o societate) “paradigmă unificatoare”? Pentru că ea are darul de a asimila orice “element recalcitrant”. p. 23). 31).De ce putem numim acest gen de paradigmă (dominantă şi. o face Virgil Nemoianu într-o lucrare publicată în 1989. mai de curând. spune el. pp. în mod diferit. pe tema creşterii cunoaşterii ştiinţifice. poate încuraja evoluţia unui mod alternativ de gândire. Copernic şi Galilei. S-au confruntat atunci două paradigme disciplinare concurente. fundamentalismul islamic în Iran şi Afganistan) ne arată că de la folosirea marginalizării sociale până la internarea în ospicii şi exterminarea fizică. s-a dus în jurul problemei cunoaşterii. Una dintre concluziile acestei lecturi novatoare este: “Tensiunile şi fricţiunile dintre epistemologia publică şi aranjamentele particulare. p. orice “progres” s-ar degrada şi s-ar bloca. respectiv. prin asta. p. atâta vreme cât nu este ameninţată de alternative (. Tradiţia este extrem de flexibilă. stalinismul sau. personaje din aceeaşi poveste. în toate variantele lor. “În momentul în care o soluţie nu mai este acceptată în cadrul realităţii sociale. În viziunea lui Nemoianu. Din această perspectivă. care ar putea periclita poziţia de monopol a paradigmei (similar cu procesul de “raţionalizare” descris de Marcuse. cu referire la “Sistemul” american). teorii care au rămas în istoria ştiinţei ca două abordări alternative – psihologia genetică şi. Michnik şi Havel sunt. istoria ar evolua spre entropie. 51-52).. ambii fiind doi dintre cei mai importanţi filosofi ai cunoaşterii din secolul recent încheiat). cu implicaţii directe asupra raporturilor filogeneză-cunoaştere şi cunoaştere-semioză. lxxix lxxviii lxxvii 111 . O seducătoare analiză a raportului de dominare/aservire între paradigme. dezbaterea a fost comparată cu o confruntare dintre Descartes şi Locke. El cuprinde celebra dezbatere dintre psihologul elveţian Jean Piaget şi lingvistul american Noam Chomsky (de fapt.. Soros observă că “nu este nevoie ca modul de gândire tradiţional să se prăbuşească de câte ori apare o modificare în cadrul relaţiilor de existenţă. cel mai eficient răspuns. dacă paradigmele dominante (pe care el le codifică sub consemnul generic “Principalul”) ar domni nederanjate. p. Cum se apără societatea închisă de indivizi care atacă paradigma-monopol? Experienţa tentativelor de re-instaurare a unor societăţi organice în plină modernitate (nazismul. gramatica generativă. probabil. ea intră automat în categoria celor tradiţionale (…). demersul lui Jean Piaget din Biologie şi cunoaştere (27) nu înseamnă biologism. Imediat ce apare ca dominantă o altă explicaţie. de-a lungul istoriei universale. este obligatorie studierea volumului Teorii ale limbajului – teorii ale învăţării (26). de pildă. pot fi. După cum am spus. Karl Marx şi Salman Rushdie. dintre paradigmele dominante (la un moment dat) şi paradigmele dominate (la acelaşi moment). “De cele mai multe ori. chiar şi o lume în schimbare poate apărea imuabilă în cadrul acestor limite” (idem. obiectivate în două teorii la fel de prestigioase: teoria învăţării (Piaget) şi teoria limbajului (Chomsky). cu toţii. cartea autorului român (profesor de literatură comparată la Universitatea Catolică din Washington) propune o re-citire a istoriei din perspectiva tensiunii dintre Principal şi Secundar – în termenii analizei noastre. organizată de Centrul Royaumont pentru o ştiinţă a omului.. La fel cum.

inclusiv atunci când pretinde că este universală” (ibidem). . În viziunea noastră. kantianismul şi utilitarismul). În Moral Boundaries (1993). care sunt subordonate nevoii de a descrie moralitatea. “Elitism. noua abordare a limbajului şi noua abordare a moralităţii comunică între ele. 98). p. Tensiunea dintre drepturi şi grijă este resimţită de femei. sensul vieţii umane. Împreună. căci “moralitatea este întotdeauna contextuală şi istorică. 109). căutarea unor răspunsuri potrivite pentru cazuri particulare. specific masculină. femeile devin victime. pp. în lucrarea In a Different Voice. este şi neînţeleaptă din perspectivă politică”. După ce face o incursiune în istoria eticilor din antichitatea greacă până în zilele noastre. 51-75). Mihaela Miroiu diferenţiează cele două etici astfel: . 320-327). ea scrie: “asocierea grijii cu femeile este incorectă empiric şi istoric şi. vol. noua epistemologie. 314-320 şi. pp. În acest context abordează şi “etica grijii”. contextuale. Al doilea tip pare mai potrivit pentru aşa-numita “etică a grijii”. într-un studiu publicat în 1987 (“Beyond Gender Difference to a Theory of Care”). Grija este paradigmatică pentru toate grupurile defavorizate şi “tocmai de aceea societatea o degradează ca importanţă. educaţia spre virtute etc. p. gândire morală (rezolvarea problemelor prin căutarea unor principii cu aplicabilitate universală). Psychological Theory and Women’s Development (apud 27. Pentru cei interesaţi de această orientare teoretică este foarte utilă consultarea articolelor “epistemologie feministă” (Lorraine Code) şi “epistemologie morală” (Jonathan Dancy) din excelentul instrument de lucru care este Dicţionarul de filosofia cunoaşterii (29. totodată. 27.“Etica grijii” a fost întemeiată de Carol Gilligan.etica drepturilor este centrată pe capacităţi morale (învăţarea principiilor morale). sexism şi speciism în morală”. lxxx 112 . 106). iar în culturile în care drepturile prevalează în faţa grijii. noua filosofie a ştiinţelor. p. paragraful 1). Reluând o tipologie elaborată de Joan Tronto. ele formează o nouă paradigmă spirituală: cea a post-modernităţii. fiind solidare cu raţionalitatea neliniară din noua dialectică a naturii. asumarea responsabilităţilor şi relaţiilor (28. ca să menţină puterea celor privilegiaţi” (idem. 3. Mihaela Miroiu tratează problema “eticilor feministe” (cap. ca model ce se opune “eticii drepturilor”. Numai că Tronto nu consideră “etica grijii” specific feminină. care constau într-un set de principii universalizabile şi imparţiale (de pildă. pe care le consideră “etici ginocentrice” (vezi cap. pp. idem. concepte morale (asumarea dreptăţii şi corectitudinii). Cititorul va sesiza uşor similitudinea dintre această abordare a moralităţii şi “abordările neriguroase” ale limbajului (vezi capitolul III. respectiv.etica grijii este centrată pe dezvoltarea dispoziţiilor morale spre grijă. I. Tronto distinge între două tipuri mari de teorii morale: abstracte. 76-35).

Mass. Ideea de referenţial. 16. Maruyana – “Paradigmology and its application to cross-disciplinary. Vasile Tonoiu – Ontologii arhaice în actualitate. Bucureşti. Angela Botez – “Naşterea paradigmei holist-complementariste în secolul al XX-lea. în “Revue roumaine”. POLIROM. Editura Fundaţiei Culturale Române. 9. pp. 12. Poziţii ale filosofilor români”. Bucureşti. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. 21.Societatea deshisă şi duşmanii ei. Dumitru Borţun – “Omogenizarea socială şi ‘înflorirea personalităţii’ ”. Popper . Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. Peirce – Collected Papers. Langer – Philosophy in a New Key – a study in the symbolism of reason rit and art. K. Bucureşti. Humanitas. Bucureşti. 1/1994. Bucureşti. 1997. Software-ul gândirii. Massechusetts.I – Vraja lui Platon. 18. 10. Editura Alternative. moderne. Cambridge. 1942. 13. 1993. Paris.Cultură. Harvard University Press. 1984. Editura Economică. Cambridge. Harvard University Press. Bucureşti. în Tensiunea esenţială. 5/1980. în “Revista de filosofie”. nr. 17. Bucureşti. Vasile Tonoiu – În căutarea unei paradigme a complexităţii. 11. Susanne K. XVII. 15. 6-8/1992. Vasile Tonoiu – Omul dialogal. vol. pp. Vasile Tonoiu – Dialectică şi relativism. Editura IRI. Thomas Kuhn – “Noi reflecţtii despre paradigme”. Bucureşti.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Geert Hofstede – Managementul structurilor multiculturale. Angela Botez – Concepte integrative – antice. 1976. 1997. 22. 1997. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. Ion Ungureanu – Idealuri sociale şi realităţi naţionale.. Ilie Bădescu – Sincronism european şi cultură critică românească. Edgar Morin – La paradigme perdu: la nature humaine. 1998.Identitate. Editura SEMNE. 1996. Angela Botez – “Le nouveau paradigme spirituel du XX-em siecle”. Seriile constitutive ale sociologiei româneşti (1848-1918). . 5. 8. 1989. Un concept răspântie. 4. ediţie îngrijită de Tullio Mauro. 7. Editura Diogene. cross-professional and crosscultural communication”. 6. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. M. nr. 2. 136-280.R. 1982. 1995. Bucureşti. Vasile Tonoiu – Dialog filosofic şi filosofia dialogului. nr. în “Cybernetica”. 3. 2/1974. 14. 19. 334-359. 1978. 1931. Grigore Georgiu – Naţiune. Iaşi. 1973. Bucureşti. C. în “Revista de filosofie”. 1996. 20. Editura Ştiinţifică. Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală (publicat de Charles Bally şi Albert Riedlinger). 1989. Bucureşti. Thomas Kuhn – Structura revoluţiilor stiinţifice. Editions du Seuil. postmoderne. S. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1998. Valentin Mureşan – Evoluţie şi progres în ştiinţă.

S. Care sunt condiţiile ce definesc “situaţia ideală de comunicare”? 4. Bronner). femei şi morală.teorii ale învăţării. Despre natură. Bucureşti. Mihaela Miroiu – Convenio. De ce „organizarea mentală” şi „tehnica de formulare a problemelor” (Susanne Langer) sunt obstacolelor mentale în comunicarea socială? 3. în ciuda pretenţiilor sale universaliste. Literatură. Descrieţi punctual paradigmele X şi Y.23. Ernest Sosa (ed. * * * Teorii ale limbajului . nu este acceptată în toate ţările lumii. Jonathan Dancy. 24. 1999. de ce? Dacă nu. Michel Foucault – “Truth and Power”. sau construiţi o situaţie de viaţă în care un individ se converteşte de la paradigma X la paradigma Y. în vol. Editura Humanitas. În ce constă incomensurabilitatea paradigmelor? TEME PENTRU SEMINAR 2. 1988 27.). Jean Piaget – Biologie şi cunoaştere. Virgil Nemoianu – O teorie a secundarului. 1997. Care sun diferenţele dintre “paradigma disciplinară” (Thomas Kuhn) şi paradigma culturală? 5. După ce l-am citit şi l-am înţeles pe Habermas mai putem fi etnocentrişti? Dacă de. Editura Politică. progres şi reacţiune.E. 25. II. Cum demonstrează Jurgen Habermas dependenţa cunoaşterii şi a comunicării de formele de viaţă şi interesele de cunoaştere? 2. Bucureşti. 1991. Arătaţi cum contribuie conceptele lui Habermas la deconstruirea eurocentrismului. 5. New York. Bucureşti. Ce concept din teoria comunicării interculturale ne permite să explicăm această situaţie? Argumentaţi. 1996. Arătaţi cum contribuie conceptele “formă de viaţă” şi “interese de cunoaştere” la deconstruirea mitului pozitivist al cunoaşterii “pur obiective”. a unui film ori a literaturii din orice domeniu. Editura TREI. vol. 20-th Century Political Theory (ed. 26. Evocaţi. Editura Dacia. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. I. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. 1997. 1971. 3. Cluj. Editura Univers. Editura Alternative. Bucureşti. 29. Se ştie că doctrina drepturilor omului. pe baza experienţei personale. 28. Dicţionar de Filosofia Cunoaşterii. George Soros – Pentru o transformare a sistemului sovietic. de ce? 4. 2001. 114 .

CLIVAJE ÎN COMUNICAREA INTERIDEOLOGICĂ 1. la un moment dat. literatura universală şi psihologia la Bonn şi Zürich. care pornesc din direcţii diferite dar ajung la aceleaşi concluzii despre cunoaştere. şi-a dat doctoratul în 1954. un biograf olandez înregistra 170 de lucrări publicate). 115 . Habermas deschide calea unei critici nimicitoare a teoriei neopozitiviste a ştiinţei. dreptul. existenţa unor “interese conducătoare de cunoaştere”. În concluzie. Este considerat unul dintre cei mai importanţi filosofi în viaţă şi unul dintre cei mai prolifici autori contemporani (în 1976. FORMELE DE VIAŢĂ ŞI INTERESELE DE CUNOAŞTERE Concluziile cercetărilor “neriguroase” din perimetrul filosofiei limbajului se regăsesc şi în alte tematizări ale filosofiei din a doua jumătate a secolului nostru. A fost profesor la Heidelberg. ceea ce înaintaşii noştri considerau că reprezintă “cunoaşterea pură” nu este decât o cunoaştere cu o falsă ∗ Jürgen Habermas (n. nu “experienţa obiectivă” – definibilă în termenii pozitivismului – determină succesele în muncă şi comunicare. Problema centrală a studiului său “Cunoaştere şi interes” (1968) este sensul conceptualizărilor din ştiinţe. adică tocmai cunoaşterea care ignoră determinarea ei de către interese şi valori. limbaj şi comunicare. în interiorul “formei de viaţă” se stabilesc condiţiile de obiectivitate ale experienţei (1). Unul dintre cei mai importanţi gânditori contemporani care au demonstrat existenţa unei condiţionări lingvistice a cunoaşterii – inclusiv a cunoaşterii ştiinţifice! – este Jürgen Habermas∗. A studiat filosofia. director al Institutului de cercetări sociale de la Frankfurt (după moartea lui Adorno). Prin această răsturnare copernicană. totodată. din 1971 este directorul Institutului Max Plank din Stranberg. Concepţia pozitivistă considera drept model universal de obiectivitate cunoaşterea din ştiinţele naturii. obiectivitate. 1929) aparţine generaţiei de teoreticieni afirmaţi în anii ’60 ai secolului trecut. adică a unor “orientări fundamentale” ce rezultă din “imperativele formei de viaţă socio-culturală legate de muncă şi limbă”.VI. cu o teza despre Shelling. Altfel spus. titular al catedrei de filosofie şi sociologie la Universitatea din Frankfurt. ci invers: “forma de viaţă” determină ceea ce se consideră. dezlegarea ei a evidenţiat.

Există situaţii în care limbajul este comun şi vocabularele sunt diferite (de pildă. dacă – aşa cum afirmă Habermas – obiectivitatea însăşi este definită în interiorul unor “forme de viaţă” diferite. Dar “limbaj” nu înseamnă doar “vocabular”. se realizează în contexte cu “semiotici omogene” (aşa-numitele “semiotici locale”). Critica pe care Habermas a făcut-o iluziei unui posibil limbaj universal ne este utilă şi nouă. în socializarea noastră primară apare şi se fixează iluzia “limbajului comun”. Socializarea noastră primară. înseamnă că nu există un limbaj neutru – “observaţional”. problemele comunicării se rezolvă relativ simplu. cum ar spune pozitiviştii – care să mijlocească traducerea unor limbaje în altelelxxxi. Ori. Dacă afirmaţiile lui Habermas sunt valabile pentru cunoaşterea ştiinţifică. cum sunt copiii romilxxxii). este nevoie. 116 . unul român şi altul englez) nu sunt vorbitorii aceleiaşi limbi naturale (nu utilizează acelaşi vocabular). el mai presupune un anumit sens atribuit cuvintelor. limbajul matematic exprimat în două limbi naturale). de regulă. 121-143). prin apelul la dicţionar. precum şi norme specifice de organizare a discursuluilxxxiii. pp. ele vor fi cu atât mai valabile pentru cunoaşterea comună şi pentru limbajele naturale. ca pe o stare „contra naturii”. pentru a de-construi iluzia “limbajului comun ca dat” – de această dată. după care urmează şcoala – o extensie semiotică a familiei (ceea ce este mai puţin valabil în cazul copiilor proveniţi din sub-culturi cu semiotici prea distanţate de semiotica şcolii.conştiinţă de sine. starea “normală” este mai degrabă inexistenţa limbajului comun. În situaţiile din prima categorie. ceea ce ne determină să percepem existenţa acestuia ca pe un “dat natural” şi să percepem absenţa lui ca pe un accident. Dacă doi matematicieni (să spunem. prin intermediul limbajului. o iluzie a simţului comun. eventual. de un limbaj comun. aceste contexte sunt propriile noastre familii. care ar fi comună tuturor culturilor şi tuturor oamenilor. problemele ce pot să apară sunt relativ uşor de rezolvat: se apelează la un translator şi. după cum se ştie. pentru a avea loc o comunicare neproblematică (fără obstacole). Aşadar. care de cele mai multe ori trebuie construită. o cunoaştere alienată. în primul rând. Din moment ce succesele noastre în muncă şi în comunicare nu sunt determinate de accesul la o pretinsă “experienţă obiectivă”. iar existenţa lui reprezintă o situaţie fericită. Desigur. după cum există şi situaţii diametral opuse: vocabular comun şi limbaje diferitelxxxiv. Habermas demonstrează că există o strânsă legătură între sensul enunţurilor şi interesele de cunoaştere – legătură ce se constituie în “condiţiile reproducerii socio-umane a vieţii” (1. la dicţionar.

Când limbajele diferă. politice. uneori. sunt posibile următoarele efecte: i) în plan semantic avem un “dialog al surzilor” (ceea ce înseamnă că fiecare locutor decodifică mesajul celuilalt prin intermediul propriului limbaj. comunicarea (reală) este imposibilă. în cazul evocat mai sus. Ni se poate replica. de exasperare (de unde şi tendinţa de evitare a contactelor cu Celălalt). pentru mult timp – iluzia comunicării (reale). poate fi întreţinută – uneori. nu putem exclude ipoteza că decuparea sensului de către fiecare locutor era guvernată. Neavând acces la un astfel de program de cercetare. pe bună dreptate. şi acest determinism. adică nu “aude” decât ceea ce gândeşte el însuşi. sensul atribuit cuvintelor aceluiaşi vocabular diferă de la un interlocutor la altul (de la o cultură la alta). adesea. timp de trei decenii termenul nu şi-a putut găsi un sens genaral-acceptat (adică o definiţie univocă – absolut necesară pentru definirea. Deşi se găsea în vocabularul tuturor interlocutorilor (statele membre ale ONU). că. căci ele presupun două inconveniente majore ce se alimentează reciproc: a) datorită limbajelor diferite. atâta violenţă!”. de “interese de cunoaştere”. Chiar dacă lucrurile stau aşa – şi în primul rând aşa stau –. iii) în plan pragmatic avem o cooperare dissensuală şi. geostrategice şi militare). de lehamite şi. în continuare. ii) în plan psihologic avem o sursă de disconfort psihic. În situaţiile din a doua categorie. a termenilor de “agresor” şi “parte agresată”). experienţa istorică a fostelor colonii versus experienţa istorică a fostelor metropole). solidare cu “forme de viaţă” specifice. ci de interese pur şi simplu. un prilej de conflict. Studii de lingvistică şi antropologie comparată ar pune în evidenţă. foarte probabil. toleranţei şi cooperării. cu experienţe istorice diferite (de pildă. sensul cuvintelor nu era determinat de “interese de cunoaştere” (în sensul dat de Habermas). aproape întotdeauna. conştientizate şi verbalizate de interlocutori (interese economice. ne-am rezumat la o sumară analiză de caz 117 . absenţa limbajului comun generează efecte inverse comunicării. b) datorită vocabularului comun. De altfel. nu ceea ce gândeşte partenerul său de dialog). istoria secolului XX ne învaţă un lucru simplu dar fundamental pentru condiţia umană: “Câtă lipsă de comunicare.Situaţiile din cea de a doua categorie sunt cele mai nefericite. Cât de dificilă este surmontarea acestui obstacol ne putem da seama dacă ne amintim că dezbaterile dedicate unei definiţii general-acceptabile a termenului “agresiune” folosit în documentele oficiale ale ONU au durat 30 de ani (1945-1975). După cum se poate vedea.

Dimpotrivă. care a intrat în dezbaterile dedicate problemei sub numele de “parabola brazilor înclinaţi” (vezi 10. p. vol. 9-132). Prelucrând această experienţă tulburătoare. În general. De ambele părţi este presupusă. care au. Editura Ştiinţifică. iar din partea maghiarilor – presupoziţia lipsei de bunăcredinţă şi de seriozitate din partea românilor. 32). A fost profesor la universităţile din Zürich şi Berna.pe terenul comunicării politice dintre români şi maghiarii din România (prezentată în Anexa 3). unde a predat cursuri de matematică şi de filosofia ştiinţei. I. un univers datorat medierii (1975). contribuind astfel la demolarea mitului pozitivist al Ferdinand Gonseth (1890-1975) este cunoscut ca iniţiator al idoneismului (orientare metodologică în care este susţinută “deschiderea la experienţă” a reflecţiei filosofice). iar nu colectiv. însă. în spatele căruia se ascund interese economice. Filosofia neoscolastică şi filosofia deschisă (1954). individual. ale cărui însemnări stau la baza acestei prezentări (vezi “Opţiunea unei vieţi şi viaţa unei opţiuni – Deschiderea la experienţă”. Terenul este propice. în 1960 s-a retras din activitatea didactică. iar nu ideologic. pp. REFERENŢIALELE CULTURALE ŞI IDEOLOGICE Într-un număr dublu din 1971 al lui “Revue universitaire de Science Morale”. Principalele sale lucrări filosofice sunt Filosofia matematicii (1950). Gonseth defineşte referenţialul astfel: “figuraţie pe care şi-o face un subiect despre mediul său înconjurător. A urmat cursurile Şcolii politehnice federale din Zürich. 1995. promotorul operei lui Gonseth este filosoful Vasile Tonoiu. ∗ 118 . valoare de figuraţie referită la un cadru – el însuşi figuraţie a situaţiei. culegerea de articole Referenţialul. Importanţa lui stă în capacitatea de a explica modul în care observaţiile sunt pre-determinatelxxxvi. În raport cu această figuraţie. 33-34). acest cadru nu este resimţit ca figuraţie. Filosofia deschisă. precum şi la Şcoala politehnică federală din Zürich (1930-1960). 2. Problema timpului (1964). iar în 1916 şi-a luat doctoratul cu o teză dedicată apolarităţii în matematică. Conceptul lui Gonseth vizează un referenţial perceptiv. precum şi antologia postumă de studii Ştiinţă. el ni se impune ca realitate” (idem. Bucureşti. însuşi actul comunicării. astfel. secţia de Matematică (1909-1914). morală şi credinţă (1986). politice şi geostrategice ale Ungariei sau ale altor forţe ostile României. el va interpreta percepţiile sale. incompetenţa comunicaţională a interlocutorului (atunci când nu se fac referiri exprese la o incompetenţă mai generală). a unei deschideri “de tip modern” din partea acestora. consistentul studiu introductiv la Ferdinand Gonseth. Ferdinand Gonseth∗ invocă un episod euristic trăit personallxxxv. În România. pp. Din partea românilor – presupoziţia că problemele de comunicare sunt un simplu paravan. deoarece şi aici întâlnim adeseori presupoziţii “extracomunicaţionale” care pun în umbră sau elimină din discuţie ideea bariereleor în comunicare. Metafizica şi deschiderea la experienţă (1960).

definitoriu pentru ordinea umanului. Aşadar. de antropologie sau de semiotică au pus sub semnul întrebării existenţa unor “date stabile şi independente” în raport cu interpretarea (a se vedea. care din interiorul altor paradigme teoretice nu se vede: deşi oamenii trăiesc în acelaşi univers fizic. În continuare vom folosi noţiunea de referenţial într-o accepţiune ideologicălxxxvii şi colectivă.unei “observaţii pur obiective”. Prin trecerea de la un referenţial la altul (atunci când aceasta are loc) se ajunge la observarea unor fapte noi. rezultat din 119 . păstrător şi transmiţător de experienţe contextuale. 19). Aceste reprezentări şi atitudini guvernează “în tăcere” orice cultură şi. Pentru a ne da seama de adevărata gravitate a întrebării de mai sus trebuie să ţinem cont de faptul că diferenţa dintre două referenţiale ideologice nu se reduce la reinterpretarea aceloraşi fapte. nedialectic. Este vorba de un “diferenţial ontologic” specific lumii omului. ci doar le urmează. tot el a lansat. ca indicativ pentru “ideologii burghezi”). lupta dintre materialism şi idealism este o luptă între partide”. de pildă. căci explicaţiile convenţionale ale “luptei ideologice”. poate adevărata notă specifică a acestei lumi în comparaţie cu lumea naturii non-umane. Nu este vorba de o idee cu totul nouă. formula “lachei ai imperialismului”. Lucrurile se petrec ca şi cum s-ar trece dintr-o lume în alta. cu mult succes. care se vroia un principiu de ontologie generală. ele însele tributare unor referenţiale ideologice. Omul obişnuit nu le mărturiseşte. nu se confundă nici cu monadologia lui Leibniz. Am văzut că producerea ideilor este pre-determinată de “tehnici” de problematizare ce diferă de la un orizont de viaţă la altul. de lingvistică. ei trăiesc. Ele se înscriu între o limită “de sus” (de pildă. Conceptul de referenţial ideologic ne ajută să descoperim şi noi un “fapt nou”. Cercetările de psihologie şi sociologie cognitivă. 18. dar nici cu relativismul radical – şi. iar limbajul este producător. Plurimondismul “congenital” lumii omului. “confruntarea între idealuri de viaţă”) şi o limită “de jos” (la Lenin vom găsi afirmaţia că “în ultimă instanţă. în lumi diferite. prin referenţial cultural şi/sau ideologic înţelegem un sistem de reprezentări şi atitudini fundamentale de a căror asumare nu suntem conştienţi. Cum este posibilă comunicarea între ideologii? Întrebarea este mai gravă decât pare. am spune noi. orice ideologie. implicit. se deschide un nou “orizont de realitate” (Gonseth). ci de o consecinţă (poate ultima consecinţă logică) a unei aserţiuni vechi de când lumea: omul se defineşte prin gândire şi limbaj. 17. totodată. au produs răspunsuri prea “tari” la această întrebare.

În concluzie. nici fatal)lxxxix. într-un anumit moment istoric. trebuie să luăm în considerare următoarele: i) adoptarea unui referenţial ideologic este spontană. cât şi în cadrul mai general al universului uman). praxisul grupului de apartenenţă. unic şi irepetabil. La rândul ei. impunerea unei idei se face întotdeauna împotriva altei (altor) idei. iii) schimbarea referenţialului ideologic este posibilă. schimbarea acestui raport se poate realiza numai prin schimbarea poziţiei subiectului în structura grupală a societăţii: poziţia în cadrul grupului – pentru subiectul individual şi poziţia în structura socială – pentru subiectul colectiv. aceasta ar echivala cu impunerea unui referenţial în detrimentul altuia (ceea ce putem numi “imperialism ideologic”). Pentru a înţelege cum este posibilă comunicarea între subiecţi (persoane sau grupuri) care îşi asumă referenţiale diferite. Pentru individul concret. de fapt. Apartenenţa la un anumit grup social îi conferă individului un anumit loc în ansamblul 120 . dar numai cu condiţia schimbării acestei poziţii şi a acestui raport. ci o anumită formă a praxisului – concret-istoric determinată (concret-istoric delimitată). Vom vedea. Baza reală a ideologiei sale va fi. în continuare. ii) ea nu depinde de opţiunea subiectului. baza reală a ideologiei sale nu o reprezintă praxisul în totalitatea sa. tocmai acesta fiind motivul pentru care ideologia individului este supradeterminată de ideologia grupului său. iv) în trecerea de la un referenţial ideologic la altul se conservă anumite exigenţe inalienabile. fiind determinată de poziţia subiectului în orizontul său de viaţă şi de raportul subiectului cu situaţia de ansamblu (cu poziţia orizontului său de viaţă atât faţă de alte orizonturi de viaţă. transferul unor idei dintr-o ideologie în alta presupune schimbarea referenţialului ideologic. Schimbarea referenţialului ideologic este posibilă numai dacă se operează (se petrece) o schimbare în raportul subiectului cu situaţia de ansamblu. că schimbarea nu înseamnă neapărat înlocuire. De aceea. necesare oricărei ideologiilxxxviii.contextualizarea şi istoricizarea neînfrânată a omenescului. În continuare vom concretiza noţiunile de “poziţie” şi de “raport al subiectului cu situaţia de ansamblu”. căci nu există subiect fără un referenţial ideologic deja constituit. v) înlocuirea succesivă a referenţialelor poate echivala cu un progres în obiectivitate al cunoştiinţelor şi al evaluărilor sau cu un progres în adecvarea conduitelor (deşi acest progres nu este nici liniar.

Variaţiile individuale depind de poziţia în interiorul grupului. de anumite activităţi. p. naţionalitate. Într-o discuţie pe tema religiei între un ţăran şi fiul său. dar care contribuie la “biografia” lui şi. adică vor determina ansamblul experienţei sale de viaţă. de ideologia clasei din care fac parte: “Această subordonare a indivizilor faţă de clasă se dezvoltă totodată într-o subordonare faţă de tot felul de idei etc. în primul rând. naţiune. colectiv de muncă.lucru istoriceşte confirmat. sex. înţelegem locul lui în ansamblul relaţiilor sociale. în concepţia lui. pe baza mutaţiilor reale pe care evoluţia istorică le poate introduce în orizontul de viaţă. prin aceasta. Revenind la căile de schimbare a referenţialului. vom evoca un exemplu oferit de Alexandru Valentin într-un studiu refereitor la propaganda ateistă (25. ideologia indivizilor este determinată. încât nu sunt încă detectaţi (şi probabil că nu vor fi niciodată). Dar clasa nu este singurul factor care determină orizontul de viaţă. Referenţialul acestuia poate fi schimbat. 121 . tip de activitate. grupul îşi va asuma un anumit referenţial ideologic. de infinitezimali. Individul împărtăşeşte atât orizontul de viaţă cât şi referenţialul cu ceilalţi membri ai grupului din care face parte. la constituirea unui anumit referenţial. formaţiune socială. este vorba de elemente ale istoriei subiectului care rămân de cele mai multe ori nişte “necunoscute” chiar şi pentru acesta. Analizând funcţionalitatea diferitelor grupuri sociale în ansamblul determinismului social global. 6). mediu de rezidenţă. clasele sociale sunt grupurile hotărâtoare şi într-un caz şi în celălalt . Acest set de relaţii vor face conţinutul orizontului său de viaţă. în primul rând. p.” (24. Fiind legat de anumite nevoi şi interese. dar şi în producerea esenţei umane. având o anumită poziţie în asamblul vieţii sociale. clasă. dintre care unii sunt de mult depistaţi şi folosiţi în cercetarea sociologică (epocă istorică. ceea ce îl va obliga să decupeze din acest ansamblu un anumit set de relaţii. vârstă etc. popor. Marx ajungea la concluzia că prin natura lor. vom arăta că prin “poziţia” unui subiect colectiv înţelegem orizont de viaţă. cel puţin pentru istoria modernă a Europei Occidentalexc. Acesta este conturat de intersecţia unor factori extrem de numeroşi. Pentru a face mai accesibilă înţelegerii relaţia dintre orizontul vieţii şi referenţialul ideologic. profesie. De aceea. circumscrisă sistemului de trebuinţe şi mijloacelor accesibile de satisfacere a acestora. iar alţii sunt atât de discreţi.relaţiilor sociale.). deci asupra locului şi rolului unui grup în ansamblul relaţiilor sociale. cum credea Marx. iar prin “raportul subiectului cu situaţia de ansamblu”. 155).

Desigur. De ce erau acestea abstracte? (Căci abstracte erau pentru el. În al doilea rând. unică şi unitară (şi din punctul de vedere al ontologiilor generale. Tehnica de apropriere practică a realităţii inconjurătoare se va reflecta întotdeauna într-o anumită tehnică de problematizare a acesteia. dădeau sens şi coerenţă tuturor credinţelor sale). id est structuri mentale şi lingvistice). crezi că lumea asta este o ogradă fără stăpân?”. nu pentru cel care le folosea ca argumente. chiar trăim într-o singură lume). cu acest exemplu ne-am întors la un aspect esenţial al problemei discutate. cel dintâi a ripostat împotriva argumentelor ştiinţifice astfel: “Da’ ce.vezi 26). Tehnica de problematizare pre-determină implacabil sistemul problemelor. De existenţa acestor limite ale comunicării dintre lumi va trebui să ţină cont orice comunicare interculturală şi interideologică eficientă. în două lumi diferite. trebuie precizat că noţiunea de “plurimondism” nu are nici o semnificaţie în cadrul ontologiilor generale. Totodată. (Să ne amintim că în practica lor materială oamenii produc nu numai bunuri şi relaţii. Deşi aparent trăim în aceeaşi lume.proaspăt absolvent al unui institut de învăţământ superior. îi spuneau foarte mult. Ce trebuie să înţelegem prin plurimondism în contextul monismului nostru filosofic. ea poate fi o idee foarte fructuoasă într-o ontologie regională a umanului. ci şi cunoştinţe despre acestea. aspect care ni se pare crucial pentru o teorie unitară a comunicării eficiente: plurimondismul ascuns al existenţei umane. să încercăm să ilustrăm cât mai pe scurt această idee. pentru acesta din urmă ele erau concrete. Din acest exemplu se vede limpede că referenţialul constituit pe baza relaţiilor practice cu lumea înconjurătoare avea pentru ţăran o putere mai mare decât principiile abstracte ale ştiinţei. Sistemul soluţiilor 122 . sau. Un anumit orizont de viaţă se caracterizează prin anumite strategii de raportare practică la lume. practicxci trăim în lumi diferite. inalienabile raportării practice. După cum se vede. deci şi sistemul soluţiilor la aceste probleme. complementară cu perspectiva axiocentrică (propusă la noi de Ludwig Grünberg . ţăranul nu era familiarizat cu activitatea de tip ştiinţific. spus cu puţin curaj. care coexistă şi care comunică între anumite limite. şi ce implicaţii poate avea această idee filosofică la nivelul unei teorii a comunicării interideologice? În primul rând. Ea ar putea deschide încă o perspectivă românească spre întemeierea unei astfel de ontologii regionale. Tatăl şi fiul se aflau în două referenţiale diferite. care sunt solidare cu anumite strategii mentale şi lingvistice. principiile acesteia fiindu-i străine şi apărându-i fără sens.

cu limbaje specifice. p. el nu mai vede nişte simple linii pe hârtie. Prin analogie. Din acest tablou este imposibil de scos ideologia. În măsura în care oamenii nu au acces la realitate decât prin intermediul referenţialului lor. Dar referenţialul. la răndul lor. la apariţia unei relaţii sau obiecte noi. ci imginea unui teren – respectiv. orientat într-o direcţie nouă. în jurul cărora se constituie organizarea mentală. se poate spune că după schimbarea referenţialului ei reacţionează la o lume diferită. care ne arată cum schimbarea referenţialului transformă imposibilul în posibil. pe rugurile Inchiziţiei sau pe mii de alte “ruguri” ce luminează istoria universală şi care au sancţionat nebunia de “a trăi pe altă lume” sau îndrăzneala necugetată de a pretinde că lumea lor este cea “reală”).reprezintă fie conţinutul unei practici materiale (întotdeauna determinată concret-istoric). al expeimentării şi enunţării. înregistrarea unor evenimente subnucleare familiare. Această idee poate fi ilustrată convingător cu ajutorul jocului “Unirea punctelor” (vezi Anexa 4). populat de paradigme. Dacă nu dăm termenului de “lume” o semnificaţie metafizică (lucrul în sine. ele joacă rolul verticalei din parabola “brazilor înclinaţi”. Aceste constante ale gândirii. Schimbarea referenţialului îi obligă pe oameni să vadă realitatea cu un alt ochi. adică la schimbarea ordinii în vigoare” (28. al percepţiei.). Constituirea lumii (“a orizontului de realitate” ataşat orizontului de viaţă) are loc concomitent cu articularea unui orizont cultural. formează un referenţial. când un grup de cercetători adoptă un nou referenţial. convingeri etc. principial anterioară şi exterioară intervenţiilor. principalul produs al paradigmelor culturale 123 . Privind conturul unei hărţi sau o fotografie luată în camera Wilson. şi invers (fenomen valabil şi în cazul schimbării de paradigmă). construcţiilor şi interpretărilor noastre) şi vorbim despre “orizonturi de realitate” (Gonseth). devine cartograf sau fizician. Aşa cum arată Francois Jacob referindu-se la istoria biologiei. în urma unei ucenicii care îl profesionalizează. de ce schimbarea referenţialului înseamnă schimbarea lumii. tocmai prin natura sa. fie conţinutul unei ideologii corespunzătoare acestei practici (idei. se întâmplă aşa cum i se întâmplă studentului care. sentimente şi valori. bază fixă şi neutră. putem înţelege mai bine de ce un referenţial înseamnă o lume. pentru a cărei “naturalitate” acesta este în stare să-şi bage mâna în foc (unii sau lăsat arşi pe de-antregul. aceasta conduce la “reorganizarea sferei posibilului. subparadigme şi meta-paradigme culturale. la modificarea manierei de a privi lucrurile. solidare. 34). aşa cum se constituie ele ca teatru al acţiunii. nu este perceput ca refernţial: el constituie lumea subiectului.

(într-un sens analog cu felul în care teoriile ştiinţifice sunt produsul paradigmelor disciplinare). Diferenţele dintre două referenţiale ideologice nu sunt radicale. Ele au multe lucruri în comun. De pildă, o mare parte a vocabularului este comună; ceea ce va diferi însă este sensul care se atribuie termenelor acestui vocabular. Conform unei celebre şi mult răstălmăcite analize din Manifestul Partidului Comunist (29, pp. 50-55), în referenţialul ideologic al burgheziei şi în cel al proletariatului, termeni ca “proprietate”, “libertate”, “patrie”, “familie”, “educaţie” (precum şi alţii, invocaţi de Marx în alte locuri, cum ar fi “dreptate”, “logic”, “drepturile omului”, “valoare”, “bogăţie” etc.), au sensuri diferite. Aceasta se datorează faptului că adepţii celor două ideologii îşi desfăşoară activitatea în lumi diferite, populate de entităţi şi raporturi diferitexcii. De aici decurge o concluzie de mare importanţă: ca şi în cazul trecerii de la o paradigmă la alta, trecerea de la un referenţial ideologic la altul nu se poate face după metoda “paşilor mărunţi”, sub presiunea unor demonstraţii logice sau sub aceea a unui discurs în limbaj neutru (un astfel de limbaj nu există). O altă concluzie este aceea că utilizarea vocabularului noii ideologii nu este cu necesitate un indicator pentru asimilarea ideologiei respective. Un pas necesar mai este şi acela al traducerii noului limbaj, al folosirii lui ca “limbă maternă”. Individul convertit ajunge să gândească şi să acţioneze în limba – până mai ieri – “străină”. Bertrand Russel folosea o comparaţie similară: când am înţeles logica unei noi teorii, “este nevoie adesea de o muncă îndelungată şi serioasă pentru a-i avea asentimentul. Trebuie să ţi-o asumi, să dezrădăcinezi din spirit, una câte una, sugestiile eronate ale teoriilor false dar familiare, să cucereşti această intimitate care ne permite, ca în cazul în care o limbă străină ne-a devenit foarte familiară, să gândim şi să visăm în această limbă, iar nu să construim fraze în mod stângaci recurgând tot timpul la dicţionar şi gramatică” (30, p. 142). Această concluzie merită cu prisosinţă a fi reţinută, căci prea des utilizarea vocabularului şi a ideilor “primite de-a gata” este luată ca indicator al eficienţei comunicării interideologice. Acest fals indicator este contrazis în numeroase cazuri de atitudinile şi comportamentul practic al indivizilor respectivi (a se vedea, de pildă, comportamentul politic al “noilor democraţi” din România anilor ’90 şi în continuare). Se poate întâmpla să-ţi dai seama că eşti câştigat prin persuasiune de partea noii ideologii, fără ca totuşi să o poţi interioriza şi să te simţi chiar în largul tău în lumea proprie pe care o “decupează”, o “stilizează” şi căreia îi dă coerenţă. În acest caz,

124

alegerea pe plan intelectual a fost făcută, dar adevărata convertire nu s-a realizat. Poţi chiar utiliza noua ideologie, dar o vei face ca un străin într-un cadru insuficient “naturalizat”. Pentru a da din nou un exemplu din istoria ştiinţei, aşa s-a întâmplat cu mulţi dintre savanţii care au întâlnit pentru prima dată teoria relativităţii pe la mijlocul vieţii lor. Le lipsea ansamblul deprinderilor de gândire şi expresie pe care viitorii membrii ai grupului ştiinţific îl vor dobândi prin însăşi formaţia lor. “Multe din ideile noi pot fi exprimate într-un limbaj nematematic – scria B. Russel –, dar ele nu sunt prin aceasta mai uşor de înţeles. Ceea ce se cere este schimbarea imaginii noastre asupra lumii. O schimbare asemănătoare cu aceea impusă de Copernic când a proclamat că Pământul nu este imobil… Pentru noi, astăzi, această ideee nu reprezintă dificultăţi, deoarece noi am asimilat-o înainte ca deprinderile noastre mentale să fi fost fixate. La fel, ideile lui Einstein vor apărea mai uşor de înţeles generaţiilor care vor fi crescut în mijlocul lor, în timp ce pentru noi un anumit efort de reconstruire imaginativă este inevitabil” (ABC of Realativity, 1925 – apud 28, p. 79). Această mărturisire a lui Russel trebuie reţinută măcar ca analogie, deoarece conţine formularea alternativei la “metoda paşilor mărunţi”: schimbarea imaginii asupra lumii. Ea va figura printre concluziile acestui capitol: nu se poate vorbi de comunicare eficientă între ideologii în absenţa efortului de a reconstrui imaginea despre lume a celor cu care comunicăm şi, în aceeaşi măsură, de a ne chestiona cu responsabilitate propria noastră imagine despre lume. De altfel, toate marile ideologii care au traversat istoria Europei (creştinismul, renascentismul, iluminismul, liberalismul, fascismul sau comunismul) sunt solidare cu un anumit Weltanschauung. Grupurile care au trecut de la o ideologie la alta au suferit o modificare de Weltanschauung, datorită unui nou referenţial, datorat unui nou orizont de viaţă, datorat, la rândul lui, unui nou loc în societate şi unor noi raporturi cu lumea omului în totalitatea ei.

125

NOTE

Vorbind despre “tăietura epistemologică” realizată de Socrate (cel al lui Platon!) prin maieutică, Cassirer spune că acesta “pune o problemă cu totul nouă care nu poate fi rezolvată cu ajutorul modalităţilor noastre obişnuite de investigaţie” (2, p. 16). Trăsătura distinctivă a filosofiei lui Socrate nu este un nou conţinut obiectiv, ci o nouă activitate şi funcţie a gândirii: “Filosofia, care fusese concepută până atunci ca un monolog intelectual, este transformată într-un dialog. (…) Mai înainte, adevărul putea fi conceput ca un lucru gata făcut care putea fi înţeles printr-un efort al gânditorului individual şi (…) comunicat cu promptitudine celorlalţi. Dar Socrate nu a mai putut subscrie la acest punct de vedere (…). Adevărul este prin natura lui rezultatul gândirii dialectice. El nu poate fi gândit (…) decât printr-o constantă cooperare a subiecţilor în cadrul întrebărilor şi răspunsurilor adresate mutual. El nu este, prin urmare, asemenea unui obiect empiric; el trebuie înţeles ca produsul unui act social [subl. ns., D.B.]” (idem, p. 17). Această idee, pe care Cassirer i-o atribuie lui Socrate, va fi dezvoltată mai aproape de noi de Michel Foucault, în studiul din 1980 “Adevăr şi putere” (3), unde susţine teza că adevărul este un produs al societăţilor, al raporturilor de putere – inclusiv al “bio-puterii”, care controlează corpurile umane (idee dezvoltată în Istoria sexualităţii). Căci puterea, spune Foucault, nu este doar constrângătoare, ci şi productivă: “ea produce plăcere, cunoaştere şi discurs” (4). Existenţa unor concepţii diferite despre adevăr şi despre criteriile adevărului determină şi idealuri de ştiinţificitate diferite. Iată cum interpretează Cassirer “revoluţia copernicană” realizată de Socrate prin formularea principiului gnoseologic (dar şi ontologic) “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”: “De acum înainte, autocunoaşterea nu este privită ca un simplu interes teoretic; (…) ea este considerată obligaţia fundamentală a omului. Marii gânditori religioşi au fost primii care au inculcat această cerinţă morală. În toate formele superioare ale vieţii religioase, maxima ‘Cunoaşte-te pe tine însuţi’ este privită ca un imperativ categoric, ca o lege morală şi religioasă fundamentală” (2, p. 14). Prin acest ideal de cunoaştere, care este totodată şi un ideal moral, Socrate apropia filosofia europeană de filosofia Orientului. Dacă pentru el “viaţa lipsită de această cercetare nu e trai de om” (Apologia), pentru gândirea orientală – spune Mircea Eliade – adevăraţii savanţi sunt cei “care dovedesc în acelaşi timp şi o serioasă viaţă socială ascetică şi morală, fundamentul sine qua non al adevăratei cunoaşteri” (5, p. 15). Idealul de savant sau de “spirit ştiinţific”, unde Adevărul şi Binele se condiţionează reciproc, este solidar cu alte definiţii ale “ştiinţificităţii”, deci ale obiectivităţii: “Pentru că în culturile extra-europene pot fi descifrate destule ‘ştiinţe ale naturii’ care, deşi fundamental deosebite de concepţiile noastre moderne, au totuşi, legile lor de creştere, criteriile lor de validitate, etc.” (ibidem). În Cosmologie şi alchimie babiloniană (5), Mircea Eliade pledează nu numai împotriva eurocentrismului manifestat adesea de istoricii ştiinţei, ci şi împotriva pozitivismului, a epistemologiei sale care subîntinde ştiinţa modernă europeană: “Dar această înţelegere a ‘ştiinţei naturii’ este o cucerire recentă a spiritului omenesc. Ea nu este nici absolută, nici universală [subl. ns., D.B.]. Voim să spunem că au existat şi altfel de ‘ştiinţe ale naturii’ care nu s-au întemeiat pe criteriul cantităţii şi al măsurătorii. În cadrul multor culturi istorice s-a elaborat o ‘ştiinţă a naturii’ care nu are decât incidentale întâlniri cu conceptele ştiinţei europene. Dacă pornim de la premiza că întregul corp de valori acordate naturii de către culturile extra-europene sunt superstiţii, şi ne interesăm cu precădere de acele fragmente care coincid întâmplător cu seria adevărurilor noastre ştiinţifice (adică justificate experimental) – facem o gravă greşeală de optică istorică” (idem, p. 12). Pe aceeaşi linie au fost formulate poziţii şi mai radicale. Astfel, Leopold Sedar Senghor (6), după ce vorbeşte de “elemente de ştiinţificitate” prezente în culturile africane tradiţionale, ştiinţificitate bazată pe “participarea subiectului la obiect” (6, p. 173), contestă valoarea de ţel suprem al cunoaşterii atribuită de europeni cunoaşterii obiective: “avem mult respect pentru această concepţie ultraraţionalistă a activităţii generice şi a ultimului ţel al omului, chiar dacă această concepţie ar fi atee. Totuşi, nu o împărtăşim” (idem, p. 286). Valorizând mai mult o “cooperare care îmbogăţeşte reciproc”, Senghor vede modelul pentru “activtatea generică a omului” în creaţia artistică (în sens larg). După cum am văzut deja, adepţii abordărilor “riguroase” din filosofia limbajului rămân prizonierii unei viziuni asupra “ştiinţei” şi a “ştiinţificităţii” care-i determină să anatemizeze multe forme de cunoaştere, excomunicându-le din Cetatea Cunoaşterii Obiective. De pildă, cunoaşterea mistică nu poate intra în “forma canonică de cunoaştere”, deşi în toate religiile mari ale lumii (iudaism, budism, confucianism şi creştinism), care propun ca ideal cunoaşterea-de-sine, aceasta are un rol fundamental, substituind aşa zisa cunoaştere “obiectivă” definită în termenii culturii (vest)europene. Celebra “Rugăciune a inimii” (sau 126

lxxxi

iar vagonul în care se afla Gonseth a rămas în dreptul unui grup de brazi. inclusiv cu fenomene de psihologie socială. vagonul se oprise pe o porţiune de drum în pantă. dar sunt re-definiţi în cadrul refernţialului ideologic dominant (9. organizată şi redistribuită producerea discursului (8. aşadar. experienţa trăită de Gonseth seamănă cu experimentul ipotetic construit. valorilor artistice. Un caz limită al acestei situaţii îl reprezintă “limba de lemn”. Aruncându-şi ochii pe geam. de primul sociolog american al cunoaşterii. de idei etc. care comentează episodul relatat de Gonseth (conf. care le va îngreuna. o astfel de experienţă de autocunoaştere. Principalul handicap al copiilor de romi stă în absenţa “cunoaşterii enciclopedice”.Rugăciunea lui Isus) reprezintă. nici haltă) pentru prima dată. pp. Compartimentul trenului funcţiona. Limba romanes nu conţine nici cunoştinţele. apropie această experienţă de altele analoage. Iată de ce nu credem că principalul obstacol în socializarea acestor copii este învăţământul în limba română. ci şi de ordin sociologic. ei au tendinţa să indice culoarea 127 lxxxv lxxxiv lxxxiii lxxxii . deoarece fenomenul se petrece în interiorul aceleiaşi culturi. ca referenţial pentru interpretarea impresiilor venite din exterior. la fel de spontane. acesta s-a oprit înainte de Zürich. “păreau a bara oblic întreaga întindere a geamului”. în creştinismul ortodox. dar lui Gonzeth i-au trebuit câteva deplasări între banchetă şi fereastră pentru a şi-o explica: terenul nu era orizontal. pp. Dacă subiecţilor li se cere să spună ce culoare are piramida. Dimpotrivă. Vasile Tonoiu. cum ar fi cea a ochelarilor cu vedere răsturnată. o conduită sau un întreg set de valori. ea este nu doar neglijată complet de teoria “ştiinţifică” a cunoaşterii. este controlată. Ni se întâmplă. dar şi aşa-numitele “proceduri interne”. În “Prelegerea inaugurală rostită la Collčge de France pe data de 2 decembrie 1970”. pp. credem că învăţământul în limba romanes agravează şi mai mult distanţa semiotică dintre familiile de romi şi şcoala contemporană. Termenii folosiţi de “limba de lemn” sunt aceiaşi cu ai limbajului comun. vraja s-a risipit: brazii erau verticali! Revine pe banchetă: brazii devin din nou oblici! Iluzia avea o explicaţie foarte simplă. ci de limbaj. mai târziu. sau de altele. prin care un discurs realizează autocontrolul (idem. fiind o “cale” strict individuală. 33-34).15-23). Michel Foucault inventariază procedurile prin care. nici schemele logice. dintre multe altele. care timp de mai mulţi ani făcuse drumul dintre casă şi Şcoala Politehnică Federală din Zürich. dar şi respinsă de ierarhii bisericilor ortodoxe (vezi 7). nici “scripturile” necesare înţelegerii şi asimilării discursului ştiinţific contemporan. p. 19). de exemplu. era o premieră în experienţa de navetist a filosofului elveţian. cum s-ar putea crede. “În toate aceste experienţe pare a exista ceva care sugerează o schimbare de referenţial” (10. ci una a semnificaţilor (a “conceptelor mentale”). cu trunchiurile lor paralele. integrarea socio-profesională. Normele specifice de organizare a discursului sunt nu numai de ordin retoric. selecţionată. publicată în română sub titlul Ordinea discursului (8). nici forma mentis. Se pot stabili comparaţii şi analogii cu un mare număr de fenomene psihice. Din acest punct de vedere. problema nu este una a semnificanţilor. aşa cum cred organizaţiile romilor. sporindu-le probabilitatea de a deveni persoane marginale sau de a trăi într-o lume paralelă cu societatea din care fac parte. Ceea ce l-a frapat în mod deosebit pe filosoful elveţian a fost modul brusc în care referenţialul iluzoriu a făcut loc unui referenţial mai conform cu realitatea. dar ea nu este dată de limbă. Ceea ce în interiorul vagonului trecea drept verticală. Gonseth vede stupefiat cum brazii. era de fapt oblică. într-o societate dată. În termenii lui Ferdinand de Saussure. precum şi forme de pregătire a insitutorilor pentru predarea în această limbă. ca aproape de la o zi la alta să putem judeca întrutotul altfel un ansamblu de probleme. în scopuri didactice. A-i cantona în limba romanes echivalează cu a-i condamna la o socializare incompletă. în care este necesară distincţia dintre limbă şi limbaj. confuzia dintre acestea generează politici greşite. 11). care au obţinut de la stat înfiinţarea claselor cu predare în limba romanes. Pentru o înţelegere mai exactă a valorii epistemologice pe care o acordăm “parabolei brazilor înclinaţi” este utilă o precizare: trenul în care se afla Gonseth oprise în acel loc (unde nu se afla nici gară. morale şi politice ale lumii de azi. Apropiindu-se de fereastră. Gerard de Gre (vezi 12). Acest “fapt de viaţă” ilustrează un “fapt epistemic”: existenţa unui a priori în experienţa descrisă: convingerea că trenul se află pe o porţiune de drum orizontală (de unde şi raportarea la verticala compartimentului ca la o verticală absolută). Am dat doar un exemplu de situaţie. Bariera dintre majoritatea copiilor de romi şi şcoala românească este reală. El îşi imaginează că patru persoane stau în jurul unei piramide ale cărei feţe au culori diferite şi că fiecare vede doar latura aflată în faţa sa. precum şi cu numeroase fenomene de ordin cultural şi ideologic. adică a acelor cunoştinţe extra-discursive care fac posibilă înţelegerea unui discurs. Călătorind odată cu trenul. 23-38). dăunătoare celor pe care ar trebui să-i servească. În cazul exemplificat.

aflată în faţa ochilor lor (idem. desemnat în mod obişnuit prin expresia paradoxul de compoziţie” (idem. lăsând “în spate” referenţialul local şi intrând într-un nou referenţial: unul mai general. solidar cu o poziţie privilegiată a subiectului. Dar acest efect “local” nu este în mod necesar incompatibil cu un eventual efect “global” de sens opus: cum noile maşini trebuie să fie concepute. suficient să evocăm cazul Japoniei sau al Elveţiei pentru a observa că o bună politică economică şi o politică de educaţie avizată pot duce la rate de şomaj extrem de scăzute. teorii. pp. iluzia “localistă” este împărtăşită de mai multe grupuri socio-profesionale (altfel spus. pp. introducerea lor poate să ducă. Destutt de Tracy. această poziţie nu este imuabilă. Hanson (Patterns of Discovery – 1958) şi dezvoltată de Th. R. 70-74) se găseşte o anailză a ideii de “incomensurabilitate” la Kuhn şi Feyerabend. perfecţionate şi înlocuite. Subiectul din “parabola brazilor înclinaţi” a avut posibilitatea de a părăsi bancheta compartimentului şi de a se apropia de fereastră. S. dedicat relativismului epistemologic şi cultural. Dar ‘evidenţa’ conform căreia automatizarea ‘desfiinţează locul de muncă’ este prea puternică pentru a fi eliminată cu uşurinţă de aceste observaţii” (14. Este sigur că la o repetare a experienţei. proiectate. ea este împărtăşită şi de analişti. În ceea ce priveşte cariera accepţiunii negative. cel al sistemului economic. utilizate. iar “planul global” (sistemul economic) cu poziţia de ansamblu a trenului (sistemul terestru). educaţie. non-dogmatic. pentru care oferă mai multe exemple. subiecţii ar răspunde: “nu pot să ştiu până nu văd toate feţele piramidei”. Daunou se ocupau de studiul ideilor şi al originii lor. teoriile celor doi ilustrează “un caz tipic bine cunoscut. Asupra “paradoxului de compoziţie” ne vom opri în paragraful VI. După cum observă Boudon. 586). fără îndoială. Într-adevăr. Raymond Boudon (13) ar încadra ambele experienţe în categoria “efectului de poziţie”. pp. Pentru o critică a “parcelizării ştiinţei” la Kuhn şi Feyerabend de pe poziţia unui “universalism ‘blând’. în timp ce efectul negativ poate fi perceput la nivel local. La sfârşitul secolului XVII. încât este necesară de fiecare dată precizarea sensului în care este folosit. înlocuirea muncii umane cu producţia mecanizată sau automatizată poate elimina locuri de muncă. cunoştinţe anterioare etc. Pentru Boudon. la Valentin Mureşan (16. poate funcţiona nu numai perceptiv. într-o a doua experienţă similară cu prima. cu condiţia ca subiectul să fie ghidat de principiul “pentru a determina dacă ‘x este cauza lui y’ să se observe dacă x este cauza lui y” (principiu empirist a cărui formulare este atribuită. a fost elaborată pentru prima dată de N. mai numeroase decât cele vechi. în exemplul lui Boudon. Este. Redăm unul dintre ele pentru a ilustra cum un referenţial. care au fost desfiinţate. să se observe că x este y”. nu ar mai percepe brazii oblici. totodată. vezi Raymond Boudon (14. care îi numea pe gânditorii speculativi şi neproductivi cu un termen generic şi. p. peiorativ: ideologi. 593). Kuhn şi P. Multe persoane sunt convinse că maşinismul generează şomaj. poziţia subiectului în “situaţia de ansamblu” nu se confundă cu un anumit statut social. pentru a înţelege că cei doi autori vorbesc despre acelaşi lucru: pre-determinarea percepţiilor (în primul caz) şi a ideilor (în cel de-al doilea caz) de poziţia pe care subiectul cunoscător o are în raport cu “situaţia de ansamblu”. ce rezultă mecanic din ‘progresul tehnic’. la noi locuri de muncă. Dar efectul pozitiv (atunci când există) nu este vizibil decât la un nivel global şi abstract. De asemenea. la nivelul întreprinderii. Ideea dependenţei percepţiei de probleme. dar formulabil într-o sintagmă puţin diferită: “pentru a determina dacă ‘x este y’. după cum nici Gonzeth. ci şi ideologic. Este suficient să înlocuim “planul local” de la Boudon cu compartimentul de tren al lui Gonzeth. El este eficient. 633-677). brazii se pot vedea oblici din mai multe compartimente). Pentru inventatorul termenului.15. Acest argument este frecvent dezvoltat de conservatorii de dreapta şi de stânga. el este uşor de observat printr-o experienţă mentală simplă. lxxxvii lxxxvi 128 . Termenul de ideologia a cunoscut atâtea definiţii şi utilizări. în contextul concepţiilor cu privire la evoluţia ştiinţei. Feyerabend. Subiecţii pleacă de la presupoziţia că experimentatorul nu lear pune o întrebare pentru care ei nu au mijloace să răspundă. conform legendei. 1801). a priori-ul poate fi formulat în următorul enunţ: “experimentatorul nu ar fi loial dacă mi-ar pune o întrebare la care nu am mijloace de a răspunde”. pp. După cum vom vedea imediat. Astfel. Credem că merită precizat: în “parabola brazilor înclinaţi” funcţioneză acelaşi principiu. chiar într-o lume cu automatizare în plină dezvoltare. De asemenea. fabricate. şi de oamenii politici: “mulţi analişti consideră şomajul ca un rău necesar. ideologia era ştiinţa formării ideilor (Destutt de Tracy.. dar insinuant” (vezi Andrei Cornea . tonul a fost dat de Napoleon.1. Pentru critica poziţiilor lui Kuhn şi Feyerabend faţă de procesul cunoaşterii. în plan global. 161-167). 590-594). deoarece corespunde unei credinţe ‘naturale’. complementare. Sfântului Toma). în care brazii erau verticali. Cabanis. p. Iluzia determinată de “efectul de poziţie” nu aparţine doar muncitorilor concediaţi sau doar angajaţilor întreprinderii afectate. şi cum ele duc la nevoia de alte maşini. întreţinute. Élements d’idéologie. K. deşi adeseori grupul de apartenenţă joacă rolul compartimentului de tren.

129 xci xc lxxxix lxxxviii . Efectul în planul realităţii: “achiziţia de subdezvoltare” şi “consumarea viitorului”. pe care nu ştim cine ar fi interesat şi capabil să le finanţeze.. la un anumit moment. reprezentări şi ritualuri prin intermediul căruia membrii unei comunităţi percep lumea şi prelucrează informaţia. chiar o speranţă sau o nostalgie. se recunosc între ei şi se mobilizează în vederea acţiunii”. “libertate”. Bineînţeles. care descrie şi explică raporturi reale. iar nu de teoria monedei (deşi. În toate aceste ţări a avut loc schimbarea poziţiei unor subiecţi colectivi (grupuri) în situaţia de ansamblu. dar încă nu s-au născut noi referenţiale ideologice. Cazul României este elocvent din acest punct de vedere. mai evident ca oriunde. În ideologie raportul real este inclus în mod inevitabil în raportul imaginar: raport care exprimă mai curând o voinţă (. de-a lungul istoriei. Din punct de vedere practic. Dar ipoteza nu poate fi testată decât prin cercetări sociologice de mare amploare.Weltanschauungen). În prezentul capitol. Orientul antic sau majoritatea societăţilor africane din cele mai vechi timpuri până astăzi). Tot în direcţia explicării prin iraţional se plasează şi modelul semiotic al mecanismelor de formare a ideologiilor propus de Umberto Eco (22. ei se angajează în schimburi de sensuri între culturi la fel cum schimbă lei contra dolari. Dar importanţa acordată de Karl Marx claselor sociale nu se justifică pentru zone mari ale civilizaţiei umane (de pildă.. idealurile de “dreptate”. dintr-o ideologie în alta sau pe care le găsim. el explică procesul prin condiţiile de viaţă concret-istorice: “acest fenomen decurge în aceeaşi măsură din procesul istoric al vieţii lor. termenul de ideologie este folosit în sesnsul său cel mai larg. pp. în sensul că “în întreaga ideologie oamenii şi relaţiile dintre ei apar cu capul în jos. precum şi a conduitelor fiecărui subiect. a unui proiect. este considerat esenţial şi de sociologi eminenţi care s-au ocupat de fenomen (Talcot Parsons. de atitudini fundamentale. decât descrie o realitate” (21.. de unde şi absenţa unei imagini a viitorului şi. Raymond Aron. funcţionează ca invarianţi în raport cu sistemul de transformări. “egalitate”. Confirmarea acestei ipoteze ar explica actualul regres în obiectivitate şi adecvare. implicit. Când comunică. unde era valabilă la mijlocul secolului XIX). incoerenţa conduitelor subiecţilor unii faţă de alţii. Faptul că înlocuirea unui referenţial ideologic cu altul nu reprezintă întotdeauna un progres în obiectivitate sau în adecvarea conduitelor este ilustrat de marea transformare care are loc. ipoteza lui Marx devine tot mai îndoielnică în condiţiile societăţilor postindustriale – inclusiv societăţile din Europa Occidentală. 1963). spre deosebire de ştiinţă. cel de “ansamblu de idei şi credinţe. nici la o adecvare mai înaltă a conduitelor sociale ale subiecţilor. precum şi transformarea raportului lor cu această situaţie.. care văd în ideologie o formă de “religie seculară”: un amestec de fapte şi observaţii selecţionate în numele unei “cauze” şi de judecăţi pasionale cu manifestări de fanatism. Concluzia: actuala “clasă politică” nu are un referenţial ideologic adecvat acestei perioade. volumul România – starea de fapt (23). Viziunea lui Marx este preluată de Louis Althusser (“Marxism şi umanism”. ideologia este definită ca falsă conştiinţă. Edward Shils). adică unitatea (. în mai multe ideologii (inclusiv în ideologii concurente). oamenii o fac tot aşa cum cheltuiesc banii. 1845). pp..) raportului lor real şi a raportului lor imaginar faţă de condiţiile reale de existenţă. Poate fi văzut. Autorii folosesc conceptul de “societate de supravieţuire” prin intermediul căruia reuşesc să evite alunecarea în mitologia social-politică proprie perioadei de tranziţie. cuvântul “practic” nu este o figură retorică. stiluri mentale şi cognitive. Aşadar.). 366-378). concepte şi coduri. ideologia exprimă raporturi trăite. ca şi răsturnarea obiectelor pe retină din procesul nemijlocit al vieţii lor” (20. 59-60). de exemplu. în fostele ţări comuniste. dar în calitatea lor de aspiraţii. însă. Totodată. Acelaşi aspect. Aici. care trec. împărtăşim distincţia lui Karl Manheim între “ideologiile particulare” (specifice anumitor grupuri şi referitoare la un anumit domeniu al realităţii) şi “ideologiile totale” (specifice unei culturi şi referitoare la lumea în ansamblu .La Marx (Ideologia germană. aflate la antipodul lucidităţii şi cunoaşterii obiective. ci modul în care trăiesc aceste raporturi. Se conservă. ca într-o camera obscura”. în ideologie oamenii nu ar exprima raporturile reale cu condiţiile lor de existenţă. dar ele nu duc la progres în obiectivitatea cunoştiinţelor şi evaluărilor. Singurul amendament care se poate aduce observaţiei de mai sus este că societatea românească se află într-o stare de interregn: s-au schimbat poziţiile şi raporturile unor grupuri cu situaţia de ansamblu. p. Au apărut noi referenţiale ideologice.) expresia raportului oamenilor faţă de ‘lumea’ lor.. unde se poate găsi una dintre puţinele analize oneste ale societăţii româneşti de după 1989. valori şi simboluri. aceste idealuri primesc “definiţii teoretice” diferite de la o ideologie la alta. în zilele noastre. pentru care “Ideologia este (. acest lucru se manifestă în spaţiul ex-sovietic. iraţional şi fără funcţie cognitivă. dacă n-ar exista o teorie a monedei nu ar exista nici cursurile valutare). marea majoritate a oamenilor sunt interesaţi de cursul leu/dolar. 22).

Marx şi Engels polemizează cu ideologii anticomunişti din perspectiva unui referenţial pe care ei îl conştientizează. Atunci când vor să aducă în discuţie referenţialul ideologic. din moment ce tratează nonseparabilitatea ca realitate fundamentală. este evident că autorii Manifestului au în vedere un anumit orizont de viaţă atunci când spun “condiţiile materiale de viaţă”. filosoful americano-britanic propune o soluţie de natură ontologică pe care noi o considerăm “ultimul cuvânt” în materie de ontologie generală. 5 4). o voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de viaţă ale clasei voastre” (29. sau invers – plurimondismul este fundamental iar unitatea este doar o primă aproximaţie în procesul de cunoaştere a lumii? În capitolul VII vom vedea că noile aliniamente ale ştiinţelor fizico-chimice tind să confirme ideea de unitate a lumii. (β) non-separabilitatea.17).Din perspectivă filosofică. intitulată Plenitudinea lumii şi ordinea ei (27). dezideologizate. orice teorie fizică trebuie să plece de la un concept primar de realitate fizică pe care el îl defineşte ca “plenitudine nefărâmiţată” (unbroken wholeness). acesta este explicat prin orizontul de viaţă. anticipând parcă teoria habermasiană a “intereselor conducătoare de cunoaştere”. problema se formulează astfel: Unitatea lumii este realitatea fundamentală iar plurimondismul este de primă aproximaţie. ei vor folosi expresia “concepţie interesată”. adică ale acelei ştiinţe dezvrăjite. în legi eterne ale naturii şi raţiunii e comună tuturor claselor dominante dispărute. În cuvintele lui Engels dintr-o lucrare ulterioară. la rândul lui. drept etc. trecătoare (…). problema crudială este aceasta: Care ontologii sunt fundamentale şi care sunt de primă aproximaţie. morala ar fi următoarea: “oamenii văd în realitate numai ceea ce vor şi ceea ce pot să vadă”. iar nu de “economic” sau “financiar”. După cum arată H. ontologiile generale sau cele regionale? Tradusă în termenii cursului nostru. îl declară şi şi-l asumă. nu mai îndrăzniţi să pricepeţi când e vorba de proprietatea burgheză” (ibidem). Patapievici. Deocamdată nu vom dezvolta această temă. Iată cum descriu ei un referenţial ideologic şi rolul acestuia de a bloca accesul la o cunoaştere dezideologizată (dezalienată): “Concepţia interesată care vă face să transformaţi relaţiile voastre de producţie şi de proprietate – din relaţii istorice. xcii 130 . care s-ar dori “universal valabilă”: “Dar nu polemizaţi cu noi apreciind desfiinţarea proprietăţii burgheze prin prisma concepţiilor voastre burgheze despre libertate. “el încearcă să imagineze ontologia acelei lumi fizice care ar fi compatibilă cu (?) exactitatea mecanicii cuantice. ticurile şi tabieturile mentale pozitiviste: “el este singurul care a înţeles să valorifice împrejurarea că teoria cuantică nu este neutră din punct de vedere filosofic” (ibidem). fundamental al lumii trebuie să fie însuşi întregul” ne apare ca fiind “ultimul cuvânt” în materie de ontologie generală? Pentru că Bohm este singurul gânditor care a reuşit să meargă până la ultimele consecinţe ale ştiinţei contemporane. Înseşi ideile voastre sunt produse ale relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate. dar ne facem datoria să semnalăm lucrarea unuia dintre cei mai importanţi filosofi ai fizicii cuantice. dar si cu (γ) cerinta ca omul să-şi poată face o imagine plastic-intuitivă asupra obiectului pe care îl cunoaşte” (27. după cum şi dreptul vostru nu este decât voinţa clasei voastre ridicată la rangul de lege. De ce spunem că ideea lui Bohm cum că “elementul prim. iar nu de pe o presupusă poziţie “obiectivă”. p. Analiza din Manifest merge în direcţia explicării sensului atribuit cuvintelor prin referenţialul ideologic asumat. David Bohm (1917-1992). în ediţia românească. cultură. p. În fond. Patapievici.-R. Ceea ce pricepeţi când e vorba de proprietatea feudală. Pentru cine ştie că la Marx “material” are sensul de obiectiv (“independent de conştiinţa şi voinţa oamenilor”).-R. emancipate de miturile. ea este precedată de un excelent “Cuvânt înainte” semnat de H. În concepţia lui Bohm.

Boudon). Bucureşti. Ludwig Grunberg – Axiologia şi condiţia umană. Editura Nemira.E. Editura Enciclopedică Română. 1996. Alexandru Valentin – “Umanism şi religie”. Payot. 15. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. R. Bucureşti. 19. S. Paris. 3. New York. 1998. a-II-a. 1972. 1978. Valentin Mureşan – Evoluţie şi progres în ştiinţă. Leopold Sedar Senghor. 1969. Ernst Cassirer – Eseu despre om. pp. Paris. Francois Jacob – Logica viului. Vasile Tonoiu – Dialectică şi relativism. Friedrich Engels – Ideologia germană. Friedrich Engels – Manifestul Partidului Comunist. Ferdinand Gonseth – Le referentiel. Editura Politică. 1997. Croyances et ideologies. 10. 1989. Raymond Boudon – L’art de persuader – des idees fausses. vol. Karl Marx. 1956. în Tratat de sociologie (coord. L’age d’homme. 22. 3. Bucureşti. De la negritudine la civilizaţia universalului.L. 12. Bucureşti. discurs. Iaşi. 20-th Century Political Theory (ed. Societatea. în Preocupări privind educaţia materialist-ştiinţifică a elevilor şi studenţilor. Editura Politică. univers obligé de médiatisation. Editura Politică. Michel Foucault – Ordinea discursului. . 21. Bucureşti. Paris. Karl Marx. Editura Anastasia. 1982. Panteon Books. 7. Marx. Bucureşti. Bucureşti. Împotriva relativismului contemporan. Humanitas. Sorin Antohi – “Limbă. Andrei Cornea – Turnirul Khazar. Bucureşti. 5.S. Raymond Boundon – L’ideologie ou l’origine des idees recues. Paris. Bucureşti. 1986. Louis Althusser . în Francoise Thom. Ideea de referenţial. K. Fayard. Raymond Boundon – “Cunoaşterea”.Un discurs despre discurs. Umberto Eco – Tratat de semiotică generală.. 1975. ed. 1983.P. Bronner). Editura Politică. societate: proba limbii de lemn”. a II-a. în “Revue francaise de Sociologie”. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. Mihaela Miroiu. volum editat de “Revista de Pedagogie”. Humanitas. 1992. Editura NEMIRA.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. XXVIII. Limba de lemn. în vol. Bucureşti. a IX-a. 555-600. 4/1987. Laussanne. 2. David Bohm – Plenitudinea lumii şi ordinea ei. Michel Foucault – “Truth and Power”. Bucureşti. Francois Chazel – “L’institutionnalisation de la sociologie de la connaissance aux Etats-Unis: l’apport de Gerard de Gre”. 29. Humanitas. * * * – Meditaţii despre Rugăciunea inimii. Fayard-Le Seuil. Editura Humanitas. New York. 633-677. 1960. ed. 1972. 8. 26. ed. 18. Cornel Codiţă – România – starea de fapt. Bucureşti. Presses Universitaires de France. 27. Engels – Opere. 1993. 24. 1984. 1995. 30. Bucureşti. Bucureşti. nr. Editura Politică. pp. Bucureşti. 28. Selected interviews and other Writings. 1997. Paris. 23. fragiles ou douteuses. 25. O introducere în filosofia culturii umane. 1997. Editura Univers. Mircea Eliade – Cosmologie şi alchimie babiloniană. 20. Michel Foucault – Power/Knowledge. 1962. Meridiens Klincksieck. Bucureşti. 1970. 1990. Raymond Boudon. E.Citindu-l pe Marx. EUROSONG & BOOK. 1979. vol. Bucureşti. 1991. Editura Alternative. Bucureşti. 1994. 13. 9. Bertrand Russell – La methode scientifique en philosophie. Jean-Pierre Deconchy – Psychologie sociale. F. 4. 17. Francois Chazel – Cognition et Sciences sociales. 1997. 1997. 6. Vladimir Pasti. 14. Alban Bouvier. Bucureşti. I. Jürgen Habermas – Cunoaştere şi comunicare. 1997. 11. 16. Editura Moldova.

Arătaţi care concept ne ajută mai mult să explicăm degiversarea acestora: cel de „paradigmă” sau cel de „referenţial”? Motivaţi-vă alegerea. a făcut-o în ziua de 27 aprilie 2005. Care sunt diferenţele dintre conceptul de “referenţial ideologic” şi cel de “paradigmă culturală”? 3. analizaţi afirmaţia pe care preşedintele PSD.¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Mircea Geoană. TEME PENTRU SEMINAR 1. 2. Faceţi un efort de imaginaţie teoretică şi identificaţi diferenţele (ipotetice) dintre referenţialul şomerilor concediaţi dintr-o întreprindere de stat nerentabilă şi referenţialul unui guven social-democrat care face reformă economică. Care dintre cele două concepte vi se pare mai ofertant pentru o teorie a schimbării sociale? Argumentaţi-vă opţiunea. în timpul crizei ostaticilor din Irak. referitor la alternativa „a salva viaţa celor trei jurnalişti români sau a respecta angajamentele României în calitate de aliat al SUA”: „Suntem sfâţiaşi între a fi om şi a fi om de stat”. adică punctele comune ale celor două referenţiale. Care sunt diferenţele dintre conceptul de “referenţial” definit de Ferdinand Gonseth şi conceptul de “referenţial ideologic”? 2. 3. Folosind conceptul de referenţial (Ferdinand Gonseth). În ultimii ani au avut loc mai multe runde de negocieri româno-bulgare referitoare la construirea unui pod peste Dunăre. 132 . Stabiliţi invarianţii (ipotetici).

p. Tot el ne atrage atenţia asupra relativismului care a cuprins ştiinţele sociale în ultimile trei decenii şi asupra consecinţelor teoretice ale acestuia: “Fără îndoială. purtătorii diferitelor paradigme culturale şi locuitorii diferitelor referenţiale? Dacă un limbaj neutru nu există. aşa cum credea Descartes şi cum postulează toţi reprezentanţii raţionalimului clasic. în general. în final. CRITICA RELATIVISMULUI Abordarea “postmodernistă” a cunoaşterii şi limbajului a avut darul de a induce în lumea specialiştilor un defetism fără ieşire cu privire la comunicarea interculturală şi un scepticism argumentat cu privire la posibilitatea comunicării. Dacă gândirea umană nu este universală în formele ei de manifestare. CONDIŢII DE REALIZARE A COMUNICĂRII INTERCULTURALE ŞI INTERIDEOLOGICE 1. cum pot fi traduse limbajele diferitelor paradigme? Aceste întrebări sunt legitime. atâta vreme cât reacţia la descoperirea diferenţelor istorice şi culturale este ea însăşi o reacţie fatalistă. fără a căuta o soluţie constructivă. intraductibilităţii şi. mai ales când e vorba despre fenomene umane. cum pot găsi un limbaj comun posesorii diferitelor organizări mentale. decât ‘interpretări’. 17).VII. ştiinţele sociale au fost afectate mai mult decât altele de ‘relativismul’ ce se instalează tot mai ferm începând cu anii şaizeci: acesta transformă într-o quasicertitudine ideea că obiectivitatea este o iluzie şi că nu există. a incomunicabilităţii. vom cădea pradă fenomenului de modă intelectuală atât de bine descris de Raymond Boudon cu referire la cotitura lingvistică: “în Parisul anilor şaptezeci erai considerat profund dacă declarai doct că societatea este un limbaj” (1. aşa cum credeau membrii Cercului de la Viena şi cum au susţinut toţi pozitiviştii. Acesta este probabil motivul pentru care (…) în sociologia . Dacă în faţa ideii de paradigmă culturală ne mulţumim cu constatarea existenţei incomensurabilităţii.

care ajung la concluzia că “noţiunea conform căreia ar exista o realitate out there (în afară) este o simplă iluzie: ‘faptele’ sunt ceea ce savanţii consideră drept fapte” (ibidem). Referindu-se la principiul pluralismului paradigmatic. precum şi la implicaţiile sale filosofice: “Sloganul pluralismului cu orice preţ este pe cât de facil şi superficial. la scepticism” (1. Boudon avertizează asupra fundăturii teoretice în care ne conduce acesta. 17). Pericolul mai constă şi în sterilitatea demersului teoretic. pe atât de steril. 593). În aceeaşi manieră critică Boudon şi poziţia “antropologilor ştiinţei”. El te duce foarte repede la acel ‘totul e bun’ adică.. care ajunge să “ne confirme ceea ce credem sau ştim din totdeauna” (ibidem). op. la urma urmelor. Din păcate. În viziunea sociologului francez. p.contemporană nu găseşti cu uşurinţă teorii care să dea impresia că explică în mod convingător fenomene enigmatice” (“Introducere”. p. unul dintre cele mai mari pericole care pândesc cultura europeană este scepticismul. Într-adevăr. adică prizonierii aceleiaşi “iluzii metodologice”: “prezenţa unui a priori deopotrivă implicit. “Faptul că nu există adevăr atâta timp cât durează polemica nu implică inexistenţa lui totală” (ibidem). şi totuşi încărcat de sens: 134 . În ce constă el? Fiind convins că atât Kuhn cât şi Feyerabendxciv sunt prizonierii unei “iluzii metodologice”. 20). Argumentul cel mai tare împotriva “relativismului lui Kuhn şi Feyerabend” este aşa-numitul “paradox de compoziţie”. Lucrările lui Kuhn şi Feyerabend oferă astfel un exemplu remarcabil de paradox de compoziţie de tip diacronic (ceea ce este adevărat acum poate fi fals în timp şi invers)” (ibidem). în trivializarea demersului şi în abdicarea de la condiţia de analişti lucizi – adică doar în împărtăşirea unei mode intelectuale. pericolul care ne pândeşte nu constă doar în degradarea gândirii noastre. precum şi pe “antropologii ştiinţei” în aceeaşi găleată. critica pe care Boudon o face pluralismului cultural şi relativismului rezultat din aceasta nu e suficient de convingătoarexciii. iar global produce locuri de muncă). cit. p. exemplul mecanizării. putând fi considerat de la sine înţeles. Termenul desemnează “acele situaţii în care un enunţ adecvat local este fals global sau reciproc (cf. În final. Boudon îi vede pe Kuhn şi Feyerabend. Boudon consideră că “ei reifică momentanul în dauna procesului şi iau proprietăţile instantaneului drept proprietăţi ale procesului” (8. Altfel spus. iar această ipoteză (pe care noi o considerăm neconfirmată) îl face să considere “iluzia” kuhniană drept ilustrare a paradoxului de compoziţie. care local desfiinţează locurile de muncă.

s-ar impune existenţa adevărului sau a unei realităţi out there. trebuie să constatăm că ne aflăm nu în faţa unei probleme “teoretice”. la fel de îndreptăţit. pe Boudon că introduce pe uşa din spate “un a priori deopotrivă implicit şi inocent”. Din punct de vedere psihologic. intraductibilitatea şi incomunicabilitatea dintre paradigme “nu reprezintă regulă”. Fred L. El ne dovedeşte că respingerea critică a relativismului “noii epistemologii” (post-structuraliste şi. Kuhn ne-a atras atenţia că o paradigmă este irefutabilă la nivelul cunoaşterii ştiinţifice. à la long (de-a lungul istoriei ştiinţei sau în procesul istoric al cunoaşterii). Asuncion-Lande predă Comunicare interculturală la University of Kansas. Dar este discutabilă încadrarea lui Kuhn. Boudon ne dovedeşte că pluralismul paradigmatic nu poate fi întors în direcţia “unităţii” nici măcar din perspectiva sociologiei cunoaşterii. Ca problemă practică o tratează şi Fred Casmir*. ci a uneia “practice”.singura realitate este aceea a momomentului” (ibidem). Pe de altă parte. Până la urmă. Nobleza C. 135 * . că s-ar manifesta convingător un progres în obiectivitate. Dar este absurd să pretindem că ele reprezintă regula” (ibidem). post-pozitiviste) nu se poate realiza la nivelul sociologiei cunoaşteriixcv.California. avem pretenţia să înţelegem de ce: de ce “este absurd să pretindem că ele reprezintă regula”? Episodul Boudon este instructiv din punct de vedere epistemologic. Această încadrare contrazice flagrant constructivismul din opera celor doi autori. Dar atunci când renunţăm la confortul psihic şi vrem să cunoaştem. Casmir este profesor în cadrul Departamentului de Comunicare de la Pepperdine University din Malibu . el este considerat un “guru” al comunicării interculturale. mai de plano. Boudon nu ne poate asigura împotriva relativismului şi scepticismului. căruia îi atribuim paternitatea conceptului a treia cultură. Cu formulări de genul: “Pare sigur că asemenea cazuri pot avea loc. În mediile academice din SUA. Feyerabend şi a “discipolilor lor” la capitolul “concreteţe inoportună”. Boudon nu aduce nici un argument consistent în favoarea tezei sale conform căreia. Îl putem bănui şi noi. Din raţiuni care ţin de “economia discursului”. iar colaboratoarea lui. Faptul că astfel de erori epistemologice se produc adesea este indiscutabil. în continuare îl vom invoca doar pe Casmir. Raymond Boudon încadrează această iluzie în eroarea epistemologică pe care o numeşte misplaced concreteness (concreteţe inoportună) şi care ar consta în faptul că “o certitudine hiperempiristă faţă de real produce o viziune deformată a realului” (ibidem). ar fi mai confortabil să credem că incomensurabilitatea.

“dialogul surzilor”). ci că se află la graniţa dintre posibil şi imposibil.2. schimbarea paradigmei poate preschimba posibilul în imposibil. Asuncion-Lande. cât eşecurile şi incertitudinile pe care aceasta le-a lăsat în urmă. Noutatea pe care o aduce Casmir stă în faptul că modelul său analitic este formulat în termenii paradigmei “şi-şi”. cu un bagaj de experienţă (inter)culturală pe care numai Statele Unite ale Americii îl pot oferi. Am văzut. aşa cum iarăşi am văzut. După ce face o recenzie a antecedentelor în teoretizarea comunicării interculturale. studiul “Comunicarea interculturală revizuită: conceptualizarea. Dar. în direcţia unei comunicări autentice este abordată ca problemă practică (deşi soluţionată cu mijloace teoretice) de Fred L. că o serie de abordări de până acum nu au oferit soluţii practice pentru depăşirea barierelor în comunicare şi a surogatelor de comunicare interculturală (de pildă. Dacă aceste abordări nu vor fi ele însele depăşite. a eurocentrismului). apare ca o enormitate. A TREIA CULTURĂ ŞI SCHIMBAREA REFERENŢIALELOR Problema depăşirii barierelor de comunicare. Când spunem că acest obiectiv este o “enormitate” vrem să spunem nu că ar fi o imposibilitate. democratice şi decentrate (eliberate din capcana etnocentrismului – respectiv. de pildă. dar şi invers: poate transforma imposibilul în posibil. Casmir constată că trebuie să reţină cu titlu de inventar nu atât succesele teoretizării. în 1990. Unghiul din care Casmir atacă problema este cel al respingerii dominaţiei/aservirii culturale. 136 . inerente pluralismului cultural. pe care o considerăm a fi co-generatoare a conflictelor identitare ce au traversat istoria de până acum (inclusiv istoria Europei)xcvii. unificarea culturală a Europei în termeni democratici. el depăşeşte limitele tot mai evidente ale multiculturalismului şi interculturalismului. cum sunt cele ce convieţuiesc în societatea americanăxcvi. adică în afara paradigmei “dominaţie-aservire”. multe obiective politice dezirabile vor rămâne simple aspiraţii. prin aceasta. multiculturalismul şi interculturalismul (în care vedem “cântecul de lebădă” al multiculturalismului) rămân prizonierii paradigmei lui “sau-sau”. Venind dintr-un orizont de viaţă sui generis. de-a lungul cursului. el încearcă să găsească oportunităţile pentru dezvoltarea mutuală a unor culturi aflate în interacţiune proximală. cei doi autori publică. Casmir şi Nobleza C. 278-309). construirea paradigmei şi abordările metodologice” (10. În viziunea noastră. pp. curente de gândire pe care mulţi autori le consideră “ultimul cuvânt” al abordărilor postmoderne.

Casmir caracterizează cea de a treia cultură ca pe o “subcultură de situaţie”. capacitate specific umană. este posibilă construirea unor situaţii concret-istorice în care comunicarea interculturală să devină autentică. uneori chiar opuse. prin interacţiunea lor. mai cuprinzătoare decât cele originare.1. cea de a treia cultură nu este un simplu rezultat al fuziunii dintre două sau mai multe entităţi. La a treia cultură se ajunge în mod necesar sub presiunea unei situaţii obiective şi constrângătoare: situaţia în care persoane nesimilare din punct de vedere cultural sunt constrânse să contribuie la îndeplinirea unor sarcini asupra cărora au căzut de acord că trebuie îndeplinite. indivizii ce aparţin la două culturi îşi creează. În cadrul celei de-a treia culturi. 2. să nu se reducă la un simplu import/export de tehnologie. Astfel de situaţii sunt descrise cu ajutorul conceptului de “a treia cultură”xcviii. de adecvare reciprocă. Astfel. De aceea. În urma co-joncţiunii celor două culturi se naşte o a treia cultură. la a treia cultură nu se ajunge nici prin perfecţionare spirituală. care ulterior le poate servi ca punct de pornire pentru noi interacţiuni. După Casmir. un cadru unic pentru această interacţiune. iar rezultatul lui poate fi văzut ca o perfecţionare spirituală). studiul separat al culturilor originare nu ne va releva regulile de bază ale comunicării din cadrul celei de-a treia culturi. Principala concluzie a analizei sale este că. în cadrul căreia persoanele aflate în interacţiune îşi pot ajusta comportamentul temporar atâta timp cât încearcă să atingă scopuri comune. care devin componentele unui întreg coerent. nici doar pe calea educaţiei (deşi educaţia poate sprijini acest proces. În cadrul eforturilor comune. cele originare pot comunica între ele mai eficient decât atunci când lipseşte o a treia cultură. Casmir avansează.O astfel de paradigmă credem că putem “citi” în teoria lui Casmir. datorită capacităţii de a sintetiza. indivizii acumulează o experienţă a aspectelor comune. ci produsul “armonizării” reciproce a acestora. cu titlu de presupuneri. care va fi împărtăşită de ambele părţi (de indivizii proveniţi din cele două culturi). câteva trăsături caracteristice ale celei de-a treia culturi: 137 . Conceptul de “a treia cultură” Deşi pornesc de la percepţii şi comportamente diferite.

Este sensibilă la provocări. totodată. 295). iii) comunicarea mediatică. premise ale comunicării interculturale efective. facilizator şi catalizator pentru schimburile dintre culturi. realism faţă de valorile şi atitudinile culturale. Este expansivă. bazate pe diversitatea umană şi pe imprevizibilitatea evoluţiei umane” (10. precum şi factori stimulatori pentru contactele şi schimburile transculturale. Îşi poate lărgi graniţele contextuale. O astfel de persoană. concomitent. un translator al mesajelor expediate şi un interpret al celor primite. sensibilitate culturală. Ele se referă la o persoană a cărei identitate este fondată pe diversitatea şi universalitatea formelor culturale şi a condiţiilor de viaţă umană. care îi îmbogăţesc relaţiile interpersonale. Astfel de atribute individuale sunt. produs al “sinergiei culturale”. Este deschisă. i) Perspectiva filosofică şi psihologică pe care individului şi-o formează în a treia cultură depăşeşte limitele culturii sale de provenienţă. să se dezvolte. O conceptualizare a ideii de “a treia cultură” ar trebui să includă trei niveluri de analiză: i) comunicarea individuală. necesare pentru alinierea percepţiilor şi aşteptărilor participanţilor (atât ale unora cu privire la alţii. Un astfel de individ va servi drept legătură. Mentalul său se caracterizează prin flexibilitate cognitivă. a fost surprins de mai multe conceptualizărixcix.1. astfel încât să creeze noi forme de realitate. Acest individ. dar se dedică şi descoperirii de similarătăţi esenţiale. înţelegere empatică şi spirit inovator. “are abilitatea de a-şi suspenda identitatea culturală. 138 . Răspunde la noi solicitări provenite din ajustările şi reajustările continue. A treia cultură marchează mai degrabă începutul decât sfârşitul unei întreprinderi comune. p. ii) comunicarea organizaţională. Orientarea spre viitor determină atitudini anticipative (raportate la eventualitatea unei situaţii şi a unei comunicări sporite). instituţionale sau mediatice). organizaţionale. El devine un gardian al fluxului de comunicare interculturală. Ea este devotată prezervării diferenţelor fundamentale. 3. 2. cât şi ale ambilor referitoare la situaţia care îi obligă la colaborare şi comunicare interculturală). fiind în stare să includă noi situaţii de comunicare (individuale. Este orientată spre viitor. spune Casmir. Ea este capabilă să absoarbă noi elemente şi. 4.

problema interculturalităţii din altă perspectivă a fost Ong (19. 20). ei nu oferă soluţii convingătoare la problemele ce apar atunci când mai multe organizaţii sunt obligate să interacţioneze în acelaşi spaţiu. 139 .ii) La nivelul comunicării organizaţionale. dar şi pe foarte multe componente diferite. care a explorat mai îndeaproape relaţiile dintre limbaj. de regulă. Innis (12) a încercat să clarifice rolul comunicării şi al modelelor economice în dezvoltarea diferitelor imperii. Giddens – 17 şi Hawes. 14) a preluat aceste subiecte de la mentorul său. Această idee a fost atacată de autori care criticau determinismul tehnologiccii (Benson – 15. formarea statului. alfabetizare şi “cea de-a doua realitate” (sintagmă care se referă la mass media electronice) – pe de o parte – şi schimbările culturale sau schimbarea societăţii – pe de altă parte. aflându-se în competiţie pentru aceleaşi resurse limitate. ei sunt tentaţi să-şi creeze propriile tradiţii. Clegg şi Dunkerby – 16. Conceptul de “sat universal” ocoleşte problematica celei de a treia culturi (posibilitatea. moduri de operare şi structuri de interese – toate. Dacă cei doi soţi au fost pregătiţi pentru o relaţie interculturală. în anii ‘60 şi ‘70. specificul oralităţii. bazate pe unele componente similare. McLuhan (13. dar şi înţelegerea modului în care aceste fenomene se interrelaţionează. pentru căsătoria cu un partener care are un alt bagaj cultural). sisteme de valori. Singurul care a abordat. puterea. copiilorc. Deşi aceşti autori tratează organizaţiile ca pe nişte culturici. exemplul cel mai bun este familia americană. dar s-a lăsat fascinat de abordarea tehnologică a comunicării interculturale. o serie de autori au relevat în studiile lor faptul că organizaţiile se angajează în activităţi şi îşi organizează comportamentul într-un mod foarte apropiat de cel al culturilor “naturale”. iii) Înţelegerea comunicării interculturale presupune abordarea unor fenomene cum sunt comunicarea. 18). Familiile multiculturale conduc adesea la construirea unei “a treia culturi familiale”. Opera lui McLuhan sugerează că inovaţiile tehnologice vor rezolva toate dificultăţile comunicării interculturale (şi internaţionale). care îl pregăteşte pe copil pentru viitoarele interacţiunii transculturale (de pildă. bazându-se pe analiza modului de folosire a limbajului şi a mass media într-o cultură. Acest mod de dezvoltare culturală se transmite. Dar familia nu este singurul exemplu semnificativ: în ultimele două decenii. necesitatea şi modalitatea de realizare a acesteia).

Situaţia e similară cu cea din SUA. când. de distrugere a vechii culturi în numele unui “mai bine” care este definit întotdeauna de către cei puternici.Analize mai recente ajung la concluzia că schimbările tehnologice contemporane. Aceste strategii ocolesc calea mai dificilă: cea a construirii celei de-a treia culturi. birocraţia este. Scopul multora dintre cei preocupaţi de această problemă este “egalitatea cu bărbaţii” – egalitate bazată pe un sistem de valori elaborat de bărbaţi. 22. Noii “mari preoţi” ameninţă cu “distrugerea noii lor culturi” dacă nu vor fi protejaţi în faţa “duşmanilor neprincipali”. Modelul folosit de mass media în ceea ce priveşte organizaţiile industriale este unul de confruntare şi înlocuire. până acum. În cartea sa din 1985. 1985). 23). nu mai există o “cunoaştere privilegiată”. Nici o mişcare de manifestare a femeilor nu şi-a propus. utilizate în trecut. în India. chiar dacă par mai subtile. cu impact asupra mass media duc spre o “privatizare” a vieţii în detrimentul interacţiunii sau spre răsturnări culturale majore. De pildă. cu referire la SUA. de fapt. şansa dezvoltării unei a treia culturi este mai scăzută în raport cu şansele care există în familii sau culturi tradiţionale. oricine poate şti aceleaşi lucruri în acelaşi timp. pur şi simplu. No Sense of Place / Fără simţul locului (21). construirea unei a treia 140 . Mass media creează iluzia de interacţiune. publicul nu are decât o alternativă: să accepte sau să refuze. Strategiile de înlocuire sunt foarte asemănătoare cu cele de cucerire. exact cum procedau fostele case regale (Jamnson. Instituţiile mass media le dau girul de autoritate unor persoane în funcţie de poziţia acestora în cadrul acestor instituţii. unde se încearcă redefinirea rolurilor culturale ale bărbaţilor şi femeilor. fără ca acceptarea acestora să fie argumentată. birocraţia britanică (colonială). Hulita “moştenire colonială” substituie cea de a treia cultură. Indiferent de vârstă. Ori de câte ori sunt utilizate mass media. ele nici nu pot trece neobservate. Meyrowitz arată că nu mai avem o înţelegere a locului nostru specific în timp şi spaţiu – implicit. din moment ce apar tot mai mulţi agenţi de control ai schimbării culturale. fiindcă modalitatea britanică de funcţionare culturală este singara care poate înmănunchia multitudinea de culturi din statul modern Indian. asupra unor mari schimbări culturale datorate mass media: ele au sfâşiat cortina dintre scenă şi culise (în sensul lui Goffman. Mass media înlocuiesc vechile autorităţi cu altele noi. De altfel. Astfel de strategii sunt interpretate deseori ca “acte imperialiste”. doar stând în faţa televizorului. Meyrowitz insista. care încă nu a fost construită. sex. educaţie. “construire de imperii” etc.

pentru toţi “conservatorii”. cât şi în jurul nostru. însă. 141 . O respingere similară resimt şi americanii de culoare care încearcă să se “repatrieze” (Gudykunst şi Kim. Pe de o altă parte. căci el ar presupune o redefinire culturală a întregii societăţi. aceste efecte sunt produsul întâlnirii dintre o prezenţă şi o absenţă: prezenţa ideii de “determinism cultural” şi absenţa ideii de “a treia cultură” – implicit. ca punct de pornire în lupta pentru emancipare. În opinia noastră. un astfel de ţel ar fi mult mai neliniştitor pentru bărbaţii “sexsişti” şi. cu o revoluţie socială. a efortului constructiv pe care această idee îl induce şi îl presupune. 25). efortul depus în confruntarea cu ceilalţi a fost mult mai mare decât efortul depus în confruntarea cu problemele (materiale. În viziunea noastră. Ea devine o problemă presantă tocmai datorită faptului că a început să fie conştientizată importanţa majoră a importului/exportului cultural. A treia cultură favorizează o continuă creştere.culturi. problemele continuă să existe – atât în noi şi între noi. inspirate de teama în faţa “imperialismului cultural” (vezi “revoluţia culturală” a lui Mao sau naţionalismul desuet al lui Ceauşescu). Lipsa unui efort constructiv în scopul unei comunicări autentice între culturi este una dintre sursele subdezvoltării. ceea ce păgubeşte încă o dată ţările în curs de dezvoltare (Glaser. intelectuale şi spirituale). pe de altă parte. acest proces este perceput ca “viol cultural” (vezi filmele companiei Walt Disney). Considerăm că analiza atentă a celei de-a treia culturi. După cum arată Brishin (1981). cu minimum de efort şi de confruntare. 24). ci un scop mutual benefic – sporirea controlului asupra mediului şi a încrederii reciproce. fie la strategii nebuneşti. cei întorşi nu-şi pot valorifica noua cunoaştere şi nu-şi pot impune noile valori profesionale. În lipsa strategiilor de reintegrare (care ar presupune re-organizări instituţionale). a raţiunii-de-a-fi a acesteia. reacţia indusă de această percepţie poate să ducă fie la conflicte majore (vezi Războiul Golfului sau intervenţia NATO în Iugoslavia). ceea ce ar echivala cu schimbarea ordinii în vigoare. în general. este foarte importantă pentru dezvoltarea umanităţii. Scopul celei de a treia culturi nu este. O altă raţiune-de-a-fi a celei de-a treia culturi vine din marele său potenţial de dezvoltare. De aceea. Este una dintre cauzele “exodului de creiere” din lumea a treia: cei întorşi acasă se reîntorc în Occident. căci până acum. de a modifica raporturile de dominare şi control în favoarea celor dominaţi. organizaţiile care cheltuie milioane de dolari pentru a trimite oameni la specializare în străinătate nu şi-au dezvoltat strategiile şi mijloacele pentru valorificarea experienţei celor întorşi acasă.

Dar ei au probleme de comunicare cu acei colegi ai lor care nu au o experienţă interculturală (vezi Clifford şi Marcus. totuşi. Americanii folosesc. Experienţa Bisericii Catolice sau cea a Organizaţiei Naţiunilor Unite (vezi Magee. deşi sunt dornici să implementeze anumite schimbări (Richardson. Semne există. pentru medierea negocierilor cu concernele japoneze. Ei sunt consideraţi “intermediari naturali”. Are cineva dreptul de a-şi impune propriile standarde de comportament comunicaţional. 28) este utilă în studierea obstacolelor de comunicare şi poate fi o bună bază pentru teoria celei de-a treia culturi. ci al eforturilor de dezvoltare şi implementare a unor modele interacţionale. la a doua sau la a treia generaţie. Care ar trebui să fie scopurile cercetării comunicării interculturale? 3. în paradigma pozitivistă. bazate pe respectul faţă de tradiţiile culturale locale. ci şi întrebări: 1. care în lipsa acesteia nu ar putea cerceta o cultură diferită. având în vedere că o comunicare etică şi eficientă depinde de toţi participanţii la o cultură (nu doar de reprezentanţii ei)? 4. În interiorul idealului hilbertian de inteligibilitate. cetăţeni americani de origine japoneză. care să pună în evidenţă condiţiile de posibilitate ale unei comunicări în acelaşi timp eficiente şi etice.Se poate afirma. la efectul de respingere şi chiar la conflicte. Este posibil şi necesar să se elaboreze un cod etic al comunicării interculturale? 2. misionarii de astăzi ai Occidentului nu mai sunt vârful de lance al unei comunicări univoce. Purtători ai unei a treia culturi sunt şi antropologii şi etnografii. altfel spus. căci se ridică în interiorul unei paradigme teoretice în care presupoziţiile “abordărilor riguroase” sunt părăsite. pentru o eventuală teorie unificată a comunicării. Din dezvoltările lui Casmir şi din analizele prilejuite de ele se desprind nu numai concluzii. că evoluţiile economice şi politice ale lumii de azi merg în direcţia impunerii strategiilor pentru a treia cultură. spre deosebire de primii misionari creştini. Toate aceste experienţe conduc la concluzia că strategiile de înlocuire nu sunt productive. 27). iar noi îi putem privi ca pe nişte exponenţi ai celei de a treia culturi. Cum trebuie să abordăm în mod practic comunicarea interculturală. posibilitatea 142 . Ele nu sunt inocente din punct de vedere epistemologic. dacă ţinem cont de faptul că schimbarea comportamentului comunicaţional înseamnă schimbare culturală (şi echivalează cu un “viol cultural”)? Întrebările de mai sus sunt vitale pentru o posibilă teorie a comunicării interculturale sau. 26). că ele duc la eşecuri în comunicarea culturală.

nu se mai pune problema ca unul dintre subiecţi să elaboreze un cod comunicaţional. al pluralismului cultural şi al relativismului ce rezultă din teza incomensurabilităţii paradigmelor culturale. răspunsul la întrebările de mai sus depind de soluţia la dilema fundamentală: este posibilă construirea unor standarde comunicaţionale transculturale. Asumarea 143 . precum şi activismul idealist şi utopic al “interculturalismului” sunt depăşite concomitent prin elaborarea unei viziuni în care subiectul uman (individual sau colectiv) poate construi un edificiu transcultural. imuabile şi scoase din contextul comunicaţional. Rolul specialiştilor în comunicare (academicieni. în însuşi procesul comunicării. este greu de conceput un cod al comportamentului comunicaţional care să nu fie tributar unei anumite culturi. În contextul epistemologiei post-pozitiviste. Descriptivismul plat. Ideea celei de a treia culturi are meritul de a anunţa o nouă paradigmă. fiind obligaţi să-şi adapteze referenţialele mutual şi “din mers”. ca o cultură sau alta să-şi impună propriile standarde comunicaţionale. Această percepţie este însoţită de sentimentul evidenţei doar în paradigma clasică. constatativ şi contemplativ al “multiculturalismului”. Articularea ei era considerată o chestiune de timp. de a înregistra progresele obţinute şi de a-i ajuta pe participanţi să le conştientizeze. impunerea unui astfel de cod tuturor culturilor – plecând de la ipoteza că ar fi posibilă o astfel de impunere (cel puţin unor reprezentanţi ai celorlalte culturi) – ar echivala cu un act de “imperialism cultural”.unei teorii generale a comunicării părea indiscutabilă. unde culturile sunt considerate în obiectivitatea lor. Într-o astfel de paradigmă. ca exterioare. codul şi standardele se nasc de la sine. în care participanţii la comunicare sunt constrânşi să se angajeze la îndeplinirea unor sarcini comune. cel puţin analogic. cu “mulţimea tuturor mulţimilor”. cercetători sau lucrători din câmpul comunicării sociale) este de a facilita ajustările reciproce ale culturilor aflate în situaţia “sarcinii comune” (Casmir). în chiar procesul comunicării. Implicit. Aceasta de vine o falsă problemă! În situaţia constrângătoare a “sarcinii comune”. a unui cod transcultural al comportamentului comunicaţional? Dilema comunicării interculturale este pendent-ul dilemei fundamentale a pluralismului paradigmatic: este posibilă o “paradigmă transparadigmatică”? Dilema epistemologică evocă paradoxul lui Cantor: “o paradigmă a tuturor paradigmelor” echivalează. o “casă comună” în care comunicarea să poată fi eficace şi eficientă. Altfel spus.

ci şi comunicative? Aceste întrebări nu sunt “teoretice”. întrebările sunt altele – mai puţin încărcate teoretic şi cu răspunsuri mai uşor de găsit: 1.conştientă a noilor standarde reprezintă o bază de plecare pentru noi ajustări reciproce – şi aşa mai departe. După cum cititorul îşi va fi dat seama. ele ar putea sta la baza unei “fişe tehnice” a comunicării interideologice. este înlocuită cu legitimarea “de jos în sus”. Ce instituţii ar trebui să inventăm pentru a fi dispuse şi. legitimarea “de sus în jos” (Habermas). secularizate şi “dezvrăjite”. într-o lume tot mai interdependentă? 2. Ce metode de instruire ar trebui dezvoltate pentru a forma această ccompetenţă? 3.2. Cum poate fi extinsă colaborarea pentru ca ea să incorporeze şi alte culturi? 5. Ce tipuri de cercetare ar trebui susţinute în virtutea utilităţii lor pentru alte culturi? 6. Aceasta. o epocă în care tot mai multe culturi sunt aduse în situaţia “sarcinii comune”? Ce reprezintă. În contextul societăţilor contemporane. 2. totodată. conceptul de “referenţial” ne permite desprinderea unor reguli de bază care să asigure eficacitatea acesteia. ci practic-nemijlocite. într-un proces în care comunicarea a fost deblocată. mai mult sau mai puţin profesional. practicieni şi subiecţi angrenaţi în comunicarea interculturală? 4. Uniunea Europeană? Din momentul în care ne plasăm în noua paradigmă. organizaţii şi state se 144 . de pildă. şi pentru că mulţi autori o consideră o specie a comunicării interculturale. Ele se adresează cercetătorilor. Nu trăim. tuturor celor care participăm. prin valori de randament care sunt prezentate şi receptate ca valori de finalitate. oare. Cum pot fi facilitate colaborarea şi comunicarea între cercetători. la comunicarea socială în general. experţilor şi consilierilor. Cum definim competenţa în comunicarea interculturală. la cea interculturală şi interideologică în special. nici un autor din domeniu nu enumeră comunicarea interideologică printre formele comunicării sociale. Schimbarea referenţialelor În ceea ce priveşte comunicarea interideologică. Persoane. se adresează nouă. sau prin intermediul unor valori de finalitate (Piaget) care vin din “cerul tradiţiei”. capabile să utilizeze produsele cercetării – instituţii care să fie nu numai comunicaţionale. demnitarilor şi politicienilor.

Aceasta este soarta pe care o întrevedem ideologiei unificării europene în aproape toate ţările care încă nu sunt memebre ale Uniunii Europene şi chiar în unele dintre ţările membre – desigur. stă mărturie cu privire la progresele spectaculoase înregistrate în tehnicile comunicării sociale. Acest sistem de inginerie socială. prelungită într-o neîncredere în instituţii. se numeşte Public Relations (Relaţii Publice). nu vom obţine decât următoarele eventuale efecte psihologice: a) oamenii se vor enerva sau vor sfârşi prin a nu ne mai percepe apelul. în termenii parabolei gonsethiene a brazilor înclinaţi. 1. ale gestionării crizelor sau ale medierii conflictelor. b) oamenii se vor întreba în sinea lor: “Ce interese or avea să ne mintă că brazii sunt drepţi?” sau. dar care nu acoperă nici pe departe practica din acest domeniu. O vastă literatură. dacă vom continua să repetăm zilnic că “brazii sunt drepţi”. teze şi teorii. generate de operaţionalizarea conceptului de “referenţial” în contextul comunicării interideologice. În caz contrar. iar cei cărora ne adresăm îi vor vedea oblici. Multe dintre aceste tehnici ar putea fi preluate cu folos în strategia de ameliorare a comunicării interideologice. dacă actuala strategie va rămâne neschimbată. Pentru a nu deveni o “comunicare” iluzorie. în cel mai bun caz: “Ce naivi sunt. c) neîncrederea în cei care se pun în slujba uneia dintre ideologii. lăsând neatins referenţialul. sau chiar a unor valori şi standarde comportamentale. ne rezumăm la prezentarea câtorva reguli de bază. în mijloacele de informare.legitimează astăzi prin intermediul gestionării propriei imagini (expresie eufemistică. Deocamdată. cum pot să creadă că brazii sunt drepţi?” Rezultatele unei astfel de “comunicări” pot fi: a) un dialog al surzilor. dacă se va rezuma la transmiterea unor cunoştiinţe. Vorbind metaforic. prin care se escamotează adevăratul conţinut al acestei activităţi: gestionarea reprezentărilor sociale). comunicarea va rămâne fără rezultat (sau va avea rezultate neaşteptate). b) o discreditare reciprocă a ideologiilor concurente (asimilate de cei din tabăra concurentă unei utopii fanatice sau unui mijloc de manipulare). care funcţionează de peste o sută de ani în Statele Unite ale Americii şi de peste cincizeci de ani în Europa Occidentală. 145 . ale negocierii. în orice manifestare ideologică sau acţiune educativă. comunicarea interideologică trebuie să ajungă la punerea în discuţie a referenţialelor.

Mesajul ideologic trebuie diferenţiat în funcţie de grupul social căruia se adresează. singura care face posibilă intercunoaşterea şi care constituie o provocare pentru autocunoaştere. 5. În aceste condiţii. de fiecare orizont cultural. b) Un limbaj neutru nu există.2. Pentru aceasta este necesară introducerea testelor de limbaj. concretă. a orizontului de viaţă specific fiecărui grup (inclusiv fiecărui popor. b) stabilirea referenţialului ideologic generat de fiecare orizont de viaţă – respectiv. conform principiului plurimondismului. este asimilat unui referenţial străin. adică un proces de cunoaştere-comunicare la nivelul căruia se produce un discurs metacomunicaţional. care cuprinde enunţuri normative ce pot contribui la reglarea conştientă a comportamentului comunicaţional. Comunicarea interideologică înseamnă comunicare filosofică. în calitate de “grup mare”). 4. comunicarea interideologică poate deveni metacomunicare. a testelor proiective ş. Comunicarea interideologică trebuie să urmărească traducerea reciprocă a limbajelor proprii ideologiilor implicate în “limba maternă” a fiecărui grup adresant. 146 . În cercetările care urmăresc cunoaşterea gradului de eficienţă a comunicării interideologice trebuie să se depăşească iluzia că asimilarea vocabularului unei ideologii reprezintă un indicator pentru asimilarea ideologiei respective. oferind interlocutorilor standarde comunicaţionale comune. limbajul acestei ideologii este de neînţeles sau. a) Pentru grupurile vizate (deci care posedă o altă ideologie). Acelaşi lucru trebuie făcut şi în legătură cu asimilarea tezelor şi teoriilor. fiind greşit înţeles. paradigmele lor culturale şi refernţialele lor ideologice.a. care aduce în discuţie orizonturile de viaţă şi orizonturile culturale ale interlocutorilor. Aceasta ar presupune: a) cunoaşterea pozitivă. în cel mai bun caz. precum şi limbajele aferente acestora. 3.

iar nu “în plan”. care credem că merită toată atenţia atât din partea “realiştilor”. iar proiectul eurocraţilor nu va putea fi codificat în termeni de politici concrete. O critică din altă perspectivă. care adaugă imperativul inter-cunoaşterii şi al comunicării reale între culturi. “Afacerea Sokal şi critica relativismului epistemologic contemporan”.NOTE În ultimii ani asistăm la ascuţirea polemicii dintre cercetătorii care şi-au asumat relativismul cultural până la nivelul epistemologic al concepţiei lor despre lume şi cei care încearcă să salveze ideea de “realitate obiectivă” – implicit. pe lângă CNRS (Consiliul Naţional al Carcetării Ştiinţifice). ori există un limbaj comun dar cu preţul sacrificării culturilor originare. Feyerabend nu este tratată în acest curs. Abordarea “în plan” este proprie multiculturalismului. precum şi paragraful “Parcelizarea ştiinţei: Kuhn şi Feyerabend”. volumul reprezintă o mărturie convingătoare a eşecului multiculturalismului ca tip de abordare a comunicării interculturale: el nu oferă căi credibile pentru întemeierea unei politici de cooperare şi nici pentru construirea unei identităţi supranaţionale care să nu presupună sacrificarea identităţilor naţionale. publicat ca studiu introductiv la una dintre puţinele lucrări apărute la noi în care se încearcă inferarea unor concluzii ontologice din polemica la care ne referim (2). în volumul Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală (4.161-167). Din “afacerea Sokal” se poate scoate un câştig nu numai didactic (un foarte reuşit seminar). cum s-ar exprima un arhitect. “Valabilitatea limitată a regulilor metodologice”. Problematica este atât de complicată. ci şi unul mai larg. este utilă consultarea lucrării lui Thomas Naegel. contribuie la conservarea acestora (dar într-un context nou). polemica a căpătat accente anecdotice. capitolul V din cartea lui Ilie Pârvu. De aceea. În esenţă. studiul lui Mircea Flonta “Despre comparabilitatea şi incomensurabilitatea teoriilor ştiinţifice” (5. abordează multiculturalismul din perspectiva unui scop practic (construirea unei identităţi europene. Pe alocuri. uneori de-a dreptul hilare. Parcurgerea volumului este instructivă din mai multe raţiuni: e apărut relativ recent (1998). din ani de studiu care nu au urmat prezentul curs sau de la alte facultăţi). În opinia noastră. ci dimpotrivă. repspectiv. studiile aparţin unor cercetători recunoscuţi ai comunicării sociale şi unor specialişti avizaţi în problematica multiculturalismului (Dominique Wolton. unghiul de atac pe care îl găsim la Casmir ni se pare a fi crucial pentru abordarea întregii problematici a unificării culturale la nivel european. elaborat sub direcţia lui Riva Kastoryano. cele două condiţii nu pot fi satisfăcute simultan: ori se păstrează culturile originare dar lipseşte limbajul comun. id est cu preţul omogenizării şi uniformizării culturale (prin impunerea unei supraculturi dominante şi a supra-limbajului aferent acesteia). pp. Ultimul cuvânt (1). În acest sens este interesant studiul lui Mircea Flonta. căile de acces la obiectiv nu vor exista. 91-125). pp. Membrii “juriului” (în variantă nord-americană) sau “judecătorii” (în variantă europeană) pot fi tot studenţi (eventual.). de la Fundaţia naţională de ştiinţe politice care fiinţează la Paris. pp. Studenţii s-ar putea erija în “avocaţi ai acuzării” şi. 305-3279). Vrem să spunem că dacă abordarea unificării culturale nu va fi cea care trebuie. în cartea lui Andrei Cornea. Emmanuel Decaux. pentru a fi adus în faţa viitorilor cetăţeni ai Europei unite şi xcvii xcvi xcv xciv xciii 147 . Marc Abélčs etc. Un pas înainte l-a reprezentat interculturalismul. în “avocaţi ai apărării”. Pentru cei interesaţi se recomandă studiul acestuia. pe cea de “cunoaştere obiectivă”. lucrurile stau astfel: naşterea spontană a celei de-a treia culturi face posibilă îndeplinirea simultană a două condiţii ale comunicării interculturale eficiente care. de ordin formativ: se poate instrumenta un proces în care “boxa acuzaţilor” să fie ocupată de relativismul epistemologic. care doar constată existenţa mai multor culturi şi recunoaşte legitimitatea acestui pluralism. Concepţia despre cunoaşterea ştiinţifică a lui Paul K. cât şi din partea “relativiştilor”. nu pot fi îndeplinite decât alternativ: a) prezervarea culturilor originare şi b) existenţa unui limbaj comun. 212-257). Pentru a ne convinge de acest lucru este suficient să parcurgem volumul colectiv Quelle identité pour l’Europe? (11). La Casmir găsim un alt unghi de abordare a comunicării interculturale: este vorba despre o abordare “în spaţiu”. ne aflăm în plin idealism etic. încât suntem tentaţi ca în acest caz să asimilăm abordarea cu o “cale de acces” (cum spun arhitecţii şi constructorii). În legătură cu cea de-a doua atitudine. care ni se pare mai convingătoare. în acord cu cu proiectul politic al lărgirii UE şi unificării culturale a Europei). Atunci când nu există o a treia cultură. Turnirul Khazar (7. Teoria ştiinţifică (6. sau cu o “cale de atac” (cum spun juriştii). o face Andrei Marga în Filosofia integrării Europene (7. pp. acest imperativ rămâne un deziderat pios dar irealizabil în actualul stadiu de universalizare a istoriei. în absenţa ei. pp. Jean-Marc Ferry. 99-116). în sfârşit. Pentru a putea deduce corect consecinţele teoriei lui Casmir este foarte important să înţelegem că cea de-a treia cultură nu înlocuieşte culturile originare.

încă. Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România (34) şi Familia interetnică în societatea civilă din România (35). care defineşte sociologia ca o “a treia cultură”. xcix xcviii “Comunicatorul universal” (Gardner. ci cii c A se vedea. dimpotrivă. aşa cum a fost ea lansată de J. a fiului său. 32). Martin (37) – apud 8. Noţiunea de “a treia cultură”. şi interesantele volume de studii psihosociologice coordonate de Ana Tucicov-Bogdan. unde găsim un alt autor decât cel al Galaxiei Guttenberg. Useem şi R. 148 . Craig. de Mass-media sau mediul invizibil (38). Care trebuie să fie ea – ştim mai puţin. “omul universal” (Walsh. care ne arată “faţa nevăzută” (până acum) a gândirii lui McLuhan. Când spunem “calea care trebuie” nu ne situăm pe poziţia celui care este convins că deţine cheia. “omul multicultural” (Adler. ca actori şi beneficiari.. studii de mai mică întindere şi chiar note răzleţe. de pildă.pentru a-i implica. sau Forst. mai ales. Useem (29) şi preluată de Casmir în 1978 (vezi 28) nu se confundă cu noţiunea folosită de Lepenies. În opinia noastră. A se vedea. Un recurs convingător care atacă această încadrare este ultimul volum semnat de McLuhan dar publicat postmortem. Lundberg. Este vorba. cuprinzând interviuri. Putnam şi Pakanovsky (36). în egală măsură. 31). Moore. singura cheie pe care credem că o deţinem este conştientizarea importanţei decisive a abordării. din iniţiativa unor colaboratori şi. între literatură şi ştiinţă (30). ştim mai mult ce fel de abordare nu trebuie să fie. de stabilit dacă teoria lui McLuhan poate fi încadrată fără mustrări de conştiinţă la rubrica “determinism tehnologic”. în acest sens. desigur. rămâne. 33).

555-600. Nobleza C. 1977. Glaser – The migration and return of professionals. Addison-Wesley. 1998. 1971. W. Boston. 13. pp. Editura ALL. 20. 24. J. Casmir. 23. D. 22. Humanitas. in “Communication Yearbook”. Bureau of Applied Social Science. Ong – Interfaces of the word. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 5. pp. Cluj. Goffman – Relations in public. Harvard University Press. Berkeley. R. Meyrowitz – No sense of place. K. D. 1978. 1981. New York. 16. Benson – “Organizations: A dialectical view”. 1970. University of Toronto Press. în Tratat de sociologie (coord. and control. G-L-Regal. Hawes – “Social collectivies as communication: A perspective on organizational behavior”. J. H. pp. Richardson – Peace child. New York. 1964. J. Antologie. Bucureşti. Gudykunst. a II-a. W. Thomas Nagel – Ultimul cuvânt. Andrei Marga – Filosofia integrării europene. Raymond Boudon – “Introducere”. University of California Press. Basic Books. in Administrative Science Quarterly. 19. 6. 1997. J. Bucureşti. 1967. Boudon).) – Communicating with strangers. Goffman – Frame analysis: An essay on the organization of experience.Quelle identité pour l’Europe? Le multiculturalisme ŕ l’épreuve. University of California Press. Ong – The presence of the word: Some prolegomena for cultural and religious history. Editura Politică. M. W.497-501. 22/1977. Clifford. Presse de Sciences PO. Routledge & Kegan Paul. 10. in Quarterly Journal of Speech. E. Raymond Boudon – “Cunoaşterea”. Yale University Press. Toronto. 1972. Teoria ştiinţifică. J. Reading. New American Library. and Methodological Approaches”. New York.) – Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală. 17. Y. Andrei Cornea. 15. McLuhan – Culture is our business. Boudon). A. S. New York. Y. Berkley. 1997 8. 1986 . H. Biblioteca Apostrof. Fred L.) – Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei. Riva Kastoryano . Cornell University Press. Cambridge. class. 7. Bucureşti. Humanitas. Gidden – Central problems in social theory. 1974. New American Library. Nemira. Glendale. 60/1974. H. Ilie Pârvu (ed. Asuncion-Lande – “Intercultural Communication Revisited: Conceptualization. 3. Editura ALL.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Bucureşti. 278-309. Bucureşti. 1997. 12/1990. . Paradigm Building. Univeristy of Kansas. pp. 1985. 4. 14. 12. Paris. 9. în Tratat de sociologie (coord. 1974 27. 1998. Marcus – Writing culture: The poetics and politics of ethnography. 25. ed. Ilie Pârvu. Oxford Univesity Press. Ilie Pârvu (coord. Gheorghe-Sorin Părăoanu – Tranziţii ontologice. Bucureşti. M. 21. Innis – Empire and communications. 2. K. Ithaca. Clegg. Turnirul Khazar. 1979. 1981. Columbia University. McLuhan – Understanding media: The extension of man. 1974. 1998. Kim (eds. 1984. 1-21. W. Dunkerley – Organization. 1980. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. New Haven. 18. R. E. 11. Împotriva relativismului contemporan. Direcţii de reconstrucţie şi modele sistemice ale evoluţiei ştiinţei. L. E. 26. New York. G. 1997. Bucureşti. Bucureşti.

Honolulu. Bucureşti. L. Louis. Beverly Hills. R. Martin (eds) – Organizational culture. 1998. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. 37. Magee – “Communication in international organization with special reference to the United Nations and its agencies”. 38.) – Familia interetnică în societatea civilă din România (studii psihosociologice). J. 30. P. in Journal of Social Issues”. Adler – “Beyond cultural identity: Rflections on cultural an multi-cultural man”. Beverly Hills. pp.241256. G. 1997. Ana Tucicov-Bogdan (coord. 32. J. W. 34. 33. Useem. Sage. A study of the American community in India”. Lundberg. 1983. Fundaţia “Armonia”. 3. Intercultural and international communication. 23-40. Bucureşti.28. 150 . În ce condiţii îşi schimbă referenţialul un subiect (individ sau grup)? Arătaţi care sunt indicatorii unei schimbări reale de refernţial ideologic. C. C. Moore. J. 36. Editura Nemira. Ussem – “The interface of a binational third culture. M. Forst. Fundaţia “Armonia”. E. in Topics in Culture Learning. L. Casmir (ed. de ce? Dacă nu. R. 31. 35. Washington . in The Journal of Social Psychology. Walsh – International education in the community of man. Paris. L. Analizaţi trăsăturile “culturii a treia” (Fred Casmir) şi nivelurile comunicării sociale în care “a treia cultură” devine relevantă: comunicarea inter-individuală. in Fred L. 58/1962.). Sage. F. Marshall McLuhan – Mass-media sau mediul invizibil. 1990. 2/1974. pp. Care sunt argumentele pe care îşi bazează Rayomond Boudon critica relativismului cultural şi a scepticismului epistemologic? Vă conving aceste argumente? Dacă da. Entre science et literature l’avinement de la sociologie. de ce? 2. Putnam. comunicarea organizaţională şi comunicarea mediatică. J. 1996. pp.) – Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România (studii şi cercetări). 1973. University Press of America. 130-143. Bucureşti.) – Communication and Organizations: Interpretive approach. Editions de la Maison des sciences de l’Homme. Pacanowsky (eds. 1978. University of Hawaii Press. 29. M. 1985. Ana Tucicov-Bogdan (coord. 23(1) / 1967. P. Lepenies – Les trois cultures. Gardner – “Cross cultural communication”. J.

formulaţi câteva dintre enunţurile de bază ale refernţialului. Arătaţi care este semnificaţia conceptului de “a treia cultură” (Fred Casmir) pentru o teorie democratică a globalizării şi în ce condiţii este justificat naţionalismul cultural. ce politici aţi propune pentru schimbarea actualului refernţial al pensionarilor? 151 . Imaginaţi-vă cum se „vede” democraţia din interiorul acestui referenţial. Identificaţi noua perspectivă pentru unificarea culturală a Europei pe care ne-o propune teoria lui Fred Casmir. 3. Luaţi cazul romilor şi răspundeţi la următoarea întrebare: există o opoziţie ireductibilă între integrarea culturală a unei comunităţi etnice şi prezervarea identităţii culturale a acesteia? 2. feriţi-vă de psihologizarea viziunii şi evitaţi judecăţile de valoare (fiţi obiectiv!). Încercaţi să identificaţi referenţialul ideologic al pensionarilor din oraşele României.TEME PENTRU SEMINAR 1. Aplicaţi conceptul de „a treia cultură” la analiza societăţii româneşti de astăzi. Dacă aţi fi consilier.

1997. în FORUM. 152 . Editura Ştiinţifică. Max – Fizica în concepţia generaţiei mele. 23-40. nr. Timişoara. vol. A. 2/1988. R. nr. Solomon Marcus). Bucureşti. 2/1974. 21-29. PUF. Editura Ştiinţifică. 1993. discurs. K. Bucureşti. B Balandier. – “Organizations: A dialectical view”. 1995. Bucureşti. Ernest – Spaţiu. timp şi cauzalitate la poporul român. Becker. în Rev. în Francoise Thom. Antohi. J. Bădescu. Bucureşti. 1985. in Administrative Science Quarterly. 1991. 1. 1969. Humanitas. Editura Ştiinţifică. pp. Ilie – Timp şi cultură. Bogusłowski. Humanitas. O. Bădescu. Borţun. Borţun. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. "Psysica D". Sorin – "Limbă. nr. 1998 Bardin. 1989. P. în "Revista de filosofie". – “Beyond cultural identity: Reflections on cultural an multi-cultural man”. 22/1977. 2/1991. Andrzej – “O definţie a semnului şi problema transparenţei semnului”. nr. Laurence – L’analyse de contenu. 1D. 1968 Benson. Nonlinear phenomena. David – Plenitudinea lumii şi ordinea ei. Humanitas. Born. "Solutions in Condensed Matter of Paradigm". Paris. Boboc. Lucian – Experimentul şi spiritul matematic. Bisho. Alexandru – "Raţionalitatea ştiinţifică şi dezbaterile contemporane". pp. Felecan (27). 1-21. 5/1980. – Fundamentele matematicii. Amarcord. pp. apud Fl. Bernea. în vol. Ilie – Sincronism european şi cultură critică românească. Editura Politică. Limba de lemn. 1984. Bucureşti. Dumitru – "Omogenizarea socială şi ‘înflorirea personalităţii’". Bucureşti. & colab. Dumitru – "Există o predispoziţie spirituală la totalitarism?". Bohm. societate: proba limbii de lemn". Blaga. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană (ed. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. in Topics in Culture Learning.BIBLIOGRAFIE GENERALĂ A Adler. în "Societate şi cultură". Bucureşti. Georges – Antropologie politică. 1969.

Petre – Semiotică şi negaţie. Carnap. Paris. Boudon. Editura Dacia. coordonat de Ana Tucicov-Bogdan. 1995. în volumul Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. Cassirer. 68/1992. în vol. moderne. O introducere în filosofia culturii umane. Pierre . Botez. Orientare critică în logica modernă. 1987. Alban. nr. 1994. Cluj. Angela – Privire filosofică asupra raţionalităţii ştiinţei. Paris. Raymond – "Introducere". Raymond. Cum să trăieşti fără duşmani?. R. 153-174. fragiles ou douteuses. 1998. Boudon. 153 . Fundaţia "Armonia". Botez. Rudolf – Semnificaţie şi necesitate. 1996 C Capra. Raymond – L’art de persuader – des idees fausses.Ce que parler veut dire. pp. Enescu. trad. Angela – "Categorii ale dialecticii la Engels". 1/1994. nr. Pascal – Melancolia democraţiei. Bucureşti. pp. Botez. Fritjof – Taofizica. 1996. Angela – "Le nouveau paradigme spirituel du XX-em siecle". Editura Tehnică. Bucureşti. L’Harmattan. Enescu şi Sorin Vieru. Antet. în Tratat de sociologie (coord. 1992. Fayard-Le Seuil. Fayard. Boundon. 1997. Bucureşti. în Tratat de sociologie (coord. Botezatu. Humanitas.Borţun. în "Revista de filosofie". 555-600.“Obstacole în comunicare şi căi de depăşire a acestora”. Claire – La communication professionnelle internationale. Paris. Bucureşti. Boudon). Dumitru . 1990. Bucureşti. Fayard. cu un studiu introductiv de Gh. Raymond – "Cunoaşterea". Presses Universitaires de France. postmoderne. 1997. 1998. Poziţii ale filosofilor români". Bucureşti. Editura Humanitas. R. Un studiu de semantică şi logică modală. Bucureşti. pp. Boudon. Editura Semne. Angela – "Naşterea paradigmei culturale holist-complementariste în secolul al XX-lea. 1997. 61-72. Angela – Concepte integrative: antice. Botez. 1983. Boudon). Editura Junimea. O paralelă între fizica modernă şi mistica orientală. Gh. Editura Academiei. Editura Academiei. Botez. Humanitas. Chazel. Raymond – L’ideologie ou l’origine des idees recues. Bruckner. 1982 Bourguignon. Bucureşti. Din istoria dialecticii marxiste. Iaşi. 1972. Bouvier. Paris. Bourdieu. Boudon. Ernst – Eseu despre om. 1973. Bucureşti. în "Revue roumaine". Francois – Cognition et Sciences sociales.

Teodor – "Posibile semnificaţii ale Eonului dogmatic". S. Routledge & Kegan Paul. în "Revue francaise de Sociologie". Culianu. Idei". Dumitru Ghişe şi Angela Botez. Andrei – Turnirul Khazar. 1980. Chazel. 1983. P. Bucureşti. Constantinescu. 43-45. Mariana Neţ. Vasile Sebastian . – Organization. formă specifică a raţionalismului". coord. D. Petite Bibliotheque Payot. pp. – Images de la culture. Arte. Bucureşti. 1986 Constantinescu.Casmir.A. Ioan Petru – "Sistem şi istorie". Cluj-Napoca. Editura Dacia.. and control. Pierre . Dima. nr. Dunkerley. Cătineanu. Dumitru Ghişe şi Angela Botez. Dumitru Ghişe şi Angela Botez. J. 1997. Chombart de Lawe. 4/1987. John – Bazele semioticii. 1995. 1997. coord. 158-180. nr. l989 Deely.19 (52). Împotriva relativismului contemporan. RAO International Publishing Company S. XXVIII. Bucureşti. – Writing culture: The poetics and politics of ethnography. Fred L. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. în vol. class. Dorfles. Meridiens Klincksieck. Castaneda. Editura ALL. Clastres. Editura Nemira. D Dâncu. 1999 Deconchy. University of California Press. Paul – Modelarea unitară a genezei şi dezvoltării sistemelor. pp. Editura Cartea Românească. 278-309. trad. 12/1990. Clifford. Academia "Ştefan Gheorghiu". Editura Cartea Românească. Jean-Pierre – Psychologie sociale. H. Bucureşti.. Gheorghe Al. Berkeley. în "Litere. Paris. Marcus.. în vol. Editura Tehnică. E. pp. Editura Univers. în vol. – "Raţionamentul ecstatic. Bucureşti. Cornea. Arhitectura discursului publicitar. 67-86. Carlos – Călătorie la Ixtlan.Comunicarea simbolică. G. Bucureşti.Societatea contra statului. 1982. Bucureşti. coord. 633-677. D. 1970. Gillo – Estetica mitului (De la Vico la Wittgenstein). Cazan. Bucureşti. 1975 154 . Paradigm Building. Croyances et ideologies. 1996 Clegg. pp. Nobleza C. Editura Cartea Românească.. in “Communication Yearbook”. Asuncion-Lande. and Methodological Approaches”. Bucureşti. pp. Paul – Intoducere în filosofia sistemelor. Francois – "L’institutionnalisation de la sociologie de la connaissance aux EtatsUnis: l’apport de Gerard de Gre". Paris. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. Univeristy of Kansas. – “Intercultural Communication Revisited: Conceptualization. Roşca – personalităţi complementare ale filosofiei româneşti". Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. Tudor – "Lucian Blaga şi D. Bucureşti. Bucureşti. 18 mai 1992. Boston. Antet.

Ducrot. 1966. Editura Moldova. Friedrich – "Transformarea socialismului din utopie în ştiinţă". Bucureşti. Oswald. în vol. Dragomirescu. Ion – Paradigmele comunicării de masă. Editura Politică. Engels. în FORUM. ed. a III-a. Mircea – Cosmologie şi alchimie babiloniană. Felecan. 1985. Iaşi. Oswald. Eliade. Friedrich – Dialectica naturii. Simona – Construcţia simbolică a câmpului electoral. 1981. Florin – "Fizică şi filosofie. VIII. Paris. Drăgan. 1978. vol. Editura Babel. ed. Umberto – Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană. 1982. Tzvetan – Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage. Bucureşti. încercare asupra lumii şi omului din perspectiva ştiinţei contemporane. Marina Păunescu. Florin – "Trecerea de la concepţia structurală la concepţia 'organizaţională' – mutaţie definitorie în chimia actuală". Probleme de logică. Dialectics. Eliade. F Felecan. Filosofia fizicii. Ioan. 1996. Opere alese în două volume. Engels. în Karl Marx. Ioana. 1998 Drăgănescu. 1984. Constanţa. Gallimard. 1969. Science (coord. nr. 155 . Beciu. System. 269-287. Jean-Marie – Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Ştefănescu. Editions du Seuil. Editura Academiei. Fr. Nicolae. Bucureşti. Ilie Pârvu). Bucureşti. 1967. Bucureşti. Paris. Umberto – Tratat de semiotică generală. 1972. Marinescu. Opere alese în două volume. trad. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. II. Institutul European. E Eco. Schaeffer. Editura Politică. Bucureşti. Bucureşti. Engels. Mircea – Le mithe de l’eternel retour. Marx. Felecan. Ducrot. Bucureşti. Friedrch Engels. Archetypes et repetition. Editura Academiei. a IV-a. Iaşi. 7-8/1982. Valentina. Mihai – Ortofizica. Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei (coord. Bucureşti. Anca Măgureanu. vol. Todorov. 1981. Editura Pontica. neclasic". 1966. Viorel Vişan. Engels. în K. Editura Şansa. Friedrich – “Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane”. Editura Politică. Engels. 1996. Bucureşti. 1967. 1996. Florin – "Categoria de organizare". în vol. Eco. Florin – "Chemistry Today – Transition from Structuraliste to Organizationale Conception". vol. Bucureşti. Felecan. Friedrich – Anti-Duhring. Editura Politică.II. în vol. Editura Politică. Perpelea. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Felecan. în vol. Editura Politică. ed. Florin – "Dialectica raportului discret-continuu în ştiinţa contemporană". Camelia.Drăgan. pp. Dumitru Ghişe and Angela Botez). Spre un nou orizont categorial. a II-a. 1991.

Realitatea figurativă. E. 1985. 1979. 1997. 1997. 1985. Felecan. 1956. Michel – "Truth and Power". Foucault. S. M. pp. în "Audio Vizual Communication Review". Mircea – "Revoluţia modernă în fizică şi ideea relativităţii cunoaşterii la V. Bucureşti. Foucault. pp. E. Selected Interviews and Other Writings.3. 1982. John – Introducere în ştiinţele comunicării. 1984. Bronner. G Gardner. Bucureşti. 14. (eds) – Organizational culture. A. pp. Forst. Editura POLIROM. Michel – Ordinea discursului. Columbia University. Moore. IV. Harvard University Press. Mircea – "Semnificaţia filosofică a inegalităţilor lui Bell". vol. G. 1971. Beverly Hills. Florin – "Fundamental Reality". E. 9/1987. Editura Academiei. 171-199. L. ed. Cultură. Editura Politică. în vol. în Noexis. Pierre . Flonta. 2003.. – "Toward a General Model of Communication". Martin. Florin – "Dialectica naturii din perspectivă contemporană" în FORUM. Fiske.Antonio Gramsci – un marxist contemporan.1/1989. – Frame analysis: An essay on the organization of experience.. Goffman. Basic Books. Louis. Flonta. 1974. W. 1988. pp.Un discurs despre discurs. I. New York. R. Bucureşti. G. Georgiu. Berkley. C. 58/1962. în vol. Editura Academiei. New York. 20-th Century Political Theory. Paris. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. Florian.. 291-310. Flonta. EUROSONG & BOOK. Les Éditions de Minuit. – “Cross cultural communication”. New York. 292-311. 1998. Goffman. Bucureşti. Foucault.C. Iaşi.241-256.Felecan. New York. Cambridge. 1987 156 . P. nr.Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică. Editura Diogene. – Central problems in social theory. Bucureşti. 1987. Radu . Editura Meridiane. Erving . Felecan. Bureau of Applied Social Science. 1972. – Relations in public. Goffman. Grigore – Naţiune. 1984. Michel – Power/Knowledge. Bucureşti. în vol. Gerbner. în FORUM. nr. Glaser. Lenin". Editura Politică. Lundberg.Façon de parler. Din istoria dialecticii marxiste. Florin – "Natura organizaţională a realităţii". J. in The Journal of Social Psychology.. – The migration and return of professionals. University of California Press. J. Mircea . Sage. Filosofia fizicii. Gidden. Panteon Books. Identitate. F. 1974. Francastel.

Editura Politică. 1975. – Paşi peste graniţe. 1994 Huntigton. R. – Despre sens. C. 1969. Algirdas J. pp. nr. 1973 Hofstede. .) – Communicating with strangers. 1989. in Quarterly Journal of Speech. Algirdas J. Editura Politică. Bucureşti. Geert – Managementul structurilor multiculturale. (eds. Editura Economică. Jacques – Semiotica pasiunilor. L. 1972. I Iliescu. în "Alternative ‘90". Bucureşti. Hawes. Jakobson. Bucureşti. Innis. Petru – "Despre demnitatea limbajului". Adrian-Paul – Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei. Editura Univers. Editura Enciclopedică Română. Greimas. Editura Meridiane. 1997. Ludwig – Axiologia şi condiţia umană. Addison-Wesley. 1984. Editura Politică. 1975. 1997. 1972. Gulian. Greimas. J Jacob. Gramsci. Francois – Logica viului. Bucureşti. Bucureşti. Paris. Bucureşti. Ferdinand – Le réferentiel. – “Social collectivies as communication: A perspective on organizational behavior”. Software-ul gândirii. 1977. Bucureşti.Quelle identité pour l’Europe? Le multiculturalisme ŕ l’épreuve. 1998. Riva . H. 1972. Gudykunst. Toronto. Bucureşti. Fontanille. Gustav René . Grünberg. Bucureşti.– Empire and communications. – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. ediţie îngrijită de Sorin Paliga. Editura Albatros. Editura Antet.Lumea ca labirint. L’âge d’homme.Opere alese. Laussanne. Humanitas. Bucureşti. Heisenberg. Huntigton. Samuel P.. 1983. W. De la stările lucrurilor la stările sufletului. univers obligé de médiatisation. 1983 H Habermas. Editura Politică. Kim. 157 . Reading.497-501. Jürgen – Cunoaştere şi comunicare. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1996. Editura SCRIPTA. Editions de Minuit.Essais de linguistique generale. Gorcea. 41-42.Viaţa politică americană. W.Gonseth. Y.I. 60/1974. Y. pp. Samuel P.. Bucureşti. 17-18/1990. . Antonio . Bucureşti. Paris. – Lumea culturii primitive. Presse de Sciences PO. 1963 K Kastoryano. Hocke. Bucureşti. University of Toronto Press.

Alexandre – Etudes d'histoire de la pensée philosophique. in Fred L. 1973. Bucureşti. Bucureşti. vol. 2/1974. – Les trois cultures. 1982. Engels.). Bucureşti. Paris. Friedrich – Opere. Lukács. 1991. Cluj. Linton. M. Editura Ştiinţifică. Crossprofessional and Cross-cultural Communication". 1976.Kőrner. Ioan – Lingvistică generală. M Magee. Bucureşti.S. Marx. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. în vol. 292-305. l997. Entre science et literature l'avinement de la sociologie. Bucureşti. Biblioteca Apostrof. Editura Ştiinţifică. Kuhn. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. Marga. în Tensiunea esenţială. 3. Friedrich – Ideologia germană. Timişoara. Iaşi. a-II-a. în "Cybernetica". Lupasco. ed. Andrei – Filosofia integrării europene. – “Communication in international organization with special reference to the United Nations and its agencies”. 1965. Alain de – Cearta universaliilor. Lobiuc. ed. pp. Kuhn. Karl. Stephan – Introducere în filosofia matematicii. L Langer. pp. Gallimard. Editura Politică. Bucureşti. Intercultural and international communication. 373-375. Editions de la Maison des sciences de l'Homme. Washington .“Teze despre Feuerbach”. Susanne K. Friedrich Engels – Opere alese în două volume. 1968. l962. Casmir (ed. Karl. 1998.. Cambridge. Stephane – Logica dinamică a contradictoriului. E. Lepenies. pp. 1956. pp. 1942. Paris. De la Platon la sfârşitul Evului Mediu. în Karl Marx. 1982. 1990. 1978. Koyré.L. Bucureşti. Maruyana. Editura Cartea Românească. 334-359. Editura Politică. XVII. vol. coord. Liberia. Bucureşti. W. Institutul European. Editura Meridiane.P. Marga. University Press of America. Bucureşti. 158 . – "Paradigmology and Its Application to Cross-disciplinary. Bucureşti. Le Goff. Massechusetts. 1997. 1967. Jaques – Imaginarul medieval. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. II. Engels. Harvard University Press. 1982. Ralph – Fundamentul cultural al personalităţii. Andrei – "Filosofia ştiinţei la Lucian Blaga". Editura Amarcord. Editura Politică. Marx. Georg – Ontologia existenţei sociale. – Philosophy in a New Key – A Study in the Symbolism of Reason Rit and Art. a II-a. Thomas – Structura revoluţiilor ştiinţifice. Editura Politică. Dumitru Ghişe şi Angela Botez. J. Karl . Thomas – "Noi reflecţii despre paradigme". 136280. Marx.

– "The Representational Model and Relevant Research Methods". 1964. McLuhan. 1970. – Interfaces of the word. 1997. McLuhan. Edgar – Le paradigme perdu: la nature humaine. 1977. Marshall – Culture is our business. Editura Alternative. Editura Cartea Românească. în vol. New American Library. Iaşi. New American Library. Editura Politică. Mureşan. Tadeusz . vol. Marshall – Understanding media: The extension of man. Moisil. Ortega y Gasset. 1969. femei şi morală. G. – No sense of place. W. 1959. Cornell University Press. a IX-a. Miroiu. New York. T. Morin. Ithaca. Yale University Press. în "Psichological Review". 1996. 1983. 393-400. Editura ALL. N Nagel. University of Illinois Press. Valentin – Evoluţie şi progres în ştiinţă. New York. Editura NEMIRA. New Haven. Bucureşti. cu un cuvânt înainte de Eric McLuhan şi Frank Zingrone. W. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. Paris. Oxford Univesity Press.Marx. Engels. J. J. Cornel – România – starea de fapt. New York. P Pasti. pp. Vladimir. Pawlowski. Editions du Seuil. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Virgil – O teorie a secundarului. Editura Politică. pp. E. I – "Societatea". Editura ALL. Literatură. 1979. Editura Alternative. Părăoanu. C. Friedrich – Manifestul Partidului Comunist. Bucureşti. Bucureşti. Editura Junimea. 1986. 1985. Editura Albatros. Despre natură. 1996. Karl. Ong. C. – "An Approach to the Study of Communication". Solomon Marcus). 60/1953. Editura NEMIRA. Bucureşti. Bucureşti. 1998. 1997. José – Velasquez-Goya. Bucureşti. Osgood. J . Constantin – Scrisori despre logica lui Hermes. Newcomb. Urbana. Bucureşti. – The presence of the word: Some prolegomena for cultural and religious history. progres şi reacţiune. – Ştiinţă şi umanism. Editura Meridiane. Noica. (ed. Marshall – Mass-media sau mediul invizibil. 1985. Gheorghe-Sorin – Tranziţii ontologice. McLuhan. ed. 159 . Mihaela – Convenio. O Ong. 1997. 157-163. Bucureşti. – Din spectacolul matematicii. 1972. Thomas – Ultimul cuvânt. Codiţă. Editura Univers. 1967. Mihaela. Gr. 1973. 1998. în Trends in Content Analysis. Nemoianu.“Cultura ca sistem de semne”. Miroiu. Meyrowitz. Păun.

Glendale. Russell. Doru . 1981. Pârvu. L. Ion-Ioviţ – "Etheronics – A Posible Reapraisal of the Ether Concept". Popper. Karl R. Din istoria dialecticii marxiste. Pacanowsky.) – Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală. Orientări contemporane. New York. Daniela – Semiotica discursului ştiinţific. Cluj-Napoca. Harvard University Press. 1987. Charles S. (eds. vol.) – Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei.I. Ilie (coord. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1988. Peirce.) – Communication and Organizations: Interpretive approach. în vol. Bucureşti. Editura Dacia. cu o prefaţă de Andrei Marga. cultură. Edward – Language. Paris. Ilie – Teoria ştiinţifică. Cambridge. M. S Sapir. Editura Politică. Ilie (ed. Pârvu. Editura Politică. Iaşi. Bucureşti. Humanitas. nr. Modalităţi de reconstrucţie şi modele sistematice ale structurii şi dinamicii teoriilor ştiinţifice. Antologie. POLIROM. 1960. Cluj. 1990. I – "Vraja lui Platon". 5/1982. Isabelle – Temps et Eternite. G-L-Regal. 1998. E. Bucureşti. Paris. Editura Academiei. Rovenţa-Frumuşani. Bucureşti. – Collected Papers. Editura Humanitas. Rovenţa-Frumuşani. Daniela – Semiotică. 1978. Bucureşti. 1993. – Societatea deshisă şi duşmanii ei.. Putnam. Prigogine. Editions Fayard. Iaşi. Editura Ştiinţifică. Ilie (editor) – Epistemologie. R Richardson. Charles S. Harcourt. 1990. 1999. Pârvu. Gilbert – The Concept of Mind. 2000 Popescu. Jean – Biologie şi cunoaştere. Ferdinand de – Curs de lingvistică generală (publicat de Charles Bally şi Albert Riedlinger). – Peace child. "Studii şi cercetări în fizică". 1966. Institutul European. 1971..Pârvu. Bucureşti. Editura Humanitas. 1974. Pârvu. Piaget. Ilie – "Dialectică şi structuralism în 'Capitalul' lui Marx". Ryle. Pârvu. vol. – Semnificaţie şi acţiune. Bucureşti. 103-126. pp. Penguin Booke. 1974. Stengers. L. Direcţii de reconstrucţie şi modele sistemice ale evoluţiei ştiinţei. 1921.Introducere în teoria relaţiilor publice. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Beverly Hills. ediţie îngrijită de Tullio Mauro. Peirce. Mass. 1981. 1983. 1931. Saussure. 1995. Payot. D. Bertrand – La méthode scientifique en philosophie. Ilie – Arhitectura existenţei. K. Ilya. Brave and World. Editura Dacia. Bucureşti. societate. Sage. 160 . Pop. selecţia textelor şi traducere Delia Marga.

Europ.A. Amarcord. în FORUM. Bucureşti. Szend-Gyorgyi. 131-138. p. (27. – “The interface of a binational third culture. Fundaţia "Armonia". 1996. pp. Editura Didactică şi Pedagogică R. în Oswald Ducrot. Timişoara. 1997.Sălăvăstru. nr. 161 . Segalen. Tonoiu. Martin . Vasile – Dialog filosofic şi filosofia dialogului. Tonoiu. Editura Univers. Bucureşti. Lucien – Simbolistica politică. 130-143. Bucureşti. Vasile – Ontologii arhaice în actualitate.) – Familia interetnică în societatea civilă din România (studii psihosociologice).. Éditions du Seuil. Vasile – Dialectică şi relativism. Nathan. 1998. Alfred – Der Begriff der Natur in der Lehre von Marx. 1972. Bucureşti. Un concept răspântie. Bucureşti. A.) – Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. 2000 Segré. 1997. 1962. in Journal of Social Issues”. Editura IRI. 8/1970 (traducere A. Schmidt. Paris. Useem. 1991. 1995. Tugicov-Bogdan. Perspective logico-semiotice asupra retoricii. rituri. – "Biologia în perspectivele cunoaşterii contemporane". apud Florin Felecan. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1989. Tzvetan . Frankfurt am Main. Institutul European. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Verlag. Ideea de referenţial. 2000 Soros. Vasile – În căutarea unei paradigme a complexităţii. 1986. Ana (coord.Rites et rituels contemporains. Monique – Mituri. simboluri în societatea contemporană. Editura Fundaţiei Culturale Române. Editura Ştiinţifică. Iaşi. Bucureşti. Bucureşti. George – Pentru o transformare a sistemului sovietic. 2000 Senghor. R. 85).“Semnul”. Vasile – Omul dialogal. J. Ussem. Tonoiu. A study of the American community in India”. Tzvetan Todorov – Dictionnaire enciclopédique des sciences du langage. 1978. Tonoiu. Leopold Sedar – De la negritudine la civilizaţia universalului. Bucureşti. Sfez. U Ungureanu. pp. Ana (coord. Bucureşti. Joltea). Editura Ştiintifică şi Enciclopedică.. Ion – Idealuri sociale şi realităţi naţionale. Tucicov-Bogdan. Bucureşti. 23(1) / 1967. Editura Humanitas. Paris. Tonoiu. Seriile constitutive ale sociologiei româneşti (1848-1918). Bucureşti. Fundaţia “Armonia”. Constantin – Raţionalitate şi discurs. 1996. T Todorov. 1989.

1968. Ludwig – Tractatus Logico-Philosophicus. A Pefusion of Signs. Bucureşti. The Scientific Conception of the World (Manifestul Cercului Vienez).Realitate şi limbaj. nr. Paris. nr. 56-66. Dumitru Ghişe şi Angela Botez. pp. Thought and Reality. Bucureşti. Walsh. Honolulu. Willis. Editura Cartea Românească. Humanitas. Plon. Carell. Editura Academiei. raţiune". Lucrări fără autor * * * Teorii ale limbajului .V Valentin. Bucureşti. Din istoria dialecticii marxiste. * * * * * * Meditaţii despre Rugăciunea inimii. Bucureşti. Editura Anastasia. Editura Politică. Paris. intelect. 1977. Mass. Valentin. “Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice”. Riedel. 63-88. Oxford. în Preocupări privind educaţia materialistştiinţifică a elevilor şi studenţilor. libertate. University of Hawaii Press. Editura Enciclopedică. John B. Individ. Bucureşti. în T. Max – Essais sur la Theorie de la Science. Ludwig – Philosophical Investigations. în vol. J. 1965. Wittgenstein. J. France Loisirs. 1973. Mituri politice. W Wald. – "Peirce's Theory of Signs'". Wald. Bucureşti. 1953. * * * Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. Sebcok (ed. Benjamin Lee – Language. Cambridge. Mit Press. 1970. Editura Institutului de Teorie Socială. Bucureşti. Alexandru – "Ideea de dialectică a naturii la Marx". Vlăduţescu. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. Gheorghe – "Ideaţie dogmatică. 1991. Editura Academiei. Whorf. Bloomington: Indiana University Press. Bucureşti. coord.teorii ale învăţării. 1979. Alexandru – "Umanism şi religie". 2-3/2000 * * 1997 * * * * 162 . Roy (coord. Bucureşti. Henri . Editura Politică. Wiene. 1988 * * * 1973.Mythologies du monde entier. în vol. 1987. Bucureşti. 1985. Henri– Homo significans.). pp. – International education in the community of man. Weber. Z Zeman. antologare şi îngrijire de Solomon Marcus. 1995 Wittgenstein. 1964. 1/1999 “Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice”. volum editat de "Revista de Pedagogie". Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. prezentare.) . 1997.

ANEXE 163 .

Editura Meridiane. b) Claes Uriaşii pantaloni albaştri – 1962 (apud Dan Grigorescu. 1975). Pop Art. Bucureşti. ← Oldenburg.Anexa 1 ↑ a) Monopost Ferrari în Muzeul de Artă Modernă din New York (fotografie realizată de autorul cursului în 1998). 164 .

Anexa 2 Reproducere din Ion Frunzetti. Bucarest. Velasquez. Editions Meridiane. 1984 165 .

pe care încerca. Să numim această iluzie politizarea barierelor comunicaţionale. discrepanţa dintre temele acesteia şi realităţile sociale a devenit atât de evidentă. climatul politic şi comunicaţional din România se putea caracteriza prin următoarele cuvinte: “vorbesc toţi şi nu ascultă nimeni”. După căderea comunismului. Comunicarea bidirecţională. Ca în orice sistem totalitar. strâns legată de violenţa simbolică şi de celelalte mecanisme de “legitimare” ale regimurilor totalitare (cum foarte convingător ne-a arătat Orwell). adică la nivelul cel mai adănc al explicaţiei pe care ni-l putem imagina în prezent. cum credeau majoritatea intelectualilor. de fapt. Dar nu de către toţi! Alţii.. fusese înlocuită cu comunicarea “de sus în jos” (de la guvernanţi către guvernaţi). clasa politică nu era interesată de comunicarea cu societatea civilă. ea reprezintă un pas înainte. Propunem să numim această iluzie chiar aşa: iluzia orwelliană. au pus impasul comunicaţional pe seama “limbii de lemn”. cele două iluzii s-au spulberat peste noapte. Toate aceste lucruri au fost reale. Înlocuind explicaţia “politologică” prin una “lingvistică”. mai subtili. În primii doi ani (l990-l992). societatea românească nu reuşea să găsească o comunicare politică autentică. Ea a fost împărtăşită nu numai de intelectualii din România. Avem aici una dintre principalele cauze ale întârzierii cu care au . ci de majoritatea intelectualilor din ţările est-europene. Deşi se eliberase de teroarea politică şi de “limba de lemn”. dar ele nu erau singurele cauze ale impasului comunicaţional. cei mai mulţi intelectuali din România îşi imaginau că lipsa unei comunicări politice reale se explică doar prin cauze politice. Cu timpul. s-o anihileze.Anexa 3 OBSTACOLE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ. dacă s-ar fi putut. clasa politică a avut un comportament de “surdo-mut” în relaţiile ei cu societatra civilă. În România. dar încă nu ajunge la “încărcătura culturală”. firească în orice democraţie. adică cu propaganda politică. să şi-o subordoneze prin mijloace violente şi. pe parcursul întregului deceniu 9. STUDIU DE CAZ: COMUNICAREA ROMÂNO-MAGHIARĂ În timpul regimului comunist. încăt nici propaganda nu a mai servit drept substitut al unei comunicări reale.

dimpotrivă. de fapt. încât românilor nici nu le trece prin cap să o caute acolo.întârzieri ce se resimt şi astăzi. nici o ideologie politică dintre cele dezvoltate în lume după al doilea război mondial. nu s-a format nici măcar un limbaj politic comun. aproape fiecare persoană care a intrat în sfera publică a venit cu propriul său limbaj politic – ceea ce a dus la apariţia unei butade cu mare succes de public: “În România există 23 de milioane de partide!”. Popor “istoric” (în sensul dat de Kapuscinski). culturale şi lingvistice. Polonia sau Ungaria). Cum se explică. majoritatea zdrobitoare a românilor nici nu pot concepe că în comunicarea dintre ei ar putea exista bariere culturale. în urma unei hermeneutici complicate. la rândul ei.demarat reformele în această ţară . Atât de adânc. a făcut imposibilă formarea unor paradigme politico-ideologice care să explice. nu la un nivel doctrinar cât de cât elaborat. românii nu şi-au însuşit. mai ales în ultimii 15 ani ai lui Ceauşescu. în afara celei de acomodare pasivă şi indiferentă. impasul comunicaţional de după căderea regimului. întărită de o istorie “eroică” predată timp de 80 de ani în şcolile româneşti şi exaltată de naţionalismul ceauşist. Singura atitudine politică. această criză? Să fie vorba de o cauză politică? Exclus! O analiză sumară ne-ar arăta că. Sub aparenţa însuşirii ideologiei comuniste. ca “atitudine anticomunistă”). disimulată decenii la rând. care să fie utilizat de marea masă a opozanţilor sau măcar de unele grupuri ale acestora. Dar atitudinea de delimitare şi chiar de respingere radicală a regimului ceauşist se manifesta la nivelul psihologiei sociale. atâta timp cât studiile comparative pe cultura diferitelor provincii istorice sau zone etno-folclorice sunt puţine. Din această cauză nu s-au putut elabora proiecte de reformă socială înainte de căderea regimului (ca în Cehoslovacia. Să fie o cauză de ordin ideologic-doctrinar? Negativ! Socializarea politică impusă prin toate mijloacele de regimul comunist. a fost atitudinea anticeauşistă (pe care unii analişti de astăzi o “citesc”. Să numim această cauză criza comunicaţională a societăţii romăneşti. prin diferenţele dintre ele. Adevărata cauză a ineficienţei comunicării politice din România post-comunistă se află la un nivel mult mai adânc. După 1989. datează de dinainte de al doilea război mondial şi sunt prea puţin cunoscute. Ar fi şi greu să-i convingi. Această “situaţie de cunoaştere” ne-a determinat să începem tratarea barierelor culturale în comunicarea politică cu un studiu de caz pe comunicarea dintre romăni şi 167 . întregul sistem politic ce s-a născut după l989 este grevat de acest “păcat originar”: absenţa unei comunicări politice eficiente. cu o puternică conştiinţă a unităţii etnice.

Din textul reprodus mai sus nu reiese foarte clar dacă dl. vom reuşi să-i dovedim pe cei care au gânduri ascunse" (1. Năstase lasă impresia că a sesizat diferenţa între limbaje (fiind vorba de două noţiuni distincte. lingvistice şi religioase dintre cele două comunităţi sunt atât de bine percepute de societatea românească. aş spune. universal? În concluzie. Să fie oare nevoie de o nouă variantă la acest cuvânt vechi şi. Adrian Năstase. oamenii politici români sesizează doar diferenţa dintre vocabulare. După cum vom vedea în continuare. 168 . să revină la problema “cuvintelor” şi să se întrebe: "Să fie oare nevoie de o nouă variantă la acest cuvânt vechi şi. dacă vom fi mai riguroşi. Ele sunt grave în măsura în care nu sunt uşor de depăşit în viitorul previzibil. dl. Diferenţele etnice.ceea ce echivalează cu absenţa unor structuri şi categorii mentale2. universal?". Iniţial. Între cele două limbi naturale (româna şi maghiara) există diferenţe semnificative de vocabular. Ulterior. în final. iar nu de cuvinte diferite).maghiari. aducând concepte şi formulări noi. p. aş spune. totuşi. Ei spun autonomie personală la ceea ce noi numim libertate. sesizând diferenţa de vocabulare drept principala problemă a comunicării româno-maghiare. dânsul face apel la o "a treia limbă" sau la un "dicţionar de formule comune". care provin din tradiţii culturale diferite3. preşedintele de atunci al Camerei Deputaţilor.5). În 1995. engleză sau franceză. uneia lipsindu-i cu desăvârşire reguli gramaticale şi cuvinte ce există în cealaltă . când se referă la folosirea de către maghiari a noţiunii de "autonomie personală" în locul celei de "libertate". prin această întrebare. ceea ce ne indică faptul că îşi doreşte un vocabular. afirma: "Eu am propus de mai mult timp să facem un dicţionar de formule comune cu UDMR sau. esenţiale. încât acest caz are avantajul că poate părea mai credibil şi este mai puţin sensibil decăt altele1. pentru că în româneşte nu ne înţelegem! Dânşii nu sunt mulţumiţi cu termenii folosiţi în mod obişnuit. nu un limbaj comun. eventual. sunt convins că. culturale. Pentru ca. Prin analiza pe care o propunem încercăm să demonstrăm că o mare parte a neînţelegerilor dintre oamenii politici români şi reprezentanţii UDMR se originează în clivajele culturale. nu şi pe aceea dintre limbaje. uneori. autorul ei îşi developează apartenenţa la o anumită paradigmă (concepţia "limbajului-oglindă" sau a "comunicării-proces"). Din păcate. să purtăm discuţiile într-o limbă străină. dl. diferenţele de vocabular nu sunt. în diferenţele de limbaj şi. Năstase reduce limbajul la vocabular sau nu. Mai grave sunt diferenţele de limbaj. chiar în diferenţele de vocabular (deşi nu acestea sunt esenţiale).

vor rămâne tributari . ca de obicei în astfel de cazuri. vom continua să ne hrănim cu iluzia comunicării neproblematice. se pune mare preţ pe traducerea exactă a documentelor oficiale ale UDMR. aceaste diferenţe prezintă maxim interes. Cuvântul este vechi. Dacă românii şi maghiarii vor rămâne prizonierii propriului limbaj. în "forme de viaţă" distincte4.opacităţii. ci în ambele situaţii deodată! Ne găsim atât în faţa a două vocabulare diferite. fie de rea-intenţie şi gânduri ascunse). trebuie să ne pună pe gânduri. Aşadar. Cele mai interesante diferenţe între utilizarea unor termeni de către români şi utilizarea aceloraşi termeni de către maghiari apar în cazul cuvintelor "stat". Faptul că "naţionalitate" derivă din "naţiune" nu ar trebui să mire (aceeaşi situaţie o întâlnim şi în limba română).Da. dar tocmai de aceea are sensuri şi semnificaţii puternic ancorate în culturi diferite. cât şi în faţa unor limbaje diferite. în special dintre sensurile atribuite unor termeni. Ceea ce ne interesează din perspectiva temei anunţate este. De altfel. Vom încerca să dovedim că aceasta este o problemă subsidiară şi că rezolvarea ei nu ne va ajuta să avansăm prea mult. intoleranţei şi tensiunilor generatoare de conflicte. deci prin “încărcătura culturală” a limbajului politic. În limba maghiară. cuvântul "libertate" este universal. nici în prima nici în a doua. Dar faptul că în limba maghiară pentru "etnie" nu există un cuvânt aparte. o serie de poziţii exprimate în ultimul timp în legătură cu teza maghiară a autonomiei merg în direcţia evidenţierii problemelor de traducere din maghiară în Română. deoarece poate fi explicată uşor prin diferenţa între modalităţile în care s-au format cele două naţiuni şi cele două state . mai general. ambele noţiuni fiind exprimate de acelaşi cuvânt: nemzetiseg. dar sensul lui nu este universal. în care dintre situaţiile descrise mai sus ne aflăm atunci când vorbim de comunicarea româno-maghiară? Desigur. Pentru discuţia noastră.şi unii şi alţii . însă. 169 . din cuvântul nemzet ("naţiune") sunt derivate atât sensul noţiunii "naţionalitate" cât şi cel al noţiunii "etnie". De "o nouă variantă la acest cuvânt" nu ştim dacă este nevoie. iar problemele apărute le vom pune. spunem noi. "naţiune". dar ştim că este nevoie de operaţionalizarea lui în cele două contexte culturale (român şi maghiar) pentru a lua cunoştinţă de adevăratele obstacole în calea comunicării. comunicaţională. diferenţa dintre limbaje. pe seama interlocutorilor (bănuiţi fie de incompetenţă lingvistică sau.român şi ungar. Dacă nu vom face efortul să conştientizăm aceste obstacole. "stat naţional" şi "naţionalitate".

altfel spus. doar a unui elev de clasa a IV-a" (idem).). Are loc aproape o suprapunere semnatică între "etnie". astfel.ns. că "starea firească ar fi coexistenţa a două naţiuni în aceeaşi ţară" (2. 170 . Astfel. putem înţelege mai bine idiosincrazia unor maghiari faţă de sintagma românească prezentă şi în Articolul 1 (paragraful 1) al Constituţiei României*. este un stat. un stat care are naţionalităţi are mai multe "naţiuni". România nu se poate defini ca stat (uni)naţional. în acest caz. "multinaţional".3 . p. iar nu prin lipsă de logică şi nici prin necunoaşterea istoriei. afirma că.5). sunt îndemnaţi s-o facă. Este evident că pentru vorbitorul de limbă maghiară nu există o distincţie relevantă între sintagmele "stat multinaţional" şi "stat cu minorităţi naţionale" sau "stat cu naţionalităţi". unitar şi indivizibil” (Articolul 1. în urma Tratatului de la Trianon. Dintr-o asemenea perspectivă.ns. deputat al UDMR. într-un recent interviu acordat postului de radio "Kossuth" (Ungaria).. în mintea d-lui Glatz nu poate să apară nici o contradicţie logică între noţiunea de stat-naţiune şi * “România este stat naţional. atunci când se exprimă în limba română. în locul imperiilor habsburgic şi otoman s-au format "state multinaţionale (sunbl. maghiarii folosesc deseori termenul de "naţiune" în locul celui de "naţionalitate". aşa cum crede dl.subl. că "scopul final al politicii maghiare în România" este dobândirea de către maghiarime a "statutului de naţiunepartener". din moment ce avem în faţa ochilor o inferenţă logică de la "minorităţi" la "stat multinaţional". p. printre altele. suveran şi independent. directorul Institutului European din Budapesta. Din perspectiva identităţii semantice dintre "naţiune" şi "naţionalitate". care comentează afirmaţia specialistului ungur: "Desigur că avem de-a face cu o logică şi o cunoaştere a realităţii istorice ce poate fi.. Pentru el. dl. Este evidentă identitatea semantică dintre "naţiune" şi "naţionalitate". Din această perspectivă. Radu Vasile. tocmai în virtutea ambiguităţii semantice pe care o discutăm). deoarece are mai multe "naţiuni" (sau naţionalităţi). "naţionalitate" şi "naţiune". într-un amplu interviu. adoptată în şedinţa Adunarii Constituante din 21 noiembrie 1991.) în care minorităţile au fost aservite majorităţii" (3. Ferenz Glatz. De pildă. considerând.De altfel. Dar aceasta se explică prin determinarea culturală (socio-istorică) a sensului acestor termeni. domnul Borbely Imre. pe care ei o percep ca expresie concentrată a unui program de deznaţionalizare (iar dacă nu o percep cu toţii aşa. paragraful 1 din Constituţia României. expresia românească "stat naţional unitar" se traduce în ungureşte prin "stat unitar ( = omogen) din punct de vedere etnic". declara recent.

al unei etnii). orszagos televizio ("televiziunea ţării") sau allami televizio ("televiziune de stat"). la 75 de ani de când Ungaria a devenit un "stat naţional unitar" (în sensul de "omogen din punct de vedere etnic"). în noul context semantic.. Spre deosebire de alte limbi moderne. acestea ar suna cel puţin bizar. Vorbitorii nativi ai limbii maghiare spun: orszagos bajnosag ("campionat la nivel de ţară"). statul ungar a fost un stat eterogen din punct de vedere etnic (în ungureşte: "eterogen din punct de vedere naţional"). altele decât Ungaria! 171 . atributul "unitar" se traduce prin "omogen". "stadion etnic" sau "televiziune etnică". particularist. El va folosi în sintagma de mai sus cuvântul allamositas ("etatizare"). în care noţiunea se exprimă prin sintagma stat-naţiune (state nation. "stadion naţional" sau "televiziune naţională". Ambivalenţa semantică din româneşte devine. Tot aşa. acesta este un stat. Unde este contradicţia?5 Rezistenţa psihică a maghiarilor în faţa ideii de "stat naţional unitar" este amplificată şi de faptul că în româneşte atributul "naţional" poate fi interpretat şi ca adjectiv (ca în cazul trecerii de la "statul român" la "statul românesc"). univocitate semnatică (sensul de "naţionalitate" fiind preferat): statul unei naţionalităţi (în ungureşte. unde reprezenta antonimul la "federal". acolo unde Românii spun "naţional"? Să ne amintim că. căci asta ar însemna însuşirea acestora de către o naţionalitate sau. pierzându-şi sensul originar din limba română. Celui care vorbeşte maghiara ca limbă maternă nu-i va trece niciodată prin minte să spună "naţionalizarea mijloacelor de producţie". care poate însemna atât stat al unei naţiuni cât şi stat al unei naţionalităţi ("naţional" derivându-se la fel de legitim din ambii termeni). De unde vine această diferenţă? De ce spun ungurii "la nivel de ţară" (orszagos). iar nu "ale ţării".aceea de stat multinaţional. Problemele şi aspectele "naţionale" erau ale românilor. timp de 1000 de ani. cum ar fi: "campionat naţional". în româneşte s-a impus această formulă ambiguă. ungurul nu poate formula sintagme care în româneşte sună foarte firesc. Până astăzi. Pentru unguri. forţând puţin. slovacilor sau sârbilor. "etnicizarea mijloacelor de producţie". vorbitorii de maghiară folosesc expresia nemzeti allamok ("state naţionale") despre alte state. în raport cu nivelul "statal". termenul "naţional" reprezenta un nivel inferior. prin traducere în maghiară. "multinaţional" (în limba maghiară). etat nation). germanilor. Dacă pe teritoriul unui stat există mai multe naţionalităţi.. nepstadion ("stadion al poporului"). dacă nu absurd: "campionat etnic". "al ţării".

statul român unitar s-a desăvârşit ca stat-naţiune prin unirea vechilor state feudale (pre-moderne). pune elitele conducătoare din noile state în faţa unor probleme de terminologie.dacă nu cumva chiar cea mai preţioasă cucerire istorică a lor de până acum6. de "cădere". "republican". "la nivel republican". constituirea şi desăvârşirea statului-naţiune au fost rezultatele unui proces ascendent. 172 . Procesul de eliberare naţională declanşat la începutul deceniului 10. "naţional". "particularism" “înapoiere istorică” şi chiar “atitudine reacţionară”). Iată ce nu înţeleg cei care atacă primul paragraf din Constituţia României! Explicaţia istorică pe care am propus-o mai sus poate fi testată şi pe alte cazuri. După ce. Conceptul de "naţiune" a fost păstrat mult timp în rezervă pentru a fi avansat. care a mers de la general la particular şi care a fost şi încă este perceput de mulţi maghiari ca un proces de degradare. construit din elementele aceluiaşi vocabular. Sintagma de "stat naţional" exprimă. se naşte un nou limbaj. termenul de "naţiune" şi "naţional" au avut o conotaţie peiorativă (fiind asimilat cu "naţionalism". vorbind în faţa parlamentului: "Pentru prima dată în ultima perioadă au crescut tirajele publicaţiilor. era atât de periculoasă. în plan lingvistic.. Iată ce spunea în aprilie 1995 Leonid Kucima. pentru unguri. similare ..de pildă. decenii la rând. odată cu Constituţia lui Brejnev. folosirea termenilor "naţiune". preşedintele Ucrainei. soldat până acum cu destrămarea fostei Uniuni Sovietice. În contextul istoric care explică percepţia românească asupra statului-naţiune.cu termenii "republică".Aceşti termeni ai limbajului conţinut de cultura politică maghiară decupează o realitate istorică net diferită de realitatea reflectată de limbajul propriu culturii politice româneşti. unul dintre cele mai mari succese ale românilor . încât a fost înlocuită sistematic. "spirit îngust. sensul cuvintelor se schimbă. Dacă statul ungar s-a constituit mai întâi ca stat supranaţional. Prin trecerea din paradigma imperială în cea a statului-naţiune. statul-naţiune este rezultatul unui proces de descompunere. el trebuie folosit în noul context într-un sens contrar. "naţiune sovietică" (!). Pentru limbajul oficial al regimului de la Moscova. înţelegem mai bine de ce ideea "statului naţional" este una dintre cele mai scumpe idei al spiritualităţii româneşti. devenind abia după primul război mondial un stat-naţiune în sensul modern al acestei idei. de la particular la general. "la nivel naţional" etc. timp de şapte decenii . La români. limbajul folosit în fostele republici sovietice şi cel folosit în actualele republici ex-sovietice. localist". în formula ideologică de.

Altfel spus. a limbajului aferent. Nimic nu poate fi mai elocvent pentru schimbarea de paradigmă şi.atât ale celor general-naţionale (subl. Analiza de caz pe comunicarea româno-maghiară ar putea continua. Tot în faţa Radei Supreme. aplicându-se pe termeni cum ar fi "autonomie". devenită evidentă abia în epoca noastră. 173 . înaintea lui "naţional". Conştientizarea clivajelor culturale şi a diferenţelor de limbaj trebuie însoţită de folosirea unui discurs meta-comunicaţional (ceea ce am încercat şi noi.. în egală măsură. Şi aşa mai departe… De câte ori vrea să semnaleze existenţa unor interese naţionale sau necesitatea realizării unităţii naţionale. Ea ar evidenţia existenţa unor tradiţii culturale şi intelectuale foarte diferite . Kucima simte nevoia să adauge. preşedintele ucrainian avertiza: "Nu ne vom ridica nicicând la nivelul ţărilor-lider dacă recunoaşterea economică a Ucrainei nu va deveni o idee unificatoare general-naţională" (idem). Un bun exemplu sunt considerate a fi culturile americană şi franceză.. ca şi în epoca Imperiului Austro-Ungar. Dacă în epoca sovietică "naţional" echivala cu "particular". în epoca statului-naţiune ucrainienii trebuie să înveţe să perceapă "naţionalul" ca pe ceva "general". a diferenţelor de limbaj care se datorează unor "forme de viaţă" diferite. “unirii general-naţionale".deşi. a "satului mondial".ns. ce posibilităţi există să ne înţelegem unii pe alţii şi să nu continuăm acest "dialog al surzilor" atunci când atacăm probleme esenţiale ale existenţei noastre? Specialiştii în teoria comunicării sociale propun câteva măsuri terapeutice împotriva acestei maladii a comunicării. care transgresează interesele localiste. atributul "general". Traducerea limbajelor trebuie să fie însoţită de măsuri de protecţie împotriva confuziilor şi suprapunerilor de sensuri. Ne vom opri aici cu analiza clivajelor culturale..B. Dar aceste lucruri fac obiectul unei alte discuţii. unde se practică o inventariere periodică a terminologiei şi o standardizare a acesteia. iar preşedintele lor trebuie să-i ajute să înveţe noul limbaj. unor experienţe istorice diferite.D. regionale sau de grup. în această lucrare). cât şi cele ale celor regionale" (4). ele sunt urmate de vaste programe educaţionale în domeniul comunicării. El vorbeşte despre necesitatea. europene7.). implicit. "drepturi colective" etc. Ceea ce este mai important este de a evalua şansele pe care le avem de a depăşi aceste obstacole ale comunicării.

În România de azi. specifice “societăţilor închise”. "în româneşte" nimic nu sună mai firesc (mai “logic”) ca expresia Muzeul Militar Naţional. în limba maghiară nu există diferenţa de gen a substantivelor şi pronumelor. el presupune şi anumite norme de organizare a discursului. tributar în mare parte modelelor culturale de tip ţărănesc. "în româneşte" devine contradictoriu. fiind “orăşeni” la prima sau la a doua generaţie. unde "stat-naţiune" devine stat naţional (cu posibile sensuri multiple). Dar “limbaj” nu înseamnă doar “vocabular”. 4. ceea ce "în ungureşte" este o 174 . Dintre aceştia. 2. În studiul nostru va fi abordată cu prioritate această exigenţă: toţi participanţii la comunicare să acorde acelaşi sens cuvintelor utilizate. 5. comunicarea dintre reprezentanţii culturii rurale (tradiţionale) şi reprezentaţii culturii urbane (moderne). De exemplu. În acest context nu se poate gândi despre un stat că este în acelasi timp naţional şi multinaţional (s-ar încălca principiul logic al non-contradicţiei). Pentru a da un alt exemplu de "cuvânt vechi". caracterizate printr-o slabă conştiinţă a multiculturalităţii şi prin convingerea că limbajul propriu este o “oglindă” a realităţii “obiective”. Cercetarea barierelor culturale în comunicarea dintre români şi români ar trece în ochii opiniei publice drept o temă “nepotrivită”. chiar dacă se consideră “occidentali” sau “europeni”.58 milioane.3% . cu atât mai puţin este susceptibil de universalitate semantică. dată înainte şi independent de reflectarea ei în limbaj.NOTE 1. După cum vom vedea în continuare. 3. una era "iubirea" în Vede-le indiene.7% din locuitorii domiciliază la ţară. După cum se ştie. Contradicţia apare în contextul semantic al limbii române. Dar şi invers! De pildă. la fel sunt explicate şi barierele din comunicarea politică între români şi maghiari. Se pare că ne aflăm în faţa unei concepţii despre natura limbajului şi a comunicării specifice culturilor pre-moderne. iar 54. cca 8 milioane (adică 3/4) sunt proveniţi din mediul rural în ultimele cinci decenii. deşi în acest caz diferenţele culturale sunt mult mai evidente şi au un grad foarte înalt de acceptanţă socială. alta este iubirea creştină şi alta este iubirea tematizată de Şcoala de la Frankfurt. dar şi în comportamentul comunicaţional. precum şi un anumit sens acordat cuvintelor.în mediul urban. cel puţin cele din viaţa politică. nu sunt conştientizate. Dar ele nu sunt explicate prin intermediul “bagajului cultural”. adică 12. O astfel de concepţie face parte din simţul comun în România de azi. dacă avem în vedere că mulţi “formatori de opinie” împărtăşesc ei înşişi modele culturale arhaice. 45. înpărtăşit de toţi participanţii la actul comunicării. fie pe seama incompetenţei acestuia. Ceea ce "în ungureşte" este logic necontradictoriu. De exemplu. prima condiţie a unei comunicări reale (nu iluzorii) este existenţa unui limbaj comun. ceea ce se manifestă în comportamentul empiric observabil. de regulă sunt puse fie pe seama relei credinţe a partenerului. alta era la Platon. Cu cât un cuvânt este mai vechi. Ei păstrează şi practică o serie de modele culturale specifice culturii pre-moderne. Ar fi ca şi când am vorbi de funie în casa spânzuratului! Din cele spuse mai sus nu trebuie trasă concluzia că barierele comunicaţionale.

românii şi-au făurit un stat modern nu pentru a rezolva problemele guvernării. Rus şi Hasburgic). confruntându-se astăzi în planul artei şi al filosofiei. În relaţiile cu alte grupuri culturale pe care le considerăm ab initio inferioare (de pildă. dar şi al gândirii politice. Când la masa tratativelor se întâlnesc cele două paradigme culturale (în sensul de cultură politică). un proces sau un eveniment.contradictio in adjecto: un muzeu ori este "militar" ori este "naţional" (adică "etnic"). statul-naţiune. în zorii modernităţii. pe care să se întemeieze un comportament "adecvat"). 6. de pildă) nu mai erau funcţionale. Spunem “doar pe jumătate” fiindcă avem mari rezerve faţă de o explicaţie care invocă interpretarea. Uneori. pentru a-şi putea manifesta identitatea. românii şi-au făurit statul naţional unitar pentru a-şi salva fiinţa naţională. va fi şocantă afirmaţia următoare. respectiv. care s-au ciocnit pentru prima dată în mod explicit în celebra "ceartă a universaliilor": realismul şi. a avea o cultură inferioară sau a nu avea cultură (a nu avea cultură suficientă pentru o interpretare "corectă " a realităţii. în cealaltă paradigmă (să-i spunem "nominalistă"). formele anterioare de exprimare a identităţii (etnicitatea sau religia. dialogul degenerează inevitabil într-un "dialog al surzilor". Spre deosebire de popoarele din Europa de Vest. dar credem ca dificultăţile din negocierile pentru Tratatul de bază româno-ungar vin şi din diferenţele dintre două limbaje: unul solidar cu o paradigmă culturală de sorginte aristotelică. Unele categorii mentale. Sesizând problema doar pe jumătate. sunt tributare paradigmei platoniciene sau "realiste". al cunoaşterii ştiinifice şi al epistemologiei. în raporturile cu rromii). aceste două tradiţii au străbătut cultura europeană timp de două milenii. 12 iulie 1995) că Tratatul de bază cu România stagnează datorită unor "probleme de interpretare". dl. Laszlo Kovacs. Originate în spiritualitatea Greciei antice. astfel. ministrul de externe al Ungariei. filtrat pe filieră catolică. afirma într-o declaraţie de presă ("Nepszava". aceasta nu înseamnă întotdeauna că îl interpretează altfel (etnocentriştii ar spune că îl interpretează eronat). altul . aceste categorii nu pot fi gândite. Când reprezentantul altei culturi se raportează altfel decât noi la un obiect. Pentru mulţi cititori. suntem tentaţi să punem comportamentul "deviant" pe seama unei interpretări defectuoase a realităţii. nominalismul. aşa cum este Muzeul Ţăranului Român. în zona de întâlnire a trei mari imperii (Otoman. În epoca modernă. 175 . adepţi ai concepţiei "limbajului-oglindă ". percepţia drepturilor omului ca drepturi colective sau individuale este determinat de două tradiţii intelectuale la fel de prezente în mentalul european. 7. el se raportează altfel pentru că se raportează la altceva. ale repartizării justiţiei sau ale ordinii sociale. cum ar fi noţiunea de "drepturi colective" cu care se operează în cultura politică a maghiarilor. respectiv protestantă. De pildă.solidar cu "realismul” de sorginte platoniciană. nici pentru a tranşa problema legitimităţii unei clase dominante. iar noţiunile ce le corespund nu au sens. singura formă care la asigura românilor supravieţuirea ca popor devenise. A avea altă cultură devine. Plasaţi “prost” din punct de vedere geopolitic. unde statele-naţiune au fost opera politică a unei burghezii puternice în plan economic.

4/1997). Studii şi cercetări (coord. 12 iunie 1995 * . cu o consistentă introducere “teoretică”. 21/12 aprilie 1995 Acest studiu de caz a fost valorificat publicistic în mai multe etape.“O perspectivă tribală” (II). ea a însemnat acceptarea analizei sale lingvistice de către unii dintre cei mai competenţi vorbitori ai limbii maghiare (limbă pe care autorul nu o vorbeşte). Ana Tucicov-Bogdan). * 2.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Pentru autorul studiului. * 4.8/1995). Ucrainei. un studiu mai amplu. Radu Vasile . În anul următor. După încă un an. editat de Fundaţia “Armonia” pentru familiile etnic-mixte din România. editată de fundaţia culturală omonimă. către Rada Supremă a 3.“Adresarea preşedintelui Ucrainei.“Cronica Română”. în “Zorile Bucovinei” nr. * * * * * . O primă formă (asemănătoare celei prezentate aici) a fost publicată de revista “Egyutt” – “Împreună” (nr. Leonid Kucima. publicarea acestuia în revista comuniatorilor din Ungaria a însemnat mai mult decât acceptarea ideilor şi ipotezelor avansate. în”Cronica Română”. 8 iunie 1995. a fost publicat în volumul Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. care are ca scop “promovarea prieteniei româno-maghiare”. editată de Asociaţia Maghiară de Relaţii Publice.“Cronica Română”. 12 mai 1995 * . Bucureşti. Bucureşti. o variantă prescurtată a analizei de caz a fost preluată de revista budapestană “P R Herald” (nr. la 4 aprilie 1995”. 176 .

Anexa 4

“PIRAMIDA PLURALITĂŢII”
În actualul stadiu de universalizare a istoriei, multiplele diferenţe dintre participanţii la comunicarea interideologică sunt conştientizate în măsuri diferite, iar comportamentul comunicaţional este reglementat sau nu în funcţie de gradul de conştientizare a diferenţelor. În consecinţă, comunicarea interideologică se defăşoară pe niveluri şi în modalităţi diferite:

LIMBAJE

ÎNTOTDEAUNA, dar prin intermediul limbajelor diferite (= ”dialogul surzilor”);

REFERENŢIALE IDEOLOGICE

RAR, datorită dificultăţii de a sesiza existenţa sau posibilitatea existenţei altui referenţial (diferit de cel împărtăşit de fiecare locutor); FOARTE RAR, datorită faptului că celelalte concepţii filosofice apar ca nelegitime (= dogmatism, sectarism); APROAPE NICIODATĂ, datorită convingerii că alte orizonturi culturale sunt nesemnificative (= etnocentrism: “eurocentrism”, “panamericanism” etc.); NICIODATĂ, datorită convingerii că s-ar complica problema inutil, deoarece actuala diversitate a lumii fie că este o stare “eternă”, fie că este depăşibilă doar prin strategii neocolonialiste.
177

CONCEPŢII DESPRE LUME

ORIZONTURI CULTURALE
ORIZONTURI DE VIAŢĂ (DIVERSITATEA ECONOMICĂ, SOCIAL-POLITICĂ ŞI CULTURALĂ A LUMII DE AZI)

Anexa 5
JOCUL "UNIREA PUNCTEOR"
(apud, Ioniţă Olteanu, Speranţa în om, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 259) Ni se dă o grupare de nouă puncte dispuse sub formă de pătrat în trei şiruri de câtre trei. Ni se cere să le unim pe toate prin linii drepte trasate în aşa fel încât punctele să formeze un "şirag", iar creionul să nu se ridice de pe hârtie, fiecare punct fiind atins numai o dată ( fig. 1 ). Figura 1:

• • •

• • •

• • •

În mod normal, presupunem fără temei că vârful creionului trebuie să rămână în cadrul pătratului, caz în care nu există soluţii. Dar schimbând percepţia asupra a ceea ce este posibil şi lăsând liniile să depăşească limitele pătratului, gândind out of the box, soluţia apare cu uşurinţă (vezi fig. 2 ). Figura 2:

Interpretare: la fel se întâmplă şi cu "barierele" în comunicarea interculturală şi interideologică: atâta timp cât persistă unele idei preconcepute, nu există speranţă pentru o soluţie (de exemplu, o soluţie pentru unificarea culturală a Europei). Schimbarea percepţiei (de pildă, trecerea de la paradigma lui “ori-ori” la cea a lui “şi-şi” sau de la “multiculturalism” la “cultura n+1”) ar aduce cu sine un nou câmp al posibilului. În exemplul de mai sus, ceea ce este imposibil într-un referenţial perceptiv devine posibil în alt referenţial; la fel se întâmplă şi în cazul paradigmelor culturale sau al referenţialelor ideologice.

178

Anexa 6
GREŞELI gramaticale, semantice, sintactice şi stilistice în presa românescă (martie-septembrie 2006)

I. GREŞELI GRAMATICALE 1. Folosirea greşită a cazului acuzativ

„Erau o serie de prevederi care am hotărît să le scoatem” [cu referire la Statutul Parlamentarului] (Călin Popescu-Tăriceanu, Premierul României - Radio România Actualităţi, Emisiunea „24 de ore”, 27.03.06 - ora 22.10); „Mi-au recunoscut aportul care l-am adus...” [despre membrii CNSAS care l-au votat ca preşedinte al acestui organism] (Cornel Turianu, membru al CNSAS - Radio România Actualităţi, Emisiunea „24 de ore”, 28.03.06 - ora 18.20); „Cu majorările care le-am făcut anul acesta...” [înregistrare din declaraţia

Premierului în Emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV în seara de 8 mai 2006.] (Călin Popescu-Tăriceanu, Premierul României - Radio Europa FM, Emisiunea ”Ştirile care contează”, 09.05.06 - ora 11.03); „... acum câteva zile am luat din bibliotecă o carte care am citit-o în tinereţe...” [Declaraţie politică pe tema integrării europene în şedinţa plenară a Parlamentului - 17 mai 2006, după Raportul de monitorizare a României şi Bulgariei din 16 mai 2006] (Călin Popescu-Tăriceanu, Premierul României - Radio România Actualităţi, Transmisie de la Palatul Parlamentului, 17.05.06 - ora 11.29); „Un program care îl dedicăm direct elevilor”. [Despre introducerea a 500 de microbuze care vor transporta la şcoală elevi din mediul rural.] (Mircea Mureşan,
179

” (Redactor .Radio România 180 .ora 11.06 . 04. „Noi avem obsesia să ne ţinem de hotărârile care le-am luat”.06 ..ora 07. Consilul de Securitate a Naţiunilor Unite. (Gebriela Langada.”.”. redactor Radio România Actualităţi. Emisiunea „Ştiri”.. Declinarea şi conjugarea greşită a unor substantive şi adjective „.06 ..03)...06 .” [Transmisie de la meciul de fotbal dintre Pandurii Târgu Jiu şi Steaua Bucureşti.08. „. (Alexandra Andon. minutul 24 a partidei Albania-Romania..] (Radu Berceanu. „.Radio Europa FM.Radio România Actualităţi. Emisiunea „Ştirile Europa FM”..ora 18.purtătorul de cuvânt al Ministerului Educaţiei şi Cercetării .” . Emisiunea „Sport 100%”... minutul 62 a partidei AlbaniaRomania.09...ora 20. capacitatea Uniunii Europene de a absoarbe noi membri.. din seara de 3 mai 2006.05.57).Radio România Actualităţi. 25. corespondent special la Parlamentul European . sunt prezente 14 mii de spectatori” [cu referire la meciul RomâniaBulgaria din 2 septembrie (2-2).ora 10. 16. în ziua de 3 aprilie 2006].10). Emisiunea „24 de ore”.. scor zero la zero. 2.07).06 . „Minutul 26 a partidei.. Olli Rehn. Dezacordul de gen „Progresele Bulgariei în domeniul justiţiei şi a luptei împotriva corupţiei sunt mai limitate.00.04.07. ediţia de la ora 11.28).” [cu referire la Raportul Preliminar prezentat de Comisarul Uniunii Europene pentru Extindere.. ora 10. „Radiojurnal”.04.. „. conform cărora PD ar avea „obsesia alegerilor anticipate”. Emisiunea „O zi într-o oră”. ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor . 03. 03..... când echipa României a condus până în minutul 81 cu 20 şi a primit două goluri în numai trei minute] (Nicolae Soare . [Replică la afirmaţiile unor liberali. 04.00.. 3.Radio România Actualităţi.ora 22. „..06 .29).] (Ilie Dobre Radio România Actualităţi.

.08. „Matinal”.07. „Radiojurnal”.00). „Antena Top”....00).06 ..06 .00-22.” [relatare despre a 80-a aniversare a zilei de naştere a Reginei Elisabeta a II-a.00].06 .ora 16. „.50). la Bucureşti sunt douăzeci şi una de grade” [chapeau-ul emisiunii de ştiri de la ora 16.. „. senator PSD .ora 15.. „La faţa locului au sosit reprezentanţi ai unui serviciu de descarcerare care trebuie să scoată cele douăzeci şi unu de persoane.Radio România Actualităţi.ora 22. „. şi douăzeci şi unu de secunde. 14.04. 181 . 28...25). (Redactorul emisiunii ..ora 11.Radio România Actualităţi..06.. 05...45). s-au tras douăzeci şi unu de salve de artilerie..” [declaraţie cu privire la o eventuală moţiune de cenzură înaintată de PSD în vara anului 2006] (Sorin Oprescu. „Radiojurnal”.. Redactorul emisiunii .Radio România Actualităţi.”. [Declaraţie tradusă în româneşte a unui reprezentant al organizaţiei Green Peace.06 ora 16.. Emisiunea „Ştirile Europa FM”.] (Traducătoarea .Actualităţi. 19. 01.09.] (Andrei Bartoş . „. Dezacordul de număr „. 21..06 .06.04. [Intr-o discuţie cu Dan Manoliu despre ediţia 2006 a concursului Eurovizion.ora 08. Transmisia de la Tirana a meciului de fotbal Albania-România.06 . 06..22). (Redactor Cristina Tiţă .Radio România Actualităţi.06 . doisprezece mii de oameni locuiesc în această zonă” (cu referire la zona afectată de explozia de la Cernobîl din 1986).. 4. 12.Radio Europa FM. Emisiunea „24 de ore”. urmează un minut de cultură. 21 aprilie 2006] (Redactorul emisiunii .”. americanii ar putea organiza şi ei un concurs între cele cinzeci şi una de state”.ora 11.Radio România Actualităţi.20).05.01). „..06 orele 21. însăşi Stolojan a afirmat că.Radio România Actualităţi..

. Cu ani în urmă am recomandat patronului unui canal de televiziune să dea indicaţia ca toate nunmeralele să fie scrise pe promptere cu litere. 182 . redactorii de la posturile de radio şi televiziune româneşti au probleme cu numeralele ce se referă la substanivele de genul feminin sau de genul neutru. (Redactor Ioana Mihalcea . Acum. 12.06 .ora 12.08. p. Se poate presupune că ar fi vorba de o „organizare mentală” care ar respinge acordul de gen. care transmit în direct meciuri de fotbal). 10 iulie 2006. „ore” şi „minute” (ultimul îi terorizează în special pe redactorii emisiunilor sportive. 14). Avansez ipoteza că la mijloc este o experienţă a lecturii mult prea insuficientă.06 .. foaia matricolă cu notele la Limba şi literatura română din clasele V-VIII.08. „Explozii simultane la douăzeci şi unu de bănci din sudul Thaylandei”. o dată cu difuzarea propriu-zisă a ştirii. 16. cele mai frecvente sunt: „persoane”. care la plural iau forma de feminin.00). identic. ceea ce ar fi grav. Emisiunea „Ştiri”. fiindcă ar însemna că limba română are o logică intrinsecă prea complicată pentru o mare parte a vorbitorilor ei nativi. care nu-l ajută pe cititorul de texte să „fotografieze” mai multe cuvinte dintr-o privire. „zile”.ora 11. „’Leul’ Marco Materazzi”. la angajare. le-am recomanda tuturor canalelor de televiziune să ceară. Formularea este făcută mai întâi în chapeau-ul emisiunii şi este reluată. Emisiunea „Ştirile Europa FM”.„Conflictul. aceşti jurnalişti nu sunt conştienţi de greşeală. pentru că structurile lingvistice de bază atunci se fixează.Radio Europa FM. Aceste repetiţii sunt dovezi ale faptului că greşeala nu este o simplă scăpare.31. cititorul respectiv nu poate anticipa nici forma de feminin a substantivului care urmează unui numeral.08. (Redactor Cristina Tiţă . care a cauzat moartea a treizeci şi unu de persoane”.Radio Europa FM. De altfel.05). Refuz această ipoteză. PRO SPORT.” [cu referire la conflictul militar din sudul Libanului]. ci fiindcă deocamdată o consider speculativă. care anunţa „ştirile care contează” de la ora 11.. Emisiunea „Ştirile Europa FM” . „victime”.00.ora 13. Când e vorba de acordul de gen între substantiv şi numeralul cardinal.00) „. ea fusese făcută în aceeaşi formă de redactorul Gheorghe Zafiu.. „Revanşa a venit doisprezece minute mai târziu când a readus Italia în meci. fiind centrat doar pe un cuvânt.06 . care a început cu treizeci şi unu de zile în urmă. (Redactorul emisiunii Radio România Actualităţi. spre sfârşitul acesteia. dar nu din „patriotism”. cu o lovitură de cap superbă” (Mihai Ispas.

după Raportul de monitorizare a României şi Bulgariei din 16 mai 2006] (Călin Popescu-Tăriceanu. Premierul României . Conjugarea unor adjective impersonale „Pentru a ajunge pe stadion.] (Crainicul emisiunii Radio Europa FM. încotro?”. [Declaraţie politică pe tema integrării europene în şedinţa plenară a Parlamentului .. PRO SPORT.. 183 ..” (Mihai Ispas.06 .. p. 06. „Lippi.. 11 iulie 2006. suporterii vor trebui să treacă prin mai multe filtre. selecţionerul proaspetei campioane mondiale a folosit cuvinte mari ca să descrie succesul elevilor lui: trebuiau să arate lumii calitatea fotbalului italian şi au reuşit.ora 11. „.35).Radio România Actualităţi. Transmisie de la Palatul Parlamentului.05. „..06 .03). 17. Emisiunea ”Ştirile care contează”.17 mai 2006.” [Despre măsurile de securitate luate de autorităţile locale de la Bistriţa înaintea meciului de fotbal dintre Gloria Bistriţa şi Steaua Bucureşti din 6 mai 2006.05.5.românii vor trebui să înţeleagă că legea trebuie respectată şi nu ocolită”.’.. 14)..ora 10.

. Marian Videanu (Primarul General al Capitalei . Tautologii (pleonasme) „.ora 22. „.] (Ştefan Nediu.II.. în celebrul caz Omar Haysam.... 02... prin care Timofte explică de ce SRI nu a continuat să-l supravegheze pe Haysam după eliberarea condiţionată din închisoare.Radio Europa FM.” (Redactorul emisiunii .[relatare despre a 80-a aniversare a zilei de naştere a Reginei Elisabeta a II-a.Radio România Actualităţi.Complexul Sportiv „Lia Manoliu” din Bucureşti].10)..Radio România Actualităţi. Contradicţii logice (oxinoromuri) „.32). (Comisar de la Direcţia Circulaţie a IGP .06 .ora 22. i s-a mulţumit pentru aportul adus la Propăşirea Marii Britanii”..05.ora 10.07.04.ora 22. corespondentul RRA la Podgoriţa – Muntenegru . „Radiojurnal”. GREŞELI SEMANTICE 1. „. 19.05). 21 aprilie 2006].27). Emisiunea „24 de ore”. Rubrica de circulaţie rutieră. negocieri care s-au soldat fără nici un rezultat” [cu privire la negocierile dintre conducerea Republicii Muntenegru şi conducerea Federaţiei Serbia-Muntenegru.. asteroidul va putea fi vizibil din zonele.04. 14...Radio România Actualităţi. „Serviciul nu se poate suprapune peste celelalte instituţii ale statului”.” [cu referire la lucrările de modernizare a Stadionului Naţional . 21. „Radiojurnal”.] 184 .04. 2.25)..06 ora 07. într-un comentariu transmis cu prilejul scrutinului în vederea autonomiei din 21 mai 2006. cei mai mulţi [pietoni] ignoră cu bună ştiinţă regulile de circulaţie”..06 .Radio România Actualităţi. (Redactorul emisiunii . 03. vom cofinanţa împreună.06 . „. Emisiunea „Ştiri pe scurt”. [Declaraţie făcută de fostul director al SRI după audierea sa în comisia de specialitate a Parlamentului.06 .

Utilizarea unor cuvinte cu sens greşit „.(Radu Timofte.09. este un loc în care omul simte că intră în legătură cu transcendentalitatea” (cu referire la Sfântul Mormânt de la Ierusalim).06 22. care din 1990 trăieşte în Franţa.. 22.] (Jurnalul Naţional. „La Dijon nu au mai existat posibilităţi pentru a face gimnastică de performanţă şi am renunţat să mai antrenez. 06. aflat la Bucureşti la începutul lunii august 2006. spre amuzamentul publicului şi spre jena reprezentanţilor Delegaţiei Comisiei Europene”. 1 august 2006. Sofia!”.06. 04.. directorul demisionar al Serviciului Român de Informaţii .” [cu referire la meciul România-Bulgaria din 2 septembrie (2-2).. 21). în Gazeta Sporturilor.. ne-am gândit noi. [din articolul nesemnat „Hello. Emisiunea „24 de ore”. ‚Chifteluţa’ însă s-a mai repetat o dată.06 . să sperăm că nu se va mai repeta istoria meciului de la Constanţa. când echipa României a condus până în minutul 81 cu 2-0 şi a primit două goluri în numai trei minute] (Nicolae Soare .06 .] (interviu nesemnat.15). (Remus Rădulescu . Am ales audiovizualul.RRA.Radio România Actualităţi.Radio România Actualităţi. Franco Frattini.după Bella Karoly şi înainte de Octavian Belu -.ora 17.56). 185 ..34). preluat din ziarul Hunedoreanul care apare la Deva. în care este relatată confuzia comisarului european pentru Justiţie şi Afaceri Interne. fost antrenor al lotului olimpic de gimnastică feminină al României ..07. 3.ora 22. p. Conduc Compartimentul de presă şi comunicaţii al Primăriei din Dijon” [declaraţie a lui Adrian Goreac. „. „Poate ‚bâlbele’ oficialului au fost cauzate de oboseala sau de marcanta vizită pe care a facut-o acum două zile la Sofia. „Viaţa religioasă”. 2 august 2006. care a vorbit în faţa jurnaliştilor despre „aderarea Bulgariei la Uniunea Europeană”. p. 17). Transmisia de la Tirana a meciului de fotbal Albania-România.

11-17 august 2006).] (Cristian Ghinea .30 vă invit să ascultaţi Radio România Actualităţi pentru a urmări cea mai importantă emisiune sportivă a zilei”.ora 10.08. indiferent de profilul acestora. III. aflat pe lista politicienilor cu dosar de urmărit la Securitate..Radio România Actualităţi. probabil. GREŞELI SINTACTICE „De la 19 la 19. din „raţiuni de imagine” (imaginea unui intelectual autentic. Dacă în primul caz declinarea cuvântului este medium-media. el ratează acest „obiectiv imagologic”: le dovedeşte că nu controlează limba latină nici în termeni generali (declinările se predau în primul an de studiu. (Teodor Atanasiu. Asimilarea stângace a unor termeni străini în limba română „. Ca şi în cazul cuvântului media.ora 19. 04. Emisiunea „Ştirile Europa FM”. (Redactorul rubricii "Educaţie prin sport. Toro Tibor. (Redactorul emisiunii . „Deputatul UDMR.30. 133 .06. în vara anului 2006.06 .06 ..Radio Europa FM. dar şi alte mijloace mass media”. ministrul Apărării Naţionale . adică în clasa a IX-a a liceelor teoretice.45). acum ce rost mai are?” [cu referire la deconspirarea de către CNSAS. a declarat sambătă pentru NewsIn că prioritatea CNSAS trebuie sa fie 186 . căci invitaţia era adresată la ora 19.04. dovadă faptul că îl scrie cu font italic.Radio România Actualităţi. „O addenda la scârba superioară este argumentul care spune: dacă nu am făcut asta acum 15-16 ani.06 .05)..Dilema.ora 01. a cărui cultură îşi întinde rădăcinile până în antichitatea romană). nr. sănătate şi mişcare” . Dar pentru cunoscători. „alte mijloace media”.. provenit tot din limba latină. în cel de-al doilea ea este addendumaddenda. „realist” sau „umanist”).. 09/10. altfel spus. dovedeşte că o foloseşte „după ureche”. a unor dosare de informatori ai fostei Securităţi. 05.4.30. Corect: „vă invit să ascultaţi Radio România Actualităţi de la 19 la 19. „Studio deschis”.”. aici nu se respectă forma de plural. Emisiunea „100% sport”.04. şi o face.04). Autorul este conştient că foloseşte un latinism.. nu „de la 19 la 19.

05). Corect: pentru a se crea confuzie.deconspirarea foştilor ofiţeri şi angajaţi ai Securităţii. (R.09. pentru a crea confuzie”. în luptă cu el însuşi”).14 august 2006). GREŞELI STILISTICE Cacofonii „Dar elementul cel mai interesant al Strategiei se află rezumat într-o singură frază.15 august 2006. p.Ziua . „Doresc să încep cu o remarcă care cred.] (Călin Popescu Tăriceanu. 7). (Mark Constantinescu . [intervenţie politică dedicată prezentării Raportului comisarului UE pentru extindere. Olly Rehn. IV. totuşi. 187 . la modul impersonal. .ora 17.Radio România Actualităţi. neglijaţi intenţionat în acest moment. prin care Uniunea Europeană a confirmat aderarea Bulgariei şi României la 1 ianuarie 2007.7 plus . căci din frază lipseşte subiectul (nu se spune cine îi neglijează intenţionat pe foştii ofiţeri şi angajaţi ai Securităţii).06 . cu care documentul se autocalifică ca ceva făcut în grabă” („Turismul românesc. Premierul României . Emisiunea „Obiectiv România”. 26. că se impune”.A.