TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Conf. dr. Radu Dudău Facultatea de Filosofie Universitatea Bucureşti 11 ianuarie 2008

Capitolul 1

Fundamentele teoriei relaţiilor internaţionale
1.1 Concepte preliminare

Politică externă • Definiţie – acţiunea politică a unui stat care vizează influenţarea comportamentului altor state sau organizaţii internaţionale. • Agenţii politici interni: guvern, parlament, administraţie prezidenţială • Dimensiuni dominante: securitate externă, relaţii economice, asigurarea dominaţiei politice Politică internaţională • Definiţie – acţiunea conjugată de politică externă a unei multitudini de state pe scena internaţională • Structurată de comportamentul statelor dominante Relaţii internaţionale • Studiază nu doar acţiunea politică a statelor, ci orice mod de interacţiune dintre state şi organizaţii internaţionale care priveşte securitatea, bunăstarea şi dominaţia. În acest sens, organizaţiile religioase, firmele comerciale, grupurile de interes, partidele politice, organizaţiile teroriste, organizaţiile criminale, constituie toate obiectul de studiu al RI. 1

Geopolitică • examinează semnificaţia politică şi strategică a situării geografice a unui stat. Factorii importanţi sunt amplasarea, mărimea şi resursele naturale. In the abstract, geopolitics traditionally indicates the links and causal relationships between political power and geographic space; in concrete terms it is often seen as a body of thought assaying specific strategic prescriptions based on the relative importance of land power and sea power in the world history. (Oeyvind Oesterud (1988) “The Used and Abuses of Geopolitics,” in Jurnal of Peace Research, No. 2, p. 191) Totuşi, conceptele de politică internaţională şi de RI sunt frecvent folosite ca sinonime! Exemple: Hans-Otto Czempiel (1981) Internationale Politik, Padeborn Maurice Vaisse (2002) Les relations internationales depuis 1945, Armand Colin

1.2

Asumpţii generale ale RI

RI sunt un domeniu al ştiinţelor politice care studiază lumea săracă în drepturi şi îndatoriri a relaţiilor dintre state. În viaţa politică internă, statul deţine monopolul asupra exercitării legitime a violenţei. În politica internaţională nu există o autoritate supraordonată care să aibă monopol legitim asupra violenţei. De aceea, scena internaţională este una anarhică, adică ne-ierarhică. Puterea este adesea mai importantă decât dreptul în relaţiile internaţionale. Totuşi, experienţa individuală a oamenilor este una a reglementată de politica internă. Şi efectele economiei globale sunt transmise asupra individului prin intermedierea reglemetărilor specifice fiecărui stat. Problema centrală a RI poate fi formulată ca problemă a comportamentului optim al statelor în condiţii de anarhie internaţională. Un punct de vedere pesimist cu privire la natura umană şi la încrederea care poate fi acordată altor state îndeamnă la acţiune egoistă de maximizare a interesului propriu şi la evitarea sau, în cel mai bun caz, instrumentalizarea tratatelor şi acordurilor internaţionale. Dominantă va fi logica consecinţelor (logics of consequences). Pe de altă parte, a trata instituţiile internaţionale ca un 2

situaţii de tip win-win. Logica adecvării (logics of appropriateness) în terminologia lui Stephen Krasner (1999)1 . ori sunt acestea – şi trebuie – să fie atât de constrângătoare încât să ducă la formarea unei societăţi internaţionale? Care este sursa conflictelor dintre state? Sunt mai paşnice democraţiile decât statele autoritare? Cum ar trebui să fie alcătuită o eventuală (utopică?) societate mondială? Acestea şi multe alte întrebări vor fi abordate pe parcursul prelegerilor. Statul este singurul actor care contează în abordarea tradiţională a RI. Elementele generale de definiţie ale statului sunt: • suveranitate internă • suveranitate externă • societate • teritorialitate Întrebări: Este statul un actor unitar. ci au şi rol normativ. tipul de gândire teoretică Stephen KRASNER (1999). ori pot fi transformate în. Sovereignty: Organized Hypocrisy. va fi cea dominantă. Princeton University Press 1 3 . Vom observa că diferite şcoli de RI oferă răspunsuri diferite. deci şi RI – afirmaţiile (enunţuri factuale) nu sunt doar descriptive. dar reductibil la indivizi? Poate fi intenţionalitatea statelor redusă la cea a decidenţilor lor politici? Poate fi separată viaţa internă a statelor de politica lor internaţională? Cum se reflectă organizarea politică internă în lumea internaţională? Ce este interesul naţional? Cine şi cum îl determină şi prin ce mijloace este promovat? Este urmărirea interesului naţional mai presus de obligaţiile internaţionale. cu valoare explicativă. de cele mai multe ori. mai profitabil decât a adopta o poziţie de tip adversativ. aduce cu sine respectul faţă de normele internaţionale şi ideea că a coopera este. De aceea. Este important să acordăm atenţie faptului că. în domeniul ştiinţelor sociale – în care sunt incluse şi ştiinţele politice. căruia îi poate fi atribuită intenţionalitate? Este statul o simplă ficţiune teoretică.vehicule indispensabile a urmăririi intereselor proprii şi a admite că situaţiile de interacţiune internaţională sunt.

4 .adoptat – explicit sau tacit (prin influenţă) – este relevant pentru felul în care actorii politici percep realitatea şi aleg mijloacele de promovare a interesului naţional.

Să nu sufere o pierdere teritorială – termenul stato folosit pentru a desemna teritoriul guvernat de un suveran. El consideră că stati au propriile lor fundamente şi vorbeşte de fiecare stato în parte ca având propriile legi. Cambridge University Press. obiceiuri şi rânduieli. 2. 3. in T. 96: Dintre toţii scriitorii de cărţi de sfaturi. Să păstreze controlul asupra structurilor de putere şi a instituţiilor de guvernare din regnum sau civitas – stato desemnează şi instituţiile de guvernare şi de exercitare a puterii. J. Bell. Machiavelli în Il Principe exprimă cea mai constată voinţă de a distinge instituţiile din lo stato de cei care le conduc. Farr. în vremuri de criză. Asta înseamnă. la loialitatea cetăţenilor săi. Ca atare. Hanson (eds) Political Innovation and Conceptual Change. după 5 . printre altele. 2. Să menţină caracterul regimului (stato) existent. el vorbeşte despre lo stato ca despre un agent capabil. and R. Quentin Skinner (1989) “The State”.1 Bazele filozofiei moderne a statului Nicolo Machiavelli (1469–1527). să aleagă anumite cursuri de acţiune şi să apeleze. L.Capitolul 2 Începuturile teoriei relaţiilor internaţionale RI au apărut ca reflecţia asupra statului şi a războiului. p. Il principe (1513) – precondiţii pentru ca principele să poată preveni decăderea statului pe care îl conduce: 1.

Acţiunea individuală trebuie să respecte interesele individuale ale celorlalţi. Însă oamenii nu acţionează mereu potrivit raţiunii. ajungând să dăuneze altora prin instrumentalizarea lor. În relaţiile dintre state. oamenii sunt constrânşi la bellum omnium contra omnes. 1690). dominată de dreptul celui mai puternic. În Leviathan (1651). Dezvoltă ideea că raţional poate fi doar un stat construit pe baza intereselor individuale. întemeiate pe interes. În acest scop. Locke concepe ideea de contract social ca rezultat al consensului cetăţenilor cu privire la forma de guvernare care le apără cel mai bine interesele. Statul este o ordine socială necesară 6 . suveranul este singurul îndrituit să exercite violenţă şi să pedepsească încălcările contractului social. pentru a-şi asigura existenţa şi pentru a-şi mări puterea prin cuceriri. Pentru a depăşi condiţiile insuportabile ale unei astfel de existenţe.cum ne lămureşte în chip limpede Machiavelli. precursor al filozofiei politice a liberalismului. Libertatea celuilalt stabileşte graniţele libertăţii proprii. Printre prescripţiile machiavelliene privind buna guvernare era aceea ca statul să fie mereu pregătit de război. La fel stau lucrurile şi cu relaţiile dintre state pe scena internaţională. libertate şi proprietate (Two Treatises on Government. războiul nu este un fapt necesar. Hobbes îşi imaginează situaţia prestatală a unei condiţii umane lipsită de constrângeri sociale. Hobbes a făcut o analogie între relaţiile dintre state şi relaţiile dintre indivizi în starea pre-statală. la baza cărora stau drepturile naturale la viaţă. ci uneori potrivit pasiunilor. Thomas Hobbes (1588–1679). dar unul posibil. oamenii încheie un contract social şi îşi desemnează un suveran a cărui sarcină de căpătâi este să vegheze la siguranţa supuşilor săi. Immanuel Kant (1724–1804). că ceea ce discută el în Il Principe nu e doar despre cum trebuie să se comporte principii. În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale ale statelor. Este iniţiatorul unei gândiri politice raţionale. De aceea trebuie să existe statul. ci şi despre arta guvernării (dello stato) şi despre cose di stato sau afaceri de stat. Der ewige Frieden (1795): Liber este acel individ care acţionează potrivit intereselor sale. Locke presupune că oamenii au capacitatea intrinsecă de a coopera încă înainte de a întemeia un stat. Spre deosebire de ipoteza/ficţiunea contractului social. În stare de natură. John Locke (1632–1704) este un alt faimos reprezentant britanic al teoriei contractului social. pentru a proteja şi a repara drepturile celor afectaţi.

o cauză majoră a devenit ilegitimă: amestecul în treburile interne ale altor state. Statele care nu sunt sevitori ai cetăţenilor lor liberi sunt instrumentele suveranilor lor şi o sursă de conflict şi război în lume. care s-a purtat între 1618 şi 1648 în principal pe teritoriul Germaniei de astăzi şi care a implicat aproape toate statele europene. Principiul obligativităţii respectării tratatelor internaţionale. Principiul egalităţii formale între statele-naţiuni. 4. Au apărut arme cu potenţial de distrugere mult mărit.2 Statul westfalian şi logica războiului modern Pacea Westfaliană – tratatele de pace de la Mănster şi Osnabrăck – constituie actul de încetare formală a Războiului de Treizeci de Ani. care nu poate renunţa la coerciţie. Neamestecul a devenit fundamentul suveranităţii de stat. pe baza deciziilor cetăţenilor liberi. la care s-au adăugat şi rivalitatea dintre marile puteri ale vremii. proporţiile 7 . Pentr prima dată. când statul a devenit mai eficient în a mobiliza pături largi ale populaţiei prin instituţia serviciului militar obligatoriu. Principiul suveranităţii statelor-naţiuni şi dreptul fundamental la autodeterminare politică. atunci nu ar mai exista războaie. până în epoca revoluţiei industriale. mitralierele şi gazul de luptă au dus la milioane de morţi şi mutilaţi. 2. Principiul neintervenţiei unui stat în afacerile interne ale altui stat. care este şi astăzi atributul fundamental al statalităţii. Principala motivaţie a războiului a fost conflictul confesional dintre catolici şi protestanţi. 3. care putea fi multiplicate în cantităţi imense.şi constrângătoare. Primul Război Mondial a avut toate caracteristicile unui conflict militar distructiv al epocii industriale: grenadele. Suediei şi Danemarcei. indiferent de natura justificării intervenţiei. conţin patru principii fundamentale: 1. Astfel. Un stat republican liber este cel susţinut de voinţa tuturor cetăţenilor săi. 2. Fiecare stat ar fi o parte a unei ordini internaţionale raţionale. Dacă statele ar fi întocmite raţional. din acest punct de vedere. dar şi interesele geopolitice ale Spaniei. Acestea aveau să fie frecvent folosite ca paravan pentru încălcarea suveranităţii altor state. Tratatele westfaliene. Schimbări semnificative nu s-au produs. precum cea dintre Franţa şi Imperiul Habsburgic. care sunt considerate deschizătoare ale epocii politicii moderne. Ca temeiuri legitime pentru război rămăseseră cucerirea şi pretenţiile teritoriale.

Decolonizarea şi dreptul la autdeterminare a statelor foste colonii. Germain şi Trianon. Dar discursul naţionalist a fost receptat şi de numeroasele minorităţi naţionale ale Europei. Libertatea mărilor – dreptul la navigaţie liberă în afara apelor teritoriale. 4. făcea din război o acţiune legitimă şi necesară.3 Idealismul politic şi proiectele de eliminare a războiului La sfârşitul Primului Război Mondial. Ca atare. 2. Libertatea comerţului – ridicarea barierelor comerciale între naţiunile paşnice şi egalitatea condiţiilor de schimb comercial.pierderilor umane şi economice i-au făcut pe liderii puterilor europene să reflecteze asupra valorii păcii. Sevres. jumătatea secolului XIX a adus naţionalismul ca noutate pe scena politicii europene. Germania. 3. în ideea creării unei ordini internaţionale care să ofere condiţiile unei păci drepte şi stabile. Astfel. istoria glorioasă şi cultul eroilor naţionali şi prezentau imagini negative ale duşmanilor. În celebrul discurs pe care l-a ţinut în faţa Congresului american în ianuarie 1918 (cu 10 luni înainte ca Germania să accepte condiţiile de armistiţiu) Wilson a elaborat în 14 puncte principiile unei ordini internaţionale pacifice. 5. Scopurile războilui în secolul XX nu mai erau cucerirea unor teritorii de ordinul kilometrilor pătraţi. astfel. Bazinul Ruhr-ului a devenit. Primele cinci puncte sunt de ordin general: 1. ci resursele industriale. preşedintele american Woodrow Wilson a propus un plan de pacificare şi democratizare a Europei. un punct strategic de dispută între Franţa şi Germania. St. Dezarmarea – reducerea arsenalelor militare până la nivelul minim cerut de necesităţile de apărare a suveranităţii. Imperiul Austro-Ungar s-a dezintegrat la finele Primului Război Mondial în numeroase naţiuni mici şi mijlocii ce au putut participa la conferinţele de pace din împrejurimile Parisului – Versailles. Abolirea tratatelor secrete dintre state – cu justificarea că numai tratatele încheiate cu acordul constituantelor democratice puteau fi juste. 8 . Autro-Ungaria şi Rusia aveau toate importante minorităţi care au găsit în război şansa de a se elibera de dominaţia altor popoare. În plus. descrişi ca vicioşi şi cu intenţii sinistre. 2. manipularea maselor prin discursuri naţionaliste care exultau virtuţile naţionale.

Punctul 11 prevedea recunoaşterea integrităţii teritoriale a României. iar naţiunile trebuie să-şi reformeze sistemele politice astfel încât auto-determinarea şi guvernarea 9 . care reglementează statulul postbelic al Germaniei. În plus.Următoarele opt puncte conţin prevederi specifice cu privire la statutul diferitelor state europene. Wilson a insistat cu consecvenţă asupra fundamentelor democratice ale păcii şi a dreptului popoarelor de a se autodetermina prin crearea de state naţionale. contravenea naţionalismului dominant al epocii. Autodeterminarea minorităţilor. Din punct de vedere filozofic. • Progresul social şi moral este posibil ca urmare a preocupării umane fundamentale faţă de bunăstarea altora – ideal iluminist. Aceste condiţii au dus la consolidarea spiritului revizionist al populaţiei germane. ci al instituţiilor sociale improprii. idealismul de la finele Primului Război Mondial se baza pe următoarele convingeri: • Natura umană este esenţialmente bună sau altruistă. Tratatul de la Versailles. • Războiul este o problemă internaţională care cere eforturi colective multilaterale. • Războiul nu este inevitabil şi frecvenţa sa poate fi redusă prin eradicarea sistemelor instituţionale care în favorizează. De asemenea. Punctul 14 prevedea crearea unei organizaţii multilaterale a naţiunilor. menită să vegheze la menţinerea păcii – precursoarea Ligii Naţiunilor. Programul wilsonian a avut un impact moral foarte important în epocă. redând maselor largi ale Europei încrederea că viitorul poate fi lipsit de războaie. În practică. pentru a putea fi controlat. programul lui Wilson nu a fost ratificat nici de Congresul SUA. oricum. ceea ce a constituit condiţii favorizante pentru cel de-al Doilea Război Mondial. • Comportamentul negativ. care a preferat continuarea politicii izolaţionismului american faţă de conflictele lumii europene. s-a lovit de opoziţia Angliei cu privire la principiul libertăţii mărilor şi de insistenţa Franţei de a primi substanţiale despăgubiri de război din partea Germaniei. nu doar naţionale. precum violenţa. aceasta s-a lovit de disponibilitatea redusă a marilor puteri de a se angaja militar pentru realizarea acestui principiu care. astfel că oamenii sunt capabili de ajutor reciproc şi colaborare. care încurajează oamenii la acţiune egoistă. • Societatea internaţională trebuie să se reorganizeze pentru a elimina instituţiile care fac războiul posibil. nu este produsul naturii umane.

publicat chiar înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. statul este caracterizat. cronologic şi conceptual. fiind puţin interesat de viaţa sa domestică – conflicte politice. Convingerea lui Carr în supremaţia factorului militar în determinarea politicii externe a statelor l-a dus opână la a afirma că războaiele ultimului secol au fost purtate nu pentru cucerirea de teritorii. pe lângă teritoriu. Aşadar. Conform dreptului internaţional. altele sunt instabile din punct de vedere politic. Carr este interesat de aspectul exterior al statului. economia sau organizarea politică internă a statelor nu au de jucat un rol semnificativ în relaţiile dintre state. Morala şi ideile sunt flatus vocis. de populaţie şi de structură de guvernământ.4 2. 1919–1939: An Introduction to the Study of International Relations (1939/1946). A invoca moralitatea pentru a contracara acţiunea unui stat puternic este lipsit de sens şi iresponsabil. Teritorialitatea reprezintă acel aspect al statalităţii care poate fi apărat cu mijloace militare. Edward Hallett Carr (1892–1982) Studiul său. Unele dintre acestea au teritorii întinse. la baza studiului academic al relaţiilor internaţionale. 2. opresiune sau politică socială. cu armate puternice. lor revenindu-le doar funcţia de instrumente ale puterii militare. Cel puternic nu înţelege decât o limbă: puterea opusă. Statul contează în RI mai ales din punct de vedere al teritoriului. The Twenty Years Crisis. 2. Astfel. Carr formulează cu claritate tezele fundamentale ale gândirii realiste: 1. dar sunt slabe din punct de vedere economic şi militar. Elementele sale centrale sunt statul suveran – în sens westfalian – şi securitatea acestuia.4. după cum există state mici. Există state puternice. ceea ce le face actori slabi 10 .1 Teoria realismului politic Carr şi Morgenthau Şcoala realistă a RI stă. ci pentru simpla etalare a superiorităţii de forţă militară.democratică din interiorul statelor să contribuie la pacificarea relaţiilor dintre state. În relaţiile internaţionale domină dreptul celui mai puternic. era dedicat politicii europene interbelice. adică preocuparea pentru asigurarea condiţiilor de supravieţuire a statului.

prin urmare. [Realismul politic este conştient de semnificaţia morală a acţiunii politice. se doreşte o abordare de tip ştiinţific a politicii internaţionale. The Struggle for Power and Peace (1948). It is also aware of the tension between moral command and the requirements of successful political action. amoral. SIX PRINCIPLES OF POLITICAL REALISM 1. prin urmare este posibil să dezvoltăm o teorie raţională bazată pe aceste legi obiective. este suficient să ne concentrăm atenţia asupra actorilor puternici. Pentru a înţelege politica internaţională.] 2. [Principala caracteristică a realismului politic este interesul definit în termeni de putere. este guvernată de legi obiective care-şi au rădăcinile în natura umană neschimbătoare.] 3. Toate aceste state sunt obiecte ale jocului de interese al celor puternici. concentrată asupra identificării legilor obiective care o determină. universal validă. like society in general. is governed by objective laws that have their roots in human nature which is unchanging: therefore it is possible to develop a rational theory that reflects these objective laws. ceea ce induce ordine raţională în politică li astfel face posibilă înţelegerea teoretică a politicii. The main signpost of political realism is the concept of interest defined in terms of power which infuses rational order into the subject matter of politics. de asemenea. [Realismul presupune că interesul definit ca putere este o categorie obiectivă. Politics Among Nations. not immoral. dar nu cu o semnificaţie fixată odată pentru totdeauna.] 4. Hans Morgenthau (1904–1980) Lucrarea sa. Political realism is aware of the moral significance of political action. Power is the control of man over man. ca şi societatea în general. Politics.] 11 . [Politica. nu imoral. Realism assumes that interest defined as power is an objective category which is universally valid but not with a meaning that is fixed once and for all. Realism is therefore amoral. Realismul este. conştient de tensiunea dintre cerinţele morale şi cele ale acţiunii politice. and thus makes the theoretical understanding of politics possible. Este. objective and unemotional.pe scena internaţională. Political realism stresses the rational.

pp. Si vis pacem. “political man" must be abstracted from other aspects of human nature. Există numai interes individual. Influenţe: • Reinhold Niebuhr. incapabilă de a rezista păcatului. in order to develop an autonomous theory of political behavior. But. for he would be completely lacking in moral restraints. Prevenirea sa nu se poate face decât prin construirea unei capacităţi militare suficiente pentru a contracara puterea actorilor agresivi. • Hobbes – analogie dintre lumea politicii internaţionale şi starea socială prestatală. Forma concretă a unei astfel be balanţe de putere poate fi pentarhia secolului XIX european. să se înarmeze 12 .5. 2. 6. statele au următoarele opţiuni: 1. He asks “How will this policy affect the power of the nation?” Political realism is based on a pluralistic conception of human nature. Este astfel necesară o logică a alianţelor strategice. 4–16) Războiul este forma cea mai acută a conflictului internaţional de interese. antropologie filozofică pesimistă. prin care puternicii zilei să fie confruntaţi cu alianţe militare care să le echilibreze potenţialul militar ameninţător. The political realist maintains the autonomy of the political sphere. A man who was nothing but “political man" would be a beast. sau opoziţia bipolară a Războiului Rece. realismul creştin – neîncredere în natura coruptă a omului. Political realism refuses to identify the moral aspirations of a particular nation with the moral laws that govern the universe. para bellum.5 Concepţia realistă asupra asigurării securităţii externe a statului Pentru a-şi asigura securitatea externă. iar acesta ţine finalmente de supravieţuire şi reproducere. (Morgenthau 1948/1993. It is the concept of interest defined in terms of power that saves us from the moral excess and political folly.

1. nu pentru cineva sau ceva. securitatea.. Deşi alianţele sunt mai economice. să formeze alianţe 3. în extinderea relaţiilor cu naţiunile care pot oferi creşteri imediate de securitate. 2. in International Interaction 14. Potrivit acestei logici de realpolitik. destrămânduse la dispariţia ameninţării comune. (a) Prima dintre ele accentuează avantajele pe care le aduc alianţele. The Evolution of Theory in International Relations. Acest lucru se realizează prin “schimbările de angajament în politica externă. “Alliance Threats: A Neorealist First Cut”. Principalul beneficiu al unei alianţe este. deoarece permit împărţirea sarcinilor de apărare. Alianţele sunt coaliţii care dau curs regulii realiste fundamentale a guvernării statului: mărirea capacităţii militare. singura alianţă bună este aceea care poate fi dizolvată cu uşurinţă atunci când scade ameninţarea la adresa propriei securităţi. pentru a reduce potenţialul de ameninţare al adversarilor. Vol. dar ele au fi dezavantaje.). Statele pot face asta fie prin înarmare.1 Alianţele Alianţele sunt acorduri formale dintre state. Snyder (1991). statele au recurs mereu la ambele căi. o mai mare putere în caz de atac (apărare) şi prevenirea alierii aliaţilor cu adversarul (evitare) (Glenn H. in Robert Rothstein (ed. Aliaţii oferă mijloacele de a contrabalansa ameninţările constituite de potenţialii agresori în lumea anarhică a politicii internaţionale. “Threat and Alignment”. Columbia: University of South Carolina) Dar pentru că majoritatea alianţelor nu au rezistat mult timp. statele au mai multe motive să se alieze. realiştii văd formarea alianţelor ca o strategie ce include atât recrutarea cât şi abandonarea alianţelor. Există trei şcoli de gândire realistă cu privire la alianţe.2. sau întreruperea relaţiilor cu naţiunile care sunt consumatoare (drain) de securitate” (Grace Scarborough şi Bruce Bueno de Mesquita. în primul rând. Beneficiile de securitate într-o alianţă defensivă includ.. fie prin dobândirea de aliaţi. După 13 . Alianţele par a fi metoda preferată de creştere a capacităţii militare. Având adversari comuni. evident. o probabilitate redusă de a fi atacat (descurajare – deterrence).5. 1988). Alianţele sunt văzute ca fiind împotriva cuiva. să negocieze acorduri de control al armelor şi de dezarmare. cu scopul de a-şi coordona comportamentul în cazul situaţiilor de urgenţă militară.

cu efectul reducerii de securitate în ambele coaliţii.” 14 .. schimbându-se subtil de la zi la zi în moduri dificil de detectat cu miopia momentului şi greu de discernut chiar şi din perspectiva unui moment viitor. uneori este semnificativ diferită. libertatea de acţiune politică viitoare este redusă. precum şi susţinerea de care are nevoie un potenşia beligerant. George Kennan (1984. (b) Cea de-a doua teorie accentuează dezavantajele încheierii unei alianţe. and the Coming of the First World War) a sintetizat acest punct de vedere: Relaţiile dintre naţiuni. Russia. Mai departe. Situaţia la un moment dat nu este niciodată cu totul la fel cu situaţia de cinci ani mai târziu – într-adevăr. aade aceea. probabil. Cel mai mare risc este acela de a lega un stat printr-un angajament care poate deveni mai târziu defavorabil. Bueno de Mesquita (1981): “alianţele revelează orice susţinere suplimentară de care se poate bucura un stat. limitări asupra comportamentului guvernului la date necunoscute în viitor. chiar dacă stadiile prin care s-a ajuns la această schimbare sunt rareori vizibile la un moment anume. Sunt citate cinci motive pentru evitarea completă a alianţelor: 1. (c) Cea de-a treia şcoală de gândire realistă accentuează pericolele constituirii unei alianţe.cum s-a exprimat Lodul Palmerston în 1848.. constituie o substanţă fluidă. în această lume imperfectă. omul de state înţelept şi experimentat se fereşte de regulă de angajamente care vor constitui.influenţa pe alţii prin reducerea numărului de parteneri suplimentari cu care se poate alinia şi reduc avantajele de negociere ce rezultă din crearea unei ambiguităţi deliberate cu privire la propriile intenţii. în situaţii impredictibile. există ameninţarea de a ajunge la dispute cu duşmanii aliaţilor. Astfel. statele “nu ar trebui să aibă aliaţi eterni şi nici duşmani perpetui”. (p. întotdeauna în mişcare. alianţele reduc capacitatea statului de a. The Fateful Alliance: France. 2. Alianţele permit statelor agresoare să-şi combine forţa militară. 238) În plus. Reducerea de incertitudine realizată prin astfel de informaţii poate fi tot ceea ce e necesar pentru a facilita dorinţa agresorului de a ataca un alt stat. Alianţele ameninţă duşmanii şi-i motivează să încheie contraalianţe.

Raţionamentul mecanismului echilibrului de putere este că un sistem internaţional bazat pe suspiciune şi competiţie. astfel că fiecare trebuie să-şi mărească puterea pentru a se putea apăra. Odată ce statele îşi pun forţele laolaltă.2 Echilibrul de putere În condiţii de anarhie internaţională. iar agresiunea potenţială nu poate fi descurajată decât printr-o forţă opusă. “alianţele pot duce la înlănţuire (entanglement). în perioada de dintre Congresul de la Viena (1815) şi 1960. Alinierea este o mutare din partea unui neutru spre o coaliţie sau alta. Realiştii cred că statele sunt duşmani naturali. ele trebuie să controleze comportamentul propriilor aliaţi. în care fiecare stat îşi urmăreşte independent propriul interes. Dacă un stat sau o alianţă de state dobândeşte suficientă putere pentru a-i domina pe ceilalţi. 5. Dar sub asumpţia că toate statele urmăresc să-şi mărească puterea militară. 2. Puterea ce rezultă dintr-o atare colaborare l-ar opri pe potenţialul atacator din cursul său expansionist. cei ameninţaţi vor fi motivaţi să depăşească diferenţele dintre ei şi să se unească într-o alianţă defensivă. mai mult de 25% dintre partenerii de coaliţie au ajuns la război unul împotriva celuilalt. ameninţând astfel securitatea celorlalţi membrii ai alianţei. Există mereu posibilitatea ca aliatul de astăzi să fie duşmanul de mâine.5. Centrală pentru acest concept este ideea că pacea este rezultatul unei distribuţii internaţionale de putere în care nici un stat nu este suficient de puternic pentru a-i domina pe toţi ceilalţi. că nu există prieteni sau adversari permanenţi. Formarea alianţelor poate atrage părţi altminteri neutre în coaliţii opuse. După cum avertiza Thomas Jefferson. asigură prin re-aliniere cea mai uniformă distribuire de putere. De altfel. aliaţii trebuie să descurajeze “defectarea” din alianţă şi să asigure că angajamentele reciproce ale aliaţilor sunt onorate. toate statele sunt potenţiali adversari. De asemenea. Este încurajată în primul rând de nevoia de a descuraja un potenţial 15 .” 4. Managementul relaţiilor intra-alianţă este necesar pentru a descuraja fiecare membru să-şi agreseze iresponsabil duşmanii.3. logica realismului politic cu privire la asigurarea securităţii statelor duce la sistemul de schimbare a alinierilor militare numit “echilibrul de putere” (balance of power ). Premisa fundamentală a acestei teorii este aceea că slăbiciunea invită atacul celui mai puternic. războaiele dintre aliaţi au fost obişnuite.

Pentru menţinerea unei distribuţii egale de putere. Majoritatea statelor nu îşi asumă riscul de a rămâne nealiniate. • statele trebuie să aibă sisteme de arme care inhibă atacurile preemptive – mobilizările rapide pentru război şi atacurile de primă lovitură – şi războaiele de anihilare. • trebuie să fie o zonă geografică limitată. formarea unor coaliţii de putere aproximativ egală. • statele trebuie să aibă structuri politice asemănătoare. Sistemul eurocentric de la mijlocul secolului al XVII-lea până la Primul Război Mondial este privit îndeobşte ca epoca de aur a balanţei de 16 . dacă asumpţiile realiste asupra mecanismului balanţei de putere sunt valide. • statele trebuie să aibă informaţie precisă despre capacităţile şi motivele celorlalţi.agresor. • statele trebuie să aibă o cultură politică comună în care regulile regimului de securitate sunt recunoscute şi respectate. Aceste condiţii au caracterizat mediul politicii internaţionale de dinainte de al Doilea Război Mondial. Marea Britanie a jucat adesea acest rol prin alăturarea constantă la coaliţia mai slabă. în mod natural. Trebuie însă să ne întrebăm dacă aceste asumpţii mai sunt valabile şi astăzi. • capacităţile statelor trebuie să fie aproximativ egale. atunci perioadele istorice în care precondiţiile de bază sunt îndeplinite trebuie să fie şi perioade predominant pacifice. Astfel. limitând puterea statului în ascensiune. La urma urmei. • trebuie să nu fie instituţii supranaţionale capabile să interfere cu alinierile şi realinierile statelor. • liderii naţionali trebuie să aibă libertate de acţiune. astfel că rezultatul calculului balanţei de putere este. la contra-alianţe. o putere care nu este imediat ameninţată de creşterea influenţei unei alte puteri trebuie să joace rolul de factor de echilibru (balancer). De exemplu. • trebuie să fie un număr suficient de state pentru a forma alianţe şi pentru a le putea dizolva cu promptitudine. realiştii recomandă respectarea anumitor reguli de constituire a alianţelor. în cele din urmă. Procesul de formare al alianţelor de balansare a puterii duce.

5. Dar şi mai distructive au fost războaiele declanţate atunci când balanţa de putere nu funcţiona. Alianţele rigide constituite în cele două blocuri ideologice ale Războiului Rece nu au îngăduit mişcările de aliniere şi realiniere rapidă cerute de eficienţa balanţei de putere. Proiectul liberal era de a înlocui politica alianţelor cu aceea a unui sistem de securitate colectivă. După al Doilea Război Modial.putere. aşadar. în care agresiunea oricărui stat să primească un răspuns colectiv. O ipoteză explicativă este că balanţa puterii a fost înlocuită cu balanţa terorii nucleare. sistemul să răspundă împotriva oricărei agresiuni sau încercări de control hegemonial. teoria securităţii colective propunea ca: 1. Se pare. în cele nouă războaie dintre marile puteri de după Congresul de la Viena. între 1815-1848 şi între 1871–1914. Ca atare. în ciuda celor două episoade de “pace lungă”. în loc de a accepta războiul ca un instrument de politică naţională. nu un instrument de prevenire. Liga Naţiunilor s-a născut din această convingere. Astfel.3 Sistemele de securitate colectivă Izbucnirea Primului Război Mondial a discreditat în cea mai mare măsură politica balanţei de putere. că puterea mărită a unui stat poate ameninţa într-atât adversarii încât aceştia găsesc raţional să lanseze atacuri preemptive. nu mai puţin de cinci cazuri în care atacatorul era mai slab din punct de vedere militar decât statul atacat (Singer şi Small 1974). Specific. securitatea colectivă se bazează pe inhibarea războiului prin ameninţarea colectivă. 2. 17 . Proiectul Correlates of War (CoW) de la Universitatea din Michigan contabilizează. Asumpţiile conceptului de securitate colectivă Preşedintele Wilson a exprimat cea mai vehementă critică la adresa politicii balanţei de putere. La fel de discutabilă este şi premisa realistă a securităţii mărite a statelor cu potenţial militar superior. în ideea că ţările doritoare de pace ar putea descuraja colectiv agresiunea. se pare că enormul potenţial de ameninţare reprezentat de arsenalele nucleare a fost principalul suport al păcii. războiul dintre marile puteri a dispărut cu desăvârşire. Proporţiile catastrofice ale războiului şi conjunctura declanşării sale i-au dus pe gânditorii liberali să vadă în balanţa de putere cauza acestui conflict. În această perioadă au avut loc în mod frecvent războaie între puterile europene.

securitatea colectivă nu a fost implementată de chiar puterile care au iniţiat-o.. stabilind relaţii atât cu hegemonul lagărului opus (e.. să implice participarea tuturor statelor. partenerii mai slabi de coaliţie au primit mai mult spaţiu de manevră. Chinei. să creeze o organizaţie internaţională menită să identifice actele de agresiune şi să organizeze un răspuns militar la adresa lor. precum şi invazia Etiopiei de Italia (1935) au fost condamnate ferm.. 1950–1970 • Bipolicentrism: Între 1970–1989. Lumea va fi mai sigură .g. respectiv a sateliţilor. fiecare balansându-se reciproc.g. URSS–Franţa) sau cu ţări de rangul doi (e. 18 . 3.. Europei. Preşedintele Nixon a fost un adept explicit al teoriei balanţei de putere: “Trebuie să ne amintim că singura perioadă din istorie când am avut o perioadă extinsă de pace a fost atunci când am avut o balanţă a puterii. nu doar a unui număr suficient pentru a-l opri pe agresor. Agresiunea Japoniei împotriva Manciuriei (1931) şi a Chinei (1937).. O explicaţie ţine de progresul în tehnologia militară. Uniunii Sovietice. Mai mult. Revenirea politicii echilibrului de putere După al Doilea Război Mondial. principiulself-help a redevenit singura garanţie a securităţii de stat. dar nu au fost sancţionate solidar.2. Polonia–Germania). Spre dezamăgirea avocaţilor săi. cele două superputeri şi-au menţinut superioritatea militară şi dependenţa aliaţilor. precum şi nevoia de a avea un sistem integrat de control al armamentului.. la nivelul alianţei. dacă vom avea o naţiuni puternice şi sănătoase ale Statelor Unite. Introducerea rachetelor balistice intercontinentale (ICBM) a redus dependenţa superputerilor de prezenţa militară pe teritoriul ţărilor satelit. izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial este socotită eşecul politicii de securitate colectivă. Totuşi. De aceea. SUA–România.” Modele postbelice ale balanţei de putere • Unipolaritate: SUA. ocuparea Cehoslovaciei de Germania nazistă nu a dus la un răspuns colectiv. 1945–1950 • Bipolaritate: SUA-URSS. Japoniei. împreună cu ideea că pacea este mai degrabă rezultatul puterii naţionale decât al celei multilaterale.

educaţia poate deveni un remediu împotriva războiului. deocamdată. statul şi războiul. 2001 Waltz distinge trei „imagini“ ale studiului RI: 3. cauzele majore ale războiului se găsesc în natura şi comportamentul omului.. 24) Dacă atribuim dificultăţile actuale unor deficienţe de cunoaştere. Războaiele pornesc din egoism. cât de o canalizare a energiilor ce sunt. risipite în nebunia distructivă a războiului.. Locke) – nivelul comportamentului individual Conform primei imagini a relaţiilor internaţionale. atunci războiul trebuie eliminat prin înnobilarea oamenilor sau prin asigurarea readaptării lor psiho-sociale. dar ceea ce au în comun este ideea că dacă vrem să avem o lume mai paşnică trebuie să schimbăm oamenii. Iaşi: Institutul European. O analiză teoretică (1959. din direcţionarea greşită a unor impulsuri agresive.1 Natura umană – antropologie politică a clasicilor gândirii politice (Hobbes.Bertrand Russell considera că limitarea instinctului posesiv este o premisă a păcii (Political Ideals. Waltz. . din stupiditate. p. 19 . (p. 25) Recomandările sunt diverse.1. trad. Omul. 42) Alţii sunt de părere că mărirea şanselor de pace nu depinde atât de o schimbare a “instinctelor”.Dacă acestea sunt cauzele fundamentale ale războiului. (p.. .. rom.Capitolul 3 Teoria neorealistă a relaţiilor internaţionale 3.1 Întemeierea neorealismului Kenneth N. Columbia University Press).

că este rău.1. că restricţiile impuse guvernului în vederea respectării drepturilor cetăţeneşti constituie impedimente în elaborarea şi implementarea politicii externe..atât ca structură moral-intelectuală. pot avea efectul nedorit de a îngreuna sau a face imposibile acţiunile pe care trebuie să le întreprindă guvernul respectiv pentru menţinerea păcii în lume. De exemplu. Woodrow Wilson – la autodeterminarea naţională şi organizarea democratică modernă. Deşi fiecare definiţie consideră cruciale aspecte diferite. O astfel de explicaţie poate fi legată de un tip de guvernământ despre care se crede.. Pentru a ieşi cu bine dintr-un astfel de conflict. îndeobşte. de multe ori se consideră că privaţiunile impuse poporului de către tiran produc nişte tensiuni ce îşi pot găsi expresia în atacurile împotriva străinilor. Aceste restricţii. Immanuel Kant îl raportează la principiile abstracte ale dreptului. (p. toate susţin la unison că pacea va fi instaurată în lume dacă şi numai dacă toate statele vor fi reformate.2 Structura internă a statului – ideea că politica externă este un reflex al politicii interne Recursul la defecte interne pentru a explica acele acţiuni externe ale statului care duc la război poate îmbrăca multe forme.Karl Marx defineşte termenul de “bun” în funcţie de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. o ţară poate susţine că nu şi-a câştigat frontierele “de drept”. Astfel. în sine. cât şi din punctul de vedere al conduitei psiho-sociale. 20 . explicaţia se poate referi la neajunsuri geografice sau economice sau la lipsuri prea vag definite ca să poate fi etichetate. astfel. de altfel lăudabile în intenţia lor originară. când fiecare stat îşi judecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ceea ce-i dictează propria raţiune sau dorinţă – conflictele trebuie să apară şi uneori se ajunge la război. reforma recomandată este considerată a fi o bază suficientă pentru a asigura pacea mondială.1. Mai precis.3 Interacţiunile interstatale – tiparele de comportament în sistemul internaţional Când există atâtea state suverane. (pp. 88-89) Dar în ce mod ar trebui schimbată structura statelor? Care ar fi definiţia standard a unui stat bun? . S-a observat. ca ultim exemplu. că aceste frontiere sunt necesare pentru a-i asigura securitatea şi că un război prin care să-i extindă teritoriul în măsura dorită este justificat sau chiar necesar. 26) 3. (p. când nu există nici un sistem juridic care să se poată aplica în relaţiile dintre acestea. 90) 3. Şi. Explicaţia mai poate viza şi defectele unei guvernări care nu este rea.

ordine care stă la baza securităţii. ignorându-le pe celelalte două. Această observaţie stă la baza sugestiei lui Waltz că sistemul internaţional este guvernat de legi obiective. Pentru a le formula. fiecare. Aşa cum interesul propriu al întreprinderii este motorul economiei de piaţă.statul trebuie să se bazeze pe propriile sale mijloace. Potrivit lui Waltz. 164) Cu toate acestea. Este însă vorba despre o ordine care nu urmează nici un plan. totuşi. aceea de a aduce ordine în lumea statelor. Piaţa economică îşi găseşte paralela în piaţa de putere construită de Waltz. dar structura sa – distribuţia puterii între state – este. ele determină structura sistemului pieţei libere (Waltz 1979: 70ff). în transformare. (p. Analogia cu teoria relaţiilor internaţionale este imediată. potrivit lui Waltz. o structură politică este definită prin trei elemente (1979: 79): (a) principiu de organizare (b) specificarea funcţiilor unităţilor diferenţiate formal 21 . Piaţa liberă este un mediu anarhic. Theory of International Politics. Astfel. Waltz importă din teoria economică modelul microeconomiei. în politica internaţională. la fel este. Întreprinderile mari determină evoluţia preţurilor mai mult decât cele mici. din natură. în care nu exită o autoritate supraordonată de reglementare. Funcţia primară a sistemului de state suverane este. ca să spunem aşa. Conceptul de „sistem internaţional“ este preluat din vocabularul ştiinţelor sociale. propria securitate. fiind lipsită de intervenţia statului. de eficienţa cărora trebuie să se ocupe în mod constant. dacă este respectată de toţi participanţii. în lucrarea sa din 1979. ştiinţele politice erau dominate de teoria sistemelor. încât rareori se întâmplă ca un analist să se concentreze asupra unei singure imagini. statul şi sistemul de state sunt atât de importante pentru orice încercare de înţelegere a relaţiilor internaţionale. Omul. În anii ’50. Elementele sistemului internaţional rămân mereu aceleaşi: statele. (p. 163) Toate cele trei imagini fac parte. Piaţa ideală nu constă decât în întreprinderi aflate în concurenţă reciprocă. Ea rezultă din acţiunile statelor care îşi urmăresc. Sistemele sunt definite potrivit nevoilor lor funcţionale: anumite funcţii sau sarcini trebuie îndeplinite într-un sistem politic pentru ca acesta să se poată reproduce într-un anumit mediu. Waltz declară predominanţa celei de-a treia imagini – sistemul internaţional – în RI. acţiunea individuală (self-help) a statelor pentru a-şi reduce vulnerabilitatea militară (1979: 91).

dificultatea de a explica 22 . ci de sisteme culturale diferite. în scopul neutralizării potenţialului de ameninţare. Dar. Apoi. fiecare dintre aceste sisteme poate fi analizat conform principiilor neorealismului. cu avantaje şi dezavantaje (personalizarea statului.g. este de discutat în ce măsură se susţine analogia realiştilor şi a neorealiştilor dintre starea de natură. Structura sistemului de state rezultă din numărul de actori puternici – discuţie sisteme bipolare. Astfel. “After Pax Americana: Benign Power. Războiul nu este. Wendt 1999).g. abia după încheierea acestuia au devenit vizibile noile linii de conflict. socialism ori liberalism. Totuşi. Regional Integration. care este rolul statului cu privire la propria societate? Pentru cine vor statele să asigure securitate: pentru o minoritate elitistă? Pentru un grup de putere? Pentru o societate liberă? Nu se poate răspunde la această chestiune fără a lua în considerare organizarea internă a sistemului politic. Constelaţia internaţională de state este. 40–79: Nu există un sistem internaţional. and the Sources of Multipolar Stability”. Este. cu situaţia statelor în lumea anarhică a politicii internaţionale. Statele sunt constructe sociale care. Deşi unele teorii sociale identifică statul cu un actor unitar (e. în vreme ce balansarea reprezintă alierea cu alte puteri. aşadar. în sine. sisteme multipolare. cu viziuni diferite asupra lumii şi cu moduri de comunicare diferite. în principiu. Stephen Krasner 1999) propune identificarea statului ca actor de politică internaţională cu liderii acestuia. nici necesar. dar nu este lipsită de ordine. În fapt. Balanţa de putere are un efect stabilizator. Charles Kupchan (1999). pp. acesta nu are dorinţe. iar nu structura internă a statelor. Astăzi lumea statelor nu mai este structurată de tipurile europene de ideologie. nici inevitabil. ci sisteme regionale de state în care concurează pentru putere puteri regionale. elementul decisiv. pasiuni şi nevoi proprii. în cea mai mare parte funcţionează prin mecanisme raţionale. de la Hobbes. desigur. Unii autori neorealişti (e.(c) distribuirea capacităţilor (distribution of capabilities) peste acele unităţi. neorealismul contemporan se desprinde de teoretizarea Războiului Rece. o asumpţie simplificatoare. Înregimentarea reprezintă alinierea cu statul puternic care reprezintă un potenţial de ameninţare. Statele mici au alternativele înregimentării (bandwagoning) sau a balansării (balancing). Structura RI este anarhică. in International Security 23.

totuşi. astfel că în 1992. decizia sa dictând comportamentul internaţional al statului. creşterea comerţului liber global. numărul democraţiilor lumii a crescut considerabil. este produsul imaginar al situaţiei-limită de bellum omnem contra omnes. perspectiva liberală: răspândirea democraţiei1 . la Hobbes. mai mult de jumătate din ţările planetei erau. avea să se schimbe odată cu procesul de democratizare. în cel de-al treilea val. şi idealismul. iar angajamentul democratic al Rusiei a fost pus la îndoială în 1996. De fapt. cu instituirea parlamentelor. democratice. realiştii accentuază excesiv starea excepţională de teamă de război. “După încheierea războiului rece. în viaţa internă a statului. spre ororile Holocaustului şi spre izbucnirea Războiului Rece. Astfel. a partidelor şi a opiniei publice. spre reţinerea de la intervenţia umanitară în mai multe situaţii de criză gravă din ultimul deceniu. intervenţiile umanitare. Pe de altă parte. Pe de altă parte. pe de a altă parte. selectează anumite intervale istorice ca dovezi empirice. numeroase tendinţe globale de după Războiul Rece par să confirme. Carr (1946) a discreditat utopismul wilsonian arătând spre ruinele Europei de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Democraţiile integrează societatea în mecanismele de decizie ale statului. eforturile internaţionale de a preveni sau de a reduce efectele unor dezastre ecologice sau naturale. De circa 100 de ani. pentru prima dată. Dar viaţa de zi cu zi a statului nu se bazează pe scenariul razboiului ameninţător. Statul. Este relevant să observăm cum realismul şi neorealismul. puterile democratice manifestă susţiPotrivit lui Kupchan şi Wittkopf (1999: 47). imaginea premodernă a suveranului care. spre efectele perverse ale tratatelor de liber-schimb care au dus la creşterea de tarife compensatorii şi spre evidentul recul al democraţiei în unele state importante pe scena internaţională. potrivit lui Hobbes. din nou. tendinţa globală de democratizare continuă.” 1 23 . etc. Deşi au avut loc reveniri la situaţia anterioară începând cu 1993. politica externă nu mai este domeniul exclusiv al executivului. pe de o parte. importanţa crescută acordată drepturilor omului. Între 1974 şi 1980. Dar. Waltz a respins cu consecvenţă istoricizarea analizei sistemului internaţional. Totuşi. care au impus limitări semnificative asupra libertăţii suveranilor de a acţional în politica externă. multitudinea acordurilor de control al armamentului. prin politica lor externă. îşi exprima voinţa prin legi şi reguli iar pe plan extern era egalul altor suvernani. pesimiştii arată spre războaiele aparent nemotivate pe care unele democraţii ale lumii le pornesc împotriva unor state care nu constituie o ameninţare directă.natura constrângerilor asupra comportamentului politic al liderilor). mai bine de 30 de ţări s-au convertit de la regimuri dictatoriale la regimuri democratice. statul erodează cel mai mult încrederea cetăţenilor săi atunci când îi conduce în război. Aceasta rată a crescut în anii ’80.

informaţii. o ierarhie perfectă al cărui vârf decide pentru întreg sistemul. în viziunea sa. de relaţiile internaţionale ale statului. De aceea a fost NATO o organizaţie atât de atrăgătoare pentru statele Europei de est. in International Organizations 32. independenţa sa militară faţă de SUA poate fi realizată doar prin instituirea unei forţe paneuropene de apărare. Pe plan intern. Totuşi. tocmai securitatea. pp. încurajând-o prin anumite gesturi. Peter Gourevitch (1978). de ce au loc războaiele? Răspunsul realismului şi al neorealismului trimite la natura conflictuală a anarhiei internaţionale. cât şi pe timp de pace. Războiul Peloponesului: “Ceea ce a făcut războiul inevitabil a fost creşterea puterii ateniene şi teama pe care aceasta i-a cauzat-o Spartei”. socială şi politică.1. Tucidide. Ideea este că creştrea puterii militare a unui stat creează un senzaţie de in24 . Dar Waltz nu ia în considerare aceste aspecte. Aceste noi dezvoltări teoretice exercită asupra neorealismului presiunea de a renunţa la asumpţia statului reificat ca „actor unitar“. în parte. Studiile privind cea de-a doua imagine şi cea de-a doua imagine răsturnată se bazează pe asumpţia unei „texturi poroase“ a învelişului exterior al politicii statelor. dar este însoţită de o a „doua imagine răsturnată“ (second image reversed). Statele se adaptează mediului internaţional nu doar prin comportamentul lor exterior. Dar un efect nedorit al acestui tip de raţionament este aşa-numita dilemă a securităţii. politica internă explică o parte a relaţiilor externe. În ceea ce priveşte UE. Cea de-a „doua imagine“ a lui Waltz nu doar că nu poate fi neglijată. Doar statele contează ca actori ai politicii internaţionale. Cu toate acestea. presupune cooperare internaţională. sau chiar material. ci şi prin structura lor internă. valoarea supremă a viziunii reliste. “The Second Image Reversed: The International Sources of Domestic Politics”. 3. Neorealismul cultivă respingerea instituţiilor internaţionale şi a cooperării internaţionale. statul este.4 Dilema securităţii Aşadar. Interesant este că această viziune nu e lipsită de o anume plauzibilitate. 889–912: Condiţiile interne ale politicii statelor sunt deteminate. Cooperarea este esenţială pentru politica de securitate a statelor atât în vreme de război.nere pentru opoziţia ilegală din statele autoritare. Organizaţiile internaţionale funcţionează numai în măsura în care statele le respectă regulile.

într-un moment în care toţi suferă de foame. dar lasă. totodată. care este întemeierea neîncrederii realismului şi neorealismului în capacitatea de cooperare internaţională durabilă? Waltz preia de la Rousseau o parabolă numită vânătoarea cerbului (stag hunt): Să presupunem că cinci oameni care au dobândit o capacitate rudimentară de a vorbi şi de a se înţelege unul cu altul se întâlnesc. Ieşirea din această dilemă nu se poate face decât prin cooperare internaţională. primul stat se va simţi ameninţat. după cum susţin unii autori. Dacă celălalt stat nu-şi măreşte capacitatea militară. pp. nici măcar cea dominantă. unul din cei cinci îl prinde. Povestea este simplă. Într-o acţiune de cooperare. întâmplător. cerbul să scape. însă are implicaţii deosebit de importante. nu te poţi bizui pe ceilalţi. riscă să fie expus acţiunilor agresive ale celui dintâi. în care toţi au acelaşi obiectiv şi sunt în aceeaşi măsură interesaţi de proiect. va duce la o senzaţie de insecuritate în cel de-al doilea.securitate a altui stat. unul dintre ele duce la o periculoasă cursă a înarmărilor. Concluzia este că ambele cursuri de acţiune au ca efect un sentiment diminuat de securitate. într-adevăr. pe de altă parte îşi măreşte capacitatea militară. Vânătoarea cerbului Pe de altă parte. aşa încât “cad de acord” să coopereze pentru aprinde unul. 171–172) 25 . astfel că va trebui să se înarmeze. singura dimensiune a politicii internaţionale şi. ceea ce. Fiecare îşi poate potoli foamea mâncând a cincea parte dintr-un cerb. Dar oricare din ei se poate sătura şi cu un iepure şi dacă se iveşte unul prin preajmă. (Waltz 1959. Interesul lui imediat prevalează asupra preocupării pentru semeni. Trădătorul îşi poate potoli foamea. Mai mult. Dacă. la rândul său. Securitatea nu este.

(Morse 1972: 138–39) Avem aici de-a face cu un concept al interdependenţei militar-strategice. Astfel. În ştiinţele politice. David Ricardo sau John Stuart Mill. aşa cum a fost cazul cu crahului bursier asiatic la sfârşitul anilor ‘90. interdependenţa se referă la fenomenul relaţionării complexe dintre evenimente care au loc în diferite părţi ale lumii. Pe fondul apariţiei rachetelor balistice intercontinentale (ICBM).Capitolul 4 Instituţionalismul liberal: Interdependenţă şi teoria regimurilor 4. termenul interdependenţă a fost introdus în anii ‘60. Adam Smith.1 Teoria interdependenţei În relaţiile internaţionale. simpla distanţă geografică nu mai putea constitui un element de siguranţă a statelor în faţa potenţialelor atacuri. cunoscute de mult timp în domeniul comerţului sau al politicii monetare. neither state can effectively move toward isolation or increase its own autonomy so far as security is concerned. O criză economică a unui stat poate avea consecinţe globale. Lucrurile sunt. care a caracterizat un context generat de conflictul dintre două viziuni mu- 26 . în acest sens. încă de la clasicii liberalismului. după cum securitatea statelor depinde de strategiile poliţieneşti din alte state. în contextul de securitate al conflictului ideologic dintre est şi vest.

S-a dovedit că reacţiile individuale ale statelor au generat situaţii de conflict cu politicile altor state. ca şi de la lucrările lui Robert O. “The Politics of Interdependence” (1969). Cele mai semnificative impulsuri au venit de la economistul american Richard Cooper. în legătură cu apariţia crizelor economice şi cu conflictele economice dintre statele industrializate. întrepătrunderea cercetării economice şi politologice a adus în centrul atenţiei economia politică internaţională (Strange 1970). La începutul lui 1975. Retorica politică naţionalistă s-a modificat în favoarea uneia a cooperării internaţionale. Japonia. probleme legate de creşterea bunăstării. ideea de interdependenţă a câştigat teren şi în alte chestiuni decât cele de securitate militară. substitut al celei unilaterale sau cel mult „atlantice“ de până atunci. adică de inflaţie concomitentă cu stagnare economică. brusc. conceptul de interdependenţă s-a impus în RI la începutul anilor ‘70. Cele mai grave două şocuri economice au fost prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods – care stabilea convertibilitatea dolarului în aur – prin suspendarea de către Administraţia Nixon a acestei convertibilităţi în luna august 1971 (fără prevenirea celorlalţi participanţi la sistem!) şi criza petrolului declanşată de embargoul impus de OPEC ca urmare a războiului arabo-israelian din 1973. o serie de economişti şi politologi au început să pună la îndoială puterea explicativă a paradigmei dominante în RI. Keohane şi Joseph Nye despre relaţiile transnaţionale. aceste evenimente au constituit cauze ale unui fenomen de stagflaţie. Astfel. de disponibilitate a resurselor naturale şi de distrugere a mediului au devenit. prin plasarea cauzelor crizei economice de la nivel naţional la nivel mondial. de prim ordin. Power and Interdependence. pentru a pedepsi SUA şi alte state industrializate pentru sprijinul acordat Israelului. axat pe primatul securităţii şi al puterii militare a statelor. World Politics 27 . În special politicienii americani recurgeau la conceptul de interdependenţă pentru a justifica o politică externă de cooperare multilaterală. prin lucrarea The Economics of Interdependence (1968). Cumulate. de la seria de articole a lui Edward Morse. precursor al actualului G8. şefii de stat ale celor mai mai patru puteri economice – SUA. Germania şi Franţa – s-au întrunit într-un „summit economic mondial“. Fondul acestor conflicte îl constituie diminuarea influenţei americane ca urmare a eşecului din Vietnam şi întărirea economică a Europei şi a Japoniei.tual exclusive despre politica mondială. De asemenea. Lucrarea acestora din urmă. În plan economic. Din această perspectivă. susţinute fiecare de arsenale de arme nucleare. realismul politic. prin sublinierea interdependenţelor economice la scară mondială.

Sunt distinse două niveluri: (1) nivelul politicii externe – cercetarea optimizării acţiunii de politică externă. Pentru autori precum Ronsencrance (1977). după care a intrat într-un declin continuu. interdependenţa creşte necontenit din 1945 încoace. sensul utilizării unei corelaţii sau alteia trebuia legat de o anumită semnificaţie atribuită diferitelor modalităţi de măsurare. cu consecinţe pentru capacitatea de realizare a scopurilor economice şi politice. adică instrumentele adecvate pentru reacţia la această schimbare. În fine. (2) nivelul politicii internaţionale – posibilităţi de modelare a acesteia prin cooperare între state 4. Karl Deutsch (1967). evoluţia empirică a interdependenţei prezenta variaţii puternice pe ansamblul secolului XX. Cum explicăm aceste aprecieri diferite? O explicaţie ţine de diversitatea metodelor de măsurare a interdependenţei. a cărui caracteristică este o limitare a capacităţii de acţiune a statelor. Cooper (1968) sau Keohane şi Nye. Ca atare. modelul „procentului de export“. pentru autori ca Morse (1972).in Transition (PaI). puternic contestate reciproc. Aceste abordări reflectă orientarea cantitativă a cercetării sociale dn anii 1950 şi 60. Este investigată capacitatea de acţiune a statelor naţionale în aceste condiţii. de exemplu. Erau căutate corelaţii între variabile economice. Desigur. interdependenţa s-a intensificat între 1950 şi 1958. Deutsch arată că fazele târzii ale procesului de industrializare sunt caracterizate printr-o reducere a proporţiei pe care exportul o ocupă în produsul intern brut al statelor.1 Conceptul de interdependenţă în ştiinţele politice Există astăzi o intensitate mai mare a relaţiilor de interdependenţă decât în trecut? Cum măsurăm acest lucru? Răspunsurile la aceste întrebări sunt foarte diferite. care urmăreşte raportul dintre tranzacţiile internaţionale ale unei ţări şi produsul ei social brut. apără teza diminuării interdependenţei globale.1. pleacă de la constatarea existenţei unei schimbării profunde de structură a sistemului internaţional. după care aceasta a intrat pe un trend descendent accentuat. De exemplu. care măsoară raportul dintre exporturile totale ale unui stat către un altul şi importrile totale din acel stat în primul. astfel 28 . Anul 1913 este luat drept reper pentru nivelul cel mai ridicat de interdependenţă. folosite ca indicatori pentru un gradul de interdependenţă. sau modelul “chooser-chosen GNP”. ca fapt legat de creşterea industrializării statelor. De fapt.

2 Conceptul de interdependenţă politică la Nye şi Keohane Keohane şi Nye trasează diferenţa dintre interdependenţă şi interconectivitate cu ajutorul criteriului costurilor: numai acele interacţiuni care cauzează costuri reciproce constituie interacţiuni de interdependenţă – desigur.) (pp. interaction.e. semnificaţia politică a interconectivităţii empirice. (K & N 1977: 13) 29 .1. mai departe. costurile nefiind necesarmente simetric suportate. i. Cei doi autori disting. Dacă interacţiunile au loc fără costuri semnificative. in trade (.. Vulnerability can be defended as an actor’s liability to suffer costs imposed by external events aven after policies have been altered. Astfel. (Rosencrance şi Stein 1973: 12) 4. deoarece mărgineşte autonomia statelor şi impune eforturi de adaptare.. pentru Keohane şi Nye.. cea dintâi reprezintă. conceptul de interdependenţă este diferit de cel de interconectivitate.de corelaţii empirice măsoară mai degrabă interconectivitatea dintre state – concept introdus de Inkeles (1975): Interconnnectedness refers to the volume or frequency of communication. Sensitivity involves degrees of responsiveness within a policy framework – how quickly do changes in one country bring costly changes in another. între două accepţii ale interdependenţei: sensibilitatea la interdependenţă (interdependence-sensitivity) şi vulnerabilitatea la interdependenţă (interdependence-vulnerability). atunci ele vor reprezenta doar interacţiuni de interconectivitate. and how great are the costly effects? (K & N 1977: 12) Sunt avute în vedere costurile care rezultă atunci când nu există nici o reacţie politică din partea statului afectat de schimbările din primul stat. interdependenţa presupune întotdeauna costuri. mai degrabă. or exchange between two sociocultural systems. Aşadar. It is most often expressed in the exchange of goods and services. politically significant interdependence is much higher today than it was during the nineteenth century. Thus. ceea ce nu poate fi reliefat prin măsurare directă. 469–70).

pe lângă conceptul de interdependenţă tocmai introdus. Uneori. evenimentele lumii politice reale cad mereu undeva între aceste două extreme ideal-tipice. mai degrabă. interdependenţa complexă este mai aproape de realitate. (K & N 1977: 24–37) Pentru cei doi autori. ca ideal-tip. realismului în RI. de importanţă fundamentală. 4.1. ca model teoretic.3 Două modele: realism şi interdependenţă complexă Dar mai există. vulnerabilitatea la interdependenţă este legată şi de disponibilitatea relativă şi de mărimea costurilor măsurilor politice alternative ale actorilor implicaţi (K & N 1977: 13). (2) Puterea este mijlocul cel mai eficient al exercitării politicii. Iată asumpţiile realismului. ai politicii mondiale. o multitudine de diferite domenii de probleme (issue areas). şi cel de interdependenţă complexă. răsturnând asumpţiile de bază ale realismului. doar o importanţă politică secundară. aşadar. Ideal-tipul interdependenţei complexe constă. în contexte de relaţii marcate de interdependenţă. ea este dimensiunea mai importantă a interdependenţei. Prin urmare. şi ca entităţi închise. utilizat de către Keohane şi Nye. Ca atare. decât realismul. în prezentarea lui Keohane şi Nye: (1) Statele sunt concepute ca actori dominanţi. în „răsturnarea“ acestor premise fundamentale: (1) Statele nu sunt unităţi închise în sine şi nici actori unici ai politicii mondiale. Keohane şi Nye constată că 30 . adecvarea utilizării unui model explicativ sau altul ţine exclusiv de decizia cercetătorilor de a aplica un model sau altul în situaţii concrete. Acesta este contrapus de autori. Există şi importanţi actori ne-statali. unitare. (3) Nu există o ierarhie prestabilită a a scopurilor de politică internaţională: securitatea militară nu este a priori mai importantă decât anumite scopuri de ordin economic. (3) Există o ierarhie clară a scopurilor în politica externă: chestiunile de securitate militară (high politics) domină scopurile de ordin economic sau social (low politics).În plus. există. exercitarea violenţei sau ameninţarea cu violenţa este cel mai eficient mod de a exercita puterea. (2) Puterea militară are.

posibilităţile stabilirii agendei (setting the agenda) politicii internaţionale se modifică. politica internaţională în condiţii de interdependenţă complexă este caracterizată prin procese politice fundamental diferite de cele ale asumpţiilor realiste. În condiţii de interdependenţă complexă intervine o discontinuitate între distribuirea generală de putere (distribution of capabilities) şi rezultatele politice. cu atât mai puţin poate fi tradusă superitatea generală de putere a unui stat (overall power structure) în rezultate politice în interiorul domeniilor specifice. pe lângă limitarea generală la relaţiile dintre statele industrializate ale vestului. organizaţiile internaţionale dobândesc un rol mult mărit. În fine. precum şi relaţiile bilaterale dintre SUA şi Canada. în special în domeniile economiei şi ecologiei globale. statele puternice au dificultăţi în a-şi utiliza superioritatea de putere. 31 .. de a iniţia formarea de coaliţii sau de a constitui forumuri pentru articularea şi expresia intereselor statelor slabe.condiţiile interdependenţei complexe caraterizează din ce în ce mai mult politica mondială în unele domenii importante şi între unele ţări. Studiile de caz cu care Keohane şi Nye susţin aceste concluzii privesc dreptul internaţional al mării şi politica economică internaţională. Distribuirea puterii şi gradul de vulnerabilitate în domenii specifice devin relevante în analiza proceselor politice. respectiv interdependenţă complexă – în domenii specifice. care erau considerate până atunci ca ţinând de politica internă a statelor. deosebirea dintre diferite “issue areas”. precum securitatea.. Prin procese politice sunt desemnate modalităţile prin care resursele de putere ale unui stat sunt „traduse“ în putere înţeleasă ca şi control asupra rezultatelor politice. prin abilitatea de a influenţa stabilirea agendei. (K & N 1977: 223) Interdependenţa complexă caracterizează cu precădere relaţiile dintre statele industrializate (ţările OECD). Totuşi. în situaţii concrete de negociere: cu cât mai mult aproximează o anumită conjunctură o situaţie de interdependenţă complexă. Apoi. respectiv dintre SUA şi Australia. Astfel. Autorii admit aplicabilitatea ambelor modele explicative – realism. O interdependenţă mărită duce la posibilitatea ca diferite grupuri intra-statale sau actori transnaţionali să politizeze anumite probleme.. În modelul realist. superioritatea generală de putere a unui stat determină rezultatele politicii internaţionale. economia şi mediul înconjurător joacă un rol central. În atari condiţii. întrucât între resursele de putere şi puterea ca şi control asupra rezultatelor politice intervine interdependenţa ca variabilă sistemică.

cum pot statele să-şi exercite puterea în condiţii de interdependenţă. în mod tipic. ceea ce pretinde un efort de adaptare la condiţiile schimbate. de control – şi rezultatele proceselor politice – variabile dependente. Interdependenţa modifică astfel structura şi contextul negocierilor internaţionale. o problemă a strategiei politice. Cu alte cuvinte. Interdependenţa intervine între putere – variabilă independentă.1. datorită costurilor implicate. reglementarea activităţii întreprinderilor sau implementarea programelor de redistribuire a bunurilor publice. raţional şi dominant pe scena internaţională. chestiunea centrală pentru Keohane şi Nye în PaI este. paradigma în care operează cei doi autori este aceea a calculului raţional de tip cost-beneficii. Astfel. Vulnerabilitatea de interdependenţă include astfel o dimensiune strategică: pentru statele relativ invulnerabile există posibilitatea de a manipula sistemul internaţional pentru atingerea propriilor interese. Interdependenţa este. (Keohane şi Nye 1987: 730) De altfel. operând în circumstanţele modificate de condiţiile interdependenţei. De această problemă se leagă încercările de a evita costurile de adaptare. interdependenţa generează. Interesul statelor individuale este de a redistribui costurile şi beneficiile legate de relaţiile de schimb internaţional în favoarea lor. observate. (2) From the perspective of the international system. statele prezintă niveluri diferite de vulnerabilitate. în diferite domenii politice. în contextul relevării „iluziei de autonomie“ de la începutul anilor 1970. care nu mai pot acţiona autonom în domenii precum politicile financiare şi fiscale. Ele vor încerca să folosească interdependeţa asimetrică drept sursă de putere şi să influenţele organizaţiile internaţioale în favoarea lor. ceea ce înseamnă că. comună cu a realismului. (1) From the foreign-policy standpoint. este a statului ca actor unitar. asimetrică.4. Problema politică se leagă însă de costurile relaţiilor de interdependenţă: ea limitează autonomia de acţiune politică a statelor.4 Politică şi interdependenţă Aşadar. the problem is how to generate and maintain a mutual beneficial pattern of cooperation in the face of competing efforts by governments (and nongovernmental actors) to manipulate the system for their own benefit. scopul declarat al PaI e optimizarea politicii externe americane. the problem facing individual governments is how to benefit from international change while maintaining as much autonomy as possible. Presupoziţia fundamentală. 32 .

printr-o viziune teoretică opusă viziunii dominante până atunci, a realismului politic. Reducing one’s vulnerability to external events can be part of a neoisolationist strategy; but it can also be one element in a strategy of policy coordination and international leadership. (K& N 1977: 239). Ei disting trei tipuri de leadership – hegemonie, unilateralism şi multilateralism – şi se pronunţă, în contextul declinului hegemoniei americane, pentru multilateralism ca politica cea mai adecvată condiţiilor de interdependenţă. Ei recomandă Statelor Unite o politică activă de coordonare internaţională, bazată pe convingerea că organizaţiile şi regimurile internaţionale sunt în poziţia de a rezolva conflictele internaţionale prin implementarea unor soluţii “win-win”, pentru toate părţile implicate. Această linie va fi dezvoltată de către Robert Keohane în anii ‘80 sub forma teoriei regimurilor.

4.1.5

Interdependenţă, cooperare şi instituţii internaţionale

Interdependenţa ilustrează problemele acţiunii colective (collective action problems): interesele unui stat nu pot fi realizate decât în mod dependent de deciziile luate de fiecare dintre celelalte state implicate în relaţiile de interdependenţă. Prin urmărirea unilaterală a scopurilor politice, crearea sau dobândirea unui bun – bunăstarea economică, securitatea sau protecţia mediului – rămâne la nivel suboptimal, adică nesatisfăcătoare pentru toţi actorii implicaţi. Astfel, inderdependenţa conduce la un interes pentru cooperare al egoiştilor care acţionează raţional. Mai mult, interdependenţa este atât o condiţie de posibilitate a cooperării, cât şi o sursă a nevoii de cooperare. Prin PaI, ştiinţele politice ale anilor 1970 şi ‘80 au primit un temei al strădaniei statelor industrializate, sub conducerea SUA, de a realiza o coordonare politică în organizaţii internaţionale, precum GATT sau FMI.

4.1.6

Dezvoltări ulterioare ale teoriei interdependenţei

În analiza interdependenţei complexe întreprinse de Keohane şi Nye sau pus bazele dezvoltărilor ulterioare ale unor curente teoretice care domină şi astăzi mainstream-ul RI, precum teoria regimurilor şi instituţionalismul liberal. Interdependenţa modifică structura şi contextul interacţiunii dintre state, astfel că o analiză riguroasă presupune un concepţie despre negocierile intenaţionale. Ambele aspecte – a) agendele internaţionale pot fi manipulate şi

33

b) organizaţiile intenaţionale modifică şi reglementează efectele interdependenţei – au dus la integrarea conceptului de interdependenţă în teoria negocierilor şi cooperării internaţionale, în special a negocierilor multilaterale, în care legarea/conectarea diferitelor domenii de probleme (issue linkage) este frecventă, şi a studiilor despre semnificaţia crescândă a bunurilor colective. Şi domeniul menţinerii păcii (peacekeeping) prin instituţii internaţionale a primit impulsuri importante de la PaI. Este postulată o conexiune între interdependenţă şi reducerea violenţei militare ca mijloc de management al conflictelor internaţionale. Constatarea existenţei unei utilizări reduse a violenţei în rlaţiile internaţionale prin instituţiile internaţionale nu este, totuşi, suficient de specifică, „civilizarea“ fiind o caracteristică a relaţiilor dintre statele vestului industrializat, adică acele state al căror tratament reciproc este reglementat de o reţea deasă de instituţii. Astfel, este oferită o cale de cercetare a fenomenului „păcii democratice“, care se referă la legătura dintre constituţia internă a statelor democratice, implicarea lor externă în instituţii internaţionale şi faptul absenţei violenţei ca mijloc de rezolvare a conflictelor dintre ele. Să notăm că modelul interdependenţei are în comun cu realismul o serie de premise fundamentale, precum cea a dominanţei statelor ca actori pe scena internaţională şi cea a caracterului unitar, de unitate închisă, a statelor. Diferenţele de constituţie internă a statelor sunt neglijate. Realizarea intereselor de stat prin influenţa exectitată de diferiţi actori sociali, de reţele transguvernamentale sau de grupuri de presiune nu poate fi explicată prin concentrarea pe nivelul sistemului de state. De altfel, teoria nu s-a putut dezvolta fără extinderea analizei de la nivel sistemic la nivelul politicii interne a statelor.

4.2

Teoria regimurilor

După cum susţine un adept al neorealismului (Joseph Grieco 1988), premisele neorealismului implică un model al aşa-numitei stabilităţi hegemoniale, potrivit căruia cooperarea internaţională este posibilă numai atunci când o putere hegemonială este gata să impună respectivul tip de cooperare asupra altor state. Răspunsul instituţionalismului liberal este că se poate realiza cooperare internaţională şi dincolo de structurile de putere hegemonială, atunci când, în condiţii de interdependenţă complexă, statele îşi pot maximiza astfel propriile interese. Apoi, din premisele neorealismului derivă şi concluzia că instituţiile internaţionale sunt instrumente ale puterilor hegemoniale. Totuşi, instituţionalis-

34

mul liberal susţine că instituţiile internaţionale servesc, dincolo de structurile de putere hegemonială, drept mijloc de cooperare prin care statele identifică interese mutuale pentru rezolvarea problemelor în dispută. În fine, instituţioalismul liberal s-a format şi în contextul dezbaterii despre declnul puterii hegemoniale a SUA din anii ‘70 încoace. Pe fondul acestui fenomen, predicţia neorealistă era aceea a unei scăderi de eficacitate a instituţiilor internaţionale, precum GATT sau FMI şi că, prin urmare, cooperarea din domeniile comerţului internaţional şi a relaţiilor monetare nu va mai putea fi menţinută. Într-adevăr, într-o primă fază, în anii 1970 şi ‘80, cooperarea din aceste domenii a cunoscut o scădere. GATT, creat în 1947 în scopul susţinerii procesului de liberalizare globală a comerţului, s-a confruntat cu un nou protecţionism, în vreme ce FMI a trebuit să renunţe la cursurile fixe, convenite în 1947, pentru a trece la o flotaţie liberă, mai flexbilă, a cursurilor de schimb. Dar, în ciuda acestor turbulenţe, aceste instituţii nu doar că au continuat să funcţioneze; ele au reuşit să menţină relaţi fundamentale de cooperare. Comerţul mondial nu a cunoscut prezisa escaladare a protecţionismului, iar domeniul monetar a menţinut convertibilitatea liberă a valutelor. Astfel, în ciuda declinului relativ de putere al Americii, a fost menţinută o ordine economică mondială relativ liberală, în care dependenţele economice mutuale chiar au crescut. Pe deasupra, în anii 1970 şi 1980 au fost întemeiate o multitudine de noi instituţi internaionale: în contextul relaţiilor dintre cele două blocuri ideologice a fost infiinţată Conferinţa Europeană pentru Securitate şi Cooperare (CSCE), tratatul de neproliferare a armelor nucleare (NPT), acorduri de control a înarmării (SALT, ABM, IMF), în care relaţiile de cooperare au funcţionat în pofida unei aproximative egalitaţi de putere între SUA şi URSS. Dacă până în anii ‘70 cercetarea instituţiilor internaţionale privea mai ales competenţele formale ale organizaţiilor intnernaţionale,cotitura produsă de neo-instituţionalism a constat în concentrarea asupra consecinţelor acţiunii instituţiilor înţelese în sens larg – nu doar organizaţii (Martin şi Simmons 1998). Cercetarea regimurilor s-a concentrat pe instituţii specifice, numite regimuri internaţionale, precum cel al comerţului şi finanţelor internaţionale sau pe diferite regimuri ale dezarmării, ale protecţiei mediului sau drepturilor omului. Regimurile sunt legate de domenii (issue areas) specifice ale politicii internaţionale. Principiul ordonator al suveranităţii statelor nu operează în regimurile internaţionale. Acestea sunt instituţii cooperative care reglementează anumite domenii de probleme, dar care nu au capacitatea de a acţiona ca agenţi de sine stătători. Ele sunt definite ca principii, norme şi reguli specifice anumitor domenii, care sunt convenite de state şi care sunt acceptate ca valabile. Drept principii sunt socotite standardele generale de compor35

în ciuda premiselor pesimiste care descriu politica mondială. chiar atunci când există un interes mutual. chiar în condiţiile existenţei unui interes mutual. Fiecare parte este motivată să-ţi mărească securitatea proprie „trişând“ faţă de cele stabilite în acord. Dar astfel de acorduri sunt foarte greu de realizat în condiţiile anarhiei scenei internaţionale. 4. deoarece fiecare caută să-şi maximizeze interesul propriu. After Hegemony. pe lângă Robert O. Stephen Krasner (1983). cele două părţi ar putea realiza un optim Pareto. cooperarea dintre state trebuie socotită precară. pentru că cheltuielile militare masive generează pierderi de bunăstare. căutând totodată să împiedice dobândirea de către celălalt de avantaje de securitate. regulile exprimă prescripţii verificabile – în mod tipic. se reprezintă în teoria jocurilor după cum urmează: 36 . precum şi de teama că cealaltă parte ar putea face tocmai acest lucru prin măsuri de înarmare ce contravin obligaţiilor asumate în acord. Astfel. a cărui lucrare din 1984. Kenneth Oye (1986) şi John Gerald Ruggie (1998) au produs lucrări de referinţă ale teoriei regimurilor. cooperarea internaţională durabilă în interesul comun al statelor implicate e posibilă – deşi cooperarea eşuează adesea. În anii 1980. Aşadar. Dar. ratează realizarea interesului comun. în vreme ce normele sunt prescripţii concrete de comportament. în fine. Dificultatea de a realiza cooperare internaţională în ciuda intereselor comune este ilustrată cu ajutorul dilemei prizonierului (1984: 67–69).1 Regimuri internaţionale şi cooperare internaţională Teza fundamentală a lucrării After Hegemony este aceea că. în cele din urmă. interesul reciproc ar fi să se ajungă la un acord de control al înarmării. Keohane. în condiţii de interdependenţă complexă. adică o situaţie din care nu se poate ieşi fără ca măcar unul dintre actori să nu fie într-o situaţie mai proastă. Acest interes îi face pe ambii să-şi mărească neocontenit cheltuielile militare. Constelaţia de interese prin care cele două state. Aceasta poate fi aplicată în cazul cursei înarmărilor dintre SUA şi URSS în timpul Războiului Rece.2. codificate – de comportament. este de referinţă pentru studiul nostru. Fiecare dintre cele două superputeri avea interesul de a-şi asigura un avantaj de putere faţă de adversar prin investiţii de ordin militar. pretinzând anumite tipare de comportament şi interzicând altele.tament. astfel că nici una dintre puteri nu-şi poate îmbunătăţi propria securitate (dilema securităţii).

la prima vedere. comportamentul raţional al fiecărui actor pare să excludă cooperarea. Dacă presupunem că concurentul se înarmează în secret. totuşi. imposibilă. în mod repetat în aceeaşi constelaţie de interese – cu alte cuvinte. în politica internaţională. (1984: 78–94). cooperarea internaţională nu este probabilă decât atunci când este susţinută de regimuri internaţionale. comportamentul cu privire la implementarea măsurilor de control a dezamrării este diferit de cel din situaţiile de decizie unică. dilema prizonierului este prezentă în variantă iterativă sau repeată. că problema cooperării se pune altfel atunci când luăm în considerare că. el tratează două chestiuni generale în After Hegemony: (1) În ce constă eficacitatea regimurilor internaţionale? (2) În ce circumstanţe reuşeşte construcţia regimurilor internaţionale? 37 . Ca atare. 1) creşterea înarmării (1. pe de altă parte. ambele superputeri pot coopera pentru realizarea unei politici comune de dezarmare. ambii actori dispun de strategie dominantă. de regulă. atunci din nou este motivant să „defecteze“ asigurându-şi astfel un avantaj faţă de celălalt. 3) (4. cooperarea pare. Dacă. deciziile asupra limitării şi reducerii armamentului sunt repetate. Prin cunoaşterea de către cele două superputeri a faptului că deciziile asupra dezarmării se repetă în timp. adică de un curs de acţiune care îi aduce avantaje unui actor indiferent de ceea ce va face celălalt. Repetarea situaţiilor de interacţiune face ca deciziile fiecăruia dintre state să se bazeze şi pe reflecţia asupra reacţiilor anticipate ale celuilalt. astfel. indiferent de ceea ce face celălalt. Astfel. statele se află.SUA URSS limitarea înarmării creşterea înarmării limitarea înarmării (3. 4) (2. Keohane argumentează. atunci va încerca să împiedice. presupunem că concrentul se dezarmeanză. 2 ) Dacă examinăm situaţia. Prin această umbră a viitorului (shadow of future). Problema este că e în avantajul oricăruia dintre cele două state să încalce acordul de dezarmare. respectiv pot fi descurajate să „defecteze“ unilateral din tratatul de control al armamentului. Totuşi. În vocabularul teoriei jocurilor. caracterizată prin interdependenţă complexă. pentru a folosi sintagma lui Robert Axelrod (1987). superioritatea de securitate a celuilalt. prin eforturi proprii de înarmare.

regimul internaţional al neproliferării armelor nucleare (NPT) al Autorităţii Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) are o autoritate extinsă de control. în faza de prenegociere. precum şi de controlul respectării lor. prin care este asigurat că nici un stat parte la tratatul NPT nu produce secret arme nucleare. De pildă. (c) Regimurile internaţionale leagă între ele diferite convenţii specifice de cooperare în interiorul unui domeniu de probleme. în comerţul internaţional. potrivit lui Keohane. În plus. facilitând realizarea intereselor existente.2 Eficacitatea regimurilor Eficacitatea regimurilor constă nu în aceea că schimbă interesele şi preferinţele statelor participante. Concret. regimurile internaţionale posedă mecanisme proprii de control (1984: 97–100). ci şi despre ce anume se negociază – liberalizarea comerţului internaţional. cooperarea din cadrul WTO priveşte aspecte foarte diferite. Ele instituie un climat de predictibilitate. adică a costurilor legate de negocierile diferitelor acorduri specifice. noi tarife vamale. de impunerea acestor acorduri. uşurând prin aceasta cooperarea internaţioală. este considerabil simplificat. GATT sau WTO stabilesc nu doar cine cu cine negociază. Negocierile sunt deja pre-structurate. în care sunt specificate scopurile fundamentale ale fiecărui stat participant şi procedurile de negociere (1984: 89–90). Regimurile internaţionale funcţionează drept catalizatori ai cooperării. care sunt obiectivele şi procedurile negocierii. Trebuie distinse aici patru moduri în care costurile de tranzacţionare sunt reduse prin intermediul regimurilor internaţionale: (a) Regimurile internaţionale scad costurile de tranzacţionare prin oferirea unui cadru de negociere. Regimul stabileşte deja cea mai mare parte a acestor lucruri.4. De exemplu. ceea ce duce la scăderea costurilor de supraveghere şi control a respectării acordurilor încheiate. statele sunt scutite de efortul semnificativ de a stabili. (b) Regimurile internaţionale măresc considerabil şansele ca ca înţelegerile negociate să fie şi respectate. să zicem. cu fiecare partener în parte. eficienţa regimurilor este legată de reducerea costurilor de tranzacţionare. Astfel.2. De exemplu. astfel că procesul propriu-zis de negociere despre. A trişa faţă de un participant la această organizaţie poate avea efecte care depăşesc cu 38 . nemodificate ale statelor – deosebire fundamentală de constructivismul social. astfel că realizarea acordurilor de cooperare într-un domeniu este facilitată de stimularea cooperării într-un alt domeniu (1984: 89–91).

de facilita realizarea intereselor comune prin cooperare internaţioală. de exemplu. 4. a gradual shift may take place from hegemonic to post-hegemonic cooperation.intensive interaction among a few players helps to substitute for. încălcarea sistematică a convenţiilor internaţionale de protecţie a mediului duce la discreditarea respectivului stat ca partener de negociere în orice alt acord privitor la ecologie. 39 .mult cadrul unei convenţii specifice de cooperare. reduce neîncrederea legată de temerea că alţii ar putea-o face. un stat care încalcă o convenţie semnată în domeniul comerţului cu produse agricole. Cu alte cuvinte. în ce constă cooperarea internaţională. de impunerea unor mecanisme speciale de monitorizare şi control – statele respectă prevederi care nu le sunt neapărat favorabile. Desigur. încălcarea înţelegerilor de cooperare nu mai poate avea loc sub pretextul impreciziei de conţinut a unui acord de cooperare sau altul. aceasta reduce şi tentaţia de a încălca convenţiile şi.2.. cooperarea capătă un conţinut riguros. incentives to cooperate will depend not only on the hegemon’s responses but on those of the other sizable states. since expectations may lag behind reality. întrucât acestea reduc semnificativ costurile legate de controlul reciproc al nivelului înarmării în cele două state. Increasingly. cel mai adesea. îi îngreunează considerabil această perspectivă. Astfel. De exemplu. afectând un spectru mult mai larg de relaţii de cooperare.3 Formarea regimurilor internaţionale Efectul anticipat al regimurilor. în orice caz. în cadrul regimurilor. or to supplement. sau. Efectul este unul de mărire a siguranţei şi predictibilităţii în domeniul comerţului internaţional. As a hegemon’s power erodes. (d) Prin regimurile internaţionale se stabileşte. Pentru a răspunde mai-sus amintitei obiecţii formulate de Grieco din perspectiva teoriei stabilităţii hegemonice. se poate confrunta cu sancţiuni în comerţul cu camioane. Un astfel de comportament exclude statul vinovat de la viitoare acorduri de cooperare. Pentru a evita preluarea unor costuri de reparare a reputaţiei – legate. but nothing in rational-choice analysis renders it impossible. este definită. explică de ce formează statele regimuri internaţionale. De pildă. SUA şi URSS au instituit diferite regimuri de control al înarmării. de asemenea.. . the actions of a hegemon. Such a transition may be difficult in practce.

they are built on one another. (3) de numărul statelor implicate în reglementarea unui anumit domeniu de probleme (Keohane 1984: 78–79). Instituirea unor noi regimuri depinde major de încrederea reciprocă generată de funcţionarea vechilor regimuri. decât pentru statele ale căror relaţii comerciale sunt oricum slab dezvoltate. The ability to create cooperation when it is desired by governments will also depend on existing patterns of regimes. Rezultă că o densitate de interdependenţă ridicată uşurează obţinerea unei balanţe echilibrate cost-beneficii prin instituirea şi menţinerea regimurilor. cu atât mai improbabilă este formarea unui regim internaţional.. Numărul statelor influenţează 40 . Regimes rarely emerge from chaos.. on the contrary. Relaţia costuri-beneficii este influenţată de mai mulţi factori: (1) de tiparele de cooperare deja existente. cu atât mai mult pot ele să profite de cooperarea internaţională şi. Cu cât mai mare este densitatea de interdependenţă . cu atât mai mult au de pierdut prin acţiunea unilaterală de tip self-help. (2) de densitatea de interdependenţă (dense policy spaces – how closely linked different issues are to one another (p. cu atât mai probabilă este instituirea sa.Desigur. Pe de altă parte. Decisiv pentru instituirea unui regim este raportul dintre costurile şi beneficiile acestui proces. but also how they evolve over time. Cu cât mai mici sunt costurile de instituire şi de menţinere a unui regim şi cu cât mai mari sunt beneficiile legate de funcţionarea sa. The creation of new international regimes may be facilitated by the mutual confidence created by old ones. We should therefore thinl as much about the evolution of regimes as about their creation ex nihilo. Densitatea de interdependenţă determină în special beneficiile pe care le pot extrage statele participante la regim. corespunzător. This intricate connection between the operation of old regimes and the creation of new ones means that a functional analysis of regimes . cu cât mai mari sunt costurile şi cu cât mai mici sunt beneficiile. 79)) din domeniul respectiv (1984: 79). Pentru statele cu relaţii comerciale „dese“ este mult mai important ca acestea să fie stabilizate printr-un regim internaţional.is crucial for the understanding not only of why regimes are created and maintained. nu orice interes comun pe scena internaţională se traduce în instituirea unui regim internaţional.

potrivit lui Keohane. care afectează balanţa costuri-beneficii. (4) de distribuţia de putere în respectivul domeniu de probleme influenţează procesul de formare a unui regim internaţional (Keohane 1984: 31–46). costuri crescute. Totuşi.2. O distribuire hegemonială de putere într-un domeniu în care statele au interese comune nu este nici necesară. acestea înseamnă costuri suplimentare. foarte eficiente de sancţiune în cadrul regimurilor care includ multe state. există şi tendinţa de a pasa altor state costurile generate de sancţionarea încălcărilor. numărul ridicat de state participante generează costuri suplimentare prin necesitatea mecanismelor de control. Potrivit lui Grieco. Teoria regimurilor nu a acordat importanţa cuvenită anarhiei de pe scena internaţională. cooperare în regimurile la care participă un număr mare de state presupune existenţa unor mecanisme de control incluse în acel regim. pentru o putere hegemonială. din care 41 . Desigur. ceea ce poate compromite complet ideea formării unui regim. 1990). cu atât mai dificil este controlul multilateral al respectării convenţiei de cooperare. Aceasta pretinde instituirea unor mecanisme severe. din nou. Utilitatea regimului de comerţ internaţional întemeiat pe GATT a fost pentru SUA anilor 1950 şi ‘60 atât de mare.în special latura costurilor în formarea regimurilor. pentru puterea hegemonială a unui anumit domeniu beneficiile cooperării pot fi atât de importante încât să fie profitabilă preluarea întregilor costuri ale formării regimului. Cu cât mai multe sunt statele participante la un regim. Dacă acest comportament se generalizează. În vreme ce pentru statele mai mici beneficiile cooperării pot să nu fie suficient de mari pentru a compensa costurile formării regimului internaţional. nici suficientă pentru instituirea regimurilor. atunci încălcările cooperării vor rămâme nesancţionate. Ca atare. Pe deasupra. încât America a suportat singură costurile instituirii şi menţinerii regimului. dar asta înseamnă. formulată limpede de către Joseph Grieco (1988. teoria regimurilor nu arată suficient de bine cum anume pot fi deduse consecinţe instituţionaliste despre cooperarea intrnaţională din premise neoreliste despre politica mondială.4 Critici la adresa teoriei regimurilor internaţionale Două sunt criticile remarcabile la adresa teoriei: (1) Critica neorealistă. La urma urmei. 4. problema relaţiei cost-beneficii se pune cu totul altfel decât pentru statele mai puţin puternice. Aşadar. ea este favorabilă formării şi menţinerii regimurilor.

teoria regimurilor nu realizează că în structurile anarhice ale politicii mondiale. statele sunt actori raţionali care acţionează egoist. constând în reproşul că teoria regimurilor presupune că interesele şi preferinţele statelor sunt date şi imuabile. problema distribuţiei de putere este un obstacol mult mai semnificativ în calea cooperării. improbabilă. pentru promovarea propriilor interese. potrivit lui Grieco. de maximizare a raportului beneficii/costuri. ci şi comunicativă. conform teoriei regimurilor. prin care statele caută să stabilească ce interese trebuie urmărite. în condiţii de anarhie. Ca urmare. în interiorul regimurilor internaţionale. la rândul lor. Dar anarhia internaţională constrânge statele. pre-formate. să acţioneze nu doar egoist. interesele statelor. (2) Critica social-constructivistă. crede Grieco. potrivit lui Alexander Wendt (1999). cea mai semnificativă problemă pentru acordurile de cooperare este aceea a deficitului de încredere dintre participanţii la regim şi a costurilor care rezultă din mecanismele de control instituire pentru rezolvarea acestei probleme. Aceasta se explică prin orientarea nu doar raţionalistă. în condiţii de anarhie internaţională. ci. Totuşi. interesate adică de câştigurile relative ale celorlaţi. independent de câştigurile pe care le derivă celelalte state din aranjamentul de cooperare. ci şi transformă. Totuşi.rezultă două tipuri de obstacole pentru cooperarea internaţională. Motivul este că. statele nu acţionează mereu pe baza intereselor date. Ca orice instituţie. Acestea trebuie neapărat împiedicate. căci altminteri pot deveni un serios risc de securitate. Cu alte cuvinte. regimurile joacă un rol constitutiv pentru interesele şi preferinţele statelor. în lumina normelor regimurilor internaţionale. 42 . Regimurile sunt folosite strict instrumental de state. statele acţionează pentru a-şi mări în mod absolut interesele. ci şi invidios. aceste interese devin obiect al acţiunii. a acţiunii statelor. în general. cooperare internaţională durabilă catalizată de regimurile internaţionale este. în cele din urmă. să nu îngăduie altor state – care din prietenii de azi pot deveni duşmanii de mâine – câştiguri relative mai mari. Preocuparea pentru securitate obligă statele. pentru a-şi maximiza propriile interese. de exemplu. Pentru teoria regimurilor. Cu alte cuvinte. teoria regimurilor ignoră faptul că regimurile nu doar reflectă itneresele statelor.

la fel ca al companiilor multinaţionale (CMN). Universul ANS este divers. Susan Strange1 arată cum noii centri de putere în sistemul global constituie o provocare până şi la adresa celor mai puternice state. Astfel. (The Retreat of the State. numărul ONG-urilor a cunoscut o creştere explozivă. cu o mare diversitate de interese şi forme de organizare. până la marile firme de contabilitate şi de consultanţă juridică ce lucrează în virtutea autorităţii statului. Ea prezintă un continuum de entităţi nestatale. Creşterea standardelor de educaţie. reducând radical costurile acestor activităţi. la un capăt al spectrului. apariţia unor trusturi mediatice globale. În ceea ce priveşte puterea economică. creşterea turismului internaţional. Guvernele şi statele liberale oferă sprijin financiar unor grupuri transnaţionale. pornind de la organizaţiile mafiote. a producţiei şi serviciilor. reţelelor de servicii şi al asociaţiilor economice. Cambridge University Press) 43 . statele democratice au liberalizat tot mai mult schimburile economice. Revoluţia în comunicaţii a transformat abilitatea ANS de a dezvolta şi menţine contacte transnaţionale. al băncilor. care ameninţă autoritatea statelor. reducând progresiv barierele tarifare din calea comerţului internaţional. au dus la creşterea posibilităţilor de acţiune a elitelor. The Diffusion of Power in the World Economy. Există din ce în ce mai mulţi actori nestatali (ANS). a investiţiilor.Capitolul 5 Actori nestatali în politica mondială Premisa statului ca actor central în relaţiile internaţionale este din ce în ce mai mult pusă sub semnul întrebării. orice interpretare a RI trebuie să ia în considerare semnificaţia ANS. în primul rând celor care lucrează în 1 Susan STRANGE (1996). În ultimele trei decenii. După al doilea război mondial.

economiile şi societăţile. Parteneriatele public-privat (PPP) există atât în interiorul. Şi chiar şi în această ultimă categorie se impun diferenţieri: există mişcări private. Termenul “entitate nestatală” acoperă o mare gamă de grupuri. atunci când organizaţii interguvernamentale (OIG) contractează. • operează ca sau participă în reţele ce se întind peste graniţele a unul sau mai multe state – angajându-se astfel în relaţii “transnaţionale”. New York: Palgrave Macmillan 44 . O definiţie mai complexă este dată de Josselin şi Wallace (2001: 3–4)3 : Definiţia noastră dată ANS include organizaţii care: • sunt în mare măsură autonome de fondurile şi controlul guvernului central: emanând de la societatea civilă sau de la economia de piaţă sau din impulsuri politice de dincolo de controlul şi direcţionarea statului. vorbim atât despre companii şi organizaţii internaţionale ale căror activităţi au susţinerea guvernelor naţionale. La cel mai de bază nivel. asociaţiile profesionale. • acţionează în moduri care afectează rezultatele politice – din unul sau mai multe state sau din instituţii internaţionale – fie ca obiectiv primar. grupurile teroriste şi mişcările sociale. cât şi dincolo de graniţele statului naţional. de exemplu. sau când ONG-uri furnizează servicii. Non-State Actors in World Politics. cu interese economice sau etnice. Această definiţie largă include entităţi disparate precum corporaţiile transnaţionale şi asociaţiile de afaceri pe care le stabilesc pentru a-şi promova interesele. legând sistemele politice. entităţile nestatale sunt asociaţii de indivizi şi/sau grupuri care nu sunt stabilite prin acorduri între state. Să explorăm câteva definiţii ale ANS. grupurile etnice. 2 Elisabeth RIDDEL-DIXON (1995). Potrivit lui Riddel-Dixon2 . in International Social Science Journal. Think-tank-urile şi reţelele de elite au deseori legături strânse cu guvernele. p. cât şi prin participarea oficialilor la activităţile acestora. subminează guvernele altor state – inclusiv prin “state-sponsored terrorism”. No. “Social Movements and the United Nations”. cât şi despre grupuri şi mişcări percepute ca ameninţări la adresa statelor în care activează. 289 3 Daphne JOSSELIN şi William WALLACE (2001). think-tank -uri pentru consiliere politică. după cum există altele susţinute de state care. 144. fie ca aspect derivat al activităţilor lor. organizaţiile religioase majore.domeniul dezvoltării sociale şi economice. prin sponsorizarea grupurilor subversive. care subminează autoritatea unui stat. care se exprimă atât prin fonduri. Actorii privaţi se amestecă cu cei publici: gradul de autonomie faţă de autoritatea şi controlul statului este variabil. Apoi.

4 trilioane de dolari. În 1999 existau deja 63.000 de filiale în străinătate. astăzi.g. 8. depăşind cifra globală a exporturilor de bunuri şi servicii (cf. American International Group. în 1995. 75. generând 5. fiecare job creând cel puţin un job adiţional. World Investment Report 1995). care au activităţi (şi) întrun alt stat. britanica HSBC Holdings fiind pe locul trei (cf. cu peste 250.000 de firme multinaţionale. JP Morgan Chase.Vom restrânge discuţia la următoarele tipuri de ANS. în topul din anul 2000 al primelor 10 de CNM regăsim. Bank of America. • mişcări religioase – e. După al Doilea Război Mondial. precum kurzii din Iran. 9000 de angajaţi proprii şi cca. potrivit valorii de piaţă. 690. La mijlocul anilor ‘90 erau mai mult de 38. Biserica Catolică • reţele ale terorismului internaţional 5. Mai bine de 73 de milioane de oameni erau angajaţi de CMN. cu cca. printre cei mai influenţi actori de pe scena politicii internaţionale.2 trilioane de dolari prin vânzări. patru din primele cinci bănci ale lumii sunt americane: Citigroup. General Electric – SUA – echipamente electrice şi electronice 45 . Potrivit United Nations Conference on Trade and Development (2002) şi World Investment Report 2002 (NY and Geneva: Unted Nations).500 de CMN. compania Nike avea cca. De exemplu. potrivit activelor. Trei pătrimi din “top twenty”. sau grupuri etnice active pe plan internaţional. CMN au crescut exploziv ca număr şi ca mărime. În 2006. Vodaphone – Marea Britanie – telecomunicaţii 2. Irak şi Turcia.1 Corporaţiile multinaţionale CMN sunt întreprinderi înregistrate într-un stat. precum tamilii din Sri Lanka şi bascii din Spania. în funcţie de activele deţinute în străinătate: 1.000 de angajaţi prin subcontractare. erau japoneze.. Sunt. al căror capital depăşea. Bloomberg via ING). care sunt dintre cele mai vizibile şi mai controversate: • corporaţii multinaţionale • grupuri etno-naţionale – minorităţi etnice în interiorul statelor. Expansiunea CMN-urilor a fost facilitată de băncile transnaţionale.000 de filiale străine.

Emisfera nordică găzduieşte aproximativ 90% din CMN-uri. Membrii CEE doreau să creeze un spaţiu economic unitar. Exxon Mobil – SUA – petrol 4. 46 . de la sfârşitul anilor 1980. astfel încât să poată rămâne competitive prin vânzarea produselor la preţuri autohtone. În special. CMN au devenit agenţi economici gigantici ai globalizării producţiei. Strategia de piaţă a marilor CMN a fost de a controla pieţele şi de a construi reţele regionale în jurul ţărilor de origine. Ca atare. 1996). Telefonicá – Spania – telecomunicaţii 10. scutite de taxe vamale. Cel mai mare investitor străin al lumii este. FDI sunt preponderent concentrate în emisfera nordică. Vivendi Universale – Franţa – diverse 5. Primele zece CMN sunt mai bogate decât ultimele 100 de state ale lumii la un loc (cf.3. World Watch 9. Fiat – Italia – auto Pe măsură ce CMN cresc în mărime şi putere. Royal Dutch Shell – MB – petrol 7. triada SUA–UE–Japonia domină investiţiile globale. Din nou. După acest stimul iniţial. 37% dintre primele o sută de entităţi economice ale lumii sunt CMN. având SUA ca principală ţintă. protejat de ziduri tarifare. Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) în 1957 a stimulat această formă de organizare a afacerilor. Japonia. Sunt de urmărit “stocul” de investiţii realizate şi “fluxul” de investiţii în curs ca indicatori ai FDI. urmată de Europa. General Motors – SUA – auto 6. firmele americane au considerat oportun să înfiinţeze filiale în interiorul CEE. Investiţiile străine directe (foreign direct investment. Toyota – Japonia – auto 9. FDI) – definite formal ca “proprietatea de bunuri într-o ţară de către rezidenţi ai unei alte ţări în scopul controlului întrebuinţării acelor bunuri” – măsoară activitatea de investiţii a CMN. FDI sunt regionalizate. Ca rezultat. creşte şi îngrijorarea faţă de capacitatea lor de a submina controlul statelor suverane asupra propriilor economii. BP – MB – petrol 8.

şi ţările de origine au avut divergenţe majore de interes cu propriile CMN-uri. mai degrabă. după cum o şi pot împiedica. ca urmare a unei lovituri militare de stat. presiunile asupra guvernului american de a răsturna regimul noi ales – ceea ce s-a şi întâmplat. ca principale surse de investiţii. la începutul anilor 1970. Vocile critice acuză CMN de prejudicierea ţărilor de origine şi a ţărilor gazdă.5. Implicit. că generează noi locuri de muncă. Pe deasupra. În rest. precum textilele şi siderurgia. Este cunoscută apropierea dintre actuala administraţie americană şi 47 . ca firmele cu cele mai masive implantări externe să exporte cel mai mult. Un caz notoriu de intervenţie politică a unei CMN în viaţa politică a unui stat este cel al ITT (International Telephone and Telegraph) care. de orientare marxistă. CMN sunt întro poziţie privilegiată de a ghida direcţia de dezvoltare a ţării. Pe plan moral. cum stau lucrurile cu ţările gazdă? Desigur. Este vorba aici şi despre un grad semnificativ de implicare în viaţa politică domestică a statelor – atât de origine.1. Acuzele privesc exportul de capacităţi de producţie pentru evitarea confruntării cu cererile sindicaliste de salarii şi beneficii mărite în ţările industrializate. această temere nu se confirmă decât pentru anumite ramuri industriale. practica delocalizării capitalului şi a capacităţilor de de producţie cauzează şomaj structural în ţările avansate. cât şi gazdă. a fost blamabil exportul de echipament pentru fabricarea gazului de muştar către Libia. Pe de altă parte. CMN pot promova dezvoltarea. Acesta nu înseamnă că CMN-urile nu desfăşoară o activitate intensă pentru cultivarea unor relaţii apropiate cu factorii de decizie guvernamentali. tendinţa este. partizanii liberali ai globalizării sunt de părere că CMN ajută la reducerea deficitelor balanţei de plăţi. Totuşi. există temerea că exporturile CNM-urilor scad. Întrucât capitalul este mai mobil decât forţa de muncă. şi că promovează competiţia pe pieţele interne şi externe. după alegerea sa. fapt explicat prin exportul de know-how din ţările de origine şi prin difuziunea produselor filialelor pe pieţele ţărilor de implantare. Eforturile ITT de subminare a lui Allende au inclus susţinerea financiară a oponenţilor acestuia şi.1 Impactul CNM asupra ţărilor de origine Impactul CMN asupra politicii interne a statelor gazdă este o sursă de îngrijorare. a încercat să-şi apere interesele economice reprezentate de participarea la compania chiliană Chiltelco prin tentativa de a preveni alegerea ca preşedinte a lui Salvador Allende. filiala franceză a firmei texane Dresser Industries a exportat tehnologie sensibilă în Uniunea Sovietică în pofida opoziţiei guvernului american de a împiedica acest lucru. Dacă ţările de origine au atât costuri cât şi beneficii. de calitate superioară. Apoi.

întrucât grupurile care îşi definesc identitatea prin raportare la o moştenire comună interacţionează frecvent. Ethnic and Religious Conflict: Emerging Threat to US Security. cca. de exemplu.2 Grupurile etno-naţionale Potrivit lui Shultz şi Olson (1994)4 . Numeroşi oameni sunt mai puţin fideli statului căruia îi aparţin decât grupului etno-naţional de la care îşi revendică civilizaţia comună. Prezenţa naţionalităţilor alături de state este atât de comună încât vocea mişcărilor etno-naţionale pe care le generează nu poate fi neglijată. Numeroşi naţionalişti se revoltă împotriva statelor pe care le acuză de opresiune şi nedreptate socială la adresa etniilor lor. În parte. Totuşi. din populaţia de cca. Aproape fără excepţie. între 200 şi 625 de milioane sunt estimaţi ca fiind indigeni – estimare conform criteriului lingvistic (Durning 1993). Actualmente. una din principalele forţe de eroziune a guvernării eficiente şi a încrederii publice în guvernare este natura insurmontabilă a diferenţelor etnice şi religioase care fac pacea politică şi socială în tot mai multe state un exerciţiu problematic. Acest fenomen reduce considerabil importanţa statului unitar ca actor în RI. Dar. Rezultă că relaţiile dintre grupurile etnice sunt. “din cele 190 de state ale lumii [în 1994]. 1994). Washington: National Strategy Information Center 4 48 . limba. corporaţiile au realizat profituri imense. 6 mld. Richard H. Astfel. naţionalităţile năzuiesc să aibă propriul stat. aceasta este o reacţie legitimă la faptul că. între 1900 şi 1987. Potrivit lui Gurr (1995: 213). Acest segment al societăţii globale este numit convenţional lumea a IV-a. Multe state sunt societăţi divizate. de oameni a Terrei. SHULTZ şi William J.industrial petrolieră. folosind reducerea exportului de petrol ca o armă politică. 120 aveau minorităţi semnificative din punct de vedere politic”. guvernele ţărilor membre OPEC (Organization of Petroleum Exporting Countries) au primit asistenţă din partea CMN-urilor din industria petrolului pentru a-şi promova scopurile. OLSON (1994). 130 de milioane de indigeni au fost ucişi în genocide susţinute de propriile guverne (Rummel. Naţionalismul şi naţionalitatea sunt factori culturali foarte influenţi asupra acţiunii politice a statelor. multietnice. de asemenea. 5. în vreme ce ţările de origine au fost devastate de recesiune economică. tradiţia culturală şi legături de rudenie. dincolo de limbaj. foarte importante pentru RI. în anii 1973–74.

Somalia şi Rwanda ilustrează cazuri de genocid. trei sferturi din refugiaţii lumii – aproximativ 27 de milioane de persoane – sunt rezultatul conflictelor interetnice. războaiele tribale din Burundi. împărtăşit de un grup semnificativ de persoane ce se manifestă prin devoţiunea faţă de acelaşi obiect şi printr-un cod comun de comportament prin care îşi interpretează etic acţiunile. ele au anumite caracteristici comune: 1. În noiembrie 1995. pe durata a aproximativ 100 de zile. religiile Chinei (13%). numai o foarte mică majoritate a împiedicat segregarea Quebecului de Canada. în ultimul fiind ucişi aproape un milion de membri ai etniei tutsi în 1994. creştinismul este îmbrăţişat de aproximativ 30% din populaţia lumii.3 Mişcările religioase Toate religiile universale sunt religii ale păcii. Un sistem religios oferă celor care îl urmează principala sursă de identitate. budism (7%) şi alte religii (23%). un sfert din populaţia Europei. adică la crimă. O religie este. deoarece este 49 . Potrivit scenariului huntingtonian al ciocnirii civilizaţiilor. naţionalismul duce la conflicte violente. Cca. Mişcările politice religioase militante tind să vadă autoritatea guvernamentală existentă ca fiind coruptă şi ilegitimă. Uneori. Shultz şi Olson (1994: 9–10) explică: În vreme ce nu toate mişcările religioase radicale implicate în politică sunt la fel. cu scopul eliminării naţionalităţii rivale. urmat de islam (14%). ceea ce este urmat de tendinţa naturală de a valoriza negativ credinţele spirituale ale celor de alte confesiuni. în sens sociologic. Pe de altă parte. Majoritatea transcend graniţele ce despart statele suverane. Totuşi. un sistem de gândire întemeiat dogmatic. Cehia s-a despărţit de Slovacia printr-un “divorţ de catifea”. Apoi. Totuşi. Războiul etnic din Iugoslavia anului 1991 este un exemplu. din nefericire. de cele mai multe ori. mişcările de auto-determinare ale grupurilor etno-naţionale se impun în mod paşnic.aceştia au în comun numeroase combinaţii de elemente culturale. fiind răspândite pe teritoriul a două sau mai multe dintre ele. Cruciadele au ucis milioane de creştini şi de musulmani. între secolele XI şi XIV. de către două miliţii extremiste ale populaţiei hutu. în care şi sârbii bosniaci şi croaţii au recurs la purificare etnică. 5. milioane de oameni au murit în numele religiei. Demografic. rasiale şi religioase. teroare şi distrugere. hinduism (13%). “tensiunile dintre naţiunile şi grupurile diferitelor civilizaţii” (1993) sunt vectorul fragmentării în continuare a sistemului statelor. în timp ce Războiul de Treizeci de Ani a exterminat cca. în decembrie 1992.

diasporele – comunităţi create de emigranţi. iredentismul – încercarea de a reclama un teritoriu posedat cândva de o religie dominantă sau de un grup etnic într-un teritoriu aparţinând actualmente unui alt stat. că guvernul şi toate activităţile sale interne şi externe trebuie să fie în mâinile credincioşilor. dacă nu le exclud cu totul. care menţin o legătură sentimentală. Subscriu la un anumit tip de comportament şi de opinii despre care cred că trebuie să fie reflectate. chiar dacă este presupusă recurgerea la violenţă. sănătate şi alte programe sociale. Asta înseamnă cetăţenie de categoria a doua pentru orice necredincios în orice societate în care asemenea vederi sunt prevalente. Aceasta tinde să le confere o motivaţie transstatală. de către minorităţile religioase. trimit toate opiniile contrare cu privire la ordinea socială şi politică spre margini. În multe cazuri. 3. tind să-şi definească vederile ca parte a moştenirii tuturor credincioşilor. 5. a ţării de origine pentru a scăpa de persecuţii.seculară şi insuficient de riguroasă în susţinerea autorităţii religioase sau a valorilor sociale şi morale sancţionate religios. secesionismul sau revoltele de separare – încercarea unei minorităţi de a se rupe teritorial de un stat recunoscut internaţional. 2. economică şi politică cu ţara de origine. sau să fie supuse unui control strâns. dorind să utilizeze coerciţia pentu a realiza singurul scop adevărat. Sunt universaliste. 6. un factor care le traduce concepţiile despre legitimitatea autorităţii politice într-un context mai larg de acţiune. Sunt excluzioniste. sunt militante. promovate şi respectate de puterea politică în toate activităţile guvernamentale şi sociale. Numeroşi experţi consideră că mişcările religioase fundamentaliste stimulează cinci tipuri de activităţi internaţionale: 1. spre deosebire de mişcările etnice. 2. În unele cazuri. asta înseamnă că graniţele internaţionale nu sunt recunoscute ca bariere în calea propagării credinţei. 4. Aceasta înseamnă. mişcarea religioasă se substituie guvernului la nivel local şi se implică în educaţie. în general. În fine. Atacă inabilitatea guvernului de a aborda problemele interne ale societăţii. migraţia – părăsirea. 3. 4. 50 ...

tiranii erau asasinaţi din când în când. sunt obiectivele politice strategice. ale căror activităţi exacerbează tensiunile internaţionale şi subminează autoritatea şi puterea statelor suverane. mişcări precum Al Qaeda recurg la violenţă extremă pentru a-şi promova scopurile politice. Especially after the September 11 attacks. Teroriştii sunt definiţi ca grupuri ce încearcă. Palestina îi avea pe zeloţi. prin ameninţarea cu forţa sau recursul la forţă. de exemplu. scopul primordial este eliberarea Orientului Mijlociu de ocupaţia americană şi instaurarea califatului sunnit. de regulă opuse guvernelor. Intense public 5 Robert PAPE (2005). Potrivit unora. Al Qaeda se comportă ca o “marcă” francizată de diferite grupuri teroriste ale fundamentalismului islamic. Definirea riguroasă a acestora este subiect de dispută teoretică. potrivit lui Atran6 . 29:2. el afirmă că ceea ce au în comun atacurile teroriste sinucigaşe. similarităţi ale acestor grupuri. spiritually united under the Al Qaeda logo. pp. The Washington Quarterly. În Grecia şi în Roma. precum Robert Pape5 . în proporţie de 95%. 5. 127–147 51 .4 Terorismul internaţional Grupurile teroriste sunt un alt tip de ANS. care terorizau elitele abaside prin execuţii (“asasinări”) curajoase. ei se numeau pe sine fedaini. În secolul XIX. în pofida marii lor diversităţi de organizare şi de scop. which had gealously guarded their indepedence. să-şi atingă obiective politice. The Moral Logic and Growth of Suicide Terrorists. precum determinarea retragerii trupelor americane de pe „pământul sfânt” al ţărilor musulmane. bombele anarhiştilor şi distrugerile de proprietate săvârşite de naţionaliştii armeni şi turci au fost asociate cu terorismul.5. iar islamul medieval pe hashashini – sectă de musulmani ismaeliţi din secolele VIII–XIV. Dying to Win: The Strategic Logic of Suicide Terrorism. Există. Datele studiate de Pape constau într-un număr de 315 de atacuri sinucigaşe comise între 1980 şi 2003. nationalist Islamist movements from Morroco to Indonesia. terorismul internaţional – susţinere pentru membrii radicali ai comunităţii în lupta pentru convingerile religioase. Terorismul este folosit încă din antichitate ca mijloc politic. Al Qaeda are ca scop principal dobˆdirea puterii prin creşterea bazei de popularitate printre pon tenţialii suporteri şi controlul puterii în detrimentul organizaţiilor rivale. New York: Random House 6 Scott ATRAN (2006). Actualmente. Pe de altă parte. Din punct de vedere organizaţional.

care înseamnă. anti-Shia policy was never bin Laden’s. if at all.. “Al Qaeda” terrorist actions are now chiefly executed by self-forming cells of friends that swarm for attack. to be taken more seriously both by friends and foes.attention on Al Qaeda encouraged homegrown groups only tenously connected with Bin Laden. privilegii sau proprietăţi (e. Abu Mus’sb al Zarqawi’s Iraq-based jihadi group. Exemple de al doilea tip: atentatul de la Lockerbie (Scoţia). 135) Alte grupuri teroriste caută libertăţi politice (de exemplu. Exemple de primul tip: “domnia terorii” imediat după Revoluţia Franceză (1793) împotriva opoziţiei contrarevoluţionare. most jihadis follow kin and colleagues more than they do orders from afar. pe de altă parte. whose violent. ori genocidul întreprins de Germania nazistă între 1930 şi 1940. to claim responsibility for attacks in Al Qaeda’s name. is a good example. Tigrii Tamil din Indonezia). pe de o parte. Their difficult-to-penetrate social networks consist of about 70% friends and about 20% family. violenţa practicată de bolşevici după revoluţia rusă din 1917 împotriva opozanţilor lor.Similar to the decentralized anarchist movement that terrorized the world a century ago. Nu trebuie subestimată capacitatea şi voinţa statelor de a-i combate prin violenţă pe cei care ameninţă interesele percepute ale statului sau ale elitelor politice. then dissapear or disperse to form new swarms. . Scopurile fundamentale ale majorităţii grupurilor teroriste rămân independenţa şi statalitatea. Trebuie să includem aici şi terorismul de stat.g. terorismul practicat de state împotriva propriei populaţii şi. 52 . terorismul sustţinut de un stat la adresa unor entităţi politice – statale sau nu – externe. Nigeria) – valori pe care le cred refuzate de guverne.. (Atran 2006..

Capitolul 6 Conceptul de putere în relaţiile internaţionale În accepţia comună în teoria relaţiilor internaţionale. fie prin influenţare a deciziilor celuilalt. Nu poate fi vorba de execitare a puterii atunci când B acţionează voluntar în sensul dorit de A. Hans Morgenthau. respectiv a lui B de a rezista încercării de control sau dominaţie din partea lui A. Puterea este un concept relaţional. determinantă este şi motivaţia lui A de a exercita putere. ori să se simtă ameninţat. comercială. financiară. Vom vedea. de control fie prin constrângere. O noţiune de putere absolută este lipsită de semnificaţie. în sensul satisfacerii unei dorinţe sau nevoi a lui A. este limitată. Ideea este. Cel mai teribil arsenal militar este inutil dacă nu există nimeni care să fie. a definit puterea prin “controlul asupra minţii şi acţiunilor altora” (1963: 30). Mai mult. desigur. Un exemplu care ilustrează importanţa motivaţiei – care poate fi analizată în termeni de politică internă a statelor – este războiul din Vietnam. vom vedea că puterea este specifică anumitor domenii – militară. că puterea nu poate consta în simpla posesie a resurselor materiale. aşadar. 53 . Cunoaşterea relaţiilor de putere este un element esenţial în explicarea şi predicţia comportamentului actorilor pe scena internaţională. în care SUA. de exemplu. adică unul care implică existenţa a cel puţin doi actori. adică proprietatea unui anumit tip de putere de a fi convertit în alt tip de putere. comportamentul statelor nu poate fi înţeles doar prin raporturile de putere faţă de alte state. puterea este înţeleasă drept capacitatea unui actor A de a face un actor B să facă ceva ce B nu ar face altminteri. deşi într-o copleşitoare situaţie de dominaţie militară. după cum vom vedea. morală – şi că fungibilitatea. Totuşi. nu a reuşit să câştige războiul.

pentru teoriile grupurilor de interes. Dar când interesele sunt divergente. Pe de o parte. A îl convinge pe B să-şi schimbe preferinţele. Persuasiunea poate fi un mijloc eficient de putere atunci când cei doi actori au interese convergente.1 Forme de exercitare a puterii Bruce Bueno de Mequita (2005: 236 ff. preferinţele şi interesele actorilor se modifică. persuasiunea este foarte importantă. În primele două modalităţi menţionate de persuasiune.6. prin internalizarea normelor de comportament asumate iniţial doar din motive pragmatice. rezultatul acţiunilor motivate de interese egoiste (self-help). fie prin aluzia sau menţionarea explicită a posibilelor recompense şi pedepse care însoţesc un curs de acţiune sau altul. În fine. fie prin revelarea de informaţie pe care B o neglijase. 54 . Dimpotrivă: persuasiunea nu poate fi eficientă în lipsa unor argumente credibile. în chiar procesul interacţiunii.1 Persuasiunea Prin persuasiune.) distinge şi analizează patru forme de exerciţiu al puterii de către o naţiune A asupra unei naţiuni B: 1. reprezentanta acestui tip de discurs. sau nu-i acordase cuvenita atenţie. Acest lucru se poate face fie prin apelul valori şi principii etice. trebuie observat că persuasiunea nu este o întreprindere lipsită de costuri. recompensa 3. în primul rând. Pe de altă parte. în optica constructivistă. prin excelenţă. realismul şi neorealismul alocă puţin credit persuasiunii: mărirea puterii este. pedeapsa 4. persuasiunea 2. 6. Persuasiunea este forma cea mai puţin costisitoare de exercitare a puterii. Acestea sunt cu atât mai uşor de elaborat şi de prezentat cu cât gradul de afinitate culturală şi valorică dintre A şi B este mai mare. ea are efecte limitate. Caracteristica puterii ca persuasiune constă în limitarea la aspectul strict discursiv al interacţiunii – tot ce fac A şi B este să discute. Constructivismul în relaţiile internaţionale este teoria care conferă persuasiunii un loc teoretic central. în vreme ce prin a treia modalitate B este pus în situaţia de a reflecta la consecinţele pe care un curs de acţiune – sau lipsa acestuia – le are. întrebuinţarea forţei.1. A încearcă să redefinească situaţia lui B astfel încât să-l facă pe B să se răzgândească. întrucât cunoaşterea este o sursă importantă de putere. Diplomaţia este.

oricum. indică fie o lipsă de angajament ferm. Semnalele costisitoare. vorbe ieftine – şi persuasiunea ca un angajament serios – costly signal. Jimmy Carter a impus URSS un embargou asupra exporturilor de cereale americane. ca în cazul embargoului american impus Indiei. după ce Elţin a acuzat unilateralismul NATO în decizia intervenţiei împotriva Serbiei. Ele modifică calculele costuri-beneficii ale lui B printr-un aport material. în 1998. Există. spre deosebire de aportul strict informaţional al persuasiunii.2 Recompensele Recompensele sunt un pandant natural al practicii persuasiunii.1. Recompensele constituie nu doar o motivaţie materială. un foarte slab importator al respectivelor tipuri de bunuri. în urma experimentelor nucleare efectuate de India. trebuie însoţite de măsuri compensatorii pentru actorii din piaţa internă care sunt afectaţi de embargou. măsură foarte costisitoare pentru contribuabilul american prin fondurile substanţiale de compensare a fermierilor americani care nu-mi mai puteau exporta stocurile. în lipsa lor. fie pe o cacealma (bluff).Din perspectiva strategică. Vorbele ieftine pot fi rostite fără costuri directe. semnal costisitor. este subţire şi adesea încălcată. 6. acţiunea lui B ar diferi de cursul preferat de A. consultările cu liderul unui stat pe un anumit subiect politic pot constitui o recompensă. ci şi un semnal de angajament al lui A faţă de punctul de vedere pe care îl promovează. Măsurile de embargou economic. asupra unor tipuri de arme americane. Desigur. ceea ce se traduce prin ineficienţa sancţiunii în primul rând. Vorbele ieftine. Pe de altă parte. Observăm că linia de separaţie dintre persuasiune şi pedeapsă. recompesele sunt oferite atunci când A are motive să creadă că. Astfel. Întrucât India era. Elţin a putut prezenta opiniei publice Bruce BUENO DE MESQUITA (2005). în măsura în care argumentele lasă loc ameninţării. Washington. presupun costuri. în relaţiile dintre state cu afinităţi reciproce şi interese convergente. pe de altă parte. persuasiunea este eficace fie pentru că se bazează pe interese comune. pe de altă parte. vorbele ieftine sunt un mijloc de a semnaliza care sunt acele interese şi care sunt căile favorizate de unul dintre actori. Principles of International Politics. embargoul nu a afectat-o decât cu totul marginal. and Perceptions. de exemplu. la nivel internaţional. aşa cum a fost cazul cu consultările dintre SUA şi Rusia în 1994. Bueno de Mesquita (2005: 238)1 distinge între persuasiune ca dispozitiv pur retoric – cheap talk. De exemplu. de exemplu. o mare diversitate de tipuri de recompensă. People’s Power. Preferences. CQ Press 1 55 .

a dus la schimbările dorite de SUA. 6. Totuşi. tot la presiunile Washingtonului. Unele embargouri au eficacitate foarte redusă. de mai bine de trei ori. junta militară care îl înlăturase pe preşedintele democratic ales. Ele sunt adesea corelate cu recompensele: neacordarea unei recompense aşteptate poate constitui o pedeapsă. De exemplu. Irak (1992-1994). după de Mexicul şi-a liberalizat cursul valutar. suferinţa transferându-se la nivelul populaţiei în ansamblu.1. în 1991. Mai mult. volumul schimburilor comerciale cu SUA a crescut. condiţii privilegiate de comerţ. aşa cum a fost cazul cu cel impus Irakului în 2001. a revenit apoi. Alte forme de recompensă politică sunt sunţinerea internaţională a intereselor unui stat. 56 . recompensele economice sunt frecvente. Evoluţia acestora din urmă a fost cu totul remarcabilă: la presiunile Washingtonului. în cadrul NAFTA. cu Guatemala (1951). în 1993–1994. după cum comunicarea de informaţie stânjenitoare pentru regimul politic poate fi o pedeapsă. simbolic şi/sau material. Cuba (1962). după cum vom vedea în secţiunea următoare.interne dovada importanţei sale în politica internaţională. în multe ţări – de exemplu. în şapte ani. după ce Aristide a fost silit să demisioneze şi să se exileze. a părăsit ţara. de dolari Mexicului sub formă de împrumut cu dobândă redusă pentru a compensa această imensă dificultate economică. Ca urmare. este un exerciţiu punitiv al puterii din partea lui A. Apoi. SUA au oferit 40 mld. după primul război împotriva Irakului. Guvernul SUA a făcut acest lucru de multe ori. după cum neaplicarea unei pedepse anunţate poate constitui o recompensă. Este important să distingem şi aici între cheap talk şi costly signals. ajutor financiar. mişcării de opoziţie politică din statul B. Pedepsele economice merg de la retragerea asistenţei economice unui stat B până la forme de sancţiune economică de diferite grade de severitate. restituind la timp împrumutul.3 Pedepsele Pedepsele sunt acţiuni ale statului A care au consecinţe negative directe asupra lui B. Jean-Bertrand Aristide. pentru a-l convinge pe Regele Hussein să participe la negocierile de pace. regimurile politice nu au fost slăbite. Mexicul a respectat acordul NAFTA şi a reuşit să se redreseze economic. Susţinerea pe care A o acordă. Un alt exemplu este ajutorul economic oferit de SUA Iordaniei. Pot fi oferite sectoare de piaţă în interiorul statului A. etc. În fine. chiar păstrarea discreţiei cu privire la fapte pe care liderii statului B doresc să le păstreze secrete constituie o recompensă. există şi exemple de succes: embargoul asupra Haiti-ului. sau Serbiei în 1995. ceea ce a dus la prăbuşirea pesos-ului. în 1995.

6.4 Forţa militară Uzul forţei este forma extremă de exerciţiu al puterii. La rândul lor. dar şi Afganistan în 1979. Secolul XX a fost unul de revenire al Rusiei. în 1956. Este un mijloc extrem de costisitor pentru societăţile statelor implicate. în jur de 1920. simpla ameninţare cu recursul la forţă poate influenţa comportamentul lui B în sensul dorit de A. este riscant pentru liderii politici care îl declanşează şi ridică întotdeauna mari probleme morale. pe întreaga perioadă 1816–2001. în întregimea sa. Este extrem de interesant de urmărit evoluţia comparativă a marilor puteri în diferite epoci istorice. puterea relativă a Marii Britanii a fost în declin constant. După 1950 SUA şi URSS au rămas singurele mari puteri ale lumii. unul de relativ declin pentru Rusia şi de ascensiune pentru SUA. mărimea arsenalelor militare. împreună cu Franţa („criza Suezului“) fără a fi obţinut acordul prealabil al Washingtonului.2 6. Praga în 1968. SUA nu au ezitat să aplice sancţiuni nici aliaţilor cei mai apropiaţi – Israel. depăşea puterea Angliei. nu a ezitat să pedepsească dur „rătăcirile“ politice ale sateliţilor est-europeni: Budapesta în 1956. fiind un mijloc de anexiune teritorială. etc. se poate observa supremaţia britanică. desigur. Anglia – când. aceştia au atacat Egiptul. 6. sub chipul URSS care. URSS. urmată de Rusia şi Franţa. deci nu constituie un exerciţiu efectiv al puterii. Acest index (CCI) a fost estimat pentru toate statele importante până la 1816. Secolul XIX a fost. Dar.2. de exemplu.Sancţiunile nesemnificative.1 Măsurarea cantitativă a puterii Composite capabilities index Proiectul “Correlates of War” (CoW) al Universităţii Illinois defineşte un indice compozit de măsurare a puterii unui stat. dar şi de răsturnare a unor regimuri politice ostile. indice care mediază mărimi precum produsul intern brut. când cehii au admis condiţiile impuse de Germania şi de puterile occidentale. precum cele aplicate de SUA Indiei în 1998. Pe segmente mai scurte. nu sunt cu adevărat pedepse. cum ar fi 1815–1875. Eficacitatea unei pedepse se leagă de credibilitatea celui care o anunţă. Războiul este o modalitate frecventă a uzului de forţă. Un exemplu îl constituie pactul de la Muenchen din 1938. după Congresul de la Viena. dacă ameninţarea este credibilă.1. Germania avut o creştere rapidă după 57 . De exemplu. producţia industrială. resursele naturale.

Astfel. a URSS. de exemplu. şi cele puternice dar care au politica deliberată a unor impozite şi taxe reduse. pe lîngă creşterea constantă. resursele necesare pentru a construi un avion de vânătoare pot fi mobilizate şi pentru realizarea unei echipe competente de negociatori internaţionali.3 Fungibilitatea puterii Un aspect care rezultă din compararea celor doi indici de măsurare a puterii este că fiecare include o anumită viziune conceptuală a puterii. că în 1938 puterea Germaniei era aproximativ egală cu cea a SUA. Singapore sau SUA.K. Un stat precum Arabia Saudită are resurse naturale cu mult superioare Japoniei. Segmentul 1920–1945 arată.F. Totuşi. Astfel. însă puterea Japoniei în orice sens relevant pentru relaţiile internaţionale este mult superioară. Chicago University Press 58 . Intuitiv. Robert Keohane şi Joseph Nye argumentează că puterea este specifică diferitelor domenii ale relaţiilor internaţionale şi că puterea într-un domeniu nu poate fi convertită 2 The War Ledger (1980). precum Hong Kong. 6. obiecţia este pe deplin justificată. ICPR nu distinge între guvernele slabe. 6. ei explică de ce Israelul s-a dovedit superior din punct de vedere militar vecinilor săi arabi în cele trei războaie purtate de la declararea independenţei pînă în 1973. asumpţia este că.2. Măsura pe care o propun cei doi autori este indicele de capacitate politică relativă (ICPR). de exemplu. dar lentă. că ele sunt perfect fungibile. CCI este construit pe presupunerea că toate resursele materiale care intră în definiţia puterii pot fi mobilizate în orice situaţie – cu alte cuvinte. Organski şi Jacek Kugler2 au criticat anumite deficienţe ale CCI şi au construit un alt mod de a măsura puterea statelor.1865. Indicele compozit al Americii cunoaşte o creştere bruscă şi susţinută începând cu 1939. incapabile să preleveze impozitele într-un procent ridicat.2 Relative political capacity index A. care măsoară capacitatea unui stat de a-şi colecta impozitele cuvenite. în măsura în care ia în calcul numai bunuri tangibile. Ei reproşează proiectului CoW că. Diferenţa constă în capacitatea superioară de guvernare pe care o are Japonia. nu explică diferenţele semnificative dintre state în privinţa capacităţii de a mobiliza aceste resurse. pentru ca în 1905 Germania să depăşească puterea Marii Britanii. Am văzut că în Power and Interdependence (1977).

Hussein Aidid. Ceea ce l-a determinat pe Clinton să ia aceastp decizie nu a fost puterea superioară a Somaliei.uşor în putere în alt domeniu. ci atacurile politice interne ale oponenţilor săi. statele mai puternice sunt considerate a fi câştigători potenţiali a conflictelor internaţionale. 59 . de dificultatea de a proiecta puterea la distanţe mari. pentru ca B să fie mai puternic decât A într-un alt context. La fel. În relaţiile internaţionale. nici Germania nu s-ar fi putut dezvolta economic în măsura în care au făcuto dacă nu s-ar fi bucurat de garanţiile de securitate ale SUA în epoca postbelică. Astfel. Boston: Little Brown).. deşi sunt ambele lipsite de putere miltară. Sigur. conform viziunii realiste. SUA este cea mai mare putere militară a lumii şi prima economie a ei.4. atunci aceşti vecini constituie o ameninţare la adresa suveranităţii acestor state. liderul trupelor din Mogadisciu. ca şi Tibetul. Această strategie este abirdată de insurgenţii islamişti care se opun prezenţei americane în Orientul Mijlociu. invariably tempts aggression and impotence brings abdication of policy in its train.2 Ciclicitatea puterii Puterea este un concept relaţional.4.4 6. Henry Kissinger: “weakness .1 Limitele puterii Importanţa motivaţiei în exercitarea puterii Somalia 1990: Gen. puterea militară a Germaniei sau Japoniei este disproporţionat de mică în comparaţia cu influenţa lor economică. 6. ori de câte ori statele au vecini care au un avantaj de putere. Totuşi. dar Germania a depăşit-o ca exportator net. Ca atare. tras pe străzile din Mogadisciu în euforia maselor de localnici. precum şi de diferenţele semnificative de motivaţie de a exercita puterea. se poate contra-argumenta că nici Japonia. în vreme ce Japonia este a doua mare economie mondială. a reuşit să-l facă pe preşedintele Clinton să retragă trupele americane din misiunea umanitară în această ţară. ca urmare a loviturii mediative cauzate de prezentarea imaginilor unui trup de soldat american ars.” (White House Years (1979).. Vaticanul are o mare putere spirituală. poate puterea se poate manifesta ciclic: A poate fi mai puternic decât B într-un anumit context. 6. Dificultăţile de fungibilitate a puterii sunt legate de interesele divergente ale diferitelor grupuri din viaţa internă a statelor.

Franţa şi Marea Britanie exercită o influenţă militară mai mare decât Germania. United States Trade Representative (USTR) este instituţia de protecţie a intereselor comerciale americane. iar Franţa are putere asupra Germaniei în chestiuni militare. Simplificat. Avioanele au decolat din Marea Britanie şi au făcut un ocol important pentru a ajunge în Libia. Unele state folosesc normele internaţionale în interes propriu. SUA au impus condiţii dure de 60 . 6. 6. fie să restrângă acest import. În realitate. Germania are puterea asupra Franţei în chestiuni economice. USTR poate fie să permită importul de maşini japoneze. 2.Dacă definim puterea ca abilitate de a-i face pe alţii să face ceva ce nu ar fi făcut altminteri. numărul de atacuri teroriste sponsorizate de Libia a scăzut considerabil după raidul american.4 Rolul organizaţiilor internaţionale ONU. spre a-şi crea un avantaj de putere. dar nu doreşte limitarea competitivităţii pieţei americane. De exemplu. WTO. NAFTA. facilitând coordonarea şi cooperarea dintre state. Este manifest aici caracterul asimetric al relaţiilor de putere dintre SUA. deoarece guvernele francez şi spaniol nu le-au acordat drept de survol. încurajând astfel Toyota să producă în America.4. 15 aprilie 1986 – 18 avioane de vânătoare americane bombardează Tripoli pentru a pedepsi presupusul ajutor pe care Libia îl acorda terorismul internaţional. Germania exercită influenţă economică asupra UE. – instituţii şi regimuri internaţionale care codifică şi standardizează normele şi regulile de comportament. OPEC. Decizia Franţei era legată de temerea de a nu deveni ţintă a atacurilor teroriste libiene sau a unui embargo de import a petrolului din Libia. Lucrurile tind să ia o turnură diferită în ceea ce priveşte puterea militară a Germaniei. Ca atare.4. cum putem şti ce nu ar fi făcut cineva altminteri? Exemple: 1. situaţia strategică este următoarea: Toyota are de ales între a construi maşini în America şi a exporta automobile produse în Japonia.3 Probleme de coordonare şi distribuţie a puterii Exemplu: Probleme mixte – vânzările Toyota în SUA. etc. doreşte limitarea numărului de maşini produse în afara SUA pe piaţa americană. Franţa şi Libia.

Principalele beneficii ale organizaţiilor internaţionale ţin.mediu firmelor operând în zona economică NAFTA. nerespectând cotele de export instituite cu scopul creşterii preţului petrolului. Norvegia. respectivul regim internaţional este ori vid de conţinut. întrucât statele membre nu le pun la dispoziţia organizaţiei. de capacitatea de monitorizare a conformităţii comportamentului statelor membre la regimul internaţional respectiv. Rusia a invocat recent condiţii exagerat de drastice de respectare a mediului natural pentru a forţa retragerea participaţiei firmelor petroliere occidentale de la exploatarea unui important zăcământ petrolier din Siberia. Marea Britanie. care e şi cel mai mare exportator de petrol al lumii. Problema este însă că puterea şi autoritatea organizaţiilor internaţionale sunt conferite exlusiv de statele membre – caracteristică a dreptului internaţional: nu există un monopol internaţional legitim asupra violenţei organizate. De asemenea. 61 .5 milioane de barili capacitate de producţie. Cel mai important membru este Arabia Saudită. care numără 13 membri. Mexic. teoretic. precum şi de aplicarea de măsuri punitive la adresa celor care îl încalcă. întrucât îngăduie fără sancţiune orice formă de comportament a statelor membre. ori este lipsit de mijloacele de a pedepsi încălcările normelor. cu scopul principal de a împiedica exportul de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă în Mexic. multe membre ale OPEC trişează. Apoi. Ca urmare. 2. deţine 40% din exporturile cotidiene de export de petrol şi are actualmente cca. aceştia pot contrabalansa politica de cartel a OPEC. Exemplu: OPEC – mai mulţi producători importanţi de petrol nu sunt membri: Rusia.

Normele constitutive definesc un comportament şi îi atribuie semnificaţii şi inteligibilitate. Instituţiile internaţionale au funcţii atât regulative cât şi constitutive. Normele regulative stabilesc regulile fundamentale de comportament. Instituţiile şi actorii se condiţionează reciproc – problema actor/structură. Din punct de vedere constructivist. Constructivismul social (SC) constă într-o clasă de modele ale interacţiunii care explorează influenţa normativă a structurilor instituţionale şi conexiunile dintre acestea şi identitatea şi interesele statelor.fie ea luată în virtutea constrângerilor structurale ale distribuţiei sistemice de capabilităţi (realism). interacţiunea dintre state este determinată de preferinţele şi interesele endogene ale actorilor politici. autorul uneia dintre cele mai bine articulate teorii filosofice a instituţiilor. Potrivit lui Searle. Constructivismul afirmă că relaţiile internaţionale nu pot fi explicate prin decizia raţională a actorilor politici . regulile constitutive nu au doar un rol de reglementare.Capitolul 7 Teoria constructivistă a relaţiilor internaţionale 7. de identităţile lor transformabile în cursul interacţiunii internaţionale.1 Introducere Constructivismul este o abordare a relaţiilor internaţionale care subliniază dimensiunea socială şi intersubiectivă a politicii. prescriind anumite tipuri de comportament şi proscriind altele. În acelaşi timp. fie a constrângerilor instituţionale (teoria regimurilor). instituţiile însele sunt transformate prin activităţile statului şi ale altor actori politici. precum regula „Condu 62 . Distincţia este bine ilustrată de către John Searle (1995).

The rules of football. the rules of etiquette regulate interpersonal relationships. I distinguish between two sorts of rules: Some regulate antecedently existing forms of behavior. Constructivismul sugerează că identităţile şi interesele statelor pot fi modificate la nivel sistemic prin interacţiuni mediate instituţional. an activity whose existence is logically independent of the existence of the rules. for example. Regurile de circulaţie sunt de un cu totul alt tip: conducerea maşinilor e posibilă şi în absenţa lor. Instituţiile şi statele sunt entităţi care se constituie reciproc. dar în condiţii de risc şi de dezordine mult mărite. constrângâng şi dând semnificaţie acţiunii statelor. Constructiviştii acceptă că anarhia este condiţia caracteristică a sistemului internaţional. (Searle 1965/1998: 131) Jocul de şah constă pur şi simplu în regulile formale ale jocului. Ei se concentrează pe instituţiile fundamentale ale societăţii internaţionale. Instituţiile întrupează normele regulative şi constitutive ale interacţiunii internaţionale. Totuşi. precum dreptul internaţional şi egalitatea suverană a statelor. nici cooperativ al politicii mondiale (Ale63 . I call the latter kind of rules constitutive rules and the former kind regulative rules. regimurile internaţionale sunt şi ele foarte importante pentru constructivism. dar susţin că.pe partea dreaptă a drumului“. but as it were create the possibility of or define that activity. but these relationships exist independently of the rules of etiquette. instituţiile continuă să existe deoarece statele le produc şi le reproduc în practica socială. Statele atribuie semnificaţii situaţiilor sociale pe baza rolurilor definite instituţional. Regulative rules regulate a pre-existing activity. ci şi generează un domeniu care nu ar fi existat altminteri. nici cu privire la caracterul conflictual. contribuind la crearea unei lumi sociale în care comportamentele primesc semnificaţie. do not merely regulate the game of football. football has no existence apart from these rules. Some rules on the other hand do not merely regulate but create or define new forms of behavior. acest lucru nu spune nimic. Totodată. modelând. The activity of playing football is constituted by acting in accordance with these rules. de vreme ce nu ar putea exista şi nu ar putea fi inteligibil fără ele. în sine. for example. Constitutive rules constitute (and also regulate) an activity the existence of which is logically dependent on the rules.

not states and not the international system make choices about policies. Dar. Când acest lucru s-a schimbat. rules. o anarhie a prietenilor este complet diferită de una a duşmanilor. Ele îşi definesc interesele în procesul de interpretare a situaţiei sociale la care participă. fără îndoială. definindu-şi fiecare interesul naţional în opoziţie cu cel al celuilalt. 7. and Decisions (1989). de?i ambele sunt posibile. potrivit căreia statele sunt o formă de autoritate colectivă care rezultă din delegarea individuală de autoritate de către membrii societăţii. susţin empiriţii. De exemplu. Potrivit 64 . de fapt. la ce anume ne referim? Există o puternică viziune empiristă potrivit căreia statul este. The Social Construction of Power Politics“. Apoi. Astfel. and institutions (Krasner 1999: 7). Ceea ce contează este diversitatea de structuri sociale posibile în condiţii de anarhie. fie conflictuale. o structură socială în care cei doi actori s-au identificat reciproc ca fiind inamici. Vol. doar o ficţiune utilă sau o metaforă care ne permite să explicăm şi să antiticipăm politica internaţională. plecând de la Hobbes şi Locke. Când actorul fundamental al politicii internaţionale este statul şi când vorbim despre interesele şi preferinţele acestuia. Friedrich Kratochwil s-a impus ca un constructivist influent prin lucrarea Rules. specific policy makers. Norms. în Worlds of Our Making (1989). se poate susţine că războiul rece a constituit. 2). in International Organization. războiul rece s-a încheiat. cel mai influent gânditor constructivist este Alexander Wendt: The Social Theory of International Politics (1999). Rulers. adică preexistent acţiunii politice şi imuabil.xander Wendt 1992. 46. Există trei versiuni importante de abordări constructiviste ale RI. Nu există state ca agenţi independenţi. Stephen Krasner (1999) consideră că the ontological givens are rulers. din punct de vedere ontologic. Statele pot avea multiple identităţi sociale. No. care pot fi fie cooperative. pentru ca aceştia să-şi realizeze interesele elementare de supravieţuire şi de ordine socială.2 Identităţi şi interese Atât realismul cât şi neorealismul consideră că sinele – adică identitatea actorului politic – este dat exogen. prima teorie constructivistă a RI a fost oferită de Nicholas Onuf. usually but not always the executive head of state. Există o întreagă tradiţie de gândire politică. precum şi de strategii de autoajutorare (self-help). „Anarchy is What States Make of It. Astfel. Cronologic.

(1999: 225). statul este o entitate cu statul ontologic substaţial. recunoaşterea de către alţii şi dezvoltarea economică. lider. sinele se reflectă în celălalt ţi această reflecţie este asimilată în identitatea actorilor. precum securitatea fizică. actorii legaţi prin predicate relaţionale internalizează reguli adecvate de comportament. adică de felul în care statele se văd pe sine în relaţiile cu alte state. El critică incapacitatea gândirii instrumentaliste de a reduce acţiunea statală la acţiunea individuală. de populaţie. fără pierdere epistemică. Astfel. profesor. etc. Rolurilor le sunt atribuite predicate relaţionale. etc. identitatea corporatistă este dată de teritorialitate. Dobândind cunoştinţe colective. identităţile de rol sunt prin excelenţă culturale. Totuşi modul în care statele urmăresc aceste scopuri depinde de identităţile lor sociale. identitatea de tip introduce un element cultural în analiza identităţii. limitele fiind cu totul depăşite 65 . atunci când e vorba de indivizi. Fiecare din ele presupune cel puţin un alt obiect pentru a putea fi utilizate corect din punct de vedere logic.lui Wendt. Pe baza acestor identităţi. (d) În fine. statele îşi construiesc interesele naţionale. hegemon sau duşman. Wendt distinge patru tipuri de identitate a unei entităţi sociale – printre care se numără şi statele: (a) Identitatea personală (indivizi) sau corporatistă (entităţi sociale instituţionale) (b) Identitatea de tip (c) Identitatea de rol (d) Identitatea colectivă (a) Identitatea personală/corporatistă se referă la constituţia materială a unei entităţi. Pentru state. Învăţarea rolurilor este o chestiune de cunoaştere colectivă de către actori a convingerilor şi aşteptărilor celorlalţi. de sistem politic. (c) Mai departe. după cum poate avea diferite seturi de valori sau opinii şi diferite forme de comportament. identitatea colectivă este rezultatul unui proces cognitiv prin care distincţia sine-celălalt devine neclară. precum fiu. când e vorba despre state. şi aliat. întrucât desemnează roluri condiţionate cultural pe care actorii le joacă în relaţiile dintre ei.. Identitatea corporatistă a statelor generează obiectivele fundamentale ale statului. Prin convingeri şi valori comune. stabilitatea. (b) Un actor individual sau corporatist poate avea simultan multiple identităţi de tip. care îi poziţionează unul faţă de altul.

I shall not here review the pros and cons that have been expressed in the debate triggered by this paper. Dacă în mod sistematic. Interesele decurg din natura identităţii. has managed to divert Americas Middle East foreign policy from the American national interest. The authors list a series of measures of material support that the US has given Israel after World War II. which they deem disproportionate relative to both the benefits that such a support brings Washington. as they surmise. Desigur. identitatea nu poate fi colectivă în orice aspect al ei. De exemplu. The point of bringing forward this particular case is to show that the neorealist conceptual framework. Spre deosebire de neorealism şi de instituţionalismul liberal. grounded in histo66 . aceste vederi diferă de interesul public obiectiv. Ca atare. and particularly in the efficient Israel Lobby. constructivismul este interesat de circumstanţele în care limitele sinelui se extind peste – ori sunt înglobate de către – celălalt. atunci integritatea comunităţii politice este ameninţată. convingerilor. în legătură cu nevoile pe care le au şi acţiunile care trebuie urmate în mod obiectiv pentru a întruni cerinţele de reproducere socială a identităţii. John Mearsheimer and Stephen Walt maintain that the amount of economic and military help that the US provides Israel in virtue of their privileged partnership defies the logic of self-interest that Washington should follow according to the neorealist prescriptions.2. 7. adică potrivit informaşiilor. Identitatea colectivă este cel mai important aspect al teoriei lui Wendt. They identify the reason for this level of support in the domestic American politics. Ambele tipuri de interese trebuie explicate. ci doar în ceea ce priveşte unele proprietăţi specifice. pentru că ceea ce vrea un actor depinde de cine anume este acel actor. which. interesele sunt factori motivaţionali a căror realizare contribuie la reproducerea identităţii lor subiacente. Cele subiective sunt importante pentru că sunt motivatori proximi ai acţiunii politice.(1999: 229). Totuşi. and the objective needs of Israel as an industrialized country. valorilor şi ideologiei lor. from within which Mearsheimer and Walt argue. trebuie să distingem între percepţiile şi opiniile subiective ale actorilor. oamenii de stat definesc şi evaluează interesul public potrivit percepţiilor lor. makes difficult for them to see the possibility of an increasing perception of collective identity between Israel and US. este important să avem o descriere corectă a vederilor lor subiective asupra interesului public.1 Exemplu In a controversial article published in the London Review of Books in March 2006. În fine. dat fiind caracterul distinct al identităţii personale/corporatiste.

67 . Consequently.2 Critici Constructivismul este greu de aplicat ca model teoretic. pentru că nu prezice nici o structură socială anume ca aptă a guverna comportamentul statelor. there is a dominant perception of similarity of interests in both Americans and Israelis regarding many coordinates of their foreign policy. articulată şi. Dar dacă predicţiile se dovedesc a fi false. atunci se poate ca structurile sociale dominante să nu fi fost bine înţelese sau să se fi schimbat. el cere ca o anumită relaţie socială să fie examinată. it is open to discussion whether Washington had more to gain in terms of security and economics from a more pro-Arab attitude in the Middle East. cultural. Se naşte astfel posibilitatea ca comportamentul statelor să fie prezis în interiorul unei astfel de structuri. Up to a certain point.rical. Dacă însă utilitatea explicativă şi predictivă a constructivsmului e discutabilă. Mai degrabă. înţeleasă. în cele din urmă. Yet no sophisticated foreign policy analysis can ignore actors identities in accounting for the ways they act in order to achieve their interests. moral. el rămâne totuşi un element euristic foarte productiv.2. 7. and civilization elements of identity. as well as an empathic understanding of each others security fears.

o aplicaţie a teoriei grupurilor de interes la funcţionarea structurilor organizaţional-birocratice ale unui stat. astfel că normelor impuse de comportament extern prin regimuri sau instituţii internaţionale nu li se acordă 68 . nu constrângerile sistemului internaţional. grupurile de interes şi influenţă. din perspectiva obiectivelor individuale ale diferiţilor decidenţi. Interesele restrânse ale grupurilor aflate în competiţie modelează alegerea unei politici sau alta. Cea birocratică este. al unor alegeri de ordin politic luate într-un mediu de inerţie birocratică şi organizaţională sau de competiţie între facţiuni şi grupuri de influenţă. teoretizată de Madison şi Dahl. Perspectiva grupurilor de interes se concentrează pe competiţia pentru putere din interiorul statelor particulare. precum şi organizarea politică şi birocratică a fiecărei societăţi în parte. Calculele politice sunt de tip costuri-beneficii. Determinată este politica internă a statelor. nu pe caracteristicile generice ale statelor. Problemele specifice pe care le vom discuta în legătură cu aceste modele sunt cele ale rolurilor organizaţionale. Obiectele principale de studiu sunt opinia publică. politica externă a unui stat este mai degrabă produsul emergent. Teoria grupurilor de interes este înrudită ideatic cu teoria democraţiei pluraliste. în fapt. nedeliberat. nefiind influenţate de perspectiva interesului public sau naţional. Astfel.Capitolul 8 Teoriile birocratică şi a grupurilor de interes Teoriile birocratică şi a grupurilor de interes subliniază importanţa intereselor locale în modelarea politicii interna?ionale. Cea birocratică investighează confuzia organizaţională şi disputele birocratice care marchează procesele de luare a deciziei. problema principal-agent (superior-subordonat) şi a procedurilor standard de operare (standard operating procedures).

activitatea niciunei dintre aceste instituţii nu este determinată de promovarea interesului general al naţiunii. de exemplu. Există. consecinţele neintenţionate ale proceselor politice interne. Din punct de vedere al teoriei birocratice. În ceea ce priveşte politica externă. există o competiţie între diferitele ministere ale guvernului. chiar dacă asta are. în situaţii concrete urmarea unor decizi ineficiente din punct de vedere al interesului colectiv. dar şi pentru exclusivitate în atribuţiile privind domeniul definitoriu de activitate. Misiunea a implicat un amestec de militari din diferite ramuri ale armatei americane. Fiecare lider – ministru. în cadrul fiecărui minister în parte există competiţie birocratică între diferitele direcţii generale şi direcţii. 8. etc. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt studiate ca domenii separate. secretar de stat sau director – are interesul de a-şi maximiza rolul în afacerile guvernării. pentru alocări bugetare. Conceptul însuşi de interes naţional este dificil de definit. adică între preşedinţie. incluzând infanterie. pentru influenţă politică relativă în practica generală a guvernării. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt. o competiţie de putere simbolică şi de autoritate între „palate“. două elicoptere ale marinei au suferit defec?iuni 69 . în urma revoluţiei islamice. MApN. din 24 aprilie 1980. Exemplu de conflict al rolurilor organizaţionale restrînse: Operaţiunea Eagle Claw. marcate de interese restrânse şi lupta pentru dominaţie politică locală. dacă nu chiar contestat. Astfel. de eliberare a celor 53 de ostatici luaţi la ambasada SUA din Teheran în 1979. guvern şi parlament. în ceea ce priveşte numărul şi importanţa pârghiilor politice şi decizionale controlate. Avem de-a face cu o vădită concurenţă inter şi intra-instituţională. Aceste teorii sunt preponderent concentrate asupra explicării şi predicţiei acţiunilor naţionale de politică externă. din punct de vedere constituţional.importanţă. – parlamentul şi CSAT au diferite atribuţii decizionale. la diferite niveluri. Nefiind echipate corespunzător pentru solul nisipos al Iranului. Apoi.1 Problema rolurilor organizaţionale Fiecare instituţie internă are de îndeplinit un set specific de obiective. marină şi aviaţie. din acest punct de vedere. în România preşedinţia şi guvernul – prin MAE. ci invariabil de perspective mult mai limitate şi mai competitive cu privire la importanţa relativă a fiecărei instituţii în parte. privind la nivel executiv. ministerul de externe caută să deţină monopolul deciziilor de politică externă. independente unul de celălalt. În fine.

tehnice iar un al treilea s-a ciocnit de avionul C-130 Hercules care alimenta elicopterele. obligaţia lor faţă de propria constituantă. că deşi considerau că acordul este bun pentru SUA. Grupurile neguvernamentale de interes au în comun cu birocraţiile guvernamentale. ca urmare a negocierilor dintre Washington şi Teheran. dat de lipsa de coordonare între diferitele ramuri ale armatei implicate în misiune. Grupurile de interes nu sunt şi nu pot fi dominate de preocupare pentru interesul naţional. calculele de supravieţuire politică au prevalat asupra celor despre meritele economice ale acordului. Eşecul a fost unul de planificare. în 1987 s-a creat United States Special Operations Command (USSOC). 70 . ia făcut să adopte o poziţie publică contrară propriilor convingeri. poate contraveni interesului public. menită să coordoneze operaţiunile speciale ale tuturor armelor armatei SUA. cum ar fi cei de citrice. Există mai multe probleme cu această cerinţă. în prima zi în oficiu a lui Ronald Reagan. Numeroşi membri ai Congresului american care se opuneau public Acordului au admis. numai după ce Casa Albă a trebuit să facă concesii şi altor categorii de producători americani. Exemplu: Negocierile din 1993 pentru aderarea la NAFTA. din Florida. agenţie sau departament de a promova propria instituţie provine şi din percepţia unor presiuni competitive din partea altor asemenea instituţii şi din nevoia de a se servi de o platformă pentru demonstrarea calităţilor manageriale. Exemplu românesc: taxa de primă înmatriculare 8. de regulă din regiuni industriale sensibile la concurenţa din partea mîinii de lucru ieftine mexicane. sub protecţia anonimatului. Astfel. Ostaticii au fost elibera?i în 20 ianuarie 1981. Motivaţia liderilor de minister.2 Problema superior-subordonat (principal-agent) Superiorii caută agenţi care să le execute cu fidelitate ordinele. Misiunea a fost anulată. din timpul primului mandat Clinton. Congresul a ratificat Acordul cu o majoritate restrânsă. Astfel. Ca urmare. ambiţia personală şi instituţională a managerilor birocraţi. Şi ele acţionează în propriul interes atunci când influenţează deciziile politice prin lobby sau alte constrângeri. a sacrifica proeminen?a unei organizaţii pentru binele comun ar avea ca efect pierderea susţinerii din partea liderilor politici cheie. care nu sunt direct tra?i la răspundere pentru ac?iunile lor. Altminteri.

pp. deci probleme suplimentare de tip principal-agent. () Clark Clifford l-a înlocuit în 1968 pe Robert McNamara în func?ia de secretar al apărării. Astfel. ajunsese în 1968 la concluzia că venise momentul ca SUA să se retragă. Brig. Congressional Budget Office (CBO). promovează viziuni marcate de propriile convingeri şi interese cu privire la politici concrete. subordonatul are o influenţă considerabilă asupra procesului decizional. în 1964 i-a cerut lui Johnson retragerea trupelor americane din Vietnam. Problema este cu atât mai mare cu cât preşedintele se bazează pe birocraţi internaţionali. În plus. Convingerile experţilor din cadrul OMB pot influenţa poziţia apărată de preşedinte. Gen. “The Value of Biased Information: A Rational Choice Model of Political Advice”. precum funcţionari ai ONU sau ai Băncii Mondiale. nici priceperea de a rezolva personal toate chestiunile. care oferă estimări independente. Gen. adesea contradictorii. care nu sunt subordonaţi direct preşedintelui american. Ricardo Sanchez era comandant militar în Irak. De?i Clifford sus?inuse politica americană în Vietnam în primii ani. despre consecinţele diferitor cursuri de acţiune economică. Johnson respinse acest punct de vedere când fusese prezentat de Ball. 530–555: Yes-Men: exemplu – consilieri ai preşedintelui Lyndon Johnson: () George Ball. Exemplu 2: Armata americană la închisoarea Abu Ghraib (Irak). deputy secretary of state. Congresul şi-a creat propria agenţie. (2) Cum poate superiorul să ştie dacă subordonatul a deviat – şi cât a deviat – de la linia prescrisă? Monitorizarea presupune birocraţie suplimentară. Secretarul Apărării (Donald Rumsfeld) – cine este responsabil? Randall Calvert (1985). in Journal of Politics 47. 71 . Exemplu 1 – SUA: Preşedintele se bazează pe consilierea Office of Management and Budget (OMB) pentru a estima consecinţele economice ale diferitelor scenarii economice. Janet Karpinsky era comandantul închisorilor militare din Irak. oficiali ai Departamentului Apărării. fiecare. o multitudine de grupuri private de interes şi economişti independenţi oferă propriile viziuni. Lt. La fel stau lucrurile şi cu organizaţii neguvernamentale internaţionale sau cu companii multinaţionale care.(1) Superiorul nu are nici timpul.

Ele sunt cuantificabile. dar posibil greşite. pregătite pe baza reacţiilor anterioare la situaţii de acelaşi timp. elaborate plecând de la studiul lui Robert Putnam. nr. 42. O deficienţă a procedurilor standard de operare este lipsă de flexibilitate. 3.4 Perspectiva strategică asupra relaţiilor internaţionale Perspectiva strategică a fost dezvoltată de Bruce Bueno de Mesquita (2005) pe fondul teoretic al aşa-numitelor teoriilor ale celor două nivele (two-level theories). vădită în condiţii de raţionalitate limitată (bounded rationality) – alegerea unui curs de acţiune fără a lua pe deplin în considerare toate posibilele răspunsuri alternative. un avion de pasageri Airbus 300 al liniilor aeriene Iran Air. perspectiva strategică desfăşoară o analiză formală pe trei niveluri distincte. Acţiunea în condiţii de raţionalitate limitată presupune luarea unei decizii sub asumpţia că a explora toate opţiunile posibile înainte de a lua o decizie poate presupune costuri iraţional de mari. care zbura către Dubai. publicat în 1988 în International Organization. astfel că un membru neexperimentat al crucişătorului a identificat în mod eronat avionul cu un F-14 Tomcat. în strâmtoarea Hormuz. 8. permiţând atribuirea de responsabilităţi individuale. crucişătorul USS Vincennes a doborât. reflectând percepţiile acestora despre via?a politică internă. “Diplomacy and Domestic Policy: The Logic of Two-Level Games”. la o anumită situaţie. precum şi despre căile de maximizare a satisfacţiei lor personale. Pe de altă parte. Avionul nu a răspuns protocolului de recunoaştere utilizat de marina americană. SUA nu aveau pregătite SOP pentru eliberarea de personal diplomatic luat prizonier. Perspectiva strategică pune în prim plan deciziile pe care le iau liderii politici. despre constrângerile sistemului politic interna?ional. SOP facilitează răspunsuri rapide şi verificabile.3 Proceduri standard de operare (SOP) SOP sunt răspunsuri standardizate. Cu alte cuvinte. „prefabricate“.8. sunt eficiente în condiţii de timp şi informaţii limitate. vol. Ele constituie un mijloc de control al superiorilor care nu sunt nemijlocit implicaţi în aplicarea lor. Exemplu de SOP inadecvate: în 1988. Putnam arată constrîngerile mutuale pe care procesele politice interne şi politica internaţională le exercită. Avionul a fost doborât cu o rachetă. costurile şi beneficiile lor. folosind mijloacele 72 . probabilitatea ca acestea să se realizeze. La data crizei ostaticilor din Iran.

Sunt evidenţiate calculele raţionale.teoriei jocurilor necooperative. Liderii sunt nevoiţi să optimizeze relaţia dintre presiunile politicii interne şi ale politicii externe. de tip costuri-beneficii. Strategiile decidenţilor urmăresc maximizarea şanselor ca aceştia să fie reale şi ca lideri de către constituantele lor interne şi maximizarea susţinerii oferite de sistemul internaţional. pe care decidenţii le fac în evaluarea cursurilor alternative de ac?iune. 73 . ori făcând concesii acestora din urmă pe seama unor costuri de capital politic intern. alegând uneori acţiuni care satisfac constituanta internă dar care displac adversarilor sau partenerilor străini.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful