EUGEN CIZEK EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC

EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC
EUGEN CIZEK
Bucureşti— 1970

Editura UNIVERS
INTRODUCERE
îndeobşte autorii de investigaţii asupra romanului se încurcă în definiţia genului şi sfîrşesc prin a preciza că de fapt este imposibil a-1 delimita precis. Pînă la urmă se recurge la definiţiile din marile dicţionare, Littre sau Larousse. De aceea le vom reproduce şi noi : „Povestire închipuită, scrisă în proză, în care autorul caută să stîrnească interesul prin zugrăvirea pasiunilor, moravurilor sau prin ciudăţenia întîmplărilor" (Littre). „Operă de imaginaţie, povestire în proză a unor întîmplări imaginare, inventate şi combinate pentru a-1 interesa pe cititor" (Larousse). Prin urmare prima particularitate a romanului ar fi povestirea inventată, conflictul imaginar. Dar cercetătorii problemelor romaneşti au evidenţiat în repetate rînduri că romanul s-a străduit să depăşească povestirea pură, gratuită, să-şi creeze un fertil litigiu organic între intriga nudă şi dezbaterea marilor probleme ale omului, ale existenţei sociale şi morale. Totuşi considerăm ca prea limitată definiţia romanului, propusă de esteticianul maghiar G. Lukâcs, care porneşte de la observarea acestei tendinţe : „Romanul este epopeea unui timp în care totalitatea extensivă a vieţii nu mai este un dat imediat, unui timp pentru care imanenţa sensului vieţii a devenit o problemă, dar care totuşi n-a încetat să caute totalitatea" (La theorie du roman, Geneve, 1963, p. 49). însă, pe de o parte, aspiraţii spre o asemenea organizare a materiei romaneşti se prezintă ca organic legate de evoluţia genului şi se manifestă chiar şi în antichitate, aşa cum vom arăta în cuprinsul cărţii şi, pe de altă parte, Lukâcs însuşi reliefează că romanul nu este o formă închisă, ca alte specii literare, ci un proces, o devenire (p. 67). în acest sens trebuie amintite şi eforturile de a demonstra procesuali-tatea romanului, de a afirma că romanul rezistă mai mult ca orice altă specie literară conceptului de „gen", întreprinse recent de un profesor american, Ben Edwin Perry în 'The Ancient Romances. A Lite-rary Historical Account of their Origins, Berkeley, 1967. Pe de altă parte, fără a avea pretenţia alcătuirii unei definiţii rigide a genului, menţionăm totuşi ca o condiţie inevitabilă necesitatea VI / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC unei anumite dimensiuni a povestirii. Naraţia concentrată, scurtă, de mare densitate, nu poate fi un roman. Redactarea în proză, totuşi obişnuită, nu este absolut indispensabilă. S-au scris romane în vei suri ori s-au introdus fragmente de poem în corpul unui roman, ca în Satyriconul lui Petroniu. Este limpede că orice roman trebuie să emoţioneze, dar ni se pare necesar ca materialul ficţional să nu rămînă în zona legendei mitice, să restituie naraţia unor fapte şi personaje din aria cotidianului. în acest mod, romanul a putut să răspundă unor exigenţe specifice ale publicului. Oricum o anumită demitizare, măcar aparentă, se impune cu necesitate, chiar dacă romanul este succesorul mitului şi al epopeii. în asemenea accepţie vom aborda şi romanele antice şi le vom diferenţia de ceea ce numim preromane. Sîntem deci convinşi că se poate vorbi de un roman antic. Nu are sens să limităm genul la producţiile romaneşti din ultimele trei secole. Vom înţelege prin antic numai ceea ce este grec şi roman. Tocmai pentru că admitem proteismul genului, capacitatea romanului de a se transfigura şi adapta necontenit, nu ignorăm marile diferenţe care există între profilul atît de variat al creaţiei romaneşti din secolele al XlX-lea şi al XX-lea şi aspectul antecesorului antic. Deşi, aşa cum am arătat mai sus, chiar antichitatea a cunoscut tendinţa spre o literatură romanescă plurivalentă, este clar că ea nu a putut realiza varietatea şi complexitatea structurilor moderne ale genului. Vom evidenţia la timpul potrivit — dar, fireşte, pe scurt — că marile mutaţii s-au produs în secolele XVIII—XX în funcţie de exigenţe social-istorice, psihologice şi culturale imperioase (noi cuceriri social-economice, perimarea unor genuri literare mai vechi, îmbogăţirea conştiinţei şi ştiinţelor ei etc). Au apărut atunci romanul psihologic, în-cepînd cu Benjamin Constant, romanul condiţiei umane, relansat şi amplificat considerabil de Balzac, Stendhal şi Dostoievski, romanul monologului interior şi al fluxului conştiinţei etc. Totuşi, pe de o parte regăsim şi astăzi romane foarte fidele tiparelor elaborate de străbunele greceşti, iar pe de altă parte există, la nivelul permis de condiţiile istorice respective, acea tendinţă spre explorarea antică a condiţiei umane. De aceea vom vorbi de discontinuitate dar şi de continuitate în evoluţia romanului. Delimitarea definitivă a genului, denumirea sa, înglobarea unor mărturii literare antice în sfera romanului, se înfăptuiesc pe baza unei anumite proiecţii a experienţei literare din secole apropiate de al nostru, unde însă fiinţau tiparele moşINTRODUCERE / VII tenite din cultura greco-romană. De asemenea vom preciza că anticii posedau conştiinţa existenţei genului, chiar dacă nu inventaseră conceptul respectiv. Noi vom stărui asupra romanelor latine, le vom analiza mult mai minuţios decît pe cele greceşti, din pricina valorii lor superioare şi complexităţii structurale sensibil sporite în raport cu romanele hel-lenice. Credem că o prezentare a romanului antic poate să intereseze publicul nostru cititor. Aşa cum vom releva la locul potrivit, în cultura românească şi în popularizarea literaturii antice, romanele antice au deţinut totdeauna o poziţie importantă. Cartea de faţă are la bază un curs ţinut în toamna anului 1969 la secţia de filologie clasică a Universităţii din Bucureşti, dar este concepută şi executată astfel ca să intereseze

un cerc mai larg de cititori. De aci prezenţa unor rezumate relativ ample ale romanelor antice şi o anumită limitare a notelor şi a elementelor filologice. Pentru o mai bună înţelegere a opiniilor noastre, recomandăm însă lectura tălmăcirilor româneşti a romanelor antice, apărute în ultimii ani în ţara noastră. Am înfăţişat şi discutat unele rezultate ale exegezei moderne. Ne-am străduit să aducem puncte de vedere noi în unele probleme ca cele ale infrastructurii filozofice a romanului latin, ale orientării sale fundamentale, ale relaţiilor romanului în general cu istoriografia şi cu speciile limitrofe, ale influenţei creaţiei romaneşti latine asupra celei greceşti, ale diferenţierii etapelor diacroniei romanului grec în funcţie de modificarea, îmbogăţirea motivaţiei fundamentale în stratul al doilea al genului (la valenţele erotice se adaugă funcţia esenţială a destinului, anterior absentă) etc. Tocmai această amplificare a romanului grec ne-a determinat să tratăm întîi global primele romane greceşti, exclusiv erotice, pentru a trece în continuare, o dată cu diversificarea genului, la analiza pe capitole separate a celor de dragoste şi a romanelor de alte tipuri. Desigur, nu ne-am propus tratarea exhaustivă a problematicii atît de complicate, suscitată de romanele antice, ci doar reconstituirea unor trăsături de organizare internă din manifestările romaneşti greco-romane.

NOTĂ Pentru citatele din textele anitce am utilizat uneori traduceri tipărite. — Pentru Longos, Dafnis şi Chloe, am utilizat tălmăcirea profesorului Constantin I. Balmuş, apărută în Editura de Stat pentru literatură şi artă, colecţia „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti, 1956. — Pentru Apuleius, Măgarul de aur, am citat din tălmăcirea lui 1. Teodorescu. Editura pentru literatură, colecţia „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti, 1968. — Pentru Petroniu, Satyricon, am dat noi o traducere, avind ca bază tălmăcirea noastră din Editura pentru literatură, colecţia „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti, 1961, dar într-o formă îmbunătăţită. Am dat de asemenea traduceri proprii pentru Heliodor, Chariton, Achilleus Tatios şi pentru cele mai multe pasaje reproduse din filologii moderni străini. Datorită utilizării unor tălmăciri diferite unele nume proprii greceşti apar în mai multe grafii. Dar Chloe, Cloe şi Hloe reprezintă, de pildă, acelaşi personaj. Am consemnat trimiterile la studiile moderne în note, plasate la sfîrşitul fiecărui capitol. Am însoţit textul cărţii de anexă şi bibliografie. Trimiterile la operele antice figurează chiar în text, între paranteze, prima cifră reprezentînd numărul cărţii iar a doua numărul capitolului respectiv. Pentru simplificare am indicat operele într-o formă prescurtată numai la acei autori care au lăsat mai multe lucrări. La ceilalţi, am citat integral numai numele autorilor. De asemenea am indicat textele din Apuleius numai cu numele romancierului, în-trucît ne-am referit exclusiv la Măgarul de aur.

I GENEZA ROMANULUI ANTIC
Contextul istoric şi condiţiile literare în care apare romanul grec — Preromanele — Speciile şi modalităţile caracteristice romanului grec. MOMENTUL apariţiei romanului grec nu este uşor de precizat. Mărturiile provenite din antichitate nu conţin nici o tradiţie privind crearea genului şi nici măcar numele unui inventator, unui s6peTT|c. al romanului, aşa cum se constată pentru alte genuri literare. Chiar cînd atare informaţii tradiţionale se dovedesc eronate la o analiză atentă, ele atestă totuşi preţuirea genului respectiv, conştiinţa clară a existenţei şi a delimitării acestuia de alte specii literare. Dar anticii nu posedau nici măcar un termen, un cuvînt care să desemneze clar creaţia literară romanescă. Ei întrebuinţau pentru diferitele romane feluriţi termeni care se pot traduce în limbile moderne prin „povestire", „acţiune" etc. 1 Aceasta nu înseamnă însă că anticii nu aveau de loc sentimentul existenţei literaturii romaneşti. Primii oameni care au scris sau povestit oral un roman erau conştienţi că întreprind o activitate literară inedită, aşa cum subliniază şi cele mai recente cercetări asupra romanelor antice. Limitele şi semnificaţiile specifice ale genului nu le erau prea clare întrucît teoreticienii lor nu considerau romanul ca o specie literară înaltă, de importanţă majoră, ca epopeea, tragedia, istoriografia etc. Chiar dacă romanul era apreciat ca literatură umilă — aşa cum arată într-o scrisoare a sa împăratul Iulian —, publicul îl gusta şi-1 încuraja, ca pe o artă pasionantă, seducătoare, interesantă. Desigur romanul apare relativ tîrziu în ansamblul literaturilor helle-nică şi latină, ca un gen nou, izvorît în condiţii istorice specifice, însă atracţia exercitată asupra cititorilor ilustrează
2/ EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC

importanţa sa, capacitatea de a satisface necesităţi spirituale teale. 2 Condiţiile literare în care apare romanul, confluenţele şi interferenţele de genuri la nivelul cărora se realizează începuturile sale, geneza artei romaneşti în general, constituie una din problemele cele mai dificile şi mai controversate ale filologiei clasice, unul din destul de numeroasele „locuri disperate" ale exegezei moderne consacrate culturii greceşti şi latine. De aceea există cercetători ai romanului antic care ocolesc impasul, care-1 constată şi renunţă a-1 soluţiona, mulţumindu-se să abordeze doar evoluţia sau structura genului. Credem însă că totuşi geneza romanului poate fi atacată şi elucidată măcar în parte. Esenţial ni se pare efortul de a preciza contextul istoric, de a înţelege cărui public şi din ce epocă li s-au adresat primele manifestări romaneşti. Romanul mu a putut apărea decît impus de gustul unui anumit public, gust decantat într-o conjunctură istorică particulară. Or, acest public nu putea fi decît cel al epocii ihellenistice. Este deci vorba de un public conştient de prezenţa unei culturi seculare helle-nice, care încercase multiple experienţe şi sfîrşise prin a depăşi limitele genurilor tradiţionale, încît ajunsese să aspire spre o dezvoltare spirituală nesatisfăcută de disponibilităţile marilor mituri ale trecutului. Sau, altfel spus, acest public resimte în mod intens o sete ide ficţiune fără precedent, dar de o ficţiune realizată în tipare noi. La aceasta s-a adăugat dorinţa imperioasă de relaxare spirituală, căutarea a ceea ce noi numim acum deconectante. O asemenea dezvoltare, o asemenea expansiune intelectuală nu putea fiinţa decît pe solul unei existenţe sociale diferite de cea realizată în Hellada clasică. într-adevăr, în urma cuceririlor realizate de Alexandru, ele însele

stimulate de noi necesităţi ale societăţii din secolul al IV-lea î.e.n., civilizaţia greacă se extinsese asupra unor noi şi întinse teritorii geografice şi spirituale. Pe aria victoriilor lui Alexandru se împlântaseră state monarhice vaste şi vechea formă de organizare a vieţii ipolitico-sociale greceşti, polis-ul, oraşul-stat, se destrăma iremediabil. In epoca helîenistică polis-ul se menţine ca unitate administrativă şi uneori chiar
GENEZA ROMANULUI ANTIC /3

politică, dar în noul context economico-social, oamenii nu se mai simt solidari cu sistemul de viaţă şi de gîndire al oraşului în care locuiau. Polis-ul nu mai funcţionează ca structură spirituală de care să se simtă inexorabil cuplat omul-cetăţean. Aspiraţiile vieţii individuale încetează a mai constitui năzuinţe organice ale polis-ului, constrîngerile vechilor sisteme relaţionale ale societăţii greceşti se relaxează pînă la dispariţia lor, aşa cum subliniază profesorul Pierre Grimal.3 în cîmpul simplificat, uneori aproape gol de răspunderi şi implicaţii colective, în care se simte plasat, omul societăţii hellenistice este interior divizat între amplificarea, extrapolarea interesului său spiritual pentru inedit, pentru curiozităţi şi noutăţi geografice, etnografice şi mai ales morale pe de o parte — şi limitarea, concentrarea atenţiei asupra vieţii familiei sale şi chiar a propriului eu. în aceste condiţii, în sfera preocupărilor spirituale pătrund şi experienţele unor oameni de condiţie modestă, neinteresante în vechiul polis. Pe reţeaua necesităţilor de evaziune şi de sensibilitate contradictorie, epopeea şi tragedia, proiecţiile literare ale societăţii trecutului care exaltau, care de fapt respirau valorile polis-ului, nu mai oferă satisfacţii globale. Mitul se umanizează, pierde implicaţiile sale eroice, se ajustează noilor norme spirituale. în ultimă instanţă, el trebuie să cedeze pasul unei noi proze poetice, unde să se recunoască trăirile omului societăţii hellenistice. Georg Lukâcs subliniază deci judicios că eroii romanului se nasc din alterarea lumii exterioare. Zeii au tăcut, arăta cercetătorul maghiar, sacrificiile şi extazul nu mai au putere, lumea acţiunii se detaşează de oameni. Eroul eposului, care n-a fost niciodată un individ autentic, se închină înaintea eroului romanului. 4 Şi iată, prin urmare, romanul gata născut. Aventurile individului destoinic se impun ca materia preferată a acestui gen. Acest individ nu contesta totuşi toate valorile tradiţionale : dimpotrivă, afirma pe cele ale curajului, fidelităţii, onestităţii. De aceea, aşa cum am relevat în treacăt, romanul exploata, trebuia să exploateze tradiţiile literare. Romanul nu se putuse modela în cadrul polis-ului, dar era obligat să
4/ EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC

utilizeze experienţa genurilor anterior dezvoltate, să se formeze în conexiune cu alte specii şi modalităţi literare mai vechi. încă în secolul al XVII-lea Pierre de Huet a emis ipoteza că ceea ce am numi noi în prezent arhetipul romanului trebuie căutat în Orient. Numeroşi savanţi au criticat în mod judicios această supoziţie, începînd cu Alexis Chassang5. Adevărul este că romanul se modelează într-o lume plină de vestigii ale civilizaţiilor orientale, de interferenţe cu moştenirea acestora. De aceea unele motive au putut fi împrumutate din povestirile orientale, iar tendinţa spre fabulaţia luxuriantă a aflat acolo precedente stimulative. Totodată, nu trebuie uitat că, aşa cum am relevat mai sus, romanul s-a organizat ca atare în cadrul societăţii greceşti din epoca hellenistică. De asemenea, pentru structurarea sa specifică, produţia rornanescă a utilizat cu prioritate arhetipuri oferite de literatura Greciei clasice. Intr-o cercetare celebră asupra romanului grec, apărută în anul 1876 şi reeditată ulterior, de fapt prezentă în orice bibliografie consacrată problemelor genului, Erwin Rohde susţinea că în structura romanului antic s-ar fi conjugat doi constituenţi fundamentali, în primul rînd cel erotic şi în al doilea rînd cel aventuros, pornind de la arhetipurile corespunzătoare realizate în poezia hellenistică de dragoste şi în povestirile fantastice de călătorie. 6 Mişcarea literar-retorică din secolul al II-lea al erei noastre, numită îndeobşte sofistica a doua, ar fi determinat fuziunea acestor două elemente şi ar fi constituit baza formării romanului grec. 7 însă teoria lui Rohde a fost de multă vreme contestată. S-a dovedit că apariţia romanului precedă cu mult formarea celei de a doua sofistici. Pe de altă parte, elegiile alexandrine, deşi au contribuit la rafinarea sentimentelor de dragoste, n-au fost nici pe departe singura specie literară, unde s-au restituit emoţiile suscitate de atracţia reciprocă resimţită de tradiţionalul cuplu. Nici aportul artei declamaţiilor — anterioare celei de a doua sofistici — n-a putut fi decisiv, aşa cum se mai susţine şi în prezent. 8 Un rol mai important l-au jucat relatările de călătorii fictive sau reale, dar deformate de impulsurile fanteziei, care satisfăceau pasiunea pentru
GENEZA ROMANULUI ANTIC /5

peisaje fabuloase şi pentru aventuri funambuleşti. în acelaşi timp, povestirea de călătorie a furnizat romanului modelul naraţiei la persoana întîi. O contribuţie substanţială a fost adusă şi de epopee. In organizarea invenţiei romaneşti oricine poate recunoaşte arhetipul oferit de eposul homeric ; iar în structura acestuia din urmă descifrăm cu uşurinţă elemente romaneşti. Mai mulţi cercetători au desluşit în Odiseea o formulă compoziţională specific rornanescă : aventurile celor doi soţi, separaţi de multiple tribulaţii şi reuniţi într-un final fericit. La Homer se regăsesc de asemenea tipare ale unor episoade erotice (eu Circe, Calipso, Nausieaa), exaltarea virtuţilor protagonistului şi ale altor eroi, reprezentarea unor peisaje utopice (descrierea vieţii feaeilor), secvenţe de intrigă realistă, umoristic construită (povestea legăturii dintre Ares şi Afrodita) etc. în contextul polis-ului, aşa cum am arătat de fapt, epopeea se adresase zonelor de sensibilitate, atinse ulterior de roman. Bruno Lavagnini a decelat în structura romanelor

greceşti şi arhetipuri elaborate în cadrul numeroaselor legende populare, care circulau în lumea hellenică, în umbra sanctuarelor şi în corelaţie cu tradiţii, culte, mituri şi cronici locale. 9 Chiar dacă eminentul cercetător italian a exagerat considerînd aceste legende locale ca principalul catalizator al decantării structurii romaneşti, prezenţa legendelor, am spune a basmelor locale din lumea greacă, pare indubitabilă. Ele au furnizat subiecte şi tipare exploatate de primele romane. Desigur şi istoriografia cultă, unde în antichitate fantezia autorilor acţiona în profunzime, a înlesnit creaţia romanului. S-a observat cu sagacitate că romanele greceşti sînt în general istorice, acţiunea lor petrecîndu-se mai ales în trecut şi ilustrînd astfel afinităţi reale cu diverse varietăţi de istoriografie.10 La contribuţia furnizată de relatări de călătorie, epopee, istoriografie, legende locale trebuie să se adauge cea a teatrului, în special a comediei din epoca hellenistică, după opinia noastră deosebit de importantă. în toate genurile menţionate mai înainte, se evocau aventurile unor personaje considerate ca reale sau legendare, înveşmîotate în straiele unor eroi de dimensiuni amplificate. Faptele petre6/ EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC

cute, chiar dacă reprezentau produsul (fanteziei pure, erau înfăţişate de autor ca autentice şi receptate de public ca reale sau măcar legendare. Dar romancierul inventă deliberat, operează cu ficţiunea mărturisită. Comedia oferea şi ea modelul intrigii inventate, ostentativ străină de aura legendei eroice. Pe lîngă aceasta, arhetipurile iubirilor complicate, coincidenţelor, recunoaşterilor şi surprizelor de tot felul, se detaşează şi în structura aşanumitei comedii noi. Este adevărat că Menandru şi alţi comediografi acordau prioritate caracterelor şi nu intrigii, precum romancierii, dar nu credem că o asemenea distincţie trebuie considerată primordială. De fapt, cîteodată, personajele unor romane interpretează mici scene dramatice şi o declară explicit (Istoria lui Apollonius, rege al Tirului, 16). Chiar şi tragedia, mai ales cea a lui Euripide, a influenţat unele romane greceşti, ca cel al lui Heliodor de exemplu. Ben Edwin Perry nu exagerează prea mult cînd declară romanul „succesor necesar al dramei... pentru un public de cititori". u La rîndul său teatrul epocii hellenistice, prin excelenţă tragediile narative, relevă incidenţe romaneşti în substanţa şi în construcţia lor. Totuşi, fără îndoială, legile generale ale genului romanesc diferă de cele ale comediei, în antichitate ca şi mai tîrziu. Terenul adecvat decantării romanului a fost pregătit şi de bogata literatură nuvelistică antică. Aşa-numita nuvelă — grecii şi romanii o denumeau altfel şi anume cu termeni care însemnau poveste sau istorioară 12 — naraţia scurtă a unei intrigi fictive, apare inserată încă în primele opere literare greceşti. Dacă nu se poate vorbi de un adevărat roman înainte de roman, mai mulţi autori s-au referit la nuvelă, înainte de nuvelă, adică tocmai la scurte povestiri încorporate ân opere literare mai întinse.13 Abia ulterior şi anume la începutul epocii hellenistice, nuvela se va autonomiza, şe va constitui ca atare, probabil în Asia Mică greacă, prin desprinderea ei din istoriografie, aşa cum ilustrează şi substituţia treptată a personajelor istorice prin cele cu nume fictive sau chiar anonime. Evoluţia nuvelei va făuri două tipuri destul de clar circumscrise, cel al nuvelei tragice, şi cel al nuvelei realist-umoristice. Ambele au influenţat incontestaGENEZA ROMANULUI ANTIC /7

bil u dezvoltarea istorică a romanului. Nuvelele tragice au contribuit substanţial la geneza romanului grec care, ca şi povestirile mileziene — sourte nuvele picante pe gustul lui Boccaccio, adesea erotice, licenţioase, interesate de scandaluri domestice, întocmai ca rudele lor mai vîrstnice, povestirile sibaritice — furnizau exemple de investigare indiscretă a vieţii de familie, de ficţiune narativă şi nu teatrală, de explorare a aventurilor strict personale ale unor eroi, care îndeobşte nu purtau nume celebre.15 Totuşi nuvelele antice nu comportă nici dimensiunile şi nici structura mai complexă a romanelor. Aşadar nu există un gen literar-părinte al romanului sau altfel spus arta romanescă nu apare prin expandarea nuvelisticii sau altor specii literare. Dimpotrivă, romanul apare prin convergenţa multor specii literare — căci arhetipuri pot fi descoperite şi în alte sectoare de activitate literară şi încercările recurente de a le reduce la unul sau două genuri ni se par zadarnice — dar, aşa cum am arătat, numai atunci cînd publicul a resimţit necesitatea unor opere în proză, hrănite din ficţiunea pură, eliberate de legendă şi de istorie şi reîncărcate cu invenţie efervescentă, cu virtuţile deconectării. în aceste -creaţii trebuia să se utilizeze, dar totodată să se şi depăşească, tradiţii seculare de viguroasă artă narativă populară şi de poezie sau proză cultă, de recunoscută elevaţie, însă ataşate unor registre de sensibilitate, unor forme mentale şi unor moduri de existenţă acum caduce. Arhetipurile au fost preluate, prelucrate, combinate, aproape în mod spontan, îndrumate spre matricea noului gen, care a şi făurit o retortă creatoare ^adecvată exigenţelor publicului vremii sale. Nu credem însă că elementul religios a jucat un rol esenţial în formarea romanului, aşa cum afirmă unii cercetători 16 Vechile culte greceşti pierduseră înrîurirea lor străveche şi noile concepţii şi rituri orientale nu erau destul ?ulern'ce sPre a determina fundamentarea unui gen care se definea ca laic şi antimitic de la bun început. . ^acfsteAcondiţii primele romane, care n-au izbutit să ajungă pînă în vremea noastră, trebuie să fi fost scrise înaintea erei noastre, cu certitudine în secolul I, de cînd datează şi fragmentele care ni s-au conservat, însă probabil
2

Evoluţia romanului antic — c. 716

8/ EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC şi în veacul al II-lea, eventual chiar în prima jumătate a sa, în legătură cu unele fapte de bravură săvârşite de Alexandru şi de alţi eroi istorici sau legendari, convertite în ficţiune captivantă, sau chiar în legătură cu

Legenda şi relatarea istoriografică. Pe acest teren labil. multe din producţiile literare anterioare romanului comportau trăsături arhetipale. fantastic. Naraţia comportă un mit cu un sens ale-S0Tic destul de pronunţat. In atmosfera specifică epocii hellenistice. Desigur însă că cele mai multe pre-romane încorporează în naraţie luxurianta substanţă a aventurilor marelui cuceritor macedonean al Orientului. consacrat tinereţii marelui Cyrus. conţine indubitabile elemente romaneşti. Factura romanescă n-a devenit cu adevărat roman decît atunci cînd autorul operei în cauză ori a recunoscut ficţiunea ca obiectiv primordial. Cercetătorul francez Chassang. inserate frecvent de acest istoric în corpul amplei sale lucrări. un truc. moarte. care n-au putut să se dezvolte pe calea structurării unui roman complet. pastoral. de altfel. care însă ştiau să seducă publicul prin practica unui gen de succes. compuse de scriitori mărunţi sau complet necunoscuţi chiar în vremea lor. fidelitate. trebuie să fi circulat. Palestina. căci atlanţii sînt organizaţi după modelul de stat. Se scrie despre amazoane. în pre-roman îndeoşte. în ce priveşte istoriografia. cu privire la Atlantida. structural similar multor povestiri vehiculate în Asia Mică. reverberaţiile ei . aşa cum mitul Atlantidei lui Platon premerge romanelor filozofice care. primele elemente de preroman apar destul de clar în Istoriile lui Herodot. geografic. unde fiinţau tendinţe spre ficţiune. Totuşi această transfigurare nu implică în cazul lui Cyrus făurirea unei personalităţi net convenţionale şi nici inserţia unor numeroase personaje secundare inventate. în plină epocă hellenistică. datorită absenţei contextului istoric adecvat. nici n-au apărut în antichitatea greacă. coloanele lui Heroule. Erwin Rohde îşi alţi învăţaţi au demonstrat eroarea lui Chassang.19 De asemenea apar în opera lui Herodot povestiri brodate pe un timbru mai uşuratec. preromanul cunoaşte o ascensiune efervescentă. Implicaţiile mitice şi filozofice. de pildă în romanul secolului al XVIII-lea.ales despre războiul troian şi despre împrejurimile sale. erotic. interese precise. De fapt preromanele au existat paralel cu romanele pînă la sfîrşitul antichităţii. romană etc. preconizat de Platon în Republica. convingeri profunde etc. se lasă seduse de farmecul acestor aventuri şi se străduiesc să le prindă în focarul artei lor narative. umoristic. de introducerea unor aventuri de dragoste. procedurală. încredinţate lor de^Poseidon. ea reprezintă un obiectiv fundamental al autorului. Aventurile eroilor homerici şi posthomerici sînt transcrise într-o proză. Ni se pare limpede că toate 10 r EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC aceste elemente configurau un preroman. adică vieţuiesc separaţi în caste. în sensul idealizării ei cu scopul de a demonstra concepţiile lui Xenofon despre educaţie. în vreme ce în istoriografia romanescă. a perceput aceste latenţe romaneşti. într-un mod similar. întemeietorul imperiului medo-persan. aproape fictive şi mai ales de modificarea personalităţii eroului. se pot releva naraţii mai ample. caracterul extraordinar al întregii campanii a lui Alexandru.20 Printre altele Chassang cita ca roman filozofic naraţia utopică a lui Platon. pline de elemente licenţioase. Ele au funcţionat ca atare nu numai înainte de geneza romanului. Acest preroman. istoric) şi în orice etapă a dezvoltării culturii vechii Hellade : atică. ce ar fi cuprins o relatare exactă. care se voia exactă. ori dacă n-a afirmat-o expressis uerbis. Fireşte. de aventuri. Pe lîngă unele nuvele. şi unele romane greceşti comportă pretenţia relatării unei întîmplări reale . n-a încercat să convingă cu orice preţ cititorul că faptele înfăţişate reflectă măcar parţial adevărul istoric. ilustrate de stilizarea întregului context istoric al faptelor narate. învăluit treptat de ceaţa fabulosului. Istoricii inventă convinşi totuşi că în liniile esenţiale respectă realitatea măcar morală a faptelor.tribulaţiile imaginare ak clasicelor cupluri de îndrăgostiţi. autorul pretindea a fi descoperit undeva un manuscris. autentică a GENEZA ROMANULUI ANTIC /9 situaţiilor inventate de el. ca în cazul romanelor istorice. 17 Cum a rezultat şi din cele demonstrate mai sus. Cyropedia numai le prefigurează. de altfel şi mai itîrziu. care va fi cunoscut şi utilizat de romancierii greci în special de Chariton şi de Xenofon din Efes. ci şi mult după apariţia genului. preromanele au proliferat întrun ritm accelerat.e. cît şi-au conservat vechile instituţii. Peripeţiile stranii. Naraţia în cauză constituia numai un preroman. autentice preromane aşa cum este povestea aretalogică a lui Cresus. care preced romanul şi nuvelistica persiflanta. în sfera preromanului pot fi incluse şi naraţiile populare anonime care circulau în secolele al Vl-lea şi al V-lea î. ni se pare că se poate judeca Cy-ropedia lui Xenofon. Este în primul rînd vorba de aşa-numitul „roman" al lui Esop. Locuitorii insulei Atlantida trăiseră fericiţi şi puternici. însă nu este mai puţin adevărat că unele din operele literare anterioare epocii hellenistice — şi considerate de cercetătorul francez ca romane — pot fi apreciate ca preromane. şi ulterior. «şi absenţa structurii specifice a romanului autentic demonstrează că trebuie să ne oprim la o asemenea apreciere. Zeus i-a pedepsit distrugîndu-i prin cutremure şi inundaţii. Unele din operele produse în genurile care au precedat romanul au fost de fapt nişte preromane. el a făcut greşeala să considere drept roman orice poveste mai întinsă. Neraportînd însă geneza genului la contingenţele istorice. După ce nebunia i-a covîrşit şi i-a împins spre războaie. alexandrină. Siria. mai sus citat. Alexis Chassang credea a fi descoperit în literatura greacă toate modalităţile romanului (filozofic.n. care domină tot conţinutul cărţii întîi din Istorii. unde se împletesc constituienţii naraţiei mitice cu unele coordonate ale facturii romaneşti. presimţirea existenţei unei alte civilizaţii dincolo de Gibraltarul antic. multe naraţii romaneşti. căci atestă mentalitate. religios. din nou despre atlanţi 21 şi mai . Egipt. cîrmuiţi de o oligarhie puternică Şi posedă bunurile în comun.18 Dar simularea realităţii ficţiunii constituie în roman o componentă tehnică. oral şi chiar în scris.

Opera lui Euhemeros s-a pierdut.n. asemănător presupuselor fiinţe inteligente de pe alte planete. aceste utopii au sînt romane autentice : le lipseşte nu numai mărturisirea invenţiei pure. populat de fapte de arme incredibile. probabil în secolul I î. care ar fi locuit într-o insulă (Helixoia). a ficţiunii.multiple. Trogus Pom-peius. alcătuită în primul rînd pentru delectarea publicului. militînd totodată pentru o societate ideală. în acest sens. moştenit de la predecesori. a scris un preroman în care a relatat o călătorie imaginară pînă într-un grup de insule. în care prolifera o natură gigantică. Aristonicos din Pergam eliberează sclavii şi încearcă instaurarea statului egalitar al heliopolitanilor. hiperbolice ale Babilonului şi ale Persepolisului. fervent adoptat faţă de cuceritor. lucrarea lui Curtius se află încă departe de relatările total lipsite de simţ oritic ale înfăptuirilor vestitului cuceritor şi de deformarea . Hieronymos din Cardia etc. 'Structurată pe situaţii şi peisaje fabuloase. Naraţia era redactată la persoana întîi. Hecataios din Abdera. printre care se remarca Panchaia. care trăiau pe un sol bogat. o „poveste". liniile generale ale campaniilor rezultă destul de corect din expunere şi^ exaltarea meritelor marelui comandant de oşti nu împiedică relevarea unora din defectele lui. adică al locuitorilor cetăţii soarelui. A potenţat chiar stilul hiperbolic. situată nu departe de celţi. în care invenţia se multiplică aproape la fiecare pas. după cît se pare. Euhemeros. One-sicratos. de vocaţie retorico-moralizatoare. s-au întrecut. Nu trebuie uitat că. Primul prefera stilul emfatic şi s-a străduit să insere în naraţie evocări fabuloase. umflată. După un şir de tribulaţii. Aceleaşi constatări se pot enunţa cu privire la naraţiile de călătorie. în care este capturat de corsari etiopieni. adică în epoca romana. a acuzat glorificarea lui Alexandru pînă la o autentică divinizare. Totuşi nici la el şi nici la antecesorii săi. dar dispunem de o analiză lăsată de Diodor şi de scurte citate conservate de poetul latin Ennius. marcat de naraţia istoriografului Teopomp despre pămîntul me12 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC ropilor. de multiple înflorituri retorice. populaţia care ar fi găsit fericirea în exerciţiul virtuţii şi într-un peisaj mirobolant. Ulterior. Teopomp. Desigur că dintre toate aceste arhetipuri îndepărtate de povestiri ştiinţifico-fantastice. menţionată de Diodor. Stilul îmbibat de hiperbole. la povestea relaţiilor dintre viteazul monarh macedonean şi amazoane şi a alcătuit descrieri colorate. de un sol fertil şi adorîndu-1 pe Apoilo. La rîmdul său. bazată pe un mod de viaţă frugal şi pe practica virtuţii. a ficţiunii exuberante. plină de animale monstruoase şi de fluvii fără ţărmuri. Multe din ficţiunile sale au. Asemenea preromane continuă să apară eu succes şi în primele secole ale erei noastre. Callisthenes a oferit cel mai bine articulat arhetip al viitorului roman despre Alexandru. Tentaţia fabulosului. opera lui Iambulos se apropia cel mai mult de structura romanului. plăsmuite de Megasthenes. hyperbore-enii. însă principalii cronicari ai faptelor de arme ale lui Alexandru au fost Cleitarchos şi Callis-thenes. Unul dintre cele mai remarcabile a fost preromanul consacrat vieţii lui Alexandru şi alcătuit de Curtius Rufus în secolul I cm.e. în pofida invenţiei unor situaţii fabuloase şi tonului de panegiric. poate. In ciuda prezenţei masive a fabulosului.. Biografie de ample dimensiuni. fost ulterior reproduse de Diodor din Sicilia. devenea astfel GENEZA ROMANULUI ANTIC / 11 aproape irezistibilă. Paralel. o insulă populată de oameni cu un fizic straniu. Primele relatări romaneşti se conturează chiar în timpul vieţii cuceritorului. ci şi o intrigă unde să se urmărească destinul cîtorva personaje. bucurîndu-se de un climat temperat. în pofida valenţelor romaneşti şi a numeroaselor ficţiuni privind performanţele lui Alexandru. dar acuzat înflorite. în care utopia şi relatarea unui voiaj fantastic se conjugau în chip fericit. anterior menţionată de Herodot. nu puteau decît să îndemne la prezentări fabuloase. Concomitent. a presărat naraţia cu o serie de miracole care ar fi înlesnit victoriile lui Alexandru : chi ar şi marea furtunoasă. Cele mai neverosimile detalii erau stăruitor plăsmuite în naraţii înfăţişate ca venerahile. populaţie indiană. chiar de marile mişcări sociale din ultimele secole anterioare erei noastre. Nearchos. potenţa şi el efectul unei astfel de materii. descria viaţa unei populaţii a nordului. naratorul ajunge într-o ţară bizară. greco-orientalul Iambulos alcătuieşte o asemenea descriere de călătorie. de peisaje fantastice. structurarea materialului narativ nu transcende limitele preroma-nului . Curtius Rufus. s-a liniştit pentru a se închina înaintea puterii cuceritorului. imaginare sau reale. cu re-torii-istorici care urmaseră armata : Eforos. naratorul este alungat de pe această insulă pentru imoralitate. cînd adulaţia impulsiona şi ea „discursul" extravagant. ai căirei locuitori trăiau şi munceau în comun într-o societate desăvîrşită. în condiţiile unei existenţe de înaltă ţinută etică. Tiparele romanului se puteau recunoaşte încă mai puţin în alegoriile scrise de stoicii epocii hellenistioe. numit Ammometus. îndeosebi a celui de aventuri. Aristobulos etc. Ei păstrau şi o istorie a timpurilor mitologice ale Helladei. Un contemporan al lui Hecataios. preromanul utopic continuă să se dezvolte. Ctesias şi alţii. Societatea egalitară descrisă de Iambulos poate fi apropiată de teoriile utopice ale stoicilor care preconizau făurirea unui stat fără diferenţe de clasă socială şi de apartenenţă etnică şi. discipol al filozofului sceptic Pyrrhon şi curtean al lui Ptolemaios I al Egiptului. în lupta sa purtată zadarnic împotriva cuceritorilor romani. El s-a referit cel dintîi la o imaginară ambasadă romană pe lîngă Alexandru. După zece iGENEZA ROMANULUI ANTIC / 13 ani. un alt autor contemporan cu cei mai sus citaţi. generalii lui Alexandru ca Ptolemaios. evocă şi el viaţa fericită a attacorilor. care se va redacta ulterior. Callisthenes şi-a construit expunerea după aceleaşi tipare.

morţii în-Laţi. La theorie du roman.'p. care a renunţat la patrie.ALBfiRfiS. Romanul grec n-ar fi depins de povestirea scurtă. termeni care desemnau. MENENDEZ PELAYO. Messina 1950. 69—70 . Curînd alţi savanţi germani care acceptau tezele esenţiale ale lui Rohde au adăugat. M. ca şi pretenţia de a reproduce un document autentic. fabula. 4 G. pp. demonii exorcizaţi.' Miinch'en 1962. ^ ' i griechisch-orientalische Romanliteratur in religionsgeschichtlicher Beleuchtung. 1958.. cit. NOTE 1 Adică 6if|Yî]jia. 146—154. sînt greceşti. 2 Quintino CATAUDELLA. R. cit. de Philostra-tos. s CATAUDELLA. cel mai amplu susţinut — în interiorul căruia s-ar putea la rigoare desluşi un roman pastoral (Dafnis şi Chloe) — un roman parodic şi umoristic şi poate un roman aretalogic. eposul şi istoriografia. Acest retor celebru îşi propunea să realizeze o intensă propagandă în favoarea teologiilor pitagoreice şi solare pe atunci la modă. 11 PERRY. referinţele a intervenţiile divine. Se adaugă pasiunea digresiunii — se relatează chiar şi povestea lui Prometeu — alimentată de cea de-a doua sofistică. secvenţele de roman care se petrec în Orient. XXXVI—XXXVIII. fr. p. p. p. După părerea noastră. şi anume cu egipteanul Calasiris. XXII. 20 . Leningrad. pp. 10 LAVAGNINI. 361—387.. Cf. Napoli 1959. p. p. cit. Vom putea observa că cele dintîi romane greceşti sînt ^exclusiv erotice. pp. 1960. mythistoria. _ Culegerile de nuvele. 2671. 6 Erwin ROHDE. unele date par exacte.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC tice. curiozitatea pentru meleagurile exo14 / EUGEN CIZEK . avvtavixa ooancmxov etc. Totuşi. XXII. 2X Pentru detalii cf. din construcţia unor trame idilice. cit. bolnavii vindecaţi. 3-5. şi MERKELBACH. GENEZA ROMANULUI ANTIC / 15 » Pierre GRIMAL. ulterior şi mai ales în-cepînd din secolul al II-lea e. 23—24 .99. unde subliniază că de fapt chiar tablourile de viaţă orientală. La novella greca. * Chiar evocarea succintă a preromanelor ne-a ajutat să pregătim diferenţierea pe specii a romanului grec. 183 . în greceşte şi fabula în limba latină. op. IX—X . celebrul savant german caracteriza nuvela ca dominată net de Realismus.n. Mărturiii în acest sens apar în mai multe pasaje în operele lui Polibiu şi Macrobius. op. XII__ VTV • cf şi Bruno LAVAGNINI. p. voi.. Şi alte genuri. înrîurirea retoricii asupra evoluţiei romanului s-a adîncit aşa cum vom avea prilejul să relevăm mai jos. XVII observă că audienţa romanului. 7—9 Legăturile nuvelei cu romanul sînt pe scurt dezbă-. Credem că se pot distinge un roman istoric — care va fi reprezentat de romanele despre Alexandru şi despre Troia — un roman de dragoste. op. 7 ROHDE. alcătuită în secolul al III-lea e. 101. Romans grecs et latins. Pentru discutarea succintă a ideilor lui Rohde cf. Achilleus Tatios. dacă nu de viaţa lui Apollonios din Tyana. 160. 74—75 . opărea. romanul scris de Heliodor. ulterior dezvoltîndu-se şi celelalte modalităţi romaneşti. 140. CHASSANG. Geneve 1963. apar populate de realităţi şi probleme hellenice.. 100. Roman von Mysterium in der Antike. însă. ed.) n-ar fi avut legătură cu literatura nuvelistică franceză şi italiană : cf. 17 Cf. 22 Incontestabil. 1957. de altfel. 13 Cf. în istoria celui antic se va tmde r~. 19 Cf şi A. 1957 etc. pp. 182 etc. traduc toate filonul romanesc. 6—7 şi 9—10 . 16 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC 16 K K R E Y D e . pp. pentru a se dedica cunoaşterii livmitaţii. Per una storia della narrativa latina. Ziirich und Stuttirart' 1965. . 11 romanzo classico. DOVATUR.. 23 Miracolele fantastice. în mai multe pasaje. 2671. 18 R M . ca cele întocmite de Aristide. De aceea noi am considerat că acest opuscul era o biografie romanţată sau un preroman şi nu un veritabil roman. Quintino CATAUDELLA. Histoire du roman et de ses rapports avec l'histoire dans l'antiquite grecque et latine. ufidog. 01:16X0705. stilul elegant. mai sinuos. cit.lor completă săvîrşită în romanele la care ne vom referi mai jos. 25—57 . Der griechische Roman und seine Vorlăufer.. deformările unor adevăruri istorice clare. 4—5 ..!1 Puse în valoare de WEHRLI. şi tradiţia privitoare la personajul principal nu este fundamental transformată.. aventurile uluitoare. Longos. ilustrat de producţia romanească creştină. 1962 . 9 LAVAGNINI. propagarea sa în straturi largi de cititori este învederată de numărul mare de papirusuri egiptene care conţin fragmente de romane. Santander 1943. op. cit. în evoluţia romanului modern s-a trecut de la feeria baroca a invenţiei luxuriante din secolul al XVII-lea la setea de autentic din veacurile următoare. 20 CHASSANG. pp. fireşte. „f?ra îndoi ală. la aceste surse. în Bibliotheca bizantinului Fotios etc. cit. p.idem articolul Roman din Lexikon der alten Welt. oiuugirt.. op. Cîndva Rohde nega orice legătură între nuvela antică şi romane. p. 13 . Paris. pp. ^6705. MERKEL-BACH.. retorica n-a acţionat mai intens asupra genezei romanului decît asupra altor genuri literare în direcţia impulsionării invenţiei fertile şi rafinării expresiei. 18. în vreme e romanul s-ar fi nutrit numai din Idealismus. Studi sul romanzo greco. pp. Paris. frontiera între preroman şi roman a fost totdeauna extrem de labilă. pp. Origines de la novela. dar reliefată şi la romancieri ca Heliodor. p. op. 391. pp. a IV-a. art. Napoli. aşa cum romanul elegant al secolului al XVII-lea (Scudery etc. op. erau citite cu pasiune de publicul vremii. cit. învederată şi în unele romane. 12 Fabella.. a 2-a. Fritz WEHRLI. influenţă. etc. trad. 262—263 etc. ca şi de scenele desprinse din romane şi reproduse pe destul de multe mozaicuri antice. Einheit und Vorgeschichte der griechisch-romischen Romanliteratur. 1958. acest autor se referă la sciziunea istoriografiei sub presiunea acestor legende sau la decantarea sistemului compoziţional romanesc pe terenul însuşi al mitului şi într-o elaborare populară a legendei sau a istoriilor locale. în rom.^ . cit. CATAUDELLA. op. prin intermediul evocării exaltate a performanţelor unui celebru profet şi taumaturg. LUKÂCS. Simplificînd excesiv structurile. intenţional colorat. 1965. în Museum Helveticum. multe personaje şi fapte sînt reale. de Leonid Dimov Bucureşti 1968. Istoria romanului modern. ed. ROHDE. I. cit. Personajul a fost cu sagacitate comparat cu unul din erou Etiofncelor. Povestvovatelnii i naucinîi stil Gerodota. pp. avere. Roma.n. Roman din Lexikon der alten Welt. mai imprecis — de la simularea autenticităţii şi chiar de la anumite raporturi cu istoria spre ficţiunea elervescenta (vezi mai jos în capitolul următor). op. creatorul milezienelor. 133—136.. Această incertitudine se manifestă deosebit de pregnant în cazul hiografiei lui Apollonios din Tyana. 1862. op. enarratio.. şi Luigi PEPE. Vom sublinia în alt capitol că totuşi culoarea locală nu este sistematic ignorată. (nH>og. 5 Alexis CHASSANG. Berlin. 122—124.

22

Pentru detalii referitoare la aceste preromane cf. CHASSANG °P- 'îf'^Ptw!; 72' "~212 '' 313"319 ! ROHDE, op. cit. pp. 210-260! 23 GRIMAL, op. cit., p. XXII.

II PRIMELE ROMANE GRECEŞTI
Cronologia şi începuturile romanului grec — Subiectele primelor romane greceşti — Structura primelor romane greceşti.

PROBLEMA datării romanelor greceşti este foarte complicată. Fiecare cercetător avansează ipoteze proprii, încît există tot atîtea aronologii cîte eforturi de a rezolva această problemă spinoasă. Criteriile stilistice, utilizate de mulţi exegeţi, sînt înşelătoare, căci unii scriitori pot relua structuri aparent învechite şi alţii pot devansa limbajul preferat într-o anumită perioadă istorică sau într-om anumit curent literar. De asemenea, este astăzi cert că unele romane au putut cunoaşte două redactări, practicate în epoci diferite. Dificultăţile nu sînt totuşi insurmontabile. Prezenţa unor aluzii la anumite personaje istorice, cîteva referinţe la relaţiile economice ale vremii, valenţe stilistice totuşi clar da-tabile, îngăduie schiţarea unei anumite cronologii. Romanul lui Longos este anterior secolului al IV-lea e.n., veac de inflaţie şi devalorizare, căci altfel descoperirea >unei comori de cîteva mii de drahme n-ar fi suscitat o bucurie intensă. * Am prefera deci următoarea listă cronologică : autorul necunoscut al Romanului despre Ninos, Charlton, Antonios Diogenos, autorul anonim al Romanului Chionei, autorul anonim al Romanului Parthenopei (toate din secolul I e.n.) ; Lucius din Patrai, Iamblichos, Xenofon din Efes, Pseudo-Lucian, Lucian, Longos (secolul al II-lea e.n.) ; Heliodor (secolele al IIlea — al IlI-lea e.n.), Achilleus Tatios, autorul necunoscut al Istoriei lui Apollonius, rege al Tirului şi autorii anonimi ale altor romane minore, de fapt pierdute (secolele al IlI-lea şi al IV-ilea e.n.). Deci majoritatea romanelor se situează într-un interval destul de scurt, apogeul genului plasîndu-se lîn secolul al II-lea e.n.
18 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC

Unele din aceste romane ni s-au conservat pe papirus, fapt care înlesneşte întrucîtva datarea lor aproximativă. Începuturile propriu-zise ale romanului se situează în regatele asiatice ale diadohilor, succesorii lui Alexandru, în Egipt şi în Asia Mică, în Ionia — vechea patrie a culturii şi a eposului grec — în conexiune cu tradiţiile literaturii culte şi cu legendele populare, aşa cum am reliefat în capitolul anterior. 2 Primul roman atestat, Romanul lui Ninos, aparţine literaturii^ de dragoste, dar expansiunea valenţelor erotice se explică lesne, în corelaţie cu gusturile publicului şi cu împrejurările social-istorice, menţionate în capitolul I. Replierea problematicii prevalente în conştiinţa oamenilor spre viaţa de familie sau chiar spre destinul strict individual favoriza sentimentalismul pudic care îşi recunoştea reflexe fireşti în virtutea îndrăgostiţilor fideli credinţei jurate şi căsătoriei încheiate, în pofida celor mai cumplite tribulaţii. 3 Fericirea domestică afla audienţă sporită în minţile unor oameni din ce în ce mai puţin implicaţi în existenţa comunităţii citadine sau chiar a marelui regat, unde vieţuiau. Acest prim roman cunoscut (numit de cercetători Nino-pedia sau Romanul lui Ninos, în absenţa unor indicaţii precise privind titlul) s-a păstrat fragmentar pe papirusuri conţinând naraţia dragostei dintre Ninos, legendar prinţ asirian şi Semiramis, ca şi aventurile războinice ale celui dintîi. Primele două fragmente apar în papirusul 6926 al muzeului din Berlin şi au fost publicate de U. Wilcken. 4 Ulterior s-a descoperit un alt fragment, mai scurt, pe un papirus din Egipt şi două scene din romane pe mozaicuri siriene, care atestă în acest mod popularitatea operei. Primul fragment ne prezintă eforturile tînărului Ninos, întors victorios dintr-un război purtat împotriva egiptenilor, de a obţine căsătoria cu verişoara sa, frumoasa Semiramis, care n-avea încă vîrsta legiuită pentru nuntă. în discuţiile purtate cu mamele lor, cei doi tineri insistă, Ninos mai înPRIMELE ROMANE GRECEŞTI / 19

drăzneţ, Semiramis mai timidă. 5 In pasajele care urmează se înfăţişa, prdbabil, nunta celor doi protagonişti. Oricum, în fragmentul al doilea îl găsim pe Ninos, probabil în primăvara următoare, pe cîmpul de luptă, gata de bătălie împotriva armenilor, după ce-şi părăsise tînăra soţie, mîhnită din pricina despărţirii temporare de soţ. Ultimul fragment figurează o schimbare, o răsturnare (usTaRo^fj). Scena se schimbă complet, căci armata lui Ninos naufragiază. Soldaţii părăsesc nava avariată şi debarcă pe ţărm, zdrobiţi de durere. Ninos pare însă cel mai deznădăjduit: cu trei zile în urmă era comandantul unei armate uriaşe, iar în prezent devine un biet naufragiat. Mozaicurile siriene reprezintă şi ele pe Ninos, contemplînd portretul tinerei sale soţii, de care este despărţit Şi rezistînd, probabil, tentaţiilor, încercărilor de seducţie, întreprinse de o altă femeie. Desigur însă că finalul romanului trebuie să fi fost fericit. Romanul este scris fluent, clar şi relevă principalele particularităţi ale sistemului de tipare care caracterizează primele romane greceşti mai importante. Regăsim astfel inflexiunile epice ale naraţiei, culoarea istorică, predilecţia pentru peisajul exotic, vocaţia situaţiilor extreme, coincidenţe, ascensiuni şi prăbuşiri spectaculare în soarta personajelor şi patosul acuzat al dragostei. însă aceasta demonstrează că genul atinsese maturitatea în momentul alcătuirii romanului. Toţi filologii moderni sînt de acord că Ninopedia n-a putut fi alcătuită după 50 e.n. 6 Desigur Romanul lui Ninos n-a putut apărea nici înainte de 202 î.e.n., căci ordinea elefanţilor în bătălia angajată împotriva armenilor este modelată după cea organizată de Scipio în lupta de la Zama (desigur intenţional, deoarece astfel se proba sagacitatea protagonistului care ar fi prefigurat strălucita tactică a generalului roman). Pe de altă parte, tendinţele

limbii spre aticism, ca şi grafia papirusului, par a înclina balanţa spre secolul I. î.e.n., vremea ascensiunii acestei orientări stilistice. Cercetări mai recente atrag atenţia că romanul exaltă figurile legendare ale istoriei mesopotamiene şi că o asemenea orientare pare foarte adecvată în perioada constituirii unui regat hellenistic al Babylonului, ca efect al înfrîngerii lui
20 / EUGEN CIZEK - EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC

Antiodios al VH-lea din 129 î.e.n. Acest regat avea de combătut popoarele din nord, conduse de părţi. Dar Ntnopedia alude clar la războiul împotriva armenilor, purtat de mesopotamieni ajutaţi de greci şi de carieni. Romanul ar data deci din jurul anului 100 î.e.n.7 Savantul italian Bruno Lavagnini crede că romancierul s-ar fi numit Xenofon din Antiohia, menţionat de unele informaţii antice ca autor al unui roman intitulat Babilonicele; savantul italian şi-a elaborat ipoteza pe baza popularităţii operei în Siria. 8 Nu este de loc exclus ca între acest roman şi cel al lui Chariton să se fi scris şi altele, dar ele nu ni s-au păstrat. în orice caz romanul Aventurile lui Chaireas şi ale Cal-liroei (Tâ Katâ Xoupeav Kai Ka^iponv) a fost scris ulterior. Nu în secolul al V-lea e.n., cum s-a presupus cîndva9 ci în primul veac al erei noastre, probabil după anul 70. Profesorul Pierre Grimal reliefează în textul şi în subiectul romanului aversiunea semnificativă a autorului pentru ate-nieni (Chariton, 1, 11 ; 8, 6). într-adevăr romancierul declară că se numeşte Chariton din Afrodisia, oraş din Asia Mică, şi că a fost elev al retorului Athenagoras. Se poate deci presupune că Athenagoras era unul din retorii care aderaseră la asianism, opţiune estetică şi stilistică ostilă aticismului, înfloritoare în timpul domniei împăraţilor Claudiu (41—54 e.n.) şi Nero (54—68 e.n.).10 De altminteri potenţarea opoziţiei faţă de aticism era firească după anul 70 e.in., cînd neoasianismul regresase şi trecuse la o defensivă vehementă. De asemenea, glorificarea unui trecut siracuzan glorios nu se putea realiza decît într-o perioadă în care Asia Mică şi Sicilia se aflau integrate în aceeaşi unitate spirituală majoră, adică cea a Imperiului roman. Romanul figurează în opt cărţi o poveste de dragoste şi de fidelitate conjugală, complicată de numeroase aventuri şi răsturnări de situaţii. Acţiunea se petrece la începutul secolului al IV-Iea î.e.n., după (războiul dintre Atena şi Siracuza. Doi tineri siracuzani, Chaireas şi frumoasa Calli-roe, se căsătoresc, însă, îritr-o scenă de gelozie, provocată de urzelile foştilor pretendenţi ai tinerei soţii, Chaireas o loveşte brutal pe Calliroe, care cade într-o letargie totală,
PRIMELE ROMANE GRECEŞTI / 21

confundată de familie cu moartea. După ce este înmormîn-tată cu pompă, Calliroe e descoperită de banda tîlharului Theron, venită ,să prade mormîntul, tocmai pe cînd se deştepta din somnul său letargic. Tîlharii o duc pe mare la Milet şi o vînd intendentului fruntaşului local, Dionysios. Acest ionian înstărit este surprins de frumuseţea tinerei femei, se îndrăgosteşte fulgerător de ea şi se decide s-o ia în căsătorie. Calliroe simte că e însărcinată îşi, pentru a nu creşte în sclavie copilul iubitului ei Chaireas, se mărită cu Dionysios. în cartea a treia, acţiunea se transformă brusc pe alt palier şi anume la Siracuza, unde se descoperă mormîntul gol. Aurul din mormînt este recunoscut la Theron, care, supus la torturi, mărturiseşte adevărul. însoţit de prietenul său Polycharmos, Chaireas pleacă la Milet, unde însă este atacat de oamenii lui Dionysios care-1 vînd ca sclav. Ajuns sclav în Caria, Chaireas mărturiseşte totul stăpînului său Mithridate, care încearcă inutil s-o înştiinţeze pe Calliroe că primul ei soţ nu a murit. Dionysios, care nu ştia că Chaireas este realmente viu, surprinde scrisoarea, bănuieşte o uneltire a lui Mithridate şi se adresează marelui rege al perşilor. La curtea regelui persan din Babilon are loc procesul : Chaireas apare, dar Calliroe mu-i este 'restituită, căci şi monarhul persan o iubea şi încerca s-o seducă. între timp se declanşează răscoala egiptenilor împotriva dominaţiei persane. Chaireas, iritat pe perşi, li se alătură, cucereşte Tirul, comandă flota răsculaţilor şi după ce o întîlneşte în slîrşit pe Calliroe într-o insulă, se întoarce la Siracuza împreună cu ea. Tot din aceeaşi vreme datează şi romanul în 24 de cărţi al lui Antonios Diogenes, Minunile de dincolo de Thule (Tâ î)7r£p Gou^nv ârcicrm). Chiar şi Erwira Rohde îl plasa în secolul I e.n. : interesul pentru neopitagoreismul veacului, neglijenţele stilistice de neconoeput după decantarea celei de a doua sofistici şi mai ales faptul că romanul pare a fi servit drept model lui Lucian şi autorilor aventurilor măgarului Lucius sînit concludente.41 Romanul ni s-a păstrat într-un rezumat al bizantinului Fotios. Savantul italian Carlo Galavotti a identificat un fragment din acest roman pe un papirus egiptean, care pe
EUGEN CIZEK - EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC

cealaltă parte servise ca registru de conturi.^12 Naraţia pare să fi fost ingenios structurată, cum sugerează şi Galavotti.13 în introducere figurau mai multe scrisori, dintre care unele ale autorului, care pretindea a fi redescoperit un manuscris. Destinul acelui manuscris era reconstituit într-o altă epis-tulă, reprodusă de romancier şi atribuită unui personaj numit Balagros. Acesta povestea că textul fusese descoperit într-un mormânt de lîngă Tir de către Alexandru şi de către soldaţii săi macedoneni. Expunerea intrigii se structura pe două naraţii fundamentale, cea cadru, unde arcadianul Deinias povestea solilor cetăţii natale veniţi în zadar să-1 recupereze, şi o a doua, inserată în prima, ca un adevărat nucleu principal, în care tiriana Derkyllis îi relatează naratorului propriile ei aventuri. însetat de a cunoaşte ţări exotice, Deinias ajunsese în insula Thule, pe care anticii o situau undeva în nord, la marginea lumii cunoscute. Aci Deinias devine iubitul frumoasei Derkyllis. Feniciană îşi părăsise Tirul natal împreună cu fratele său, pentru^a scăpa de mînia sacerdotului egiptean Paapis. După ce rătăciseră pe multe meleaguri, cei doi fraţi au ajuns în Thule, unde au fost surprinşi şi cufundaţi într-un somn

letargic de urmăritorul lor, Paapis. Dar un tînăr îndrăgostit de Derkyllis îl ucide pe taumaturgul egiptean şi Deinias, care descoperise în cărţile lui Paapis mijloacele de a o salva pe tiriană, îi vindecă. în cartea a 24-a era descrisă, după Fotios, resuscitarea celor doi fraţi şi plecarea lor spre patrie, pentru a-şi tămădui părinţii, de asemenea victime ale vrăjilor sinistre. în continuare, Deinias nara alte aventuri stranii, întîmpinate dincolo de Thule, căci ajunsese pînă într-o altă insulă situată în proximitatea lumii. Trăsăturilor comune tuturor romanelor greceşti din această perioadă, Antonios Diogenes le adăuga fervoarea mistică şi augmentarea interesului pentru aventura geografică, care-l conducea, pe urmele lui Iam-bulos, la invenţia unor peisaje exotice, unde prea puţine elemente aveau tangenţă cu realităţile. u In stil, el pare să se fi opus tendinţelor preconizate de Chariton, căci, în pofida preferinţei pentru fabulaţia extravagantă, se exprima simplu, clasic, câteodată neatent, uzitând chiar hiatul. însă astfel romancierul se înscria pe registrul scriitorilor care
PRIMELE ROMANE GRECEŞTI / 23

în epoca respectivă, cea a împăraţilor flavieni, redresau clasicismul şi reprobau hiperînflorirea expresiei, promovată de neoasianişti. Romanul Chionei (poate Xiam) pare a data tot din secolul I e.n. Bruno Lavagnini a constatat că numele logodnicului protagonistei era popular în această epocă. în secolul al II-lea, Xenofon din Efes va dărui numele de Mega-medes unuia din eroii săi secundari.15 Ulrich Wilcken a descoperit pe ultimele două foi ale unui pergament, care conţine şi romanul lui Chariton, trei fragmente din Romanul Chionei. Numele autorului ne ră-mîne necunoscut. Situaţiile în aceste destul de neclare fragmente par a comporta tribulaţiile tinerei Chione, o frumoasă fiică de bazileu. Protagonista rămâne fidelă logodnicului său Megamedes, însă suportă asalturile obstinate ale peţitorilor, care ţinteau mâna ei şi regatul rămas vacant după moartea tatălui fetei. Mama Chionei obţine de la aceşti peţitori numai un răgaz de treizeci de zile. Difuzarea zvonului privind ultimatumul suscită agitaţie în cetate. Aci se întrerupe intriga şi nu putem prevedea cu certitudine continuarea. Poate că Megamedes se întorcea şi, precum Ulise, triumfa, asupra pretendenţilor sau — şi această ipoteză ni se pare mai pertinentă, dat fiind structura obişnuită a romanelor greceşti — Chione fugea, îşi regăsea după multe tribulaţii logodnicul şi reveneau împreună în patrie.16 în 1895 savantul german Fr. Klebs a descoperit pe un papirus din Berlin un fragment din alt roman, scris tot de un autor necunoscut. I s-a spus Romanul Parthenopei. întrucât papirusul datează din secolul al II-lea e.n., romanul trebuie să fi fost scris spre sfârşitul veacului anterior. Fragmentul prezintă pe tânărul Metiochos, declamând împotriva dragostei, faţă de alte persoane, printre care se afla şi frumoasa Parthenope. în ultimele rânduri, strălucitoarea şi inexpugnabila fecioară începe un discurs pe aceeaşi temă şi aprobă călduros ideile lui Meitiochos. Un mozaic descoperit în Siria la Antiohia reproduce pe podeaua unei camere vecină celei ce ne-a conservat o scenă din Romanul lui
3 -- Evoluţia romanului antic — c. 716

24 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC

Ninos o altă secvenţă din istoria straniei iubiri dintre Parthenope şi Metiochos. Ni se ilustrează o discuţie între cei doi tineri, în care Parthenope, îndrăgostită, în ciuda obstrucţiei sale teoretice, (mărturiseşte pasiunea nutrită pentru Metiochos. 17 Implicaţiile fabulaţiei se limpezesc dacă ne referim la o legendă populară din Campania greacă, în care trebuie căutat arhetipul romanului : fecioara Parthenope îşi pierde virginitatea, la care ţinea în mod deosebit, căci se îndrăgosteşte de un tînăr ifrigian şi, după ce îşi taie părul, se stabileşte în Campania.18 * Chiar din rezumatele succinte îşi din cele câteva fraze ale noastre de foarte sumar comentariu s-a schiţat structura romanului grec din secolul I e.n. Ea oferă baza sistemului de tipare şi de motive, care va servi ulterior celorlalte romane greceşti şi bizantine, modelate pe .schema invariantelor decantate încă de acum, celebra „schemă" afirmată de atîţia cercetători moderni. Totuşi, aşa cum vom avea ocazia să precizăm, destule transformări semnificative s-au produs de la un secol la altul, ilustrînd realitatea evoluţiei care, aproape în aceeaşi măsură ca şi constanţa altor invariante, riguros formalizate, constituie o evidenţă fundamentală a investigaţiei pe care o întreprindem în această carte. în toate romanele secolului I e.n. prevalează categoric comunicarea unor evenimente imaginare şi nu comentarea sau trăirea lor de către autor. Subiectul se desfăşoară ca o consistentă poveste obiectivată, plăsmuită undeva departe de dramele interioare ale romancierului şi de reflexele lui directe. Desigur obiectivizarea maraţiei, generală în romanul grec, nu exclude cu totul intervenţia directă în expunere. Nu ne gîndim atît la confesiunile false enunţate de Antonios Diogenes cu privire la descoperirea manuscrisului aventurilor lui Deinias, cît Ia comentariile lui Chariton. Chariton se limitează însă uneori la rezumarea naraţiei antePRIMELE ROMANE GRECEŞTI / 25

rioare ,sau, altă dată, pe lîngă recapitularea acţiunii din cărţile precedente, la comentarii care înlesnesc dezlegarea complicaţiilor intrigii şi care ilustrează predilecţia asianistă a romancierului pentru înflorirea emfatică a povestirii. Chariton declară că Afrodita n-a lăsat soarta să confere istoriei sale un deznodămînit trist şi că deci el va construi ultima sa carte într-o tonalitate agreabilă. Nu vor mai fi acte de piraterie, sclavaj, procese, lupte, încercări de sinucidere, răzbunări, captivitate, ci dragoste satisfăcută. „Voi arăta, adaugă el, cum zeiţa a făcut să iasă adevărul la iveală" (8,1). Deci nu e vorba de implicarea efectivă a conştiinţei, concepţiilor, emoţiilor autorului, ci doar de facilitarea construirii naraţiei.

Am văzut că însuşi Chariton a definit cîteva din motivele constant uzitate în romanele secolului I e.n. Li s-ar putea adăuga şi altele. Oricum industria romanescă includea într-un patrimoniu comun cu teatrul de comedie răpiri, morţi false, lupte, recunoaşteri şi răsturnări imprevizibile de situaţii, dragoste declanşată brusc printr-un coup de foudre, (Chaireas şi Calliroe se îndrăgostesc unul de altul instantaneu — Chariton, 1,1—2 — iar Dionysios începe şi el s-o iubească pe sclava sa pe neaşteptate — idem, 2,3) ; se pot cita şi suferinţele subsecvente acestei pasiuni, rivalitatea pentru femeia iubită între doi potrivnici permanenţi — ca de pildă Chaireas şi Dionysios — la care se adaugă şi alţi „combatanţi" efemeri, gîndul la iubită care urmăreşte permanent pe tînărul erou, departe de nevastă sau de logodnică, fie că el se numea Ninos sau Chaireas sau Deinias sau chiar Dionysios. Utilizarea masivă a acestei scheme formalizate, veritabil ansamblu de invariante tematice, conferă structurii romanului un anumit timbru artificios. 19 De altfel Aventurile lui Chaireas şi ale Calliroei debutează în zona basmului : „Eu, Chariton din Afrodisia, secretar al retorului ^thenagoras, vreau să istorisesc o poveste de dragoste pe-recută la Siracuza". Urmează apoi datele fundamentale e Povestirii : Hermocrates, general siraouzan, învingătorul ltenienilor, avea o prea frumoasă fiică, numită Calliroe.
26 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC

Zeul Eros i-a ales ca soţ pe Chaireas, adolescent frumos, care întrunea calităţile lui Ahile, Hipolit şi Alcibiade (Chariton 1,1). Şi cu toate acestea, romanele primului veac se află mai aproape de veridicitate decît cele de mai tîrziu : scenografia dramelor este oricum mai simplă decît în na-raţiile lui Heliodor sau Achilleus Tatios. De altfel, oricum, contextul istorico-social şi geografic apare mai clar, mai substanţial, mai judicios schiţat ca în romanele ulterioare. Toalte, inclusiv Minunile de dincolo de Thule, pretind a constitui şi romane istorice, purcese din documente autentice. Chiar în interiorul evoluţiei romanelor secolelor I, Q. Cataudella a remarcat cu sagacitate estomparea conturului istoric, detaşarea de arhetipul istoriografie. Ninopedia aduce în prim plan personaje istorice sau considerate ca atare, Ninos şi Semiramis, chiar dacă învăluite de tradiţii contradictorii.20 în schimb la Antonios Diogenes personajele şi periplul lor sînt fantastice, iar în romanele Chionei şi al Parthenopei, protagoniştii aparţin invenţiei sau cel mult legendelor populare. între aceste două extreme, romanul Aventurile lui Chaireas şi ale Calliroei plăsmuieşte personaje principale net fictive, dar le amplasează într-un context istoric autentic, Siracuza secolului al V-lea î.e.n., în care acţionează şi cîteva personaje reale, ca celebrul general siracuzan Hermocrates, tatăl Calliroei. De asemenea, Artaxerxes al II-lea Memnon şi soţia sa Statira au domnit efectiv în imperiul persan, însă este adevărat că la trei ani după moartea lui Hermocrates, iar revolta egiptenilor, de asemenea autentică, a fost reprimată în realitate între 460 şi 454 î.e.n. 21 Totodată nu numai că tabloul rivalităţilor între satrapii persani corespunde adevărului istoric şi că unele fenomene sînt reale — ca rolul mercenarilor greci în armatele orientale şi utilizarea Ciprului în răscoala egiptenilor — dar loviturile piratereşti şi traficul clandestin de sclavi nobili înfloriseră realmente în epoca menţionată. Este semnificativ şi autentic contrastul mentalităţilor dintre greci şi perşi, pe care Chariton îl acuză de mai multe ori şi prin excelenţă cînd figurează manevrele eunucului
PRIMELE ROMANE GRECEŞTI / 17

Artaxate, care vrea să facă din Calliroe iubita de cîteva ore a Marelui Rege (Chariton, 6,4—7). De asemenea, armata persană se putea cu adevărat imobiliza într-un timp foarte scurt (Chariton, 6,8) fapt care atestă şi el cunoaşterea unor realităţi istorice de către un autor care trăia la cinci secole distanţă. La rândul ei, întoarcerea victorioasă a lui Chaireas la Siracuza, din războiul cu mezii (Chariton, 8,6) prefigurează — şi de fapt copiază — expediţiile lui Xenofon, şi, mai ales, lui Alexandru. Desigur utilizarea acestor elemente istorice nu ilustrează atît efortul de a respecta unele adevăruri, cît acela de a oferi contextului o concreteţe sporită, la care ulterior se va renunţa o dată cu eluctarea filonului istoric. Totodată loviturile piratereştii sau complicatele raporturi dintre greci şi aşa-numiţii barbari .survin şi în epoca helle-nistică. Sau altfel spus în primele romane greceşti se pot recunoaşte două tipuri de civilizaţie, care se suprapun adesea : cel oriental-persan şi cel greco-hellenistic. însă, repetăm, nu este vorba de construcţia completă a două modele de organizare socială, ci numai de ilustrarea unor fragmente de realitate istorică care oferă aventurilor anumite contexte şi anume cel al contemporaneităţii şi cel al umor vremuri şi fenomene ce rămăseseră ca simboluri glorioase în memoria popoarelor. Plasarea acţiunii în imperiul persan tîrziu se va ilustra recurent şi semnificativ în toată istoria romanului grec. Nu lipsesc cu totul nici implicaţiile aretalogice, moral-filozofice, mai cu seamă în romanul lui Antonios Diogenes, tributar, cum am arătat în treacăt, neopitagoreismului şi valenţelor utopiei etico-sociale. Chiar Zamolxis apare convertit în discipol al lui Pitagora. Totuşi nu este vorba de constituenţi esenţiali pentru înţelegerea substanţei romanului, după cum nu sînt de importanţă deosebită trimiterile din Aventurile lui Chaireas şi Calliroe la eposul homeric (Chariton, 1,1 la //. 21,114 şi aluziile la Eris şi războiul troian ; idem 1,4 la //. 18,22—24 ; idem 2,9 la //. 23,66—67 ; idem 4,1 la //. 23,71 şi Od. 24,83 etc.) în fond, aceste ci28 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC

tate semnifică mai puţin referinţe concludente la un arhetip homeric, astfel evidenţiat, dît apeluri la un patrimoniu cultural accesibil şi îndrăgit de fiecare cititor. In structura de adîncime nu se poate releva o filozofie care să justifice organizarea naraţiei, ci numai dorinţa de

Excepţie pare să fi făcut Romanul lui Ninos. Scenografia acţiunii se întemeiază pe proliferarea aventurilor de toate tipurile. ca i climax abil meşteşugit. motorul ei principal. cele prezentate mai sus şi cele care vor fi înfăţişate în paginile următoare. Dragostea este aproape singurul demiurg al intrigii.7). entuziasmul mul-Mnii. ulterior.3—4). dar aceasta o reprezintă tocmai Eros. S-a semnalat că mîndra Calliroe ştie să disimuleze. Ulterior. în acest scop. cînd zăreşte imaginea Calliroei. dar pe de o parte nu cunoaştem raţiunile acelei schimbări de situaţie din cel de al treilea fragment şi pe de alta Ninopedia rămîne o gingaşă poveste de dragoste. 1. apare destul de modest în primele romane cunoscute. care seamănă efectiv sclavilor comediei noi25. isteaţa Plangon. în tot restul romanului. 2. este greu să se vorbească de caractere. istoric sau geografic.4 . în aceste condiţii.3—4). Autorii le menţionează direct sau figurează comportamentul determinat de ele în modalităţi simplificatoare. Desigur şi aventurile sînt exclusiv externe. 1. care sugerează un 30 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC moment de groază sau poate de umor negru. de fapt mai autentice : şiretenia de fapt salutară a sclavei Plangon din cartea a treia. 3. mult truditul Chai-reas leşină pe loc (Chariton. 3. Sentimentele eroilor revin insistent în naraţie. de frecventarea peisajului exotic. care motivează acumularea.a emoţiona şi delecta prin exploatarea temei dragostei şi a peregrinării bogate în aventuri pe tărîmuri fantastice sau reale. durerea protagonistului stîrnită 'oartea prezumată a tinerei soţii {idem. nici în structura lor nu lipsesc total nuanţele. Iubirea cuplului şi dorinţele rivalilor făuresc ţesătura acţiunii in opusculul lui Chariton. Semiramis fiind convertită într-o fecioară graţioasă. după devenise sclav în Caria (Chariton. interiorul lor semnificativ. Aventurile lui Chaireas şi ale Calliroei — fie ulterior. dragostea ca principalul obiectiv de urmărit. rezultate din mutaţia situaţiilor. Fără îndoială însă că pentru necesităţile rezolvări situaţiilor prea complexe se recurge şi la alte elemente cui ar fi visurile premonitorii. apoi bucuria îndrăgostiţilor. blîndul Polycharmos. dar totodată să fie şi gratuit tandră : .4). 1.7). oare cer să rămînă împreună în sclavie (Chariton.9).5—6) şi. 4. care se singură în mormînt {idem. le transformă de fapt în „poveste". crearea şi menţinerea intrigii. chiar de la începutul romanului său. înaintea aparit'C' la procesul condus de Ârtaxerxes. gama sentimentelor se resfiră în chip constant : se pot nota şiretenia banditului Theron care încearcă s-o convingă pe Calli-roe că n-a vîndut-o şi disperarea tinerei femei.Tot în somn ea îşi zăreşte soţul în lanţuri. invidia peţitorilor respinşi (Chariton. care-i recomandă să-şi protejeze copilul (Chat n 2. dar tot simplist. dat fiind absenţa investigaţiei minuţioase a combustiei interne a pasiunilor. în acest ultim opuscul. dar îi menajează punîndu-i în faţa faptului împlinit. dar nu le revelă niciodată substanţa de profunzime. 3. au fost modificate şi caracterele eroilor. La originea aventurii se află o forţa externă complexului de emoţii şi acţiunii subsecvente acestora. în sanctuarul Afroditei de lîngă Milet. Mai elementar. care epuizează trupul lui Dionysios şi-i sugerează sinuciderea prin înfometare voluntară (idem. 3.1—2). realizate chiar şi la nivelul comediei noi. Se desenează. Sentimentele sînt sugerate în Romanul lui Ninos dar şi în Aventurile lui Chaireas şi ale Calliroei. se supun tribulaţiilor impuse de ele. Rolul destinului care. 1.anai'zata> dar impresionează prin însăşi încărcă-trmsecă a sentimentului evocat.5). 7 .1). autorul perseverează în evocarea reacţiilor psihice violente şi a gesturilor melodramatice. 2i Multiplicarea aventurilor hrăneşte substanţa romanelor secolelor [ prelungeşte inflexiunile sentimentale pe meleagurile epicii. fără să se interogheze realmente judicios asupra destinului lor vitreg. Chariton evocă şi tulburările generate de această pasiune.6). şi o psihologie colectivă : adesea mulţimea deploră vicisitudinile triste. Eroii îşi urmează aproape halucinaţi pasiunile. dar sînt convenţional şi sumar modelate.1). Cele mai expresive sînt personajele secundare : eunucul persan Artaxate. zeul şi simboli iubirii. Chariton judecă programatic. ingenuă.6). 1. va împărţi cu iubirea motivarea. hainul Theron.13—14) sau dragostea fulgerătoare a lui Dionysios (idem. exploziile pasionale. Disponibilităţile aventurii sînt căutate şi exploatate asiduu. caldă dintre Polycharmos şi Chaireas.22 Prezenţa masivă a fondului erotic în romanul lui Chariton nu se poate reduce la influenţa nuvelisticii erotice alexandrine. Numărul aventurilor va creşte în romanele dezvoltate sub stimulentele sofisticii a doua. elevată. et e succed în cascadă încă din primele capitole : dragos-fa> tristeţea. prietenia vibrantă. Cuplurile fie că se formează chiar la (începutul romanului — ca în Ninopedia. Aşa cum a demonstrat la vremea Iaroslav Ludvikovski. Neîndoielnic. care o copleşesc pe Calliroe (ca în Chariton. Aşa cum am arătat mai sus. 2. Totuşi uneori se strecoară şi inflexiuni mai blînde. în cele din urmă demascat de un simplu pescar (Chariton. ce-şi părăseşte părinţii pentru a-şi urma prietenul. Calliroei îi apare în vis imagrn PRIMELE ROMANE GRECEŞTI / 2? • rhaireas. spaima Calliroei. 4. 3. Calliroe are un alt vi^ semnificativ (Chariton. complicarea şi decantarea conflictelor. Angoasa nu e pă-tur ^ °r. gelozia Chaireas {idem. aventura a constituit trăsătura de unire a tuturor romanelor greceşti. din interferenţa personajelor impulsionate de căutările lor erotice. Romancierii preferă situaţiile me-lodramtice. în plină derulare a intrigii — ca în Minunile de dincolo de Thule şi în romanul Parthenopei —domină cu sentimentele lor trama naraţiei. mai convenţional apar protagoniştii şi în general eroii nobili. edificată asupra situaţiei reale (Chariton. 23 Tot impulsuri erotice motivează cele mai multe complicaţii din Minunile de dincolo de 7hule şi din Romanul Parthenopei.

2—4). însă ele nu lipsesc în nici unul din romanele mai bine păstrate. care conduce spre deznodămînt.scrie înţelegător lui Dionysios. directă.3). unde se urmăresc separat aventurile lui Telemah şi cele ale lui Ulise. Aşa cum neoasianistul Seneca uziteaza m . sînt atestate şi de alte procedee decît de cele ale disalrsu „l inserat în naraţie. palierele devin contigue. se intersectează. dar nu se reunesc. pentru că o doreşte în taină pe Calliroe şi speră să profite de litigiul celor doi soţi. satrapul Mithridate afectează generozitatea dezinteresată. uită de dragostea cea tainică. şi opţiunea sa estetică neoas^am!? . La rîndul său. Se Jc"eJ fează chiar şi un discurs de luptă. Tiparul procesului va reveni de altfel frecv/ent. Polycharmos îl convinge pe Chaireas să nu moară după accidentul Calliroei. dar în variante structurale diferite. capabile să depăşească urzelile. Contopirea lor. străluceşte prin vioiciune. cînd află de falsa moarte .4). la Babylon şi apoi în insula ocupată de trupele egiptene comandate de Chaireas. a cetăţii Tirului {idem. cupidităţile obscure şi rivalităţile se realizează prin proceduri compoziţionale ingenioase. încă din primele pagini ale romanului (Chariton.aţa. 7. Palierele se desfăşoară de două ori pe ace32 / EUGEN CIZEK . 1. f ţ Contactul lui Chariton cu retorica. Cînd însă chiar poziţia lui politică intră în joc. într-un general abil. iar Leonas îşi convinge stăpînul să-^1 V1Z. dar în realitate îl susţine pe nefericitul siracuzan împotriva lui Dionysios. ea insistă asupra fidelităţii faţă de tatăl copilului său. cînd constată că este însăr^in. Chariton îl construieşte alegru. Ele alternează în naraţie. Deliberările peţitorilor respinşi se soldează cu lungi discursuri în stil direct. se înfăptuieşte abia pe cel de al doilea cîmp de acţiune. care o descoperă vie pe Calliroe în mormînt. 1.2). pe care Chariton trebuie să-1 fi Ptrt 51 utilizat.. tot printr-o lungă cuvîntare (Chariton. lui Curtius Rufus. 3<j~ y-Interferenţa cu dezbaterile acute ale forului şi şcoli*0*" oe retorică culminează în cartea a cincea prin procesele ™ .7). cu încadrări succesive ale naraţiilor de aventuri la persoana întîi. 27 Totuşi. Chaireas ^acţionează printr-un discurs amplu. deliberează prin controverse declamatorii PRIMELE ROMANE GRECESî"1 / (Chariton. Adesea romancierii recurg la armele dialogului. Le putem detecta chiar şi în romanul lui Ninos: în Aventurile lui Chaireas şi Calliroe se pot reliefa migăloase descripţii ca cele ale tronului lui Artaxerxes. S-ar putea delimita două structuri fundamentale. 8. Totuşi autorul încearcă să sugereze virtuţile multivalente ale tînărului.6). fundamentale fiind cel al aventurilor Calliroei şi cel al tribulaţiilor lui Chaireas. şi ale iubirii perseverente. 7. care vor face ambele carieră în evoluţia romanului : compoziţia bazată pe încadrarea naraţiilor una într-alta şi mai ales cea divizibilă pe paliere. Tiparele aventurii neobosite. iar Calliroe reacţic?neaza la situaţiile diverse pe care le întîmpină în primul rînA PJ1" monolog interior : cînd se trezeşte singură în mormmt'.6) etc. Astfel Antonios Diogenes operează. discursurile sînt mult mai numeroase în romanul lui Chariton. Pe primul teatru de operaţii. continuînd o tradiţie a povestirilor de călătorie constant structurate pe o Ich-Erzăhlung. pentru a se reuni în final. într-un alter Alexandru. marcate de semnele controverselor retorice ale epocii.teJ toată literatura vremii. unde interpretau adesea personaje diferite înainte de a se reuni în deznodămînt. se reliefează discursurile înflăcărate ale lui Ninos sau Metiochos. economia însăşi a naraţiei putea să-<l conducă pe Chariton în chip spontan spre disjuncţia palierelor. Chiar şi tîlharii. Chariton recurge la organizarea naraţiei pe paliere." teze moşia tot printr-un discurs (idem. înţelept şi viteaz. cum am consemnat mai sus. Substanţa romanelor se desfăşoară la nivelul diverselor procedee.10). îl converteşte în cuceritorul Tirului (Chariton 7. dinamic : chiar şi o discuţie cu o pondere mai mică în economia romanului. generoase. ca cea dintre tîlharul Theron şi Leonas. Cîteodată intervenţiile corifeilor se transformă în discursuri. Intrarea lui Chaireas în armata ^S'P" teană este şi ea marcată de un schimb de cuvîntăt4 lnţre Chaireas şi căpetenia rebelilor (Chariton. Thero11 moJ nologhează lăuntric (Chariton. dar totuşi pentru a-1 -salva pe acesta din urmă lasă PRIMELE ROMANE GRECEŞTI / 31 virtutea deoparte şi devine nevasta lui Dionysios. 1. Cercetătorul italian Renzo Nuti află arhetipul acestei structuri în Odiseea. însă pentru a o păstra pe Calliroe. 5. Parcă înţelegînd că cititorul ar putea să se plictisească de un amorez veşnic nefericit şi lacrimogen.2). ca şi eroul macedoaean. De fapt fiecare din aceste romane are un anumit farmec şi poate înduioşa prin fabula sa simplă. Chariton îşi zămisleşte asibfel eroii încît ei monologhează adesea. exotice şi extraordinare. ce marca dey a . intendentul lui Dionysios. în acest sens. La rîndul său. într-un fel Ohaireas este încă mai puţin complex configurat. plină tragedie monologul pînă Ia subminarea dial0^*111 scenic28. 7. Toţi romancierii acestei epoci practică tehnica „povestirii cu sertare". o înşeală fără ezitare cu privire la soarta lui Chaireas. nobilul milezian se poartă îndeobşte demn. a sosirii protagoniştilor la Siracuza (idem.n romanele greceşti. Uitînd că eroul se lăsase prins de nişte bieţi milezieni. Fireşte.4). w De altfel. 2. îl transformă în ultimele cărţi într-un brav luptător. naivă. iar ancheta publică a ^ Theron comportă de asemenea cuvîntări (Chariton. c „ este vîndută ca sclavă.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC laşi cîmp de acţiune. 1. aşa cum putea oferi un model fertil şi comedia nouă divizată pe scene. ale sălii şi curţii sale (Chariton. Chaireas îmbărbateaza mercenarii greci (Chariton..4). înainte ide a prăda mormântul. după ce şi-a regăsit primul soţ. La rîndul său. Descrierile n-au ajuns ancă foarte numeroase şi nici amalgamate cu digresiunile pe care le va inspira cea de-a doua ^sofistică. La des^°Pe.n" rea absenţei presupusului leş al Calliroei.a Babylon. se apropie spaţial foarte mult pentru a se separa din nou.

particularităţile specifice fiecărui roman şi unele arme ale elocuţiei : PRIMELE ROMANE GRECEŞTI Rubrica / 35 Conţinut Motivaţie fundamentală Dragostea Tipuri de civilizaţie citate şi 1. XIX. gelozii. Reziduuri de monolog interior se relevă şi î11 . sau cînd se pomeneşte în inima Asiei şi t'feblue să evite patima Marelui Rege. morţi false. dar care îşi regăseşte strălucirea după ce i se toarnă ulei proaspăt (Chariton. pretutindeni răsunau bocetele de doliu.. pe atunci <o frumoasă sclavă : „s-a văzut că natura creează regii . 6. i se atribuie nu frumuseţea unei nereide sau a unei nimfe de munte.1).11). 2. Chaireas proaspăt îndrăgostit :se asemuie unui viteaz războinic.11 şi 14 .~ manul lui Ninos. 2. 5. Aşa cum am arătat. tinde să se sc'11'mbe într-un monolog lăuntric.9 t1 ** • 3. este comparată cu o lampă gata să se stingă. plasate în situaţii melodramatice Obiectivă. Calliroe.3). p. prin încadrarea unor povestiri în naraţia principală Descrieri. op. 1. 3. azi pierdute. Hellenistic Invariante tematice Călătorii pe mare. 5jf •" 7. naufragii. II romanzo classico. Frumuseţea Calliroei este pregnant sugerată. 29 Chariton amplifică retoric anumite imagini ca cele ale ecourilor morţii false a Calliroei . CATAUDELLA. Interogaţiile retorice şi exclamaţiile abundă în toate discursurile.2 . care vestea nenorocirea. tragic naufragiat. primilor romancieri. opţiunile estetice diferă de la un romancier la altul. aproape ca unic arhetip. Ea este asemuită cu o stea (Chariton. 1. uneori chiar neglijentă a lui Antonios Diogenes. 1. 6. Pentru înţelegerea structurii romanelor din această perioadă istorică. însă mai ales mult încercatul Chaireas (idem. coincidenţe. autorii primelor romane preferă limbajul colorat. care lasă deoparte variaţiile. neoasianică a lui Chariton pînă la scriitura mai sobră. De la bun început. recunoaşteri. dovadă roiul de albine" (Chariton. Desigur însă. 2. Oriental-persan nu complet reconstituite 2.5).4 . Tocmai ea conferă operelor un £num1' farmec. 5 . 1. 57 motivează tăcerea mărturiilor antice asupra primelor romane. întocmai ca într-o cetate cucerită de oştirile vrăjmaşilor" (Chariton. procese fictive. că naraţia reprezintă procedeul de b^za . 34 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Deşi sînt departe de arta înflorată a romancierilor din secolele următoare. 1.2).1 .1 etc). discursuri Esenţa intrigii Personajele Naraţia Alte procedee compoziţionale NOTE 1 Cf. ci a Afrodi-tei încă fecioară. doliul general se traduce într-o bogată recoltă de gemete şi cîntece funebre : „Zvonul. pînă la ţărmul mării . 1. amplificat. p.1). Chariton mimează simplitatea expresiei. răsturnări Aventurile Bune şi malefice.10 . Paralelismul antitetic este de asemenea utilizat: într-un monolog Calliroe pune în contrast condiţia ei trecută şi tribulaţiile prezentului (Chariton. lovit de moarte în luptă : îi era ruşine să cadă şi se simţea incapabil să stea în picioare (Chariton. dialog şi monolog. mergînd de la imagistica cizelată.1). a străbătut întregul oraş şi a stîrnit gemete de durere pe toate străzile. cit. Comparaţiile pitoreşti abundă în roman. 5'™ . 2 LAVAGNINI.a lui Chaireas la atacul cc?1"^1?1 siracuzane. Similar este structurată imaginea entuziasmului mulţimii care o însoţeşte la Milet pe CalHroe. Monologhează interior şi Dionysio^' ^as" colit de dragostea pentru Calliroe (Chariton. (idem. realizată pe sertare : 1. anterior eflorescentei retoricii neoasiţ1?10^ : deznădejdea corifeului. dar în fond îşi elaborează imaginile destul de alambicat. răpiri. ~ . aflînd veselă că se va logodi. intenţional expresiv. propunem următorul „model". vioiciune şi fluenţă. în paliere diferite 2. Ni se pare însă că aprecierea — permanentă în antichitate — a romanului ca gen umil sau în orice .6). prin sursa populară pe care el o atribuie genului.

de înrîu-rirea retoricii artificioase a celei de-a doua sofistici. pp 381—382. Primul fragment conţine cinci coloane al doilea trei coloane (fiecare coloană are 38 de rînduri şi fiecare rînd cuprinde 20 de litere). 1930. pp. cit. LAVAGNINI.n. The Ancient Roman-ces în Latomus XXVI. prefaţă la Terenţiu-Seneca. care ar fi do-bîndit o educaţie greacă şi care ar fi trăit în timpul lui Soaimos Achemenides. cit.caz excluderea sa din zona cea mai înaltă. 17 (R. după altele o fostă curtezană — care ar fi succedat soţului şi ar fi făurit un stat puternic (cf. p.. mai funcţionale decît majoritatea producţiilor romaneşti erotice din secolele al II-lea e. pentru aceste teze cf. stabilit de pretendenţi. Bucureşti 1966. înfruntă nenumărate tribulaţii pentru a scăpa de urmărirea regelui Ba-bylonului. cit. 6 (ANGELINI): una delicata storia d'amore sbocciata nel crudo riverbero di guerre • di avventurose peripezie e per noi ii piu antico dei romanii greci di cui abbiamo notizia. In lexic s-au constatat termeni uzitaţi în timpul ultimilor regi ai Egiptului hellenistic : cf. pp. // romanzo classico. LAVAGNINI. op. 1096). (Fotios. op. p. 7 Cf. 32 (NUTI). // romanzo classico. Bucureşti 1965.. 26 GRIMAL. 21—22. 256 reliefează hiatusuri în fragmentul identificat a aparţine romancierului călătoriei spre Thule (ca în CT7too8f| 6oa din rîndul 17 . J.. 76 . 27 CATAUDELLA. Wilcken le-a denumit A şi B. Fenomenul poate fi evidenţiat chiar şi de prezentarea subiectului aşa-ziselor romane sofistice. cit. aşa cum afirma Deinias. pp. Praga. 25 CATAUDELLA. nu trebuie uitat că în roii al doilea soţ al Calliroei se numeşte Dionysios: cf. Măria MARINESCU-HIMU. LUDVIKOVSKI. el a fost scris de un singur autor. cum presupun unii cercetători. atestă cunoaşterea şi popularitatea acestei cărţi chiar în secolul al II-lea e. pp. pp. 11 ROHDE. op. 161 — 193. GRIMAL. ca ALBfîRfiS. pp. 221. rege al Tirului — Structura principalelor romane greceşti — Organizarea mijloacelor de expresie. cit. Sprijinindu-se însă pe aceleaşi fraze şi pasaje fragmentare. cit. fiicg a zeiţei Atargatis. cit.. în Hermet XXVIII. 1967. NUTI) . XVIII. p. op. atribuindu-le pe rînd o deliberare a peţitorilor. pp. 80—81 . p. Din rezumatul lui Fotios reiese că tînărul Rho-danes şi frumoasa Sinonis. rege al Armeniei. 8 Verso-ul papirusului conţine o factură care datează sigur din 101 e. După indicaţiile lexiconului bizantin Suda. cit. I ar reproduce spusele mamei Chionei. 28 Chiar dacă germenul acţiunii romanului s-ar regăsi într-o nuvelă din culegerea lui Parthenios. op. XXIX. 5 S-a evidenţiat deja absenţa oricărui ecou al legendelor despre frumoasa Semiramis ca o femeie energică. pare să fi fost unul din cele mai lungi. 269—277 (în special 277) : CATAUDELLA // romanzo classico. n Jn schimb Hermocrates a avut într-adevăr o fată care s-a mă-. 95. p ' ^CATAUDELLA. şi LAVAGNINI. 89—91)17 Cf. p. 382. 199—200 .. ele uzitează totuşi strucâuri şi texturi mai simple. 18 Cf. p. Palermo-Roma 1928. ambele realizate de patriarhul bizantin Fotios în Bibliotheca sa *. XXXII—XXXIII. 24 Tezele Iui Ludvikovski sînt prezentate şi după părerea noastră nejustificat contestate de LAVAGNINI. Achilleus Tatios şi Istoria lui Apollonius.n. op cit p. cum am mai subliniat. oferă o explicaţie mai cuprinzătoare. op.n. în funcţie de anotimp. 13 GALAVOTTI. cea mai însemnată a literaturii. cit. 86—87. p. 3 Cf. Garmos.. Din textul romanului mu ne-au parvenit decît cîteva citate şi un rezumat însoţit de un comentariu. şi următoare. CATAUDELLA. VIII. Din informaţiile lui Fotios rezultă că autorul ar fi fost un babilonian.. Ltude sur sa nature et son origine. Romans grecs et latins. p. difuzarea zvonului în cetate şi o discuţie între Chione şi un bărbat. Ko ncl CATAUDELLA. (Fayum.n. 8 LAVAGNINI. 224. Anticii au fost foarte avari şi cu referinţele la marile romane latine. care o voia pe fermecătoarea femeie . Pierre GRIMAL. 73). 5—6 (ANGELINI).. atribuit lui Iamblichos. pp. GALAVOTTI. PRIMELE ROMANE GRECEŞTI / 37 î» Validitatea unei astfel de aprecieri se menţine — şi se poză de fapt — dacă echivalăm verosimilitatea cu omogenitatea. // romanzo classico pp. Chiar dacă romanul a fost de două ori redactat. pp. Romanul Babiloniaca. Babilonian helle-nizat sau retor greco-sirian 2. care conţin fragmente din roman. p. 10). Romans grecs et latins. op. 36 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC 4 Ulrich WILCKEN. Le roman grec d'aventures. II şi III.. LAVAGNINI. 16 Discuţiile în jurul fragmentelor descoperite de Wilcken sînt încă în toi. teD rticularea solidă a arhitectonicii romanului. oferind astfel un solid terminus ante quem. III ar conţine dialogul între mamă şi fiică privitor la măsurile necesare şi II ar descrie impresia creată în oraş de avertismentul peţitorilor [op.).) III PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI Iamblichos şi Xenofon din Efes — Longos — Heliodor. u siracuzanul Dionysios cel Bătrîn . căci în limba greacă jtaoflevo? însemna „fecioară". ar fi avut 39 de cărţi. Prezenţa naraţiei pe paliere în romanul grec este în treacăt semnalată şi de WEHRLI. 15 LAVAGNINI. La novclla in Apuleio. 81—82 .n. Bruno Lavagnini a schimbat ordinea — pla-sînd pe II după III — şi a interpretat altfel conţinutul lor. 14 Insulele septentrionale erau sau puteau părea efectiv verzi navigatorilor. p. 1893. II romanzo classico. cit. 12 Carlo GALAVOTTI. // romanzo classico. de curînd căsătoriţi. GRIMAL. cit. marcate. 247—257.. op. aoOcopi â^isvai din rîndul 20 etc. p. Istoria literaturii greceşti (epoca elenistică şi romană). Ein neuer griechischer Roman. op. op. 'nnmans erec et latins.. 253—254. virilă — după unele. 1 şi Oxyrinchus VII. op. 10 Cf. 32 (NUTI). p. p. op. La decantarea legendei a contribuit şi etimologia. cit. 1925. De asemenea acolo alternau într-adevăr nopţile şi zilele prelungite. cum reliefa Ettore PARATORE. cit. Frammento di Antonio Diogene ? în Studi Italiani di Filologia Classica. 842. 29 Cum am consemnat mai sus. Iamblichos a narat aventurile cuplului babilonian Rhodanes-Sinonis într-o structură intens alambicată. pp. deci în aceeaşi epocă. IX. CU TOATE că se pot constata decoruri variate în evoluţia primelor romane greceşti cunoscute. 74 . pp. care ar aduce fiicei sale ştirea termenului de 30 zile. 154. recenzie la PERRY.. Wilcken le-a numerotat cu I. 28 Eugen CIZEK. LAVAGNINI. adică în prima jumătate a secolului al II-lea e. 223. 9 Dar două papirusuri. şi al împăratului roman Antoninus Pius (138—161 e. p.

Acţiunea se desfăşoară în jurul cetăţii Mytilene din Lesbos şi se prezintă sub forma unei poveşti istorisite de romancier. somată de eul Pan. După un alt naufragiu. o capturează pe Chloe. întîlneşte pe unul din tâlharii care o capturaseră pe Anthia şi. Manto se căsătoreşte cu un allt bărbat şi o încredinţează pe Anthia ca nevastă unui căprar.n. Dar Rhodanes învinge în luptă. incendiat de goţi în anul 263 e. dar frecventat şi îndrăgit prin excelenţă în Sicilia. apoi tînăra femeie ajunge soţia regelui Siriei şi Garmos îl numeşte pe Rhodanes comandant al trupelor trimise împotriva sirienilor. Cei doi tineri părăsesc vremelnic condiţia pastorală şi ise mută în Mytilene. pur. 4 — Evoluţia romanului antic — c. care era sclav. După tre-erea iernii. Dafnis este iniţiat în tainele dragostei de ţăranca Lykainion. în drum spre Egipt. leşina şi sînt consideraţi morţi de urmăritori şi PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 3° deci lăsaţi pe cîmp. dar superior lui Achilleus Tatios. sînt atacaţi de piraţi şi luaţi ca sclavi. Mult mai simplu. înfiinţate de Hadrian. cu intenţia de a-1 ucide. care fuseseră narate pe mai multe paliere. în funcţie şi de aventurile prietenilor şi slujitorilor. mai limpede este construit şi scris unicul roman pastoral al antichităţii. Astfel Dafnis are un conflict cu nişte tineri din Methymne îşi armata acestei cetăţi niţiază represalii. provocat de căderea lui Dafnis într-o groapă-capcană pentru lupi.. obiceiuri păstoreşti pînă . încercărilor de sinucidere. de care beneficiază şi prietenii lor. prezent la Chariton doar într-o formă embrionară. se întorc împreună la Efes.pentru el. primeşte vizita familiei stăpînului său Dionysofanes şi narează istoria tînăruLui păstor. In acest mod se sting suferinţele lor. simu-lînd epilepsia. este condamnat de zeu să se îndrăgostească de Anthia. ca să evite căsătoria cu Perilaos.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Abrocomes. considerat de lexiconul Suda ca provenit din cetatea microasiatică a Efe-sului. fiica piratului Apsirtos. vîndut drept otravă. bazată pe ignoranţă erotică totală şi depăşeşte accidentele dramatice. 5 Romanul se compune din cinci cărţi. cu Abrocomes şi într-un happy-end. şi nu menţionează distrugerea acestui celebru templu.) şi distrugerea templului zeiţei Artemis din Efes. unde Chloe este recunoscută de bătrînul Me-gakles ca o fiică. Tinerii încep să se iubească . Cînd cei doi copii împlinesc cincisprezece şi respectiv treisprezece ani.. păstorul Dryas descoperă o fetiţă abandonată şi ea. natură. tinerii soţi se îmbolnăvesc. unde o dusese acesta. romancier grec. este acuzat de omucidere. o eliberează. Iubirea celor doi adolescenţi evoluează simplu. Acesta se îndrăgosteşte de tînăra femeie şi o cere în căsătorie. fugit de la stăpîn. la ordinul lui Eros. care însă îi cruţă castitatea. Dafnis şi Chloe îşi celebrează nunta la ţară în aceeaşi atmosferă idilică şi „păstrează. 4 Analiza atentă a textului a reliefat că romanul trebuie să fi fost alcătuit între domnia lui Hadrian (117— 138 e. 3 De asemenea. dar un incident. Intre timp Abrocomes ajunge în Egipt. La Tir. Aci Anthia îşi apără castitatea. astfel încît el ar fi putut aparţine familiei Pompeilor Longii. prieten al lui Abrocomes. Sînt luaţi drept alţii şi antrenaţi în noi complicaţii care prilejuiesc gelozia Sino-nidei . Numele Iui este latin. ajung într-o insulă a Afroditei. tradiţii sînt profund cunoscute de autor. idilic. după foarte scurt timp. Ciobanul Lamon descoperă un băieţel în faşe. dar. este capturată de nişte hoţi şi vândută. Istoria romanului erotic grec Efesiaca sau Aventurile Anthiei şi ale lui Abrocomes (Td Kax' 'AvîMav îcai 'APpoKounv) ilustrează un moment destul de important. se întîlneşte. furt. părinţii îi căsăitoresc şi îi trimit într-o călătorie pe mare. strecoară în sufletul fetei dragostea pentru Dafnis. Dionysofanes recunoaşte în Dafnis un fiu pe care-1 abandonase cîndva şi-1 ia lla oraş împreună cu Chloe. 7 Probabil că Longos. Hăituiţi de soldaţii regelui. Aprecierile directe şi numeroasele citate ale bizantinilor atestă faima de care se bucura acest roman. Dafnis şi Chloe îşi reiau păstoritul. Apuleius. 716 EUGEN CIZEK . mai elevat. Acuzaţi succesiv de omucidere. dar de origine romană.adevăr Xenofon se referă la anumite magistraturi. în acest opuscul în patru cărţi. Este vorba de romanul lui Longos (Aventurile lui) Dafnis şi Chloe (Td Kcrcd Ad<pvw Kai %X6T]V). dar scapă de ila moarte numai salvat de apele Nilului. Iamblichos.. în insula Rodos. într. şi e cumpărată de fostul tîlhar. ajunsă într-un lupanar. şi-a scris opera în anii sau în deceniile cînd scriau şi Xenofon din Efes. Lamon. Am relevat deja că referinţele la drahmele găsite de Dafnis zădărnicesc orice încercări de datare tardivă a operei. lacrimilor vărsate. considerat îndeobşte ca cel mai bun produs grec al genului romanesc. părăsit pe cîmp şi îl duce la nevasta sa Myrtale . înghite un somnifer. ale cărei moravuri. Romanul trebuia să fi fost scris de un scriitor originar din insula Lesbos. Anthia ajunge în mîinile unor tîlhari. în oraşul Tarent. el extinde considerabil quiproquoul. părinţii adoptivi îi deprind să păstorească. dar acesta o respinge.8 Totuşi romancierul nu a exploatat mitul care avea anecdotică şi sensuri diferite sau l-ia transformat total. se îndrăgosteşte de Abrocomes. care-1 dispreţuia pe Eros. ulterior. se trezeşte în mormînt. abandonată cîndva de el. Longos utilizează numele eroului unui foarte răspîndit mit pastoral. de origine PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 41 beotico-eoliană. după noi coincidenţe patronate de zei. care. Manto. însă Chloe rămîne pură. după un nou naufragiu. Ca şi Calliroe. Fotios îl considera pe Iamblichos inferior lui Heliodor. Xenofon reia aventurile Anthiei. Romanul pare să fi fost redactat de un anume Xenofon. 6 Frumosul efesian Abrocomes. Iamblichos dezvoLtă motivul geloziei.n. convertind personajul Sinonis într-un simbol viu al acestei aprige pasiuni. Guvernatorul îl eliberează şi el pleacă să-şi caute nevasta în Italia. o regăseşte pe Sinonis şi devine rege al Babylonului. care-1 poartă pe valurile sale. în pofida disperării. află ştiri despre soţia sa. menţionaţi aci în secolul al III-lea e. între timp. după ce ascultă povestea vieţii acestuia.n. de la care o salvează magistratul Perilaos. Trecînd pe alt palier.

EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Ştim chiar din aserţiunile romancierului. se situează în descendenţa Etiopicelor. însă este surprins de Pan-theia. La rîndul său. Refugiat la Delfi. 9 Erwin Rohde şi alţi cercetători. (perioadă de maximă influenţă a creditului politic şi a concepţiilor religioase siriene).n. sau la sfîrşitul secolului al II-lea e. respinsă de tînăr. după ce îi lăsase semne de recunoaştere. şi într-adevăr tabăra lui Thyamis este distrusă de alţi tîlhari. ne apare ca mult mai complex structurat. episcop în oraşul thessalian Trikka. ei se .10 Noi opinăm că romanul trebuie să fi fost scris chiar în timpul domniei primilor Severi. deoarece mama ei contemplase un tablou care o înfăţişa pe Andromeda . care. pe cînd încerca să se strecoare în iatacul tinerei fecioare. după ce debarcaseră în deltă. aflat în tabăra tîlharilor. sclavul său Satyros. Pe mare. ni ise pare pertinentă supoziţia că romanul a comportat efectiv două faze de redactare : una realizată în secolul al Il-lea e. Bătrînul PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 43 se numea Calasiris din Memfis şi. aranjase un fals atentat al lui Cnemon împotriva tatălui său. 5. îşi povesteşte o parte din tribulaţii. capitala sa.ila adînci bătrîneţi" (Longos. dominat de poncifurile genului. care luptau împotriva persanilor din Egipt. cu ajutorul gymnosoflstului etiopian Sisimithres. unde Thyamis devine preot al zeiţei Isis. de fapt. Apoi Theagenes şi Charicleea pleacă din Memfis şi cad într-o ambuscadă a etiopienilor. In bîrlogul haiducilor egipteni. Simplitatea. Mai puţin clar se prezintă însă problema datării. după tiparele lui Heliodor. Mai grav pare faptul că un alt papirus.. ei căzuseră în mîinile piraţilor. refugiată din Bizanţ. însă. într-o procesiune. Calasiris 1-a înşelat pe Charicles şi a fugit în Egipt împreună cu cei doi îndrăgostiţi. Fata se preface că acceptă. de data aceasta / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC din secolul al Il-lea e. Exegeza modernă apreciază aceste date biografice ea fruct al unei legende. pentru a-i jertfi zeilor ţării sale. şi o alta realizată în secolul al III-lea e.n. de Achilleus Tatios însuşi. simetriile compoziţionale din Dafnis şi Chloe nu se vor mai recunoaşte lîn romanele ulterioare. osteneala lui Achilleus Tatios a prilejuit o unificare destul de solidă. Totodată este îndoielnic că a funcţionat un episcopat la Trikka în primele secole ale erei noastre. Charicleea era fiica regilor Etiopiei. Nişte tîlhari ajung pe urmele unui măcel de neînţeles şi iau cu ei un cuplu de tineri răniţi. Pe bord. care se masacraseră între ei. îi duce pe cei doi logodnici în Meroe. fără sens într-o epocă tîrzie.22. Achilleus Tatios s-a inspirat evident din modelul construit de Heliodor. Lexiconul Suda reprezintă autorul ca pe un alexandrin creştinat şi devenit episcop. >spre a cîştiga timp. Romanul ne arată cum adolescentul Cleitofon se îndrăgosteşte la Tir de verişoara sa. regina Persina îşi abandonase fiica. Romancierul na fost. descendent al unei familii de sacerdoţi ai cultului Soarelui (Heliodor. regele Etiopiei. mamja fetei. modelat poate după formula romanescă a lui Ghariton. divizat în opt cărţi. Fotios şi Nicefor Câllistos coroborează această informaţie. După victorie. Hydaspe. densitatea. Charicleea mărturiseşte originea sa. arată semnele şi convinge. este cruţat şi se căsătoreşte cu Charicleea.n. care celebrau victoria etiopiana. reliefează cunoaşterea subiectului romanului. fiu al lui Theodosios. Nefericitul cuplu şi timarul atenian pleacă de pe locul luptei. însă în locul lor găseşte un bătrîn. probabil. aflase de la preotul Charicles antecedentele Gharicleei. Cleitofon. Totuşi exegeza modernă a observat în roman implicaţiile teologiei solare. EUGEN CIZEK .ele — ale vieţii lui Heliodor. intitulată Etiopicele. că el era sirian din Emessa. descoperită de acest sacerdot ffntr-o călătorie în Egipt şi crescută de el în Grecia. după moartea lui Calasiris. Etiopicele sau Eihiopica (AîGioniKd). A doua zi. făurită după tiparele — contestabile şi. Cleitofon descoperă o Leukippe îngăduitoare şi este încurajat de vărul său Cleinias . a protejat pe sirieni şi a încurajat cultele solare. cînd dinastia romană a Severilor a încurajat resuscitarea concepţiilor lui Apollo-nios din Tyana. tîlharul Thyamis vrea să se căsătorească cu Charicleea. Insă cum Achilleus Tatios . romanul în zece cărţi al lui Heliodor. înainte de a fi ucisă. încît diferenţele dintre cele două redactări nu stingheresc lectura şi opusculul se prezintă ca o naraţie coerentă. dar se născuse albă. Theagenes realizează cîteva fapte de bravură în jocurile sportive. bizuindu-se pe valenţele neopitagoreice ale romanului şi pe vestigiile culitului solar. care o crescuse înaintea lui Charicles. Cnemon ajunge separat într-un sat unde trebuia să-i întîlnească pe ceilalţi doi tineri.. care-i căuta si el. Cleinias şi Leukippe fug din oraş şi se îmbarcă la Beirut pe o navă în drum spre Alexandria. tînăra Charicleea îşi evocă o parte din nenorocirile precedente şi atenianul Cnemon.trebuie să-1 fi cunoscut pe Heliodor.39). niciodată episcop creştin. De aceea forma actuală a romanului Aventurile Leukippei şi ale lui Cleitofon (Td Kcrrâ AevjKi7r7ir|V Kcti K^sitocpcovca). iar influenţa exercitată de Heliodor asupra lui Achilleus Tatios infirmă o datare tardivă. care ar fi scris în tinereţe o poveste de iubire. Acţiunea începe brusc în delta Nilului. Charicleea şi Theagenes se cunoscuseră şi se îndrăgostiseră unul de altul. Un papirus ne prezintă Aventurile Leukippei şi ale lui Cleitofon ca redactate şi cunoscute în secolul al IV-lea e. adică în primele două decenii ale secolului al III-lea. Leukippe. datează Etiopicele în secolul al II-lea. Calasiris şi Charicleea îi regăsesc pe Thyamis şi Theagenes la Memfis. Socrate (în Istoria Bisericii. 4.12 Oricum ar fi.n.51) aminteşte un anume Heliodor. temîndu-se să nu fie învinuită de adulter. " Astfel s-ar explica în parte şi unele inadvertenţe ca plasarea Alexandriei hellenistice într-un Egipt aparent persan. păgîn creştinat.41). era tatăl lui Thyamis.n. Calasiris i-a sprijinit în secret şi a aflat toată taina fecioarei. în fond primul nucleu. 10. căci fusese exilat din Atena datorită maşinaţiilor mamei vitrege Demainete.

21 . cu o iscusită detaşare amuzată. Apollonius merge în templul Dianei din Efes şi-şi povesteşte peripeţiile chiar marii preotese. Apoi Apollonius merge să pedepsească pe soţii sperjuri din Tars şi să recompenseze pe cei ce-1 ajutaseră. Athenagoras se căsătoreşte cu Tarsia şi devine rege al Tirului. rege al Antiohiei. care distruge corabia şi-i aruncă pe ţărmul Egiptului. acest roman excelează prin digresiuni şi descripţii elegante. similar morţii. invariantele. e chiar condamnat la moarte. 4 . îndrumat de un angelus. Aventurile Leukippei şi ale lui Cleitofon constituie. Tarsia. morale şi culturale revelă prezenţa acestui original grec. acesta este cuprins de o patimă violentă pentru frumoasa sa fiică. îndată survine — incandescent am spune — a doua recunoaştere. pe care-1 consideră prea efeminat. care simulau mîhnirea. . Recunoaşterea se declanşează. care încearcă să-1 amuze pe Athenagoras cu nişte ghicitori. întors din Egipt. rege al Tirului (Historia Apollonii regis Tyri) ni s-a păstrat într-o versiune latină. Antiohus îi pune să dezlege enigme dificile şi apoi îi decapitează. Acelaşi cuplu de tineri logodnici sau soţi traversează un itinerar sinuos. originalul trebuie să fi fost redactat în secolele al III-lea — al IV-lea e. care o decapitează. de unde şi monoteismul filozofic al romancierului anonim. care nu murise nici el. cînd afirmă că la originea naraţiei sale se află o< istorie exactă a unei vieţi reale scrise de Apollonius însuşi în două exemplare (Ist. Pentru a îndepărta peţitorii. Tarsia îşi conservă virginitatea fascinînd pe tineri cu basme foarte frumoase. vine să viziteze vasul. cei doi logodnici pornesc pe Nil şi cad în mîinile ţăranilor-haiduci din deltă. Deşi Fotios critică stilul lui Achilleus Tatios. care nu excludea celebrarea zeilor tradiţionali. dorinţa de sinucidere. în timp ce Apollonius rămîne monarh al Antiohiei. La originea tribulaţiilor lui AploHonius se află incestul lui Antiohus. tînărul prinţ fuge pe mare. O funcţie semnificativă revine mării şi apelor în general. lui Apollonius. priceput să pună o surdină acumulării de scene -melodramatice. Cultele păgîne ale epocii ajunseseră la un monoteism esenţial. unde un itînăr medic recunoaşte viaţa sub aparenţa morţii şi vindecă prinţesa. Brusc apare şi soţul Melitei. Văduv. Nu cunoaştem numele autorului. deşi structura romanescă evoluează de la simplu la complex. unul dintre cele mai reuşite romane greceşti. provocînd invidia tutorilor săi. care-i revenea de drept.. cum se numea fata. de fapt vie şi neatinsă. Majoritatea răpirilor ori atacurilor se desfăşoară pe Mediterana. Ajuns la Cyrene. Cleitofon este scăpat de soldaţii persani. Lui Cleitofon i se înscenează un proces. unde xămîne preţ de paisprezece ani. zeul mării. pe care o necinsteşte. în pofida referinţelor la divinitate (dens) care intervine în culisele vicisitudinilor (Ist. Apollonius se distinge la întrecerile sportive şi se căsătoreşte cu fiica lui Arhistratus. recunoaşterile etc. asistenţa prietenilor sau a zeilor. Clişeele romaneşti se menPRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 47 ţin cu o constanţă potenţată. Prin urmare. unde Leukippe aste răpită de piraţi. din neatenţie. relevante pentru formaţia sofistică a autorului. unde se desfăşura o sărbătoare în cinstea lui Neptun. piraţii decapitaseră în locul ei o altă femeie. îşi omorîse prietenul intim la o vînătoare şi fusese exilat. dezlegase enigma. 12 . 51). chiar în faţa trupelor persane. aci îşi lasă fetiţa în grija unor prieteni şi pleacă. prinţ al Tirului. Deşi tînărul Apollonius. sau pe ţărmurile lor. în Egipt. atacurile tîlhăreşti. Autorul necunoscut recurge şi el la un artificiu bine consacrat. Dar^ curînd el află că Antiohus şi fiica sa au pierit loviţi de trăsnet şi pleacă să ocupe tronul Antiohiei. cursele perfide întinse de alţi îndrăgostiţi. Bătrînul îşi recunoaşte fiica refugiată în templul zeiţei Artemis şi îl eliberează pe Cleitofon. îndurerat de pierderea soţiei. aşa cum se PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 45 zvonise. Aci. Thersandros. Soţii pleacă la Efes. dar orientat pe tipare stabile. Coşciugul este ooborît pe talazurile mării şi ajunge pe plaja Efesului. dar fata este furată de la acesta de nişte piraţi şi vîndută într-un lupanar din Mytilene. Intre timp Apollonius ajunge în Tars . Se iscă însă o furtună. 46 / EUGEN CIZEK . care sperau să încaseze preţul pus pe capul său de către Antiohus. 14 . Cleinias şi Satyros. regele cetăţii. Soţia tutorelui o dă unui -sclav s-o omoare. Cleitofon descoperă că uciderea Leukippei. Cleitofon suferă cumplit. Tocmai cînd voia să se sinucidă. alcătuită după un original grec pierdut. care le povesteşte cum. Indiferent cînd a fost întocmită tălmăcirea latină 13. morţile false. Apollomius află de la prietenii săi. pentru a scăpa de urmăritori. Romanul numit Istoria lui Apollonius. Logodnicii ajung la Alexandria. Athenagoras. regele cetăţii. pe Nil. din multe puncte de vedere. că Tarsia a murit. însă totul se încheie cu bine. unde ise multiplică coincidenţele. să puncteze naraţia cu un anumit umor. 22) şi la îngerul trimis de aceasta (ibidem.apropie de Mene-laos. căci imarea preoteasă este chiar soţia lui Apollonius. fusese simulată cu o sabie de teatru de Menelaos şi de Satyros. tînăra sa soţie cade într-un somn letargic. 48—49) romanul nu este creştin şi se înscrie în tradiţia pagină a literaturii romaneşti hellenice.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC în timpul călătoriei. Hellenismele lingvistice. navighează pe mare pînă la Mytilene. Zdrobit de durere. Aşa cum vom evidenţia mai jos. dar Leukippe este sacrificată de către tîlhari. Despărţiţi de Menelaos. lui Apollonius. însă pînă la urmă acceptă să se însoare cu văduva Melifce. Hăituit şi de prieteni. ca Neptuniu din Mytilene. unde salvează o sclavă din chinurile unui intendent : Cleitofon află printr-o scrisoare că fata este chiar Leukippe. performanţele sportive şi militare. naufra-giile. Antiohus îi contestă victoria şi-1 urmăreşte pentru a-1 ucide. căci vine de la Bizanţ tatăl Leukippei. întrucît.n. creşte foarte frumoasă. intră în vorbă cu marinarii şi o cheamă pe Tarsia.

descrie oraşul Meros (Heliodor. condiţiile exacte în oare se întîlnesc tinerii. Dar ea nu implică participarea afectivă reală a naratorului la evenimentele relatate. 2. cartea a doua se încheie pe tema comparaţiei impudice. . Grecia. 4 . creaţie a epocii hellenistice (idem. prefigurează de altfel idealul de frumuseţe al lui Gerard de Nerval ! (Xenofon din Efes. unde avîntul le este tăiat de căldura exagerată . contextul istoric pierde treptat din pregnanţă şi autenticitate. fapt care ar trebui să se producă dacă el s-ar revărsa în urma topirii zăpezilor. 1 . nu rămlîne fără incidenţe asupra formulei compoziţionale a romanului scris de Achilleus Tatios.15 El laudă calităţile morale şi intelectuale ale etiopienilor. ci însuşi autorul. 1. cum au crezut unii. cînd este atinsă. O anumită seninătate se strecoară numai în Dafnis şi Chloe şi mai ales în Aventurile Leukippei şi ale lui Cleitofon. se îngrămădesc în zona fierbinte. care o contemplă dintr-o perspectivă eminamente frontală. Achilleus Tatios contemplă . Longos afirmă că aflase povestirea de la cunoscători.Naraţia continuă să se organizeze pe sertare. 5. moarte falsă. împinşi şi mînaţi. şi îndeosebi în primele două cărţi.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC între tipurile de dragoste practicate de antici. 4. se decid spre relaţii cît mai caste. In pofida frecvenţei accentelor tragice. Sicilia şi în mod obligatoriu în Egipt. adecvat numai demonstrării intrigii. aşa cum am menţionat mai sus. oraşele. întin-zîndu-se peste Egipt precum o mare şi îngrăşînd ogoarele în timpul revărsării. unde relatează că a vî-nat în insula Lesbos şi a aflat acolo povestirea înfăţişată în continuare. în cartea a treia. Anithia. 9. 5 . că ei înţeleg să conducă Egiptul după bunul lor plac şi ignoră sfaturile preoţilor indigeni (Heliodor. Este interesantă în acest sens şi schimbarea bruscă a atitudinii cuplului . ca în celelalte romane. de unde la Sidon cei doi adolescenţi aspirau spre o iubire foarte concretă. fiind populată de regate care n-au existat niciodată sau care n-au putut fi contemporane. Norii. blondă cu ochi negri. Totodată. Heliodor consemnează tirania persanilor : Arsace afirmă. 4. de Ich-Erzăhlung. nu. pentru că vîntui de la nord-est ar umfla apele sale. deşi pretind a-si povesti viaţa. parcă pe urmele lui Petroniu . devin manifest fictive. probabil direct.amuzat intriga narată. Sînt ilustrate reacţiile ţăranilor din delta Nilului. ostentativ comice. dar pare călduţă. Personajele încetează a mai purta nume autentic istorice. 1—2). poate din această pricină aventurile nu se mai precipită spre accelerarea complicaţiilor funambuleşti. deşi pot realiza foarte uşor o asemenea aspiraţie. Astfel. Cîteodată. vîrsta şi chiar aspectul lor fizic.28). 30—33). Egiptul meridional şi Etiopia. ce îngroaşă Nilul. în permanentă revoltă. cu un surîs inteligent. Acţiunea romanelor continuă să se situeze îndeobşte în timpul dominaţiei persane a Egiptului. 14 Totuşi mutaţii mai importante se pot semnala în evoluţia de la primele romane la cele numite sofistice şi chiar în periplul acestora din urmă. întrucît nu mai poate fi atît de caldă ca la începutul cursului său. care pierde orice alură autobiografică. însă nu aceştia o narează. cadranele solare (idem. 5 . nu intervin de loc în naraţie. deşi fenician. De aceea apa Nilului este atît de dulce la băut. se evaporă şi dă naştere la ploi bogate.1—6 . ca la Heliodor sau la Achilleus Tatios. Nilul este singurul fluviu care nu scoate aburi. Apollonius din Tir şi Cleitofon.9). care astfel nu devin evenimente autentic trăite de el. Din această pricină. de altfel limpede. Glumele sînt inexistente sau apar foarte rar. filonul picaresc (începe să se piardă şi Achilleus Tatios revine la investigarea sofisticată a virtualităţilor dramatice încorporate în scene de naufragiu. 4). Calasiris vorbeşte competent despre Nil şi revărsările sale : „. care nu mai doreşte să rămînă un fluviu obişnuit şi iese din albia sa. şi atît de plăcută. ci în mediul familiar cititorilor al Medite-ranei. Nu numai că el menţionează Alexandria în Egiptul persan guvernat de un satrap (Achilleus Tatios. / EUGEN CIZEK . însă obiectiv. 10). niciodată supuşi de /persani. Desigur autorii continuă să simuleze autenticitatea şi să precizeze cu minuţie numele personajelor. Iar în romanul aventurilor lui Apollonius din Tir situaţiomarea istorică este absolut convenţională. bătălie. Tot Heliodor consemnează cultul Nilului (idem. ci descrie insula Faros. Dar. 9. moravurile sînt în chip manifest rezultatul unor combinaţii artificioase. Xenofon din Efes elucidează numele oraşului în care se desfăşoară acţiunea. toată umezeala. Cleitofon se comportă ea un grec autentic.6).22). el pare a persifla detaşat iubirea carnală a celor doi itineri.13 . acum. numele părinţilor Anthiei. aşa cum au afirmat anumiţi învăţaţi vestiţi din Grecia" (Heliodor. chiar mai palid. Raporturile dintre persani şi egipteni sînt destul de bine cunoscute de romancieri.. în aşteptarea unei căsătorii încă îndepărtate. Longos nu intervine în corpul naraţiei decît prin cîteva comentarii de inspiraţie sofistică. care se adunase cu încetul şi se condensase acolo. De altminteri. răpire. întocmai ca în Aventurile lui Chaireas şi ale Calliroei. proces etc. Peregrinările eroilor romaneşti nu se desfăşoară într-un peisaj fantastic. 10. Cum am remarcat şi în capitolul precedent. Fenicia. PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 49 5. El nu apare dedît în introducere. de la miazănoapte spre miazăzi. 9). cariera lor şi alte elemente adiacente.el creşte pe timp de vară. din care rezultă un context închis faţă de evenimentele reale. participării materiale şi interioare a romancierului.3 . Titlurile conducătorilor politici. la nivelul preeminenţei comunicării evenimentelor.11). viaţa lui Abrocomes. Utilizarea unui tip. 1. constrînşi la haiducie de împilarea străină (Heliodor. în afara reacţiilor. peisajele. ci ca urmare a unei alte acţiuni întreprinse de acest vînt.. prin excelenţă în Asia Mică. cunoaşte şi descrie elefanţii (Achilleus Tatios. Profesorul Grimal notează că Heliodor cunoaşte bine şi.16 Şi Achilleus Tatios figurează pregnant pe haiducii deltei ca apărătorii neatîr-nării Egiptului. curiozităţi ca puţul care măsoară apele fluviului la Syene. melodrama se densifică şi se propagă la modul cel mai serios. lîn preajma solstiţiului de vară.

Ideile neopitagoreice şi neoplatoniciene se grefează pe aderenţa manifestă la credinţele isiace şi . în acelaşi context trebuie înţeFacultatea de Uter» BIBLIOTECA . Relaţiile acestor sclavi-ţărani cu micii proprietari sau arendaşi liberi din vecinătate nu sînt marcate de condiţia lor servilă : fiinţează dimpotrivă solidaritatea străveche a celor ce deţin aceeaşi stare materială şi care trăiesc la fel. numit TUXT) sau Fortuna. criza demografică şi premisele ei. 5. Mai prudent construită în această privinţă. devenit sclav. şiA abandonase pe al patrulea (Longos. 2. Totodată romanul aventurilor lui Apollonius din Tir comportă motivul onestităţii celor săraci şi umili. Calasiris şi Theagenes reflectează melancolici asupra instabilităţii condiţiei umane (Heliodor. căci sufletul este liber (Xenofon din Efes. Implicaţiile problematicii filozofice şi religioase se înmulţesc în raport cu romanele anterioare. în această a doua fază a romanului grec se profilează citarea a trei tipuri de civilizaţie — cel orien-tal-persan.4 etc). CLUj-NAfCCA > 52 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC leaisă şi pledoaria autorului pentru castitate. 1. Achilleus Tatios sugerează cu suficientă pertinenţă viaţa intensă a cetăţilor greco-orientale din epoca lor. 8).19 Această potenţare a elementelor religioase şi a opţiunii retorico-sofistice a autorilor n-a rămas fără mici o consecinţă asupra structurii de adîncime a romanelor. echivalent cu tradiţionalul Apollo. Sînt surprinse pe viu mişcările şi obiceiurile caprelor. dar şi neopitagoreică de uz comun. 4. Bogătaşii nu vor să aibă mulţi copii spre a nu-şi diviza averea.35). iar Megakles chiar pe unicul. Aventurile fără număr ale eroilor nu isînit numai efectul sentimentelor de dragoste şi al proiecţiilor acestora.4). Situaţia corespunde uneia din cele mai pregnante realităţi ale secolelor II—V e. Astfel se multiplică locurile comune ale filozofiei epocii. Impresia de artificial este conferită şi de frecvenţa coincidenţelor mai numeroase decît în romanele secolelor I. Calasiris exaltă binefacerile cunoaşterii destinului. Hellanicus respinge şi cei 100 talanţi de aur. Heliodor. a vieţii şi mişcării animalelor. aşa cum afirma icîndva Alexis Chassang. lupilor (Longos. Xenofon din Efes. destinul împlineşte o funcţie determinantă.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC în schimb. chiar în comparaţie cu Xenofon din Efes. 3. Reluînd o veche teză stoică. ci pe parcele încredinţate familiei lor. intriga din Dafnis şi Chloe este mai veridică. în luptă cu rigorile impuse de părinţii severi. răpirile şi recunoaşterile surveneau şi în realitatea primelor secole ale erei noastre. 4. 22 .17 Naufragiile şi călătoriile pe mare. Ceea ce se cunoaşte poate fi mai uşor suportat. cel greco-hellenistic şi cel greco-roman — atestând amplificarea. ca şi relaţiile din casele familiilor înstărite. este vorba numai de evocări fragmentare ale tipurilor reale de existenţă isto-rico-isocială — uneori chiar amestecate — şi nu de consPRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 51 trucţii complete. deşi Apollonius refuzase iniţial să răspundă salutului adresat de un om atît de modest. Impresia de neveridicitate pe care o au unii cititori rezultă. oilor. cel puţin în aceeaşi măsură. De asemenea. nu din materia evenimentelor. 12 .4 . iubiri pasionale. acelaşi roman ilustrează unul din fenomenele pregnante ale epocii. Abrocomes.50 / EUGEN GIZEK . trădat de prietenii săi bogaţi. ponderea destinului sporeşte considerabil. abilităţile tinerilor stă-pîni şi alle sclavilor fideli. Tocmai intervenţia majoră a destinului în resorturile esenţiale ale romanelor marchează. toţi romancierii proiectează în roman anumite realităţi sociale şi moravuri ale epocii lor. Longos atestă o cunoaştere desăvîr-şită a naturii. după trei copii.3 . cînd îşi simţise ameninţată averea {idem. 2. după părerea noastră. mai pregnant ca oricare altă complicaţie nouă.2 . Cu alte cuvinte. Această funcţie sporeşte în importanţă la Heliodor şi la Achilleus Tatios. Hellanicus îl previne de primejdia care-1 ameninţa.n. manifestă în special la Iamblicthas şi la Heliodor. Dionysofanes.9 şi 5.24). amplificarea structurii romaneşti a secolelor II şi . Totodată. 3. 30 etc. Cantitatea extravagantă a unor asemenea evenimente apasă asupra construcţiei romanelor şi pare anormală în limitele de timp atribuite acţiunii. surprize funambuleşti. în comparaţie ou romanele secolelor I. complicarea structurii literare şi din acest punct de vedere. dar iîntr-o nenorocire numai neprevăzutul este înspăimântător. lui Apollonius. Anthia îşi conservă castitatea numai cu sprijinul zeilor egipteni. pertinent şi migălos ilustrate (Longos. răpiri. 2. Din nou şi chiar în măsură mai mare decît în cele precedente. Singurii care-1 asistă pe Apollonius. echivalentul oferit de Apollonius al preţului fixat de Antiohus pe capul lui {Ist. seducător schiţat. Aehilfleus Tatios şi mai cu seamă Heliodor. în ciuda atmosferei idilice oare învăluie raporturile dintre personaje. 6). sînt săracii. în aceeaşi sferă de meditaţie stoică. se situează diverse reflecţii din Etiopicele. deşi este ineluctabil (Heliodor. se desfăşoară muncile oamenilor. maşinaţii. Răsturnările totale în condiţia unor eroi (ca Thyamis din Etio-picele) par totuşi neaşteptate.24). mai ales Isis şi Apis (Xenofon din Efes. ci din acumularea lor extraordinară.18 în Dafnis şi Chloe se remarcă raporturile dintre sclavii epocii şi stăpînii lor. Heliodor este un adept ardent al zeului solar din Emessa.solare. Nimeni nu-1 poate evita. ţapilor.2 . şi în principalele romane erotice greceşti se suprapun mai multe tipuri de civilizaţie. 5 . Societatea care se schiţează în roman nu este în esenţa sa factice. localizat în Egiptul subjugat. boilor — inclusiv felul lor de a înota — dar şi ale cîinilor.4 şi 13). şi al jocului capricios al soartei. Sclavi ca Lamon nu mai lucrează în cete ca pe vremea lui Spartacus. 4. afirmă că numai corpul aparţine stăpînului. In arabescurile complicate ale tribulaţiilor personajelor romaneşti. 11 . poartă marca problematicii (religioase. ci. oligantropia. uzitate de toţi sofiştii.) în acest mediu natural. Totodată romanele lui Xenofon din Efes. al destinului.

Thyamis intuieşte rău semnificaţia visului său (Heliodor. Prin intermediul lor. căruia îi (lipseşte fervoarea isiacă sau solară. în asemenea pasaje. 3.23). Isis. demonul sau soarta îl aduce pe Calasiris (Heliodor..6). Nilul.. Nimeni nu este mai tare decît destinul.12). nefavorabili lor. căci în vis un vultur i-a smuls-o şi a dus-o departe (Heliodor. cu războiul ?. care îngăduie -încheierea fericită a peripeţiilor (Heliodor. dar înţeleg tîrziu semnificaţia visului.4). fuga şi libertatea.6) şi ulterior destinul urmăreşte pe cei doi tineri prin mijlocirea femeilor Arsace şi Cybele (idem. 4. Theagenes reliefează că Soarta guvernează aventurile sale şi ale Chari-cleei.3).3). Aventura lui Oeitofon constituie totuşi în primul rînd o poveste de dragoste.27). 10. Nu observi că. şi cei egipteni. Ia îndemnul visurilor trimise de Artemis. Se războieşte cu noi. deoarece apar ca reflexe ale forţei faimoasei Tyche. ne-a copleşit cu primejdiile încă mai cumplite ale pământului şi îndată. 4. 2. Uneori mesajul supranaturalului survine în circumstanţe lugubre. 7. 5.11). înainte de a pleca spre insula Faros..34). Eros rezolvă definitiv intriga din Dafnis şi Chloe. ghicitorile doWîndesc şi ele o pondere sporită. Numai înţelepţii gymno-sofisti intuiseră substanţa acestor semne (Heliodor. în plin duel înltre Thyamis şi Petosiris. 42—43). motiv fundamental al acţiunii.• locul este fermecător şi se potriveşte bine unei poveşti de dragoste" (Achilleus Tatios. Oeitofon şi Leukippe păstrează logodna lor pură. rege al Tirului. 5. deoarece iii place să ne transforme viaţa într-o tragedie" (Heliodor. inclusiv moartea mamei lui (Heliodor.26. 1. lacurile comune ale filozofiei. „Qînd aveam nouăsprezece ani. în urma unui vis avertizator : i se arătase un tîlhar care-i spinteca fiica (Achilleus Tatios.. dar nu pot opri vizita lor funestă (Achilleus Tatios. Retorii discutau mult despre jocul destinului. căci vom evita o goană iară ţel. Dezlegarea lor de către Apollonius declanşează de fapt toată intriga (Ist. Personajele nu înţeleg totdeauna semnificaţia ilor şi de aceea această ordine se regăseşte mai greu. care le recomandă să rămînă virgini (Achilleus Tatios. dragostea prezidează intriga tot atît de autoritar ca şi în romanul lui Chariton. cei greceşti ca Eros. unde abundă.36).14—15). cum am arătat. Itinerarul sinuos aii lui Abrocomes şi al Anthiei depinde în mare măsură de contenciosul între zei. Cleitofon relatează că tatăl său dorea să-1 iinsoare cu Calligone. soarta a adus piraţii. Intriga nici nu este de conceput. Ulterior Tyche (Soarta) se constituie (în structura irttrigii ca o forţă 'motrice. Romancierul >îl roagă să ia loc şi să povestească „Vreau să ascult povestirea ta . Totuşi finalul optimist o instalează definitiv punînd capăt tuturor peripeţiilor haotice. în . 4). zeiţele soarltei.3). PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI Fireşte însă că dragostea şi complicaţiile ei subzistă ca factori determinanţi ai intrigii. visele determină direct cursul aventurilor. In acest mod. Altă dată. Visele. 10. 2.18).23). Tyche a început acţiunea ei" (Achilleus Tatios. se restabileşte ordinea indispensabilă acţiunii umane. manifest autonomă : ea reprezintă marele artizan al tribulaţiilor întâmpinate de eroi. 3. căzut pe cîmpul de luptă şi acesta profeţeşte tot viitorul. Ea ne-a arătat limanul ostenelilor noastre. Probabil că această augmentare a funcţiei soartei răsfrînge in-fluienţa sporită a retoricii asupra culturii şi mentalităţii oamenilor. cât pentru a le facilita suportarea lor (Achilleus Tatios. dar precizează că Moirele.2). după fuga noastră. o existenţă rătăcitoare şi injuriile veşnice ale zeilor. lui Apollonius. iar însuşi enunţul altor ghicitori de către Tarsia determină în ultimă instanţă recunoaşterea ei drept fiica a lui Apollonius (ibidem. în congruenţă cu potenţarea funcţiei destinului. în prealabil Pantheia intrase speriată în camera Leukippei şi împiedicase unirea fecioarei cu Oeitofon. 6. 1. Totuşi nici unul din aceşti romancieri nu dezbate în profunzime problematica raporturilor dintre om şi destin. 1. în plină scenă de necromancie . Ea reverberează convingeri profunde. 54 / EUGEN CIZEK . într-adevăr.următoarele în comparaţie cu organizarea mai simplă relevată de analiza primelor manifestări ale genului. La rîndul său. destinul s-ar revela oamenilor nu pentru a-i ajuta să evite nenorocirile. 7. 2. se poate reorienta itinerariul eroului. avertismentele sînt înţelese. oracolele. iar după primejdiile mării. este pricinuită de o hotărâre a Soartei (Heliodor.25 . Şi aventurile lui Oeitofon sînt precedate de un vis. iar înţeleptul Calasiris evidenţiază dificultatea interpretării tuturor semnelor premonitorii : îndeobşte ele nu se înţeleg decît în clipa cînd se împlinesc (idem. Dragostea stimulează combativitatea tinerelor cupluri şi le determină să aştepte iz-bînda finală.2). Tyche face să intervină piraţi sau tâlhari şi le transformă existenţa într-o tragedie : „Pînă dînd va trebui să fugim de puterea destinului care ne urmăreşte pretutinPRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 53 deni ? Să ne înclinăm în faţa soartei şi s-o lăsăm să ne târască acolo unde pofteşte. Oeitofon mărturiseşte romancierului că el este un exemplu al suferinţelor impuse de Amor. acum ocupat de piraţi. La Longos. se poate decoda sensul misterios al direcţiilor destinului. ca acum să împingă împotriva noastră pe cei ce ne vor ucide. Regele şi regina Etiopiei sînt anunţaţi în somn că-şi vor regăsi fiica. 9. logodnicii întîmpină prevestiri nefavorabile. Cfaarides a fost avertizat de pierderea Gharicleei. o bătrînă îşi învie temporar fiul. sînt mai puternice decît omul. Este clar că funcţia atribuită Tychei nu corespunde doar unei subtile amplificări retorice a naraţiei. Tot un vis ii ajuta pe Dafnis să găsească cele trei mii de drahme şi s-o pe-ţească pe Chloe (Longos. El se pricepe totuşi să tălmăcească mesajele Tychei şi ale zeilor (Heliodor. spune Cleitofon..11 etc).EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC 1. 2. în acelaşi mod acţionează şi ghicitorile din Istoria lui Apollonius. 5. după itîlhari. Marea furtună care atacă vasul fenician. Apis care-i asistă. sursă a multiplicării aventurilor. nici n-ar fi putut să se structureze în romanele sofistice fără contribuţia destinului. comandînd în vis lui Dionysofanes banchetul unde Chloe va fi recunoscută (Longos.27).

introducere). că s-ar constitui în acest roman o dramă interioară. Valoarea intrinsecă a anecdoticii este manifest subliniată în Dafnis şi Chloe : „pentru itoţi oamenii va -fi o comoară plină de farmec . dar în fond apar . ci spre deflaţia cadrului obiectiv al tribulaţiilor. nepriceput încă în vicleşugurile dragostei. cîtă vreme va fi frumuseţe în lume şi odhi care . PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 57 dar aceasta nu modifică zonele profunde ale caracterului şi se traduce mai ales într-o creşltere biopsihică. Insă în opoziţie cu Heliodor. literaturii care se întreabă dramatic asupra condiţiei umane.c. inamicii externi. Trăirile eroilor. oferă substanţă fabulaţiei.32). indiferent de cantitatea implicaţiilor ideologice religioase. aventurilor multiplicate.s-o vadă. cînd slabă ca a unui drumeţ venit de departe. completat doar de frumuseţile stâncilor. într-un anumit sens. în locul peisajelor exotice. cine a fost îndrăgostit o dată îşi va aminti iarăşi. rămîn toate poveşti de aventuri şi de iubire. într-adevăr. edulcorarea cîntecului pretins pastoral. ca şi cum îl urmărea cineva. paralelă cu scurgerea anotimpurilor. filozofice etc. Toate tiparele se recunosc cu uşurinţă. mîngîierea. Toţi aceştia ne apar ca neverosimil de buni. într-adevăr. 17). Dragostea şi Tyche intră în conflict violent una cu alta şi menţin justificarea peripeţiilor. Interesul pentru scenografia aventurilor rămîne deosebit de pregnant în succesiunea de situaţii. animalelor obişnuite. supuşi astfel unei analize psihologice pătrunzătoare. eroii Iui Achilleus Tatios apar mai complex structuraţi. aşa cum lîn alte romane. In fond. religioase sau filozofice. a actelor — bune şi rele — se subordonează permanent intrigii romanului de aventuri. 1. în acest chip. i ise părea scăldatul Hloei mai de temut decît marea. Longos preferă decorul simplu al unui spaţiu limitat. însă Longos alcătuieşte un roman erotic de factură specifică. un roman pastoral. Descoperirea misterelo'r iubirii. Nici un roman grec nu încorporează o simbolistică autentică. a vieţii animalelor. afirmă Longos. Lampis se convertesc în ritm accelerat la blîn-deţe. Calpurnius Siculus si alţii. autorul aventurilor lui Dafnis şi Chloe tinde nu spre o inflaţie a dramei interioare. potenţează vocaţia idilică. Dar incidentele generate de intervenţiile lor se sting iute. dar în genere investigaţia fenomenelor apare mai pertinentă la Longos ca la mulţi alţi romancieri . Personajele malefice ca Dor-con. căoi iubirea poate jasa impresia că este mai importantă decît Tyche la Xeno-0r> din Efes şi la Longos şi inferioară acesteia la Helio-'r Şi Achilleus Tatios. căci Chloe era albă. Nu împărtăşim opinia lui Bruno Lavagnini că în Dafnis şi Chloe s-ar realiza în această privinţă o imutaţie fundamentală. iar cel care n-a iubit încă. Ţăran tînăr. precum methymenii. Longos este chiar mai idilic decît Teocrit. în suprapunerea de crize ce survin fără pauză în dezvoltarea tramei. în-trucît relevă dihotomia organizării de profunzime a intrigii. Cartea întîi se încheie cu imaginea incantatorie a păstorului Dafnis. ajung chiar să ajute cuplul .i3. că peripeţiile s-ar transfera în sufletul eroilor. va învăţa. dihotomia „maniheistă" a oamenilor. ca cele ale literaturii bucolice. în toate romanele sofistice — utilizate ca motive fundamentale — dragostea şi destinul creează structura de adîncime.Esenţial apare numai faptul că motivaţia fundamentală E V01UJ. ajută-ne zeul să putem scrie povestea cu sufletul liniştit" (Longos. duşmanii cetăţii natale. întemeiate Pe analize farmaceutice. nimeni n-a scăpat şi nu va scăpa vreodată de dragoste. înfricoşat de puterile dragostei. inclusiv şi mai ales cele pendinte de raporturile lor erotice.trandafirie a povestirii pastorale.20 Observaţia reacţiei umane este mai acută decît în unele romane greceşti erotice. Gnathon.introducere. în ce priceşte ponderea lor. în fapt subzistă rivalii pri-mejdioşi işi presiunile forţelor externe. simplifică energic scenografia. mişcării . Arhetipul a fost descoperit de toţi cercetătorii la Teocrit. In ambianţa convenţional şi tradiţional . Dar asemenea aprecieri. ca piraţii. intriga nici nu putea evolua în alt mod. că se găseşte în mîinile hoţilor" (Longos. desigur binecunoscuţi unui romancier cu nume latin. I. depăşirea ignoranţei mecanismelor ei. am semnalat şi mai sus revelarea incantatorie a ritmurilor naturii. romanele greceşti din secolele al II-lea şi al III-lea e. iar sufletul lui. care pe urmele lui Vergiliu. iar Dafnis brunet şi suplu. hrăneşte permanent. nu pot evita niciodată contesta-1 e. a r °manului antic . întocmai ca eroii superproducţiilor secolului nostru (Longos. romancierul îşi dedică naraţia zeului Eros. Longos moderează. „într-adevăr nimeni n-a scăpat şi nu va scăpa vreodată de dragoste. peregrinărilor pe arii geografice vaste. care sporeşte frenetic succesiunea peripeţiilor exotice şi surprizelor melodramatice. necunoscute în prealabil eroilor.2l Prin urmare. De fapt. îşi păstrează în mare măsură validitatea. Iar nouă. crizele astfel prilejuite se rezolvă blînd. a impulsurilor fiziologice. înfloritoare şi blondă. vor să fie concomitent elevate şi ardente. Aceste implicaţii se integrează organic multiplicării peripeţiilor şi nu reuşesc să confere infrastructura particulară romanelor sociale. bolnavul îşi va găsi vindecarea. Totuşi — am spune chiar intenţional — Longos n-a acordat mai multă importanţă ca alţii analizei psihologice.n. cedează mult prea repede. intrigii voit naive. aserţiunea lui Erwin Rohde. că literatura romanescă greacă se menţine departe de conţinutul psihologic bogat al romanului modern22. omologii lor se reliefau ca neverosimil de răi. „îl durea inima ca mîn-cată de otrăvuri. 16. cîtă vreme va fi frumuseţe în lume şi ochi care s-o vadă".şi motivaţiei interioare. nu se converteşte în parabolă. cel întristat. numai dozajul diferă. Se vorbeşte de o evoluţie a protagoniştilor lui Longos. Răsuflarea îi era cînd puternică. Cultul virtuţii. căci el suporta şi presiunea altor clişee. 7J6 CIZEK _ EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC se amplifică în raport cu prima fază a romanului grec.

însă mai simple şi supuse unei observaţii de acuitate sporită. şiroaie de lacrimi amestecate ou rîsete de mulţumire (idem. magistratul cilician Pe-rilaos (idem. ca şi din simplitatea gesturilor. soţul Melitei şi nu apare niciodată ca un viteaz. Meris. 1. elegante. de femeia Kyno (idem. Mulţimea etiopienilor deploră soarta care o ameninţă (pe Charicleea (Heliodor. mai profundă decît cea pricinuită de săgeată.4 . trupurile logodnicilor (Xenofon din Efes. se înroşesc mistuiţi de pasiune (Heliodor. care contemplă peisajul enigmaticei lupte de la ţărm vil mării (Heliodor.5) „şi îndată patima. soţul lui Manto (idem.9 . 4. alambicate. o. Cu toate că şi aci domină emfaza. 1.13).5). 3. organizat pe un număr limitat de tipare. 1.8 efcc.convenţionale.15) şi Apsirtos. asupra trăirilor grupurilor şi mulţimilor exagerat sugerate. Romancierul pare conştient de melodramatismul naraţiei sale şi adesea personajele declară că întîmplările lor par similare unor scene de teatru. 2.15—17 . 5. El nu ţine. Ochii lor se privesc îndelung. tributare unui patetism violent. pe lîngă scenele şi gesturile de un patetism emfatic. însă artificios. care declanşează dragostea protagoniştilor.14).8 şi 9 . dar este adevărat că nici nu-i cunoaşte semnificaţia. i-a făcut să pălească .11). 1. şi afirmă că totul seamănă a teatru (idem. tradusă într-o apărare deliberată. surîd blînd. Speranţele şi îndoielile părinţilor violent. 10. iar Hydaspe. plasate la limita expresiei disponibilităţilor. 10. cel puţin aşa cred. ca şi cum s-ar fi căutat într-o veche amintire . fermă a castităţii. 1. au luat amîndoi mii de înfăţişări diferite şi au schimbat culoarea şi obrazul vădind astfel frămîntările sufletului lor" (Heliodor. Ei se întîlnesc la procesiune. 6. Dafnis. 1. iar recunoaşterea suscită succesiv agitaţie. 1. Dragostea bruscă acţionează asupra lui Cleitofon ca o rană. 23 In Dafnis şi Chloe puritatea nu rezultă din exaltare virtuoasă. lent. 19 . Totuşi este cert că toate constatările de mai sus sînt valabile numai exceptis excipiendis şi chiar într-o proporţie mai -mare decît în romanele secolelor I.7). după ce Charicleea declarase că este fiica sa. candoarea eroilor.5).12). lamentările şi lacrimile şiroind de fericire. Desigur comportamentul melodramatic nu lipseşte din substanţa romanului. stupefacţie. întorcîndu-ise din tabăra soldaţilor methymneni.1 .11 . Destul de interesantă este figurarea acelui coup de PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 59 foudre. Pan ! Se coborî spre cîmpie. Abia putură să-1 aducă în fire sărutările şi îmbrăţişările calde ale fetei" (Longos. precum Nausicles cînd survine neaşteptata înfcîlnire Calasi-ris-Charioleea (Heliodor. regele Etiopiei. credeau că tovarăşii lor pră-daseră vreun sanctuar sau temple pline de aur şi îşi spuneau cu naivitate că aceştia răpiseră şi preoteasa sau că luaseră cu ei o statuie însufleţită (idem.11 .11). 5. însoţesc plecarea celor doi tineri soţi (Xenofon din Efes. 38). se strînise-n braţe cu Hloe şi căzu leşinat. Dafnis leşină : „De pe un loc înalt. 10. succed acceselor de virtute exaltată. protagoniştii lui Achilleus Tatios apar uneori chiar mai complex. sofisticat. Heliodor stăruie apăsat şi asupra psihologiilor colective. 3. exagerat. emoţionante. ruşinea. Ardentele interne consumă devorant. 6—7. strigă tare : O. Emoţiile personajelor se exprimă în corn58 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC portari simplist tipizate. banditul Anchilaos (idem. înduioşătoare : timiditatea.30). 10.4). Trăirile personajelor lui Longos sînt mai naive. foarte realiste. apoi. pătrunzînd până în adîncul inimii. imai bătrîn deoît el. manifest grandilocvent. suferinţele provocate de despărţiri. încîntare.7 . şi rămân încremeniţi. devine mtrucîtva mai complexă în Etio-picele. protestează. într-un răstimp scurt. Polydos (idem. 5. dar mai pertinent de-cîit în romanul lui Ghariton. chiar şi^ într-un asemenea moment se evidenţiază printre sărutările „dulci" profuziune de lacrimi şi dialog sentimental. bucuriile regăsirii sînt ilustrate de cî-teva tipare care guvernează rezistenţele demne. 3. 2. 7. gelozia fac ravagii incomparabile în existenţa tuturor personajelor (idem.1—4) sau frumuseţea cuplului adus în sălaşul lor . Eroii lui Longos evită virtutea feroce a celor modelaţi de Heliodor. Aşa cum am arătat mai sus. 11). Pe vas. la neprihănirea sa. 3. Thersandros. apoi disperarea neagră. sugerarea sentimentelor se îmbogăţeşte. 1. 2. 12). Fidelitatea cuplului nu este de loc (puritană. de frumoasa Manto (idem. Toate trăirile sînt retoric acuzate. 8-9 . copleşesc manifestările lor (Xenofon din Efes.18— 19). 3. ca alţi eroi.2). 5. Cităm astfel uluirea haiducilor egipteni. 3. Anfinomos (idem. Desigur. Trăirea recent căsătoriţilor este delicată.30). Indubital. 1. Desigur Anthia atrage încă şi mai multe inimi : piraţii Euxinos (Xenofon din Efes. căci Chloe 66 I EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC nu refuză lui Dorcon un sărut (Longos. în această privinţă nu intervin mutaţii importante jfaţă de primele romane.9). Abrocomes este solicitat succesiv de piratul Gorimbos (Xenofon din Efes.16 etc). Psammis (idem. Cînd o zăreşte pe Chloe. durerile. Cleitofon se lasă zdravăn ciomăgit de un biet cetăţean. Eroii răspund cu o bravură castă şi emfatică. trecînd prin ochi şi . 10 . dar renunţînd mereu la gestul fatal. propunîndu-şi de nenumărate ori sinuciderea. Astfel în Efesiaca. 1. în continuare ei suferă psihic şi fizic la limita unor violenţe interioare incredibile (Heliodor. ci din neştiinţa. nimfelor . Totodată formaţia sofistică determină pe romancier spre descripţii subtile. în general bucuriile. 13. zărind turmele şi pe Hloe.10). Urmează o cascadă de asalturi asupra castităţii şi fidelităţii reciproce a perechii protagoniştilor .9). amplificat sugerate. văzînd prada îmbelşugată şi cercetînd frumuseţea zeiască a fecioarei. mai nuanţat structuraţi. 2. fidelităţile şi jurămintele de lealitate. se întîlnesc unele vibraţii gingaşe. Exaltarea virtuoasă.5). 5). iar Dafnis se iniţiază în 'tainele dragostei împreună cu femeia Lykai-nion : scena este descrisă cu realism şi umor (idem. Reacţiile mileziene. pasiunea se amestecă în conduita Anthiei şi a lui Abrocomes (Xenofon din Efes.14). Cha-ricleea întinde torţa şi tot lent Theagenes o apucă spre a aprinde altarul.) .

Menelaos etc. lui Apollonius. lui Apollonius. o oarecare detaşare de conglomeratul aventurilor circulă în unele romane. dispariţia personajelor istorice din romanele erotice amplifică autonomia ficţiunii. violenţa gesturilor. Maillon.9 . stupefacţia fetei pîngărite. într-un preot venerabil. devin cu mult mai dureroase" (Achilleus Tatios. fie că este vorba de Calasiris. figurile prietenilor.25 în genere putem afirma că personajele nu sînt 'toate imobile. fie de Cleinias. ele capătă o intensitate nouă şi ne sporesc suferinţa. mama vitregă a lui Cnemon. timiditate. el laudă nemijlocit însuşirile lui Hydaspe ca moderaţia. care vor să-1 piardă pentru a încasa recompensa — în contrast intenţional cu elevaţia morală a unor personaje ca Apollonius. neruşinare (Achilleus Tatios. egoiste. dar cu un surplus de brutalitate. Tarsia. a unui Apollonius nu numai loial şi înţelept. este cu adevărat emoţionantă. constată autorul. în concluzie. personajele rămîn schematice.24 Totuşi. articulat pe opoziţia simplă bine-rău. Universul lui Heliodor este într-adevăr sărac din punct de vedere moral. 1. se străduieşte să atribuie personajelor sale o gamă mai largă de calităţi. care contrastează cu perfidia tatălui. înţelept. atestat şi în reţeaua resorturilor interioare.numai prin castitate.18—19). se reliefează alte analize şi etalări de sentimente. Hellanicus — ilustrează o anumită deschidere spre descrierea stărilor şi impulsurilor psihopatologice. Mai fidel arhetipul homeric decît oricare alt romancier. frumuseţe. Figura acestui bătrîn. poncifurilor invariabile ale genului. 1. care se vor succeda secole de-a rîndul în literatura universală. şi comportă admiraţie. talentul oratoric şi muzical. simplificate. . însetat de un absolut melodramatizat. ou vervă autentică. rege al Tirului. dar şi bun sportiv {Ist. lui Apollonius. In opoziţie cu această castă fecioară. însă lacom uşi crud. excelent icîntăreţ şi actor (ibidem. După incest. Fiica regelui din Cyrene. ci şi prin abilitatea intelectuală. lipsit de ambiguităţi şi zone de umbră. frumos. J. Nu lipsesc nici unele observaţii acute. Heliodor stăruie — pictural am spune — asupra aspectelor exterioare. Totuşi această plurivalentă rămîne îndeobşte exterioară. observa că unele personaje feminine malefice. veritabil a/ter-Calasiris. Influenţa viziunii retorice marchează de asemenea mai accentuat construcţia intrigii. Athenago-ras. O anumită ironie. tn temeiul unui paralelism manifest şi Tarsia se remarcă nu . să-şi descopere atunci o intensitate nouă : „Natura face într-adevăr toate bolile şi mai ales rănile trupului mai dureroase în timpul nopţii . Cybele. blîndeţea (Heliodor. Apollonius este regele desăvîrşit al antichităţii. fiica lui Antiochus vrea să se sinucidă (Ist. Pe de altă parte. cum sînt Demainete. ticăloşia prietenilor protagonistului. viteaz. bun şi foarte abil. Calasiris se configurează mai su62 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC gestiv.4). stupoare. Astfel ni se descrie migălos pasiunea monstruoasă a lui Antiohus. Ansace. Nu înţelegem de fel cum de a putut Thyamis să se transforme total din banditul viteaz. Autorul Istoriei lui Apollonius. In asemenea condiţii. Romanul doPRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 63 bîndeşte totuşi un plus de complexitate. Charicleea e tot timpul unonovalentă. cînd trupul rămâne nemişcat. rămîn fideli tiparelor şi motivelor create de predecesorii lor. deoarece. paloarea searbădă a lui Gnemon. apar creionate cu talent. 17). cînd corpul se odihneşte. nu pătrunde în misterele unor asemenea trăiri. 4. perfidia celor doi tarsieni. unele personaje secundare ale lui Longos sînt mai convingătoare 26. 16).1 şi 3). în vreme ce noi ne odihnim. al cărui arhetip trebuie căutat lîn homerica Nausicaa. 1. romancierii secolelor al II-lea şi al III-lea z. eroii principali se pot bizui pe sprijinul lor dezinteresat. repede abandonat. Caracterizarea personajelor în Etiopicele se modelează nu numai ca dinamică. persana Arsace se vădesc impudice. a personajelor etc.n. chiar şi în aceste romane. Este însă un gest de operetă. el sugerează moltivalenţa protagoniştilor. malefice. preocupată de păstrarea purităţii în aşa măsură încît îl pune chiar şi pe Thea-genes să jure că o va respecta (Heliodor. Evident însă că această deschidere se menţine la iSuprafaţă. fizice. 2). dar şi asupra calităţilor morale . virtuos. însă acelaşi filolog trebuie să recunoască şi naivitatea excesivă. Se adaugă remarci judicioase privind tinerele fete. sclava ei Thisbe. 34— 36). după ce-1 aude cînitînd şi interpretînd un rol dramatic (Ist. în toate romanele sînt impresionante şi chiar <mai autentice decât cele ale protagoniştilor. 1—2). 13).6). în schimb. Demainete. onest. cald. lupta lăuntrică între patimă şi ruşine. vrea ca bolile corpului şi ale sufletului să fie mai dureroase noaptea decît în timpul zilei. rege al Tirului. cinste. 16— 18). mulţi competent. 10.pătrunzînd în adîncul sufletului. triumful primei. Ea va inspira toate personajele feminine de o ingenuitate feroce. De atlfel prevalentă ră-mîne şi în acest roman opţiunea patosului monocolor extrem. ca Daf-nis şi Chloe şi Aventurile Leukippei şi ale lui Cleitofon. evocate în acelaşi spirit sofistic subtil. Natura. teamă. erudiţia salutară (Ist. lui Apollonius. In alte capitole. PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 61 In romanul Istoria lui Apollonius. fixe. Nausicles. unirea animalelor îşi plantelor (idem. ci şi ca directă. tradusă in precauţii iscusite (Ist. dar evoluţia lor nu se motivează. cruzimea machiavelică a lui Antiohus. fără a reuşi să întrupeze caractere. Numai moroaul îi lipseşte. unde funcţia determinantă a destinului apare în general considerabil potenţată. Monotonia psihologică se realizează cu tenacitate. dacă Theagenes apare ca un fidel amorez destul de vag conturat. itraducătorul francez al Etiopicelor. se îndrăgosteşte instantaneu de Apollonius. schiţată în acţiune. plaga află mijloacele să sporească boala noastră. în nenorocirile lor. Tot aşa şi rănile sufletului. lui Apollonius. justiţia.

1. fără nici un om la bord. !ji iată ce era acolo : o corabie negustorească ancorată. dar comportă şi elemente care relevă numai destinul specific al sacerdotului egiptean. Numai romanul aventurilor lui Apollonius se prezintă mai descusut. ca în Efesiaca („era la Efes un bărbat. înălţimi oare domină îmbucătura lui Hera-kles. era o izbîndă evidentă şi deplină. arătau că lupta abia se încheiase. Rahmenerzăhlung. în unele romane ale secolelor al II-lea şi al III-lea e. se tinde spre combinarea abilă a modelului de compoziţie creat de Antonios Diogenes cu cel iniţiat de Chariton.1—2). Licomedes". Asemenea naraţii se întrerup uneori.. apoi. 1. ci ele îl urmăresc. Heliodor sugerează deci un adevărat carusel al sertarelor narative cu o reală judiciozitate (cercetătorul italian Alceste Angelini califică tehnica aceasta drept joc al alternanţelor 31. dar nu el caută aventurile. Achilleus 64 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Tatios. Tâlharii priveau toate acestea din vîrful colinei. Ţărmul era acoperit de trupurile unor oameni morţi de-a binelea sau numai pe jumătate .17). al lui Abrocomes. căsătoria lui Apollonius încheie un prim episod. o reia mai tîrziu în jurul personajului Thisbe.. Sînfcem parcă într-un serial modern. întocmai ca acel naufrajgiu(/rf. ale cărui victorii configurează o veritabilă nuvelă eroică32.1) sau în Aventurile Leukippei şi ale lui Cleitofon . în această privinţă. 5. în acelaşi chip. nelegate între ele printr-o intimă necesitate. 1. care se întâlnesc abia în final. în care apar Theagenes şi Charicleea în Egipt. ale lui Cnemon. inserării unor naraţii pe trunchiul povestirii-cadru. Acest exordium ex abrupto este fertil în efecte şi atestă cailităţiile compoziţionale ale romanului. calde încă. El îşi realizează compoziţia mult mai complex decât Chariton şi chiar de către Xenofon din Efes. dar cu toată încărcătura ei. Cnemon îşi întrerupe prezentarea tribulaţiilor (Heliodor. mădularele lor. conferă romanului o arhitectonică variată. 30 Această virtuozitate constituie de fapt însuşirea cardinală a artei sale.* Marele merit al acestor romancieri este că nu şi-au pierdut cumpătul. 23—24). Totodată Xenofon din Efes încorporează în intrigă naraţia unor peripeţii ale lui Hippotoos (Xenofon din Efes. mobilă. 28 Iată chiar textul lui Heliodor : „Zorile începeau să zâmbească şi soarele mîngîia cu razele sale vîriful colinelor : nişte oameni. Mamele erau una din Bizanţ. al lui Hippotoos (tâlharul care se împrieteneşte cu Abrocomes). Tehnica povestirii pe sertare se menţine în toate romanele consemnate.. reţelele de evenimente şi mai cu seamă de naraţii integrate în alte naraţii. lui Apollonius. Ea contribuie la elucidarea situaţiilor. se şi năpustiră" (Heliodor. Jocul perspectivelor. sugerînd pe lîngă aventurile lui Theagenes şi Charicleea şi altele. Desfăşurarea peripeţiilor se structurează pe paliere. iar unchiul meu Sostratos. mai prost organizat. intriga.9—17). Tocmai naraţiile eroilor contribuie la elucidarea firelor intrigii. începură să cerceteze ţărmul cel mai apropiat. Heliodor este maestrul povestirii pe sertare . Desigur înşirarea răimîne procedeul prevalent al romanelor greceşti.rsînt fenician de neam . stăteau ila pîndă pe înălţimile de la gurile Nilului.. De fapt naufragiului idiin primul episod îi corespunde o altă nenorocire survenită pe mare şi anume falsa moarte a soţiei lui Apollonius. într-adevăr.. în stil de basm. Thyamis—Petasiris. Deşi nu ştiau ce se petrecuse. polifonic.. căci Apollonius îşi găseşte fericirea iar duşmanii săi mor în chip cumplit (Ist. Heliodor s-a ilustrat ca un tehnician de-săvîrşit al compoziţiei. în Efesiaca fabula se diferenţiază pe două sau chiar trei paliere. ei au utilizat experienţa retorilor şi au ştiut să se descurce în multitudinea peripeţiilor şi să structureze coerent naraţia..27 Astfel. Părintele meu e Hippias... 3.m. tata voia să ne căsătorească". dacă nu de Romanul lui Ninos. 1. cealaltă.n. Tirul e patria mea . al Anthiei.1).. după ce-şi plimbaseră privirile pe valuri şi deoarece nu descoperiseră nici o pradă. numai Heliodor rupe cu tradiţia. Xenofon din Efes. se intersectează cu figurarea peripeţiilor prezentului şi se reiau ulterior. dar mu se vedea nici un biruitor . Tatăl meu a trăit la Tir. însă nu pricepeau înţelesul lor .. .. întrerupîndu-se ou plecarea din Delfi (Heliodor. încît considerindu-se biruitori. eroul îşi făureşte fabula. 25). care jucase un rol important în trecutul său . frate vitreg cu tata. de îmbinarea înşirării pe mai multe paliere cu încadrarea unor povestiri enunţate de eroi. mă numesc Cleitofon. El proiectează brusc cititorul în mijlocul acţiunii şi abia ulterior şi gradual limpezeşte originile şi începuturile intrigii. La rândul său. care generează noi peripeţii. căci tocmai această pedepsire a lui Antiohus va deschide al doilea episod. ca veritabile nuvele dar decantează şi implicaţiile povestirii-cadru. construit ca o suită de aventuri miraculoase. el însuşi organizat ca un roman în roman . Calligone . erau victime. capabil să orchestreze iscusit. din Tir. tâlharii nu chibzuiau decît la folosul lor şi la pradă. de la care mi-a dat o soră vitregă. înarmaţi ca timarii. încep cu precizarea datelor preliminare. nu lipseşte nici happy-end-ul. se învecinaseră de mai multe ori pe parcursul PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 65 acţiunii. aventurile sale se interferează cu cele ale perechii Theagenes—Charicleea. discontinuitatea timpului. Mama a murit pe cînd eram copil şi tatăl meu s-a recăsătorit cu o altă femeie.1) pentru a se relua mai jos {idem. Charicles şi chiar Hydaspe.29 Printre rezistenţele sale la asalturile Soartei. după ce se apropiaseră. capabilă sa acţioneze restrictiv asupra monotoniei psihologice. povestirea lui Cala-siris se desfăşoară pe etaje. simplificând întrucâtva procedura) dar totodată multiplică comunicarea de evenimente. Ei se opriseră puţin pentru a scurta cu privirea marea care li se întindea la picioare . 5..3). dar prada se afla neatinsă. adică. Povestirea aventurilor lui Cnemon sau Cala-siris au şi valoare în sine. Calasirs. el uzitează fertil procedura încadrării. adică a tatălui meu. îndeobşte şi romanele secolelor al II-lea şi al III-lea e. lui Apollonius.

M-am păstrat neprihănită şi mă voi păstra astfel pînă la moarte".3). 3. Tranziţia spre o nouă secţiune se realizează în acelaşi fel : „Astfel.19-20) şi lîncepe lupta cu rivalii săi printr-o cuvântare de îmbărbătare (idem. 3.18). 1. tu pedepseşti prea crud greşelile noastre şi nu consideri mulţumitoare răzbunarea ta. Este unsă interesant că Gnathon aude . separate de mutaţia anotimpurilor. cea a recunoaşterii celor doi tineri : „Vara fiind pe ducă şi toamna apropiindu-se. ştreangul o va lua înaintea injuriei. 34 Prin urmare modelarea romanului. 2. 1. Să fi băut Hloe vreo otravă înainte de a mă săruta ? Cum de n-a murit ea ? Cum cîntă privighetorile. căci eroii acţionează reuniţi. 2. şi >eu nu mai împletesc cununi ! Toporaşii şi zambila înfloresc. Moartea lui Dorcon şi atacul nereuşit al tîl-harilor încheie prima mare secvenţă a intrigii şi începutul următoarei este marcat în acelaşi mod ca mai sus : „era acum toamna în toi şi se apropia culesul viilor" (Longos.34) 33. biruinţă blestemată. care începuse în chip neaşteptat. în puterea nopţii şi în tabăra tâlharilor. gingaşă (Longos. adesea am sărutat căţeluşii şi viţelul dăruit de Dorcon. iar într-o situaţie similară Dafnis ripostează simetric tot printr-un monolog : „Ce mi-o fi făcut. 1. Longos împarte timpul acţiunii eroilor săi pe secvenţe. Anumiţi filologi germani au încercat să desluşească douăsprezece părţi ale naraţiei. Specifică este autonomizarea integrală a acestor naraţii.27 şi 28). însă ei. războiul dintre methimieni. al cărei nume nu ştiu să-1 spun. Astfel aventurile lui Cnemon.. b) despre Chloe .. (Heliodor. mult mai aspră deoît războiul" (Longos. Intriga începe de fapt prin reunirea celor doi tineri la păscutul oilor şi caprelor. Aproape fiecare gest esenţial al protagoniştilor este însoţit de un monolog. salvînd-o pe Chloe. descripţiei. povestesc adesea mici legende şi naraţii de alt tip.8). astfel Dafnis spune poveştile guguştiucului (Longos.27). plin ide jale (Longos. Lamon narează basmul naiului (idem. 1. îndeobşte autonome. evenimentele anterioare echivalând ou un veritabil preambul. sfârşitul âmi va fi plăcut . eu care am fost totdeauna respectată de Theagenes. cînd cred că s-au pierdut. care ar fi construite pe o structură trinară : 1. care le narează pe amândouă devin mai clare. în interiorul unor povestiri sînt încastrate altele. totuşi. Monologul se multiplică şi în romanul lui Longos. Sărutarea asta e altfel . în cele din urmă încetă. rostit deci ca o declaraţie de şcoală. sufletul mi se topeşte şi. datorită modificării condiţiei lor sociale (idem. si mai ales Dafnis. 1. 2. 1.1). Şi Lamon . Charicleea se grăbeşte să mono-logheze trist asupra vitregiei soartei : „Apollo. Ramificarea comunicării de evenimente imaginare se realizează şi prin scindarea fluxului narativ pe episoade delimitate semantic. Adesea 68 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC am sărutat iezii. răpiţi de piraţi. cu toate că noi am fost despărţiţi de familie. şi cîte icresc la munte" (Longos. nimfei Echo (idem. şi acţionează în consecinţă. Achilleus Tatios renunţă da divizarea acţiunii pe paliere. oare.7—8) şi de Menelaos (idem. iar Daf-nis se ofileşte ! Să ajungă oare Dorcon mai frumos ca mine?" (Longos. când florile toate îmboboceau .29). devin mai bogate. ambii reuniţi. Creşte de asemenea competenţa autorilor în manevrarea naraţiei. organizarea principalelor procedee compoziţionale. totuşi. La Longos palierele nu se despart aproape de loc.. dar practică inserarea unor povestiri enunţate de personajele secundare. zise ea. mai funcţionale şi ilustrează maturizarea genului. funcţionând ca mici digresiuni. 1. Thyamis solicită căsătoria cu Cha-ricleea printr-un discurs (Helidor. de îndată ce zăreşte incendiul lagărului tâlharilor. 4. sărutul Hloei ? Buzele ei sînt mai fragede ca trandafirii şi gura mai dulce ca fagurul de miere .1).34) etc. 1. aruncaţi pradă nenumăratelor primejdii ale mării. Lamon pregătea stăpînu-lui o locuinţă" (Longos. dialogului şi monologului. îmi taie răsuflarea. Cînd vei conteni cu toate acestea ? Dacă voi muri nepîngărită.14). vreau s-o sărut iarăşi. ilustrată în fraze şi cuvinte semnificative.9). Ritmul de succesiune al acestor diviziuni s-ar încetini spre deznodământ. o crede pe Charicleea moartă şi nu se decide la sinucidere înainte de a monologa dramatic. tot simetric monologhează dureros protagoniştii. 4.răspunde la jaful grădinii sale printr-un monolog interior. La rîndul său Theagenes. dar. ca cea a lui Charias în naraţia lui Cnemon. tot mai clar constituit ca o tiradă retorică. O. Se observă lesne că această PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 67 manieră de a delimita comunicarea evenimentelor corespunde în linii mari diviziunii pe patru cărţi. Nu este singura compartimentare posibilă. o suferinţă ciudată. Aceleaşi vocaţii retorice conduc spre potenţarea funcţiei discursurilor. 3. 4.66 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Pe de altă parte. Dialogul personajelor se transformă adese3 în discursuri înflăcărate. Romancierul precizează delimitarea temporală : „era pe la sfârşitul primăverii.a) despre Dafnis .23).monologul lui Daf-nis. constituite manifest ca veritabile nuvele de dragoste.8) . Dar veni iarna pentru Dafnis şi Hloe. Relevante simt în acest sens povestirile de dragoste efebică depănate de Cleinias (Achilleus Tatios. introducere (locul şi timpul acţiunii) . Prima reacţie de dragoste a Chloei declanşează un monolog plin însă de sensibilitate naivă. 1. dar dacă voi fi lăsată în voia unei ruşini înjositoare. Identic se efeotuează diferenţierea celei de a patra secvenţe. iar Charicleea nurcă pe rug la Memifis . Prin excelenţă se disting în această privinţă Heliodor şi Achilleus Tatios. şi eu stau locului ! Cum se desfac florile. a doua oară capturaţi — de data aceasta de tîlharii pămîntului — şi lăsaţi pe seama unor încercări şi mai amare. şi cele din livezi. şi cele de prin păduri. iar naiul meu a amuţit ! Cum se zbenguiesc iezii. inima îmi tresare. sărutul ei e mai inţepător decît acul albinei.

Iar comparaţiile romancierilor sînt de o pregnanţă şi de o eleganţă desăvînşită. în felul acesta. Longos le transformă în mici şi încîntătoare pasteluri pline de culoare.4). neîndoielnic. crizele importante conniportă procese între personaje. 4. După întreaga lor înfăţişare. organizării mijloacelor auxiliare. pe scurt descrise {idem.37 . 7. atît Longos oît şi Achilleus Tatios descriu PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 69 grupuri sculpturale. şi să te porţi bine cu mine. Achilleus Tatios menţionează şi dl opere de artă pe liîngă fluvii.6). în templul lui Dionysos din livada lui Lamon existau picturi mitologice. romancierii de care ne ocupăm nu se mulţumeau cu evocarea naturii pure.7—11). 7. redate 'de el cu un surîs ironic abia schiţat. ajunsă sclavă şi salvată de Melite. o sităpîna mea Leukippe." Coloritul retoric al stilului se traduce într-o procedură destul de variată36.3).mai tînziu numit Chloe : „Pe acolo era o peşteră a nimfelor. 5. fratele său şi tatăl lui Cleitofon (Achilleus Tatios. în digresiunile lor. aviînd o cingătoare peste şolduri şi privirea surâzătoare. nu numai prin extravaganţa surprizelor. exagerează semnificaţiile lor. la care fostul ei logodnic răspunde (idem. genuine. anunţă printr-o epistulă pe Cleitofon că a supravieţuit (idem. în schimb. 4. cîteodată chiar pedant.35 Asemenea mi'ci pasteluri apar şi în Etiopicele. care o anunţă şi o motivează. Direct sau prin intermediul PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 71 personajelor. 8.14).15—17). oraşe. Cu toţii. picturi. întrecerea ciobanilor rezidă de altfel in elocvenţa dor (Longos. desenate cu o virtuozitate remarcabilă. în privinţa subtilităţii elocuţiei. intervenţii ale artei umane în oirnarea. grădini. simpla apariţie a nobleţei şi a frumuseţii poate să supună chiar firea unui tîlhar şi a unui sălbatic (Heliodor. De obicei romancierii le insera iîn text şi le reproduc în stil idiredt.18). Inventarul tiparelor manevrate de ei apare. care să ramifice naraţia. De altfel. (deoarece destinul îl învinsese şi4 condamnase să vadă ceea ce zeii preziseră de multă vreme (Heliodor. căci se sugera uneori un adevărat suspense. fără a se abate substanţial de ia organizarea fundamentală a construcţiei romanului. iubito.7—12 şi 8. fiindcă observ din scrisoarea ta că tu eşti departe de mine. O funcţie importantă în reglementarea raporturilor dintre personaje revine scrisorilor fictive. Dacă vrei să aştepţi dezvăluirea adevărului şi să nu mă condamni înainte de a-1 cunoaşte. Frumuseţea cuplului Theagenes-Charicleea emoţionează pe ittîlhari. cu părul despletit pe spate. deşi în aparenţă ne aflăm foarte . dar mai mult dedît ceilalţi. în spiritul artei rafinate a sofiştilor. — în nici un alt roman protagonista nu învie atît de miraculos. nu se poate afirma nimic nou despre introducerea proceselor imaginare. episod necunoscut altor romane şi evident moştenit de la Teocrit.aproape. că într-un timp foarte scurt mă voi apăra în faţa ta pentru lucrurile care mi le reproşezi. Chiar în introducere. pe care şi Ie trimit aceştia. în genere se poate afirma că pe urmele artei rafinate a sofiştilor. o istîncă anare. 1. Dar dacă ai început să mă urăşti. Achilleus Tatios excogitează chiar două procese pline de pledoarii foarte fidele tradiţiilor (Achilleus Tatios. unde a fost descoperit şi pruncul . deci ca 'documente autentice. în ajustarea naturii. care însă ştie să mimeze spontaneitatea proaspătă. romancierii secolelor al II-'lea şi al III-Uea e. unde în-tîlnim colţuri fermecătoare de natură egipteană (Heliodor.20).14). Heliodor observă că miile de precauţii luate pentru a evita acest spectacol fuseseră inutile. Sosirea Leukippei este precedată de o scrisoare. iar pe dinafară rdtundă. observă Heliodor. Longos descrie chipurile sculptate ale nimfelor din peştera frecventată de Dryas.4). ei amplifică mult resursele descoperite de precursorii lor. căci.completează şi amplifică retoric. desculţe. Chiar chipurile nimfelor erau cioplite în piatră. 1. aşa cum eşti şi tu. 5. ei comentează acţiunea. a naraţiei în romanul 70 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC grec. în Dafnis şi Chloe discursurile apar şi într-un turnir pastoral. cu braţele goale pînă la umeri. aşa cum o înţeleseseră aceştia. amplifică retoric duetul liniar al imagisticii lor. Chiar şi Heliodor figurează atent gravura ide pe ametistul dat de Calasiris lui Nausi-cles în schimbul Charicleei (Heliodor. expunerea subiectului. şi anume de misiva adresată de Sostratos lui Hippias. Iată textul acestei ultime epistule : „Salut. aceşti romancieri şi în special Heliodor.în mijlocul fericirii mele. Mai jos. Procedeul (îngăduie rezolvarea multor situaţii şi este de efect. păreau dănţuitoare prinse-n joc" (Longos. scobită pe dinăuntru. în spiritul unui romantism exaltat. ca mai bogat. intrigă cititorul.9). îţi urez să fii sănătoasă. Achilleus Tatios i-a depăşit pe toţi ceilalţi în această privinţă. 8. neatinse de civilizaţia umană. jur pe zeii care te-au salvat. 1. înainte ca eu să mă pot apăra.n. 4. 1. iar Gnetmon exclamă că trebuie să fii de oţel sau de fier pentru a nu fi impresionat de aventurile şi dragostea celor doi (idem. precum Leukippe înviată. de există cu adevărat o feciorie a bărbaţilor. Longos şi Achilleus Tatios exploatează aibil şi mulltivalent disponibilităţile digresiunilor care . căci impresionează. Romancierii acuză. Heliodor şi Achilleus Tatios au acuzat întrebuinţarea coincidenţelor şi surprizelor. Sînt nefericit . Longos declară că primul său contact cu întâmplările narate de el 1-a constituit contemplarea reprezentărilor lor sculpturale. Cum Calasiris soseşte chiar în clipa duelului dintre Thyamis şi Petosiris. glosează faptele. în toate romanele.rostind o tiradă în care se disculpă (idem. s-o facă imposibil de prevăzut. înmulţesc descripţiile de natură. după ce este aparent măcelărită la un aşa-zis sacrificiu şi decapitată de piraţi — ci şi prin umorul cu care tratează asemenea lovituri de teatru. vei afla că şi eu sînt virgin.3) : Leukippe. Utilizarea imprevizibilului captivant subliniază cu deosebită claritate primordialitatea invenţiei.4). invenţia stiituaţiilor neaşteptate. unul de altul. epicitatea qperei cîştigă în substanţă şi tensiune.

monolog. Obiectivă. toate simetric figurate) îi corespunde simetria perfectă în structura frazei. dar rămase în afara mişcărilor psihice orofunde. ca. Vocabularul abundă în rarităţi. destinul lor. abilitate să oscileze amplu (între tărîmul poeziei sugestive şi cal al prozei. discursuri.Scriitura romancierilor secolelor al II-lea şi . idilic. prolixitatea digresiunilor şi analizelor apare servită de un vocabular potenţat colorat. răsturnări Aventurile / 73 + — + -i. încărcaţi de aluzii care conferă sensurilor o suprafaţă labilă. dialog. rime interioare. dar comportă o manifestă rafinare. Simetriile sale sînt mult mai laborios alcătuite. Se caută de fapt pretutindeni performanţa retorică. lexicul este presărat cu termeni împrumutaţi poeziei eoliene şi ioniene. S-ar spune că Longos pendulează surprinzător între un clasicism genuin şi un barochisn? atent orchestrat. Heliodor preferă alambicarea manifestă. Un întreg arsenal este articulat cu iscusinţă : paralelisme. scrisori 'active + Naraţia ■f Alte procedee compoziţionale ++ Desigur o asemenea schemă ou poate măsura nici variaţiile particulare fiecărui roman şi nici valenţele complexe . HeLlenisitic 3. Pe urmele lui Gongias. prin încadrarea unor povestiri în naraţia principală Descripţii de natură şi opere de antă. răpiri. adică simulînd spontaneitatea. în termeni de formaţie recentă însă şi în alţii vechi. Similar îşi alcătuieşte structura şi Longos. naufragii. monoiogurile. frazei lui AchiMeus Tatios nu-i lipseşte dinamismul. spontaneităţii ingenue : construcţiile paratactice primează în raport cu cele hipotac-tice. plasate în situaţii melodramatice mai numeroase. Astfel Heliodor pare a opta pentru un asianism moderat. vivacitatea autentică. morţi şi si-nucideri false. gelozii.al III-lea e. 6 — Evoluţia romanului antic — c. Greco-roman Călătorii pe mare. paleta ostentativ policromă. Totodată. Oriental-persan 2. în paliere diferite 2. Textura lingvistică a romanului este şlefuită cu acurateţa. de altfel. surprize multiple. abundă exclamaţiile şi interogaţiile declamatorii. 716 72 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Părţile narative şi descriptive apar scrise oarecum mai sobru. de o imagistică pedantă. care oferă mesajului intenţional simplu. realizată pe sertare 1. efecte de paranomasie vizînd muzicalizarea frazei. reidunidanţele ide toate categoriile. sinteza este relativ dificilă. Esenţa intrigii Personajele PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI Bune şi malefice. organizată pe rubricile utilizate în capitolul precedent : Rubrica Conţinut Intensitat e Motivaţie fundamentală.n. Totuşi. antitezele isînit miai acuzat căutate 40. 38. rămîne şi ea fidelă precursorilor. şi AchiMeus Tatios. procese fictive. abandonarea efemeră a condiţiei pastorale. coincidenţe. antitezele. imai nuanţate ca în trecut.39. sentenţele. antiteze. citate şi nu integral restituite. în general. valenţe multiple. orchestrînd echilibrul. sugestia pregnantă. ornată ou o minuţie excepţională. în schimb. dar monologurile lirice şi discursurile sînt redactate acuzat emfatic . Tipuri de civilizaţie. în cazul Efesiacelor rafinarea eilocuţiei înveşmântează forma mimării simplităţii. Invariantele tematice Tyohe + dragostea 1. Şi pentru apogeul romanului grec de dragoste propunem o schemă. romancierul construieşte fraze pe grupe ritmice de cîte doi sau trei termeni. recunoaşteri. în textura lingvistică a romanului aventurilor perechii Leukippe-Gleitofon afectarea se intensifică. Simetriei corn/poziţionale (descoperirea pruncilor. un cod stilistic congruent. Helioldor jonglează cu aliteraţiile. contrapunctul.

36—37 a susţinut că textul actual ar constitui numai un rezumat. cit. Considerăm însă că se înşeală. dar concomitent ea ilustrează bravura lui Hydaspe şi conduce spre deznodămîntul romanului. pp. 183. cit. GRIMAL. Romans grecs et latins. p. op. 24 CATAUDELLA. SCHWARTZ. Nu trebuie uitat că mulţi dintre ei nici nu erau profesionişti ai jafurilor. Totuşi R. p. op. 19 Cf. 621—622 (ANGELINI). 28 RATTENBURY. XCI.n.. şi CATADUDELLA. iar — diminuarea ei. p.. cit. 27 CATAUDELLA. LXXXIV . pp. op. 1892. Căci am arătat mai sus că romancierul renunţă 76 I EUGEN CIZEK . 31 CATAUDELLA. în schimb chiar şi MAILLON. Această ingenioasă ipoteză ar putea fi acceptată.. M. şi LAVAGNINI. 20 LAVAGNINI. op. cit. 30 MAILLON. op. Zu Xenophon von Ephesus. 10 ROHDE. Dafnis şi Cloe. Paris.. pp. pp. 621 (ANGELINI).. RATTENBURY. 422) şi cu nuvelistica mileziană (CATADUDELLA. MARINESCU-HIMU.. sirian. 25 MAILLON. p. VII—XI. 179. Contra J. cînd el era considerat soţul presupusei văduve. Acest adjectiv nu revela patria romancierului — care nici nu cunoştea temeinic Efesul — ci îl prezenta ca autor al romanului despre Efes. în Hermes. bizuindu-se pe schematismul unor episoade. 619—620 (AANGELINI) etc. p. de fapt. cit. opinează că Achilleus Tatios ar fi trăit la Efes către sfîrşitul secolului al Il-lea e. dar servind organizării paletei calde a romanului. 9.. 253 (NUTI). cit. cit. GRIMAL. p. şi Giinther SCHEDA. CATAUDELLA. 224.n. RATTENBURY. cit. pp. 621 (ANGELINI). pentru a-1 distinge de alţi scriitori greci. cum ar rezulta din confruntarea indicaţiilor : cf. analizate în capitolul anterior. care-1 găzduise pe Calasiris. . 13 Poate în secolul al Vl-lea e. 1967. de altfel un roman mai cast decît altele. pp. op. XIV. cit. // romanzo classico. op. Lykainion etc. XVIII. Dar în toate romanele greceşti abundă episoadele schematice. 35 Mai autonome. p. cit. // romanzo classico. 6 Lexiconul Suda menţionează zece cărţi. 14 Excepţie face doar unirea fizică dintre Cleitofon şi Melite. Cum constată Quintino Cataudella. Numele este. Dublarea lui + indică o creştere irnai intensă. 195 opinează pertinent că eroarea lui Socrate s-ar fi datorat dorinţei creştinilor de a justifica audienţa remarcabilă a Etiopicelor.. (NUTI). Les Ethiopi-ques. avea dorinţa pătimaşă după îmbrăţişări şi era.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC la disocierea palierelor. prefaţă la Longos.ale . Bucureşti. LAVAGNINI. p. cit. p. p. evenimente sînt prezentate cînd intră în orbita personajului principal — naratorul acţiunii — iar cele ce ies din sfera lui sînt recuperate prin povestirea lor de către un martor sau de povestitorul însuşi (CATAUDELLA. 1314 (G. XC recunoaşte prospeţimea tabloului vieţii pescarului din Zacint.. cum considera savantul francez {op. Torino 1916.). 33 Totuşi povestea lui Cleinias întîlneşte într-un fel aventurile lui Cleitofon sau mai exact spus. II romanzo clas-sico. op.. dar că a scris romane înaintea convertirii. BUR-GER. în L'Antiquite classique. p. cit. op. 5 Cf. NOTE 1 Nu ştim sigur dacă rezumatul este complet. 34 O expunere succintă a acestei ipoteze privind structura compoziţională la Longos este dată de CREŢIA. op.care purtau şi ei numele de Xenofon. XIV—XV. 21 Cf. p. estompate însă de iscusinţa autorului. 18 Cf.. CATAUDELLA. 129.dezvoltării diacronice a genului. cit. op. şi MARINESCU-HIMU. însă după opinia noastră ele revelă mai ales influenţa Satyriconului. 11 romanzo classico. CATAUDELLA. 4 Dar LAVAGNINI. p. 527 (BALBONI) . 29 Pentru înşirare cf. 145—156 consideră că e vorba de o eroare. într-un moment cînd situaţia delicată a logodnicului Leukippei nu-1 îndemna de loc spre iniţiative erotice. cit. XVII—XVIII. p. CATAUDELLA. Este totuşi adevărat că într-un PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI / 75 fel Cleitofon este constrîns de Melite (Achilleus Tatios. // romanzo classico. op. cit. p. CATAUDELLA. 8 Augusto ROSTAGNI. 3.17). p. op. 1964. 2 Cum presupune Renzo Nuti: cf.. provenită din neînţelegerea valorii adjectivului efesios care apare în titlul romanului. 23 Venirea primăverii potenţează sentimentele lui Dafnis : „II apuca tremurul după sărutări. p. cit. op. p. CATAUDELLA. 22 ROHDE. SCHWARTZ.27). 11 GRIMAL. op. p. De asemenea. 7 Cf. în toate. V. Quelques observations sur des romans grecs. LXXXVIII— LXXXIX. 26 PETRU CRETIA.13). pp. 793 etc. p.n. 16 Apar totuşi şi erori : se menţionează chinezi în linia de bătaie a etiopienilor (Heliodor.. Amînată de tînăr.) pare o povestire autonomă. 418). op. XVII—XVIII şi 873. a rezultat complicarea treptată a organizării romanelor greceşti. însă greşeşte. am consemnat la fiecare rubrică sporul de intensitate şi de complexitate prin unele semne elementare : astfel + atestă augumentarea pregnanţei. sau parţial. cit. care citează ca reuşite artistice remarcabile pe Dryas... 0p. p. 461—473 . 1935... XXXVI. op. Considerăm că din expunere ea şi din „modelul" sugerat de noi. LAVAGNINI. // romanzo classico. Studien zur Bucolischen Dichtung der Neronischen Epoche. 1967. cit. considera că Heliodor a fost episcop creştin. 519. pp. 621 (ANGELINI). p. pp. BALBONI). ŞKLOVSKI. K. aşa cum pare. " CHASSANG. 32 Nararea asediului oraşului Syene de către etiopieni (Heliodor 9. / Poeţi alessandrini. mai iscoditor şi mai îndrăzneţ" (Longos. op. nr. II romanzo classico. această unire se realizează numai după întoarcerea lui Thersandros. nu toţi tîlharii seamănă cu briganzii de operetă. cit. şi MAILLON. cf. XC.3 şi urm.. Les Ethiopiques. p. îl compară cu un destoinic scenarist de film din vremea noastră. 1969. pp. cit. V. p. 124 şi urm. 356. Nu subscriem însă concluziei la care ajunge acest savant şi anume că Etiopicele ar data din vremea împăratului Theodosius (sau în orice caz că ar fi fost scrise după 350 e. 425. 536—552 demonstrează convingător că autorul sau autorii lucrării Historia Augusta au utilizat pe Heliodor. II romanzo classico. p. p. 12 Şi în articularea intrigii se resimt uneori cîteva asperităţi. op. p. cit. II romanzo classico. pp. 104. cit. 192. 5. 356—357). 357). acesta din urmă devine martorul deznodămîntului său tragic. cit. p. 226. Studiu introductiv la Heliodore. 225. Lamon. MARINESCU-HIMU. 0 LAVAGNINI. XXVI... cit. Rornans grecs et latins. op. MAILLON. pp. 15 GRIMAL.. Pentru a indica totuşi parţial a#Umite mutaţii în raport cu primele romane. Credem că această ipoteză este inacceptabilă. Paris 1935. pp. 195. 196 . Romans grecs et latins. sînt unele tablouri descriptive ca cele ale grădinilor lui Filetas [Longos. 9. Bonn.. 872 . op. Construcţia nuvelei şi a romanului. pp. op. J. Asemenea scene au fost puse în relaţie cu comicii greci (CHASSANG. care le consideră convenţionale. prefaţă la Heliodore. ci ţărani sau alţi egipteni obligaţi la condiţia haiduciei de asuprirea persană. II romanzo classico. 74 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC s Cf. op.. în Secolul XX. Oricum însă ea nu modifică de loc interpretarea structurii şi rolului jucat de Efesiaca în istoria romanelor greceşti. 191 . II romanzo classico..

Alexandru şi eroii războiului troian. 3 Pornind de la legendele în versuri şi proză anterioare lor.25). 1. dar se amuză intens. 36 Compoziţia şi stilul acestor romane au fost supuse la numeroase analize. 8 Papirusul conţine două coloane. 39 Cf. apar romane istorice. // romanzo classico. Pseudo-Dictys şi Pseudo-Dares. Se poate deduce că Neoptalem sosise la . 527 — 528 (BALBONI) etc.2. una de text narativ şi cealaltă de discurs rostit de un personaj. Dacă istoria romanţată se străduieşte :să menţină numai personaje reale şi le atribuie gesturi şi fapte veridice. Romanele istorice se dezvoltă din preromanele scrise în epoca hellenistică şi dedicate existenţei şi performanţelor oamenilor celebri. care se animă numai în două pasaje. pe care ele ar fi putut să le săvîrşească. care conservă din arhetipurile lor numai numele. Se narează încredinţarea acestor arme lui Neqpltolem. asemenea procedee ţin de tehnica scriitorului.1 Nu există mărturii cu privire la romane umoristice anterioare secolului al Il-lea e. pp. op. Pe flîngă arâtallogiile consacrate unor personalităţi mitice. Dafnis asemuieşte respiraţia Chloei cu mireasma murelor şi a tufelor de flori (Longos. începînd chiar cu Fotios (Iamblichos. Constantin I. care preiau sentimentele sau aventurile din romanele serioase şi le parodiază. CATAUDELLA.3) şi Lamon {idem. furaţi de tîlhari. şi deflimitSnldu-se aproape ostentativ de Homer. dar considerate de greci ca ţinînd tot de domeniul istoriei sau plasate în vecinătatea acestuia. şi CATAUDELLA. p. două romane care tratau despre războiul troian. BALMUS.2 în epoca romană. — Romanul istoric — Lucius din Patrai — Fseudo — Lucian şi Lucian — Structura romanului umoristic. biografie romanţată.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC dlusiv unor scriitori ca Esop îşi Homer. refacerea minuţioasă a unei cronologii a faptelor. 4 Rezumatul lui Pseudo-Dares se structurează pe o cronologie destul de aridă.n. de către Agamemnon. Totodată se dezvoltă romane umoristic-parodice. să impresioneze cititorul prin citarea unor fapte spectaculare. Dar convertirea arhetipurilor — istoriografie şi epopee. pp. romanul îşi ia toate libertăţile faţă de trecut. Căci evenimentele războiului troian siînt iresimţite de greci ca organic integrate istoriei lor. pentru a desluşi în virtuallităţile ei tot ce poate declanşa rlîsuil. 4. întocmai ca în cazul romanelor erotice. oferă rezumate ale campaniei Troiei. 2.n. Cel atribuit lui Dictys conţine mai puţine detalii. cu eforturile păsării care se roteşte în jurul cuibului ei. se scriu biografiile romanţate ale altor personalităţi pregnante. inventaţi. nu are nici o legătură cu exactitatea istorică. un agon. de aimiplă circulaţie. încă din epoca hellenistică. unde puii îi sînt devoraţi de un şarpe [Heliodor. structurarea romanului istoric s-a decantat nu atunci cînd materia a fost populată de aventuri imaginare. Mai blînd şi mai rafinat. şi CHASSANG. 1). însă este mai lung şi mai substanţial.enes şi Charicleea). fiul lui Ahile. cit. Paralel cu multiplicarea romanelor de dragoste. Fără lîndoială.2—3). îşi ifac apariţia romanele istorice. 11 romanzo classico. deoarece. mai 'ales Cytrus. p. după moartea vestitului erou. 10—12 . Cercetătoarea italiană Medea Norsa a publicat un papirus.22). 38 Cf. Aşa cum am arătat în primul capitol. în epoca romană circulau în original grec şi imai ales în versiune latină. Atribuirea romanelor unor eroi mitologici urROMANELE GRECEŞTI ISTORICE §1 UMORISTICE / 79 mărea să confere textelor respectabilitate şi era însoţită de alte detalii care să sugereze seriozitatea opusculelor. ci în momentul transformării aproape totale a personalităţilor autentic istorice în eroi fabuloşi. în momentul inserării masive în trama na-raţiei a mai multor personaje fictive. Autorii iniţiali au fost. Autorii acestui tip de romane practică moderat caricatura incisivă. IV ROMANELE GRECEŞTI ISTORICE ŞI UMORISTICE Dezvoltarea romanului în secolele al Il-lea şi al III-lea e.. in78 / EUGEN CIZEK . Proliferează şi scrisori apocrife atribuite oamenilor celebri. autentice prero-mane epistolare. probabil. prefaţă la Dafnis şi Hloe. 37 Bătrînul Calasiris compară căutarea copiilor săi adoptivi (Thea-ş. şi se menţionează o întrecere. 5 Ambele stăruie asupra avenlburilor unor eroi schematic configuraţi şi urmăresc numai să surprindă. alcătuite pe registrele (faptelor istorice sau mitologice. ce acţionau deformant în raport cu realitatea evenimentelor. La constituirea materiei acestor romane au contribuit incontestabil şi legendele populare. 40 Cf. 184 (NUTI). de codul lui de organizare a materialului ficţional. se extinde pe o arie mai amplă. pe acest teren şi iîn-tr-un mediu însetat de ficţiune. legendă populară — în roman nu s-a realizat decât după modelul apariţiei şi organizării romanelor erotice şi iîn condiţiile necesităţilor spirituale care le impuseseră. Iar excogitarea unor documente prezentate ca strict autentice. îimprumiutînid structura romanului serios pentru a o parodia. în care Bruno Lavagnini a întrevăzut un fragment dintr-un alt roman grec al Troiei. ea Apollonios din Tyana. doi retori care au trăit în epoca de aur a romanului grec sau chiar în secolele I. 422. le persiflează.n. evenimentul istoric servind prin excelenţă drept pretext unei fabulaţii luxuriante. EFLORESCENTA romanului grec din secolele al Il-lea şi al III-lea e. Bucureşti 1956. Aceste rezumate au suferit diferite remanieri înainte de a ajunge la versiunile de mare succes în evul mediu. atribuite lui Daras din Creta şi lui Dictys din Frigia. Este clar că fragmentul se referă la un episod neexplorat de Pseudo-Dictys şi anume atribuirea armelor lui Ahile. ele nici n-au fost scrise înainte de această dată.

dascălul cuceritorului. ci mai tîrziu. Dragostea în82 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC deplineşte o funcţie manifest subsidiară. pentru a permite 'trecerea trupelor lui Alexandru. însă povestea are un deznodămiînt tragic. După moartea lui Filip. înainteză în Siria. venerează la Troia moranîntul lui Abile şi. 1. Indubitabil.n.). ipoi biruie în Asia şi mai tîrziu trece în Africa. însă nu credem că a depăşit secolul al II-lea e. Prodigiile îi anunţă moartea. Nu se poate contesta înlsă şi aportul convergent al mai nultor legende locale. în raport cu structura romanelor ide dragoste. căci Alexandru este înfăţişat ca îescendentul direct ăl faraonilor9. 30 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Pe baza preramanelor despre isprăvile Iui Alexandru scrise la începutul epocii hellenistice şi a unor legende oopulare adiacente. tribulaţiile . în Italia. persanul dă sfaturi preţioase lui Alexandru. eît şi în figurarea personajelor. s-a delimitat intenţional. Bucefall moare. pentru materialul ficţional pe care-1 conţine şi abia în subsidiar pentru implicaţiile morale. Apoi lansează o campanie împotriva lui Porus. Revine apoi în Orient. De aceea incidenţele romaneşti şi aventurile miraculoase survin la fiecare pas. s-a dezvoltat şi romanul lui Pseudo-Hallisthenes despre miarele macedonean. exaltarea bravurii şi aventurilor unui erou schematic prezentat.28). Apoi trece în Egipt. legenda privind originea egipteană a lui Alexandru n-avea nici o bază reală : ultima dinastie a faraonilor se stinsese de două secole. relatate de Curtius.n. la amazoane. făcînd-o să creadă că el este Ammon. dar şi la unele legende consemnate de către autenticul Callisthenes. miraculoasă. Chiar itinerariul lui Alexandru este profund transformat.sînt 'mai puţin numeroase. Romanul purcede de la două fapte istorice : 1) bănuielile privind infidelitatea Olimpiadei faţă de Filip . o lasă însărcinată pe Olimpiada. fostul aliat al lui Darius. Biruitorul se căsătoreşte ou Roxana. Sînlt elocvente în acest sens căutarea situaţiilor fertile în substanţă epică. după un schimb de scrisori. Mai relevantă este însă defonmarea altor detalii fabuloase din na-■aţia istoriografului. în schimb. aproape totul constituie ficţiune. întors în Grecia. se menţine ca ţel prioritar al romancierului. unde domină invenţia tramei miraculoase. la sugestia zeilor. alternarea naraţiei cu discursul ornat cu toate mijloacele construcţiilor retorice. Ele s-au făurit nu numai în Mesowtaniia.area cea mai veche. 8 într-adevăr Pseudo-Callisthenes cunoştea cu siguranţă îrin/c'ipalele biografii romanţate. care compensează dezechilibrul anterior. Nu considerăm că simplificarea anumitor evenimente ar ilustra valenţe emina-nente populare. eventual chiar după întocmirea primei variante a romanului atribuit lui Dictys. ce modifică sue-resiv materialul ficţional. învinge la jocurile olimpice ebc. i se atribuie armele chiar înainte de agon. Totuşi am opina că el n-ar fi fost alcătuit în epoca hellenistică. care iu dispunea de nave (PS-Callislfchenes. ajunge la coloanele lui Hercule. care-i este într-adevăr provocată prin otrăvire. de atribuit realmente unui autor nu-nit îndeobşte Pseudo-Callisthenes. în afară de aceasta. de care. îndeamnă pe greci şi pe macedoneni să înlăture tutela persană. ci şi în Egipt. cucerind lumea nu în îumele Macedoniei.10 ROMANELE GRECEŞTI ISTORICE ŞI UMORISTICE / 81 Romanul icuprinde patru cărţi. Astfel. Fostul faraon Necta-nebo. distruge Tdba. Acest roman revelă invariantele întîlnite în alte opere greceşti similare. destinul îşi conservă funcţia determinantă cu toate implicaţiile sale . lăsînd un vad at. iCalllisthenes descrisese marea liniştin-iu-se pentru a facilita înaintarea corăbiilor macedonene. De asemenea. Muribund. conceput ca o cucerire pe etape arbitrar. Autorul renunţă nu numai la anumite letalii fabuloase. Cum era considerat succesorul virtuţilor celebrului erou.Troia tocmai în plin agon organizat lîn cinstea tatălui său mort. Ea interesează în primul rînd pentru virtuţile intrinsece. ar romancierul o prezirită retrăgîndu-se. soţia regelui Filip. Copilul constituie o prezenţă extraordinară. trebuie să fi fost ulte-■ioară biografiei lui Curtius Rufus (secolul I e. victoriile apar ca mai strălucitoare. aventura extraordinară. redac-:area B apropie itinerarul protagonistului de cursul real ii campaniilor lui Alexandru şi se depărtează de cel trasat în codicele mai vechi : eroul supune iniţial Grecia. întemeierea >raşului Alexandria apare în roman ca performanţa naximă a celebrului cuceritor. ci în cel iail Egiptului. întocmai ea în romanele erotice. în cetatea soarelui. unde zdrobeşte pe Darius. Concomitent. . căci este înzestrat cu un fizic straniu (are un ochi albastru şi celălalt negru) îşi calităţi supraumane : domesticeşte calul sălbatic Bucefal. reacţionînid împo"oriva deformărilor romaneşti masive din prima variantă. episodică. încărcată de surprize se menţine aproape în aceleaşi tipare. povestea. a întregii lumi cunoscute de greci. la troglodiţi. declarată în roman drept fiică a lui Darius. supune Tirul. obiectivată. Redac-. cum ar i cele privitoare la curtezana Thais şi la corbii care l-ar i condus pe erou pîmă la templul lui Amrnon. plină de evenimente excepţionale. aşa cum considera Lavagnini7. învinge pe Darius. unde fondează Alexandria. capricos stabilite. De asemenea ni se pare manifestă libertatea faţă de convenţiile tradiţiei mitologice atiît în modelarea subiectului. lupă opinia noastră. Datarea fragmentului este extrem de dificilă. adică în primele veacuri ale erei noastre. în continuare. însă Alexandru ucide pe Porus. care-i scriu lui Aristotel. povestea fantastică a faptelor lui Alexandru relevă absenţa 'elementului erotic din motivaţia fundamentală. Pseudo-Caîlislthenes figurează şi testamentul eroului. Natura întreagă se tulbură cînd se naşte Alexandru. Corpul îi este transportat Ia Babilon şi ulterior la Alexandria. Manuscrisele atestă Ie fapt existenţa mai multor redactări. 2) zvonul pus în circulaţie de Alexandru însuşi că este fiul lui Zeus-AmmOn. refugiat în Macedonia şi devenit mag. părăseşte miraculoasa Indie. Discută cu gymnosofiştii.

care i-a împrumutat anecdotica. Ele revelează comandamentele destinului. care aveau acces la texte ulterior pierdute. părţile narative. încît ai crede că citeşti un alt Lucian. dominat de emfază şi subtilităţi gramaticale. înţelept. chiar dacă s-a pierdut integral. forţelor transcendente. patetic. multivalent. Stilul este clar şi pur şi cartea se citeşte cu multă plăcere. dacă acceptăm aserţiunea lui Fotios că aşa-zisul Lucian ar fi rezumat intriga lui Lucius din Patrai. apăreau. celebrarea calităţilor divine ale lui Alexandru nu-şi are precedent în romanele erotice.. Absentează caracterele autentice şi evoluţia internă. reclamate de subiectul însuşi. De aceea considerăm că romanul menţionat de Fotios. dar a rezumat-o şi a . Prin intensitatea sa.J3 Important ni se pare lînsă că romanul a existat şi credem că a fost redactat la finele secolului I sau la începutul veacului următor. c) Lucian a imitat parţial structura precursorului său. Căci nu este limpede icare a fost cel mai vîrstnic dintre cei doi scriitori. Pornit de la un subiect de mare succes în zonele asiatice ale literaturii greceşti. conservat pînă astăzi . Prin urmare. Mi se pare totuşi că Lucian a imitat pe Lucius. b) tonul şi finalitatea nu erau glumeţe. introduse ulterior de Apuleius. dar iubeşte cu pasiune poveştile prodigioase. probabil. Primele două părţi parcă ar fi transcrise din Lucius sau măgarul sau invers parcă Lucian ar fi transcris primele două cărţi ale lui Lucius din Patrai. şi ca numele să fi fost rezultatul unei confuzii între protagonist şi scriitor.. oracole. parcă mai numeroase ca oriunde. Nu caută noutăţile. discursurile. organizarea psihologiei personajelor se înfăptuieşte după tiparele constituite în romanul erotic şi în afara imaginilor tradiţionale ale personalităţilor imajore din legenda lui Alexandru. în contrast. Totodată. cu suflet nobil şi generos. 129) lui Lukios sau Lucius din Patrai. caracterizate prin mişcare şi gesticulaţie pur externă.. Aşa cum au remarcat mai mulţi cercetători moderni. lipsită ide justificare psihologică consistentă.persiflat-o.Totuşi concepţia maniheistă despre personaje şi comportamente se potenţează nu numai în comparaţie cu biografiile romanţate. iremediabil ridicol. după clişeele stabilite. dispar fără urme. u ROMANELE GRECEŞTI ISTORICE ŞI UMORISTICE / 83 Itinerarul personajelor este copleşit de vise. care fac din Alexandru mesagerul lor glorios şi totodată tragic. Alţi constituenţi ai structurii operei lui Pseudo-Cal-listhenes relevă mai pregnant filiaţia cu romanele erotice greceşti.se poate opina că Metamorfozele narau pe larg şi la persoana lîntîi aventurile extraordinare ale unui personaj numit Lucius. trebuie să fi existat cu adevărat. Iată într-o formă prescurtată cam ce spune Fotios : „Am citit Metamorfozele lui Lucius din Patrai. protagonistul nu mai apare ca omul de geniu. menţionate în fraza anterioară. înlătură aproape sistematic toate umbrele din personalitatea lui Alexandru. dar şi cu romanele erotice. autentic zeu întrupat. descriptive. ci în principal serioase . Pseuido-Callisthenes acuză factura romanescă prin-tr-un stil colorat. Darius apare ca un personaj nevolnic. Din notaţiile lui Fotios ni se pare că se pot deduce în primul rînd următoarele constatări privind pe aşa-numitul Lucius din Patrai : a) romanul cuprindea mai mult de două cărţi şi era mai amplu decît opusculul atribuit lui Lucian. Pseudo-Callisthenes renunţă la acesta imagine a biografilor sau mai exact spus. Din pricina modelării intrigii pe baza acestei structuri. Cu toate că unele accente satirice şi anumite episoade tragi-comice. cu titlul de Metamorfoze (în greceşte MerauopcpcoaEcov X. 0 funcţie destuii de importantă revine în economia romanului scrisorilor inserate ca element romanesc constant. Nu credem că informaţiile furnizate de antici şi chiar de bizantinii. Furiile violente. De asemenea alternează. semne miraculoase. dimpotrivă Lucius ia în serios şi crede adevărate metamorfozele prin care oamenii s-ar schimba unii în alţii şi prin care fiinţele necuvîntătoare s-ar transforma în oameni ori aceştia în ele. întocmai ca în alte lucrări ale 84 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC sale . care nu conţinea nici un fel de parodie.. capabil de virtuţi majore. totuşi orgolios şi impulsiv. trebuie să considerăm că Metamorfozele relatau o călătorie în Grecia. Totuşi Lucian persiflează intenţionat superstiţia demonică grecească. în acest text putem descoperi cîteva informaţii preţioase cu privire la Lucius din Patrai şi la raporturile dintre opera acestuia şi un alt roman atribuit (Celebrului Lucian din Samosata. lăsînd de o parte tot ce nu slujeşte scopului său. . pe temeiul modalităţii autobiografice a romanului. trebuie contestate total. lipseau cu siguranţă umorul. detaşarea glumeaţă de evenimentele povestite şi implicaţiile alegorice.6yov 8iâcpopoi. într-adevăr Lucian restrânge amplul material oferit de Lucius. Este vorba de romanul atribuit de Fotios (în Bibi. lîn Metamorfoze. Primul roman uimoristic-parodic purcede de la un altul. situîndu-se mai degrabă în descendenţa lui Antonios Diogenes.. Prodigiile anunţă victoriile lui Alexandru şi pieirea sa dramatică. însă şi de pasiuni violente care-1 conduc pînă la crime nejustificaite." Dacă lăsăm deoparte aprecierile pendinte de ideologia religioasă a scriitorului bizantin. Amândouă lucrările sînt însă pline de plăsmuiri mitice şi de un limbaj ruşinos.12 Este posibil ca autorul să nu se fi numit Lucius. schiţează portretul ideal al monarhului virtuos. lînainte de Apuleius. Este posibil ca metamorfozele protagonistului şi poate ale altor personaje — de unde şi pluralul utilizat de Fotios — . Personajele sînt abstracte. în care protagonistul narator venea în contact cu vrăjitoarele — prin intermediul raporturilor de dragoste w ROMANELE GRECEŞTI ISTORICE ŞI UMORISTICE / 85 cu o slujnică — se transforma din greşală în măgar şi îşi recupera condiţia umană după numeroase peripeţii.

aşa cum a reliefat analiza filologică a :xtului. care tratau tema iniţial abordată de Lucius din Patrai. dar Lucius evită moartea crudă ce îi era hărăzită drept pedeapsă — voiau să bage de vie şi fata în cadavrul său şi să-1 lase în soare — căci logodnicul fecioarei soseşte cu o trupă de soldaţi. Mai dificil este de a admite sau de a contesta utilizarea nuvelelor inserate lîn naraţie ca autonome.să se fi multiplicat. slujitoarea gazdei sale. prezenţa procedeului pare acceptabilă. Apuleius a cunoscut şi utilizat opusculul lui seudo-Lucian. cetatea natală a noului său proprietar. Lucius devora mîncarea gătită de sclav pentru stăpînul său. După moartea celor doi tineri. Pentru a afla adevărul. intrînd direct în acţiune : „Mă duceam odată în Tesalia" reprezintă prima frază a lui Lucius sau măgarul. claritatea poate clasicizantă a discursului . romanul a fost alcătuit de sn (alt romancier. în ascuns. ca mileziene încadrate în povestirea-cadru. este furat de nişte hoţi împreună cu lucrurile din casă şi tîr'ît în sălaşul tâlharilor. savantul italian opinează că invenţia sau măcar prima organizare a metamorfozei în isin. Caracterului aventuros. iar în sfîrşit o 86 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC a treia categorie de exegeţi admit doar utilizarea anumitor fabulae milesiae. în absenţa textului. — sau în reducţie de in-luenţă oscă AOOKIC rj ovog) atribuit lui Lucian de către •"oţios. Desigur. Slujnica greşeşte recipientul şi Lucius devine măgar. şi cel al intervenţiei capricioase a destinului. Unii cercetători opinează că toate nuvelele utilizate de Apuleius apăreau la Lucius din Patrai. ca şi pe temeiul aiurii mileziene a^ relatării transformării în măgar. Aci devine . încercarea de a fugi împreună cu o fată răpită de tîlhari eşuează. Lucius trece succesiv în stăpîni-rea unui morar. iar intriga. dotat însă cu sensibilitate şi inteligenţă omenească. ipsită de multe din implicaţiile comice. Lucius solicită Palestrei să-1 ungă cu alifia ce transformă în pasăre. Pe stradă o femeie îl avertizează că nevasta lui Hipparchos este o vrăjitoare primejdioasă. Pe baza unei coincidenţe între o frază din Apuleius şi un scurt fragment din Sisenna. bătrânul Filebos. prezenţa naraţiei la persoana întîi este certă. Planul îi reuşeşte. în cele din urmă măgarul este surprins. alţii apreciază că nici una nu se întâlnea la autorul prezentat aci de noi. dar el n-a avut însă nevoie s-o copieze onştiincios pentru a fabrica talentul incontestabil al fa-ulaţiei sale. non-conformist. finalizată pentru valoarea ei epică intrinsecă. dresat să măriînce la masă. şi dus în Tesalonic. Lucius plănuieşte s-o cucerească pe Palestra. Palestra îi promite că în zori îi va aduce trandafiri. epocă în care au fost redactate Metamorfozele. anterioară sofisticii a doua. unde duce o scrisoare adresată de tatăl său lui Hipparchos. acidulat. vocaţia de intrigă. apoi luat de stăpînul bucătarului. sclavii părăsesc moşia şi—1 vând preotului vagabond al Astartei. căci consumarea acestei plante permite redobândirea aspectului uman. Nu ni se pare «însă că o povestire ca Amor si Psyche ar fi putut figura în Metamorfozele atribuite lui Lucius din Patrai. unui grădinar şi apoi unui sclav bucătar. însă. din motivele pe care le vom releva în alt capitol. în grajd un alt măgar şi propriul său cal îl lovesc cu copitele. poate.I7 Experienţa nuvelisticii mileziene a servit autoru-ui acestui roman. După ce Filebos şi ceilalţi preoţi vagabonzi sânt arestaţi pentru hoţie. Aşa cum vom evidenţia 1 alt capitol. unde îl torturează cumplit sclavii care-1 primiseră în grijă. cetăţean al acestui oraş. al povestiri-or mileziene abundă în schimb în romanul Lucius sau măgarul (în greceşte AOUKIOC. asemenea scriitură nu este de loc surprinzătoare în epoca de reviriment a clasicismului. este comună Metamorfozelor şi celorlalte romane greceşti serioase. Ea era împrumutată desigur din Antonios Diogenes şi din relatările de călătorie (întrucît aventurile protagonistului implicau deplasări în spaţiu asemenea peregrinărilor geografice) şi. ROMANELE GRECEŞTI ISTORICE ŞI UMORISTICE / 87 Romanul este scris la persoana întîi şi expune într-o singură carte aventurile lui Lucius.l5 Dar confruntarea^ două fraze scurte ni se pare irelevantă. Ich-Erzăhlung îngăduia romancierului situarea evenimentelor într-o perspectivă liniară fertilă. Deşi integrat îii corpul operelor lui Lucian. ar aparţine cunoscutului nuvelist grec. din unele nuvele mileziene. iu este de loc obligatoriu mileziană. Nu putem şti lîn ce măsură autorul restabilea unele dintre ele prin povestirile altor personaje.amantul unei femei şi apoi îl pun să repete actul .16 Umorul suculent. Dar Lucius este antrenat înfcr-o serie de aventuri groteşti. Dacă însă ne referim la prelucrările posterioare ale temei şi la logica internă a romanului grec. De asemenea rezultă din observaţiile lui Fotios fluenţa stilistică. Quintino Cataudella consideră mai complexe filiaţiile operelor scrise pe tema metamorfozei în măgar. inserate ulterior. în orice caz prioritar în structura romanului. 18 Vecinătatea numelor protagonistului şi a reto-ului din Samosata şi unele similitudini de viziune artis-că au înlesnit confuzia. i se adăugau probabil motivul dragostei.n. traducătorul latin al povestirilor mileziene scrise de Aristide. nenţionat ca autor şi de Fotios. se pot enunţa prea puţine conjecturi cu privire la tehnica compoziţională. orice dezbatere îndelungată în această problemă este oţioasă. Romanul a fost probabil scris de n contemporan al lui Lucian şi al lui Apuleius. Împreună cu prevalenta aventurii. să lupte etc. Oricum. Măgarul este dus la ţară. căci devine amantul Palestrei care-1 ajută într-o noapte să privească pe ascuns metamorfoza magică a stăpînei într-o pasăre. Cum :am mai spus. Ars de curiozitatea de a trăi experienţa. eventual mai estompat utilizat decît în romanele erotice. să danseze. Protagonistul narator ajunge în Hipata. u Noi considerăm că foi absenţa textului romanului. eventual i mijlocul secolului al II-lea e. să fi fost mai numeroase decît în celelalte romane. naraţia pe paliere devenea imposibilă şi evenimentele intrau în naraţie prin participarea protagonistului la ele sau prin penetraţia lor lîn cîmpul lui optic.

Lucian este însă considerat lîn exegeza modernă ca autorul altui roman. In aceste romane dragostea dispare complet. animaţi ca şi el de dorinţa descoperirii unor pămînturi necunoscute. Ist. geografice. 716 88 / EUGEN CIZEK .20 Mai limpede. în orice caz ficţionalitatea naraţiei.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC agitată de tot felul de reacţii.n. el a adăugat. cum a demonstrat încă Reitzenstein. Intervenţia factorului comic se justifică tocmai prin această intenţie parodică. întrucît romancierii nu prezintă peripeţiile ca autentice. în plin banchet. depănate de arhetipul său. ci se detaşează ironic şi ostentativ de ele. Ea n-a fost «niciodată continuată şi această întrerupere reprezintă numai un manifest truc narativ. cu un fizic surprinzător : cei mai frumoşi dintre ei sînt chei şi tuturor le curge miere acră din nas. inventator de ciclopi. 'de a o construi. Aşa cum arată Alceste Angelini. plutesc pe marea de lapte.n. După un drum de 80 de zile pe mare. Istoria adevărată ('A>. ostentativă a unor relatări de voiajuri fabuloase. relatări care minţeau pretinzând că sînt autentice. structura viguroasă. fie pe tărîmul unei condiţii fantastice. el cîştigă pe de o parte în relief. în simplitate salutară. Fotios adaugă că Lucian ar fi parodiat şi pe Antonios Diogenes. trec prin Elizeu. cititorii trebuie să se odihnească. 2). exploratorii poposesc într-o insulă fantastică unde abundă rîurile pline cu vin şi femeile-viţă de vie. In fond. să se amuze. Călătoria începe. Pseudo-Lucian afirmă în sub-textul întregului roman imposibilitatea sau măcar incertitudinea. De asemenea. El declara că Istoria adevărată reprezintă o recreaţie intelectuală. nerenunţînd. unde guverna regele Endimion.preluat de la antecesorul său Lucius din Patrai substanţa intrigii. greco-oriental de origine servilă — numele pare concludent — Lucian practicase îndelung meseria de avocat şi declamator ambulant. mai sincer. După plecarea de pe lună. o furtună îi aruncă în cer şi ajung în lună. căci Lucius era considerat vrăjitor. După ce corabia li se sfărîmă de un ţărm.19 Dar transfigurarea finalităţii romanului s-a operat nu în special prin mutaţii în materia operei. între timp. Patronul şi maestrul acestor naraţii fantastice de călătorii ar fi. unde asistă la o victorie a eroilor asupra celor chinuiţi în insula ticăloşilor.dragostei Ia un spectacol public. Pseudo-Lucian a suprimat numeroase episoade din Lucius din Patrai. Pseudo-Lucian parodiază în chip manifest romanul atribuit lui Lucius din Patrai. care-1 ocroteşte pînă la sosirea fratelui său. Eroul narator pleacă împreună cu cincizeci de corăbieri. Lunarii sînt imaginaţi ca nişte fiinţe stranii. ca la Lucian. „am vrut să profit de libertatea . Lucius povesteşte aventurile sale guvernatorului. peripeţiile se succed în ritm accelerat. Ist. tânărul este respins de femeia ce-1 acceptase ca iubit pe cînd avusese trup şi înfăţişare de asin. eventual unele episoade hilare. ca în Lucius sau măgarul. ci prin schimbarea modului de a o structura. Asupra acestui aspect vom stărui însă mai jos. El plasează de altfel 90 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC în glumă pe Ctesias <şi pe Herodot în Infern. personalitate pregnantă a secolului al 11-lea e. Numai constituentul aventuros îşi păstrează funcţia decisivă în organizarea materialului ficţiomal . Exploratorii sînt atacaţi de monştri şi ajung în pînteoul unei balene. fireşte. şi pe Iambulos. Evident. Mulţimea rămâne stupefiată şi este 7 — Evoluţia romanului antic — c. minotauri şi femei antropofage care populau diverse insule. După acest ultim episod burlesc. cea a animalelor cu intelect uman. eliberat de obligaţia combinării cu alte valenţe. trece într-un fel pe un plan secund. evită piraţi fantastici. pentru a reduce la o carte cel puţin trei cărţi. Aci naraţia se întrerupe. Literatura sa evidenţiază harul fanteziei comice. iar după ce scapă de iaci. dinamică. între cavalerii urcaţi pe vulturii gigantici ai primilor şi cei căţăraţi pe furnicile uriaşe ale celorlalţi. călare pe delfini domesticiţi. conjugate cu stăpînirea solidă a mijloacelor de expresie pe care o dobîndise prin lungile sale peregrinări spirituale şi reale.1). De altfel nici chiar Lucius din Patrai nu urmărea finalităţi ideologico-religioase pronunţate. 1. canibali. fireşte. de la Coloanele lui Hercule şi este narată la persoana intîi. Pseudo-Lucian a . Lucian imaginează o călătorie fantastică dincolo de limitele lumii locuite. întrucît. marele Homer. unde ar ispăşi minciunile debitate în scrierile lor (Lucian. (mort la 190 e. al vervei parodice. ajung pe continentul vecin celui natal. sau intervine numai episodic. desfăşurate fie pe arii geografice fabuloase. El prezintă romanul său ca o parodie deliberată. adevărată. cum am opinat mai sus. după ROMANELE GRECEŞTI ISTORICE ŞI UMORISTICE / 89 Lucian. căci limbajul compendiilor este aproape totdeauna monoton şi cenuşiu. în dinamism şi pe de alta în directeţe.). la reflecţiile asupra materiei lecturii. provenit din provincia Comagene. mai ales începînd de la capitolul 35. Unul din cele mai reuşite produse ale celei de a doua sofistici. în continuare. animale cu multe capete etc. Lucius pleacă pe mare spre casă. împreună cu fratele său. Aceste două romane purced deci de la structura naraţii-lor unor itinerarii stranii. probabil Africa. spune Lucian. conform tiparelor genului. Chiar jocul capricios al destinului se estompează. ifărâ s-o vadă şi fără să fi ascultat pe cineva ce i-ar fi spus adevărul despre ea. adevărată. născocitor de minciuni vizibile despre insulele Oceanului (Lucian. comentarii ale sale şi cîteva episoade.r|6fic icrropia) în două cărţi. de unde coloratura satirică se accentuează. Lucian afirmă nemijlocit finalitatea romanului sau. a opusculului infirmă ideea că Lucius sau măgarul ar constitui un rezumat bamal. care a scris despre India. iar Lucian mărturiseşte el însuşi că persiflează atît pe Ctesias din Cnidos. Lucius înghite nişte trandafiri şi îşi recuperează condiţia umană. cunoscuse bine realităţile şi cultura imperiului. dar i-a adăugat timbrul burlesc. după lecturi serioase. Aci ei participă la un război între lunari şi solari.

aceasta nu exclude complet prezenţa altor factori. Situaţiile groteşti se realizează concentrat. 92 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Suprafaţa parodiei lui Lucian este totuşi mai amplă. sensibile fără sau chiar cu voia autorului. pe ritmul unui umor vivace. să persifleze cu un comic colosal — care a fost comparat cu cel al lui Aristofan — invenţia mitică însăşi 22. se profilează şi personajele create de Pseudo-Lucian. Primatul absolut al invenţiei epice rămîne deci trăsătură esenţială de unire a romanelor greceşti de toate tipurile. ci şi intenţia de a alcătui o poveste. 2). viu. Dar astfel Lucian ajunge să se refere în manieră parodică la miturile eshatologice difuzate de filozofi şi. adevărată. unde se bănuia existenţa unor fiinţe şi unui peisaj fantastic. Tot succint. Lucian afirmă nu numai orientarea umoristică a romanului. Iar Istoria adevărată oferă un model inteligent de povestire fantastico-umo-ristică pentru Orlando furioso sau Aventurile baronului Miinchausen. în trăsături precise. pe terenul ironizării sarcastice a acestora. bravura războinicilor şi avîntul iscoditor al exploratorilor. El parodiază atît gesturi reale. De fapt. cum se întîmplă mai târziii. Ambele romane se numără printre cele mai strălucite reuşite ale genului. întrucît funcţia destinului nu dispare integral. concise. Romancierul parodiază textele tratatelor de pace. autentic al Măgarului de aur. Ambii romancieri exploatează intens disponibilităţile na-raţiei la persoana întâi. strict indispensabile. şi fără a schiţa contextul social colorat. Ich-Erzăhlung scuteşte romancierul de obligaţia scindării intrigii pe paliere diferite. Ironia caustică subliniază direct momentele cele mai vioaie. două tablouri de luptă — bătălia dintre lunari şi solari şi cea idin pîntecul balenei dintre oameni şi monştri acvatici — Lucian parodiază textele istoriografilor : organizarea liniilor de bătaie aminteşte de cea a legiunilor romane. adică din Imperiul roman. prin invenţie şi nu prin implicaţii filozofice sau geografice. şarjată. ROMANELE GRECEŞTI ISTORICE ŞI UMORISTICE / 93 în amîndouă romanele. Pseudo-Lucian îl depăşeşte până şi pe Apuleius. abil decantate. m-am decis să mint mai onest decît alţii. Naratorii nu sînt personaje convenţionale şi corifeii nu încetează să .18). fără prelungiri inutile. relativ tulbure. Lucius sau măgarul notează anumite defecte morale cu rezonanţă socială. indispensabilă de altfel înţelegerii modului în care a fost curăţată insula din pîntecul balenei de peştii-monştri. O singură trăsătură 'de caracter domină pregnant. la Achilleus Tatios. inclusiv cele reproduse de Tucidide {de exemplu 5. iar aventurile lor se înşiră treptat. rafinat al sofiştilor inteligenţi. Ei se 'comportă concomitent ca martori şi ca protagonişti ai acţiunii. să mărturisească asupra evenimentelor. de a vedea meleaguri moi. să părăsească domeniul strict al geografiei. caricatura — ca cea a filozofilor şi a poeţilor din Istoria adevărată — apare condensat. De asemenea. pentru că voi spune adevărul numai despre un singur lucru şi anume că înşir minciuni". romancierul zeflemiseşte toate curentele filozofice antice : Platon trăia în cetatea pe care singur şi-o făurise. De asemenea.23 De fapt nici această figură nu se desluşeşte limpede în ţesătura intrigii. Romancierul mărturiseşte că aventurile povestite nu s-au petrecut niciodată şi nici nu au şanse de a se petrece (Lucian. cum ar fi cruzimea egoistă şi mai ales maliţia lubrică şi perversă a unor femei. Digresiunile obositoare şi amplificările retorice lipsesc cu desăvîrşire. matroane senzuale. ce se confundă cu spaţiul infinit al Universului. psihologia protagoniştilor din amîndouă romanele : curiozitatea nestăvilită. Parodia geografică se converteşte net în satiră literară. Homer însuşi declară poetului că n-a fost orb. aspiraţia oamenilor lumii locuite din acea epocă. 1). prezentând pe cel încheiat intre lunari şi solari. plin de umor. *-ROMANELE GRECEŞTI ISTORICE ŞI UMORISTICE / 9t Desigur. şi chiar corpurile cereşti vecine. în acest mod. Istoria adevărată exprimă. romanul evocă în treacăt instabilitatea soartei umane. că toate versurile apocrife îi aparţin şi că discuţiile referitoare la ele sînt pure neghiobii. însă într-o viziune mai vie. Parodia literară este la Lucian nu numai satirică ci şi umoristică.21 Deformată. afirmîn-du-se că de fapt el era un babilonian grecizat. însă în Istoria adevărată psihologia eroilor se schiţează în linii sumare. S-a afirmat că toată atenţia se concentrează asupra figurii protagonistului. potentaţi leneşi. Ist. academicienii nici nu intrau în Insula Fericiţilor. aventurile şi peisajele se succed rapid şi în linii viguroase. deoarece — în scepticismul lor — nu erau siguri de existenţa ei şi se temeau de judecata lui Radamante. Astfel se parodiază toată controversa privind locul de baştină al poetului. întrucît suprimaseră orice facultate de judecată (Lucian. mai pregnantă decît în oricare alt roman grec. o naraţie care să intereseze prin intriga sa.povestească.de a închipui poveşti şi. soldaţi trufaşi — aducînd puţine şi totuşi esenţiale semne ale reacţiilor caracteristice condiţiei lor. de a explora Oceanul Atlantic. ostentativ reliefată. colorat. răscolitoare. cît şi textele literare. Fără a întreprinde o reală anchetă asupra condiţiei umane. cum n-aveam nimic adevărat de narat. Cînd plăsmuieşte. Chiar Homer şi problemele legate de existenţa sa sînt supuse tirului comicului incisiv. Infernul urcat la suprafaţă şi situaţionat în nişte insule ale aceluiaşi Ocean. Lucian insera astfel scurta naraţie a aventurilor lui Skintharos. inclusiv Luna. Ist. altor valenţe. în domeniul compoziţiei lapidare. adevărată. uneori crud. Rîsul suculent al comediei greceşti şi al milezienelor se împleteşte fericit cu surîsul subtil. stoicienii se trudeau să urce panta virtuţii. pregnante. optica geografică populară antică îşi face drum în subtextul şi chiar în textul romanului : pămîntul care pluteşte pe apele Oceanului. Ele aleargă prin cele mai variate medii -— intervin ţărani şireţi. . Apare pe scară redusă şi povestirea anumitor evenimente într-o conversaţie dintre un personaj şi narator. epicureicii beau zdravăn. atent la observarea evenimentelor.

p. 163. pp. n.. în Neues Schweizeri-sches Museum. care polemizează împotriva ipotezei unei satire anticreştine în romanul lui Luoius din Pătrai.. 153—156. PERRY.. op. op. 1915. 15 CATAUDELLA. 62—67. Hellenistische Wundererzăhlungen. La novella greca. p. mai ales pp. n. cit. p. diss. Observă că Serapis îl protejează tot timpul pe Alexandru. Pasajele invocate ar fi sed prorsus totum recepit (Apuleius. a 4-a. Lavagnini apreciază confuzia fie ca rezultat al tradiţiei fie ca efect al dorinţei autorului însuşi. Totuşi. p. După opinia lui Cataudella. 4 Terenul esite însă prea labil pentru a putea aduce argumente decisive în sprijinul oricăror supoziţii cu privire la datarea acestor romane. Tăierea brutală a unor detalii furnizate de Lucius din Patrai a fost consemnată de cercetători.. 2). 1866.. n. ca terminus ante quem.. 327. care circumscrie ca veritabilă invariantă preeminenţa naraţiei unor aventuri palpitante. mai numeroase şi acompaniate de transformările realizate sau amplu povestite ale mai multor personaje secundare. Berlin. 1). 18 R. care s-ar fi disimulat sub numele personajului. Jean-Pierre CEBE. unde s-au adăugat detalii şi poate chiar episoade inedite pentru a se obţine un sfîrşit grotesc. deşi într-un lexic variat. întrucît romanul prezintă ca existent templul lui Serapis. Dar confruntarea atentă a notaţiilor autorului bizantin cu textul opusculului Lucius ■sau măgarul exclude catqgoric o asemenea ipoteză. p. pp. 3. nu bătrîn.22) faţă de ut eum penitus utero suo recepit (Sisenna. #• ROMANELE GRECEŞTI ISTORICE ŞI UMORISTICE / 95 14 Controversele sînt pe scurt prezentate şi analizate de CATAU-DELLA. op. 72. nu se poate exclude ipoteza descoperirii motivului transformării omului în măgar într-o povestire populară.34). 10. Ceva similar trebuie să se fi petrecut. 3 Dares a fost preot al lui Hefaistos la Troia. 40 îl urmărim pe măgarul Lucius hăituit de nişte meseni. cil. LAVAGNINI. relaţiile dintre variantele metamorfozelor s-ar constitui astfel : A • •i T ir. deşi refuză nuanţarea psihologiei lor în favoarea căutării efectelor scenografice. NOTE 1 Pentru distincţia între parodie şi caricatură cf. 124 . Biiche-ler. 2. 13 Cf. COCCHIA. direct. Limba celor două romane este construită clar. distrus la această dată. p. pe care Alexandru îl declară succesorul său predestinat (Ps-Callisthenes. savantul italian apreciază că anonimatul autorului ar fi facilitat apropierea ulterioară a subiectului de către alţi doi scriitori (Apuleius şi Pseudo-Lucian) ca o res nullius. // romanzo classico. cit. oricum glumele subsecvente acestei păţanii. dar.. 21 Se încearcă şi o explicaţie comico-fantastică a unor fenomene atmosferice insolite. op. marcate îndeobşte de căutările laborioase 94 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC ale retorilor. J9 CATAUDELLA. ed. şi CHASSANG. Este inutil să presupunem că Fotios citise un roman înrudit cu cel conservat nouă. 117. pp. 41. 359—374. 11 Cf. La caricature et la parodie dans le ?nonde romain antique des origines ă Juvenal. Cînd se intensifică bătălia dintre lunari şi solari curge mult sînge.24 Romanele umoristice. 2 CHASSANG. şi cele istorice completează deci tabloul structurii romanului grec. Leip-zig. 1904). însă concentrat dozate. VI.. 5 CHASSANG.. Dialogurile vivace. 339—344 . şi LAVAGNINI. REITZENSTEIN. pp. p. care-1 credeau turbat. 301—309. 113—160 nega cu excesivă uşurinţă existenţa romanului scris de Lucius din Patrai. care cade şi pe solul pămîntesc. Ist. Paris.19). întemeietorul Egiptului hellenistic. Enrico COCCHIA în Romanzo e realtâ nella vita e nell'attivită lettteraria di Lucio Apuleio. dar şi prin încadrarea în trama ei a povestirilor altor peripeţii enunţate în faţa protagoniştilor de către personaje secundare. op. cit. 30 opina cîndva că Lucius sau ■măgarul nar echivala cu romanul analizat de Fotios. 7 LAVAGNINI. Semnificative ni se par aluziile la goliciunea eroului după revenirea la natura umană. 1907. metamorfozele tînărului Lucius par să fi fost mai complicate. Catania. 33. Structuri compoziţionale variate. op. op.. vrăjmaşii noştri" (Ps-Callisthenes. 34. 318 (ANGELINI). 6 LAVAGNINI. 1. cit. pp. Intervenţia a fost în chip firesc mai liberă în ultimele capitole ale romanului. 8—13 (uneori disociaţia pare prea etanş statornicită. p.. cit. ci tînăr şi va supune pe perşi. . 149—165. realizează naraţia prin înşirarea aventurilor. în Lucius sau măgarul se redau şi concise monologuri. cercetătorul francez elucidează în chip remarcabil vocaţiile diferenţiate ale acestor două forme de expresie ale rîsului uman). 2). 96 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC 20 REITZENSTEIN. Concepută ca mostră de invenţie epică efervescentă. spune Lucian. lapidar. op. distanţat ironică. cit. LAVAGNINI. op. 41 să-1 vedem plecînd liniştit la drum împreună cu stăpînii săi. seducţia cititorului rezultă din utilizarea umoristică. 62 n. Met.^ 8 Deci ea este mult anterioară anului 387 e. anterior sau posterior acestuia. * Preoţii egipteni îl consideră un Nectanebo (ultimul faraon) înviat şi o declară limpede : „regele fugar s-a întors în Egipt. aşa cum am susţinut şi mai sus. pentru ca în cap. op. fragment 10 din Fr. Fireşte aci Pseudo-Lucian a eliminat unele evenimente intermediare. aşa cum am mai reliefat. cînd Homer a presupus că Zeus a turnat o ploaie de sînge la moartea lui Sarpedon (Lucian. animat cu iscusinţă.Desigur acest succes nu implică abandonarea principalelor tipare stilistice ale romanului grec.. . regăsim surprizele extravagante. 159. răsturnările palpitante. descripţiile şi părţile narative se îmbină în chip fericit în structura romanului. Cu sagacitate. De asemenea notează relieful conferit în roman lui Ptolemaios.n. op. Astfel în cap. în general. pp. această naraţie nu se detaşează complet de contextul istori-co-social lîn care a crescut şi exaltă sau persiflează însuşirile unor personaje. Apuleius Noi însă propunem : Lucius din P — Pseudo-Lucian — Apuleius 16 Fireşte. 32. cit. 1968. 12 Considerîndu-1 pe Fotios ca o sursă neglijabilă.. op.. poate ultima în-tilnire cu femeia care-1 iubise pe măgar sau numai motivarea licenţioasă a alungării lui Lucius. ^ Pseudo-Lucian Anstide — Lucius din Patrai "C . considerat de CHASSANG. The Metamorphoseon iscribed to Lucius of Patrae. Princeton 1920 . cit. a acestor procedee. J0 LAVAGNINI. pp. PARATORE. 1 observă că totuşi umorul parodic al autorului acestui roman se află departe de sarcasmul lui Lucian din Samosata. cit. cit. Organizarea iniţială a temei aparţine însă în mod cert aşa-numitului Lucius din Patrai. La Lucius din Patrai. adevărata. 16. p. cit.. Saturae et liber Priapeorum. 2 emite serioase îndoieli cu privire la atribuirea acestui roman lui Lucian pe baza analizei stilului. Dimpotrivă.. adevărată. . op. Ist. care explicau clarificarea şi ameliorarea situaţiei asinului (cf. p. cit. sugestia suspense-u\u\. Se relevă chiar şi folosirea inserţiei unor scrisori imaginare : Lucian reproduce o misivă adresată din Elizeu frumoasei Galipso (Lucian. 17 PETER. Der Roman bei den Griechen. 117 n. p. pp. La novella greca.

putem califica romanul latin drept literatură a condiţiei umane. GRIMAL. faţă de romanul grec. implicînd şi dezbaterea acută a unor concepte majore (ca de pildă cel al demnităţii la Andre Malraux). De fapt. desigur de la Stendhal şi Dostoievski.. menţionat mai sus. Tensiunea majoră a existenţei celui ce caută un cod etic implică itragicul. Este (însă demn de semnalat (şi de subliniat !) că hellenii n-o cunoşteau.Tocmai de aceea Balzac s-a transformat. precum corespunzătoare adevărului sînt în mare parte — şi mai ales în linii generale — reflecţiile lui Georg Lukâcs. să abordeze perspective globale. cea romană era îmbibată de gustul ficţiunii şi saturată de legendă.5 Dar ceva adevărat se regăsea în această polaritate. dincolo de care ar fi utopic să se treacă.3 în acest sens. după cum mărturiseşte singur. spiritualitatea latină s-a dezvoltat totdeauna în alte contingenţe istorice decît cea greacă şi a tins spre o structură proprie. Desigur. în interiorul cărora ar fi meschin să se rămînă. cînd a furnizat şi titlul unuia din cele mai bune romane. natura sa. Cornutus.22 23 24 Cf. în afară de Seneca. mai propice unor asemenea meditaţii. unui stil de viaţă. Nat. mai sus indicate. // romanzo classico. Caracterizarea de roman al condiţiei umane aderă destul de clar la producţiile romaneşti latine. a unei legi morale. dar experienţa lor. p. NUTI). însă tinde să-1 depăşească. scrisă de un senator în anul 97 Le. datorită contextului istoric diferit. în demiurg al unei vaste enciclopedii revelatoare. ca să ne limităm la contingenţe istorice imediat aderente momentului în cauză. peisajului ambiant. 1. după părerea noastră. 1342—1343. formele exterioare ale unei culturi romane introvertite. care reia formula prototipului helle-nic. el apare tocmai în momentul proliferării meditaţiilor asupra aceleiaşi condiţii umane. relevă semnele dezvoltării istoriografiei filozofice reprezentată prin Fabius Rusticus şi ulterior prin Tacit însuşi. Ut V ROMANUL LATIN AL CONDIŢIEI UMANE Romanul latin. 115. Sfiîrşitul vieţii protagoniştilor lui Andre Malraux este îndeobşte tragic şi absurd. Iată cum caracterizează savantul francez Jean-Marie Andre semnificaţia acestor formule ■: „Aceste expresii desemnează mai puţin esenţa omului. însă esenţial este tocmai acest act al căutării care — într-o optică manifest optimistă — oferă umanităţii o pildă pregnantă. 7 etc). Genul romanesc putea avea succes întrucît el era organic deschis. Totuşi. mai funcţionale. romanul datin prefigurează o vocaţie fundamentală realizată în revoluţiile romaneşti succesive din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. şi LAVAGNINI. interior agitate. Rădăcinile ei au fost căutate & opera lui Stendhal şi s-a considerat că ea ilustrează căutarea unui cod. op. pp. 6 însă. pe temeiul unor experienţe esenţiale. Preferinţele publicului roman continuau să se . Protagoniştii romanului latin nu sînt.. unui stil de viaţă. Chiar admiţînd numai definiţiile limitative ale lui Alberes. Lucan şi Epictet. aproape tot romanul modern. ancheta asupra condiţiei umane se impune mai intens. şi de ciroulaţia intensă a povestirilor mile-ziene traduse de Sisenna. numai forme nu şi haos. Augusto Rostagni a simplificat şi exagerat cînd a opus spiritului grec. Romanii au fost cei care au inventat-o: Expresia condicio humana este pentru prima oară atestată la Cicero (Tuse. Cf. ni se pare semnificativ şi faptul că Balzac a acordat o atenţie majoră lucrurilor. ca cea despre pasărea Phoenix. de interogarea interioară perEUGEN CIZEK . că ea exaltă voinţa şi reduce totul la optica şi experienţa eroului.15). consacrată unei cariere prodigioase în secolul nostru. ulterior. CATAUDELLA. acest moment poartă urmele reflecţiilor dramatice. locul care-i este atribuit printre muritori şi în sînul universului. prielnic mitului. 1. desigur. care reliefează că grecii cunoşteau numai răspunsuri. nu reprezintă o creaţie a modernilor." * O anumită direcţie a romanului modern a fost definită ca cea a condiţiei umane. noi nu considerăm tragismul ca cea mai importantă valenţă a acestui roman modern al condiţiei umane. roman al invenţiei narative şi al aventurilor precipitate în lanţ şi sărind peste cel medieval şi post-medieval. FORMULA condiţia umană. Romans grecs et latins. ca şi societatea hellenistică. substanţa spirituală fiind redată la timpul prezent.n. ca gen independent. un Garine sau un Kio şi nici măcar cu un Alioşa Karamazov. în secretar al societăţii franceze. după depăşirea structurilor literare balzaciene şi după instalarea unei perspective acuzat interioare.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC manentă asupra situaţiei omului în natură şi în societate şi asupra posibilităţilor de a accepta sau respinge această condiţie. 269 (R. este marcat de eforturile definirii condiţiei umane. 2. ROMANUL LATIN AL CONDIŢIEI UMANE / 99 Romanul latin este pregătit de diverse povestiri romaneşti. conducînd în secolul nostru pînă la descoperirea oinei noi formule romaneşti. 4 Totuşi. 19. dimensiuni cosmice.2 Dar. Quaest. legea morală pe care o promovează nu sînt înfnînte. evenimentele şi decorul fiind simţite pe măsură ce se desfăşoară acţiunea protagoniştilor. roman al condiţiei umane — Geneza romanului latin — Arhetipurile. nu şi întrebări. cît locul care-i revine. Experienţa complexă a eroului se schiţează într-un context istoric dat. Oricum. efectuate de Musonius. cit. numai soluţii — uneori enigmatice — dar nu şi enigme. 4 . Condiţia umană defineşte posibilităţile omului. p. iar formula echivalentă sors humana revine frecvent în opera lui Seneca. congruente lirismului subiectiv. comparabili cu un Perken. meditaţiei interioare. începînd de la Balzac şi. poate mai congruente. praef. receptiv faţă de experienţele literare noi. contemporan al primului roman creat pe solul culturii latine (De beneţ..

mai ales începînd din secolul al II-lea î. Pseudo-Lucian. frenetic sensul vieţii. Lucian şi Petroniu sau Apuleius. Aceste cadre se constituie chiar în periplul lor. devine caducă. a experienţelor politice şi ideologice. considerată în ansamblul ei. mai ales peisajul social. Pornind de la acest peisaj social. chiar dacă le place să privească şi să povestească. acuzată sub dominaţia cuceritoI^^HB 100 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC rilor romani. simbolice pe care le poate implica respectiva istorie". tocmai pentru că interesau prevalent rosturile omului şi contextul lor social-moral. Protagoniştii nu mai pot întkzia excesiv în faţa realităţilor. Genul romanesc era deci îndemnat să mediteze asupra vieţii concrete a oamenilor şi asupra slilidui de viaţă funcţional. El nu putea evita o anumită tensiune problematică. din motivele expuse mai sus. desprins din interpretarea faptului trăit. De altfel. . Romanul latin luminează totul. creează o corelaţie permanentă lîntre public şi protagoniştii naraţiei. în aceste împrejurări evazionismul spiritual se manifesta mai estompat decit în epoca hellenistică şi publicul se interesa mult mai intens de problemele funcţiei reale a existenţei umane. iar. Trebuie. care somează şi captivează semnificativul. de asemenea. Toţi scriitorii moralizau insistent şi satira socială se dezvolta irezistibil. Aceşti naratori caută febril. precum romanul. decît cei impuşi de circumstanţele istorice specifice sau de o vocaţie sau alta a spiritualităţii latine. criza de creştere a societăţii romane comporta remodelarea neîncetată a ierarhiilor sociale.7 Sensurile prioritare ale culturii romane nu se dezintegrau ci doar se readaptau. dar în comparaţie cu romanul grec pierde din pondere în structura generală a romanelor. Fenomenul s-a petrecut în antichitate cu atîtea alte specii literare şi se petrece în vremurile noastre cu arta filmului.n. Ne gîndim la faptul că. Ambele romane latine sînt scrise ca autobiografii fictive. care au obligat asemenea specii să depăşească apreciabil finalitatea originară. cedind teren comentării vii a peripeţiilor. Nici sentimentalismul sau idealismul nu epuizează substanţa romanului grec şi nici adresa satirică nu funcţionează ca esenţă unică a tensiunii şi complexităţii problematice restituite de Petroniu sau de Apuleius. în Satyricon îşi îm Măgarul de aur subzistă numai un singur protagonist. ci trebuia s-o recreeze într-o viziune interioară. introduce imaginea direct în conştiinţa cititorilor. Imperiul roman dizolvase reflexele spirituale ale mentalităţii oraşului-stat. adecvat personajelor. romancierii latini vor construi în opera lor un tip de civilizaţie unic.9 Din această vocaţie a romanului latin derivă o structură literară particulară. relevantul. Epoca hellenistică precedase şi apoi reflectase decadenţa civilizaţiei greceşti. p?egnant. şi menite iniţial soartei unei simple serii de divertismente pure. impuse de presiunea gustului public irezistibil. u Totuşi nu ni se pare pertinentă nici încercarea de a elucta disocierea fundamentală a romanului latin de cel grec. romanul latin nu putea oglindi neutru realitatea istorică. mai direct. recunoscut că această structură poate fi pusă în relaţie şi cu alţi factori. Desigur. de moravuri şi de reflexele lor. 8 Totodată. în virtutea vocaţiei sale istorice.e. romanul latin era obligat să sporească atenţia acordată lucrurilor care înconjoară omul. ci diferenţele de mesaj şi de structură a profunzimilor infirmă şi plasarea în aceeaşi categorie — romanul realist şi satiric — a romanelor lui Luciiis din Patrai. însă într-un context istoric în bună măsură diferit de cel specific epocii hellenistice. Prin urmare diferenţierea tradiţională a istoriei literaturii romaneşti pe două tipuri — adică idealisticsentimental şi satiric — primul exclusiv grec şi al doilea mai cu seamă latin. morală şi politică.10 Personajele nu se instalează în cadre temporale şi spaţiale prestabilite. dacă în romanele greceşti acţionează două sau trei personaje principale. indiscret. Nu deosebirile lingvistice sau etnice. stabilitatea şi apoi stagnarea socială. De aceea romancierul preferă racursiul viu.dezvolte. în contextul unei crize de creştere. prin excelenţă ale protagonistului narator. sociale. care iîi oferă perspectiva liniară congruentă. romanul latin se îndrepta concomitent spre o imagistică „cinematografică" şi spre un mesaj filozofic. E contraria.n. ontologice. racursiul facilitează construcţia timpului şi a spaţiului descrisă de 102 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC noi. directă sau indirectă. şi trebuia să abandoneze atmosfera senină care încheie toate tribulaţiile eroilor romanului grec. Necesitatea concilierii limitelor atenţiei umane cu multitudinea exterioarelor pătrunse în naraţie prescrie de asemenea racursiul. Romancierii latini vor practica arta racursiului. instalase. Unele din asemenea specii au avut o existenţă ROMANUL LATIN AL CONDIŢIEI UMANE / 101 istorică efemeră. şi in atîtea alte momente istorice.. converteşte ipovestea eroului în aventura lectorului. iar condiţia umană este explorată selectiv şi deci pregnant. transformă experienţa indirectă în directă. Asemenea procedură favorizează tehnica racursiului. la rîndul lui. Racursiul dobîndeşte însă importante valenţe în naraţia la persoana întîi. Ich-Erzăhlung permite romancierilor să structureze timpul şi spaţiul ca cele ale personajelor. romanul latin relevă — deocamdată la nivelul rudimentelor — bivalenta atribuită de Alberes expansiunii maxime a genului : „romanul oferă în acelaşi timp atracţia puternică a unei istorii şi imensul registru de rezonanţe psihologice. Comunicarea unei reţele de evenimente imaginare rămîne bogată. de experienţele sociale. Oricum. estetice. tocmai datorită popularităţii oîştigate. congruentă căutării semnificaţiilor de ordinul esenţei. specii literare noi. altele au beneficiat de o carieră prodigioasă. au atras în sfera lor artişti de prestigiu şi preocupări de profunzime. dar şi al cadrelor ei. anterioare apogeului atins abia în secolul al II-lea e. Desigur comicul este exploatat pe larg de romancierii latini: aventura huricscă. aproape o impune. să investigheze mai dur. parodia şi caricaturile abundă.

Tocmai pentru că era secretarul ei şi i-a străpuns misterele. 3 Cf. 82. 5 Augusto ROSTAGNI. înzestraţi cu un talent superior antecesorilor şi stăpîniţi de finalităţi fără precedent în modelele lor. preferinţa pentru viaţa cotidiană sînt în acest sens revelatoare.. Gruparea autorilor citaţi în fraza noastră în aceeaşi categorie. 1964. dar acceptat şi de alţi cercetători. Ich-Erzăhlung este uti\0f ROMANUL LATIN AL CONDIŢIEI UMANE / 103 lizată în romanul latin înainte de introducerea sa în omologul grec. gustul spectacolului şi punerile în scenă ostentative evidenţiază relaţii cu comedia latină. toţi eroii romaneşti caută. în romanele latine. 11 Cuplul roman idealisitic-roman satiric este sugerat de ROHDE. HANSLIK. op. Petroniu se adresează în chip manifest mimului latin. Filologii . S. art. cit.» Disjuncţia romanului latin de cel grec nu echivalează cu recuzarea oricăror relaţii între ele. Reţetele oferite de aceste arhetipuri sînt însă folosite original de cei doi romancieri latini. dimensiunilor reale şi chiar titlului romanului. CALDERINI. 7 Sclavia ca atare intrase în impas şi colonatul se impunea ca succedaneu. observaţia realistă. De asemenea ambele romane latine insera generos în povestirea-cadru mai multe nuvele mile-ziene. VII. op. Torino 1913. Dar despre toate acestea vom scrie mai amplu în paginile următoare. efervescenţă ilustrată moderat în romanele Iui Heliodor şi Achilleus Tatios (vezi mai sus cap. cit. 28. Le avventure di Cherea e di Calliroe. Bucureşti. a trebuit să se întrebe dramatic asu8 — Evoluţia romanului antic — c. n. 4 R. deşi obiectivele esenţiale vor fi altele.. 21. trimit ostentativ la ele tocmai spre a sublinia libertatea lor.n. introducere la Caritone di Afrodisia. Umorul spumos. politică. cu seva sa bogată. n-au afectat profund lumea greacă. morală. 180. 305 şi urm. De asemenea. 2672. Vom reveni insă asupra acestei probleme cînd vom prezenta în parte pe fiecare dintre ei. Cum romanele greceşti apar înaintea celor latine. 2 ALBERES. 1968.n. Noul roman francez. VI PETRONIU Enigmele Satyriconului — Subiectul şi arhetipurile romanului — Structura universului Iu Petroniu — Tipologia personajelor — Procedeele compoziţionale — Umorul lui Petroniu — Limba Satyriconului PRIMUL roman latin este cunoscut sub numele de Saty-ricon şi este atribuit lui Petroniu. op. Fiecare dintre cei doi romancieri a utilizat şi modele strict specifice. s-ar spune că amîn-doi iau distanţă faţă de modelele lor. 29 şi urm. pp. şi Romul MUNTEANU. Genio greco e genio romano nella poesia. cit. Roman din Lexikon der alten Welt. N. în timp ce romanul tradiţional se instala de la început într-o viziune a lumii care era cea a povestitorului". Seneque. 240—258 şi mai ales p. 4. III). în funcţie de o vocaţie mileziană comună. op. foarte personal aceste reţete întrun alambic construit din valenţe profund originale. 12 O discuţie amplă a problemei se reliefează la A. După părerea noastră Balzac n-a fotografiat impasibil. Naraţiile de călătorii fantastice oferă şi ele un model Satyriconuhd şi Măgarului de aur. p.e. Paris. Totuşi majoritatea cercetătorilor consideră . p. NOTE 1 Pierre AUBENQUE — Jean-Marie ANDRE. Pe de altă parte prestigiul tiparelor create anterior se menţine în romanul grec şi după ce jumătatea helle-nică a Imperiului roman intră în efervescenţă religioasă. Raporturile cu literatura populară. Ambii autori fac de altfel aluzii la teatru. 8 Crizele economico-sociale şi politice ale secolului I î. ca de pilda cei ai romanului latin. societatea vremii sale.n. mecanism bazat pe omologia dintre axele Iui şi tendinţele esenţializate ale societăţii. 241 unde afirmă că romanul condiţiei umane „prezintă un ins în goană nervoasă către o viziune a lumii. Controverse intense se desfăşoară în jurul autorului şi datei. p. 1929. această situaţie sporeşte multele enigme care înconjoară existenţa Satyriconului. unul din cele două romane latine va parodia tribulaţiile cuplului erotic al modelelor greceşti şi celălalt va împrumuta trama sa unui arhetip redactat în limba greacă. consecvent exterior şi detaşat. în special cu speciile genului comic popular..au risipit nenumărate argumente pentru a încadra Satyriconul . iar Apuleius investighează resursele basmului grec. pp. p. în Rivista di filologia e di istruzione classica. constituie o insulă de literatură antiretorică într-un moment istoric dominat de retorică şi nu moralizează niciodată ostentativ într-o vreme cînd moralismul emfatic era la modă. gîndirea inedită a ansamblului. p. LUKACS. la structura scenică a unor secvenţe ale romanului. Zurich-Stuttgart.. 54. 9 ALBERES. sînt mai acuzat reliefate în romanul latin decît în corespondentul său grec. Mai mult decît atît. op. 716 104 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC pra sensului într-un uriaş mecanism literar care surprinde tendinţele acestei societăţi. care funcţionează aproape autonom în economia operei. Simţul comic italic circulă intens în ţesătura ambelor romane latine. 10 Pentru Lukâcs. se evidenţiază la LAVAGNINI. Optica unor călători care contemplă şi se mişcă în ritm de voiaj se profilează în ambele romane latine. 1965.. 3 G. Noi credem însă că numai unii dintre ei se dezvoltă sub semnul căutării. dar în ansamblu societatea romană va cunoaşte o primă fază a declinului abia în secolul al IH-lea e. în secolul I şi chiar în veacurile II şi III e. ar fi fost absurd ca scriitorii romani să nu se fi adresat modelelor hellenice. accentele satirice.într-un moment sau altul din evoluţia Imperiului roman. pp. deşi legat prin numeroase fire de epoca în care a luat naştere.12 De altfel aventurile şi surprizele se succed vertiginos. cit. Dar acest roman din care nu mi s-au păstrat decît fragmentar 141 de capitole. în romanele latine arhetipul imilezian se manifestă mai pregnant decît în cele greceşti.. Petronius şi Apuleius prelucrează liber. Or. Spiritul milezian coroziv. cit.

2 Numele şi personalitatea autorului au suscitat polemici mai complexe. autorul Satyriconului se referă la personaje şi obiceiuri specifice epocii neroniene. 73). Într-adevăr. Mai mult decît atît. tfoafte aprinse în perioada în cauză. 31. Totodată. afirmarea ostentativă a unui absolutism imperial oarecum utopic.n. menţionat şi de un alt autor (Suetoniu. căci noi nu posedăm în prezent decît o modestă parte a scrierii lui Petroniu. Anale. Cuvîntul ar reprezenta un genetiv plural. într-adevăr numele circula foarte frecvent şi izvoarele literare şi epigrafice menţionează mai multe personaje cu acest mume chiar în timpul lui Nero. De asemenea. alcătuit în aceşti ani. aqua nitiata (Petroniu. el se referă la un cîntăreţ cunoscut numai în epoca lui Nero. dimensiunile reale ale Satyriconului erau cele ale unei opere literare voluminoase. Tacit nu-1 menţionează pe fostul consul Petronius ca autor al Satyriconului : deci un alt Petronius ar fi putut scrie romanul. utilizează ca sistem de referinţă moravurile specifice domniei acestui împărat. micul favorit al lui Encolpius. printre altele. în realitate situaţia este mult mai complicată.admitem că el şi-a scris opera la vârsta de 15—20 de ani. cf. Nero. preferăm forma Satyricon. preoteasa zeului Priap. dacă nu . Pe lingă aceasta. Noi ne-am străduit însă să demonstrăm că romanul a fost redactat în anii 61—63 e. Nat. etc. unde au loc discuţii aprinse. . o aluzie la termenul latin satura care a însemnat iniţial „amestec". pune în discuţie unele probleme literare care o pasionau. Ei se ceartă pentru Giton. Textul conservat începe brusc într-o scenă desfăşurată la o şcoală de retorică. 20) ca şi de terminaţia greaca a titlului. 37. într-adevăr în Satyricon nu apar nume de personaje cunoscute în aria istoriei după 68 e. Astfel. necruţător cu vechile forţe sociale. conferă un dramatism intens şi foarte complex existenţei oamenilor. era cunoscut pentru inteligenţa şi rafinamentul său epicureic si de aceea supranumit elegan-tiae arbiter (Tacit.romanul redactat şi editat în timpul domniei lui Nero. care narează acţiunea romanului. a reflecţiilor pe marginea unor discuţii cu privire la condiţia sclavilor. în continuare. în ceea ce ni s-a păstrat. Hisl. iar aluziile la împăraţi şi alte personalităţi din prima jumătate a secolului nu trebuie să surprindă la un romancier care le cunoscuse direct. căci adjectivul substantivizat comporta. -um). dacă nu ale unui roman fluviu. artificialitatea temelor şi stilului. Tacit menţionează un Petronius favorit al lui Nero. De aci s-ar putea lesne deduce că Satyriconul a fost scris tocmai de personajul amintit de Tacit. în continuare. Hist. Considerăm această ipoteză ca foarte solidă. Titlul complet ar fi deci satyricon liber — „carte de satire" sau „carte de amestecuri". a unor aluzii disimulate la Persius. decadenţa culturii care se depărtează de marii clasici. 30). aventurile celor doi colegi continuă în acelaşi stil extravagant. momentul Nero marchează un pisc în dezvoltarea literelor şi filozofiei. Cercetătorii moderni notează că unele izvoare antice şi cei care în evul mediu au copiat manuscrisele Satyriconului au putut ei înşişi să se lase înşelaţi de strălucirea mărturiei lui Tacit şi să adauge *PETRONIU / 107 epitetul de „arbitru". gradual efectuată.16—18 . probabil. 16. ar fi acelaşi cu cel pomenit de Tacit.8).3. ' De asemenea Satyriconul respiră atmosfera particulară epocii lui Nero. Nero. Encolpius. consul chiar în anul 62 e. unele mărturii antice şi aproape toate manuscrisele care au conservat textul incomplet al romanului indică drept autor pe Petronius Arbiter.5 Ţinînd seama de mărturia scriitorului antic Marius Victorinus (Petroniu. Acest personaj. înainte de a fi obligat de cezar să se sinucidă. 4 Titlul romanului a suscitat alte nedumeriri. sclavii toarnă la o masă apă răcită ân zăpadă.n.n. fragm. care împiedică realizarea unei educaţii solide. Dar Pliniu cel Bătrîn declară foarte limpede că această aqua niuala a fost inventată de Nero şi că ea nu se cunoştea înainte de domnia acestui cezar (Pliniu. Nat. care l-ar prezenta pe Petroniu direct ca autor de satire. Anumiţi filologi admit această indicaţie. îl aflăm pe tînărul intelectual vagabond Encolpius în postura de student de ocazie care reprobă ruperea reto108 / EUGEN CIZEK . Eliminarea reziduurilor de viaţă şi structură socială mai veche. tonul şi coordonatele naraţiei se modifică brusc. s-a susţinut cu argumente foarte convingătoare că autorul Satyriconului ar fi Titus Petronius Niger. fost consul.3 Cu cîţiva ani în urmă. Oricum.. (deci în perioada căreia noi îi atribuim romanul). dar alţii o consideră efectul unei confuzii. observă fuga din şcoală a prietenului şi colegului său Ascyltos : îl descoperă la uşa unui lupanar. sînt tîrîţi cu forţa la o orgie de Quartilla. pe baza polemicii îndreptate împotriva poemului Pharsalia al lui Lucan. 31).n. evoluţia sinuoasă a economiei. poet mortîn 62 e.. Profesorul Agamemnon îi dă dreptate dar incriminează gustul publicului şi pretenţiile părinţilor. Peri-oeţiile acestor capitole au fost numite de cercetătorii mo-lerni Aventurile lui Encolpius.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC ricii de viaţă. 47)..6 Una din copiile de bază ale Satyriconului ne informează că fragmentele reproduse de ea şi cunoscute nouă ar proveni din cărţile cincisprezece şi şaisprezece ale romanului. şi Pliniu. un anume Menecrates : libertul Trimalchio fredonează în baie 106 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC o arie a acestui citared (Petroniu. — alcătuit după regulile declinării greceşti — al unui adjectiv satyricus (-a. şi Suetoniu. Acest Caius sau Titus Petronius. Epoca lui Nero reprezintă cea mai tensionată şi mai bogată în semnificaţii secvenţă a secolului. Prima parte a acestor conversaţii este pierdută. menţionat într-o inscripţie. cu numele întrucîtva alterat. Manuscrisele indică diferite grafii pentru acest titlu sau propun chiar un altul. încearcă să vîndă într-o piaţă o manta furată.

care-i oferea modelul umorului pătrunzător şi puţin amar al observaţiei acute a realităţii cotidiene şi al satirizării dezinvolte a unor moravuri. " Cercetătorul francez Paul Veyne a pus în lumină şi utilizarea tiparelor povestirilor de călătorie. obiceiurile ei extravagante şi ridicole. mai populară şi mai licenţioasă. dar totodată îl şi persiflează. S-au recunoscut în aceste nuvele tiparele nuvelisticii mileziene ca IchErzăh-lung. A treia parte a romanului a fost numită Aventurile lui .Urmează apoi episodul principal al romanului. evident la modul persiflant. Helm şi tentează lîntr-un fel 110 / EUGEN CJZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC pe Quintino Cataudella. ţinut să taie porţiile la naşă. Primul contact ou acesta. Petroniu trimite manifest la Varro prin uzitarea tiparului compoziţional cel mai vizibil — amestecul de versuri şi proză — prin parodierea stilurilor altor genuri. Pe de altă parte. prin rîsul abundent. Cel puţin două din nuvelele încastrate de romancier în povestirea sa sînt incontestabil mileziene : Băiatul din Pergam şi Matroana din Eţes (Petroniu. Bucatele sînt pline de surprize. dispute între hoţi. Un sclav al retorului Agamemnon îi invită pe Encolpius. maniac al versificării. convertirea în parodie se efectuează în Satyricon cu un talent şi o capacitate de invenţie unică.9 Dar nu avem nici un fel de vestigiu de existenţă a unui asemenea roman. Motive ca cel al trădării erotice şi cel al pierderii virilităţii atestă de asemenea filiaţia cu milezienele.umolpus. pe multiplicarea parodiilor şi a vervei satirice. uneori chiar trivial. o divinitate inferioară. se îmbarcă toţi trei. prin umorul popular. prin arta burtlescă a naraţiei. Ulterior îl regăseşte şi pe Giton. Fiecare loc din roman are o valoare fizionomică. care-şi lăsa averea celor dispuşi să-i mănînce cadavrul. 85—87 şi respectiv 111—112). într-adevăr Encolpius se desparte de Ascyltosr are-1 luase cu el şi pe micul Giton. anterior Satyriconului şi deci mult mai vechi şi mai acid decît opusculul iui Pse-udo-Lucian. descifrând surpriza călătorule i faţă de ineditul peisajului ignorat pînă atunci de el. Petroniu porneşte de la modelul grec. Uneori nîncarea simbolizează zodiacul . Aşa cum remarca odinioară Emile Thomas. fata încântătoare ca Venus. Encolpius narează apoi banchetul. •ovestesc lîntîmplări personale . Totodată Petroniu a recurs şi la sugestiile tradiţiei mileziene. \scyltos şi Giton la ospăţul dat de bogatul libert Trimal-:hio. Ca şi Apuleius. cârpe). încarnează o calitate morală sau un prodigiu : Crotona apare. survenit chiar înaintea ospă-ului şi anume la baie. de a contesta comic industria romanului grec serios. Intenţia de a parodia. încep conversaţii. socotindu-i intenţional contrapuşi eroilor sentimentali ai romanului hellen. ajung în oraşul Crotona din sudul Italiei. oprimant pentru Encolpius şi Giton. vechii lor duşmani aflaţi întîmplător pe corabie. Encolpius. citatelor. această ipoteză întruneşte incă adeziunea lui R. Pe lingă prezenţa autobiografiei fictive. ilustrat de Varoo. Cena 1 rimalchiorâs. implicaţiile iubirii efebice. în această oalitate. ceea ce reprezenta atît sumele cît şi sarcina sclavului. şiretenia pedagogilor. Scăpaţi de la moarte. Pentru a scăpa de urmărirea lui Ascyltos. Gazda se îmbată. nesenii. şi la Seneca. localizarea geografică. strident îmbrăcat. adică Banchetul lui Trimalchio (cap. Petroniu este singurul romancier antic care a recurs la disponibilităţile acestui gen literar de mare succes. numai atacul piraţilor lipseşte din colecţia tiparelor romaneşti.7 Nu este absent nici jocul capricios al destinului. S-a pus de multă vreme problema existenţei unui roman parodic grec. scene de gelozie. Unii vînători de testamente declară că acceptă clauza. după o cruntă răfuială cu Lichas şi Tryphaena. Ea nu mai este Eros. de . în această suită de aventuri se poate lesne recunoaşte amprenta unor episoade-clişee ale romanului grec : călătorii pe -mare marcate de furtuni. Diverşi meseni. panta finală acută şi ironică. numai jocnind din degete. autorul Satyriconului a exploatat tehnica acestor povestiri. chiar şi divinitatea ofensată şi dornică de răzbunare din romanul grec. care se întreabă asupra validităţii sale. alteori Trimalchio strigă in sclav Taie. 2678). prieten cu Trimalchio. ci Priap. felurile de mîncare. taie (Cârpe.8 De aceea unii cercetători i-au calificat drept antieroi. prin utilizarea proverbelor. Paul Veyne atrage atenţia asupra stupefacţiei vădite de Encolpius faţă de cele PETRONIU / 111 ""zute în casa lui Trimalchio. des-:rie casa gazdei sale. cu mare pompă soseşte ibertul Habinnas. părăseşte şcoala lui PETRONIU / 109 Agamemnon şi se împrieteneşte cu bătrînul poet rătăcitor Eumolpus. cuplul central din romanul grec — băiatul frumos ca Apollo. Regăsim. pe compoziţia intenţional dezordonată. intîlniri neprevăzute. Eumolpus se dă drept mare bogătaş fără copii. dar cheamă sclavii trufaş. liberţi cu toţii. pentru a potenţa complexitatea structurii romaneşti. care se joacă :u mingea printre copii. Eterogenitatea. Maeoonas şi Seneca. elevă cum a făcut carieră şi îşi face funeraliile încă în riaţă. Encolpius şi prietenii săi fug la han. Căci cei doi semnifică. recunoaşteri. unde exploatează lăcomia numeroşilor vînători de testamente. diversele întîmplări ce au loc n timpul cinei etc. şi ceilalţi trec drept sclavii săi : astfel Encolpius ia numele de Polyaenos. apare ca o evidenţă. Heinze. Romanul se întrerupe cu stabilirea testamentului fictiv al lui Eumolpus. Profitînd de gălăgia. de asemenea transfigurată parodic. naufragiază. autorul satirei Apokolokyntosis. care exclude copia conştiincioasă Tot atît de pregnantă este şi prezenţa satirei menippee latine. ne-decis cui să-şi lase avuţiile. unde. forma descusută a compoziţiei satirei menippee ca şi combinaţia versuri-proză au putut fi folosite cu mult succes de Petroniu pentru a obţine efecte inedite. Eumolpus >şi Gitoii pe un vas. este surprinzător de burlesc : Encolpius vede un bătrîn chel. el eşuează comic într-o aventură cu frumoasa matroană Circe. care provocase chiar şi inter-enţia pompierilor. Lansată de R.10 Genul se axa pe amalgamul prozei şi al versurilor în acelaşi text.

Astfel lîn roman se configurează an anumit tip de civilizaţie. latifundiar. Printre meseni se află de altfel un libert care sărăcise din pricina acestei concurenţe. pentru prima oară în literatura latină abundă aventurile unor personaje ce nu aparţin nici legendei şi nici istoriei. curtezane şi pro-ceneţi etc. ca o capitală a cupidităţii. pungaşi de rînd. a realizat o sinteză profund originală. liberţii apără cu vehemenţă excesivă pe Trimalchio de ironiile oamenilor născuţi liberi (Petroniu. se osteneşte să-şi impresioneze invitaţii etc. ale cărui mistere se lecriptează lent." 17 Printre meandrele maraţiei se agită frenetic o galele de personaje groteşti. 38). 45) sau conduc ateliere. cit un observator. unde se îmbinau mitologia 'populară şi cea savantă. poetul Horaţiu. satiric experienţele sociale şi morale de mediului colindat de acestea. Petroniu nu se mulţumeşte să construiască o anumită scenografie adecvată mişcării personajelor :i relevă inteligent. n şcoli şi taverne. într-adevăr fantezia efervescentă a romancierului deacă de la documentaţia excepţională asupra realităţii ociale — oferind. cum semnala profesorul Pierre Grimal. Acest ultim personaj aminteşte întruoî'tva de Nasidienus Rufus.15 Nu trebuie dedus din această evocare a arhetipurilor recunoscute în structura Satyriconului că romanul se constituie ca un mozaic de reminiscenţe eteroclite. 14 Se pare. specii de gen comic popular şi italic. Este clar că pe ei toţi îi apasă statutul lor social. apoi comerciant şi în sfîrşit latifundiar-cămătar. în această privinţă. cu drepturi depline şi se asimilau diverselor categorii de oameni liberi. . deoarece în sinea lor îşi consideră condiţia drept o tară ruşinoasă. de elemente moştenite din diverse genuri sau opere. iste tocmai un tip de civilizaţie romană spre care aspiră i străinii însetaţi de romanizare.pildă. el n-a considerat ndeobşte necesară structurării marelui său mecanism social PETRONIU / 11} investigarea originii fenomenelor încorporate naraţiei. diferenţa faţă de antecedentele arreceşti este imensă. în discuţiile purtate de mesenii lui Trimalchio apar şi elemente tributare poveştilor timpului.18 Cu alte cuvinte.12 Pe lîngă resursele comediilor propriu-zise.19 Liberţii înşişi se străduiesc să-şi valorizeze mult prea zgomotos propria condiţie. ca în romanul grec. 48). în hanuri şi tîrguri. un mecanism omolog. 57—58). Chiar Iîn mai mare măsură decît Apuleius. el ajunge succesiv intendent. El n-a avut :apacitate de penetraţie a misterului social. 37). Se citează astfel Povestea Sibilei închisă în sticlă (Petroniu. Petroniu evidenţiază că liberţii nu constituiau o categorie socială stabilă. Şi aici abundau parodiile. că Petroniu s-a inspirat din marele său antecesor. negustori de haine (idem. de asemenea. Toţi liberţii de la masa lui Trimalchio sînt vanitoşi^ egoişti. avizi de concurenţă acerbă. Toţi liberţii îi dispreţuiesc pe intelectuali. Cariera liberţilor şi sistemul ei de referinţe sînt migălos cercetate de autor. o caricaturizează :u o virtuozitate uluitoare. reliefată de rîalzac şi a construit faptul social mai degrabă ca un dat iecît ca un rezultat. 1(i Periplul acestor antieroi este astfel dirijat încît să dea putinţa observării acute a realităţilor ăntimpinate. astfel se evidenţiază limpede modul în care un gen iterar grec se transformă în mîini romane şi se îmbibă de jn realism acuzat care este cu totul străin romanului helle-lic. care mimează aristocratul fin. tocmai pentru că s-a distanţat parodic de izvoare. Totodată Trimalchio însuşi etalează un lux strident şi se osteneşte să-şi cîştige prietenia aristocraţilor de viaţă. Deosebit de judicioase ni se par următoarele iprecieri ale profesorului Pierre Grimal : „Pictura satirică i moravurilor prevalează faţă de toate celelalte compo-îente . Pefcro-îiu n-a fost atît un analist. Ei nu se sfiesc să-şi dezvăluie originea servilă. inte-ectuali declasaţi — ca retorii veroşi sau poeţii decrepiţi — natroane desfrânate şi preoţesc lubrice. Alţii sînt antreprenori de pompe funebre (Petroniu. stăpîniţi de setea înavuţirii. Fiii lor deveneau oameni liberi. adus din Asia. dar nu identic celui eal. Petroniu a încorporat organic arhetipul în substanţa operei sale. fascinat de propria sa bogăţie şi de patima aris-tocratizării autentice. cumplit de ricleni. care ilustrează trăsăturile unor categorii sociale specifice : şarlatani îmbogăţiţi. unde se ciopleşte marmura (idem. şi totuşi proşti şi infatuaţi. Tocmai aceşti nouveaux riches captează atenţia scriitorului. Numai Pompeiul şi vestigiile arheologice ambiante ne oferă un material de aceeaşi alie pentru reconstituirea modului de viaţă al romanilor secolului I e. Un veritabil roman de moravuri se desfăşoară în paginile Satyrico112 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC 'iidui. Viziunea sa este profund nouă aşa cum este noua şi substanţa romanului. Există însă în această privinţă două excepţii remarcabile : figurarea ascensiunii liberţilor şi tratarea situaţiei din şcolile de retorică.8) şi ospăţul lui Trimalchio. căci se persiflau pînă la grotescul acuzat personaje din epopee şi din tragedie. invită literaţi. Unii dintre aceşti foşti solavi se îmbogăţeau şi se desprindeau de masa celorlalţi. ci numai banul şi capacitatea de a reuşi în viaţă. elemente asamblate mai mult sau mai puţin mecanic. meschini. rămaşi săraci. dar vor să pară cultivaţi. Pe de altă parte. Din tînăr sclav pletos. Unul dintre liberţi a început prin a căra lemne în spinare şi a sfîrşit putred de bogat (Petroniu. îi animă dorinţa de a parveni în straturile superioare. 53). dar şi paraziţi sau bufoni. Petroniu a uzitat cu iscusinţă mijloace ale atellanelor şi mimilor 13. declară că nu contează naşterea. Pe de altă parte. Toţi aceştia mişună în casele noilor îmbogăţiţi. Elocventă este în acest sens cariera lui Trimalchio. cum am spus. mărturii inestimabile cer-etătorului modern — dar o exagerează. S-au descoperit analogii între o satiră horaţiană (11.i în pinacoteci.n. unde. Astfel se constituie sub ochii fascinaţi ai Ctitorului un uriaş mecanism social. construit complet şi nu sugerat >rin trimiteri la unele realităţi istorice. Flecăresc peste măsură şi spun nenumărate inepţii. în parcuri elegante . El a împrumutat intenţional şi a trimis destul de clar la unele surse.

Primejdia unor asemenea opţiuni într-un regim net 116 / EUGEN CIZEK . 136—137). PETRONIU /115 în aceeaşi tehnică caricaturală. dar a încurcat-o rău. în orice caz amorali. împinşi adesea spre lumea interlopă. Iar în pasiunea Circei pentru sclavi sar putea. 116) sau la proliferarea poeţilor profesionişti şi a premiilor literare (idem. 50 Problema aluziilor satirice politice pare şi mai complicată. ÎS). şi făcuse carieră ca amant al stăpînei sale (idem. şi oferă chiar unele remedii. creşterea. ca şi precaritatea factorului politic în raport cu finalităţile structurale ale romanului. 46). discerne aluzii satirice îndreptate împotriva Messalinei şi chiar a Agrippinei. Petroniu îi prezintă nuanţat. da. în practică. romancierul înregistrează mai puţin dinamic situaţia sclavilor. Ca şi Pallas. măscărici abil. 116 şi urm. aflat în pragul eliberării. descurajau şi ele.). dar amesteca versuri din atellane în textul Eneidei. 44—45. din motive pe care le vom prezenta mai jos. veroşi — ci îşi cauzele. romancierul nu se va ilustra ca un clasicizant ortodox. Moravurile ca şi realităţile aparţin atît Romei cît şi Italiei meridionale hellenizate. Este vorba de aluzii bine primite la curtea lui Nero. Concomitent el alude la decadenţa manifestă a unor oraşe din sudul Italiei (Petroniu. căci sugerează singura dimensiune umană a acestor parveniţi monstruoşi şi anume dragostea paternă. dusă de aristocraţia din Roma. la corupţia care hîntuia în lumea magistraţilor şi judecătorilor (idem. Şi. 14) Prin intermediul banchetului oferit de Trimalchio. Astfel considerăm că se pot desluşi în comportamentul lui Trimalchio similitudini relevante cu obiceiuri ale lui Pallas.21 Preocupat de contextul social şi de moravuri. Trimalchio îşi ichema sclavii pocnind din degete (Petroniu. 83). de lux exorbitant. rizibil. 38). în capitolele iniţiale şi în altele. Unul din coliberţii lui Trimalchio evocă duios existenţa. Emile Thomas remarca rezerva excesivă a lui Petroniu lîm priblemele politice şi sublinia că el a evitat tocmai persoanele pe care le frecventa. nici împărat. Petroniu m-a exprimat în roman opţiuni politice importante.22 Nicăieri nu apar însă adevărate idei politice. Astfel romancierul se referă la pasiunea matroanelor pentru sclavii frumoşi (Petroniu. E mai sănătos să ne recăpătăm comoara cu ceva bani. supuşi cruzimilor stăpînilor şi chiar şefilor lor tot de condiţie servilă — ca şi stătutul oamenilor liberi cu o stare modestă. Petroniu înregistrează nu numai decadenţa marcată a credinţelor şi riturilor tradiţionale (Petroniu. (Petroniu. 17). 27). E vorba de un ca-padocian numit Massa. Da. Totuşi noi credem că se pot decela în Satyricon o serie de aluzii la personaje politice. Petroniu atribuie unor indivizi şi chiar unor categorii sociale o serie de vicii cardinale. pe care-1 numeşte „puştiul meu". pe Hercule. libert atotputernic la curtea lui Claudiu şi favorit al împărătesei Agrippina. Totodată Petroniu consemnează lucid transformarea continuă a situaţiei îşi căile de ascensiune ale acestor liberţi. De asemenea. se pricepea ca nimeni altul să imite vizitiii şi seconda toate afacerile amoroase sordide ale stăpînului său (Petroniu. El creează un personaj aflat la începutul carierii parcursă de Trimalchio.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC autoritar. Şi-a ipotecat pînă şi părul. Petroniu exprimă mult mai clar propria sa optică asupra culturii epocii. Eşecul acestei imitaţii este insistent subliniat. unde influenţa romancierului era încă foarte puternică. în schimb. 118) şi admiră tradiţia clasică. Ei îşi iubesc profund copiii şi doresc ca aceştia să nu cunoască umilirile şi tribulaţiile lor. căci profesorii erau dacă nu incompetenţi. el acuză decadenţa fenomenului cultural. că i-au luat totul. decît să ne înfundăm într-un proces îndoielnic. în schimb. complex. eventual. de acele obiceiuri care par astăzi bizare. 14—15. care poza în recitator. romancierul sugerează efortul grotesc al familiilor fruntaşe din Italia şi chiar din provincii de a mima viaţa rafinată. Judele — un cavaler — tîrgu-ncheiat aprobînd. şi îşi va construi textura lingvistică în funcţie de conceperea limbii clasicilor ca un tot cristalizat. adică cele de la curtea imperială : s-ar crede că pentru el nu a existat nici imperiu. un sclav şiret. însă care erau de fapt bine copiate şi nu sînt deci persiflate de autor : multe aluzii nu mai sînt acum recognoscibile. Petroniu încearcă să stabilească nu numai aspectul moral şi intelectual al educaţiei dobîndite în şcoli — educaţie dezastruoasă. în legătură cu tribulaţiile prilejuite de o tunică. 44) sufocate de ascensiunea cultelor importate din Orient. dar şi la vînarea testamentelor celibatarilor (idem. 68—69). Prin mijlocirea personajelor sale burleşti. deşi ea este a noastră şi am recunoscut-o. inovaţiile realizate ia arta eposului de către Lucan (Petroniu. prost mimat. Legile ce pot să facă atuncea cînd regele-i doar banul Omul sărac neavînd sorţi de izbîndă de loc i Chiar şi acei ce-şi duc viaţa cu traista de cinic pe umăr Vînd adevăruri ades tot pe arginţi sunători. Şi judecata de-acuma e numai o publică marfă. 126). Totuşi noi astăzi distingem mai greu din lectura romanului ceea ce era efectiv grotesc. un Trimalchio virtual. oala fierbe prost dacă fierbe pentru mai mulţi tovarăşi" (Petroniu. 44). nici curte. dar şi în rândurile clerului mărunt (idem.Personajul Her-meros remarcă lîn legătură cu acesta : „A avut milionul său 114 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC de sesterţi. nu din vina lui : nu găseşti om mai bun ca el ! Dar l-au dus la sapă de lemn ticăloşii de liberţi. Ascyltos declară : „Cred că e mai bine să cumpărăm tunica. ci şi rezistenţa unor superstiţii şi zeităţi minore de interes local (idem. preocupările fiului său. . cicaro meus (Petroniu.

Chiar faptul că toate personajele se convertesc în antieroi ilustrează pesimismul autorului.în alt pasaj. Şi în fond. acelaşi Eumolpus respinge ideea <transmigrării sufletelor şi dezvoltării ciclice a universului. după părerea noastră. ut ultimam quamque lucem tanquam nou redituram consumerem). Nu ştim astăzi cum se sfîrşea Satyriconul. filologii au semnalat în roman unele vestigii de ontologie şi de etică epicureică. aşa cum era Priap ? Astfel.Epicurum esse hominem diuinum). căci valorile majore. romancierul atribuie poetului Eumolpus notaţia „că Epicur era negreşit un om divin" (Petroniu. Desigur el a repudiat moralizarea. 104 : . S-a discutat mult dacă Petroniu a fost sau nu un moralist camuflat. cu o trunte posacă ? Scrierea mea condamnînd. în pofida satisfacţiilor grosolane dobîndite de antierou. Sau altfel spus. în viziunea imanentista. De altfel Petroniu exagerează în rău. cate se refuză organic ostentaţiei. eticii care guvernează organizarea intenţiilor mai uşor perceptibile. Rîsul destins. Aceste experienţe nu sînt însă foarte tragice pentru că romancierul nu le regretă.. Aceasta pentru că el ar practica ca nimeni altul observaţia sinceră a realităţii drept obiectiv de primă importanţă 24. în pofida sau poate chiar tocmai din pricina modului de viaţă ales de acesta. ci de eşecul care se acumulează. învâţătura-ţi rae-a spus : viaţa nu are alt ţel ! Daci Petroniu îşi proclamă romanul „operă de nouă simplitate" (în textul latin al versurilor nouae simplicităţii opus). itinerariul său se desfăşoară într-un mediu aproape damnat şi este presărat de nenumărate eşecuri. Totodată el derivă din optica materialistă preconizarea trăirii integrale a prezentului concret : „eu am trăit totdeauna şi în orice loc. însă desluşirea în subtext a unei structuri de adâncime conduce la sesizarea filozofiei. căci el se opreşte în pragul tragicului. Iată textul acestor versuri : Oare de ce ne priviţi voi. dar ele semnifică dezbaterea unei anumite etici. Finalitatea primordială a romanului pare a fi într-adevăr PETRONIU / 117 fresca moravurilor şi a unor date sociale concludente. Iar Petroniu nu zăreşte noile valori promovate în perioada de ardente mutaţii pe care o trăia.. în amintirea echilibrului şi delectării. Stilul de viaţă carnal şi totodată umoristic poate duce la un anumit eşec. De aci sentimentul unei anumite înstrăinări . Aceste finalităţi sîint însă afirmate împotriva concepţiei stoice despre existenţă — adoptate de Cato şi de urmaşii săi filozofici — şi în temeiul adeziunii fervente la doctrina lui Epicur. homeliile severe dar nu credem că s-a vrut un amoral. care conduce Ia degradarea potenţată a personajului. Este de altfel singura atitudine validă. acest răspuns nu se obţine fără dificultăţi şi întreg romanul implică tensiune problematică. îl refuză şi adoptă deliciile rîsului. dar decadenţa le-a făcut să pălească prea mult pentru a putea fi efectiv recuperate. definite în peisaj şi îin pasiuni concrete. Capitolul 132 conţine cîteva versuri celebre. menţionate de noi imai jos. Chiar şi respectul pentru Priap pare formal. un stil de existenţă. Viziunea interioară a contingenţelor externe trebuie să ţină seama de posibilităţile autentice ale efortului uman. simplă cum alta n^a fost ? Farmecul vesel al vorbei curate surîde într-însa — Faptele unui popor spuse în candid limbaj ! Cine nu ştie. enunţate de Encolpius într-un context care niu le justifică şi într-o asemenea manieră. savant Epicur. îndoielile asupra valorilor consacrate. în definitiv cum 118 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC putea fi sinceră stima faţă de o divinitate rizibilă. structural impudică. adevărului tată . împreună cu ilustrarea licenţiosului şi a desfătării declanşate printr-un rîs sugestiv. Ar trebui să ne întoarcem la ele.25 Atitudinea impioasă a romancierului faţă de zei ni se pare manifestă. dar ea nu se motivează lin sine ci sub incidenţa unei filozofii. dar chiar dacă Encolpius îşi regăsea un anumit echilibru final. Desigur. Catoni. în spirit materialist. însă el nu contestă fără drept de apel toate valorile şi nici nu atestă indiferenţă globală faţă de ele. însă întreg romanul semnifică trăirea directă. moştenită din romanul grec. Mutaţia bruscă a conduitei şi sentimentelor matroanei din Efes se configurează cu o ironie ce abia disimulează mîhnirea. iubind. întrebările asupra condiţiei umane îşi găsesc răspuns numai în acest mediu. De altfel. Nu este vorba de capriciile Tychei din romanele greceşti. Locul omului se află printre lucrurile şi relaţiile care-1 determină. cunoaşterea profundă a operei lui Vergiliu. cu toate misterele şi ambiguităţile lor reprobabile şi reprobate de Petroniu. atestată de citarea şi parodierea versurilor mantovanului23. De altminteri. sa se-nfrupte din darul Venerii ? Cine ne poate opri să huzurim în pat cald ? Ne-ai poruncit-o. Plăcerile lui Encolpius eşuează si chiar experienţa lui Trimalchio semnifică o ratare pe plan uman. unica intervenţie directă a autorului în derularea romanului. învăluite în şarja caricaturii şi a parodiei. savuros se^ află pe primul plan al intenţiilor sale. tensiunea problematică îşi fac drum în naraţia sa. intenţia de frescă se află şi în adînlcimile romanului. de altfel. încît se poate descifra în cuprinsul lor o declaraţie programatică. acuză dimensiunile sordide ale faptelor. impus de convenţia genului. Chiar această frază defineşte. De altfel nu este în cauză numai subtextul. expusă într-un limbaj pur.Cercetătorii moderni au semnalat. ca şi cum mi-aş petrece cea din urmă zi dintr-o viaţă care n-ar mai reveni niciodată" (Petroniu. concretă. 99 : ego sic sempcr et ubique uixi. consacrate sînt îndoielnice. . epicureii păreau PETRONIU / 119 adesea a crede că plăcerea se găseşte în trecut. Dimpotrivă Petroniu se distrează în contul lor.

evitarea sistematică a transcendentului. Consecinţele acestei infrastructuri filozofice rezidă deci în amploarea acordată lucrurilor. aventurier fără ţintă . deşi caracterizate şi prin unele constante. ele nu pot fi simple mostre de . imanentista a clipei de faţă. în ciuda eşecurilor Un asemenea stil de viaţă. abstractă. situat permanent între trăirea noastră a conflictului şi cea a lui Petroniu. Căutînd indiscret un cod de viaţă. sclavul ghinionist. stră9 — Evoluţia romanului antic — c. Sar părea că romancierul se încurcă într-un cerc — oamenii vor să trăiască datele imediate şi de fapt ei le şi trăiesc — dar vocaţia de realitate imediat trăită a acţiunii obligă la o asemenea aparentă confuzie. ci tocmai ca o filozofie autentică. substanţa contextului imanent . ci un precursor al lui Huck Finn. autorul nu pare să-1 întrevadă. Satyriconul schiţează istoricul degringoladei sociale şi al capicităţii de rezistenţă morală a lui Encolpius. Am evidenţiat că personajele Satyriconului observă realităţile şi că totodată ele sînt definite de propria lor conduită. tulburător şi dramatic adoptată. ar oferi limanul mult căutat. Personajele petroniene. condiţiei sociale şi raporturilor interumane. întrucît sînt supuse progresiei psihologice. El nu se prezintă iniţial mai bun. La aceste exigenţe structurale s-a adăugat şi marele talent al lui Petroniu. care ar fi fost receptat ca o forţă externă. Encolpius nu reprezintă un David Copperfield avânt la lettre. Oricum. Petroniu a fost obligat să ignore exor-taţiile esteticii clasicizante referitoare la fixitatea caracterelor. De asemenea ele se caracterizează şi prin notaţiile * PETRONIU / 121 enunţate de narator cu privire la comportamentul exterior sau la calitatea lor morală. şi în alt mod Polyaenos. iar Petroniu subscrisese sfatului său. de roman al uceniciei unui caracter. înstrăinarea relativă prilejuită de deteriorarea valorilor tradiţionale nu se poate frâna decît prin construcţia stilului de viaţă imanentist. pentru că Petroniu le consideră unicul dat social valabil. De aceea noi considerăm că infrastructura romanului rezidă nu într-o convenţională şi nebuloasă răzbunare a lui Priap. gladiator etc. înainte de a-si arăta suprafaţa exterioară deliberat surîzăioare. pe măsura cunoaşterii lumii materiale. se desfată şi suferă tocmai pentru că urmăresc — şi cu aprobarea autorului — trăirea intensă. Pentru a putea menţine universului său caracterul de dat fenomenal. Encolpius beneficiază oricum de o condiţie socială mai puţin deplorabilă ca ulterior. hoţ mărunt şi chiar ucigaş. Din filozofia petraniană descinde şi figurarea acţiunii romanului ca prezenţă imediată a personajelor. ci chiar în centrul ei. constituie prima evidenţă. care de fapt nu reprezintă decît travestiul aceluiaşi Encolpius. care nu caută chiar totul. căci Epicur recomandase.a protagonistului. bazat ipe aventura integrală izvorîtă din plăcere. şi şi-a (limitat riguros intervenţia la strictul necesar elucidării opţiunii filozofice epicureice. reacţionează variat în raport cu situaţiile în care sînt angrenate. Această trăire este recomandată de Petroniu nu în virtutea unei indiferenţe nonşalante. aproape totdeauna definitorii pentru psihologia şi destinul lor. Tristeţea ca şi dezbaterile suscitate de problemele epocii nu se pot neutraliza decît prin rîs şi prin menţinerea stilului de viaţă adecvat acestuia. ca trăire direictă. dar ea îşi pierde orice funcţionalitate într-o structură consacrată faptelor. Fresca moravurilor se constituie prin şi pentru ele. a plăcerilor simple. Căci. în absenţa acestui liman. întreaga intrigă se constituie ca experienţă a lui Encolpius. aşa cum vom vedea mai jos. epicureic. vii. Romanul lui Petroniu conţine elemente de Bildungsroman. Orgoliul . aproape toate personajele lui Petroniu au spontaneitate şi adîncimi. Petroniu s-a simţit silit să elimine comentariul ostentativ. ci numai ceea ee relevă codul lor existenţial. în postura povestitorului convenţional. îşi caută un stil de viaţă. Petroniu critică numai lipsa de măsură a lui Trimalchio. însă din aluziile la unele fragmente pierdute sau la experienţe exterioare romanului. Encolpius apare ca un veritabil personaj picaresc. deci cerşetor. însă. cum mai afirmă încă afcîţi cercetători26. misterelor sociale. ca şi în dezbaterea problemelor pe tonul persiflării — deşi ele închid tensiune în structura lor lăuntrică — sau 4n ţinuta antiretoriică a romanului. Poate că moderaţia în plăceri recomandată de însuşi Epicur. Ele nu puteau fi în nici un caz imuabile. existenţa dedicată trăirii plenare. Apare succesiv ca student. Personajele lui Petroniu şi mai ales Encolpius colindă frenetic lumea. ci tocmai în căutarea acestui cod de existenţă. Tocmai pentru a se defini în act şi în mişcare. semnalata de mai mulţi cercetători. Personajele s"int cele care o descriu. într-adevăr naratorul este una dintre cele mai interesante individualităţi din Satyricon. chiar dacă urmate dp consecinţe supărătoare. Romancierul a luat distanţă ironică faţă de personaje prin însăşi desfăşurarea actelor săvârşite de ele. ci şi de selecţia faptelor întreprinse de personajele însele.moravuri sau mijloace de a declanşa mecanic ilaritatea. dar ca discipol al lui Agamemnon. care traversase nenumărate meserii. o caricaturizează şi o trăiesc. complexitate. muliti-valente. a descoperirii sensurilor enigmei existenţei. vie. 716 120 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC mă oricărei reflecţii de profunzime. căci ele însele îşi caută un stil de viaţă. mai virtuos. gesturile şi mobilurile iinterne trebuie să fie nuanţate.27 Nu inumai că retorica a subminat vechile valori. în afara structurii lor. tocmai pentru a le defini.şi pseudosclav . sînt mobile. leare lipseşte valorilor îmbrăţişate de triştii şi inutilii Catoni. incandescente a desfătărilor carnale şi a contemplaţiei umoristice. dar cel puţin în pasajele conservate din roman. Experienţele trăite îl definesc în aceeaşi măsură ca şi personajele treptat cunoscute de el. a rîsului captivant. însăşi tehnica racursiului depinde nu numai de compunerea naraţiei în formă autobiografică. constituie oricum o realitate palpabilă. într-un fel se comportă Encolpius ca elev al şcolii lui Agamemnon şi comentator maliţios al banchetului oferit de Trimalohio. aşa cum am arătat mai sus. El nu se află la marginea intrigii. rezultă că el fusese şi preot al Cybe-lei.

dar neobişnuit de sugestive. în acelaşi timp . . Lichas. După cit mi se părea mie. De fapt Caius şi Pompeius reprezentau prenumele şi numele gentilic ale insului care-1 eliberase pe Trimalchio. Tryphaena. îl apără pe Eumolpus de loviturile soartei. îl iubeşte totuşi pe Giton cu o duioşie reală şi rămîne leal prieteniei cu Eumolpus. însă încrustat cu stele de fier. şi aşa îngreuiat de îmbrăcăminte. Egoismul cinic nu i se clinteşte şi -regretă eşecurile dar nu şi fărădelegile sau pungăşiile comise. îmbătrânită în rele. sub cele mai onorabile pretexte. cu atît mai mult cu cât apare pe inscripţiile timpului şi este de etimologie semitică. Fortunata. ostentativă. tarentin superstiţios şi destrăbălat. în fond chiar iresponsabilitatea. 32). care atîrnau ici şi colo. Restul şi anume malchio a fost interpretat ân mai multe feluri. Unii cercetători au demonstrat că semnifică „stăpân bogat şi arogant". Petroniu desenează caracterul lui Trimalchio. precum sânt preoteasa Quartilla. îşi trîntise un fular cu o dungă lată şi cu ciucuri. cu părul meşteşugit f PETRONIU / 123 frezat. ce rău e să trăieşti în afara legii : aştepţi mereu pedeapsa cuvenită" (Petroniu. Contradicţiile nu lipsesc nici din caracterele lor : Eumolpus acţionează uneori ca un neghiob. Encolpius este totdeauna lucid. însă mai norocos. garnisit cu o brăţară de aur şi cu un cerc de fildeş. Nu credem totuşi că prăbuşirea lui s-ar reduce la pierderea forţei virile. 125). mereu căutat şi mereu redescoperit pe acelaşi sistem de referinţă. Cercetătorii moderni plasează îndeobşte în altă categorie tipologică .30 Cu toţii sînt schiţaţi în trăsături rapide. care nu trec nici prin mintea prietenilor săi mai tineri. Eumolpus iubeşte intens plăcerile. cu darurile sale de artist al sugestiei fascinante şi de maestru al burlescului. plină de cruzime. Alte mărturii identifică aci sensul de basileus. căci ele comportă aluzii la relaţiie lor sexuale şi la ocupaţii parazitare. de fost sclav al lui 124 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Maecenas.32 Construind nuanţat dar coerent personajul. setoase de plăceri şi de câştig. cultivat. dotat cu un gust real. altădată se relevă plin de resurse şi născoceşte cinic tot felul de 'trucuri. Caracterul este însă mai ales sugerat ou ajutorul actelor.mă el. puţin aurit şi. Până şi metromania permanentă icţionează ca un mijloc de apărare. Chiar numele îi ilustrează. Al doilea cognomen — „poreclă" — (prima era Trimalchio).şi zeiţe. în special sub înrâurirea maniei de a versifica. reliefînd astfel cu sagacitate grotescul personajului. Rămîne de asemenea laş şi lipsit de scrupule. comportă aluzii ironice la pretenţiile personajului de protector al culturii. Encolpius. ea îl prezervă de analiza amară 3 condiţiei sale. închis într-o placă strălucitoare" (Petroniu. Ascyltos se comportă ca un alter-Encolpius. femeie din Crotona. pe lîngă trăsăturile fizice. conduitei şi limbajului personajului. constituie un prefix burlesc. O glosă îl echivalează cu „prost" sau „infatuat". excla. Ascyltos şi Giton sânt definiţi ca martori ai tarelor groteşti ale acestora. veşnic capricioasă. mai întreprinzător şi mai crud.29 Toţi se poartă ca nişte escroci inteligenţi dar lipsiţi de scrupule. Această iresponsabili-:ate se vădeşte un har salutar. la ultima încheietură a degetului următor. funcţionează măcar ca o platoşă psihologică. Există însă şi diferenţe între Encolpius şi Eumolpus. ce-şi oferă copiii poftelor bătrânilor bogaţi şi fără moştenitori.şi 122 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC inventivitatea sa ajung să se destrame printre eşecurile succesive. Prin intermediul lui Encolpius. ipocriţi şi egoişti. ipocrită grotescă. ţinuta vestimentară a lui Trimalchio deţine o funcţie importantă în caricaturizarea personajului. inteligent. şi-a dezgolit braţul drept. altul anai mic. 31 Inferioritatea intelectuală.bănesc. acest inel era în întregime făcut din aur. într-adevăr Trimalchio se numea şi Cains Pompeins Maecenatianus. Adevărate angoase încep să-1 apese „zei . neghiobia sa. Nuanţat structurat.pe Trimalchio. se relevă ca manifestă. care culminează cu înfrângeri erotice catastrofale. Ascyltos. Şi celelalte elemente ale numelui personajului slnt edificatoare. sună pompos şi ridicol. fiinţă de o lubricitate excesivă. deşi înstărită. Comentariile naratorului potenţează imaginile : „S-a arătat însuşi Trimalchio şi ne-a făcut să rîdem ca nişte nesăbuiţi" notează Encolpius (Petroniu. întradevăr. aşa cum s-a opinat. a-proape plautin. Reacţia aceasta a fost declanşată de ţinuta vestimentară stridentă şi lipsită de gust a lui Trimalchio. Cum ansă ele trimit în mod absurd la un celebru personaj istoric. observate acut de Encolpius. în jurul gîtu-lui. Chiar şi numele personajului pare semnificativ. viaţa uşoară dar şi artele. Giton şi Eumolpus.se manifestă ca spirit inventiv. învestită cu însemnele caracterologice ale tradiţionalei sluj-nice confidente. Filomela.ca să i se vadă podoabele : „Capul lui ras ieşea idintr-o manta stacojie . în ciuda apa-entei sale blîndeţi : este insă frumos. Şi. 28 Dar el rămîne fidel stilului său iniţial de existenţă. Habinnas şi pe ceilalţi liberţi din Cena Trimalchionis. în greacă „rege". Oarecum înrudite moraliceşte se reliefează personaje secundare. mijlocitoarea iubirilor clandestine ale stăpânei sale. sclava Chrysis. fără scrupule. Femeile lui Petroniu sînt toate ipocrite. în degetul cel mic al momii stingi purta un inel mare. Petroniu învesteşte portretul fizic cu rolul de complement al celui moral. Trimalchio nu se mulţumea cu etalarea bijuteriilor exterioare : descoperea chiar şi braţul. dacă nu şi morală a liberţilor. Lipsa de gust şi de bun simţ rezultă în forme acuzate din notarea . Din aceeaşi categorie tipologică fac parte şi prietenii săi. Eumolpus se află mai aproape de favorurile norocului. Dacă cel dintîi este îndeosebi un ghinionist. Mai mult decît atîta. îi menţine echilibrul lăuntric şi neutralizează puterea alienării. detracată rătăcitoare. 32). ca să nu ne arate numai aceste bogăţii. Eumolpus numai cînd o situaţie critică îl obligă să excogiteze trucuri salvatoare. Tri „triplu". un cadou al norocului său l jiton apare ca un copil pervers şi viclean.

apoi îl iubeşte . deoarece poate fi crud. tiranic : îi invită pe sclavi la masă. Gaiţă. Totodată această artă demonstrează o daită mai mult în ce sens Satyriconul este un roman al condiţiei umane întrucît evidenţiază limitele omenescului în inteligenţă (Encolpius) sau prostie (Trimalchio). în definitiv viciul fundamental al lui Trimalchio rezidă în lipsa de gust şi de măsură. ie o neghioabă. decât în pasajul realizat în versurile paragrafului 5 din capitolul 132. Aprecierile sale literare sînt de un comic colosal. Am reliefat că romancierul nu se substituie vizibil Iui Encolpius. Desigur Trimalchio nu este omul mascaradei inofensive. Comunicarea 'evenimentelor rămîne bogată. caricaturizarea aventurilor şi moralităţii personajului. cînd o injuriazâ necruţător. nu-1 transformă într-o prezenţă strict convenională. nu anulează. Petroniu selectează pregnant detaliile cele mai emnificative. Motivaţia filozofică a structurii materiei şi personajelor nu a alterat în nici un fel vivacitatea intrigii. amestecă pe Hannibal în cucerirea Troiei (idem.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC E o comoară la casa omului.acestei carenţe predominante gravitează toate celelalte defecte ca prostia. eşec şi delectare. 48). Dar şi în alte nasaje. Mă-nîncă pe sponci. 53). dar îi bate pentru orice fleac. nu glumă. s-a cocoţat sus de tot şi a ajuns mîna dreaptă a lui Trimalchio. El îl consideră pe Cicero egal cu mimograful Pu-blilius. ca pe o parvenită avară. Bunul mţ al aserţiunilor formulate de ei. înstrăinat printre valorile în declin şi descifrând stilul de viaţă în realitatea imediată. cum am subliniat.33 în trăsături sintetice. deşi nu ştie temeinic latineşte şi comite erori grosolane. dacă ea îi spune în miezul zilei că e noapte. unde urmărea virtualităţile rîsului plenar. saltimbanca asta grăsană a uitat totul ? Am luat-o de la târgul de sclavi şi am făcut-o om. dacă nu-1 iubeşte. favorizate de împrejurări ca Ascyltos sau Giton şi ghinioniste. profesore. Petroniu proiectează. spune-mi ce deosebire poate fi între Cicero şi Publilius ? Mie mi se pare că cel dintîi a fost mai elocvent. de n-o să am eu grije să se dea pe brazdă Casandra asta încălţată în sandale soldăţeşti" (Petroniu.mă ajute Geniul meu. răutăcioasă. Ich-Erzăhlung cu tehnica acursiului. lăudăroşenia etc. ci doar refulează asemenea trăiri profunde. 52). 50). infatuarea. Cu excepţia Cenei Trimalchionis. dar nu şi de ideile lor. Aceasta după ce-şi afirmase o competenţă desăvîrşită în problemele culturii : „priceperea mea în asemenea lucruri n-aş vinde-o pentru tot aurul din lume" (Petroniu. dar tîrfa asta stă cu ochii în patru : nimic nu-i scapă. Să nu . cum de fapt am relevat măcar în subtextul consideraţiilor anterioare. parcele din propria sa sensibilitate şi mentalitate. se pricepe să-ţi dea sfaturi bune. iar celălalt mai cinstit" (Petroniu. 64). Trimalchio recită ţanţoş fragmente de vers vergilian (Petroniu. Celelalte personaje din lumea lui Trimalchio apar în optica lui Encolpius cu aceeaşi autenticitate şi pătrundere psihologică. în asemenea cazuri caracterizarea personajului detaşează romancierul de antieroii săi. căci -e putred de bogat . Encolpius şi alte personaje observate e el. Arta portretului petronian relevă deci pregnanţă. într-un limbaj pitoresc. Encolpius este inteligent dar nu poate evita înfrângerile şi naivităţile excesive. veşnic destins. lumi-îată pasionat şi caricatural de romancier. Dar omul născut într-o cocioabă. ridicol şi abjecţie. Ce mai calea-valea. nu bea. 126 / EUGEN CIZEK . 55).ază însuşirea de către autor sau măcar aprobarea acestor lei ca elemente solide ale realităţii imediate. energică. Aşa cum am relevat. în reacţiile lui Encolpius. înţelegere pentru proteismul vieţii. de concepţii. revelatoare pentru o stare de spirit sau pen-ru un fragment important din realitatea imanentă. dar dragostea duioasă pentru propria progenitură îi menţine in limitele umanităţii.pseudo-culturii personajului. de faţă cu toţi mesenii : „Cum oare. 59). 39). Gafele sale culminează însă în aserţiunea că războiul troian s-ar fi desfăşurat între troieni şi parentini (Petroniu.34 însă nu e vorba numai de opinii. exprimă idei ale autorului. Trimalchio nu mai ştie cîtă avere are. nu o muiere. lui Hercule îi spune Her-meros şi lui Patrocle Petraites (idem. Adresîndu-se lui Agamemnon. Trimalchio este prost dar ştie să se îmbogăţească. libertul Hermeros îi prezintă lui Encolpius pe Fortunata. concentrare revelatorie. însă acum se umflă ca o broască şi nu-şi scuipă în sîn . intensitatea naraţiei. Petroniu reconstituie cu minuţie şi sagacitate profilul liberţiloT. în special unde e discută despre cultură sau unde se mărturiseşte adopta-ea epicureismului. însă şi pasiunea exagerării caricaturale. liberţii sînt ridicoli şi abjecţi. nu alta ! Dacă iubeşte pe cineva. mai ales Eumolpus. Conjugînd. învede-. inclusiv aspectul fizic. Lipsa de gust se ilustrează şi în raporturile cu oamenii : când o laudă pe Fortunata. romancierul nu afla şi nici nu dorea să afle personaje onorabile. evocate perji* PETRONIU / 127 manent de Petroniu. declară ritos : „Te rog. deşi comentarea lor directă sau indirectă devine foarte . 37). nu numai critic literar : în consecinţă improvizează versuri şi chiar cîntece. Personajele se divid doar în norocoase. încurcă legenda ci«* PETRONIU / 125 dopului din Odiseea (Petroniu. 52). Irezistibile sînt confuziile sale literare şi mitologice. nu-1 iubeşte" (Petroniu. ipocrizia. De altfel se proclamă patriot roman : prefera atellana comediei greceşti şi punea pe flautişti să-i dinte numai arii latineşti (Petroniu. el crede. în jurul . pe care le masacrează. dar suficient de diplomată : „acum nu se ştie nici cum şi nici de ce. ca Encolpius însuşi sau Lichas. Ritmul farsei. Bineînţeles că se pretinde şi artist. consensul lor. nu visează «la palat. Totuşi are limbă ascuţită.

Rigiditatea şi simplismul lui Fedru. după ce se închisese în mormîntul soţului spre 'a muri de foame. Confruntarea cu fabula Văduva şi soldatul a lui Fedru. Petroniu foloseşte într-o manieră originală clişeul romanesc al surprizei. mai cu seamă asupra transformării lor gradate. Trimalchio. poveştile fantastice despre un pricolici (idem. Intervine apoi soldatul. structurarea clară. utilizat în mod strălucit. compuse în tot felul de metri. De fapt ele intră în naraţia lui Encolpius prin procedeul încadrării şi figurează cîteodată autonom. împletite dibaci cu factura realistă. prezenţa imprevizibilului. Totuşi aspiraţia spre sugerarea varietăţii realităţii imediate. personaj foarte milezian. Giton. De la aventurile lui Encolpius la Cena Tri-malckionis tranziţia se efectuează astfel : „trecuseră trei zile şi aşteptam cina liberă" (Petroniu. Soldatul se insinuează treptat în sufletul matroanei. 51).. Operînd cu tehnica satirei menippee. într-adevăr. orientarea naraţiei spre soluţii insolite.importantă. intriga Satyriconu-lui nu se scindează pe paliere. 30—31) nu se extind şi conţin detalii semnificative. plină de vervă a lui Petroniu nu se împiedică de exigenţele detalierii compoziţiei. dar străluceşte prin invenţia excepţional de bogată a unor situaţii particulare. începe prin a urmări sugestiv dezvoltarea sub semnul eroicului a unui caracter feminin şi cristalizarea admiraţiei generale pentru văduva neconsolată. Desigur starea fragmentară a textului potenţează impresia de compoziţie laxă. apare brusc în plin capitol 94. intriga structurîndu-se ca relatarea unui iperiplu burlesc. Utilizarea plurivalentă a imprevizibilului. reproduceri de evenimente fantastice. apoi devine amanta lui. Quartilla etc. maniacă întîi ce îi dăruieşte acesta. Organizată ca autobiografie fictivă. mai sus consemnate. Ele sînt dozate cu economie şi înconjurate de aventuri burleşti dinamice. pun în evidenţă capacitatea lui Petroniu de a îmbogăţi cu strălucire tratarea unor motive tradiţionale. a amestecat proza cu versurile. deosebit de semnificative. Pe lingă nuvelele mileziene. aproape descusută. Petroniu întrebuinţează amplu surpriza comică (în limbajul cinematografiei moderne. 63) etc. dar rămîne si o mostră de ficţiune valoroasă. în limbajul hiperbolic care marchează structurarea caricaturilor. 94) ? De asemenea putem să ne întrebăm cum de se înavuţise atît de iute Ascyltos ca să ofere o mie de sesterţi pentru regăsirea lui Giton (Petroniu. Satyriconul se remarcă şi prin calităţile epice ale naraţiei. Oricum se menţine constatarea că fantezia spumoasă. cînd bătrînul versificator îl închisese pe Encolpius cu cheia in cameră (idem. absenţa motivării psihologice. este elocventă. a renunţat la organizarea strict logică a intrigii. Corax. mai ales. Romanul lui Petroniu se constituie ca primul roman al condiţiei umane din literatura universală." (Petroniu. dar îngăduie totuşi constatarea lui la frontierele celor trei mari compartimente. Aci Petroniu servindu-se de expunerea lui Eumolpus. îndată apare un sclav. Ca şi la Longos. compoziţia este deci dominată de procedeul înşirării aventurilor protagonistului. 111 — 112). Episoade secundare ca cel al sclavului care pierduse hainele intendentului (Petroniu. se pot cita îh acest sens anecdota sticlei inca-sabile (Petroniu. Naraţiile personajelor secundare nu intervin prea des. simplitatea elegantă a discursului se îmbină cu bogăţia în date asupra psihicului personajelor. Merită analizată măcar sumar structurarea acelei fabula milesia numită Matroana din Efes (Petroniu. ce suscită abil curiozitatea lectorilor. după ce dusese atîta vreme alături de Encolpius o existenţă de intelectual declasat şi sărac ? Poate că faptul era elucidat într-unui din fragmentele pierdute. Unele detalii rămîn inexplicabile. 79). Limita dintre Cena şi episoadele următoare este marcată astfel : „De aceea. gag-ul). virtuţile unei invenţii exuberante se valorifică printr-o compoziţie în acelaşi timp variată şi simplă. în principal. declanşînd o mutaţie extraordinară. matroana acceptă ajutorul ostaşului intrat incidental în mormJnt.. 26) . dar considerabil adîncit. povestite de meseni pentru a anima banchetul. Dacă însă ulterior romancierul grec va indica drept asemenea limită mutaţia anotimpului. Petroniu a parodiat stiluri şi motive literare. sînt succinte. Dar unde se găsea el oînd Eumolpus cutreierase neajutorat prin baia publică (Petroniu. ritm. materia romanului este divizată pe secvenţe delimitate semantic. sluj i torul < lui Eumolpus. redactată pe aceeaşi temă. Acest procedeu. le enunţă cu aplomb. Iar umorul conferă naraţiei vervă adecvată şi detaşare inteligentă de acumularea unor peripeţii. Starea fragmentară a textului împiedică ana128 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC liza adâncită a fenomenului. Petroniu se va mulţumi să semnifice trecerea unei ore sau a cîteva zile. vibraţie. 90) sau. după ce am orbecăit aproape o oră întreagă prin toate pietroaiele. varietatea peripeţiilor captează permanent atenţia. cuprind relativ puţine evenimente şi urmăresc adesea facilitarea caracterizării personajului. căci personajele înfruntă W PETRONIU / 129 situaţiile cele mai neaşteptate . Eumolpus. Substanţa epică bogată. 35 Digresiunile nu obosesc cititorul. care imprimă mişcare şi . Nu are complexitatea narativă a unora din cele mai bune romane greceşti. nuanţat de Petroniu. ca şi substanţa epică bogată justifică măruntele neglijenţe şi de fapt conferă romanului fluenţă. mai sus semnalate. Invenţia mereu împrospătată nu evită fantasticul şi nici măcar absurdul. Asemenea naraţii se înmulţesc şi cîştigă în varietate în Gena Trimalchionis. Ele integrează anecdote. 97—98). încurcăturile de toate speciile se succed în motivaţia romanului. chiar unitate de atmosferă. care invită (protagoniştii la Trimalchio. 61—62) şi despre strigii (idem.

Nici Petroniu şi nici Eneolpius. dar ea venise pentru o petrecere (Petroniu. cînd un val a întors spre mal un obraz încă întreg şi astfel am recunoscut. cel încheiat pe vas între partizanii lui Lichas şi cei ai lui Encolpius. De nu voi respecta aceste clauze. dezinvoltura eficace. crezînd în vizita cine ştie cărei personalităţi. poftelor erotice nutrite ide Lichas şi ide Tryiphaera. (Petroniu. 65). mimează fericit autenticitatea. abil construite. ca întîlnirea celor două mantale furate în piaţă (Petroniu.. care au scăpat de ipotecile retoricii datorită valenţelor parodice cu care au fost învestite ca şi dialoguri. începe să deplîngă soarta omului. Condiţiile puse prin tratat sînt elocvente. Atît cuprinsul lor. b) altele aranjate ca atare chiar de personaje. ci cîrnaţi gustoşi (Petroniu. Encolpius numeşte una dintre asemenea surprize „cine ştie ce născocire caraghioasă" (Petroniu. Un bucătar uită să cureţe un porc de măruntaie. unde fiecare nou fel de rnîncare şi fiecare gest al gazdei ascunde o asemenea surpriză. Contextul se schiţează totdeauna în asemenea termeni încît să acuze parodia. în prima categorie se încadrează fuga lui Ascyltos de la şcoala lui Aga-memnon (Petroniu. M-am ridicat uluit. mai vii. Se pot lesne descifra discursuri. 60). fiindcă. a început să bubuie tavanul şi să se cutremure tot tricliniul. în care. Discuţiile între personaje sînt. dialogul dobîndeşte o pondere şi o artă potenţate. 36 Uneori surpriza adoptă tiparul quiproquo-ului. Surprizele din a doua categorie abundă în banchetul lui Trimalchio. Dar emfaza apare ca intenţional falsă. declar pe cuvîntul meu de onoare că nu-1 voi mai jigni pe Encolpius nici cu vorba. Efectul comic rezultă deci din juxtapunerea tonului solemn. aşteptînd să li se vestească din cer cine ştie ce noutate. 19—20).— schimb de epistule între Circe şi Polyaenos — a proceselor judiciare şi a unui tratat de pace. cu patetism avîntat. căci m-am temut ca nu cumva să coboare din tavan vreun acrobat. 6) îşi aproape toate aventurile care-i succed : Encolpius speră să ajungă la han. aproape azvârlit la picioarele mele.sfîrşit tragic. Astfel protagonistul. Şi eu. Lichas. nu voi mai cere băiatului nici să mă sărute. Inserţia unor termeni din alt stil — şi anume cel al vorbirii curente — în plin -context solemn37 potenţează savoarea parodiei petroniene din acest pasaj. declar pe cuvîntul meu de onoare că nu mă voi mai plînge de ocara ce mi-a adus-o dîndva Giton şi nu-1 voi mai învinui în nici un fel. 7) şi se teme de răizbunarea Ouartillei.efervescenţă invenţiei. adecvat stilului tratatelor şi implicaţiilor fondului grotesc. căci se instalează aproape în fiecare epi130 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC sod. imprevizibilul acţionează permanent . procedeu de resurse umoristice excepţionale. abia scăpat din naufragiu. nu mă voi mai răzbuna pe el şi nu-1 voi mai urmări pentru ceea ce s-a petrecut lîn trecut . Totuşi brusc îşi recunoaşte duşmanul şi bucuria feroce se suprapune mîhnirii emfatice : „Tocmai jeleam pe acest necunoscut. 109). Există de fapt două tipuri de surprize comice : a) unele prilejuite de constituirea intrigii însăşi. în raport cu romanul grec. chipul lui Lichas. persiflată. In vreme ce eram îmbiaţi să luăm aceste daruri. descoperă un leş purtat de valuri spre ţărm. care monologhează. aşa cum am evidenţiat. concepută de iniţiatori ca serioasă. Toată casa lui Trimalchio apare organizată ca un teatru de surprize comice. Tryphaena. dacă nu va avea chef s-o facă. Replicile lor strălucesc prin vervă şi caracterizează admirabil personajele în cauză. probabil. Pe tot inelul său atîrnau coroane din aur cu vase făcute din alabastru. pompos.. cît şi situaţiile unde intervin. însă se trezeşte într-un lupanar (Petroniu. eu mi-am întors din nou privirile spre masă". cu puţină vreme în urmă înspăimîntător şi de neînduplecat. din pîntecele porcului se revarsă nu viscere. însă apare un biet antreprenor de pompe funebre (Petroniu. Encolpius se sperie de solemnitatea primirii lui Habinnas la ospăţ. Mesenii se tem de prăbuşirea plafonului. Remarcabile sânt în acest sens conyer- f 132 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC saţiile dintre mesenii Cenei. în care se pusese parfum. care-1 pune să execute pe loc operaţia. Iată însă că tavanul s-a deschis şi a început să coboare în jos un cerc. PETRONIU / 131 Regăsim de asemenea utilizate în acelaşi context paro-dic-ironic procedeele inserării în naraţie a scrisoriloţ. nu cred în amplificările retorice şi se distanţează evident şi sarcastic de valenţele dor reale. însă ridicolă prin stîngăcie şi inadecvare. desprins de bună seamă de la un poloboc mare. nici cu privirea şi nici nu mă voi tmai sinchisi de locul în care doarme el noaptea" (Petroniu. De asemenea se pot desluşi coincidenţele uzitate în romanul grec. 100—105). 49). Nu lipseşte nici monologul enunţat cu emfază. mai autentice. spre nemulţumirea lui Trimalchio. prezintă o importanţă cardinală în economia romanului. Textul savuros al acestui tratat merită să fie reprodus : „Eu. în timp ce rudele îl aşteaptă acasă. Plin de tristeţe. 54). Insă spre surpriza şi spre mulţumirea mesenilor lacomi. zdrobit de un . să fiu amendat^ cu o sută de denari. în special de Trimalchio. dar îi inundă tot felul de bunătăţi : „N-am avut răgaz să admirăm aceste puneri în scenă atît ide alese. Insă aceste coincidenţe sînt tratate cu o detaşare umoristică iscusită. nici să mă îmbrăţişeze ori să împartă patul cu mine. Nu mi-am mai putut stăpîni lacrimile şi am început să mă bat cu pumnii în piept : ce-a mai rămas din mînia ta şi ce-a mai rămas din trufia pe care o fluturai peste tot ? De bună seamă se vor ospăta peştii şi alte dihănii de pe fundul mărilor din . pe neaşteptate. Ceilalţi meseni şi-au ridicat şi ei privirile. 13—15) sau reunirea pe acelaşi vas a cuplului Encolpius-Giton şi a vrăjmaşilor lui {idem. mai numeroase dedît în romanele greceşti anterioare sau contemporan^ cu Satyriconul.

Şi aceste descrieri siînt impregnate de ironia acidă a romancierului.. 131) Ele atestă varietatea registrului de imagini utilizat de Petroniu. Dar Giton n-avea nici urmă de rană. Pinul cu murmurătoare coroană frumos rotunjită. relatează plastic cariera stăpînului vilei. Eumolpus făcea un epitaf în versuri şi privea în depărtare. Sflîrşitul episodului pune accentul parodic decisiv. chiparosul ce freamătă veşnic. Efectul intens. mai ales în legătură cu unele manevre dubioase ale lui Eumolpus şi ulterior cu peripeţiile de pe corabie. însă impresia aceasta este repede spulberată nu numai de evoluţia benignă a evenimentelor. „am hotărît să mă spînzur şi să sfîr-şesc astfel cu viaţa. Iată relatarea acestui moment atît de buf : .tine. Giton a smuls briciul de la slujitorul cu simbrie al lui Eumolpus. Şi 1-a înfipt în gît de două ori şi s-a prăbuşit la picioarele noastre. dar această intenţie gravă conduce spre o scenă de burlesc colosal : „Arma morţii". De aceea nici slujitorul nu se înspăimîntase cînd îi smulsese Giton briciul şi nici Eumolpus nu întrerupsese această comedie a sinuciderii" (Petroniu. Printre copaci un pîrîu înspumat se juca şi şpriuţara-i Undă lovea în pietriş. iar eu nu simţeam nici o durere. 28—30). Protogenes. Eterna răzbunare a iubitului amăgit se conturează în faţa ochilor noştri în culorile grave ce o caracterizează de regulă. Eu am ţipat î-nspăimîntat şi. (Petroniu. Ochii îi lucesc plini de furie şi strînge energic mînerul săbiei cu care se încinsese. bun pentru băieţii care învaţă meseria de bărbier. dat fiind obiectul lor şi condiţiile în care se exprimă (Petroniu. Cuib al iubirii ! Iau martore privighetoarea codreană Şi orăşana Procne.38 Eşecurile erotice declanşează în Eneolpius alte monologuri de mare tristeţe. par uneori a se apropia de limita coşmarului. Dacă nu te-aş fi în'tîlnit. căutiînd acolo un izvor de inspiraţie". Am menţionat raţiunile dezvoltării procedeului descrierii. năpădindu-1 cu susur şăgalnic. cînd s-a deschis uşa şi au intrat Eumolpus împreună cu Giton. Dar descripţiile se regăsesc şi în celelalte părţi ale romanului. umblam cu ochii sălbătăciţi şi . a băilor lui Trimalchio (Petroniu. Vioreaua gingaşe şi iarba Le urmăreau cum zburdau şi meleagul de cîntec umplură. briciul. a scos un strigăt şi. 115). alcătuite de Zeuxis. Daphne cu boabe de ram. ci mai ales de întorsătura lor burlescă. treoînd prin multitudinea crochiurilor groteşti. căci tragedia se transformă în melodramă ce eşuează în comic savuros.. 132). înnebunit de durere. figurarea minuţioasă a felurilor de mîncare servite la masă. peisajele şi obiectele întîlnite. Am relevat că el este programatic încorporat în naraţia 134 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC romanului. Pare un erou homeric sau un personaj coborît dintr-o tragedie greacă. m-3 azvîrlit în pat : •— Greşeşti. care cu puţin mai înainte te grozăveai cu pu-terea-ţi" (Petroniu. Totul începe şi se sfârşeşte în rîs savuros. Legasem cingătoarea de marginea de lemn a patului pe care-1 lipisem de (perete şi îmi vîrîsem grumazul în laţ. Principalul farmec al Satyriconului rezidă aşadar în umorul său. El insistă asupra frescelor contemplate de Eneolpius în locuinţa lui Trimalchio. comice. Encolpius şi Giton vor să se sinucidă. pentru eleganţa lor şi pentru suavitatea imagisticii. lupte de gladiatori sau chiar subiectele lliadei şi Odiseei (Petroniu. Mai cu seamă Giton. După ce a isprăvit de vorbit. 94). dar ele se dizolvă dezinvolt în rîs sau măcar în suriîs. arundîndu-mă peste el. ca adecvat intenţiei constituirii unei fresce a realităţii în care să se decanteze stilul de viaţă fundat pe trăirea integrală a prezentului. Apelles etc. Şi ca să ştii că cei ce caută moartea o găsesc uşor. imi-aş fi găsit sfîrşitul într-o prăpastie. în teaca slujitorului fusese un brici grosolan şi tocit într-adins. (Petroniu. versurile care reprezintă plastic parcul frumoasei Circe : Umbra văratică şi-o răspîndeau cu platanul în freamăt. dacă îţi închipui că o să mori întîi. Encolpius pornise în căutarea lor spre a-i ucide. culoarea violentă moştenită de la romanul grec se schiţează uneori pe parcurs. Certurile aprige dintre Encolpius şi Ascyltos se sparg în vorbe de duh care calmează atît personajele cît şi cititorul. Acelaşi Eneolpius vizitează o pinacotecă şi cu acest prilej apreciază entuziast şi rezumă succint subiectele unor picturi celebre. uită-te la spectacolul pe care voiai să-1 privească alţii. Descrierile alternează în asemenea cazuri în chip fericit cu naraţia. Devansînd apariţia unuia din tiparele compoziţionale practicate de romancierii sofişti. 28 şi 73) şi a veşmintelor purtate de convivi. care merge de la evocarea detaliilor triviale pînă la asemenea performanţe de artă subtilă. Se citează îndeobşte. Eram pe /pragul morţii şi m-au readus ei la viaţă. Diversele descrieri punctează polierotn şi pe acelaşi ton persiflant desfăşurarea banchetului dat de Trimalchio. aducînd iîn gros-plan mania funambulescă a lui Eumolpus de a versifica neîncetat şi în orice împrejurare : „trupul lui Lichas fumega pe un rug ridicat de mîi-nile vrăjmaşilor săi. Ţi-am luat-o înainte : la Ascyltos în casă am căutat o sabie. 83). Encolpius. este prea tocit şi nu taie. mai PETRONIU / 135 mult şi mai autentic chiar deoît în scenele analoge din romanele greceşti. 29). Petroniu descrie şi unele mărturii de artă plastică a vremii. * PETRONIU / 133 Cităm ca remarcabile descrierea casei lui Trimalchio (Petroniu. împingîndu-mă cu amîndouă mîinile. Indignat de trădarea lui Giton şi a lui Ascyltos. De altfel tribulaţiile prilejuite de prietenia cu Giton.. uneori în gros-plan. învestit de autor cu efecte aproape incantatorii.. Dacă în roman digresiunile propriu-zise apar mai rar (distanţarea de intriga principală >concretizîndu-se în nuvele narate de idiverse personaje) Eneolpius descrie adesea amănunţit. am încercat să mă omor cu acelaşi 'brici. care avertizează oaspeţii asupra existenţei unui cîine rău în casă. Iată însă că un biet dezertor sau un borfaş de duzină îl opreşte pe Encolpius şi-1 somează fără ruşine : „învîrteam în minte numai gînduri de omor şi de sânge.

dacă Ascyltos şi ai săi vor căuta peste tot. Lacrimile şi furia războinică a lui Encolpius. nereticent. pe o varietate uriaşă de nuanţe. cînd narează conflictul armat dintre Encolpius şi Ascyltos pentru stăpînirea iui Giton (Petroniu.664—671 . scene de viaţă. Pentru cititorul antic aceste elemente nu erau supărătoare. parodiază tipare decantate în romanele greceşti anterioare sau contemporane Satyriconului. Căderea Troiei şi Despre războiul civil. Giton ascuns sub pat este comparat cu Ulise : „i-am poruncit lui Giton să se vîre la iuţeală sub pat. 4—5). Gînd se detaşează ironic de Encol-pius sau de Eumolpus. după spaima ce mi se citea pe faţă. de satiră menippee. venit să-1 someze pe Encolpius după intoaraerea lui Giton. 2. uneori trivial. Utilizarea lor se explică a-hît prin intenţia pictării autentice. parodiază ostentativ epopeile lui Lucan. apoi dintre Encolpius şi Eumolpus şi — printr-o clasică răsturnare de situaţii — dintre Giton şi Circe pentru Encolpius. Cele două mari poeme ale lui Eumolpus. Umorul îmbibă In nenumărate modalităţi subtextul romanului. Romancierul nu uită să menţioneze că personajul ţinea în mînă o torţă care făcea mai mult fum decît lumină. 716 136 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC tele de tensiune. 749 . Deci scena care debutase grav. reacţiile sceptic-ironice ale naratorului şi în special beţia generalizată risipesc prompt frica şi nu îngăduie nici măcar sugerarea umorului negru. trimit direct la o serie de versuri vergiliene astfel parodiate (Vergiliu. haide. (Petroniu. Aproape în fiecare frază se pot desluşi valenţe caricaturale sau parodice. melodramatic. cu atnt imai mult cu cît Satyriconul. Giton n-a zăbovit şi. de esenţă satirică. 80). Lichas şi Tryphaena par a periclita serios viaţa cuplului Encolpius-Giton. 40 Căutînd să-şi convingă stă-pîna că trebuie să cedeze insistenţelor soldatului. îliacon şi Pharsalia. de bună seamă vreun dezertor sau o haimana de noapte. însă în realitate ei nu urmăresc decît obiective erotice (Petroniu. Petroniu 'încorporează ca accesorie şi o intenţie serioasă. abundenţa situaţiilor comice ca şi frecvenţa caricaturilor sau a parodiilor. se situau în zona literaturii genurilor apreciate ca umile. Satyriconul străluceşte deci atît prin efectele parodiei moravurilor. Multiplicând parodierea genurilor îşi motivelor literare. din cele expuse mai sus. orientată umoristic. mai ales în ultimul. cît şi prin cele ale parodiei literare. în armata voastră soldaţii umblă încălţaţi în sandale albe. unde se reliefează un limbaj intenţional hiperbolic. cum ar fi bătăliile de pe corabie. Prin urmare.. părăsit de Giton. 716 . prin mijlocirea formaţiei matroană — slujnică — militar. este şi el descris cu umor savuros. precum se agăţase odinioară Ulise de berbecul său. despuiat şi lipsit de răzbunarea necruţător retezată. ale unor episoade homerice celebre — dragostea între Encolpius şi Circe parodiază relaţiile Ulise-Circe — sau ver-giliene. non-conformist. dar tonul. Umorul lui Petroniu se extrapolează (pe o gamă largă. 1—3). din ce legiune şi din ce centurie eşti ? Cum eu am născocit. cu toate umbrele inerente. să se păzească de rnlîinile lor. mi-a cerat să pun jos armele şi să-mi văd de drum. unde se poate 'decoda efortul de a-1 vergiliza pe Lucan şi totodată de a-1 critica. cu o parodie de roman şi. L-a întrecut astfel pînă şi pe Ulise în şiretenie" (Petroniu. dar adesea el îi provoacă rîsvJl abundent. Astfel se elucidează şi prezenţa licenţiosului în roman. 113). S-au menţionat în paginile anterioare caricaturi sau parodii de moravuri. 97). 97). în aceste poeme. frust. Este clar subliniată intenţia parodierii celebrului trio Dido — Anna — Enea din cartea a patra a Eneidei. de adevărat suspense.). şi-a legat miîinile lîn chingi. tiparele satirei moralizatoare (idem. concomitent.. m-am îndreptat spre han" .strângeam în pumn mînerul fierului pe care-1 menisem răzbunării. după moda grecească ? Fiindcă observase că minţeam. de la maliţia uşoară din finalul Matroanei din Efes pînă la grotescul acuzat al înmormântării simulate de Trimalchio (Petroniu. spuse el. repetăm. Cedează destul de iute şi momen10 — Evoluţia romanului antic — c. Petroniu parodiază secvenţe de tragedie sau de epopee. Tot Satyriconul echivalează. Petroniu îl face pe cititor să zâmbească subţire. Povestea pricoliciului şi cea a strigiilor constituie în sine istorii de groază şi efectiv spaima se propagă în minţile ascultătorilor. 78) sau al aventurilor lui Encolpius. fără să clipesc. 1. Dar m-a văzut un soldat. slujitoarea matroanei din Efes pronunţă semnificativ stihuri vergiliene.214). Chiar personaje secundare şi gesturi minore nu pot ocoli judecata necruţătoare a romancierului.4l Calitatea literară foarte modestă a poemelor reliefează numai incapacitatea poetică a persona138 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC jului care le debitează. 82). raporturi inter-umane. tocmai acelea prin care Anna se străduise s-o înduplece pe Dido a accepta dragostea lui Enea (Petroniu. oşteanule.39 Rivalitatea pentru Giton dintre Encolpius PETRONIU / 137 şi Ascyltos. ca de altfel şi Apokolokyntosis a lui Seneca. furtuna şi naufragiul antieroilor săi (idem. dar şi prin tradiţiile satirei menippee şi ale vechiului comic italic. Petroniu persiflează discuţiile privind cauzele decăderii cloanţei (Petroniu. în vreme ce-şi rostea somaţia (Petroniu. 111). 314—316 . şi a prins să mă descoase : — Ge-i cu tine. Un biet crainic. 588 . să se întindă sub culcuşul meu şi. a contextului (în care trebuia să se desfăşoare trăirea plenară a fiecărei clipe. 114 şi urm. ascultîindu-mi ordinul. se încheia în cel mai spumos burlesc. un centurion şi o legiune. A rezultat. cît ai clipi din ochi. m-a întrebat din nou : — Haide. romancierul operează de fapt cu . în Satyricon abundă detalii obscene şi chiar scatologice. Cu o abilitate remarcabilă. Petroniu descoperă dimensiunile rizibile ale situaţiilor. şi să-işi lege imîinile şi picioarele cu chingile stinghiilor care susţineau salteaua şi.

în temniţă. deci partea cea -mai bună. dar el înţelegea prin ius şi „legea" sau „dreptul" (cinei). 71 şi 78). Lexicul petronian restituie efectele celor mai variate procedee umoristice. citaţii din poeţii celebri sînt utilizate pentru a provoca rusul. Comicul <de limbaj corespunde celui de situaţie şi deţine un rol important în structura Satyriconului. în căutarea efectelor comice pregnante. am jurat cu toţii. 141).. înaintea vînătorilor de moşteniri. 117). De aceea. Encolpius aude de un embasicet şi aşteaptă cu nerăbdare o cupă. spre genunchii voştri braţele mele rugătoare şi vă cer şi vă conjur să nu faceţi de rîs riturile noastre nocturne. persiflări ale stilului practicat în poemele erotice. de unde şi numele dat canalelor. pentru ca minciuna să rămînă tăinuită numai între noi. asonantele şi termenii rituali." (Petroniu. Dar.. Luptele de pe vas şi reconcilierea subsecventă comportă parodii ale războiului şi păcii (Petroniu. La fel Encolpius parodiază limbajul rugăciunii cînd imploră dragostea Circei (Petroniu. parodiază ceremonia jurămlîntului depus de gladiatori înaintea stăpînului lor : „aşadar. sînt acuzat absurde. 35). Deci fraza se . aşa cum am relevat şi mai sus. Petroniu este deci expresionist chiar în măsură mai mare decît realist. dar se pomeneşte cu -un dansator desfrînat. în schimbul de scrisori dintre Circe şi Encolpius — Polyaenos s-au descoperit reminiscenţe de elegie de dragoste." (Petroniu. indiferent dacă autorul se gîndeşte la canalele care irigau grădinile romane sau la strîmtoarea ce despărţea Eubeea de Attica. Encolpius şi Giton. alt nume al lui Bacchus. repetînd vorbele pe care le rostea Eumolpus. constituie parodii . ca specifice unui hibrid de parodie. ironii directe. sau ajutorul lui Priap {idem. Oenotheea îşi subliniază puterea într-o declaraţie versificată. Clauzele sînt într-adevăr de domeniul celui mai sinistru comic : „toţi cei care sînt trecuţi ca moştenitori în testamentul meu. Există de asemenea parodii de artă elegiacă. PETRONIU / 139 Dar cuvintele scabroase pe care Oenotheea le spusese cu puţine clipe înainte bătrânei Proselenos contrastează semnificativ cu această solemnă tiradă.. să pierim de foc. parodii ale riturilor şi limbajelor religioase. Multe din faptele lui Trimalchio. 34) trimit parodic la stihuri anacreontice. căci termenul însemna şi una şi alta (Petroniu. calchiată după cele atribuite zeiţei Isis (Petroniu. se ajunge. 8. se pot recunoaşte parodii de versuri anacreontice. Tot Trimalchio îşi îndeamnă oaspeţii la masă. în textul latin abundă redundanţele.) 43 îndată după relatarea falsei sinucideri a lui Giton.. cu motivele lor hedoniste. 133). aşadar. Astfel versurile debitate de Trimalchio.mijloacele parodice definite de Cebe. Apar. Ştim că la unele neamuri se respectă şi acum legea ea imorţii să fie mîncaţi de rudele lor.655 şi urm. ne-am încredinţat în mod solemn stăpînului trupurile şi sufletele" (Petroniu. Met. chiar dacă unele mărturii literare ale epocii semnalează că fenomenul nu era inedit. numită Eurip. ca la teatru. căci adesea disponibilităţile expresioniste s-au situat şi se situează în vecinătatea realismului. presărate în diverse capitole. 70— 71). îngroşînd. peştii înoată ca într-un eurip (Petroniu. ci să pună în consumarea trupului meu tot avîntul cu care mi-au blestemat totdeauna spiritul. deveniţi pseudosclavi ai lui Eumolpus. El afirmă că posedă vase de Corint veritabile. concomitent satirică şi umoristică. 36). după ce se adusese la masă un schelet de argint (Petroniu. de asemenea. 41). romancierul combină cu dezinvoltură resursele realismului cu cele ale expresionismului.. însă şi „sucul" ei. Aproape toate personajele atestă o slăbiciune pronunţată pentru ele. crunt parodiată. Jocurile de cuvinte abundă în Satyricoix. Encolpius însuşi subliniază concludent parodierea melodramei în acest pasaj : „în timp ce se juca această poveste sentimentală. La rândul său. şi pe care abia dacă le-au cunoscut o mie de oameni" (Petroniu. Hiperbola glumeaţă este prezentă.. 135 faţă de Ovidiu. eu atrag atenţia prietenilor mei să nu refuze îndeplinirea celor prevăzute în 140 / EUGEN CIZEK . expresii familiare şi proverbiale. 108—109)." Şi apoi Encolpius adaugă : „faima uriaşă a averii lui Eumol-pus orbea ochii şi 'Sufletele acestor nefericiţi. calambururi. Deformaţia comică şi totodată semnificativă a realităţii se învederează ostentativ în absurda scenă a testamentului întocmit de Eumolpus la Crotona. ca citirea testamentului sau înmormântarea sa. şi de tot ce-a mai înşirat el. întocmai ca nişte gladiatori de meserie. zeul vinului (Petroniu. se arătă hangiul. 50). 127). 42 Chiar şi micile fragmente de versuri. dacă vom trăda secretul. 44 Uneori personajele însele organizează deliberat anumite scene de parodie şi atrag atenţia cititorului asupra acestui fapt. în plin cîmp de acţiune al absurdului.. nu mă vor moşteni decît cu condiţia următoare : să-imi taie leşull în bucăţi şi să-1 mănînce de faţă cu toată lumea din oraş. Trimal-chio eliberează un sclav numai . Amalgamul nu poate surprinde. deoarece meşterul care i le furniza se numea Corinthus (Petroniu. în afară de liberţii imei.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC această clauză. încît bolnavii sînt deseori certaţi că îşi strică singuri carnea. romancierul parodiază teoriile lui Seneca despre condiţia sclavilor. 134). Adevărate hiperbole burleşti. Preoteasa Quartilla imploră pe Encolpius şi pe tovarăşii săi într-o deprecatio patetică şi ridicolă : „(întind. spunîrtd hoc est ius cenae (Petroniu. Jean-Pierre Cebe semnalează cîteva. în acest sos. iar în descrierea locuinţei Oenotheei s-au descifrat urme ale unui episod din Ovidiu (Petroniu. Să nu aduceţi la lumina zilei taine ce se pierd în negura veacurilor trecute. rugăciuni burleşti. încă în timpul vieţii (Petroniu. Gînd Trimalchio afectează generozitatea faţă de sclavi (Petroniu. sub bici sau de sabie. 95). căci termenul latin putea avea ambele sensuri. acuzînd în tehnică expresionistă anumite detalii comice sau alterniîindu-le într-o manieră fascinantă cu observaţia realistă. 17). într-una din tăvile servite în timpul Cenei abundă sosul numit garum piperatum. mai sus citată de noi. 23—24).pentru că liber putea fi (înţeles şi ca Liber.

pentru întâia oară în viaţa mea. Noile tendinţe manifestate în limba vorbită. chiar dacă dezbătută mai ales implicit prin organizarea ca frescă a viziunii scriitorului. De asemenea în exprimarea lui Trimalohio recurenţa unor diftongi ca MO. dar şi a unor fragmente de frază greacă. 36). Petroniu a mutat în sfera comicului procedeele şi formula romanului. cel mai viu. deoarece el pronunţa afectat adjectivul de caracterizare laudativă şi prelungea durata acestei consoane. ân genul lui ualde succossi (sunt) „sânt zdravăn de bogaţi" tradus mai liber „s-au . dar literal „lupoaică"). Lingviştii au consemnat prezenţa unor termeni de origine greacă. populară.poate traduce atit „aceasta este legea ospăţului". „în carne moale se nasc viermii" etc.46 Concomitent ea reprobă şi ridiculizează. recită îndată cu un glas cîntător : Astfel Enea în larg o pornise cu flota întreagă. forme lexicale mai vechi. utilizarea lui ca mijloc de caracterizare a unui anumit mediu social şi a unor indivizi. pe de o parte limba lui Encolpius şi Eumolpus nu este cicero-niană. Structura în bună măsură barocă a Satyriconului evidenţiază deci conjugarea extraordinară (ne referim la ambele sensuri principale conferite epitetului) a invenţiei romaneşti fertile. Pe de altă parte. cît şi ca factor important în declanşarea râsului. nici limba liberţilor nu echivalează perfect cu latina vulgară a epocii. 60). rafinate ca în tabloul poetic al parcului Circei sau ân hexametri care cîntă victoria lui Enicolpius asupra -gîştei lui Priap. nu om". sau expresii de tipul „vis. Am citit în rezumatul romanului un alt calambur pe numele sclavului Taie (Petroniu. chiar eteroclit. cît şi „acesta este sosul ospăţului". Petroniu a extins viziunea sa de frescă în diferite sfere lingvistice.pricopsit zdravăn mai toţi" (Petroniu. atunci. Pornind de la conştiinţa existenţei unei limbi clasice solid constituite. nu om". „oala prieteniei fierbe rău". 68). „piper.45 în textul romanului abundă şi ironiile necruţătoare. redată grafic prin dublarea ei. am spune direct. Petroniu utilizează o metrică variată. Petroniu. dar sclavul acela mai amesteca şi versuri din atellane. subordonând vastul său registru stilistic unei infrastructuri etice. se interesa de pronunţie şi de grafie. Scriitura lui Petroniu se constituie aşadar în perspectiva unei funcţionalităţi deliberate. ui. ilustrînd un experiment poetic modest dar adesea interesant. inserate ca atare în textul latin. mai sus citat. Vergiliu (însuşi mi-a displăcut" (Petroniu. Se pot semnala în limba lor nenumărate proverbe ca „o mină spală pe alta". Libertul Hermeros se adresează iritat lui Giton cu caepa cirrata „ceapă de zulufi". cel mai captivant roman al antichităţii. dar şi construcţii recente ale superlativului.50 în versurile sale. Cunoscând temeinic latina vulgară a epocii. departe de perioada amplă a clasicilor. unde inscripţiile de la tombola organizată de Trimalchio comportă bizare şi cîteodată groteşti echivocuri. uc. Născocirile burleşti ale lui Trimalchio sînt tratate drept „sur#> PETRONIU / HI prize elegante" (Petroniu. PETRONIU / 143 preocupat de caracterizarea plurivalentă a personajelor sale. care prescria căutarea unui stil de viaţă fundat pe trăirea frenetică a complexei realităţi imanente. Erorile lor erau cele săvârşite de oamenii fără cultură ai timpului sau care puteau fi comise de ei. ci unul dintre cele mai valoroase produse . exclamând pe greceşte „sophos" adică „excepţional" sau „înţelept" (Petroniu. protagonistul observă că atunci pentru prima oară Vergiliu i-a zgîriat urechile : „şi iată că urmă o altă distracţie. Encolpius afirma limpede sensul invectivei sale 'îndreptată împotriva sclavului incult şi nu contra lui Vergiliu. Sclavul care şedea la ipieioarele lui Habin-nas. „cel ce a fost broască acum e rege". 58).48 Deci. instrucţia rudimentară şi originea orientală a liberţilor favorizau aceste greşeli. A ieşit de aci nu numai cel mai bun. efervescente şi a unei problematici acute. colorată cu vulgarisme şi proverbe sau chiar erori ale liberţilor de la ospăţul lui Trimalchio pînă la vocabularul şi -gramatica pure ale personajelor culte. căci frazele sînt relativ scurte. alteori graţioase. a unor consoane nazale şi a unor vocale ca i ar sugera ipronunţia defectuoasă a batrînului libert. rămas fără dinţi şi dotat cu un glas piţigăiat. uneori aproape oratorice ca !în anumite tirade enunţate de Encolpius. 47 Scriitura lui Petroniu se întinde de la exprimarea sugestivă. Abundă şi cuvintele triviale ca lupatria („tîrfă". diminutive caracteristice vorbirii curente. ca în succossi. care a fost comparat cu cel al lui James Joyce. Niciodată un sunet atit de piţigăiat nu-mi zgîriase în asemenea hal urechile . manifestă la acest admirator al -clasicilor şi de la cunoaşterea profundă a exprimării familiare. cînd mai scăzută. ax). 38). edificatoare nentru exprimarea orală a 142 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC oamenilor culţi ai epocii. Apar în frazele lor sufixe populare (— ix. Ironia este deci explicitată în rîndurile următoare. încît. Calambururile abundă şi în capitolul 56.49 Profesorul Eugen Dobroiu a demonstrat cu sagacitate că libertul Hermeros geminează uneori pe s din sufixul -oso-. făcând aluzie la buclele băiatului (Petroniu. suplă (preferă totuşi hexametrul dactilic şi distihul elegiac). matus „idiot" şi altele mai şocante încă. A prevalat lîn structura limbajului personajelor sale funcţia stilistică a materialului lingvistic. Petroniu gândeşte şi scrie simplu. Ea pare mai degrabă un limbaj presărat cu vulgarisme. construite în -stil direct şi conţin unele expresii familiare. 40). Mesenii exalltă subtilitatea lui Tri-malchio. probabil pentru că aşa îi poruncise stăpînul. greşind an chip barbar. nu numai că făcea o gălăgie cînd mai ascuţită. termeni probabil creaţi de Petroniu însuşi. Expresia lingvistică diferă de la personaj la personaj şi serveşte substanţial caracterizării anfcieroilor. Prin urmare. care să sugereze că oamenii din categoria lui Trimalohio se exprimau în latina vulgară şi nici nu cunoşteau limba literară. Petroniu şi-a făurit un limbaj extrem de variat. Gînd un sclav recită mizerabil din Eneida.

5 Cităm pe lîngă Satyricon şi Satiricon. Petronius ein Epikureer. voi. 168—169. 46. de I. 1. 1. a 3-a. se străduiesc să găsească un model grec pentru orice inovaţie de structură întîlnită la un scriitor latin.n. £ la femmina che stanca ii ma-schio col peso della sua voglia insaziata. p. Patrone. p. Societes. 31 THOMAS. cit. . pp. procedeu compoziţional în Satyriconul lui Petroniu. In felurile de mîncare abundă găinile şi ouăle false etc. KLEBS. revăzută de Italo Lâna. 16 Cf. 136 semnalează perechea îndrăgostiţilor în Satyricon şi relaţiile strînse dintre Petroniu şi romanul grec. voi. care consideră că istoricul ar fi încurcat lucrurile. Bucureşti 1967. 7—10. = „neobositul". 9 n. 22 Cf. Autour de la date du Satyricon. 126). 1964. iar pentru problemele generale ale genului cf.6 (TERZAGHI. 29 'ACTKUXTCK. XVI. 224 şi urm. 6 N. 14 Cf. cit. în Classical Ouarterly. prefaţă la Seneca-Petroniu. a 3-a. dar şi J. Pierre GRIMAL. P. I î. 589. Fabel. trad. chip mai frumos 146 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC ca un Praxitele (Petroniu. Autour de la date du Satyricon. şi Augusto ROSTAGNI. 62 —66. II. 273 semnalează prezenţa formulei consacrate a jurămîntului ex tui animi sententia. 1964. CEBE. p.n. cit. 1930—31. cit. Această băutură constituia un rafinament insolit. 12 Paul VEYNE. 189. Parody and Litterary Allusion in Menippean Satire. La Sibylle dans la bouteille. Parodierea scriitorilor şi genurilor descinde însă din Menipp : pentru folosirea parodiei în satira menippee cf. 1963. fost consul şi prieten al lui Nero. verva comică uluitoare. pp. op. 60—61. Paris 1912.6 aminteşte un Petronius Turpilianus.. op. cit. 166—168. VIII. încît înşală la prima vedere. p. pp. p. 1. cit. cit. ed. op. p. . CATAUDELLA. cit. 47 şi urm. 34 Cf. asigură Satyriconului o modernitate perenă. în Studii clasice. 20 Cf. Eugen CIZEK. dar de fapt „amantul" . 5. cit. op. în 144 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC studiu introductiv la Petronius. pp. Iar atunci cînd nu găsesc modelul respectiv. Romans grecs et latins. 199—207. ARROW-SMITH. op. Civilisations. pp. HELM. 915—91. 33 Cf. 114. în Melanges d'ar-cheologie et d'histoire publies par l'Ecole francaise de Rome. CIZEK.. 7 THOMAS. dar că efectiv Petroniu ar fi trimis Satyriconul împăratului Nero : cf.. cit. XXXVIII.) se adresase în primul rînd modelului consacrat al satirei romane. Vie de Trimalcion.) 25 C. 36 Cum remarcă Paul VEYNE în Caue Canem. // romanzo classico. Concetto MARCHESI. iar o scolie la Juvenal. Eugen ClZEK. pp. 320. Economies. cit. 1961. pp. Eugen CIZEK. pp. de pildă PEPE. în Studii Clasice VII. care îmbibă chiar şi cele mai bune nuvele apuleiene. Trimalchio atestă o reală pasiune pentru ceea ce francezii numesc le trompe-Voeil. // romanzo classico. p. reitcov = „vecinul". în Latomus XX.. p. XLVII. în Sitzungsberichte Heidelb. 18 Cf. Apa astfel obţinută se filtra şi se răcea din nou în zăpadă. probabil una dintre cele traduse de Sisenna. V. LXX. Berlin 1948. p. 13 Pentru mim cf. 1962. Der antike Roman. p. ed. 123 . p. 53 şi urm. De aceea şi din alte motive este justă opinia că Satyriconul nu reprezintă un simptom de societate coruptă. ECuo^rcog = „melodiosul" .. 'EYKO^TÎICK. CAHEN. 106. cit. 23—40. în pofida supoziţiilor unor cercetători. XLII. 200. Zur Komposition von Petronius Satirae. Mimesis. p. gen care promova compoziţia liberă. Probus...e. p. Deci Petroniu lui Tacit ar fi scris Satyri-conul. Petronius . XXI. CALDERINI. p. 917). p. Messina-Milano 1957. 36 —37. op. K. în Philo-logus XC. op. 21 Cf. 19 Paul VEYNE. pp. NOTE 1 Această apă provenea din topirea zăpezii. pp. op. a 8-a. simplitatea şi directeţea.. căci romanii preferau băuturile călduţe. 1966. 1899. 1964. 718—721. op. Detaşarea ironică. acele elemente străine.e. op. de origine sofistică şi retorică. THOMAS. 111 observă : la donna del romanzo petroniano apparisce quasi sempre avvolta nell'atmosfera grassa. La civilisation romaine. 37 între alţii CEBE. RAITH. The Satyricon. Paris 1925. 821—825 şi The date of the Satyricon. plini de neîncredere în resursele creatoare ale literaturii latine. mai ales dramatice. 1965. Luxury and Death in the Satyricon. dar Trimal-chio nu putuse să se numere printre ei. Le je dans le Satiricon. W.. L. pp. 17 GRIMAL. Dar creatorul satirei menippee latine. în Latomus. COURTNEY. op. cu scopul de a biciui moravurile curţii lui Nero. pp. o serie de probleme morale şi atacase cu umor anumite probleme literare. cf. 56. tradus liber de noi „declar pe cuvîntul meu de onoare" şi a altor elemente similare. 33 Petroniu nu uită aproape niciodată portretul fizic... PEPE. 6 citează un P. Storia della letteratura latina.. ROSE. II.). Le Satiricon et ses origines. Aretalogie Xmielle. Paris 1965. 1962.. op. Hist. clasice : cf. Robert CAHEN. The author of the Satyricon. rom. n. îl inventează şi presupun că el a existat în antichitate. Bucureşti 1967. Tînăra matroană desfrînată numită Circe este migălos reprezentată. Ak. 304—331. Negoiţescu. pp.. 1965. Storia della letteratura latina. dar — ce nenorocire ! — că s-a pierdut fără urme. cit. 1966. parodică. p. pp.. fundată pe amalgamarea unor elemente diverse. reprezentarea realităţii în literatura occidentală. „drăguţul". 183 „Nu se găsesc la Petroniu. în Revue des Etudes Latines. 24 CATAUDELLA. pp. ci analiza morţii romanităţii vechi. 30 MARCHESI. Baltimore. V—XVII. 11 Cf. calda e snervante del concubito e dell'orgia. pp. 192. Sugestivitatea excepţională. op. XII. Torino. Poartă păr ondulat natural şi ochi albaştri. = „cel ţinut la sîn". S-ar spune că se dă o replică parodică portretelor eroinelor romanului grec. 1961. 3 Tacit. nasul şi gura mică. p. 9 HEINZE. 319—324. Paul VEYNE.. 27 Cf. cit. 35. a 4-a. în Philologus. p. ed. Unii savanţi germani. pp. pentru că interesul care-1 conduce pe Petroniu este totdeauna conoenitrat asupra esenţei faptului şi nu deviază spre detalii ornamentale. 72 . pp. ca şi CATAUDELLA. cit. 28 Incepînd cu E. 4 Cf. pp: 146—147 PETRONIU / 143 observă pe baza analizei textului că Matroana din Efes prelucrează o mileziană latină. // romanzo classico. SULLIVAN. 2 Pentru această ipoteză şi pentru toate polemicile privind data Satyriconului cf. titlul satirarum liber „carte de satire"." 28 MARCHESI. care simbolizează o realitate şi care sînt atît de bine executate. în Arion. Viaţa lui Persius. III-II î. şi Erich AUERBACH. ed. El tratase într-o formă liberă. 86—89.. menţionează printre prietenii filozofului Cornutus un Petronius Aristocrates Magnes. Wissensch. Sat. eterogenă. Varro (sec. care 1-a făurit pe baza unei ingenioase sinteze mentale (CATAUDELLA. io Precursorul grec al genului este filozoful cinic Menipp (sec. p. ori de Petroniu ori de un cititor inteligent al romanului. 23 Cf. Annales. Nu credem că indicaţia lui Tacit s-ar referi la Satyricon. 32 De altfel se ştie că Maecenas avusese mulţi sclavi.relevate de întreaga istorie a genului. '5 MARCHESI. VII.. p. p. pp. La novella greca. Otto WEINREICH. Tacit menţiona o scriere satirică compusă în ultima perioadă a vieţii de fostul consul. ■ R. Nurnberg 1963. E. Terzaghi consideră că titlul a putut fi imaginat.. 109. şi Emile THOMAS. op. op. şi THOMAS. 8 Şi WEHRLI. F. 171— 181.

n. doctrinelor religioase soteriologice. în loc de caelum şi uinum. Trimalchio şi acoliţii săi spun caelus „cer" şi uinus „vin". pp.. tranziţia către partea ultimă a acelei tirade. par exemple). p. 11. cit. cit. COLLIGNON. 95—123. Formele insolite din vorbirea personajelor lui Petroniu. categorie care constituia reazemul regimului imperial . La antici. 155—169. şi A. op. 115). şi Eugen DOBROIU. cit. mai ales egiptene. El aparţine «nuia din marii prozatori romani . Evoluţia şi formele genului liric. Monologul apare în Satyricon ca un procedeu preluat din romanele greceşlti. 265. 41—44 . 513—514 a avut numai în parte dreptate. adică în mijloaul secolului al doilea al erei noastre. op. p. tînărul Apuleius se formează ca avocat şi filozof în Oartagina iromană a epocii.. în Studii Clasice VIII. în L'lnţormation litteraire. 40 Cf. însă fără o autentică valoare retorică. Mentalite et expression populaire dans le Satyricon. însăşi opera lui Apuleius oferă mărturii preţioase în această direcţie. CEBE. pp. pp.. Petroniu. 49 Ei pronunţă o în loc de au. platonicienii acestui secol (receptează demonologiile şi chiar magia vremii. op. aparţinea unei bogate familii de colonişti romani din oraşul Ma-daura situat într-adevăr în provincia Numidia. pp. CAHEN. n'est pas exempte de vues aggressives : Vironie s'exerce â Vencontre d'un personnage que Von decrit ou que Von ţait parler. 150—152 consideră judicios că ironia antică era totdeauna ulterior elucidată. inclusiv cele tributare cultelor orientale. familiară romancierului. 150—151). cit. Filologul Lipsius 1-a caracterizat pe Petroniu ca autor al impurităţii celei mai pure (auctor purissimae impuritatis). utilizîndu-se chiar şi inadecvarea sintactică. L'uso del diminutivo in Petronio. eclaire et accuse ses travers (morgue deplacee. PERROCHAT. Parodierea lui Lucan a fost demonstrată definitiv — şi pe baza analizei migăloase a textelor — încă de Mossler în secolul precedent. cit.. Paris 1962. şi P. p. VII APULEIUS — Creaţia şi conţinutul Măgarului de aur — Arhetipurile lui Apuleius — Bivalenta structurală a Măgarului de aur — Personaje şi situaţii — Organizarea compoziţiei şi a stilului — Petroniu şi Apuleius. Apuleius avea pe atunci numai treizeci de ani. Pornind de la modelul demonului socratic. 39 Pentru distincţiile dintre tipurile de parodie.n. şi CEBE. pp. CEBE. dar şi ca „merge în voia valurilor vieţii". 177. Encolpius zăreşte un leş plutind pe mare şi exclamă : en homo quemadmodum natat (Petroniu. 280—282. Numai că platonismul secolului al II-lea e. cf. un alt cercetător a demonstrat ulterior că Petroniu uzita conştient forme incorecte pentru a obţine efecte de contrast sau de mimetism : cf. crud parodiate .. 43 CAHEN. p. La Oea. în acest context ideologic. p. Filozofia platoniciană *se grefa pe fondul idealist tradiţional valenţelor mistice ale veacului. azi Tripoli. p. cit. 11 scrie: ii advient que Ies deux especes fusionnent. 41 Cf. ca şi asupra valenţelor ei primordiale. 197. 46 . cit. însă preAPULEIUS / 149 vestitoare de crize profunde. Această operă. născut probabil în jurul anului 125 e.. pp. Stăpînit de o inepuizabilă sete de cunoaştere. p. care contrasta cu stabilitatea înfloritoare ilustrată de atitea alte sectoare ale vieţii societăţii romane. pp. 1961. op. secolul al II-lea e. Paris 1892. pp. p. relaţionabilă difuzării cultelor orientale şi redresării platonismului. op. . THOMAS. 50 Cf. Lucius Apuleius. deruta lor fiind pricinuită şi de pierderea desinenţelor sau de confuzia cazurilor şi genurilor în limba vorbită. op. De aceea am tradus fraza : „uite cum pluteşte omul şi se duce la vale". 61—69. care se referă la condiţia umană. pp. 207. în Quaderni Urbinati di Cultura Classica. op.. Pontianus. op. Familia sa provenea din acea categorie socială preponderentă în oraşele provinciale. şi se căsătoreşte cu mama acestuia numită Pudentilla. din Africa de Nord romană. ale monologurilor petroniene. sans attaquer l'original travesti. cit. apar uneori construite cu indicativul. Auguste et Neron. op. după opinia noastră. datorită tonului persiflant. 124 . 48 Pentru limbaj ca mijloc de caracterizare cf. ca în Iota (uestimenta) pentru lăuta „spălate" (hainele. dar akerîndu-i semnificaţiile. vizitează un prieten. cit. op..şi anume lui Lucius Apuleius. moştenite din romanul grec. Aci natat poate fi interpretat atît ca „pluteşte" (în voia mării).. De asemenea. se afla departe de puritatea doctrinei fondatorului. 126—128 . COLLIGNON.. 1966. Comparaţia cu Joyce se poate extinde. Se întîlnesc de asemenea dezacordul gramatical — subiect la plural cu predicat la singular — confuzia diatezelor verbului. urma. asupra întregii structuri baroce a Satyriconului. pleonasme etc. 141.. 98 semnalează aci reminiscenţe din Properţiu. cit. CAHEN.. A. cit. 47 De către Gilbert-Charles PICARD. De altfel am relevat că în capitolul 132 însuşi Petroniu alude la puritatea Hmbajului. bogată şi variată. la Atena şi poate chiar la Roma. el călătoreşte mult lin tot Orientul şi astfel cheltuieşte averea părinţilor săi. după ce. pendinte de meditaţia implicită. COUR-TNEY. AL DOILEA mare roman al antichităţii este scris tot în limba latină. 51 . pp. le secret de VEmpire. DELL'ERA. o persoană era lăudată. într-o primă parte a tiradei^ satirice. „Astfel.38 Subscriem deci tezei celor care consideră tot pasajul drept o mostră de şarjă comică feroce : cf. această elită municipală era extrem de sensibilă la tendinţele social-istorice majore şi la exigenţele ideologice ale momentului. op. Bucureşti 1968. 30). în plină stabilitate istorică. unde se preciza tocmai contrariul celor spuse mai înainte" (ibidem. de cele mai multe ori sensul se releva consecutiv. ttude sur Patrone. se situează în plin apogeu politic îşi administrativ al Imperiului roman. Zona greacă a Imperiului. 45 Cîteodată umorul acestor calambururi pare macabru. deci în afara expresiei simulate. Apuleius este aproape singurul mare talent literar creator din acea vreme.. Biografia sa se poate reconstitui pe un teren mult mai solid decît cel pe care se încearcă restituirea personalităţii lui Petroniu. 319—320. 313-319. femeie de patruzeci de ani. 71 . cînd a opinat pentru valenţele sofistice. Credem prin urmare că HEINZE. pp. ilustra nu numai expansiunea gîndirii şi artei sofiştilor ci şi difuziunea masivă a cultelor orientale şi revirimentul manifest al filozofiei platoniciene.n. op. cit. op. comportă în numeroase sectoare intelectuale investigarea intensă a aparenţelor. De leur union sort une va-riete hybride qui. ** PETRONIU / 147 46 Edgar PAPU. într-o gradaţie savant calculată. 42 Referindu-se la acest „hibrid" CEBE. Literatura latină trecea printr-o eclipsă relativă. întocmai ca în sintaxa populară propoziţiile interogativă indirectă şi consecutivă asociate conjunctivului în limba literară. cit. La phraseologie adopţie. ne s'ac-cordant pas avec le caractere ou la condition de ce personnage. 44 CEBE. cf. 1967. Deşi el însuşi se amuza să se considere african. pp. CEBE.

sclavii fug de pe moşia cuplului tragic dispărut şi. care-1 găzduieşte bucuros. Romanul •este în orice caz ulterior Apologiei. Numai că micul sclav. că Pamfila. Naratorul Lucius începe de altfel prin a-şi schiţa o autobiografie imaginară. Dar bănuiala de rabie nu dispare în chip miraculos. numit Socrates. sînt salvaţi de Tlepolemus. Măgarul dove11 — Evoluţia romanului antic — c. unde moare în jurul anului 170 e. dată ulterior de Fotis. Deznădăjduit. Psyche este convinsă de surorile sale să-şi omoare soţul. zdravăn bătut de grădinar. Peripeţiile sînt în continuare similare celor din Pseudo-Lucian. Măgarul ajunge la ţară unde este cumplit chinuit. Lucius descoperă. în cursul unei plimbări prin cetate. în care el îşi organizează apărarea. se răzbună pe surorile care îi distruseseră căsnicia şi caută să ocolească mînia Venerei. Lucius se unge şi el. care-i omorâseră prietenul său. macabre. negustorul Aristome-nes povesteşte fapte stranii. în drum spre oraşul thessalian Hypata se întîl-neşte cu doi drumeţi . care1 tortura cu cruzime. dat fiind transformarea protagonistului în asin. Dornică să-şi viziteze iubitul. din ultima perioadă a vieţii lui Apuleius. după multe peripeţii. 5 Măgarul de aur este redactat la persoana întîi. perfidul Amor. Cum tocmai acesta este şi titlul tălmăcirii româneşti a romanului. titlu sub care a circulat şi în evul mediu. nişte hoţi îl iau din grajd împreună cu alte două animale şi-1 duc în vizuina lor. unul dintre ei. care convoacă zeii. Basmul descrie tribulaţiile unei fete de o frumuseţe uluitoare. soţia lui Milo. desigur. * APULEIUS / 151 Curînd. îi conferă nemurirea Psychei şi o mărită cu Amor. Charite se răzbună abil şi crud : scoate ochii ucigaşului şi se sinucide. asistă în cursul peregrinărilor la multe întîmplări revelatoare. Psyche începe să—1 caute. căci substantivul pare clar. tînărul Lucius devine amantul slujnicei Fotis a lui Milo. ascultă poveştile lor şi apoi ale bătrînei care le gătea. Există însă <şi o explicaţie magică.. pe care vinul îl determinase să le ia drept oameni. Apuleius se întoarce la Cartagina. Ca şi în romanul lui Pseudo-Luoian. In special valoarea epitetului a fost discutată. Lista stăpînilor se lungeşte. în plină sărbătoare a rîsului. Amor cere sprijinul lui Iupiter.Rudele lui Pontianus i-au intentat însă cunînd un proces. soră de lapte a mamei sale. întors ameţit de vin acasă. el ucide trei tîlhari care asaltau locuinţa lui Milo. unde este cel mult parţial implicat. logodnicul ei. dar măgarul şi fata. Fotis îl duce să asiste la una din metamorfozele stăpînei sale. dîndu-se drept un (fioros bandit. care se infiltrează în rândurile tîlharilor. pe care bătrîna încerca s-o consoleze istorisind basmul lui Amor şi Psyche. Evadarea eşuează. Dar de ce de aur ? S-a considerat că astfel erau subliniate calităţile excepţionale ale măgarului Lucius. dar ulterior el a fost schimbat în Asinus aureus (Măgarul de aur). unde nu este citat în nici un fel şi datează. Pus să dezvelească leşurile. în cele din urmă ea se predă zeiţei icare o supune la o serie de încercări. A doua zi.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Titlul autentic pare să fi sunat Metamorphoseon libri XI.1 Oricum. Stăpiînul celor doi fraţi . este o vrăjitoare lubrică şi periculoasă. După reproducerea acestui lung basm. care se numea Psyche. este mîncat de un urs şi Lucius se alege ou o bătaie zdravănă. îl vom prefera şi noi în paginile următoare. Lucius îşi reia firul tribulaţiilor. Burdufurile fuseseră vrăjite din greşeală şi ajunseseră la poarta lui Milo în locul unui timar. tînăra Charite. Dar Amor o opreşte pentru el şi şi-o face soţie întrun palat minunat. Pamfila se unge cu o alifie îşi devine pasăre. s-o îndrăgostească de cel mai urat şi nenorocit bărbat. Majoritatea cercetătorilor consideră că Apuleius a fost absolvit de acuzaţie. zeiţa Venus îşi trimite fiul. De asemenea. căci el ajunge şi în posesia soldatului roman. 716 152 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC deşte -stăpînilor că nu este turbat consumînd o mare cantitate de apă. acuzându-1 de magie. Drept consolare. în plină glorie de avocat şi retor mult preţuit. ca şi în naraţia lui Pseudo-Lucian. dar s-a emis şi ipoteza unui rezultat indecis. cu totul deosebit de asinii obişnuiţi.n.3 150 / EUGEN CIZEK . adică Cele unsprezece cărţi de Metamorfoze. Diferă de asemenea şi sfîrşitul tragic al cuplului Charite-Tlepolemus căci la Apuleius apare ca rezultat al uciderii perfide a tînărului de către un prieten al său. ca cea mai complexă mărturie a gîndirii şi artei scriitorului. dar se schimbă în măgar. Lucius ajunge la Hypata şi poposeşte în casa lui Milo. care ar fi îngăduit oricând reluarea procesului. care nu-i arătase niciodată chipul. măgarul fuge împreună cu fecioara. că erau numai trei burdufuri. măgarul icu minte de om. dar acesta se răzbună şi o abandonează. Este însă fascinată de 'frumuseţea bărbatului ei tocmai cînd voia să-şi ducă planul la îndeplinire. Măgarul Lucius asistă la discuţiile hoţilor. în hohotele de rîs ale mulţimii. Lucius este judecat pentru omucidere. eventual chiar de două ori. dar economisind atent mâncarea oferită oaspetelui. Este posibil ca el să fi fost redactat într-o perioadă mai lungă. Lucius este avertizat de Byrrhena. îl vînd pe Lucius preotului vagabond Filebus.2 Romanul reprezintă efectiv concluzia activităţii literare şi filozofice a lui Apuleius. terifiante. 4 Filologii au stăruit adesea asupra semnificaţiei titlului. care o iubea pe frumoasa lui soţie. Cum hoţii voiau să-1 omoare din pricina unei răni la picior. De aci a ieşit una din principalele lucrări ale lui Apuleius. Stăpînit de curiozitate. intitulată Apologia. dorit de Pamfila. Apoi Lucius participă la o cină dată de Byrrhena unde se narează povestiri fantastice. locul principal. ArzCnd de curiozitate de a cunoaşte magia Pam-filei. probabil. săvîrşite de vrăjitoarele acestei cetăţi. într-adevăr tâlharii răpiseră o fecioară. Geloasă pe strălucirea fetei. în concertul operelor numeroase ale lui Apuleius — mai ales mici tratate de filozofie platoniciană şi discursuri — Măgarul de aur deţine.

coloratura generală. nu se pot enunţa deoît supoziţii discutabile cu privire la modificările introduse de Apuleius în ţesătura anecdotică. numai parţial descrise de el : „poate tu. Apuleius se referă mai puţin la vocaţia iniţiatică a naraţiei acestor metamorfoze. în primul rînd numele personajelor secundare diferă. după descoperirea obiceiurilor stranii ale măgarului. Dar ar fi o crimă deopotrivă de mare şi pentru urechile şi pentru limba care s-ar face vinovate de o indiscreţie şi de o curiozitate atât de sacrilege. adunate la un loc." (Apuleius. nu funcţiona nici la Luduş idin Patrai şi nici la Pseudo-Lucian. picante ale egiptenilor. relevă că asamblează aceste povestiri de factură mileziană pe o struetură-cadru consacrată relatării metamorfozelor. căci intriga sa va evolua „în genul milezian" (sermone isto Milesio). felurite istorii în genul imilezian şi să încînt urechile voastre binevoitoare cu un murmur plăcut. Totodată. M-am apropiat de hotarele morţii. Dacă nu vă plictiseşte să vă aruncaţi ochii pe acest papirus care poartă pecetea agerimii unui condei făcut dintr-o trestie de pe malul Nilului. cu oarecare îngrijorare. în acelaşi timp. Marele preot «îi întinde o coroană de trandafiri pe care asinul o mănîncă şi redevine om. Romancierul latin a adăugat deci tramei greceşti sensul simbolic şi un final nou. şi fără să-mi acopăr sau să-mi ascund goliciunea ţestei. şi o parte din componentele structurii Măgarului de aur. i-am văzut la faţă îşi i-am adorat de aproape.) Totodată Apuleius pune astfel în lumină principalul său model. înfiinţată pe vremea lui Sulla. Apuleius elucidează vocaţia romanescă a operei sale..1). Inovaţiile trebuie să fi fost lînsă mult mai numeroase. chiar în primele fraze ale romanului : „voi încerca să vă povestesc aici. (într-adevăr exegeţii lui Apuleius au reliefat şi alte metamorfoze. în mijlocul nopţii. mărturiseşte şi originea hellenică a izvoarelor sale prioritare „încep o poveste de origine grecească7 : fii atent. mă expuneam tuturor privirilor cu un fel de bucurie" (gaudens obibam. aproape toţi cercetătorii sînt de acord în a recunoaşte în romanul lui Apuleius arhetipul făurit de Lucius din Patrai8. Sfătuit de zeiţă. avertizat şi el lîn vis de zeiţă cu privire la sosirea lui Lucius. că îţi va plăcea. printr-o metamorfoză inversă. se stabileşte lîngă templu şi ulterior se iniţiază în misterele isiace. nu te voi lăsa într-o prea lungă aşteptare. chiar în prima frază el afirmă înrudirea cu nuvelistica mileziană şi descrie modul în care înţelege să utilizeze arhetipul. deoarece defineşte modelele. ca cele săvârşite de vrăjitoarea Meroe şi narate de Socrates lui Aristomenes. Deznodamîntul este total diferit de cel adoptat de Pse-udo-Lucian şi chiar de Lucius din Patrai. tînărul prozelit se iniţiază succesiv în misterele zeului egiptean Osiris şi apoi din nou în misterele lui Isis. cele ale Pamfilei. De fapt însuşi Apuleius atrage atenţia asupra anumitor modele. m-am apropiat de zeii Infernului şi de zeii Cerului. Totuşi. valorii. cele ale animării burdufurilor etc. (Apuleius 11. Lucius (pleacă întâi spre casă şi apoi la Roma. reliefează că metamorfoza constituie esenţa ro154 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC manului. trecînd prin toate elementele. Cum însă romanul aşa-zisului Lucius din Patrai nu s-a păstrat. Iată. ce s-a spus. începui să-mi îndeplinesc serviciul în această veche corporaţie. eşti totuşi osîndit să nu le înţelegi". unde e vizitat de prieteni şi rude. ţi-am spus lucruri pe care. în plină desfăşurare a sărbătorii isiace de la 5 martie 6. *■< APULEIUS / 153 Renăscut la o nouă existenţă. Apuleius. structurii şi semnificaţiei romanului se desfăşoară încă la cea mai înaltă temperatură polemică. cititorule. Lucius rămîne la Corint. Pe de altă parte. cu capul ras.1). In acest chip se încheie unul dintre cele mai ample romane ale antichităţii. cititor curios.. Mai jos. Declaraţia apare ca programatică. în schimb îi solicită fervoare şi lealitate. filologii au identificat Stratificarea diferitelor arhetipuri. dacă mi-ar fi permis s-o spun. veţi vedea cu uimire făpturi omeneşti schimbîndu-<şi figura şi forma şi apoi. 1.sclavi se numeşte Thia-sus şi. Discuţiile dintre savanţi asupra surselor. măgarul se apropie de marele preot. Ştim însă icu certitudine din informaţiile lui Fotios că substratul mistic. în structura compozită a acestei lungi naraţii de tribulaţii fantastice. revenind la starea lor de mai înainte" (Apuleius. el evidenţiază şi preocupările sale de umorist. Zeiţa îi recomandă să se alăture procesiunii consacrate ei. într-adevăr. cele de lingă leşul păzit de Telifron. Aş spune. în somn îi apare Isis. întrucât se referă Ia dorinţa comună tuturor romancierilor antici de a-şi desfăta cititorul printr-o poveste adecvată. care-i promite că-1 va elibera a doua zi de condiţia sa înrobitoare.23). pe lîngă cele ale lui Lucius. Ascultă deci şi crede. însă totuşi subliniază că cititorul le va cunoaşte şi se va uimi. clar manifestat în cartea a unsprezecea. In timpul spectacolului. că el era inserat de Apuleius. ai afla dacă ţiar fi îngăduit să asculţi. ce s-a făcut după aceea. La cererea lui Osiris se face avocat şi totodată preot al Isidei : „Din acest moment. aşa cum am arătat. mă vei [întreba. deşi le-ai auzit. căci tot ce voi spune e adevărat. De asemenea. am călcat pragul Proserpinei şi de acolo m-am întors. Confruntarea cu Pseudo-Lucian poate să prile-juiască unele ipoteze preţioase în acest sens. 1. 11. într-adevăr. unde trebuie să se unească în public cu o femeie condamnată la moarte (povestea ei este minuţios relatată) măgarul fuge îngrozit. am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare. prin aluzia la condeiele spirituale. Metamorfozele lui Lucius din Patrai. Schimbarea numelor trebuie să fi fost operată total sau parţial de ambii descendenţi ai lui . gen prezent mai ales în fabulaţia diferitelor povestiri (uarias fabulas). îi împrumută stilul. îl duce la Corint şi nu la Tesalonic.30). văzîndu-te chinuit poate de o pioasă dorinţă. presărate de numeroase povestiri episodice inserate în povestirea-cadru.

fabulae Milesiae ofereau un exemplu clar de umor nonconformist. ca şi mutaţii particulare autorului romanului luimoristic. 0> APULEIUS / 155 Apuleius trebuie s-o fi amplificat substanţial. Prima pare foarte apuleiană.1—18) sînt. mai amplu şi mai burlesc construită în naraţia lui Pseudo-Lucian decît în relatarea lui Apuleius. dintre care unele sînt la rîodul lor incorporate într-altă nuvelă mai mare. ştim că Pseudo-Lucian nu evocă decît extrem de puţine elemente ca sosirea în casa lui Hipparchos-Milo. altele comune (Apuleius—PseudoLucian). Fără îndoială că povestea aventurilor măgarului-om era. sinuciderea.2—20) sau cea a aventurilor survenite cu ocazia sărbătorii zeului rîsului (Apuleius. 36) şi cu siguranţă episodul arestării grădinarului de către soldaţi din cauza curiozităţii excesive a asinului Lucius. Unele elemente umoristice ca cele prezente în mai sus menţionata poveste a lui Socrates şi Aristomenes reprezintă creaţia originală a lui Apuleius. Este posibil ca unele din aceste peripeţii să fi existat la Lucius din Patrai. Prezenţa valenţelor mileziene se manifestă. invita la umor şi implica în chip necesar filonul surâsului. Repetăm însă că o povestire atît de amplă ca cea despre Amor şi Psyohe nu putea fiinţa în romanul model. etc. căci „Gaesar" i-a rămas iîn gîtlejul acum inadecvat graiului uman. Din acelaşi izvor proveneau. din Pseudo-Lucian. tâlhăria. Din a doua categorie fac parte. unde deţine o pondere mult mai redusă. cum am mai opinat. relatarea chinurilor îndurate de rnăgarul-om la ţară. un răspuns categoric nu se poate da în această privinţă. răzbunarea asupra hoţilor. vivace. Semnificativ este şi numele dat de Pseudo-Lucian personajului feminin întrucît el alude la o „palestră" erotică. Problema se pune însă pentru toate numeroasele naraţii adiacente fabulei-cadru. iar cealaltă vibrează de un umor savuros. procesele. Ettore Paratore a în0 APULEIUS / 157 tocmit oîndva un inventar migălos al tuturor valenţelor romaneşti detectabile în Măgarul de aur. cum vom sublinia mai jos. Caesar" (Pseudo-Lucian. cînd se produce mutaţia în asin. în casa sclavilor Charitei (Pseudo-Lucian. în raport ou arhetipul funcţionează deci modificări aduse numai de Apuleius.31—32 şi 3. 12 Am menţionat mai sus simplificarea excesivă a episodului falsei turbări a măgarului şi opinăm că şi interpretarea banală dată de Pseudo-Lucian sfârşitului cuplului Charite — Tlepolemus ilustrează o transformare a anecdoticei lui Lucius din Patrai. Sînt concludente structura acuzat burlescă a episodului.16—30).13 Desigur insistenţa lui Apuleius asupra filiaţiilor cu nuvelistica mileziană nu trebuie ignorată. conversaţiile groteşti din casa lui Filebus după 'cumpărarea măgarului (Apuleius. cel puţin prin unele implicaţii tragi-comice dacă nu prin evenimentele respective. surprizele. aventura. după modificările aduse de Pseudo-Lucian. incisiv şi multe din accentele satirice ale Măgarului de aur.16—28) sau eşecul încercărilor asinului furat de tâlhari de a striga „O. şi este ide asemenea programatică. Bruno Lavagnini opinează că motivul omului-imăgar nu se preta în chip firesc acestor îmbogăţiri cu noi naraţii şi că ele ar fi fost inserate de Apuleius. ca şi desenul viguros al relaţiilor cotidiene sau observaţia realistă traduc influenţa povestirilor din descendenţa lui Aristide. torturile suferite de personaje. relatate plîină în capitolul 24 al cărţii a treia apuleiene. 9 Din aventurile personajului Lucius. o scurtă întîlnire cu o femeie care-1 informează pe protagonist că soţia gazdei lui este vrăjitoare. căci procedeul încadrării nuvelelor era mult mai vechi. 16 şi Apuleius.14 Este vorba de . după părerea noastră a fost iniţial enunţată de autorul romanului Lucius sau măgarul. Din a treia categorie ar putea face eventual parte savuroasa descriere a „luptei" erotice dintre Palestra-Fotis şi Lucius. De asemenea. Elementul nuvelistic este din belşug reprezentat în Măgarul de aur : Quintino Cataudella înregistrează cel puţin optsprezece novelle inserate în cadrul naraţiei principale. 9. probabil. Pe lîngă PseudoLucian. care şi-a scos capul pe fereastră (Apuleius. Substanţa sau imăcar sensul burlesc al unor episoade comune pledează în această direcţie.ll Aşa cum am mai arătat. vivacitatea sofistică a dialogului. introduse în trama fundamentală de Apuleius. identitatea detaliilor naraţiei şi mai ales aluzia comună la un proverb despre un măgar ce scoate capul.29) : observaţia amuzantă că numai „O" a putut fi rostit de Lucius. care le-ar fi făurit chiar el sau le-ar fi preluat din alte surse. în pofida intenţiilor foarte serioase ale primului său autor. altele au fost preluate.24 faţă de Pseudo-Lucian. cum este cea a aventurilor erotice ale nevestei (morarului (Apuleius. 9. străin structurii preferate de Lucius din Patrai. 156 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Căci dacă socotim incontestabilă cunoaşterea directă a textului lui Lucius din Patrai de către Apuleius. 45). Fără îndoială. soarta. mai complex. lîn care menţionează voluptatea. dar este posibil ca unele din naraţiile secundare din Măgarul de aur să fi figurat şi în Metamorfozele lui Luoius din Patrai. 1. dar altele ca povestea tribulaţiilor lui Socrates şi Aristomenes (Apuleius. probabil. 3. datorită substanţei fantastice. 2. 8. 7. Apuleius a putut să se adreseze şi altor iromane greceşti.Lucius din Patrai. dacă Pseudo-Lucian a rezumat naraţia lui Lucius din Patrai. căci nu este de crezut că Apuleius a conservat toate numele modelului iniţial. 30—33 şi Apuleius. Totuşi comentariile şi chiar modelările umoristice ale naraţiei nu au fost descoperite de Apuleius la Lucius din Patrai. de altfel. după opinia noastră. am relevat mai sus că scriitorul din Madaura trebuie să-1 fi citit şi utilizat şi pe autorul micului roman umoristic Lucius sau măgarul. tratativele cu Palestra-Fotis 1U.26 faţă de Pseudo-Lucian.

mult mai viu şi mai autentic dedît în romanele greceşti. într-adevăr analogia cu Harap-Alb se impune cu uşurinţă. 24 Noi am adăuga că ele se multiplică pentru că precipitarea către final a itinerarului .5—7). «i» APULEIUS / 159 Recent s-a demonstrat că Apuleius a utilizat. Totodată opţiunea mistică nu-1 împiedică să colinde într-o imagistică pitorescă realitatea socială şi morală a timpului. Implicaţiile satirice ale textului şi ale subtextului amintesc de Iuvenal21 şi.16 Povestea începe de altfel pe registrul basmului „Au fost odată. mai avantajos.17—21) îşi de istoria călcătorului de postav (idem. Femeia nu-şi pierde cumpătul şi declară soţului că are «şi ea un cumpărător. Foarte mileziană este nuvela fierarului înşelat de nevastă. dar sub dominaţie romană. uti-lizîmd mijloacele unei coerenţe fundamentale fascinante. deşi este. intrat la rîndul său în butoi. Palatele fermecate. Nu credem că aceste valenţe existau în nucleul primitiv al basmului 19 şi nu considerăm că povestirea trebuie să fi trecut obligatoriu printr-un filtru inilezian . nucleul povestirii îl alcătuieşte un basm popular grec de o frumuseţe uluitoare. Dar aşa cum vom releva mai jos.2—12 şi 23—28). sfârşitul tragic al cuplului Charite—Tlepole-mus implică ion asemenea arhetip. monştrii cu multe feţe. zeu imaginat ca „grec îşi ionian". Substratul fantastic şi evoluţia tragică se desluşesc în alte nuvele şi indică modificarea povestirii originare de către Apuleius într-o direcţie preferată adesea de el. 4. profund original. de Petroniu. Un fierar intră în casă pe neaşteptate. dar peripeţiile evoluează într-un context istorico-social. al cărui dez158 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC nodămînt este tragic şi conţine elemente supranaturale.24—25). Basmul pare a fi fost făurit tot în Ionia microasiatică.15 în acelaşi timp se pot discerne în structura Măgarului de aur motive şi tipare provenite din alte zone de influenţă. ţara atîtor mari creaţii literare hellenice. preluată direct din Lucius din Patrai. Ca şi Harap-Aib. soldaţi romani sau sacerdoţi orientali. icare vieţuia încă în vechiul cadru administrativ. Africa de Nord. precum materialistul Petroniu. creaţie care pune în mod tulburător problema condiţiei umane. Subiectul este edificator.18 Dar Apu-leius transcende litera basmului pentru a-i conferi valenţe alegorice tulburătoare. Se poate afirma că şi Apuleius construieşte un anu160 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC mit model de civilizaţie omolog cehii al societăţii greco-romane din epoca sa. aşa cum remarca Enrico Cocchia. în care însă nevasta sa şi-a ascuns amantul. Măgarul de aur furnizează critic informaţii asupra raporturilor sociale şi morale şi chiar asupra economiei vremii. a conferit. magistraţi sau negustori opulenţi. în anumite pasaje. Accentele satirice nu sînt nicăieri rare şi. evident fidele tiparelor făurite de Aristide şi de Sisenna şi desigur absente în Metamorfozele lui Lucius din Patrai. fireşte. motivele precursorilor săi. Moravurile şi rdaţiile sociale sînt însă cele ale întreg Imperiului. întocmai ca eroii basmelor populare. un rege şi o regină care aveau trei fete" (Apu-leius. cei doi amanţi îi dădeau indicaţii din exterior şi se iubeau lîn voie (Apuleius. cum spune Luigi Pepe 22. care nu se transformă în pretext de grupare a umor asemenea nuvele. Anumite povestiri pot avea o sursă total diferită şi anume nuvela tragică . aşa cum se întîmplă chiar eu nuvela morarului.. dobândit prin revelaţia finală.17 Incontestabil.povestea trioului Pilesi-terus—Barbarus—Areta (Apuleius. Fără a documenta atât de variat asupra moravurilor epocii ca Satyriconul. El a îmbogăţit considerabil trama metamorfozelor.20 Repertoriul arhetipurilor este de altfel mult mai amplu. Apuleius nu-şi reduce infrastructura filozofică a romanului la viziunea interioară a realităţii fenomenale pluriforme. aşa cum atestă unele aluzii la un foarte vechi oracol din Milet al lui Apollo. 9. tîlbari de profesie sau preoţi rătăcitori. Apuleius demonstrează clar originalitatea sa. Este însă adevărat că numai unele dintre aceste nuvele sînt integral mileziene. poveşti şi cîntece din ţara sa de origine. Periplul dramatic al lui Luduş traversează Grecia pi-torescă a secolului II e. poate. 9. se (înmulţesc în ultimile cărţi ale romanului. Cum iînsă descrierea realităţii fenomenale nu păleşte în faţa intervenţiei simbolismului misterio-filozofic. Tot nuvele tragice pot fi considerate cea cu mama vitregă îndrăgostită de fiu şi cea cu soţia ee-şi otrăveşte bărbatul (Apu-leius.28). experienţei sale literare sensul unei stranii alegorii imistice. unde eroul său autobiografic îşi caută stilul de existenţă. y.n. elementele parodice şi satirice au putut fi introduse de însuşi Apuleius pe urmele unor precedente adesea întâlnite in basmele populare din toate timpurile şi ţările. Măgarul de aur se relevă ca roman de aventuri — de aventuri cu sens mistico-filozofic — şi nu ca roman frescă. nuvelă aflată de omul-măgar într-un tîrg. încadrarea unui număr atîtde mare de nuvele nu anihilează dinamismul şi pregnanţa naraţiei-cadru. Astfel în configuraţia poveştii lui Amor şi lui Psyche s-au desluşit cu sagacitate reziduuri de basm popular. Apuleius a combinat liber. ca de pildă ultimile două citate. populează itinerariile măga-rului-om. animarea naturii abundă în toate basmele. într-o ţară. 10. care la rîndul său o datorează unei culegeri de povestiri sentimentale îşi tragice. care s-a vîrît în butoi pentru a-'l cerceta. Ca şi creatorul Satyriconului. ţărani sărad sau sclavi. meşterea conştiincios. ci se menţine prin ritmul şi substanţa sa intrinsecă. Psyche îndeplineşte munci dificile înainte de a triumfa. pe care le vom analiza mai jos. unei creaţii alegorice şi misterice. cu scopul de a vinde un butoi. S-ia subliniat că Psyche traversează tribulaţii complicate. Dar inserând realităţile romane ale timpului în substanţa fabulaţiei. Apoi în timp ce bietul fierar. în limitele imagisticii organizate într-o manieră specifică. Măgarul de aur se constituie sub semnul unei organice bivalente structurale. Oameni bogaţi şi săraci. autori de romane ale metamorfozelor sau de nuvele pasionante. între timp falsul cumpărător iese din butoi şi cere soţului să-1 repare. Apuleius cunoştea temeinic Tesalia contemporană23. Dezvoltat în climatul idealismului platonician şi isiac.

39) . ca Goumy şi unii cercetători mai recenţi. lîn lumea asta şi că totul se întîmplă aşa cum a hatărît destinul : fiindcă şi mie şi ţie şi tuturor oamenilor ni se întîmplă multe lucruri ciudate şi aproape nefireşti.n.25).31 — 32). unii n-aveau în faţă. De asemenea. Enrico Cocchia considera că în acest niod Apuleius ar fi condamnat şi indiferenţa.5). aveau părul pe jumătate ras şi cătuşe la picioare. ducjînd la omucidere.13—14).35). toţi erau îmbrăcaţi în aşa fel. acesta 1-a întrebat cum de a ajuns la meseria respectivă. Alţii. care narează moartea înspăimîntătoare a unui sclav-vechil. Stăpînul 1-a pedepsit ungîndu-1 cu miere şi legîndu-1 de un smochin uscat. a fost abordat de un cunoscut . Windelband şi Gus-tav Meyer au pledat odinioară pentru sensul mistico-simbolic al romanului. Măgarul-om vede sau ascultă relatările unor lovituri tîlhă-reşti date de hoţii care-1 capturaseră. au considerat implicaţiile mistice drept simple ornamentaţii retorice. Construcţia întrucâtva diferită a romanului şi gustul public format de contextul istoric modificat faţă de secolul I e. descoperite de măgar la foştii săi semeni. condiţia dură a unui grădinar sărac (idem. Lucius însuşi evidenţiază această bivalentă structurală şi intenţională a Măgarului de aur. inclusiv violenţa brutală. acela nu le-ar crede. rapacitatea şi lubricitatea. Diofanes uită de toate şi mărturiseşte că a sărăcit după un naufragiu. 9. pe ei. indiferent de situaţia lor în societate.22). Erau însemnaţi cu litere în frunte. Pe lîngă că erau desfiguraţi de o paloare cadaverică. Cel mult dacă încearcă motivaţia morală a unor obiceiuri reprobabile. facilitează construcţia specifică. El a optat însă pentru o Weltanschauung idealistă şi mistică.12). Indignat de obscenitatea acestor impostori. 2. Unii cercetători ca Charpentier. 1. explică estomparea ilustraţiei şi criticii sociale. la edilii care încearcă spectaculos şi inutil să combată inflaţia (idem. ca atleţii care se acoperă cu praf foarte fin înainte de luptă. Pe urmele multor altor scriitori latini.27 Italianul Caimillo Morelli opina că Apu-leius n-ar fi avut iniţial intenţii alegorice şi că ar fi înţeles posibilitatea de a le încorpora naraţiei abia spre sfîrşitul romanului. încît prin aceste zdrenţe li se vedea trupul. dacă le-am povesti unui neştiutor. ogoarele vecinilor săraci (Apuleius. n» APULEIUS / 163 .mărunte. vanitatea şi abuzurile legionarilor romani (idem. strigînd Quirites „cetăţeni" (Apuleius. care iubise o femeie liberă şi provocase sinuciderea nevestei sale. provodnd astfel plecarea grăbită a negustorului ce-işi ia înapoi banii şi rîsul celor din preajmă (Apuleius. Desigur. cînd recuză scepticismul unui alt drumeţ : „Eu cred că nimic nu e imposibil. spinarea le era mai curînd umbrită decrt acoperită cu o zdreanţă peticită şi sfîşiată .25 Apuleius strecoară şi o săgeată satirică la adresa creştinismului. Filebus şi tovarăşii săi. bivalentă a romanului. el '-nu scrutează fenomenul social cu atenţia lui Petroniu şi nu-şi pune niciodaltă problema cauzalităţii so162 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC ciale sau a evoluţiei. căci face aluzie la negustorii care caută cel mai bun debuşeu (Apuleius.14). fumul cuptoarelor şi aburii fierbinţi le roşeau pleoapele şi aproape 4> APULEIUS / 161 le luaseră vederea. decît o fleandură de şorţ. lîntr-un cuvînt. el constată în cărţile a opta şi a noua venalitatea. o fiinţă răutăcioasă. destrăbălarea şi ipocrizia preoţilor vagabonzi ai zeiţei Atargatis. a căror piele era în întregime împestriţată de vînătăile loviturilor de bice .parcurs de Lucius le reclamă. adică stabilitatea politico-socială relativă a secolului al II-lea e. acest context. Scriitorul nostru dispreţuia personaje ca şarlatanul Diofanes şi (împreună cu el toate superstiţiile .26 Apuleius incriminează uneori răutatea şi cruzimea omenească. 9. Problema unei a doua semnificaţii cardinale a Măgarului de aur — diferită de nararea unor aventuri într-iun anumit cadru social şi moral — este de multă vreme dezbătută. al romanului (amintim lector intende : laetaberis). Şi. plin de furnici care l-au devorat lent pe sărmanul donjuan (Apuleius. ignora zeii şi „pretindea că are cultul mincinos al unui zeu pe care-1 numea singur şi unic" (Apuleius. dar uneori ea este reliefată direct. care să le ascundă sexul. 8. indolenţa publicului roman faţă de asemenea spectacole.28 Desigur nu trebuie speculat fără limită pe tema religiozităţii lui Apuleius. eventual zădărnicite. 9. Apuleius consemnează o serie de pungăşii mărunte. Apuleius ilustrează chiar şi unele aspecte ale comerţului vremii. care alterează în anumite cazuri şi viaţa de familie. ca în pasajele citate şi în altele.n. pe care. Diofanes. fără şovăială. 29 Romancierul a dorit de asemenea sincer să-şi amuze cititorul şi o declară limpede în preambulul citat mai sus. pe cînd se ostenea să prevadă viitorul unui negustor bogat. aceşti sclavi erau albi din cap pînă-n picioare de o făină închisă si murdară ca cenuşa" (Apuleius. Condiţia tragică a sclavilor rezultă şi din-tr-o nuvelă. Morăriţa din cartea a noua. măgarul încearcă în van să apeleze la reacţiile fireşti ale populaţiei. care pleca pe mare.29). prezent în Amor şi Psyche şi destinat eventual combaterii doctrinei creştine şi propagării misterelor orientale şi păgîne. la sfîrşitul povestirii aventurilor lui Socrates şi Aristomenes. 9. 8. destrăbălată. Lucius descrie înfiorat condiţia sclavilor care lucrau în mori : „Mari zei ! Ce-mi văzură ochii ! Nişte oameni piperniciţi. Pe un timbru mai senin. Cam în acelaşi sens pleda şi Reitzenstein. Dar asupra acestui aspect vom stărui în alte pagini ale capitolului de faţă. Apuleius consemnează într-o nuvelă tendinţa marilor proprietari de a acapara cu orice preţ. 9. La rîndul său. în virtutea căreia îşi-a Structurat construcţia romanului său asupra condiţiei umane. Un fals ghicitor ealdeu. In ce mă priveşte. cu un umor mai indulgent. 1. crudă. viaţa aspră a celor umili rezultă din aproape toate aventurile măgarului. plină de răni. beţivă. căci îmbrăţişa numai o anumită opţiune religioasă mai elevată.

Apuleius s-a reliefat ca marele ei lisiac platonician. 11. 11. Eroarea comică a lui Lucius. redemptorii. avatarurilor aceluiaşi model. aventurile anterioare ale lui Lucius devin încercări. Armonia corpurilor cereşti. dar de un truc semnificativ. totul e opera ta" (Apuleius. El rămăsese totuşi fidel platonismului. docilitatea elementelor.. eliberarea lui Lucius de ipostaza asinică devine un triumf asupra Soartei. ci i se suprapune în mod semnificativ. Fervoarea lui Lucius proiectează în naraţie misticismul isiac al lui Apuleius. să vadă şi să recunoască rătăcirea lor. In acest sens. oare a scăpat de suferinţele lui de mai înainte şi care. colorat de implicaţii neopitagoreice. Diana.25). în sfîrşit am scăpat de un drum lung îşi anevoios fără oboseală şi fără plictiseală" (Apuleius. veselia zeilor. deprins cu lanţul formelor. după ce se prezintă în preambulul romanului ca un tînăr negustor grec. Deci. în confesiune tulburătoare.20).9—10). Semnificaţia evidentă poate fi dublată de o alta mai profundă. care conduce spre efecte necunoscute celui ce o povesteşte . Lucius afirmă entuziast superioritatea Isidei asupra divinităţilor tradiţionale ale Olimpului şi ale Infernului.5). bucurîndu-se de ocrotirea marii Isis. 1. Ca să se iniţieze în cultul lui Osiris la Roma. revenirea anotimpurilor.. Iuno.. tu dai universului mişcarea sa de rotaţie. Apuleius. va fi marele mitraic platonician al Romei. preiniţieri. 11. 11. Aceste adevăruri transcend viaţa cotidiană. soarelui lumina sa. aproape ca un reportaj al cărui erou este naratorul. 11. Numele autentic al acestei divinităţi pluriforme este totuşi Isis (Apuleius. lume stăpînită de Isis.eu îl cred pe prietenul tău şi-i mulţumesc foarte mult că ne-a distrat cu vesela şi plăcuta lui poveste şi că. Aşa. Dar Fotis furnizează şi o altă motivaţie relatînd urzelile magice ale Pamfilei. probe. mai ales !în Amor şi Psyche. de altfel eşuate. potoleşti furtunile Soartei. Am crede că „neglijenţa" este intenţională... căci oricum numai un om beat putea lua drept fiinţă umană nişte burdufuri. Apuleius îmbrăţişase fervent cultul acestei zeiţe înainte de a edita romanul său. indiscretă şi inoontralalbilă. silit să scrie chiar în plină desfăşurare a evenimentelor. Doctrina Academiei platoniciene oferea suport filozofic şi corelaţii funcţionale cu tradiţiile gîndirii greco-romane clasice..16). lăsînd-o să se metamorfozeze din naraţie obiectivată. „tipul uniform al zeilor şi zeiţelor". surprinzătoare. delectează.27) şi vechi avocat (idem. Apuleius. 21. se înalţă şi domină această viaţă cotidiană. îndepărtezi influenţele vătămătoare ale constelaţiilor.de sua Fortuna triumphat. de altfel prost vorbitor de limbă latină (rudis locutor. Transformările lui Lucius co164 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC respund doctrinelor pitagoreică şi platoniciană. Apuleius invită cititorul să-1 urmeze într-o experienţă realizată pe viu. într-adevăr. începutul istoriei oamenilor şi divinităţilor. în rugăciunea care succede inţierii.5). Proserpina. sărmanul asin solicită „pace şi odihnă după atîtea crude încercări" (pausam pacemque. Dar Madaurensis şi avocat profesionist era tocmai Apuleius. pare să aibă cea mai naturală explicaţie în starea de ebrietate în care a ucis burdufuri în loc de oameni. iar deznodămîntul lor capătă valenţe catarctice. Ceres. Există în textul cărţii a unsprezecea indicii clare în acest sens. Odată cu eliberarea de servitutile înfăţişării de măgar. ce încarnează aceleaşi defecte de care el este molipsit. faptul că toate experienţele sale subiective şi obiective se unifică sub egida APULEIUS / 165 zieiţei Isis. 11. situate în afara suprafeţii fenomenale a lucrurilor căci ego. într-un fel. Astfel Lucius a renăscut (renatus quodam modo) la o nouă viaţă echilibrată. în cartea a unsprezecea el se declară „locuitor din Madaura" (idem. Şi preotul isiac consideră peripeţiile lui Lucius drept „încercări" şi adaugă semnificativ : „Să vadă nelegiuiţii. Este vorba de un truc compoziţionali. aşa cum am relevat mai sus. aşa cum Isis depăşeşte. Cum se explică însă această contradicţie flagrantă între (începutul şi sfîrşitrul romanului ? Chiar dacă ea ar postula existenţa a două redactări din perioade diferite ale Măgarului de aur32. iar cei din Infern te respectă . 11. Apuleius. urmînd să sublinieze (tocmai mesajul său isiac. Isis apare concepută ca o divinitate supremă multiplicată într-o multitudine de forme. Aşa cum reliefează Bruno Lavagnini. Chiar imaginea metamorfozelor părea familiară unui platonician. nihil impossibile arbitror. Minerva. echivalată pe ample baze sincretistice cu Cybele. cum ulterior împăratul Iulian. Dar ele ar putea revela adevăruri tulburătoare. fie ele chiar şi investite cu puteri (magice. grecul latinizat Lucius devine însuşi romancierul Apuleius. aventurile lui Lucius din ziua sărbătorii Rîsului apar ca revelatoare.15). este straniu că romancierul m-a suprimat contradicţia la a doua ediţie a operei. „Cu mîna ta desfaci chiar urzeala cu neputinţă de descurcat a Destinului. stăpână a naturii. în rugăciunea către Lună.2). trăit intens. deorum dea-rumque facies uniţormis (Apuleius. adăpostită pe limanul fervorii isiace (Apuleius. Zeii din Olimp te cinstesc. sub . 1. 11. în lumina acestei experienţe esenţiale. întreaga natură se înfioară sub puterea zeiţei în timpul procesiunii (Apuleius. unde sufletul pentru a se purifica trebuie să treacă în corpul altor animale. Această a doua explicaţie nu o exclude pe prima. concomitent el o narează şi o trăieşte. pierzînd capacitatea de a se mai detaşa de figurarea ei si de a făuri o naraţie Obişnuită. Privească-1 pe Lucius. Lucius Aşi ^vinde chiar şi hainele (Apuleius. tu cîrmuieşti lumea şi calci în picioare Tartarul. In cartea a unsprezecea. 30 Este clar că se deschid astfel căi de acces spre o iluzorie lume supranaturală. lîşi biruie propria lui soartă" {.28). 11. Hecate. romancierul scapă deliberat naraţia de sub control. mistică. rotund construită.30).1). oricum poveştile despre incredibil amuză. Cartea a unsprezecea devine fapt viu. C Moreschini a încercat recent să demonstreze pregnanţa gândirii platoniciene în nuvelele încadrate în roman. 31 Dar acest semi-rnonoteism afirmă permanent fervoarea pentru riturile şi teologia isiacă.

Obişnuinţa sau Consuetudo (idem. APULEIUS / 167 după soiul lor. atît trandafirii cît şi măgarul. S-a semnalat deja că. Psyche îl căutase numai pe Gupidon.7) semnalează prezenţa sa şi în cultul isiac. Tyche însăşi. De unde mai înainte. însă. 166 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Sensul simbolic al aventurilor lui Lucius este evidenţiat şi în restul romanului. Pentru a dobîndi fericirea. Ne referim la faptul că Psyche apare succesiv ca rivală a Venerei şi ea slujitoare a ei — ultima postură ilustrîmd stăpânirea sufletului de către carcera frumuseţii carnale — şi în special la mutaţia survenită la începutul cărţii a şasea.30). sînt presărate de aceeaşi naivitate. Sufletul trebuie să străbată un lung şir de iprobe. Sufletul caută cu asiduitate Iubirea. Deşi realizaţi ca psihologii vii şi foarte reale. care să ilustreze funcţionalitatea opţiunii isiace în peisajul ideologic al secolului său. Itinera-riile celor doi. 28.35 Noi constatăm că amîndoi sînt însufleţiţi de tentaţii nocive. 5. ineditului itinerariului său. consemnează că pentru a se învia un mort. 6. aşa cum vom semnala mai jos. în ambele cazuri. Dacă Psyche semnifică sufletul. nuvelele din ultimile cărţi pregătesc iluminarea isiacă. în examen trecut înaintea trăirii finale a bucuriei plenare oferită de cunoaşterea misterelor isiace. de curiozitate şi sete intensă de a cunoaşte. 6.20). îndrumată de zeiţa egipteană. întocmai ca în portul fericit 'atins de Lucius însuşi. simbolizată în basm mai ales de iubire. îndeosebi pentru a scăpa de urmărirea feroce a zeiţei Venus şi apoi pentru a îndeplini muncile obligatorii. pentru a-1 îmbuna. Grija sau Sollicitudo şi Întristarea sau Tristities (idem..călăuzirea zeiţei. Nectarul înghiţit de Psyche (Apuleius. 6. Aceste intervenţii au scurtat sau lungit fabella tocmai lîn funcţie de structura ei alegorică. care dezlănţuie nenorocirea Psychei. dobândită definitiv numai după oe el se iniţiază în misterele divine ale Olimpului. S-ia remarcat că şi alte personaje deţin mume care le relevă calitatea de abstracţie personificată : Cumpătarea sau Sobrietas (Apuleius. cei doi protagonişti posedă nume simbolice relevante. Ni se pare clar că Apuleius a utilizat intriga însăşi a metamorfozelor ca un caz limită. 11. soarta oarbă şi capricioasă a romanelor greceşti. unde este aşezat pentru totdeauna. apetenţa cunoaşterii este iniţial oarbă — Psyche este pedepsită de două ori — pentru a deveni ulterior iluminată de revelaţia adevărului. în pofida particularităţii. treaba să fie terminată şi supusă aprobării mele !" (Apuleius. Cauza imediată a încercărilor înfruntate de Lucius rezidă în ignoranţa sclavei Fotis. Trandafirii erau asociaţi cultului Venerei şi figurau în unele mistere preisiace. căci aleargă necontenit. Lucius se autodefineşte edificator magiae noscendae ardentissi?nus cu- . permanent prezenţi în fabulaţia romanului. trecut de Psyche lînainte de cucerirea nemuririi şi de Lucius în timpul iniţierii. Scriitorul creştin Minucius Felix (Octau. înainte de a se face seară. îşi transformă obiectivul principal al peregrinărilor. dar şi de munci prestabilite.3i De asemenea slînt concludenţi şi alţi constituenţi ai intrigii povestirii. admis de aproape toţi cercetătorii. s-a recurs la serviciile preotului isiac 12 — Evoluţia romanului antic — c. 2. El sugerează că numai astfel se obţine şi se conservă echilibrul dorit. acum. Venera o somează semnificativ pe Psyche : „în adevăr. alege-le bob cu bob şi pune-le deoparte. mi se pare că tu o servitoare atît de slută. De altminteri. deţineau funcţii însemnate în mistica antică. predestinat parcă 'întrupării spiritului rătăcitor. pe care o numeşte şi Proserpina triformă şi demersul întreprins de Psyche pe lîngă aceeaşi zeiţă (Apuleius. cele două personaje alcătuind două stadii concrete ale aceluiaşi tipar. Telyfron. pacea se restabilise între cei doi soţi şi că situaţia originară se rezolvase. de tribulaţii. oaspetele Byrrhenei. Desigur. încercările Psychei echivalează cu cele ale lui Luoius. 6. acum vreau să te pun şi eu la încercare şi să văd ce poţi. Numai proliferarea suferinţelor poate vindeca şi răscumpăra greşelile anterioare. avid de experimente revelatoare. simbolizează în concepţia lui Apuleius spiritualitatea umană cu 'tribulaţiile. încă Enrico Cocchia. este biruită de protagonist pentru că ea este înlăturată printr-o mutaţie spectaculară de o Tyobe-Isis conştientă.33 Sau altfel spus. reuşeşti să-ţi procuri amanţi numai prin hărnicia cu care-i slujeşti. Zatchlas înviiază mortul şi demască astfel o infamie cumplită. săvârşită de soţia acestuia.9).28). S6 Fervoarea isiacă lasă şi alte vestigii îtn roman. reală sau simulată (pentru a-şi împiedica amantul să zboare şi deci s-o părăsească).8). dar conduc spre depăşirea aceluiaşi prag al Proserpinei. 716 168 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Zatchlas . Ei bine. în nuvela sa. care nu semnifică exclusiv ispăşirea curiozităţii de a cunoaşte prematur şi complet chipul Iubirii. Am semnalat în treacăt substratul alegoric al povestirii Amor şi Psyche. în fond. Deci basmul nu simbolizează doar drama eternă a vieţii. Iar filozofii făcuseră din asin un animal nestăpînit şi dasfrînat. parţial omologe.10). Coroana de roze întinsă măgarului de către preot devine simbolul victoriei meritate. care comportă contradicţii datorate intervenţiei lui Apuleius în trama basmului. Lucius.24) prefigurează purificarea isiacă a lui Lucius. săvârşite în Egipt. setea arzătoare de cunoaştere determină esenţial intriga. Descurcă-mi această grămadă de seminţe pe care le-am amestecat la un loc. De asemenea. remarca similitudinea dintre rugăciunea adresată de măgar Lunii. tensiunile şi opţiunile ei. unde chiar şi .2 faţă de 6. care atestă prezenţa infrastructurii mistico-filozofice şi a simbolismului subsecvent în întreg Măgarul de aur. periplul tragicomic al lui Lucius se converteşte simbolic în probă biruită. de dorinţa experimentului exhaustiv. fără a-şi uita soţul. i se citează minunile zeiţei.rîndunicile o proslăvesc (Apuleius. fără a trage consecinţele adecvate dintr-o asemenea constatare. In fond. prin pedepsirea surorilor perfide. Şi alţi cercetători semnalează corespondenţe între Psyche şi Lucius.

itinerariul protagonistului este simţit în roman ca o prezenţă imediată. dar de fapt cunoaşterea primelor pregăteşte graţia obţinută prin trăirea intensă a celorlalte. însă unitatea se înfăptuieşte tocmai în bivalentă. ascuns sub acest înveliş şi încercat de multe şi felurite nenorociri. într-adevăr. La rîndul său.3). pentru a recupera alte valori. cît şi misterele isiace. Indiscreţie salutară. Lucius explorează atît relaţiile şi peisajul cotidian. drept preparaţie. nu este dedît reflexul setei de a cunoaşte adevărul. simbolul şi substanţa lor. evidenţiată de atîtea ori. mult mai clar conturată decît în Satyricon. în acest fel romancierul supune condiţia umană unei dezbateri vii. numai în repertoriul mistic 'al unui platonism isiac. Este clar că Lucius obţine un stil de viaţă după parcurgerea probelor indispensabile purificării. posibilităţile omului. dificultăţile implicate de experimentarea contextului social. sursa intrigii. dar considera că ele trebuie trăite şi eventual ameliorate. valorează per se.39 De altfel iluminarea din cartea a unsprezecea este. care a făcut din Lucius un excelent cunoscător al vieţii (multiscium redidit).13). a spus că acesta dobîndise cele imai mari virtuţi călătorind prin multe oraşe şi studiind felurite popoare. divinul creator al poeziei antice la greci. ci într-o intrigă substanţială. destrămînd unitatea romanului. traduce o răscolitoare sete de a cunoaşte adevărurile fundamentale. 9. Din nou deci. Cunoaşterea lui Lucius decantează. impregnată de notaţii realiste. Curiozitatea pentru magie a protagonistului. experienţa mistică isiacă. totdeauna variat. Lucius elucidează bivalenta iitinerariu-lui său funambulesc şi totodată relevă clar corelaţiile dintre cele două planuri ale construcţiei naraţiei sale. sub ochii cititorilor şi cu complicitatea lor. poate toomai datorită dorinţei de a adăuga mecanismului său social-moral semnificaţii si mobiluri exterioare. cum am mai afirmat o dată. Deosebit de semnificativă apare pasiunea protagonistului pentru Fotis în cărţile a doua şi a treia. echilibrată. de satisfăcut numai printr-un periplu edificator. situate în afara existenţei materiale. ca şi nara-ţia crimelor teribile ale femeii condamnate la moarte. constituie probele cele mai grele şi în acelaşi timp îl silesc să fugă din mijlocul lor. 37 Curiozitatea lui Lucius. 1. această pasiune devine repede autentică. în chip dramatic. auzite şi încercate de măgar. să caute izbăvirea isiacă. opera se "Structurează unitar. Paratore insistă pertinent asupra obsesiei misterului în opera lui Apuleius. experimentarea si observarea acută a fenomenelor sociale şi morale înconjurătoare apare în viziunea interioară a romancierului ca riguros obligatorie.simbolism simplificator. 3. platonicianul isiac Apuleius le contestă la nivelul unei ample tensiuni problematice.38 în realitate. 170 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC toomai pentru că intra ca reflex necesar în sistemul relaţional al ideilor -guvernate de divinitatea isiacă. Această 'cunoaştere a realităţilor nemijlocite serveşte deci. relevat de Isis. scrupulos pregătită de structura naraţiei anterioare. realitatea sensibilă este doar o copie a lumii ideale. Lucius echivalează explicit curiozitatea cu setea de cunoaştere. din păcate. Descoperirea datelor imediate ale realităţii nu se rezolvă într-o naraţie sumară. într-adevăr se poate repeta şi insista 'asupra aserţiunii că Măgarul de aur nu reprezintă fructul unui . oel puţin am învăţat o mulţime de lucruri" (Apuleius. şi este compensată de perceperea realităţii pliurifonmie.pitor. Meii» . Autonomia relativă a experienţelor realiste a fost evocată lîn treacăt mai sus.19). Sau altfel spus. într-adevăr povestirile şi întâmplările abjecte. Iar talentul artistic al scriitorului efectuează cu iscusinţă fuziunea organică. pentru că. suprapuse şi nu organic contopite. Constatarea stagnării înţelepciunii precede. care singură mă mai lega de viaţă şi. fără îndoială. o indiscreţie salutară în ultimă instanţă. un stil de viaţă inspirat din presupusele adevăruri ale iniţierii isiace. De altfel. doritor pasionat de a cunoaşte magia (Apuleius. Nu fără dreptate. care-i dezvăluie misterele naturii dar şi ale mecanismelor morale ale omului. acţionează puternic în această direcţie. uneori amuzant. grăbită să depăşească dimensiunile fenomenale. 40 Chiar mai mult decît în Satyricon. situat. pentru dobîndirea înţelepciunii plenare. toţi se purtau şi vorbeau de 'faţă cu mine în toată libertatea. De mai multe ori. pregătind evident terenul evaziunii mistice. critica moravurilor şi unor inechităţi sociale. dacă nu m-am făcut mai înţelept. pe care romancierul a aflat-o. Codul de existenţă preconizat în roman de Apuleius este căutat pe etape. de altfel. voind să arate un om de o rară înţelepciune. Structura de profunzime a romanului relevă tocmai investigarea disponibilităţilor acestui stil de viaţă. 0 APULEIUS / 169 eu însumi mi-aduc aminte ou recunoştinţă de existenţa mea de măgar. presupune într-un fel justiţia desăvârşită. Deşi iniţial determinată de dorinţa (Cunoaşterii practicilor magice. într-un asemenea pasaj declară : „chinuitei mele existenţe nu-i găseam consolare decît în în-născuta-mi curiozitate. contradictoriu. cu dezinvoltura umoristică congruentă . subzistă independent de mobilurile iniţiale. cum ou ise dădea nici o importanţă prezenţei mele. printr-o trăire directă. vie. căci probele depăşite îl conduc spre comuniunea cu adevărul. mistice. după opinia sa „mai presus" de capacitatea obişnuită de înţelegere (Apuleius. in concepţia autorului. Episodul împreunării asinului cu o corintiană. totuşi concretă şi în fond importantă. Nu ni se pare însă că cele două valenţe fundamentale s-ar dezvolta izolat una de cealaltă. Materialistul Petro-niu se îndoia de valorile epocii 'sale. plin de elemente contestabile şi oferă mijloacele adecvate transcenderii lor. dinamică. Pentru platonicianul Apuleius.

dar şi cel de a încerca drumul spre recuperarea acestei umanităţi pierdute în portul echilibrului suprem. temporar dislocată de pierderea condiţiei umane.7). Figura iniţial suavă şi ulterior eroică a Charitei. oferă prilejul de a revela alte alienări minore. Figurarea atentă. pleşuv. Suavitatea şi candoarea fi APULEIUS / 173 nu-i dispar în pofida tribulaţiilor cumplite . măgarul rezolvă situaţia.1). ofensată şi matroană truculentă — şi a imorăriţei desfrânate şi ipocrite.22). De aceea la tîrg muşcă mîna care-1 căuta insistent în dinţi (Apuleius. Apuleius şi-a structurat complex personajul. Lucius lîl colindă eăutînd semnele metamorfozelor. Luduş devine un înţelept profund onest. în timp ce cu învîrtdturi circulare o scutura neîncetat. Naraţia prospectează chiar şi zonele liminare ale subconştientului cînd descrie antrenarea protagonistului în legătura monstruoasă cu o (femeie dornică de asini. copleşită de efectele experienţelor magice prin care trecuseră. „iubitor de tinereţe" în greceşte.27).spectacol şi mai ales frica stimulează evaziunea. unde se interferează nerăbdarea. deşi este mai simplu construită. Tocmai însă pentru a realiza prezenţa imediată a personajului. prin imaginaţie efervescentă. ruşinea firească într-un asemenea . îndrăzneala. dar păstrează structurile mentale ale omului. 5. 9. 10. însă li se suprapun tenacitatea. Filesiterus „prieten al curtezanelor". un donjuan iscusit. inspirată de protagonistele romanului grec. dar substanţa ei filozofică ilustrează o experienţă foarte personală. revelată în prooesualitatea sa. nuvela contează^ printre cele mai abil încorporate iîn naraţia principală. Ca un veritabil deus ex machina. încă de la primele cuvinte sau gesturi. fiarele îl pot ataca. iar păsările fiinţe umane acoperite cu pene (Apuleius. 2. Decizia de a-şi ucide soţul necunoscut prilejuieşte o amplă deliberare interioară. înţelege pericolele exteme. dar fericit schiţate. Motivaţia imediată a fugii măgarului de la spectacol pe ţărmul unde va avea loc revelaţia este psihologică. cînd demască intenţionat amantul stăpânei (Apuleius.APULEIUS / 171 tamorfoza an măgar demonstrează o înstrăinare profundă a protagonistului. Cunoscî'nd reputaţia de locaş al magiei pe care-l avea oraşul tesalian. într. Chiar şi onomastica pare simbolică : Fi-lebus. Nimic nu putea să le determine a se limita la devorarea femeii criminale şi la cruţarea asinului nevinovat (Apuleius. Preotul zeiţei Atangatis. realist configurată. 2. se irită cînd este supus unor cazne fizice şi morale excesive. Destinul său nu evoluează spre deznodămînt tragic.3). Omologul în basm al lui Lucius. şi. cu părul jblond şi buclat. senzuală. cîteodată chiar criminale . în general însă se preferă caracterizarea dinamică. este prin excelenţă figurat prin portretul său. pentru a-i conferi vocaţia trăirii autentice. cu mersul „nobil şi firesc" (Apuleius. bine organizată a realităţii picareşti încorporează şi alcătuirea congruentă a psihologiei personajelor. linia spatelui şi şoldurile i se mişcau uşor şi ritmic. imaginîndunşi că bolovanii sînt oameni împietriţi. 2. şireată. justiţiar. însă acţionează ca o stare mentală vie. Caracterizarea dinamică se împleteşte şi în cazul ei cu portretul direct : „Curat îmbrăcată într-o rochie de in şi legată pe sub sîni cu o panglicuţă roşie foarte frumoasă. departe de convenţiile (naratorilor de circumstanţă. teama. ele par a reţine atenţia scriitorului mai pregnant decît bărbaţii.21). alienarea esenţei umane. Am opinat mai sus că naratorul Lucius proiectează în fabulaţia romanescă trăiri ale romancierului. Personajele masculine sînt alcătuite mai ales după matrice mileziene. ca cel al lui Encolpius. tragică şi comică totodată. chiar o anumită viclenie. 10. Din tînărul curios. Are înfăţişare de măgar.23). simbolizează pe planul concret al fabulaţiei. Complementul fizic al portretului nu este nici el uitat : Byrrhena îl descrie ca pe un tînăr zvelt. Motivaţia psihologică a actelor sale completează şi potenţează bivalenta structurală a Măgarului de aur. furia (Apuleius. Personajul devine de altfel ambiguu. dar care tot mai avea eîteva şuviţe de .34). preotul lui Isis (Apuleius. Acuitatea si pitorescul observaţiei sale demonstrează complexitatea inteligenţei. ci se transformă în cel mai nobil erou. ca în intervenţia moralizatoare din casa morarului. dar impulsuri in-controlabile o obnubilează (Apuleius. ezitarea. comunicând întregului corp o legănare graţioasă" (Apuleius. Această înstrăinare dramatică. Aristomenes şi Soorates îşi dezvăluie personalitatea. ea sucea şi înviîrtea crăticioara cu mîinile ei sprintene şi frumoase. nuanţat. Curiozitatea eroului poate avea un substrat şi un rezultat simbolic. cînd Lucius îşi dă seamă că în timpul actului iubirii. Celelalte personaje sînt rapid. eu toate că reprezenta ultima încercare a lui Lucius.adevăr Lucius reacţionează dinamic. ca Encolpius. 4t Aetieroul nu-şi schimbă nuanţele. e adevărat. dornic de 172 EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC viaţă. gata de dragoste şi chiar de crimă. cu toate trăsăturile lor dominante. Adesea caracterizarea lor se limitează la nume şi la portretul fizic. 11. singurul erou principal. Psihologic este ea se susţine prin fantezie. cum îl defineşte Mi-thra. Scîrba de femeia criminală. înainte de a se converti în blîndul şi neprihănitul isiac. 8. dar comportă tribulaţii dure şi totodată revelatoare de amplă gesticulaţie internă. Autobiografia rămîne fictivă în datele ei narative. Abundă personajele mileziene ca slujnica Fotis. personajul Psyche nu apare ca o figură hieratică. Conştiinţa sa refuză actul respectiv. pentru a-i ceda vizibil locul în unele pasaje din final. Sentimentele „nobile" trec pe plan secund. cu ochii albaştri şi inteligenţi. alternează cu cea a Venerei — succesiv divinitate umilită. care-1 cumpărase la tîrg pe asinul Lucius. Ele intră direct în aventurile sau poveştile aflate de Lucius. însă niciodată stinsă. Psihologia lui Lucius se revelează şi se constituie în mutaţii succesive pe parcursul itinerariului său extraordinar. minuţioasă.19—22). în acelaşi creion acut se desenează o tipologie interesantă de femei malefice şi ingenioase. De aceea. „Judecaţi omul : era un bătrîn desfrînat.

de altfel. tentativele de sinucidere.altfel. ieşit din gloata cea mai de jos şi din drojdia răspântiilor" (Apuleius.27). Cuprins ide disperare. dependentă de o structură greacă. într-o construcţie bine gândită dar totuşi complicată. metamorfozele. apare fără nici o dificultate oricărui lector şi chiar la suprafaţa structurii romanului. în cea imai importantă dintre ele. Totuşi unele din personajele masculine ale nuvelelor par efectiv interesante. este cert că această anecdotă a avut cîndva o existenţă autonomă şi că a fost integrată în aventurile măgarului de către Pseudo-Lucian. se evidenţiază complicaţii fără sfârşit. singurul erou nobil al romanului. se unesc temporar. Survin de asemenea gesturile melodramatice. Psyche. Alţi cercetători au atras atenţia asupra . dar şi altele ca cel al Venerei şi chiar al surorilor Psychei. ca dragostea protagoniştilor în 176 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC luptă cu vitregia Tychei. 4. Ea este to-uşi parţial suplinită de inserarea numeroaselor nuvele. din pricina utilizării specifice a naraţiei la persoana întîi. se comportă complex. atacuri tîlhăreşti. Bătrîna din vizuina bandiţilor consideră că îndeobşte visele profeţesc întâmplări ce nu se petrec vreodată (Apu-leius. Am constatat organizarea situaţiilor. dat fiind structura romanului şi me174 / EUGEN GIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC sajul său prevalent. însă astfel tribulaţiile sale penibile. Dar ele eşuează într-un context tragicomic. câteodată ele sînt contestate. se grupează pe paliere şi comportă mărcile caracteristice romanelor greceşti. na-raţia se diferenţiază pe paliere întocmai ca în romanele greceşti . aventurile în vizuina tâlharilor. ci şi în piaţa din Hypata. care îmbină sarcasmul ironic al verbului cu fapta justiţiară. Tlepolemus. unele tragice. face parte şi anecdota măgarului în podul casei. pentru ca în final primele trei (Amor. preocupat mai mult de tipul uman congruent.acţiunea se desfăşoară în mod necesar pe uscat. 1. pedepsind astfel mai degrabă cumpărătorul decît vînzătorul (Apuleius. care converteşte în cartea a unsprezecea Ich-Erzăhlung în confesiune ostentativă. bogăţia lor excepţională. călăuzind permanent înaintarea laborioasă a lui Lucius pe căile iluminării isiiace. Răsturnările 'de situaţie. Aceste paliere se apropie. procese spectaculoase. De asemenea chiar în Amor şi Psyche apar. Aşa cum am arătat îşi mai sus. De altfel repertoriul compoziţional formalizat în operele romancierilor greci şi la Petroniu se regăseşte în interiorul acestei matrice . aproape atematic orchestrată.2—3). separate unul de altul ânltr-un anumit stadiu dramatic. proliferează necontenit. Lucius îşi propune sinuciderea. care prilejuiesc noi situaţii. 4. Scindarea pe mai multe paliere nu se poate introduce în trama principală. Căci indiferent de sensul profund al naraţiei.păr ice-i fluturau în bucle pe jumătate cărunte. Dar în cartea a unsprezecea visele acţionează recurent ca mesaje ale Isidei. sînt organizate pe baza înşirării experienţei llui Lucius. ideilor îşi personajelor în funcţie de nararea la persoana întîi a unor aventuri palpitante şi totodată revelatoare penitru o experienţă mărturisită de autor ca mai profundă. uneltirile duşmanilor. 8. lacom şi ipocrit. credem. Venus) să se reunească definitiv. Pe urmele epicureului Petroniu.24—25). în schimb varietatea situaţiilor. din cele evidenţiate mai sus. De . De aceea Ettore Paratore le-a considerat un roman de tip grecesc în miniatură. La rândul său. care amifică expunerea cu o recurenţă intenţională. Revin chiar şi visele ca semne APULEIUS / 175 ale destinului. tribulaţiile clasicului cuplu separat de soarta adversă. Surpriza comică se relevă nu numai la sărbătoarea Rlîsului. modelat după cele mai bune exemple plautine. convenţional cu ostentaţie. iubiri pasionate. divinitatea mânioasă. luptele cu hoţii. în schimb. vendetele şi apoi happy-end-vl obligatoriu. . lipsesc naufragiule şi atacurile piratereşti. gestul extrem al romanului grec. El nu reuşeşte să consume leandrii otrăvitori. cel puţin la suprafaţa nara-tiei. Măgarul de aur este şi un roman de aventuri. crude. în raza vizuală a naratorului. * Fertilitatea multiplă a matricei autobiografiei fictive a rezultat. Era şi normal. Episoade ca cel al luptei cu burdufurile.24). mile-ziene sau nu.42 Cercetătorii moderni au remarcat cu pertinenţă în structura romanului combinarea procedurii încadrării cu cea a înşirării. aşa cum am relevat mai sus când l-am citat pe Ettore Paratore. Ambii apar mai nuanţat constituiţi. slînt şi ele redactate la persoana întâi. apare destul de palid. cupiditatea prietenilor. dar nemiloasă. ca morarul si sclavul Myranex din cartea a noua. Multe din nuvelele încadrate în trama romanului. De asemenea aventurile Gharitei. pentru că îl împiedică grădinarul care-1 ciomăgeşte zdravăn (Apuleius. de vag plăsmuit. astfel se structurează palierele celor doi protagonişti. unde Lucius rămâne nemîncat pentru că edilul găsise excesiv preţul peştilor cumpăraţi de el şi îi călcase în picioare. Cum . în . Romanul se constituie. fabella aventurilor lui Amor şi ale Psychei. frumoasa răpită de tâlhari. apreciate ca reflexe ale subconştientului. regăsim uneori destinul orb al romanelor greceşti. sclavul Myr-mex. Din aceeaşi categorie. Asemenea personaje interveneau numai fugar în experienţa.suitei de povestiri încorporate în evoluţia aventurilor Charitei şi au enunţat formula aşa-numitului Charite-Komplex. S-ar spune că individualizarea complexă a unor asemenea personaje nu-'l interesează pe Apuleius. căci morarul evoluează de la simplicitatea de mare naivitate la şiretenia crudă. îşi urmează cursul implacabil. bravura şi puritatea tânărului soţ etc. sub semnul progresiei psihologice.altele comice.

10. Petroniu. care păreau că se mişcă şi vin înspre tine. Fericiţi. ca s-o puteţi citi şi voi. sugerate de unii cercetători. auzirăm hazlia 'poveste a unui sărman om înşelat de nevasta lui. Sînt caracteristice pasiunea depusă în descrierea ornamentaţiei sculpturale din casa Byrrhenei. Se poate menţiona ca exemplu descrierea palatului clădit de Amor pentru Psyche. 10. a putut să dea atîta aparenţă de viaţă acestor animale. erotico-picante (IX) şi crude (X). a multor episoade particulare şi a atâtor nuvele. pe ruinele unui oraş altădată bogat şi. strălucesc cu strălucirea care le e proprie. preocuparea constantă pentru aspectul exterior al obiectelor. Formaţia sofistică a lui Apuleius îşi pune pecetea pe asemenea descrieri. chiar dacă soarele i-ar refuza lumina.33). subtilitatea aproape artificioasă. sosirăm într-un tîrg. exercită chiar o funcţie coordonatoare şi comentatoare. pe o atît de mare suprafaţă de argint. sînt susţinute de coloane de aur. (Apuleius.. relativ neglijent inserate în naraţia principală — cum au subliniat pînă la excesivă exagerare diferiţi cercetători şi în primul rînd Ru-dolf Helm. tavanele îmbrăcate în tăblii artistic sculptate în fildeş şi în lemn de lămîi.pofida autonomiei lor. Dar în profunzimile alcătuirii romanului. Pardoseala însăşi formează un mozaic de pietre preţioase de toate culorile. în privinţa numărului de sclavi ai lui Lucius. ca şi al gesturilor umane. zidit. de altfel.spirituale diferite. Totuşi el încheie tirada sa cu o glumă savuroasă. De aci abundenţa aluziilor mitologice. iar povestirile 'din ultima parte a romanului isusţin amalgamul de viciu. se combină cu sagacitate. poftim ! acum trebuie să mai suportăm şi filozofia unui măgar». Deci Apuleius nu caută de loc expresia antiretorică întocmai ca marele său înaintaş.aderă totdeauna la substanţa ideilor şi valorilor operei lui Apuleius sau. Plasticitatea. 2. Există. densă şi descrierea elegantă. 10. Luigi Pepe propune o clasificare aproape similară : nuvele magice (cărţile I-II). dublată de ardenta entuziasmului. de o mie de ori fericiţi cei care calcă pe diamante şi mărgăritare. care acţionează limitativ asupra amplificaţiei retorice. Şi celelalte părţi ale acestui vast şi măreţ edificiu de asemenea sînt de o bogăţie ce nu se poate preţui şi pereţii. în roman digresiuni inspirate de toate reţetele sofisticii a doua. 9. într-adevăr. încît înfăţişau cele mai variate picturi. 29— 178 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC 32). simţi că te afli în locuinţa splendidă şi incîntătoare a vreunei divinităţi.2). Paratore arată că nuvelele din primele trei cărţi creează atmosfera de mister ce precede *> APULEIUS / 177 asinizarea lui Lucius. revelează o minuţie compoziţională absentă — deliberat absentă. Observaţia realistă şi linia uneori aproape expresionistă se îmbinau fericit. Din nou Amor şi Psyche poate fi amintit ca exemplu. Forţa naraţiei coerente şi totodată stufoase a autorului face inutile asemenea discuţii de detaliu foarte mărunt. se intersectează undeva cu această vocaţie picturală a stilului apuleian.. 44 Tehnica racursiului înlesnea fuziunile de acest tip. neclarităţi. a statuiei Victoriei şi a altor grupuri sculpturale (Apuleius." etc. 5.43 Orchestraţia măiestrită a romanului. cum afirmă cu sagacitate Paratore şi Luigi Pepe. Cu prilejul spectacolului care precede fuga asinului. Lucius se lansează într-o lungă discuţie retorică asupra părului femeilor (Apuleius. Asemenea descrieri evocă adesea arta plastică a timpului.8—9). obscenităţi şi tragism într-un crescendo care prepară şi legitimează fuga lui Lucius şi iluminarea sa isiacă finală. dar putea cîteodată lăsa în ceaţă unele amănunte. Descrierile sînt în general alcătuite după tiparele sofistice. trăgînd la cel mai apropiat han. celebrul editor al textului — începute cu fraze ca „după ce vizitarăm in drumul nostru multe bordeie şi case mai arătoase. Fantezia scriitorului nu evita rigoarea construcţiilor abil decantate. Deci interesul lui Apuleius se extinde şi asupra reprezentaţiei scenice mai puţin evocată de alţi romancieri. poveste pe care vreau s-o cunoaşteţi şi voi" (Apuleius. mi-aduc bine aminte. în întregime eonii» APULEIUS / 179 struiţi din blocuri de aur masiv. aceste nuvele . îmi reiau firul povestirii de acolo de unde l-am întrerupt" (Apuleius. în legătură cu (înfăţişarea frumoasei Fotis. încît acest palat . cu fineţea unei arte atât de desăvîrşite. o voi povesti în cartea mea" (Apuleius. Naraţia fluentă. cum am evidenţiat în capitolul precedent — în Satyricon. îndelung şlefuită.s-ar lumina singur. Numai un muritor de un talent extraordinar. a discursului. cu precizia detaliului exterior. După ce contemplă pantomima care reprezenta la teatru judecata lui Paris. măgarul-om declanşează o lungă tiradă asupra corupţiei judecătorilor şi asupra venalităţii în general. Există . Toţi pereţii sînt în întregime acoperiţi cu basoreliefuri în argint.1—2).4). tăiate în mii de bucăţi şi potrivite în aşa fel una lîngă alta. De altfel peisajul şi explorarea realistă a mediului ambiant se conjugă cu substanţa fantastică a principalei aventuri. Lucius descrie migălos şi elegant dansuri şi o pantomimă (Apuleius. sau în alte aspecte minore. prelungită pe atâtea cîmpuri . Alte asemenea nuvele încep şi mai nedibaci „după cîteva zile. „De cum treci pragul acestui palat. ba chiar un semizeu sau mai ourînd un zeu. după cum spuneau locuitorii. aceste nuvele nu echivalează cu digresiuni gratuite. aînd intri înăuntru. Sînt revelatoare chiar acele nuvele aparent fără legătură cu Rahmenerzăhlung.5). „Dar pentru ca nimeni să nu mă ţină de rău din pricina acestei violente indignări şi să nu spună în gîndul său «Ei. Aceeaşi eleganţă. preparată în alambicurile sofisticii. cele din cărţile următoare ilustrează agitaţia itinerarului imăgarului-om. chiar în această casă s-a comis o crimă de o cruzime înfiorătoare şi. 2. organizează numeroasele descrieri ale apariţiei şi celebrării Isidei din cartea a unsprezecea. reprezentînd animale sălbatice şi domestice. Trebuie într-un fel să repetăm că ni se par oţioase controversele purtate asupra aşa-ziselor neglijenţe.

subtil sugerate. tributare parcă expresionismului. 1. toate se amalgamează cu brio. ei de un măgar (Apuleius. Lupta măgarului cu bătrâna din vizuina tâlharilor. printr-un destul de lung monolog interior (Apuleius. numindu-1 „acest pui aşa de drăguţ".47 Termenii neobişnuiţi la clasici. Pe urmele lui Pseudo-Lueian. J8 Valenţele parodice ating şi lexicul..26—27). în sfîrşit căsătoria celor doi tineri va fi legalizată după normele dreptului civil roman (Apuleius. Aristoimenes o numeşte bona adică buna. 6. prezenţa monologului pare firească. Parodiile eposului. încărcată de o orchestraţie incantatorie. mai pregnante. Cum însă de fapt nu credea în ei. piesa de rezistenţă a romanului. istoriografiei. 6. Apuleius nu renunţă deci total la disponibilităţile parodiei. 6. inventivul Lucius parodiază limbajul senatorilor : „Mă îndrept cu picioarele spre .10).3—7). pentru că voia să mănânce nişte trandafiri salvatori. Lucius este copios bătut cu copitele de propriul său cal alb şi ciomăgit de rândaş. comportă accente care amintesc faptele şi urile fraterne ale Atrizilor. provocată de furtişagurile secrete ale măgarului (Apuleius. asigurrndu-şi o opulenţă remarcabilă. iar când ucide mânios burAPUI. Acest rîs este însă aproape întotdeauna amar.23). nu sînt vinovat" (rum teci). non. este plină de ironii feroce.32) 46. aflaţi pe statuia zeiţei Epona (Apuleius. romancierul latin sugerează în lupta erotică între Fotis şi Lucius o parodie a războiului real (Apuleius. vocabulele familiare. dar amară. un dîmpul de influenţă retorică unde se structura Măgarul de aur.desigur şi alte descrieri. îşi permite să-i persifleze. 8. „blinda" Panthia (Apuleius. notează cu sarcasm defectele semenilor. Scriitura apuleiană prospectează îndeobşte cele mai variate registre. Verva apuleiană trata în Amor şi Psyche zeii Olimpului ca fiinţe reale. Iar în procesul simulat al morţii celor trei burdufuri se parodiază pledoariile judiciare (Apuleius. Cînd decide seducerea slujnicei Fotis.. frecvenţa aliteraţiilor se intersectează într-un alambic straniu care poartă marca opticii sofistice. 180 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC simbolic revelatoare pentru posibilităţile limitate ale omului încă departe de limanul isiac. 4.16). înainte de a-i reproduce îndemnul adresat tovarăşei ei de a-1 sfîşia. nu poate rosti decît dîteva sunete care echivalau întrucâtva ou „nu. Iupiter un bătrân grosolan dar înzestrat cu un anumit bun simţ. Filebus li se adresează cu puellae „fetelor" işi-1 numeşte pe măgar seruum pulchellum „sclav drăguţ". din pricina dispariţiei sale neaşteptate. 8. abia perceptibil. exprimă decizia de a dobândi accesul lor cu ajutorul Fotidei. Experienţa retorică şi filoanele artei populare se conjugă în mod surprinzător. Abia prefăcut în asin şi intrat în grajd.14). Lucius încearcă să strige „nu. Apuleius. Monologul intervine în mod semnificativ în secvenţele esenţiale ale romanului.23)45. Parodia impregnează construcţia psihologiei zeilor : Venus devine o cumătră mînioasă şi geloasă. Lucius se compară singur cu Hercule (idem. Discursul lui Iupiter parodiază o cuvântare din senatul roman şi începe ca atare: „Zei conscrişi. 3. Lucius indică imediat analogia cu o scenă mitologică : „Aşa citisem eu în istorie că un rege din Tracia dădea pe nefericiţii lui oaspeţi pradă cailor sălbatici spre a-i isfîşia şi mînca cu lăcomie" (Apuleius. Văzând că oamenii îi preferă pe Psyche. Lucius îşi comentează ironic aventurile. Cearta celor doi fraţi bucătari. parodiază episoade epice. nu" (mon. iar Iupiter stabileşte o pedeapsă pentru divinităţile care ar lipsi de la şedinţa extraordinară a Olimpului şi această ameninţare nu rămine fără efect (idem. . Nu numai că Lucius pare condamnat la o condiţie penibilă şi umilitoare.. legăturile sintactice şi valorile semantice neaşteptate. al cadenţelor poetice şi al emfazei rafinate. Conversaţia dintre Filebus şi adjuncţii săi. Totuşi. chiar triviale. uzul arhaismelor. Farsa savuroasă. pândeşte mereu situaţiile înlănţuite pe itinerariul extravagant al măgarului-om. vulgarismelor. târâtă ipe pământ nu de un taur.11).. este învinuit de jefuirea casei lui Milo. isdhimbarea obsesivă a subiectului în propoziţii. umorul nu lipseşte niciodată. puternică în secolul precedent. Venus reacţionează printr-un monolog interior (Apuleius.26). arhaismele. Pe una din sinistrele vrăjitoare eare-1 torturează. în vreme ce desfrânaţii săi tovarăşi se autocalifică „porumbiţe" şi rîd dispreţuitor de măgar. tam bellum. beneficiază în Măgarul de aur de o frecvenţă semnificativă. Astfel Lucius. cum ar fi cea a cortegiului urlător şi sângeros al saoerdoţilor zeiţei siriene Atargatis (Apuleius. exuberantă. Sîntem departe de inflexiunile suave. dacă nu cauza intrigii complicate a povestirii. sau a reminiscenţelor orientării neoasianice. cu excepţia cărţii a unsprezecea. 2. care precede pretextul.6). Dialogurile se constituie iSub semnul dinamismului şi al verosimilităţii caracteristice romanului latin. expresiile poetice. mitologiei. Asemenea monologuri nu sînt deci plasate într-o optică comică si nu declanşează rîsul lectorului. 7. elevate din atîtea pasaje ale povestirii Amor şi Psyche. elegant. însă şi a curentelor stilistice arhaizante la modă. 10. diminutivele şi unele cuvinte compuse. 3.EIUS / 181 dufurile. Acest comic amar se amestecă adesea cu tragicul autentic. Ironia apuleiană pendulează judicios între sarcasmul feroce şi zâmbetul subţire. 2. investighează şi exploatează filoanele cele mai diferite. Venus se întoarce ameţită de vin de la o petrecere de nuntă (Apuleius. Pe de altă parte. tradueînd o fantezie imagistică barocă.30). dar. Aflând că.27—28). 6. după ce află de la Byr-rhena de îndeletnicirile magice ale Pamfilei.13). pullulum (Apuleius. al căror nume e trecut în lista Muzelor". dar chiar şi viaţa îi este periclitată cu o recurenţă cu atît mai reală cu cît efectiv existenţa oricărui măgar obişnuit era ameninţată necontenit de primejdii capitale.27). ca şi cu alte prilejuri. ceilalţi sacerdoţi sirieni. 2. într-alt pasaj omui-măgar se vede condamnat a fi devorat de armăsari sălbatici. construcţiile retorice. brutale. 7.3). construcţiile bombastice sau frazele sonore.

Petronius era materialist. Atît Petroniu cît şi Apuleius ilustrează peisajul îm care se mişcă protagoniştii. ambii romancieri evocă dilemele condiţiei umane.părerea mea" (Apuleius. întradevăr. 6. ** APULEIUS / 183 transformă faptul citat în fapt trăit şi-1 apropie tulburător de propria noastră conştiinţă. rod al unei invenţii foarte cinematografice. necesare decantării romanului latin şi stabilirii invariantelor sale structurale. 716 184 / EUGEN CIZEK .. mai profunde. care acţionează restrictiv asupra exploatării umorului. rime şi ritmuri cizelate în plină proză. romancierul parodiază limbajul textelor ce vesteau căutarea răufăcătorilor (idem. au rezultat asemănările şi deosebirile principale între Petroniu şi Apuleius. 94) şi în ambele romane patul este imaginat ca prietenul credincios al călătorului. construiesc naraţia într-o expresie variată. preferind totuşi pregnanţa furnizată de racursiul viu. se preferă simplitatea clară a basmului. între altele el a semnalat că prezenţa atîtor povestiri erotice într-o operă care nu echivalează cu un roman de dragoste. pierderii efemere a esenţei umane şi a recuperării ei. Din cele de mai sus. totdeauna internalizate. Ascyltos. Progresia psihologică a protagonistului este de asemenea comună. la o înaltă tensiune interioară. Limbajul apuleian nu are totuşi supleţea şi sugestivitatea extraordinară a scriiturii petroniene. căci exigenţele structurii literare optate determină apropierile şi înlesnesc convergenţele. Distincţiile sînt însă mai numeroase. ei sincronizează naraţia cu experienţele imediate.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Dar chiar utilizarea specifică a unui asemenea model evidenţiază una dintre deosebiri şi anume preferinţa în spirit retoric a lui Apuleius pentru scena tragică. Parodia apuleiană a temelor şi limbajului eposului datorează mult precedentului oferit de Petroniu. . Apuleius se opune ca un romancier retorizant literaturii antiretorice practicate de Petroniu. Ambii scriitori recurg la o gamă largă de arhetipuri organic integrate. au înrîurit construcţia personajului Lucius. nici pictura limbii epocii. In acest fel. bogată în situaţii. Exegeza modernă a semnalat si influenţe petroniene de detaliu : Giton constituie modelul tînărului Filesiterus. sînt divizibile după criteriile unui destin vitreg sau mai bun : Encolpius. 51 13 — Evoluţia romanului antic •. prospectează generos resursele umorului şi ale parodiei. adesea tributară limbii populare. Aristomenes încearcă să se spînzure de propriul pat. Giton. firesc utilizat într-o naraţie la persoana întîi. aparent detaşat de intriga de bază. Ambii romancieri insera nuvele în corpul romanului. Lichas. un episod central. Ambii romancieri pun problema alienării temporare.33—38) o tragică parodie a ospăţului dat de Trimalchio. 9. cînd reproduce anunţul dat de Mercur care o căuta pe Psyche la indicaţiile Venerei. Apuleius se releva ca mistic platonician tentat să considere aceeaşi realitate ca teren de exerciţiu. 3. In amîndouă romanele. îşi avintase spre slava cerului caii ei împodobiţi cu falere" (Apuleius. Enrico Cocchia întrevedea îin banchetul sinistru din casa prietenului grădinarului (Apuleius. dar în fond profund semnificativ : Banchetul lui Trimalchio şi Amor şi Psyche. Unele precizări. Fotis. indiscret. restituie atent obiectele ee-i înconjoară. Am remarcat că alături de o substanţă epică efervescentă. Fără îndoială că tribulaţiile acestui Ulise demitizat. au fost enunţate în paginile anterioare. 50 Vincenzo Ciaffi a alcătuit o analiză minuţioasă asupra influenţelor petroniene din romanul lui Apuleius.49 Apuleius ştia să manevreze cu iscusinţă corespondenţele termenilor.7) trimiţînd la formula antemergătoare votului.8). Thiasus — celui de al doilea. adesea picareşti.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC imaginea homerică „Aurora cu degete trandafirii" prin „Aurora. cadenţe aproape clasice. ca şi Encolpius (Apuleius. Charite şi Tlepolemus aparţin primului tip. considera posibilităţile condiţiei umane numai în limitele realităţii fenomenale cu toate multiplele ei contradicţii. Personajele. Totuşi există diferenţe notabile între Amor şi Psyche şi restul romanului. sunetelor. funcţionează o autentică piesă de rezistenţă. 2. caută un stil de viaţă. De asemenea el parodiază 182 / EUGEN CIZEK . Milo. în 'limbajul acestei povestiri se moderează paleta barocă. conceptelor. operează cu motivele erotismului obscen.c. 1. Afcît Petroniu cît şi Apuleius apelează la un amplu repertoriu comic. ca cea a termenilor abstracţi. Quartilla acţionează ca sora mai mare a groteştilor sacerdoţi care slujesc zeiţa Atargatis.16 faţă de Petroniu.. Influenţa lui Petroniu asupra urmaşului său explică în parte aceste similitudini. atestă şi dorinţa autorului de a se întrece cu marele Petroniu. care este Encolpius. şi derivă din infrastructuri filozofice opuse. dar şi uzitarea potenţată a unor arhaisme. Lucius. Textura lingvistică nu urmăreşte în general caracterizarea celui ce o foloseşte. folosită în curia romană „cei care găsesc bună propunerea să treacă la dreapta".1) spre a ilustra ivirea zorilor luminoşi ai dimineţii . care să sugereze şi ele vocaţia textului în cauză. Cercetări relativ recente au demonstrat preferinţe lingvistice semnificative. se interoghează asupra sensului major al existenţei. intense ale protagonistului.

la Apuleius. subliniază că dacă Măgarul de aur ar fi fost operă de tinereţe. Schematic „modelul" romanului latin s-ar putea reprezenta astfel : Rubrica Conţinut Motivaţia fundamentală Infrastructura filozofică Tipuri de civilizaţie tematice Căutarea unui stil de viaţă. Petroniu preferă compoziţia ostentativ laxă. Apuleius masează nuvele pitoreşti pe naraţia-eadru. Apuleius apare mai optimist. discursuri. chiar dacă finalul romanului lipseşte . S-ar fi dat o sentinţă de non liquet „nu este clar". Epicureism -f. după o cascadă de probe redemptorii şi la nivelul echilibrului entuziast. pp. Unic : cel al civilizaţiei romane sau greco-romane Călătorii. La Petroniu. 776 şi anterior în La novella in Apuleio. a 8-a. Totodată Măgarul de aur constituie unul din cele mai ample romane ale antichităţii. care îngăduie chiar depăşirea limitelor normale. traduce observaţia socială mai densă. Teza redactării în tinereţe fusese susţinută de anumiţi savanţi germani ca Rohde. în Satyricon alienarea e mai diminuată. Reţea de parodii şi de ironii. mai tulburător condiţia umană. Există şi diferenţe stilistice : ambii îşi stabilesc episoade centrale. p. 2. meditaţia asupra condiţiei umane fuzionează cu fresca obiectului. cît şi pe secvenţe. Invariante Personaje Naraţia Alte mijloace compoziţionale Tonul general 186 / EUGEN CIZEK . dialog şi monolog. Măgarul de aur rămîsne unul din bunele romane ale literaturii universale. mai complex. recunoaşteri Norocoase şi ghinioniste Numai la persoana întîi . inventiv prelungită în procedee expresioniste. el amestecă versurile cu proza în vreme ce Apuleius scrie numai proză. oricum îndoiala.platonism isiac. 103—111. romanul lui Apuleius depăşeşte însă prin capacitatea sa de seducţie oricare din romanele greceşti. chiar dacă în realitate iluzorii. 52 Racursiul petronian apare mai viu. animă mai multe personaje. pp. optica romancierului pare mult mai clară. Peisajul petronian este mai complex. dar Amor *> APULEIUS / 185 şi Psyche apare ca un moment de rară suavitate SQ context frust. la Apuleius această meditaţie se eliberează parţial de frescă. NOTE 1 C'f. Ich-Erzăhlung obnubilează personalitatea reală a romancierului. 2 Ipoteza elaborării romanului într-o perioadă mai întinsă este formulată de Ettore PARATORE. adversarii scriitorului l-ar fi citat la procesul de magie. celălalt contemplă dubitativ vechile valori. datorită tonului confesiv din ultima carte. tributară satirei menippee . gelozii. Storia della letteratura latina. se folosesc încadrările de nuvele Descrieri. op. împletirea realului cu fantastic.Dar Apuleius explorează mai limpede. Petroniu ră-mîne constant fidel viziunii realiste. ed. Inferior Satyriconului. primul a descoperit noi valori. Firenze 1967. Apuleius practică fantasticul îmbinat cu expresia realistă. a cărei proiecţie se realizează complicat . Atât în ansamblu.EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Limba Pluralitate de stiluri. . Alienarea apare mai pregnant în Măgarul de aur. cel apuleiam mai puţin pregnant. cit. procese şi scrisori fictive 1. Schanz şi Schwabe.. Substrat comic şi uneori tragic 3. reluînd demonstraţiile lui Camillo Morelli şi Enrico Cocchia. răsturnări. 52—54 unde. unde protagonistul pierde fizic condiţia umană şi o recuperează ajutat de Isis. Apuleius se manifestă mai liric. lovituri ale tâlharilor sau naufragii. el comportă o complexitate luxuriantă. Petroniu parcă sugerează eşecul. pe cînd Cena Trimalchionis funcţionează ca secvenţă mai brutală în context oarecum mai moderat. COCCHIA. La Petroniu. într-o arhitectonică destul de riguroasă.

. op.3 Cf. pp.. Apuleiana 1. 126. 10 + 1. 1955 şi CATAUDELLA. 562.. I.. pp. op. p. 18—23 relevă pe cea a elegiei alexandrine. Fireşte. La novella in Apuleio. COLIN. op. op. Lucius rămase gol-puşcă (Apuleius. De altfel nuvelele funcţionează în raport cu trama fundamentală. Romans grecs et latins. pp. cit. op. GRIMAL. în ce priveşte alte înrîuriri. 14 CATAUDELLA. pp. 1963. 261 semnalează că astfel romancierul introduce o scenă obişnuită prin pieţele oraşelor secolului. deci în total 10 + 1. 112. COCCHIA. 1897. p. ulterior transfigurat de tailentul lui Apuleius. 313—315. elemente mitologice alexandrine. 1 subliniază că în Grecia europeană o asemenea aserţiune era de neconceput. 18 Tatăl Psychei consultă „un foarte vechi oracol al lui Apollo din Milet". 142. 402 reliefează că aventura omului-măgar avea precedente în mitul Pasifaei. ea ilustrează clar intervenţia supranaturalului. 7 Fabulam Graecanicam incipimus. XII consemnează prezenţa mitului în arta plastică a epocii hellenistice. X. p. Concluzia era exagerată.. J. Această călătorie ar fi avut valoarea unui mare pelerinaj sacru. p. antiq. op. Măgarul de Aur. legată de somnul copiilor în orele calde ale după-amiezii. I. LAVAGNINI. Va-lette a crezut că romanul a fost redactat chiar la Roma.. cit. după zece zile de pregătiri. 16 Cf. Totuşi titlul Măgarul de aur apare alături de celălalt încă la Fulgentius. 11. aşa cum am semnalat în n. pp. 30 COCCHIA. p. 117—118.. La novella in Apuleio. PARATORE. 12 la capitolul IV. Astfel fantoma care îl ucide pe morar (Apuleius. moştenit din repertoriile . 353—354. 10 COCCHIA. prefaţă la Apuleius. 142. cit. cit. 125 n. pledează indiscutabil pentru Metamorfoze. XXI—XXII. 12 CATAUDELLA. op. La novella greca. La novella in Apuleio. 32. op. cu acest prilej. 24 COCCHIA. 29 PARATORE.. autori latini tardivi. op. op. LAVAGNINI. cit... 5 Cf. 336—343. «• COCCHIA. PARATORE. op. op. 338 evidenţiază că după devorarea trandafirilor. pp. 166—168.32). p. SWAHN. Indiferent de originea acestei apariţii macabre. La vremea sa. cit. La novella greca. dacă scriitorul şi-ar fi alcătuit opera în Capitală. Metamorphoseon. de unde stăruinţa asupra regilor şi regatelor. cit. 159—160. cit. 298.. cit. 6 Se lansa pe valuri o corabie nouă care marca reluarea navigaţiei pe Mediterana.. 257. pp. cit. 82 şi COCCHIA. Romans grecs et latins. La novella greca. 240 observă că în roman apar prea puţine aluzii la viaţa din Roma. p. fiction ou verite.. pp. 147— 152. nuclee mileziene şi populare. REITZENSTEIN. 21 COCCHIA. 162—164. p. op. 140.. 298 şi 308 considera că. NICULIŢĂ. Ideea cunoaşterii Greciei romane apăruse şi la GRIMAL. La demonologia medio-platonica e le Me-tamorfosi di Apuleio. pp. căci ele împlinesc o misiune coordonatoare şi comentatoare. 15 CATAUDELLA. 34. în pofida autonomiei lor. pp. care întrevede aci înrîurirea nemijlocită a lui Aristide. deosebită de cea din tinereţe. cit. 11 LAVAGNINI. care ar fi fost mai bogat ilustrată. p. op. în nuvela lui Aristomenes este de asemenea încadrată cea a peripeţiilor lui Socrates. 133—134. p. cit.. pp. pp. PARATORE. pp. Serm. 81 C. La novella greca. Discuţiile filologilor asupra incidenţelor nuvelistice în arhetip au fost prezentate de noi în capitolul IV.30) ar reprezenta o figură din fantezia populară. nella trama generale del romanzo. p. pp. La novella in Apuleio. op. XIV consideră că în cartea a Xl-a. unde ţăranii se adunau adesea pentru a privi şi pentru a rîde de şarlatani. # APULEIUS / 187 9 Cf. Insă mărturiile furnizate de Au-gustin şi de Laotanţiu. Apulee en Thessalie. se aduceau mulţumiri zeiţei egiptene Isis. Bucureşti 1968. Romans grecs et latins. 34 Cf. op. op. 26 COCCHIA. 4. 20 A. cit. NICULIŢĂ. GRIMAL. Raţiunea acestei acuzări a valenţelor critice este prezentată de noi în textul capitolului. op. N. pp. 330—345. Apuleius ar zugrăvi „un crîmpei din propria sa viaţă". şi GRIMAL. MACKAY. op. XX. în La-tomus XXIV. cum relevă PARATORE. 311 şi 325 semnalează ca revelatoare satira antifeministă. COCCHIA. pp. 153 şi urm.5. şi COCCHIA. 28 Camillo MORELLI. 23 Cf. înclina pentru un sens alegoric iniţial al basmului. p. p. căci şi iniţierea isiacă se realiza în a unsprezecea zi. 142 . (Apuleius. 9. cit. în Hermes XXXII. op. satira socială se potenţează.14). VAN DER VLIET. ca şi cum nu ar fi putut renaşte la o viaţă nouă decît întorcîndu-se în natură. 1913. LAVAGNINI. pp. p. dar intensificarea evocării critice a unor aspecte de viată socială apare ca ineluctabilă. JAN O. opinează că adesea Apuleius ar fi pus în evidenţă forma naturalistă a superstiţiilor populare. înainte şi după acest episod. în Greece and Rom. 17 Cf. 19 REITZENSTEIN. Mînia Venerei reprezintă. p. p. 158. 30—46. 237—239. i dieci libri sarebbero come la preparazione alia iniziazione che ha luogo nel decimoprimo (ibidem.. pp. în ultima parte a cărţii. 138 şi XII). La novella in Apuleio.. Die Vorrede des Apul. în timpul unei a doua călătorii în Capitală. Textul apuleian o consideră ca o fantomă ucigătoare. sugerînd chiar tonul unui 188 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC roman de moravuri în genul celui scris de Petroniu. MORESCHINI. 133 şi 137 : savantul italian consideră că şi numărul de cărţi al romanului ar avea o valoare simbolică. căci acolo zeul era adorat Ia Delfi. Lund. un motiv subsidiar. 33 LAVAGNINI.. p. Savantul italian opinează că această bella ţabella s-ar fi născut în epoca hellenistică a diadohilor. Allo stesso modo. cit. 1965. 13 PARATORE. The Tale of Cupidon and Psyche. Romans grecs et latins. 141—142. 1965. dar recunoaşte că Apuleius a descoperit-o la Lucius din Patrai. p. Dar COCCHIA. în Studi ita}iani di Filologia classica.. cit. Klephtika. p. 224—227 întrevede o stratificare a nivelurilor basmului : nucleu oriental. pp. 27 Pentru relatarea acestor polemici cf. Romanul are unsprezece cărţi.. p. 22 PEPE. 8 CHASSANG. zeu Graecus et lonicus. cit. La novella in Apuleia. în Maia XVII. The Tradition of the Tales of Ban-ditry in Apuleius. Numai COCCHIA neagă existenţa lui Lucius şi consideră povestea creată direct de Apuleius. în alte cazuri — ca în cel al povestirilor enunţate de tîlhari — se utilizează tehnica iuxtapunerii : cf. cit. p. pp. cit.. 143 înregistrează urmele basmului despre La Belle et la Bete. 32 Şi N. 4 în manuscrise titlul a dispărut. cit. pp. 26—43.

„că". 145—175. 49 L. op. Vezi şi mai sus nota 15. p. pp. PEPE. de fapt înrîurite de factura specifică acestuia. 388—394. op. se consemnează titluri mai imult sau mai puţin îndoielnice ale altor romane greceşti.. La novella in Apuleio. în urma unei conversiuni isiace. permetten-dogli di variare e anche innalzare artisticamente la storia di Lucio. BARBU. L. che egli va svolgendo parallelamente. pp. Preromanul se numea Căsătoria lui Mercur cu Filologia. 8—9.2) revine cu aceeaşi marcă specifică în prezicerile din finalul romanului [idem.2). 44 PEPE. 159 caracterizează excelent funcţia nuvelisticii în raport cu semnificaţiile esenţiale ale romanului : l'interesse per le parti novcllistiche e in lui per Io meno pari a quello per Io sviluppo della trama principale. şi COCCHIA. de la 69— 476 e. La novella in Apuleio.. La novella in Apuleio. 52 MARCHESI. cit.. cit. pp. La novella in Apuleio. ROMANELE conservate total sau parţial nu sînt singurele care s-au scris în antichitate. 33—37. în Pallas. cit. Nicolae I. ţra i due piani narratori. XLII. 252—253 . ma anche per l'ur-genza con cui la suggesf. Totodată au continuat să se înmulţească preromanele şi alte opere literare limitrofe genului romanesc. 352. op. 1965. s-au scris destul de multe romane care au pierit fără urme. 372. în Revue des Etudes Latines. 1965.. 164 utilizează formula de „halucinaţie suprarealistă" pentru nuvelele din primele două cărţi ale romanului. 51 Vincenzo CIAFFI. 37 PARATORE. 204. 137—138 . 139. 296 etc. 103. 357 etc. op. trimite la cel făcut la ospăţul lui Trimalchio de un fictiv Aiax ce taie un mistreţ (Apuleius. Calul lui Apuleius. cf.tradiţionale ale basmului şi mai ales ale epopeei şi romanului grec. şi LAVAGNINI. Petronio in Apuleio. acelaşi cercetător la p. Richerche intorno alia formazione dei temi nominali nelle Metamorfosi di Apuleio. în Eranos XXXV. pp. în acest sens credem că se poate vorbi de o eventuală întoarcere a lui Apuleius la gîndirea mitică . cf.n. cit. p.n. op. op. 779. 45 Cf. 246 . PEPE. sau pentru utilizarea cazurilor cu prepoziţie în locul cazurilor simple ca în limba vorbită a timpului . 46 Cf. mai ales PARATORE. 35 COCCHIA. VIII SOARTA FORMULELOR ROMANEŞTI ANTICE Romanele necunoscute şi aşa-numitul roman creştin — Influenţa romanelor antice asupra succesoarelor medievale şi moderne — Continuitate şi discontinuitate în evoluţia genului. XI. în plină efervescenţă a preocupărilor filologice la începutul secolului al V-lea e. Succesul de care se bucurau romanele nu merita puţina consideraţie acordată lor de filologi şi popularitatea genului în antichitate şi mai tîrziu este relevantă în acest sens. The Sin of the Golden Ass. pp. 4. 1963. Nu este exclus să se fi citit şi romane latine. Chiar dacă Apuleius şi-a redactat a doua oară romanul. 307 .. 36 Cf. Inhalt und Form in symbolischen Erzăhlun-gen der Antike. cit. 1964. cf. 1 semnalează elemente de continuitate. cit. Istoria literaturii latine. pp. 1. 38 Aşa cum opinează LAVAGNINI. 317—318 . întrucît considerau genul ca destinat unui amuzament mai degrabă vulgar. pp. şi COCCHIA. XCVII. cit. 32 . p. p. cit. în locul acuzativului cu infinitiv. In diverse mărturii antice. p.. pp. pp. criticii literari şi filologii n-au informat asupra existenţei unor asemenea romane.n. op. Bucureşti 1962. 41 PEPE. dar şi La novella in Apuleio. adică în secolele I oît mai ales în perioada de apogeu a literaturii romaneşti greceşti. 351—353. şi PARATORE. 164 . La pagina 273 semnalează că gestul efectuat de tînărul care străpunge ursul. 43 PARATORE. 1962. 160—163. A. cit. I. La novella in Apuleio. pp. Apulee conteur. 1. Martianus Gapella scrie o asemenea lucrare tributară erudiţiei mitologice şi gramaticale. Prezenţa yulgaris-melor şi arhaismelor. descris ca alb (Apule- / # APULEIUS / 189 ius.21) . Este probabil că atît în faza presofistică. pp. în secolele al II-lea şi al III-lea e. preferinţa pentru completiva introdusă prin quod. 49 S. MACKAY. 140 . dar influenţată de tiparele romaneşti. p. în Acta Classica Universitatis Scientiarum Debreceniensis. cit. CALLEBAT. cit. op. Dar aceasta reprezintă o altă problemă. Quelques reţlexions sur Vepi-sode de Vane et de la Corinthienne. 173. Torino 1960 . 156—164 . 6—7 . ca şi valorile stilistice ale acestora din urmă au fost analizate de L. vibrantă a construcţiilor lui Tacit. pp. p. op. op. MERKELBACH. pp. 1966. Curge îndeobşte în cadenţe fluente şi realizează dimensiuni mijlocii. 372 notează : Apuleio e un ricreatore di ţavole. p. cf. n. în Arion IV. non solo per i le-gami innegahili che intercorrono. dar nici concizia pregnantă. 47 Cf. p. Ultimile secole de existenţă ale societăţii sclavagiste antice aduc un reviriment notabil al interesu192 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC . 474—480. 33—43.ione novellistica opera su di lui. n. Storia della letteratura latina. GARGANTINI. 321—322. 39 Chiar Bruno LAVAGNINI. Se în-tîlnesc totuşi semnificative abateri de la normele clasice : construcţia interogativei indirecte cu modul indicativ. el a ştiut să combine meşteşugit diferitele lui componente. şi PARATORE. ulterior pierdute o dată cu atîtea opere literare preţioase şi considerate de antici ca foarte importante. Mots vulgaires ou mots ar-chăiques dans Ies Metamorphoses d'Apulee. 307 şi pp. 42 PARATORE. 15—16. 125. pp. anzi che un creatore di ţipi (ca Petroniu). unde se ascundea un tîlhar. R.. 273—296 . come abbiamo visto. cit. pp.. în Rendiconti dell'Istituto Lombardo. 7. 115—121 şi L'archaîsme dans Ies Metamorphoses d'Apulee. p. op. pp. 190 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC 50 COCCHIA. 346—361. 48 Fraza apuleiana nu are amploarea perioadei ciceroniene. JOURNAUD. op.

istoricul Pulblius Connelius Tacitus. In aceste biografii apocrife abundă aventurile. fecundă ân evenimente extraordinare. 7). în mod constant asupra istoriografiei^ latine. el ar fi fost . unde se relatau aventurile pioase ale fiului de rege. a glorificat libertatea spiritului omenesc. Despre Tucidide. Romanescul descoperă aci un cîmp proaspăt. a căutat să prospecteze dilemele cele mai dramatice. afirma că ea trebuie scrisă cu talent. accesibilă aventurosului. 5 . şi tradus ulterior în latineşte şi în limba coptă. iar autorul să cînte gloria (ibidem. numită Iustina. socotind istoria ca lucrare oratorică prin excelenţă. iar Cicero. adică la judecarea scrierii istoriei ca literatură beletristică. 12. la rîndul său romanul a contribuit la modelarea necontenită a tiparelor genului istoric. Tacit a scrutat ca nimeni altui psihologia umană şi a reflectat asupra condiţiei ei. Ad Fam. unde ele şi rămîn. fertil şi foarte favorabil. Acest „roman" se integra într-o trilogie. Nn ni se pare de loc incidentală factura romanescă a 'Operelor celui mai mare prozator latin. în acelaşi timp. Chiar dacă nici unul dintre istoriografi nu-1 citează în primele secole pe Petroniu. din motrvele mai sus expuse (ei reprezentau cu toţii un gen nobil. Circulau veritabile preromane. el a condus arta racursiului spre o perfecţiune aproape unică în literatura mondială. receptează uşor tiparele romaneşti. 2 De aceea savanţii vorbesc de un roman creştin hagiografic şi apologetic. 3) . în cele din urmă îşi regăseşte îndrumătorul şi moare lingă el. Tiparele romaneşti funcţionează mai clar ca în alte povestiri similare în acest text de mare succes. . redactat în greceşte între 360 şi 370 e. cel al tragicelor evenimente din anii 68—69 (în . aceşti scriitori l-au citit cu pasiune. Tabloul dezvoltării istoriografiei greceşti consemnează o pluralitate a direcţiilor. 9). unul dintre cei mai talentaţi din literatura universală. Confesiunea exprimă o sete arzătoare de cod de viaţă elevat.1). Mitologia noilor culte. amplificată oratoric. deschise spre o invenţie inepuizabilă.n. carmen solutum (Quintilian. Apariţia Satyri-conului trebuie să fi impulsionat în mod sensibil presiunea romanescului asupra genului istoric. degradate după opinia lui. reprezentată mai ales prin Tucidide şi Polibiu. Pe de altă parte. 10. Geniu complex. Tacit a fost ca temperament un romancier autentic. 4 . strecurată în povestirile apocrife. Faptele miraculoase ale zeilor respectivi. legende ale sfinţilor. ce urmărea să restituie biografia unui episcop al Cartaginei. Demonologul este profund zguduit.lui pentru roman. estimată ca gren oratoric sau ca poezie în versuri libere. prospectare febrilă. La rîndul său Quintilian a calificat istoria ca poezie în versuri libere. A rezultat de -mai sus că Măgarul de aur contează în mare măsură ca un roman isiac. beletristică a istoriografiei latine. 12. bogată iîn invenţie. în biografia vibrată pe care i-o scrie Tacit4. evident influenţată de romanul latin al condiţiei umane. ofereau un teren lesnicios tranziţiei de la mit la preroman. o constituie Confesiunea lui Cyprian. care în focul inspiraţiei trece de marginile hîrtiei şi scrie anumite cuvinte pe masă. Dionis din Halicannas considera istoriografia ca testimoniu de retorică (Dionis. care voiau să amuze. în naraţia sa. Publicul roman exercita o influenţă manifestă în favoarea acestei preshini. cu elocinţă şi abundenţă (Cicero. Tacit practică naraţia substanţială. Influenţa romanului s-a exercitat mai pregnant asupra istoriografiei latine. se regăseşte chiar şi motivul dragostei. Mithra şi alţii.3 Chiar aşa-numitele vieţi ale apostolilor conţin numeroase elemente romaneşti. întîmplările să li se pară plăcute. 5. conferind frazei o concizie insolită). Astfel el opinează pentru constituirea unor naraţii iudee fictive. desigur sublimat — de pildă tîlnăra fată creştină este salvată dintr-un lupanar pentru gloria lui Crist — şi alte componente ale structurilor romanului. Deşi n-a scris romane propriu-zise. ceea ce revine aproape la acelaşi lucru. el a dezbătut valorile umane. greu de situat în sfera romanului propriu-zis sau imediat dincolo de limitele ei. dar în spiritul teologiei creştine. De altfel anticii înşişi afirmau vocaţia literară. în special ale anahoreţilor deşertului. după părerea noastră. să le ofere desfătare. în ciuda împotrivirii părintelui său şi a altor împrejurări vitrege — reziduuri ale vechii Tyche greceşti — el părăseşte îndestularea. rătăceşte mult. dar şi dialectic. imploră mila lui Crist şi a cetăţenilor creştini din Antiohia. 194 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Romanul şi filoanele romaneşti au acţionat.ca şi construirea unei baze preţioase pentru perpetuarea formulelor romaneşti în literatura bizantină. în mărturiile timpului. Prezentat iniţial ca SOARTA FORMULELOR ROMANEŞTI ANTICE / 193 magician işi demonolog.înfrînt într-o întrecere în ştiinţa supranaturalului de >o creştină din Antiohia. am spune academic). a semnificaţiilor existenţei şi posibilităţilor de act şi trăire umană. cititorilor. în spirit stoic. crescut în lux şi moravuri libere şi ulterior iluminat de un ermit. Ecouri ale aventurosului romanesc se pat decela încă în opusculele istorice ale lui Salustiu şi mai ales în ampla istorie a Romei alcătuită de Titus Livius. îintre care se evidenţiază o tendinţă de cercetare şi redactare aproape ştiinţifică a istoriei. De altfel filonul romanesc pătrunde şi în literatura noilor culte religioase care se propagă rapid îin ultimile secole ale Imperiului roman. De aceea în ansamblul operei sale noi afirmăm că se pot identifica cel porţin cîteva preromane : cel al lui Agricola. ereticii creştini şi chiar unii scriitori ortodocşi fabricau evanghelii apocrife. sporirea aluziilor la romanele greceşti şi latine. De aci. Alexis Chassang se referea în secolul trecut la o literatură romanescă. Totodată. Cea mai elocventă tmărturie de asemenea literatură. se creştinează şi după multe şi miraculoase aventuri este martirizat de păgîni. ce proliferau la periferia teologiilor mozaică şi creştină. în schimb istoriografia latină s-a dezvoltat mai ales ca -gen al cercetării morale şi moralizatoare a existenţei umane şi ca sistem de structuri literare.1 De asemenea. Nutrit din substanţa istoriografiei antice. 5. totuşi de o densitate uimitoare (s-a spus că istoricul redacta febril ca un poet al cafenelelor.

Componenta erotică lipseşte. însă experienţa sa a încorporat de la bun început unele valenţe ale precursorilor antici. Se consemnează ca autori mai importanţi de romane bizantine — în general inspirate de Heliodor — Theodoros Prodro-mos. a celebrului său antecesor. s-a enunţat totuşi aserţiunea că geneza romanului medieval şi chiar modern n-ar datora nimic precursorului său antic. Structurarea aventurilor şi deliberările asupra stilului existenţial sugerat de acest personaj. însă formula romanului grec era cunoscută şi trebuia să exercite măcar parţial o influenţă fertilă. 6 In Franţa apar în secolul al XlII-lea şi romane cavalereşti în proză. Romanul Troiei. în secolul al XlV-lea. Mai mult decît atît. cel al lui Alexandru şi cel al războiului troian. redudîndu-se la SOARTA FORMULELOR ROMANEŞTI ANTICE / 197 rimă împerecheată. Eustathios Macrembolitul. căci a fost impusă de exigenţele publicului într-un context istoric dat. dar oare ea nu este absentă şi în Romanul lui Alexandru ? Iar în Satyricon persiflarea sa incisivă n-o compromite fără cruţare ? Ni se pare clar că arta majoră a istoriografului datorează ceva SOARTA FORMULELOR ROMANEŞTI ANTICE / 195 lui Petroniu. contextul istorico-social. Totuşi limba greacă era cunoscută — şi odată cu ea producţia romanescă hellenică — în Anglia şi în Irlanda. Istoriografia epocii târzii apare ca manifest receptivă faţă de unele vocaţii ale romanului. asupra limitelor condiţiei umane. era cînd asin. De altfel există şi date directe. împăratul filozof. Ammianus Marcelli-nus. 5 Autoritatea celor care au formulat asemenea afirmaţii nu poate totuşi elucta evidenţa continuităţii romanului. Concomitent romanele Troiei şi ale lui Alexandru pătrund prin ecouri notabile în unele cronici bizantine ca cea a lui Malalas. acest scriitor care a prefigurat in acelaşi timp pe Balzac şi pe Dostoievski. Cu atât mai mult s-a impus experienţa antică după marele elan al Renaşterii către cultura greco-romană. aproape stoician al lui Tacit şi (forma mentală epicureică. Constantin Manasses. rege al Tirului. conven-ţionalizînd intens scenografia acestuia. Aceste romane n-au acţionat imediat asupra formării genului romanesc occidental. existau versiuni latine citite cu aviditate. El conservă cu fidelitate structura romanului erotic grec. La curtea din Constantinopol se retraduce din persană Romanul lui Alexandru. socrul i-a ars pielea de măgar. Chiar şi biografiile suetoniene şi post-suetoniene ale cezarilor romani rămîn îndatorate valenţelor romaneşti prin gustul aventurosului. este şi ea refăcută în secolul al XHlea după modelul antic. rece. Romanul lui Enea. străine sau rămase exterioare substanţei eroului romanelor consacrate vieţii marelui cuceritor macedonean. el alcătuieşte un mic preroman al faptelor lui Iulian Apostatul. fără strofe. la transmiterea în matrice încremenite spre experinţele ulterioare. Imaginea lui Alexandru fascinează personajul lui Amian. în ciuda stilului lor intenţional arid. puse în lumină de moartea lui. care ducea o existenţă dedublată . exa-gerînd însă efuziunile sentimentale şi estompând. dînd om pînă ce. Romanele umoristice erau mai puţin gustate. după nuntă. Acest poem. cele ale lui Tiberiu şi Nero (în Anale). în pofida opoziţiei reale între spiritul grav. Istoria lui Apollonius. un paladin. Pentru războiul Ilionului se preferau lui Homer romanele falşilor Dares şi Dictys. căci către 1150 s-au scris Romanul Tebei. intitulat Asinarius. apar ca foarte concludente. Oricum. ruşinat de savoarea cotidianului. în ampla sa Istorie. povestea Matroanei din Efes şi cea a Psychei sînt într-un fel cunoscute şi prelucrate. Istoriografia latină se mărturiseşte astfel ca unul din precursorii romanului modern. Artificializarea structurii romanului grec contribuie însă la cristalizarea ei. elementul aventuros este convertit în fapt cavaleresc. ostentativ ironică. aşa-zis serios. ostil arabescurilor umorului popular. Tacit se situează mai aproape de roman decît autorul Cycropediei şi alţi făuritori de opere. Popularitatea romanelor antice — şi îndeosebi a celor greceşti — este limpede atestată de frecvenţa fragmentelor de roman din manuscrisele medievale. fiu de regină. La nevoie se pot desluşi şi nuvele tragice cum sînt descrierile morţii lui Petroniu sau Seneca. De asemenea se pot recunoaşte urme ale viziunii adoptate . Alexandru devine un rege cavaler. Cel mai important dintre istoricii care-i succed lui Tacit. Dar oricît ar părea de neverosimilă. Preferinţa publicului se îndrepta tot spre romanele eroice. Este oare de crezut că primii romancieri medievali şi moderni să fi citit romane 196 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC antice şi totuşi să fi refăcut experienţa romanescă. Apariţia romanului medieval nu constituie un fenomen livresc. independent de asemenea lecturi ? Desigur unele procedee şi motive au fost redescoperite. ilustrează limpede simpatia faţă de experienţele romaneşti. Totodată. relatează aventurile unui măgar. Desigur însă că nu negăm nici o clipă originalitatea tulburătoare a marelui Tacit. Subiectele şi tiparele lor proveneau de altfel din precursori antici. nemijlocite care ilustrează continuitatea romanului.Istorii). autorii unor asemenea romane conservau alături de tiparele specifice literaturii cavalereşti şi unele clişee generate chiar în antichitatea greacă. Secolul al XI-lea marchează o înflorire remarcabilă a literaturii romaneşti bizantine. totdeauna considerate ca proxime genului romanesc. Sprijiniţi de truveri. ca în tragedia franceză ulterioară şi practicînd versul octosilabic. dar vocaţiile lui abordează zonele marilor interogaţii ale filozofiei. Pe deasupra. In congruenţă cu gustul epocii. într-un poem din secolul al XlII-lea apare şi un ecou al Măgarului de aur. Primele romane medievale sînt de altfel scrise în versuri !şi se diferenţiază ide dîntecele ide gestă numai printr-o formă mult atenuată ritmic. unul din romanele franceze ale Troiei este tradus în greceşte. Romanul bizantin a funcţionat ca agent de legătură.

1784. încă înainte de marele scriitor german. Appiani. în tragediile sale. 1967 a doua tălmăcire a Salyriconului. în ţara noastră cunoaşterea romanului grec se întemeiază f>e o veche şi remarcabilă tradiţie. Traducerea romanului scris de Longos de către Amyot a stimulat interesul pentru Bafnis şi Chloe. colecţia „Clasicii antici". Din acelaşi autor descind melodrama pastorală Dafni a sicilianului de origine -spaniolă Emanuele Astorga din secolul al XVIII-lea ca şi Myriam şi Dafnis a germanului Offenbach. Urmează copii din anii 1781. 11 preţuia chiar şi Rabelais. S-au dramatizat anumite fragmente iin romanul lui Petroniu. Tasso. încît în 1694 un ofiţer francez. De altfel :el mai bun manuscris a fost descoperit abia în 1663 la Trau. Basmul lui Psyche. Succesul a intervenit însă rapid. adică în 1964. la editura Casei şcoalelor. care modelează naşterea Clorindei după modelul naşterii Charicleei. 1782. Cervan-tes. La rîndui său Rabelais a cunoscut şi folosit pe Lucian din Samosata. iar la curtea regilor Franţei s-a pus în scenă ou mult fast Satyriconul. Unele nuvele sînt utilizate în Decameron. intitulat Euphor-mion. Originalul n-a fost încă descoperit şi tălmăcirea n-a fost niciodată tipărită. Shakespeare. se pot recunoaşte caractere feminine modelate de influenţa Charicleei şi situaţii ce amintesc pe Heliodor. Editura de stat pentru literatură şi artă. de Shakespeare." 9 Romanele greceşti au continuat să fie traduse ajungîn-du-ise pînă la tălmăcirile moderne ale secolului nostru. în frescele lui Rafael. aşa cum atestă existenţa a douăsprezece copii manuscrise. Calderon. bărbaţi cu arme tâlhăreşti. La rindul său Racine şi-a petrecut tinereţea devorînd romanul lui Heliodor. Traducerea era alcătuită scrupulos şi atesta cunoaşterea temeinică a celor două limbi. fiindcă nici-o corabie nu să vestea lor spre vînait tîlfaăresc. Sabatelli. Moliere. Romanul latin a pătruns mai tîrziu în aria culturii româneşti. 198 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Boccaccio 1-a utilizat în unele creaţii. Povestirea Amor şi Psyche a fost tradusă în 1890 la Bucureşti de Mih. a imprimat la Rotterdam fragmente care completau fericit pe cele autentice. de Rabelais. Voltaire şi Diderot citează şi ipreciază Satyriconul. Autorul acestor rînduri a publicat în colecţia „Biblioteca pentru toţi". de Bonacchi şi de Gheorghe Popa-Liseanu în 1924. Teodorescu în 1958 la Editura de stat pentru literatură şi artă şi reeditată în 1968 în colecţia „Biblioteca pentru toţi". în Dalmaţia. Etiopicele cunoscute sub titlul ide lliodor. Cea dintîi traducere românească a Satyriconului a fost tipărită în 1923 de regretatul I. Ulterior. în ultimii ani a apărut o serie de studii consacrate anumitor aspecte ale Satyriconului în revista ştiinţifică Studii clasice şi în alte periodice. romanul lui Heliodor constituia cartea preferată a fiicei lui Ieremia Movilă. Acelaşi Shakespeare a utilizat romanul lui Apollonius. 1792. în Anglia. Tra-ballesi.8 La îndemnul episcopului de SOARTA FORMULELOR ROMANEŞTI ANTICE / 199 Roman. Gloria Satyriconului a strălucit mai tîrziu. ivindu-se din munte (carele se înălţa către ieşirile Nilului şi către gura ce să numeaşte a lui Iracleu) şi puţin apropiindu-să. ceale de aproape unde aceasta s-au văzut. Trimalchio şi Garpus. iar Bernardin de Saint-Pierre a receptat de asemenea înrîuririie romancierului grec. George Moore a scris romane pastorale sub influenţa lui Longos. îl cunosc şi-1 imită uneori. Dimitrie Cante-nir menţionează romanul lui Heliodor în prefaţa Istoriei leroglifice şi mărturiseşte că si-a întocmit planul după modelul formulelor romaneşti greceşti. Thomas Hardy. de Cervantes. Chiar înaintea lui Can-:emir. M. Dafnis şi Chloe a fost tradus de regretatul profesor Constantin I. Marinescu la Cultura 14 — Evoluţia romanului antic — c. rege al Tirului. Tălmăcirea a fost reeditată în 1956 în cadrul Bibliotecii pentru toţi. după ce inspiră romane cavalereşti. 7 Renaşterea intensifică interesul pentru romanul grec şi pentru cel bizantin. influenţează pe Corneille. Deznodămîntul din Pastor Fido a lui Guarini este inspirat de Heliodor. inspirat de Petroniu. . în special Heliodor este citit eu pasiune şi utilizat de feluriţi scriitori. pisarul Mitropoliei Moldovei. Evoluţia multiseculară a romanului reţine deci prestigiul prototipului antic şi continuitatea structurilor romaneşti. 1804 etc. Apulehis a beneficiat şi el de stima multor scriitori. erau citite cu pasiune.de Heliodor : fatalitatea iubirii din romanele cavalereşti este grăitoare în acest sens. încă în 1603—1607 John Barclay publicase un roman satiric. cu aproape 'trei secole înaintea filmului lui Fellini. unde circula intens. Iată cum se redă începutul romanului într-una din aceste copii : „Gînd ziua zîrribea şi soarele cu totul lumina vîrfurile munţilor. a apărut traducerea lui Petru Creţia la Editura pentru literatură universală. logofătul Toma Dimitriu a tradus în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea romanul lui Heliodor. La Fontaine. Topica greacă este conservată cu rigurozitate. Prud'hon. în Pericles. de La Fontaine în fabule. De asemenea în „Biblioteca pentru toţi" apare o nouă tălmăcire a lui Heliodor şi reeditarea traducerii lui Petru Creţia din Longos. petrecea eu ochii marea oe era supt munte şi întîi slobozind vedeară peste luciu. Prima traducere integrală a Măgarului de aur a fost publicata de I. Totuşi traducerea s-a bucurat de o mare popularitate în Moldova. 716 200 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC naţională. Falsul acestui Nodot a fost totuşi demascat după o aarecare ezitare. Balmuş în 1922. Totodată povestirea Amor şi Psyche pătrunde în arta figurativă. 1786. La Fontaine prelucrase Matroana din Efes şi la Bruyere a introdus în Caracterele sale personaje cu numele de Giton. se pogora cu privirea la ţărmurile mării. Goethe îl admira sincer şi pasionat. un anume Nodot. Cea mai veche a fost întocmită în 1773 de Grigore Ilievici. Dafnis şi Chloe a lui Maurice Ravel. în creaţiile plastice ale lui Canova. s-au executat picturi inspirate iin Matroana din Efes.

n. romanele franceze din această epocă sînt modelate după exemplul lui Heliodor. ni se pare manifestă utilizarea conştientă a structurilor romanului grec în literatura romanescă barocă a secolului al XVII-lea e. Nathalie Sarraute şi Michel Butor.. alianţe. 240. „Romanul baroc marchează un grad zero". cit. s MARINESCU-HIMU. care afirmă că romanul modern n-ar fi beneficiat de tradiţiile şi convenţiile antichităţii. transcenderea invenţiei gratuite în secolele al XVIII-lea şi mai ales al XlX-lea — epocă de mari mutaţii în istoria genului. cu numele de Theagene et Chariclee. 439—442 . exponenţii noului roman francez sau romancierii secolului al XX-lea care explorează ostentativ avatarurile condiţiei umane. de sensibilizarea sporită a conştiinţei scriitorilor. John Dos Passos. Paris 1938. Infrastructurile romanelor latine n-au interesat şi n-au fost multă vreme nici înţelese. culturii şi ştiinţei timpului. cit. p.. de altminteri prefiguraţi de un Laclos. cum ar fi istoriografia. 56 etc. 5 Albert THIBAUDET. Zola. cit. Ilustrativă ni se pare evoluţia romanului poliţist. Toate aceste puncte de vedere sînt total eronate. XXII. ' MAILLON. Continuitatea romanului este de altfel judicios afirmată de alţi cercetători : LAVAGNINI. p. Alberto Moravia ori însuşi Franz Kafka. op. p. în Helikon. unitate a continuităţii şi a discontinuităţii. XCV. p. op. op. Ca şi tragicomediile. Romans grecs et latins. trad. 114 şi ALBERES. 14. p. aventuri desfăşurate în decor exotic. 238—249. Romanul grecesc „Etiopica" al lui Heliodor în traducere românească. 1968. 250—298. dejucate în ultimă instanţă de puritatea şi ide bravura protagoniştilor. p. însă care continuă să se iubească în pofida unor adultere SOARTA FORMULELOR ROMANEŞTI ANTrCE / 201 trecătoare. naufragii. destinată delectării. în Hrisovul. Dostoievski sau Tolstoi. căci el abundă în episoade erotice. op. italienii Italo Svevo. 3 GRIMAL. iar în 1695 o alta. 6 opina că moştenirea romanescă antică „n-a devenit accesibilă decît în vremea Renaşterii". 9 Măria MARINESCU-HIMU. unde am desluşit un anumit filon ce corespunde întruckva romanului de profundă reflexie asupra contingenţelor existenţei. pp. dar nici măcar marii scriitori ai secolu202 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC lui al XlX-lea. Pierre DAIX. continuă să se scrie romane de aventură pură. In acest studiu noi afirmăm amestecul genurilor la originile compoziţiei opusculului. ireductibile la tabloul mult mai simplu al activităţii romaneşti antice. V. deci de fapt în motive şi tipare evident marcate de experienţa romanului grec.în condiţiile date.. . redactată ide Duche. 1945. Elaborarea unor noi structuri romaneşti. La structure du temps et de l'espace dans VAgricola de Tacite. op. Lungul serial al aventurilor Angelicăi atestă o fidelitate am spune înduioşătoare (!) faţă de formula romanului grec : soţi care sînt despărţiţi. pp. Broderie şi realizatorii scenariului sau romanului aflat la baza serialului s-au străduit intenţionat să pastişeze minuţios structura romanelor greceşti. într-adevăr diacronia romanului reliefează nu numai continuitate ci şi discontinuităţi. p. a şi scris în 1623 o piesă cu titlul Les chastes el loyales amours de Theagene et de Chariclee. scrisori furate şi rătăcite etc. Din orchestraţia romanelor antice. 9—10. 2 CHASSANG. Ernst Hemingway. sau mai pertinent spus. pp. 4 Cf. DAIX. în expediţii. cit. 10 ALBfiRES. cit. Şapte secole de roman. afirmă Alberes 10. 8 CHASSANG. dar beneficiază de o audienţă încă notabilă. Alexandre Hardy. 228. aventurosului simplist. Structura respectivă pare împinsă spre zone literare periferice. lupte. pp. " S-ar spune că B. dar combinarea arhetipurilor nu repugna de fel nici celor mai autentici dintre romancieri. op. de progresul social şi spiritual. rom. ou theâtres consecutifs. practică structuri artistice atît de variate.. p. Reflexions sur le roman. Tensiunea problematică pătrunde progresiv şi în zonele rezervate dndva ficţiunii nude. unde în interiorul structurilor tradiţionale se propagă analiza mobilurilor psihopatologice — mai ales la James Hardley Chase — sau a contingenţelor sociale — la Chase şi îndeosebi la Raymond Chandler. cit. op. Balzac. cit. Eugen CIZEK. op. la naraţie pură. de explozie a unor noi forme şi modalităţi — nu se realizează pe baza revelării dezbaterilor implicite şi explicite asupra condiţiei umane din romanele latine. uneltiri alle unor fiinţe diabolice.. cit. Bucureşti 1966. care exprimă cu toţii idei atît de fertile şi de diverse. de amplificarea masivă a informaţiei recepţionate de oamenii vremurilor noastre. Proust. succesorii lor medievali şi postmedie-vali n-au reţinut decît tiparele construcţiei unei ficţiuni efervescente. Interesul publicului pentru supraproducţii şi seriale de aventuri ni se pare elocvent. Romanele acestei epoci se reduc de fapt la invenţia unor situaţii extravagante. americanii William Faulkner. cit.. Ulterior. op. Acest tip de cinematograf este încă fidel străbunului său romanesc. întocmai ca arhitectura gotică. Nu datorează nimic precedentului oferit de prototipul latin nu numai Alain Robbe-Grillet. VII. evaziuni. francezii Albert Camus sau Andre Malraux. Romanul baroc a asigurat conservarea structurilor practicate de Chariton şi de Heliodor pînă în zilele noastre. paralel cu învestirea genului cu noi valenţe. lupte pe mare şi pe uscat. în 1622 se reprezintă o tragedie a lui Gilbert cu titlul de Theagene. sau al zonelor limitrofe ei. pp. Ele sînt impuse de exigenţele dezvoltării societăţii. citaţi sumar în alte capitole.. NOTE 1 CHASSANG. p. 14. trădări. creatorul tragicomediei. reduites du grec de l'histoire d'Heliodore en huit poemes dramatiques. Sten-dhal. 7—20.

Opoziţiile se manifestă pregnant şi definesc. fidelitatea amorezilor şi separarea lor. lanţ pliu de obstacole în calea protagoniştilor. serios sau parodic. ci şi deplasarea accentului în motivaţia fundamentală: funcţia Soartei capricioase. generează situaţia narativă originară şi menţin intriga. Apuleius implică o optică filozofică total diferită de cea a lui Petroniu. pînă la deznodămîntul final în genere fericit. cu toţii răsplătiţi în ultimă instanţă. grandilocvenţa gestului. între eroi buni şi răi. De altfel nu trebuie neglijat faptul că majoritatea romanelor apar în 3—4 secole de dezvoltare istorică : I le. Autorii nu se străduiesc să cunoască piesaje exotice sau să-şi recupereze logodnicele : periplul lor experimentează mijloacele de viaţă cele mai congruente. Structurile acestor două mari tipuri de romane se decantează realmente şi pot fi înţelese de noi ca atare numai în conexiunea lor. şi în cel următor e. romanele cele mai cunoscute se scriu într-un răstimp de ceva mai mult de un secol. tabloul dezvoltării romanelor antice poate reduce pluralitatea oscilaţiilor romaneşti la două modele fundamentale. Heliodor se orientează perfect printre meandrele unei intrigi atît de complicate.n. călătoriile periclitate de tîlhari. con204 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC vins că fericirea şi nefericirea.n. 'intervin ca mobil principal. op. minuţios articulată. condiţia omului. elimină aproape complet intriga sentimentală. peregrinări ample pe mare sau pe uscat. dragostea între doi tineri. Substanţa romanelor citează iniţial două şi apoi trei tipuri de civilizaţie. Uneori se recurge la -încadrări ale naraţiilor într-o povestire-cadru şi se introduce autobiografia fictivă. RATTENBURY. De altfel. îm a doua parte a veacului I e. povestirea relatează obiectiv desfăşurarea unor evenimente. quiproquo-uri. opusă viziunii acestui epicureu. Romanul latin operează cu o infrastructură filozofică.1 Fritz Wehrli notează însă numai elementele comune. de emoţie autentică în romanul lui Longos şi chiar în cel al lui Achilleus Tatios. caută un stil de existenţă. Măgarul de aur şi mai ales Saty-riconul se numără printre cele mai bune romane ale literaturii universale. Printre altele. mînia unui zeu. Temele şi tiparele antice au fost preluate de isuocesorii medievali isau moderni ai romanului antic şi au servit ca surse ale dezvoltării genului. capriciul soartei. numai unitatea şi nu şi opoziţia din interiorul acestei unităţi. furtunile pe mare. relaţiile lui în societate. de surprize. care se divid pe paliere diferite. XX: cf. Wehrli a consemnat comunitatea aventurilor cuplului şi rivalilor săi. imaginile schiţează. fără a le restitui vreodată complet. delimitează unitatea tot atît de concret ca şi omologiile. De aci rezultă . prezente într-o reţea de situaţii complicate. de altfel superficial schiţată. aduc faţă de precursoarele lor nu numai rafinarea expresiei.n.11 Mai mulţi cercetători ai romanului grec au' semnalat analogiile cu filmul melodramatic din sec. de altfel departe de a fi totală. Tyche. dimensiunile aventuroase ale intrigii cîştigă în pregnanţă. pînă la reunirea finală a eroilor. urmăreşte delectarea cititorilor numai prin naraţia în care evenimentele se acumuCONCLU2II — CELE DOUA SISTEME ROMANEŞTI / 205 lează generos. într-adevăr. — al II-lea e-n. Romanul grec menţine consecvent primatul intrigii. Există de asemenea pagini de elevată puritate. Există în romanele antice pasaje de înaltă valoare artistică. restituie dezbaterea posibilităţilor umane. diverse motive nuvelistice etc. 0 IX CONCLUZII — CELE DOUĂ SISTEME ROMANEŞTI ANALIZA diacronică a romanelor antice relevă deci o polifonie bogată de motive şi de procedee compoziţi onal-stilistice. Organizată pe sertare. impregnate de emoţie vibrantă sau de sugestivitate comică remarcabilă. sporeşte în importanţă. Totodată. ale căror aventuri se desfăşoară deci separat. Romanul antic n-a atins niciodată varietatea şi profunzimea de idei şi mijloace a celui modern. al comunicării faţă de comentariu. iar unitatea celor două romane latine nu se poate înţelege fără contrastele dintre ele. iar în ciuda artificialităţii scenografiei. Psihologia personajelor funcţionează îndeobşte la un nivel elementar şi nu comportă mutaţii esenţiale sau — dacă totuşi le implică — nu le motivează suficient. numai prin opoziţia lor. magia. cit. în pofida tendinţei manifeste spre formalizarea riguroasă a construcţiei romaneşti. comportă descrieri elegante şi monologuri sonore. p. făurită adesea pe baza unor contraste. deci sincronic cu marile romane erotice. aceste două sisteme se definesc numai în complexul relaţiilor reciproce. Stilul este influenţat de retorică. Ambele deţin în comun un repertoriu de invariante tematice. care se rezolvă şi se refac pe un lung lanţ. starea letargică. Mai mult deoît atît. dar a oferit un exemplu de compoziţie riguroasă. Se pot constata variaţii importante în evoluţia romanelor antice. codul de viaţă funcţional trebuie căutat şi limitat riguros la realitatea imanentă. Savantul Fritz Wehrli a reconstituit migălos acest repertoriu comun. Dar în pofida acestor variaţii şi a altora. am remarcat că şi unitatea romanului grec integrează opoziţii. şlefuirea compoziţiei şi stilului după exemplul celei de a doua sofistici. întrucît şi-a propus să demonstreze unitatea romanului antic. Romanele greceşti ale secolelor al II-lea şi al IIIlea e. investită cu o notabilă capacitate de a sugera mecanisme structurale complicate. La raidul său. Romanul umoristic dezvoltat şi el în secolul al II-lea. întorsături neaşteptate. XXII. Aproape în toate romanele acţionează dihotomia morală. el a oferit mostre de invenţie captivantă. Gustul aventurii.n. la două sisteme de organizare a motivelor şi tiparelor : romanul grec al aventurii efervescente şi romanul latin al condiţiei umane.

mai mult sau mai puţin clar subliniată. Realismul se îmbină cu unele procedee expresioniste. cum am mai subliniat. fără contacte şi corelaţii. indiferent dacă matricele hellenice sînt sau mu parodiate. autorul altfel atît de îndrăgostit de arabescurile imagisticii acuzat retorice. ca şi cea ia observaţiei realiste datorează mult. Introducerea autobiografiei fictive îu romanele greceşti umoristice şi la Achil-leus Tatios. se tinde spre pluralitatea conştientă a stilurilor. Contribuţia latină la modelarea continuă a romanelor greceşti a fost de asemenea importantă. deşi aproape total negată de filologii moderni. deşi mult mai nedibaci realizată ca la Petroniu. se insera cu mare succes : ironia şi parodia literară şi neliterară abundă. brutalitatea unor scene din romanul aventurilor lui Apollonius din Tir. care să implice restabilirea condiţiei umane. Nu subscriem punctului de vedere al cercetătorilor care consideră că cele două tipuri de roman antic au evoluat separat. în opoziţie cu unitatea stilistică a romanului grec. cea mai importantă constantă. după părerea noastră. extinse de la umorul subţire plină la burlescul cel mai gros. din psihologia personajelor lui Achilleus Tatios. sau poate tocmai din această priGină. a parodiei şi a ironiei feroce în romanul grec. Se apelează frecvent la lexicul şi sintaxa limbii vorbite a epocii. — naraţie numai la persoana întui a unor situaţii de prezenţă imediată. filonul lor umoristic a fost încurajat de integrarea în roman a şarjei comice. eroii romanului grec nu se simt înstrăinaţi 'în contextul respectiv. însă nu se grupează în rele şi bune şi nu sînt răsplătite în funcţie de o asemenea vocaţie morală. antieroii lui Petroniu şi lui Apuleius suferă — în tipul de civilizaţie unic pe care-1 construieşte autorul după modelul celui real — de o anumită alienare de altfel temporară. receptivă la unele mutaţii semnificative. s-ar putea de asemenea raporta la imagistica pe-troniană. Cu toate rătăcirile lor. au încercat să se .2 Totuşi ele se învederează ca adevărate caractere. Chiar dacă temele lui Lucian şi Pseudo-Lucian n-au nici o legătură cu Satyri-conul. realul se conjugă cu fantasticul. — umor şi uneori fond serios. conferindu-le o adîncime notabilă şi virtuţile unei bune producţii cinematografice. nu Satyrîconul descinde din romane greceşti comice — care există numai în ipotezele unor filologi — ci primii romancieri greci. investindu-le cu o prezenţă extrem de acută. precedentului strălucit reprezentat de Petroniu. Efectele comice variate. 4 Cruditatea. în oare nu lipsesc elementele populare. invarianta invariantelor — fie-ne iertată formula — rămine mesajul umanist al întregii diaeironii romaneşti. Deci în ciuda formalizării riguroase a unor sisteme de tipare. depăşită cu ajutorul trăirii iluminate de valenţele filozofiei. Apariţia umorului. modelarea structurilor romaneşti s-a realizat în condiţiile unei bogate şi variate experienţe literare. Toţi — inclusiv Petroniu — au avut sentimentul acut al justiţiei. Filonul realist. în zonele luminoase ale conşiinţei.tensiune reflexivă. Concreteţea sporită a peisajului din romanul pastoral a putut fi şi ea încurajată de precedentul petronian. de vocaţie umoristică. 208 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Totuşi. obiectivată şi relatată de autor pe paliere diferite sau prin încadrări — fond serios şi uneori umor — stil unitar Romanul latin — intrigă bogată — aventuros dar şi infrastructură filozofică — motivaţie esenţială prin căutarea unui stil de viaţă adecvat. ce luminează peripeţiile şi peisajul în măsura în care intră în raza vizuală a protagonistului. Dimpotrivă. plin de umor.s Inventarul tiparelor aventurilor atestă limpede. CONCLUZII — CELE DOUA SISTEME ROMANEŞTI / 207 Această opoziţie este însă relativă şi se elucidează în cadrul unor active influenţe reciproce. Totodată naraţia se sincronizează cu trăirile personajelor. Personajele apar divizibile după vitregia sau bunăvoinţa destinului lor exterior şi interior. pare inspirată de tehnica compoziţională a Satyriconului. influenţa romanului grec asupra celui latin. Comunicarea unor evenimente imaginare este activ completată de comentarea lor multilaterală. ni se pare de asemenea modelat după exemplul lui Petroniu şi al lui Apuleius. Toţi romancierii greci şi latini au crezut în om. 206 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC Intriga se desfăşoară la nivelul naraţiei la persoana întâi. Repertoriul de aventuri al romanului grec este trecut prin filtrul parodiei sclipitoare. Modelările şi remode-lăriile au înicurajat amplificarea viziunii mijloacelor de expresie ale romancierilor. în sentimentele lui. într-un context social minuţios redat şi criticat. mijlocită sau nemijlocită. au condamnat răul şi au elogiat binele. Peisajul social în care acţionează aceşti antieroi apare foarte atent reconstituit. Anumite evenimente apar povestite naratorului protagonist de alte personaje şi evidenţiază adesea filonul aşa-ziselor fabulae Milesiae. Iată cum s-ar reprezenta opoziţiile dintre cele două sisteme de tipare şi de motive : Romanul grec — intrigă bogată — aventuros (+ erotic uneori) — motivaţie esenţială prin jocul destinului (şi al dragostei) — naraţie pe sertare. dar îndeobşte în tehnica dinamică a racursiului. problematică de profunzime. Sau altfel spus. — amestec de stiluri. rămîn îndatoraţi lui Petroniu.

2 Onesta pereche Tlepolemus-Charite este dimpotrivă răsplătită cu cel mai tragic sfîrşit. într-adevăr motivele povestirilor circulau intens. 536—552. In stadiul actual. încă mai interesantă ni se pare aşa-numita Poveste a naufragiatului. op. chiar dacă erau preocupaţi mai ales de invenţia unei intrigi complicate.într-o sinteză inedită. * LAVAGNINI. Mai însemnată ni se pare analiza filiaţiei posibile dintre romanul grec şi literatura narativă a Egiptului faraonic şi ptolemaic. asigură în primul rînd perenitatea romanului antic Bucureşti. roman şi chiar persan. NOTE 1 WEHRLI.2 Astfel în Povestea celor doi fraţi. mai apropiată în timp de geneza romanului ROMANUL GREC ŞI ORIENTUL APROPIAT / 211 grec. aşa cum demonstrează cu sagacitate J.. SCHWARTZ. Totuşi. ni se ipare lînsă imposibil a reconstitui aceste raporturi. Este deci foarte posibil ca autorii care cunoşteau destul de bine realităţile Egiptului ptolemaic. De . cit. şi ai raţiunii sale lucide. într-o manieră uşor arhaizantă. ne permitem să semnalăm o seamă de elemente care ar putea la rigoare atesta asemenea contacte. clar circumscrise. 110 admite unele contacte. p. Remarcăm de altfel că Gustave Lefebvre a consemnat similitudini ale unor poveşti egiptene cu Biblia şi basme japoneze.1 De asemenea savantul francez a semnalat utilizarea povestirii-eadru şi a analizei psihologice în povestirile egiptene. Babilonul a oferit destule motive literare culturilor învecinate. dar şi cu Iliada homerică. acest cult al omului obişnuit. prezent în toate romanele greceşti. dar şi un timbru stilistic mile-zian care se împleteşte cu alura specifică basmului egiptean.altfel filiaţiile reale dintre romanul grec şi povestirile orientale n-ar putea fi detectate cu certitudine decît atunci cînd coincid în motive sau tipare anumite detalii caracteristice. aci trebuie să ţinem seamă de similitudinile sau identităţile de structură mentală şi de poligeneza motivelor.aplece asupra suferinţelor şi bucuriilor elementare. lipseşte lîn povestirile Orientului. Stilul lor curge pe cadenţele basmului. autorul sugera autenticitatea faptelor relatate de narator ca eveniment imediat. n-are absolut nimic comun cu vreun roman grec.. atît de fertil în expansiunea culturală. aproape obligatoriu pentru desăvârşirea periplului personajelor romaneşti hel-lenice. ma scorrono ancora separaţi e paralleli. 135 notează că Achilleus Tatios şi Chariton erau mai aproape de romanul latin. izolate una de alta. op. De altfel. în realitate contactele au fost mult mai intense. pur apendo sorgenti vicine e pur potendo fra loro scambiare di quando in quando un poco delle loro acque. cit. De asemenea întîlnim cele mai stranii. întradevăr. însă noi îl considerăm inadecvat. sincron na-raţiei. Iar o povestire din epoca >tolemaică. oricît de anevoioasă ar fi astăzi reconstituirea lor. unde apar şi elemente :omplet «trăine oricărui romancier grec.e. magul Nec-tanebo. în schimb Povestea unui marinar utilizează pe scară largă procedeul încadrării naraţiilor. însă opinează pentru o dezvoltare în principal autonomă : E noi ci troviamo dinanzi a due fiumi che potranno confluire e confondere le loro acque in un letto comune. Ni se pare că Achilleus Tatios a fost jnriurit de Petroniu. să fi venit în contact şi cu unele povestiri locale. Povestea lui Satni-Khamois. tehnica naraţiei pe sertare. Chiar dacă lipsesc şi în acest caz unele detalii relevante pentru filiaţii certe. Desigur nu este de loc obligatoriu ca grecii să le fi moştenit din această spoveste. mai fantastice me-:amorfoze. chiar dacă a cunoscut şi urmat pe Lucian. Stăpîhul . Dar în romanele greceşti lipsesc aproape cu desăvirşire detaliile comune cu povestirile orientale. Tocmai acest mesaj umanist. cum ar fi cruda wtomutilare a unuia dintre eroi. dominat de paleta fantasticului.. De asemenea Povestea păcălirii regelui Nectonabo de către sculptorul Petisis aduce în scenă nu numai un faraon egiptean familiar romanelor despre Alexandru. apare o variantă a celebrului motiv iiippolytic. Unele povestiri orientale pot fi considerate doar preromane. cit.n. în reţeaua tiparelor basmelor de toate tipurile. aventurile unui egiptean. într-adevăr am notat prezenţa peisajului egiptean în numeroase romane greceşti. Asemenea raporturi s-ar putea să fi existat şi cu povestirile asiatice. op. de care nu scapă niciodată. plecat pe mare şi naufragiat într-o insulă. Ne "eferim la motivul geloziei între doi membri ai aceleiaşi familii.. utilizat în aproape 'toate romanele greceşti. cit. Aci se evocă pe registrul fantastic al basmului. ea trebuie să fi împrumutat calea unor canale de legături destul de complicate. în acest mod. de problematica poporului în cauză. în funcţie de nivelul dezvoltării social-istorice şi spirituale. Aceleaşi motive pot apărea în arii culturale diferite. unor filiere care să fi introdus modificări importante în substanţa materialului literar transmis. N-am exclus însă posibilitatea ca el să . Dar. 136—152. din secolul al XVIII-lea î. de pe stradă.fi împrumutat unele motive provenite din Orient. Timbrul existenţei cotidiene. babiloniene şi feniciene. Romanul grec s-a format pe sol hellenic. Chiar împrumuturile se efectuează numai pe baza unor coincidenţe sau omologii de constituţie spirituală. Trebuie totuşi să repetăm că aceasta nu exclude ipoteza unor contacte destul de fertile dintre poves210 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC tirile orientale şi romanul grec. op. imposibil deci de prelucrat şi ajustat după criteriile înnobilării. aproape toate povestirile orientale se situează în zonele mitului. p. dacă înrudirea a existat. treceau destul de uşor dintr-o cultură în alta. Se utilizează adesea conceptul de roman şi pentru literaturile orientale. grazie a râmi secondari e ri-voletti fra loro communicanti. cum am spune noi. 4 Şi WEHRLI. pp. în funcţie de exigenţele publicului epocii hellenistice şi a utilizat arhetipuri greceşti . ANEXĂ ROMANUL GREC ŞI ORIENTUL APROPIAT IN CAPITOLUL al doilea al cărţii am expus pe scurt punctul nostru de vedere în această privinţă. aci numit Nectonabo. septembrie 1969. pp. gelozie eauzata de perfidia soţiei unuia dintre ei. Corăbierii transportau unele poveşti de pe un meleag pe altul. Romanul ca atare a apărut pe solul Helladei.. poate de origine feniciană şi oricum de respectabilă vechime în interiorul :ulturii egiptene3.

1953. de la 69 la 476 e. CATAUDELLA. Paris. II romanzo classico. 3. 1962. 1968. Roma. traducere franceză. Relevantă este descrierea insulei. Aspecte ideologice în literatura latină a epocii lui Nero. I. Storia della letteratura latina. pp. pp. R. Mimesis. R. V. nu trebuie uitat faptul că unii cercetători întrevăd în această povestire un prototip al Odiseei. La caricature et la parodie dans le monde romain an-tique des origines a Juvenal. Bucureşti. 1949. Bucureşti. Reflexions sur le roman. 1965. S. 7he Social and Economic History of the Hellenistic World. 1963. traducere românească. asemănătoare celei din utopiile geografice greceşti.. G. ROSTAGNI. Aspecte ale romanului. adică în Măgarul de aur al lui Apuleius. A. 1882. 1968. op. BARBU. T. 1922. Similitudinile apar deci mai pregnant conturate. 1938. îl primeşte bine şi-1 trimite înapoi în Egipt. ROSTOVTZEFF. 1967. ed. Storia della letteratura latina. propune şi alte exemple. pp.dy nobilitas okresu Nerona. M. Istoria literaturii greceşti (epoca elenistică şi romană). E. XI şi XVII. 1966. revăzută de I. Bonn. Probleme des Realismus. FLACELIERE. R. numai numărul nu lipsit de importanţă al similitudinilor generale apare ca edificator. 1957. LEFfeBVRE. LUKÂCS. A. Paris.n. Paris. A. căci s-ar putea. Bucureşti. Elenismul şi rolul său istoric. AUERBACH. Noul roman francez. NOTE 1 Gustave LEFEBVRE. M. 349—358. Istoria romanului modern. Romans et contes egyptiens de l'epoque pharaonique. ROSTAGNI. op. profesorul Pierre Grimal a demonstrat foarte convingător utilizarea directă a riturilor şi povestirilor egiptene chiar şi într-un roman latin. PICARD. MASPERO. B. V. MARCHESI. G. G. traducere franceză. Firenze. 1963. traducere românească. Genio greco e genio romano nella poesia. FORSTER. De altfel noi nici n-am evocat cronologic povestirile egiptene. eventual. fireşte. 1962. unde domneşte o natură magnifică. desigur. Studien zur Bucolischen Dichtung der Nerorrischen Epoche. Les contes populaires de 1'i. 1964. 1967. Teoria literaturii. 1958. traducere românească. Poesia ed estetica greca. autorii greci au putut să se adreseze nu direct acestei povestiri. Varşovia. 4 într-o comunicare prezentată la 28 II 1970. WELLEK— A. ci relatărilor de călătorie ale fenicienilor. pp. PICHON. traducere românească. Cel puţin unele din asemănările mai vagi pot dovedi că romancierii greci s-ar fi putut 212 / EUGEN CIZEK — EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC parţial inspira din aîteva elemente ale povestirilor egiptene. ROMANUL ANTIC ÎN GENERAL: Q.gypte ancienne. 121—130. 2 LEFEBVRE. Aventurile sînt înşirate de erou unui alt personaj. 1969. VIANU. AUBENQUE—J. E. VII. E. V. 1962. E. ROSTAGNI. MARINESCU-HIMU. Berlin. S. a 4-a. Bucureşti. Pogla. La revolution romaine. M. A. Paris. G. a 9-a. reprezentarea realităţii în literatura occidentală. Histoire de la litterature latine. ed. Paris. GRIMAL. voi. Oxford. Şarpele. IV. miraculoasă. într-adevar. De asemenea şi în această povestire se recurge la structura încadrării naraţiilor. în Secolul XX. 1964. . BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1.insulei. BIEZUNSKA—MALOWIST. ed. Oprim aci evocarea posibilităţilor de analogie semnificativă. P. CIZEK. Romain evolution et decadence. Bucureşti. M. 1955. Bucureşti. La novella greca. ci numai după afinităţile lor structurale cu romanul grec. în Studii Clasice. G. G. LUKÂCS. WARREN. deşi. IV. 1968. Histoire litteraire de la Grece. traducere românească. la geneza sa în cîmpul culturii specifice Helladei antice. 1952. 1927. La civilisation romaine. traducere românească. ISTORIA SOCIETĂŢII ŞI A LITERATURILOR ANTICE: P. Bucureşti. MUNTEANU. pp. RANOVICI. 1967. Evoluţia şi formele genului liric. pp. SCHEDA. a 3-a. Napoli. VII—VIII. 1966. A. MilanoMessina. 1916. Torino. Q. Storia della letteratura latina. Torino. Paris 1949. I. 1 şi urm. Începuturile realismului în antichitate într-o prezentare modernă. 1967. 1924. J. M. ŞKLOVSKI. SYME. probabil un prinţ egiptean. căci în fond nici hellenii nu erau cu adevărat edificaţi asupra timpului în care se elaboraseră naraţiile pe care. R. Romans et contes egyptiens de l'epoque pharaonique. Paris. nr. a 3-a. CATAUDELLA. Bucureşti. G. A. încărcat cu daruri. Construcţia nuvelei şi a romanului. a 8-a. 214 / BIBLIOGRAFIE C. cit. Auguste et Neron. 305 şi urm. BLOCH. 1968.. 1929. CH. pp. Istoria literaturii latine. Seneque. I. 1959. Paris. THIBAUDET. în Rivista di filologia e di istruzione classica. PARATORE. în cadrul societăţii Ernest Renan din Paris. 1967. ALBERfiS. L'Empire. reuşiseră să le cunoască. N. Bucureşti. 1962. De asemenea. / Poeţi alessandrini. Paris.-M. 3 LEFEBVRE. le secret de l'Empire. ANDRfi. ROSTAGNI. Paris. R. PROBLEME GENERALE ALE GENULUI: R. DAIX. LEVI. a 8-a. 2. 1957. Torino. în absenţa acelor detalii revelatoare pentru un împrumut cert. traducere românească. ed. 1967. Paris. La theorie du roman. N. în Studii Clasice. N. Lâna. Şapte secole de roman. 221—240. A. C£BE.. ed. Geneve.. PAPU. în Rivista di filologia e di istruzione classica. cit. ed. în concluzie ni se pare importantă frecvenţa omologiilor. P. E. Paris. L'Impero Romano. P. Bucureşti. 4 Admiterea unei asemenea teze nu înseamnă însă abandonarea concepţiei noastre fundamentale cu privire la hellenitatea profundă a romanului grec. 1962.

Le roman grec d'aventures. pp. BIBLIOGRAFIE / 217 S. 1862. 1963. 840 şi urm. pp. 1962. în Greece and Rom. pp. Paris. 1936. a 2-a. I. Etude sur Petrone. C. 1920. în Studii Clasice. 1958. 145 — 177. J. MERKELBACH. E. 238—249. * » * articolul Roman din Lexikon der alten Welt. COLLIGNON. 1965. DOBROIU. în Hrisovul. prefaţă şi note la Petronii Cena Trimalchionis. R. R. E. pp. în Latomus. recenzie la PERRY. CIZEK. U. în Acta Classica Universitatis Scientiarum Debreceniensis. pp. XXVI. a 4-a. COCCHIA. 1964. ed. L'archaîsme dans Ies Metamorphoses d'Apulee. V. 304—331. în Rendiconti dell'Istituto Lom-bardo. Die griechisch-orientalische Romanliteratur in religionsgeschichtlicher Beleuchtung. Le Satiricon et ses origines. Apulee conteur. M. Les Ethiopiques. Dafnis şi Hloc. B. 1966. P. JOURNAUD. pp. pp. în Rivista di cultura classica e medioevale. X. Inhalt und Form in symbolischen Erzăhlungen der Antike. 1 şi urm. Unele probleme ale documentării lui Petronius. Dafnis şi Cloe. MERKELBACH. 346—361. 1962. în Arion. Detaşarea ironică. V/EHRLI.A. pp.. în Analele Universităţii Bucureşti. E. R. CALLEBAT. III. Apulee en Thessalie. C. L'intitulatio del Satyricon. 95—123. Berlin. în Studii Clasice. Paris. O. A. Luxury and Death in the Sutyrkon. E. 1892. CIZEK. pp. ed. GAGLIARDI. ROMANUL GREC: C. Leipzig. 1925. 1967. pp. 1964. 1943. 1—20. XC. CIZEK. pp. C. Le aventure di Cherea e di Calliroe. COLIN. Zurich und Stutteart. în Pallas. Imitation et creation. nouă. Les Ethiopiques. New York. LUDVIKOVSKI. 247—257. în Quaderni Urbinati di Cultura Classica. ARROWSMITH. CIZEK. BOMPAIRE. PERRY. V. 1935. în Philologus. F. MAILLON. pp. în Neues Schweizerisches Museum. J. seria filologie. XLII. Fabel. pp. 1960. 317—331. pp. £tude sur sa nature et son origine. GARGANTINI. E. 133—154. VII. 1930—1931. fiction ou verite. Praga. MARINESCU-HIMU. Petronio in Apuleio. VIII. Hellenislische Wundcrerzăhlungen. pp. A Literary-Historical Account of their Origins. P. XIII. Der griechische Roman und seine Vorlăufer. studiu introductiv la Caritone di Afrodisia. Frammento di Antonio Diogene. P. XXVIII. 1967. The Golden Art of Apuleius. 1935. J. O. VI. J. Histoire du roman et de ses rapports avec l'histoire dans l'antiquite grecque et latine. 1965. 1948. 1965. CIAFFI. COURTNEY. L'uso del diminutivo in Petronio. CAHEN. 1966. Erlangen. XXXVI. pp. 1955. BRAUN. MERKELBACH. 86—100. DOBROIU. 1964. Origines de la novella. B. G. Paris. L. pp. Berlin. Essays on Ancient Fiction. E. LAVAGNINI. 199—207. în Latomus. Ricerche intorno alia formazione dei temi nominali nelle Metamorfosi di Apuleio. Mots vulgaires ou mots archăiques dans Ies Metamorphoses d Apulee. a 2-a. în Hermes. 1964. WEINREICH. Der griechische Liebesroman. ANDRESEN). 330—345. în Helikon. Torino. Berkeley. V. HAZELTON HAIGHT. pp. WEINREICH. Leipzig. 148—157. Catania. FRIEDLAENDER. Rornanzo e realtâ nella vita e nell'attivitâ letteraria di Lucio Apuleio. Bucureşti. L. H. Scienze morale e storiche. Stanford. 1965 (redactat de R. 53 şi urm. La slructure du temps et de Vespace dans l'Agricola de Tacite. I. în Studi Italiani di Filologia Classica. 1962. 155—169. R. în Museum Helveticum. 1961. E. 4. Griechischer Roman und hellenistische Geschichtschrei-bung. E. R. ROHDE. Der antike Roman. GRIMAL. PETER. R. H. în Sitzungsberichle Heidelb. E. Romanid grecesc „Etiopica" al lui Heliodor în traducere românească. 1963. pp. 1967. Studi sul romanzo greco. pp. B. 1866. 716 216 / BIBLIOGRAFIE 5. KERENYI. 33—37. A. Formele insolite din vorbirea personajelor lui Petronius. REITZENSTEIN. VII. Lucio di Patrae o Aristide — Sisenna. CIZEK. The Ancient Romances. R. V. HANSLIK şi C. Paris. L. VIII. E. HELM. 1966. Paris. M. A. Einheit und Vorgeschichte der griechisch-romischen Romanliteratur. D. pp. Parody and Litterary Allusion in Menippean Satire. XXII. E. DELL'ERA. 1966. 1913. Der Roman bei den Griechen. WILCKEN. CIAFFI. 1893. în Giornale Italiano di Filologia. BRUGNOLI. pp. XVI. 1963. ROMANUL LATIN: W. în Le Parole e le Idee. 189—206. pp. 1925. The Metamorphoseon Ascribed to Lucius of Patrae. 161—193. CREŢIA. Quelques reflexions sur l'episode de Vane et de la Corinthienne. 1915. Bucureşti. în L'Antiquite Classique. Bucureşti. *> BIBLIOGRAFIE / 215 L. R. 1966. studiu introductiv la Heliodore. PERRY. CHASSANG. Novelle. 1965. 1968. Frankfurt. GRIMAL. 15 — Evoluţia romanului antic — c. Romans grecs et latins. . XXIV. Ak. 1960. M. SCHWARTZ. ed. 111 — 142. Wissensch. 171—181. 33—43. în Eranos. MENENDEZ y PELAYO. 229—238. 1958. pp. 1968. Vber den Roman des Chariton. Ein neuer griechischer Roman. J. pp. XI. 1934. VII. K. 115—121. CALLEBAT. BALMUŞ. 1966. 1964. Autour de la date du Satyricon. Paris. Messina. Miinchen. prefaţă la Seneca — Petroniu. Princeton. Longus and the Greek Love Românce. 145—175. B. 1950. GALAVOTTI. Torino. 1962. XXXV. Lucien ecrivain. PEPE. 1967. RATTENBURY. 1967. în Revue des Etudes Latines. pp. 1930. Aretalogie. E. Spirito e forma nel rornanzo di Apuleio. Struttura del Satyricon. Qasse di Lettere. ed. Quelques observations sur des romans grecs. prefaţă la Heliodore. 1956. XIII. 536—552. 1907. Zurich. M. The Ancient Romances. Torino. procedeu compoziţional în Satyricomd lui Pelroniu. PETRI. prefaţă la Longos. VIII. prefaţă la Longos. Santander. 1906. Â propos de la litterature classique au temps de Neron. L. în Studii Clasice. CALDERINI. în Studii Clasice. M. XCVII. Roman von Mysterium in der Antike. Paris. pp. 1945. MITTELSTADT. DIETRICH.

Niirnberg. ROMANUL LATIN AL CONDIŢIEI UMANE Romanul latin..... pp...212 Note. ROSE. Petrone.14S Note.. A... Continuitate şi discontinuitate în evoluţia genului .73 IV.. 1968. 175—227.. PARATORE.. pp.. 213—247.. // diminutivo e Tetă di Petronio.. 1948. C. Baltimore... Worlwahl und Wortbedeutung als Mit-tel der Charakterbezeichnung bei Petron. Petroniana. C... 35 III. 1963. pp... Pseudo—Lucian şi Lucian. a 3-a. A. în Annales. în Le Parole e le Idee. The Purpose of Petronius Bellum Civile."7 Note. MAIURI.. Longos. pp. Florenţa. Procedeele Creaţia şi conţinutul Măgarului de aur. Arhetipurile ... N. Paris. Măgarul de aur. în L'lnformation litteraire. MARBACH. Viena. 97 Note . 186 VIII.... P. C. Z. F.. . The Tradition of the Tales of Banditry in Apuleius. Arhetipurile lui Apuleius.. The Satyricon and the fragments. 1961. // Satiricon di Petronio. 402—409.. 1961. MORELLI.. NICULIŢĂ.. Bloomington-Londra. A. pp. XVII.. Ritorno a Petronio. A.. Le ie dans le Satyricon.... La novella in Apuleio.. în Giornale Italiano di Filologia.. Economies... Les Metamorphoses. P.. 20 IX. IV. pp. e.. în Latomus. Bucureşti. A. pp.... pp. 1959. în Atti e Memorie dell' Accademia di Scienze. LXX... The Satyricon of Petronius. 821—825. Messina..38 Note... GENEZA ROMANULUI ANTIC Contextul istoric şi condiţiile literare în care apare romanul grec.. SULLIVAN. în Classical Quartely. pp. 14 II. Petroniana. în Parola del Passato.. Time and Place in the Satyricon. MARZULLO. 103 —112.. Romanul istoric. P. 241—246.. 474—480. The Date of the Satyricon. 1956. 1965.94 V.. TERZAGHI....... K.. Seria 4-a. 1959. Umorul lui Petroniu. Paris.... în Latomus.. 1968. RONCAIOLI. C. E. PARATORE.. Petronius.. K. 1967. SOCHATOFF.. Personaje şi situaţii. Organizarea compoziţiei şi a stilului.. în Rheinisches Museum.. N. E.. V NQTE.I. în Transactions and Proceedings of the American Philological Association. La demonologia medio-platonica e le Metamorfosi di Apuleio.. pp.. X.. PERROCHAT. SULLIVAN. F.. ed... 1961. 1962. THOMAS. SOARTA FORMULELOR ROMANEŞTI ANTICE Romanele necunoscute şi aşa-numitul roman creştin. 153 şi urm. P. pp.. XVI. 61—69.. 718—721. A. K. CONCLUZII — CELE DOUĂ SISTEME ROMANEŞTI 203 209 Note.. Societes... P. 1—27.. SULLIVAN. Bivalenta structurală a Măga/ului de aur... 1962. VALETTE. Petronius ein Epikureer. J. Giessen. ROMANELE GRECEŞTI ISTORIC ŞI UMORISTICE Dezvoltarea romanului în secolele al II-lea şi al III-lea.208 ANEXA — ROMANUL GREC BIBLIOGRAFIE SELECTIVA ŞI ORIENTUL APROPIAT . APULEIUS Tripologia personajelor... MACKAY. MACKAY... E.. F.. Palermo-Roma... 1964. în Arion.. Heliodor Achilleus Tatios şi Istoria lui Apollonius rege al Tirului. Wortbildung.. PETRONIU Enigmele Satyriconului — Subiectul şi arhetipurile romanului... 1965. Studiu introductiv la Apulee... RITTER..n. 1963.. P. în Transactions and Proceedings of the American Philological Association. 1931.. P... Subiectele primelor romane greceşti. pp. VEYNE. 1961. roman al condiţiei umane... III.. prefaţă la Apuleius. IV. în Transaction and Procedings of the American Philological Association. ROSE. MAIURI.. Structura principalelor romane greceşti. Petroniu şi Apuleius .. pp. A. The Sin of the Golden Ass. în Latomus.. PEPE. VEYNE. C. 1964. pp.. pp. ed. 1962. Per una storia della narraiiva latina. La Sibylle dans la houteille.. 1943. Structura romanului umoristic.. a 2-a. F. XLII. pp... 1843... în Sludi Italiani di Filologia Classica... P.... The Autor of the Satyricon. în Revue des fitudes Latines.. K. XX. . Mentalite et expression populaire dans la Cena Trimalchionis. 1962. P. 130—138. 449—458. pp.P.. XIII.. L. PRIMELE ROMANE GRECEŞTI Cronologia şi începuturile romanului grec.... STEFENELLI.. RAITH. Elementi satirici e popolareschi nella Cena Trimalchionis. A..... A Re-examination. MORESCHINI. XCIX.. F. I. pp. 453—467. F. Rose.. C. Civilisations. 1962.. 30—46. studiu introductiv la Petronius. Per la storia della satura.17 NOTE. 218 / BIBLIOGRAFIE J. Seneca and Lucan : A Neronian Literary Feud. Organizarea mijloacelor de expresie. XX. compoziţionale. Vie de Trimalcion. Limba Satyriconului. Speciile şi modalităţile caracteristice romanului grec . 1 Note.. Influenţa romanelor anitice asupra succesoarelor medievale şi moderne. 1968.. IX I... 1913. 561—572.143 VII. XCIII.. 1933. pp.. Preromanele. Apuleiana I. C.lO. Zwei Werke des Petronius Arbiter. XXVI. 147 —152.. 191 Note. PRINCIPALELE ROMANE EROTICE GRECEŞTI Iamblichos şi Xenofon din Efes.... Die Volksprache im Werk des Petron im Hinblick auf die romanischen Sprachen. Structura primelor romane greceşti. Klephtika. Lucius din Patrai. XII... în Greece and Rome. Geneza romanului latin.108 VI. J.. XCIII. C.. *» TABLA DE MATERII INTRODUCERE. 1928.. Structura universului lui Pe-troniu. Lettere ed Arti di Modena. 1965... 303—324... ROSE. 166—168... Napoli....î Note. 1912. VEYNE. în Maia.

drama UMBERTO ECO Opera deschisă HUGO FRIEDRICH Structura liricii moderne V. ::-. -■-: | IT?Rfe r. 716 în colecţia „STUDII" Au apărut: VERA CĂLIN Alegoria şi esenţele ARAM M.50. Sofocle şi Euripide MIHAl GRAMATOPOL Moira. mythos. TIPARUL EXECUTAT LA ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICĂ „13 DECEMBRIE <9i8" Coli de tipar: 14. I.IΣi <qh Wo -Lei 1». PROPP Morfologia basmului ROMUL MUNTEANU Farsa tragică EDGAR PAPU Feţele lui lanus ALBERT BgGUIN Sufletul romantic şi visul JOHAN HUIZINGA Amurgul Evului Mediu I. LOTMAN Lecţii de poetică structurală MARCEL RAYMOND De la Baudelaire la suprareaiism Sub tipar: SILVIAN IOSIFESCU Construcţie şi lectură PIERRE FRANCASTEL Figura şi locul NORTHROP FRYE Anatomia criticii HERBERT READ Originile formei tn artă LIONELLO VENTURI Istoria criticii de artă RENE" WELLEK Conceptele criticii . M.i IOTf#A fA. FRENKIAN înţelesul suferinţei umane la Eschil. 31. comanda nr.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful