ANATOMIA OMULUI

Delimitări conceptuale: Definiţie: conceptul de Anatomie are un caracter universal, după cum reiese şi din definiţia elaborată de Fr. I. Rainer: “Anatomia este ştiinţa formei vii”. Deci Anatomia este aplicabilă ansamblului lumii vii, fiind ştiinţa care studiază forma şi structura organismelor vii. Există astfel o Anatomie a râmei, a broaştei, a plantelor şi a oricărei vieţuitoare, Anatomia Umană fiind acea ramură a Anatomiei destinată speciei umane. Anatomia omului este ştiinţa care are ca obiect de studiu forma, structura şi organizarea macroscopică a organismului uman. Originea termenului: Gr. Ana = prin, tomein = a tăia. Poziţia omului în natură: Omul aparţine regnului animal, gupului vertebratelor, subgrupului Mamiferelor, numindu-se ca specie Homo sapiens. Multă vreme s-a s-a considerat că omul este cea mai evoluată specie de pe planetă. Linne începea clasificarea lumii animale cu omul, clasificând apoi restul animalelor în funcţie de gradul de înrudire cu acesta, cu cât mai înrudite cu atât mai aproape. Numai la începutul anilor 1900, această idee se clatină, Osborn plasând pe cea mai înaltă treaptă a sistemului său de clasificare, ca cel mai evoluat grup, delfinii. Alţi autori încheie clasificarea cu Rozătoarele, considerând că cel mai evoluat grup de este cel care a generat cel mai mare număr de specii adaptate celor mai variate medii de viaţă. Pe de altă parte nici din punctul de vedere al Anatomiei Comparate omul nu poate fi considerat cea mai evoluată specie, ca urmare a faptului că în organizarea sa păstrează structuri arhaice (organizarea mâinii care reprezintă modelul iniţial de organizare al acestei structuri). În concluzie, din punct de vedere strict biologic (fără a face referiri psihologice sau sociologice), omul nu este cea mai evoluată specie de pe planetă (nici greutatea absolută a creierului şi nici numărul de circumvoluţiuni al acestuia neplasându-l pe poziţia supremă), dar ca specie aparţinătoare Mamiferelor este una dintre cele mai avansate produse ale evoluţiei lumii vii. Nivele de organizare şi integrare ale individului uman: a) Nivelul celular cuprinde celulele. Celula este unitatea structurală şi funcţională de organizare a materiei vii. b) Nivelul tisular cuprinde ţesuturile. c) Nivelul organelor aparţine Anatomiei. Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi diferenţiate în vederea îndeplinirii unei anumite funcţii. d) Nivelul sistemic aparţine Anatomiei. Sistemele sunt grupări de organe care au aceeaşi structură, fiind alcătuite din acelaşi tip de ţesuturi. e) Nivelul aparatelor aparţine tot Anatomiei. Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor morfo-histologică este diferită. Diferenţa dintre Sisteme şi Aparate rezidă în faptul că primul termen are un sens morfo – funcţional, în vreme ce Aparatele au o valoare funcţională. Spre exemplu, sistemul osos, totalitatea oaselor unui organism are o rezonanţă morfologică (os), în timp ce aparatul

1

locomotor, care este alcătuit din trei sisteme, osos, articular şi muscular, are un înţeles funcţional, fiind definit pe baza funcţiei pe care o îndeplineşte, anume locomoţia (mişcarea). f) Nivelul individual reprezintă organismul uman în ansamblu. g) Nivelul supraindividual aparţine Ecologiei, în cazul speciei umane putând fi suprapus într-o anumită măsură nivelului social.

TERMENI GENERALI DE ANATOMIA OMULUI
Poziţia anatomică reprezintă postura de referinţă în anatomia umană, fiind poziţia ortostatică cu membrele toracale paralele cu corpul, cu faţa palmară a acestora şi partea ventrală a corpului şi capului orientate înainte. Segmentele corpului uman Corpul uman poate fi divizat în 2 părţi: segmentul axial şi segmentul apendicular. Segmentul axial este format din cap, gât şi trunchi. Capul şi gâtul alcătuiesc extremitatea cefalică. Trunchiul este alcătuit din 3 segmente suprapuse: torace, abdomen şi pelvis. Segmentul apendicular este constituit din 2 perechi de membre cu funcţie primordială în locomoţie. Prima pereche – membrul superior, anterior, toracal; perechea a doua – membrul inferior, posterior, pelvian. Membrele au un segment proximal prin intermediul căruia se fixează de scheletul axial numit centură şi un segment distal sau membru liber. Membrul liber are trei segmente, numite diferit în funcţie de membru. La membrul superior se disting braţul, antebraţul şi mâna, iar la cel inferior: coapsa, gamba şi piciorul. Termeni de orientare anatomică Se referă la axele şi planurile de referinţă. Organismul uman poate fi raportat la cele trei dimensiuni ale spaţiului descriindu-i: lungime, lăţime şi volum (adâncime). Fiinţa umană se mai raportează la o dimensiune non-spaţială: timpul. Axele sunt linii ce străbat organismul pe anumite direcţii: axul vertical sau longitudinal străbate corpul în lungime; axul antero-posterior sau sagital corespunde grosimii; axul transversal exprimă lăţimea, străbătând corpul lateral. Planurile sunt secţiuni ale corpului care trec fiecare prin câte două axe. Planul median, sagital, sau al simetriei bilaterale trece prin axul longitudinal şi sagital. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi transversal. Planul transversal sau orizontal trece prin axul sagital şi transversal. Fiecare plan împarte corpul în două segmente situate de o parte şi de alta a acestuia. Planul transversal împarte într-o jumătate superioară sau cranială şi una inferioară sau caudală. Planul frontal împarte corpul într-un segment ventral şi unul dorsal. Planul median împarte într-o jumătate stângă şi una dreaptă.

2

APARATUL LOCOMOTOR
Aparatul locomotor reprezintă traductorul funcţiei de relaţie a sistemului nervos. Funcţional prezintă două componente: una statică având rol de suport anume oasele şi elementele de legătură dintre acestea – articulaţiile şi una cu rolul de a mobiliza componenta statică anume musculatura. Aparatul locomotor este alcătuit din trei sisteme: sistemul osos; sistemul articular şi sistemul muscular.

Sistemul osos
Osteologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor. Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare alb-gălbuie. Ansamblul lor reprezintă scheletul. Clasificarea oaselor. Se realizează după forma pe care acestea o prezintă. 1) Oasele lungi sunt acele oase la care predomină lungimea. Apar la nivelul membrelor. Prezintă un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize – una proximală şi una distală. 2.) oase plane (turtite sau late) apar la nivelul cutiei craniene. 3.) oase scurte, reprezentate spre exemplu de corpurile vertebrelor Periostul este o membrană conjunctivă, fibroasă, cu grosime variabilă, bogat vascularizată care înveleşte osul (cu excepţia inserţiilor musculare sau a zonelor acoperite de cartilaj articular). Intervine în nutriţia osului şi în osteogeneză atât în cea normală cât şi în osteogeneza care are loc în urma fracturilor. Măduva osoasă este o substanţă semifluidă, bine vascularizată, situată în cavităţile din interiorul oaselor. Morfo-funcţional se deosebesc 3 tipuri de măduvă osoasă. Măduva roşie – este prezentă la copii şi la adulţi în vertebre, coaste şi stern. La nivelul său sunt produce globulele roşii, care apoi sunt eliberate în sânge. Măduva galbenă – se află în majoritatea oaselor adultului fiind un depozit adipos. Măduva brună sau gelatinoasă – se găseşte la persoanele în vârstă fiind o formă degenerată a măduvei galbene. Osul prezintă o vascularizaţie şi o inervaţie proprie. Morfologia externă a oaselor Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi. Proeminenţele sunt de 2 tipuri: articulare şi nearticulare. Proeminenţele articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase), contribuind la realizarea unor articulaţii. Proeminenţe nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă. Cavităţile sunt de 2 tipuri: articulare şi neaticulare. Cavităţile articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, prezentând cartilaj articular. Cavităţi nearticulare:
3

canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice (tendoane). Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor cranieni). Structura internă a oaselor Diferitele modalităţi de dispunere ale lamelor osoase care alcătuiesc ţesutul osos generează structuri diferite, răspândite diferit la cele 3 tipuri de oase. Există două tipuri de substanţe osoase. Substanţa osoasă compactă este formată din lame osoase paralele, alipite, fără cavităţi intermediare. Substanţa osoasă spongioasă este constituită din lame osoase dispuse dezordonat, întretăiat în diferite unghiuri, delimitând cavităţi care conţin măduvă. Structura internă a oaselor lungi. La exterior au o teacă de substanţă osoasă compactă. Spongioasa se află la interior, dar numai la nivelul epifizelor. În diafază se află un conduct gol, numit cavitate medulară, care pe viu conţine măduvă osoasă. Structura internă a oaselor plane. La exterior prezintă două lame de substanţă osoasă compactă, iar la interior spongioasă. Structura oaselor scurte. La exterior prezintă substanţă osoasă compactă, iar la interior substanţă osoasă spongioasă. Creşterea oaselor în lungime se realizează cu ajutorul cartilajului de conjugare sau diafizo-epifizar, situat între diafiză şi epifize. În grosime oasele cresc prin intermediul periostului. Funcţiile oaselor în organism Oasele deţin 2 grupe de funcţii. O funcţie pasivă în slujba aparatului locomotor şi o funcţie activă cu implicaţii metabolice şi în imunitate. Funcţia pasivă se exprimă prin: determinarea formei, dimensiunilor şi raporturilor corpului sau a segmentelor sale, sprijinul corpului, realizarea unor cavităţi de protecţie precum cutia craniană, în acelaşi timp oferind inserţii muşchilor. Oasele au rol energetic prin măduva galbenă pe care o conţin, constituie rezerva calcică al organismului având şi rol imunitar prin intermediul măduvei roşii hematogene.

Studiul sistematic al scheletului uman
Scheletul uman este format din aproximativ 208 oase, aproximativ fiindcă unele oase pot varia individual. Dintre acestea un număr 33-34 alcătuiesc coloana vertebrală care funcţionează drept ax de susţinere, în jurul acesteia grupându-se celelalte oase. Oasele pot fi neperechi în general cele situate pe linia mediană a corpului şi perechi. Scheletul uman se împarte în 2 subunităţi: scheletul axial şi scheletul apendicular. Coloana vertebrală Reprezintă un ax medio-dorsal format din suprapunerea a 33-34 de piese osoase numite vertebre. După regiunile corporale la nivelul cărora se găsesc vertebrele poartă anumite denumiri zonale, existând 5 grupe de vertebre:

4

pe ele se inserează coastele.T12) formează coloana toracală. în număr de 2.C7) formează coloana cervicală care corespunde gâtului 2.. fiind independente. Procesul spinos este scurt şi bifid terminal.. procesele transverse sunt reduse având forma unor mici proeminenţe numite procese 5 .. procesul spinos este cea mai dorsală prelungire a vertebrei. (C1.) vertebre sacrale în număr de 5 – sunt sudate între ele.. Prezintă caractere generale comune tuturor.. pediculii vertebrali şi arcul vertebral.1. Corpul prezintă 4 scobituri: 2 pe fiecare parte. unul drept şi unul stâng. simetrice. Vertebrele cervicale au corpul vertebral mic şi alungit transversal. Caractere regionale ale unor vertebre adevărate Vertebrele adevărate sunt piese osoase scurte. Vertebrele lombare au corp de dimensiuni mari. indiferent de regiunea în care sunt localizate.) vertebre coccigene în număr de 4 sau 5 – sunt unite între ele. din cauza faptului că piesele componente sunt sudate între ele. caractere speciale proprii numai unor anumite vertebre fiind rezultatul unor condiţii funcţionale specifice. sunt considerate vertebre adevărate. În realitate tuberculul anterior reprezintă un rudiment de coastă lipită la vertebra cervicală. vertebrele adevărate prezintă anumite caracteristici comune numite caractere universale ale vertebrei.. Caractere universale ale vertebrei Vertebra este formată din 2 unităţi: corpul vertebral situat ventral şi arcul vertebral situat dorsal. Vertebrele din ultimele două regiuni ale coloanei se numesc vertebre false. Indiferent de regiunea unde sunt situate. procesele articulare în număr de patru: 2 superioare şi 2 inferioare reprezintă principalul mijloc de articulare al vertebrelor. sunt situate între pediculi şi procesul spinos. Corpul şi arcul sunt legate prin două punţi osoase mici numite pediculi. formând un os unic coccisul sau coccigele situat tot în pelvis. în număr de 2. corespunde toracelui.) vertebre cervicale în număr de 7.L5) 4.. Vârful procesului este împărţit în doi tuberculi: unul anterior şi unul posterior. 3. formând un os unic – osul sacru – situat la nivelul pelvisului 5. pe unde trece pachetul vascular vertebral.. Procesul spinos este orientat în jos. (L1.) vertebre lombare în număr de 5. una superioară şi una inferioară. procesele transverse. Vertebrele din primele trei regiuni.. Suprafaţa inferioară de pe jumătatea unei vertebre împreună cu cea superioară a vertebrei învecinate alcătuiesc o suprafaţă articulară unică destinată articulaţiei cu capul coastei. (T1. Arcul vertebral este format din mai multe elemente. Lamele vertebrale.) vertebre toracale în număr de 12... Vertebrele toracale au corpul vertebral dezvoltat în plan sagital. Procesul spinos este dreptunghiular.. Procesul transvers prezintă la bază un orificiu numit gaură transversală. Gaura vertebrală este delimitată de corpul vertebral. se află în părţile laterale ale vertebrei. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale rezultă canalul vertebral care conţine măduva spinării. caractere regionale proprii vertebrelor fiecărei regiuni. Procesul transvers prezintă o suprafaţă articulară pentru tuberculul coastei.

Prezintă pe faţa cranială a corpului o prelungire numită apofiză odontoidă sau dintele axisului. La om coloana este verticală şi transmite întreaga greutate corporală membrelor pelviene. Coccisul sau coccigele Constituie segmentul caudal caracteristic vertebratelor. Este un os median şi nepereche situat caudal faţă de sacru. Curburile cu convexitate ventrală se numesc lordoză. fiind maximă la baza sacrului. La mamiferele patrupede coloana vertebrală are dispoziţie orizontală. Aspectul exterior ale coloanei vertebrale la om este rezultatul staţiunii bipede. Feţele laterale prezintă o suprafaţă articulară în formă de pavilion de ureche (suprafaţa auriculară) destinată articulaţiei cu coxalul. Prezintă 4 feţe: dorsală.) curbura toracală are convexitatea orientată dorsal 3. Vertebra C2 se numeşte axis. o bază şi un vârf.) curbura cervicală are convexitatea orientată ventral 2. formând osul sacru. Ca urmare acestui fapt. Lăţimea coloanei diferă în funcţie de regiune. Vârful este orientat caudal. Caractere speciale ale unor vertebre adevărate Vertebra C1 se numeşte atlas.) curbura lombară are convexitatea orientată ventral 4. Sub influenţa unor factori ambientali nefavorabili curburile se pot dezvolta excesiv. Faţa dorsală este convexă prezentând pe mijloc creasta sacrală mediană rezultată din contopirea proceselor spinoase şi două creste sacrale laterale rezultate din contopirea proceselor transverse. reprezentând faţa superioară a corpului primei vertebre sacrale. Acest rol se amplifică la om ca urmare a staţiunii şi locomoţiei bipede. este concavă prezentând median un ax osos care corespunde corpurilor vertebrelor sacrale. trecând 6 . Arcul anterior prezintă pe faţa posterioară o suprafaţă articulară destinată dintelui axisului. Este situat inferior ultimei vertebre lombare.) curbura sacrococcigiană are convexitatea orientată dorsal. Are 2 mase laterale continuate cu procesele transverse şi 2 arcuri: unul dorsal şi unul ventral. Caracterul ei definitoriu este faptul că nu prezintă corp vertebral. Dintele axisului reprezintă de fapt o parte din corpul atlasului sudată pe parcursul evoluţiei pe faţa cranială a corpului axisului. reprezentând resturi de coastă. având formă de arc. Sacralizarea este procesul de contopire a vertebrelor sacrale. o bază articulată cu sacrul şi un vârf. Faţa ventrală. Locul de sudare a acestora este indicat de patru linii transverse. iar cele cu convexitatea dorsală se numesc scifoze.accesorii. Baza sacrului priveşte cranial. o faţă dorsală. Prezintă orificiul canalului sacral şi 2 apofize articulare pentru articulaţia cu ultima vertebră lombară. Vertebrele false Osul sacru – este un os median şi nepereche. una ventrală. Procesele accesorii sunt situate la rădăcina unor proeminenţe mari. numite procese costiforme. ventrală şi 2 laterale. sex. Prezintă 2 margini laterale. coloana vertebrală la om are 4 curburi orientate în plan sagital: 1. articulându-se cu coccisul. Acesta intervine în susţinerea greutăţii segmentelor corporale superioare şi transmiterea acesteia ale membrelor de sprijin. Coloana vertebrală în ansamblu Lungimea coloanei vertebrale variază în funcţie de vârstă. orientată spre pelvis. fiind o formaţiune regresată la om. înălţimea corpului. cu concavitatea orientată ventral.

Lungimea coastelor creşte de la coasta 1 şi coasta 12 spre coasta 7. demonstrând că iniţial spternul era alcături din mai multe piese independente. coaste şi stern. La stângaci cele trei curburi în plan sagital vor fi invers conformate. Curbura toracală este primordială. care se articulează fiecare cu sternul. Inferior acestuia se află 3-4 linii transverse care indică locul de fuziune a unor piese osoase numite sternebre. se împart în coaste adevărate şi coaste false. Baza este orientată cranial. Este un os nepereche. prezentând pe mijloc scobitura jugulară care indică limita dintre gât şi torace. Aceste curburi sunt rezultatul tracţiunii membrului toracal drept asupra coloanei vertebrale toracale. care este cartilaginos cu excepţia persoanelor în vârstă. Curburile de la adult apar în decursul copilăriei ca rezultat a ridicării capului şi apoi a locomoţiei bipede. În funcţie de raportul cu sternul. Faţa ventrală a sternului este convexă prezentând la locul de unire dintre manubriu şi corp o proeminenţă numită unghiul sternal. Sternul Este un os amplasat în partea medio-ventrală a toracelui. Coloana vertebrală mai prezintă o serie de trei curburi în plan frontal. Faţa anterioară prezintă o coloană cilindrică alcătuită din corpurile vertebrale suprapuse. Prezintă o faţă ventrală. care este cea mai lungă. deci curburile în plan sagital sunt dobândite ca rezultat al staţiunii şi locomoţiei bipede. În perioada intrauterină coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu convexitatea orientată dorsal. o bază şi un vârf.în sfera patologicului. lung şi turtit. Pe laturile scobiturii jugulare se află locul de articulare al claviculelor. curbura lombară are convexitatea spre stânga. una intermedială sau corpul sternului şi una caudală sau procesul xifoidian. adăpostind măduva spinării. Coastele Reprezintă arcuri osteocatilaginoase. Sunt 12 perechi. una ventrală şi două feţe laterale. una dorsală. Curbura cervicală: are convexitatea orientată la stânga. Feţele laterale expun la vârful proceselor transverse pediculii vertebrali şi părţile laterale ale corpurilor vertebrale. 2 margini laterale. Coastele 7 . Este alcătuit din 3 subunităţi: una cranială numită manubriu. curbura toracală are convexitatea spre dreapta. Coastele adevărate sunt primele 7 perechi. Vârful sternului prezintă procesul xifoidian. Marginile laterale expun un şir de şapte scobituri costale destinate articulaţiei cu cartilajele costale. Faţa dorsală prezintă succesiunea proceselor spinoase şi ale lamelor vertebrale. situate între coloană şi stern. Canalul vertebral se formează prin suprapunerea tuturor găurilor vertebrale. adăpostind organe importante. numerotate cranio-caudal. începând să se formeze în momentul ridicării membrelor toracale de pe sol. Faţa posterioară este concavă prezentând liniile transversale. Morfologia externă a coloanei vertebrale Coloana vertebrală privită în ansamblu prezintă o faţă dorsală. celelalte două fiind compensatorii. Toracele Toracele osos reprezintă o cavitate edificată de coloana vertebrală toracală.

împărţindu-se în 2 grupe: coaste false propriuzise: 8. etmoid. coastele flotante 11 şi 12 care nu mai ajung deloc la stern. una exterioară. având rol de protecţie al creierului. ultimele 5 perechi nu ajung la stern. Extremitatea ventrală prezintă o parte cartilaginoasă. fiind orientat caudal. 2 cornete inferioare. una medială concavă. Feţele laterale sunt convexe prezentând zonele laterale ale coastelor. contopite. 1 vomer. 8 . o bază şi un vârf. occipital. La om neurocraniul şi viscerocraniul sunt în contact intim. migrate. 2 nazale. ale cărui dimensiuni şi raporturi variază în funcţie de vârstă. sfenoid. OASELE NEUROCRANIULUI Sunt în număr de 17: frontal. De la acest nivel trec organele de la gât la torace şi invers. corpul vertebrei T12 şi coastele 7-12. orientat cranial. 2 lacrimale. prima pereche de coaste şi corpul primei vertebre toracale. Neurocraniul formează capsula cefalică primară. 10. protejând organele de la nivelul acesteia. 9. articulată cu sternul. Lungimea coastelor creşte de la coasta 1 şi coasta 12 spre coasta 7. Toracele osos în ansamblu Are aproximativ forma unui trunchi de con. care este cea mai lungă. Coastele prezintă un corp. constituţie. Descriptiv prezintă o suprafaţă interioară. Unele oase care în prezent sunt situate la nivelul neurocraniului au avut de fapt în mod primordial rolul de a susţine branhiile. 2 zigomatice. Cele 4 feţe cuprind elementele anatomice ale oaselor care le alcătuiesc. situat între cap şi tubercul. o margine superioară şi una inferioară. Corpul are o faţă laterală convexă. Viscerocraniul (viscer = organ) formează scheletul feţei. Faţa ventrală prezintă sternul şi partea anterioară a coastelor. Se împart în 2 grupe: oasele neurocraniului şi oasele viscerocraniului. Deci oasele care formează faţa omului au avut în mod primordial în evoluţie rolul de a susţine branhiile. A avut în mod primordial un rol respirator. 2 parietale. Tuberculul coastei se articulează cu procesul transvers. Suprafaţa exterioară sau exotoracele prezintă 4 feţe: faţa dorsală prezintă partea posterioară a vertebrelor toracale şi o parte din coaste. sex.false. Sunt oase pneumatice. Vârful toracelui reprezintă orificiul superior. Suprafaţa internă sau endotoracele este subîmpărţită tot în aceleaşi 4 feţe a căror delimitare se face în funcţie de aceleaşi repere. Oasele capului Sunt în număr de 23. reprezentând segmentele arcurilor osoase care susţin branhiile. cu excepţia mandibulei şi a hioidului. o extremitate dorsală şi una ventrală. astfel încât trebuie căutată topografia şi funcţia primordială a acestora. care deşi nu mai ajung la stern se articulează totuşi cu acestea cu ajutorul coastelor situate deasupra. elementele anatomice descriptive fiind aceleaşi cu ale oaselor componente. delimitat de scobitura jugulară a sternului. 2 temporale. fixe. Baza este delimitată de apendicele xifoid. Baza toracelui constituie orificiul inferior mult mai larg decât cel superior. oasele sale fiind dispuse în jurul acestuia. Colul sau gâtul este un segment mai îngust. Extremitatea dorsală prezintă capul coastei care se articulează cu corpurile vertebrale.

Osul etmoid Este un os pneumatic.neregulate sau plane. dovedeşte faptul că osul frontal provine din contopirea a două oase simetrice. Prezenţa acesteia. Faţa inferioară este orientaţă spre faringe. Ventro-median faţa exocraniană prezintă o suprafaţă numită glabelă. prezentând o faţă exocraniană şi una endocraniană. Porţiunea nazală este situată între cele două porţiuni orbitale. care completează scobitura etmoidală a frontalului. Zona orbitală este formată din 2 lame osoase care delimitează o scobitură în forma literei U. ca urmare a necesităţii creşterii rezistenţei acestei zone a cutiei craniene. Osul Sfenoid Reprezintă un conglomerat osos de o mare complexitate. chiar inconstantă. articulat cu parietalul.30 de orificii. articulându-se cu oasele nazale. evidenţiate prin transparenţa osului atunci când acesta este expus direct la lumină puternică. anterior scobiturii etmoidale. Aripile mici sunt 2 triunghiuri osoase articulate anterior cu frontalul. Lama verticală este împărţită de cea orizontală într-o porţiune superioară numită cristea galli (creasta cocoşului) scundă şi triunghiulară şi o parte inferioară. ciuruită. Lama orizontală este dreptunghiulară prezentând 25. la nivelul căreia se află glanda hipofiză. osul având în ansamblu forma unei balanţe. Corpulul prezintă un cub cu şase feţe. împărţită în 2 segmente orbitale şi unul nazal. Oasele pneumatice sunt oase care conţin cavităţi cu aer. Faţa superioară prezintă un şanţ transversal sau chiasmatic. Osul frontal Este un os pneumatic. 9 . Porţiunea solzoasă constituie segmentul anterior al neurocraniului. provenind din contopirea unui ansamblu de piese osoase independente. urmat de şaua turcească. articulându-se cu vomerul. numite în cazul curtiei craniene sinusuri. neregulat. Formează peretele anterior al cutiei craniene şi parţial cavităţile nazale şi orbitele. lăţit. Are formă neregulată putând fi comparat cu un viespe în zbor. prin care trec filetele nervilor olfactivi. Posterior se articulează cu occipitalul. Este format dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi una orizontală. Fiecare este format dintr-o lamă laterală şi una medială care diverg delimitând fosa pterigoidiană cu deschiderea dorsală. Este format din trei segmente: primul. 2 perechi de aripi. Are un corp. amplasat median în partea ventrală a craniului. în partea antero-medio-bazală a craniului. numită scobitură etmoidială în care pătrunde osul etmoid. una mică şi una mare şi o pereche de prelungiri dedublate numite procese pterigoidiene. o lamă orizontală. Aripile mari prezintă o bază situată pe laturile corpului şi un vârf orientat latero – superior. străbătută uneori de o scurtă linie de sutură (sutură metopică). median şi nepereche situat în scobitura etmoidală a frontalului. Al doilea segment este o lamă verticală perpendiculară pe cea orizontală şi al treielea segment alcătuit din două mase laterale cubice atârnate pe lăturile lamei orizontale. nepereche. Frontalul conţine la nivelul glabelei două cavităţi pneumatice care se deschid în cavităţile nazale numite sinusuri frontale. Procesele pterigoidiene sunt 2 lame osoase dispuse vertical perpendicular pe corp şi aripile mari. Este un os median şi nepereche situat la baza craniului.

medial spre corpul sfenoidului. situat între orbite şi cavitatea nazală. situat în cavităţile nazale. Prezintă 2 feţe: anterioară subcutanată şi posterioară orientată spre cavităţile nazale. Participă la realizarea scheletului nasului. protuberanţa occipitală externă. În interiorul porţiunii pietroase se află cavităţile urechii medii şi interne. prezintă şanţuri arteriale. situat exclusiv la nivelul bolţii craniului. Faţa endocraniană este concavă. mic. mastoida şi procesul stiloidian. Are forma unei lame torsionate articulându-se cu maxila. prezentând un şanţ care adăposteşte trunchiul cerebral. Porţiunea solzoasă prezintă o circumferinţă şi 2 feţe: exocranială şi endocranială. concavă. În partea bazală se observă fosa mandibulară. 10 . Porţiunea bazală este inferioară. Faţa exocraniană este convexă şi prezintă o proeminenţă rotunjită. Osul Parietal Este un os pereche. Faţa exocraniană este convexă. patrulater. o depresiune care serveşte la articulaţia cu mandibula. Osul Temporal Este un os pereche. care poate fi observată pe viu în spatele urechii. mic. Nazalul Reprezintă un os pereche. porţiunea superioară sau solzul occipital şi două porţiuni laterale. înconjurând un orificiu numit gaură occipitală realizând comunicarea dintre cavitatea neurocraniului şi canalul vertebral. Solzul prezintă o proeminenţă în formă de cruce. eminenţa parietală. Porţiunea pietroasă sau stânca temporalului are formă de piramidă cu vârful orientat antero . Faţa exocranială prezintă procesul zigomatic al temporalului care se articulează cu procesul zigomatic formând împreună arcada zigomatică. Solzul occipitalului prezintă o protuberanţă. Contribuie la formarea peretelui medial al orbitelor.inferioară a craniului.Osul Occipital Este un os median şi nepereche. Faţa endocraniană. Porţiunile laterale prezintă condilii occipitali destinaţi articuaţiei cu atlasul. Are formă patrulateră. deasupra temporalului. între frontal şi occipital. Este un os plan. fiind în raport cu encefalul. Aceste porţiuni reprezintă oase independente la vertebratele primitive. timpanică. neregulat situat în regiunea laterală a cutiei craniene. Mastoida este o prelungire dorso inferioară a craniului. Este format din 4 porţiuni: porţiunea bazală anterioară găurii occipitale. patrulater. pietroasă sau stânca temporalului. plan. cu două feţe (exocraniană şi endocraniană). numită eminenţa cruciformă. Eminenţa împarte faţa endocraniană a solzului în două fose cerebrale superioare ramurilor orizontale şi două fose cerebeloase inferioare acestora. Porţiunea bazală este orientată în sus. formând bolta faringelui. Prezintă 5 porţiuni: solzoasă. Lacrimalul Este un os pereche. Baza porţiunii pietroase este orientată lateral în raport cu mastoida. proeminenţe şi depresiuni. prezentând două feţe (exocraniană şi endocraniană). plan. amplasat în porţiunea postero . Cornetul inferior Este un os pereche.

Superior se articulează cu sfenoidul. pneumatic. contribuind la formarea a numeroase regiuni ale scheletului capului: cavitate bucală. Procesul zigomatic este reprezentat de vârful corpului articulându-se cu osul zigomatic. OASELE VISCEROCRANIULUI Viscerocraniul este format din 6 oase. Corpul are formă de potcoavă cu concavitatea posterioară. Maxila Este un os pereche. amplasat în centrul feţei. Prezintă o faţă laterală subcutanată şi una medială. datorită originii salecomune cu a celorlate oase ale feţei. fiind implicat în primordial în respiraţie. pereche. neregulat. Zigomaticul Os lat. Vomerul Este un os nepereche. se formează la nivelul bazei având formă dreptunghiulară şi dispoziţie orizontală. Procesele sunt: procesul palatin. prezentând alveolee dentare. Prezintă un corp şi două ramuri. orbite şi cavităţi nazale. Corpul are formă de piramidă triunghiulară prezentând o bază. formând împreună bolta palatină sau cerul gurii. deşi acesta este situat în gât. Are 3 procese: procesul temporal formează împreună cu procesul zigomatic al temporalului arcada zigomatică.Prezintă 4 margini: superioară articulată cu frontalul. Prezintă baza mandibulei şi porţiunea alveolară situată deasupra. care separă cavitatea bucală de fosele nazale. Are 2 feţe: anterioară şi posterioară. Osul palatin Este un os pereche. laterală articulată cu maxila. Procesele palatine ale celor două maxile se articulează între ele median. contribuind la formarea peretelui lateral al cavităţilor nazale. Prezintă un corp şi 4 procese.. din oasele care iniţial susţineau branhiile. Vârful orientat lateral se articulează cu zigomaticul. Baza este îndreptată medial. Are formă de lamă cu două feţe: dreaptă şi stângă. situat în părţile laterale ale feţei formând pomeţii obrajilor. Procesul frontal se articulează cu frontalul. Procesul alveolar este situat inferior. La adult provine din fuziunea pe linia mediană a două jumătăţi simetrice. Procesul frontal este orientat în sus. Mandibula Este un os mobil. La viscerocraniu este inclus şi osul hioid. median. 3 feţe şi 3 margini. median şi nepereche. care se dispun în jurul segmentului proximal al aparatului digestiv. la nivelul căreia se află dinţii. boltă palatină. medială articulată cu nazalul pereche. Procesul orbital se articulează cu maxila. nutriţie şi mai recent şi în vorbire. Faţa anterioară 11 . inferioară liberă contribuind la formarea aperturii piriforme. care contribuie la formarea septului nazal. Este alcătuit din maxilarul inferior reprezentat de mandibulă şi maxilarul superior format din maxilă şi palatin. un vârf. situat posterior maxilei. Are forma literei „L” prezentând o porţiune orizontală şi una verticală. articulându-se cu osul frontal.

Prezintă un corp şi 2 perechi de prelungiri numite coarne: coarne mici şi coarne mari. Dedesubtul simfizei se află protuberanţa mentonieră (bărbia). evoluţia lor putând fi urmărite şi la alte grupe de vertebrate. 5. Marginea superioară prezintă 2 proeminenţe şi o depresiune.) Orbitele sunt închise în mod secundar. articulându-se cu osul temporal. Fosele temporale Se află pe părţile laterale ale craniului servind la inserţia muşchilor temporali. inferior.) Protuberanţa mentonieră (bărbia) este proeminentă. Atât la membrul toracal cât şi la cel pelvian se descriu 4 segmente. 3. Scheletul apendicular Este reprezentat de oasele membrelor. Are o importanţă funcţională deosebită dezvoltarea sa deplasând coanele în direcţie dorsală realizând o separare din ce în ce mai amplă a căilor respiratorii situate în etajul superior a boltei palatine de cele digestive situate în etajul inferior. Proeminenţa posterioară se numeşte proces condilian. Această poziţie este comună formelor bipede. 4. scheletul braţului sau al coapsei. fără comunicare cu fosa temporală. elipsoid. rezultate ale modalităţilor evolutive proprii acestei specii. lateral şi medial.) Mărimea capacităţii neurocraniului paralel cu mărimea encefalului. Osul hioid Se află în partea cranio-ventrală a gâtului. Posterior comunică cu faringele prin intermediul coanelor. Ultimele două elemente sunt corelate între ele. Comunică cu exteriorul prin intermediul unei deschideri anterioare numită apertură piriformă. Este un os median şi nepereche având forma literei „U”. Cavităţile nazale Sunt două conducte situate în zona medio-dorsală a feţei alungite în sens anteroposterior.) Reducerea ponderii elementelor viscerocraniului faţă de neurocraniu. Scheletul zonal este numit 12 . Ramurile au 2 prelungiri dorso-superioare cu aspect de lame prezentând 2 feţe: laterală şi medială şi 4 margini: superioară. Bolta palatină este alcătuita din procesul palatin al maxilei şi porţiunea orizontală a palatinului. Fiecare cavitate nazală prezintă patru pereţi: superior. Caracteristici ale craniului uman Craniul omului prezintă unele caracteristici. ca rezultat al staţiunii bipede. Proeminenţa anterioară este triunghiulară numită proces coronoidan. Scheletul zonal sau al centurii. scheletul antebraţului sau gambei şi scheletul mâinii şi piciorului. anterioară şi posterioară.prezintă median simfiza mentonieră care indică locul de unire a celor 2 jumătăţi. 2. inferioară. 1.) gaura occipitală este orizontală. Cavităţile nazale sunt separate de cavitatea bucală prin intermediul boltei palatine.

pereche. orientată transversal. Claviculele sunt oase lungi. situat în regiunea dorso-superioară a toracelui în dreptul coastelor 2-7. anterolateral prezintă la mijloc o rugozitate în forma literei „V” numită tuberozitate deltoidiană care reprezintă inserţia muşchiului deltoid. Epifiza proximală prezintă: 1. În aceste adâncituri pătrund segmente ale oaselor antebraţului în timpul mişcărilor de flexie-extensie din articualţia cotului. Unghiurile: inferior. Suprafeţele articulare folosesc la articularea cu oasele antebraţului. pereche. Procesul coracoidian este o proeminenţă recurbată.în funcţie de membru al centurii scapulare pentru membru toracal şi al centurii pelviene pentru membrul pelvian. Feţele inferioară şi superioară sunt palpabile sub piele. Faţa dorsală prezintă o lamă osoasă puternică. netedă servind la articulaţia cu cavitatea glenoidă a scapulei. capul humerusului care este o suprafaţă sferică. Acesta se articulează cu extremitatea laterală a claviculei. Epifiza distală este o formaţiune complexă. ovală. se articulează cu scapula. Cavitatea glenoidă reprezintă o concavitate superficială. Clavicula Este o punte osoasă care leagă membrul toracal de scheletul axial. triunghiular cu 3 feţe şi 3 margini. 2. Scheletul braţului conţine un singur os: numit humerus Humerusul este un os lung. un şanţ situat între cei doi tuberculi numit şanţ intertubercular. fiind întinse în direcţie laterală între stern şi scapulă. Sunt 2 suprafeţe articulare: trohlea care răspunde ulnei având forma unei scripete şi capitulul care răspunde radiusului. palpabilă sub piele. două proeminenţe numite tuberculi – un tubercul mare şi un tubercul mic. Are formă de triunghi. turtită dorso-ventral prezentând un condil şi 2 epicondili. Spina împarte faţa dorsală a omoplatului în 2 fose: supraspinoasă şi infraspinoasă. Faţa ventrală este orientată spre coaste. numită spina scapulei. Oasele membrului toracal Oasele centurii membrului toracal: La om centura scapulară este alcătuită din 2 oase: claviculă şi omoplatul sau scapulă. pereche. 3 margini şi 3 unghiuri. servind la inserţii musculare. Corpul este prismatic. 3. Extremităţi: medială – voluminoasă. superior şi lateral. Spina se continuă lateral cu o prelungire liberă numită acromion. destinată articulării cu humerusul. cu baza orientată cranialm prezentând 2 feţe. Unghiul lateral prezintă 2 repere importante: cavitatea glenoidă şi procesul coracoidian. laterală – turtită. 13 . Omoplatul (scapulă) Este un os lat. de stern. Adânciturile sunt: fosa oleocraniană situată dorsal şi fosele coronoidă şi radială situate ventral. situat la limita dintre gât şi torace. 2 margini şi 2 extremităţi. Epicondilii sunt 2: unul lateral şi unul medial. care la mamiferele primitive era independentă faţă de omoplat. Margini: anterioară şi posterioară. Prezintă 2 feţe. Clavicula are forma literei „S” culcat. Condilul prezintă suprafeţe articulare şi adâncituri nearticulare. se articulează cu sternul. prezentând o diafază sau corp şi 2 epifize.

inelarul şi degetul mic. Oasele degetelor sau falangele Fiecare deget are o denumire. Fiecare os coxal este format în realitate din trei oase: ilionul. prezentând un corp şi 2 epifize. Rândul proximal este în raport cu radiusul. Prezintă fiacare o bază care se articulează cu carpienele. dispuse dinspre antebraţ: carpiene. semilunar. Ulna (cubitus) Ulna este un os lung. Epifiza distală este mult mai redusă. Radius Radiusul este un os lung. Corpul este prismatic triunghiular. degetul mijlociu. unul medial situat în prelungirea degetului mic numit ulnă şi unul lateral numit radius. acetabulul sau cavitate cotiloidă. Epifiza proximală prezintă 2 proeminenţe perpendiculare între ele. voluminoase şi neregulate. pereche. 14 . fiecare contribuind parţial la realizarea unei importante cavităţi articulare. care se articulează lateral cu capitutul humerusului. Au formă cuboidală cu 6 feţe. La nivelul epifizei proximale este prezentă tuberozitatea radiusului. Una este verticală numită olecran (cotul) şi una orizontală numită proces coronoidian. Oasele carpiene Sunt 8 oase scurte. Cele 2 procese delimitează între ele o cavitate deschisă ventral numită scobitură trohleară destinată articulaţiei cu trohlea humerusului. reprezentat de un segment de cilindru plin. voluminoasă.Scheletul antebraţului este format din două oase paralele. Pisiformul este cel mai medial. trapezoid. Fiecare falangă prezintă o bază. care se sudează între ele până la 18 ani. piramidal şi pisiform. a cărui faţă superioară are o adâncitură numită foseta capului radial. situată în partea anterioară. dispuse pe 2 rânduri. Falanga distală are corpul foarte redus. prezentând un corp şi 2 epifize. având formă de bob de mazăre. Circumferinţa capului radiusului se articulează cu ulna. Urmează arătătorul. os mare sau capitat şi osul cu cârlig care prezintă pe faţa palmară o prelungire în formă de cârlig. Metacarpienele sunt 5 oase lungi care alcătuiesc scheletul palmei. un corp turtit dorso-ventral şi un cap. Epifiza distală. unite între ele ventral. ischionul şi pubele. metacarpiene şi falange sau oasele degetelor. degetul mare de la mână numindu-se police. de formă ovoidă. Corpul este prismatic triunghiular. Lateral prezintă o suprafaţă articulară pentru radius. un corp prismatic triunghiular şi un cap care se articulează cu falanga proximală. Epifiza proximală prezintă capul radiusului. pereche. cu 3 feţe şi 3 margini. Fiecare deget are 3 falange. Cele două oase se articulează la nivelul epifizelor dar rămân depărtate la nivelul diafizelor. mai puţin policele care prezintă numai 2. Oasele centurii membrului pelvian: La omul adult centura pelviană este alcătuită din două oase coxale plane. Scheletul mâinii cuprinde 3 grupe de oase. se articulează caudal cu oasele carpiene. conţinând 4 oase: scafoid. cu 3 feţe şi 3 margini. continuându-se caudal cu o prelungire numită proces stiloidian. Rândul distal conţine 4 oase: trapez. reprezentând inserţia muşchiului biceps. terminându-se cu o tuberozitate în formă de potcoavă care corespunde unghiei.

cu trei feţe şi trei margini. faţa patelară. o bază şi un vârf. corespunzând celei similare de pe osul sacru. Tibia 15 . sacru şi coccige articulate între ele.superior corpul este continuat cu o proeminenţă mai puternică. Ischionul este orientat caudal. Pe laturi se află două proeminenţe numite epicondili (lateral şi medial) servind la inserţii musculare. având o deosebită importanţă statică şi biomecanică în transmiterea greutăţii corporale la membrul de sprijin. Anterior acetabulului se află gaura obturată. Capul femural este legat de restul osului printr-o porţiune mai îngustă numită col (gât). Feţele sunt: anterioară. Dorsal cei doi condili diverg delimitând o depresiune pronunţată. Cele două oase sunt articutate prin intermediul epifizelor şi distanţate la nivelul diafizelor. laterală şi medială. orientată cranial. latero . Capul femural este o proeminenţă sferică. trohanterul mare. Pelvisul osos (bazinul) este alcătuit de cele două oase coxale. două margini. distal fiind depăşită de aceasta. fosa intercondiliană. Gamba cuprinde două oase paralele. Marginea posterioară este foarte pronunţată. o largă deschidere delimitată de ischion şi pubis (pe viu acoperită de membrana obturatoare). fibula. Faţa laterală expune în partea mijlocie o cavitate importantă. scurt şi turtit dorso-ventral. fiind situat aproximativ la mijlocul corpului omenesc. o suprafaţă exterioară (exopelviană) şi una interioară (endopelviană). destinată articulaţiei cu capul femural. vârful mult mai îngust. femurul. constituind segmentul postero-inferior al osului. şi o suprafaţă articulară în formă de pavilion de ureche. Prezintă două feţe. Oasele coapsei sunt reprezentate în principal de un os lung. rugoasă. Proximal tibia depăşeşte fibula. Baza este voluminoasă. fiind destinat articulaţiei cu cavitatea cotiloidă a coxalelor. numit tibie (singurul os al zeugopodului articulat cu femurul) şi unul lateral. reprezentând inserţia muşchilor cu acelaşi nume. Pubele formează porţiunea antero-inferioară a coxalului. prezentând un corp şi două epifize. numită Linie Aspră. Are forma unui trunchi de con. prezentând o suprafaţă invers conformată cu aceasta. Faţa anterioară este rugoasă. una mică orientată caudal. cavitate cotiloidă sau acetabul. gaura obturată.Ilionul este cel mai voluminos os al coxalului. Corpul este prismatic triunghiular. Epifiza distală reprezintă un segment osos dezvoltat transversal şi alcătuit din două proeminenţe denumite condilii femurali (un condil lateral şi un condil medial). mai mic. numit suprafaţă guteaă sau fesieră. privit în ansamblu prezintă două feţe. prezentând o bază mare dispusă cranial. cea posterioară netedă. Rotula (patela) este un os pereche. articulară cu faţa patelară a femurului. Epifiza proximală cuprinde mai multe elemente. situat deasupra cavităţii. Oasele gambei. În partea postero-inferioară a colului se află o proeminenţă numită trohanterul mic. Cranial faţă de acetabul se întinde un vast perimetru uşor escavat. Femurul este un os lung (cel mai lung os al omului). unul situat medial. priveşte în direcţie caudală. pereche. Faţa medială prezintă o suprafaţă concavă numită fosa iliacă. Coxalul. pe lângă care în zona distală se mai află un os scurt numit rotulă (patelă). Ventral cei doi condili converg spre o suprafaţă articulară comună destinată patelei. patru margini şi patru unghiuri.

Cuneiformele – 3 oase scurte situate între Navicular şi primele 3 metatarsiene. fiind alcătuită din doi condili. fiind numită creasta tibiei. destinate fiecare articulaţiei cu câte unul dintre cei doi condili femurali. Cuboidul – situat în partea laterală a autopodului posterior se articulează cu calcaneul şi anterior cu metatarsienii 4 şi 5. Sistemul articular Artrologia este ramura a anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor. Corpul este prismatic triunghiular. un corp şi un cap. Cu toate că 16 . Oasele tarsiene Sunt 7 oase dispuse pe 2 rânduri: un rând proximal cu 2 oase suprapuse: talusul şi calcaneul şi un rând distal cu 5 oase: cuboid. Epifiza proximală este mai dezvoltată. posterior formează călcâiul. Calcaneul – este cel mai mare os tarsian. Metatarsienele sunt 5 oase lungi foarte asemănătoare cu metacarpienele. care are numai 2. totalizând 26 de oase. Marginea anterioară este situată sub tegument. Navicularul – os scurt.Reprezintă un os lung şi pereche. Corpul este prismatic. triunghiular. comprimat antero-posterior situat în zona medială a autopodului. Circumferinţa reprezintă o suprafaţă care înconjoară periferic epifiza proximală. Fiecare deget are 3 falange. interpus între calcaneu şi oasele gambei. Articulaţiile sunt formaţiuni anatomice a căror funcţie constă în unirea elementelor osoase. prezentând trei feţe şi trei margini. Între cele două suprafeţe articulare se află spina tibiei. un corp prismatic triunghiular şi un cap care se articulează cu falanga proximală. inferior cu oasele tarsiene. Faţa superioară prezintă două suprafeţe articulare care se prezintă sub forma unor scobituri slab pronunţate (cavităţi glenoide). mult mai subţire decât aceasta. Oasele degetelor se numesc falange. iar medial se prelungeşte cu o proeminenţă numită maleola medială. tuberozitatea tibiei. lateral şi medial. În partea ventrală a epifizei proximale se află o puternică rugozitate. navicular şi 3 cuneiforme. Epifiza proximală numită capul fibulei se articulează cu tibia. format dintr-un corp şi două epifize. alcătuit dintr-un corp şi două epifize. Fibula (Peroneul) Peroneul este un os lung şi pereche. se articulează cu tibia şi cu oasele tarsiene. Oasele piciorului sunt grupte în trei subunităţi: oase tarsiene. Epifiza distală este mai slab dezvoltată. având formă cuboidală. fiind alcătuit din trei feţe şi trei margini. Talusul – e osul tarsial cel mai cranial ca dispoziţie. Inferior se articulează cu calcaneul iar superior prezintă trohleea talusului servind la articulaţia cu tibia şi peroneul. proeminentă şi palpabilă în întregime. Lateral se articulează cu fibula. mai puţin degetul mare. Superior se aticulează cu talusul. prezentând lateral o feţişoară articulară pentru capul fibulei. Prezintă o bază masivă care se articulează cu oasele tarsiene. numită maleolă laterală. situat lateral faţă de tibie. prezentând o faţa superioară (cranială) şi o circumferinţă. Fiecare falangă prezintă o bază. numit haluce. Epifiza distală este turtită în plan sagital. fiind alungit antero-posterior. oase metatarsiene şi oasele degetelor. Anterior se articulează cu cuboidul.

) sincondroză – oase unite prin cartilaj. fiind cea mai răspândită categorie se articulaţii din organismul uman. între oase. evoluând în direcţia sudării definitive a oaselor ex: articulaţia dintre oasele ce compun coxalul.oasele pot fi legate şi de muşchi. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj articular.)sindesmoza: oasele sunt unite prin intermediul unui ligament interosos (ligamentele galbene dintre lamele vertebrale). Sunt de două feluri: discuri şi meniscuri de formă semilunară. articulaţii semimobile şi articulaţii mobile. Formaţiuni care asigură concordanţa articulară – au rolul de a mări corespondenţa dintre 2 suprafeţe articulare în vederea unei mai bune funcţionări a articulaţiei. sinoviale sau diartroze. între acestea interpunându-se o cavitate care conţine lichid. Sunt de trei tipuri: 1. Oasele sunt strâns unite mişcările fiind extrem de reduse sau absente. 3. Cartilajul articular este un cartilaj hialin alb-sidefiu fără vase sangvine sau terminaţii nervoase. Permit numai mişcări reduse. Muşchii situaţi între 2 oase nu au rolul de a le uni. 17 . sub formă de ligamente sau membrane. Articulaţii sinoviale sau diartroze Sunt acele articulaţii în care legătura directă dintre oase dispare. invers conformată (articulaţia alveolelor şi rădăcinilor dentare). articulaţia coxo-femurală. cartilaginoase sau amfiartroze. Articulaţiile fibroase (sinartroze) Liantul dintre oase este constituit de ţesut fibros dens.) simfizele sunt articualţii care unesc oasele prin fibrocartilaj ex: discurile intervertebrale. După primul criteriu există 3 categorii de articulaţii: fibroase sau sinartroze. Sunt de două tipuri: 1. La realizarea unei articulaţii sinoviale participă o multitudine de formaţiuni anatomice. Prezintă două subtipuri: 1. ci de a le mobiliza. b.) labrul sau cadrul articular este un cadru circular care înconjoară periferic unele cavităţi articulare sferoidale mărindu-le suprafaţa de recepţie. Articulaţiile cartilaginoase (amfiartroze) unesc oasele prin cartilaj fibros sau hialin.) fibrocartilaje intraarticulare se găsesc în interiorul articulaţiilor. a. Clasificarea articulaţiilor Se realizează după două criterii: după tipul materialului prin care sunt unite oasele şi după amplitudinea mişcărilor care au loc în articulaţii. artrologia se limitează la studiul elementelor conjunctive care unesc oasele. Suprafeţele articulare sunt elementele osoase implicate în articulaţie. 2. Acest tip de articulaţie are existenţă limitată în timp. Suprafeţele articulare sunt de două tipuri: plane – permit mişcări limitate şi sferoidale – permit mişcări ample. 2.) sutură dinţată – marginile celor două oase au aspect dinţat invers conformat. Apar numai la craniu fiind de trei tipuri.) suturile sunt articulaţii fibroase în care oasele sunt separate de un strat subţire de ţesut fibros. După criteriul mobilităţii se deosebesc: articulaţii fixe.) gomfoza este articulaţia dintre o cavitate articulară conică şi o suprafaţă osoasă.) sutura plană – oasele vin în contact în margini plane. 2. fiind semimobile. c. Sunt articulaţii mobile.) sutura solzoasă – oasele sunt tăiate oblic şi suprapuse asemeni unor solzi. Ex.

articulaţiile condiliene sunt reprezentate de două suprafeţe articulare în formă de segmente de cilindru rotunjite ale unui os. Sunt rezistente şi inextensibile. fiind vorba despre o mişcare circulară având ca rezultat învârtirea unui os în raport cu celălat (articulaţia radio-ulnară proximală). c. articulaţii sferoidale (cotilice).convexe. inserându-se la limita cartilajului articular delimitând astfel o cavitate numită cavitate articulară.Mijloacele de unire ale suprafeţelor articulare sunt de 2 feluri: capsulă articulară şi ligamente articulare. ale celuilalt os (articulaţia genunchiului). articulaţiile elipsoidale sunt reprezentate printr-o suprafaţă în formă elipsoidală care este recepţionată într-o cavitate articulară invers conformată care se prezintă sub forma unei depresiuni (articulaţia radio-carpiană). 18 . căreia îi corespunde o cavitate de recepţie a celuilalt os (articulaţia şoldului). diartroze plane realizate între două suprafeţe articulare plane. 3. articulaţii uniaxiale. Alunecarea reprezintă deplasarea suprafeţelor articulare una în raport cu cealaltă. constând în deplasarea unei suprafeţe articulare sferice la nivelui altei suprafeţe corespunzătoare. 2. Rotaţia este răsucirea unui os în jurul axului longitudinal propriu. după numărul oaselor participante se disting: 1. articulaţii complexe (edificate de mai mult de două oase). la nivelul cărora pot avea loc mişcări în toate cele trei planuri ale spaţiului. având ca rezultat deplasarea unui segment în raport cu celălalt (articulaţia genunchiului). articulaţia trohleană este realizată între o suprafaţă articulară în formă de scripete (o depresiune înconjurată de doi versanţi) şi o suprafaţă articulară invers conformată acesteia (o proeminenţă înconjurată de doi versanţi). 4. în interiorul căruia se roteşte cilindrul (articulaţia radio-ulnară proximală). sub forma a două depresiuni. Rostogolirea (învârtirea) este echivalentul deplasării unei roţi. articulaţiile trohoide se prezintă sub forma unui cilindru osos conţinut într-un inel osteofibros. după forma suprafeţelor articulare se deosebesc 7 grupe de articulaţii sinoviale: 1. Clasificarea articulaţiilor sinoviale se realizează după trei criterii: a. sunt acele diartroze la care unul dintre oase prezintă o proeminenţă sferică (cap). cu rol de lubrifiant al elementelor articulare. articulaţii simple (formate doar din două oase) şi 2. b. cărora le corespund două cavităţi invers conformate. se întâlneşte la articulaţia cotului. 3. gălbui. 5. Capsula articulară este un manşon care înconjoară complet articulaţia. Biomecanica articulară (mişcările în articulaţii) Amplitudinea şi tipul mişcărilor produse într-o definită articulaţie este determinată de morfologia suprafeţelor articulare ale respectivei articulaţii. articulaţii biaxiale. 2. articulaţia în şa este realizată de două suprafeţe articulare concav . care permit doar existenţa unor limitate mişcări de alunecare (articulaţiile oaselor carpului). după numărul axelor de realizare ale mişcărilor se deosebesc: 1. care permit mişcarea în două planuri perpendiculare. unde mişcarea este limitată la un singur plan. articulaţii triaxiale. 7. 2. În articulaţii pot avea loc trei tipuri principale de mişcări: 1. Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care unesc oasele. 3. Cavitatea articulară conţine lichid sinovial vâscos. producându-se în articulaţiile plane. 6. concavitate unui os răspunzând convexităţii celuilalt şi invers (articulaţia trapezului cu metacarpul policelui).

Adducţia este mişcarea de apropiere a unui membru sau segment de membru de planul sagital al corpului. aceasta din urmă neavând mişcare opozită. în funcţie de tipul mişcării. Circumducţia este o mişcare complexă rezultată din executarea succesivă a abducţiei. ligamente şi muşchi. Extensiunea este mişcarea inversă flexiunii. adducţiei şi flexiei. Conducerea musculară are loc în acele articulaţii unde amplitudinea mişcărilor este limitată de elemente musculare. adducţie-abducţie. Flexiunea este mişcarea prin intermediul căreia două segmente corporale se apropie unul de altul. ci un grup de articulaţii. Supinaţia este mişcarea contrarie. 3. 19 . având ca efect îndepărtarea respectivelor segmente corporale. După aceste raporturi deosebim următoarele poziţii opozite: flexiune-extensiune. în urma cărora osul efectuează o mişcare sub forma unui trunchi de con. subordonate unei anumite funcţii motrice. Conducerea ligamentară se întâlneşte la nivelul acelor articulaţii în care factorii limitativi ai mişcărilor sunt ligamentele. de rotaţie. cu vârful situat la nivelul articulaţiei. Conducere osoasă au acele articulaţii unde amplitudinea mişcărilor este limitată de elemente osoase. aici având loc mişcări reduse. Lanţul articular reprezintă un şir de articulaţii implicate în realizarea unei anumite mişcări. Conducerea în articulaţii (factori limitativi ai mişcărilor în articulaţii) Amplitudinea mişcărilor posibile într-o articulaţie poate fi limitată de trei tipuri de elemente anatomice: oase. în urma căreia policele se îndepărtează de planul corpului. aici având loc cele mai ample şi mai variate mişcări. de natură a determina existenţa a trei tipuri de conducere articulară: 1. articulaţii care realizează legătura dintre coloana vertebrală şi alte segmente osoase. articulaţiile proprii. realizate între vertebre 2. având ca efect apropierea policelui de corp.Ca urmare a diferitelor mişcări. 2. în organism nefuncţionând de obicei o singură articulaţie. În acest tip de articulaţii amplitudinea mişcărilor este mai mare decât la nivelul articulaţiilor cu conducere osoasă. pronaţie-supinaţie şi circumducţie. segmentele corporale se aşază în diferite poziţii. Abducţia este mişcarea opusă. extensiei. având ca efect îndepărtarea respectivului membru sau segment de membru de planul sagital al corpului. Pronaţia reprezintă rotaţia unui segment de membru în jurul propriului ax. Studiul sistematic al articulaţiilor omului Articulaţiile coloanei vertebrale La nivelul coloanei se deosebesc 2 grupe de articulaţii 1.

Articulaţia temporo-mandibulară uneşte mandibula cu osul temporal. Mişcarea de rotaţie se produce în articulaţia atlanto – axoidiană. Articulaţiile proceselor transverse sunt realizate cu ajutorul ligamentelor intertransverse. Pe lângă discul intervertebral corpurile vertebrale sunt legate cu ajutorul a două ligamente dispuse de-a lungul întregii coloanei. anume ligamentul vertebral longitudinal anterior şi ligamentul vertebral longitudinal posterior. cu excepţia atlasului care se articulează cu occipitalul şi a ultimei vertebre caudale.) Articulaţiile proceselor spinoase sunt realizate cu ajutorul ligamentelor interspinoase şi al ligamentului supraspinos. Marea majoritate sunt imobile. înclinarea laterală. Este o articulaţie sinovială de tip condilian. Articulaţia atlanto . Suprafeţele articulare sunt 2 cavităţi situate la nivelul temporalului şi cei 2 condili ai mandibulei. La nivelul coloanei se execută mişcări de flexiune. Articulaţiile coloanei vertebrale cu craniul Se realizează prin intermediul unui aparat articular situat între occipital şi primele două vertebre cervicale. Biomecanica coloanei. articulaţiile lamelor vertebrale sunt sindesmoze realizate de ligamentele galbene c. Este o diartroză de tip trohoid. numite suturi. de culoare albicioasă inclus în porţiunea periferică numită inel fibros reprezentând un chenar de fibre conjunctive.occipitală şi articulaţia atlanto . b. Se disting 2 grupe articulare: articulaţia atlanto .Articulaţiile proprii coloanei Unesc 2 vertebre între ele. 20 . extensie.axoidiană uneşte atlasul cu axisul. a. rotaţie. Acestea sunt fibrocartilaje alcătuită dintr-o parte parte centrală numită nucleu pulpos. Mişcările de flexie – extenise se produc în articulaţia atlanto – occipitală. cilindrul osos fiind reprezentat de dintele axisului iar inelul osteofibros de feţişoara articulară a atlasului completată de ligamentul transvers. Articulaţiile capului Sunt de 2 tipuri. Este o articulaţie sinovială de tip condilian. elastic. atalsul împreună cu craniul deplasându-se faţăde dintele axisului. Biomecanica articulaţiilor cranio . având 2 grupe laterale şi una medială.) Articulaţiile apofizelor articulare sunt articulaţii sinoviale plane. extensiune.) articulaţiile corpurilor vertebrale sunt articulaţii cartilaginoase de tipul simfizelor realizate prin intermediul discurilor intervertebrale. una singură fiind mobilă articulaţia temporo-mandibulară. circumducţie. mişcare laterală şi rotaţia capului. având o deosebită importanţă funcţională. Vertebrele sunt unite printr-o varietate de dispozitive de unire distingându-se mai multe subgrupe articulare. înclinare laterală. fiecare vertebră articulându-se cu alte 2 vertebre una dispusă cranial şi una dispusă caudal. Cele laterale unesc apofizele articulare ale atlasului şi axisului. Articulaţia atlanto . Suprafeţele articulare sunt condilii occipitali şi cavităţile articulare de pe faţa cranială a maselor laterale ale atlasului. condilii occipitali deplasându-se pe suprafeţele articulare ale atlasului.axoidiană. Articulaţia atlanto – axoidiană mediană uneşte dintele axisului cu scobitura de pe faţa dorsală a arcului anterior a atlasului.occipitală uneşte occipitalul cu atlasul.vertebrale: flexie. Mişcările efectuate de coloana vertebrală rezultă din însumarea mişcărilor realizate în fiecare articulaţie dintre 2 vertebre.

La realizarea acestei articulaţii participă trei oase: humerus. Grupul anterior Articulaţiile condro-sternale sunt articulaţii plane care leagă cartilajele coastelor adevărate cu sternul. Grupul posterior. b. În această articulaţie au loc mişcări de coborâre . clavicula şi întregul membru toracal mişcându-se pe stern. Mijloacele de unire sunt: capsulă articulară şi ligamente.) articulaţia sternoclaviculară: este o diartroză în formă de şa. articulaţie numită transverso-costală. Articulaţiile membrului toracal liber Se împart în mai multe subgrupe Articulaţia dintre centura scapulară şi humerus se numeşte scapulo-humerală. proiecţia înainte şi înapoi. Articulaţiile dintre coaste şi vertebre sunt reprezentate de articulaţiile dintre corpurile a 2 vertebre şi capul unei coaste. Mijlocul de articulare este capsula articulară întărită de un aparat ligamentar. extensia. Suprafeţe articulare: condilul humeral şi o parte din epifizele proximale ale ulnei şi radiusului.Biomecanică: mişcările acestei articulaţii sunt rezultat al tipului de hrănire al diferitelor specii. Au loc 2 tipuri de mişcări importante: ridicare şi coborâre. proiecţie dorsală sau retropulsie. numite articulaţiile capetelor costale şi pe de altă parte de articulaţiile dintre procesul transvers ale unei vertebre şi tuberculul unei coaste. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi 3 ligamente. adducţie şi abducţie. Un grup posterior reprezentat de articulaţii dintre vertebre şi coaste şi un grup anterior cuprinzând articulaţiile cu sternul şi articulaţiile cartilajelor costale. Epifizele ulnei şi radiusului sunt unite între ele printr-un ligament. plană care uneşte acromionul scapulei cu extremitatea laterală a claviculei. Ambele sunt articulaţii plane de tip sinovial întărite de o serie de ligamente. acţionând sincron. Este o articulaţie sinovială de tip sferoidal. proiecţie ventrală sau propulsie. lateralitate. 21 . Biomecanica toracelui este legată de actul respiraţiei care necesită o succesiune de 2 timpi: dilatare şi revenire Articulaţiile membrului toracal Articulaţiile centurii scapulare Se împart în 2 grupe a. Mijlocul de unire. uneşte porţiunea medială a claviculei cu sternul şi primul cartilaj costal. capsulă articulară şi ligamentul acromioclavicular.) articulaţia acromioclaviculară (între claviculă şi omoplat) este o articulaţie sinovială. Articulaţia dintre oasele braţului şi antebraţului (cotul).ridicare.doar mişcări de flexie şi extensie. radius şi ulna. Biomecanica: . Articulaţiile intercondrale unesc cartilajele coastelor 6 şi 10. circumducţie şi rotaţie. Articulaţiile toracelui Se împart în 2 grupe. Biomecanica articulaţiei sternoclaviculare este foarte importantă pentru mişcările întregului membru toracal. recent evolutiv având la om funcţia legată de a vorbi. Biomecanica: flexiunea reprezintă proiecţia înainte a membrului.

extensie. Articulaţiile mâinii sunt de mai multe tipuri în funcţie de oasele pe care le unesc: Articulaţiile intercarpiene unesc oasele carpiene între ele. Articulaţia dintre oasele braţului şi mâinii (încheietura mâinii) : uneşte radiusul şi primul rând de oase carpiene. suprafeţele articulare fiind reprezentate de suprafeţele auriculare ale sacrului şi coxalelor. Între femur şi tibie există 2 meniscuri care aderă de tibie. Articulaţiile carpometacarpiene (dintre carpiene şi metacarpiene) sunt în general articulaţii plane în care au loc mişcări extrem de reduse. Biomecanica: flexie. înclinare laterală. Mijloacele de unire: capsulă articulară şi ligamente. circumducţie şi rotaţie. Articulaţiile metacarpofalangiene sunt diartroze de tip elipsoid. rotaţie. Excepţia o reprezintă articualţia dintre carpianul policelui şi matacarpianul corespunzător. având o deosebită importanţă funcţională. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi de ligamente. inelul osteofibros fiind reprezentat de ulnă complectată de ligamentul inelar iar cilindrul osos este alcătuit de capul radiusului.simfiza pubiană uneşte cele 2 oase pubiene fiind situată în partea ventrală a pelvisului. Aceasta este o articulaţie sinovială în formă de şa. abducţie. Mijloace de unire: capsulă articulară şi ligamente. Biomecanica: flexie. Uneşte 3 oase: femur. în care se produc mişcări foarte reduse. Biomecanica: mişcări de pronaţie şi supinaţie. fiind articualţii plane. Mijlocul de unire: capsulă articulară întărită de ligamente. Biomecanica: flexie şi extensie.Articulaţiile proprii antebraţului interesează articualţiile dintre ulnă şi radius. Articulaţia dintre oasele copsei şi ale gambei (genunchiul). 22 . În afara acestor articulaţii proprii fiecărui coxal. Articulaţia radio-ulnară distală este tot o articulaţie sinovială trohoidă. Articulaţia radio-ulnară mediană uneşte diafizele celor 2 oase prin intermediul unei membrane interosoase.extensie. . Anterior există ligamentul rotulian. Articulaţia radioulnară proximală este o diartroză trohoidă. dorsal se află ligamentele încrucişate situate în fosa intercondiliană a femurului. tibie şi rotulă. Cele două oase se articulează atât la nivelul epifizelor cât şi la nivelul diafizei. sinovială de tip sferoidal. extensie. adducţie şi abducţie. pe laturi se află ligamentele colaterale.articulaţia sacro-iliacă este o articulaţie sinovială. tibial şi fibular. . Articulaţii interfalangiene sunt diartroze de tip trohlean. articulaţia dintre femur şi tibie este o articulaţie condiliană. permiţând existenţa unor mişcări de flexie . adducţie. Este o articulaţie mobilă. Este cea mai mare articulaţie din organism. Articulaţia dintre femur şi rotulă este o articulaţie trohleană. Articulaţia centurii pelviene cu femurul se numeşte articulaţie coxo-femurală şi uneşte coxalul cu femurul. Biomecanica: flexie şi extensie. Articulaţiile membrului pelvian Articulaţiile centurii pelviene Cele 3 oase care compun coxalele sunt unite la copii prin intermediul unei sincondroze care se osifică la adolescenţă. adducţie şi abducţie. aceste oase se unesc atât între ele cât şi cu osul sacru. Datorită acestei articulaţii policele este opozabil.

simplu la un capăt. care leagă cuneiformele şi cuboidul pe de o parte de metatarsiene. Este o articulaţie sinovială de tip trohlean. şi unu triplu la celălalt .muşchi la care între fibrele musculare şi tendon nu mai există continuitate. ce permit mişcări extrem de reduse. fiind în general articulaţii plane. turtiţi sau laţi şi în formă de evantai. Articulaţia dintre oasele gambei şi ale piciorului se realizează între epifizele distale ale tibiei şi fibulei şi osul talus.muşchi simplu. corpul muscular. Biomecanica: flexie şi extensie.muşchiul dinţat – cu mai mult de 4 inserţii pe un capăt. cu ajutorul cărora se inseră pe diferite suporturi. adducţie şi abducţie. scurţi. Articulaţiile intertarsiene leagă cele 7 oase tarsiene. Articulaţiile interfalangiene sunt articulaţii sinoviale de tip trohlean. fibrele fiind dispuse oblic pe tendon. având ambele capete simple .simplu la un capăt.muşchi digastrici: cu 2 corpuri separate printr-un tendon intermediar 23 . Sistemul muscular Miologia este ramura anatomiei care studiază muşchii şi anexele acestora.Articulaţiile proprii oaselor gambei unesc între ele tibia şi fibula.muşchi triceps .simplu la un capăt.muşchi biceps. Biomecanica: mişcări limitate de alunecare. care este partea contractilă a acestuia şi 2. un muşchi poate fi: . În raport cu forma corpului muscular muşchii pot fi: . bifurcat la celălalt . şi cvadruplu la celălalt . Articulaţia tibio-fibulară distală este o sindesmoză realizată între epifizele distale ale tibiei şi fibulei între care se află un ligament interosos.muşchi cu fibrele musculare sunt situate în prelungirea directă a tendonului . în care au loc mişcări de flexie – extensie.Articulaţia tibiofibulară proximală este o diartroză plană. Mijloacele de unire: capsulă articulară şi ligamente. Clasificarea muşchilor: se realizează după diferite criterii După formă. Tibia şi fibula se articulează între ele atât la nivelul epifizelor cât şi la nivelul diafizelor. realizează mişcări de flexie şi extensie.muşchiul cvadriceps . Configuraţia externă a muşchilor Muşchiul are două componente: 1. Articulaţia tibio-fibulară mediană uneşte diafizele prin intermediul unei benzi fibroase numită membrană interosoasă. tendoanele. După modul de grupare al fasciculelor musculare în raport cu tendoanele pot fi: . Articulaţii metatarso-falangiene sunt diartroze de tip elipsoidal. muşchii pot fi: lungi. După numărul capetelor de origine.muşchi monogastrici: cu un singur corp . Articulaţii tarso-metatarsiene sunt diartoze plane.

dacă rezistenţele sunt egale şi mici muşchiul se scurtează la ambele capete. forţă şi eficienţă în concordanţă cu cauzele care le-au deteminat. muşchi rotatori. în organism neacţionând de obicei un singur muşchi. care implică obligator şi existenţa grupei musculare şi implicit a mişcării contrarii. muşchii se asociază în grupe funcţionale. De obicei rezistenţa la unul din capete este mai mare fapt care va determina tipul mişcării într-o anumită direcţie. muşchi extenori. Inserţiile musculare Sunt reprezentate de tendoane.muşchi metamerizaţi: au mai mult de 2 corpuri. mişcări reprezentând în ultimă instanţă reacţii la diverşi stimuli din mediu. . Toţi muşchii care realizează flexia antebraţului pe braţ sunt sinergişti. 24 . ci un grup de muşchi asociaţi în vederea realizării unui anumit act motor. Anexele muşchilor scheletici Sunt elemente anatomice implicate în protecţia şi facilitarea funcţională a muşchilor. Sinergiştii sunt acei muşchi care efectuează toţi o definită mişcare într-o definită articulaţie. În mod convenţional unul din cele 2 capete de inserţie ale muşchiului: capătul proximal se numeşte origine.dacă ambele capete sunt fixe contracţia este statică ambele inserţii rămânând imobile.dacă rezistenţa întâmpinată la cele 2 capete este inegală extremitatea care întâmpină rezistenţa mai mare rămâne fixă cealaltă se deplasează spre prima. muşchi adductori. Agoniştii şi antagoniştii reprezintă grupe musculare definite pe baza efectuării unor mişcări oposite. care în general se inseră pe oase. Punctul fix şi cel mobil se pot inversa în funcţie de condiţiile date. muşchi pronatori.muşchi profunzi După numărul articulaţiilor peste care trec muşchii se împart în trei grupe: . Sunt termeni de relaţie.poliarticulari După mişcarea realizată în articulaţii există: muşchi flexori.muşchi superficiali . astfel flexorii sunt agonişti şi extensorii antagoniştii lor. având deci o deosebită conotaţie adaptativă.. iar extremitatea distală se numeşte inserţie terminală. În funcţie de situaţie acelaşi cap poate fi fix într-un caz şi mobil în altul. Fasciile musculare sunt membrane conjunctive cu grosime variabilă care învelesc un muşchi individual sau un grup de muşchi. În scopul realizării diferitelor mişcări cu o viteză. . mai rar pe piele sau chiar pe tendoanele altor muşchi.biarticulari . muşchi abductori. Bivalenţa funcţională a muşchiului Muşchiul poate acţiona asupra ambelor capete prin intermediul cărora se inseră putându-le deplasa pe amândouă. promtitudine. Există trei posibilităţi: . muşchi supinatori. elementele pe care e fixat apropiendu-se între ele. Modalităţi de acţiune grupată a muşchilor Funcţia musculaturii scheletice în organism rezidă în efectuarea anumitor mişcări. Astfel ambele extremităţi ale muşchiului sunt considerate mobile.mono sau uniarticulari . Grupele funcţionale cuprind muşchii care efectuează anumite mişcări la nivelul unor anumite articulaţii. După poziţie şi raporturi muşchii sunt: .

) depresorul sprâncenei este situat medial faţă de precedentul între rădăcina nasului şi pielea sprâncenului. a. Este cel mai voluminos şi mai puternic muşchi pielos. Se numesc pieloşi fiindcă una din inserţiile lor se realizează la nivelul pielii feţei. Se împart în mai multe grupe: 1. Constituie suportul muscular al buzelor.) Muşchii regiunii orificiului bucal sunt o grupare musculară bine dezvoltată. Funcţia lor primordială la mamifere constă în modificarea diametrului deschiderilor nazale intervenind în adulmecat. Muşchii occipitofrontal muşchi lat. Muşchii mimicii Determină mimica. Acesta este o bandă fibroasă care acoperă bolta craniului. având un segment labial şi unul marginal.) muşchii pleoapelor sunt situaţi la baza orbitelor din muşchii motori ai pleoapelor. Acţiune: închiderea gurii. respiraţie şi olfacţie. Acţiunea: porţiunea palpebrală apropie pleoapele închizând ochii în condiţii normale. Se împarte în 2 grupe: central şi periferic. b. Acţiune: ridică pielea regiunii sprâncenii. Astfel acţionează prin deformarea pielii deplasând-o înspre inserţia osoasă. Prezintă o inserţie lungă în formă de potcoavă cu deschiderea orientată anterior situată pe procesul alveolar al maxilei şi mandibulei de unde se fixează pe pielea din regiunea comisurii bucale. deci expresiile faciale traducătoare ale stărilor psihice. c. Porţiunea lacrimală favorizează scurgerea lacrimilor. Se grupează în jurul orificiilor faciale funcţiile lor fiind legate de alimentaţie. Dacă gura este goală trage comisurile acesteia intervenind în râs sau plâns. Grupul periferic este mai complex având mai mulţi muşchi. 4. Grupul central este alcătuit dintr-un singur muşchi.) muşchiul orbicular al ochiului se află în interiorul pleoapelor şi pe circumferinţa orbitelor. a. Acţiune: coboară sprâncenele. Porţiunea orbitală intervine în închiderea forţată a ochilor. porţiunea lacrimală situată în zona sacului lacrimal.Studiul sistematic al muşchilor corpului uman Muşchii capului Se împart în 2 grupe: muşchi mimicii sau pieloşi şi muşchii masticatori. Pe ansamblu intervine atât în râs cât şi în plâns. 2.) muşchiul buccinator: este amplasat pe laturile cavităţii bucale reprezentând suportul muscular al obrajilor.) Muşchii nasului.) muşchiul corugator al sprâncenei este un muşchi mic care se inseră pe arcade terminal inserându-se pe pielea regiunii mijlocii a sprâncenei. Fasciculele sunt paralele cu cele 2 linii de inserţie. Are 3 porţiuni: palpebrală – situată în interiorul pleoapelor. anume orbicularul gurii. 25 . Acţiune: deplasarea sprâncenei medio-inferior. Acţiune: când cavitatea bucală este plină presează asupra conţinutului acestuia pe care îl expulzează. 3. prezintă o porţiune occipitală şi una temporală între care se află aponevroza epicraniană porţiunea frontală se inseră pe pilea regiunii sprâncenelor. orbitală – inserată pe circumferinţa orbitei. I.) muşchii boltei craniene sunt 2 muşchi care se inseră cu un capăt pe aponevroza epicraniană.

Este situat între faţa laterală a lamei pterigoidiene laterale şi procesul condilian al mandibulei.) Muşchiul ridicător al buzei superioare: situat lateral de precedentul între corpul maxilei şi pielea buzei superioare. Inserţie pe procesul coronoidian al mandibulei. 26 . Acţiune: propulsia mandibulei. c.) Muşchiul zigomatic mare: este puternic situat între osul zigomatic şi comisura gurii.) Muşchiul maseter: este situat superficial fiind evident în timpul masticaţiei. Când acţionează unilateral.) Muşchiul ridicător al unghiului gurii: situat profund între maxilă şi comisura gurii. Acţiune: ridicarea şi deplasarea posterioară a mandibulei. Origine: fosa temporală. 2. Acţiune: ridică colţul gurii. Acţiune: coboară buzele exprimând tristeţe. Inserţia terminală: este la nivelul părţilor mediale ale ramurilor mandibulei.)Muşchii urechii externe intervin în mişcările pavilionului urechii.) Muşchiul pterigoidian lateral: muşchi scurt şi gros dispus perpendicular pe ramurile mandibulei.) Muşchiul coborâtor al unghiului gurii: situat între mandibulă şi pielea din zona comisuri bucale. Muşchiul sternocleidomastoidian este muşchi de tip biceps. Sunt muşchii motori ai mandibulei care au rol în masticat şi vorbit. intervine în râs. unilateral înclină capul înspre muşchiul care se contractă. Muşchii masticatori Sunt 4 la număr. lung şi puternic. între pielea din zona claviculei şi a scapulei şi mandibulă şi pielea regiunii faciale inferioare. este cel mai puternic muşchi masticator. Muşchii posteriori realizează o unitate morfologică cu muşchii spatelui. Acţiune: în contracţia bilaterală flexia capului şi a gâtului. Acţiune: ridicarea şi propulsia mandibulei. obligator o inserţie fiind pe mandibulă. fiind un muşchi puternic. Are 2 inserţii inferioare: una pe stern şi una pe claviculă. Cranial se inseră pe mastoide (pe osul temporal).) Muşchiul ridicător al buzei superioare şi al aripii nasului: are formă alungită fiind situat între procesul frontal al maxilei şi pielea buzei superioare şi aripa nasului. Origine: marginea inferioară a arcadei zigomatice. Muşchii laterali ai gâtului sunt dispuşi de la suprafaţă spre profunzime în următoarea ordine: Muşchiul platisma sau pielosul gâtului este un muşchi trapezoidal. e. Se inseră în fosa pterigoidiană a sfenoidului. 3. d. Coboară unghiului gurii. 4. la om fiind regresaţi. muşchii masticatori realizează mişcarea de lateralitate.) muşchiul temporal: are forma unui evantai situat în fosa temporală. 1. Inserţia terminală:pe feţele laterale a ramurilor mandibulei. Acţiune: ridică buza superioară şi aripa nasului intervenind în zâmbet. II. 5. Au ambele inserţii pe oase. situat superficial. anteriori şi posteriori. Acţiune: coborârea buzei. f.b. Muşchii gâtului Muşchii gâtului se împart în trei grupe: laterali. Acţiune: ridică buza. g.) Muşchiul coborâtor al buzei inferioară: situat între mandibula şi buza inferioară.) Muşchiul pterigoidian medial: este situat profund.

Muşchiul drept anterior al capului situat între partea anterioară a maselor laterale a atlasului şi bazele occipitalului. Muşchiul stilohioidian este situat între procesul stiloidian al osului temporal şi osul hioid. Acţiune: ridică hioidul. Muşchiul sternohioidian este muşchi lung. cu baza orientată median. Lateral se inseră pe claviculă şi scapulă. situat între articulaţiile sternoclaviculare şi hioid. Cei superficial reprezintă musculatura osului hioid. tirohioidian intervin în degluţie şi secundar în masticaţie. Acţiune: trage medial centura scapulară. Milohioidianul este un muşchi lat. Muşchii spatelui se împart în două grupe distincte evolutiv: musculatura extrinsecă şi musculatura intrinsecă a spatelui. Tendonul intermediar e dispus deasupra hioidului străbătând tendonul stilohioidionului. Omohioidianul este situat între marginea superioară a scapulei şi hioid. Formează planşeul cavităţii bucale. Geniohioidianul este un muşchi îngust situat deasupra părţii mediane a precedentului între mandibulă şi hioid. Acţiune coboară hioidul. Muşchii superficiali ai spatelui sunt dispuse în 2 planuri: superficial cu 2 muşchi trapezi şi latisim şi profund cu 5 muşchi: ridicătorul scapulei. Muşchiul lung al gâtului situat între corpurile ultimelor 3 vertebre cervicale. omohioidian. Au acţiune în flexia capului şi a gâtului. Muşchii regiunii anterioare a gâtului sunt superficiali şi profunzi. cei 2 dinţaţi posteriori şi spleniusul. Acţiune intervine în înghiţit. Are o porţiune mastoidiană şi una mandibulară. ai toracelui şi ai abdomenului. 27 . coboară mandibula. Muşchii trunchiului Se împart în muşchii spatelui. mijlociu şi posterior ocupând planul profund al zonei laterale a gâtului. romboidul. stilohioidian. muşchii subhioidieni: sternohioidian. a primelor 3 toracale şi atlas. Sternohioidianul este situat între manubriul sternal şi cartilajul hioid. Musculatura extrinsecă cuprinde muşchi care leagă membru toracal de scheletul axial şi care nu aparţin ca orogine părţii dorsale a trunchiului. geniohioidian. Acţiune: coboară mandibula sau ridică hioidul. Muşchii drept lateral al capului situat între procesul transvers al atlasului şi occipital. Are o bază largă de inserţie pe occipital şi procesele spinoase ale vertebrelor C7-T12. Acţiune: înclină lateral capul. Muşchiul trapez este un muşchi lat în formă de triunghi. milohioidian. situat între mandibulă şi hioid. intevenind în deglutiţie (înghiţit). localizat între cartilajul tiroid şi osul hioid. Muşchii profunzi sau prevertebral intervin în flexia şi extensia capului şi a gâtului.Muşchii scaleni sunt 3 muşchi: anterior. Deplasează laringele în jos. Tirohioidianul este un muşchi mic. Muşchiul digastric este situat în partea antero-lateral al gâtului. Acţiune: coboară hioidul. Acţiune: coboară mandibula sau ridică hioidul. În funcţie cu raportul faţă de osul Hioid se împart în 2 grupe: suprahioidieni: digastric.

Medial are o inserţie largă pe ultimele trei sau patru coaste. Muşchii extrinseci sunt comuni toracelui şi membrului toracal. Lateral se inseră pe tuberculul mare al humerusului. Dinţatul posterior şi superior este situat între procesele spinoase ale vertebrelor C6T3 şi feţele externe ale coastelor 2-5. Planul superficial dispus dedesubtul în musculaturii extrinsece fiind constituit dintr-un complex muscular orientat cranio-caudal situat în şanţurile costo-vertebrale. Acţiune: ridică omoplatul. Uneşte bazinul cu coloane vertebrală şi toracele. După numărul de vertebre peste care se întind se deosebesc 3 unităţi: muşchiul semispinal sare peste 4 vertebre. Muşchii toracelui Pereţii antero-laterali ai toracelui cuprind 2 categorii de muşchi: extrinseci şi intrinseci. Prezintă o masă comună situată caudal în zona scheletului regiunii sacro-lombare. Muşchiul ridicătorul scapulei este situat între procesele transverse ale primelor patru vertebre cervicale şi unghiul superior al scapulei. Planul profund este alcătuit din muşchi scurţi. fie procesele transverse numindu-se intertransverşi. Acţiune: ridică coastele intervenind în inspiraţie. Acţiune: coboară membrul ridicat. 28 . Romboidul este situat între procesele spinoase de vertebre C6-T4 şi marginea medială a scapulei. terminal se inseră pe ultimele patru coaste.) muşchiul ilio-costal: leagă bazinul de coaste. muşchii rotatori leagă 2 vertebre învecinate sau sar peste o vertebră. diferitele segmente vertebrale între ele şi aceasta cu cutia cranială. Planul intermedial este alcătuit din muşchii care unesc procesul transvers al unei vertebre cu procesul spinos al unei vertebre superioare. având o dispoziţie paralelă cu aceasta.) Pectoralul mic este situat dedesubtul precedentului între feţele antero-laterale ale coastelor 3-5 şi procesul coracoid al scapulei. stern.) muşchiul longissimus este situat medial de precedentul de la masa comună la mastoidă 3. Musculatura intrinsecă a spatelui reprezintă musculatura motoare a coloanei vertebrale. cartilajele primelor 6 coaste şi pe teaca muşchiului drept abdominal. 1. 2.) Pectoralul mare este un muşchi lat superficial. care unesc fie procesele spinoase a 2 vertebre învecinate numindu-se interspinoşi.Muşchiul latisim sau Marele dorsal. legând aceste două unităţi. Acţiune: deplasează scapula caudal şi ventral. este cel mai mare (lat) muşchi al omului. muşchii multifizi sare peste 2 sau 3 vertebre. Acţiune: adducţia membrului. procesele spinoase ale ultimelor cinci sau şase vertebre toracale. Prezintă 3 planuri: superficial.) muşchiul spinal este situat cel mai medial unind procesele spinoase ale vertebrelor diferitelor regiuni. creasta sacrală medială şi creasta iliacă. vertebrele lombare. Se inseră pe claviculă. intermediar şi profund. Este reprezentat de muşchiul extensor sau erector al coloanei vertebrale. Intervin atât în biomecanica toracelui cât şi a membrului toracal. 2. Cranial masa comună se împarte în 3 ramuri: 1. coastele între ele şi coastele de vertebre. Lateral se inseră pe humerus. Dinţatul posterior şi inferior este situat între procesele spinoase ale ultimelor două vertebre toracale şi ale primelor două vertebre lombare. Acţiune: coboară coastele intervenind în expiraţie.

Inserţia diafragmei este reprezentată de circumferinţa inferioară a toracelui. Acţiune: în contracţia unilaterală roteşte trunchiul iar bilateral intervine în flexie. În regiunea posterioară a abdomenului se află muşchiul pătrat lombar care e situat pe laturile coloanei între procesele costiforme ale primelor 4 vertebre lombare. inferiori sau perineali. Acţiunea: flexia toracelui pe bazin. 2.3. Acţiune: intercostalii externi ridică coastele fiind inspiratori. în partea medio-ventrală a abdomenului. Muşchii regiunii antero-laterale 1. Acţiune: înclină coloana pe partea muşchiului contractat.) Dinţatul anterior se inseră pe coaste. muşchiul coccigian şi muşchiul sfincterului anal extern. aorta şi vena cavă inferioară. intercostalul extern întinzându-se de la extremitatea vertebrală până la articulaţia dintre coaste şi cartilajul costal. Acţiune: mărirea diametrului toracic.) Muşchii ridicători ai coastelor sunt situaţi profund în spatele intercostalilor interni.) Muşchiul transvers abdominal este situat profund între faţa medială a cartilajelor coastelor 7-12. coasta 12 şi creasta iliacă.) Oblicul intern situat dedesubtul precedentului având fibrele dispuse invers decât acestea. Acţiune: strânge abdomenul ca un brâu. Diafragma este un perete muscular . Acţiune: ridică coastele intervenind în respiraţie.aponevrotic. Sunt mai scurţi decât spaţiul dintre 2 coaste. 1. intervenind în inspiraţie. Se inseră pe creasta iliacă de unde se îndreaptă spre ultimele 3 coaste şi teaca dreptului abdominal. Muşchii regiunii inferioare formează planşeul cavităţii pelviene. Componenta musculară este situată lateral. 4. între procesele transverse ale vertebrelor C7-T11 şi zona unghiului coastei. muşchi superiori. posteriori. 2. Se află între cartilajele coastelor 5-7. de unde se îndreaptă spre teaca dreptului abdominal. Sunt 3 muşchi: ridicătorul anal. Procesele costiforme ale vertebrelor lombare şi creasta iliacă. 3.) Dreptul abdominal este dispus longitudinal. Diafragma. care separă toracele de abdomen. Dacă punctul fix e pe torace deplasează scapula ventro-lateral. care formează pereţii abdomenului. Muşchii regiunii superioare a abdomenului sunt reprezentaţi de un singur muşchi. cea aponevrotică medial având forma unei frunze de trifoi.) Muşchii intercostali ocupă spaţiul dintre 2 coaste învecinate unul spre interior (spre cutia toracică) unul spre exterior. Prezintă trei canale de trecere numite hiaturi prin care trece esofagul. Acţiune: dacă puntul fix este pe scapulă ridică coastele intervenind în inspiraţie.) Muşchiul oblic extern situat în părţile laterale ale abdomenului pe feţele externe ale coastelor 5-7 de unde se continuă ventro-caudal spre pubis. Muşchii abdomenului Sunt muşchi laţi. Fibrele lor sunt orientate în direcţii opuse. Toţi muşchii laţi ai abdomenului intervin în realizarea presei abdominale care menţine poziţia organelor din abdomen. cei interni coboară coastele intervenind în expiraţie. Se împart în 4 grupe: anterolaterali. Muşchii intrinseci sunt muşchii motori ai coastelor. procesul xifoid şi simfiza pubiană. 29 . de unde se îndreaptă spre scapulă. Acţiune: în contracţia unilaterală are acţiune opusă cu a precedentului iar bilateral intervine în flexie.

Muşchii regiunii ventrale sunt în număr de 8 muşchi dispuşi pe 4 planuri. Acţiune: abducţia braţului 2.) Muşchiul supraspinos situat în fosa supraspinoasă a scapulei de unde se îndreaptă spre tuberculul mare al humerusului. Planul II reprezentat de un singur muşchi: flexor superficial al degetelor.) Bicepsul este muşchi lung. 3. Acţiune: adducţia braţului. Acţiune: flexia braţului şi parţial adducţie. Acţiunea: extensor al antebraţului Muşchii antebraţului Sunt muşchi lungi. Flexorul superficial al degetelor se inseră pe epicondilul humeral medial. coracobrahialul şi muşchiul brahial şi unul este situat dorsal: tricepsul.) Muşchiul brahial este situat între tuberozitatea deltoidiană şi procesul coronoid al ulnei. decât cei din grupul precedent. Se împart în 3 grupe: ventral. capul lateral amplasat pe faţa posterioară a humerusului. 30 . Muşchii braţului sunt muşchi masivi. Terminal se inseră pe tuberozitatea radiusului. Planul III alcătuit din 2 muşchi: flexor profund al degetelor şi flexor lung al policelui.) Muşchiul rotund mare este situat între unghiul inferior al scapulei şi tuberculul mic al humerusului. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ. Terminal se inseră pe tuberculul mare al humerusului. 4. Cranial se inseră pe claviculă şi spina scapulei. Flexorul ulnar al carpului este situat între epicondilul humeral medial şi osul pisiform. fusiform. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ.) Muşchiul coracobrahial este situat între procesul coracoidian al scapulei şi faţa medială al humerusului. Acţiune: rotaţia în afară a humerusului. Au o deosebită importanţă funcţională. având 2 capete unu scurt situat pe procesul coracoidian al scapulei. puternici în număr de 4. palmarul lung. 2. flexorul ulnar al carpului. Flexorul radial al carpului este situat între epicondilul medial al humerusului şi baza metacarpianului II. dorsal şi lateral. Inserţia terminală este la nivelul falangei medii a degetelor 2-5. Acţiune: pronaţia. Acţiune: flexia mâinii. mai puţin voluminoşi.Muşchii membrului toracal Muşchii centurii scapulare formează conturul umărului. intervenind în realizarea mişcărilor mâinii. dar mai numeroşi. 4.) Muşchiul triceps brahial este situat posterior având trei porţiuni de origine: capul lung se inseră sub cavitatea glenoidă al scapulei.) Muşchiul deltoid este cel mai superficial şi mai voluminos. 3. Terminal se împart în 4 ramuri continuate fiecare cu un tendon. flexor radial al carpului. al II-lea capul lung situat deasupra cavităţii glenoide a scapulei. terminal se inseră pe olecran. În zona falangei proximale tendoanele prezintă un orificiu destinat trecerii tendoanelor flexorului profund al degetelor.) Muşchiul infraspinos este situat în fosa infraspinoasă a scapulei. Acţiune: flexia autopodului. Rotundul pronator este situat între epicondilul humeral medial şi procesul coronoid al ulnei. Caudal se inseră pe tuberozitatea deltoidiană a humerusului. Planul IV alcătuit dintrun singur muşchi numit pătratul pronator. 1. 1. Acţiune: abducţie. Sunt în număr de 6. capul medial pe faţa posterioară a humerusului. dintre care 3 sunt situaţi ventral: bicepsul brahial. Planul I cu 4 muşchi: rotund pronator.

Lung extensor radial al carpului situat între marginea lateral al humerusului şi metacarpianul 2. Extensorul degetului mic se găseşte între epicondilul lateral şi ultimele 2 falange ale degetului mic. scurt extensor radial al carpului. Muşchii laterali ai antebraţului sunt reprezentaţi de 4 muşchi. care reprezintă originea acestora. 4.Flexorul profund al degetelor este situat sub precedentul având originea pe faţa anterioară a ulnei. Muşchiul scurt flexor al policelui. Flexorul lung al policelui este situat între faţa anterioară a radiusului şi falanga distală a policelui. Scurtul extensor radial al carpului situat între epicondilul lateral al humerusului şi metacarpianul 3. fiind dezvoltată în raport cu mişcările variate şi de mare precizie pe care le efectuează mâna omului. Brahioradialul situat între marginea laterală a humerusului şi epifiza distală a radiusului. Planul profund este alcătuit din 4 muşchi: lungul abductor al policelui. Acţiune: extensia degetului mic Extensorul ulnar al carpului între epicondilul lateral şi baza metacarpianului 5. Muşchiul opozant al policelui. Planul I: superficial cu 3 muşchi: brahioradial. Lungul extensor al policelui între faţa posterioară al ulnei şi falangele medii şi distale ale indicelui. faţa dorsală fiind lipsită de muşchi. Muşchiul extensor al degetului are originea în epicondilul humeral lateral. 2. muşchii regiunii mediane (eminenţă hipotenară) conţinând muşchii motori ai degetului mic şi 3. Acţiune: flexia policelui. Aceşti muşchi se împart în trei grupe: 1. realizând mişcarea de opoziţie a acestuia. Terminal se împarte în 4 tendoane care se înseră pe falangele distale ale degetelor 2-5 după ce au trecut prin orificiile tendoanelor flexorului superficial. Muşchiul scurt abductor al policelui. Tendoanele inserţiei terminale se unesc cu cele ale muşchilor interosoşi destinaţi degetului corespunzător. lungul extensor al policelui şi extensorul indexului.5. Terminal se inseră pe falangele medii şi distale ale degetelor 2. Planul II: profund muşchiul supinator. Musculatura mâinii Este deosebit de complexă. situaţi pe 2 planuri. Muşchiul adductor al policelui. Muşchii regiunii palmare mijlocii sunt lombricalii şi interosoşii Muşchii lombricali sunt patru muşchi situaţi în acelaşi plan cu tendoanele flexorului profund al degetelor. extensorul ulnar al carpului şi anconeul. lung extensor radial al carpului. muşchii regiunii laterale (eminenţă tenară) destinaţi policelui. scurtul extensor al policelui. 2. Lungul abductor al policelui situat între faţa posterioară al ulnei şi radiusului şi baza metacarpianului policelui. Muşchii regiunii dorsale Sunt în număr de 8 muşchi dispuşi pe 2 planuri: superficial cu 4 muşchi: extensorul degetelor. extensorul degetului mic. Muşchii eminenţei tenare sunt în număr de patru: 1. după care 31 . acţiunea: extensia degetelor. muşchii regiunii mijlocii ai autopodului reprezentaţi de muşchii interosoşi şi lombricali. Mâna prezintă elemente musculare numai pe faţa ventrală (palmară) şi la nivelul spaţiilor interosoase. Muşchii eminenţei hipotenare sunt tot în număr de patru. 3. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ. Scurtul extensor al policelui situat între faţa posterioară al ulnei şi radiusului şi falanga proximal al policelui.

formându-se la nivelul feţei laterale a corpului ultimei vertebre toracale şi a primelor patru lombare. 32 . alungit în sens cranio – caudal. fiind situat între suprafaţa gluteală a osului iliac şi linia aspră a femurului. acţionând ca abductor şi rotator în afară alcoapsei. Psoasul mare este fusiform. grupul exopelvian (dorsal) cu 10 muşchi (cei trei glutei: mare. adductorul lung. Acţiunea lor constă în flexia falangei proximale. pătratul femural). fiind înveliţi de fascia coapsei. numită “fascia lata”. Se pot clasifica în două grupe: 1. semimembranos şi semitendinos). Iliacul este un muşchi lat. acţiunea sa fiind identică cu a precedentului. obturatorul intern şi extern. Inserţia terminală se realizează pe falanga proximală şi pe tendonul extensorului.fuzionează cu tendonul muşchiului extensor destinat aceluiaşi deget. Marea dezvoltare a acestui muşchi la om este rezultatul rolului său în staţiunea bipedă. fiind alcătuit din două segmente: 1. Muşchiul gluteu (fesier) mare este cel mai voluminos şi superficial muşchi al regiunii posterioare a bazinului. acţionând unilateral înclină trunchiul. muşchiul iliac. iliopsoasul şi 2. grupul endopelvian (ventral) cuprinzând un singur muşchi. Muşchiul iliopsoas este situat în interiorul cavităţii abdominale şi a toracelui. scurt şi mare şi muşchiul gracilis) şi grupul posterior acţionând ca flexori ai genunchiului (muşchiul biceps femural. între metacarpienele II . mijlociu şi mic. fiind cel mai important flexor al articulaţiei coxofemurale. rotaţia şi abducţia stilopodului. Muşchii coapsei Constituie un grup muscular voluminos care acoperă complet femurul. Muşchiul gluteu (fesier) mijlociu are originea pe suprafaţa gluteală a osului iliac. Acţiunea este reprezentată de extensia. Musculatura membrului pelvian Muşchii centurii pelviene Reprezintă cea mai puternică şi mai voluminoasă concentrare musculară din organismul uman. Se împart într-un grup anterior care acţionează ca extensori ai articulaţiei genunchiului (croitorul şi cvadricepsul femural). Ambii muşchi fuzionează într-un corp comun care se inseră la nivelul trohanterului femural mic.V. Muşchiul gluteu (fesier) mic se întinde între suprafaţa gluteală a osului iliac şi trohanterul mare. Muşchii interosoşi sunt situaţi în spaţiul dintre două oase metacarpiene. un grup medial conţinând muşchii adductori (pectineul. Muşchiul piriform este un muşchi de formă triunghiulară. extensor şi rotator medial al coapsei. care ocupă fosa iliacă. fiind abductor. Acţiunea sa constă în flexia coapsei pe pelvis. inserţia terminală situându-se pe trohanterul mare. muşchiul psoas mare şi 2. cu baza situată la nivelul feţei anterioare a sacrului şi vârful la nivelul trohanterului mare. Acţiunea este reprezentată de flexia falangei proximale şi extensia celei distale şi mediale. tensorul fasciei late. piriform.

Acţiunea cvadricepsului este reprezentată de extensia gambei pe coapsă când acţionează în articulaţia genunchiului (fiind cel mai important extensor al acestei articulaţii) şi flexor al coapsă pe trunchi (doar dreptul femural) când acţionează în articulaţia coxofemurală. Tendonul de origine al semimembranosului este turtit asemeni unei membrane. şi doar în mod secundar adducţia acestuia.Muşchiul croitor este situat superficial. Muşchiul semimembranos este situat profund. având patru capete de origine: 1. unul lung format pe coxal şi unul scurt format pe linia aspră a femurului. inserţia terminală fiind amplasată în zona mediană a liniei aspre. extensor lung al halucelui. Muşchiul adductor scurt se formează pe pubis. Muşchiul adductor mare este cel mai voluminos şi mai dorsal muşchi al grupului median. situat între pube şi a tibie. Originea muşchiului se află pe coxal. dreptul femural care se formează pe coxal. prezentând două capete de origine. de unde se îndreaptă spre linia aspră a femurului. flexorul lung al halucelui. Musculatura gambei Formează o masă musculară dispusă asimetric în jurul celor două oase ale segmentului. situat între pubis şi linia aspră a femurului. astfel încât faţa medială. 2. tibialul posterior. avânduşi originea pe coxal şi inserţia terminală pe condilul tibial medial. 33 . Muşchiul cvadriceps femural este cel mai voluminos şi mai puternic muşchi al omului. grupul posterior cuprinzând muşchii flexori (triceps sural. grupul anterior. peronierul scurt) şi 3. 2. ai cărui muşchi acţionează ca extensori (tibialul anterior. avându-şi originea pe coxal şi inserţia terminală reprezentată de linia aspră şi de epicondilul femural medial. Cele două capete de origine fuzionează într-un corp comun care se inseră pe capul fibulei. inserţia fiind amplasată la nivelul feţei mediale a tibiei. localizat în partea superioară a feţelor laterale şi anterioară a femurului. Muşchiul gracilis este cel mai lung muşchi al grupului. flexorul lung al degetelor şi muşchiul popliteu). situat la nivelul trohanterului mare. vastul intermediar. Acţiune: extensia coapsei şi de flexia articulaţiei genunchiului. Muşchiul semitendinos este amplasat între coxal şi faţa medială a tibiei. neacoperite de musculatură. fiind singurul muşchi al regiunii care depăşeşte caudal articulaţia genunchiului. Acţiune identică cu a precedentului. fiind adductor şi rotator în afară al coapsei. Muşchiul adductor lung are originea pe pube. unele fibre depăşind-o la nivelul feţei anterioare şi inserându-se pe tuberozitatea tibiei. Are tendonul terminal foarte dezvoltat. Acţiunea constă în extensia coapsei pe pelvis (porţiunea lungă) şi flexie în articulaţia genunchiului (ambele segmente). Acţiunea este reprezentată de adducţia coapsei. inserat pe linia aspră şi 4. dedesubtul semitendinosului. Muşchiul pectineu este cel mai superficial muşchi median a coapsei. Cele patru capete de origine fuzionează formând un corp comun. Acţiunea sa constă în adducţia coapsei. care se inseră la baza patelei. Acţiunea sa principală este flexia stilopodului pe trunchi. Acţiunea este reprezentată de adducţia coapsei. grupul lateral (peronierul lung. marginea anterioară a tibiei şi cele două maleole rămân superficiale. 3. vastul medial. fiind cel mai lung muşchi al omului. vastul lateral. Muşchiul biceps femural ocupă zona posterolaterală a coapsei. Musculatura gambei se clasifică în trei grupe: 1. Acţiunea constă în flexiunea coapsei pe bazin. extensor lung al degetelor).

Muşchiul extensor lung al degetelor are originea pe marginea anterioară. spre deosebire de membrul toracal.falangiene. la nivelul căreia se împarte în patru tendoane destinate degetelor II . grupul lateral. corpul muscular divizându-se în trei fascicole destinate degetelor II . Muşchii plantei sunt mai numeroşi decât anteriorii. Musculatura piciorului Pe baza localizării topografice. la jumătatea segmentului. împărţindu-se în trei grupe: 1.V. Muşchiul extensor scurt al halucelui se inseră pe faţa superioară a calcaneului şi articulaţia metatarso . 2. grupul medial destinat halucelui (abductorul halucelui. la nivelul segmentelor craniale ale tibiei şi fibulei. supinaţia şi adducţia piciorului şi de flexia degetelor. unde se inseră pe falanga a treia. Muşchiul triceps sural ocupă planul superficial al regiunii dorsale a gambei. supinaţia şi adducţia picioarului şi ca rezultat al faptului că gemeni depăşesc cranial articulaţia genunchiului. de unde se îndreaptă spre plantă.Muşchiul tibial anterior este cel mai medial şi mai voluminos muşchi al grupului. tendonul lui Ahile. fiind cel mai important flexor al piciorului.abductor al piciorului. acţionând ca flexor al acestuia şi extensor al autopodului. Muşchiul flexor lung al halucelui se situează lateral faţă de precedenţii. situat profund. acţionând ca extensor şi pronator . Cele trei elemente formează un corp comun. destinat degetului mic (abductorul degetului mic şi 34 . Muşchii dosului piciorului sunt doi la număr. care se inseră la nivelul articulaţiei metatarso .V. aici existând şi muşchi proprii dosului piciorului. care se termină brusc. Acţiune: extensia degetelor. care se inseră pe faţa posterioară a calcaneului. unul medial (inserat pe condilul femural medial) şi unul lateral (inserat pe condilul femural lateral). Muşchiul extensor lung al halucelui îşi are originea pe feţa medială a fibulei şi inserţia terminală pe a doua falangă a halucelui. flexorul scurt al halucelui şi adductorul halucelui). Muşchiul extensor scurt al degetelor. extensorul scurt al degetelor şi extensorul scurt al halucelui. continuându-se cu un tendon puternic (cel mai voluminos tendon al omului). îşi are originea pe faţa superioară a calcaneului. una mijlocie. capul fibulei.IV. Acţiunea constă în extensia. pot acţiona asupra acesteia. muşchii piciorului se împart în muşchii plantei şi muşchii dosului piciorului. Are trei capete de origine: gemenii. între faţa posterioară a fibulei. care se inseră pe falanga a doua şi două marginale. Acţiunea este reprezentată de flexia piciorului şi extensia degetelor II . Muşchiul flexor lung al degetelor are originea pe faţa posterioară a tibiei. fuzionând caudal într-un corp muscular comun şi solearul. faţa medială.V.falangiană a policelui. fiind astfel flexori ai gambei pe coapsă. Tendonul muşchiului se divide în patru ramuri. Este cel mai puternic pronator al piciorului. condilul tibial lateral. Muşchiul peronier scurt se întinde între faţa laterală a fibulei şi baza metatarsianului V. care se îndreaptă spre degetele II . fiind situat între condilul lateral al tibiei pe de o parte şi primul cuneiform pe de altă parte. fiind un extensor al halucelui. situate pe falanga a treia. Muşchiul peronier lung este situat între capul fibulei şi baza primului metatarsian şi cuneiform. Acţiune: extensia ambelor falange ale halucelui şi flexia piciorului. Acţiune: extensia. unde fiecare se împarte în alte trei ramuri. membrana interosoasă şi a doua falangă a halucelui. dedesubtul gemenilor.

Muşchii interosoşi ocupă spaţiile delimitate de metatarsiene. Ca o consecinţă a reducerii masivului facial. rezistenţa de greutatea corporală şi forţa de către tricepsul sural. cel mai numeros (flexorul scurt al degetelor. Pârghiile de gradul II au punctul de aplicare al rezistenţei situat la mijloc. punctul de sprijin este punctul de aplicare al forţei şi rezistenţa este greutatea care trebuie depăşită de muşchi. fiind pârghii de viteză. Două oase vecine unite printr-o articulaţie mobilă şi acţionate de un anumit muşchi formează o asemenea pârghie. grupul medial. Pârghiile de gradul III sunt cele mai numeroase tipuri de pârghii din organism. în extensia celorlalte două falange.V. În sistemele de pârgii de la nivelul aparatului locomotor al Vertebratelor. Acţiunea interosoşilor constă în flexia primei falange şi mult mai redus. deci musculatura cefei. Aici. Acţiunea este reprezentată de flexia primei falange. 35 . în acelaşi mod ca la autopodul membrului toracal. avându-şi originea pe calcaneu. la om la această pârghie s-a redus rezistenţa şi implicit forţa necesară realizării mişcării. lombricalii şi interosoşii). corpul muşchiului divizându-se în ramuri destinate degetelor II . Intervine în flexia halucelui. Muşchiul flexor scurt al degetelor este omologul flexorului superficial al degetelor de la membrul toracal. tendoanele inserându-se pe falanga a doua a acestor degete după ce au fost străbătute de tendoanele flexorului lung. forţa este reprezentată de muşchi. ca la articulaţia cotului. amplasaţi în spaţiile dintre tendoanele flexorului lung al degetelor. Muşchii lombricali sunt patru muşchi alungiţi. inserţia terminală fiind situată pe baza primei falange a degetelor II . acţionând cu pierdere de forţă.flexorul scurt al degetului mic) şi 3. Pârghiile de gradul I au punctul de spijin situat la mijloc. pârghiile biologice sunt de trei tipuri. Asemeni pârgiilor fizice. punctul de spijin fiind reprezentat de zona de contact dintre falange şi sol. Sistemul pârgiilor Aparatul locomotor în ansamblu acţionează în concordantă cu legile mecanicii. dar obţinând deplasare. iar forţa de musculatura cefei. rezistenţa este reprezentată de greutatea craniului orientată ventral. rezistenţa de greutatea segmentelor distale şi forţa de către bicepsul brahial şi de muşchiul brahial.IV. pătratul plantei. fiind prezente la membrul pelvian. muşchii şi oasele la nivelul cărora se inseră formând sisteme de pârghii. care le constituie originea. unde sprijinul se realizează între condilii occipitali şi atlas. în momentul ridicării acestuia de pe sol. II şi III. Muşchiul flexor scurt al halucelui are originea pe cuboid şi cuneiforme şi inserţia terminală pe haluce. de gradul I. putând fi reprezentate de articulaţia atlanto . spijinul este reprezentat de articulaţia cotului. împărţindu-se în interosoşi plantari şi interosoşi superiori.occipitală. Acţiunea constă în flexia celei de a doua falange pe prima. Modul de funcţionare al aparatului locomotor. Acţiunea de totalitate a musculaturii regiunii plantare a autopodului membrului pelvian constă pe lângă diferitele acţiuni particulare enunţate mai sus şi în menţinerea curburii boltei plantare.

fără sistem nervos. capacitatea unei fiinţe vii de a înţelege lucrurile înconjurătoare. este împărţit. sau al vieţii de relaţie.SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor alcătuite predominant din ţesut nervos specializat în recepţionarea. Din punct de vedere anatomic sistemul nervos se împarte în două componente: sistemul nervos central şi cel periferic. Funcţionarea sa generează starea de conştiinţă. Ca urmare a faptului că sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii.formă de cilindru uşor turtit antero – posterior . a devenit organul conştiinţei. Din alte puncte de vedere nu este autonom. organelor. transmiterea şi prelucrarea excitanţilor din mediul extern sau intern. În acelaşi timp sistemul nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor. ca urmare a faptului că activitatea sa nu este coordonată conştient. În regiunea cervicală şi lombară prezintă câte o umflătură. Sistemul nervos realizează legătura dintre organism şi mediu. în două componente: sistemul nervos somatic şi cel vegetativ. Primul este alcătuit din encefal şi măduva spinării. dintr-o perspectivă fiziologică. Umflăturile 36 . Conul medular se continuă cu o formaţiune filiformă numită filum terminale. cele două componente ale sistemului nervos fiind interconectate morfologic şi funcţional. toracală. Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor interne. Măduva spinării Este un segment al sistemului nervos central situat în canalul vertebral. La noul născut se termină la nivelul vertebrei lombare 3.45 cm lungime şi aproximativ 1 cm în diametru. Sistemul nervos somatic. funcţionarea sa generându-le. Encefalul nu trebuie considerat echivalentul personalităţii sau a conştiinţei. Este în schimb suportul material al acestora. Se termină printr-o porţiune conică numită con medular. realizează integrarea organismului în mediul ambiant. care ajunge până la baza coccisului Măduva corespunde ca lungime cu canalul vertebral până la a treia lună de viaţă intrauterină. iar la adult la vertebra lombară 2. Şi un animal primitiv. în urma unui îndelungat proces evolutiv. Sistemul nervos reprezintă însă acea parte strict specializată. Trebuie menţionat faptul că excitabilitatea nu este o caracteristică exclusivă a sistemului nervos. Encefalul este o formă de organizare a materiei prin care materia se cunoaşte pe ea însăşi. Excitabilitatea este o caracteristică generală a lumii vii. prin intermediul encefalului. Dezvoltarea sa este îndreptată tocmai în direcţia realizării cât mai optime a acestei funcţii. Are 43 . etc. Se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale până la a doua vertebră lombară. Sistemul nervos. Configuraţia externă: . Sistemul nervos periferic cuprinde nervii cranieni şi cei spinali. recepţionează şi prelucrează informaţii din mediu. Aceste funcţii au atins un nivel maxim la encefalul de om. numindu-se şi autonom.prezintă curburile coloanei (cervicală. fiind în acelaşi timp sediul personalităţii individului.nu are aceeaşi grosime pe toată lungimea. lombară) . fiind astfel autonomă. prezentând regiunei mai subţiri şi regiuni mai groase. pentru a îndeplini această funcţie.

Este situată la interior având forma literei H sau a unui fluture cu aripile desfăcute. Conţine neuroni senzitivi somatici. Cornul anterior este mai voluminos. Porţiunile laterale corespund aripilor de fluture. Majoritatea fibrelor sunt dispuse de-a lungul măduvei în fascicule ascendente şi descendente. deci nervii spinali sunt nervi mixşti. Din cauza lipsei de corespondenţă dintre lungimea coloanei şi a măduvei şi ca urmare a faptului că fiecare nerv părăseşte canalul vertebral prin orificiul intervertebral corăspunzător. Substanţa albă se împarte în trei perechi de cordoane: anterioare. scurt şi rotunjit. somatice şi vegetative. în partea posterioară vor fi neuroni viscero-senzitivi. Fiecare nerv spinal (31 perechi) are 2 rădăcini: una anterioară (motoare) şi una posterioară. 37 .pe partea posterioare se află un şanţ mai puţin adânc numită şanţ median posterior Măduva este împărţită în 4 regiuni: cervicală între vertebrele C1 – C6 toracală C6-T9 lombară T9-T12 sacrală T12-L2 Din aceste regiuni pornesc 31 perechi de nervi spinali: 8 cervicali. Fiecare prezintă trei porţiuni sau coarne: anterior. Substanţa cenuşie este alcătuită din corpi neuronali.pe faţa anterioară a măduvei se află un şanţ adânc numită fisură mediană anterioară . formând coada de cal. care prezintă o pereche de nervi spinali se numeşte segment spinal. Nervii spinali Nervul = mănunchi de fibre nervoase în afara sistemului nervos central Fibra nervoasă=axon Fibrele nervoase care alcătuiesc nervii spinali sunt atât motori cât şi senzitive. ascuţit. posterioare. Fiecare segment din măduvă.corespund funcţiei mai complexe ale măduvei de la acest nivel anume coordonarea activităţii motorii a membrelor . iar cele descendente coboară dinspre encefal. rădăcinil nervului spinal au o dispoziţie din ce în ce mai oblică în regiunea lombară şi sacrală ajungând vertical. laterale. lung. Structura internă a măduvei În centru prezintă canalul ependimar. cele posterioare între şanţul median posterior şi cornul posterior. Este alcătuită din 2 feluri de substanţe: albă şi cenuşie. care prezintă ganglionul spinal (senzitivă). 5 lombari. Substanţa albă este format din axoni înconjuraţi de o teacă de mielină. Rădăcinile nervilor spinali din zona lombară. Cornul posterior este subţire. sacrală şi coccigiană coboară vertical alături de fillum terminale. În partea anterioară a cornului lateral se află neuroni viscero-motori. Unele fascicule sau fibre trec dintr-o parte în alta a măduvei (din dreapta în stânga) formând comisura albă situată înaintea celei cenuşii. Cele ascendente urcă prin măduvă spre encefal. Prezintă două porţiuni: laterală şi una transversală numită comisură cenuşie care le uneşte pe cele laterale. Coarnele laterale conţin neuroni vegetativi simpatici. Cele anterioare se află între fisura mediană anterioară şi cornul anterior. posterior şi lateral. 1 nerv coccigian. conţine neuroni somato-motori. 12 toracali. ajungând până aproape de suprafaţa măduvei. Coarnele laterale se află între cornul anterior şi cel posterior. 5 sacrali.

Ramurile anterioare din celelalte regiuni se unesc între ele formând plexuri. se dilată. puntea lui Varolio. inervează pielea şi musculatura pereţilor laterali şi anteriori ai trunchiului şi membrele. Limita superioară a bulbului este reprezentat de şanţul bulbo-pontin (şanţul dintre bulb şi punte). 38 . bulbul numindu-se şi măduvă prelungită. Ramurile anterioare sunt mai groase decât cele dorsale. brahial. În partea superioară a bulbului devine superficial şi se lărgeşte. La om există 5 plexuri: cervical.trunchiu cerebral . ci se fragmentează în grămezi de celule nervoase care alcătuiesc nucleii bulbului. cu ajutorul cărora se leagă de cerebel.telencefal (creierul mare) Trunchiul cerebral Este format din următoarele componente: 1. lombar. dezvoltate. În jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia este ca în măduvă. sacral şi sacro-coccigian. Substanţa cenuşie este situată la interior.diencefal . Nucleii sunt motori. fiecare nerv spinal se împarte în 2 ramuri mixte: una dorsală şi una ventrală. formând ventriculul 4 care se conturează şi pe faţa posterioară a punţii. formând 12 perechi de nervi intercostali. Această fragmentare are loc datorită încrucişării fasciculelor substanţei albe. 2. dar în jumătatea superioară nu mai este dispusă sub formă de coloane. Coarnele anterioare ale măduvei sunt mai voluminoase. Canalul ependimar al măduvei rămâne nemodificat în partea inferioară a bulbului. inervează tegumentul şi musculatura spatelui fiind dispuse metameric. spre măduvă. Între bulb şi măduvă nu există o demarcaţie clară. Are formă de trunchi de con. Prezintă elementele de configuraţie externă a măduvei astfel: fisura mediană anterioară se întinde până la şanţul bulbo-pontin.Cele două rădăcini se unesc în interiorul canalului vertebral formând triunchiul comun mixt. Faţa posterioară. Este alcătuit din: . Cordoanele laterale prezintă o ridicătură ovoidă numită olivă bulbară. cu baza mare orientată în sus şi baza mică orientată în jos. Ramurile dorsale sau posterioare sunt mixte. Ramurile anterioare din regiunea toracală sunt independente. 3. Prezintă pedunculii cerebeloşi inferiori. Bulbul rahidian Este segmentul inferior a trunchiului. bulbul rahidian. Mezencefalul. Encefalul Encefalul este partea sistemului nervos central situată în cutia craniană. Configuraţia externă: Bulbul prezintă două feţe: antero – laterală şi posterioară Faţa antero-laterală.cerebel . numite piramide bulbare. Structura internă: Bulblul este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă. După ce părăseşte orificiul intervertebral.

alcătuind împreună cu aceştia sistemul nervos periferic. Structura internă a mezencefalului Mezencefalul este format din substanţă albă şi substanţă cenuşie. Substanţa albă este formată din fascicule ascendente şi descendente. Nucleii senzitivi corespund coanelor posterioare a măduvei. vegetativi şi proprii). Configuraţia externă: Puntea lui Varolio prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară. aflată la interior sub formă de grămezi care formează nucleii mezencefalului (motri. fiind situată între bulb şi pedunculii cerebrali. Este delimitat inferior de şanţul bulbo-pontin. Sunt centri ai unor reflexe vegetative. Nucleii proprii nu au echivalent la nivelul măduvei. iar superior de şanţul ponto-peduncular (care o separă de pedunculii cerebrali ai mezencefalului). Substanţa cenuşie se află la interior. Substanţa albă predomină din punct de vedere cantitativ. Structura internă Puntea lui Varolio este alcătuită din substanţă cenuşie şi substanţă albă. leagând puntea de cerebel. Sunt analogii nervilor spinali. dispusă transversal între emisferele cerebeloase. descendente şi proprii sau de asociere. situate între puntea lui Varolio şi diencefal. La om sunt 12 perechi de 39 . Configuraţia externă: Mezencefalul prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară. vegetativi şi proprii. Fibrele longitudinale pot fi ascendente şi descendente. senzitivi. Nucleii vegetativi corespund coanelor laterale ale măduvei. lată de 3 cm. Nervii cerebrali (cranieni) Sunt nervi perechi şi simetrici inervând extremitatea cefalică. Aceştea sunt două cordoane de substanţă nervoasă. Faţa posterioară prezintă corpii sau coliculii cvadrigemeni (2 superiori şi 2 inferiori). Substanţa albă este alcătuită din fibre ascendente. continuându-se spre creierul mare. carefac legătura între diferiţi nuclei ai bulbului Puntea lui Varolio Reprezintă segmentul mijlociu al trunchiului cerebral.senzitivi. La nivelul feţei posterioare se obervă continuarea ventriculului 4 de pe bulbul rahidian. nucleii sunt motori. care reprezintă un canal strâmt care leagă ventriculul 4 de ventriculul 3. Mezencefalul Este situat între punte şi diencefal. fiind străbătut de apeductul cerebral sau al lui Sylvius. Reprezintă originea fibrelor motori care alcătuiesc anumiţi nervi cranieni. Fibrele transversale alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii. senzitivi. Nucleii motori corespund coanelor anterioare ale măduvei. Faţa antero-laterală reprezentat în cea mai mare parte de pedunculii cerebrali. formând grămezi de celule nervoase care formează nucleii punţii. precum şi din fibre nervoase care leagă diferiţi nuclei ai mezencefalului între ei. E formată din fibre longitudinale şi transversale. Are forma unei benzi de substanţă nervoasă. La fel ca şi în cazul bulbuli. vegetativi şi proprii.

Nervul facial are originea în punte. corpului ciliar. bolta palatină. nervul I este cel mai anterior. De la chiasma optică se formează tracturile optice. Este nervul motor al limbii. deci situat cel mai înspre măduva spinării.) Nervul trigemen Are originea în punte. motori şi mixşti. Inervează muşchiul oblic superior al globului ocular. aici axonii din jumătatea mediană a fiecărei retine se încrucişează cu cei de pe partea opusă formând chiasma optică. mucoasa nazală. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală. Nervul acustic este nervul auzului. sternocleidomastoidian. II. XII hipoglos. glandele salivare. iar nervul XII cel mai posterior. I. Nervul olfactiv este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa olfactivă. acustico-vestibular sunt formaţi exclusiv din fibre senzitive. VI abducens. Axonii care provin din porţiunea laterală a fiecărei retine rămân pe aceeaşi parte.) Nervul trohlear Se formează la nivelul mezencefalului. III. Se împarte în trei ramuri: ramura oftalmică formată numai din fibre senzitive. VII faciali. irisului. mucoasa nazală. pielea regiunii temporale. V trigemeni. Nervii senzitivi: olfactiv. Fibrele motorii inervează muşchii mimicii. muşchii stilohioidieni şi digastrici. fibrele motorii se distribuie la muşchii masticatori. parţial limba. atât somatice cât şi vegetative. notate cu cifre romane. XI. Cei 12 nervi spinali sunt: I olfactiv. VIII acustico-vestibular.) Nervul accesor sau spinal este format din 2 rădăcini: una bulbară şi una spinală sau medulară.nervi cranieni. 40 . După funcţie se împart în trei grupe: senzitivi. XII. ramura mandibulară mixtă. inervează globul ocular. a buzelor şi pleoapei inferioare. Sunt formaţi atât din fibre senzitive cât şi motorii. Aceştia se grupează formând filete olfactive care străbat lama ciuruită a etmoidului ajungând la encefal.) Nervul hipoglos are originea în bulb. IV trohlear (patetic). Se distribuie la muşchiul drept lateral al globului ocular. Inervează muşchii trapezi. III oculomotor. Pe lângă aceste fibre somato-motorii nervul mai conţine fibre viscero-motorii care se distribuie la muşchii netezi. Astfel. ramura maxilară formată numai din fibre senzitive. X vag. pielea frunţii. Sunt formaţi exclusiv din fibre motorii. inervează maxilarul. Nervul părăseşte polul posterior al globului ocular şi pătrunde în cavitatea craniană. laringelui. Nervul acustico-vestibular alcătuit din 2 părţi distincte nervul acustic şi nervul vestibular. optic. IV. Conduc influxul nervos motor voluntar şi involuntar de la encefal la muşchii extremităţii cefalice. Nervul oculomotor Se formează la nivelul mezencefalului. Nervul optic este alcătuit din axonii celulelor snzitiv din retină. V. Nervii cerebrali micşti. submandibulare şi linguale. VIII. Numerotarea lor indică poziţia pe care o au la nivelul sistemului nervos central. dinţii superiori. conducând informaţia de la organlele de simţ (nas. XI accesor (spinal). VI. ochi. IX gloso-faringian. o parte din muşchii suprahioidieni VII. ureche) la creierul mare. Nervii cerebrali motori. faringelui. Nervul vestibular este nervul echilibrului. inervează mandibula. pavilionul urechii. pielea obrajilor.) Nervul abducens are originea în punte. Se distribuie la musculatura pleoapei şi a globului ocular. II optic.

Cerebelul are trei feţe: superioară în raport cu cortul cerebelului. deasupra trunchiului cerebral sub lobii occipitali ai creierului mare. a urechii medii şi fibre motorii care inervează muşchii regiunii superioare a faringelui. Substanţa albă este formată din 3 feluri de fibre: de asociere care leagă diferitele zone ale substanţei cenuşii din cadrul aceleaşi emisfere. metatalamusul. ramuri pancreatice şi ramuri splenice. Nucleii cerebelului sunt perechi situaţi atât în vermis cât şi în emisferele cerebeloase. Cortexul cerbelos este format din 3 straturi de celule dispuse uniform pe toată suprafaţa cerebelului. Sunt ramuri hepatice. Nervul gloso-faringian este format din fibre senzitive care inervează mucoasa linguală.IX. ramură auriculară. Se află în prelungirea trunchiului cerebral. superficiale care separă lamelele sau foliile. Prezintă o porţiune mediană numită vermis şi două porţiuni laterale numiţi emisfere cerebeloase. În interiorul diencefalului se află ventriculul 3. inferioară în raport cu fosele cerebeloase ale occipitalului. Cerebelul este împărţit de un şanţ orizontal în 2 porţiuni: superioară sau corp al cerebelului şi inferioară sau lobul floculondular sau arhicerebral. Există substanţă cenuşie şi în interiorul celei albe formează nucleii cerebeloşi. Structura internă Substanţa cenuşie este dispusă la periferie. leagă cerebelul de alte etaje ale sistemului nervos. cei mijlocii leaga cerebalul cu puntea. Se împarte în mai multe ramuri: cervicale. Ramurile toracale formate din ramuri bronşice. Originea acestui nerv se află în bulb. sub emisferele creierului mare. Configuraţia externă: Are două feţe: bazală vizibilă la exterior şi posterioară acoperită de emisferele cerebrale. mucoasa regiunii amigdaliene. Configuraţia externă Cerebelul are formă ovoidă. ramuri pericardice. Împreună cu trunchiul cerebral. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculii cerebeloşi. Ramurile abdominale sunt filetele gastrice care vor forma plexul gastric anterior şi posterior. Faţa bazală prezintă chiasma optică care este un cordon de 41 . Fibrele de proiecţie pot fi aferente care vin la cerebel şi eferente care pleacă de la cerebel Diencefalul (creierul intermediar) Este interpus între mezencefal şi creierul mare. Cerebelul (creierul mic) Este aşezat în loja posterioară a cutiei craniene. ramuri faringiene. comisurale care leagă cele două emisfere cerebeloase între ele şi fibre de proiecţie. X. cerebelul delimitează ventriculul 4. iar cei superiori realizează legătura cu mezencefalul. formând cortexul sau scoarţa cerebeloasă. anterioară în raport cu trunchiul cerebral. Ramurile cervicale prezintă ramură meningiană. Este alcătuit din mai multe mase de substanţe nervoasă: talamusul. hipotalamusul şi subtalamusul. Feţele cerebelului sunt brăzdate de 2 feluri de şanţuri: profunde care despart lobii şi lobulii. ramuri esofagiene. Corpul cerebelului are un lob anterior şi unul posterior. toracale şi abdominale care alcătuiesc plexul gastric. epitalamusul. cu diametrul mare dispus transversal. Pedunculii inferiori leagă cerebelul cu bulbul. Nervul vag este format din puţine fibre somatice şi multe fibre vegetative.

Extremităţile sunt: anterioară (pol frontal). Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţa formând scoarţa cerebrală sau cortexul cerebral. având suprafaţa cutată. Scoarţa cerebrală este alcătuită din neuroni de tip. parietal în raport cu osul parietal. Structura internă: Creierul mare este alcătuit din substanţa cenuşie şi albă. medială orientată spre fisura interemisferică şi bazală în raport cu baza craniului. în opoziţie cu creirul animalleor inferiare care are suprafaţa netedă. Şanţurile adânci delimitează între ele lobi cerebrali. occipital în raport cu osul occipital. Faţa posterioară prezintă epifiza sau glanda pineală sub forma unui corpuscul culcat pe coliculii cvadrigemeni superiori. dispuşi pe 42 . • Şanţ central sau scizura lui Rolando situată pe faţa dorso-laterală şi medială • Şanţ calcarin pe faţa medială a părţii posterioare • Şanţul parieto-occipital sau scizura perpendiculară pe faţa medială şi dorso-laterală • Şanţul cingulum pe faţa medială paralel cu corpul calos Lobii emisferelor cerebrale sunt numiţi după oasele cutiei craniene cu care se află în raport. Configuraţie externă Creierul mare are formă ovoidă. alcătuied paleocortexul. una dreaptă şi una stângă separate printr-un şanţ adânc numit fisură interemisferică sau longitudinală. Feţele sunt: dorsolaterală aflată în raport cu bolta craniană. numindu-se lisencefal. dar este prezentă şi la baza emisferelor. unde alcătuieşte nucleii bazali sau corpul striat.substanţă albă formate din fibrele nervoase ale nervilor optici. anume creierului olfactiv care prelucrează informaţiile legate de miros. cu axul mare orientat antero-posterior. posterioară (pol occipital) şi latero-inferioară (pol temporal). emisferele sunt unite printr-o lamă de substanţă albă numită corpul calos. formă şi mărimi diferite. Creierul mare ( Telencefalul sau Emisferele cerebrale) Reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central. Astfel. Tot pe faţa bazală se află şi glanda hipofiză. Este împărţit în 2 emisfere cerebrale. 3 feţe şi 3 margini. iar susbtanţa albă la exterior. supero-medială şi infero-medială. Pe faţa inferioară a lobului frontal se află cel mai vechi segment al creierului mare. Feţele emisferelor cerebrale prezintă numeroase şanţuri numite scizuri sau fisuri. Cele mai importante şanţuri sunt: • şanţul lateral sau scizura lui Sylvius situată pe faţa dorso-laterală şi inferioară. Pe faţa bazală a emisferelor cerebrale se află bulbul şi tractul olfactiv. iar cele superficiale delimitează circumvoluţiile sau girusurile. În partea bazală a acestei fisuri. creierul mare al omului este un girencefal (encefal cu girusuri). Marginile sunt: laterală. motiv pentru care este numit creierul mare. Fiecare emisferă prezintă 3 extremităţi sau poli. Creierul olfactic are suprafaţă netedă fără circumvoluţii. Fiecare emisferă este împărţită prin şanţurile mai adânci în patru lobi: frontal în raport cu osul frontal situat înaintea şanţului central. temporal în raport cu osul temporal situat sub şanţul lateral. Structura internă Substanţa cenuşie este dispusă la interior sub formă de nuclei. Fiecare lob prezintă mai multe circumvoluţiuni delimitate de şanţurile cele mai superficiale.

numite sinusuri venoase. Dura mater cerebrală aderă strâns la faţa endocraniană a oaselor cutiei craniene formând periostul intern al acestora. granular extern. Arahnoida se află între dura mater şi pia mater. În afară de celulele nervoase. situate în continuarea canalului ependimar din mpduvă. fibre de proiecţie leagă scoarţa cerebrală de regiunile inferioare ale sistemului nervos. Ventriculul IV este situat între trunchiul cerebral şi cerebel. Se formează în cursul dezvoltării embrionare prin dilatarea canalului ependimar. Meningele Sistemul nervos central este învelit în 3 membrane numite meninge. Când predomină straturile piramidale cortexul se numeşte agranular. astfel numindu-se şi corp striat. Aceste straturi nu sunt distribuite uniform pe întreaga scoarţă cerebrală. Pia mater este o membrană conjunctivo-vasculară ce aderă intim de substanţa nervoasă. Nucleii bazali reprezintă substanţa cenuşie situat la baza emisferelor cerebrale sub formă de grămezi în plină masă de substanţa albă. Cortexul homotipic cuprinde toate cele şase straturi. comunicând cu 43 . Cortexul agranular este mai gros fiind motor. Fibrele comisurale sunt grupate fosrmând corpul calos. zone unde predomină straturile piramidale. Între arahnoidă şi pia mater se află spaţiul subarahnoidian care conţine lichidul cefalo-rahidian.mai multe straturi repartizate neuniform. Aceste septuri prezintă vase sanuine speciale. 3. Ventriculul III este situat în diencefal. Cortexul heterotipic prezintă doar unele din straturi. cu rol de protecţie. Există zone unde predomină straturile granulare. arahnoida. granular intern. Formează tavanul ventriculilor laterali. pia mater. Când predomină straturile granulare cortexul se numeşte granular. piramidal intern. Între dura mater şi peretele osos se află spaţiul epidural conţinând ţesut conjunctiv. piramidal extern şi fusiform.allocortexul (cortex primordial) format din două straturi de celule: un strat senzitiv şi unul motor şi izocortexul. În secţiune au aspect striat. fibre comisurale care leagă între ele cele două emisfere făcându-le să funcţioneze simultan. Substanţa albă este alcătuit din 3 feluri de fibre nervoase: 1. fibre nervoase şi vase sangvine. Dinspre exterior se dispun: dura mater. mai larg răspândit decât allocortexul prezentând şase straturi: molecular. Ventriculii cerebrali În interiorul encefalului se află 4 cavităţi. Dura mater este alcătuită din ţesut fibros şi elastic fiind foarte rezistentă. alcătuit din fibre dispuse transversal având forma unei benzi late ale substanţei albe dispuse în profunzimea fisurii longitudinale. iar cortexul granular este senzorial. numite ventriculi cerebrali. cortul cerebelului. Prezintă 3 prelungiri sau septuri: coasa creierului care separă cele 2 emisfere cerebrale. Aceştea sunt notaţi cu cifre romane de la I la IV. conţinând lichid cefalo-rahidian (LCR). coasa cerebelului separând emisferele cerebeloase. fibre de asociere care leagă diferitele zone ale aceluiaşi emisfere 2. precum şi zone în care straturile sunt repartizate proporţional. scoarţa mai conţine nevroglii. Scoarţa cerebrală prezintă două regiuni: . Comunică cu canalul ependimar.

Fibrele care părăsesc ganglionii se numesc postganglionare distribuindu-se la organele pe care le inervează (ganglionii = grupare de corpi neuronali situaţi în afara sistemului nervos central). nucleul lacrimal şi salivator superior din punte.ventriculul IV prin apeductul lui Sylvius. Fibrele vegetative care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fac sinapsă cu neuronii din ganglionii vegetativi periferici. aflându-se în interiorul emisferelor cerebrale. Ventriculul I şi II se mai numesc ventriculi laterali. Porţiunea periferică este alcătuit din neuroni vegetativi grupaţi sau nu în ganglionii viscerali parasimpatici. În partea centrală a ventriculilor laterali se află plexurile coroide. sistemul nervos vegetativ se împarte în două componente: sistem nervos vegetativ simpatic şi sistem nervos vegetativ parasimpatic. situate în sinusul sagital al durei mater. În măduva sacrală se află centrul vezico-spinal al micţiunii. ganglionul mezenteric superior şi ganglionul mezenteric inferior. La om sunt trei ganglioni mai importanţi: ganglionul celiac. Porţiunea periferică este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în ganglionii simpatici lateroventrali şi în ganglionii simpatico-viscerali. Ganglionii simpatici viscerali se află aproape de organele pe care le inervează. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai trunchiului cerebral şi ai măduvei sacrale. Toate fibrele nervoase care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fără să inerveze musculatura scheletică aparţin sistemului nervos vegetativ. câte unul în fiecare emisferă. fibre nervoase şi plexuri. 44 . Fibrele eferente vegetative nu inervează direct organele efectoare. Această circulă în ventriculii cerebrali. nucleul dorsal al vagului din bulb. Sistemul nervos vegetativ Este format la fel ca cel somatic dintr-o parte centrală şi una periferică. Nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral sunt: nucleul accesor al nervului oculo-motor din mezencefal. Sistemul nervos vegetativ simpatic Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi situaţi în coarnele laterale ale măduvei spinale. Partea periferică formează ganglioni vegetativi. După funcţia pe care o îndeplineşte. Aceşti neuroni sunt grupaţi în nuclei vegetativi parasimpatici. centrul ano-spinal şi centrul genito-spinal. în imediata vecinătate sau în pereţii organelor pe care le inervează. nucleul salivator inferior. Ganglionii simpatici latero-ventrali sunt situaţi de-o parte şi alta a coloanei formând 2 lanţuri ganglionare. alcătuind nucleii sau centrii nervoşi vegetativi. formaţiuni vasculare care secretă LCR. toracale şi lombare unde formează centrii nervoşi vegetativi simpatici. ajungând în spaţiul subarahnoidian prin orificiile ventriculului IV. Partea centrală este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în trunchiul cerebral şi măduvă. în canalul ependimar. Aceştia sunt situaţi periferic. Ele se numesc fibre preganglionare. Din spaţiul subarahnoidian lichidul cefalorahidian este resorbit în sânge de către corpusculii lui Pacchioni sau vilozităţile arahnoidiene.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful