FORMAREA STATELOR MODERNE

Constituirea statelor ca forme de organizare permanentă şi stabila a puterii politice a fost influenţată de emergenţa unor factori al căror rol nu poate fi neglijat. Fenomenul se manifestă începând cu secolul al XVIlea când încep să se întrunească condiţiile favorizante. Constituindu-se mai întâi ca un experiment, dovedindu-şi calităţile, statul devine un model de organizare al puterii astfel încât în secolul al XlX-lea toate formele de organizare a puterii erau reduse la acesta. Produs de export european, statul a cunoscut în secolul al XlX-lea expansiunea în întregul spaţiu euro-asiatic, pentru a fi în secolul al XX-lea transformat şi adaptat ca formă politică la nivel planetar. Procesul a demarat prin modificarea câtorva elemente ale organizării puterii preexistente statului, între acestea teritoriul determinat în funcţie de frontieră. Element necesar existenţei statului, teritoriul a răspuns interesului guvernanţilor de a consolida patrimoniul teritorial şi de a unifica şi consolida dominaţia asupra populaţiilor ce îl locuiau. Dacă teritoriul este relevant şi pentru alte forme de organizare a puterii politice în cazul statului apariţia conceptului de frontieră, ca limita unui teritoriu supus unei autorităţi politice recunoscute, a marcat o schimbare fundamentală. Până în secolul al XVI-lea teritoriul, expresie a unei stăpâniri cu titlu personal, nu era clar delimitat. Formele de organizare a puterii caracteristice evului mediu aveau o viziune mai puţin precisă asupra teritoriului, expresie a impreciziilor, dar şi a sistemului feudal. Hărţile medievale nu precizează frontierele. Odată cu sistemul de pace din Westfalia, în 1648, sistemul frontierei se impune constituind un atribut al noii forme de organizare politică. Dar politica de concentrare a pământurilor nu este în sine un factor determinant al formării statului câtă vreme unitatea spaţiului delimitat de frontiere nu corespunde unei unităţi spirituale. în paralel cu delimitarea din ce în ce mai precisă a frontierelor, conştientizarea apartenenţei la un grup de tip special, se realizează prin ideea comunităţii de aspiraţii şi de reacţii care solidarizează durabil membrii unei comunităţi. Cum şefii sunt trecători dar puterea rămâne trebuie să existe ceva ce precedă individualitatea, ceva ce se transmite de la şef la şef — interesul naţional. Naţiunea, alt factor al apariţiei statelor moderne, presupune statul ca formă de organizare politică pefl' tru că tipul de putere pe care îl vizează poate impune o situaţie durabilă, în Europa modernă naţiunea a creat statul care s-a format lent îo spiritul instituţiilor unificate de sentimentul naţional.40 Statele „noi > cele ce au apărut în secolul al XX-lea ca urmare a proceselor de decolo'
40

izare, au presupus o situaţie inversă si în acest caz există un cerc vicios pentru că statul nu are baza spirituală care să-i asigure durata, iar aceasta nu se poate forma pe baza constrângerii, ceea ce explică crizele continui pe care le cunosc statele postcoloniale. Teritoriul şi naţiunea, elemente ce facilitează operaţiunea intelectuală ce se va desăvârşi prin instituţionalizarea puterii, nu sunt însă suficiente pentru a da contribui singure la emergenţa ideii de stat. Pe de o parte, supunerea tradiţională s-a transformat în relaţia de autoritate, pe de altă parte în constituirea conceptului de stat, au intervenit o serie de alte elemente legate de nevoia de securitate şi aspiraţia către durată. Transformare supunerii în legitimitate exprimă această preocupare a conducătorilor de a da un fundament sigur dominaţiei lor. Necesară pentru a fonda legitimitatea si continuitatea puterii, existenţa statului este în mod egal o condiţie prin care se verifică competenţa guvernanţilor. în încercarea de a-şi asigura monopolul asupra deciziei guvernanţii caută o sursă care să le justifice acţiunile. Ideea de stat a venit să faciliteze acest lucru prin relaţia de solidaritate dintre deţinătorii puterii şi reprezentările dominante din comunitate. Apare astfel ideea de suveranitate indivizibilă ce se afirmă puternic în urma unui efort doctrinar — oare, o simplă coincidenţă? — tot în secolul al XVI-lea. Considerată ca o competenţă de ultimă instanţă ce nu poate fi limitată în nici un mod suveranitatea nu corespunde realităţii raporturilor de putere ci nevoii de a justifica reprezentarea politicii. Caracterul simbolic al suveranităţii este mai clar când sunt relevate contextele în care este afirmată. Pe scena internaţională suveranitatea evocă egalitatea juridică intre state constituind pentru unităţile etatice mai puţin favorizate un mijloc de a rezista intervenţiei în trebuirile lor interne. Dar o întreprindere de acest tip, apărarea unei politici economice naţionale să zicem, presupune mijloace adaptate de influenţă sau de suplinire. Cu cât procesele economice sau politice sunt mai intercondiţionate, cu atât mijoacele exclusive şi suficient de importante la dispoziţia statului se diminuează. In accepţiunea sa internă suveranitatea este un atribut al poporu• sursă a oricărei legitimităţi instituţionale. Impusă în procesul de ansformare a cadrului politic din timpul revoluţiilor burgheze noţiea e " suveranitate cunoaşte două forme: suveranitatea populară şi suv initatea naţională.4^- Noţiunea de popor este suficient de abstractă Po *|U 3 nu coresPunde nici unei realităţi. Ceea ce există concret este Pe H ' ^ar Populaţia nu este poporul în sens politic al termenului. e altă parte, noţiunea juridică de popor exclude o serie de categorii
er trand Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris. A. Col-ln> 1991, p. 95.

B

Georges Burdeau, L'Etat, Paris, Seuil, 1980, p. 36.

42

Cristian Pîrvulescu

Politici şi instituţii politice

4 3

pe care realitatea populaţiei le conţine: copii, condamnaţi, alienaţi, imj granţi etc. De aceea, fiecare practică politică implică o construcţie speci fică a noţiunii de suveranitate. Iniţial suveranitatea populară a fost teo retizată de Rousseau pentru care toţi indivizii au dreptul la sufragiu ţ 42 îl exersează pentru a vota fiecare lege . Caracterul prea abstract ai acestei teorii a făcut ca revoluţionarii francezi de la 1789, sub influenţj lui Sieyes, să prefere conceptul de suveranitate naţională. Deşi tot o en titate abstractă, naţiunea prezenta avantajul de a putea fi consideratj ca o persoană morală diferită de indivizii ce o compun si care dispune de o voinţă proprie. Ca persoană morală naţiunea nu se poate exprim! decât în funcţie de un statut juridic ce defineşte organele abilitate sat reprezinte. Democraţia directă rousseau-niană face astfel loc dem& craţiei reprezentative prin intermediul constituţiei, statut comun ît acelaşi timp naţiunii şi statului, care nu este decât un instrument prii care se exprimă voinţa naţională. în consecinţă statul a fost analizat ca un mod de organizare al pu terii politice pe un anumit teritoriu şi în cadrul unei anumite comunităţ umane (popor, naţiune) ce poate recurge legitim la constrângere pentn '.. a asigura coordonarea societăţii. Structură politică complexă statul pre- ; supune, din perspectivă teoretică, recursul la o serie de elemente de analiză, între acestea, forma statului are în vedere modul de organizare a puterii de stat şi, în special, structura si funcţionarea organelor sale de conducere. Aceasta se poate manifesta fie ca formă de guvernământ (republică sau monarhie), fie ca regim politic (ansamblul instituţiilor practicilor şi valorilor caracteristice unei comunităţi politice date), fie K structură de stat (stat unitar, stat federal, stat confederal). Mecanismele pe care statul le utilizează în funcţionarea sa sunt al cătuite din totalitatea organelor de stat (autorităţi publice), constituit* într-un sistem unitar (parlament, guvern, justiţie etc.) precum şi dii forţele de constrângere (armată, poliţie, închisori etc.) Spaţiu al raporturilor dintre guvernaţi şi guvernaţi statul a fost ţ este încă subiectul unor controverse puternice. Pentru unii statul „este' realitate atât de vie şi de puternică, încât absoarbe individualitate* noastră a tuturor, care se pierde într-însa. E o realitate atât de adânca încât ea se întinde în timp şi în spaţiu mult peste forţele si existente' ' persoanelor individuale. Este o realitate absolută, întrucât nu rec« noaste nici o autoritate superioară, cum recunoaşte persoana privată sV 43 toritatea statului. Statul nu recunoaşte nimic superior sieşi." Pentr 1 alţii statul este Leviathanul modern care limitează orice formă de libef 1 ţaţe individuală. Contestat sau elogiat statul s-a impus ca o realita'
42

J-J. Rousseau, Contractul social, Iaşi, Moldova, 1996, p. 84. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura ALL, 1995, p-

nolitică incontestabilă evoluând continuu în funcţie de interesele şi va lorile la care aderau actorii sociali şi politici. Cuvântul stat provine din latinescul status ce indica poziţia în pi cioare, inducând deci ideea de stabilitate, permanenţă, continuitate, în sensul său modern, de suport şi cadru al puterii politice, noţiunea de stat era deja folosită de Machiavelli. în prima frază din Principele Machiavelli se referea la stat. „Toate statele, toate stăpânirile care au avut si au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt republici sau princi pate" 44, împreună cu Hobbes şi Spinoza Machiavelli a contribuit la fun damentarea unei teorii laice a statului. Orientat spre analiza fenome nelor concrete Machiavelli nu reuşise însă să detaşeze ideea de stat de personalitatea celor ce îl conduceau. Personalizarea machiavelliană a statului prin principe demonstrează că fenomenul instituţionalizării puterii nu se încheiase încă. Abordat cu instrumente sociologice statul se prezintă ca o dimensi une a societăţii politice, societate guvernată de o putere instituţionalizată, având capacitatea si mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. Această voinţă poate fi revendicată, funcţie de condiţiile concrete, de un grup restrâns sau de un grup majoritar sau cu o asemenea imagine. Reprezentând ansamblul organelor politice de guvernare statul de semnează aparatul de conducere al societăţii politice. Această caracte ristică a puterii statale a fost analizată din două perspective: cea care consideră statul ca instrument de constrângere sau cea care insistă asupra statului ca rezultat al voinţei cetăţenilor. Prima perspectivă are în Max Weber poate pe cel mai important reprezentant al său. Weber asociază ideii de forţă, de dominare a statu-'ui, ideea de legitimitate, considerând statul „o întreprindere politică cu caracter instituţional a cărei direcţie administrativă revendică cu suc- CeS «45 aP'' carea reglementărilor, monopolul constrângerii fizice legiti- e • Tot ca instrument de constrângere, dar care poate fi raţionalizat Pnn intermediul dreptului, vede şi Hans Kelsen statul. Acesta devine în na kelsiană o persoana morală ce se ghidează după un ansamblu de me ierarhizate, a căror realizare este asigurată prin forţa de con^ ngere. Tot ca formă de constrângere, dar realizată în interesul unei e > văd statul şi marxiştii. Pentru Karl Marx, statul reprezenta puua ^ organizată a unei clase pentru asuprirea celorlalte, ac t P variantă este reprezentată de contractualism. Reprezentaţii Porni * n °Urent (Th ' Hobbe s, J- Locke, J. J. Rousseau) definesc statul u de la „pactul social" pe care indivizii 1-au încheiat pentru a be^~M~~ ----45 achiavelli, Principele, Bucureşti, Minerva, 1994, p. 4. a * Weber,Economie et societe, Paris, Pion, 1971, t. l, p. 57. ~'"~~ ~ ~~" ; "-->-

:

44

neficia de binefacerile sociale renunţând în schimb la unele din lj. bertăţile lor. Statul astfel apărut este un organ suprem din partea cărui a cetăţenii aşteaptă respect, protecţie şi asigurarea drepturilor lor civile Acest contract iniţial a fost realizat pe baza voinţei liber exprimate a in. divizilor care înţelegeau astfel să se supună unei voinţe comune încar nată în stat. Potrivit acestei concepţii, statul se caracterizează prin trei dimensiuni fundamentale: naţiunea, teritoriul, autoritatea politică su verană (autoritatea publică sau puterea organizată statal).