Concepte fundamentale în sociologie

Tematică curs:
1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale
2. Metode de cercetare în sociologie
3. Cultura
4. Socializarea şi construcţia sinelui
5. Instituţii sociale. Status şi rol
6. Familia - instituţie socială fundamentală
7. Grupul social.
8. Comunităţi teritoriale
9. Organizarea socială; Birocraţia
10. Devianţă şi control social
11. Rasă şi etnie
 Tema 1
Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. De la ştiinţa modernă la sociologie. Puncte de reper
2. Fondatorii sociologiei
3. Principalele perspective şi abordări în sociologie
4. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a
simţului comun

În ajunul Crăciunului anului 1629 Galileo Galilei încheia redactarea celebrei

sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă chiar în forma unui dialog între trei
personaje, Salviati, care era chiar purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit
după un personaj real, un negustor veneţian şi Simplicio, cel care reprezenta tipul
tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era de fapt purtătorul de
cuvânt al teoriei aristotelice, adică a concepţiei oficiale asupra lumii susţinută de
Biserică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar şi de reacţia promptă a
bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632 Inchizitorul din Florenţa la somat pe Galilei să
se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în
carte. Deşi se bucurase adeseori de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi,
Papa Urban al VII-lea chiar, îi fusese cu mulţi ani în urmă coleg la Academia ei
Linei, acum se considera că Galileo a trecut dincolo de limita toleranţei. Aşa cum era
de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633 Galilei a fost obligat să
pronunţe formula de abjurare. După aceasta a fost obligat să se retragă şi să trăiască
la vila sa de lângă Florenţa fără posibilitatea de a mai putea publica. Cu toate
acestea, Galilei este ultimul mare gânditor care este sancţionat de biserică. Chiar şi
arestul sau la domiciliu nu a fost unul extrem de sever, permiţându-i, în ciuda
interdicţiei, să publice chiar o lucrare în Olanda. A mai trăit încă nouă ani.
Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, avea
să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun a lui 1642, cel care
a fost adesea considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii, sir Isaac Newton.
Lucrarea sa capitală, Principiile matematice ale filosofiei naturale, apărută în 1687,
avea şi ea să intre în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă

2
lucrurile stau complect diferit. Nimeni nu mai pune la index lucrarea, ba chiar
Newton este la un moment dat gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care
mai trata oarecum problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea avea trei părţi.
Una era despre mişcarea corpurilor, o alta despre mişcarea corpurilor în mediu
rezistent şi o a treia, total diferită ca şi conţinut, intitulată despre sistemul lumii. Într-
o scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund
Halley, chiar înainte de publicare, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe
la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă încât
este mai bine să fii încurcat în procese judiciare decât să ai de a face cu ea…”. De ce
dorea Newton să renunţe? Pentru că într-adevăr ultima parte era mai degrabă un
discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în Dialogo lui Galilei, în timp ce în
primele două părţi era vorba de cu totul altceva. Era vorba de ştiinţă pur şi simplu.
Principiile matematice ale filosofiei naturale ar putea fi considerată astfel certificatul
de naştere a ştiinţei moderne.

De la ştiinţa modernă la sociologie

Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut practic în

secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei
moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii
reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dată fiind complexitatea domeniilor
uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea
subiectivă pe care o incumbă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social
este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice
elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică . Acţiunile oamenilor în societate
sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi
norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea
vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul
cunoaşterii lumii naturale.
Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica
cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de
constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse
în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să

3
facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a
face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. Ceea ce
făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor, inclusiv de exemplu
descoperirea unei planete, este vorba de Neptun, fără ajutorul nici unui instrument
tehnic, ci doar cu ajutorul creionului, hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în
formule matematice, era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea
lumii. Este vorba de cunoasterea empirică a realităţii, este vorba de măsurarea
fenomenelor, este vorba de cunoaşterea “pozitivă”.
Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice
metodele de cunoaştere, consacrate deja în fizică, la propriile domenii de investigaţie.
Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică, implicit de astronomie şi de
celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate.

Fondatorii sociologiei

Prima astfel de încercare, care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat,
pentru ştiinţele sociale, este aceea a sociologului francez Auguste Comte. Pentru
Comte cheia dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda, mai precis evoluţia metodelor
de cunoaştere, forma supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă. Evoluţia
societăţii, a omului şi a cunoaşterii în general, fiind una care trecea prin trei stadii
universale. Este vorba de stadiul teologic, de stadiul metafizic şi în final de ultimul
stadiu, cel al gândirii pozitive. Trebuie să recunoaştem că am putea privi istoria
universală destul de uşor, cel puţin ca moderni, într-o asemenea manieră. Dar chiar şi
dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii, unul al credinţelor profunde şi
nonraţionale în copilărie, unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final, la
maturitate, unul pozitiv. Evident Comte nu demonstra, ci mai degrabă postula acest
model. Ca şi la Newton trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii, aşa
cum există o lege universală a mişcării corpurilor. Trecerea prin cele trei stadii,
reprezenta pentru el tocmai această legitate universală, care a şi fost numita aşa, legea
celor trei stadii.
Evident perspectiva sa este una evoluţionistă, ca şi cea a secolului pe care îl
parcurgea. În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el
propune o fizică socială, care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii
newtoniene, ea cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică, evident

4
socială. Pentru el sociologia reprezintă această nouă ştiinţă, cea mai complexă dintre
toate, datorită domeniului său, şi pe care o va considera regina ştiinţelor. Termenul de
sociologie este propus chiar de Comte, deşi poate nu foarte inspirat pentru un extrem
de rafinat om de cultură cum era el. Aceasta pentru că el este un barbarism, întrucât
provine din două cuvinte cu origini diferite, de la latinescul “socios”, mulţime,
populaţie, societate şi grecescul “logos”, care sta pentru ştiinţă.
Este evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de
plecare. În fapt, sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum
să îl finalizeze. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. Un al doilea
moment important în acest proces îl reprezintă cel marcat de Herbert Spencer.
Aparent, demersul pare să se repete. Spencer caută aceleaşi legi universale ale
evoluţiei societăţilor. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul sau nu îl mai
constituie însă fizica, prea simplă pentru un domeniu atât de complex. El pleacă din
acest motiv de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie.
Societăţile evoluează asemănător speciilor, mergându-se în istorie spre societăţi tot
mai evoluate, mai dezvoltate. Din acest motiv teoria sa a mai fost denumită şi
darwinism social. Trebuie să spunem însă că nu este vorba în realitate de o aplicare a
darwinismului în sociologie, aşa cum s-ar părea la prima vedere. În fapt, Spencer
începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului sase al
secolului XIX, deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles
Darwin, lucrare apărută în 1859. De fapt, atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o
paradigmă culturală evoluţionistă, consacrată şi omnipotentă în epocă. Este drept că
ulterior, în cizelarea propriei teorii, Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin, însă
nu este vorba în fapt de un darwinism autentic. De biologism însă da. Societăţile se
comportă asemănător unor organisme, ele cresc, se dezvolta, îmbătrânesc chiar.
Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o în istorie, pentru
Spencer, trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi, la fel ca la
Comte, trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a reprezentat un tip de
proces esenţial în constituirea societăţii moderne. Modelul biologist al lui Spencer nu
este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte consistent
teoretic. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi
cumva se apropie mai mult de natura socialului. Un autentic pas înainte îl va realiza
însă un german. Unul celebru, deşi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei.
Este vorba de Karl Marx. El este primul care propune un model al construcţiei

5
teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. Abordarea sa este una
economică, iar forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea, dar şi natura, în
societate. El renunţă chiar la conceptul de societate, care este mult prea filosofic şi
utilizează conceptul de formaţiune social-economică. Şi el caută o legitate universală
a evoluţiei societale. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de
producţie. Fiecare societate istorică, formaţiune social-economică, este caracterizată
de un mod de producţie, acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei
conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. Nu mai avem evident de a face cu
un model fizicalist şi nici cu unul biologic, ci cu unul pur social. Deşi teoria sa, pe
care o să o prezentam de altfel în cadrul altor teme, are şi ea o dimensiune
evoluţionistă, Marx este considerat în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei
conflictualiste, aceasta deoarece, pentru el, la baza dinamicii vieţii sociale stă
conflictul. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social. În esenţă este vorba
însă de conflictul de clasă. în fiecare formaţiune social-econmică există două clase
aflate în relaţii antagonice, deci care se află în conflict. Natura antagonică a relaţiei
este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Evoluţia socială este
în principal dată de dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase.
Marx utilizează însă în continuare, ca şi predecesorii, şi oarecum în aceeaşi
manieră, conceptul de forţă, ca şi cel de lege. Demersul constituirii sociologiei nu se
opreşte la Marx şi de altfel, ca şi predecesorii săi, el este revendicat deopotrivă şi de
filosofia socială. Deşi se aproprie de social, el nu cuprinde şi nu asumă pe de–a
întregul natura specifică acestuia. Acest lucru se va realiza doar prin intermediul unui
alt gânditor german. Este vorba de Max Weber.
Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă.
Ştiinţele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia, însă nu poate fi
postulată valoarea lor metodologică pentru ştiinţele sociale. Metodele de cunoaştere a
socialului nu pot să fie reduse la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. Este
nevoie de o construcţie metodologică proprie sociologiei. El este autorul sociologiei
interpretative, adică a sociologiei care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii
sociale trebuie să plece de la comprehensiune, adică de la înţelegerea acţiunilor
sociale. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a societăţii, obiectul său de
studiu fiind acţiunea socială.
Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în afara înţelegerii subiective, a
cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. Simpla

6
observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte nu îţi poate spune mare
lucru, dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea în
cauza. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel. Pornind de la subiecţi, de la
indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate.
Dacă Comte refuza indivizii cu totul, considerând că sociologia ar trebui să plece doar
de la familie, care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială, Weber
porneşte exclusiv de la indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi
individualism metodologic.

Principalele perspective şi abordări în sociologie

O dată cu Weber, şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul

constituirii sociologiei s-a încheiat. Se intră astfel într-o nouă etapă. Secolul XIX a
impus noua ştiinţă a societăţii, dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de
a face, de a constitui această ştiinţă. Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa
mai multor perspective de raportare la viaţa socială. La modul general putem vorbi de
două mari tipuri de abordări. Pe de o parte este vorba de abordările obiective,
fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii, iar pe de altă parte este vorba
de abordările interpretative, lansate o dată cu modelul propus de Weber. Fiecare din
aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se pot
constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. Este vorba de anumite
modele teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice.
Istoric, primul astfel de model, prezentat deja, aparţine abordărilor obiective,
cantitativiste şi este evoluţionismul.
Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în fapt o dominantă
culturală a întregului secol XIX. Şi Comte şi Spencer, parţial însă şi Marx propun
modele evoluţioniste, adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea, cât
evoluţia acesteia. Cu toate acestea, aşa cum am menţionat deja, Karl Marx este
fondatorul unei alte perspective, o a doua din punct de vedere istoric, este vorba de
conflictualism. Şi pentru Marx societăţile evoluează, însă în cadrul modelului sau nu.
Este centrală ideea de evoluţie, aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale.
La baza vieţii sociale stă pentru el conflictul social. Acesta este înainte de toate
conflictul între clasele sociale antagoniste, adică între clasa proprietarilor şi cea a

7
neproprietarilor de mijloace de producţie. Acest tip de conflict fundamental, care pune
în mişcare pentru Marx toate societăţile, este secondat de multe alte tipuri de conflicte
derivate din acesta. În realitate, Marx nu face altceva decât să se inspire, cumva la fel
ca şi predecesorii săi, din realitate. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a doua
jumătate a secolului XIX, o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. El a
fost contemporan, deşi copil, cu Revoluţia franceză din 1830, a fost martor la marile
mişcări ale anului 1848, a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări
muncitoreşti din acel secol zbuciumat. Conflictul şi critica socială fac parte practic în
mod natural astfel din modelul sau.
Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului german, conflictualismul nu a
avut după Marx un impact deosebit în sociologie. Cei mai importanţi conflictualişti
fiind în fapt neomarxistii, singurul sociolog semnificativ istoric, în secolul XX, care
aparţine acestei perspective conflictualiste este Wright Mills. În fapt, o soarta
asemănătoare o au toate modelele sociologice lansate în secolul XIX. Evoluţionismul
este şi el o perspectivă mai degrabă istorică de analiză a socialului, aparţinând
quasiexclusiv secolului XIX. Chiar şi modelul interpretativ al lui Weber nu a fost
impus ca o perspectivă distinctă care să facă carieră în noul secol.
Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale. Două dintre
acestea, aparţinând celor două mari tipuri de abordări, au avut o cariera cu mult mai
semnificativă în ştiinţa socială. Este vorba pe de o parte de funcţionalism, sau
structural-funcţionalism, ca tip de abordare obiectiva şi de interacţionalism, ca tip de
abordare interpretativă, pe de alta parte.
Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost
monetizată de doi mari sociologi americani. Este vorba pe de o parte de Talcott
Parsons, iar pe de alta de Robert K. Merton. Funcţionaliştii au preluat conceptul de
funcţie din biologie şi l-au cuplat celui de structură, care a fost propus prima dată în
studiile lingvistice, iar mai apoi în antropologie. Societatea este gândită astfel ca un
ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii, totul fiind reductibil la aceste
două concepte. Pentru structural-functionalişti nu mai contează evoluţia societăţii, nu
mai contează dacă ea se dezvoltă istoric, nu mai contează chiar istoria ca atare, ci doar
analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt ataşate acestora. Nu mai putem
vorbi de conflict, ci cel mult de disfuncţionalităţi, care însă nu pot fi dominanta vieţii
sociale. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar ispititor, ci şi

8
prolific pentru cercetarea socială şi el va fi exemplificat şi concretizat în multe din
temele pe care le vom trata.
Istoric cel puţin, înaintea funcţionalismului s-a impus, oarecum în doi timpi, o
altă perspectivă semnificativă de analiză a socialului. Este vorba de interacţionalism.
Printre precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel
care propune, chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură
interacţionalistă, “Teoria sinelui oglindă”, potrivit căreia sinele individului este
format doar în interacţiunea cu ceilalţi, care sunt ca nişte oglinzi în care un individ se
observă pe sine. Pentru Cooley, şi apoi pentru ceilalţi interacţionalişti nu este
importantă funcţionarea socialului, ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi
îşi reprezintă realitatea socială. Se impune ideea construcţiei socialului de către actorii
sociali, mai mult decât atât, este vorba de o construcţie subiectivă care determină un
anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. În acest sens, ilustrativă este legea lui
Thomas, al doilea precursor important al interacţionalismului, lege care mai este
denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca
reală, atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. Cu alte cuvinte,
dacă un subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală, să
spunem, fără a fi astfel în realitate, acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a
fost astfel definită. Legea lui Thomas a căpătat o alta formă, mai târziu, la R. Merton,
în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”, speculându-se aceeaşi
caracteristică esenţială a socialului, aceea de a genera la nivel obiectiv ceea ce nu a
existat decât la nivel subiectiv. Cu alte cuvinte o profeţie se realizează tocmai pentru
ca a fost făcută, iar exemplul profeţiei comunismului de către marxism este cel puţin
interesant.
Adevăratul creator al interacţionalismului, cel care propune o teorie
consistentă de tip interactionalist, este însă George Herbert Mead. Lucrarea sa
fundamentală “Mind, Self and Society” propune o nouă perspectivă în sociologie,
perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este formată şi este reductibilă la
interacţiuni. Sunt preluate, indiscutabil, ideile lui Weber, însă ele se articulează într-o
manieră mult mai armonioasă, Mead fiind preocupat în primul rând de modul în care
realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul interacţiunilor dintre ei.
În vremea respectivă, anii ‘20-’30 ai secolului trecut, Mead a trecut relativ
neobservat. Interacţionalismul va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie
abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer, care dă şi un conţinut mai

9
precis ideii de interacţiune, definindu-i în primul rând natura comunicaţională. Este
astfel consacrat termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă,
care este şi astăzi, alături de structuralism una dintre cele mai importante perspective
de analiză a vieţii sociale. Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre
oameni sunt în fond interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii.
Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic.
Este clar că de la un sociolog la altul, iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi
sociolog există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. Pe parcursul
diferitelor teme le vom surprinde şi le vom particulariza. Nu putem încheia acest
capitol oarecum istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice
semnificative. Primul este marcat, la începutul secolului XX, de sociologul francez
Emile Durkheim, cel care propune primul curs universitar de sociologie, dar şi prima
lucrare de sociologie care se bazează pe date empirice, este vorba de “Sinuciderea”,
lucrare în care autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata
sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite populaţii din Franţa şi Germania.
Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren, la
nivelul oraşului, în anii ‘20 în SUA. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie
din America, Şcoala de la Chicago, reprezentată de R.E.Park şi…Sumner, şcoala care
propune considerarea oraşului ca laborator social. Atunci când vom vorbi despre
comunităţile urbane vom detalia contribuţia acestei scoli la istoria sociologiei în acest
secol.

Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie

ştiinţifică şi sociologie a simţului comun

Am observat în paragrafele precedente că întregul proces de constituire a

ştiinţei sociale a fost unul eminamente metodologic. Pentru a vorbi de ştiinţă socială
nu este suficient să luăm în calcul doar separarea metodologică şi totodată istorică de
filosofia socială, este necesar să asumăm şi o altă diferenţă. Este vorba chiar de
statutul de ştiinţă. Metodologia nu ne ajuta doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică
de cea speculativă, specifică filosofiei, ci şi de cunoaşterea obişnuită, de cunoaşterea
comună sau a simţului comun.

10
 Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a
cunoaşte realitatea înconjurătoare. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice, cât şi a
celei sociale. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere omul nu ar putea trăi
nici în natură şi nici în societate. Prin urmare cunoaşterea comună este esenţială
pentru dezvoltarea umană şi ea nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea
ştiinţifică. Cu toate acestea, pentru a avansa real în cunoaşterea lumii, ştiinţa a propus
prin demersurile sale metodologice un tip complementar de cunoaştere, cea ştiinţifică.
Această formă de cunoaştere este superioară datorită principalelor ei atribute care o şi
diferenţiază de cea comună:
a) Se bazează pe evidenţe verificabile. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune ca
obiectiv esenţial verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start
orice tip de informaţii care nu se pot verifica.
b) Are un caracter mijlocit. Faţă de cunoaşterea comună care este întotdeauna
nemijlocită, “hic et nunc”, adică întotdeauna aici şi acum, cunoaşterea ştiinţifică
este mijlocită întotdeauna de concepte, de metode şi tehnici, de instrumente de
măsurare. Ea nu se poate desfăşura altfel.
c) Este precisă, sistematică şi acumulativă. Instrumentele şi metodele îi asigură
cunoaşterii ştiinţifice, indiscutabil, o mult mai mare precizie, un caracter înalt
cuantificabil şi nu în ultimul rând informaţiile obţinute sunt sistematizate şi
acumulate într-un corpus de cunoaştere care permite astfel evoluţia şi progresul
acestui tip de cunoaştere. Principiile de sistematizare a cunoaşterii există şi în
cunoaşterea comună, numai că în acel caz este vorba nu de principii logic-
raţionale, ci de interese pragmatice, de experienţă, de nevoile imediate ale
subiecţilor.
d) Este obiectivă. Cea mai importantă caracteristică este obiectivitatea. Cunoaşterea
comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de
orizonturile valorice, de preferinţele şi atitudinile acestuia, de interesele
pragmatice. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. Să ne gândim doar la
banalul exemplu în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi,
percepem extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva, iar dacă
cineva ne întreabă după aceea dacă am văzut mărar spre exemplu, de care nu
aveam nevoie, constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva, sau ne amintim vag de
două trei persoane deşi în realitate numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi
egal cu cel al celor care vindeau morcovi. Cunoaşterea comună este subiectivă şi

11
 aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o face să difere esenţial de
cunoaşterea ştiinţifică, care fiind la polul opus este obiectivă. Acest statut al
cunoaşterii ştiinţifice face ca ea să fie independentă de subiectul care utilizează
mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor
de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, adică persoane diferite utilizând
aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge
la aceleaşi produse de cunoaştere.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICRE
1. Când a apărut sociologia şi care au fost primii fondatori?
2. Care sunt principalele abordări şi perspective în sociologie?
3. Care sunt diferenţele dintre realitatea naturală şi cea socială?
4. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice în raport cu cea comună?
5. Care sunt principalele legi sociologice lansate în secolul XIX?
6. Ce reprezintă legea definirii situaţiei?
7. Care este prima lucrare de sociologie bazată pe date empirice?

12
 Tema 2
Metodele de cercetare a realităţii sociale

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Măsurarea şi scalarea
2. Eşantionarea
3. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie

Nu ne propunem în cadrul acestei teme decât o trecere în revistă a metodelor

care, aşa cum am văzut în tema precedentă, sunt esenţiale pentru a asigura
ştiinţificitatea demersului de cunoaştere a realităţii sociale. Metodele, împreună cu
tehnicile lor aferente, vor fi prezentate şi exemplificate detaliat, separat într-un alt
curs. Este necesar însă, în cadrul cursului nostru, să prezentăm succint conceptele şi
termenii de bază ale metodologiilor de cercetare.

Măsurare şi scalare

Orice proces sau fenomen social trebuie să fie măsurat, evaluat pentru a fi
cunoscut. Măsurarea se referă la anumite caracteristici ale respectivului fenomen,
caracteristici care pot să aibă valori diferite şi tocmai din acest motiv este necesară. O
caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă
numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele ea poate varia, adică poate lua
diverse valori. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră
discretă, adică luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau dimpotrivă
putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete şi
variabile continui. Un grup poate să fie caracterizat de exemplu de o variabilă
discretă cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sau a unei populaţii doar două
valori, bărbat, femeie), în timp ce o populaţie, cum este cea a profesorilor de
gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabilă atitudinală (preferinţă de exemplu
foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru) care pe un
interval să spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

13
 Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie
ordonată şi atunci vom spune ca ele formează o scală. Scala reprezintă o distribuţie
de valori. Scalele pot fi în principiu de patru tipuri.
1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de
succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o
variabilă. Spre exemplu lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie
(telefon, maşina de spălat, autoturism, frigider etc) poate forma o
asemenea scală. Aşa cum se observă între valorile pe care le poate lua
variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există
nici un fel de ordonare sau ierarhie.
2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă
sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare scala prezintă
ordonat aceste valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite acţiuni
întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de
acord; dezacord; dezacord total.
3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc măsurarea unor
variabile de tip continuu. Prin urmare, faţă de scalele ordinale ele propun
un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le
poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este
indiscutabil scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea unui membru
din populaţie poate avea orice fel de valoare într-un interval dat.
4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct
natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila
are un punct natural de pornire, zero).

Eşantionarea

În ştiinţele sociale se lucrează însă rar cu populaţii întregi. Aceasta deoarece

este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane.
Pe de altă parte, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri
uriaşe şi în mare parte inutile. Inutile pentru că în baza legilor statistice şi al calcului
probabilităţilor se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi dintr-o populaţie,
care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de
eşantionare, şi presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selecţie

14
aleatoare, a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii
populaţii. Dacă o anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de
parametru, aceeaşi variabilă, măsurată la nivelul eşantionului, poartă numele de
estimaţie, pentru că estimează, în anumite limite de încredere, valoarea parametrului.
Cu alte cuvinte legile statistice, de care am vorbit mai devreme, ne garantează
că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de
încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce astfel o estimaţie
a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). Aceste limite ale estimării
sunt date de regula în sistemul +/-n%, adică se defineşte un interval limită în care se
înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului.
Valoarea acestui procent este dependentă în principal de numărul subiecţilor din
eşantion, şi nu de volumul populaţiei. La un eşantion de circa 400 de persoane acest
interval este de aproximativ +/- 5%, adică valoarea unui anumit parametru este
cuprinsă în realitate oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. Pentru un
eşantion de 1000 de persoane această limită este de aproximativ +/- 3 %. Este evident
că limita devine 0 doar intr-un singur caz, atunci când volumul eşantionului devine
egal cu volumul populaţiei. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal.
Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei înseamnă că un eşantion de
o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este elaborat pentru populaţia
României fie pentru populaţia Chinei. La cursurile de statistică şi de metodologie vor
fi prezentate şi detaliate aceste aspecte.

Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi ştiinţele

sociale

Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează însă cu precădere doar

pentru un anumit grup de metode de cercetare. Este vorba de metodele de cercetare de
tip cantitativ. Alături de acestea, aţa cum o să vedem, există şi metode calitative de
cercetare, metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor
caracteristici standardizate, ci evaluarea lor. Metodele cantitative sunt însă pe de
departe cele mai clar consacrate în cercetarea socială şi de aceea cu ele vom începe.
a) Ancheta sociologică
b) Observaţia

15
c) Experimentul
d) Analiza documentelor sociale

Ancheta sociologică

Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare şi nu arareori ea

este identificată cu cercetarea socială. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor
sociologice sunt relativ des făcute publice, tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi
interpretate şi utilizate. în principal există două procedee care sunt utilizate în cadrul
anchetei. Este vorba de procedeul chestionării, care utilizează ca instrument
chestionarul şi intervievarea, care utilizează ca instrument ghidul de interviu. Evident
distincţia este nuanţabilă. În principiu, chestionarul, spre deosebire de grila de
interviu, are marea majoritate a întrebărilor, întrebări închise, adică care au variante
prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un
răspuns din cele oferite în chestionar. Grila de interviu foloseşte prioritar întrebări
deschise, adică la care nu există variante prestabilite de răspuns. Libertatea
operatorului de interviu este mai mare, dar şi profesionalismul lui trebuie să fie mai
ridicat, pentru că el trebuie într-o măsură mult mai mare să se implice în procesul
coordonării şi susţinerii investigaţiei, punând uneori întrebări de clarificare care nu
erau trecute în grilă. Este evident ca interviul, în funcţie de cât de structurată este grila
de interviu, poate fi de tip structurat, semistructurat, sau nestructurat, caz în care avem
de a face cu o metodă strict calitativă de investigaţie.
Un tip special de anchetă, focalizată pe o problematică limitată, şi care este
confundat adesea cu ancheta, este sondajul de opinie. Instrumentele de lucru sunt
practic similare, se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative
pentru anumite populaţii. Sondajul de opinie este centrat însă doar pe întrebări care
vizează opiniile subiecţilor, mai mult decât atât se încearcă estimarea opiniilor care au
caracter public şi nu doar a opiniilor personale. Cu alte cuvinte atunci când o
problematică se află în dezbaterea publică, iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii
faţă de acea problemă atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public, iar
sondajul de opinie asta îşi propune să măsoare. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au
statut de opinii publice. Dacă un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama
opinii care să aibă caracter public, iar întrebările unui astfel de chestionar, în astfel de
condiţii, nu pot măsura ceea ce nu există. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de

16
interes public, să zicem majorarea preţului la anumite produse care sunt de larg
consum, cu siguranţă că se pot contura opinii cu caracter public faţă de aceasta
măsură. Daca Guvernul ia însă o decizie strict tehnică, de reorganizare a unor servicii
proprii, decizie care nu vizează interesul larg, atunci o întrebare privind favorabilitatea
populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public.
Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre”
pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate.
Sunt utilizate de asemenea pe scară largă în campaniile electorale pentru a surprinde
dinamica preferinţelor electorilor.

Observaţia sociologică

Observaţia sociologică este o metodă de cercetare care este preluată direct din
metodologiile de cercetare ale ştiinţelor naturii. Ea este indiscutabil cea mai veche
metodă de cercetare ştiinţifică. În sociologie observaţia îşi propune, comparativ cu
ancheta, care era focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor, analiza
comportamentelor verbale şi nonverbale pe care oamenii le au în diferite situaţii.
Observaţia sociologică, în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează
datele, poate fi:
• observaţie structurată
• observaţie nedistorsionantă
• observaţie participativă
Observaţia structurată poartă acest nume pentru că în cazul ei se utilizează în
mod obligatoriu o grilă de observaţie (protocol de observaţie). Acesta este un
instrument relativ simplu în care sunt trecute (într-o formă organizată, structurată)
diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observăm. Observaţia
propriuzisă constă tocmai în notarea ordinii şi a numărului de comportamente de un
anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă. Avem de a face cu o metodă evident strict
cantitativă în care esenţial este să identificam cantitativ anumite tipuri de
comportamente. Precizia observaţiilor este extrem de mare şi deci putem spune că
fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. Această caracteristică, fidelitatea, se
referă la precizia unei măsurători, şi se află de multe ori în metodologie într-o relaţie
inversă cu validitatea, adică cu corectitudinea măsurătorii. Cu alte cuvinte ne putem
oricând întreba dacă ce s-a măsurat corespunde exact cu ce se dorea a fi măsurat. Este

17
posibil de exemplu ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de
comportament, iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un
anumit gest. Există posibilitatea ca grila să fie extrem de precisă şi să descrie un
număr extrem de mare de comportamente, însă tocmai acest lucru poate face ca
identificarea şi notarea lor să fie disfuncţională.
Observaţia structurată are două mari neajunsuri. Primul se leagă de ceea ce
tocmai am prezentat. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar să fii într-
un anume gen de contact cu aceea persoană. Se pune însă problema dacă această
prezenţă a observatorului nu influenţează comportamentele celui observat. Dacă vreau
să studiez comportamentul nonverbal al profesorilor în timpul predării şi asist evident
la ore, atunci se pune problema dacă nu cumva în realitate profesorul are anumite
comportamente, noi sau doar modificate, tocmai pentru că cineva îl observă. Din
experienţa cotidiană ştim că practic întotdeauna oamenii, atunci când se ştiu observaţi,
tind să îşi modifice comportamentele.
Pentru a înlătura un asemenea neajuns a fost propusă metoda observaţiei
nedistorsionante, adică care nu distorsionează comportamentele celui observat.
Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi
aparatura de înregistrare audio sau video, pereţi speciali cu oglinzi semitransparente
sau un sistem de televiziune cu circuit închis. Este evident ca aceste procedee nu pot fi
folosite oricând şi oriunde, ele ca atare pot să fie vizibile şi, nu în ultimul rând,
utilizarea lor fără ştirea subiecţilor ridică şi probleme de ordin deontologic. Pentru o
gamă relativ largă de subiecte de cercetare observaţia nedistorsionantă poate fi însă
utilizată cu succes.
O a doua problemă pe care o ridică observaţia structurată este aceea a limitării
posibilităţii ei de utilizare. Aşa cum am spus, ea poate fi utilizată doar pentru acele
tipuri de domenii, de situaţii şi de indivizi unde avem deja o anumită cunoaştere
prealabilă care ne face capabili să construim o grilă care să structureze observaţia.
Există însă domenii de cercetare în care acest lucru nu este posibil. Dacă dorim să
cercetăm de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în
societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne putem aştepta în
anumite situaţii. Mai mult, în alte ştiinţe sociale, cum ar fi antropologia, unde se
studiază comunităţi total diferite de cele în care trăim noi, s-ar putea să nu înţelegem
nici măcar limba, cu atât mai puţin alte tipuri de comportamente.

18
 În astfel de cazuri se poate utiliza observaţia participativă, adică acel gen de
observaţie în care subiectul participă direct la activităţile grupului, comunităţii pe care
o studiază. El poate face acest lucru declinându-şi sau nu calitatea de observator. Din
interior, treptat, într-o perioadă de timp destul de mare, un astfel de observator este
capabil să identifice şi să înţeleagă diversele comportamente, ca şi produsele culturale
ale grupului în cauză.
Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare, adică numai observaţia
în sine, în realitate această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă, ca şi
cercetare participativă, pentru că observatorul nu doar va observa, ci participând la
viaţa grupului sau a comunităţii în cauză, evident el va realiza, cel puţin, interviuri
nestructurate cu acei membrii. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în
domeniul investigaţiilor de tip calitativ, ea fiind o metodă eminamente calitativă şi
deci implicit astfel este şi observaţia participativă.

Experimentul

O metodă specială care derivă direct din observaţie şi care mai este numită şi
observaţie provocată, este experimentul. În principiu, se încearcă observarea şi
implicit măsurarea unei variabile care caracterizează un anumit proces, fenomen sau
comportament, într-o situaţie controlată de experimentator în care controlul presupune
în fond manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în
care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poarta numele de variabile
dependente (pentru că depind de variabila independentă). Experimentul presupune în
mod normal condiţii speciale de realizare, laboratoare, aparatură de înregistrare etc.
Se poate realiza însă şi in mediul în care subiecţii, grupurile studiate, îşi desfăşoară în
mod obişnuit activitatea, însă trebuie să reamintim că sunt în general valabile toate
comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei
nedistorsionante. Cea mai importanta observaţie, asupra căreia insistăm în mod
special, se leagă de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însuşi.
Acest efect disturbator poartă un nume special, efectul Howthorne. Aceasta
după numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de către unul
dintre pionierii sociologiei industriale, Elton Mayo. Cercetătorul american a dorit să
facă la uzinele amintite un experiment în care se cerceta modul în care productivitatea
muncii (considerata variabila dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu.

19
Era vorba de nivelul iluminării atelierelor respective, de temperatura, de nivelul
zgomotelor, etc. (toate variabile independente). Rezultatele au fost paradoxale. Orice
creştere a variabilei independente (zgomot, căldură, lumină) ducea la creşterea
productivităţii muncii. Numai ca şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la
acelaşi efect. În realitate muncitorii respectivi reacţionau la schimbarea pur şi simplu a
mediului, devenind mai atenţi din această cauză şi având implicit un randament mai
bun. De fapt, putem spune că experimentul se studia pe sine, pentru că ce se observa
în final, variaţiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul
mediului, care erau produse tocmai de experiment. Adică pur şi simplu participarea la
experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. De altfel, dacă se schimbă
nivelul luminii să zicem, dincolo de experiment, după o perioadă de timp se ajungea
relativ rapid la randamentul dinaintea schimbării respective. Concluzia care poate fi
trasă este aceea că în orice experiment, ca şi la observaţia structurată de altfel, datele
înregistrate este posibil să fie într-o anumită măsură expresia tocmai a metodei de
investigaţie utilizate. De acest efect trebuie să ţinem cont în orice tip de investigaţie
socială în care observatorul poate influenţa, cel puţin prin prezenţa sa comportamentul
subiecţilor pe care îi studiază.

Analiza documentelor sociale

Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar

prezentul, ci şi procesele şi fenomenele, ca şi produsele culturale ale societăţilor
trecute, este analiza documentelor sociale. Evident acest tip de analiză este posibil de
realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi, inclusiv contemporane.
Documentele sociale pot fi:
• publice (exemplu, ziare, emisiuni tv/radio, cărţi),
• oficiale (acte, certificate de naştere, de deces, fişe medicale, acte de proprietate,
hotărâri de divorţ, etc.)
• personale (autobiografii, scrisori, cv-uri, memorii etc)
Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de
conţinut. Ea a fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a
investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o blocadă
comunicaţională), cât şi în al doilea război mondial, în special de Marea Britanie.
Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de

20
analiză pe care le identificăm într-un anumit document. Unităţile de analiză clasice
sunt:
spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat
anumitor probleme spre exemplu),
cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte, de exemplu de câte
ori apare cuvântul dreptate într-un program electoral);
temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. (dăm câteva
exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru
România”, “Monarhia a distrus cultura romanească”, “Comunismul este de vină
pentru starea naţiunii” etc.)
personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse
culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj.
Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii în societatea americană, studiind
personajele feminine dintr-un serial ca Dallas, care pe o perioadă de mai bine de un
deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană.
itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare, de exemplu,
articolul, editorialul, etc.

Tipuri speciale de investigaţii

Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale
de investigaţii, care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau
complementare. Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care
am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza
de interviu. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine.
Un alt tip de investigaţie, derivat din anchetă este focus grupul. La limită, este
un tip de anchetă, adică de interviu de grup. Cu toate acestea, el este un tip mult mai
complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor
experimente), se pot aplica teste, se pot face analize de documente (asupra
conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc).
Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă, în care se pot reuni
mai multe metode simultan, este vorba de studiul de caz. Studiul de caz se realizează
evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o
problematică dată. Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de

21
muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode, pe o anumită
perioadă de timp, o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă. Putem
utiliza chestionare, putem realiza interviuri, putem să facem observaţie participativă
etc. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare.
În fine, ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se
leagă de analiza temporală a unor procese sociale. Este vorba de analiza longitudinală
şi de studiul panel. În cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode, ideea fiind
aceea de a utiliza aceeaşi metodă, cu aceleaşi instrumente de investigaţie, asupra
aceleiaşi populaţii, într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui
anumit proces sau fenomen. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea
că în cadrul analizei longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare
(chestionar, grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la
nivelul aceleiaşi populaţii, în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi
instrument în raport cu exact acelaşi eşantion, pe o anumită perioadă de timp. Ambele
tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi evident
sunt extrem de utile pentru analiza socială.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Ce sunt variabilele şi câte tipuri de variabile există?
2. Ce este eşantionarea?
3. Care sunt principalele tipuri de scale?
4. Ce este ancheta sociologică şi care sunt principalele tipuri de anchetă?
5. Care sunt tipurile de observaţie sociologică?
6. Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de observaţie?
7. Ce este un experiment sociologic?
8. Ce este efectul Hawthorne?
9. Ce este analiza documentelor şi care sunt principalele tipuri de unităţi de
analiză a conţinutului documentelor?
10. Care sunt principalele tipuri de investigaţii complexe în cercetarea socială?

22
 Tema 3
Cultura

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Ce este cultura
2. Cultura şi civilizaţia
3. Structura culturii
4. Tipologia culturii

Există extrem de multe prejudecăţi pe care modernitatea le-a adus cu sine în

istorie. Una dintre acestea este aceea legată de natura firavă a fiinţei umane, s-a spus
chiar, într-o formula atât de plastică că omul este o “trestie gânditoare”. în raport cu
natura, în raport cu restul animalelor, omul a fost văzut de moderni într-o totală
inferioritate, doar gândirea fiind cea care l-a făcut capabil să poată supravieţui. În
realitate lucrurile nu stau mai niciodată aşa cum cred filosofii. Omul este şi a fost
mereu unul dintre cele mai puternice animale. Doar 20 de specii de animale atacă
necondiţionat omul. Omul însă atacă absolut toate speciile. Şi nu astăzi, ci din
totdeauna. În sine, prin natura sa animală, omul este puternic. Cu siguranţă
inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori aceasta putere. Dar dincolo de inteligenţă omul a
creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat
vreodată pe această planetă. Este vorba de chiar mediul pe care şi l-a construit şi în
care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură.

Ce este cultura?

Nu este deloc uşor să defineşti cultura. Acum vreo două decenii cineva a
numărat peste 2000 de definiţii date acesteia. Este firesc pentru că, în forme diferite,
orice ştiinţă socio-umană are de a face cu cultură sau cu produse culturale. Cea mai
simplă definiţie pe care o putem da, şi de la care plecăm în analiza noastră este
următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire, de comportament şi de
producţie, transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt
mijloc, cu excepţia celui genetic.

23
 Cu alte cuvinte tot ceea ce este produs sau utilizat de către om şi care este
susceptibil de a fii transmis generaţional, prin orice mijloace negenetice, reprezintă
cultura. Faţă de accepţiunea obişnuită a termenului, care vine din limba latină şi care
se referă mai mult la cultivarea spiritului (de la cultivarea pământului), în sens
ştiinţific cultura nu se refera doar la produsele de elită create într-o societate, ci la
orice fel de produs. Bunele maniere sunt indiscutabil un produs cultural, însă şi
scrierea de obscenităţi pe pereţii toaletelor sunt un produs cultural. Mai mult, trebuie
să înţelegem că din punct de vedere strict cultural între “Luceafărul” lui Eminescu şi
înjurăturile strigate pe stadioane nu există nici o diferenţă. Ambele producţii sunt
producţii culturale şi atâta tot. Că noi le acordăm o importanţă diferită în societate este
o problema diferită.
Revenind la definiţie observam că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu
cultura. Într-un fel aşa stau lucrurile, pentru ca învăţarea este procesul de bază prin
care se poate asimila cultura şi indiscutabil că învăţarea este un substitut pentru
genetică. Majoritatea comportamentelor animalelor sunt condiţionate de instincte în
timp ce în cazul oamenilor majoritatea comportamentelor sunt indiscutabil
condiţionate de învăţare. Este evident că învăţarea este prezentă şi la animale, etologii
demonstrând, spre exemplu, că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu vad
înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. Există cu siguranţă o baza
instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului numai că, chiar şi în cazul celor
mai puternice instincte umane, există permanent o “îmbrăcăminte” culturală a
acestora. Spre exemplu, deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de
supravieţuire, bem totuşi apă din pahare sau căni, care sunt produse culturale, bem în
anumite locuri. Mai mult, apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin
ţevi, conducte, este pompată, este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc.
Prin urmare, din ceea ce am prezentat, rezultă că o condiţie a existentei culturii
este aceea a capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. Dacă aşa stau
lucrurile aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în
care are capacitatea să înveţe şi să transmită unor urmaşi anumite comportamente
învăţate. Evident că nu avem de a face cu o cultură în sensul propriu al termenului, ci
doar cu un rudiment, dar experimentele aceloraşi etologi au arătat că un şoarece are
capacitatea de exemplu să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se
poate ieşi dintr-un labirint.

24
 Un alt aspect interesant, relevat de definiţia pe care am utilizat-o, este acela
legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională, pentru că
ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. Transmiterea culturii este prin
urmare un proces vital pentru orice societate. Modul prioritar în care această
transmitere are loc face ca o cultură, respectiv societatea care o posedă, sa aibă un
anumit tip de profil. Spre exemplu dacă forma fundamentală de transmitere este
comunicarea orală, atunci aceste societăţi vor avea un anumit tip de structură şi de
produse culturale. Într-o astfel de societate spre exemplu, rolul bătrânilor este
fundamental pentru că ei sunt principalele arhive ale tezaurului comunitar. De aici, în
vechime, structuri de conducere de genul “sfatului bătrânilor”. Societăţile care
practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi
istorice, societăţi în care evident bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut. Prin urmare
expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este în realitate decât expresia unor
rudimente ale unei culturi rurale nemoderne.

Cultura şi civilizaţia

Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să

încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual, folosit în strânsa corelaţie cu
termenul de cultură, uneori chiar ca şi sinonim. Este vorba de termenul de civilizaţie.
La nivelul cunoaşterii comune a fost consacrată o diferenţă între cei doi termeni ca
ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate cu cei doi temeni. Cu
alte cuvinte cultura ar desemna în special latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate,
în timp ce civilizaţia pe cea spirituală. Este indiscutabil că putem împărţi produsele
culturii în materiale, adică tangibile, şi spirituale (valori, idei, norme). Numai că orice
fel de produs cultural are prezente, în proporţii diferite desigur, ambele componente.
Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material, aşa cum orice producţie
materială asumă în realitate idei, norme de utilizare etc. Acest gen de dihotomie este
deci incorect pentru că postulează o imposibilitate. Cu toate acestea în limbajul
obişnuit, pe drept cuvânt, facem distincţie între cei doi termeni. Dacă de exemplu ni se
pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au propria lor cultură, parcă
nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de civilizaţia din Ghimpaţi.
În realitate diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea
culturii şi nu de natura produselor sale. Cu alte cuvinte nu natura materială sau

25
spirituală este esenţială, ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte
comunităţi sau societăţi. Orice fel ce comunitate sau societate are o cultură proprie,
ceea care în fond îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. Există
însă culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi, care
deci “exportă” produsele culturale proprii. În asemenea cazuri vorbim de civilizaţii.
Distincţia greşită pe care am prezentat-o mai devreme, capătă astfel o explicaţie,
pentru că în acest gen de împrumuturi culturale cele mai vizibile sunt indiscutabil
produsele materiale. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci , decât
ideile, miturile, modurile de fabricaţie, ca şi normele de utilizare care au fost preluate
o dată cu amfora. La fel, în lumea contemporană, trebuie să înţelegem că o dată cu
televizorul noi am importat, cultural vorbind, şi anumite norme şi tipuri de
comportament, anumite norme de organizare a locuinţei, diverse stiluri de viaţă etc.
Cu siguranţă însă că cel mai vizibil va rămâne evident aparatul ca atare.

Structura culturii

Discuţia anterioară ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a

culturii. Am distins între o componentă materială şi una spirituală, dacă vom rafina
analiza însă, vom descoperi trei componente majore ale culturii:
! componenta ideatică
! componenta normativă
! componenta obiectuală
Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor, adică a unităţilor de
semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie) care sunt vehiculate într-o societate dată. O
categorie specială a acestora o formează valorile, care sunt idei care sunt preţuite,
respectate şi care determină anumite reacţii ale membrilor unei comunităţi. Valorile
ghidează în general acţiunile oamenilor şi totodată ele sunt o bază pentru marea
majoritate a normelor sociale. Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor
pe care oamenii le respectă într-o societate. Acestea sunt în fond modele prescrise de
comportament pentru anumite situaţii sociale.
Normele sociale sunt extrem de diverse, putând spune chiar că trăim în
permanenţă într-un univers normativ. Definirea normelor poate fi făcută însă în două
maniere diferite. Pe de o parte putem vorbi de norme ideale, adică de norme prescrise
şi de regulă consfinţite formal, spre exemplu consacrarea limitei de viteză în localitate

26
la 50 km la oră este o normă formală. Numai că în viaţa socială se respectă de multe
ori ceea ce am putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate de cei mai
mulţi) adică norme care există în realitate în sensul în care ele se impun în practica
socială. Limita de viteză definită ideal, dacă am sta să măsurăm viteza cu care merg în
medie, în realitate, maşinile, am putea să descoperim că nu este respectată şi că în fapt
norma de viteză reală (statistică) este de 55 km la ora şi nu 50.
Putem extrapola aceste idei şi atunci am putea vorbi şi de o cultură ideală
(definită în termeni normativi, cum ar trebui să fie anumite produse culturale, norme
etc.) şi de o cultură reală. Într-o asemenea situaţie avem sigur de optat atunci când
analizam cultura, dacă dorim să studiem cultura ideală sau pe cea reală.
Mai sunt necesare două precizări conceptuale. Ori de câte ori avem asociate
idei şi norme vom spune că avem de a face cu ideologii (într-un sens evident mai larg
decât sensul obişnuit, care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducere), iar pe
de alta parte, orice asociere a unor obiecte şi a unor norme formează o tehnologie. La
fel ca şi în cazul ideologiilor avem de a face cu definiţii generice pentru cei doi
termeni. Cu alte cuvinte trebuie să înţelegem că în fond orice tehnologie, cultural se
poate reduce la o asociaţie între anumite obiecte şi anumite norme.
Tehnologiile în cadrul culturii ocupă un loc cu totul special, este lesne de
înţeles. Natura normativă a tehnologiilor trebuie să o înţelegem însă într-un cadru mai
larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. La nivel comun reducem tehnologia la nişte
obiecte şi la nişte norme tehnice asociate. În realitate există cel puţin trei tipuri de
norme asociate unei tehnologii. Este vorba de normele pur tehnice, de normele de
organizare şi de normele sociale ataşate respectivei tehnologii. Între modalităţile de
asimilare a lor pot exista chiar diferenţe însemnate. W.Ogburn a lansat chiar o teorie
în acest sens, care se cheamă “Teoria devalajului cultural”. Ea spune că la
introducerea oricărei noi tehnologii se produce un decalaj între asimilarea normelor
tehnice (primele asimilate pentru că fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie)
şi normele de organizare şi cele sociale. Dacă luăm ca exemplu tehnologia
automobilului, atunci trebuie să considerăm că, dincolo de normele strict tehnice de
funcţionare a maşinilor, avem nevoie şi de norme de organizare (ex. regulile de
circulaţie), dar şi de norme sociale, care se referă la modul în care oamenii utilizează,
valorifica şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. Aceste
norme nu sunt învăţate însă doar de posesorii noii tehnologii. Maşina poate fi
proprietatea personală a cuiva, însă tehnologia este un bun public şi de aceea toţi

27
membri societăţii în care a pătruns aceasta tehnologie trebuie să cunoască aceste
norme. Şi pietonii cunosc regulile de circulaţie, şi ei ştiu cum poate fi utilizată o
maşină în societate, şi ei sunt beneficierii acesteia etc.
La debutul noilor tehnologii în special datorită normelor sociale, care sunt
asimilate mai greu faţă de cele tehnice, se produce un decalaj cultural, care, pentru
Ogburn, este dealtfel cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care
toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. Este celebru cazul unui
mic orăşel din Australia, de la începutul secolului XX, unde, deşi existau doar două
maşini, în prima săptămână ele s-au tamponat de trei ori şi să ţinem cont de faptul că
viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe. La fel, televiziunea la
începuturile sale a produs extrem de multe efecte negative datorită în principal
suprautilizării sale de către telespectatori.
Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. Aceasta
reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. Putem vorbi de
societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe, adică societăţi în
care există un puternic cult al normelor sau există o mare toleranţă faţă de încălcarea
normelor. Putem vorbi şi de societăţi anomice, adică de societăţi în care există o
disoluţie a ordinii normative. Termenul de anomie în sens de disfuncţionalitate
normativă a fost propus de Emile Durkheim fiind un concept esenţial în analiza
sinuciderilor.
Nerespectarea normelor atrage în mod normal, în orice societate, sancţiuni, în
fapt pedepse. Aceasta pentru că în sociologie prin sancţiune vom înţelege atât
pedeapsa, cât şi recompensa, în sensul că a sancţiona un act înseamnă ai da un anumit
tip de calificativ, fie pozitiv fie negativ. Pedepsele pot fi puternice sau slabe (ca şi
consecinţe în raport cu subiecţii). Pe de alta parte normele pot fi formale, adică
exprimabile într-o forma scrisă, precisă (definite ideal), sau pot fi informale, adică
fără o formă scrisă, impuse în practica socială reală. Dacă luam în consideraţie aceste
două caracteristici atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri
de norme sociale:
Sancţiuni puternice Sancţiuni slabe
Norme formale Legi penale Legi civile
Norme informale Morala, tradiţii Obiceiuri

28
 Această clasificare este indiscutabil una cu care operăm, chiar dacă nu în
aceasta manieră şi în viaţa cotidiană. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni
privative de liberate sau penalităţi foarte mari, în timp ce legile civile au sancţiuni
pecuniare moderate sau mici. La fel, normele morale au exprimate sancţiuni foarte
dure, mergându-se până la izolarea totală (socială) a individului în comunitate, în timp
ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există sancţiuni.

Limbajul – pivotul culturii

Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii de la începutul

acestei teme ne aducem aminte că elementul fundamental de caracterizare al culturii îl
reprezentă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. Această transmitere este în
principal un proces de comunicare care are la bază limbajul. Rezultă deci că limbajul
este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. Mai mult, formele şi
modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profile ale culturilor în
cauză. Studiul limbajului este din aceste motive un mijloc esenţial de analiză
culturală. Când vorbim de limbaj avem în vedere în primul rând limba naturală, însă
limbajul este definit mult mai larg, ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a
acestora capabile de a transmite mesaje. Evident codul morse este un astfel de limbaj,
dar putem vorbi şi de un limbaj nonverbal, de un limbaj al florilor (anumite flori au
anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi desigur
putem continua.
La baza oricărui limbaj stau semnele, care sunt unităţi de semnificaţie purtate
de un semnal. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco care
definea semnele ca “orice este pus pentru altceva”. Adică orice poate fi purtător de
semnificaţie, alta decât cea referitoare la sine. Şi plasa pe care o punem în autobuz pe
un scaun poate juca rolul de semn pentru ca ea semnifică o interdicţie de acces (locul
acela este ocupat). Semnalul este suportul fizic al semnului. Dacă culoarea roşie a
semaforului ne indică interdicţia accesului, lumina roşie ca atare reprezintă semnalul.
Evident aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale, aşa cum acelaşi tip de
semnal poate avea asociate semnificaţii diferite.
Orice limbaj poate funcţiona doar pe baza a două tipuri de reguli. Regulile
sintactice, care sunt reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru

29
limba naturală este gramatica) şi reguli semantice, care sunt reguli de corespondenţă
între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)1.
În afara acestor reguli limbajul nu poate exista. Dar nici noi nu putem gândi
realitatea în afara unor asemenea reguli şi evident în afara limbajului. Gândirea nu
poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele, adică fără limbaj. Dar există o
legătură între modul în care gândim şi limbajul pe care îl avem? Doi savanţi
americani, Edward Sapir şi Bejamin Whorf, prin anii 30 ai secolului trecut au lansat o
teorie extrem de şocantă. Ea poartă numele de teoria sau ipoteza relativismului
lingvistic şi stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea, de a o înţelege şi de a
ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedam. Cu ale cuvinte ipoteza
spune că oamenii care au limbaje diferite, chiar limbi naturale diferite, văd şi înţeleg
lumea în forme diferite. Cu alte cuvinte un român şi un japonez s-ar putea să vadă
lumea în realitate diferit pentru că posedă limbi extrem de diferite. Am putea să ne
întrebăm bunăoară cum gândesc timpul chinezii, care nu au formule gramaticale
pentru timp în limba lor, dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le
posedăm. Un lingvist chiar afirma că un copil chinez, datorită limbii pe care o învaţă
încă din primii ani de viaţă, ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein mai
bine decât orice fizician european, pentru simplu motiv ca el are un sens al
relativismului asumat la nivelul limbii. Desigur este o ipoteza provocatoare. Ea poate
fi corectă, însă numai pentru limbi care sunt extrem de diferite, deci care nu au o baza
comună de derivaţie care indiscutabil estompează diferenţele.

Cultura, subcultura şi contracultura

Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural.
Un simplu obiect, o melodie, o normă de salut etc. sunt exemple în acest sens. Aceste
elemente funcţionează într-o cultură integrate în anumite complexe culturale, adică în
sisteme în care sunt asociate mai multe elemente. Dansul spre exemplu este un
complex cultural, care reuneşte muzică, versuri, norme pentru cei care dansează (o
componentă strict tehnică prin urmare) şi cu siguranţă chiar şi o anume îmbrăcăminte

1
Termen utilizat in semiotica, stiinta semnelor, de U.Eco pentru a desemna intelesurile culturale ale
semnelor. Aceasta pentru ca un semn nu trebuie sa aiba o corespondenta obligatorie in relaitate. Adica
putem avea semne si pentru ceea ce nu exista in realitate si este definit doar culural. Klingonieinii din
filmele s.f. nu exista in realitate, dar nici minotaurii sau ingerii.

30
etc. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază, însă pot avea complexe
culturale proprii care să le diferenţieze. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă, ca
şi de subculturi, adică de culturile care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat
complexe culturale proprii. Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale
(de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor, în care pot să existe formule de
comunicare proprii, un anumit stil de viaţă etc., de subcultri ale unor comunităţi care
au valori, norme şi stiluri proprii de viaţă, de exemplu subcultura rockerilor şi putem
continua cu alte exemple. Trebuie să precizăm însă foarte clar că termenul de sub-
cultură nu are nici un fel de conotaţie peiorativă, el se referă exclusiv la ideea
apartenenţei şi deci a raportării la o cultură dominantă şi nimic mai mult.
Dacă complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent şi în cultura
dominantă, numai când pot fi considerate într-o relaţie polara (deci opuse) cu acestea
atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. Comunităţile
marginale, grupurile deviante, ori sectele religioase, de exemplu, dezvoltă uzual
contraculturi.

Etnocentrism, xenocentrism şi relativism cultural

Închipuiţi-vă că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic de undeva din Oceania,

care nu a văzut niciodată lumea civilizată, ar veni în România pentru câteva zile şi ar
trăi printre noi. S-ar întoarce apoi în tribul său şi, continuaţi să vă închipuiţi, ce ar
putea povesti alor săi. Ar povesti de exemplu că oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi, ca
în fiecare dimineaţa spre exemplu îşi bagă un beţişor cu păr în gură, ca femeile,
absolut toate îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe - ce prostie !!, dar vai cel mai
sinistru lucru este că oamenii ăia albi nu sunt normali, mănâncă numai mortăciuni. Ei
nu îşi omoară singuri animalele, ci le iau gata moarte, vai vânate cu multe zile înainte,
unii spuneau ca era vorba chiar de săptămâni. Ce sinistru să mănânci cadavre!!!
Cu siguranţă că şi nouă ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii
tribului din care face parte tânărul bărbat de care vorbeam. Orice societate tinde să
considere că produsele din propria sa cultură sunt superioare celor din alte culturi, că
obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte. Aceasta atitudine,
de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la
realitate poarta numele de etnocentrism. El exista în orice cultură şi este unul din
factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi.

31
 Există însă şi o atitudine opusă, şi ea existentă în majoritatea societăţilor. Este
vorba de exocentrism, adică de atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei
alte culturi sunt superioare celor din propria cultură. Preferăm spre exemplu maşini
occidentale, aşa cum şi americanii preferă maşini japoneze, ieşim în oraş să mâncăm o
pizza, sau la un hamburger, am vrea să ne petrecem concediul într-o ţară exotică, la
fel ca şi mulţi occidentali de altfel etc. Exista întotdeauna pentru anumite produse
culturale străine credinţa că ele sunt mai bune decât cele din propria cultură, şi asta
practic în orice societate. Evident exocentrismul este şi el important pentru că fără el
nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor, evoluţie care este determinată în fond de
capacitatea de a prelua tot ce poate fi considerat valoros. Să ne gândim că fără
xenocentrism astăzi în România nu am fi avut televiziune, nici radio şi nici ziare, nu
am fi avut autoturisme şi extrem de multe alte lucruri, care nu au fost inventate la noi,
ci au fost preluate de-a lungul timpului tocmai pe baza unei astfel de atitudini.
Trebuie însă să înţelegem că este greu să facem real diferenţieri între culturi.
Este oribil să mănânci “cadavre”, dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle,
şerpi, pisici, creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta sau câini. Dar la fel de sinistră
este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. Ni se pare stupid un dans sau
modul în care se îmbracă sau se pictează nişte primitivi din Amazonia, dar de ce să
credem că lor li s-ar părea altfel modul în care tinerii dansează la noi rock sau modul
în care bărbaţii şi femeile se săruta? Pentru noi anumite comportamente, vom spune,
au o semnificaţie, însă trebuie să fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii
pentru comportamentele lor. Această atitudine, impusă de cercetătorii sociali, la
origine de antropologi, de considerare a fiecărei culturi din propria ei perspectivă,
poarta numele de relativism cultural. El exprimă faptul că toate culturile sunt
evaluabile numai din punctul de vedere al unor criterii proprii şi că nu putem compara
două culturi decât dacă ele admit criterii interne comune.

Contactul între culturi. Aculturaţie, acomodare şi asimilare

Este evident că oamenii din comunităţi şi din societăţi diferite interacţionează

în permanenţă. Culturile diferitelor societăţi sunt astfel puse permanent în contact.
Atunci când două societăţi interacţionează, culturile lor intră şi ele în contact, caz în
care sunt posibile trei tipuri mari de situaţii. Ele sunt desemnate prin trei concepte care

32
au fost propuse de Fr.Braudel, într-o analiza strălucită a civilizaţiei mediteraneene în
Renaştere. Este vorba de aculturaţie, acomodare şi asimilare. Aculturaţia este
procesul prin care, ca urmare a contactului dintre două culturi, se ajunge la apariţia
unor complexe culturale noi care au în componenţă elemente din culturi diferite.
Traista ţărănească cu fermuar, ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă sunt două
exemple simple de aculturaţie. Trebuie subliniat însă faptul că de multe ori noile
complexe ajung să se impună şi să fie uitată cu totul originea lor şi atunci este greu să
mai poată fi considerate produse ale aculturaţiei.
Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi
definească graniţe clare şi să convieţuiască, prin două populaţii diferite, care la rândul
lor se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. Între cele două
culturi există numeroase împrumuturi, însă ambele şi păstrează identitatea.
Comunităţile asiatice, în marile oraşe, sunt exemple de comunităţi care au culturi care
s-au acomodat.
Asimilarea este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut
identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă, respectiva populaţie ne mai
păstrând decât anumite complexe culturale proprii şi deci cultura să nu mai existe
decât ca o subcultură a culturii dominante. Un exemplu celebru îl oferă negrii din
America, care şi-au pierdut cu totul cultura de origine, practic ei nu mai păstrează
nimic din cultura africană de origine, mai mult, aşa cum spunea cineva, ei sunt cei mai
americani dintre americani, pentru că ei nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de
origine, în timp ce toţi ceilalţi americani, proveniţi din Europa sau Asia au păstrat
numeroase complexe culturale din culturile de origine, uneori chiar şi limba sau
religia.
Toate aceste trei procese sunt extrem de importante pentru evoluţia
comunităţilor şi a societăţilor. Conceptele prezentate ne ajută astfel să înţelegem
aceste procese, însă trebuie să menţionăm faptul că dintre ele, cel care s-a monetizat
într-o formă cu totul deosebită, în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Cum poate fi definită cultura şi ce relaţie există între cultură şi civilizaţie?
2. Care este structura culturii?
3. Care este tipologia normelor sociale?
4. Ce este decalajul cultural?

33
5. Ce rol are limbajul în cadrul culturii?
6. Ce este ipoteza relativismului lingvistic
7. Ce relaţie este între etnocentrism şi exocentrism?
8. Ce este relativismul cultural?
9. Ce este aculturaţia?
10. Ce sunt asimilarea şi acomodarea?
11. Ce sunt subculturile şi contraculturile?

34
 Tema 4
Socializarea şi construcţia sinelui

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Ce este socializarea şi care sunt factorii ce o influenţează
2. Teorii ale formării personalităţii
3. Socializarea în viziunea interacţionismului simbolic
4. Agenţii de socializare

Încă din secolul al XVIII mulţi oameni de ştiinţă, în special medici, au fost
preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. De fapt este vorba de copii
crescuţi de animale sălbatice. Asemenea accidente sunt extrem de rare, dar în fiecare
din ultimele trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. În special femelele de
lup, dar nu numai ele, sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să
crească “pui” de om. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri, în primul
rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele
animalelor care îi crescuseră. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat
întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie. Interesant este
faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră
când trebuia, în primii ani de viaţă. Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au
murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut, cel mai
frecvent în jur de 10-12 ani.
Un caz diametral opus. Pe la începutul secolului trecut, nişte antropologi au
avut curiozitatea, poate nu foarte deontologică, să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib
arhaic de pe undeva din zona Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată. Tribul din
care fata făcea parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei, necunoscându-se
prelucrarea nici unui metal. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de
dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. Cum
s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată? A ajuns profesoară la
Sorbona.
Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău, puterea societăţii de a forma
oameni. Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi, aşa cum filosofii
moderni credeau, ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc.

35
 Ce este socializarea?

Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele
de socializare. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea
umană. Exista însă, ca şi în cazul culturii, nenumărate definiţii ale socializării,
formulate în funcţie de perspectiva de abordare. Spre exemplu, socializarea poate fi
văzută într-o perspectivă psiho-socială, ca un proces de formare a personalităţii
umane, în timp ce pentru interactionalism ea reprezintă procesul construcţiei sinelui.
Într-o abordare culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a
culturii unei societăţi, pentru că într-adevăr, asta reprezintă, în conţinut, acest proces.

Factorii care influenţează procesul de socializare

Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. Îi vom

prezenta succint:
a) determinantul biologic
b) mediul fizic
c) cultura
d) experienţa de grup
e) experienţa personală

a. determinantul biologic. Este evident că formarea personalităţii individului, ca şi

procesul de achiziţie a produselor culturii, este influenţată de anumite caracteristici
biologice, inclusiv ereditare. Un anumit tip de temperament, anumite caracteristici
afective, fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea
socială. Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui
Stalin, în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii foarte
diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul
în afara unor norme deontologice). Ideea era că se dorea sublinierea rolului
fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil, în afara oricărui
determinant biologic. Experimentul nu a dovedit acest lucru, existând un puternic
factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor, chiar dacă aceştia trăiau în
familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune.

36
Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o
disciplina interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii.
b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de
socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în
permanenţă la el. Este dealtfel un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile
nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare
etc. Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum,
mergând de la Sud al Nord, creste în general toleranţa faţă de normele restrictive ale
relaţiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar
să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria
musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi
oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor
care influenţează procesul de socializare.
c. cultura. Este evident ca profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite
caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special,
au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi
profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât
o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit
tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de
factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie ca
italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca arabii sunt extrem
de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi
culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor
caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la
anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să
surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate
de bază (profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite
societăţi) la R.Linton, sau personalitate modală la de Bois, care se referă la acelaşi
lucru în fond, modul fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o
distribuţie, deci este cea mai des întâlnită.
d. experienţa de grup Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană.
Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi
influenţeze în mod deosebit. Când vom trata, în final, agenţii de socializare vom
insista mai mult asupra rolului grupurilor în socializare.

37
e. experienţa personală Este practic de la sine înţeles că experienţa personală este un
factor esenţial în procesul de socializare şi nu necesită în realitate multe comentarii.
Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul în care
informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune
în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de
socializare. Aşa cum o să vedem puţin mai târziu una dintre cele mai importante
perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat
un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării

La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care
constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este
vorba de:
• socializarea primară
• socializarea secundară
• socializarea continuă

Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se
încheie în jurul vârstei de şapte ani. în această perioadă copilul asimilează limbajul,
normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale
societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale
propriei culturi, care îl fac sî poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai
important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din
perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani mai
intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri
formate din membrii aceleiaşi generaţii).
A doua etapă a socializării, cea secundară, porneşte deci în jurul vârstei de
şapte ani şi se încheie o dată cu adolescenţa. În această etapă de socializare copilul
asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată
trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie aici.
Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai achiziţionează nenumărate alte
roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general.

38
Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef
etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare. Această etapă
de socializare poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea
mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, însă cu siguranţă că cele mai
intense perioade sunt primele două.
Aşa cum am spus aceste etape formează totodată şi trei tipuri de socializare.
Alături de acest tipuri, definite strict temporal, mai există şi altele. Le vom prezenta
succint.
Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la
procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu
le deţine în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă
procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi
anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces.
Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă
ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copii se joacă
de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile
de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau
poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare
inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de
persoane le au în societate.
Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite
comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă
deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse
culturale în principal de către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă
comportamente, valori sau norme similare. în societate însă, de multe ori trebuie să
înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe
care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub
presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul
cărora apar comportamente noi. Resocailizarea este întâlnită la un nivel cu totul
deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie,
închisori, armată etc.
Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele
de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme

39
care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. Este vorba deci de procesul de
achiziţie a contraculturii.

Teorii ale formarii personalităţii

Formarea personalităţii umane, evident, nu a preocupat doar sociologia. Cele

mai multe teorii s-au lansat, aşa cum era firesc, în psihologie şi în psihologia socială.
Multe dintre acestea au luat însă în considerare şi factorii sociali care intervin într-un
asemenea proces. Nu vom încerca decât să trecem în revistă câteva din teoriile cele
mai cunoscute privitoare la formarea personalităţii.
Prima teorie asupra căreia insistăm, şi care a asumat un important rol al
socialului în formarea personalităţii, este teoria psihanalitică a lui S. Freud. Pentru
Freud, personalitatea are trei componente majore, id, ego şi superego. Id-ul este latura
cea mai profundă, ascunsă a personalităţii, el cuprinde pasiunile, dorinţele, datele
afective primare ale individului. La polul opus, super-ego reprezintă latura socială a
personalităţii, adică componenta care asumă normativitatea socială, regulile, legile,
implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor
noastre. Rezultanta celor două componente, care se observă sunt într-o relaţie
tensionată, o reprezintă ego-ul, adică latura manifestă a personalităţii individului.
Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial, care are la bază
evoluţia instinctului sexual. Putem spun deci că pentru Freud socializarea individului
este văzută ca o socializare a instinctului sexual. Aceste stadii sunt definite în funcţie
de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. Primul stadiu, în
primul an de viaţă, este stadiul oral, pentru că, pentru Freud, actul suptului este o
forma de manifestare a instinctului sexual. Următorul stadiu, de la unu la trei ani, este
stadiul anal, în care instinctul sexual se localizează în zona anală. În acest stadiu
copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. Următorul stadiu, de la trei la sase
ani, este stadiul falic, în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se
joace cu ele. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există
maturizare sexuală. Următorul stadiu este stadiul latent în care, între şase-şapte ani şi
doisprezece-treisprezece ani, nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici
un nivel. După acest stadiu urmează ultimul stadiu, cel genital, în care instinctul
sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. Acest proces stadial are loc

40
însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego, iar formarea
personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre
noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale. Multe dintre nevrozele sau
tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia
instinctului sexual, care poate rămâne localizat la stadii imature de dezvoltare. Aşa se
poate explica homosexualitatea, masturbarea sau frigiditatea.
Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut
şi au suferit multiple redefiniri. Esenţială a rămas însă întotdeauna componenta
socială ca factor determinant al formarii personalităţii.
O teorie de factură strict psihologică a formarii personalităţii, şi care şi ea
asumă o importantă componentă socială a acestui proces o reprezintă teoria lui J.
Piaget privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. Punctul de plecare al
lui Piaget a fost acela că alături de dezvoltarea strict psihologică a copilului, tot într-
un proces stadial, are loc şi dezvoltarea morală a acestuia.
Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale există patru stadii de
dezvoltare. Primul, în primii doi ani de viaţă, este stadiul senzoriomotor. Acesta este
stadiul în care se dezvoltă funcţiile senzoriomotorii ale copilului, care învaţă practic să
perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea. Al doilea stadiu, de la doi la şapte
ani este stadiul preoperaţional. Acesta este stadiul în care se achiziţionează limbajul
de bază şi se formează abilităţile de bază de comunicare, însă nu se pot face încă
operaţii la nivel cognitiv. Al treilea stadiu, de la şapte la unsprezece ani, este stadiul
operaţiilor concrete, în care copilul începe să manevreze noţiunile, să facă operaţii
logice, să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. Ultimul stadiu, între
unsprezece şi cincisprezece ani este stadiul definitivării procesului de dezvoltare
intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor abstracte, cu alte cuvinte copilul
începe să poate lucra cu abstracţii.
Paralel cu acest proces are loc procesul dezvoltării intelectuale. Acest proces
presupune doar trei stadii. Ele nu au însă o definiţie temporală întrucât evoluţia
morală a individului are un alt algoritm. Primul stadiu este cel preconvenţional, în
care copilul respectă normele sociale datorită fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa
de a fi recompensat. Al doilea stadiu este stadiul convenţional, în care copilul
internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni. Al
treilea stadiu, post-convenţional, este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi

41
indivizii, este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să le
compare între ele.
Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar
de cercetările lui Piaget. Acesta a aplicat chestionare cu situaţii dilematice copiilor de
diferite vârste, cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia
să o desfăşoare. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul:
Un soţ are soţia foarte bolnavă, merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune
că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. El nu are bani suficienţi şi
îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. Acesta nu îi dă
medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure. Procedează corect?
În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează răspunsurile, subiecţii pot fi
înscrişi în una din cele trei categorii. Ideea extrem de valoroasă a modelului lui Piaget
este aceea a paralelismului necesar dintre dezvoltarea psihologică a copilului şi cea
morală.

Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic

Indiscutabil că şi sociologii au fost interesaţi de procesul de formare a

personalităţii, evident însă într-o perspectivă strict socială. Una din perspectivele
sociologice care s-a preocupat în mod deosebit de procesul de socializare a fost
interacţionalismul simbolic. Pentru interacţionalişti, socializarea este un proces de
construcţie a sinelui, şi chiar în această abordare este propusă şi prima teorie, cea a
sinelui oglindă, propusă de un precursor mai degrabă al interacţionalismului, la
începutul secolului trecut, este vorba de Ch. Cooley. Pentru el sinele se construieşte în
procesul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi, care pentru orice persoană reprezintă
adevărate oglinzi în care acesta se observă. Construcţia sinelui depinde nu numai de
un dat interior, ci şi de caracteristicile celorlalţi, adică ale “oglinzilor” în care ne
observăm şi în funcţie de care reacţionăm.
Aceste idei au fost dezvoltate la nivelul unei autentice teorii interacţionaliste
de către G.H.Mead. în lucrarea sa fundamentală, “Mind, Self and Society”, el propune
o teorie, din nou stadială, a formării sinelui. Există de la bun început două tipuri de
stadii. Primul este unul strict psihologic, cel al imitaţiei, stadiu în care copilul imită
comportamentele altora, fără a avea semnificaţie pentru el aceste comportamente. Mai
există însă încă două stadii, strict sociologice. Ele de fapt sunt autenticele stadii de

42
socializare pe care Mead le ia în discuţie. Este vorba de stadiul altuia semnificativ şi
de cel al altuia generalizat. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca şi
referinţă comportamentele unui altuia semnificativ. Cu alte cuvinte copilul, dar putem
extrapola la orice individ, reproduce comportamentele altuia semnificativ, deci
reproduce comportamentele unei persoane, având semnificaţia acestora. Acesta este
stadiul în care Mead spune că un copil se joacă (play). El nu practică un joc (game), el
doar se joacă.
Jocul poate să apară doar în celalalt stadiu, cel al altuia generalizat, adică în
stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul sau, ci şi rolurile tuturor celorlalţi
participanţi la jocul social. Atunci el nu doar se va juca, ci va juca un anumit joc. Cel
mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. Să zicem că un
copil, când este foarte mic se joacă cu o mingie cu total sau, în primul stadiu, cel
psihologic, el în realitate nu se joacă, ci doar imită comportamentele tatălui sau. Dacă
acesta dă cu piciorul în mingie, încearcă şi el să facă acest lucru. Dacă întâmplător
tatăl sau se scarpină în timp ce dă cu piciorul în mingie, atunci copilul se va scărpina
şi el, pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede, lovitul
mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie pentru el. În stadiul altuia semnificativ
copilul învaţă să se joace cu mingea, deci învaţă un rol social care pentru el are
semnificaţie. El ştie că trebuie să dea cu piciorul în mingie, ştie că trebuie ca mingea
să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să facă. El nu conştientizează însă rolurile
celorlalţi participanţi la joc. El doar se joacă, dar nu joacă fotbal, adică un joc. Este
exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani, adică aşa numitul “fotbal stup”, în sensul că,
la fel ca nişte albine, toţi se reped în acelaşi timp asupra mingii, dorind să facă acelaşi
lucru, să dea cu piciorul în ea. Pentru a juca fotbal copiii trebuie să înveţe şi rolurile
celorlalţi participanţi, adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri, ce fac portarii, să înveţe
să interacţioneze cu toţi aceştia.
Este evident că acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri
sociale noi şi nu se referă doar la copii. Interacţionalismul este important însă şi
pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor. Rolul
esenţial pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. Din acest
motiv cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei
interacţionaliste.

43
 Agenţii de socializare

Este evident că în procesul de socializare intervin mai mulţi agenţi care îşi
asumă un rol în acest proces. Unii agenţi de socializare i-am amintit la începutul
acestui capitol. Cel mai important agent de socializare, menţionat deja, este familia.
Rolul ei în socializarea primară este fundamental. Alături de familie mai pot interveni
şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional, cum ar fi creşele, grădiniţele, iar mai
târziu şcoala. Trebuie să facem însă câteva precizări. Socializarea, dacă o privim
restrâns, ca un proces în care se formează individul ca individ social, atunci nu orice
achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. Achiziţia normelor, a valorilor,
a unor modele de comportament, constituie procese de socializare, dar achiziţia unor
informaţii, adică a unor date strict cognitive, nu mai fac parte din procesul de
socializare. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate, nu putem
spune decât extrem de forţat, că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se
formează personalitatea.
În această accepţiune şcoala, cel puţin în România, nu mai este un agent al
socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. Aceasta deoarece, cu toate
schimbările din ultimi ani, şcoala romanească a rămas una profund teoretică şi puţin
socială. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al
socializării realizată de şcoală, mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau
gimnazial.
Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării, ca fiind procesul
de achiziţie a culturii, atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă
aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de
socializare.
Adevărul este că, de multe ori, în interiorul şcolii are loc un proces extrem de
intens de socializare, dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie. Este vorba de
un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. Este vorba de grupurile
formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă, adică le mai putem spune
grupuri generaţionale. Acestea sunt micile grupuri, în special de joacă, pe care copii le
realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor. Este evident
că aceste grupuri nu există numai în şcoală. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de
“bloc”, de “stradă”, ele au de regulă o structură monosexuală, până la vârsta

44
adolescenţei, şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături
de familie, iar uneori înaintea acesteia.
Alături de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un
impact mai mare sau mai mic, dependent de diferite contexte în care se poate afla un
individ. Trebuie să menţionăm aici mass-media şi implicit producţia culturală cu
caracter artistic, trebuie să menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru
adolescenţi, la fel biserica poate juca un rol important în procesul de socializare.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Cum poate fi definit procesul de socializare?
2. Care sunt etapele socializării?
3. Ce tipuri de socializare cunoaşteţi?
4. Care sunt etapele formării personalităţii în teoria lui Freud?
5. Care este relaţia dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală a copilului?
6. Care sunt agenţii de socializare?
7. Care este modelul interacţionalist de analiză a socializării?
8. Care este raportul dintre joacă şi joc la G.H. Mead?

45
 Tema 5
Instituţii sociale. Status şi rol

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Tipologia statusurilor şi indicatorii de status
2. Tipologia rolurilor sociale
3. Tipologia şi structura instituţiilor sociale
4. Instituţiile totale

În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna exact

spaţial şi temporal. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau
întreprindere, ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării, ministere, oficii
guvernamentale, organizaţii internaţionale etc.) În sociologie prin instituţii, aşa cum
o să vedem, se înţelege ceva mai mult. Pentru noi nu doar instituţiile care există în
forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale, ci şi multe altele.
Familia este spre exemplu o instituţie, ca şi religia sau statul. Dar şi banii sunt o
instituţie socială, ei având funcţia reglementarii circulaţiei monedei într-o societate.
Orice tip de practică instituită, oriunde în societate, în numite condiţii este
susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. Putem spune că, dintr-un anumit
punct de vedere, întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale, iar
la limită am putea vorbi şi de o perspectivă instituţională în cercetarea socială.
Putem într-adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem
exclusiv din perspectivă instituţională. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este
necesar să clarificăm două concepte centrale ale sociologiei, în fapt ale oricărei
ştiinţe sociale. Conceptele de status şi de rol social.

Tipologia statusurilor

Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură

socială. Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează
un individ în baza statusului pe care îl deţine. Cu alte cuvinte există o importantă

46
corelaţie între status şi rol, ambele presupunându-se reciproc. Din acest motiv cele
două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător. Putem spune astfel că
statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care
o are, în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită
poziţiei pe care acesta o deţine.
Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. Este evident că există
extrem de multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. Cineva poate avea
statusul de student, de prieten, de fiu sau fiica, de cetăţean, dar poate avea în acelaşi
timp şi statusul de bărbat sau de femeie, de adolescent etc. Prin urmare putem vorbi de
un status global al unei persoane, care cuprinde în fond ansamblul tuturor statusurilor
pe care această persoană le deţine. Este evident că în statusul global există întotdeauna
o ierarhie. De fapt există mai multe ierarhii. Cel puţin una a individului în cauză (am
spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie
de situaţia în care se află un individ), dar mai există şi ierarhii pe care le presupun
persoanele cu care interacţionăm. Este posibil ca noi să ne considerăm în primul rând
studenţi, în timp ce părinţii noştri să considere în statusul nostru global ca având
rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. Este evident că, la fel, un şef poate
considera cel mai important status la o colegă, statusul de femeie, în timp ce aceasta
poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor. În oricare asemenea situaţii este
evident că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre
oameni, pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul
principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată, în timp ce ceilalţi aşteaptă alte
comportamente (roluri), potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. Iată de ce
analiza statusurilor, dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi este atât de
importantă în viaţa socială.
În exemplele menţionate mai devreme, putem observa că există două tipuri
diferite de status. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi, prin diferite
procedee, în timp ce altele, cum era de exemplu statusul sexual, nu pot fi dobândite.
Avem deci de a face cu două mari tipuri de statusuri. Este vorba de statusurile
atribuite şi statusurile dobândite. Statusurile atribuite sunt primite de un individ în
afara unui efort voluntar de a le obţine. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere, de
către societatea/comunitatea în care trăim. Statusul de cetăţean, statusul rasial sau
sexual, statusurile de vârsta, sunt exemple de statusuri atribuite.

47
 Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort, ele incumbă o anumită
cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine. Majoritatea
statusurilor sunt în societatea contemporană statusuri dobândite. Toate statusurile
profesionale spre exemplu sunt dobândite şi nu atribuite. Este evident că această
calitate a statusului de a fi atribuit sau dobândit depinde de modul în care el este
definit într-o anume societate. Cetăţenia, istoric vorbind, a reprezentat şi un status
dobândit, dar şi astăzi poate reprezenta un astfel de tip pentru cei care si-o schimbă.
Statusul de rege este unul atribuit, obţinut prin naştere, însă la fel, istoric, există şi regi
care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi, considerabile
adeseori.
La limită, majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii
speciale, să ne gândim de exemplu ca astăzi chiar şi statusul sexual poate fi dobândit
dacă facem o operaţie de schimbare de sex.
Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general, al structurii
statusurilor la nivelul unei societăţi, vom observa imediat că, istoric, societăţile s-au
diferenţiat extrem de mult între ele. Societăţile premoderne sunt societăţi în care
ponderea statusurilor atribuite este dominantă, marea majoritate a statusurilor
profesionale fiind atribuite, datorită faptului că meseriile ca şi multe funcţii publice se
păstrează în familie, deci sunt obţinute de copiii din familiile respective pe baza
atribuirii. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite
este covârşitoare. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai
degrabă gerontocratice, în timp ce cele moderne sunt mai degrabă meritocratice.
Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. Tendinţa naturală pe care
o au toţi indivizii, în orice societate, este aceea că odată ce au dobândit în urma unui
efort un anumit status, să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra, şi
mai mult, să se raporteze faţă de acesta ca faţă de un status atribuit şi nu dobândit. La
fel, la nivel societal, orice societate democratică, care funcţionează prioritar pe
principiul meritocraţiei, tinde, fără corecţiile politice şi civice necesare, să se îndrepte
spre un model gerontocratic.
În legătură cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizăm un element
important. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic.
Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii?
Şi care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă că simpla
permisiune legală nu este şi una socială. Teoretic toţi copiii din România au aceleaşi

48
drepturi la învăţământul superior. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi românii, cu
câteva excepţii legale, au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. Dar din
punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu, pentru că şansa unui român
obişnuit care are vârsta pentru a putea deveni Preşedinte este mai mare să moară în
următoarele 24 de ore decât să ajungă la această funcţie. Iată de ce este extrem de
important să fie analizate statusurile dobândite sau atribuite, întotdeauna în corelaţie
cu un anume context social dat, în care ele există.

Indicatorii de status

Aşa cum spuneam încă de la începutul acestui capitol, există un status global
pentru oricare persoană, status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor
componente. În anumite situaţii sau contexte sociale, de multe ori dorim să ne
precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv dorim să utilizăm
orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul fără a-l
preciza noi de fiecare dată. Pentru aceasta utilizăm indicatori de status, adică orice fel
de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. Medicul poartă un
halat alb în spital, poartă un ecuson, iar uneori mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de
gât, chiar dacă doar se deplasează prin spital şi deci nu are ce face în realitate cu el.
Femeile, pentru a-şi accentua statusul de femei, utilizează produse cosmetice,
bijuterii, anumite coafuri etc. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi, de
exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status.
Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator
de status. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social
dat. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o
anumita situaţie dată, în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în
buzunar, nefiind vizibilă, nu reprezintă nimic. Dar şi verigheta nu desemnează nimic
daca nu este purtată de o persoană.
Pe de altă parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar, ca în exemplele
menţionate, dar şi involuntar, atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele
instituţii le impun. Fie că este vorba de armată, fie că este vorba de închisoare, fie că
este vorba de o mănăstire, toate aceste instituţii impun în fond uniforme, chiar dacă
ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. Evident şi salopeta unui muncitor dintr-o
uzină este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca indicator de status. Prin urmare calitatea

49
esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe
care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment, sau, în alte cazuri, statusul
pe care o instituţie în care se află acea persoană îl impune ca central. Salopeta unui
muncitor are evident şi o funcţie protectivă, însă ea are şi rolul de a sublinia că în acel
spaţiu persoana x nu este mama sau tata, bărbat sau femeie, nu este prieten, nu este
nimic altceva înainte de a fi muncitorul, angajatul acelei instituţii. Analiza modului în
care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă, fie că este vorba de
utilizarea voluntară, fie de cea involuntară.

Tipologia rolurilor sociale

Aşa cum deja am precizat, rolurile sociale reprezintă ansamblul de

comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit status pe care
îl deţine. Vorbim despre roluri şi nu despre rol, pentru că în mod normal unui status îi
sunt asociate mai multe roluri. Spre exemplu doctorul are anumite comportamente
atunci când consultă pacienţii, altele atunci când explică cazul bolnavului sau familiei,
altele în raport cu personalul medical, cu administraţia instituţiei în care se află etc.
De la bun început trebuie să spunem că există două tipuri de roluri. Pe de o
parte există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi
să fie perfomate, din acest motiv le vom spune roluri aşteptate, iar pe de altă parte,
există rolurile real performate de o persoană şi din acest motiv le vom spune simplu
roluri performate. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai
multe motive pe care o să le prezentam pe scurt.
În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi în îndeplinirea
rolurilor datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a rolurilor. Pe de altă
parte pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul, care implică
comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora. Mai
trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi
între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale pe care le impune
statusul pe care acesta îl deţine. Dacă de exemplu o persoană nu este suficient de
energică, are o personalitate “slabă”, un temperament introvertit, este puţin probabil
să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei

50
organizaţii. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi anumite cerinţe de
profile de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim.
Trebuie însă să asumăm, în egală măsură, şi teza opusă. Dobândirea unui
anumit status şi performarea unor roluri noi, în baza respectivului status, poate
conduce la schimbări, de multe ori majore, la nivelul personalităţii indivizilor
respectivi. Este interesant de exemplu experimentul unui psiholog social american,
Zimbardo, care a amenajat într-o universitate un spaţiu de experimentare care
reproducea perfect o închisoare standard din America. Au fost selectaţi studenţi
voluntari care să participe la experiment. Aceştia au fost împărţiţi aleator (adică
absolut la întâmplare) în două grupe, deţinuţi şi gardieni. Profilele de personalitate
martor, adică înaintea experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru toţi
subiecţii. După care a început experimentul, care urmărea în fond să vadă în ce
măsură studenţii respectivi, performând rolurile de deţinut, respectiv gardian,
ajungeau să îşi schimbe personalitatea. Experimentul s-a oprit după circa o săptămână
deoarece schimbările de personalitate deveniseră periculoase pentru subiecţi. Studenţii
detinuţi deveniseră extrem de rapid mult mai obedienţi, umili, lipsiţi de curaj şi de
fermitate, în timp ce studenţii gardieni deveniseră mult mai duri, mai violenţi chiar,
mai puţin indulgenţi sau toleranţi decât erau în viaţa obişnuită. Prin urmare trebuie să
luăm în considerare şi raportul invers, achiziţia unui status, poate conduce la
schimbări la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi.
Mai există două situaţii cauzatoare a unor discrepanţe majore între rolurile
aşteptate şi cele performate. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor
roluri. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat.
Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare presupuse de două
roluri care aparţin a două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. Dacă de
exemplu un profesor are propriul copil ca elev şi, într-o anumită situaţie particulară ar
trebui să îl sancţioneze, atunci avem un conflict de rol pentru că, pe de o parte, rolul
de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul, pe când rolul de
părinte îi cere să îl protejeze, deci să nu îl sancţioneze.
Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul
aceluiaşi status, adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de
respectivul status. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al
cărui sfârşit este iminent. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi
pacienţii, prin urmare ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp

51
de trăit. Pe de altă parte, o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de
a încuraja pacienţii, ca acţiune strict terapeutică în fond. Într-o situaţie ca cea descrisă
este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său.
Rolurile încordate, faţă de conflictul de rol, nu sunt întâlnite foarte frecvent, ele totuşi
există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor.
Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele
de rol ca şi rolurile încordate. Este vorba de:
• Raţionalizare
• Compartimentare
• Adjudecare
Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine
raţională, sau doar pretins raţională, să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură
ca respectivul conflict să nu mai existe. Spre exemplu, profesorul îşi poate redefini
cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă firească a
acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial.
Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe, mai
mult sau mai puţin forţat, rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să
exagereze comportamentele legate de aceste roluri, definindu-le strict situaţional.
Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status care să sublinieze prioritatea unui
anumit status într-un anumit moment. Masca spre exemplu, la populaţiile arhaice, dar
şi in unele tradiţii populare de la noi, este utilizată tocmai pentru a compartimenta
rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat.
Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de
roluri sau de unul dintre ele către o altă persoană. Medicul din exemplul dat mai
devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei, care va
trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. La fel, profesorul poate ruga un alt coleg
sa-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple.

Instituţiile sociale şi tipologia lor

Aşa cum am precizat deja, instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem
noi, la nivelul limbajului obişnuit, limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă
un sinonim pentru organizaţie. Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe
baza unei instituţii, însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii. În raport

52
cu instituţiile, organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală, iar ele
presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie,
ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează.
Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol, putem spune ca instituţiile
sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora, care contribuie la
îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. Cu alte cuvinte, oriunde mai mulţi
oameni, care au anumite statusuri, interacţionează în vederea efectuării unei activităţi
care îndeplineşte o anumită funcţie în societate, spunem că avem o instituţie socială.
Orice practică instituită, orice mod definit de a face ceva în societate, reprezintă astfel
o instituţie socială.
Cea mai veche instituţie socială este familia. Ea este totodată şi una dintre
instituţiile sociale fundamentale. Din acest motiv îi vom consacra o tema specială.
Există câteva mari tipuri de instituţii care datorită importanţei lor le considerăm
instituţii sociale fundamentale. Alături de familie mai avem religia şi statul. Cu
siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. În
funcţie de tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc, instituţiile pot fii:
• instituţii politice - privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex. statul,
partidele, consilii locale etc)
• instituţii juridice - privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii,
(ex. tribunale, avocatură, etc)
• instituţii economice - se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie
economică, etc)
• instituţii culturale - se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex. teatrele,
mass-media etc)
• instituţii religioase - administrează practicile şi ideologiile religioase (ex.
biserica, sectele etc. )
• instituţii ale vieţii private - asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex.
familia, căsătoria, adulterul etc.)

Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a
gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. Există
chiar anumite raporturi prestabilite între acestea. Spre exemplu instituţia căsătoriei
este dependentă de instituţia familiei, având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor

53
(una din formele de constituire a familiilor, chiar forma fundamentală am putea
spune).
Este clar, pe de altă parte, că atunci când vorbim de instituţii economice o
facem la modul general, pentru că în realitate există o mare varietate a acestora
precum şi multiple legături de determinare între ele. Pe de altă parte instituţiile
sociale, ca şi practici instituite, nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate. Unele
pot fii considerate ilegale, ceea ce nu le face mai puţin instituţii sociale. Prostituţia
este o instituţie socială, dar şi şantajul sau excrocheria. Când vorbim de o funcţie
socială nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale
şi consideră acceptabil. Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii
deviante. În raport cu o normativitate socială dată desigur. Prin urmare nu trebuie să
valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv), ci
trebuie mai degrabă să îl înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi, ca
şi în teatru, nu toate rolurile sunt pozitive).
Ar mai trebui să spunem că, istoric, apariţia de noi instituţii sociale s-a
manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională, adică prin
procesul prin care dintr-o instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o
anumită societate, apar alte noi instituţii care preiau unele din funcţiile respective. În
acest sens trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea
qvasitotalitatea funcţiilor sociale, adică atât funcţii religioase, cât şi economice,
politice, de control social etc. În această perspectivă observăm mai clar de ce familia
este, cel puţin din perspectivă istorică, o instituţie socială fundamentală.

Structura instituţiilor sociale

Indiferent de forma în care exista şi de nivelul lor de cuprindere, orice

instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. Acestea sunt:
• Set de statusuri
• Rolurile ataşate acestor statusuri
• Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale
• Mijloace de îndeplinire a funcţiilor
• Scopuri/ obiective ale membrilor.
• Simboluri

54
 Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii
la nivelul tuturor instituţiilor sociale. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna
conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii, la fel
cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. Adică putem aparţine
unor instituţii fără să conştientizăm acest lucru. Pe de altă parte, simbolurile există
doar pentru anumite instituţii, de regulă cele care au un rol public extrem de
important. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei, aşa cum o
uniformă sau un imn pot fi simbolul unei organizaţii.
Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost
prezentate deja. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente
unei instituţii. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun
frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi. Este
evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice
necesare producerii de bunuri, dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor
clădiri, a unor acte normative, a unor biblioteci etc. Pentru orice instituţie socială este
nevoie de anumite mijloace, care nu se reduc doar la anumite obiecte, ele pot fi şi
produse culturale de natură ideatică, ori, în alte cazuri, chiar alte instituţii pot fi
considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. Spre exemplu banii sunt o
instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii unei
instituţii bancare.

Instituţii totale

Reprezintă un tip special de instituţii, care au fost desemnate cu acest termen

de către sociologul E.Goffman, creatorul dramaturgiei sociale, una din abordările
interpretative lansate în secolul trecut. Instituţiile totale sunt instituţii care încearcă să
monopolizeze total viaţa membrilor lor, care încearcă să îi controleze şi să îi
influenţeze la un nivel maximal. Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea
indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele, oricum nu recunosc
alte statusuri, restricţionează comunicarea cu exteriorul, ca şi posibilitatea de părăsire
voluntară a instituţiei. Armata, închisoarea, mănăstirea sunt câteva exemple de
instituţii totale.

55
 Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii, de multe ori prin
procedee speciale de invalidare a individualităţii acestora. Un exemplu este acela al
evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. Din aceste motive uneori
sunt utilizate alte nume, de exemplu prin rebotezare, ca în mănăstiri, ori sunt alocate
numere, evident total impersonale, ca în închisori, ori anumite particole de
uniformizare, ca în armată, acolo unde nu eşti Ion Vasile, ci soldat, sau caporal Ion
Vasile. Raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar
prin apelativul de uniformizare, adică gradul respectiv.
Există uneori însă chiar şi procedee de depersonalizare, care încearcă tocmai
să reducă individul, la unicul status oferit de instituţia totală, suprimând toate
libertăţile obişnuite, ca şi caracterul privat al vieţii acestuia. Spre exemplu într-o
închisoare, sau într-o unitate militară, membrii sunt tunşi nu atunci când vor ei, ci
când vrea instituţia, dar se şi scoală, sau se culcă, sau fac baie doar atunci când
instituţia le permite acest lucru.
Cu alte cuvinte, atunci când ajungem într-o astfel de instituţie, ceea ce în viaţa
obişnuită depindea total de voinţa noastră, într-o instituţie totală nu mai depinde de
noi. Mai mult, practica băilor colective (se face dus cu mai mulţi), controalele
medicale în grup etc. sunt alte procedee care încearcă să violeze şi totodată să reducă
intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite.
Observăm că într-o instituţie totală se intră de regulă involuntar, dar există şi
posibilitatea intrării voluntare, spre exemplu în mănăstire, ori chiar în armată în unele
ţări. Trebuie să mai precizăm faptul că o instituţie nu are întotdeauna caracterul de
instituţie totală pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. O unitate
militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere pentru ofiţeri, cu atât mai puţin
pentru personalul civil, care poate exista în instituţie.
Trebuie în această ordine de idei să spunem că orice individ a făcut parte cel
puţin dintr-o instituţie totală. Este vorba de propria familie, care pentru orice copil mic
reprezintă o instituţie totală, pentru că el nu o poate părăsii şi evident ea îi controlează
total viaţa. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec, ci unul
dependent de funcţiile pe care le îndeplinesc membrii instituţiilor.
Pe de altă parte trebuie să înţelegem, tot în baza exemplului anterior, că foarte
multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale, pentru anumiţi membrii,
în anumite situaţii. Spre exemplu un spital, pentru un bolnav cronic, care îşi petrece o
perioadă mare de timp în el, acesta reprezintă tot o instituţie totală. Dar şi vaporul pe

56
perioada unei călătorii oceanice, de mare durată, poate reprezenta pentru pasageri şi
marinari o instituţie totală.
Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor
totale sunt cu totul deosebite. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială
pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor, în gestionarea controlului
social, în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Care este tipologia statusurilor sociale?
2. Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia?
3. Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor?
4. Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate?
5. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol?
6. Ce sunt instituţiile sociale?
7. Care este structura instituţiilor sociale?
8. Care este tipologia instituţiilor sociale?
9. Ce sunt instituţiile totale?

57
 Tema 6
Familia - instituţie socială fundamentală

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Familia ca instituţie socială
2. Tipologia familiei
3. Analiza normativă a familiei
4. Normele şi tipologia căsătoriei

Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de
la sine înţelese, pentru că, la urma urmei, cine nu cunoaşte ce este o familie, care sunt
tipurile de rudenie, relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un
univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că, dintre toate
instituţiile sociale, ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. Cu
toate acestea noi nu cunoaştem decât o simplă faţetă a familiei. Noi nu cunoaştem
decât un singur tip de familie, iar abordarea noastră, a cunoaşterii comune, nu ne
ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii.
Iată spre exemplu, ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei
părinţii, tatăl şi mama, copiii, bunicii, unchii şi mătuşile etc. Acesta este însă un
singur model de familie, istoric nici nu a fost cel mai răspândit. Cu câteva mii de ani
în urmă, popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au
întemeiat mai târziu civilizaţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt
consideraţi zei ai familiei, dar mai mult, focul sacru din vatră este şi el un membru al
familiei, el este consultat în diferite privinţe, este sfătuitorul familiei. Alături de el, în
fapt în faţa lui, se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. Acea
lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferită total de a
noastră şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul
nostru, care este în fapt modelul familiei creştine.
Evident, nu am dat decât un exemplu. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în
consideraţie nu doar factorul temporal, ci şi pe cel cultural. Există elemente specifice
ale instituţiei familiei în orice societate, aşa cum exista şi-n multe alte elemente care
definesc un numitor comun. Familia este, în oricare societate din prezent sau trecut,

58
cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în
cunoasterea vieţii sociale.

Familia ca instituţie socială

Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături

de sânge, mariaj sau adopţie. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza
cărora se pot întemeia familiile. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii
afective puternice şi care să nu formeze o familie. Acesta este un exemplu des întâlnit
în oraşul modern, unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile
familii. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”.
Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în
revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. Acestea sunt:
• funcţia de regulator sexual
• funcţia de reproducere
• funcţia de socializare
• funcţia afectivă
• funcţia de status
• funcţia protectivă
• funcţia economică
Nu insistăm cu detalii redundante. Majoritatea acestor funcţii sunt evidente,
prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele. Funcţia de status se referă la
faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. Mai mult
decât atât, aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate, de multe
ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. Funcţia afectivă se referă la
faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul
familiei, atât datorită relaţiilor heterosexuale, cât şi datorită prezenţei şi creşterii
copiilor. Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi, în orice
societate, în primul rând de instituţia familiei, şi mai apoi de alte instituţii. Funcţia
economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică, atât ca şi
producţie, cât ca şi consum.

59
 Tipologia familiei

Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a

acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta
reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care
trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei
nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care
este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii
nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de
unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră
etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie.
Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din
membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie.
Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică.
Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele
genealogic. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în
funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta
grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie
descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate
celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci
graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei

O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza

sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai
importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest.
Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din
comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie.
Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă
formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi
sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă
de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic
relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general

60
între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade
de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara
familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de
gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme,
tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii
extrafamiliale.
Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt
interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară
şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre
deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după
ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui
părinte.
Norme de căsătorie
Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi
formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele
de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip
exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit,
în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor,
atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric,
practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă
cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte
triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul
sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o
explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către
rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru
următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al
endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu
mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau
chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la
animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să
conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti.
Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie
doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor
sunt de tip exogam.

61
 Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul
partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de
căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam.
Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur
bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi,
însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip
monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta
deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai
mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din
acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială”, pentru familia
contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive,
chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale
existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar
doi.
Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie,
chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de
răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate
căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu
mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup.
Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită.
Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o
permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia
majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una.
Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai
multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din
acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în
toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate.
Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de
exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi
care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice,
fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi
bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de
stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era
războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele

62
erau astfel ucise la naştere, o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o
întreţineau chiar şi după căsătorie. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. După
expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII, o dată cu Mahomed, arabii
renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie.
Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. Cu
alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi
femei. Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric, el
ne mai fiind întâlnit astăzi. O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată
doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut, cum a fost spre exemplu
mişcarea hippy, în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup
restrâns.
Normele descendenţei şi moştenirii. Sunt normele potrivit cărora se
calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea).
Aceste norme sunt: patrilinearitatea, matrilinearitatea şi bilinearitatea. După cum
indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune
potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată, adică copilul este rudă doar
cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de
descendenţă. Matrilinearitatea, evident, se referă la descendenţa exclusivă pe linie
maternă, un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei, la care filiaţia după mamă este
mult mai importantă decât cea după tată. Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice.
Ambilinearitatea, adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil
forma cea mai răspândită astăzi.
Normele de autoritate. Normele de autoritate sunt normele care privesc
conducerea, exercitarea puterii la nivelul familiei. Ele sunt: patriarhatul, matriarhatul
şi norme de exercitare comună a puterii. O mare parte a istoriei, familiile au fost de tip
patriarhal, adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie. În societatea
contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii
în familie. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit
o limită pentru acest tip de familie. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care
conducerea este exercitată de femei. El nu a existat niciodată în istorie. Antropologii
din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu
normele de autoritate.
Normele de locaţie. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază
gospodăria unei noi familii. Aceste norme pot fi de patrilocatie, matrilocatie, şi

63
neolocatie. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria
părinţilor băiatului, ai fetei, respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. Neolocaţia
este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei, însă ea depinde în mod
evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie.

Factori şi norme de selecţie a partenerului

Alături de normele prezentate până acum, deşi nu sunt norme propriu-zis ale
familiei, mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei, norme în
baza cărora, într-o societate, sunt aleşi partenerii. De regulă, în marea majoritate a
societăţilor, într-o dimensiune istorică, selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe
aceştia. Cu alte cuvinte, până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza
unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri. Selecţia era mai degrabă
o problemă a familiilor copiilor respectivi, iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu
mult timp înaintea maturizării copiilor.
În societatea contemporană, considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea
împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor, s-au ceea ce în sociologie numim
dragostea romantică. În realitate, chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care
reglementează această selecţie. Una dintre aceste norme este homogamia.
Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea
căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe
care le deţin, (al nivelului de instruire, de educaţie, al clasei sociale, al religiei etc.)
Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane
care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale, economice şi culturale.
Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care
influenţează decizia). Unul dintre aceştia este proximitatea, adică apropierea. Cu alte
cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. Pare destul de tulburător
pentru cei care cred în dragostea romantică, că un element atât de banal, apropierea
(implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. Psihologii sociali
au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi
faţă de obiecte) este legată de apropierea, de obişnuinţa cu acestea. Un cercetător a
descoperit, spre exemplu, că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă

64
scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe, pentru banalul motiv că
erau văzuţi mai des.
L.Festinger, un celebru psiholog social, a explicat acest mecanism prin teoria
disonanţei cognitive, care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem
două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă, sistemul
nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau
anula disonanţa. Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg, să spunem Gicu, toată
ziua şi nu putem să îl suportăm, atunci vom avea o disonanţă cognitivă. Nu putem însă
să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. Fie îl evităm, fie reconsiderăm
aprecierea negativă faţă de el. Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el,
atunci nu rămâne decât ca, în timp, să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. Astfel Gicu
începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. În general, tindem să
apreciem şi deci să ne placă mai mult, oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim
mai des).
Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. Trebuie să menţionăm astfel
ca un factor extrem de important, chiar procesul de socializare. Fiecare individ în
decursul socializării, ca parte a acestui proces, este învăţat să-i placa anumite tipuri
umane şi respectiv să îi displacă altele. Indiscutabil, spre exemplu, homogamia este un
produs exclusiv al socializării, pentru că evident nu exista un factor predeterminant de
natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă.
Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă. Este
vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare, a unor nevoi mutuale
şi, evident, nu în ultimul rând, este vorba şi de atracţia fizică reciprocă.

Divorţ şi căsătorie

Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care
operează pe piaţa căsătoriilor. Aşa cum am menţionat deja, partenerii nu sunt singurii
actanţi pe această piaţă. Familiile lor sunt la fel de prezente, dar pot exista şi persoane
specializate, sau chiar instituţii, care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile, aşa
cum este, spre exemplu, instituţia peţitului.
Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus, însă şi divorţul este
deopotrivă. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea)
căsătoriilor. Trebuie spus că, dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice

65
societate, divorţul presupune un procedeu mult mai complicat, existând chiar societăţi
unde acesta este interzis. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate
caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie
uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea
divorţului.
Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă
numărul de divorţuri la mia de căsătorii. Rata divorţialităţii este un indicator important
al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. Creşterea ratei divorţialităţii
sugerează uzual stări anomice în societate, crize de tranziţie sau procese sociale de o
dinamică deosebită. În ultimele decenii, spre exemplu, rata divorţialităţii practic s-a
dublat în ţările dezvoltate, inclusiv în România. Trebuie să spunem însă că circa 20%
din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie, ceea ce trădează de fapt şi
incompatibilităţi de adaptare.
Pentru ca o familie să ajungă la divorţ, ea trebuie mai întâi să treacă printr-un
proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt, cât să conducă la
disoluţia familiei. Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. Îi
vom trece în revistă:
• Vârsta. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece
ani), mai ales când soţia este mai mare decât soţul, constituie o sursă majoră a
instabilităţii. Vârsta similară, în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de
ani, reprezintă de regulă un alt patern instabil. Paternurile cele mai stabile sunt
cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani);
• Şocuri în familie. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei, moartea
copiilor, a unor rude foarte apropiate, pierderile materiale importante, pot conduce
la tensiuni care să crească instabilitatea familiei;
• Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. Dacă
unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie, sau de cea a
soţului/soţiei, în timp ce celalalt nu doreşte, este un alt motiv de instabilitate;
• Diferenţe sociale, economice, culturale majore intre cei doi soţi. Diferenţele de
orice natură, care sunt semnificative, conduc întotdeauna la un potenţial mare de
tensiune şi conflict;

66
• Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. Dependenţa de orice natură,
materială, financiară, afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor
de instabilitate;
• Regula celor şase luni şi a celor trei ani. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai
puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire, acele familii au
un coeficient statistic mai mare de instabilitate. Explicaţia este relativ simplă. Mai
puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască, în
timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat
anumite motive pentru care, cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească
şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive.
• Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. Modelele de familii
conflictuale, monoparentale, rutiniere, în familia de apartenenţă a unuia din soţi,
cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant.
• Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj.
Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost
motivul fundamental al mariajului, ceea ce evident nu este suficient. De
asemenea, obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt, atât a statusului de
soţie, cât şi a celui de mamă, poate constitui o situaţie extrem de frustrantă,
rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de
viaţă radical diferit faţă de cel standard, al unei femei tinere nemăritate.

Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate,

sau chiar tensiuni, ajunge la divorţ. Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual,
adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte
din profilul acelei familii şi, de asemenea, cuplul ritualizat, adică un cuplu în care nu
mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută
pentru motive exterioare (economice, religioase, de status), fiecare soţ având o viaţă
proprie.

Dinamica relaţiilor în familie

Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei.

Evident, ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea, implicarea şi
care conduc la stabilitatea familiei. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul

67
familiei prin mai multe variabile, care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. Putem
lua în calcul, de exemplu, angajamentul, intimitatea, pasiunea, empatia,
comunicativitatea etc. Toate aceste variabile exprimă, evident, valori diferite în
funcţie de familie, însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii, existând şi
anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. Spre exemplu, dacă
luăm în calcul doar primele trei variabile, angajamentul, intimitatea şi pasiunea vom
putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. Spre
exemplu, angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii,
puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie, însă paternul este continuu
ascendent. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel, după care rămâne la
acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie.
Ea creste spectaculos de rapid, în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă,
iar după câţiva ani ea va începe să scadă, treptat, până ajunge foarte aproape de zero.
Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice, adică ele
exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor.

Schimbarea funcţiilor familiei

Societatea contemporană, în special secolul XX, a adus o serie de schimbări

majore la nivelul funcţiilor familiei. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia
schimbările majore produse, în special în a doua jumătate a secolului trecut.
• Funcţia de regulator sexual. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor
sexuale au loc în afara familiei. Există astăzi un număr mult mai mare de femei
care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. În SUA spre exemplu, circa 25%
din femei, în anii ’90, aveau experienţe sexuale premaritale. Prin urmare putem să
spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul.
• funcţia de reproducere. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii,
dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale, adică al familiilor în
care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi, de regulă mama. Familiile
monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri, al morţii unuia din soţi, sau a unei
opţiuni personale a unor femei de a avea copii, dar de a nu se mărita.
• funcţia de socializare. A rămas o funcţie importantă a familiei. Cu toate acestea
trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din
funcţiile de socializare ale familiei, grădiniţele, creşele, instituţia baby-site-ului

68
 etc., instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în
societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea
copiilor.
• funcţia afectivă. A rămas o funcţie importantă a familiei.
• funcţia de status. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea
contemporană, însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. Cu alte cuvinte
indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai
importante social, de cele mai multe ori, decât statusurile conferite în familie.
• funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită
măsură, mai ales în protejarea copiilor foarte mici. în societatea contemporană
există însă numeroase instituţii moderne de control social, care au preluat în mare
măsură funcţia protectivă de la familie. Mai mult, familiilor li se limitează în
realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor, dincolo de anumite limite
definite de regulă prin legi.
• funcţia economică. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. Trebuie
specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia
economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei.

Alternative la familia clasică

Există indiscutabil un mare semn de întrebare. Familia ca instituţie a evoluat

permanent de la începuturile civilizaţiei umane, forma actuală, care ne este cunoscută,
nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv. Prin urmare trebuie să ne
aşteptăm ca şi acest model să evolueze. Cum o va face însă? Care sunt deci
alternativele la familia clasică, cea cunoscută de noi toţi?
Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice, de propunere
a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. Unele din aceste modele sunt în
fapt cele care evoluează, în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. Alte
modele, în mod firesc, dispar ca alternative nereuşite. Unele modele apar de la sine în
decursul evoluţiei sociale fireşti, altele sunt propuse ideologic sau programatic. Spre
exemplu chiar marxismul, de fapt F.Engels, a propus desfiinţarea familiei de tip
monogam, care, spunea el, este de fapt o familie de tip burghez.

69
 Prin urmare şi societatea contemporană, ne referim însă în special la a doua
jumătate a secolului trecut, a propus modele alternative la familia clasică. Încercăm să
le trecem în revistă:
1. Mariajul de grup. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. În
fapt nu era vorba de un mariaj autentic, ci doar de traiul în grupuri care practicau
sexul liber (în interiorul grupului), grupuri care constituiau însă adevărate familii,
nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. Dincolo de
aceste experienţe, oarecum istorice, pentru ca ele s-au stins practic astăzi, acest tip
de alternativă nu a devenit una semnificativă.
2. Mariajul deschis. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de
comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. Nu este vorba de adulter,
pentru că aici este vorba de un acord reciproc, şi de un stil de viaţă. Nu este o
formă foarte frecvent întâlnită, mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale,
mai ales în afara cuplului, este radical diferită (generic vorbind), între femei şi
bărbaţi, aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii.
3. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care
nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). În
practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor
forme de astfel de familii, în special ale unor relaţii stabile “in trei”.
4. Căsătoria de tip homosexual. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. Fie că
este vorba de homosexualitate autentică, fiind vorba de doi bărbaţi, fie că este
vorba de lesbianism, în cazul a două femei, trebuie să spunem că ea nu poate
deveni o formă alternativă reală, fiind totuşi o formă a familiei, care ţine de un
anumit caracter patologic, mai ales că o funcţie importantă, cea de reproducere nu
poate fi asigurată. Pe de altă parte, trebuie să spunem, există o diferenţă
importantă între homosexualitate şi lesbianism, acesta din urmă fiind considerat
tolerabil, în anumite limite, în majoritatea societăţilor, el având de fapt o altă sursă
decât homosexualitatea masculină.
5. Coabitarea consensuală. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă, cu siguranţă
ea este cea mai răspândită dintre toate. Coabitarea consensuală presupune ca două
persoane să trăiască în comun, ca o familie, în afara unei căsătorii formale însă.
Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. Coabitare premaritală, atunci
când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp, înaintea căsătoriei, sau în vederea
unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă, atunci când cei doi

70
 decid să trăiască permanent în acest mod. Numărul coabitărilor consensule a
crescut aproape constant în ultimele decenii, un număr foarte mare de cupluri
decizând, măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel.

Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. Este evident că

mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc
în câţiva ani, ci în multe, foarte multe decenii, uneori chiar secole.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Care sunt funcţiile familiei?
2. Care sunt principalele tipuri de familii?
3. Ce sunt normele de incest?
4. Care sunt normele de căsătorie?
5. Ce este homogamia?
6. Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului?
7. Divorţul ca instituţie socială.
8. Care sunt factorii de instabilitate a cuplului?
9. Care este dinamica relaţiilor în familie?
10. Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi?
11. Care sunt principalele alternative ale familiei clasice?
12. Ce este coabitarea consensuală?

71
 Tema 7
Grupul social

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Ce este grupul social
2. Tipologia grupurilor sociale
3. Tipologia liderilor
4. Conducere, decizie şi efecte de grup

Pe la mijlocul secolului trecut, un psiholog social american, Muzafer Sherif a

realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică, ci şi pe cea mediatică,
ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. Într-o tabără de
copii, de 10-12 ani, el a organizat un experiment pentru a observa modul in care se
structurează normele sociale la nivel de grup şi modul în care ele influenţează
percepţia şi raportarea la realitate. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de
copii, realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. A organizat mai multe
jocuri, concursuri sportive şi activităţi, toate de echipă. Copii nu se cunoşteau în
prealabil, fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri.
Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincţie
clară între lumea din interiorul grupurilor şi cea din afară. Aceleaşi tipuri de
comportamente, de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet
diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau
parte. Dacă spre exemplu un baiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău”
dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă.
Mai mult, aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza
competiţiei. După o săptămână Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în

72
competiţie cu o alta, cu care copii nu se mai întâlniseră. Spre surprinderea tuturor,
practic imediat, toate valorizrile negative acumulate şi concretizate în etichete ca
“băiat rău”, “nesimţit”, “murdar” etc. au fost reinterpretate pozitiv, respectivii copii
fiind dintr-o dată consideraţi curajoşi, viteji, eroii ai grupului nou format. Distincţia
în grup - în afara grupului s-a păstrat, însă ea a fost retrasată. Experimentul a
dovedit astfel capacitatea extrordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a
schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea. Se dovedea astfel că
grupurile exercită o forţă cu totul deosebită asupra membrilor lor, facându-i chiar să
perceapă lumea complet diferit. Dinstincţia în grup - în afara grupului a rămas una
esenţială în cercetarea socială. Dacă ţinem însă seama şi de faptul că oamenii nu pot
trăii decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor înţelegem de ce este
importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale.

Ce este grupul social?

Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. O utilizăm aproape zilnic şi

orice om, chiar şi cu puţină educaţie, ştie la ce se referă. Cu toate acestea conceptul de
grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei. Aceasta, în primul
rând, pentru că el trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală.
Dacă spre exemplu ni se pare normal să numim grup mai mulţă oameni care stau într-
o staţie de autobuz, pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în
anumite situaţii speciale.
Pe de altă parte, în sociologie avem deja o serie de alte concepte care se referă
la “grupuri de oameni“. Spre exemplu atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un
miting spunem că ei formează o mulţime, iar atunci când este vorba de locuitorii unui
sat spunem că ei formează o comunitate. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau
dintr-o regiune pot forma o comunitate, fără a avea relaţii directe între ei. Pe de altă
parte, atunci când avem mai mulţi oameni, care au anumite caracteristici comune la
nivelul unei populaţii, spunem că ei formează, din perspectiva analizei statistice a
populaţiei, o categorie socială sau statistică.
Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste concepte? În primul rând
trebuie să spunem că grupul social este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi
între care există interacţiuni. Aceste interacţiuni sunt date în special de un proces de

73
comunicare, definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. Nu este însă suficient
pentru o definiţie. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc
valori şi norme proprii grupului respectiv, de asemenea ei au scopuri şi obiective
specifice, iar de multe ori îşi dezvoltă simboluri proprii.
O problemă extrem de importantă este aceea a motivelor pentru care oamenii
trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. Există mai mulţi factori care
determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. Un prim
factor este dat de interdependenţa naturală şi socială a oamenilor. În premanenţă
avem nevoie atât biologic, cât şi social de alţi oameni. Avem nevoie să relaţionăm
pentru a putea trăi. Pe de altă parte situaţia în care ne aflăm este un alt factor
stimulator al structurilor de tip grupal. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea
şi implicit relaţiile cu alţii. Spre exemplu ori de câte ori ne definim o situaţie ca
periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona. Simpla apropiere de
alte persoane este si ea un factor care influenţează apariţia grupurilor. Evident mai
putem identifica şi alţi factori care ţin de similaritatea indivizilor, de compatibilitatea
unor interese sau nevoi etc.

Problema dimensiunilor grupului

Definiţia pe care am dat-o nu este însă suficientă pentru a clarifica acest

concept. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. Cât de mic poate fi un
grup, respectiv cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al
grămezii. “Când apare o grămadă?”, se întrebau anticii. O piatră nu formează o
grămadă şi nici două. Parcă nici trei pietre nu formează o grămada. Dar atunci când
exact apre grămada? La fel ne putem întereba de câţi oameni este nevoie pentru a
forma un grup? În această privinţă autorii din domeniu au două puncte de vedere
diferite, neexistând un consens. Unii cercetători consideă că interacţiunile apar în
momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare doi oameni sunt suficienţi pentru a
vorbi de un grup. Alţi autori consideră însă că într-un astfel de caz nu ar fi vorba decât
de o diadă, adică de un tip particular de interacţiune. Un grup ar avea nevoie de cel
puţin trei subiecţi pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului
social. Nu există însă posibilitatea compatibilizării celor două accepţiuni pentru că ele
sunt realizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare diferite.

74
 Dimensiunile maxime ale unui grup ridică încă şi mai multe probleme.
Aceasta pentru că în acest caz există şi mai multe accepţiuni. În primul rând unii
autori vorbesc de două tipuri de grupuri, mari si mici. Limita dintre cele două tipuri
fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori, după alţii la mai mult sau la
mai puţin. Grupurile mari ridică însă o problemă delicată. Ele desemnează anumite
structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie. Cu alte
cuvinte grupurile mari desemnează în realitate mulţimi, organizaţii, comunităţi, sau
populaţii şi nimic altceva în plus. Mai mult, la nivelul tuturor acestor tipuri de
structuri interacţiunile care există între membri sunt destul de diferite de cerinţele pe
care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor. Din acest motiv unii cercetători
consideră că în realitate grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. Prin urmare
sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie.
Grupurile mici au considerată cel mai adesea ca limită superioară numărul de
şapte opt membri, argumentul fiind acela că dincolo de acest număr apare tendinţa de
a se forma alte structuri grupale interne prin spargerea grupului iniţial. Există însă
autori care au utilizat in experimente grupuri de 12-15 persoane, în funcţie de anumite
teme de cercetare. Pe de altă parte, în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să
consideri ca grup anumite structuri care există ca atare în realitate şi trebuie cercetate
astfel. Spre exemplu este normal să consideri o clasă de elevi sau o grupă de studenţi
ca un grup, desi evident ele presupun mai mult de 15 membri.

Tipologia grupurilor sociale

Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii
pe care le utilizăm în raportarea la grupuri. O primă clasificare am şi făcut-o, chiar
dacă nu una foarte importantă, cea care împarte grupurile în mari şi mici. Există însă
şi alte clasificări, cu mult mai semnificative. O primă tipologie este aceea care
distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. Conceptul de grup primar a
fost propus, la începutul secolului trecut, de sociologul american Ch. Cooley, unul din
precursorii interacţionalismului. El dorea să reliefeze importanţa relaţiilor de tip
primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare, adică a grupurilor în care
interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. Grupurile primare sunt grupuri de
tipul “faţă în faţă”, grupuri în care membri comunică direct, nemijlcit, ele au o forţă
persuasivă cu totul deosebită. Grupurile secundare, concept construit ulterior pentru a

75
desemna forma opusă grupurilor primare, desemnează grupurile care nu se bazează pe
interacţiuni afective, sunt adesea grupuri de interese sau profesionale, care au în mod
uzual definite scopuri precise şi în care de cele mai multe ori interacţiunile sunt
mijlocite de instrumente. O familie poate fi privită ca un grup primar, la fel si o gaşcă
de cartier. O grupă de muncitori sau un grup de studenţi care sunt puşi să rezolve o
sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar.
O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. Grupurile
formale sunt grupuri care au o formă prestabilită, creată în mod normal de către o
structură organizaţională. Ele sunt grupuri care au predefinite tipurile de relaţii şi
poziţiile interne. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt
independente de subiecţii care le ocupă, în sensul că ele preexistă acestora şi se
menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. O grupă de sindicat reprezintă un astfel de
grup. Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite, iar
în cazul în care liderul, spre exemplu, părăseşte grupul, poziţia sa nu dispare, ci va fi
ocupată de o altă persoană, care în principal va derula cu ceilalţi acelaşi tip de
interacţiuni.
Grupurile informale sunt grupuri “narturale”, care apar în decursul
interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. Forma interacţiunilor interne este dependentă
doar de proprii membri, neexistând o formă organizaţională prestabilită. Un grup de
copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal. La prima vedere pare a
exista o corelaţie între cele două tipologii. Adică grupurile informale par a fii asociate
celor primare, iar cele formale celor secundare. Lucrurile nu stau decât parţial aşa.
Este drept că multe grupuri primare sunt informale, respectiv cele secundare sunt
formale, totuşi există o diferenţă esenţială. Criteriul de clasificare este complet diferit.
Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor, în timp ce
cele formale sau informale din perspectiva predeterminării origanizaţionale a unei
forme a interacţiunilor. Aceasta face de exemplu să existe cel puţin o difernţă majoră.
Dacă grupurile secundare pot devenii primare şi invers, grupurile formale nu pot
deveni informale, la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. Dacă într-un
grup secundar, format din mai mulţi studenţi care s-au reunit să lucreze la un proiect,
pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative), un grup
informal nu poate să devină formal şi nici invers. Am spus mai devreme pozitiv sau
negativ pentru că nu este vorba doar de relaţii afective pozitive şi doi soţi care se
ceartă au între ei interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar.

76
 O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi
cele de referinţă. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile la care aparţinem la un
moment dat. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte, dar totuşi luăm
ca referinţă valorile, normele si/sau simbolurile acestora. Sociologul american
Newcomb, cel care a propus această clasificare, cu mai bine de şapte decenii în urmă
a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudiniilor şi opiniilor la tineri şi a
studiat mai pentru mai mult timp un colegiu de fete. Cercetările sale au arătat că fetele
veneau cu valori politice şi orientări conservatoare în colegiu, care erau în fond cele
ale propriilor familii de origine. Treptat, după anul întâi, ele începeau să se raporteze
la grupurile studentelor din anii mai mari, împrumutând seturile de valori şi norme ale
acestora. Astfel, treptat, ele deveneau mult mai liberale în atitudiniile şi opiniile
exprimate.
Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită, dar şi o viaţă relativ scurtă.
Aceasta pentru că de multe ori subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste
grupuri, ele devenind astfel de referinţă, ori în alte situaţii împrumutul valoric devine
suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile
iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială. Distincţia aceasta este
importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv, dar şi crucial, pe care
grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal - valoric al indivizilor.

Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor

Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii, dar aceştia

aşa cum am văzut chiar la începutul acestei teme, au chiar tendinţa de a se comporta
diferit în interiorul şi în afara grupurilor.
Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi
anumite moduri de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup
asupra propriilor membri. Am putea spune, mai mult decât atât, există chiar un proces
de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual, proces de care nu
suntem întotdeauna conştienţi. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse
situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne propunem voluntar anumite
comportamente. Spre exemplu, un cercetator a încercat să observe modul în care un
grup de medici şi asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. Era vorba
de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de cord. S-au observat

77
modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de
acest tip. Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. Deşi era vorba de fiecare
dată de acelaş tip de caz medical, procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. Mai
mult, durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta pacienţilor.
Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta, pentru persoanele vârstnice durata
intervenţiei fiind practic dublă. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în
cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. Singura explicaţie pentru această situaţie nu
era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. În cazul
persoanelor tinere, atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că
salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor, pentru care se
considera mai normal un eventual deces. Nimeni din echipa medicală nu
conştientizase vreun moment acest lucru, de altfel problematic din punct de vedere
deontologic. Acţiunea medicală, dealtfel perfect sincronizată, se producea la fel,
numai că în ritmuri diferite. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de
mesaje privitoare la ritmul acţiunilor, totul ţinea de o presiune exercitată de grup
asupra membrilor săi.
Efectul de aşteptare. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor,
ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor
lor îl reprezintă efectul de aşteptare. El a fost descoperit de Bibb Latene în urma unui
studiu de caz. Studiul său se referea la un viol, produs într-un cartier din New York,
unde o femeie a fost agresată, chiar în faţa blocului unde locuia. La scenă au fost
martori zeci de vecini, care puteau urmării scena de la ferestre. Cercetătorul american
a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe
femeie, dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie, aceasta a fost chemată abia după
aproape jumătate de oră. Vecinii, marea majoritate, erau persoane respectabile,
religioase, cu un puternic sentiment civic. Cu toate acestea ajutorul lor, cel mai simplu
posibil, chemarea poliţiei, s-a făcut cu o mare întârziere.
Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a
denumit efectul de aşteptare. Acest efect apare în orice situaţii de grup, sau în situaţii
în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). Efectul de
aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie, apare
într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. Prin
urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul, cu atât acesta va fi oferit mai repede.
Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de

78
grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt
consideraţi a fii în poziţii superioare. Astfel, cei mai mulţi, aşteaptă ca altcineva să ia
iniţiativa.
Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator, care au dovedit că
acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. Spre exemplu, Latene a
efectuat un experiment, care a dat chiar o măsură temporală cantitativă aşteptării. El
chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un
test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate.
Asistentul, la un moment dat, pleca într-o cameră alăturată. Imediat, din camera
alăturată, se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. Au fost organizate
mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect, doi, trei
etc. Atunci când în sală se afla un singur subiect, aproape în toate cazurile acesta se
ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat, încercând evident să
îşi ofere ajutorul. Atunci cînd se aflau două persoane timpul de reacţie al acestora era
mai mare, timp care, în general, creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi.
Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu
reacţionau deloc, rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic.
Efectul pierderii de vreme. Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau,
rebotezat tot de B. Latene, efectul pierderii de vreme. Acest efect care se produce la
nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de grup efortul individual pentru
rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. Cu alte
cuvinte, dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună,
în condiţii de anonimat al efortului individual, implicarea acestora va fii invers
proporţională cu numărul membrilor.
Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene
ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale.
Explicaţia este aceea că, puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat, oamenii
consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este
mai mare. Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un
dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. Dacă vom pune doi
oameni să tragă de aceeaşi sfoară, forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma
forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri), adică F1+F2. Dacă vor
trage patru persoane, forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi
si mai mică decât suma celor patru forţe individuale.

79
 Acest efect ne explică de ce activităţile colective, în care nu pot fii cuantificate
eforturile individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Efectul mai
ne sugerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi
economice. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o
creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora, ba mai mult, dincolo de o
anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea
respectivă

Conducerea grupurilor şi liderii

Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor,

extrem de frecvent, este semnalată nevoia unui lider, adică a unei persoane care să
conducă grupul respectiv. Problematica liderilor constituie un subiect extrem de
incitant, dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii
reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale. Au existat şi
există chiar, în istoria ştiinţelor sociale, adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a
conducerii. Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă, dat
fiind faptul că poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia, cât şi
de caracteristicile grupului din care liderul face parte. Prin urmare este imposibil să
putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. Pe de altă
parte, nu întotdeauna un grup reclamă un lider. Cercetările au arătat că o serie de
caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider. Este vorba în principal
de:
! Experienţă
! Competenţă de comunicare
! Competenţă profesională sau de sarcină
! Capacităţi empatice
! Personalitate puterncă
! Înalţimea
! Forţa
Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular, grup
la nivelul căruia putem identifica aceste caracteristici. Prin urmare experienţa este
raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută, la fel şi
competentele de comunicare, sau cele de sarcină. Spre exemplu, un student de anul II

80
poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I, dar probabil
mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. Pe de altă parte, o serie de caracteristici
sunt discutabile în raport cu situaţii particulare. Cercetările au arătat că într-un grup
oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu, dar nu
putem trece cu vederea faptul că în istorie, covârşitoarea majoritate a personalităţilor
politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. Conducerea implică deci un complex
de calităţi, fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. O regulă
oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei
unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii
de lider. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există
excepţii istorice, este adevărat nu foarte multe.
Dintre toate atributele semnalate, capacitatea de a comunica şi implicit
competenţele de comunicare par a fi de o importanţă capitală, de multe ori chiar,
înnaintea competenţelor profesionale. Spre exemplu, într-un experiment unor grupuri,
care aveau de rezolvat o problemă, li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să
le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective. Existau două categorii
de consilieri. Unii, pe de o parte, care dădeau sfaturi pertinente, dar vorbeau puţin şi
alţii care, dimpotrivă, vorbeau foarte mult, dar nu dădeau sfaturi utile. Cei mai
apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult
şi nu cei care dădeau sfaturi utile.

Tipologia liderilor

Există înnainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor

grupurilor. Putem vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali. Liderii formali
sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci
ei pot exista doar în astfel de grupuri. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de
lider într-un context particular pe baza unor caracteristici personale. Ei pot exista
însă atât în grupuri informale, cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează
pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere
acest drept).
Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri
socioafectivi. La nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali,

81
cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini, cât şi lideri care
gestionează relaţiile afective. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. Ei
sunt cei care întreţin atmosfera, buna dispoziţie, mediază conflictele, menţin un climat
social şi afectiv optim în grup. Cele două caracteristici pot să se reunească în una şi
aceeaşi persoană, dar acest lucru nu este unul uzual.
O alta clasificare a liderilor, din punctul de vedere al modului în care ei
conduc grupul, face distincţia între liderii autoritari, democraţi şi “laissez-faire”.
Etichetele cu care operăm, trebuie să menţionăm, nu au nici un fel de încărcătură
ideologică, ele se referă doar la stilul de conducere. Liderii autoritari sunt cei care
controlează şi monopolizează total actul conducerii, sunt liderii care îşi asumă
întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. Liderii
democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii, nu îşi asumă
decât parţial responsabilitatea conducerii, controlează doar parţial membrii. Ultima
categorie o reprezintă un caz oarecum limită, în care nici nu mai avem de a face
propriu-zis cu lideri. Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum
vor ei, nu intervin decât minimal în influenţarea acestora.
Cea mai eficientă categorie, la nivelul conducerii grupului, o reprezintă liderii
autoritari. Pentru anumite situaţii însă, sunt mai eficienţi liderii democraţi. Spre
exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a
activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare, liderii democraţi sunt mai eficienţi. La
fel, atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad
mare de autonomie, sunt din nou mai eficienţi liderii democaţi. Categoria liderilor
laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie.

Conducere, decizie şi efecte de grup

Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât
la nivelul modului în care se i-au decizii în grup, cât şi la nivelul conducerii ca atare.
Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru
aceste tipuri de presiuni de grup.
Dilemele sociale. Desemnează situaţii în care la nivelul unui grup, (dar ele
apar şi la un nivel mai larg, comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă
limitată (a grupului sau a comunităţii). Dilema socială apare atunci când un membru
al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. Dacă spre

82
exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa, iar din
fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic, o dilemă socială apare atunci când unul
dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt
puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum, sau de a imita pe cel
care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult.
Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula, atunci resursa în cauză se
va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. Dacă un membru al grupului păstrează
norma de consum şi în acest caz el va pierde, comparativ cel puţin cu cei care
consumă mai mult. Mai mult decât atât, dacă majoritatea vor imita pe cel care a
declanşat mecansimul, este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici
nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. Practic orice ar face un membru al grupului
rezultatul poate fi unul distructiv.
Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului
consumului, şi eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. Dilemele
sociale apar însă, în special în momente de criză, în care controlul grupal sau
comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient. Dacă extindem dilemele de la
grup, la comunitate, atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase. Spre exemplu
în România, distrugerea rapidă şi practic totală a C.A.P.-lor, la începutul lui 1990, s-a
făcut de cele mai multe ori pe baza unor mecanisme de genul dilemelor sociale. În
momentul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a patrimoniului fostelor
cooperative imediat ceilalţi membri cooperatori au început să facă acest lucru.
Resursa (patrimoniul) a dispărut, iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu
au mai obţinut absolut nimic în final. Dilemele sociale reprezintă unul din
mecanismele sociale principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate.
Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema
bunurilor publice. Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune
problema consumului în comun a unor resurse, ci a contribuţiei colective pentru a
produce un bun public (utilizat de toţi membri). Situaţia este identică atunci când un
membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea
bunului respectiv. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi
acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza
acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el. Dacă însă comportamentul lui
este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. Dacă spre
exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la

83
intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon, care
evident însă va deservi şi pe cel care nu a contribuit. Problema bunurilor publice ne
explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public, care implică activităţi
voluntare nu se realizează.
Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită
presiunii pe care grupurile le exercită asupra membrilor lor. Termenul a fost
propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele mai
catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial. Este
vorba de acţiunea de invadare a Cubei, de la Bay of Pigs, din 17 aprilie 1961.
Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat într-
o lucrare unsprezece ani mai târziu. Grupul studiat a fost un grup decizional
condus chiar de preşedintele J.Kennedy, care a planificat şi condus
operaţiunile militare. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a
1400 de cubanezi exilaţi, care fuseseră pregătiţi de CIA, şi sprijiniţi de armata
americană ei trebuiau să producă revolte în provincie, iar în final să conducă la
o revoltă aparent populară, care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro.
Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit
de americani după al doilea război mondial. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost
omorâţi sau luaţi prizonieri, toată tehnica militară americană fiind distrusă sau
capturată.
Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit.
El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink, adică a
unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între
membri şi care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii, asupra
judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt
coezive.
Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura, de a
estompa atitudinile critice, de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu
poltica grupului. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe, analiza lui Janis
reliefând zeci de greşeli pe care specialişti, chiar mult mai slabi profesional, nu le-ar fi
făcut în condiţii normale.
Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia
invulnerabilităţii, supraîncrederea, credinţa absolută în justeţea cauzei, subaprecierea
adversarului, tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. Pe de altă parte acest efect

84
este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor, care
are şi ea, la rândul său, efecte negative majore. Spre exemplu în cazul analizat de
Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari, tocmai pentru a menţine
grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele operaţiunilor. Nu
s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină, deşi avea loc o debarcare şi astfel
debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu
au putut ajunge, datorită reliefului marin, acolo unde grupul de decizie a considerat că
ar trebui să ajungă. Exemplele pot continuua.
Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial, în
care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 cele mai
importante crize, efectul groupthik s-a produs în 37% din cazuri. Efectul se poate
produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar, ci în oricare domeniu unde
se iau decizii, marketing, economie, mass media, organizaţii publice etc.
Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina acest
efect. Printre aceste măsuri menţionăm:
! Cunoaştera efectului groupthink de către membrii grupului de decizie
! Promovarea atitudinii critice
! Imparţialitatea totală a liderului
! Promovarea de soluţii alternative
! Apelul la experţi externi
! Munca în echipe decizionale paralele
! Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi
reconsiderarea soluţiei finale
Promovarea atitudinii critice este însă pe de departe cel mai important element
tehnic care poate estompa efectele negative. Din acest motiv, în special în grupurile
decizionale din domeniul economic şi militar, s-a institut chiar o poziţie specială în
grupurile decizionale, cea a “avocatului răului”, adică a unui specialist care are
sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Cum poate fi definit un grup social?
2. Care sunt limitele de mărime ale grupurilor sociale?
3. Ce sunt grupurile primare?
4. Ce sunt grupurile de referinţă?

85
5. Ce distincţie există între grupurile formale-informale, repsectiv secundare–
primare?
6. Ce este efectul de aşteptare?
7. La ce se referă efectul pierderii de vreme?
8. Care sunt principalele atribute ale liderilor?
9. Care este tipologia liderilor?
10. Ce sunt dilemele sociale?
11. Ce este efectul groupthink?
12. Care sunt tehnicile de eliminare a efectelor distructive ale groupthink?

86
 Tema 8
Organizarea socială. Birocraţia

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Organizaţii şi instituţii
2. Formal şi informal în organizaţii
3. Birocraţia ca tip ideal (Max Weber)
4. Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic

Dumnevoastă, chiar în acest moment, citiţi tema: “Organizarea socială;

Birocraţia”. De ce faceţi acest lucru? Este simplu. Pentru că pregătirea
dumneavoastră la sistemul de învăţământ la distanţă presupune parcurgerea unor
cursuri. Probabil că acum vă aflaţi la servici, acasă sau la un coleg. Sigur vă aflaţi în
faţa unui calculator. Toate aceste lucruri sunt evidente. Cu toate acestea, tot în acest
moment, dumneavoastră faceţi parte şi dintr-o organizaţie. Este vorba de o
organizaţie care nu mai este tot atât de vizibilă, însă ea este prezentă şi în realitate ea
este cea care va impus lectura acestor rânduri. Da, sistemul de învăţământ pentru
care aţi optat reprezintă una din miile de organizaţii cu care dumneavoastră luaţi
zilnic contact. Aşa de multe? Da, fiecare dintre noi avem zilnic contacte, fie ca
membri, fie ca beneficiari, cu extrem de multe organizaţii. Dacă acum vă aflaţi la
serviciu acesta cu siguraţă reprezintă un tip de organizaţie, dar şi dacă vă duceţi
acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la servicxiile unei
organizaţii. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar, apelaţi în fond la o
organizaţie. Acasă credeţi că sunteţi mai liber, dar nu uitaţi că dacă staţi la bloc,
faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie, pentru că asociaţia dumneavoastră, cea
la care plătiţi întreţinerea, este şi ea o organizaţie. Dar absolut tot confortul de acasă
vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii, cele care vă furnizează apa,
energia electrică, televiziunea prin cablu etc.
Trăim se pare într-un univeres organizaţional. Nu a fost întotdeauna aşa. În
epocile premoderne niumărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era
incomparabil mai mic. Mai mult, cea mai mare parte a organizaţiilor care existau
erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi. Am putea spune fără să

87
grşim că astăzi organizaţiile ne domină existenţa. Pe undeva suntem mai puţin liberi,
s-ar mai putea spune. Cu toate acestea organizaţiile sunt cu mult mai importante
decât am putea crede. În cea mai mare parte umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul
actual tocmai datorită organizaţiilor. În afara lor, mutaţiile radicale în istoria
dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. Iată de ce studiul organizaţiilor,
un adevărat mediu de viaţă specific uman, este atât de important pentru orice ştiinţă
socială, evident înnainte de toate pentru sociologie.

Organizaţii şi instituţii

Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află într-
un raport special cu organizaţiile. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie
socială, neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în
care am construi o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar
îndeplinii vreo funcţie la nivelul societăţii. Putem să ne gândim la astfel de exemple
doar teoretic, pentru că în realitate o organizaţie presupune în totdeauna un număr de
oameni care deţin anumite statusuri şi anumite practici pe care aceştia le săvîrşesc
într-un context organizatoric. Există pe de altă parte, aşa cum am arătat, numeroase
tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. Cum putem însă deosebi
organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom
analiza câteva din elementele specifice acestora. Este vorba în primul rând de o
caracteristică esenţială a organizaţiilor: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele,
scopurile şi obiectivele acesteia. Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să
respecte, dar să şi fie conştienţi de normele acesteia, la fel şi în ceea ce priveşte
obiectivele şi scopurile. Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale
în care îşi desfăşoară activităţile, cadre care au întotdeauna o dimensiune
comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională), precis delimitată spaţial şi
temporal. Instituţiile desemnează, pe de altă parte, anumite tipuri de practici sociale
care au o funcţie socială, practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o
dimensiune formală.

Formal şi informal în organizaţii

88
 Organizaţiile au în general o structură de tip formal, adică au predefinite
natura şi tipul de relaţii dintre membri, ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în
organizaţii. Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din
organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de
membrii care le ocupă. Cu toate acestea, la nivelul unei organizaţii nu există doar
structuri de tip formal. În multe cazuri există chiar poziţii şi tipuri de relaţii de natură
informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor. De fapt orice organizaţie
poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe o scală continuuă
şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formnalizate.
Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de
structuri, una formală şi alta informală. Este evident că ceea ce poate fi interesant într-
o eventuală analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. Structura formală
reprezintă organigrama unei organizaţii, în timp ce structura informală reprezintă
sociograma acesteia. Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem
identifica anumite poziţii importante, care au capacităţi persuasive în comunicare şi
totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. Aceasta înseamnă că în orice
organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri, formali şi informali. Primii se bucură
de autoritate în timp ce cei informali se bucură de influenţă.
Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale
conducerii, autoritatea şi influenţa. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în
baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate), în timp ce liderii
informali deţin o anumită capacitate de influenţă, care este dată de propriile capacităţi
de relaţionare socială şi de comunicare. Există posibilitatea ca persoana care deţine
cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de
autoritate, situaţie care desigur este ideală. Ea se întâlneşte însă relativ rar, cel mai
adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de
structuri.
Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul
formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. Există spre exemplu
organizaţii, cum sunt cele militare, unde gradul formalizării este extrem de mare, dar
şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) unde gradul
formalizării este incomparabil mai redus. Pe de altă parte organizaţiile pot să fie
clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. De

89
exemplu, potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american T.Parsons
există patru tipuri principale de organizaţii:
! Organizaţii economico-productive
! Organizaţii de putere
! Organizaţii integrative
! Organizaţii ale menţinerii modelelor
Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din
prima categorie. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul
societăţii (exemplu Guvernul, ministerele, Parlamentul, dar şi primăriile, etc).
Organizaţiile integrative sunt cele cu rol în controlul social şi în socializare, în timp ce
ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale.

Eficienţa organizaţiilor

Raportul dintre strucura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la

nivelul oricărei organizaţii. Cea mai importantă este aceea a eficienţei diferite pe care
o pot avea organizaţiile. Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei
organizaţiilor. Din acest motiv organizaţiile specifice modernităţii, dominate de
formalizare, sunt pe de departe unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii.
Factorii care determină o eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi şi nu toţi
sunt determinaţi de formalizare. Trecem în revistă pe cei mai importanţi:
! Unitatea elementelor
! Flexibilitatea
! Dimensiunile optime
! Raţionalitatea
! Comunicarea eficientă
Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la
măsura în care acestea formează un sistem funcţional. Flexibilitatea se referă la
capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză, în timp ce
raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor, mijloacelor şi a
tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. Dimensiunile
optime depind de scopurile şi de natura activităţilor, însă întotdeauna eficientizarea
activităţilor unei organizaţii este dependentă fundamental de acest factor, la fel cum

90
este dependentă şi de realizarea unei comunicări eficiente în interiorul organizaţiei,
dar şi cu exteriorul (în primul rând cu alte organizaţii).

Birocratia ca tip ideal (Max Weber)

Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată propus de Monsenior de

Gournay pe la 1745. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două
cuvinte din două limbi diferite, una clasică şi alta modernă. Este vorba de franţuzescul
“bureau” şi de grecescul “krators”. Înţelescul iniţial era chiar acesta în fond, acela de
“reguli ale celor de la birou”, adică ale oficialilor. Puterea acestor oficiali a fost
semnalată în numeroase rânduri, asta chiar cu mult înnainte ca birocraţia să devină
subiect de analiză ştiinţifică. Spre exemplu, în secolul XIX, Balzac a definit poate cel
mai plastic birocraţia, cea care a reprezentat tipul cel mai important de organizaţie în
modernitate şi totodată principalul instrument al schimbării societăţilor. El a definit
birocraţia ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi pe undeva acesta
este sensul pe care birocraţia l-a păstrat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi.
Avem prin urmare două tipuri de accepţiuni. Una cu o profundă încărcătură
peiorativă, cea din exemplul precedent, semnificaţie pe care o utilizăm şi noi atunci
când spunem de exemplu că “ar trebui redusă birocraţia” şi o alta, mai mult
normativă, care nu pare să aibe o încărcătură valorizantă.
Pentru sociologie, birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru
lipsa de eficienţă a unei organizaţii, ci dimpotrivă ea este principalul factor al
dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în modernitate. Pentru sociologi, ca
şi pentru toţi cercetătorii care studiază organizaţiile, birocraţia este principalul factor
al dezvoltării economice, sociale şi politice spectaculoase realizată în modernitate.
Primul sociolog care a propus o analiză consistentă a birocraţiei, înţeleasă ca
un tip de organizare formală, a fost sociologul german Max Weber. Pentru el
birocraţia reprezintă modul raţional de organizare a vieţii sociale în modernitate. Cu
siguranţă, chiar Weber recunoaşte, organizaţii de tip birocratic au existat şi în
societăţile premoderne, exemplul cel mai reprezentativ fiind birocraţia romană, în
special cea militară. Pot fi găsite uşor şi alte exemple însă un lucru rămâne evident.
Birocraţia nu a atins nivelul, ponderea şi importanţa pe care o deţine astăzi, niciodată
în istoria premodernă.

91
 Pentru Weber tipul ideal de birocraţie, adică modelul reprezentativ al acesteia,
presupune câteva elemente esenţiale:
1. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. Orice organizaţie de tip birocratic
presupune o ierarhie, adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne, cel mai
adesea într-o formă piramidală, în care se disting funcţiile de tip executiv de cele
de tip decizional.
2. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. Activitatea birocraţilor se face
întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de
oficiali. În acest mod se garanteză caracterul impersonal al tuturor deciziilor din
interiorul acestui tip de organizaţii. Deasemena se elimină astfel arbitrariul şi
interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. În epocile
premoderne cei care deseveau anumite intrese publice o făceau cel mai adesea pe
baze cutumiare, adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin
pe baza unor norme scrise. Acestea, chiar când existau aveau doar o funcţie
colaterală.
3. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii
social-economice. Faţă de epocile premoderne, birocratul este un profesionist care
se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organoizaţiei birocratice şi are surse
de venit asigurate doar din aceasta. În epocile premoderne persoanele care
îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi
asigurau veniturile din aceste activităţi. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt
de fapt persoane cu anumite ranguri sociale, care prestează aceste servicii
sporadic, pe lângă alte activităţi, care le şi asigură veniturile. La fel, profesorii din
universităţi, în evul mediu, nu au salarii pentru munca de predare, ci trăiesc din
diferite alte surse, cadouri de la studenţi, donaţii sau rente ale unor seniori, din
publicaţiile pe care le scot etc.
4. Birocartţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de
organizaţii. Acest principiu decurge direct din precedentul. Atât timp cât un
funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate, el poate fi
controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. Separarea are loc atât fizic,
birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru, dar şi funcţional, în sensul
în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri
exeterioare birocraţiei.

92
5. Birocartţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de
producţie, cât şi faţă de resurse. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau
resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. Ele aparţin exclusiv
organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul, deşi dispune de o
putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi, mai mult, cum spunea Balzac,
ca simplu individ el este chiar insignifiant. Spre exemplu militarul premodern
dispune când vrea de propriile arme, pentru că acestea sunt ale lui, armura, sabia
sau calul sunt obiecte de proprietate personală. Militarul modern nu are arme
personale, mai mult chiar, organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le
purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Luptătorul premodern a fost
astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza
pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de
societate, care nu mai este consdusă de militari.

De ce este eficientă birocraţia?

Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie
de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. Trecem
şi noi în revistă câţiva dintre factorii fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţa
ridicată:
! Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină subiectivitatea
şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice.
! Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor
săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele
normativ.
! Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia.
! Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale,
cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul
aparatului birocartic.
! Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri
precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale, sau ale unor grupuri
exteriorare aparatului birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile
birocraţiei pot fi, şi sunt uzual determinate din exterior, de sistemul politic spre

93
 exemplu, dar odată definite scopurile, aparatul birocratic le transpune în acţiuni în
baza unui registru normativ, independent de alte constrângeri externe.
La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi
reale. Doar birocraţia nu este aşa, este acuzată mai mereu de corupţie, de
neprofesionalism etc. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită
analiza birocraţiei propusă de Weber. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a
exclus faptul că, în practică, ea poate funcţiona şi prost. Nu proasta aplicare a regulilor
sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. Dacă de
exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de
servici, aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei, ci un aspect disfuncţional
înregistrat într-o organizaţie particulară. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate
evident, dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei.
Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în
comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. Cu
siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor, că pot exista
şi cazuri de corupţie. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile
premoderne, cel mai adesea, funcţiile reprezintă statusuri atribuite, deci moştenite şi
prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. La fel, corupţia
nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că, prin definiţie, funcţionarii
rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe
care le primeau de la cei care aveau nevoie de acestre servicii.

Probleme şi disfunctionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic

Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată
fundamentală în istoria sociologiei. Cu toate acestea în secolul XX s-au multiplicat la
o cotă deosebită studiile şi cercetările asupra organizaţiilor de tip birocratic. Una
dintre abordările cele mai semnificative, din secolul trecut, este cea a unui alt mare
sociolog, de data aceasta american, este vorba de Robert K. Merton. Abordarea lui
Merton este cumva diferită faţă de cea a lui Weber. Pentru Merton, unul din
reprezentanţii de bază ai funcţionalismului, birocraţia nu are doar aspecte funcţionale,
ci conţine, chiar în bazele sale principiale, anumite elemente de tip disfuncţional.
Trebuie să precizăm însă foarte exact faptul că Merton nu se referă la proasta

94
funcţionare a unei organizaţii particulare, problemă care nu preocupă cercetarea
fundamentală a birocraţiei, ci el se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din
natura specifică organizaţiilor de tip birocratic. Altfel spus din chiar elementele
caracateristice care asigură eficienţa birocraţiei decurg o serie de disfuncţionalităţi
potenţiale ale acesteia.
Este sperăm evident faptul că abordarea lui Merton este una centrată prioritar
tot asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal, singura deosebire
faţă de Weber fiind doar aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru
structurile de tip birocratic, în timp ce în modelul ideal al lui Weber nu exista loc
pentru asemenea tip de elemente.
Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa
structurilor formale sunt aceleaşi, în cele ce urmează vom insista doar asupra
principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice, aşa cum
aparele în concepţia lui Merton.
a) Pericolul antrenării incapacităţii. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost
preluată de la economistul şi sociologul T.Veblen. Antrenarea incapacităţii
desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile.
Specializarea şi profesionalizarea, aşa cum am arătat dejaa sunt virtuţi de bază ale
birocraţiilor. Problema este însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să
creeze un anumnit tip de dependeţă de anumite modele de practici şi activităţi
care, în anumite condiţii, se pot dovedi disfuncţionale. Dacă un muncitor se
superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii, cu siguranţă că el va reuşi să
fie extrem de eficient. Cu cât specializarea este mai îngustă şi mai mult focalizată
pe anumite tipuri de activităţi concrete, cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai
mare, problema este însă aceea că implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi
care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare. Aceste inadaptări pot fi
fatale pentru eficienţa sistemului birocratic. Este dacă vrem exact situaţia propusă
de filozoful englez Burke, care a dat un exemplu plastic de abilitate fatală, pentru
cazul unei găini care învaţă să bage capul pe un mic orificiu pentru a se hrăni şi
ajunge să facă acest lucru cu o precizie şi cu o rapiditate deosebită, însă într-o
bună zi pe acelaşi orificiu o mică ghilotină va tăia capul găinii în mod dramatic.
Abilitatea găinii evident devenind astfel fatală.
b) Pericolul psihozei ocupaţionale. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat
şi el de Merton, de la filosoful J.Dewey. Climatul formalizat al birocraţiilor este

95
 unul extrem de stresant pentru funcţionar. Aceasta în primul rând pentru că mediul
social formalizat nu este unul “natural”, reclamând întotdeauna un consum intens
de resurse psihice (de adaptare, energetice, de timp etc). Pe de altă parte munca
rutinieră, presupusă de restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant.
Nu în ultimul rând, relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie, aşa cum
o să vedem, este şi ea una tensionată. Prin urmare orice birocraţie dezvoltă un
mediu “problematic”, care pune în pericol orice tip de activitate desfăşurată în
aceste organizaţii.
c) Pericolul sacralizării normelor. Respectarea normelor de către birocraţi este o
cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. Cu toate acestea,
respectarea normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc
pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. Datorită
rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii, normele ajung însă
din simple mijloace să devină adevărate obiective ale activităţii funcţionarilor.
Este evident un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate
avea ca scop central pe acela de a-şi respecta regulile. Acest efect se produce
datorită tendinţei de a sacraliza normele, de a le considera într-o ordine a valorilor
finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. Cel mai bun exemplu, pe
care probabil dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit în şcoală, este acela al elevilor
extrem de cuminţi şi liniştiţi care, chiar dacă au performaţe şcolare extrem de
slabe, tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”, în timp ce elevi
chiar mai bine pregătiţi decât aceştia, dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi” au
şanse mai mici de a promova. Accest lucru se întâmplă pentru că disciplina, adică
supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare
instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic), o valoare finală, deci
un scop al activităţii şcoalre, fiind astfel considerat un criteriu de evaluare.
d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat, funcţionarul birocrat este
total independent, prin definiţie, de orice sursă posibilă externă de intervenţie. El
depinde doar de structurile de tip birocratic, iar cariera sa este definită doar de
către aceste structuri. Ne aducem aminte că acesta era unul din elemenetele cele
mai importante care asigurau eficienţă birocraţiei. Birocraţii au conştiinţa acestei
independenţe, dar mai mult, ei sunt victime potenţiale ale unor tendinţe de formare
a unui adevărat “spirit de corp”, dată fiind conştiinţa destinului comun şi a
intereselor reciproce. Din aceste motive funcţionarii birocraţiilor au tendinţa de a

96
 se autonomiza total, chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. În aceste condiţii
ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să
le îndeplinească.
e) Pericolul potenţial al relaţiei cu clientul. Din cele prezentate mai devreme a
reieşit că în orice birocraţie există un pericol potenţial de conflict între birocrat şi
client. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”, ci şi de o percepţie
deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. În mod
normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi
trebuie să fie pentru a acţiona eficient. În acelaşi timp însă, clientul consideră, de
cele mai multe ori, că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se aşteaptă să fie
tratat în consecinţă. Pe de altă parte, orice om doreşte să fie tratat cazul său în mod
personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat. Birocratul însă nu are
voie, tot prin definiţie, să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. El trebuie
să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. Mai trebuie
să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze,
de cele mai multe ori iese câştigător birocratul, pentru că el are, prin natura muncii
sale, mult mai mare experineţă faţă de client şi chiar deţine strategii special
elaborate pentru a ieşii din asemenea situaţii problematice.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Care sunt deosebirile şi asemănările între instituţiile sociale şi organizaţii?
2. Care sunt tipurile de organizaţii la T. Parsons?
3. Ce reprezintă organigrama şi sociograma unei organizaţii?
4. Care sunt factorii care eficientizeaza activitea organizaţiilor?
5. Care sunt caracteristicile tipului ideal de birocraţie la Max Weber?
6. Care sunt elementele care asigură eficienţa deosebită a structurilor de tip
birocratic?
7. Ce reprezintă “antrenarea incapacităţii”?
8. Ce reprezintă “psihoza ocupaţională”?
9. Ce reprezintă “sacralizarea normelor”?
10. Care sunt principalele tipuri de disfuncţionalităţi ale birocraţiei la Robert
Merton?

97
 Tema 9
Comunităţi teritoriale

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1.Tipologia comunităţilor teritoriale
2.Comunităţile rurale şi tipologia lor
3.Problematica comunităţilor urbane

Oricine ştie ce sunt comunităţile urbane şi rurale. Mai ştim, de asemenea, că în cea
mai mare parte a istoriei, majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor. Doar în
secolul trecut balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele
urbane s-a echilibrat cât de cât, deşi chiar în prezent talerul populaţiei urbane nu
reprezintă nici pe de departe o jumătate a populaţiei planetare. Dacă luăm ca
referinţă întreaga istorie a umanităţii, cu toate societăţile cunoscute, şi am încerca să
reliefăm raportul de care aminteam mai devreme, atunci am observa cu uşurinţă că
populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente.
Ceea ce foarte puţini ştiu însă, este faptul că tot ceea ce s-a întâmplat
semnificativ în istorie, tot ce a însemnat istorie politică şi economică, progres,
dezvoltare a ştiinţei, a artelor, ca şi a culturii în general, s-a produs practic doar în
oraşe. Qvasitotalitatea istoriei este urbană. Este probabil şocant faptul că o
minoritate, doar câteva procente din populaţia umanităţii, “a scris” în principal
istoria.
Trebuie să spunem însă că şi tot ce a fost dramatic, tot ce a însemnat
suferinţă, război, criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. Cu alte
cuvinte cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii s-
a săvârşit în oraşe. Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că mediul de viaţă
urban reprezintă de fapt mediul de viaţă specific uman, pentru toate societăţile
civilizate.
Acest mediu este cu totul special şi din acest motiv el este studiat de către
sociologi, ecologi sociali, psihologi sociali etc. Comunităţile umane care trăiesc în
cele două medii tipice de viaţă, mediul urban şi cel rural, au la rândul lor diferenţe

98
semnificative care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei, cum
sunt sociologia urbană şi cea rurală. Să ne amintim faptul că prima şcoală de
sociologie americană, Şcoala de la Chicago, este una de sociologie urbană, iar
cercetarea empirică, de teren, în sociologie, a debutat tot cu analiza oraşului şi a
comunităţilor urbane.
Iată doar câteva din argumentele pentru care este necesară studierea
comunităţilor teritoriale, ceea ce vom realiza în cadrul acestei teme.

Problematica comunităţilor sociale

Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni, care împărtăşesc un fond

cultural comun, au seturi de valori, aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare, care au
totodată conştiinţa apartenenţei la comunitate. Între membrii unei comunităţi nu sunt
necesare interacţiunile directe, ca în cazul grupurilor. După cum se observă din
definiţie atât locuitorii unui sat, cât şi medicii din România, formează comunităţi.
Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem un exemplu de
comunităţi teritoriale, în timp ce în al doilea un caz este vorba de comunităţi de tip
profesional.
În cadrul acestei teme vom trata exclusiv comunităţile teritoriale. Acestea
reprezintă comunităţi care locuiesc într-un anumit teritoriu, faţă de care există o relaţie
de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. Prima este zona de
locuire, a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale
membrilor comunităţii) şi o a treia zonă, care este dată de traseele pe care se
deplasează membrii comunităţii între primele două zone. Este evident că în practică
cele trei zone pot fi distincte sau nu (de exemplu în comunităţile rurale de tip
premodern, de multe ori primele două zone erau, în fapt, comune).
Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie luată însă doar ca un simplu element de
localizare. Aşa cum am precizat, comunităţile sunt dependente funcţional de
respectivul teritoriu, mai mult, dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie
de procese speciale pe care le vom denumi procese ecologice. Procesele ecologice se
referă la modalitatăţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu
impuse de un teritoriu dat, ca şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului.
Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii
sociale, anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi, anumite ocupaţii, norme, ritualuri

99
etc. şi în final, profile culturale diferite. În România spre exemplu, din punct de
vedere al restricţiilor impuse de teritoriu, avem mai multe categorii de aşezări: sate de
munte, sate împrăştiate, sate cu structură geometrică, sate adunate etc.
Există însă cu mult mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teritoriale.
Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al
naturii relaţiilor sociale), pot să fie realizate pe criterii administrative (spre exemplu în
România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări:
municipii, oraşe, comune suburbane, comune, sate, cătune.), dar pot să se facă
clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional (pe baza naturii
activităţilor şi a funcţiilor oraşelor, de exemplu oraşe industriale, oraşe turistice etc.).

Tipologia comunităţilor teritoriale

Dincolo de clasificările exemplificate mai devreme trebuie să spunem că

există o clasificare fundamentală, cea care distinge două mari categorii de comunităţi
teritoriale: comunităţile urbane şi comunităţile rurale. Aşa cum am precizat la
începutul acestei teme această distincţie este una cunoscută de oricine. Cu siguranţă
însă, analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comunităţi nu este la fel de facilă. Mai
mult decât atât, istoria din ultimii o sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei
deosebiri de grad de dezvoltare între cele două tipuri de comunităţi, asumându-se tacit
teza că lumea rurală, prin dezvoltare, devine urbană, proces care este dealtfel parte a
unui proces mult mai amplu, specific modernităţii, urbanizarea. Până la un punct
această teză este adevărată, însă diferenţele dintre rural şi urban sunt mult mai multe şi
nu se reduc doar la o diferenţă de grad de dezvoltare.
În primul rând ar trebui spus că în cele mai numeroase cazuri oraşele nu au
apărut din comunităţi de tip rural, mai degrabă acest caz este doar excepţia. Mai mult,
oraşele au avut istoric cu totul alte funcţii sociale, faţă de comunităţile de tip rural.
Există întradevăr o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural într-
unul urban, însă acest proces este relativ nou în istorie, el aparţinând mai degrabă
modernităţii. În cele ce urmează vom trata separat problematica celor două tipuri de
comunităţi şi vom încerca, în analiza pe care o vom desfăşura, să surprindem atât
particularităţile fiecărui tip de comunitate, cât şi elementele care le diferenţiază.

100
 Comunităţile rurale

Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi, având vârsta umanităţii.
Ele reprezintă un ansamblu de gospodării, existente într-un mediu dat, care formează
un tot uman, ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. Conceptul de
tot uman a fost utilizat de R. Redfield, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai
comunităţilor rurale, tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care îl au acest tip
de comunităţi.
Pentru Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului
rural faţă de cel urban. Este vorba de identitate, de dimensiuni, de omogenitate şi de
autonomie. Cu alte cuvinte în comunităţile rurale conştiinţa identităţii membrilor este
mult mai puterncă decât în comunitţile urbane, de asemenea dimensiunile sunt mai
mici, şi poate cel mai important, comunităţile rurale se caracterizează întotdeauna
printr-o omogenitate socială mult mai mare. Omogenitatea se referă la faptul că, la
nivelul unei comunităţi rurale, persoanele care au aceaşi vârstă şi acelaşi sex tind să
aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii, deci se aseamnănă social foarte mult.
Dacă am prelua ideea “solidarităţii mecanice” a lui E. Durkheim am putea spune că
membrii respectivi sunt interschimbabili. Această distincţie a fost tratată de altfel în
numeroase rânduri în istoria sociologiei, sociologul francez amintit mai devreme făcea
distincţia între “solidaritatea mecanică” şi “soclidaritatea organică”, F.Tonnies, tot în
secolul trecut, a făcut distincţia între “comunitate” şi “societate” şi am putea
continuua. În fapt aceste distincţii, indiferent de denumirile utilizate se referă la natura
diferită a relaţiilor existente în comunităţile de tip urban şi cele de tip rural.

Tipologia comunităţilor rurale

Comunităţile rurale însă, la rândul lor, au diferenţieri importante. Modelul

solidarităţii mecanice, al lui Durkheim, ar funcţiona foarte bine pentru o comunitate
arhaică studiată de antropologi, dar mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa
de astăzi. Prin urmare putem clasifica şi comunităţile rurale, la rândul lor. Una dintre
cele mai interesante analize a comunităţilor rurale este cea propusă de Robert
Redfield. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice,
ţărăneşti şi agricole.

101
 Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor
criterii. Sintetic putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel:

Tabel: Tpologia comunităţilor rurale la R.Redfield

Comunităţi Comunităţi Comunităţi

sălbatice ţărăneşti agricole
Grad al autonomiei Completă Relativă Nu există
Nivel al capacităţii de Completă Relativă Foarte mică
autosubzistenţă
Atribuirea rolurilor Pe criterii de Pe criterii de grup Pe principiul
rudenie, sex, vârstă pieţei
Gradul Total Foarte mare Foarte mic
intercunoaşterii
Attudinea faţă de Refuz total al Toleranţă mică Acceptare
străini străinilor faţă de străini

După cum se observă există mai multe elemente de diferenţiere între cele trei
tipuri de comunităţi. Ar mai trebui precizat totodată că această clasificare are, într-un
fel, o dimensiune istorică, pentru că evident comunităţile sălbatice care există astăzi
sunt doar cele arhaice, studiate de antropologi. Comunităţle de tip ţărănesc, pe de altă
parte, sunt în fond comunităţi de tip premodern, în special de tip medieval, în timp ce
comunităţile agricole sunt mai de grabă tipuri contemporane de comunităţi rurale,
mult mai apropiate de comunităţile urbane.
Aceste diferenţe istorice nu sunt însă absolute. Pornind de la clasificarea
propusă şi gândindu-ne la cazul României, trebuie să spunem că este greu să încadrăm
total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole. Mai există
la noi, spre exemplu, aşezări care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole. Mai mult,
până la începutul secolului trecut existau comunităţi autentic medievale, deci care
erau în mod clar comunităţi ţărăneşti. Este cazul satelor devălmaşe, studiate în special
de profesorul H.Stahl, în perioada interbelică. Devălmăşia se referă la proprietatea în
comun asupra pământului. În satele devălmaşe, care mai existau la noi la începutul
secolului trecut, organizarea era una bazată pe obşti săteşti. Obştea era o instituţie de
conducere formată din cei mai reprezentativi membrii ai comunităţii (ceva în genul

102
sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). Obştea reprezenta comunitatea în
raporturile cu orice autoritate din afara comunităţii. Ea este singura instanţă de
judecată pentru membri comunităţii, ea are datoria de a repartiza fiecărei familii, în
fiecare an, pământurile agricole sau cele pentru păşunat. Pământurile sunt schimbate
în fiecare an, ele fiind obiect de proprietate comună. Acest tip de comunităţi rurale îşi
au originea în evul mediu, ele rămânând funcţionale în România pâna în perioada
interbelică.
Ar mai trebui să menţionăm că, după 1990, în România s-a manifestat o
tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale, prin reînfiinţarea
obştilor săteşti. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale, de regulă
izolate, de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra unor pământuri
naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de comunişti. Evident că un asemenea
tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi
mai ales nu mai poate fi considerată într-o ordine a dezvoltării.

Comunităţile urbane

Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale, importanţa universului urban

este una net deosebită pentru întreaga istorie a umanităţii. Oraşele au apărut din alte
motive comparativ cu aşezările rurale, ele având pretutindeni, originar, funcţii
religioase, sau mai general, sacre. Funcţia de locuire a oraşelor a fost la începuturi una
secundară, comparativ cu aşezările rurale, unde locuirea a reprezentat întotdeauna
obiectivul prioritar.
Dacă istoric principala diferenţiere este dată de funcţia prioritară pe care aceste
comunităţi au îndeplinit-o, trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere,
prezente inclusiv în societatea contemnporană. Dintre acestea cele mai semnificative
caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt:
! Volumul mare al populaţiei
! Densitate mare a activităţilor sociale. Există un număr mare de tipuri de
activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu ruralul, ceea ce face ca
importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare.
! Diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată (comunităţile urbane sunt
mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi
profesiuni, în sesnul lui Redfield utilizat mai devreme)

103
 ! Dominanţa organizării de tip formal, comunităţiile urbane fiind dominate
de organizaţi formale.
Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. Spre exemplu, volumul
populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş, dar pot exista şi oraşe care să
aibă dimensiuni mici, cum sunt de exemplu oraşele turistice. Mai mult, primele oraşe
din istorie nu erau mai mari decât aşezările rurale, ci de multe ori, chiar mai mici, atât
ca populaţie, cât şi ca dimensiuni.

Momente semnificative în istoria oraşului

Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor

în istorie. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă, alţii merg pâna la şapte, opt mii
de ani, sau chiar mai mult, în timp ce alţi istorici readuc această dată mai aproape de
noi. Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o
perioadă mare de timp, iar atunci când arheologii au descoperit devezi concrete ale
existenţei unor oraşe, de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de
foarte mult timp, în raport cu dovezile găsite.
Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. Primele
oraşe au avut dimensiuni foarte mici, oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de
doar câteva hectare. Toate oraşele cunoscute, atât la mesopotamieni, la egipteni, mai
târziu, sau la popoarele indo-europene, au avut o funcţie sacră. Ele au apărut ca
aşezări fortificate menite a proteja obiectele, şi locurile sacre ale unor comunităţi, iar
mai târziu templele. Dacă vrem putem spune că ele au fost destinate locuirii, doar în
sensul locuirii de către divinităţi, iar mai ulterior de către sacerdoţi.
Acesta este motivul pentru care la vechii greci, sau la romani în faza
regalităţii, oraşele erau construite dintr-o dată, şi abia după ce erau “sfinţite” populaţia
se muta în ele. Toate oraşele vechi au ziduri de apărare, mai mult chiar acestea au şi
ele un caracter sacru. Spre exemplu la vechii romani cine atingea zidurile cetăţii
trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare.
Încă din antichitate oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de
populaţie, nu doar de sacerdoţi. Permanent în istorie însă, până la modernitate,
locuitorii oraşelor au fost oameni din clase superiorare, oameni cu rang mai înalt decât
cei care locuiau în mediul rural. Conducerea societăţilor, elitele politice, dar şi cele
culturale, au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe.

104
 Trebuie să spunem că până la modernitate oraşele au avut un caracter închis,
tocmai datorită carcterului originar sacru, dar şi datorită existenţei zidurilor de apărare
care permiteau protecţia faţă de exterior.
Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. În primul rând
caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor a fost pusă sub semnul
întrebării. Aceasta din mai multe motive. În primul rând zidurile de apărare au început
treptat să dispară pentru că utilitatea lor militară a fost minimalizată de apariţia noilor
arme moderne de asediu (în primul rând tunul).
Pe de altă parte, Revoluţia industrială a adus mutaţii mult mai semnificative.
Au apărut din necesităţi strict economice, de dezvoltare industrială, noi tipuri de
oraşe, care nu au mai avut o funcţie administrativă sau religioasă, este vorba de
oraşele industriale. De la bun început acestea nu au mai avut ziduri de apărare şi au
manifestat implicit o deschidere maximă faţă de exterior. Dinamica populaţiei, ca şi
ritmul de creştre urbană, au devenit brusc exponenţiale.
Oraşul modern, datorită inovaţiilor tehnice, inclusiv în construcţii, şi în
transporturi, a putut pe de altă parte să crească în dimensiuni, mai ales în secolul XIX.
Explozia urbană s-a produs o dată cu acest secol (alXIX-lea) şi ea mai poartă şi
numele de urbanizare. Proccesul a fost unul dublu. Pe de o parte este vorba de
creşterea în dimensiuni a oraşelor vechi sau apariţia de noi oraşe, cum sunt cele
industriale, iar pe de altă parte este vorba de un alt proces, acela de transformare
treptată a modului de viaţă rural, într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe, pe baza
unor comunităţi rurale.

Procese de creştere urbană

Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii. Ele au

fost studiate adesea în sociologia urbană (ramură a sociologiei dezvoltată încă de la
începutul secolului trecut). Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care
au fost analizate de sociologi.
Distingem în primul rând exurbaţia, care reprezintă un proces de creştere
urbană realizat prin expansiunea dincolo de un teritoriu dat al oraşului (aşezării de
fapt, pentru că procesul se referă în principiul la orice tip de localitate).
Alături de exurbaţie avem un alt proces, inurbaţia. El reprezintă un proces de
creştere urbană în limitele unui teritoriu dat. Acest lucru este posibil prin

105
revalorificarea zonelor urbane libere, sau prin creşterea pe verticală a oraşului.
Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a
oraşelor în afara limitelor teritoriale date. Cele două procese de creştere se pot întâlni
concomitent la nivelul aceluiaş oraş.
Există însă şi un al treilea proces de creştere întâlnit în situaţiile în care două
sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc
graniţele. Acest proces poartă numele de conurbaţie. Conurbaţia este întâlnită foarte
des în societăţile dezvoltate. Ea este specifică zonelor industriale, acolo unde creşterea
oraşelor s-a făcut costant până la limitele altor aşezări. În unele cazuri conurbaţia a
sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici, care au devenit în final cartiere ale
oraşului mai mare. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea.
Mai există o situaţie specială de creştere urbană, care se bazează pe
conurbaţie, dar în care sunt implicate oraşe foarte mari. Este vorba de complexe
urbane gigantice care pe baza conurbaţiei, de-a lungul unor căi de comunicaţie, au
ajus să formeze un megalopolis. Magalopolisul reprezintă un complex urban foarte
mare, care reuneşte mai multe oraşe de dimensiuni foarte mari, alături de oraşe mai
mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. Un exemplu celebru de
megalopolis este complexul de oraşe din SUA, care leagă Los Angeles de cel San
Francisco.
Megalopolisul, ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari, ridică
proibleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor, ca şi al
controlului social. Un oraş precum New York-ul, care are o populaţie apropiată de cea
a României, are problme comparabile, dacă nu mai mari. Să ne gândim că pentru
asigurarea necesităţilor unei populaţii de peste 17 milioane de oameni eforturile
zilnice sunt considerabile. Dacă luăm spre exemplu doar consumul de produse de
bază, să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate), lapte, pâine, apă,
atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat trasnportul zilnic a mai multe zeci de
milioane de ouă, zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi
de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. Numai asigurarea zilnică a transportului
acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. Dacă mai lăum în
considerare şi alte aspecte ecologice, cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic
din oraş şi distrus, atunci situaţia devine cu mult mai complexă.

106
 Modele ale dezvoltării oraşelor

Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme extrem de diverse, date fiind

contextele sociale, istorice, politice şi nu în ultimul rând ecologice, foarte diferite. În
sociologie s-au studiat toate aceste procese de creştere urbană, cu fenomenele conexe
caracteristice, încă de la începutul secolului trecut. Prima şcoală de sociologie a
oraşului este Şcoala de la Chicago. Fondatorrii acesteia, R.E. Park şi W.G. Sumner,
sunt totodată pionierii cercetărilor empirice dezvoltate la nivelul oraşului.
Şcoala de la Chicago a propus mai multe modele de analiză a oraşului. Primul
model de analiză este chiar modelul oraşului Chicago, şi se numeşte modelul
cercurilor concentrice.
Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu care are
funcţii de centru administrativ şi cultural, având şi o funcţie specială rezidenţială (de
lux iniţial). La acest nucleu, pe măsura dezvoltării s-au adăugat o serie de cercuri
concentrice. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială, după acest cerc a
apărut un altul concentric care este dat de o zonă de locuire (dezvoltarea industriei
presupunând mai multe locuri de muncă, dar şi mai mulţi locuitori ai oraşului). Noua
zonă de locuire, de jur în prejurul oraşului, face ca expansiunea industrială să fie
limitată din nou teritorial şi din acest motiv apare la un noment dat o nouă zonă
industrială, pe un nou cerc concentric. Procesul se repetă pentru că vechea zonă de
locuire devine şi ea treptat insuficientă şi se manifestă imediat presiuni în direcţia
apariţiei unui nou cerc concentric, de această dată cu funcţii de locuire. Acest ciclu se
poate repreta de mai multe ori.
Aceste model de dezvoltare, aplicabil în realitate multor oraşe mari, a mai
produs un fenomen, semnificativ în special după al doilea război mondial. Este vorba
de “fuga în afara oraşului”. Elita care locuia iniţial în centru, datorită unui necesar
mai mare de spaţiu, de condiţii de locuit, ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone puţin
poluate, a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului, dincolo
de ultimele cercuri concentrice.
Acest fenomen a fost însoţit în anii optzeci şi de un fenomen contrar. Este
vorba de fenomenul “înapoi în oraş”, fenomen care s-a manifestat datorită a doi
factori. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intraurbane, iar al
doilea de reconstrucţia centrelor oraşelor mari (care nu aveau valoare istorică de
regulă), pentru a asigura un confort şi standarde de un nivel deosebit.

107
 Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. El
este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. Este şi cel mai
răspândit model de creştere urbană. În practică creşterea absolut concentrică este mai
mult o excepţie. Aceasta deoarece în mod obişnuit posibilităţile de expansiune nu sunt
uniforme. Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice, ape, zone improprii locuirii
etc., alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse
deosebite, care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone. În acest caz
avem mai degarbă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. În acest
mod apar fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de
servicii.
Pe de altă parte distincţia dintre cele două tipuri de zone industriale şi de
locuire, s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezvoltării extraordinare a
serviciilor, servicii care pot funcţiona şi în cadrul unor zone de locuire, ele
neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse.
O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor
multiple. Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe
baza conurbaţiei, de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice, până
în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari, care a
rămas cu mai multe nuclee de origine, de regulă considerate centre ale noului oraş.
Acest model corespunde în special marilor oraşe, care au “înghiţit” aşezările
satelit din jur, de regulă mai mici ca dimensiuni şi care în timp au devenit cartiere.
Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală, ca şi zonele de locuire şi cele
industriale, ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex.
Modelul cercurilorconcentrice
Nucleu
Zonă industrială
Zonă de locuire
Zonă industrială

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Ce sunt comunităţile teritoriale?

108
2. Care sunt criteriile de diferenţiere între comunităţile urbane şi cele
rurale?
3. Care este tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield?
4. Ce este satul devălmaş?
5. Care sunt principalele careacteristici ale comunităţilor urbane?
6. Care sunt caracteristicile specifice ale oraşului premodern în raport
cu cel modern?
7. Ce este inurbaţia?
8. Ce este exurbaţia?
9. Ce este conurbaţia?
10. Ce este un megalopolis?
11. Care sunt principalele modele de analiză a oraşului?

109
 Tema 10
Devianţă şi control social

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1.Devianţă şi criminalitate
2.Teorii asupra criminalităţii
3.Abordarea sociologică a criminalităţii
4.Controlul social şi peoblematica managementului instituţiilor de control social

Să ne gândim la câteva exemple de crimă. Pe de o parte un omor, săvârşit de

un nebun aflat în criză, o crimă a unui tânăr gelos, un asasinat la comandă şi
omorîrea unui poliţist în timpul unei misiuni de către o bandă înarmată.
Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranţă omorârea unei persoane este
numitorul comun. Există diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne o
crimă, numai că lucrurile pentru cercetătorii sociali nu stau chiar aşa. Exemplele
anterioare sunt foarte diferite. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual,
altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau
infracţionale), şi în fine există un nivel instituţionalal al devianţei, ca în exemplul
crimei la comandă, care presupune existenţa instituţiei asasinului plătit.
Nici unei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal
al devianţei (adică încălcărea normelor sociale) şi încearcă astfel să reducă
fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal, la un nivel individual, dat fiind că
indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient.
Atunci când vorbim de criminalitate, ca un tip major de devinaţă nu ne
referim în sociologie doar la omor, ci la fel ca şi în spaţiul juridic, la orice infracţiune
socială gravă. Dacă dumneavoastră care citiţi aceste rânduri utilizînd un calculator,
aveţi pe acesta diferite soft-uri pentru care nu aveţi licenţă, ceea ce nu este foarte
improbabil, atunci şi dumneavoastră, sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal,
pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale, soft-ul fiind proprietatea cuiva
care nu va permis să îl utilizaţi. Juridic, dar şi sociologic, nu există de fapt o diferenţă
între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără
acordul proprietrului acestreia.

110
Devianţă şi criminalitate

Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. Un act deviant

reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o
normă socială determinată. După cum se observă, încălcarea oricăror norme sociale
constituie acte deviante. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele într-
o anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă
furăm un anumit bun, încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant.
Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate
aceeaşi importanţă în viaţa socială. Spre exemplu normele care reglementează salutul
dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier
sau ca a normelor de tip moral. Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme
formale şi norme informale, în sensul că normele formale sunt exprimate în forme
standardizate (sunt scrise întotdeauna), în timp ce normele informale nu au o expresie
scrisă, ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. Pe de altă parte,
există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. Avem, de exemplu
sancţiuni dure, cum sunt cele care presupun privarea de libertate, sau excluderea
relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme
morale grave), iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau
uneori chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme.
Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea
sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante.
Sancţiuni asociate dure Sancţiuni asociate uşuare
Norme formale Legi penale Legi civile
Norme informale Morala Obiceiuri

După cum se observă în matricea de mai sus, atât normele formale, cât şi cele
informale, pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. La modul general se
observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale, sau cutumiare
(care se referă la obiceiuri). Încălcarea normelor juridice, exprimabile întotdeauna în
formă scrisă, reprezintă un tip special de devianţă, care poartă numele de
criminalitate. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere, aşa cum la
nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. Criminalitatea reprezintă

111
orice încălcare a unei norme juridice scrise. Studiul criminalităţii este de o importanţă
vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu
mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă.
Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare.
Ea este întotdeauna relativă, fiind legată de anumite norme instituite într-o societate
sau chiar într-un grup. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite
norme şi depinde de existenţa acestora. Prin urmare unul şi acelaş act poate fi
considerat deviant, sau nu, doar în baza unor norme care sunt, sau nu, instituite la
nivelul unei colectivităţi. Omorârea unei persoane nu este considerată, spre exemplu,
crimă decâît în anumite situaţii. Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu
reprezintă în sine o crimă. Dimpotrivă, în anumite situaţii cel care omoară o persoană
poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria
(un poliţist) etc. Rezultă ca devianţa, implicit criminalitatea, nu pot fi considerate
independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată.
Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de
situaţie, sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi, ci şi la diferenţele
istorice. Spre exemplu, homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în
trecut, o infracţiune gravă, sancţionată în consecinţă. Astăzi, în multe ţări din Europa,
ea nu mai este considerată o crimă, ci doar o încălcare a unor reguli morale.
Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. Acesta din urmă este un concept
care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din
sfera normalităţii psihice (boli psihice, handicapuri etc). Putem spune că aceste
persoane au un stigmat, adică un atribut de depreciere publică, dar nu putem vorbi de
acte devinate pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale, ci doar de
deviaţii de la normalitatea psihologică.

Teorii asupra criminalităţii

Criminaitatea, aşa cum am precizat, a fost şi este un subiect de analiză extrem

de disputat. Teorii care să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte
mult timp. Evident abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de
către sociologi, ci de către toţi cei implicaţi în studierea criminalităţii, psihologi,
jurişti, criminologi etc. Din acest motiv primele tipuri de teorii pe care o să le

112
prezentăm sunt de factură biologistă. Cu alte cuvinte aceste teorii asumă o bază
biologică a comportamentelor devainte.
Vom începe prezentarea cu teoria criminalului înnăscut, elaborată de Cesare
Lombroso, la începutul secolului trecut. Lombroso, de profesie criminalist, a lansat o
teorie potrivit căreia criminalii au un profil biologic predeterminat. În primul rând ei
au o fizionomie specifică, care îi distinge de oamenii obişniuiţi. Pentru Lombroso,
spre exemplu, criminalul înnăscut are fruntea teşită şi proeminentă, sprâncene groase,
părul roşcat, maxilarul puternic etc.
Lombroso s-a bazat în lucrarea sa, publicată în 1911, pe studiile efectuate pe el
asupra criminalilor mai bine de câteva decenii. Cu siguranţă teoria sa este interesantă,
şi oricum ispititoare. Ea este însă destul de uşor atacabilă, pentru simplu motiv cel
puţin, dat de faptul că aceeaşi practică criminalistă ne arată că există nenumărate alte
tipuri de criminali.
O teorie tot de factură biologistă, dar mult mai consistentă, a elaborat W.
Sheldon, în perioada interbelică. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de
vedere al constituţiei lor fizice, considerând trei tipuri umane fundamentale. Tipul
ectomorf, este tipul uman înalt, slab, cu membre lungi, tipul endomorf este dimpotrivă
tipul uman mic de statură, gras, cu membre scurte. Al treilea tip, cel mesomorf, este
tipul atletic, cu osatură şi muşchiulatură puternice, cu o înălţime şi o greutate
păroporţionale. Pentru Sheldon tipul mesomorf este tipul uman predispus la
criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii.
Desigur şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă, cel puţin pentru faptul
că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. Este pe undeva firesc ca cei
puternici să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii, decât cei care nu pot avea
un asemenea avantaj. Criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este însă
doar un singur tip de criminalitate.
O teorie mult mai modernă, elaborată şi mai recent, pe la sfârşitul deceniului
opt, este o teorie de factură genetică, teoria cromozomului suplimentar, propusă de W.
Cowen. Geneticienii au observat că o parte a bărbaţilor deţin un cromozom y
suplimentar. Stratisticile au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai
predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. Corelaţiia dintre prezenţa cromozomului y
suplimentar şi devianţă fiind semnificativă. Această teorie genetică este desigur mult
mai consistentă ştiinţific decât precedentele teorii prezentate.

113
 Cu toate acestea se poate spune despre toate aceste abordări biologiste că au o
limită fundamentală, care le face inoperante în explicarea criminalităţii. Ele, de fapt,
asumă un postulat tacit care în realitate este doar o teză falsă şi anume că agresivitatea
ridicată a unei persoane implică criminalitatea. O anumită predispoziţie agresivă, dată
de un anume profil somataic, sau de anumite caracteristici fizice sau psihice, nu
implică în mod necesar un profil de criminal. Există două tipuri mari de argumente
care contrazic toate aceste abordări. Pe de o parte, o mare parte a actelor criminale, în
special în lumea contemporană, nu implică agresivitatea sau forţa fizică, ci mai mult
inteligenţa. Putem vorbi chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”, concept propus de
sociologul american E.Sutherland, pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un
nivel educaţional ridicat, care utilizează mijloce tehnice şi informatice pentru acţiuni
de tip criminal şi care nu corespund sub nici o formă profilelor indicate de aceste
abordări.
Al doilea şi cel mai important argument este însă acela că, în absolut toate
cazurile, criminalitatea este definită social, ea, aşa cum am mai spus, are o dimensiune
relativă, dată de un context comunitar sau societal dat. Mai mult decât atât, societatea
oferă celor care eventual au un anumit profil somatic, un anumit tip de personalitate,
anumite predispoziţii agresive, mai multe variante de cariere. De ce cineva cu o
predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist, militar, boxier, sportiv
în general? Evident că un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi
valorificat în societate în variate forme, cele mai multe acceptate şi uneori valorizate
pozitiv în societate. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este
frică de foc, chiar este fascinat de el, trebuie să ajungă piroman şi nu pompier?
O altă categorie de teorii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică.
Punctul de plecare al acestor teorii este acela al bazei psihice pe care o au actele
criminale. Există desigur criminali psihopaţi, deci care au anumite tulburări de
personalitate, unele având chiar baze genetice, altele fiind dobândite social.
Psihanaliza, în special prin Freud, a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate,
personalitate care are baze ce se regăsesc în anumite conflicte şi tensiuni produse la
nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi, în special în copilărie.
Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii, trebuie doar să spunem că ele
îşi propun să explice, nu criminalitatea, ci doar anumite tipuri de criminalitate, cele de
natură psihopatologică. Trebuie să mai spunem însă că, contrar poate credinţelor pe

114
care le au mulţi oameni datorită mai ales mass mediei, ponderea acestor cazuri în
cazuistica criminalităţii este una foarte redusă.

Abordarea sociologică a criminalităţii

Criminalitatea, prin definiţie, este un fenomen social extrem de semnificativ în

orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. Practic în toate perspectivele
tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. Vom
încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra
criminalităţii, una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului
simbolic.
Pe la mijlocul secolului trecut, Robert Merton a elaborat o teorie, foarte
prolifică ştiinţific, asupra criminalităţii. El a plecat de la două concepte cheie necesare
analizei comportamentelor de tip deviant. Este vorba de conceptele de scop şi de
mijloc. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri, iar pentru a le
îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem
obiectivele propuse. Pe de altă parte însă, atât scopurile, cât şi mijloacele pe care le
alegem, pot să fie acceptate de societate, sau nu. Spre exemplu, scopul de “a produce
bani” este unul legitim (deci acceptat în societate), în timp ce scopul de a da foc unei
şcoli nu este unul acceptat. Mijlocaele pot fi şi ele acceptate, de exemplu comerţul
este un mijloc legitim de a produce bani, în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi
scop, este furtul.
Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile
între scopuri şi mijloce, acceptate sau nu, atunci putem construi o matrice în care să
avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială:
Tipul uman Scopuri Mijloace
Conformistul Legitime Legitime
Inovatorul Legitime Ilegitime
Ritualistul Ilegitime Legitime
Anarhistul Ilegitime Ilegitime
Revoluţionarul Ilegitime/legitime Ilegitime/legitime

Primul tip este cel al conformistului. Acesta, în acţiunile sale, îşi defineşte atât
scopuri, cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant. Cel care îşi

115
defineşte scopuri legitime, dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social, este
un inovator, pentru că inventează mijloace. În această categorie poate intra însă atât
cel care descperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet),
cât şi hoţul, pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un
scop legitim (achiziţia de bani). Evident inovaţia este un tip de devinaţă.
Ritualistul este persoana care, deşi utilizează mijloace legale, scopurile
acţiunilor sale nu sunt legitime. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul
activităţilor ce nu mai sunt necesare, dar care se săvârşesc încă. Acţiunile respective
spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele
(adică ele nu au scopuri aceptate). Completarea unor formulare pentru obţinerea de
date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri,
la angajare, la depunerea unor dosare de bursă etc). Aceasta sunt mijloace acceptate
social, comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice, sau citirea corespondenţei
personale, care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre
persoane, nu sunt acceptate în societate. Prin urmare completarea unor formulare
reprezintă un mijloc legitim. În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate
pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. Datele
care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment, de a afla informaţii despre
familia candiadtului, despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. O parte a
informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru
instituţiile de învăţământ superior. Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în
numeroase rânduri, deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai
pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). Iată un exemplu de acţiuni ritualice.
Evident şi ritualistul este un tip deviant.
Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în
acţiunile pe care le întreprinde. Este evident un tip clasic de devainţă, care nu necesită
comentarii speciale. Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. În multe situaţii în
viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea
mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe, tocmai datorită acţiunilor devinate. În acest
mod, ceea ce a fost considerat ilegitim, ca scop sau mijloace, devine aceptat şi astfel
actul devaint se transformă într-unul normal. În Decembrie 89, în regimul comunist,
protestul faţă de regimul politic era un scop ilegitim social. Mijlocul de protest,
manifestaţia de stradă, era şi ea considerată ilegitimă. Acţiunile din Decembrie au
condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. Astfel,

116
protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim, iar manifestaţia
de stradă, la rândul ei, a devenit legitimă.
După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una
conjuncturală şi contextuală, adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu de
calitatea inrtrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. Prin urmare
orice revoluţie este ilegală până învinge, iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal
participanţii vor fi consideraţi criminali.
Teoria etichetării. O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei,
care şi ea s-a bucurat de un mare succes, este teoria etichetării. Teoria etichetării
aparţine perspectivei interacţionaliste. În esenţă această teorie porneşte de la
caracteristica definitorie a devianţei, aceea a caracterului relativ al acesteia. Aşa cum
am arătat, comportamentele deviante nu sunt deviante în sine, ca atribute ale unor
acte, ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială. Mai mult decât atât,
pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna
produsul unor etichetări,care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume
societate.
Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. Cu
alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea
doar în baza respectivelor etichete. Dacă noi credem, de exemplu, că o anumită
persoană a furat ceva, atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom
comporta ca atare, indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. Putem raţiona şi
într-o manieră inversă, dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ, neştiindu-se
acest lucru, noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. În
general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur
în baza acestor etichete.
Procesul de etichetare este unul continuu, etichetele având propria dinamică.
Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. Rezultă deci că
etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care
etichetează anumite acţiuni ca fiind deviante. Prin urmare, una din formele de
reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. Mai mult,
etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional, prin urmare inclusiv
devianţa are un asemenea caracter.

117
 Controlul social

Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor, practicilor şi procedeelor

prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă
să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. Prin urmare el se
referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale. Controlul
social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. Din acest
motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii
sociale.
Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi
instituţiile care au funcţii de control social. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv
central, implicit funcţie principală, realizarea controlului social. Spre exemplu,
instituţii precum poliţia, tribunalele, închisorile etc., sunt instituţii care îşi propun
prioritar realizarea controlului social. Există alături de aceste instituţii un număr cu
mult mai mare de instituţii, care au şi alte funcţii de control social, fără să îşi propună
în mod prioritar acest lucru. Familia, spre exemplu, are un rol central în controlul
social, atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării, cât şi prin realizarea directă a
controlului asupra membrilor proprii, dar şi asupra celor cu care aceştia
interacţionează. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici, în special cele rurale) au
şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social.
(instituţii religioase, culturale, civice). Din acest motiv, în procesele de migraţie din
Romînia anilor ‘70-’80, au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional,
contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele, sau
platformele industriale, tocmai datorită faptului că pentru respectivele persoane a
dispărut în mod brusc controlul social realizat de instituţiile de la nivelul
comunităţilor de origine (în primul rînd cele ale familiilor, vecinătăţilor, bisericii etc.).
Mass media are şi ea funcţii importante de control social, în primul rând în
ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. Mai mult, insituţiile media ar trebui să
asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie, acestea, prin definiţie, fiind
necesar să aibă un asemenea caracter.
Desigur, pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii, dintre cele mai diverse,
care au funcţii de control social, şi putem porni de la aramată, şcoală, instituţii

118
economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele
de cartier.
Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. Nu trebuie
să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă
normele. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante, acordarea
unui caracter public actelor de administrare a justiţiei, promovarea mecanismelor prin
care se asigură vizibilitate actelor devianate. Tot de controlul social se leagă toate
procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii, ceea
ce se realizează spre exemplu cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip
militar.

Probleme ale managementului instituţiilor de control social

Este evident că un rol central în administrarea controlului social îl deţin

instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. Studiul acestor
instituţii este relativ recent, preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor
instituţii existând în special după al doilea război mondial.
În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au
preocupat specialiştii. Prima dintre acestea, este aceea a asigurării caracterului public
al justiţiei. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de
instituţie socială, închisoarea.
Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că pentru a fi utilă din punct de
vedere social, administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. Aceasta
pentru că orice sancţionare a unui comportment infreacţional ar trebui să fie
valorificată social. Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali,
ci întotdeauna ea trebuie să fie şi un proces de reafirmare şi revalidare a normativităţii,
un proces de potenţare a încrederii în norme, ea trebuie totodată să dea satisfacţie
victimelor şi implicit comunităţilor. Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă
administrarea juistiţiei are un carcater public. Din acest motiv şedinţele de judecată
sunt publice. Întotdeauna în istorie, în orice societate, asigurarea caracterului public al
justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al
funcţionării sistemului judiciar.
Indiscutabil în societatea contemporană media reprezintă principalul
instrument care poate da un adevărat caracter public justiţiei. Din păcate în România

119
există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se
realizează. Tendinţa contemporană, este drept nu doar la noi, este mai degrabă aceea
de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei.
Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă
natura produselor mediatice care privesc fenoemenele infracţionale. Spre exemplu în
majoritatea societăţilor occidentale media (în primul rând cinematografia,
televiziunea, teatrele, etc) prezintă poliţiştii, judecătorii, procurorii, avocaţii,
dedectivii, etc. ca persoanje pozitive, adevăraţi eroi comunitari. La noi acest lucru nu
se întâmplă. Mai mult, cel puţin poliţiştii fiind prezentaţi de regulă într-o manieră
negativă. Într-o societate în care media propune un erou televiziv de tipul poliţistului
Garcea, putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social
funcţionează prost.
O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit
numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. Este vorba de funcţia pe care
închisorile o deţin în sistemul de control social.
Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. Ea a apărut în
secolul XVII, mai întâi sub forma unor “case de muncă”, locuri în care erau strânşi,
izolaţi totodată de societate, toţi aceia care erau “anormali”. Este vorba de criminali,
dar şi de hadicapaţi (cu afecţiuni importante), de bolnavii incurabili, persoane foarte
bătrâne, care nu erau îngrijite de nimeni etc.
Trebuie să spunem că până la modernitate, închisorile au avut un rol minor în
sistemul de control social. Aceasta deoarece majoritatea sancţiunilor erau sancţiuni
directe, administrate public. Fie că era vorba de omorârea criminalilor, fie, pentru
infracţiuni minore, schingiurea, bătaia sau însemnarea acestora, toate se realizau
public şi deci detenţia deşi era posibilă, nu era o sacnţiune în sine, cât mai ales o
modalitate de a reţine pe termen scurt, pentru anchetă, un criminal. Uneori cei închişi
erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp doar pentru a presta anumite servicii la
nivelul unor instituţii. O altă formă de detenţie era cea care reţinea o persoană pentru
că, fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social),
fie din varii motive nu exista un drept de sancţionare severă a acestora.
Încă din secolul trecut, când deja putem spune că existau închisori autentice
(în sensul actual) şi chiar cea mai mare parte a sancţiunilor erau deja cele privative de
libertate, s-a ridicat problema utilităţii acestor instituţii. Mulţi din cei care au studiat
închisorile au constatat că foarte adesea acestea erau în fapt adevărate universităţi ale

120
infraţionalităţii. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau,
cel mai adesea chiar mai grav. Prima explicaţie care s-a dat a fost de natură ecologică.
Contactul cu un mediu de tip infracţional conduce la o socializare de acest tip, chiar şi
pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore.
Din aceste motive a apărut o tendinţă puternică de a ridica permanent calitatea
ecologică a închisorilor. Astfel a început o adevărată campanie de “umanizare” a
condiţiilor de viaţă din închisoare. S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor
deţinuţilor, a libertăţilor lor spirituale, a nevoii de confort, ajungându-se de multe ori
ca cel puţin o parte a deţinuţilor să aibă condiţii de viaţă mai bune decât în libertate.
Statele respective au început totodată să cheltuie pentru deţinuţi sume mai
mari decât cele pentru alte categorii sociale defavorizate (şi care ar trebui ajutate).
Efectele acestor politici sunt însă discutabile. Aceasta pentru că în realitate,
socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale, datorită
influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. Atât timp cât mediul
este compus din infractori, care au aceleaşi seturi de valori, aceleaşi tipuri de
comportamente deviante, este dificil de gândit că procesele de socializare negativă, de
întărire a comportamentelor infracţionale, şi chiar se specialzare infracţională au cum
să dispară.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Care este diferenţa dintre devinaţă şi crimă?
2. Care sunt nivelurile la care putem judeca devianţa?
3. Care sunt principalele tipuri de devainţă?
4. Care sunt principalele teorii de factură biologistă privitoare la devianţă?
5. În ce constă abordarea lui R.Merton asupra devianţei?
6. Cum se raportează teoria etichetării la devianţă?
7. Care este diferenţa dintre instituţiile de control social şi cele care au funcţii
de control social?
8. Ce reprezintă caracterul public al justiţiei?
9. Care sunt principalele probleme ale închisorilor moderne?

121
 Tema 11
Rasă şi etnie

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1.Conceptul de rasă; reportul dintre rasă şi etnie
2.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale
3.Stereotipurile
4.Rasism şi naţionalism

Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact
cu ele. Ostilitatea oamenilor în raport cu cei ce au o altă rasă decât ei a reprezentat
în istorierecentă sursa a unor conflicte de proporţii. Mai mult, acest protecţionism al
rasei a născut şi a alimentat ideologii de tipul rasismului. Cu toate acestea rasismul
este o cucerire extrem de recentă a umanităţii. Până la modernitate oamenii nu
valorificau social, politic sau cultural diferenţele dintre rase. Cu alte cuvinte, pentru
vechiul grec, în antichitate, un negru din sudul Egiptului (de aici denimirea de Sudan
a tării de la sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei, de
la Dunăre spre exemplu, care era alb, uneori chiar blond, şi sigur avea o cu totul altă
conformaţie a corpului.
Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi
nu au fost valorificate politic sau militar. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între
străini, numindu-i pe toţi, nediferenţiat, barbari. De ce se întâmpla acest lucru?
Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios
şi nu biologic. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei, se ruga şi respecta alte
divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii, ori alte aspecte
anatomice.
Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produis al ştiinţei
moderne. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos în lumină diferenţele biologice
dintre rase. Mai mult decât atât, ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate
este o altă idee a ştiinţei moderne. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu
ar fi avut cum să apară. Evident, aşa cum o să vedem în cadrul acestei teme, nu
trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor

122
superioare. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este una extrem
de recentă din punbct de vedere istoric.

Conceptul de rasă

Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei

moderne de a clasifica lumea animală. El provine din limba engleză, unde în evul
mediu desemna apa care curgea printr-un jgheab, existent la morile de apă. De aici
cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”, atât cursă, întrecere de viteză, cât şi
rasă, pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi care “curg” din acelaş loc).
În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. Avem definiţii ale
raselor construite în baza unor caracteristici, morfologice, geografice sau de
esocistem. Cu alte cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt
definite, fie din punct de vedere geografic, de exemplu elefant african sau elefant
indian, fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice, de
exemplu vultur pleşuv, fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale
ecosistemului unde se întâlnesc rasele în cauză, cum este cazul porumbelului de
scorbură. Este clar că în realitate cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate, pentru că
deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem, implicit şi unele
diferenţe morfologice.
Aşa cum există mai multe rase de animale practic pentru orice specie, la fel
avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. Principalele trei rase de oameni,
considerate cel mai adesea, sunt: caucaziană (albii), mongoloidă (asiaticii) şi negroidă
(negrii). Unii cercetători consideră că ar trebui să considerăm încă două rase umane,
este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei, una din ele chiar pe cale de
dispariţie. Este vorba de rasele: oceaniană, reprezentată de locuitorii din zona
Oceaniei, care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerinndieni, adică de
vechii locuitori ai celor două Americi.
Deşi aceste clase au fost propuse în perimetrul ştiinţific al biologiei, se
coinsideră totuşi că rasa, atunci când se referă la oameni, nu este un concept biologic,
ci unul social. Aceasta deoarece principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm
atunci când vorbim de rasele umane, deşi sunt de natură morfologică, ele nu sunt
biologic semnificative, ci doar social. Atunci când ne raportăm la rase luăm în calcul,
de fapt, doar câteva criterii: culoarea pielii, forma şi culoarea părului, forma feţei, şi

123
într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime, lungimea
membrelor etc.). Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt
însă relevante, comparatic cu altele, care deşi sunt mult mai importante, nefiind
vizibile, nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. De altfel culoarea pielii, cel
mai sensibil criteriu social, este discutabilă ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte
larg, existând un adevărat continuum de nuanţe.
O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici
biologice care sunt valorificate social, poate fi dată de faptul că, spre exemplu, pentru
europeni, asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi, mai toleraţi decât negroizii,
pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă, fiind albi şi nu negri. Din
punct de vedere biologic şi chiar genetic lucrurile nu stau de loc aşa. În realitate negrii
sunt mult mai asemănători cu caucazienii, ei despărţindu-se din acelaşi “trunchi”
destul de recent, comparativ cu mongoloizii de care ne despart peste un milion de ani
de evoluţe separată.

Raportul dintre rasă şi etnie

Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie, dar evident ele
se referă la două tipuri diferite de clasificare. Etnia se referă la grupurile de oameni
care au o origine comună, împărtăşesc acelaş fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. În
mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ mare de etnii componente.
Există însă şi situaţia inversă, într-un grup etnic pot să trăiască la un moment dat mai
multe rase. În America trăiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negrii şi asiatici.
Evident îi luăm în calcul doar pe cei care cultural, lingvistic şi spiritual aparţin
respectivei etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt
emigranţi). Şi în România, mai ales în ultimii ani au apărut numeroşi copii care s-au
născut aici, vorbesc româna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene.
După cum se poate observa diferenţa principală între cele două concepte
rezidă în natura criteriului de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial. Dacă în
cazul raselor criteriiile sunt de natură biologică (valorificate social), în cazul
grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba, stilul de viaţă,
spiritualitatea etc., aparţin toate culturii).

124
 Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale

Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe
grupuri etnice. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi
unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie).
Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple. Aceste raporturi sunt cu
atât mai semnificative cu cât grupurile minoritare, rasiale sau etnice, sunt mai
numeroase.
Există mai multe paternuri ale acestor raporturi interrasiale sau/şi interetnice.
Acestea pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi, mergînd până la unele
tolerante.
Genocidul. Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai
dur este genocidul. El presupune omorârea sistematică, programatică a unei întregi
populaţii de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de
tip militar sau paramilitar). Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program
sistmatic de exterminare a unei întregi populaţii. Dacă într-o acţiune militară, într-un
război să spunem, mor membrii unei populaţii, inclusiv civili, nu avem automat un
genocid. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un
caz cantitativ (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară
pentru a aplica definiţia). Este necesar să fii existat intenţia politică şi un program care
să vizeze exterminarea populaţiei respective.
Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea
amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. Numeroase exemple de
mare amploare de genocid le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor
africane, de către europeni, în special în secolele XVII şi XVIII. Încercarea de
eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial, de către
nazişti, constituie un alt exemplu de genocid.
Expulzările. Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. El este
mai puţin dur comparativ cu genocidul. Expulzările se referă la alungarea unor
populaţii de pe propriul teritoriu de către o altă populaţie. Nu avem însă expulzări
decât în cazul unor eforturi programatice care vizează mutarea populaţiilor de pe un
teritoriu şi nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare.
Exemple de expulzări avem relativ multe în istorie. Atât americanii, de care
am amintit mai devreme, cât şi naziştii sau sovieticii, în special în perioada conducerii

125
lui Stalin, au operat numeroase expulzări. De regulă, expulzările vizează atât
eliberarea unor teritorii pentru diverse motive importante pentru cei care operează
respectivele acţiuni, dar şi pentru motive strict economice, de acaparare a bunurilor
deţinute de populaţia expulzată.
Sclavia. Reprezintă un alt patern de relaţionare, mai tolerant decât primele, dar
evident unul care rămâne deosebit de dur. Sclavia este o instituţie socială istorică,
doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. Ea a fost o instituţie socială foarte importantă
în antichitate şi parţial în evul mediu. Cea mai cunoscută formă de sclavie însă, la
nivelul cunoaşterii comune, şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial, a
fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist american de până la războiul
civil).
Sclavia modernă a fost însă mult mai sălbatică decât cea antică. În primul rând
motivele ei au fost fundamental economice, în timp ce în antichitate ea doar în situaţii
izolate (anumite perioade din istoria Grecieie şi Romei) a avut un rol economic
central. Caracterul sălbatic se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a
utiliza proprietatea (sclavul), ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat.
În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii, a unor
cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe.
Segregaţia. Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele.
Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta, atât la nivel instituţional,
cât şi la nivelul unui teritoriu dat. Segregaţia poate fi atât voluntară, cât şi
involuntară. O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o
populaţie majoritară, aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale
lumii (dar şi alte grupuri etnice), delimitându-şi cartiere proprii. Există însă şi
segregarea involuntară, atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de
o alta. Exemplul tipic îl oferă ghetoul. Segregarea nu este însă doar una teritorială, ci
şi una instituţională, adică este vorba de locuri de muncă, şcoli, servicii publice etc.
Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. Cu alte cuvinte segregarea
poate fi atât de drept, instituită prin legi, aşa cum a fost în Africa de Sud până la
sfârşitul anilor optzeci, sau in Statele Unite pîna la începutul anilor şaizeci, dar poate
fi şi una reală, în absenţa unor norme juridice. În Statele Unite, spre exemplu, nu mai
există astăzi nici o normă juridică, care să legitimeze segregarea, aşa cum a existat
doctrina “separaţi dar egali” până la începutul anilor şaizeci. Cu toate acestea în
realitate mai există cazuri de segregare instituţională, voluntară sau involuntară.

126
 Asimilarea. Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi
interrasiale. Ne referim la procesul prin care treptat o populaţie este asimilată pe baza
împrumuturilor culturale reciproce, inclusiv lingvistice. Cel mai important marcator al
asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către una din populaţii.
Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul
interetnic sau interrasial. Asmilarea poate fii rezultatul unui proces natural, de
convieţuire îndelungată într-un teritoriu, dar şi un rezultat al unei campanii politice,
care îşi propune programatic acest lucru.

Stereotipurile

Stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei lor la

numite grupuri, pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice.
Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic, rasial, dar şi profesional.
Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale majoritare, cât şi
minoritare. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri, faţă de propriul grup
etnic sau rasial, dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact.
Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup, este necesar ca
el să fie vizibil pentru membri populaţiei care utilizează respectivele sterotipuri.
Putem avea, în România, stereotipuri faţă de ţigani (romi) sau faţă de evrei, dar este
greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. Am putea avea stereotipuri faţă
de negrii cel mult, dar nu faţă de un popor african particular, despre care nu ştim
aproape nimic.
Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii
despre o anumită persoană, şi tocmai din acest motiv îi atribuim anumite caracteristici
pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care acesta face parte.
Stereotipurile variază prin urmare de la o populaţie la alta, în funcţie de anumite
caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante. Aşa cum am precizat
orice populaţie are şi propriile stereotipuri de raportare, de regulă pozitive.
Stereotipurile pot fii atât pozitive cât şi negative. Pentru evrei avem
stereotipuri potrivit cărora îi considerăm vicleni, inteligenţi, că au control asupra
mediei, controlează afacerile, finanţele, nu sunt de încredere, trădători etc. Ţiganii
sunt hoţi, delincvenţi, murdari, buni muzicanţi, haioşi, cu puternic spirit de familie.

127
Românii sunt descurcăreţi, ospitalieri, legaţi de natură, hoţi, nepunctuali etc.
Americanii, un alt exemplu, consideră negrii ca fiind murdari, leneşi, hipersexuali,
buni atleţi, bun baschetbalişti etc. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o
populaţie intră sistematic în contact există sterotipuri. Aşa cum am arătat aceste
grupuri pot fii şi unele profesionale, ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici,
artişti, avocaţi, poliţişti. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii
sociale, care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului. Avem spre exemplu
în România stereotipuri faţă de blonde, faţă de handicapaţi etc.
Stereotipurile au de regulă o bază reală. Este însă evident că transferul unor
atribute generice, la nivelul fiecărui membru al unui grup, nu este obligatoriu corect.
Mai mult, în numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe
caracteristice pentru o populaţie, ci şi al unor procese comparative existente la nivelul
populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri.

Prejudiciu şi discriminare

În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice

sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. Prejudiciile şi
discriminările pot fii atât negative, cât şi pozitive. Prejudiciul se referă la o atitudine
pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană, doar în baza unor stereotipuri
pe care le avem faţă de grupul, categoria din care face parte respectiva persoană.
Discrimnarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de
comportamente) pe care îl avem faţă de cineva, doar în baza stereotipurilor.
Atât prejudiciul, cât şi discriminarea, există doar în baza sterotipurilor. Dacă
cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru, implicit avem anumite comportamente faţă de
aceea persoană, nu spunem că o prejudiciem, pentru că nu avem stereotipuri, ci
informaţii despre acţiunile respectivei persoane.
Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Ambele procese se
presupun în anumite situaţii, dar au propria autonomie. Dacă luăm în calcul toate
posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice, ca
cea propusă de R. Merton, în care vom identifica patru tipuri de situaţii:
Prejudiciază Nu prejudiciază
Discriminează Bigot adevărat Liberal slab

128
Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic

Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană, care aparţine unui
anumit grup, în baza sterotipurilor, atât discriminează, cât şi prejudiciază. Cineva
poate avea o părere proastă despre ţigani (romi) şi în acelaşi rând să şi evite să
relaţioneze cu ei, într-un anumit context. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv.
Deoarece considerăm că avocaţii sunt buni oratori, au o mare capacitate persuasivă,
sunt vicleni, putem să avem o opinie favorabilă şi să şi delegăm o astfel de personă să
ne reprezinte (chiar dacă nu o cunoaştem bine) într-o anume situaţie, doar pe baza
acestor sterotipuri.
Bigotrul precaut este cel care, deşi prejudiciază, deci are anumite atitudini
pozitive sau negative faţă de o anumită persoană, nu ajunge să transpună în
comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). În general sunt mai uşor de
polarizat opiniile decât comportamentele. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie
faţă de o problemă, întotdeauna vom fii mult mai tranşanţi în formularea acesteia,
decât am fii dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente, în baza acelei
atitudini sau opinii. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru
interzicerea homosexualităţii, dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă
publică.
Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. De multe
ori nu avem o opinie, sau atitudini speciale faţă de o persoană, dar totuşi o
discriminăm. Acest lucru se întâmplă, de regulă, datorită presiunilor spre conformism
pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Deşi nu avem spre exemplu
o părere proastă faţă de un anume grup etnic, dacă ceilalţi din jurul nostru fac
discriminări, le facem şi noi pentru a nu fii respinşi de membrii propriului grup, chiar
dacă nu prejudiciem.
Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte
persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. De regulă aceste persoane nu operează nici
cu stereotipuri.

Rasism si naţionalism

Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor

rase sau grupuri etnice, şi care justifică conducerea, controlul şi intervenţiile în raport

129
cu rasele sau etniile mai puţin dezvoltate. Ambele reflectă o formă radicală de
etnocentrism.
Rasismul reprezintă, aşa cum am amintit la începutul acestei teme, o cucerire
ideologică relativ recentă. Rasismul, ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri
rasiale, a fost permis de câţiva factori. Este vorba în primul rând de dezvoltarea
ştiinţei moderne, care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o
ordine evolutivă, inducându-se ideea decalajului de dezvoltare ântre rase sau etnii. De
aici o altă idee, aceea a ordonării ierarhice a raselor. Iluminismul, un posibil alt factor,
a adus şi el ideea iluminării celor inferiori, implcit ideea unor rase sau etnii mai puţin
dezvoltate, inferioare nouă, faţă de care este necesar să intervenim.
Rasismul, ca mişcare culturală, a fost un loc comun în istoria europeană a
secolului al XIX-lea. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste,
în special al celor antisemite. Un rol important în geneza rasimului l-au avut şi teoriile
moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei, elaborate şi ele în secolul XIX.
Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. Acesta este într-o relaţie de
dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. Un popor mare are un
suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare, de aici teoria spaţiului vital
propusă de nazişti în secolul XX. Mai mult, dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi
pierde de fapt sufletul. Acesta era pentru filozofii germani cazul evreilor, care îşi
pierduseră de circa două mii de ani teritoriul.
Rasismul, de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică, în secolul XIX, a
ajuns în secolul XX o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul
fascismului italian şi al nazismului german.
Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă (uneori chiar
marxistă). Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial socialişti sau chiar marxişti.
Benito Musolini a fost membru al Partidului Socialist Italian, în timp ce, un alt
exemplu, Adolf Hitler a întemeiat mai întâi, în 1919, Partidul Muncitorilor Germani,
(partid de stânga), rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor
Germani. Fascismul a apărut mai întâi în Italia, în 1922, în urma celebrului “Marş
asupra Romei”, în urma căruia Musolini a preluat conducerea Italiei, pe care a
condus-o mai mult de două decenii. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o
dimeniune ideologică de tip rasist. Rasismul a ajuns însă politică de stat în Germania
hitleristă. Hitler a ajuns la putere în Germania, în 1933, şi a trasnpus în practică
ideologia rasistă. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu

130
milioane de morţi, cu extrem de multe deportări, violări ale proprietăţii, încălcări ale
celor mai elementare drepturi ale omului.
Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme,
germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii, care a influenţat
multe societăţi din Europa, nu doar politic, ci şi social. Au existat milioane de
simpatizanţi ai fascismului în Europa, foarte mulţi din intelectuali de marcă ai vremii
au fost fascişti, dăm câteva exemple: B. Croce, L.Pirandello, J.Cocteau, Ch. Maurras,
O. Spengler, M.Heidegger, T.S. Eliot.
Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost
centrale în politica fascistă, nici măcar în Germania şi deci nu pentru acestea
fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi. Mai mult, atrocităţile efectuate de nazişti
au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă, cele mai multe din ororile săvârşite
de nazişti au fost cunoscute în realitate doar după război.
Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism, aşa cum uneori se întâmplă în
diverse lucrări. Există multe tipuri de rasism, chiar naziştii nu au acţionat doar
împotriva evreilor, ci şi a ţiganilor, polonezilor, ruşilor etc. Există pe de altă parte
forme de rasism îndreptate împotriva negrilor, mult mai semnificative istoric. Dar
putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal, în special în Africa, de un rasism
antiarab sau antiasiatic etc. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva
albilor, spre exemplu în Africa. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism
antiamerican.
Naţionalismul. Spre deosebire de rasism, termenul de naţionalism este utilizat
în cel puţin două tipuri de accepţiuni. Există mai întâi o accepţiune clasică, apărută
odată cu promovarea politică a naţiunilor în modernitate, şi care se referă la
promovarea culturii şi a intereselor naţionale. În această accepţiune naţionalismul este
mai de grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna
diferenţelor regionale medievale.
O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin
care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional, în raport cu interesele
unor comunităţi sau grupuri minoritare. Acest lucru realizându-se de cele mai multe
ori în detrimentul intereselor culturale, politice sau economice ale grupurilor sau
comunităţilor minoritare. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică
politică care este respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru
orice societate.

131
 Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de
o parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare, trebuie să fie
fundamentat pe respect reciproc (deci obligatoriu de ambele părţi). Valorile centrale
care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport, sunt acelea ale libertăţilor
umane fundamentale, ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu
în ultimul rând este vorba de valorile şi normele care fundamentează viaţa statală.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. De ce este rasa un concept social?
2. Care este originea termenului de rasă?
3. Care este deosebirea între conceptele de rasă şi rasism?
4. Ce este etnia?
5. Care este raportul dintre rasă şi etnie?
6. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi interetnică?
7. Ce sunt stereotipurile?
8. Ce este prejudiciul?
9. Ce este discriminarea?
10. Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la R, Merton?
11. Ce este rasismul?
12. Ce este naţionalismul?

©Alfred Bulai 2001

132
Bibliografie:
♦ Traian Rotariu şi Petre Iluţ, Sociologie, Polirom, 1998.
♦ C.Wright Mills, Imaginaţia sociologică, Idei contemporane, 1975.
♦ Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, 1992.
♦ Emile Durkheim, Despre sinucidere, Institutul European, 1993.
♦ George Ritzer, Sociological Theory, McGraw-Hill, 1992.
♦ Ion Ungureanu, Introducere în sociologia contemporană, Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1985.
♦ Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice, Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982.
♦ Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1975.
♦ Dicţionar de Sociologie, Babel, 1993.

133