Capitolul 10 - Inflaţia şi echilibrul macroeconomic

1.1. Definirea inflaţiei

Inflaţia, ca semn al dezechilibrelor din economie, este direct proporţională cu amploarea
acestora, având un nivel cu atât mai ridicat cu cât între cererea şi oferta agreată se manifestă un
decalaj mai mare.
Inflaţia reprezintă o creştere susţinută a nivelului general al preţurilor sau o scădere
persistentă a valorii banilor. Procesul inflaţionist este caracterizat în măsura în care o creştere
generală a preţurilor este urmată de o alta. O creştere susţinută a preţului unui singur bun economic
nu reprezintă în sine inflaţie deoarece îi poate fi contrapusă o scădere susţinută în preţul altui bun.
Procesul inflaţionist apare numai atunci când există o creştere susţinută a nivelului mediu al
preţurilor. Această creştere generală şi persistentă a nivelului preţurilor reprezintă acelaşi lucru cu o
scădere continua a valorii banilor. Moneda are valoare atâta timp cât poate fi utilizată la cumpărarea
bunurilor şi serviciilor. Dacă preţul acestor bunuri şi servicii se măreşte, cantitatea de produse care
poate fi cumpărată cu o sumă dată de bani – adică puterea de cumpărare – scade. Ca urmare, există
două moduri de a defini inflaţia : o creştere persistentă a nivelului general al preţurilor sau (ceea ce
înseamnă acelaşi lucru) o scădere susţinută a valorii monedei.
Implicaţia acestei duble definiţii este aceea că orice rată a inflaţiei va reduce până la urmă
valoarea unei sume date de bani în aşa măsură că devine nefolositoare. Când acest lucru se întâmplă
foarte rapid acest proces se numeşte hiperinflaţie.
Majorarea preţurilor, ca expresie a manifestării inflaţiei, poate lua valori care se situează
între câteva procente şi poate depăşi valori din două, trei cifre, anual. Aceasta este situaţia inflaţiei
galopante, care s-a manifestat în ultimele trei decenii în ţări precum Italia (în anii ’70), în
numeroase ţări ale Americii Latine (în anii ’70 – ’80), precum şi în Israel, la începutul anilor ’80. La
începutul anilor ’90 toate ţările aflate în tranziţie s-au confruntat cu o astfel de inflaţie galopantă.
Deşi în condiţii inflaţioniste, economiile acestor ţări au continuat să funcţioneze1, fiind citate cazuri
în care performanţele economice au fost peste aşteptări, după cum s-a întâmplat în Brazilia – în anii
’80 sau Turcia, în anii ’90. Atunci când inflaţia se concretizează într-o creştere anuală a preţurilor
care se scrie cu 3-4 cifre se manifestă hiperinflaţia. Convenţional, există o limită de la care se
consideră hiperinflaţie creşterea preţurilor, respectiv atunci când se depăşeşte 50% lunar ceea ce la
nivelul unui an înseamnă o rată mai mare de 13.000%.

1.2. Formele inflaţiei

Inflaţia, ca principală formă de manifestare a dezechilibrului monetar se manifestă în
diferite forme, în funcţie de cauzele care au generat-o.

Inflaţia prin cerere este generată de dezechilibrele care se manifestă pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, între cererea de bunuri şi oferta globală inelastică. Efectul unui asemenea dezechilibru
este creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor respective, iar la baza fenomenului se află majorarea
ofertei de monedă. Cauzele care antrenează creşterea cantităţii de monedă sunt legate de excedentul
balanţei de plăţi, creaţia monetară excesivă şi modificări în raportul dintre consum şi economii.
Lipsa de elasticitate a ofertei provine din insuficienţa stocului de produse sau chiar din absenţa
acestora şi poate fi temporară, sau pe termen lung. Asemenea dezechilibre se manifestă, iniţial, în
cadrul unui sector de activitate, extinzându-se, prin mecanisme specifice, la nivelul întregii
economii.
Mecanismele specifice de transmitere a dezechilibrelor constau în următoarele:
• relaţiile interindustriale;
• creşterea veniturilor populaţiei şi creşterea cererii de produse;
• efectul de contagiune, referitor la creşterea veniturilor;
• generalizarea creşterilor de preţ.

1
 Inflaţia prin costuri este generată de revendicările grupurilor sindicale pentru creşterea
salariilor şi în acele domenii de activitate unde nu se obţin creşteri de productivitate. Consecinţa
majorărilor de salarii este majorarea costurilor bunurilor şi serviciilor care sunt produse, şi ulterior,
creşterea preţurilor. La baza creşterii preţurilor se află, astfel, diferenţa dintre creşterea
productivităţii şi creşterea salariilor. Statistic, se demonstrează că dacă sporirea productivităţii este
de 5% iar a salariilor de 9%, atunci creşterea preţurilor se situează la 4%. Atunci când majorarea
salariilor rămâne în urma majorării preţurilor, rezultă o diferenţă favorabilă care revine, sub formă
de profit, patronului firmei respective. Rezultă că inflaţia prin costuri se declanşează pe piaţa
factorilor de producţie, iar salariul, ca principală componentă a costului, antrenează sporirea
generală a preţurilor.

Inflaţia importată este un rezultat al participării economiilor la fluxurile internaţionale

de capital, bunuri şi servicii şi se manifestă, ca urmare a importului de materii prime şi produse pe
care le realizează a anumită ţară. Variaţia cursurilor de schimb în sensul unei evoluţii nefavorabile a
acestora, pentru importatori, constituie o modalitate de generare a procesului inflaţionist, datorită
majorării costurilor de producţie sub presiunea preţurilor de import.

Inflaţia structurală este determinată de strategia adoptată de unele ţări, de dezvoltare

accelerată şi de creştere economică rapidă, ceea ce implică mobilizarea intensivă a factorilor de
producţie. În economie se creează dezechilibre, concretizate în declinul unor sectoare de activitate,
apariţia unor noi ramuri şi crearea de noi capacităţi de producţie. Finanţarea noilor activităţi este, în
general, realizată prin fonduri bugetare sau credite bancare, situaţie care duce la un aflux monetar în
economie şi la majorarea cererii. Accentuarea procesului inflaţionist este susţinută, în continuare de
sarcinile fiscale şi sociale, corespunzătoare noilor activităţi, ceea ce afectează obiectivele anumitor
categorii sociale. În acest mod, inflaţia structurală este continuată de inflaţia prin venituri.
La baza inflaţiei structurale se află, de asemenea, factori precum susţinerea unor sectoare
de activitate (sub forma susţinerii preţurilor pentru produsele excedentare) şi rigiditatea economiei,
care se manifestă în domeniul procurării capitalului, al asigurării de resurse materiale sau al
utilizării forţei de muncă.

Alte criterii de clasificare a inflaţiei conduc la distingerea următoarelor forme:

• după funcţionarea mecanismului pieţei, se manifestă o inflaţie deschisă şi o inflaţie
reprimată. În cazul inflaţiei deschise, mecanismul de funcţionare al economiei se
bazează pe preţuri fixe şi se manifestă pe fundalul unei insuficienţe a bunurilor,
serviciilor şi forţei de muncă din economie. Inflaţia reprimată apare ca rezultat al
intervenţiilor guvernamentale în creşterea preţurilor şi salariilor, prin care se reduce
cererea de bunuri şi servicii.
• după ritmul de creştere al preţurilor, inflaţia poate fi moderată (ritm de creştere al
preţurilor de 2 – 3% anual), galopantă (peste 10%) şi hiperinflaţie (peste 50% lunar).

1.3 Efectele inflaţiei

Pentru a răspunde la întrebarea dacă este necesară lupta conta inflaţiei trebuie examinat
impactul general al inflaţiei asupra creşterii economice, asupra populaţiei şi întreprinderilor.

a) Efectele asupra creşterii economice

Inflaţia poate fi considerată drept rezultat pozitiv al inflaţiei, în sensul că aceasta
favorizează producţia şi investiţiile, în mai multe moduri:
• creşterea veniturilor nominale, mai mult sau mai puţin indexate poate antrena o
creştere a cererii globale;

2
 • cheltuielile financiare ale îndatorării sunt puţin împovărătoare, întrucât se
rambursează în monedă devalorizată, iar efectul multiplicator al creditului se
amplifică;
• ratele reale de dobândă, foarte scăzute, uneori negative, conferă rentabilitate
proiectelor de investiţii.
Această abordare este conformă analizelor lui Keynes, care consideră că este necesară o
inflaţie moderată, admiţând că o monedă care pierde, în mod regulat, din valoarea sa ca urmare a
inflaţiei, conduce la evitarea unor economii ridicate, slab remunerate şi favorizează, în schimb, un
flux de cheltuieli profitabile pentru activitatea economică. În prezent, economiştii nu agreează o
asemenea abordare.
Inflaţia se manifestă ca factor împotriva creşterii economice, prin următoarele aspecte:
• menţine în activitate întreprinderi marginale, ineficiente;
• favorizează existenţa unor preţuri anormal de ridicate, iar întreprinderile în cauză sunt
mai puţin competitive decât altele, inflaţia fiind, astfel, un mijloc de supravieţuire
pentru întreprinderile mai puţin competitive;
• constituie o frână în calea progresului economic, în sensul că sporirea profitului este
obţinută prin creşterea preţurilor de vânzare, mai degrabă decât prin scăderea
costurilor de producţie. Astfel, inflaţia antrenează distorsiuni artificiale între
întreprinderi şi denaturează concurenţa;
• inflaţia contribuie la deteriorarea progresivă a echilibrului exterior: dificultăţi la
export, cauzate de preţurile ridicate şi cele de import, datorate preţurilor prea scăzute.
Cu cât nivelul inflaţiei, respectiv, diferenţa dintre ritmurile de creştere ale preţurilor în
cele două ţări sunt mai mari, cu atât se explică pierderile la export;
• inflaţia denaturează influenţa ratei de dobândă prin scăderea artificială a ratelor reale,
ceea ce poate conduce la o risipă a capitalului, întrucât poate fi împrumutat cu rate de
dobândă anormal de scăzute. Un asemenea efect poate fi diminuat prin includerea unei
prime de inflaţie anticipată, după cum propune modelul Fisher. Astfel, rata reală
rămâne stabilă chiar dacă inflaţia este în continuă creştere şi este, sistematic,
subestimată de către debitori.
Rezultă astfel, că este dificil de trasat o demarcaţie netă între avantajele şi inconvenientele
inflaţiei. Legătura între inflaţie şi creşterea economică este confirmată de observaţiile statistice, atât
pentru cazul particular al unei ţări, cât şi pentru analize globale.
Inflaţia ridicată frânează creşterea economică, hiperinflaţia induce recesiune, dar o
doză moderată de inflaţie, în general, antrenează efecte pozitive.

b) Efectele inflaţiei asupra populaţiei

Se poate spune că populaţia pierde atunci când economiseşte şi câştigă în calitate de
debitor. Întrucât inflaţia nu creează bogăţie, rezultă că cei care câştigă o fac în detrimentul celor
care pierd, iar suma pierderilor şi câştigurilor este nulă.
Cei care pierd sunt, în principal, titularii unor venituri fixe sau modeste şi cei care
economisesc. Aceştia din urmă constituie principala victimă a inflaţiei, ca urmare a dobânzilor reale
scăzute, chiar negative, şi ca urmare a devalorizării capitalului lor financiar.
Cei care câştigă sunt, în schimb, proprietarii de bunuri imobiliare şi funciare, precum şi
de alte active reale, care beneficiază de inflaţie întrucât, la modul general, preţul acestor bunuri se
majorează mai repede decât al altora.
Beneficiază, de asemenea, de inflaţie, cei care se îndatorează întrucât rambursarea
datoriilor se realizează într-o monedă depreciată.

c) Efectele asupra întreprinderilor

Întreprinderile sunt, în egală măsură, beneficiare şi victime ale inflaţiei. Astfel, sunt
favorizate investiţiile, pe de o parte, şi se degajă o marjă de autofinanţare suplimentară, pe de altă
parte, prin diminuarea sarcinii cu rambursarea datoriilor.

3
 Inflaţia provoacă, deseori, creşterea salariilor şi a ponderii acestora în valoarea adăugată,
în detrimentul profiturilor, de unde rezultă o scădere a rentabilităţii economice.
Un alt fenomen îl constituie influenţa inflaţiei asupra contabilităţii întreprinderilor, în
sensul că dă iluzia realizării de profituri, majorează baza impozabilă şi distribuirea de dividende.
Rezultă că efectele pozitive sunt de mai mică importanţă decât cele negative, ceea ce
permite justificarea încetinirii creşterii economice.

1.4 Politici antiinflaţioniste

În acest context, lupta contra inflaţiei a devenit obiectivul unic al politicii monetare, iar
mijloacele tradiţionale antiinflaţioniste constau în:
• îngheţarea preţurilor;
• politica bugetară şi fiscală;
• limitarea creditului;
• politica veniturilor.

Blocajul preţurilor este o modalitate directă de luptă contra inflaţiei şi constă în măsuri
de interzicere a majorării preţurilor pentru diverse bunuri şi servicii, de-a lungul unei perioade
determinate. Această măsură constă într-o acţiune directă şi rapidă comparativ cu alte măsuri, dar
eficacitatea pe termen lung este scăzută. Cea mai importantă problemă este cea a ieşirii din starea de
blocare a preţurilor, întrucât intervin, imediat, majorări semnificative ale acestora.
Riscul este cu atât mai mare cu cât perioada este mai îndelungată. Blocarea preţurilor n-a
permis niciodată diminuarea inflaţiei ci a împiedicat extinderea acesteia într-un mod necontrolat.

Politica bugetară şi fiscală

Prin aceste măsuri se urmăreşte reducerea cererii globale, intervenind direct asupra
componentelor sale. Sunt disponibile două instrumente, astfel:
- fie statul reduce cheltuielile publice,
- fie se majorează fiscalitatea, sau veniturile se diminuează şi astfel, se diminuează
cheltuielile sectorului privat.
Acest tip de politică nu este utilizat, datorită caracterului său inadaptat la situaţiile în care
inflaţia este însoţită de o rată ridicată a şomajului, iar pe de altă parte, datorită ineficacităţii pe
termen scurt şi a impactului necontrolabil pe termen lung.

Limitarea creditului constă într-o acţiune restrictivă asupra distribuirii anumitor credite.
Acest instrument prezintă anumite limite, şi anume:
- dificultatea de a fixa norme de creştere a volumului creditelor;
- alterarea concurenţei între bănci şi penalizarea celor mai dinamice;
- multiplicarea procedurilor de încălcare a reglementărilor.

Politica veniturilor se aplică în măsura în care o majorare excesivă a veniturilor

constituie un factor determinant al creşterii cererii şi, în acelaşi timp, al creşterii costurilor salariale.
Logica acestui instrument este următoarea: reducerea veniturilor poate reduce tensiunile
inflaţioniste. Aplicarea în practică se face cu dificultate, datorită presiunii sindicatelor. Acesta este
motivul pentru care măsura a fost puţin aplicată.

1.5 Deflaţia: conţinut şi riscuri

Definirea termenului „deflaţie” se poate realiza în următorul mod: frânare a inflaţiei, prin
măsuri care vizează diminuarea masei monetare şi reducerea cererii în raport cu oferta.
Pot fi distinse următoarele trei forme de deflaţie:
- deflaţie monetară;
- deflaţia financiară;
- deflaţia reală.

4
 Deflaţia montară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulaţie, deci
prin reducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor economici.
Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemul
bancar. Principala manifestare a acestor două forme de deflaţie este scăderea preţurilor bunurilor şi
serviciilor precum şi a preţului activelor reale.
Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, acesta fiind un alt termen
utilizat pentru a desemna recesiunea care însoţeşte, în general, deflaţia monetară sau financiară.
Prin termenul deflaţie sunt desemnate toate scăderile considerabile ale preţurilor
indiferent de cauzele lor, sau de efecte. Rata deflaţiei poate fi definită şi ca rata anuală de scădere a
nivelului general al preţurilor, fiind, în alţi termeni, o rată a inflaţiei negative.