3.

Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea

19

⎧ϕ1 ( x, y ) + iϕ2 ( x, y ) = C1 . ⎨ ⎩ϕ1 ( x, y ) − iϕ2 ( x, y ) = C2 Vom face schimbarea de variabile ⎧α = ϕ1 ( x, y ) + iϕ2 ( x, y ) . ⎨ ⎩ β = ϕ1 ( x, y ) − iϕ2 ( x, y ) Ca şi în cazul hiperbolic, calculul formal conduce la ∂ 2v ∂v ∂v + D** (α , β , v, , ) = 0. ∂α ∂β ∂α ∂β Considerăm o nouă schimbare de variabile 1 ⎧ ⎪ ξ = 2 (α + β ) ⎪ . ⎨ ⎪η = 1 (α − β ) ⎪ 2i ⎩ Fie G (α , β ) = (ξ (α , β ),η (α , β ) ) , ∀(α , β ) ∈Ω1 şi w = v G −1 . Atunci

(18)

v(α , β ) = w (ξ (α , β ),η (α , β ) ) ,
deci ∂v 1 ∂w 1 ∂w = ⋅ + ⋅ ∂α 2 ∂ξ 2i ∂η ∂v 1 ∂w 1 ∂w = ⋅ − ⋅ ∂β 2 ∂ξ 2i ∂η

1 ⎛ ∂2w ∂2w ⎞ ∂ 2v = ⋅⎜ + (19) ⎟. ∂α ∂β 4 ⎝ ∂ξ 2 ∂η 2 ⎠ Înlocuind (19) în (18), deducem că forma canonică a ecuaţiei (1) în cazul eliptic este ⎛ ∂2w ∂2w ∂w ∂w ⎞ + 2 + D ⎜ ξ ,η , w, , (20) ⎟=0. 2 ∂ξ ∂η ∂ξ ∂η ⎠ ⎝
Exemplu. Să se reducă la forma canonică următoarea ecuaţie cu derivate parţiale ∂2u ∂2u ∂ 2 u ∂u ∂u + 4⋅ + 5⋅ 2 + + 2⋅ = 0. 2 ∂x∂y ∂x ∂y ∂x ∂y Observăm că B 2 − A ⋅ C = −1 , deci ecuaţia este de tip eliptic. Din ecuaţia caracteristicilor rezultă y ′( x ) = 2 + i , care prin integrare conduce la y ( x ) = (2 + i) x + C . Facem schimbarea de variabile ⎧ξ = 2 x − y . ⎨ ⎩η = x Atunci ∂u ∂w ∂w ∂u ∂w =2 + , =− , ∂x ∂ξ ∂η ∂y ∂ξ

∂ 2u ∂2w ∂2w ∂2w =4 2 +4 + 2, ∂x 2 ∂ξ ∂ξ ∂η ∂η

∂ 2u ∂2w ∂2w = −2 2 − , ∂x∂y ∂ξ ∂ξ ∂η

∂ 2u ∂ 2 w = . ∂y 2 ∂ξ 2

20

ECUAŢII

Înlocuind în ecuaţia cu derivate parţială dată, rezultă că forma canonică a acestei ecuaţii este ∂ 2 w ∂ 2 w ∂w + + = 0. ∂ξ 2 ∂η 2 ∂η

3.2. Ecuaţia coardei vibrante
Ecuaţia coardei vibrante este o ecuaţie de tip hiperbolic, reprezentativă pentru această clasă de ecuaţii. În teoria elasticităţii prin coardă se înţelege un fir flexibil tensionat. Vom considera vibraţiile (oscilaţiile) mici transversale ale coardei în planul xOu , în jurul poziţiei de echilibru, care coincide cu axa Ox . În figura 2.1 este reprezentat graficul coardei la momentul t.

u

T(x,t) M ϕ

T(x+Δx,t) N ϕ + Δϕ

O

x

x+Δx

x

Fig. 2.1 Vom nota cu u ( x, t ) abaterea relativă a unui punct al coardei faţă de poziţia de echilibru în punctul x la momentul t . Datorită flexibilităţii, tensiunea T ( x, t ) în punctul x la momentul t are aceeaşi direcţie cu tangenta la coardă în punctul x . Deoarece vibraţiile sunt mici, conform legii lui Hooke, putem presupune că mărimea tensiunii va rămâne constantă, independentă de t şi x , deci T ( x, t ) = T . Să considerăm acum un element al coardei, corespunzător intervalului [ x, x + Δx] . Fie M = u ( x, t ) , N = u ( x + Δx, t) . De asemenea, fie F ( x, t ) ⋅ Δx proiecţia pe axa Ox a forţei externe care acţionează la momentul t asupra intervalului [ x, x + Δx] . Dacă ρ ( x ) este densitatea liniară de masă, masa elementului MN al coardei este ρ ( x ) ⋅ Δx . Vom presupune coarda omogenă, adică densitatea este constantă, deci ρ ( x ) = ρ = const. . Să notăm cu ϕ şi ϕ + Δϕ unghiurile făcute de tangentele la coardă în punctele M respectiv N , cu axa Ox . Deoarece vibraţiile sunt presupuse „mici”, rezultă că ϕ este „mic”, deci putem aproxima ∂u (1) sin ϕ tgϕ = ( x, t ) . ∂x Asupra intervalului [ x, x + Δx] acţionează o forţă datorită tensiunii şi forţa externă.

3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea

21

Conform legii a doua a lui Newton, suma acestor forţe este egală cu produsul dintre masă şi acceleraţie. Proiecţia acestei relaţii vectoriale pe axa Ou este ∂ 2u T ⋅ sin(ϕ + Δϕ ) − T ⋅ sin ϕ + F ( x, t ) ⋅ Δx = ρ ⋅ Δx ⋅ 2 ( x, t ) . (2) ∂t Ţinând seama de (1), rezultă că T ⋅ sin(ϕ + Δϕ ) − T ⋅ sin ϕ T ⋅ ( tg (ϕ + Δϕ ) − tgϕ ) =

∂u ∂ 2u ⎛ ∂u ⎞ = T ⋅ ⎜ ( x + Δx, t ) − ( x, t ) ⎟ T ⋅ 2 ( x, t ) ⋅ Δx . (3) ∂x ∂x ⎝ ∂x ⎠ Înlocuind (3) în (2) şi simplificând cu Δx , deducem ∂ 2u ∂ 2u ρ ⋅ 2 = T ⋅ 2 + F ( x, t ) . (4) ∂t ∂x Aceasta este ecuaţia micilor vibraţii transversale ale coardei. Dacă F = 0 , vibraţiile sunt libere, iar în cazul F ≠ 0 vibraţiile sunt forţate. T F ( x, t ) Notând a 2 = şi f ( x, t ) = , ecuaţia (4) se mai poate scrie sub forma ρ ρ ∂ 2u ∂ 2u = a 2 ⋅ 2 + f ( x, t ) . (5) ∂t 2 ∂x Ecuaţia (5) se întâlneşte şi în probleme de propagarea undelor (acustice, optice, electromagnetice) când constanta a 2 are alte semnificaţii fizice. De aceea, ecuaţia (5) se mai numeşte şi ecuaţia unidimensională a undelor.
3.2.1. Ecuaţia coardei vibrante infinite libere Prin coardă infinită se înţelege o coardă foarte lungă astfel încât vibraţiile la capete nu influenţează sau influenţează puţin comportarea punctelor dintr-o porţiune a coardei depărtată de extremităţi. În absenţa unor forţe exterioare coardei, funcţia ( x, t ) → u ( x, t ) verifică ecuaţia
2 ∂ 2u 2 ∂ u =a ⋅ 2 , (1) ∂t 2 ∂x cu condiţiile iniţiale ⎧ u ( x, 0) = f ( x) ⎪ , ∀x ∈ . (2) ⎨ ∂u ( x, 0) = g ( x) ⎪ ∂t ⎩ Condiţiile iniţiale (2) indică starea în care se află coarda la momentul iniţial, precum şi viteza fiecărui punct al coardei la acelaşi moment. Vom presupune că funcţia f este de clasă C 2 , iar funcţia g este de clasă C 1 pe . Se pune problema determinării funcţiei u : × [0, ∞ ) → , care verifică ecuaţia (1) şi condiţiile iniţiale (2). O astfel de problemă se numeşte problemă Cauchy sau problemă cu condiţii iniţiale. Vom aduce mai întâi ecuaţia (1) la forma canonică. Ecuaţia diferenţială a curbelor caracteristice este

22
⎛ dx ⎞ 2 ⎜ ⎟ −a =0, dt ⎠ ⎝ care conduce la ecuaţiile diferenţiale dx dx =a, = −a . dt dt Soluţiile generale ale acestor ecuaţii sunt, respectiv, x − at = C1 , x + at = C2 . Facem schimbarea de variabile ⎧ξ = x − at . ⎨ ⎩η = x + at Obţinem: ∂u ∂v ∂v = −a ⋅ + a⋅ , ∂t ∂ξ ∂η ∂u ∂v ∂v = + , ∂x ∂ξ ∂η
2

ECUAŢII

∂ 2u ∂ 2v ∂ 2v ∂ 2v = a 2 ⋅ 2 − 2a 2 ⋅ + a2 ⋅ 2 , ∂t 2 ∂ξ ∂ξ ∂η ∂η ∂ 2u ∂ 2 v ∂ 2v ∂ 2v = 2 +2 + 2. ∂x 2 ∂ξ ∂ξ ∂η ∂η Înlocuind în ecuaţia (1), rezultă forma canonică a acestei ecuaţii: ∂ 2v = 0, ∂ξ ∂η care se mai scrie sub forma ∂ ⎛ ∂v ⎞ ⎜ ⎟=0. ∂ξ ⎝ ∂η ⎠ Integrând de două ori, obţinem succesiv ∂v = ψ (η ) , ∂η v (ξ ,η ) = Φ (ξ ) + Ψ (η ) , unde Φ şi Ψ sunt funcţii arbitrare de o variabilă, de clasă C 2 . Soluţia generală a ecuaţiei (1) este (3) u ( x, t ) = Φ ( x − at ) + Ψ ( x + at ) . Funcţiile u1 ( x, t ) = Φ( x − at ) şi u2 ( x, t ) = Ψ ( x + at ) reprezintă mişcări ale coardei, care pot fi descrise ca unde care se deplasează spre stânga şi respectiv spre dreapta cu viteza a. Soluţia generală a ecuaţiei (1) este superpoziţia acestor unde. Ecuaţia (1) nu determină mişcarea coardei în mod univoc. Din acest motiv am adăugat condiţiile iniţiale. Aşadar, vom determina funcţiile Φ şi Ψ astfel încât funcţia u să verifice condiţiile iniţiale (2). Deoarece u ( x, 0) = Φ ( x ) + Ψ ( x) ∂u ( x, 0) = − a ⋅ Φ′( x ) + a ⋅ Ψ ′( x) , ∂t

3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea

23

din (2) rezultă că Φ ( x) + Ψ ( x) = f ( x) ⎧ . ⎨ ⎩ − a ⋅ Φ′( x) + a ⋅ Ψ ′( x) = g ( x) Dacă x0 ∈ este un punct arbitrar fixat, din a doua egalitate rezultă: 1 Φ ( x) − Ψ ( x) = − ⋅ ∫ g ( z )dz + C . a x0 Se obţine astfel sistemul: ⎧Φ ( x ) + Ψ ( x ) = f ( x ) ⎪ x , 1 ⎨ Φ ( x) − Ψ ( x) = − ⋅ ∫ g ( z )dz + C ⎪ a x0 ⎩ a cărui soluţie este x 1 1 C Φ ( x) = ⋅ f ( x) − ⋅ ∫ g ( z )dz + , 2 2a x0 2 1 1 C Ψ ( x) = ⋅ f ( x) + ⋅ ∫ g ( z )dz − . 2 2a x0 2 Prin urmare 1 1 u ( x, t ) = Φ ( x − at ) + Ψ ( x + at ) = ⋅ f ( x − at ) − ⋅ 2 2a 1 1 + ⋅ f ( x + at ) + ⋅ 2 2a
x + at x − at x0 x

x

g ( z )dz +

x0

g ( z ) dz .

Aşadar, soluţia ecuaţiei (1) cu condiţiile iniţiale (2) este: x + at 1 1 u ( x, t ) = ⋅ [ f ( x − at ) + f ( x + at )] + ⋅ ∫ g ( z )dz . 2 2a x − at

(4)

Formula (4) care rezolvă problema (1)-(2) se numeşte formula lui D′Alembert, iar metoda folosită se numeşte metoda schimbării variabilelor. Observaţia 3.2.1. Să considerăm cazul particular al coardei nelimitată în ambele sensuri, satisfăcând condiţiile iniţiale: u ( x, 0) = f ( x) , ∀x ∈ , unde f ( x ) ≠ 0 , dacă x ∈ [α , β ] , f ( x ) = 0 , dacă x ∉ [α , β ] (fig. 2.2) şi ∂u ( x, 0) = 0 , ∀x ∈ . ∂t Presupunem că funcţia f este derivabilă de două ori pe . Procedând ca mai sus, soluţia problemei este 1 u ( x, t ) = ⋅ [ f ( x − at ) + f ( x + at )] . 2 Această formulă se poate interpreta în modul următor. La un moment t , graficele funcţiilor f ( x − at ) şi f ( x + at ) se obţin din graficul funcţiei f prin translaţii în direcţia axei Ox , prima în sensul axei Ox , a doua în sens opus.

24

ECUAŢII

f ( x)

u ( x, t )

α − at

β − at O

α + at

β + at

x

α

O

β

x

Fig. 2.2

Fig. 2.3

şi Aşadar, f ( x − at ) ≠ 0 , dacă α + at ≤ x ≤ β + at f ( x + at ) ≠ 0 , dacă α − at ≤ x ≤ β − at , deci graficul funcţiei u ( x, t ) este cel din fig. 2.3. Să presupunem că un observator este plasat la momentul t = 0 în punctul x0 şi se deplasează pe axa Ox în sensul pozitiv cu viteza a , adică abscisa lui la momentul t va fi x = x0 + at sau x − at = x0 . Pentru acest observator contribuţia termenului f ( x − at ) în deplasarea u a coardei rămâne mereu aceeaşi şi anume egală cu f ( x0 ) ; avem deci o propagare a deplasării, care se numeşte propagarea undei directe. În acelaşi mod se arată că termenul f ( x + at ) corespunde unei propagări în sensul opus pe Ox , cu aceeaşi viteză a , care corespunde undei inverse. Prin urmare, vibraţiile transversale ale coardei apar ca rezultante ale unor propagări de unde, una directă şi una inversă cu aceeaşi viteză a . 3.2.2. Coarda vibrantă liberă cu capete fixe Problema matematică la care conduce studiul vibraţiilor libere ale unei coarde finite, de lungime l , cu capete fixe, se poate formula în modul următor. Să se determine soluţia ecuaţiei cu derivate parţiale ∂ 2u ∂ 2u = a2 ⋅ 2 (5) ∂t 2 ∂x cu condiţiile la limită (6) u (0, t ) = u (l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) şi condiţiile iniţiale ∂u (7) u ( x, 0) = f ( x) , ( x, 0) = g ( x) , ∀x ∈ [0, l ] . ∂t Conform condiţiilor la limită (6), capetele coardei sunt fixe. Condiţiile iniţiale (7) indică starea în care se află coarda la momentul iniţial de timp, precum şi viteza fiecărui punct al coardei la acelaşi moment. Funcţiile f şi g sunt date şi sunt presupuse nenule şi de clasă C 1 pe [0, l ] . Din (6) şi (7) rezultă că funcţiile f şi g trebuie să satisfacă egalităţile f (0) = f (l ) = 0 , g (0) = g (l ) = 0 . Pentru rezolvarea problemei enunţate vom folosi metoda separării variabilelor a lui Fourier. Această metodă este însoţită de principiul suprapunerii efectelor. Pentru început căutăm soluţii ale ecuaţiei (5) de forma

3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea

25

(8) u ( x , t ) = X ( x ) ⋅ T (t ) . Ţinând seama de (6), rezultă: ⎧ X (0) ⋅ T (t ) = 0 , ⎨ ⎩ X (l ) ⋅ T (t ) = 0 pentru orice t > 0 . Atunci (9) X (0) = X (l ) = 0 , deoarece în caz contrar ar rezulta T (t ) = 0 , pentru orice t > 0 , deci u ( x, t ) ≡ 0 , ceea ce contravine condiţiilor iniţiale. Punând condiţia ca funcţia u dată de (8) să verifice ecuaţia (5), obţinem X ( x) ⋅ T ′′(t ) = a 2 ⋅ X ′′( x) ⋅ T (t ) , ∀x ∈ [0, l ] , ∀t ∈ [0, ∞ ) . sau X ′′( x) 1 T ′′(t ) = ⋅ , ∀x ∈ [0, l ] , ∀t ∈ [0, ∞ ) . X ( x) a 2 T (t ) O funcţie de t coincide cu o funcţie de x numai dacă ambele sunt egale cu o aceeaşi constantă reală, pe care o vom nota cu λ . Aşadar X ′′( x) 1 T ′′(t ) = ⋅ =λ. X ( x) a 2 T (t ) Obţinem astfel două ecuaţii diferenţiale: (10) X ′′( x ) − λ ⋅ X ( x ) = 0 , 2 T ′′(t ) − λ a ⋅ T (t ) = 0 . (11) Vom arăta că ecuaţia (10) are soluţii nenule numai dacă λ < 0 . Într-adevăr, ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale (10) este r 2 − λ = 0 . Dacă λ > 0 , această ecuaţie are rădăcinile r1 = λ şi r2 = − λ , deci soluţia generală a ecuaţiei (10) va fi

X ( x) = C1 ⋅ e x λ + C2 ⋅ e− x λ . Condiţiile (9) conduc la C1 = C2 = 0 , deci X ( x) = 0 , ∀x ∈ (0, l ) . În consecinţă, u ( x, t ) = 0 , o astfel de soluţie neavând sens fizic. Dacă λ = 0 , atunci X ( x) = C1 ⋅ x + C2 . Din nou, folosind condiţiile (9) rezultă că u ( x, t ) = 0 , soluţie neacceptabilă. Prin urmare, rezultă că λ < 0 . Fie λ = − μ 2 , μ > 0 . Soluţia generală a ecuaţiei (10) va fi X ( x) = C1 ⋅ cos μ x + C2 ⋅ sin μ x . (12) Din (9) obţinem C1 = X (0) = 0 şi C2 ⋅ sin μl = X (l ) = 0 . Cum C2 ≠ 0 , pentru că altfel am ajunge din nou la soluţia nulă, deducem că sin μ l = 0 , deci μ l = nπ , n ∈ * . În final, rezultă că ecuaţia (10) are o infinitate de soluţii nπ X n ( x) = Cn ⋅ sin x, n∈ * . l nπ Înlocuind μ = în ecuaţia (11), obţinem soluţia generală: l πa πa , n∈ * , + En ⋅ sin n Tn (t ) = Dn ⋅ cos n l l unde Dn şi Fn sunt constante arbitrare.

26

ECUAŢII

În sfârşit, dacă notăm An = Cn ⋅ Dn , Bn = Cn ⋅ En , obţinem soluţia ecuaţiei (5) cu condiţiile la limită (6) : πa πa ⎞ π ⎛ un ( x, t ) = X n ( x) ⋅ Tn (t ) = ⎜ An ⋅ cos n t + Bn ⋅ sin n t ⎟ ⋅ sin n x , n ∈ * . l l ⎠ l ⎝ Aplicăm principiul suprapunerii efectelor care afirmă că, dacă seria

∑ u ( x, t )
n =1 n

este

convergentă, atunci suma sa u ( x, t ) = ∑ un ( x, t ) este, de asemenea, soluţie pentru problema
n =1

(5)-(6). Vom presupune, în plus, că această serie este şi derivabilă termen cu termen de două ori în raport cu x respectiv t . Conform principiului suprapunerii efectelor, rezultă că funcţia ∞ πa πa ⎞ π ⎛ (13) u ( x, t ) = ∑ ⎜ An ⋅ cos n t + Bn ⋅ sin n t ⎟ ⋅ sin n x l l ⎠ l n =1 ⎝ satisface ecuaţia (5) şi condiţiile la limită (6). Rămâne să determinăm constantele An şi Bn din condiţiile iniţiale (7). Din aceste condiţii rezultă că
f ( x) = u ( x, 0) = ∑ An ⋅ sin n
n =1

π
l

x.

Prelungind prin imparitate funcţia f :[0, l ] → pe intervalul [−l , 0] şi dezvoltând această prelungire în serie de sinuşi, obţinem l 2 π An = ⋅ ∫ f ( x)sin n x dx , n ∈ * . (14) l 0 l Pe de altă parte ∂u πa ∞ ⎛ πa πa ⎞ π ⋅ ∑ n ⎜ − An ⋅ sin n ( x, t ) = t + Bn ⋅ cos n t ⎟ ⋅ sin n x , ∂t l n =1 ⎝ l l ⎠ l deci, folosind (7), rezultă că ∂u πa ∞ π g ( x) = ⋅ ∑ nBn ⋅ sin n x . ( x, 0) = ∂t l n =1 l Procedând ca şi în cazul funcţiei f , găsim

2 π ⋅ Bn = ⋅ ∫ g ( x)sin n x dx , n ∈ n l l 0 l
l

πa

*

,

deci

Bn =

2 nπ a

⋅ ∫ g ( x)sin n
0

l

π
l

x dx , n ∈

*

.

(15)

Se poate arăta că, dacă f , g ∈C 2 , atunci seria (13) în care coeficienţii An şi Bn au expresiile (14) şi (15), este uniform convergentă pe [0, l ] , deci derivabilă termen cu termen pe acest interval. Aşadar, soluţia problemei (5)-(7) este furnizată de (13), unde An şi Bn daţi de (14) respectiv (15). Mai mult se poate demonstra unicitatea soluţiei. Observaţia 3.2.2. Fiecare termen al seriei (13), adică funcţia

3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea

27

πa πa ⎞ π ⎛ un ( x, t ) = ⎜ An ⋅ cos n t + Bn ⋅ sin n t ⎟ ⋅ sin n x , n ∈ * , l l ⎠ l ⎝ descrie una din mişcările simple posibile ale coardei fixate în punctele 0 şi l , numite oscilaţii πa proprii ale coardei. Fie ωn = n . Oscilaţia unui punct al coardei în mişcarea descrisă de un l are perioada principală 2π 2l , Tn = = ωn na deci este independentă de x , fiind aceeaşi pentru toate punctele coardei. Amplitudinea acestei oscilaţii este
2 2 An + Bn ⋅ sin n

π
l

x

şi este variabilă, depinzând de x . Amplitudinea maximă se realizează când sin n Astfel de puncte există. De exemplu, dacă n = 1 , x = Amplitudinea maximă

π
l

x = ±1 .

l l 3l l ; dacă n = 2 , x = , , etc. 4 2 4 2

2 2 An + Bn se numeşte amplitudinea vibraţiei coardei. Înălţimea sunetului este cu atât mai mare cu cât perioada este mai mică, iar intensitatea sunetului este direct proporţională cu amplitudinea. Fiecare vibraţie a coardei corespunde unui ton simplu. Sunetul emis de o coardă vibrantă este o suprapunere de tonuri simple. Tonul fundamental este tonul de intensitate maximă, deci cel care are amplitudinea maximă şi acesta este tonul care corespunde soluţiei u1 ( x, t ) . Celelalte tonuri de intensitate mai mică şi de înălţime mai mare se suprapun peste tonul fundamental creând ceea ce numim timbrul sunetului.

Exemplu. Să se determine soluţia ecuaţiei ∂ 2u ∂ 2u = a2 ⋅ 2 ∂t 2 ∂x cu condiţiile la limită u (0, t ) = u (l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) şi condiţiile iniţiale ∂u u ( x, 0) = hx (l − x ) , ( x, 0) = 0 , ∀x ∈ [0, l ] . ∂t Ţinând seama de (13), soluţia problemei este ∞ πa πa ⎞ π ⎛ u ( x, t ) = ∑ ⎜ An ⋅ cos n t + Bn ⋅ sin n t ⎟ ⋅ sin n x . l l ⎠ l n =1 ⎝ În acest caz, în condiţia (7) avem g ( x ) = 0 , deci Bn = 0 , ∀n ∈
u ( x, t ) = ∑ An ⋅ cos n
n =1

*

. Atunci

πa
l

t ⋅ sin n

π
l

x,

deci
hx(l − x) = u ( x, 0) = ∑ An ⋅ sin n
n =1

π
l

x.

În consecinţă

28

ECUAŢII

2 π An = ⋅ ∫ hx(l − x)sin n x dx . l 0 l Obţinem A2 m = 0 , ∀m ∈ *
l

8l 2 h , ∀m ∈ . π 3 (2m + 1)3 Aşadar, soluţia ecuaţiei este 8l 2 h ∞ 1 πa π ⋅ cos(2m + 1) u ( x, t ) = 3 ⋅ ∑ t ⋅ sin(2m + 1) x . 3 l π m=0 (2m + 1) l A2 m +1 =
3.2.3. Ecuaţia neomogenă a coardei vibrante Această ecuaţie descrie micile vibraţii forţate (întreţinute). ∂ 2u ∂ 2u = a 2 ⋅ 2 + F ( x, t ) ∂t 2 ∂x cu condiţiile la limită u (0, t ) = u (l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) şi condiţiile iniţiale ∂u u ( x, 0) = f ( x) , ( x, 0) = g ( x) , ∀x ∈ [0, l ] . ∂t Căutăm o soluţie a ecuaţiei (16) de forma u ( x , t ) = v ( x , t ) + w( x , t ) , unde funcţia v satisface ecuaţia cu derivate parţiale omogenă ∂ 2v ∂ 2v = a2 ⋅ 2 , ∂t 2 ∂x cu condiţiile la limită v (0, t ) = v(l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) şi condiţiile iniţiale ∂v v ( x, 0) = f ( x ) , ( x, 0) = g ( x) , ∀x ∈ [0, l ] , ∂t iar funcţia w satisface ecuaţia cu derivate parţiale ∂2w ∂2w = a 2 ⋅ 2 + F ( x, t ) ∂t 2 ∂x cu condiţiile la limită w(0, t ) = w(l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) şi condiţiile iniţiale ∂w w( x, 0) = 0 , ( x, 0) = 0 , ∀x ∈ [0, l ] . ∂t Determinarea soluţiei problemei (16)-(18) se reduce la determinarea funcţiilor v satisfăcând (20)-(22) respectiv (23)-(25). Într-adevăr

(16) (17) (18) (19) (20) (21) (22)

(23) (24) (25) şi w ,

3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea
2 2 ∂ 2u ∂ 2 (v + w) ∂ 2 v ∂ 2 w 2 ∂ v 2 ∂ w = = 2 + 2 =a +a + F ( x, t ) = ∂t 2 ∂t 2 ∂t ∂t ∂x 2 ∂x 2 ∂ 2 (v + w) ∂ 2u = a2 + F ( x , t ) = a 2 2 + F ( x, t ) ∂t 2 ∂x

29

şi

u (0, t ) = v (0, t ) + w(0, t ) = 0 , u (l , t ) = v (l , t ) + w(l , t ) = 0 , u ( x, 0) = v ( x, 0) + w( x, 0) = f ( x ) ∂u ∂v ∂w ( x, 0) = ( x, 0) + ( x, 0) = g ( x ) . ∂t ∂t ∂t Din secţiunea 3.2.2, avem ∞ πa πa ⎞ π ⎛ v( x, t ) = ∑ ⎜ An ⋅ cos n t + Bn ⋅ sin n t ⎟ ⋅ sin n x , l l ⎠ l n =1 ⎝

(26)

unde

2 π An = ⋅ ∫ f ( x)sin n x dx , n ∈ l 0 l
l

*

.
*

(27) (28)

. nπ a 0 l Pentru a rezolva problema (23)-(25), căutăm soluţii de forma ∞ π w( x, t ) = ∑ Tn (t ) ⋅ sin n x . l n =1 Observăm că w dat de (29) satisface condiţiile la limită (24). Punem condiţia ca w dat de (29) să satisfacă ecuaţia (23). Obţinem ∞ ∞ ⎛ n 2π 2 ⎞ π π Tn′′(t ) ⋅ sin n x = a 2 ∑ Tn (t ) ⋅ ⎜ − 2 ⎟ sin n x + F ( x, t ) , ∑ l l n =1 n =1 ⎝ l ⎠ care se mai scrie ∞ ⎡ ⎤ n 2π 2 π Tn′′(t ) + a 2 2 Tn (t ) ⎥ ⋅ sin n x = F ( x, t ) . ∑⎢ l l n =1 ⎣ ⎦ Presupunem că funcţia F ( x, t ) se poate dezvolta în serie Fourier de sinuşi pe intervalul [0, l ] , deci că ∞ π F ( x, t ) = ∑ ϕ n (t ) ⋅ sin n x , l n =1 unde l 2 π ϕn (t ) = ⋅ ∫ F ( x, t )sin n x dx , n ∈ * . l 0 l n 2π 2 Tn (t ) = ϕ n (t ) , ∀n ∈ * . 2 l Pe de altă parte, din condiţia w( x, 0) = 0 , obţinem că Tn′′(t ) + a 2

Bn =

2

⋅ ∫ g ( x)sin n

l

π

x dx , n ∈

(29)

(30)

(31)

(32)

Din (30), (31) şi (32), rezultă că funcţiile Tn trebuie să satisfacă ecuaţiile diferenţiale (33)

30

ECUAŢII

∑ T (0) sin n l
n =1 n

π

x=0,
*

relaţie care implică Tn (0) = 0 , ∀n ∈

.
∂w ( x, 0) = 0 rezultă că ∂t x=0,

(34)

Pe de altă parte, din condiţia

π
l

⋅ ∑ n Tn′(0) ⋅ cos n
n =1

π
l

deci Tn′(0) = 0 , ∀n ∈ * . (35) Prin urmare, funcţiile Tn se obţin în mod unic ca soluţii ale ecuaţiilor diferenţiale cu coeficienţi constanţi (33), cu condiţiile iniţiale (34) şi (35). Cu funcţiile Tn astfel determinate, se obţine soluţia w dată de (29). Exemplu. În cazul particular F ( x, t ) = A sin ωt , ecuaţia (23) devine ∂ 2u ∂ 2u = a 2 ⋅ 2 + A sin ωt . ∂t 2 ∂x Conform (32): l 2 π ϕn (t ) = ∫ A sin ωt ⋅ sin n x dx = l 0 l

2 A sin ωt ⎛ l ⎞ π 2A ⋅⎜ − ⋅ [1 − (−1) n ] ⋅ sin ωt . ⎟ cos n x = l l o nπ ⎝ nπ ⎠ Prin urmare ⎧ 0, dacă n = 2k , k ∈ * ⎪ ϕn (t ) = ⎨ 4 A sin ωt . , dacă n = 2k + 1, k ∈ ⎪ (2k + 1)π ⎩ =
. Ţinând seama de (33) vom avea 4a 2π 2 2 T2′′ (t ) + 2 ⋅ k ⋅ T2 k (t ) = 0 , dacă n = 2k . k l Ecuaţia caracteristică este 4a 2π 2 r2 + 2 ⋅ k2 = 0 . l În consecinţă, soluţia ecuaţiei diferenţiale (36) este 2π a 2π a T2 k (t ) = α 2 k cos k t + β 2 k sin k t, k∈ *. l l * Din (34) rezultă că α 2 k = 0 , ∀k ∈ . Atunci 2π T2 k (t ) = β 2 k sin k t , ∀k ∈ * . l Ţinând seama de (35) rezultă că β 2 k = 0 , ∀k ∈ * . Atunci Fie k ∈
*

l

(36)

3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea

31

T2 k (t ) = 0 , ∀k ∈ * . Dacă n = 2k +1 , ecuaţiile (33) devin a 2π 2 4A T2′′ +1 (t ) + (2k + 1)2 2 T2 k +1 (t ) = sin ωt , ∀k ∈ . k l (2k + 1)π Soluţia ecuaţiei (37) va fi de forma T2 k +1 (t ) = TGO (t ) + TP (t ) , unde TGO este soluţia generală a ecuaţiei omogene corespunzătoare ecuaţiei (37) T2′′ +1 (t ) + (2k + 1) 2 k

(37)

a 2π 2 T2 k +1 (t ) = 0 , l2 iar TP este o soluţie particulară a ecuaţiei (37). Este clar că aπ aπ TGO (t ) = γ 2 k +1 ⋅ cos(2k + 1) t + δ 2 k +1 ⋅ sin(2k + 1) t. l l Căutăm soluţia particulară a ecuaţiei neomogene de forma TP (t ) = λ ⋅ sin ωt + μ cos ωt . Derivând de două ori şi introducând în (37), ajungem la ⎛ ⎞ ⎛ ⎞ a 2π 2 a 2π 2 4A (2k + 1)2 2 − ω 2 ⎟ ⋅ λ ⋅ sin ωt + ⎜ (2k + 1) 2 2 − ω 2 ⎟ ⋅ μ ⋅ cos ωt = sin ωt , ⎜ l l (2k + 1)π ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ de unde obţinem ⎛ 2 (2k + 1) 2 π 2 ⎞ 4A −ω2 ⎟ ⋅λ = , ⎜a 2 l (2k + 1)π ⎝ ⎠

⎛ 2 (2k + 1) 2 π 2 ⎞ −ω2 ⎟ ⋅ μ = 0 , ⎜a 2 l ⎝ ⎠
deci şi
⎛ ⎞ a 2π 2 (2k + 1)π ⎜ (2k + 1) 2 2 − ω 2 ⎟ l ⎝ ⎠ În consecinţă TP (t ) = 4A ⎛ ⎞ a 2π 2 (2k + 1)π ⎜ (2k + 1) 2 2 − ω 2 ⎟ l ⎝ ⎠

μ =0

λ=

4A

.

sin ωt ,

deci
T2 k +1 (t ) = γ 2 k +1 ⋅ cos(2k + 1) + 4A

aπ aπ t + δ 2 k +1 ⋅ sin(2k + 1) t+ l l sin ωt , ∀k ∈

⎛ ⎞ a 2π 2 (2k + 1)π ⎜ (2k + 1) 2 2 − ω 2 ⎟ l ⎝ ⎠ Din (33) rezultă că

.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful