METODE DE PROTECŢIE ANTICOROZIVĂ PASIVĂ ŞI ACTIVĂ A CONDUCTELOR

Protecţia pasivă contra coroziunii exterioare a conductelor Izolarea anticorozivă a conductei montată subteran se va realiza în conformitate cu standardele în vigoare. Protecţia pasivă contra coroziunii externe a conductei subterane se realizează prin izolarea conductei, tipul de izolaţie se poate alege în funcţie de: agresivitatea şi structura solului; prezenţa curenţilor de dispersie; clasa de locaţie a conductei; diametrul conductei; condiţiile de montaj. În zonele în care sunt prezenţi curenţii de dispersie izolaţia conductei este de tip foarte întărită pentru izolaţie cu benzi sau întărită pentru izolaţie cu materiale aplicate prin extrudare. Izolaţia pe bază de răşini epoxidice se poate utiliza în zonele în care a fost evidenţiată prezenţa curenţilor de dispersie, numai dacă prin agrementul tehnic este specificat acest lucru. Sistemul de izolare ce se aplică pe conductă poate fi: sistem de izolare cu benzi aplicate la rece; sistem de izolare cu benzi aplicate la cald; sistem de izolare cu materiale aplicate prin extrudare; sistem de izolare cu răşini epoxidice Materialele folosite la realizarea izolaţiei exterioare a conductelor trebuie să fie certificate prin buletine de analiză şi de calitate, ce trebuie să însoţească livrarea. Dacă supervizorul constată sau suspectează neconcordanţe între documentele de însoţire şi materialele livrate, poate cere furnizorului o nouă certificare a calităţii. Verificarea calităţii izolaţiei tronsoanelor de conductă furnizate pe şantier se va executa de către constructor sub supravegherea dirigintelui de şantier. Se verifică cel puţin următorii parametrii: aspect, aderenţă, grosime, continuitate, rezistenţa specifică a izolaţiei. Aspectul izolaţiei se controlează vizual verificându-se dacă aceasta este uniformă, fără denivelări, crăpături. Izolaţia nu trebuie să prezinte pori, fisuri, bule de aer sau corpuri străine. Aspectul se controlează pe toată suprafaţa izolată. Aderenţa izolaţiei se execută la temperatura ambiantă de 15...25°C. Aderenţa se execută funcţie de sistemul de izolare în modul următor: a. pe loturi de câte 30 cupoane, câte o încercare pe lot, în cazul că izolaţia se constată a fi aderentă b. pe fiecare cupon al lotului, în cazul în care testarea de la punctul "a" în dică izolaţie neaderentă în diferite puncte Pentru izolarea cu răşini epoxidice aderenţa se verifică conform normelor impuse de SR ISO 2409:2007. Modul de lucru pentru verificarea aderenţei strat-strat (numai în cazul izolării cu benzi) este următorul: 1. se execută o tăietură în izolaţie, cu ajutorul unui cuţit pe o lungime de 100 mm, astfel încât vârful cuţitului să fie în contact cu suprafaţa metalică; 2. perpendicular pe tăietura de mai sus se execută o altă tăietură de 20 mm astfel încât vârful cuţitului să fie în contact cu suprafaţa metalică; 3. capetele tăieturilor de mai sus se unesc sub forma unui dreptunghi; 4. se dezlipeşte un capăt al dreptunghiului, pe o lungime de 20 mm, de suprafaţa metalică. Pe această lungime se dezlipesc straturile de izolaţie unul faţă de altul sau bitumul faţă de banda de protecţie;

Se execută o singură verificare pe câte un lot de 30 de cupoane. Tensiunile de încercare sunt funcţie de sistemul de izolare utilizat.5. Grosimea izolaţiei va fi măsurată cu un aparat etalonat iar rezultatul măsurării va fi consemnat într-un buletin de măsurare. Măsurarea rezistenţei specifice a izolaţiei constă din determinarea curentului. pe toată circumferinţa conductei. Continuitatea izolaţiei se verifică la temperatura mediului ambiant. Locurile unde se produc scântei se marchează ca defecte de izolaţie. Bandă textilă (molton. lotul va fi refuzat. Figura 1. curăţat la luciu metalic. cu un aparat omologat metrologic de tip magnetic sau electromagnetic.5. cuponul sau conducta fiind izolată (Figura 1. Aparatura folosită este următoarea: Voltmetru cu clasa de precizie 1. ce străbate izolaţia. Dacă există mai mult de 2 defecte cu o suprafaţa mai mică de 5 cm2 pe fiecare metru liniar de cupon. cuponul va fi refuzat. 6. ce străbate izolaţia între un electrod de suprafaţă determinată şi conducta metalică izolată. Conductori de legătură din cupru. pâslă) cu lăţimea 0. numit şi "izotest". aprobat în prealabil de supervizor. se va verifica fiecare cupon al lotului respectiv.3 m şi lungimea egală circumferinţa conductei. se prinde capătul dezlipit al stratului superior (sau a benzii de protecţie în cazul izolaţiei cu bitum) cu ajutorul unui dinamometru şi se trage cu o viteză de 100 mm/min citindu-se forţa F(kgf). Aderenţa izolaţiei va fi măsurată cu un dinamometru etalonat iar rezultatul măsurării va fi consemnat într-un buletin de măsurare. funcţie de sistemul de izolare şi de tipul izolaţiei. Electrod din tablă cu grosime 0.2 – 0.1. Buletinul de măsurare va fi elaborat de un laborator acreditat. În cazul unei rezistenţe de izolaţie necorespunzătoare. lungimea egală cu circumferinţa conductei şi lăţimea de 0. se calculează aderenţa în N/10mm (din formula F(kgf)x5) care trebuie să respecte cerinţele din Anexa 4. Electrodul de testare va fi obligatoriu circular. Dacă se constată lipsa aderenţei pe loturi. Metoda constă din determinarea curentului. pe întreaga circumferinţă a conductei şi care se strânge pe conductă printr-un procedeu adecvat. Grosimile minime ale izolaţiei vor trebui respectate. la potenţial electric constant. conform subpunctelor a) şi b). Măsurarea se execută manual. Cu acordul scris al supervizorului. Montajul de măsură a rezistenţei specifice de izolaţie Peste conducta izolată se aplică o bandă textilă de 0. între un electrod de suprafaţă determinată şi ţeavă. Peste banda textilă se aplică electrodul din tablă. nedistructiv. La aproximativ 0–10 cm de la marginea benzii textile. se 2 . Se controlează întreaga suprafaţă izolată la fiecare cupon.5 mm2. izolaţi cu secţiunea minimă 2. Cupoanele cu rezistenţă specifică mai mică decât rezistenţa specifică impusă vor fi eliminate.5 partea B punct 7. cu defectoscopul cu scântei.3 m. Potenţiometru (reostat) cu rezistenţa până la 1 k Ω şi putere 1 W.4 mm.1). Buletinul de măsurare va fi elaborat de un laborator acreditat. la potenţial electric constant. pe fiecare metru de lungime de ţeavă izolată se poate accepta o suprafaţă de maxim 5 cm2 cu grosime mai mică cu 10% decât minimul prevăzut.5. Microampermetru cu clasa de precizie 1.3 m lăţime îmbibată în soluţie 3% NaCl. Soluţie 3% NaCl. Sursă de tensiune continuă cu tensiunea la borne 30 V. acoperind complet circumferinţa ţevii izolate.

solicitările mecanice la amplasarea conductei. împreună cu eventualele observaţii. condiţionarea sau nu a aerului din canale. Marginile izolaţiei ţevii aplicate în staţii fixe vor fi şanfrenate la 450 C astfel încât la aplicarea izolaţiei în dreptul sudurilor.5 m liniari .  conducte imersate în apă: tipul şi activitatea microbiologică ale apei. care va servi şi la întocmirea procesului verbal de lucrări ascunse.  condiţiile locale ale amplasamentului conductei:  conducte subterane: natura şi caracteristicile mecanice. Se aplică peticul de izolaţie conform tehnologiei furnizorului de izolaţie. Materialele nu se vor expune razelor de soare. Toate materialele utilizate vor avea agremente tehnice iar procedura de aplicare va fi agreată de beneficiar. tensiunile mecanice din conductă create de sol.  condiţiile de vecinătate ale conductei (formarea de macropile galvanice. Materiale utilizate în realizarea protecţiei pasive Materialele destinate acoperirii exterioare se stabilesc în funcţie de următorii parametrii:  caracteristicile tubulaturii. Orice reparaţie.  conducte supraterane: tipul atmosferei. orice punct sau suprafaţă indiferent de mărimea sa care nu corespunde calitativ cerinţelor. viteza de deplasare a apei. Defectele de izolaţie vor fi reparate printr-o tehnologie pusă la dispoziţie de furnizorul de materiale. de fiecare din capetele ţevii. Se îndepărtează izolaţia până la oţelul conductei. se execută în staţii fixe. Se consideră defect de izolare la un cupon sau conductă. Pentru repararea defectelor de izolaţie se taie din izolaţia existentă. în utilizarea corespunzătoare a materialelor şi a tehnologiei de reparaţii. 3 . Marginile izolaţiei se taie pe verticală sub un unghi de 45° (şanfrenare). trecerea între izolaţia existentă pe ţeavă şi izolaţia aplicată la sudură izolaţia să fie corespunzătoare ( practic să nu existe spaţii libere). Marginile izolaţiei existente pe ţeavă vor fi curăţate (sau eventual raşchetate pe o lăţime de 50 mm. tunele sau subtraversări. Se aplică la rece grundul. cu excepţia a 0. Materialele pentru izolare se depozitează în locuri uscate. Se curăţă suprafaţa metalică a conductei. Toate reparaţiile se execută în prezenţa supervizorului. Izolaţia la suduri va respecta compatibilitatea cu tipul izolaţiei de pe traseul conductei. Toate materialele utilizate la reparaţii vor avea certificate de calitate.3 – 0. închise în ambalajul original. Verificarea izolaţiei aplicate la suduri se execută după procedurile prezentate anterior.îndepărtează izolaţia de pe conductă. zăpezii. printr-un procedeu adecvat. în terferenţa cu alte structuri subterane protejate catodic). prin intermediul unui cuţit) . un dreptunghi care să cuprindă suprafaţa defectă. cu ajutorul unor scule ascuţite adecvate. Stratul de grund se aplică la temperatura ambiantă şi trebuie să fie uniform. Furnizorul de izolaţie are obligaţia de a instrui personalul constructorului ce execută reparaţiile. Izolarea sudurilor se execută cu benzi aplicate la rece sau manşoane termocontractile după o tehnologie dată de furnizorul de materiale. pentru o bună aderenţă a benzii sau a manşonului termocontractil la suprafaţa izolaţiei aplicate în staţiile fixe. depăşindu-se marginile dreptunghiului cu cel puţin 50 mm de jur-împrejur. fizico-chimice şi microbiologice ale solului. ploii. prezenţa curenţilor de dispersie. Aplicarea izolaţiei pe ţeavă pe întreaga suprafaţă. Se va evita păstrarea îndelungată la temperaturi de peste 350 C sau sub -200 C. prafului. se înregistrează în "Raportul de Reparaţii". Furnizorul de materiale de reparaţie a defectelor va fi acelaşi cu furnizorul de izolaţie. încastrarea conductei în pereţi. (evident în loc de cupon verificarea se referă la o sudură). fără incluziuni de aer sau praf. se curăţă la luciu metalic şi se execută un contact electric bun. Ţevile şi elementele izolaţiei trebuie să fie ţinute la o temperatura cu 3 grade Celsius peste dew point/punctul de rouă înainte de izolare. prin pensulare atât pe suprafaţa metalică curăţată cât şi în afara acesteia. Înainte de lansarea în şanţ izolaţia se verifică pe toată suprafaţa ei cu izotestul.

Aşezarea conductei în şanţ pe corpuri dure va duce la imprimarea acestora în stratul ductil de protecţie. Fiecare din sistemele de protecţie pasivă prezentate dă satisfacţie pentru un anumit mediu agresiv sau pentru anumite condiţii de lucru. O operaţie importantă.  aplicarea protecţiei active (catodice). Acoperirea ţevilor se poate face în ateliere specializate sau pe şantier şi poate fi cu strat subţire sau cu strat gros. plasate între tronsoanele de conductă cu potenţiale electrochimice mult diferite. clasificarea se face în funcţie de rezultatele obţinute în urma efectuării următoarelor încercări:  rezistenţa la şoc. după aşezarea pe patul de nisip din şanţ. temperatura de lucru. se realizează cu grund sau materiale sintetice polimerizabile şi constituie primul strat de protecţie pasivă. fisurile din strat compromit întreaga lucrare de acoperire. temperatura de serviciu. sunt:  rezistenţa la degradare mecanică. Tot ca protecţie pasivă se poate considera şi cea realizată prin joncţiuni electroizolante. depozitării şi efectuării probelor hidraulice. sau un strat de răşină epoxidică armat cu ţesătură din fibre de sticlă peste care se înfăşoară suprapus în două straturi banda auto adezivă din material plastic. rezistenţa la penetrare sub sarcină. Criterii care stau la baza clasificării acoperirilor protectoare ale conductelor subterane. Acoperirea cu strat subţire. Acoperirea cu strat gros are peste 100 µ m. Astfel se evită şi procesul continuu de curgere a izolaţiei sub acţiunea presiunii pe care o exercită terenul din jurul conductei. fără a se neglija prezenţa concentratorilor sau perturbatorii exteriori de coroziune. Din punctul de vedere al degradării mecanice.  condiţiile economice. Pornind de la această constatare. Pentru a face faţă acţiunii corozive puternice a silicaţilor. La conductele paralele. conducta se acoperă cu un strat suficient de gros de nisip. între straturi sau de pe izolaţia de fabrică. De asemenea. micşorând local grosimea protecţiei. Datorită curburii pe care o capătă conducta la coborârea în şanţ. care pe traseu prezintă şi tronsoane aeriene. Aceste activităţi fac parte din aşa numitele "lucrări ascunse". Pentru a preveni aceste situaţii. Din aceste motive se impune ca pe întregul flux tehnologic de acoperire trebuie să se exercite un control riguros. în special pe timp rece. produselor organice. pe durata transportului. sărurilor dizolvate. accesul la conductă. Frecvenţa maximă a degradărilor de izolaţie se constată în zonele de îmbinare realizate pe şantier şi a celor reparate ca urmare a deteriorării mecanice. Dacă se depăşeşte limita de elasticitate a materialului de protecţie. unde temperatura gazelor poate ajunge la 90 0C. Durabilitatea acoperirii groase poate fi stabilită după o perioadă mai lungă de supraveghere deoarece coroziunea sub stratul de protecţie se manifestă lent. La acestea se adaugă: 4 . distanţele dintre joncţiunile izolante trebuie să fie aceleaşi. ale căror efecte se constată după un anumit timp de la darea în exploatare a conductei. este cea de lansare a conductei. Distanţa dintre două joncţiuni izolante se stabileşte în funcţie de situaţia concretă de pe traseu. Aceasta constă în aplicarea unui strat de grund şi unul de răşină epoxidică. gudron sau mase plastice. este constituită din produse pe bază de bitum. temperatura ambiantă şi solicitarea mecanică la aplicarea acoperirii. are o grosime mai mică de 100 µ m. dispuse alăturat. Acelaşi efect distructiv îl are şi umplerea şanţului cu pământ amestecat cu pietre. proiectarea sistemului de protecţie trebuie făcută pentru fiecare caz în parte. rezistenţa la desprindere de pe suprafaţa metalică. care influenţează direct durabilitatea protecţiei. Toate porţiunile din acoperire ce prezintă defecte trebuie refăcute în mod corect. se constată degradări frecvente ale izolaţiilor conductelor de transport din apropierea staţiilor de compresoare. toate caracterizate prin rezistenţa ridicată la dezlipire şi la trecerea curentului electric. dar şi a altor structuri metalice. zona cea mai expusă coroziunii este cea din apropierea nivelului solului. se recomandă aici aplicarea protecţiei întărite. umezelii şi oxigenului. acoperirea de protecţie este puternic deformată. condiţiile de aplicare pe suprafaţa metalică.  durabilitatea conductei şi costul mentenanţei. La conductele.

aderenţa la oţel.. rezistenţa la forfecare. Materiale termoplastice Materialele termoplastice au o bună rezistenţă faţă de agenţii corozivi. rezistenţa la desprindere catodică. 5 . Folosirea lor este totuşi limitată de rezistenţa relativ mică la rupere şi de temperatura nu prea ridicată de lucru. Din aceste motive.materiale care pot lucra la temperatura Tmin < -20 0C indicată în paranteză. ele trebuind continuate până la stabilizarea parametrului urmărit. Asemenea teste sunt de lungă durată.acoperiri cu rezistenţă mecanică ridicată.  clasa HT . dar au o rezistenţă redusă la solvenţi. răşini epoxidice. poliamida etc. rezistă bine în apă.  clasa B .acoperiri cu o slabă rezistenţă mecanică. conform EN 12068: 2002 sunt următoarele:  clasa A . difuzia apei sub acţiunea curentului electric (electroosmoză). răşini fenolice etc. Dintre materialele termoplastice. rigiditatea dielectrică.  clasa C . cele mai folosite sunt: policlorura de vinil. desorbţia şi permeabilitatea. formează o grupă distinctă de materiale destinate protecţiei contra coroziunii conductelor prin acoperire. Produsele din PVC se prelucrează uşor la cald.  materiale termorigide: poliesteri. Din punctul de vedere al temperaturii maxime de lucru. Factorii cei mai importanţi care influenţează difuzia sunt presiunea şi temperatura. Difuzia acestora prin stratul protector conduce la coroziunea sub strat şi la desprinderea de pe suprafaţa metalică. prin proprietăţile lor deosebite. Materiale plastice pentru protecţia exterioară a conductelor Materialele plastice. temperatura de lucru permanent fiind indicată în paranteză.materiale rezistente la acţiunea razelor ultraviolete.materiale utilizate până la temperatura de 50 0C.  clasa 50 . Clasele de rezistenţă mecanică. La alegerea lor ca materiale de acoperire pentru combaterea coroziunii se ţine seama de:  rezistenţa la acţiunea agenţilor corozivi. temperatura de lucru a conductei. apă de mare etc. poliuretani. atât materialele cât şi tehnologiile de aplicare trebuie omologate înainte de a se trece efectiv la acoperire.materiale folosite până la temperatura de 30 0C. Materialele sintetice folosite pentru protecţie nu trebuie să permită difuzia lichidelor şi gazelor agresive din mediul înconjurător sau din mediul de lucru.materiale ce pot lucra între -20 şi -5 0C. rezistenţa la desprindere catodică. între straturi sau de pe izolaţia de fabrică.acoperiri cu rezistenţă mecanică medie. clasificarea se face pe baza rezultatelor următoarelor încercări:  rezistenţa la penetrare sub sarcină.  clasa UV . rezistenţa la desprindere de pe suprafaţa metalică. Din aceste motive. specifice tronsoanelor aeriene. rezistenţa specifică de izolare electrică. polipropilena poliamida. sunt bune izolatoare termic. tendinţa de absorbţie a apei. şi clor-cauciucul.  clasa VL . Clasificarea în funcţie de condiţiile speciale de aplicare este:  clasa L . În funcţie de temperatura maximă de lucru se stabilesc trei clase:  clasa A . Ele pot fi împărţite în două mari grupe:  materiale termoplastice: policlorura de vinil.materiale care pot lucra la temperaturi Tmax > 50 0C. polietilena de înaltă densitate. se pot îmbina prin sudare cu aer încălzit la 2200C. materialele plastice de acoperire se supun unor teste standardizate pentru a se stabili absorbţia. rezistenta la îmbătrânire termică. polietilena. Toate aceste caracteristici cerute sunt dependente de natura şi structura masei plastice. Policlorura de vinil (PVC) este un polimer termoplastic a cărui unitate structurală (monomer) este pe bază de acetilenă şi acid clorhidric.

La aplicarea clorcauciucului se în terzice utilizarea echipamentelor electrice sau prezenţa surselor de foc deschis. ceea ce o recomandă ca material de protecţie contra coroziunii. sunt folosite în principal ca straturi de acoperire pentru protejarea metalelor contra coroziunii şi uzării. Unele proprietăţi ale poliamidelor sunt următoarele:  rezistenţa la rupere la tracţiune 60 . Clorcauciucul este dizolvat de hidrocarburile aromatice fără benzen şi de esteri. apă de mare). Acestea rezistă foarte bine la toate soluţiile apoase alcaline sau acide din sol. aderent la oţel.95 g/cm3). în funcţie de material şi solicitare) şi asigură o protecţie garantată a substratului metalic. materialul metalic de acoperit se leagă la pământ. este moale şi permeabilă la oxigen. Temperatura de îmbătrânire este de 135 0C. numită şi polietilenă de înaltă densitate.  rezistenţa la compresiune 80 .92 . iar cele sub formă de pulbere. rezistenţă foarte bună la umezeală şi apă (apă dulce.  suprafaţa nu rămâne întotdeauna perfect netedă. O asemenea polietilenă nu se recomandă pentru protecţiile anticorozive.5 % la aplicarea cu pensula şi de 5 . tenace. densitate ridicată (0. Ele sunt rezistente faţă de produsele petroliere. Polietilena de înaltă presiune are o densitate scăzută. Produsele din polipropilenă se pot îmbina prin sudare. Polietilena de joasă presiune. Stratul aplicat prin extrudare este dur.35 µ m. toate acestea..0.+3 0 C pe suprafeţe sablate. pot fi amintite:  necesită un consum important de energie termică pentru întărire. iar efectele directe sunt înrăutăţirea caracteristicilor mecanice şi apariţia fisurilor (îmbătrânire). solvenţi etc. Polipropilena nu favorizează depunerea de săruri din lichidele de lucru şi nici nu permite dezvoltarea bacteriilor pe suprafaţa sa. Poliamidele. dioxid de carbon. Rezistenţa la acest tip de degradare se îmbunătăţeşte prin introducerea în masa polipropilenei a unor adaosuri cu efecte antioxidante şi stabilizatoare. Aplicarea clorcauciucului se face la temperaturi de +5 . Clor-cauciucul este folosit cu bune rezultate pentru protecţia prin acoperire a suprafeţelor expuse coroziunii. Dintre dezavantaje.20 % la pulverizare cu aer.. Acesta se caracterizează prin: aplicare uşoară.. Cu poliamide pot fi acoperite rotoarele şi carcasele pompelor centrifuge. rezistent la şocuri şi frecare. după max. deoarece punctul de în flamabilitate se află sub +210 C. Materiale termorigide Materialele plastice termorigide.4 . alte gaze. 6 . Poliamidele fac parte din categoria polimerilor termoplastici parţial cristalini. 80 N/mm2. Grosimea unui strat uscat timp de 3 ore la 23 ± 2 0 C este de 30 . 4 ore de la terminarea pregătirii. Sub acţiunea oxigenului şi razelor solare polipropilena se depolimerizează în timp.  stratul întărit este perfect aderent şi subţire (200 – 1000 µ m. este impermeabilă la gaze. 1. Polietilena este un material termoplastic obţinut prin polimerizarea etilenei la presiune înaltă sau la presiune joasă.  temperatura maximă de lucru + 130 DC. plin pulverizare electrostatică. are o greutate moleculară mare. aderenţă bună.0%. folosite în domeniul protecţiei contra coroziunii oferă o serie de avantaje cum ar fi:  materialele ce se prezintă în iţial ca lichide vâscoase pot fi aplicate prin pensulare sau pulverizare.. cu rezistenţă şi duritate relativ ridicate. de preferinţă prin suprapunere.. soluţii alcaline sau acide. 0  absorbţia de apă (7 zile la +20 C) 0.. Pe suprafeţele acoperite cu poliamide nu se pot forma cruste prin depunerea de săruri din apele dure.Polipropilena este un produs pe bază de olefine se comportă mai bine la coroziune decât PVC-ul.. Reglarea vâscozităţii se face prin adăugarea de diluant în proporţie de 3 . 100 N/mm2. degresate şi grunduite.

aceste materiale prezintă o mare rezistenţă la solicitări mecanice. cu aspect mat sau lucios. Când intervalul de timp între momentul pregătirii suprafeţei metalice pentru acoperire şi acoperirea propriu-zisă este mare. Bitumul de petrol Bitumul de petrol este un produs de culoare închisă. răşini. materiale minerale inerte sau fibre dispersate în amestecul încălzit la o temperatură apropiată de cea de fierbere. caracterizată prin lanţuri moleculare libere. constituit din uleiuri. Protecţia catodică (activă) a conductelor metalice îngropate În prezent protecţia catodică este unul din mijloacele importante de reducere a vitezei de coroziune. în special în cazul structurilor metalice de dimensiuni mari. Gudronul de cărbune Gudronul de cărbune este un derivat al gudroanelor de cocserie. fără a fi necesar ca suprafaţa să fie grunduită în prealabil. Materiale de protecţie aplicate la cald I. asigurând astfel creşterea strângerii şi etanşării pe ţeavă. bitumul este un sistem coloidal. amestecat cu uleiul nevolatil provenit tot din cărbune. parafină. dar acest fapt face ca temperatura maximă de lucru să nu depăşească 80 . nelegate. cracare etc. temperatură de înmuiere). cu un conţinut moderat în produse aromatice. Pe un asemenea grund. Poate fi folosit şi un grund sintetic cu uscare rapidă pe bază de clor-cauciuc. ceea ce conferă o aderenţă superioară şi permite aplicarea directă pe suprafaţa sablată. în mod curent. Marea majoritate a produselor termocontractibile au la bază. instalaţii portuare. care la încălzire directă se contractă. Mărirea cantităţii de asfaltene face să scadă penetraţia şi ductilitatea. precum şi la îmbătrânire în condiţii meteorologice particulare. obţinut prin oxidarea unor reziduuri cu caracter asfaltos rezultate în instalaţiile de distilare în vid. se obţine prin acoperirea în terioară a acestora cu un adeziv. Se protejează prin această metodă. Îmbunătăţirea etanşării. dar se măreşte aderenţa la oţel. polietilena de înaltă densitate reticulată prin iradiere. 90 0C. în special a tuburilor termocontractibile.. rezervoare de depozitare şi alte 7 . se aplică un grund pe bază de gudron de cărbune fără umplutură. Starea reticulată se obţine prin metode chimice sau radiochimice. gudronul de cărbune se aplică având o temperatură de 210 .. fluidizat cu un solvent. Prin distilare se extrag din gudron apă şi uleiurile volatile. Depăşirea unui anumit conţinut în parafine face să crească penetraţia şi plasticitatea şi să scadă mult aderenţa. nave. în starea reticulată. ductilitate. II. Criteriul teoretic al protecţiei catodice cere ca metalul să fie polarizat la un potenţial mai mic sau cel puţin egal cu valoarea potenţialului său de echilibru. în condiţiile date. Termocontracţia este un proces în care produsele trec din starea nereticulară. platforme de foraj. Prin mărirea conţinutului în ulei se măreşte penetraţia şi se micşorează ductilitatea. Din punct de vedere fizic. Gudronul destinat acoperirii conţine o cantitate apreciabilă de pulberi fine de cărbune. Gudronul de cărbune este indicat pentru protecţia conductelor ce transportă produse petroliere deoarece nu este dizolvat de acestea. aderenţă. brună până la negru. Modificarea cantitativă a oricărui component atrage după sine modificarea importantă a tuturor proprietăţilor (penetraţie.Materiale termocontractibile Materialele termocontractibile sunt materiale de tip polimer reticulat. construcţii cum ar fi: conducte metalice subterane. cu calităţi termoplastice. cum ar fi radiaţiile ultraviolete şi atmosfere agresive. Pe lângă proprietăţile deosebite de izolare şi etanşare.220 0C. Prin mărirea concentraţiei în răşini cresc ductilitatea şi temperatura de înmuiere. dezasfaltare. cu legături tridimensionale ale lanţurilor macromoleculare. Gudronul de cărbune are o acţiune polară mult mai puternică decât bitumul de petrol. în contact cu medii naturale. carbon. asfaltene.

aşa numita "protecţie electrică" sunt:  potenţialul de protecţie. şi pentru repartizarea uniformă a curentului pe această suprafaţă  construcţia de protejat nu trebuie să aibă configuraţie prea complicată. Metoda de protecţie constă în legarea instalaţiei de protejat la polul negativ al unei surse de curent. Primii cercetători au sugerat. Aplicarea protecţiei catodice cu sursă exterioară de curent. recomandabil este -0.  stratul conductibil care înconjoară suprafaţa să fie suficient de gros pentru a permite închiderea circuitului. şi respectiv -0. în condiţiile mediilor practice. la care coroziunea metalului devine nesemnificativă. măsurată în raport cu electrodul Cu/CuSO 4 saturat. suprafaţa metalului este izolată de mediu prin acoperiri cu straturi protectoare. electrodul de Cu/CuS04 saturat (având potenţialul 0.9 V faţă de Ag/AgCl/apa de mare.) 8 .echipamente. Pentru ca protecţia catodică să poată fi aplicată. ca potenţial de protecţie pentru oţel în sol. trebuie îndeplinite următoarele condiţii:  prezenţa în jurul suprafeţei de protejat a unui mediu conductibil: soluţie de electrolit.  densitatea de curent necesară pentru atingerea acestui potenţial . anod-suprafaţa de protejat. Problemele care le ridică realizarea protecţiei catodice cu sursă de curent externă. Metoda poate fi aplicată teoretic pentru orice metal. foarte complexe (sol sau apa de mare). Criteriul practic. acea valoare la care procesul de coroziune încetează.316 V) este recomandat şi utilizat din cauza simplicităţii şi uşurinţei realizării lui. teoretic. chiar în condiţii de şantier (Figura 1. valoarea de -0. Calcularea cu acurateţe a potenţialului de echilibru. proeminenţele şi adânciturile mari ale construcţiei complică mult sistemul de anozi necesari pentru protecţie. aplicat uzual. Potenţialul de protecţie este. sol umed. în orice mediu conductibil şi este eficientă pentru combaterea atât a coroziunii generale cât şi a celei localizate. adică potenţialul de echilibru al metalului în condiţiile date. În cazul structurilor subterane. deoarece reprezintă criteriul general acceptat şi folosit de ingineri în practică. este foarte dificilă.8 V faţă de Cu/CuS04 saturat.  caracteristicile anodului şi aspectele economice. etc. concomitent cu introducerea în acelaşi mediu a unui anod legat la polul pozitiv al sursei. admite ca potenţial de protecţie acea valoare.85 V.  acoperirile de protecţie ale suprafeţei metalice. Potenţialul de protecţie al oţelului în apa de mare şi în noroi sărat anaerobic. iar uneori fac imposibilă protejarea anumitor părţi datorită fenomenului de ecranare  pentru reducerea densităţii de curent necesară protecţiei.2. apa de mare. Măsurarea potenţialului structurii protejate este de cea mai mare importanţă. de aceea valorile folosite în practică sunt rezultatul experienţei practice în domeniu.

agitare Sol divers-oţel izolat cu bitum Densitatea de curent mA/m2 5. În practică.Figura 1. depinzând de natura mediului. spre ex. dar prost aplicat) conduce la curenţi mult mai mari. Spre exemplu.0 54-64 54-270 54-270 350. Densitatea minimă de curent pentru protecţia catodică a oţelului. astfel încât sa se evite erorile cauzate de căderea de tensiune. Electrodul de referinţă Cu/CuS04 saturat: 1—tub de plastic. aplicând densitatea de curent. 5—soluţie CuS04 saturată plus cristale de CuSO4 Potenţialul unei structuri protejate catodic se determină cel mai bine. Asemenea diferenţe pot să apară când se protejează structuri de dimensiuni mari. curentul necesar este foarte mic. chiar deasupra conductei îngropate.). nu trebuie să se presupună că în cazul unei structuri izolate. în funcţie de mediu. prin plasarea electrodului de referinţă cât mai aproape posibil de structura. 3— închidere poroasă (dop de plută. poate varia în limite foarte largi. dacă pentru protecţia unei structuri de oţel neizolate este nevoie de un curent de 3 A (presupunând o distribuţie uniformă. în cazul când este izolată-corect şi de calitate) curentul poate să scadă la 30 µ A (adică de 105 ori).4 54-161. Densitatea de curent necesară pentru atingerea potenţialului minim de protecţie este în funcţie de mediul în care se găseşte metalul. spre exemplu.2.000 0.1 27-64. 15 mA. 2—sârmă de cupru.1.1-0. 9 . Curentul necesar protecţiei unei structuri metalice îngropate. Asemenea valori nu se pot calcula şi se stabilesc experimental. Un material de acoperire de calitate slabă (sau chiar un material excelent. dacă structura a fost sau nu izolata şi de calitatea izolaţiei. În Tabelul 1.4-16. Mediu Sol uscat. curat Sol umed Sol acid Apă curată staţionară Apa de mare Soluţii acide/alcaline (in rezervoare) HCl în . Totuşi. 4—dop de cauciuc.2 Tabelul 1.1 sunt date câteva valori pentru densitatea de curent de protecţie. care permite să se atingă valoarea potenţialului dorit. pentru conducte îngropate. o poziţie de compromis este aleasă la suprafaţa solului. prin mediu. ceea ce înseamnă de 500 de ori mai mult decât 30 µ A.

Curentul care se scurge de la priza anodică în sol. a cărei viteză depinde de calitate şi de mediu. 3—punct de drenaj. rezistenţele electrice ale conductorilor de legătura (Rc. Sisteme de injecţie de curent cu redresoare pentru conducte metalice subterane În Figura 1.a) este prezentată schema de principiu a protecţiei catodice cu sursă exterioară de curent. este dată în Figura 1.3. pasive sau inerte în condiţiile date. Curentul ajuns pe conducta protejata este colectat în punctul de drenaj. protecţia catodică este unul din procedeele cele mai economice de protecţie.1. polarizând-o catodic. Rezistenţa totală a sistemului de protecţie este dată de relaţia : R=Rc+Rm+Ri+Ra unde R este rezistenţa însumată a 10 . Rezistenta totală a circuitului este alcătuită dintr-o serie de rezistenţe separate. în circuitul general de protecţie.2). de unde. costisitoare. introdusă în pământ. legate în serie. a)Schema de principiu: 1—sursa de curent continuu (redresor).3. 4— conducta. pentru a se evalua performanţele acoperirii. aplicată la o conductă îngropată. 2—conductori de legătură. în apropierea construcţiei protejate. atunci când este vorba de instalaţii şi construcţii de dimensiuni mari. Calculele arată că. Domeniile de aplicare ale protecţiei catodice cu sursă exterioară de curent nu sunt limitate. metalului conductei (Rm). din punct de vedere al posibilităţilor de protecţie pe care le oferă metoda. pot fi confecţionaţi din materiale active. este necesar să se efectueze teste periodice de rezistenţă ale izolaţiei în timpul exploatării. Rc. teoretic. Dintre materialele pasive se folosesc aliaje de fero-siliciu. aliaje plumb-stibiu (cu sau fără argint). 5—izolaţie. Lucrurile se schimbă. Figura 1. carbonul şi aluminiul (profile uzate).b. încât pot fi neglijate. este dirijat spre polul negativ al sursei de curent. evident foarte important. Ca materiale active utilizate curent servesc oţelul.3. 6—priza anodică b) Schema electrică: 1—sursa de curent continuu. Unele dintre ele au o valoare mică. Caracteristicile anodului-anozii. Detalierea diferitelor rezistenţe. utilizaţi în cazul protecţiei catodice cu sursă exterioară de curent. printr-un conductor special. tantal sau niobiu. Limitările sunt determinate doar de aspectul economic. Astfel. specială. Polul pozitiv al sursei de curent este legat de o priză anodică. iar ca materiale inerte-grafitul şi platina pe suport de titan. protecţia prin alte metode (sau chiar construcţia din alte materiale) poate reveni mai ieftin decât aplicarea protecţiei catodice. până la potenţialul de protecţie. se răspândeşte în acesta şi ajunge pe conducta protejată. În special când este vorba de instalaţii mici. Schema protecţiei catodice cu sursă exterioară de curent. izolaţiei (Ri) şi prizei anodice (Ra).Acoperirile de protecţie fac obiectul unei deteriorări gradate. mai ales când se referă la timp lung de lucru.

conductoarelor de legătură . ( V ) . jumătate din lungimea porţiunii de conductă protejată de o staţie de lungime infinită. E 0 = E p exp l1 R m . fiecare din ele influenţează potenţialului staţiei vecine şi repartizarea potenţialului se supune unei legi hiperbolice (Figura 1. Figura 1.)  Ri    unde: E0 şi Ex reprezintă diferenţa dintre potenţialul polarizat (sub curent exterior). Polarizaţia catodică la distanţa x de punctul de drenaj este dată de relaţia:  Rm   E x = E 0 exp − X ( 1. în punctul de drenaj. Ri este rezistenţa izolaţiei.2. continuă să se reducă şi mai departe. Ri este rezistenţa electrică a izolaţiei m. Schema de repartizare a potenţialului pe un sector de lungime infinită Polarizaţia catodică. Ex = Ep astfel încât se stabilesc următoarele relaţii:    Rm  . x este distanţa de la punctul de drenaj. stabilit în absenţa curentului exterior.). apropiindu-se asimptotic de valoarea zero. 11 .Rm este rezistenţa metalului conductei. dacă de-a lungul conductei se montează mai multe staţii de protecţie. în Ω m .4. b) protecţia conductei este asigurată de mai multe staţii de lungime finită. ( V ) E p = E 0 exp − l1 ( 1. pe care o atinge teoretic la în finit. în Ω conductei cu lungimea de un metru.1. Ep. scăzând de la valoarea maximă. Sistemul de protecţie catodică cu sursă exterioară de curent al conductelor îngropate în sol are două variante: a) protecţia conductei este asigurată de o singură staţie de lungime în finită în care variaţia polarizaţiei catodice de-a lungul conductei.5). E0 (în punctul de drenaj) până la valoarea minimă de protecţie. se supune unei legi exponenţiale (Figura 1. La x = l1 =L / 2. Ra este rezistenţa prizei anodice.4.)   Ri  Ri      care permit calculul lungimii porţiunii de conductă protejate de o staţie de lungime infinită pentru valori date ale E0 şi Ep . Rm este rezistenţa electrică a metalului conductei pe unitatea de lungime. respectiv la distanţa x şi potenţialul de coroziune al metalului.

Astfel pentru aceeaşi polarizaţie maximă. adică: l2>11. Atât la punerea în funcţiune.6. IS este curentul sursei de alimentare a staţiei de protecţie catodică. pentru care se calculează priza anodică. cât şi la exploatarea instalaţiilor de protecţie catodică este necesar să se măsoare. ani. prin realizarea unei protecţii catodice complexe a tuturor construcţiilor pe sectorul dat. Cu toată eficacitatea sa ridicata. Figura 1. Priza de potenţial: 12 . potenţialul conductei. Polarizaţia catodică scade de la valoarea maximă E0 (în punctul de drenaj) până la valoarea polarizaţiei minime de protecţie. execuţie din materialul cel mai durabil şi nedeficitar. are drept scop introducerea curenţilor de protecţie în sol. Acest pericol poate fi prevenit. protecţia catodică cu sursa exterioară de curent. Greutatea metalului necesară pentru priza anodică poate fi calculată cu relaţia: G=k× gi× τ × IS în care: G este greutatea metalului pentru priza anodică.Figura 1. verticală sau combinată. care să asigure lucrări minime de refacere pe durata funcţionării şi un cost minim. (A). Polarizaţia necesară în punctul de drenaj poate fi calculată cu relaţia:  Rm E 0 = E p cosh  l 2  Ri   . Ep şi începe din nou să crească până la valoarea maximă a staţiei vecine.6.5. kg. Legarea la pământ se construieşte din prize de pământ izolate. cel mai sigur. poate crea un pericol pentru instalaţiile subterane vecine. Schema de repartizare a potenţialului pe un sector de lungime finită. Prize de potenţial. montare simplă. dimensiuni reduse. periodic. ( V )   ( 1.5). datorită apariţiei de curenţi vagabonzi care determină intensificarea coroziunii acestor instalaţii.) Priza anodică de pământ.) la distanţe de maxim 500 m una de alta. În acest scop se montează pe conducta prize de potenţial (Figura 1. τ este timpul de funcţionare. aşezate în trei poziţii principale: orizontală.3. g i este greutatea medie a metalului care se consumă la trecerea unui curent de 1A timp de un an. k este un coeficient de siguranţa ( ≈ 1. lungimea porţiunii de conductă protejată de o staţie de lungime finită este mai mare decât în cazul staţiei de lungime infinită. kg. Ea trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: rezistenţa minimă la trecerea curentului.

magneziul utilizat pentru anozi de sacrificiu este aliat cu 6% Al şi 3% Zn. faţă de magneziu şi zinc (un potenţial destul de negativ şi un echivalent electrochimic mai mic). cum ar fi apa de mare. În majoritatea structurilor care se protejează. a mediului este mai mare. Acest inconvenient poate fi depăşit prin alierea aluminiului cu mici cantităţi de alte metale sau prin adăugarea de mici cantităţi de săruri metalice potrivite. dar unii dintre cei mai importanţi sunt formarea şi prezenţa filmelor pasive pe suprafaţa metalului. în care metalul mai electronegativ devine anod şi se dizolva motiv pentru care procedeul este numit şi cu "anozi de sacrificiu". în special în cazul mediilor având conductibilitatea electrică scăzută. Cele două metale scurtcircuitate formează un element galvanic. În acest caz curentul galvanic este cu atât mai mic cu cât rezistenţa. Spre exemplu. Pentru aceasta se recomandă un amestec format din 25% gips. Asigurarea polarizării instalaţiei de protejat până la un potenţial suficient de negativ Polarizaţia anodului protector este determinată de mulţi factori. până la 4000 Ωcm. distanţa este de numai 30 m. În condiţiile în care suprafaţa de protejat este bine acoperită cu o izolaţie corespunzătoare (straturi de hârtie cu bitum). Zincul are potenţialul faţă de oţel în jur de -0. Aluminiul ar avea teoretic avantaje pentru utilizare ca material pentru anozi protectori. Drept material de umplutură în jurul anozilor se utilizează un amestec format din 20% bentonită. însă tendinţa pronunţată spre pasivăre a aluminiului limitează domeniul de aplicabilitate. cum este solul. valoare suficient de negativă pentru a asigura protecţia catodică a oţelului în medii cu rezistenţa nu prea mare. În general. R. datorită potenţialului său mai electronegativ. Când acest lucru nu este posibil modificarea potenţialului de coroziune al sistemului bimetalic se poate realiza şi pe alte căi. soluţiei de electrolit. care înconjoară anodul într-un strat de câţiva centimetrii. 25% sulfat de sodiu şi 50% argilă. Efectele negative ale prezenţei fierului în zinc pot fi anulate parţial prin adaosuri de Al.25 V în condiţii de utilizare. Şi sau Cd. 2—conductor izolat. este necesar ca mediul adiacent anodului să fie prelucrat pentru mărirea conductibilităţii şi evitarea pasivării zincului.1—capac de fontă. Ca şi la Zn. Magneziul. prin corectarea compoziţiei mediului adiacent anodului (folosirea materialelor de umplutură) se modifică şi curba de polarizare a acestuia şi implicit. În cazul unei conducte neizolate. în prezenţa cărora viteza de coroziune a zincului nu este prea mare. în timp ce metalul protejat devine catod. În special conţinutul în fier este principalul responsabil pentru distrugerea prematură a anozilor. ceea ce va reduce protecţia oferită de anod. Eficienţa protecţiei cât şi durata de funcţionare a anozilor de Zn depind de puritatea zincului folosit. O curbă de polarizare anodică a aliajului destinat folosirii ca anod protector în condiţiile de mediu cât mai apropiate de cele de lucru va da o măsură directă şi imediată a polarizaţiei acestuia. 3—bitum Protecţia catodică cu anozi reactivi metalici Protecţia catodică cu anozi protectori constă în conectarea electrică la construcţia de protejat a unui anumit număr de anozi (blocuri sau plăci de metal) cu un potenţial mai electronegativ decât metalul construcţiei. poate exista o rezistenţă electrică importantă între anodul şi catodul cuplului galvanic. Se pare 13 . Anozii protectori pentru protecţia oţelului sunt confecţionaţi în prezent din trei metale: zinc. Realizarea protecţiei catodice cu anozi protectori ridică următoarele probleme: Alegerea materialului anodic Prin alegerea adecvată a materialului anozilor protectori se realizează de cele mai multe ori şi polarizarea suficientă a metalului de protejat. un anod de magneziu poate proteja o conductă îngropată în sol pe o distanţă de 8 km. În cazul folosirii zincului în sol. pe el desfăşurându-se preponderent reacţia catodică de coroziune . potenţialul sistemului(reducerea polarizaţiei anodului are ca efect deplasarea potenţialului spre valori mai negative). magneziu şi aluminiu. asigură protecţia oţelului chiar şi în soluri cu rezistivitate mare. 75% gips şi 5% sulfat de sodiu. se impun limite severe pentru conţinutul în fier.

este avantajoasă în cazul protecţiei interioare a rezervoarelor pentru apă potabilă. Sărurile de aluminiu ce rezultă prin dizolvarea sa anodică nu sunt toxice. Folosirea aluminiului ca material pentru anozi protectori. cum ar fi zinc şi ridiu sau zinc şi mercur. Mai mult. precipită hidroxidul de aluminiu care favorizează procesul de limpezire al apei.ca cea mai buna activare se obţine prin alierea aluminiului cu două sau mai multe elemente activatoare. 14 . dat fiind valoarea pH-ului în acest caz.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful