c c c

-p;


c


 
cc



c


c

 c
c
c  c

c
c

c
c
M

 
M 
 


c

c
 {

c 
c  cc  cc
cc


c


 
cc



c


c

 c
c
c  c

M 



c

Misiunea creştină este trimiterea în lume a Bisericii în vederea universalizării

Evangheliei şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, avînd ca temei şi punct
de plecare comuniunea Sfintei Treimi, în mişcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul
Sfânt, şi către întreaga lume. Astfel misiunea devine ³Ê
Ê
la trimiterea Fiului1, şi
a Duhului Sfânt2 în lume care revelează viaţa de comuniune a lui Dumnezeu pentru a
face părtaşi la ea. Această trimitere a căpătat caracter permanentizat prin trimiterea
Apostolilor3 lucru care face ca misiunea să fie arătată ca făcând parte din planul lui
Dumnezeu de mântuire a lumii. Aşadar înţelegem din acestea că vocaţia misionară a
Bisericii ţine de caracterul apostolic fără de care ea nu se poate identifica, având
trimitere mesianică. Fiind act al voinţei şi lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, misiunea
creştină uneşte lucrarea lui Dumnezeu cu cea a omului, după măsura proprie fiecăruia.

Realizarea Misiunii Bisericii, lucrarea de care se foloseşte Dumnezeu pentru a-i

chema şi conduce pe oameni la mântuirea şi desăvârşirea în Hristos, are o triplă
actualizare: liturgic-sacramentală, mistic-ascetică, şi 


 x.


c
cc

Biserica lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, are

misiunea de a descoperi lumii de azi pe Hristos Cel viu, să propovăduiască Evanghelia
ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc

c 
cccc

c 
ccc

c ccc

ccc c c!cc" #
c $c cc{ %
 c
#c c  &c 
'c(%c)
 c
{#*+
ccc,c
c
c
 {

c 
c  cc  cc
cc

Sa, care -Ê 
 

   Ê
  
  

ARomani 1,
16).

Lumea de azi este asemănătoare celei de la Întruparea Mântuitorului, şi astăzi ca

şi atunci, simte nevoia unei intrvenţii salvatoare; este lumea afectată de consecinţele
nefaste ale căderii în păcatul neascultării, exprimate prin îndepărtarea omului de
comuniunea cu Dumnezeu, cu el însuşi, de semeni, şi chiar de natură. Mai mult decât
atât, lupta omului împotriva tuturor prin stăpânirea diavolului asupra lumii fac această
lume plină de contradicţii, războaie, dezbinări, conflicte de tot felul.

La antipod se află Biserica. Ea este comuniune cu Dumnezeu, cu semenii, este

armonie, unitate şi pace, şi vine să vindece tocmai aceste neajunsuri ale lumi
menţionate mai sus, care asemenea ruginei o distruge din interiorul ei.

Activând într-o societate pluralistă, aflată într-un proces de secularizare

accelerată, în care omul se rupe din comuniune şi încearcă de unul singur să rezolve
probleme cu mijloace create de el, rezolvări care nu-l satisfac ci îi creează altele cel
puţin la fel de greu de rezolvat, Bisericii îi revine datoria de a se implica în rezolvarea
tuturor problemelor lumii: problema ecologică, a păcii, SIDA, droguri, nedreptăţii
sociale, alcoolismul, şi a tuturor plăgilor care macină societatea, şi pe om în special,
activând conform învăţăturii revelate de Dumnezeu, cu ajutorul Harului prezent în
Biserică.

Cum învăţătura revelată este complexă, nu putem vorbi de o singură misiune a

Bisericii ci de mai multe, printre care şi cea 


 
.

Discuţiile despre această misiune a Bisericii, în special a BOR, au devenit din ce

în ce mai nuanţate, fiind dublate de o mişcare care tinde să se generalizeze, şi vorbesc
aici de dezvoltarea locală a unor centre de asistenţă socială şi filantropică, mai ales pe
lângă anumite parohii şi mânăstiri, iar o situaţie la zi de la Centrul Eparhial, oricare ar fi
el, ar scoate la iveală numeroase astfel de acţiuni care au devenit din ce în ce mai bine
organizate. Este bine ştiut faptul că aceste centre social-filantropice s-au axat pe acele
servicii care erau necesare credincioşilor din anumite zone, după modelul dat de
creştinii Bisericii Primare, iar mai apoi, într-o formă mai nunanţată, de Părinţii

c
c
 {

c 
c  cc  cc
cc

Capadocieni, însă a lipsit o comunicare eficientă între ele, astfel că a apărut necesitatea
coordonării lor la un nivel superior, pentru o acţiune mai coerentă în rândul societăţii tot
mai bolnave, lovită de tot mai multe probleme5.

× c


Filantropia, sau iubirea de oameni îşi are temeiul în Dumnezeu,
 
 
A1 Ioan x, 16), arătată prin crearea omului  ÊÊ
  AFac. 2,17), pronie,
şi în mod deosebit prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu în vederea mântuirii omului AIoan
3,16), a Cărui Jertfă pe Cruce duce filantropia la cea mai înaltă treaptă.

Numeroasele minuni săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, ca manifestări

imediate ale filantropiei Aprefacerea apei în vin, săturarea mulţimilor, vindecări), au avut
ca sursă şi punct de plecare 3
ca expresie a iubirii

Având model pe Mântuitorul Hristos, perioada apostolică a Bisericii a cunoscut

punerea în lucrare a învăţăturilor şi exemplului Lui, forme ale de filantropie din acea
vreme fiind păstrată până astăzi:

 folosirea în comun a tuturor bunurilor

 ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor şi bolnavilor
 ajutorarea prin colecte ale bisericilor aflate în lipsuri
 agapele
 slujirea Asprijin atât material cât şi spiritual)

Cu excepţia folosirii bunurilor în comun, aceste acte de filantropie se păstrează până

astăzi7.

O altă etapă importantă este reprezentată de instituţiile de asistenţă socială create

de Biserică prin Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Rolul lor a fost decisiv în
organizarea unor instituţii care au destinate îngrijirii anumitor categorii:

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
-
c 
#cå


 

  


 




 



 



c
#cc
,
c+
#cc c c+
cc".& #c%
c/c #&
cc c%c
  c0
c1 % 2'c0
c3 #c 
c

c.c4556c+cccc
c
c
 {

c 
c  cc  cc
cc

 Orfelinatele A
 



 Azilele pentru văduve A 


 Casele de adăpost pentru fecioare AÊ
 

 Leagănele de copii mici părăsiţi sau găsiţi A



 Casele de primire a străinilor A
 

 Azilurile pentru săraci AÊ


 Spitalele A 

 Azilele de bătrâni A 
 


Aruncând o privire celor de mai sus, cu uşurinţă se pot observa că instituţiile create
au cunoscut o dezvoltare atât de mare, încât cu greu ne putem închipui cum ar arăta
societatea de azi fără ele, şi vorbesc aici în primul rând de spitale, fără a pierde din
vederei orfelinatele şi azilele de bătrâni, sunt orientate către acele categorii de semeni
către care chiar Mântuitorul Hristos atrage atenţia în predicile Sale.

La români, activitatea filantropică s-a desfăşurat ca o consecinţă firească a punerii în

practică de către credincioşi a învăţăturii Mântuitorului. Deşi în cazul nostru nu există
dovezi istorice din perioada veche a Bisericii, cu certitudine activitatea filantropică s-a
desfăşurat în formele cunoscute în epoca apostolică. Acest informaţii încep să apară
odată cu crearea statelor române ale Moldovei şi Ţării Româneşti şi a mitropoliilor
acestora. S-au remarcat în această activitate numeroşi ierarhi AMelchisedec al
Romanului, Anastasie Crimca, Ioanichie al Romanului, Veniamin Costache, Calinic al
Râmnicului, etc.), preoţi, călugări sau simpli credincioşi.

Informaţii sigure avem din secolul XVI dintr-o însemnare datată 8 martie 1536 pe un
Minei în care aflăm că atunci a ars Mânăstirea Putna, împreună cu bolniţa din jurul ei.
Datele apar tot mai frecvent în documente în care atestă existenţa bolniţelor
mânăstireşti ADragomirna, Hurezi, Colţea). Tot pe lângă mânăstiri au luat fiinţă după
1700 şi primele spitale moderne AColţea, Pantelimon, Sf. Spiridon-Iaşi, Precista Mare ±
Roman, Tg. Neamţ). De asemenea există date despre biserica şi azilul ridicat de
Domniţa Bălaşa destinat fetelor orfane şi sărace în 1751, iar fondurile bisericeşti ³cuitia
milelor´ vor susţine începând cu 1775 un orfelinat înfiinţat de Alexadru Ipsilanti.

-c
c
 {

c 
c  cc  cc
cc

Aşezămintele filantropice îşi sporesc numărul în secolul XIX, însă secularizarea

averilor mânăstireşti de către Alexandru Ioan Cuza a diminuat posibilităţile materiale
destinatei operei caritative.

Secolul XX este marcat de începerea activităţii a diferitelor societăţi şi fundaţii

caritative laice care se înmulţesc în acest secol. Cu toate acestea, noi societăţi şi
fundaţii filantropice bisericeşti se remarcă, între care amintim:

º
c 
 
c   c 


c  
c 
c  
care
înfiinţează la Mânăstirea Bistriţa din Vâlcea un 
  
 
  Ê 

Ê

Ê

  
 º
c
 c c

c×
, º
c cc
c 
 c

Perioada communistă a făcut ca activitatea filantropică să fie masiv redusă fie prin
preluarea de către stat sau chiar desfiinţarea aşezămintelor, societăţilor şi fundaţiilor
filantropice bisericeşti. Însă anul 1989 a însemnat recăpătarea libertăţii Bisericii
Ortodoxe Române de a-şi desfăşura misiunea social-filantropică în lume. Posibilităţile
materiale reduse împiedică totuşi realizarea tuturor proiectelor propuse, sau împlinirea a
ceea ce se aşteaptă de la ea. Istoria celor 20 de ani zbuciumaţi de la căderea regimului
comunist în România a atras atenţia asupra faptului că în actul social-filantropic,
calitatea primează, deşi cantitatea este o cerinţă încă actuală.

!
c

 c
c
c  c

În ultimele decenii, asistenţa socială a devenit tot mai pregnant ştiinţifică prin modul
de abordare şi multiplicarea formelor instituţionalizate specializate. Acest fapt a dus la
înfiinţarea în cadrul mai multor facultăţi de teologie a specializării Teologie ± Asistenţă
Socială, care urmăreşte nu doar specializarea profesională, ci şi imprimarea dragostei
faţă de Dumnezeu şi faţă de om, iar viitorii asistenţi sociali să privească activitatea lor
nu ca pe o simplă meserie, ci ca pe misiune divină de îndeplinit, iar folosul de pe urma
acestora îl vor avea atât Biserica în activitatea sa, cât şi instituţiile statului.

c
c
 {

c 
c  cc  cc
cc

Pornind de la cele de mai sus, se deschide necesitatea discuţiei, şi punerii în lumină

a 2 aspecte, şi anume ë  Ê

 a asistentului social, ca instrument al filantropiei
sociale creştine, şi    Ê 

 Evidenţele vor fi mai clare dacă vom duce
discuţia la nivelul parohiei, care, conform realităţii ortodoxe, este cea mai mică unitate a
vieţii bisericeşti8. Pornind de la acest nivel, este evident că misiunea social-filantropică a
Bisericii nu poate fi separată de pastoraţie, după modelul 

 
   
 !
Ê ë  Ê 


AIoan 10, 11), şi-şi dă viaţa nu din impunere exterioară, ci din
propria Sa voinţă9. Astăzi nu mai este necesar ca cineva să-şi pună viaţa la modul
propriu, ci jertfa ce se aşteaptă de la noi este mai degrabă la nivelul slujirii aproapelui, al
grijii în special pentru cel aflat în nevoie, lipsit, bolnav.

 
ë  " ALuca 9, 13). Este porunca dată de Iisus Hristos ucenicilor
Săi după ce, El Însuşi a hrănit spiritual mulţimile de oameni cu hrana Evangheliei Vieţii
şi a vindecat bolnavii aduşi la El A Ioan 6, 1-13). Minunea înmulţirii pâinii şi a peştilor, a
devenit astfel o icoană a legăturii dintre viaţa spirituală şi activitatea filantropică.

Exemplul celor două surori Marta şi Maria Acf. Luca 10, 38-x2) ² una simbol al
ospitalităţii şi alta simbol al spiritualităţii ² ne arată complementaritatea dintre social şi
spiritual Totuşi, Hristos-Domnul nu acceptă ca socialul să se substituie spiritualului, ci
trebuie ca dimensiunea spirituală a vieţii să fie baza activităţii noastre scial-filantropice:
#$
 $
  %
&  Ê 
 
  
 
 

 
 '  $
 
Ê
       
 
   ë 
 
   ALuca 10, x1-x2). Cele două
aspecte ale implicării creştinului, în lucrarea filantropică şi creşterea în viaţa spirituală,
al consolidării comuniunii cu Dumnezeu, nu pot fi despărţite, ci chiar se contopesc. Nu
poţi aduce jertfă lui Dumnezeu, fără să fii împăcat cu fratele tău: nu poţi spune că-L
iubeşti pe Hristos, dacă fratele tău îţi este indiferent: #(  

   
 %   




% %Ê   

 AMatei 5, 2x).

Hristos Cel tainic prezent în Sfânta Euharistie pe masa Sfântului Altar nu poate fi
despărţit de prezenţa smerită a lui Hristos în ÄTaina Fratelui´, aşa cum ne arată Sfântul
Ioan Gură de Aur în predicile sale şi mai ales Sfântul Vasile cel Mare în lucrarea sa
ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc

c 
c 7 c  c c3$ &$ c cc  

  !"
! #!$ 
$!$c(%c   c8#ccc5c
5
ccc c c!c%&!ccc
,c
c
 {

c 
c  cc  cc
cc

filantropică numită apoi Vasiliada despre care se ştie doar că a existat. Nu s-au făcut
descrieri ale programului, ci s-a căutat grija în mod practic faţă de cei care aveau
nevoie, şi aceasta dintr-o raţiune religioasă. Încă din zorii creştinismului, grija pentru
persoana umană se vede din atenţia lui Hristos faţă de cei aflaţi în nevoie, pe care îi
însoţeşte şi îi asistă nu numai în nevoile lor fiziologice şi sociale, ci, mai degrabă, în
rezolvarea problemelor spirituale.

Poate cel mai bun exemplu este faptul că după instituirea Tainei Euharistiei, primul
gest pe care-l face Mântuitorul Hristos este cel al spălării picioarelor ucenicilor Lui.

Deşi exemplele oferirte sunt puţine, putem spune totuşi că vocaţia pentru filantropie
se naşte dintr-o vieţuire hristocentrică, dintr-o vieţuire autentic creştină. Împărtăşirea cu
Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, trebuie să ne facă sensibili la
suferinţele semenilor noştri pentru care Mântuitorul a murit şi a înviat ca ei să cunoască
iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi să se mântuiască.

Hrăniţi cu prezenţa lui Hristos-Cuvântul, din cuvintele Sfintei Scripturi şi din Sfintele
Taine ale Bisericii, Sfinţii Părinţi au dezvoltat o pastoraţie bazată pe prezenţa tainică a
lui Hristos în aproapele nostru care are nevoie de ajutorul şi iubirea noastră AMatei cap.
25). #)
    *
Ê
 Ê
+ ² spune Sfântul Ioan Gură de Aur ² (
Ê
     
 , (   
 %  
 Ê
        Acare
acoperă Sfântul Potir ), %  Ê  
 -

 
 

   
  
   Ê '
#. 
Ê
$  %Ê
 


  Ê
  ë .
 Ê '#$ 
ë  
   $        - 
       
    
 $ $  "  (%Ê
  ë
   
'

    
 Ê

 

/0

Opera socială derivă din Evanghelia iubirii lui Hristos, de aceea implicarea Bisericii
în asistenţa socială este o vocaţie spirituală, dar, în acelaşi timp, este şi o necesitate
practică, fiind orientată spre trei dimensiuni religioase cu privire la 
"c# c 
c
 
. Acestea sunt cele trei dimensiuni care afectează fiinţa umană şi care ar trebui
să problematizeze pe celelalte fiinţe umane, la care se pot adăuga bunăstarea pentru
cei care o au şi care nu o caută şi pentru cei care nu o au şi o caută.
ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc

c8c 
c3#c%c9#cc1c-cc c
c
c
 {

c 
c  cc  cc
cc

Deşi ca scop suprem Biserica îşi propune eradicarea acestora trei, totuşi scopul
imediat este de a ridica pe cel căzut aşa cum a făcut Samarineanul, şi de a-l repune în
locul lui de membru funcţional şi activ al Bisericii. Necesitatea operei caritabile va
rămâne permanentă, aşa cum lupta pentru biruirea patimilor sufleteşti este o luptă care
va lua sfârşit la sfârşitul veacurilor.

Filantropia socială nu a fost o vocaţie publică, ci una tainică, de care Biserica nu s-a
folosit pentru a pretinde merite. Mântuitorul nu ne cere să trâmbiţăm acest lucru, ci ne
cere să trâmbiţăm cuvântul lui Dumnezeu, căci spune:   ë Ê

ë

ë
 
 ë   Ê
 %  
    ë
    Ê

 ë
 ë
. Atunci când
vorbeşte despre într-ajutorare, filantropie sau asistenţă socială, Hristos recomandă 
             
 Ê, iar Biserica primului mileniu a făcut-o
întocmai.

 $

c

Aşadar vocaţia Bisericii de autor al actelor filantropice se manifestă prin membrii săi
atât mireni cât şi clerici. Însă pentru ca misiunea social-filantropică să se desfăşoare în
modul cel mai autentic, este necesară o permanentă grijă de a păstra legătura cu
Hristos prin Sfintele Taine, dar mai ales o permanentă curăţire prin Pocăinţă.

De asemenea, orientarea manifestării filantropice a Bisericii trebuie să fie în primul

rând către membrii săi la fel ca în familie. Nu vorbesc de o prioritizare în sensul de
excludere, ci de o prioritizare care reclamă recuperarea pentru Hristos a celor care sunt
departe de El. ABiserica a readus în aceeaşi familie odată cu naşterea ei pe oameni,
adunându-I în acelaşi Trup, înviind legătura dintre ei, pierdută după căderea în păcat).

Implicarea în misiunea social-filantropică a Bisericii nu este rezervată doar clericilor,

ci şi credincioşilor, care capătă vocaţie de filantropi prin apartenenţa la Biserică - Trupul
lui Hristos ca mădulare vii, funcţionale.

Istoria operei filantropice a Bisericii Creştine demonstrează o permanentă

preocupare faţă de binele aproapelui nu doar sub aspectul material, ci şi sub cel

5c
c
 {

c 
c  cc  cc
cc

spiritual, activitatea social-filantropică a Bisericii este lucrată plenar, adresându-se

omului - fiinţă dihotomică.

Sfinţii Apostoli, iar mai apoi Sfinţii Părinţi au oferit suficiente modele de manifestare
filantropică, însă trebuie să remarcăm şi să preluăm gândirea ce a stat la baza
realizărilor lor, şi anume faptul că trebuie ca manifestările caritabile să fie o expresie a
vieţuirii noastre ca păzitori şi lucrători ai poruncii  %
dată de Hristos.c

c
c
 {

c 
c  cc  cc
cc

Ú 
 


Ë
 %
c  c 
 ± Parohia-Hristos în mijlocul nostru - G   

1002

M c M  c  c !  c  ± Misiune, Parohie, Pastoraţie ± Coordonate pentru o

strategie misionară - G3 
 
&4, Ê 1001

mmm - Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă - G
 
5

1006

M c

c&


± Biserica în societate - G3% 
 
 .

 
 1007

M c ' c  c Ë  % c  ± Misiunea Creştină ca activitate permanentă şi

practică a Bisericii - G   
1007

Ë  c



Nr. 1-3, Anul 1991

c
c