Capitolul 1 INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI Obiective: prezentarea apari ia şi evolu iei no iunii de economie familiarizarea cu problematica conceptului de economie

formarea unor cunoştin e de bază referitoare la economia de pia ă No iuni cheie: economie, microeconomie, macroeconomie, produc ie, pre Economia este ştiin a creării şi administrării avu iei. Ce a însemnat însă avu ia de-a lungul timpului ? - pentru mercantilişti avu ia se defineşte prin cantitatea de metale pre ioase pe care o de ine o ară, iar sfera de formare o reprezintă mărfurilor). - pentru fiziocra i avu ia se formează numai în sfera produc iei agricole, în condi iile existen ei unei ordini sociale naturale, iar schimbul nu poate fi creator de bogă ii. - pentru clasici - (Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say) - avu ia se creează în cadrul procesului productiv, indiferent de forma acestuia, prin muncă. Ca atare, bogă ia na ională depinde de productivitatea muncii iar aceasta este determinată la rândul ei de diviziunea muncii. Pentru ca diviziunea muncii şi respectiv productivitatea să genereze bogă ie, desfăşurarea activită ii economice trebuie să fie eliberată de orice constrângeri legate de dreptul de a face comer în ară şi peste hotare, de alegere a profesiunii, de a desfăşura acel tip de activitate economică din care se poate ob ine maximum de profit. - pentru neoclasici, economia înseamnă ştiin a schimbului comercial Ei consideră că un bun nu are valoare in sine, ci capătă valoare ca rezultat al schimbului. - în teoria economică modernă economia este definită, la modul general, drept ştiin a alegerilor eficace. In particular, pornind de la trăsătura comună men ionată anterior, s-au dezvoltat o serie de defini ii concurente ale acesteia: 1. Economia este studiul alocării bunurilor materiale pentru satisfacerea nevoilor materiale. 2. Economia reprezintă studiul alocării resurselor insuficiente pentru satisfacerea unor cereri concurente. comer ul (circula ia

3. Economia este ştiin a socială care se ocupă de căile prin care oamenii şi societă ile caută să-şi satisfacă nevoile materiale şi dorin ele. 4. Economia este ştiin a care studiază comportamentul uman ca o rela ie între scopuri şi resurse rare care au utilizări alternative. Ea este deci o ştiin ă comportamentală, a modului în care oamenii fac op iuni. 5. Economia este studiul asigurării nevoilor fizice ale omului. 6. Economia este studiul modului în care oamenii şi institu iile iau decizii cu privire la produc ie şi consum şi a modului în care se confruntă cu problema rarită ii. 7. Ştiin a economică este mai degrabă o metodă decât o doctrină, un aparat al min ii, o tehnică de gândire care îl ajută pe posesorul ei să tragă concluzii corecte. Forme de organizare ale economiei a. economia autarhică / închisă - în care ce să se producă, cum să se producă şi pentru cine să se producă este în întregime rezultatul deciziei producătorului, deoarece el îşi dimensionează produc ia în func ie de nevoile pe care trebuie să şi le satisfacă şi de resursele de care dispune, urmărind drept singur scop satisfacerea cât mai deplină a trebuin elor sale şi a gospodăriei (familiei) proprii, produce. b. economia de schimb - în care, în func ie de polul de decizie, răspunsul la cele trei întrebări este dat de către: - stat - în cadrul economiei centralizate, de comandă sau planificată; - pia ă - in cadrul economiei libere de pia ă - pia ă şi stat - în cadrul economiei mixte 1.3. Economia de pia ă - trăsături definitorii Economia de pia ă se defineşte, în general, ca o economie a cărei func ionare se realizează prin mecanismele pie ei libere, bazată pe proprietatea privată, fără existen a unor ac iuni restrictive ale statului în domeniul produc iei, reparti iei, schimbului şi consumului, pre urilor şi circula iei monetare. Economia liberă de pia ă reprezintă acel mod de organizare a economiei în cadrul căruia alocarea resurselor limitate de care dispune societatea, dar şi în calitate de unic consumator a ceea ce

distribu ia veniturilor ob inute în timpul activită ii economice se face numai prin pia ă, fără ca alte for e, din interior sau din afara sistemului economic să intervină. Se consideră că cererea şi oferta sunt determinantele alocării resurselor, iar pre ul este instrumentul cu ajutorul căruia are loc acest proces. Condi ia de existen ă a economiei libere de pia ă este existen a proprietă ii private, alături de libertatea de ac iune şi libera ini iativă a agen ilor economici, care îşi desfăşoară activitatea în condi iile liberei concuren e şi a aplicării politicii economice a “laissez-faire”-ului. Economia mixtă - la baza ei se află combina iile, în diferite forme şi propor ii ale proprietă ii private cu proprietatea publică. Libera ini iativă a agen ilor economici se manifestă în condi iile existen ei unei varietă i a formelor de interven ie ale statului, menite a face fa ă instabilită ii macroeconomice şi imperfec iunilor pie ei determinate de func ionarea liberă a acesteia. Economia mixtă îmbină deci trăsăturile economiei de pia a (cu cele ale economiei de comandă în diferite propor ii, înlocuind politica "laissez-faire"ului proprie economiei libere de pia ă cu cea a interven iei limitate a puterii publice exercitată de către stat prin intermediul dispozi iilor organizatorice şi a stimulentelor fiscale şi cea a puterii particulare exercitată"prin intermediul orientării invizibile de către mecanismul pie ei.’’ În cadrul economiei mixte, interven ia, categoric limitată a statului, şi

exercitată în mod diferit de la o ară la alta, are loc în scopuri bine definite şi pe segmente bine determinate, dintre care enumerăm: a) asigurarea eficien ei in desfăşurarea activită ii economice printr-o serie de măsuri vizând în special :- crearea cadrului legislativ şi institu ional necesar desfăşurării neîngrădite a concuren ei, şi respectiv în oprirea procesului de formare a monopolurilor, proces cu efecte negative asupra formării pre ului de pia ă, a satisfacerii nevoilor consumatorului şi implicit asupra alocării resurselor limitate, in func ie de interesul propriu monopolului şi nu al societă ii, - supravegherea efectelor pozitive sau negative ale externalită ilor Teoria economică denumeşte diferen a dintre costurile sau avantajele economice, înregistrate la nivel de agent economic, şi costurile sau avantajele

sociale, manifestate în plan social, drept externalită i. Externalită ile se manifestă prin inexisten a pe pia a concuren ială a unor bunuri sau servicii dorite de consumatori. Altfel spus, externalită ile se produc de câte ori ac iunile unui agent economic influen ează mediul în care ac ionează alt agent economic fără a afecta sistemul de pre uri. Externalită ile pot fi pozitive sau negative. Cele pozitive se definesc prin ac iunea unui agent economic ale cărui efecte se extind sub forma generării de avantaje asupra altor agen i economici sau societă ii, în timp ce externalită ile negative reprezintă ac iunea unui agent economic ale cărui efecte se extind sub forma generării de cheltuieli suplimentare altor agen i economici sau societă ii. Apari ia externalită ilor corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientă a resurselor. Pentru corectarea acestei deficien e a pie ei se pot utiliza cel pu in următoarele modalită i: - sistemul impozitelor şi al subven iilor; - sistemul pie elor inexistente; problema activită ilor care produc externalită i este că rezultatul dublu al acestora- bunul economic şi externalitatea - nu îşi găsesc spa iu de comercializare decât par ial, adică pentru bunul economic, - sistemul drepturilor de proprietate. Evitarea externalită ilor în acest caz porneşte de la premisa că dacă o firmă generează externalită i şi afectează activitatea alteia, atunci cele două firme ar trebui să devină un singur agent economic care să urmărească de inerea profitului global maxim. - producerea şi administrarea bunurilor şi a serviciilor publice; - formarea veniturilor statului, respectiv administrarea acestuia; - contracararea efectelor pe care economia liberă de pia ă le are asupra gradului de ocupare a for ei de muncă. - în men inerea unor pie e stabile - unele pie e, cum ar fi cea a cerealelor, a materiilor prime minerale, a petrolului etc., sunt supuse unor puternice fluctua ii generate de factori de mediu, cu efecte sensibile asupra pre ului produselor respective dar şi a veniturilor ob inute de către agen ii economici care ac ionează pe aceste pie e. - asigurarea echită ii în redistribuirea veniturilor între membrii societă ii. Pia a nu poate realiza în toate situa iile o distribu ie corectă din punct de vedere social a resurselor şi veniturilor, inegalitatea acestora fiind generată în mare măsură de de eficientă a cheltuielilor

accesul inegal la resurse şi tehnologii, de aceea statul trebuie să intervină, în scopul corijării efectelor imperfec iunilor pie ei prin aplicarea unui sistem corespunzător de impozite şi taxe dar şi prin pârghii de natură extra-economică. Microeconomia, definită ca studiul unită ilor economice individuale şi al interac iunilor acestora, incluzând teoria consumatorului, a producătorului şi pie ele în care sunt implica i aceştia, este adesea pusă în opozi ie cu macroeconomia, care se ocupă de studiul agregatelor economice la nivel de ramură sau economie na ională. Macroeconomia reprezintă acea componentă a ştiin ei economice care se ocupă cu studiul comportamentului economic la macro-scară. Ea are drept obiect de cercetare ansamblul problemelor legate de venituri, cerere şi ofertă, şomaj, infla ie, pre uri şi schimburi comerciale interna ionale.

Capitolul 2 TREBUIN E ŞI RESURSE Introducerea în problematica trebuin elor şi resurselor Prezentarea principalilor factori de produc ie Sublinierea importan ei capitalului ca factor de produc ie No iuni cheie: trebuin e, resurse, factori de produc ie, productivitate 2.1. Trebuin ele economice În sens general, trebuin ele reprezintă cerin e obiective ale existen ei şi dezvoltării umane. Acoperirea lor generază rela ii de tip social-economic ce îşi găsesc reprezentarea în modul de organizare economică şi societală. Studiul trebuin elor a intrat în sfera de preocupare a filosofilor, sociologilor şi psihologilor Ei au demonstrat că trebuin ele individuale sunt de două tipuri: naturale, sau înnăscute (moştenite genetic)- în marea lor majoritate legate de capacitatea de supravie uire a individului; dobândite (însuşite) ca urmare a influen ei exercitate de schimbările societal - economice asupra fiecărei genera ii; Obiective:

Trebuin e de autorealizare Trebuin e de stimă şi statut Trebuin e de afiliere

Trebuin e de securitate Trebuin e primare
Fig.2.1. Piramida lui MASLOW Maslow consideră că indivizii îşi satisfac trebuin ele în func ie de nivelul de ierarhizare propriu, dar că orice individ ra ional va trece la satisfacerea unui nivel superior al trebuin elor numai după ce în prealabil a reuşit să-şi satisfacă trebuin ele situate pe nivelurile inferioare.

În conformitate cu ierarhizarea făcută de Maslow, primul nivel (cel de bază) cuprinde trebuin ele fiziologice (de hrană, îmbrăcăminte, etc), nevoi primare care determină însăşi capacitatea de existen ă, fiin ei umane. Cel de-al doilea nivel cuprinde trebuin ele legate de securitate şi siguran ă: de adăpost, siguran ă (inexisten a pericolelor), capacitatea de a prevedea anumite pericole, etc. Ele există concomitent cu cele fiziologice, dar sunt acoperite numai după ce nevoile primare au fost satisfăcute de fiecare la un nivel acceptat de fiecare ca fiind suficient. Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduce la apari ia unui sentiment de nemul umire, frustrare şi descurajare care influen ează individul, la fel ca şi societatea în sensul scăderii performan elor Nivelul al treilea cuprinde nevoile societale, de afiliere şi de satisfacere a rela iilor interumane. Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduce la apari ia unui sentiment de nemul umire, frustrare şi descurajare care îşi pune amprenta asupra eficien ei individuale şi de ansamblu a societă ii. Nivelul al patrulea cuprinde trebuin ele legate de stimă, de recunoaştere a eului şi se referă la nevoia fiecărui individ de a fi respectat de către ceilal i, de a i se recunoaşte prestigiul şi realizările de către membrii organiza iei în care trăieşte sau de către societate. Nivelul al cincilea cuprinde trebuin ele legate de autoactualizare, de perfec ionare a talentelor de crea ie şi achizi ii deosebite în cadrul profesiei.Aici sunt incluse şi nevoia de libertate de ac iune şi de expresie, cunoaştere şi în elegere. Trebuie remarcat faptul că, între două sau mai multe nevoi se pot stabili rela ii de asociere sau complementaritate, de contrapunere sau concuren ă - excludere şi de indiferen ă. Deşi reprezintă forme de manifestare individuale, trebuin ele, privite în totalitatea lor ac ionează în conformitate cu o serie de legită i conceptualizate în următoarele trăsături: 1. O trebuin ă va fi acoperită numai după ce au fost acoperite, par ial sau total trebuin ele situate pe nivelurile de ierarhizare inferioare. de supravie uire a

2. O trebuin ă odată satisfăcută nu generează în mod automat apari ia şi implicit nevoia de acoperire a unei alte nevoi, situate pe acelaşi palier sau pe paliere superioare. 3. Există dorin a înnăscută a individului de a încerca să parcurgă satisfacerea tuturor nivelelor de ierarhii ale trebuin elor. 4. Cu cât nevoile se situează pe un palier mai ridicat, cu atât satisfacerea lor este mai dificilă. 2.2. Resursele Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor, directe sau indirecte - ale ac iunii sociale practice care sunt utilizabile, pot fi extrase şi sunt efectiv utilizate la producerea şi ob inerea de bunuri. În func ie de purtătorii lor materiali, resursele pot fi naturale sau umane. Resursele materiale includ atât resursele naturale primare cât şi pe cele derivate (adică rezultate din acumularea şi folosirea resurselor primare). În categoria resurselor materiale se cuprind materiile prime şi materialele derivate din acestea, echipamentele şi tehnologiile de fabrica ie, infrastructurile economice, etc. Resursele umane cuprind atât resurse primare - omul cu calită ile şi capacită ile sale fizice şi intelectuale - cât şi cele derivate - stocul de învă ătură, cunoştin e, poten ialul inova ional, etc. Legea rarită ii resurselor constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice se modifică într-un ritm mai scăzut decât ritmul de creştere a trebuin elor umane. Ca atare, entită ile economice (agen i economici, ramuri, economii na ionale) vor trebui să utilizeze resursele limitate de care dispun pentru a acoperi cât mai deplin trebuin ele societă ii respective. O entitate economică proprie. Frontiera posibilită ilor de produc ie exprimă maximum de cantită i care pot fi produse de către o unitate economică (în sensul de entitate care desfăşoară o activitate economică la nivel micro sau macroeconomic) cu resursele date (limitate) de care dispune. utilizează eficient resursele de care dispune atunci când programul ei de produc ie se situează pe frontiera posibilită ilor de produc ie

2.3. Factorii de productie Orice proces de produc ie care are drept scop final producerea de bunuri şi servicii destinate satisfacerii trebuin elor. Pentru aceasta, societatea în ansamblu dispune de o cantitate limitată de resurse de diferite tipuri pe care le utilizează, în conformitate cu principiile ra ionalită ii economice. Resursele rare (limitate) de care dispune societatea şi pe care le utilizează, prin intermediul firmelor, în scopul producerii bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii trebuin elor poartă numele de factori de produc ie. Pentru economiştii clasici (Jean Baptiste Say, David Ricardo) orice proces de produc ie se poate desfăşura cu ajutorul a trei factori de produc ie: munca, natura (pământul) şi capitalul. În literatura de specialitate contemporană se constată, pe lângă factorii de produc ie defini i de către clasici, apari ia unor factori care îşi găsesc sau nu factori : întotdeauna corespondent într-o formă materială. Apar astfel drept Munca Func ionarea oricărui sistem de produc ie este de neconceput fără participarea omului. Orice activitate economică este, în acelaşi timp, şi înainte de toate o activitate socială. Omul este, în acelaşi timp subiect şi obiect al activită ii economice, în calitate de purtător a trebuin elor care trebuiesc satisfăcute prin intermediul ei şi de executant al procesului productiv în care are loc combinarea resurselor materiale şi non materiale în scopul satisfacerii trebuin elor. Practic, nici unul din factorii de produc ie lua i izolat, sau, altfel spus, to i ceilal i factori de produc ie, cu excep ia muncii, privi i în unitatea lor, nu ar putea deveni productivi dacă nu ar fi puşi în valoare şi utiliza i prin munca omului. Cererea de muncă se determină în mod diferit la diferitele nivele ale pie ei muncii şi reprezintă, la modul cel mai general cantitatea de muncă cerută pentru desfăşurarea activită ii economice la un moment dat. Prin productivitatea muncii se în elege capacitatea for ei de muncă de a crea, într-o perioadă de timp dată, o anumită cantitate de bunuri sau servicii. Productivitatea medie a muncii exprimă cantitatea de bunuri şi servicii ob inută de un lucrător într-o perioadă de timp determinată. Wlm = Q/L

managementul, întreprinzătorul, progresul tehnic, antreprenorul, informa ia, etc.

unde: Wlm = productivitatea medie a muncii Q= cantitatea de produc ie ob inută L = cantitatea din factorul de produc ie for ă de muncă utilizată Productivitatea marginală reprezintă sporul de produc ie ob inut de pe urma creşterii cu o unitate factorului muncă. Wlmarg = ∆Q = Q1- Q0 ∆L= L1 - L0 Natura Natura cuprinde toate resursele brute utilizate la producerea bunurilor economice. Forma de existen ă a factorului natural al produc iei este una materială, de tipul substan ei sau al energiei, iar principala formă sub care se regăseşte factorul natură o constituie pământul. Productivitatea pământului se poate calcula pentru oricare din unită ile omogene care compun suprafa a respectivă, şi atunci poartă numele de productivitate medie, sau pentru fiecare din unită ile nou utilizate în cadrul unei spurafe e, exprimând productivitatea marginală. Productivitatea medie a pământului exprimă deci eficien a medie a factorului de produc ie pământ utilizat în activitatea economică şi se determină ca raport între efectul util ob inut şi suprafa a totală de teren utilizată pentru ob inerea produc iei, după rela ia: WPmed = Q / P unde Q= produc ia ob inută P = suprafa a de teren utilizată Productivitatea marginală a pământului exprimă randamentul ultimei unită i de teren atrasă în activitatea economică şi se determină ca raport între varia ia absolută a rezultatelor exprimate în unită i fizice sau monetare şi varia ia ob inută a suprafe ei de teren. WPmarg = ∆ Q / ∆ P Capitalul Capitalul reprezintă, în general, categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice. Categoria astfel definită poartă numele de capital real sau tehnic. El cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile aflate la dispozi ia agen ilor economici producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice şi servicii .

a.capital fix - care reprezintă acea parte a capitalului real materializată în clădiri, echipamente şi utilaje de folosin ă îndelungată, care participă la mai multe cicluri de produc ie şi îşi transmit treptat valoarea asupra bunurilor sau serviciilor la a căror producere participă. b.capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de produc ie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu. In componen a capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bază, energie, combustibil, semifabricate, etc. a) Productivitatea medie a capitalului exprimă randamentul mediu al capitalului utilizat şi se calculează ca raport între rezultatele ob inute într-o anumită perioadă de timp şi capitalul tehnic utilizat, după formula: WKm ed = Q / K unde: Q= produc ia ob inută K= capitalul tehnic utilizat b) Productivitatea marginală a capitalului exprimă eficien a ultimei unită i de capital tehnic atras şi utilizat într-o activitate economică. El se determină ca un raport între varia ia absolută a produc iei ob inute şi varia ia absolută a capitalului tehnic utilizat, după rela ia: WK marg = ∆ Q / ∆ K; unde: ∆P = varia ia absolută a volumului produc iei ∆ K = varia ia absolută a capitalului tehnic utilizat c) Coeficientul marginal al capitalului exprimă necesarul de capital pentru ob inerea unei unită i de produs şi se calculează prin raportarea creşterii capitalului la creşterea produc iei, într-un interval de timp dat. k = ∆ K /∆ Q El este inversul productivită ii marginale a capitalului, arată efortul (materializat în unită i de capital consumate suplimentar) cu care se ob ine o unitate dintr-un bun sau serviciu în condi iile în care ceilal i factori se men in constan i.

Capitolul 3 COSTUL PRODUC IEI Însuşirea cunoştin elor necesare de cost al produc iei Prezentarea tipologiei costurilor Eviden ierea principalelor metode de amortizare Termeni cheie: cost, bun, serviciu, amortizare Costul produc iei reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de produc ie efectuate în scopul ob inerii de bunuri şi servicii. Rezultat al capacită ii de combinare, substituire şi adaptabilitate a factorilor de produc ie, costul reflectă efortul făcut de întreprinzător cu procurarea factorilor de produc ie, lansarea lor în procesul productiv, distribu ia produsului finit sau a serviciului respectiv. În acelaşi timp, el este elementul fundamentează formarea pre ului unui bun sau serviciu. 3.1. Tipologia costurilor 3.1. Costuri explicite şi implicite Valoarea factorilor de produc ie de inu i şi utiliza i de către agen ii economici pentru care nu au plătit nimic (munca proprie, capitalul sau terenul proprietate personală) fără a-i înregistra în costul explicit şi fără a-i cuantifica într-o expresie monetară poartă numele de costuri implicite. 3.1.1. Costul de oportunitate Existen a costului de oportunitate este determinată de raritatea resurselor. Din această cauză a utiliza o anumită resursă pentru producerea unui anumit bun sau serviciu înseamnă a nu-i oferi acesteia o utilizare alternativă pentru producerea altor bunuri sau servicii. Un agent economic va avea întotdeauna la dispozi ie un număr de posibilită i de utilizare a resurselor de care dispune determinat de tipul de produs pe care doreşte să-l producă, de volumul produc iei, de profitul pe care urmăreşte să-l câştige, etc. Ca atare se presupune că orice agent economic ra ional va utiliza resursele de care dispune în acea combina ie ( regăsită într-un anumit bun sau serviciu sau în diferite combina ii de bunuri şi servicii) care poate să-i aducă cel mai mare câştig. 3.1.2. Costul incremental În categoria costurilor economice implicite se poate include şi costul incremental, definit prin creşterea costului total ca urmare a aplicării unor concret pe care se Obiective:

strategii manageriale noi, introducerea unor noi linii de fabrica ie, desfăşurarea unei campanii publicitare pentru produsele care constituie obiectul de activitate al firmei, etc, fără ca această creştere de cost să aibă ca efect creşterea produc iei ob inute. 3.2. Costul total, mediu si marginal Costul produc iei poate îmbrăca mai multe forme. Atunci când se calculează pentru întregul volum al produc iei, el îmbracă forma costului total. In această situa ie el reflectă cheltuielile efectuate de către un întreprinzător pentru întreaga cantitate (volum al produc iei) ob inută dintr-un bun sau serviciu, şi se formează prin însumarea cheltuielilor efectuate cu consumul de capital fix - reflectate în costul fix şi a celor efectuate cu consumul de capital variabil - reflectate în costul variabil. Pornind de la aceste elemente, costul total poate îmbrăca următoarele forme: a/costul total fix: reprezintă acea componentă a costului total care nu se modifică odată cu modificarea volumului produc iei. El cuprinde toate cheltuielile aferente consumului de capital fix, precum şi alte cheltuieli fixe efectuate de către o firmă, indiferent de volumul produc iei, sau de faptul că desfăşoară sau nu o activitate în cadrul acesteia. El apare chiar dacă firma nu produce nimic. In această categorie se includ, în mod concret, cheltuielile legate de plata chiriilor, a dobânzilor bancare, a iluminatului general şi a încălzitului unită ii, salariile directe plătite personalului de conducere şi administra ie, precum şi amortizarea. Prin amortizare se în elege o sumă de bani, inclusă în costul produc iei, şi implicit în pre ul de vânzare al produsului sau serviciului ob inut în cadrul activită ii unei firme în scopul recuperării cheltuielilor efectuate cu achizi ionarea mijloacelor fixe utilizate. Amortizarea reflectă valoric procesul normal de uzură fizică sau morală, la care este supus fiecare mijloc fix pe toată durata vie ii lui. Prin lege, firmele sunt obligate ca în momentul achizi ionării unui mijloc fix să-şi constituie un fond de înlocuire a acestuia, într-o perioadă de timp determinată, stabilită în mod uniform pentru toate mijloacele fixe apar inând unei anumite categorii. In func ie de durata normată de func ionare a mijlocului fix respectiv se calculează norma de amortizare şi suma lunară care urmează a fi recuperată şi inclusă pe costuri. Există mai multe metode de calcul a amortizării, pornind de la valoarea de amortizat şi de la modul în care se urmăreşte recuperarea acesteia.

- valoarea de amortizat - adică suma de bani care trebuie recuperată prin includere în costul produc iei - şi implicit în pre ul de vânzare al produselor care fac obiectul acesteia - poate fi cea ini ială - sau de achizi ie - a mijlocului fix respectiv, sau cea de înlocuire calculată în func ie de pre urile pie ei prin reevaluări succesive a valorii ini iale în func ie de o serie de factori endogeni sau exogeni. În func ie de modul în care se urmăreşte recuperarea valorii de amortizat, se utilizează următoarele metode: - amortizare liniară - constă în repartizarea egală pe intervale de timp- de regulă lună sau an - a sumei de amortizat (dată de valoarea de intrare a mijloacelor fixe) pe întreaga durată normată de func ionare a acestora. Cota de amortizare astfel stabilită se aplică în mod uniform indiferent de volumul produc iei ob inute. - amortizare degresivă - calculată prin multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu unul din următorii coeficien i: a) 1,5 dacă durata normată de func ionare a mijlocului fix este cuprinsă între 2 şi 5 ani; b) 2,0 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix este cuprinsă între 5 şi 10 ani; c) 2,5 dacă durata normată de func ionare a mijlocului fix este mai mare de 10 ani. - amortizare progresivă - calculată prin aplicarea asupra valorii de inventar a unor cote în progresie aritmetică sau geometrică, propor ional cu evolu ia uzurii fizice şi morale. În această situa ie, suma de amortizat va fi mai scăzută la începutul intervalului şi mai ridicată pe măsura acumulării unui grad mai ridicat de uzură fizică şi morală. amortizare regresivă - calculată prin aplicarea unor cote regresive asupra valorii de amortizat. La baza utilizării acestei metode stă ideea conform căreia pe măsura trecerii timpului, performan ele mijlocului fix respectiv scad ca urmare a uzurii fizice şi morale, şi ca atare şi valoarea pe care o transmite asupra bunului sau serviciului la a cărui produc ie concură trebuie să fie mai mică.

- amortizare accelerată - calculată prin includerea în costuri, în primul an de func ionare, a unei cote de amortizare de până la 50 procente din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv b. costul total variabil - reprezintă acea componentă a costului total care se modifică în func ie de modificarea volumului produc iei. In această categorie intră cheltuielile efectuate cu materiile prime şi materialele, energia electrică şi termică necesară desfăşurării procesului de produc ie, transportul, distribu ia, salariile lucrătorilor direct productivi, cheltuielile privind asigurările sociale, etc. c. costul total se calculează pentru întregul volum al produc iei, ca sumă a costului total fix cu costul total variabil, după formula: CT= CTF + CTV El poate fi defalcat, în func ie de momentul desfăşurării activită ii economice, în costuri de fabrica ie şi costuri de distribu ie (sau de transport). Fiecare din cele două categorii ale costului total se poate la rândul ei defalca în costuri fixe şi respectiv costuri variabile. Costul total se poate calcula şi pornind de la cheltuiala efectuată cu fiecare factor de produc ie în parte. În acest caz, valoarea costului total va fi dată de însumarea cheltuielilor ocazionate de consumul factorului muncă (S) - exprimate prin salarii, recompense, contribu ii privind asigurările sociale şi formarea fondului de pensii - a celor ocazionate de consumul capitalului fix (K) - exprimate prin amortizare - şi a celor ocazionate de consumul capitalului circulant (Kc) - exprimate prin valoarea materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilului, etc. utilizate în cadul activită ii respective. În această situa ie, costul total se calculează după formula: CT= S + K + Kc unde: S = costurile salariale K= costurile aferente consumului de capital fix- amortizarea Kc= costurile materiale Pentru a ob ine aceste informa ii, agentul economic va calcula costul pe unitate de produs sau serviciu, sub două forme: cea a costului mediu, care reprezintă cheltuielile efectuate cu oricare (sau cu fiecare) din unită ile produse din bunul sau serviciul respectiv şi cea a costului marginal, care reprezintă cheltuielile efectuate cu fiecare unitate produsă suplimentar din bunul sau serviciul respectiv. 1. Costul mediu - colectează toate cheltuielile efectuate de către un agent economic pentru ob inerea unei unită i dintr-un bun sau serviciu.

In func ie de tipul de cheltuială efectuată, costul mediu se poate clasifica în: a/ costul mediu fix calculat ca un raport între costul fix total si volumul produc iei. Costul mediu fix depinde de volumul produc iei cu care este invers propor ional, descrescând pe măsura creşterii volumului produc iei, şi de mărimea costului fix total, cu care este direct propor ional. CMFx = CMTx/Q unde: CMFx= costul mediu fix pentru bunul X CTFx= costul total fix pentru bunul X Q= cantitatea produsă din bunul X b/ cost mediu variabil calculat ca raport între costul total variabil( cu care este direct propor ional) şi volumul produc iei ( cu care este tot direct propor ional) CMVx= CTVx/Q unde: CM Vx= costul variabil mediu pentru produsul x CTVx = costul total variabil pentru produsul x Q= cantitatea produsă din bunul x c/ costul mediu total calculat fie ca raport între costul total aferent ob inerii unui bun sau serviciu şi cantitatea produsă din bunul respectiv, după formula : CMTx= CTx/Q x unde: CMTx= costul mediu total pentru bunul x CTx= costul total (al întregii produc ii pentru bunul x) Qx= cantitatea ob inută din bunul x Costul mediu total se poate ob ine şi prin însumarea costului mediu fix cu cel mediu variabil conform formulei: CMT = CMF + CMV, cu nota iile cunoscute 2. Costul marginal reprezintă costul creşterii cu o unitate a volumului produc iei ca urmare a creşterii factorilor de produc ie utiliza i şi se calculează pentru fiecare unitate ob inută în plus dintr-un bun sau serviciu, raportând diferen a între costul total al produc iei pentru n , respectiv n-1 bucă i din bunul x la diferen a dintre n , respectiv n-1 bucă i din acelaşi bun: C marg =∆ CT = CTn-CTn-1 ∆ Q=Qn - Qn-1 Unde: C marg= costul marginal, ∆CT= creşterea costului total ∆Q = creşterea volumului produc iei "n" produse CTn= costul total aferent cantită ii de

CTn-1= costul total aferent cantită ii de "n-1" produse Qn= cantitatea de " n " produse Qn-1= cantitatea de " n-1" produse Mărimea costului marginal este influen ată de mărimea costului total. Pentru a exemplifica modul în care se comportă fiecare din elementele de cost descrise mai sus vom considera următoarea situa ie: 1. Costul fix are, aşa cum îi arată şi numele, o evolu ie liniară.Pe termen scurt el îşi va păstra această tendin ă, deoarece este pu in probabil ca firma să facă investi ii de anvergură sau înlocuiri de mijloace fixe care să modifice evolu ia acestuia. Pe termen mediu, este posibil ca firma să înlocuiască o parte din utilaje cu altele mai performante şi de valori diferite (deci cu sume lunare de amortizat diferite), să negocieze împrumuturi cu dobânzi mai scăzute sau mai ridicate) decât cele ini iale, să modifice numărul de angaja i indirect productivi sau nivelul salariilor acestora (salarii care intră în componen a costului fix) sau să aplice programe drastice de limitare a consumului de energie, apa sau gaz pentru nevoi administrative, determinând o scădere a acestora ca element component al costului fix. Pe termen lung, firma poate înlocui toate vechile tehnologii cu altele noi, poate schimba chiar profilul produc iei , poate să-şi construiască noi sedii pentru produc ie şi administra ie etc. In această situa ie ,pe termen lung, costul fix total poate înregistra modificări importante. 2. Costul variabil total va înregistra în general o tendin ă crescătoare, propor ional cu volumul produc iei. Pe termen scurt, creşterea costului variabil va fi direct propor ională cu volumul produc iei, deoarece va utiliza acelaşi tip de factori de produc ie, cumpăra i la acelaşi pre şi utiliza i în cadrul aceloraşi tehnologii şi linii de fabrica ie. Pe termen mediu şi lung, odată cu lărgirea volumului produc iei, firma va atrage cantită i suplimentare de factori de produc ie pe care îi va achizi iona la pre uri diferite, va înregistra cheltuieli suplimentare cu transportul lor şi al produselor finite, va suplimenta numărul de muncitori direct productivi, etc. Toate acestea vor determina ca evolu ia costului variabil să nu urmeze legătura de directă propor ionalitate între acesta şi volumul produc iei.

3. Costul mediu fix va înregistra o evolu ie descendentă, odată cu creşterea volumui produc iei, fapt explicat prin aceea că o valoare fixă (cea a costului fix total) este repartizată pe un număr tot mai mare de unită i de produs sau serviciu. 4. Costul mediu variabil poate înregistra ini ial o uşoară evolu ie descendentă, după care se va men ine în linii mari constant, iar dincolo de un anumit volum al produc iei, va înregistra o creştere ca urmare a influen ei creşterii costului mediu total din motivele analizate anterior. Întreprinzătorul îşi va dimensiona produc ia în aşa fel încât să ob ină maximum de cantitate la cel mai eficient cost. Punctul cel mai eficient de dimensionare a volumului produc iei îl constituie nivelul produc iei corespunzător punctului de intersec ie dintre costul mediu şi cel marginal, situat la nivelul cel mai scăzut al costului mediu total. Acest punct reprezintă şi limita minimă până la care întreprinzătorul poate să coboare pre ul de vânzare al produsului respectiv. C marg= C MT = I. Marg unde: I marg = suma maximă ce se poate ob ine ca urmare a vânzării unei unită i suplimentare dintr-un bun sau serviciu.

Capitolul 4 TEORIA FIRMEI Prezentarea apari iei şi evolu iei firmei Abordarea criteriului institu ional al firmelor Sublinierea importan ei principalelor forme de societă i comerciale Termeni cheie: firmă, societate ,comandita, ac iuni, valoare nominală. 4.2. Definire Firma de afaceri reprezintă o unitate economică de bază în jurul căreia polarizează subunită i economice sub o singură conducere şi gestiune financiară. Ea este alcătuită dintr-un grup de persoane organizate potrivit unor cerin e juridice, economice, tehnologice şi manageriale care concep şi desfăşoară un complex de procese lucrative concretizate în producerea de bunuri şi servicii în scopul ob inerii unui profit. Firmele de afaceri reprezintă în fapt: - spa ii geografice în care se desfăşoară activită i economice care au drept rezultat producerea de bunuri tangibile sau intangibile destinate satisfacerii trebuin elor umane; - segmente de pia ă în cadrul cărora au loc tranzac ii pe baze contractual-formale; - centre de decizie distribu ia veniturilor. - un set de contracte pe care un agent central (antreprenorul) căruia i se încredin ează responsabilitatea de a conduce şi gestiona resursele de care dispune firma respectivă le încheie în vederea bunei desfăşurări a activită ii respective; - o entitate socială care desfăşoară în esen ă trei tipuri de activită i : cumpără servicii productive, le organizează în cadrul procesului de produc ie şi apoi vinde produc ia ob inută; o entitate ra ională care îşi desfăşoară activitatea în vederea atingerii unui scop un sistem socio-economic complex, deschis şi opera ional în cadrul căruia sunt transformate în outputuri (bunuri şi servicii bine definit; inputurile (factorii de produc ie) marfare sau non marfare); privind alocarea resurselor, stabilirea limitelor de pre şi Obiective:

4.3. Clasificare a. după criteriul de ramură; ramurile agregă unită i cu produc ie omogenă care produc exclusiv un produs sau o grupă de produse. b. după criteriul institu ional: se consideră că un agent economic reprezintă o unitate institu ională care dispune de autonomie de decizie în exercitarea func iei sale principale. În func ie de criteriul institu ional, firmele se grupează în următoarele categorii: 1. firma (gospodăria) individuală produc ie de care dispune; 2. cooperativa - forma de organizare economică care se crează pe baza liberului consim ământ al unor mici proprietari individuali care desfăşoară activită i similare. Dreptul de proprietate asupra patrimoniului este extins asupra tuturor membrilor cooperatori care gestionează în comun cooperativa, îşi însuşesc salariul corespunzător pentru activitatea prestată în cadrul ei şi îşi împart profitul sau după caz pierderile propor ional cu capitalul de inut. 3. întreprinderea (firma, compania), grupează toate unită ile institu ionale ale căror activită i constau în producerea de bunuri materiale şi servicii nonfinanciare destinate pie ei.În cadrul acesteia se disting următoarele tipuri: a. întreprinderea privată de familie - este acea formă de organizare a afacerilor în care proprietarul, privat, angajează salaria i, iar conducerea este realizată fie de către proprietar, fie de către un manager angajat. De regulă întreprinderea privată de familie este de mici dimensiuni, cuprinzând pînă la 10 persoane- membrii familiei - care sunt nu numai proprietari ci şi lucrători în cadrul acesteia; b.întreprinderea privat asociativă - este o persoană juridică ce se prezintă sub forma societă ilor comerciale; c.întreprinderea publică - patrimoniul ei apar ine societă ilor comerciale. c1. regiile autonome (lat.rego-regere=administrarea patrimoniului) reprezintă acea formă de administrare a patrimoniului care are ca obiect în întregime sau în majoritate statului. Întreprinderile publice îmbracă forma regiilor autonome şi a este unitatea producătoare al cărei patrimoniu apar ine unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii de

producerea de bunuri economice sau prestarea de servicii în scopul ob inerii de profit precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului. Regiile autonome îşi desfăşoară activitatea în general în ramurile strategice ale economiei na ionale: siderurgie, transporturi exploatarea pădurilor, telecomunica ii, industria de armament, etc. c2. Societă ile comerciale sunt entită i economice formate din persoane fizice sau juridice numite asocia i sau ac ionari, având cel pu in un interes comun pe baza căruia contribuie la formarea unui patrimoniu social în scopul desfăşurării unei activită i oarecare şi a ob inerii de profit. În economia de pia ă, societă ile comerciale îmbracă cel pu in următoarele forme: 1.societate cu răspundere limitatăcompany (LTD), Societa a denumiri concurente: Private Limited Limitata (SRL), Bestoten predilectă a întreprinderilor restrângându-le Responsabilita considerate feroviare,

Vennoostchap (BV), - reprezintă forma juridică

mici şi mijlocii, constituirea unui asemenea tip de societate fiind motivată de faptul că asigură un înalt grad de autonomie ac ionarilor responsabilitatea în limita aportului adus de fiecare din aceştia la formarea patrimoniului. Numărul maxim de asocia i este, în Romania, de 50, iar capitalul social nu poate fi mai mic de 3 milioane lei. De remarcat că asocia ii care îşi constituie o asemenea societate nu dispun, de regulă de mijloace financiare semnificative. 2. societatea pe ac iuni (denumită în unele ări şi societate anonimă)- Joint Stock Company, presupune importante resurse financiare. Această formă este specifică în general firmelor de dimensiuni mari şi investi iilor străine. În general ac ionarii, a căror limită minimă variază de la unul în Danemarca la şapte în Fran a îşi propun să apeleze la împrumuturi pentru a ob ine o cifră de afaceri ridicată, asumându-şi riscuri financiare considerabile. Ac ionarii pot fi persoane fizice sau juridice, iar patrimoniul se formează pe baza participării ac ionarilor la fondarea acesteia sub forma unor înscrisuri, numite ac iuni. Ac iunile reprezintă hârtii de valoare care atestă participarea de inătorului la capitalul societă ii pe ac iuni conferindu-i acestuia dreptul de proprietate De regulă, ac iunile asupra unei păr i din patrimoniul societă ii respective.

con in drept elemente de identificare numele firmei emitente, valoarea nominală, seria, numărul şi data emiterii. Emisiunea de ac iuni se face de către firmele emitente prin intermediul băncilor comerciale iar toate tranzac iile

ulterioare de vânzare - cumpărare se realizează în cadrul diferitelor paliere ale pie ei financiare secundare. Constituirea patrimoniului societă ilor pe ac iuni se poate face în două moduri: simultan sau continuu. In cazul constituirii simultane băncile şi subscriu întregul capital cerut de lege şi ob in autorizarea func ionării clien ilor poten iali prin subscrip ie publică. În cazul constituirii continue patrimoniul se formează prin asocierea mai multor persoane fizice sau juridice care depun capitalul minim cerut de lege şi apoi lansează ei înşişi, în calitate de membrii fondatori, subscrip ia publică. Constituirea propriu-zisă a societă ii are loc atunci cănd a fost subscris (creat) întregul capital, iar fiecare ac ionar a depus în numerar la o bancă cel pu in jumătate din valoarea ac iunilor subscrise. După aceasta, ea este înscrisă în Registrul Camerei de Comer şi Industrie, dobândind personalitate juridică. Societatea pe ac iuni este administrată de unul sau mai mul i administratori, numi i pe o perioadă limitată de timp şi care formează Consiliul de Administra ie şi condusă de o echipă de execu ie care are în frunte un director general numit de către Consiliul de Administra ie pe perioadă nedeterminată. Obliga iile societă ilor pe ac iuni sunt garantate cu patrimoniul social al acesteia, ac ionarii fiind obliga i numai la plata acestuia. 3. societatea în comandită - denumiri concurente: Societe en commandite, Komandit Gesselschaft, Limited Partnership, se constituie prin asocierea a cel pu in două persoane, asociatul comanditat participând la administrarea societă ii şi avănd o răspundere nelimitată, în timp ce comanditarul, asociat cu drepturi limitate, răspunde în limita aportului său la constituirea capitalului social (pentru care nu există un minim impus). Conducerea societă ii este asigurată de cel pu in o persoană care nu poate fi un asociat comanditar. Această formă de societate se întălneşte în majoritatea Europene. Uneori societatea în comandită poate îmbrăca forma societă ii în comandită pe ac iuni, care se prezintă ca o asociere între investitori (numi i comanditari) pentru care participarea la conducere se limitează la plata ărilor Uniunii

înfiin ării societă ii pe ac iuni. După publicitate, banca plasează ac iunile

ac iunilor şi comandita i, care răspund solitar şi nelimitat pentru datoriile şi obliga iile societă ii. 4. Societatea în nume colectiv - denumiri concurente: Societe en nom collectif, Offnen Handel Gesselschaft, Societa en nome collective, este o formă juridică adecvată asocierii a cel pu in două persoane a căror răspundere asupra bunurilor personale este nelimitată şi solidară. Înfiin area unei societă i în nume colectiv nu presupune un minim de capital. Asocia ii contribuie, conform în elegerii libere dintre ei, la constituirea patrimoniului social al societă ii prin aportul în bani sau natură, propor iile contribu iilor lor determinînd ponderea veniturilor precum şi participarea la luarea deciziilor. Ei răspund solidar şi nelimitat de realizarea obliga iilor firmei fa ă de ter i sau în situa ia în care aceasta este declarată în stare de faliment. 5. Societatea cooperativă reprezintă o formă juridică întâlnită frecvent în Uniunea Europeană. Caracteristicile comune ale aparatului legislativ se referă la responsabilitatea asocia ilor, limitată sau nelimitată în func ie de dispozi iile statutare şi la posibilitatea înfiin ării unei astfel de societă i fără a se impune un capital minim de pornire. Numărul asocia ilor este variabil, de la trei în Belgia la şapte în Luxemburg şi nouă în Italia. Pe lângă formele men ionate anterior, în Europa mai func ionează şi o serie de forme specifice unei ări sau unor grupe de ări, dintre care amintim : - în Fran a şi Olanda “societatea civilă“ constituită prin asocierea a cel pu in doi liber profesionişti sau a altor persoane care doresc să desfăşoare activită i imobiliare sau agricole, nefiind impus prin lege un minim de capital. Responsabilitatea asocia ilor este nelimitată; - în Marea Britanie – Partnership - forma juridică specifică oricăror tipuri de activită i în cadrul căreia partenerii au o răspundere solidară şi nelimitată ; Alte forme pe care le îmbracă parteneriatul sunt “limited partnership“ care se apropie de societatea în comandită simplă şi “unlimited company“ care se aseamănă cu societatea în nume colectiv. În afară de tipurile simple de organizare a firmelor de afaceri, se întâlnesc şi formele complexe ale acestora, forme care iau naştere prin cooperarea, fuziunea sau combinarea firmelor simple la nivel de ramură de activitate sau în func ie de scopul urmărit. Se disting astfel:

a. “gentlemen’s agreement “ format din firme care participă în cadrul unui tip de angajament în cadrul căruia îşi men in autonomia însă îşi coordonează activită ile în scopul contracarării concuren ei şi a impunerii pre ului pe pia ă; b.fuziunile - situa ie în care o singură firmă achizi ionează ac iunile uneia sau mai multor firme care îşi pierd independen a; c.holdingurile - formă de subordonare a diferitelor societă i prin controlul participan ilor de către societatea anonimă pe ac iuni. In cazul holdingului, o firmă de ine în mod legal majoritatea ac iunilor uneia sau mai multor filiale. Companiile care fac parte din holding îşi men in independen a. d.concernele sau conglomeratele formate prin reunirea unor firme fuziunilor şi a apar inând unor ramuri diferite. Ele iau naştere în urma urma acestui proces îşi pierd independen a.

absorbirilor sau a achizi ionării pachetului de control al unor firme care, în

Capitolul 5 CEREREA ŞI OFERTA Abordarea comparată a teoriei economice clasice şi neoclasice În elegerea no iunilor de cerere şi ofertă Fundamentarea no iunilor de elasticitate a cererii şi a ofertei Termeni cheie: elasticitate, venit, cerere, ofertă, cerere agregată, bun substituibil 5.1. Cererea pentru bunuri Cererea este definită prin cantitatea dintr-o anumită marfă, bun economic sau serviciu ce se poate cumpăra într-o perioadă de timp dată, la pre ul pie ei Bunuri de produc ie sau de consum, informa ii şi tehnologii se vând şi se cumpără pe pia ă în schimbul unei sume de bani, numită pre . Cererea se poate determina pe mai multe planuri. În plan individual, ea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun economic ce se doreşte a fi cumpărată în condi ii date de loc şi de pre de către un consumator. Mărimea cererii este determinată de pre şi de venit şi influen ată de o serie de factori de natură economică şi extra-economică dintre care amintim: - dimensiunea pie ei; cu cât pia a este mai restrânsă, cu atât cererea pentru produsul sau serviciul respectiv va fi mai mică. - puterea de cumpărare a celor ce formează cererea pentru un anumit produs; - preferin a consumatorilor, moda, standardul de via ă; - anticipările consumatorilor privind evolu ia pre urilor, a veniturilor, a conjuncturii economice de ansamblu sau a situa iei politico-economice. O creştere preconizată sau anun ată a nivelului pre urilor va genera o creştere a cererii deoarece consumatorii vor încerca să se pună la adăpost de efectele acesteia cumpărând bunuri în cantită i mai mari decât de obicei, în scopul stocării, sau vor cumpăra bunuri pe care în mod normal nu le cumpărau. - existen a sau inexisten a bunurilor substituibile; - modificările în nivelul pre urilor bunurilor substituibile. - factorii de mediu: o perioadă ploioasă va determina creşterea cererii pentru umbrele, o zonă poluată va determina scăderea cererii din partea turiştilor pentru locuri de odihnă în zona respectivă etc. Rela ia pre -cantitate cerută este una de determinare indirectă, în sensul că modificarea pre ului generează modificarea cantită ii cerute în sens invers modificării pre ului. Obiective:

5.2. Elasticitatea cererii în func ie de pre şi în func ie de venit a) Elasticitatea cererii în func ie de pre . Modificările cantită ilor cumpărate de consumatori generate de modificările pre ului de vânzare poartă numele de elasticitatea cererii în func ie de pre . Legea descreşterii cererii în func ie de creşterea pre ului ne oferă o imagine asupra sensului de mişcare a celor doi parametrii. Cât de mult se modifică însă cererea în condi iile modificării pre ului se poate calcula cu ajutorul coeficientului de elasticitate, definit ca un raport între modificarea procentuală a cantită ii cerute şi modificarea procentuală a pre ului. Notând cu Ep coeficientul de elasticitate a cererii în func ie de pre , ob inem: Ecp= Unde: X Px ∆X/ ∆Px = ∆X / ∆ Px X/ P x cererii în func ie de pre = pre ul bunului respectiv ∆ X = modificarea cantită ii cerute din bunul X ∆Px = modificarea pre ului bunului X Bunurile răspund în mod diferit modificării pre ului. Din acest punct de vedere distingem : 1.Bunuri cu cerere elastică-sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu mai mult de o unitate în condi iile scăderii pre ului de vânzare cu o unitate; volumul valoric al vânzărilor totale (calculat ca produs între pre ul unitar şi cantitate) creşte. 2. Bunuri cu cerere inelastică (sau rigidă) - sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu mai pu in de o unitate în condi iile scăderii pre ului cu o unitate; volumul valoric al vânzărilor totale scade. În situa ia acestui tip de bunuri este mai mare decât coeficientul de elasticitate a cererii în func ie de pre minus unu şi mai mic decât zero. 3. Bunuri cu elasticitate unitară - sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu o unitate în condi iile în care pre ul scade cu o unitate, volumul valoric la X/ Px

= bunul pentru care se calculeazăcoeficientul de elasticitate a

vânzărilor rămânând în linii mari neschimbat. În această situa ie, valoarea coeficientului de elasticitate este de minus unu. b) elasticitatea cererii în func ie de venit Elasticitatea cererii se poate calcula şi în func ie de venit. În acest caz, coeficientul de elasticitate exprimă raportul între înclina ia marginală spre consumul unui bun şi înclina ia medie spre consumul bunului respectiv (dată de raportul dintre cantitatea cerută şi venit). Eci = ∆ X /∆I = ∆ X / ∆I X/M unde: Eci = coeficientul de elasticitate a cererii X = bunul sau serviciul pentru care se calculează coeficientul de elasticitate I = venitul disponibil pentru procurarea bunului X ∆ X = modificarea cererii pentru bunul X ∆ I = modificarea venitului 5.3. Oferta În sens general, oferta este definită prin cantitatea dintr-un bun economic, serviciu sau factor de produc ie pe care un producător o produce şi doreşte să o vândă pe pia ă (în fapt să o preschimbe pe pia ă cu alte bunuri şi servicii, prin intermediul banilor) într-o perioadă de timp dată la un anumit nivel al pre ului. 5.3.1. Factorii care influen ează mărimea ofertei Din multitudinea definirilor date de-a lungul timpului ofertei, se desprinde concluzia că ea reprezintă o cantitate dintr-un bun sau serviciu a cărei mărime este determinată de o serie de factori obiectivi şi subiectivi, dintre care enumerăm: 1) din perspectiva producătorului, oferta de bunuri economice este influen ată de: a) pre ul factorilor de produc ie. O creştere a pre ului factorilor de produc ie, care determină creşterea costului unitar poate genera următorul comportament al ofertei: - creşterea pre ului de vânzare al bunului respectiv, care atrage diminuarea cererii, deci scăderea profitului total; firma îşi va orienta produc ia X/I

spre alte produse mai profitabile, care îi vor permite ob inerea unui câştig mai ridicat şi va diminua oferta din bunul ini ial; - men inerea constantă a pre ului de vânzare al produsului care va avea ca efect scăderea profitului pe unitate de produs şi implicit a profitului total. Si în această situa ie firma îşi va restrânge oferta, orientându-se spre produse mai profitabile; b) pre ul bunului oferit pe pia a respectivă şi pe alte pie e; c) tipul de pia ă şi forma de concuren ă care se manifestă pe pia a respectivă; d) rata profitului pe economie, compara ia pe care o face producătorul între rata profitului calculată pentru produsul care face obiectul ofertei respective şi rata profitului ob inută în cazul altor bunuri. În situa ia în care rata profitului pentru bunul care face obiectul ofertei este mai mică decât media pe economie, şi deci mai mică decât cea ob inută produc ia altor bunuri care pot să-i aducă un profit mai ridicat; e) mărimea profitului total şi a celui unitar, determinată în primul caz ca diferen ă între încasările totale şi costul total şi în cel de-al doilea ca diferen ă între pre ul de vânzare şi costul unitar. f) rata dobânzii privită atât ca şi un cost, atunci când se are în vedere suma pe care trebuie să o plătească contractate întreprinzătorul pentru creditele în vederea desfăşurării activită ii sale, dar şi din perspectiva în alte ramuri, întreprinzătorul îşi va restrânge oferta din bunul respectiv şi se va orienta spre

venitului pe care l-ar aduce depunerea la bancă a capitalului bănesc corespunzător desfăşurării activită ii de producere a bunului care face obiectul ofertei; g) climatul social şi politic existent; 2) Din perspectiva consumatorului a) pre ul produsului oferit; un pre mare poate determina o scădere a cererii, ceea ce îl va determina pe producător să reducă nivelul cantită ii oferite; b) mărimea venitului nominal de care dispun consumatorii şi puterea de cumpărare a banilor; c) existen a unui raport favorabil între pre , utilitate şi calitate

d) existen a bunurilor substituibile, pre ul acestora şi modificările care intervin în nivelul pre urilor acestor bunuri. O creştere a pre ului bunurilor substituibile îi determină pe consumatori să-şi îndrepte aten ia spre bunurile care fac obiectul ofertei, şi îi determină pe producători să îşi modifice oferta în raport cu noua situa ie a cererii; e) Oferta de bunuri complementare şi evolu ia pre ului acestora.; dacă pre ul bunurilor complementare înregistrează o modificare care generează schimbări în volumul cererii şi al ofertei, atunci şi cererea respectiv oferta pentru bunurile de bază se modifică corespunzător; 3) din perspectiva producătorului şi a consumatorului mărimea ofertei este influen ată de: a) modificarea preferin elor acestora; b) concuren a între producători şi tipul de pia ă pe care ac ionează în scopul desfacerii produsului respectiv; c) concuren a între consumatori ; 4). politica statului privind importurile, dezvoltarea economică. Ac iunea factorilor enumera i mai sus este valabilăîn condi iile în care admitem că "orice decizie sau ac iune de natură să conducă la orice gen de produc ie este luată sau ini iată în mod inevitabil în circumstan e de incertitudine şi risc..." Privită prin prisma numărului vânzătorilor, respectiv al producătorilor, oferta poate fi individuală, atunci când se referă la cantitatea produsă, respectiv vândută de către un singur agent economic, sau agregată, atunci când se are în vedere totalitatea cantită ilor dintr-un bun, serviciu sau factor de produc ie ce se produce sau se comercializează la un moment dat într-o ramură, sector de activitate, economie na ională sau mondială. După obiectul de activitate al producătorilor, oferta poate fi: a) pentru mărfuri care îmbracă forma bunurilor economice; b) pentru mărfuri care îmbracă forma serviciilor; c) pentru factorii de produc ie. încurajarea investi iilor, numărului consumatorilor şi al producătorilor şi a

5.3.2. Elasticitatea ofertei de bunuri economice Elasticitatea ofertei reprezintă modificarea cantită ii oferite dintr-un bun sau serviciu acesteia. Nivelul elasticită ii ofertei în func ie de pre coeficientului de elasticitate, calculat după formula: unde Eop = Coeficientul de elasticitate al unui bun în func ie de pre Q = cantitatea oferită pe pia ă din bunul respectiv ∆ Q = modificarea procentuală a cantită ii oferite P = pre ul unitar al mărfii ∆ P = modificarea procentuală a pre ului unitar În func ie de valoarea coeficientului de elasticitate, care este întotdeauna pozitivă, oferta poate îmbrăca una din următoarele forme: a) ofertă perfect inelastică (rigidă) - situa ie în care modificarea pre ului nu determină modificarea cantită ii oferite- se întâlneşte în cazul ofertei de bunuri perisabile. În această situa ie coeficientul de elasticitate va avea valoarea zero, iar graficul ofertei va fi o dreaptă verticală; b) oferta perfect elastică - situa ie în care o modificare de mică anvergură a pre ului determină modificarea semnificativă a cantită ii oferite. În această situa ie graficul ofertei va fi o dreaptă orizontală, iar coeficientul de elasticitate va tinde spre infinit; c) oferta cu elasticitate unitară - situa ie în care modificarea cu un anumit procent a pre ului va atrage după sine modificarea cu acelaşi procent a cantită ii oferite. în acest caz, graficul ofertei va fi o dreaptă bisectoare, iar valoarea coeficientului de elasticitate va fi egală cu 1. Factorii care determină elasticitatea ofertei sunt: - modul în care oferta poate să reac ioneze la modificarea pre ului. Dacă producătorul bunului respectiv are la dispozi ie factori de produc ie care să-i permită lărgirea produc iei, în situa ia în care pre ul de vânzare al bunului respectiv creşte, el va reac iona ca atare. În situa ia în care capacită ile de produc ie sunt limitate, modificarea pre ului nu va avea ca efect modificarea ofertei. se exprimă cu ajutorul Eop = ∆ Q / Q : ∆ P /P în func ie de modificarea factorilor care determină nivelul

- perioada de timp; pe termen scurt, oferta poate reac iona într-o măsură mai mică la modificările de pre deoarece producătorul poate modifica doar elementele capitalul circulant şi cele ale for ei de muncă, nu şi pe cele legate de capitalul tehic. Pe termen lung, modificările în volumul şi structura ofertei pot fi substan iale ca urmare a faptului că producătorul poate elementele capitalului tehnic cu altele mai performante. 5.3.3. Dimensionarea ofertei de bunuri Orice firmă care desfăşoară o activitate economică urmăreşte ca prin vânzarea produselor care fac obiectul activită ii să-şi acopere cheltuielile realizate şi să ob ină un profit. Pentru aceasta ea va acorda o aten ie deosebită modului în care îşi dimensionează oferta în func ie de factorii de care dispune şi de tipul de pia ă pe care-şi desfăşoară activitatea. Pe o pia ă perfect concuren ială (reamintim aici că o astfel de pia ă are o existen ă ipotetică) orice firmă producătoare a unui bun economic omogen este un primitor de pre (adică nu are suficientă putere încât să poată influen a nivelul pre ului şi ca atare este obligată să-şi vândă întreaga produc ie la pre ul pie ei). În această situa ie, firma va putea să-şi maximizeze profitul crescând cantitatea oferită spre vânzare. Profitul realizat de către o astfel de firmă se va determina ca diferen ă între încasarea totală din vânzarea produc iei şi costul total aferent cantită ii respective. Pentru maximizarea lui, firma va urmări să desfacă acel nivel al produc iei pentru care profitul unitar înmul it cu numărul de bucă i vîndute să-i aducă cel mai mare câştig. Acest lucru se realizează la acel nivel al produc iei pentru care încasarea marginală (are în cazul firmei aflate pe pia a cu concuren ă perfectă este identică pre ului de vânzare) este egală cu costul marginal, iar acesta este egal cu costul mediu. Fiecare unitate vândută în plus va determina o creştere a încasării totale cu mărimea pre ului de vânzare practicat pe pia a respectivă. înlocui şi

Capitolul 6 PIA A MONETARĂ Prezentarea evolu iei banilor de-a lungul dezvoltării economice Sublinierea importan ei teoriei banilor Prezentarea func iilor băncilor comerciale şi a băncii na ionale Importan a şi rolul sistemului bancar în economie Termeni cheie: bani, masă monetară, convertibilitate, agregat monetar, sistem bancar, indice al Pre urilor, credit, cambie, bilet la ordin. 6.1. Func iile banilor - func ia de etalon de măsurare şi comparare a activită ii umane - exprimarea în bani a valorii bunurilor şi serviciilor se face prin intermediul pre ului - din func ia de etalon a valorii derivă calitatea de instrument unic de realizare a tranzac iilor într-o economie de schimb. - din func iile de etalon a valorii şi de instrument unic de realizare a tranzac iilor în cadrul unei economii derivă şi capacitatea banilor respectiv tezaurizare prin func ia de mijloc de plată, banii permit stingerea oricărei obliga ii pecuniare între diferi ii participan i la procesul economic. 6.2. Componentele masei monetare a. în func ie de forma de existen ă, moneda se clasifică în: numerar sau monedă materială - compus din monedă metalică şi monedă de hârtie - şi în monedă de cont (numită şi monedă scripturală). 1. Numerarul - este format din monede de următoarele tipuri : a) monede cu valoare intrinsecă - reprezentate de monede confec ionate din metale pre ioase (aur,argint) a cărei valoare nominală corespundea cu valoare metalului din care era confec ionată. b) monede fără valoare integrală – sunt monedele bătute din metal ieftin (bronz, diferite aliaje), a cărei emisiune este exclusiv în sarcina statului. Prin baterea acestei categorii de monedă statul câştigă din diferen a între valoarea nominală (mai mare) a acestei monede şi cea reală (mai mică) dată de cheltuielile ocazionate de batere. c) moneda de hârtie (numită şi bon de tezaur)- este pusă în circula ie numai de către stat pentru a acoperi o parte din cheltuielile acestuia. Ea este retrasă din circula ie tot de către stat, pe baza criteriilor care au stat la baza emisiunii ei. de a servi la acumulare şi Obiective:

d) bancnota - sau biletul de bancă - reprezentând certificarea existen ei unei anumite sume de bani într-un depozit bancar. 2. Moneda de cont (scripturală), moneda scripturală reprezintă un simbol, o cifră într-un cont apar inând unui agent economic, pe baza unui depozit deschis de către acesta la o bancă. Circula ia monedei scripturale se rezumă doar la înregistrări efectuate în conturi bancare care au ca efect trecerea unei cantită i de monedă scripturală dintr-un cont în altul, fără a fi înso ită de mişcări efective ale semnelor băneşti materiale. Banii de cont reprezintă sumele înscrise în contabilitatea băncii pe numele agen ilor economici. Banii de cont se multiplică prin credit, iar după o anumită perioadă apare o anumită cantitate de monedă suplimentară celei anterioare. Multiplicatorul masei monetare are următoarea formulă: m= 1/ (r+b) - (rxb); unde r = propor ia rezervei de lichiditate b = propor ia bancnotei în totalul masei monetare. Mişcarea banilor dintr-un cont în altul se realizează prin decontări şi plă i fără numerar. Prin decontări fără numerar se realizează transferul de sume dintr-un cont în altul prin prisma celor doi participan i la acest transfer, în timp ce no iunea de plată fără numerar prin prisma unui singur participant la tranzac ie, cel care plăteşte sume; Decontările se realizează cu ajutorul următoarelor forme: 1. acreditivul sau linia de credit- este acel instrument prin care plătitorul separă o parte din disponibilită ile sale şi o trece într-un depozit bancar deschis la banca furnizorului.Pe măsura livrării mărfurilor de către furnizor şi a depunerii de către acesta a documentelor de încasare banca furnizorului transmite suma aferentă din contul său în depozitul bancar din contul furnizorului. 2. scrisoarea de garan ie bancară este acea formă de decontare bancară prin care furnizorul cere plătitorului să-i elibereze o asemenea scrisoare şi prin care să-i asigure cu anticipa ie plă ile prin rezervarea unor drepturi la credite ale plătitorului pentru o perioadă viitoare. 3. vincula ia - nu asigură cu anticipa ie plă ile ci presupune consim ământul plătitorului de decontare, din ini iativa sa, fie prin admiterea la plată a unor documente de decontare emise de către beneficiarul sumei de plată.

O a doua clasificare a semnelor monetare se poate face în func ie de emitentul acestora. În raport cu acest criteriu, moneda se împarte în: 1. monedă creată de agen ii economici - a func ionat în cadrul sistemelor bazate pe etalonul aur-monedă, sistem în cadrul căruia baterea monedei se efectua ca urmare a prezentării la bancă, de către un agent economic, a unei anumite cantită i de aur care era imediat transformată în monedă. 2. monedă creată de tezaur - reprezentată în special de către moneda divizionară 3. moneda creată de către bănci- relevă rolul deosebit pe care îl au băncile crea ia monetară, prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală şi a monedei scripturale de către băncile comerciale. O a treia clasificare pleacă de la modul de acoperire al monedei, adică de garantare a ei de către emitent. Din acest punct de vedere se deosebesc următoarele tipuri de monede: - monede cu acoperirea metalică - constă în stabilirea unui procent considerat minim pe care să-l de ină banca emitentă ca stoc de aur şi argint din volumul emisiunii de bancnote. - acoperire în portofoliu comercial este în eleasă ca o acoperire suplimentară, peste cea în aur, până la nivelul întregii emisiuni de bancnote. Acest portofoliu comercial este format din cambii pe termen foarte scurt (sub 90 de zile) . Aceste cambii reprezintă de fapt acoperirea unor cantită i de mărfuri vândute pe credit. - acoperirea în devize sau în mijloace de plată străine - prin preluarea acestor devize de către banca centrală de la exportatori în schimbul unor cantită i de monedă na ională puse în circula ie la cumpărarea acestor devize; - acoperirea în valori mobiliare - (titluri, hârtii de valoare, emise de stat) este o acoperire care nu corespunde con inutului bancnotei (ele sunt de obicei emise pentru a acoperi unele cheltuieli ale statului). - acoperirea în mărfuri - este forma care se regăseşte cel mai mult în economiile contemporane. Această acoperire este diferită de la o ară la alta, în func ie de particularită ile na ionale, de structura stocului de mărfuri, de viteza de rota ie a stocurilor, etc. În func ie de categoriile de opera iuni admise la convertire, se disting următoarele tipuri de convertibilitate:

a. convertibilitate par ială (în cadrul căreia sunt admise la schimb numai sumele destinate opera iunilor de cont curent); b. convertibilitate totală, în care preschimbarea sumelor se face indiferent de destina ia utilizării lor; În func ie de calitatea persoanelor care solicită efectuarea schimbului, convertibilitatea poate fi internă (atunci când vizează accesul reziden ilor la o anumită sumă în valută) şi externă - atunci când accesul la o anumită sumă în valută este permis atât reziden ilor cât şi nereziden ilor; În func ie de mărimea sumei admise la schimb convertibilitatea poate fi limitată şi nelimitată. în prezent, monedele a cinci ări dezvoltate (Statele Unite ale Americii, Germania, Japonia, Fran a şi Marea Britanie) se bucură de convertibilitate nelimitată. În func ie de mărimea raporturilor valorice ce se au în vedere la stabilirea raporturilor dintr-o monedă în alta se disting: convertibilitatea oficială, realizată între unită ile monetare statale şi convertibilitatea de pia ă practicată de bănci, firme de comer exterior, persoane particulare. De-a lungul anilor convertibilitatea a cunoscut două forme: cea a convertibilită ii metalice şi cea a converibilită ii în devize, fiecare din acestea îmbrăcând forma convertibilită ii interne, respectiv externe. a. convertibilitatea metalică - a îmbrăcat la rândul ei două forme: - convertibilitatea metalică integrală - (nelimitată în aur) - practicată în majoritatea ărilor până în primii ani ai primului război mondial; Ea presupune preschimbarea în aur, neîngrădit, a întregii cantită i de bancnote pe care o persoană dorea să o preschimbe; - convertibilitatea metalică limitată - a fost folosită de o serie de ări ca măsură de revenire la convertibilitatea în aur suspendată la începutul primului război mondial, dar o revenire par ială în sensul limitării ei ca sumă necesară pentru procurarea unui întreg lingou de aur. b. convertibilitatea în aur-valute proprie ini ial sistemelor monetare na ionale pe baza deciziei adoptate la Conferin a de la Geneva din 1922, a devenit, după conferin a de la Bretton Woods (USA) din 1944 propriu sistemului monetar interna ional nou creat. în cadrul aceleiaşi conferin e s-a creat cadrul institu ional necesar reglementării rela iilor monetar - financiare interna ionale pe baze noi prin înfiin area FMI şi a Institu iilor de la Bretton Woods şi adoptarea unui sistem în

cadrul căruia monedele se defineau printr-o anumită cantitate de aur, dar nu erau convertibile în interior în aur ci în dolari americani. Raporturile valorice între monede se stabileau însă în func ie de definirea metalică. 6.3. Agregatele monetare

Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun agen ii economici non - financiari dintr-o economie na ională la un moment dat, destinate achizi ionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investi iilor şi a altor plasamente poartă numele de masă monetară. Masa monetară are două componente majore prezentate anterior-numerarul şi moneda scripturală - şi patru agregate. Agregatele monetare sunt definite drept păr i constitutive a masei monetare şi semimonetare (disponibilită ile semimonetare sunt acele instrumente monetare care pot fi transformate în bani lichizi sau pot îndeplini func iile acestora) păr i autonomizate prin func ii specifice, prin agen i specializa i care emit instrumente de schimb şi de plată, prin institu ii financiar - bancare pe care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc. Cele patru ageragate monetare principale sunt: moneda, M1, M2 şi M3. a) moneda primară (baza monetară, moneda de rezervă, etc.) care cuprinde banii crea i de banca centrală. Principala caracteristică a acestei componente este faptul că, pe de o parte, cantitatea ei este controlată direct de către banca centrală, iar, pe de altă parte, ea constituie suportul pentru crearea altor categorii de bani. Din agregatul "monedă" fac parte: - moneda fiduciară (bilete de hârtie şi moneda metalică aflate în circula ie la un moment dat) - banii de cont constitui i din disponibilită i în cont la vedere b) M1, masa mijloacelor de plată - money supply - numită şi masă a mijloacelor de plată în sens restrâns cuprinde instrumentele de plată create de banca centrală şi de celelalte institu ii monetare, respectiv drepturile de crean ă ce pot fi utilizate direct, instantaneu şi fără restric ii pentru a efectua plă i pentru o ter ă parte (crean e lichide). Lichiditatea desemnează capacitatea unei valori de a fi folosită imediat, comod şi ieftin pentru realizarea plă ilor.

c) M2 - masa mijloacelor de de inere a averii cuprinde, pe lângă instrumentele de plată instrumentele financiare lichide care nu se folosesc ca atare în plă i, dar se pot transforma uşor în instrumente de plată. M2 se formează pe baza agregatului M1, la care se adaugă crean e care nu sunt imediat lichide: retragerea unor depozite la termen, etc.; c) M3 include depozitele la termen sau acordurile de răscumpărare. 6.4. Teorii monetare Teoria banilor ca instrument tehnic de schimb sus inută de Aristotel şi dezvoltată de Smith şi Ricardo.pleacă de la premisa că banii, ca rezultat al unor conven ii între oameni au atât valoare de schimb, cât şi valoare de întrebuin are. Ei şi-au fundamentat această concep ie plecând de la premisa că valoarea monedei era determinată de cantitatea de muncă necesară extragerii şi prelucrării metalului din care aceasta era confec ionată. Pre ul monedei, ca rezultat al interac iunii dintre cerere şi ofertă era dat pe de-o parte de cantitatea de metal pre ios aflată în circula ie (oferta) iar pe de altă parte de volumul mijloacelor de plată pe care le acumulează popula ia. Teoria nominalistă - apărută ca reac ie împotriva teoriei banilor ca instrument tehnic de schimb consideră că banii nu trebuie să aibă o valoare proprie, ci una conven ională, nominală. Această teorie a cunoscut în timp următoarele forme: a. nominalismul func ionalist (a lui Karl Menger) care pune accentul pe capacitatea monetare; b.nominalismul statal promovat de către G. F. Knapp, J. Schumpeter, F.Muller, care contestă faptul că moneda ar trebui să aibă neapărat o bază metalică, locul monedei - marfă fiind luat de moneda semn sau de hârtie. Aceasta devine un mijloc de plată numai în momentul în care statul anun ă că este dispus să le recunoscă drept mijloc de stingere a datoriilor sau pentru plata obliga iilor putând continua. Dacă întregul volum al depozitului ini ial constituit ar fi fost folosit pentru acordarea de credite, ne creându-se rezerva, s-ar putea crea situa ia în care agen ii economici care doresc să-şi ridice depozitele să nu poată face acest lucru. Mişcarea banilor dintr-un cont în altul se realizează prin decontări şi plă i fără numerar. Prin decontări fără numerar se realizează transferul de sume dintr-un cont monedei de a fi schimbată printr-o cantitate de bunuri şi servicii, recunoscând însă însemnătatea factorilor materiali în asigurarea stabilită ii sistemelor

în altul prin prisma celor doi participan i la acest transfer, în timp ce no iunea de plată fără numerar prin prisma unui singur participant la tranzac ie, cel care plăteşte sume; Decontările se realizează cu ajutorul următoarelor forme: 1. acreditivul sau linia de credit - este acel instrument prin care plătitorul separă o parte din disponibilită ile sale şi o trece într-un depozit bancar deschis la banca furnizorului.Pe măsura livrării mărfurilor de către furnizor şi a depunerii de către acesta a documentelor de încasare banca furnizorului transmite suma aferentă din contul său în depozitul bancar din contul furnizorului. 2. scrisoarea de garan ie bancară este acea formă de decontare bancară prin care furnizorul cere plătitorului să-i elibereze o asemenea scrisoare şi prin care să-i asigure cu anticipa ie plă ile prin rezervarea unor drepturi la credite ale plătitorului pentru o perioadă viitoare. 3. vincula ia - nu asigură cu anticipa ie plă ile ci presupune consim ământul plătitorului de decontare, din ini iativa sa, fie prin admiterea la plată a unor documente de decontare emise de către beneficiarul sumei de plată. O a doua clasificare a semnelor monetare se poate face în func ie de emitentul acestora. În raport cu acest criteriu, moneda se împarte în: 1. monedă creată de agen ii economici- a func ionat în cadrul sistemelor bazate pe etalonul aur-monedă, sistem în cadrul căruia baterea monedei se efectua ca urmare a prezentării la bancă, de către un agent economic, a unei anumite cantită i de aur care era imediat transformată în monedă. 2. monedă creată de tezaur - reprezentată în special de către moneda divizionară 3. moneda creată de către bănci - relevă rolul deosebit pe care îl au băncile crea ia monetară, prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală şi a monedei scripturale de către băncile comerciale. O a treia clasificare pleacă de la modul de acoperire al monedei, adică de garantare a ei de către emitent. Din acest punct de vedere se deosebesc următoarele tipuri de monede: - monede cu acoperirea metalică - constă în stabilirea unui procent considerat minim pe care să-l de ină banca emitentă ca stoc de aur şi argint din volumul emisiunii de bancnote. In decursul anilor propor ia acoperirii valorii bancnotei respective cu aur şi argint a scăzut. Dacă la început procentul acoperirii acestei valori era făcut public, în timp s-a renun at la această măsură, cea ce nu înseamnă că

banca centrală din fiecare ară nu dispune de un anumit stoc de metale pre ioase. Concomitent,stabilitatea bancnotei s-a diminuat ca urmare a acestei măsuri. - acoperire în portofoliu comercial este în eleasă ca o acoperire suplimentară, peste cea în aur, până la nivelul întregii emisiuni de bancnote.Acest portofoliu comercial este format din cambii pe termen foarte scurt (sub 90 de zile) . Aceste cambii reprezintă de fapt acoperirea unor cantită i de mărfuri vândute pe credit. - acoperirea în devize sau în mijloace de plată străine - prin preluarea acestor devize de către banca centrală de la exportatori în schimbul unor cantită i de monedă na ională puse în circula ie la cumpărarea acestor devize; - acoperirea în valori mobiliare - (titluri, hârtii de valoare, emise de stat) este o acoperire care nu corespunde con inutului bancnotei (ele sunt de obicei emise pentru a acoperi unele cheltuieli ale statului). - acoperirea în mărfuri - este forma care se regăseşte cel mai mult în economiile contemporane. Această acoperire este diferită de la o ară la alta, în func ie de particularită ile na ionale, de structura stocului de mărfuri, de viteza de rota ie a stocurilor, etc. În func ie de obliga iile pe care şi le asumă statul, monedele pot fi convertibile şi neconvertibile. 1. monedele convertibile - sunt cele care pot fi preschimbate pe o anumită cantitate de metal pre ios (acest tip de convertibilitate poartă numele de convertibilitate internă şi a fost utilizat în special în cadrul etalonului aur) sau într-o altă monedă (convertibilitate externă); 2. monedele neconvertibile - sunt monedele care circulă în exclusivitate numai în cadrul grani elor na ionale. Convertibilitatea reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi preschimbată pe o altă monedă liber, prin vânzare-cumpărare pe pia ă fără a exista restric ii cu privire la suma de schimbat, scopul preschimbării (plă i pentru tranzac ii curente sau mişcări de capital) sau de calitatea celui ce efectuează preschimbarea (rezident sau nerezident al ării în care are loc tranzac ia). În func ie de categoriile de opera iuni admise la convertire, se disting următoarele tipuri de convertibilitate: c. convertibilitate par ială (în cadrul căreia sunt admise la schimb numai sumele destinate opera iunilor de cont curent);

d. convertibilitate totală, în care preschimbarea sumelor se face indiferent de destina ia utilizării lor; În func ie de calitatea persoanelor care solicită efectuarea schimbului, convertibilitatea poate fi internă (atunci când vizează accesul reziden ilor la o anumită sumă în valută) şi externă- atunci când accesul la o anumită sumă în valută este permis atât reziden ilor cât şi nereziden ilor; În func ie de mărimea sumei admise la schimb convertibilitatea poate fi limitată şi nelimitată. în prezent, monedele a cinci ări dezvoltate (Statele Unite ale Americii, Germania, Japonia, Fran a şi Marea Britanie) se bucură de convertibilitate nelimitată. În func ie de mărimea raporturilor valorice ce se au în vedere la stabilirea raporturilor dintr-o monedă în alta se disting: convertibilitatea oficiala, realizată între unită ile monetare statale şi convertibilitatea de pia ă practicată de bănci, firme de comer exterior, persoane particulare. In cazul convertibilită ii de pia ă, fiecare stat are un sistem de interven ie în sensul că prin rezerva de lichiditate interna ională el poate să absoarbă surplusul de monedă na ională în sensul men inerii cursului valutar în anumite limite; De-a lungul anilor convertibilitatea a cunoscut două forme: cea a convertibilită ii metalice şi cea a convertibilită ii în devize, fiecare din acestea îmbrăcând forma convertibilită ii interne, respectiv externe. a. convertibilitatea metalică- a îmbrăcat la rândul ei două forme: - convertibilitatea metalică integrală- (nelimitată în aur)- practicată în majoritatea ărilor până în primii ani ai primului război mondial;Ea presupune preschimbarea în aur, neîngrădit, a întregii cantită i de bancnote pe care o persoană dorea să o preschimbe; - convertibilitatea metalică limitată- a fost folosită de o serie de ări ca măsură de revenire la convertibilitatea în aur suspendată la începutul primului război mondial,dar o revenire par ială în sensul limitării ei ca sumă necesară pentru procurarea unui întreg lingou de aur. b. convertibilitatea în aur-valute Condi iile generale ale trecerii la convertibiliate sunt: 1) existen a unui poten ial economic ridicat al ării respective, 2) realizarea unui structuri corespunzătoare a pre urilor interne, alinierea acestora cu cele de pe pia a mondială;

3) stabilirea unui curs de schimb real, fundamentat din punct de vedere economic a monedei na ionale cu alte monede străine; 4) crearea unei rezerve na ionale de lichiditate care să facă posibilă interven ia pe pie ele valutare când oferta pe aceste pie e este mare 5) lărgirea drepturilor, competen elor şi a răspunderilor exportatorilor în derularea unui comer exterior eficient; 6) crearea unui sistem de interven ie pentru asigurarea stabilită ii monedei na ionale; 6.5. Teorii monetare Mercantiliştii sunt cei care, pe baza unor cercetări empirice explică fluctua iile pre urilor pe baza legăturii dintre cantitatea de metale şi volumul bunurilor şi serviciilor aflate în circula ie la un moment dat. Ideile mercantiliste cu privire la legătura dintre produc ia şi circula ia mărfurilor şi a monedelor constituie germenii teoriei cantitative dezvoltată secole mai târziu de către Irwing Fischer. Teoria banilor ca instrument tehnic de schimb pleacă de la premisa că banii, ca rezultat al unor conven ii între oameni au atât valoare de schimb, cât şi valoare de întrebuin are. Teoria cantitativă a banilor a apărut cu mai bine de patru secole în urmă,în epoca marilor descoperiri geografice când cantită i importante de metale pre ioase au pătruns pe pia a europeană determinând o creştere artificială a pre urilor în condi iile men inerii, în linii generale neschimbată, a ofertei de bunuri şi servicii. La mijlocul secolului al XVI-lea, în scrierile lui Jean Bodin apare men ionat, pe baza unor observa ii empirice, faptul că pre urile sunt influen ate în mod nemijlocit de cantitatea de bani aflată în circula ie, care la rândul ei era influen ată de cantitatea de metale pre ioase existentă în circula ie şi de volumul bunurilor şi serviciilor supuse tranzac iilor. Teoria cantitativă a banilor cunoaşte mai multe forme: a. forma clasică elaborată de către David Hume, David Ricardo şi Adam Smith şi dezvoltată ulterior de Alfred Marshall şi Irving Fischer. In forma sa clasică, ea se prezintă sub forma unei egalită i între oferta de bani (M x V) şi cererea de bani (P x T). MV= PT unde: M= masa monetară aflată în circula ie, V= viteza de circula ie (de rota ie) a banilor ,

P= nivelul pre urilor, T= volumul tranzac iilor. In conformitate cu acestă teorie, tranzac iile cu bunuri şi servicii realizate în economia reală trebuie să-şi găsească coresponden a în economia monetară, cu alte cuvinte cantitatea de bani aflată în circula ie (M) va fi determinată în mod direct de cantitatea de bunuri şi servicii multiplicată cu pre ul acestora şi indirect de viteza de circula ie a banilor. Prin viteza de circula ie (sau de rota ie) a banilor se în elege numărul mediu de acte de vânzare - cumpărare pe care le efectuează o unitate monetară într-o perioadă de timp determinată, de obicei un an. Varianta modernă a teoriei cantitative a banilor îmbracă forma ecua iei de la Cambridge, concepută ini ial de către Alfred Marshall şi generalizată ulterior de economiştii Scolii de la Cambridge (în special A. Pigou), teorie apărută pentru a explica corela ia dintre cererea şi oferta de monedă în condi iile dezvoltării economice sus inute înregistrată în primele decenii ale secolului XX. Ecua ia folosită în această teorie este: M=KxTxP unde M= volumul masei monetare aflată în circula ie K = partea din venitul anual (sau calcula pentru o altă unitate de timp) pe care indivizii o păstrează sub formă de monedă lichidă sau durata medie de păstrare a banilor; T= volumul total al tranzac iilor pe care societatea doreşte realizezecu banii păstra i în diferite perioade; P = nivelul general al pre urilor sau pre ul mediu unitar. Conform acestei ecua ii, valoarea monedei variază invers propor ional cu masa monetară, iar nivelul estimat al pre urilor influen ează asupra acesteia. Teoria lui Keynes Pornind de la corela iile care se stabilesc pe pia ă între bunuri şi servicii pe deo parte şi fluxurile monetare pe de altă parte, Keynes promovează ideea interven iei statului, în vederea stabilirii echilibrului global, fie pe pia a monetară, fie pe cea a bunurilor şi serviciilor. în primul caz este vorba de politica monetară vizând modificarea ofertei nominale de monedă pornind de la faptul că orice sporire a cantită ii de monedă să-l

aflată în circula ie reduce dobânda stimulând investi iile, care la rândul lor stimulează cheltuielile de consum prin crearea de noi venituri. Venitul monetar se modifică, în accep iunea lui Keynes, sub ac iunea următorilor factori: - cheltuielile statului-prin a căror creştere se ob ine o creştere a veniturilor celor care sunt utilizatorii sumelor cheltuite de către stat. Aceste venituri suplimentare vor fi înso ite de infla ie dacă ele sunt rezultanta acoperii cheltuielilor statului printr-o emisiune suplimentară de monedă - nivelul general al salariilor; majorarea salariilor atrage după sine creşterea veniturilor aflate la dispozi ia consumatorilor dar şi creşterea costurilor de produc ie (ştiut fiind faptul că salariile reprezintă elemente componente importante ale costurilor materiale). - dimensiunile comer ului exterior; dacă acesta creşte, are loc o majorare a veniturilor exportatorilor şi a celor care au capitaluri investite în străinătate. în condi iile unei oferte rigide, această creştere a veniturilor poate genera infla ie; - efectul multiplicator al investi iilor şi preferin a spre lichiditate; creşterea volumului masei monetare se produce numai în cazul în care beneficiarii veniturilor nu păstrează sub formă lichidă şi nu tezaurizează partea neconsumată din venit. Teoria economică post-keynesiană (sinteza neoclasică) corespunde în principal perioadei postbelice, şi s-a dezvoltat în două direc ii. Prima este cea reprezentată de autorii care s-au întors la teoria keynesiană ini ială (Ludwing von Mises, F.A. Hayek), iar cea de-a doua de cei care au elaborat sinteza dintre teoria keynesiană şi cea neoclasică (Alfred Hansen, John Hicks, Paul Samuleson, Franco Modigliani), principalul său rezultat fiind unificarea microanalizei neoclasice a factorilor de produc ie cu analiza macroeconomică bazată pe modelul Keynesian. 6.6. Structura sistemului bancar Sistemul bancar na ional cuprinde, în esen ă, două tipuri mari de bănci: banca centrală şi băncile specializate. A. Banca centrală sau de emisiune îndeplineşte rolul de "bancă a băncilor", supraveghind şi organizând rela iile monetar financiare ale statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea. Principala func ie de băncii centrale este aceea de a coordona politica monetară, valutară şi de credit, în cadrul politicii economice a statului respectiv Alte func ii importante ale băncii centrale sunt:

1. emiterea biletelor de bancă (a bancnotelor), banca centrală fiind singura împuternicită să pună în circula ie, sau, după caz, să retragă din circula ie banii în numerar; 2. crearea şi gestionarea puterii de cumpărare, stabilirea acoperirii monedei na ionale. Prin putere de cumpărare monedei se în elege cantitatea de bunuri şi servicii care se pot cumpăra cu o unitate monetară. Ea se calculează prin raportarea unei sume de bani (S) - de regulă o unitate monetară - la pre ul unui bun sau serviciu. Indicele sintetic al pre urilor măsoară evolu ia unei mărimi sau a unui ansamblu de mărimi în timp şi spa iu. În practică se utilizează o multitudine de indici sintetici, dar cei mai importan i din punct de vedere al complexită ii informa iilor utilizate şi oferite sunt: indicele pre urilor de consum, indicele pre urilor de produc ie şi deflatorul Produsului Intern Brut (PIB). a)indicele pre urilor de consum se utilizează în special pentru a măsura infla ia şi se calculează pornind de la un "coş" în care bunurile şi serviciile destinate consumului curent de in anumite ponderi (fixe) în func ie de importan a economică a fiecăruia prin raportarea pre ului de vânzare din perioada curentă la pre ul de vânzare dintr-o perioadă considerată drept bază, înmul ite cu ponderea fiecărui bun sau serviciu în coşul respectiv. b) indicele pre urilor de produc ie- se calculeză pornind de la nivelul pre urilor de produc ie sau al celor utilizate în desfacerea en-gros pentru un număr de aproximativ 3400 de produse utilizând o metodologie similară celei folosite pentru calculul indicelui pre urilor de consum. c) deflatorul P.I.B.- se calculează pe baza pre urilor tuturor bunurilor şi serviciilor luate în calculul produsului intern brut (destinate consumului, investi iilor, cheltuielilor guvernamentale şi exporturilor nete) a căror pondere, spre deosebire de indicele pre urilor de consum, respectiv a indicelui pre urilor de produc ie este variabilă, prin raportarea pre ului fiecărui bun sau serviciu din perioada curentă la nivelul din perioada de bază. 3. supraveghererea societă ilor bancare şi a institu iilor de credit în sensul regularizării scontării creditului. Prin scontare se în elege opera iunea de preluare, de către o bancă comercială, contra plată, a unui titlu de credit (cambie, obliga iune, bilet la ordin etc), de la beneficiarul ei, înainte de ajungerea la scaden ă. Rescontul

se referă la rela iile create pe aceeaşi bază între băncile comerciale şi banca centrală. 4. stabilirea, alături de trezorerie, a programului de împrumuturi contractate de guvern; 5. managementul ofertei monetare şi de credite şi determinarea ratelor dobânzii; 6. determinarea regimului cursului de schimb al monedei na ionale şi gestionare a rezervelor valutare. De regulă determinarea regimului cursului de schimb cade în sarcina guvernului, însă aplicarea efectivă a acestui regim revine efectiv băncii centrale. 7. supravegherea şi gestionarea sistemului de plă i (inclusiv de inerea rezervelor băncilor comerciale) 8. promovarea stabilită ii sistemului financiar; 9. exercitarea rolului de ultim creditor (lender of last resort) şi administrarea asigurării depozitelor bancare; 10. gestionarea, par ială sau totală a datoriei publice, administrarea controalelor valutare şi exercitarea rolului de "bancher al guvernului". 11. men inere a stabilită ii pre urilor şi încurajare a sănătă ii şi stabilită ii sistemului financiar, pe fondul stimulării activită ilor economice complexe B. băncile specializate- cuprind toate celelalte bănci din sistemul bancar, altele decât banca centrală. In cadrul acestora, în func ie de specificul activită ii lor deosebim: - băncile de depozit - sunt agen i economici bancari care îşi desfăşoară cea mai mare parte a activită ii lor pe plan intern, prin procurarea de mijloace financiare necesare derulării activită ilor clien ilor. - băncile comerciale - dispun în general de capital propriu însemnat şi îşi procură mijloacele necesare desfăşurării activită ii şi prin emisiunea de obliga iuni sau ac iuni. Aceste bănci desfăşoară o activitate diversă, axată în special pe atragerea de fonduri de la persoanele fizice sau juridice sub formă de depozite şi acordarea de credite pe termen lung. c. băncile de investi ii - sunt de obicei bănci cu capital privat. Prin opera iunile pe care le efectuează, şi anume identificarea şi mijlocirea împrumuturilor în schimbul unor taxe, ele mai sunt numite şi brokeri bancari (banking brokers). d. băncile de economii - au fost create ini ial în scopul încurajării micilor depunători . din depunerile pe termen scurt sau la vedere ale

e. băncile de ipoteci - sunt bănci de împrumuturi pe termen lung (de până la 30 de ani) acordate pentru încurajarea investi iilor în unele ramuri cum ar fi construc iile. f. băncile cooperatiste - sunt de obicei institu ii mici organizate de companii locale cu interese comune.Aceste institu ii au fost create în scopul de a oferi membrilor lor credite ieftine. g. casele de scont - sunt institu ii intermediare active garantate de banca centrală. h) societă ile financiare - reprezintă institu ii de credit care pe de-o parte nu sunt autorizate să primească depozite, iar, pe de altă parte nu pot efectua decât opera iuni specifice pentru care sunt abilitate prin lege sau prin conven ie: leasing (închiriere de utilaje pe termen lung), factoring (vânzarea completă a crean elor unei firme către un alt partener), acordarea şi garantarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru întreprinderi, creditarea mărfurilor cu plata în rate, creditarea locuin elor cu garan ii ipotecare, gestiunea mijloacelor de plată, etc. Func iile băncilor specializate - acordarea de împrumuturi clien ilor care îndeplinesc condi iile de bonitate financiară. Prin bonitate financiară se în elege capacitatea unui debitor de a restitui, în întregime şi la termenele prevăzute împrumutul contractat şi dobânda aferentă; - gestionarea conturilor deponen ilor, persoane fizice sau juridice; - conducerea opera iunilor de casă (în general la firmele de dimensiuni care au un rulaj al opera iunilor în numerar de amploare); - organizarea înfiin ării de societă i pe ac iuni pe baza sistemului constituirii simultane; - crearea surselor atrase în scopul finan ării opera iunilor de creditare. mari între băncile centrale şi cele comerciale şi au drept obiect de activitate oferta de lichidită i pe termen scurt prin

Capitolul 7 BUGETUL DE STAT Obiective: In elegerea rolului şi importan ei principiilor bugetare Formarea unei viziuni de ansamblu asupra problematicii bugetare Familiarizarea cu aspectele teoretice privind bugetul de stat Prezentarea principalelor surse de venituri la bugetul de stat Termeni cheie: buget, principii bugetare, deficit bugetar, venit bugetar, cheltuială bugetară, impozit, taxă. Bugetul de stat reprezintă un plan al veniturilor şi cheltuielilor întocmit de puterea executivă dintr-un stat pentru o perioadă următoare. El este format dintr-un sistem de bugete, în a căror componen ă intră: - bugetul general (sau ordinar) al statului; - bugetele extraordinare (care se întocmesc de regulă în situa ii speciale cum ar fi lansarea unui împrumut de stat sau emisiunea suplimentară de monedă); - bugetele anexă, întocmite de către firmele de stat şi de către institu iile care se bucură de autonomie financiară, - bugetele autonome; bugetele locale; 7.1. Principiile bugetare 1. Principiul universalită ii bugetului conform căruia topate veniturile şi toate cheltuielile trebuiesc să fie cuprinse într-un singur document; 2. Principiul unită ii bugetare, conform căruia toate veniturile şi toate cheltuielile trebuiesc reflectate în buget în acelaşi mod, astfel încât să poată fi citite şi în elese de către to i cei interesa i, inclusiv de nespecialişti; 3. Principul neafectării veniturilor bugetare, conform căruia odată cuprinse în buget atât cheltuielile cât şi veniturile se despersonalizează, în sensul că orice tip de venit poate acoperi orice tip de cheltuială; 4. Principiul anualită ii bugetului, conform căruia bugetul se întocmeşte anual de către puterea executivă, controlul politic fiind exercitat de către parlament, iar cel jurisdic ional de către Curtea de Conturi. 5. Principiul publicită ii bugetare conform căruia datele cuprinse în buget trebuiesc aduse la cunoştin a tuturor celor interesa i înainte de votarea lor de către puterea politică.

6. Principiul echilibrării bugetului conform căruia cele două păr i ale tabloului economic numit buget trebuie să se afle în echilibru. 7.2. Structura bugetului. Veniturile bugetare Veniturile publice se împart în două categorii importante: - veniturile curente numite şi ordinare formate din impozite şi taxe de la persoanele fizice şi juridice, de stat şi private şi din veniturile ob inute din firmele de stat; - veniturile extraordinare formate din imprumuturile contractate de stat şi din emisiunea de bani de hârtie; 1. Veniturile curente a) Impozitele Impozitele, care reprezintă până la 90% din totalul veniturilor statului sunt o formă de prelevare la dispozi ia statului, în mod obligatoriu şi fără contrapresta ie directă şi cu titlu nerambursabil a unei păr i din venitul sau avererea persoanelor fizice sau juridice pentru acoperirea nevoilor statului. În practica economică se întâlnesc mai multe tipuri de impozite, care pot fi clasificate după următoarele criterii: a) în func ie de categoriile de persoane ale căror venituri urmează a fi taxate, impozitele pot fi: - generale, atunci când se extind la toate categoriile sociale şi asupra tuturor tipurilor de venit; - par iale - atunci când unele categorii sociale beneficiază de scutiri par iale sau totale privind plata unor impozite; b) în func ie de modul cum se realizează impunerea, impozitele pot fi: - în cote fixe; - în cote procentuale: la utilizarea sistemului de impunere în cote procentuale se pot practica următoarele sisteme de impozitare: - impunere propor ională cu mărimea venitului impozabil, dar cota impozitului este fixă; - impunere progresivă - cotele de impozitare cresc odată cu creşterea sumei impozabile, aplicându-se asupra cuantumului total al acesteia; - impunere regresivă - cotele de impunere scad pe măsura creşterii veniturilor;

c) după obiectul impunerii, impozitele se pot calcula pe avere, pe venit şi pe cheltuială; d) după scopul urmărit, impozitele pot fi: - impozite financiare - care să conducă la mărirea veniturilor statului; - impozite de ordine - care să aibă drept scop limitarea sau respectiv încurajarea unor ac iuni sau procese; e) după frecven a cu care sunt încasate, impozitele pot fi: - permanente; - incidentale; f) după nivelul la care sunt administrate, impozitele pot fi: - ale statului; - ale administra iei locale; g) după modul de impunere, impozitele pot fi: - directe, aplicarea lor vizând existen a venitului sau a averii, şi se suportă direct numai de către beneficiarul acesteia; Impozitele directe pot fi, la rândul lor: - reale - atunci când se stabilesc pe produs - personale - atunci când se stabilesc fie pe venitul, fie pe averea persoanelor fizice sau juridice; b. Taxele Taxele reprezintă sume încasate de la persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate de către institu iile statului. Ele pot fi judecătoreşti, notariale, consulare, de administra ie, etc. 7.3. Cheltuielile statului Cheltuielile statului sunt formate într-o propor ie însemnată din cheltuielile efectuate pentru între inerea şi func ionarea aparatului de stat, care în ările dezvoltate reprezintă până la o treime din PIB, cheltuielile publice pentru scopuri sociale (cum ar fi finan area sănătă ii, a învă ământului public şi sistemul de asigurări sociale) cheltuieli militare, cheltuieli de cercetare-dezvoltare, cheltuielile publice cu caracter economic cum ar fi acordarea de subven ii sau lansarea unor investi ii de stat. Cheltuielile cuprinse în bugetul de stat cuprind:

- cheltuieli administrative - pot fi de natură organică atunci când sunt grupate în func ie de natura fondurilor din care sunt acoperite şi după institu iile la care se referă, sau de natură func ională atunci când sunt stabilite după profilul activită ii institu iei publice: justi ie, poli ie, armată, cultură, învă ământ, - cheltuieli cu caracter economic, care cuprind: - cheltuieli reale - constituie cheltuieli ce cuprind consumul definitiv de venit na ional; - cheltuieli neutre, nu exercită nici un efect asupra venitului na ional; - cheltuieli propriu-zise, care contribuie la creşterea avu iei: construc ia de şosele, căi ferate, aeroporturi, etc.

Capitolul 8 PIA A MUNCII Eviden ierea principalelor trăsături ale pie ei muncii Explicarea formării cererii şi ofertei de muncă Însuşirea principalelor teorii cu privire la formarea salariului Eviden ierea principalelor forme ale salariului Termeni cheie: popula ia activă, popula ia disponibilă, popula ia activă, şomaj, salariu. 8.1. Trăsăturile pie ei muncii Pia a muncii este, din mai multe puncte de vedere, o pia ă imperfectă, sursa imperfec iunilor fiind dată în principal de: 1) existen a concuren ei între un număr infinit de mare de ofertan i având o putere economică redusă în procesul vânzării for ei de muncă şi un număr relativ mic de cumpărători ai acesteia; 2) existen a interven iilor legislative exercitate de către guverne; 3) presiunile exercitate de către sindicate asupra formării salariului, stabilirii condi iilor de muncă, a încheierii contractelor de muncă, a aplicării şi respectării unor norme legate de securitatea fizică şi socială a lucrătorilor; 4) capacitatea de informare par ială cu privire la existen a şi evolu ia cererii şi a ofertei de muncă pe alte pie e; Pia a muncii este o pia ă contractuală, o pia ă pe care stabilirea drepturilor şi obliga iilor dintre vânzătorii şi cumpărătorii de muncă se realizează pe baza unor contracte economice şi sociale. Ea este în acelaşi timp o pia ă administrată. La nivelul ei, firmele îşi gestionează fondurile de care dispun în func ie de strategiile de salarizare elaborate pe baza prevederilor legislative, dar şi în func ie de strategiile de dezvoltare a produc iei de bunuri finale şi servicii la care este utilizată munca angajată de către acestea. Pia a muncii este, în acelaşi timp, o pia ă puternic segmentată pe niveluri determinate de factori economici şi sociali, cum ar fi: siguran a locului de muncă, riscul şomajului, dimensiunea şi securitatea venitului, nivelul de de educa ie şi formare profesională, gradul de sindicalizare şi for a de negociere a sindicatelor în rela iile cu patronatul. Obiective:

8.2. Cererea şi oferta de muncă. Pia a muncii se caracterizează prin desfăşurarea unor opera iuni complexe vizând tranzac ii care au drept obiect munca. Atunci când tranzac iile se desfăşoară la nivelul unei entită i economice de tipul economiei na ionale, ramurii, subramurii sau firmei de afaceri, se întâlnesc cererea de muncă, reprezentată de numărul locurilor de muncă salariate disponibile la un moment dat cu oferta de muncă, formată din cei dispuşi să presteze o muncă calificată în schimbul unei sume de bani. Cererea de muncă este determinată în mod direct de productivitatea marginală a muncii (care determină, în acelaşi timp şi nivelul salariilor) şi de volumul produc iei . La nivelul unei ări, cerererea de for ă de muncă este o rezultantă a nivelului şi intensită ii cu care se manifestă cei doi factori. 8.3.Salariul Pre ul la care se tranzac ionează cantitatea de muncă cerută cu cea oferită poartă numele de salariu. Termenul este de origine latină (salarium) şi reprezenta ini ial suma care se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi I se acorda salarium în virtutea acestei dependen e. Un om liber nu primea salariu. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul, în sens juridic sau economic. 8.3.1. Teorii cu privire la formarea salariului În privin a explicării formării salariului şi a stabilirii nivelului acestuia, se desprind o serie de teorii mai importante, dintre care le vom trece în revistă pe următoarele: a) Teoria salariului de subzisten ă elaborată la mijlocul secolului trecut de către David Ricardo porneşte de la teoria lui Robert Thomas Malthus conform căreia pre ul de pia ă a muncii va tinde spre acel nivel care permite acoperirea nevoilor de subzisten ă. b) încercând să explice modul de stabilire a nivelului salariului într-o anumită perioadă de timp, Adam Smith considera că cererea de muncă nu poate să crească decât propor ional cu creşterea fondurilor destinate plă ii salariilor, iar Ricardo completează acestă idee cu aceea că numai creşterea capitalului poate conduce la creşterea cererii de muncă. în accep iunea lor, salariile se determină prin împăr irea fondurilor destinate lucrătorilor la numărul de oameni care participă la actul productiv. c) Preluând o parte din ideile lui Ricardo, Karl Marx dezvoltă în teoria valorii muncă ideea conform căreia nu presiunile exercitate de către întreaga popula ie activă

stabilesc un anumit nivel al salariului (la limita subzisten ei), ci numărul de şomeri afla i pe pia a muncii, pe care Marx îi numeşte în mod plastic “o armată de rezervă” care ar putea înlocui oricând for a de muncă angajată atunci când aceasta ar face presiuni asupra creşterii salariilor. d) în accep iunea lui Francis A. Walker, salariul reprezintă un venit rezidual ob inut prin scăderea din cifra de afaceri (definită prin totalitatea încasărilor din vânzarea produc iei) veniturile cuvenite celorlal i factori de produc ie: renta (ca venit al posesorului pământului), profitul (ca venit al posesorului capitalului) şi dobânda (ca venit adus de capitalul bănesc). Landlordul, capitalistul şi antreprenorul îşi stabilesc în mod independent mărimea veniturilor (renta, profitul şi dobânda), ceea ce rămâne (venitul rezidual) reprezentând fondul de salarii global, fond în func ie de care se determină nivelul salariului cuvenit fiecărui lucrător e) Pornind de la idea enun ată de Smith în Avu ia Na iunilor conform căreia patronii au o putere de negociere mai mare decât lucrătorii, deoarece numărul lor fiind mai mic pot să-şi coordoneze mai bine interesele, John Davidson a elaborat în 1898 teoria salariului ca rezultat al negocierilor. f) Teoria stabilirii nivelului salariului în func ie de productivitatea marginală a lucrătorilor a apărut la începutul secolului al XIX-lea, când în lucrarea lui “Statul Izolat” publicată în anul 1826, Johann Heinrich von Thunen a elaborat, în cadrul teoriei si distribu iei, o teorie a productivită ii marginale a muncii, preluată ulterior de către reprezentan ii şcolii austriece, de către Philip Henry Wicksteed în Marea Britanie şi de către John Bates Clark în Statele Unite. Conform acestei teorii, patronii vor continua să angajeze lucrători până când valoarea produsă de către lucrătorul adi ional (marginal) este egală cu costul angajării lucrătorului suplimentar respectiv. g) Teoria formării salariului pe baza puterii de cumpărare are la bază rela ia care se stabileşte între nivelul salariului şi gradul de ocupare a for ei de muncă, rela ie stabilită în func ie de evolu ia ciclică a economiei. 8.3.2. Formele salariului Literatura şi practica economică distinge următoarele forme ale salariului: Salariul nominal - reprezintă suma de bani pe care o primeşte salariatul în func ie de cantitatea, calitatea şi importan a muncii depuse.

Salariul real - reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal. Mărimea acestuia este determinată de salariul nominal şi de evolu ia pre urilor. între salariul real şi cel nominal există o rela ie de directă propor ionalitate, în condi iile men inerii constante a pre urilor.

Sr =
unde: Sr reprezintă salariul real, Sn reprezintă salariul nominal, Ip reprezintă indicele pre urilor.

Sn Ip

Salariul colectiv reprezintă salariul acordat în mod global tuturor participan ilor la activitatea unei firme, ca participare la rezultatele acesteia sau prin acordarea unor facilită i de natură materială. Salariul social reprezintă acea parte din venitul na ional pe care societatea, în ansamblul său, o acordă pentru o perioadă de timp determinată unor categorii defavorizate care se confruntă cu situa ii deosebite: pierderea locului de muncă, pierderea temporară a capacită ilor fizice sau intelectuale de a desfăşura o activitate productivă, etc.

Capitolul 9 PIA A VALUTARĂ

Obiective:

Formarea unor cunoştin e de bază privind pia a valutară, cursul valutar Sublinierea importan ei modificărilor cursului valutar în via a economică Familiarizare cu principalele instrumente ale pie ei valutare Termeni cheie: valută, curs valutar, cambie, depreciere, devalorizare, revalorizare, putere de cumpărare.
Literatura de specialitate defineşte pia a valutară drept "un centru al

comer ului cu valute (convertibile) şi cu devize (crean e ale agen ilor economici na ionali asupra agen ilor economici din alte ări sub formă de înscrisuri în monede străine), constând, de regulă dintr-o bursă valutară şi bănci sau case de schimb care au în profil opera ii cu valute şi in legătura cu bursa" sau "totalitatea tranzac iilor la vedere şi la termen privind schimbul de valute" 9.1. Instrumentele pie ei valutare. Pe pia a valutară se fac tranzac ii cu valute şi cu titluri de credit de tipul cambilor, biletelor la ordin, cecurilor, valorilor mobiliare, exprimate în monedă străină. Prin valută se în elege moneda na ională a unei ări utilizată ca instrument de rezervă sau pentru plă i şi plasamente interna ionale. Ea se poate afla în circula ie fie sub formă de numerar, fie sub formă de valută în cont (monedă scripturală sub forma disponibilului într-un cont bancar, la termen sau la vedere). Calitatea de valută o poate avea orice monedă na ională, indiferent dacă este convertibilă sau nu. În func ie de capacitatea de a fi schimbate în mod liber prin vânzare-cumpărare pe pia ă, valutele pot fi: a) valute convertibile reprezintă acele monede care pot fi preschimbate cu alte monede, prin vânzare cumpărare liberă pe pia ă. În func ie de categoriile de opera iuni admise la convertire, convertibilitatea poate fi: 1) totală, atunci când sunt îndeplinite simultan două condi ii: moneda care face obiectul convertibilită ii generale de ine preponderen ă în cadrul schimburilor interna ionale şi, cea de-a doua, respectiva monedă constituie în mod curent obiectul vânzărilor - cumpărărilor pe pia a schimbului valutar. în prezent doar patru monede sunt complet convertibile: dolarul USA, dolarul canadian, francul elve ian şi yenul japonez.

2)

par ială, atunci când sunt admise la convertire numai opera iuni

economice curente; în func ie de categoriile de solicitan i, convertibilitatea poate fi: 1) internă, aplicabilă în principiu reziden ilor pentru o sumă limitată în monede străine, iar în cazul nereziden ilor numai pentru opera iuni nominalizate în mod expres (cum ar fi profitul investitorilor străini în vederea repatrierii acestora); 2) externă, aplicabilă reziden ilor şi nereziden ilor. b) valute neconvertibile reprezintă acele monede care nu pot fi utilizate ca mijloc de plată decât în interiorul ării emitente. c) valute transferabile (spre exemplu rubla transferabilă) îmbracă forma disponibilită ilor existente într-un cont la o bancă şi pot fi transferate (fără a fi convertite) în contul altui partener, cont deschis la aceeaşi bancă, în vederea efectuării de opera iuni de cont curent sau plasamente; Devizele reprezintă instrumente de credit şi de plată exprimate în valută şi care înlocuiesc valuta în stingerea crean elor pe pia a interna ională. Din această categorie fac parte: cambia, biletul la ordin şi cecul. a) cambia reprezintă denumirea generică pentru efectele de comer , deci pentru titlurile negociabile care fac dovada existen ei unei crean e într-o sumă determinată şi plătibilă imediat pe termen scurt (în general 90 de zile). Cambia poate îmbrăca două forme : trata şi biletul la ordin. - trata (draft, traite, gezogener wechsel, tratta), reprezintă un înscris prin care creditorul, numit "trăgător" dă ordin debitorului său, numit "tras" să achite la o anumită dată, numită "scaden ă" sau la prezentare o sumă de bani determinată unei a treia persoane, numită " beneficiarul", sau la ordinul acestuia. 9.2. Cursul valutar Cursul valutar stabileşte pre ul unei valute exprimat într-o altă valută, ca raport între cele două unită i monetare diferite. La baza formării cursului de schimb stau o serie de elemente ale economiei reale, care conjugate cu cele ale economiei monetare dau următoarele tipuri de cursuri: a) cursuri fixe, presupun definirea şi men inerea în limite stabile a con inutului oficial al monedelor na ionale, fie în metale pre ioase, fie într-o

altă monedă sau coş de monede pe baza căruia se stabileşte paritatea între monede. Devalorizarea reprezintă modificarea oficială (prin lege) a valorii unei monede constând din scăderea puterii de cumpărare şi schimbarea corespunzătoare a cursului de schimb fa ă de alte monede. Deprecierea valutară reprezintă fenomenul prin care o monedă îşi diminuează puterea de cumpărare în raport cu alte monede, pe termen limitat. Deprecierea şi devalorizarea scumpesc importurile (deoarece efortul valutar pe care îl fac importatorii indigeni pentru procurarea unei unită i de valută este considerabil mai mare) şi favorizează exporturile, prin faptul că, urmare a deprecierii, efortul valutar pe care îl face importatorul străin pentru a procura moneda depreciată (necesară plă ii) este mai mic.

Capitolul 10 CICLURILE ECONOMICE

Familiarizarea cu principalii termeni privind ciclul economic Prezentarea principalelor teorii cu privire la ciclul economic Eviden ierea principalelor faze ale ciclului economic Termeni cheie: ciclu economic, criză, expansiune, regresiune.
Teoriile agricole - care explică fluctua iile ciclice prin fluctua iile mediului fizic natural. Ne referim aici la teoria lui William Stanley Jevons care explică modificările produc iei agricole ca fiind determinate de evolu ia petelor solare. Teoriile psihologice, în cadrul cărora se remarcă teoria lui Arthur Pigou, care în lucrarea “ Fluctua iile industriale” publicată în anul 1927 arăta că dacă indivizii iau decizii în mod autonom, fără a fi influen a i unii de al ii şi fără a se imita - şi au un comportament economic ra ional, atunci ac iunile lor se vor contracara şi nu vor apare fluctua ii majore în cadrul activită ii economice. Teoriile politice, care aşează la baza fluctua iilor activită ii economice evenimente politice de tipul războaielor, revolu iilor, a altor evenimente politice şi militare şi a unor evenimente care pot fi încadrate în războaiele economice cum ar fi modificarea în sensul creşterii taxelor vamale în rela iile economice dintre două sau mai multe ări. Teoriile tehnologice sunt cele care consideră că inova iile şi progresul tehnic sunt cele care generează fluctua iile activită ii economice prin aceea că produc schimbări în cadrul combinării productive a factorilor de produc ie. Aceste schimbări sunt denumite de către Joseph Schumpeter “distrugere creativă” deoarece demolează structurile de produc ie anterioare, înlocuindu-le cu altele superioare. Teoriile demografice pun la baza evolu iei ciclice a economiei migra ia for ei de muncă, modificarea ratei naturale de creştere a popula iei, a ratei naşterilor, mortalită ii, etc. Ce-a de-a doua categorie de teorii cu privire la cauzele care generează ciclicitatea economică şi a modului de manifestare consideră ciclicitatea ca fiind generată de factori endogeni. Din acest grup de teorii fac parte: Teoriile monetare - care consideră că la baza fluctua iilor economice stă faptul că modificarea ofertei de bani nu este urmată, pe termen scurt, de modificarea corespunzătoare a economiei reale. La aceasta se adaugă şi influen a ratei dobânzii,

Obiective:

în situa ia în care rata fixată de către sistemul bancar nu corespunde ratei naturale a dobânzii. Teoriile subconsumului - care pleacă de la premisa că într-o economie aflată în expansiune produc ia creşte de regulă mai mult decât consumul. Cei boga i nu pot câştiga la nesfârşit iar cei săraci nu au mijloacele băneşti necesare pentru a-şi creşte consumul. Din acest motiv apare supraproduc ia sau subconsumul. Teoriile investi ionale. În anul 1894 Mikhayl Tugan Baranovsky a publicat un studiu în care a arătat că ciclul unei investi ii continuă până când toate fondurile de capital au fost utilizate. Teoriile investi ionale au fost completate prin Teoria ciclului investi ional a economistului american George Haberler. Potrivit acestei teorii, la originea fluctua iilor ciclice stă perioada de timp necesară înlocuirii capitalului fix. Alternan a perioadelor de înlocuire masivă a capitalului cu perioade în care volumul rennoirii acestui capital este redusă generează modificări substan iale în mişcarea ofertei şi a cererii de mărfuri explică par ial mişcarea ciclică a economiei. Teoria keynesistă explică succesiunea fazelor de prosperitate şi recesiune cu ajutorul rela iilor de interdependen ă ce se statornicesc între anticipările antreprenorului, evolu ia eficien ei marginale a capitalului şi rata dobânzii. Această teorie a fost îmbogă ită de către Paul Samuelson care a constituit un model al evolu iei ciclice pe baza interdependen ei dintre multiplicatorul investi iilor şi accelerator. Teoria implicării statului în economie elaborată de către Milton Friedman pleacă de la premisa că interven ia statului în mecanismul economic generează perturbări ale acestuia, ini ial în sfera monetară şi apoi prin efectul de difuziune în toate ramurile acesteia. Dereglarea circula iei monetare se manifestă prin neconcordan a dintre cantitatea de monedă aflată în economie şi produsul intern brut. Creşterea mai accentuată a masei monetare generează infla ie, ceea ce conduce la reducerea puterii de cumpărare şi la creşterea şomajului şi a subutilizării capacită ilor de produc ie. Teoria marxistă aşează la baza evolu iei ciclice a economiei contradic ia

fundamentală a sistemului capitalist: dintre produc ie şi consum; dintre caracterul organizat al produc iei la nivel microeconomic şi anarhia din produc ia la macroscară; dintre producerea şi realizarea plusvalorii. Datorită existen ei şi manifestării

acestor contradic ii, apare tendin a de a realiza o supraproduc ie generalizată atât de către capital cât şi de către munca salariată. De remarcat că supraproduc ia de mărfuri se raportează nu la trebuin ele societă ii, ci la cererea solvabilă.

Capitolul 11 INFLA IA

Eviden ierea principalelor forme ale infla iei În elegerea factorilor determinan i ai infla iei Prezentarea principalelor influen e ale infla iei asupra economiei Cunoaşterea măsurilor care pot fi luate în vederea diminuării infla iei Termeni cheie: infla ie, indicele pre urilor, deflatorul PIB, rata infla ie. 11.1. Delimitări conceptuale
În sens general infla ia este definita ca un proces de creştere cumulativă şi autoîntre inută a nivelului general al pre urilor combinat cu scăderea puterii de cumpărare a banilor. Monetariştii consideră infla ia drept un proces de depreciere a banilor afla i în circula ie sau ca o creştere generală şi durabilă a marii majorită i a pre urilor, modificând corela iile dintre acestea. Forme ale infla iei: infla ie monetaro-bănească, generată de creşterea cantită ii de aur şi argint fără echivalent în creşterea ofertei de mărfuri; infla ia banilor de hârtie convertibili în aur, manifestată în perioada în care cantită ile de bani de hârtie aflate în circula ie aveau acoperire completîă în aur; infla ia banilor de hârtie neconvertibili în aur, caracteristică perioadei contemporane; Ecua ia de la Cambridge, a lui Alfred Marshall, consideră cererea şi oferta de monedă ca fiind determinate de venitul na ional real (Y), nivelul general al pre urilor (P) şi de un coeficient k care reprezintă fie raportul dintre masa monetară şi venit, fie o variabilpă de comportament a agen ilor economici. M=KxPxY

Obiective:

Teoriile monetariste determină cererea de bani cu ajutorul func iei Md / P = f (Y; W, Rm; Rb; Re; Gp; u) unde: Md = cererea de monedă; P= nivelul general al pre urilor Y=venitul permanent W=raportul dintre venitul capitalului non-uman şi venitul capitalului uman;

Rm; Rb; Re = ratele de randament nominale anticipate ale banilor, obliga iunilor şi ac iunilor. Teoria lui Keynes, pleacă de la a identifica infla ia pornind de la deciziile publice şi deficitul bugetar generat de către acestea, stabilind o rela ie de propor ionalitate între fluctua iile pre urilor şi surplusul de venituri în bani fa ă de produc ia reală. Teoria aşteptărilor ra ionale a lui R. Lucas,R.J. Barro,şi T.J. Sargent pleacă de la premisa că masa monetară nu exercită nici un efect asupra lumii reale a produc iei, nici măcar pe termen scurt deoarece agen ii economici prevăd corect consecin ele infla ioniste ale creşterii ofertei de bani. Ei vor şti că mărirea venitului lor nominal nu va determina o creştere propor ională a venitului lor real şi din acest considerent nu vor munci în plus. 11.2. Forme ale infla iei în func ie de cauzele care o determină a. Infla ia prin costuri provine din creşterea veniturilor factorilor de produc ie într-o propor ie mai mare decât creşterea randamentelor lor (a productivită ii lor). b. Infla ia prin cerere e determinată de modificarea cererii globale în sensul creşterii ei în condi iile men inerii unei oferte constante datorată insuficien ei capacită ilor de produc ie. Infla ia prin credit excesul de credit duce la creşterea cererii nominale pentru bunurile de consum. c. Infla ia prin structuri se datorează presiunii exercitate de către sindicate de a men ine gradul de ocupare a for ei de muncă şi de a creşte veniturile salariale, legisla iei sociale, concentrării aparatului de produc ie care permite formarea şi utilizarea pre ului de monopol precum şi inegalită ii condi iilor de produc ie. 11.3. Forme ale infla iei în func ie de nivelul ratei infla iei a) indicele pre urilor de consum se utilizează în special pentru a măsura infla ia şi se calculează pornind de la un "coş" în care bunurile şi serviciile destinate consumului curent de in anumite ponderi (fixe) în func ie de importan a economică a fiecăruia prin raportarea pre ului de vânzare din perioada curentă la pre ul de vânzare dintr-o perioadă considerată drept bază, înmul ite cu ponderea fiecărui bun sau serviciu în coşul respectiv. b) indicele pre urilor de produc ie- se calculeză pornind de la nivelul pre urilor de produc ie sau al celor utilizate în desfacerea en-gros pentru un număr de aproximativ

3400 de produse utilizând o metodologie similară celei folosite pentru calculul indicelui pre urilor de consum. c) deflatorul P.I.B. 11.4. Impactul infla iei o redistribuire a veniturilor şi a avu iei între clasele sociale; apari ia de distorsiuni în pre urile relative şi în produc ia diferitelor bunuri ajustarea ratei dobânzii - impactul macroeconomic se manifestă asupra nivelului general al produc iei, în timp ce în plan microeconomic el se manifestă asupra eficien ei economice; instabilitate economică; încurajează activită ile cu caracter speculativ;

Combaterea infla iei se realizează prin pachete de măsuri care vizează stabilizarea macroeconomică prin: defla ie, reducerea sau blocarea creşterii pre urilor prin micşorarea masei monetare în scopul creşterii puterii de cumpărare. - revalorizare, adică modificarea oficială a raportului de schimb în favoarea monedei autohtone - devalorizare, adică reducerea valorii paritare a monedei na ionale ca urmare a deprecierii sale în desfăşurarea activită ii economice. - creşterea şomajului şi restrângerea ratei de creştere a PIB-ului. 11.5. Infla ia, costurile salariale şi şomajul. Teoria Phillips În anul 1958 economistul australian A. Phillips a publicat un studiu statistic prin care a urmărit corela ia dintre varia ia salariilor nominale şi rata şomajului pe parcursul unui secol în Marea Britanie. El a observat ca, în perioada studiată, salariile nominale au crescut cu atât mai repede cu cât for a de muncă era utilizată mai deplin (rata şomajului era mai scăzută), au rămas stabile la o rată a şomajului de 5% şi au scăzut când rata şomajului a crescut. Explica ia dată de Phillips a fost aceea că, în condi iile uei rate ridicate a şomajului, cei afla i pe un loc de muncă nu vor exercita presiuni pentru mărirea salariilor, ştiind că pot fi oricând înlocui i, ca atare nu vor creşte nici veniturile nominale, nici cererea agregat, iar în condi iile unei oferte constante, pre urile vor rămâne în linii mari neschimbate.

Capitolul 12 ŞOMAJUL

Obiective:

Familiarizarea cu aspectele teoretice privind şomajul Eviden ierea principalelor cauze care determină şomajul Cunoaşterea tipurilor de şomaj care se formează pe pia a muncii Termeni cheie: şomaj, rata şomajului, popula ia ocupată, popula ia aptă de muncă,
intensitatea şomajului. Alături de infla ie, şomajul reprezintă unul din dezechilibrele majore ale economiei, care produce efecte economice şi sociale puternice. 12.1. Determinări conceptuale Potrivit unei defini ii adoptate de către Biroul Interna ional al Muncii, o persoană este considerată şomer dacă a depăşit perioada şcolarizării obligatorii şi întruneşte simultan următoarele condi ii: nu are un loc de muncă caută o muncă salariată este disponibil să lucreze imediat.

În termenii pie ei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faşă de cererea de muncă. Şomeri sunt to i cei ap i de muncă dar care nu găsesc de lucru, formând suprapopula ia relativă deoarece reprezintă un surplus de forşă de muncă în raport cu numărul celor angaja i. Dic ionarul complet al economiei de pia ă defineşte şomajul ca fiind starea negativă a economiei, concretizată într-un dezechilibru important al pie ei muncii, prin care oferta de muncă este mai mare decât cererea de for ă de muncă, din partea agen ilor economici 12.2. Caracteristicile şomajului Nivelul şomajului, care se poate determina atât relativ cât şi absolut. În mod absolut, nivelul şomajului este dat de numărul şomerilor, determinat ca diferen ă între popula ia activă şi popula ia ocupată. Intensitatea şomajului Durata şomajului Structura şomajului Din perspectivă macroeconomică se disting următoarele forme ale şomajului: 1. şomajul voluntar sau clasic, generat de faptul că o parte din oferta de muncă nu acceptă să se angajeze la nivelul salariului care se formează pe pia ă;

2. şomajul tranzitoriu, care se formează în decursul perioadei necesare adaptării ofertei la nivelul cererii; 3. şomajul voluntar, situa ie în care nu se lucrează din motive subiective, dependente de voin a persoanei în cauză; 4. în perioada anilor 30 ai secolului nostru, Keynes a identificat existen a unui alt tip de şomaj, numit, după numele economistului britanic, şomaj keynesian. Şomerii din această categorie nu refuză să se angajeze la un anumit nivel al salariului, ci nu găsesc de muncă pentru că cererea de muncă este insuficientă în raport cu oferta. Şomajul se formează pe baza a două mari procese economico-sociale: pierderea locurilor de muncă de către popula ia ocupată; creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile genera ii a vârstei legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă dar inactive în condi iile unei cereri de muncă inferioare acestei creşteri. Pornind de la cauzele care stau la baza formării lui, şomajul poate îmbrăca următoarele forme: 1. Şomajul conjunctural sau ciclic, este determinat de reducerea activită ii economice generată de crizele economice sau de recesiune. 2. Şomajul structural este determinat de tendin ele de restructurare economică, geografică, socială, etc. care au loc în diferite ări 3. Şomajul fric ional apare şi este specific acelor economii în care for a de muncă manifestă o mare înclina ie pentru a schimba frecvent locul de muncă, fie pentru a-şi ameliora condi ia de via ă, fie pur şi simplu pentru a cunoaşte şi un alt mediu. 4. Dezechilibre temporare între cererea şi oferta de muncă pot apărea în cazul licen ia ilor şi al femeilor. 5. Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, de utilizare a maşinilor moderne cu parametri tehnico-func ionali superiori care măresc foarte mult productivitatea muncii, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unită i economice, cu restrângerea locurilor de muncă. 6. Şomajul marginal se datorează modificărilor ciclice ale, popula iei active. 7. Şomajul deghizat este specific economiilor mai pu in dezvoltate unde un mare număr de persoane au o activitate aparentă, dar cu o productivitate foarte mică.

8. Şomajul sezonier este cauzat de întreruperi ale activită ii puternic dependente de factori naturali, cum sunt cei din agricultură, industrie extractivă, turism, etc. 9. Şomajul intermitent apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe scurtă durată din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unită i economice. 10. Şomajul de discontinuitate afectează în special femeile şi este determinat de întreruperea activită ii din motive familiale sau de maternitate.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful