You are on page 1of 197

Silvestru Augustin Prunduş - Clemente Plaianu

CATOLICISM ŞI ORTODOXIE ROMÂNEASCĂ
SCURT ISTORIC AL BISERICII ROMÂNE UNITE

Casa de Editură VIAŢA CREŞTINĂ

ISBN 973-96224-2-9 Cluj-Napoca 1994 © Casa de Editură Viaţa Creştină cartea este publicată online pe situl www.bru.ro

[2]

Preaiubiţi cititori, Este un fapt bine cunoscut şi deplin afirmat de istorici, că poporul român s-a născut creştin. În geneza sa neamul românesc a îngemănat în mod fericit şi armonios daco-latinitatea şi creştinismul, dimensiuni simbiotice a căror origine şi pecete romană au constituit pilonii neclintiţi care au stat la baza existenţei noastre naţionale şi creştine. Părăsiţi, odată cu retragerea romană a administraţiei şi legiunilor romane de către împăratul Aurelian (271-275), am rămas "În calea răutăţilor", călcaţi de popoarele migratoare euro-asiatice şi, apoi, înconjuraţi din toate părţile de marea masă a neamurilor slave şi slavizate. Minunea rezistenţei noastre atâtea veacuri a răzbirii nesufocaţi prin această nefericită ambianţă, o datorăm aceleiaşi îngemănări, nemaiîntâlnite în viaţa altor popoare, a latinităţii care ne-a împărtăşit propria ei limbă, vorbită de români până azi - fireşte, pe lângă inerentele schimbări impuse de scurgerea timpului - , cu creştinismul care ne-a inoculat în suflete credinţa, înnobilându-ne şi confirmându-ne calitatea de fii legitimi ai Bisericii creştine universale, una sfântă, catolică şi apostolică, sub cârmuirea vicarului lui Cristos, urmaşul Sfântului Apostol Petru, Papa Romei. Deşi "fatalul destin al istoriei", cum defineşte istoricul Dimitrie Onciul momentul în care bizantinismul slavo-bulgăresc ne-a impus prin violenţă o limbă liturgică străină, slavona, (mai târziu în Principate greaca), atentând la însăşi fiinţa noastră etnică romană, "adevărată tragedie a acestui popor născut latin şi creştin de pe aceste plaiuri" (Pr. Prof. univ. Dr. P. Rezuş), iar prin Marea Schismă din 1054 ne-a rupt de comuniunea cu Biserica Romei, totuşi n-a reuşit să ne deznaţionalizeze, cu toată izolarea, tocmai datorită identificării noastre cu latinitatea, atât în sânge şi limbă, cât şi în spiritualitate, în credinţa ce ne-a fost împărtăşită "corde romano - cu inimă romană". Încercările întreprinse în cursul veacurilor, fie din iniţiativă occidentală, a papilor, fie orientală, a împăraţilor bizantini, de a reface unitatea Bisericii, n-au dat rezultatele scontate. Ultima încercare, cea de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), la care a aderat şi Ortodoxia românească prin delegaţia condusă de mitropolitul Damian al Moldovei şi vicarul său, protopopul Constantin, a avut şi ea viaţă scurtă, datorită aceleiaşi vechi şi mereu reactualizate fobii antilatine. Sperăm ca dialogul de azi dintre Catolicism şi Ortodoxie să aibă o fericită izbândă. După atâtea veacuri de înstrăinare, conducătorii Bisericii Româneşti din Transilvania, chibzuind, purtând îndelungate tratative şi consultându-se cu propriii lor credincioşi, s-au întrunit în trei "săboare mari" la Alba Iulia, în 1697 sub Mitropolitul Teofil, în 1698 şi 1700 sub Mitropolitul Atanasie Anghel, şi au hotărît să se întoarcă la Biserica Mamă a străbunilor, adevărata noastră Biserică Strămoşească şi s-au unit cu Biserica Romei. Primul efect benefic al Unirii a fost contactul cu Apusul, care ne-a adus regăsirea originii noastre romane, deşteptarea conştiinţei naţionale şi un nemaiîntâlnit avânt cultural. Toate acestea au generat mişcările politice şi sociale, care, în final, au fost încoronate de realizarea statului naţional unitar, România Mare. "Dacă nu era Unirea religioasă de la 1700 - spune întâiul cardinal român, Episcopul Dr. Iuliu Hossu - nu era nici Adunarea de la Blaj de la 3/15 mai 1848, unde s-a strigat «Vrem să ne unim cu Ţara» şi fără acestea nu era nici Unirea de la 1918". Cartea de faţă intitulată sugestiv Catolicism şi Ortodoxie românească, o succintă istorie a Bisericii Române Unite, interpretează faptul istoric pe bază de documente şi elucidează probleme până acum necunoscute sau tendenţios prezentate. În ea cititorul se va regăsi pe sine însuşi în multe din strădaniile şi izbânzile străbunilor noştri. Se va convinge de aportul adus de ierarhii, preoţii şi fiii Bisericii noastre la toate marile acte istorice ale Neamului, la care au fost prezenţi fără excepţie, în tot cursul existenţei Bisericii. Dar, totodată, ca orice om de bună-credinţă, indiferent de confesiune, îşi va da seama de nedreptatea strigătoare la cer ce i s-a făcut acestei Biserici când a fost pusă în afara legii, ilegalitate care a generat jefuirea ei de toate bunurile patrimoniale, inclusiv lăcaşurile de cult, biserici şi mănăstiri, şi trimiterea în temniţele cele mai dure, în lagăre, gulaguri şi colonii de muncă, a tuturor slujitorilor şi credincioşilor care au refuzat conformismul, în frunte cu cei 12 ierarhi, din care nouă s-au stins din viaţă în timpul prigoanei comuniste, adevăraţi martiri ai credinţei catolice pe care n-au părăsit-o şi eroi ai neamului pe care nu l-au trădat.
[3]

Încuviinţând apariţia cărţii, Împărtăşim Arhiereasca Noastră Binecuvântare, autorilor care au ostenit la alcătuirea ei, şi, deopotrivă, şi cititorilor care o vor lectura. Cardinal Alexandru Todea

[4]

PREFAŢĂ Preocupat, încă din liceu, de cauzele şi consecinţele dezbinării religioase a românilor din Transilvania în "uniţi" şi "neuniţi", sau "greco-catolici" şi "greco-orientali" -, cum li se spunea ortodocşilor pe atunci - am citit tot ce mi-a căzut în mână în legătură cu această problemă. Preocuparea m-a stăpânit cu şi mai mare intensitate în cursul studiilor teologice, urmate între anii 1933-1935 la ACADEMIA DE TEOLOGIE UNITĂ din Cluj şi continuate, între anii 1935-1943, la ROMA. Aici am studiat la două institute universitare de mare prestigiu, Ateneul "De Propaganda Fide" şi "Institutul Pontifical de Studii Orientale", la acesta din urmă promovând cu succes doctoratul în Teologie, cu o teză pe linia aceloraşi preocupări: Introductio linguae romenae in sacram liturgiam ( Introducerea limbii române în Sfânta Liturghie), 23+335 pagini dactilografiate. Chemat să revin acasă, teza mi-a rămas nepublicată, în speranţa că, tradusă în limba română, va vedea lumina tiparului în ţară. Fişele documentare, adunate pe timpul studiilor la Roma şi al pregătirii tezei de doctorat, treptat sau înmulţit, ajungând la un moment dat îndeajuns pentru o lucrare istorică ce urma să abordeze problema celor două confesiuni româneşti din Transilvania. Dar ocupaţiile şi sarcinile multiple încredinţate de neuitatul şi ilustrul meu chiriarh, episcopul de Cluj-Gherla, mai târziu cardinalul dr. Iuliu Hossu, atât în gremiul eparhial cât şi în învăţământul teologic, m-au obligat să mai amân realizarea proiectului. Mai târziu mi-au fost şi mai înşelate speranţele de a-mi realiza lucrarea, de evenimentele ce au urmat celui de-al doilea război mondial, care s-au succedat cu repeziciune şi, în 1948, au culminat cu ilegalizarea Bisericii Române Unite de către statul comunist ateu. Declanşându-se prigoana ateo-comunistă împotriva ierahiei, clerului şi credincioşilor români uniţi, n-am fost nici eu scutit de la urcuşul acestui Calvar. Au urmat anii grei de suferinţe, cauzate atât de teroarea comunistă, cât, în egală măsură, şi de colaboraţionismul ierarhiei şi structurilor superioare ale Bisericii Ortodoxe Române, care ne urmăreau pas cu pas. Oferindu-mi-se în 1959 scaunul episcopal ortodox de la Oradea, am fost pus în faţa alternativei de a alege între episcopat, cu Pobeda (marcă de autoturism sovietic) la scară, pe lângă un salar de zece mii lunar, sau închisoare, mai grea decât cea de la Jilava şi Aiud, pe unde trecusem deja până atunci. Refuzând încadrarea în Ortodoxie, osânda a fost necruţătoare. A urmat Canalul, coloniile de muncă infernală de la Stoeneşti, Grădina, Salcia, Strâmba, Sfiştofca, Grind şi Periprava. Zece ani, opt luni şi opt zile din viaţă i-am petrecut în această robie babilonică. Decretul de graţiere generală m-a readus şi pe mine în libertate, la 29 iulie 1964. Dar, deşi eliberaţi, preoţii greco-catolici eram consideraţi în continuare asemeni ciumaţilor. Era imposibil să obţii un serviciu pe măsura pregătirii. Pentru a-mi câştiga pâinea cea de toate zilele am intrat muncitor necalificat. Mai târziu am reuşit să ocup un mic post de funcţionar, apoi casier, arhivar şi în urmă bibliotecar, funcţie din care, în 1976 am fost pensionat. Cu toate greutăţile întâmpinate după eliberare, cu tot riscul ce-l prezenta asistenţa spirituală acordată mulţimii de credincioşi rămaşi fideli Bisericii Unite cu Roma, pe lângă sarcinile de mare răspundere ce mi s-au încredinţat în conducerea clandestină a eparhiei de Cluj-Gherla, la început provicar general episcopesc II şi în urmă vicar general şi Ordinarius, ca şi obligaţiile monahale în calitate de călugăr al Ordinului Sfântul Vasile cel Mare, nu m-a părăsit deloc gândul lucrării ce mi-am propus în tinereţe şi, pe măsura posibilităţilor, studiam şi completam mereu fişele documentare cu alte şi alte date. Maica Domnului, Ocrotitoarea şi Povăţuitoarea noastră, care la 17 mai 1917 a prezis la Fatima (Portugalia) biruinţa Răului, a comunismului anarhic şi ateu în Rusia pravoslavnică, ne încuraja, vorbindu-i unui suflet ales că "va zdrobi capul dragonului roşu" - ceea ce s-a şi întâmplat şi în România prin Revoluţia din 22 decembrie 1989 şi spunându-i "Biserica voastră este în fiinţă. Îşi va recăpăta libertatea când Fiul Meu va spune că este purificată. Ea este piatra pe care n-au putut-o înfrânge şi nu o vor putea înfrânge niciodată. Credinţa în Fiul Meu şi în mine să vă fie!" (1 IX.1970). În această lumină şi cu deplină speranţă am ajuns la depăşirea impasului şi la realizarea deşi parţială - a unor înflăcărate proiecte din tinereţe, prin colaborarea cu părintele CLEMENTE PLAIANU, profesor şi publicist, om de cultură, cu experienţă şi îndemânare în mânuirea condeiului, autor a mai multor lucrări istorice, manuscrise ce aşteaptă să vadă lumina tiparului, între care şi
[5]

monografia Chiuza, veche vatră românească şi leagăn al Rebrenilor, o lucrare de proporţii - peste 1000 de pagini - lucrare îndelung citată de istoricul literar şi editorul operei lui Rebreanu, Niculae Gheran, numindu-l pe Clemente Plaianu "autorul unei solide monografii consacrate Chiuzei "(Cf. N. Gheran, Tânărul Rebreanu, Editura Albatros, Bucureşti 1986, pag.32). Părintele Clemente Plaianu a asigurat redactarea şi unitatea acestei lucrări. Roadele colaborării cu Părintele Clemente Plaianu sunt, deocamdată, două monografii istorice, manuscrise dactilografiate gata de tipar, Cardinalul Iuliu Hossu, 1885-1970, (la care au mai colaborat preoţii dr. Ion Bota, Alexandru Nicula şi regretatul Ion Costan) şi Canonicul Nicolae Pura, 1913-1981, precum şi acest scurt istoric al Bisericii Române Unite cu titlul Catolicism şi Ortodoxie Românească. Lucrarea aceasta este abia un compendiu din ce am proiectat şi am început să facem încă înainte de Revoluţia din 1989. Ivindu-se, însă, după Revoluţie nevoia de a pune cartea cât mai degrabă în mâna cititorilor, atât de înstrăinaţi de problemele bisericeşti în timpul celor aproape cincizeci de ani de dictatură ateistă, precum şi condiţiile atât de grele de editare, cu scumpirea hârtiei şi a manoperei tipografice, am fost nevoiţi să o reducem şi să renunţăm, deocamdată, la o lucrare de proporţii, cum a fost iniţial concepută şi cum s-ar cuveni să fie, tratată până în cele mai minuţioase detalii, problema atât de complexă a convieţuirii celor două Biserici româneşti din Transilvania, şi după Marea Unire din 1918, din România întregită. Dacă Sfânta Fecioară, Maica Domnului Isus, căreia îi închinăm în mod deosebit ostenelile noastre, ne va fi în continuare Ocrotitoare şi Povăţuitoare, nădăjduim ca, într-o viitoare ediţie, să putem ţine cont de necesitatea completării şi îmbunătăţirii lucrării. Sigur că într-o lucrare ce abundă de atâtea date istorice, nume de persoane şi locuri, citate etc., pe lângă toată grija avută, s-ar fi putut strecura unele greşeli. Sperăm că cititorii, încredinţaţi de bunele noastre gânduri, le vor îndrepta cu bunăvoinţă, iar noi îi asigurăm că, într-o nouă ediţie, vom ţine seama de observaţiile pertinente şi sugestiile binevoitoare. Cluj-Napoca 6 mai 1991, ziua pomenirii Sfântului, dreptului şi mult pătimitorului IOV Prof. dr. Silvestru Augustin Prunduş

[6]

INTRODUCERE După revoluţie şi abrogarea, la 30 decembrie 1989, a decretului de sorginte stalinisto-comunistă, nr.358 din 1 decembrie 1948, de desfiinţare a Bisericii Române Unite, revenirea în legalitate i-a adus acesteia posibilitatea ieşirii din catacombe şi libertatea de respiraţie sub cerul liber. Continuă însă să fie privată de întregul patrimoniu ce i-a fost răpit în 1948 - biserici, mănăstiri, reşedinţe eparhiale, case parohiale, şcoli de toate gradele etc.-, cu toată abrogarea decretului în virtutea căruia i-au fost răpite abuziv. Timp de 41 de ani, atacată şi lovită din toate părţile, Biserica Română Unită a fost lipsită de cel mai elementar drept de a se apăra. Urmare acestor atacuri, ce continuă uneori - şi azi - cu aceeaşi înverşunare, din respect faţă de adevăr, este necesar să intervenim şi să punem în lumină, în faţa noilor generaţii de preoţi şi credincioşi, atât a celor rămaşi fideli Bisericii noastre sau a celor ce ne-au fost înstrăinaţi în nefericitele împrejurări ale anului 1948, cât şi a tuturor oamenilor de bună credinţă care au la suflet această problemă majoră a neamului românesc, cauza Bisericii, ca să cunoască realitatea istorică, adevărul pe care nu au avut de unde să-l cunoască. În primul mileniu de creştinism, Ortodoxia a fost în totalitatea ei catolică, iar Catolicismul ortodox. Pe atunci noţiunile acestea nu erau supuse unor interpretări ultra-confesionaliste, nu erau opuse şi antagoniste, ci perfect îngemănate, completându-se în mod fericit una pe alta. Târziu, după declanşarea marii schisme din 1054, a început să li se dea un sens confesionalist, mai ales la neamurile greco-slave. Catolicismul românesc, adevărata noastră Ortodoxie, vizează două mari adevăruri pentru care Biserica Română Unită a militat şi continuă să lupte fără întrerupere: - originea latină a neamului românesc; - dependenţa religioasă de Biserica Romei, în care vicarii lui Cristos, urmaşii Sfântului Apostol Petru, Papii, continuă şi vor continua, până la sfârşitul veacurilor, să împlinească porunca Divinului Întemeietor: "Paşte oile mele!... Paşte mieluşeii mei!" (Ioan 21, 15-18). Marele arhipăstor al Bisericii Române Unite, episcopul martir Iuliu Hossu, întâiul cardinal român, sa caracterizat printr-o neţărmurită dragoste faţă de glia străbună, patria sa dragă, pe care a dorit-o neştirbită în hotarele ei fireşti. A dovedit, în acelaşi timp, o nedezminţită fidelitate faţă de Roma Apostolului Petru şi a împăratului Traian, colonizatorul Daciei, al ţării care, prin romanitate şi creştinism, la 1 Decembrie 1918, a devenit România Mare. Cardinalul, pe atunci episcop de Gherla, a avut fericirea de a vesti el, lumii şi istoriei, această mare împlinire a neamului, izvorîtă din sufletul tuturor românilor şi hotarîtă de Marea Adunare de pe Câmpul lui Horia de la Alba Iulia. Între însuşirile proprii marelui arhiereu trebuie scoasă în evidenţă grija deosebită prin care s-a ferit pe sine însuşi şi a căutat, pe cât a putut, să-şi ferească şi neamul de patima şi mândria unor popoare vecine, care fac din Dumnezeul tuturor un zeu al lor, ca şi a fraţilor de sânge, care în alt fel, fără rost şi fără noimă, caută să limiteze izvorul credinţei străbune exclusiv în aria naţională, identificând confesionalismul lor patriotard cu adevăratul românism, pe care-l socot monopolul lor, repudiind cu fanatism catolicismul latin străbun, credinţa autentică a strămoşilor noştri, şi ajung, atât în primul cât şi în al doilea caz, la idolatrie naţională şi intoleranţă, fie şovină, fie confesională. Crezul cardinalului martir am dori să ne fie călăuzitor far de lumină şi fir roşu al lucrării de faţă.

[7]

CAPITOLUL I CREŞTINAREA ROMÂNILOR "Unii istorici bisericeşti au căutat, din prejudecată confesională, să demonstreze că, deşi de limbă latină, românii au fost, dacă nu din capul locului, atunci de foarte devreme, sub jurisdicţia legitimă a Constantinopolului grecesc. Nu credem că aşa stau lucrurile. Puţinele mărturii pe care le avem despre creştinismul latin din Illyricum pledează pentru teza opusă, pentru romanitatea acestui creştinism. Nu numai cele mai vechi obiecte creştine descoperite pe teritoriul Daciei Traiane vădesc orientarea populaţiei către Italia, Panonia, Illyricum, dar şi personalităţi eclesiastice cunoscute, un Nicetas din Remesiana, un Dionisie Exiguus, se arată strâns legaţi, cum era şi firesc, de creştinătatea occidentală. Aceşti străromâni, cum încearcă să-i numească un învăţat prelat contemporan,l) «au fost desigur ortodocşi, dar nu pentru că ţineau de Biserica constantinopolitană, atât de supusă rătăcirilor, ci tocmai pentru că păzeau dreapta credinţă, împotriva Constantinopolului, alături de papalitate»".2) Creştinismul de pe teritoriul patriei noastre îşi are începutul în propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, Corifeul Apostolilor. Acestuia, după o tradiţie consemnată de timpuriu, i-a căzut la sorţi evanghelizarea în Scythia.3) Mărturiile literare, coroborate cu cele folclorice şi arheologice, dovedesc elocvent că în Scythia Minor (Dobrogea de azi), creştinismul îşi are începutul cu Sfântul Apostol Andrei. Din sud ucenicii lui au trecut Dunărea în Dacia, ai cărei locuitori, dacii, pe baza religiei lor, aveau o doctrină şi o trăire religioasă foarte apropiată de Evanghelie.4) Credinţa lor într-un singur zeu, Zamolxe, şi în nemurire, a fost un mediu prielnic pentru evanghelizare. Herodot, după ce spunea că "geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" adaugă că "ei se cred nemuritori... credinţa lor este că ei nu mor, iar cel care piere se duce la Zamolxe, o fiinţă divină (daimon)... ei nu cred că există un alt zeu decât al lor".5) După ocuparea Daciei de către romani, la 106, au fost aduşi aici colonişti, conform mărturiei lui Eutropius, "ex tot orbe romano" (din toată lumea romană).6) Dintre coloniştii aduşi, o parte erau din Asia Mică, îndeosebi din Capadocia şi Siria, precum şi din Grecia, provincii de multă vreme romanizate şi, în mare măsură, creştinate, cei mai mulţi fiind însă din provinciile romane suddunărene. Mulţi dintre aceştia au adus cu ei elementele Evangheliei şi trăirea creştină, care se va grefa peste trăirea creştină a autohtonilor daci, dând naştere unei spiritualităţi specifice poporului nou format sub faldurile romanizării şi creştinării. E bine să subliniem că prezenţa pe teritoriul Daciei a coloniştilor din Asia Mică, aşa cum avertizează acad. Constantin Daicoviciu, nu-i dă nimănui dreptul "de a transforma Dacia într-o expozitură a orientului greco-sirian" 7), cum fac unii teologi şi istorici ai Ortodoxiei româneşti, pentru a justifica religia creştină a românilor în formă răsăriteană, singurii latini de credinţă ortodoxă, afirmaţii rezultate nu din realitatea istorică, ci dintr-un fanatism confesional cu totul nejustificat, păgubitor. Neîndoielnic că şi între soldaţii legiunilor romane aduse în Dacia, unii erau creştini, chiar dacă, în virtutea disciplinei militare, erau obligaţi să-şi trăiască viaţa spirituală pe ascuns. La fel au fost aduşi deţinuţi din diferite părţi ale imperiului şi mai ales de la Roma, condamnaţi tocmai pentru delictul de a fi creştini, la muncă forţată în mine "ad metalla damnati". Dintre aceştia după eliberare, mulţi au rămas pe loc, cum au rămas şi o parte din soldaţii eliberaţi după 25 de ani de activitate militară, "veteranii", de la care ne-a rămas în limba română cuvântul bătrân, întemeind atât unii cât şi ceilalţi familii creştine, adevărate pepiniere misionare. Nu trebuie neglijat nici elementul autohton. Dintru început elementele autohtone, lipsite de clasa conducătoare, cu caracter etnic geto-dacic, populaţia rurală autohtonă a fost în scurt timp o pradă uşoară a prozelitismului şi a deznaţionalizării treptate, lente, prin romanizare pierzând în primul rând factorul ce era şi este mai specific, profund legat de fiinţa ancestrală a sufletului colectivităţii populare - limba strămoşească, acel idiom vechi indoeuropean, din care azi mai recunoaştem în vorbirea poporului vreo 160-170 cuvinte, identificate prin grele şi complicate operaţiuni comparativ-etimologice.8) Populaţia indigenă, deja romanizată după 170 de ani, va fi aceea care, la retragerea legiunilor de către Aurelian (271-275), va rămâne în continuare pe loc, asigurând continuitatea atât de contestată de cei ce râvnesc şi azi întoarcerea unor vremuri de
[8]

mult apuse, a rămas aceeaşi străveche populaţie autohtonă pe care a găsit-o expansiunea romană şi care nu fusese nici exterminată (la venirea romanilor, n.n.) şi nici alungată din cuprinsul provinciei.9) Procesul de romanizare şi creştinare din provinciile romane s-a extins şi în regiunile dacilor liberi, generalizându-se pe la sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV. Romanizarea şi creştinarea odată începute, au fost mereu în ascensiune, chiar şi sub scurgerea haotică a popoarelor migratoare care ne-au lăsat puţine urme în materie de limbă şi de credinţă. Limba latină devenind singurul mijloc de comunicare între diferitele grupuri etnice din Dacia, s-a menţinut şi după retragerea militară şi administrativă efectuată de Aurelian, contribuind la romanizarea şi creştinarea altor etnii pripăşite printre autohtoni. Rămas în calea răutăţilor, pământul patriei noastre, lipsit de apărarea armată a legiunilor romane retrase, cu toate cotropirile ce s-au făcut, populaţia romanizată şi-a păstrat limba, nefiind ruptă nici de populaţia latinofonă din sudul Dunării, din provincia Illyricum, împreună cu care populaţia fostei Dacii Traiane formau romanitatea dunăreană, concomitent dezvoltându-se şi viaţa bisericească. După ocupaţia făcută de goţi, ţinutul din nordul Dunării a fost numit Gothia sau Ţara Goţilor. În contactul cu populaţia indigenă daco-romană creştină, goţii care abia au cunoscut creştinismul la venirea lor din nordul Mării Negre au început să se creştineze în număr mare. Clasa conducătoare a goţilor a rămas mult timp păgână. Aşa se explică persecuţiile lui Athanaric, atât cea din jurul anilor 348, cât mai ales cea din anii 370372, care au cauzat martiriul multor creştini, între care amintim pe Sfântul Nichita, ars de viu, şi Sfântul Sava Gothul, înecat în râul Buzău cu un buştean legat de gât. După uciderea acestora, creştinii din Gothia, în clandestinitate şi ilegalitate, s-au organizat într-o Biserică creştină cu episcopi rămaşi anonimi. Negreşit aceştia au fost mai degrabă horepiscopi, itineranţi, adăpostindu-se pe unde puteau şi cum puteau, asigurând perpetuarea Bisericii daco-romane. Urmărind în continuare viaţa bisericească din primele veacuri pe întinsul patriei noastre vom stărui cu deosebire asupra actelor de afirmare şi apărare a Bisericii, una, sfântă, catolică şi apostolică, a intervenţiei străbunilor noştri în acţiunile socotite litigioase care au dus la marea schismă din 1054, a luptei şi încercărilor de refacere a unităţii bisericeşti distruse, precum şi a "destinului fatal" al Bisericii româneşti, care a aruncat-o în Ortodoxismul slavo-grecesc, anticatolic şi antilatin. În Scythia Minor, evanghelizarea începută de Sfântul Apostol Andrei a dat naştere unei vieţi creştineşti înfloritoare. Acolo a luat fiinţă mai târziu Episcopia de Tomis (Constanţa) dintre ai cărei ierarhi amintim pe Bretanion sau Vretanion, pentru rezistenţa faţă de arianismul împăratului Valens; Gherontius sau Terentius, care a participat la sinodul din Sardica, însărcinat de împăratul Teodosie cel Mare să păstreze în Scythia Minor puritatea credinţei, ortodoxia catolică de la Niceea (325) "să urmeze o astfel de religie pe care dumnezeiescul Apostol Petru i-a învăţat pe romani... pe care pontiful - Papa - Damasus o profesează".10) Teotim Scitul şi Filosoful, numit de huni "zeul romanilor", prietenul şi apărătorul Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru care a intervenit la papa cerând reintegrarea lui în scaun. Călugării daco-romani din Scythia cunoşteau operele Sfântului Vasile cel Mare, preocupările lor erau întocmai ca ale Sfântului, de a apăra unitatea Bisericii şi înlăturarea schismei dintre Constantinopol şi Roma, provocată în anul 482 de patriarhul Acacie şi împăratul Zenon, iar o delegaţie a lor, în frunte cu Ioan Maxenţiu, este prezentă, întâi la Constantinopol şi apoi la Roma, unde expune în faţa Papei Hormisdas (514-523) doctrina lor menită să aducă reconcilierea dizidenţilor şi refacerea unităţii. Spre deosebire de Bizanţ, unde limba liturgică era greaca, în bisericile din zona romanităţii dunărene, inclusiv Dacia Traiană, era latina, limba vorbită de locuitorii ţinutului. "Cu excepţia Dobrogei, a gurilor Dunării şi a unor zone mai mult sau mai puţin largi de la nordul Dunării, Imperiul bizantin nu a stăpânit niciodată în chip direct teritoriul României şi pe locuitorii săi".11) De aceea în toate teritoriile dacice, inclusiv cele ce au suferit temporar stăpânirea bizantină, limba bisericească a fost latina. Concomitent cu lupta dusă pentru păstrarea unităţii bisericeşti, pe teritoriul romanităţii dunărene, locuit de strămoşii noştri, s-a dezvoltat de timpuriu o frumoasă literatură patristică de limbă latină. Sfântul Ioan Cassian, călugăr, s-a născut în anul 360, în Scythia Minor, "natione scytha" - de neam scit, cum spune Ghenadie de Marsilia. După mai multe peregrinări în Orientul apropiat, hirotonit de către Sfântul Ioan Gură de Aur ca ierodiacon, a rămas pe lângă acesta la Constantinopol până în
[9]

404, la al doilea exil, când, încredinţându-i-se un mesaj din partea clerului şi poporului dreptcredincios, a mers la Roma la Papa Inocenţiu I pentru a-l determina să intervină în favoarea Sfântului său protector, Ioan Gură de Aur. De acolo a plecat la Marsilia, a fost hirotonit ieromonah şi s-a ocupat de organizarea vieţii monahale, întemeind două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe, în jurul anului 415.12) Apelul făcut la papa pentru a interveni în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur, cum a făcut şi Episcopul Teotim Scitul şi Filosoful, ne arată că, şi în Răsărit, papa era considerat ca supremă autoritate în Biserică, dovadă incontestabilă că, implicit, se recunoştea primatul apostolic al pontifului roman. Opera rămasă de la Sfântul Ioan Cassian constă din trei lucrări, toate scrise în limba latină: - De Institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis - Despre aşezămintele creştineşti cu viaţă de obşte şi despre remediile împotriva celor opt păcate principale, în 12 cărţi; - Colationem Sanctorum Patrum XXIV - Convorbiri cu Părinţii XXIV; - De incarnatione Domini contra Nestorium Libri VII - Şapte cărţi despre Întruparea Domnului contra lui Nestorie. Aceasta a fost scrisă la cererea arhidiaconului Leon, ajuns papă la Roma, şi "are între altele meritul de a prezenta pentru prima dată, Apusului, doctrina lui Nestorie (erezia patriarhului bizantin, n.n.) şi de a fi supus-o unei critici severe... O asemenea scrisoare reprezintă încă un însemnat pas în teologia de limbă latină a secolului V".13) Ca să poată fi citite la Constantinopol, lucrările Sfântului Ioan Cassian au trebuit traduse în limba greacă. Astfel, Convorbirile cu Părinţii au fost traduse încă din secolul V. "Din trecutul său roman, Imperiul transferat pe Bosfor în lumea greacă, a păstrat numai numele, principiul de unitate şi legitimare a aspiraţiilor sale la organizarea politică a lumii. Romanitatea daco-iliriană, ultimul bastion al vechii Rome latine în Orient a împiedicat până în secolul al VII-lea această evoluţie... În atitudinea Bizanţului faţă de români, urmaşii acestei romanităţi orientale, ostilă elenismului şi legată de creştinătatea latină orientală, găsim ecoul acestei vechi antinomii... În toate dialectele, atât în cele de la nord de Dunăre, cât şi în cele balcanice, bizantinii nu sunt numiţi niciodată altfel decât greci, iar statul bizantin este în toate timpurile pentru români împărăţia grecească... Definirea Imperiului bizantin ca imperiu grecesc este un loc comun în gândirea politică a Occidentului romano-catolic".14) Aşadar, etnicitatea romanică şi limba vorbită, latina, i-a îndreptăţit pe români să se opună grecizării bizantine şi le-a creat temelia de apropiere la Apusul roman. Sfântul Dionisie Exiguus (cel Mic sau cel Smerit) s-a născut, la fel, în Scythia Minor. Bun cunoscător al celor două limbi, latina şi greaca, a fost chemat la Roma de către Papa Gelasius I ( 492496). A stat la Roma sub 10 papi, de la Anastasiu al II-lea (496-498) până la Vigilius (537-555). Data probabilă şi locul morţii sale sunt stabilite între anii 540-545 la Vivarium.15) Cassiodorus, prim-ministru al lui Teodosie şi prieten al lui Dionisie Exiguus, spune despre el că "erat totus catholicus" - era catolic desăvârşit (în întregime). Opera sa constă mai mult din traduceri patristice în limba latină, cu scopul de a le pune la dispoziţia confraţilor săi călugări sciţi, drept armă de combatere a ereziei cristologice a lui Nestorie, patriarhul Constantinopolului. Vorbind despre bizantini spune: "Credinţa flexibilă şi nestatornicia acestora faţă de adorarea lui Dumnezeu tare mă mâhnesc. Ei îşi schimbă adesea părerile după bunul plac al împăraţilor, ca şi cum sfânta religie se poate schimba după calcule omeneşti".16) Dintre traducerile Sfântului Dionisie Exiguus trebuie neapărat semnalate următoarele: - Epistola sinodală a Sfântului Ciril al Alexandriei contra lui Nestorie, traducere trimisă episcopului Petru din Scythia Minor (crescătorul şi binefăcătorul său), căruia i se adresează numindu-l "vestra beatitudine catholica" - fericirea ta catolică, adică "dreptcredincioasă", în opoziţie cu erezia combătută în epistolă. - Pentru a recomanda formula teopaschită Unul din treime a pătimit în trup pentru noi, formulată de patriarhul Proclu împotriva lui Nestorie, recurge la un text din De Civitate Dei a Sfântului Augustin, citându-i cuvintele din Cartea XI, cap. 24, care, între altele, cuprind şi doctrina purcederii Spiritului Sfânt şi de la Fiul. Dintre scrierile originale ale lui Dionisie Exiguus menţionăm: - Seria hagiografică cu unele biografii de sfinţi, - Scrierile de drept canonic, între care canoanele conciliilor ecumenice (Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon) şi
[ 10 ]

- Decrete pontificale. Este demn de reţinut cum vorbeşte Dionisie Exiguus în scrierile sale despre papii de la Roma, în care el vede şi recunoaşte pe supremul cap al Bisericii: În dedicaţia făcută papei Hormisdas cu ocazia traducerii canoanelor conciliare scrie: "Domnului, Preafericitului papă Hormisdas, Dionisie Smeritul, Regulele Sfinţilor Părinţi pe care Fericirea Ta m-ai obligat să le traduc din greceşte... cu puterea ce vă ridică peste ceilalţi ierarhi mi-aţi poruncit".17) La fel vorbeşte despre papa Gelasie, care "s-a bucurat de aşa mare bunăvoinţă, încât cu voia lui Dumnezeu primind primatul în Biserică pentru folosul celor mulţi...acest păstor... a fost un distins întâistătător al Scaunului Apostolic, împlinind şi păzind poruncile lui Dumnezeu".18) Cu aceste mărturisiri, Dionisie Exiguus atestă credinţa străbunilor noştri că primatul în Biserică nu era onorific sau din vrere omenească, ci din voia lui Dumnezeu. "O ultimă serie de lucrări ale monahului daco-roman din Scythia Minor o formează lucrările de cronologie creştină".19) El a pus bazele erei creştine şi, începând cu cronologia lui, se socotesc anii de la Întruparea Domnului Isus Hristos, calculaţi până atunci în diferite feluri: de la întemeierea Romei (Ab Urbe condita), de la prima Olimpiadă, de la Facerea lumii etc. Sfântul Nichita de Remesiana, născut la 340, "de naştere el însuşi daco-roman", pare a încorona activitatea patristică a străbunilor noştri.20) A fost apostolul daco-romanilor, romanizatorul triburilor scito-getice şi îndeosebi a tribului "bessilor cei neînvinşi în războaie din pădurile şi văile Carpaţilor",21) învăţându-l să-l preamărească pe Hristos "corde romano" - cu inimă romană, să ducă o viaţă curată, în pace, dezrădăcinând din firea lor pornirile sălbatice. "Depinzând jurisdicţional de episcopul Romei mergea, din când în când, la acesta spre a-i raporta situaţia diocezei şi a primi îndrumări sau a participa la un sinod".22) A avut legături şi cu Ascolios din Tesalonic, numit de Papa Damasus (366-384) vicar al Scaunului roman în Illyric, de care depindea şi dioceza lui Nichita.23) Organizând viaţa călugărească a tradus în limba latină, în acelaşi timp cu Rufin din Aquilea (345-411), Regulele monahale ale Sfântului Vasile cel Mare.24) Prieteniile lui în Apus, în afară de Paulin de Nola, cu sfinţii Augustin şi Ambrozie al Milanului confirmă atât latinitatea lui cât şi existenţa unei culturi latine bine conturate pe meleagurile daco-romane.25) Toate lucrările Sfântului Nichita au fost scrise în limba latină: - Te Deum, operă muzicală, "o adevărată teologisire cântată". - Libelli instructionis, un adevărat catehism destinat candidaţilor la botez. - De vigiliis servorum Dei - Despre privegherea robilor lui Dumnezeu, omilie alcătuită din 9 capitole. - De Psalmodie bono - Despre folosul cântării psalmilor. - De diversis appelationibus - Despre diferitele numiri (ale Domnului nostru Isus Hristos). Deşi cunoştea mai multe limbi - greaca, spune apologetul său de la Nola, dar e probabil că şi altele, de vreme ce a predicat dacilor, sciţilor, bessilor, goţilor, armenilor etc. Niceta scrie numai în limba latină (aproape) o jumătate de veac - spune C. Giurescu - străduindu-se toată viaţa lui la un creştinism corde romano.26) "Apariţia acestor scrieri trebuie considerată şi ca o contribuţie la problemele istorice ale patristicei şi la problematica scrisului românesc, a lingvisticii, a literaturii, a filologiei, într-un cuvânt la problematica culturii străvechi româneşti. Credem că limba latină pe care o vorbeau străbunii noştri, matricea structurală lexicală a limbii române ce şi-a căpătat o identitate specifică la numai câteva secole după romanizarea Daciei, demonstrând o vitalitate uimitoare ca «insulă de latinitate» precis delimitată «într-o masă slavă» a rezultat un adevărat privilegiu obiectiv al destinului nostru istoric şi pentru dezvoltarea neamului românesc".27) Străbunii noştri au fost, deci, acei la care romanitatea s-a impus prin limbă, aşa încât latinitatea a fost o caracteristică esenţială a lor. Dar cei dintâi care ne-au contestat-o au fost, în chip surprinzător, bizantinii, care nu găsesc "un temei de solidarizare cu strămoşii noştri, deşi ei înşişi se socotesc şi se numesc romei, adică romani. Înverşunarea cu care bizantinii se obstinează să vadă în români o etnie barbară, străină de imperiu şi numai tolerată, nu-şi au egal decât în literatura maghiară despre românii din Transilvania. În pofida faptului că românii se numesc ei înşişi români în toate dialectele şi graiurile lor, fie nord-dunărene, fie balcanice, daco-românii rumâni, aromânii arumăni, istro-românii rumeri, bizantinii îi desemnează prin etnonimul de împrumut slav vlahi.
[ 11 ]

La nivelul literaturii culte numeroase sunt mărturiile despre atitudinea de ostilitate a bizantinilor faţă de aspiraţia românilor la conservarea şi afirmarea identităţii lor romanice".28) Scriitorii bizantini, Kakaumenos în sec. XI "om de cultură mediocră şi tocmai din această pricină reprezentativ pentru mediocritatea comună, Nichita Choniates în sec. XIII şi Ioan Canabutzes, în sec. XV, îi consideră pe români barbari, în timp ce Papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) face din conştiinţa romanităţii vlahilor lui Ioniţă Caloian un argument în favoarea unirii bisericeşti cu Roma şi a întregirii lor în ordinea politică mondială, legitimată de papalitate".29)

[ 12 ]

CAPITOLUL II CEZAROPAPISMUL. FATALUL DESTIN AL ISTORIEI În anul 292, împăratul Diocleţian a împărţit Imperiul roman în 4 prefecturi: Italia, Galia, Illyric şi Orient, împărţite în 12 dieceze şi 101 provincii care, sub Constantin cel Mare, se vor ridica la 14 dieceze şi 117 provincii, împărţire care, cu mici modificări, a rămas până la căderea Imperiului roman de Apus (la 476). La 11 mai 330, împăratul Constantin cel Mare a ridicat colonia grecească Bizantion la rangul de capitală a imperiului, sub numele de Constantinopol, devenită după căderea Imperiului roman de Apus capitala unică a imperiului. Prefectura Illyric cu metropola Sirmium, apoi Scupi şi Tesalonic cuprindea diecezele: Illyric cu metropola Sirmiun. Dieceza aceasta va deveni Illyricul Apusean. Mai cuprindea diecezele Dacia şi Macedonia. La 19 ianuarie 379, Teodosie cel Mare îl numeşte pe Gratian coîmpărat, îi încredinţează prefectura Orientului la care mai adaugă două dieceze din Illyric, Macedonia şi Dacia, care vor forma Illyricul Oriental, continuând să rămână din punct de vedere ecleziastic sub jurisdicţia patriarhului din Roma. Astfel Papa Damasus numeşte în 383 pe episcopul Ascholiu din Tesalonic vicar al său pentru Illyric şi poartă corespondenţă cu episcopii ilirici.30) "Până în secolul al VI-lea este indiscutabilă apartenenţa Illyricului de sfera de jurisdicţie a papei şi nici istoricii bisericeşti contemporani nu o contestă. Ei, însă, susţin că dorinţa de putere a pontifilor romani a provocat tulburări în această zonă, căci după ce Illyricul trece sub autoritatea împăraţilor răsăriteni, papalitatea nu încetează să-şi afirme aici drepturile. Problema este pusă greşit. A afirma dreptatea patriarhiei constantinopolitane înseamnă a face operă de parţialitate. E mai corect să constatăm că principiul bizantin al aşa-numitei acomodări a Bisericii la cadrul politic administrativ al imperiului se ciocneşte în Illyricum, încă din secolul al III-lea, cu principiul autonomiei organizării bisericeşti faţă de fluctuaţiile organizaţiei administrative imperiale, reprezentat de Roma. Credem că latinitatea acestei regiuni a fost principalul motiv al disputei dintre Roma şi Bizanţ. Romanitatea illyriană tindea în chip firesc să rămână ataşată Romei din pricina comunităţii de limbă (subl.n.). Ceea ce apără istoricii noştri bisericeşti, poate fără să-şi dea seama, este însă principiul intervenţiei directe a împăratului în treburile Bisericii, principiul bizantin. Căci nu un act de autoritate al Bisericii, ci unul al împăratului este acela care pune Illyricul - revenind ulterior asupra lui - sub obedienţa capitalei de pe Bosfor în vremea lui Teodosie I. Crearea de către Iustinian a arhiepiscopiei Iustiniana Prima era o soluţie temporară dată acestei dispute. Este probabil că şi creştinii latinofoni din nordul Dunării au depins de această arhiepiscopie. Dar intrarea românilor în dependenţa canonică a Constantinopolului avea să se facă mai târziu, prin Biserica bulgară, după căderea Illyricului sub autoritatea acestora, după creştinarea lor..." (subl.n.).30) În consecinţă, nu străbunii noştri, latinofoni, atât de pe teritoriul patriei noastre, cât şi populaţia romanică din sudul Dunării, populaţii care au format împreună romanitatea dunăreană, nu ei au înclinat spre Biserica Bizanţului grecesc ci, dimpotrivă Biserica Bizanţului a căutat să-şi întindă antenele asupra acestor populaţii, cu deosebire prin împăraţii pe care i-a stimulat spre cezaro-papism, în care au găsit mediul prielnic. Pentru a înţelege mai bine izvorul controverselor dintre Biserica Răsăritului şi cea din Apus, să trecem în revistă câteva canoane aferente hotărîte de părinţii sinodali, de cele mai multe ori la cererea împăraţilor, datorită unui curent de opinii ce începuse să fie popularizat în Răsărit de către greci împotriva patriarhului Romei, a primatului apostolic în Biserică. Canoanele 6 şi 7 ale sinodului de la Niceea din 325 prevăd onorurile cuvenite patriarhilor din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Canonul 9 al sinodului din Antiohia din 341 atenţionează pe episcopii din regiune să-l numească primat pe episcopul din metropolă. Canonul 5 al sinodului din Sardica din 344 stabileşte dreptul de apel la forul mitropolitan şi apoi la episcopul Romei ca for suprem. Canonul 3 al sinodului din Constantinopol din 381 decretează: "Episcopul Constantinopolului să aibă întâietatea după episcopul Romei, pentru că este Roma Nouă".
[ 13 ]

Sinodul din Calcedon din 451, în can. 28, reactualizează canonul 3 de la Constantinopol şi-l întregeşte, rezervându-i arhiepiscopului din Constantinopol hirotonirea mitropoliţilor din Pont, Asia, Tracia "precum şi a episcopilor din locurile barbare de sub ocârmuirile sus-zise" şi mai adaugă să aibă "onoare deopotrivă cu Roma Veche... socotindu-se în locul al doilea". Acest canon a generat controverse interminabile, până în zilele noastre, între cele două scaune patriarhale. După această dată se vor constitui în Biserică cinci mari centre cu întâistătători: Roma Veche, Roma Nouă (Constantinopolul), Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Acest canon, însă, nu restrânge drepturile episcopului Romei, ale Scaunului Apostolic, aşezând Constantinopolul după Roma. Cu totul deosebit au interpretat bizantinii, care intervin prin împăraţi, peste tot, în treburile Bisericii. Din mulţimile de acţiuni cezaro-papiste, prin care împăraţii bizantini s-au amestecat profund în treburile Bisericii, ne vom referi numai la două exemple, amintite în treacăt şi de istoricul Nic. Şerban Tanaşoca, citat de noi mai sus, de-ajuns pentru a caracteriza mentalitatea bizantină care, prin asemenea acţiuni, atentând la jurisdicţia Scaunului Apostolic al Romei, a primatului papal şi, concomitent, a Unităţii Bisericii lui Hristos, a pregătit încetul cu încetul marea schismă din 1054. În primul rând este vorba de problema Illyricului, provincia romană de la Dunăre, ai cărei credincioşi de limbă latină au fost din început sub jurisdicţia papei. Cu toate împărţirile administrative şi trecerea unor provincii de la un imperiu la altul, papii şi-au menţinut intactă jurisdicţia lor asupra întregului Illyric latin. Aşa papa Damasus (366-384), ca şi papii Siricius (384-399) şi Inocenţiu I (401-417). Însă, în urma unei neînţelegeri între ierarhii locali, împăratul Teodosie, la 14 iulie 421, intervine printr-un act de cezaro-papism şi stabileşte ca "în toate provinciile Illyricului... dacă s-ar ivi ceva îndoială, aceea trebuie rezervată sinodului bisericesc şi judecăţii sfinte cu ştirea preacucernicului domn, şeful preasfintei legi din Constantinopol, care se bucură de prerogativele Romei Vechi". Aşadar, episcopul Bizanţului, care la 381 a primit primatul de onoare în calitate de episcop al capitalei imperiale răsăritene, nefiind mulţumit cu onoarea ce i s-a acordat, caută - prin instigarea împăratului să uzurpe şi primatul de drept divin al episcopului Romei, urmaşul Sfântului Apostol Petru. Dar, atât Papa Celestin (422-432), cât şi Leon cel Mare (440-461) n-au renunţat la jurisdicţia la care se atenta sistematic. Această brutală intervenţie imperială, istoriografia ortodoxă o consideră ca un act legitim de competenţă şi justiţie bisericească. Al doilea exemplu pentru ilustrarea problemei este însăşi înfiinţarea arhiepiscopiei Prima Iustiniana. Împăratul Iustinian, prin Novela XI din 14 aprilie 535, vrând să ridice la o faimă deosebită localitatea sa natală, Tauresium, a ridicat pe locul acesteia - sau lângă ea, părerile fiind împărţite - un oraş numit Iustiniana Prima, în care a aşezat o arhiepiscopie şi reşedinţa prefectului Illyricului, până atunci cu sediul la Tesalonic, unde a fost aşezată la timpul său când a fost mutată de la Sirmium din cauza năvălirii hunilor. Noii înfiinţate arhiepiscopii i s-au repartizat mitropoliile şi episcopiile din următoarele provincii ale prefecturii Illyricum: Dacia Mediteranea, Dacia Ripensis, Moesia Prima (Superior), Dardania şi o parte din Pannonia Secunda. Iustiniana Prima se întindea şi asupra unei regiuni din nordul Dunării (de pe teritoriul ţării noastre). Până atunci toate cele circa 25 de eparhii s-au aflat sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Tesalonic, dependentă de Roma şi erau toate locuite de o populaţie romanică de limbă latină. Nu au aparţinut Primei Iustiniana, Moesia Inferior (Bulgaria răsăriteană de azi) şi Scythia Minor (Dobrogea), deşi populaţia acestor provincii era de asemenea latinofonă şi păstra legăturile cu Biserica Romei, împotriva administrării imperiale a Bizanţului. Împăratul, instigat de trufia grecească şi tradiţionala latinofobie, cere papei Agapetus I (535-536) să-i acorde arhiepiscopiei titlul de locţiitoare a patriarhiei romane (tópon epéhon). Papa însă nu i-a acordat titlul cerut şi nu i-a făcut împăratului concesiunea solicitată nici cu ocazia unei călătorii întreprinse la Constantinopol. Cererea io va satisface şi-i va acorda arhiepiscopului titlul de locţiitor, locum tenens, tópon epéhon, Papa Vigilius (537-555), ales papă cu concursul împărătesei Teodora. Prin concesiunea făcută, arhiepiscopul nu a devenit înlocuitor al papei, cum susţin unii istorici confesionalişti, fiindcă "tópon epéhon" nu înseamnă a înlocui ci a ţine locul (cuiva). Deci, concesiunea făcută de papa a fost limitată la rolul de locţiitor al său, mandatar sau vicar, papa menţinându-şi jurisdicţia, care nu o va pierde decât odată cu migraţia slavilor şi aşezarea lor în Balcani. De această părere este şi istoricul Dimitrie Onciul, din care cităm: "... prefectura Illyricului era sub jurisdicţia Scaunului patriarhal al Romei. Patriarhul din Constantinopol nu avea în Europa decât Tracia cu Moesia Inferior şi Scythia (Dobrogea). În Illyricum patriarhul Romei avea ca vicar al său pe arhiepiscopul de Tesalonic,
[ 14 ]

constatat în această calitate fără întrerupere din secolul IV până în secolul VI, când împăratul Iustinian înfiinţează în locul său natal (Tauresium), în Dacia Aureliană, arhiepiscopia Prima Iustiniana (535), el supune acestui arhiepiscopat, latin şi subordonat Romei (subl. n.), provinciile: Dacia Mediteranea, Dacia Ripensis, Moesia Secunda (Inferior), Dardania, Praevalitania, Macedonia Secunda, Partea Panoniei până la Sirmium, împreună cu câteva puncte din nordul Dunării, cuprinse în fortificaţiile dunărene, (Novella XI). Vicariatul patriarhal al Romei în Illyricum trece, apoi, la arhiepiscopatul Primei Iustiniana cu celelalte episcopate latine, lui subordonate, din părţile ocupate de păgâni... În urmă creştinii din aceste părţi atârnă iarăşi de arhiepiscopatul din Tesalonic, care continuă a fi sub jurisdicţia Romei. Pe timpul luptelor iconoclaste (726-842), Illyricul bizantin se desfăcu de Roma, după ce Împăratul Leon al III-lea Isaurul (printr-un act de cezaro-papism, n.n.) îl pune la 733 sub jurisdicţia patriarhului constantinopolitan. Dar această măsură nu avea sancţiune canonică şi n-a fost recunoscută de papa... Însă, este cert că Roma n-a renunţat la dreptul său de jurisdicţie în aceste părţi. Încă în anul 860, Papa Nicolae I orânduieşte pe arhiepiscopul de Tesalonic - more vetere - ca vicar al Scaunului din Roma în provincia Illyricului... Patru ani în urmă se face creştinarea bulgarilor (864), care a hotărît apoi soarta Bisericii noastre... Prin bulgari şi, odată cu dânşii, am primit limba slavonă în Biserică şi stat, care domină apoi viaţa noastră intelectuală până în secolul al XVII-lea. Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei" (subl.n.).31)

[ 15 ]

CAPITOLUL III UNITATEA CREDINŢEI ÎN DIVERSITATEA RITURILOR. SLAVIZAREA CULTULUI PRIN BULGARI Mărturisim, din capul locului, că nu urmărim sub nici o formă diminuarea valorii şi măreţiei ritului slavo-bizantin care, egal cu celelalte rituri creştine, a exprimat şi a servit, la fel, aceeaşi credinţă a Bisericii lui Hristos - până la schisma cea mare din 1054 - una, sfântă,catolică (sobornicească) şi apostolică. Însă, prin slavizarea cultului, Biserica românească a fost ruptă de legăturile ei fireşti cu Roma de care, până atunci, a legat-o nu numai limba, originea etnică şi comuniunea credincioşilor ei cu popoarele latine, ci însăşi credinţa primită sub forma romană, sub oblăduirea căreia neamul nostru a trăit aproape o mie de ani. Ruptura a fost cu totul nefirească, fără voia şi fără ştirea poporului credincios, datorită acelui fatal destin al istoriei. Aceasta este pierderea ce o deplângem. Şi dacă totuşi nu ne-am pierdut fiinţa romană a neamului, aceasta desigur nu se datoreşte Ortodoxiei bizantine,cum cu totul arbitrar şi nejustificat şi-o revendică Ortodoxia românească antilatină, ci, dimpotrivă, se datoreşte, pe de o parte, deosebitei vitalităţi a neamului românesc, iar pe de alta, acelei credinţe creştine iniţiale, înveşmântate în haină latină romană, masele de credincioşi rostindu-şi în continuare, şi după migraţia slavilor, rugăciunile, de cel puţin două ori pe zi, aşa cum le-a moştenit din străbuni, în limba latină, transformată apoi în străromână şi română, iar duminica şi în sărbători, în biserică, până ce preotul recita slujbele în limba slavonă, pe care credincioşii nu o înţelegeau, ei îşi repetau rugăciunile latino-romanice. Care a fost situaţia Bisericii pe teritoriul patriei noastre la venirea slavilor? În Scythia Minor (Dobrogea), ultimul mitropolit de Tomis atestat documentar a fost Valentinianus (549-553). Deşi Scythia Minor făcea parte din Imperiul roman de răsărit, Valentinianus era în legătură şi purta corespondenţă cu Papa Vigilius (537-555) privitoare la dezbaterile din sinodul al V-lea ecumenic de la Constantinopol (553), dovedindu-se un autentic daco-roman ca şi antecesorii săi. Invazia avarilor în 557 distruge o bună parte din aşezările regiunii, pentru ca, apoi, în jurul anului 660, Imperiul roman bizantin să piardă moştenirea de la Dunăre, pe urma pătrunderii masive a slavilor, urmată de cea a bulgarilor care, creştinându-se în 864 sub Boris (852-889), impun o altă orientare peste întreg spaţiul balcano-dunărean. În locul episcopiilor înfloritoare, focare de cultură şi civilizaţie romană, vor rămâne episcopi anonimi până la întemeierea Principatelor române. Ritul liturgic în mitropolia Tomis, până la venirea slavilor, atât în centrele episcopale cât şi în horepiscopii, parohii şi mănăstiri era unul local, de structură capadociană, grefat pe elemente autohtone latine şi foarte asemănător cu cel daco-latino-iliric; acesta, la rândul său, era înrudit cu cele din Apus. Înaintea formării ritului constantinopolitan şi a celui de la Athos, daco-romanii şi-au avut ritul lor propriu, mai vechi şi bine fundamentat pe fundalul schemei apostolice, îngemănat cu tradiţiile locale. Ritul bizantin sau constantinopolitan îşi are şi el legăturile organice cu Cezareea Capadociei. La cererea credincioşilor rămaşi fideli credinţei în lupta cu mulţimea de episcopi arieni şi semiarieni, Sfântul Vasile, mitropolitul exarh al diecezei Pontus, în anul 359 îl trimite pe prietenul său, Sfântul Grigore Teologul, să restaureze credinţa şi tradiţiile liturgice. Abia după cel de-al doilea sinod ecumenic (381) se va afirma şi Constantinopolul pe plan liturgic, mai ales odată cu venirea în scaun a Sfântului Ioan Gură de Aur (ţ407). Liturghia actuală din ritul bizantin, atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur, aşa cum se află în liturghiere, este o redactare de pe vremea patriarhului Filotei (1351-1376). În operele Sfântului Ioan Gură de Aur aflăm altă schemă liturgică, comună tuturor liturghiilor orientale şi, în mare parte, şi celor occidentale. A face "lege strămoşească" din ritul constantinopolitan, pătruns la noi sub formă slavonă şi apoi grecească, este un anacronism şi o gravă eroare istorică, fiindcă a avut urmări dezastruoase pentru cultura şi spiritualitatea românească, abia în jurul anului 1700 devenind - parţial - românesc şi cu influenţă pozitivă în cultura românească. Ritul daco-latino-iliric, ritul nostru strămoşesc, la început foarte simplu, se mărginea la strictul necesar. "Cultul se reducea la câteva rugăciuni, până şi săvârşirea Tainelor (botezul, cununia) şi a Slujbei principale se făceau toate într-o formă simplă".32) Clădit pe schema apostolică în limba
[ 16 ]

latină, cu elemente autohtone daco-romane, propriu ţinuturilor "romanităţii dunărene", acest rit era caracteristica cea mai autentică a fiinţei noastre daco-romane, terminologia primară cultică fiind în exclusivitate latină. Rugăciunile de bază ale credinţei noastre, cum sunt "Tatăl nostru" şi "Credeul" nu au nici un cuvânt străin. Cele câteva cuvinte slavone, aflate azi în aceste rugăciuni, au fost introduse ulterior, târziu. O dovadă că am avut ritul nostru propriu latin, dar deosebit de cel apusean, o formează unii termeni creştini de origine latină, deosebiţi de cei ai popoarelor creştine latinofone apusene. Astfel, la noi, cuvântul biserică derivă de la basilica, pe când în Apus, pe lângă basilica, s-a folosit şi ecclesia, de la care s-a format în limbile romanice apusene: chiesa la italieni, église la francezi, iglesia la spanioli, igreja la portughezi. De asemenea, sunt deosebiţi termenii privitori la credinţă, pentru care noi folosim mai mult cuvântul lege de la lex-legis (acuz. legem), pe când limbile neolatine apusene folosesc cuvintele derivate de la fides-fidei: foi în franceză, fede în italiană etc. Aceste cuvinte nu pot fi socotite, în nici un caz, ca o dovadă că românii nu ar fi primit creştinismul din Apus, cum caută un subterfugiu preazeloşii acoliţi ai Răsăritului.33) Adevărul este că aceşti termeni au apărut când Biserica creştină din părţile "romanităţii dunărene" îşi avea deja bine conturată personalitatea, nu mai puţin latină ca a Apusului, cu care, însă, era în permanentă legătură prin ierarhii săi, care recunoşteau în episcopul Romei pe urmaşul Sfântului Apostol Petru, deţinător de drept divin al autorităţii supreme în Biserică, în calitate de vicar al lui Hristos. Pe de altă parte, asemenea sinonime, nu numai religioase ci şi profane, seculare, apar în orice limbă , caracteristice unor regiuni sau chiar localităţi vecine între ele, mici deosebiri lexicale care, însă, nu pot fi folosite ca argumente de discriminare a unora împotriva altora dintre regiuni sau localităţi. În limba română sunt prea multe asemenea exemple ca să mai stăruim şi noi cu altele. "Creştinarea românilor este, aşadar, veche, romanică. Ritul slav şi folosirea limbii slavone ca limbă de cultură, caracteristice pentru istoria medievală a românilor, nu au fost rezultatul activităţii, în vechea Dacie sau la romanii sud-dunăreni, a ucenicilor fraţilor Chiril şi Metodie, cum au crezut în trecut că pot afirma unii cercetători, ca B.P.Haşdeu, apăraţi şi astăzi, fără temei şi ignorând obiecţiile formulate de alţii, de cercetători ca Pandele Olteanu. Nu misionarismul bizantin între slavi ci, în primul rând, politica statului bulgar, creştinat sub Boris Mihail, pe cale politică, în ascultare de Constantinopol se găseşte la originea introducerii culturii şi cultului slav la noi (subl.n.). Caracterul de superstrat al influenţei slavo-bulgare în Biserica românească este lesne sesizabil la nivelul lexicului creştin românesc, la care cuvintele de origine slavonă privesc mai ales ierarhia, formele superioare de organizare a Bisericii în cadrul statului şi teologia speculativă, lucru semnificativ, acest superstrat va fi înlocuit mai târziu, în parte cu unul grecesc, efect al contactelor directe cu patriarhia constantinopolitană, fie liberă, fie captivă. Introducerea slavonismului cultural la români s-a făcut, desigur, numai în condiţiile unei dominaţii asupra românilor, a statului bulgar, slav şi creştin, a primului ţarat. Primul val de bizantinism în creştinismul nostru şi, în genere, în cultura noastră se datorează, aşadar, unui intermediar slavo-bulgar".34) Slavii s-au infiltrat la est şi sud de Carpaţi, iar unii în Panonia, pe care o stăpânesc, împreună cu avarii, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, de unde, în secolul următor, pătrund şi în Transilvania peste poporul daco-roman, creştinat deja demult. Monograma votivă de la Biertan, lângă Mediaş, din sec. al VI-lea, "Ego Zenovius votum posui" Eu Zenobius mi-am împlinit promisiunea (mi-am depus ofranda), este o dovadă eclatantă atât a creştinării şi latinităţii, cât şi a continuităţii.35) Aşezaţi printre germanii ocupanţi, slavii au împrumutat de la ei numirea de voloh, vlah sau valah cu care îi numeau pe autohtonii romanici, de la care au împrumutat primele elemente de credinţă creştină, de factură latină. Campania împăratului bizantin Constantin al IV-lea în 679-680, la nord de gurile Dunării, împotriva protobulgarilor se încheie cu eşec, iar triburile sub conducerea lui Asparuh (Isperih) pătrund la sud de Dunăre, unde formează "Uniunea celor şapte triburi", primul stat sau ţarat bulgar recunoscut de bizantini în 681. Prin acest proces politic începe procesul de slavizare a protobulgarilor, ca şi a romanităţii sud-dunărene. Romanitatea nord-dunăreană din Dacia Traiană, deşi a rămas izolată atât de lumea romană cât şi de cea bizantină, cultural şi numeric superioară ocupanţilor slavi, îi asimilează, bineînţeles nu fără ca aceştia să lase unele urme.

[ 17 ]

Triburile slave din Panonia se unifică sub Manomir (830-846), iar sub urmaşul său Rostislav se consolidează statul Moravia Mare (din Cehoslovacia, peste Ungaria până în ţinutul dintre Dunăre şi Sava din Jugoslavia de azi). În primăvara anului 863 împăratul Mihail al III-lea, care, gata oricând a-şi asuma răspunderi canonice, împreună cu patriarhul Fotie, trimite o misiune numeroasă, condusă de doi fraţi originari din Tesalonic, unde se vorbea greaca, latina şi slava, Constantin zis Filosoful (827869), care se va călugări la Roma sub numele de Chiril, şi Metodie (825-885). Înzestraţi cu o frumoasă cultură filosofică şi teologică, fraţi de sânge şi de călugărie, au pornit în primăvara anului 863 spre Moravia Mare, în fruntea unei importante şi numeroase misiuni. În vederea evanghelizării, Constantin a alcătuit un alfabet format din 40 de litere, având la bază alfabetul elen, cu o grafie adaptată sunetelor slave, numit glagolitic. Opoziţia crescândă a clerului misionar latino-german din bisericile limitrofe, ba foarte probabil şi a clerului romanic autohton care ţinea morţiş la tradiţiile proprii şi la limba latină, ajunse la urechile Papei Nicolae I (858-867). Acesta, sesizându-se, în calitate de autoritate supremă în Biserică şi a jurisdicţiei personale asupra teritoriilor în cauză, îi citează la Roma pe ambii conducători ai misiunii. Ajunşi la Roma, în locul papei Nicolae I care-i invitase, între timp decedat la 13 noiembrie 867, îi primeşte cu multă bunăvoinţă Papa Adrian al II-lea (867-872). Acesta aprobă cărţile liturgice în limba slavă şi dă dispoziţie să fie depuse în mod solemn pe altarul Bisericii Sfânta Maria ad Praesepe (la Iesle), azi Santa Maria Maggiore, după ce a fost celebrată liturghia în limba slavă în bazilicile Sf. Petru şi Sf. Pavel. În cursul şederii la Roma, Constantin se îmbolnăveşte şi, după ce mai înainte depuse voturile şi îmbrăcase schima mare monahală sub numele de Chiril, la 4 aprilie 869 moare şi e îngropat în bazilica Sf. Clement. Metodie este hirotonit preot şi trimis de papă cu scrisori de recomandare către principii slavi Rotislav, Sveatopluk şi Kocel, în care se arată că, deşi au fost trimişi în ţări aparţinătoare Scaunului Apostolic al Romei de către împăratul bizantin Mihail, ei nu au lucrat cu nimic împotriva canoanelor. În primăvara anului 870, principele Kocel îl trimite pe ieromonahul Metodie înapoi la Roma, cu o delegaţie de 20 de nobili, cu rugămintea ca papa să-l hirotonească episcop. În acest scop Papa Adrian al II-lea reface vechea episcopie de la Sirmium (Mitroviţa), distrusă în 582, retrage drepturile arhiepiscopului din Iuvarum (Salzburg), acordate de Carol cel Mare, fără a fi fost aprobate (sau contestate) de Sfântul Scaun, iar pe Metodie îl consacră ca Episcop al Panoniei şi îl însărcinează ca legat "ad gentes" pentru naţiunile slave, cu dreptul de a predica şi liturghisi în limba slavă.36) Faptul acesta i-a pus în mare alarmă pe principii germani, care îl acuză pe Metodie că le-a uzurpat dreptuile de jurisdicţie, motiv pentru care Metodie a fost închis. Pe de altă parte, evenimentele politice se succed cu repeziciune. Rotislav cade sub sabia nepotului său Sveatopluk. Acesta preia conducerea Moraviei Mari, împreună cu Carloman, sub suzeranitatea lui Ludovic Germanicul. La intervenţia Papei Ioan al VIII-lea (872-882), în luna mai 873, Metodie este eliberat, cu condiţia să nu mai liturghisească în limba slavă, numai să predice, lucru care n-a putut fi respectat şi nu a putut opri liturghia în slavă pentru cei care o vorbeau. Reclamat din nou, Papa Ioan al VIII îl citează iarăşi, la 14 iunie 879, la Roma, pentru a justifica ortodoxia credinţei pe care o propovăduieşte şi întrebuinţarea limbii slavone la liturghie.37) Metodie pleacă la Roma însoţit de delegatul şi reprezentantul principelui Sveatopluk, nobilul Semizin. Deşi la întoarcerea lui Metodie la Roma, în scrisoarea papei către principe e lăudat alfabetul glagolitic şi legitimată limba slavă în evanghelizare şi cultul divin, totuşi papa lasă să se întrevadă poziţia populaţiei autohtone dacoromane, manifestată prin însuşi reprezentantul principelui, nobilul Semizin, care prefera limba latină, cum era şi firesc: "Dacă ţie şi juzilor tăi vă place să auziţi mai mult liturghii în limba latină poruncim ca pentru tine să-ţi slujească solemnităţile liturghiilor în limba latină".38) Deci, din scrisoare rezultă că populaţia romanică - ea fiind cea condusă de juzi - păstra încă limba liturgică latină, chiar dacă vorbea latina vulgară, o prefera în cultul divin faţă de cea slavă şi îşi avea organizaţia ei politico-socială sub conducerea juzilor. Pe atunci, Biserica Romei şi a Constantinopolului era una, o singură credinţă în diversitatea riturilor, în ciuda unor dificultăţi provocate de vederi omeneşti. La 6 aprilie 885 Metodie s-a stins din viaţă şi a fost aşezat spre odihnă veşnică la Velehrad - Roma Slavă - în Moravia cehoslovacă, prohodit cu mare solemnitate, în limbile slavă, latină şi greacă.39) Trebuie remarcat: cea dintâi grafie slavă a fost glagolitică, singura până în anul 893, în care se păstrează documente răspândite la toate neamurile slave, până şi primele traduceri paleoslave bulgare sunt scrise în această grafie, după care vor fi urmate de grafia chirilică introdusă nu de Chiril
[ 18 ]

ci de presbiterul Constantin, confundat cu Chiril, dar numită chirilică sau cirilică, în amintirea lui Chiril, fratele lui Metodie. Grafia chirilică se va înscăuna la slavii meridionali şi la ruşi, iar la slavii apuseni şi la polonezi, atât în Biserică şi în cultul liturgic, cât şi în toate activităţile culturale adminsitrative, limbile lor naţionale vor folosi grafia latină.40) Urmaşul lui Metodie, Gorazd, nu reuşeşte să continue la acelaşi nivel apostolatul fraţilor Chiril şi Metodie şi, silit, pleacă în Bulgaria împreună cu confraţii săi: Clement, Laurenţiu, Naum şi Anghelov, unde sunt primiţi de ţarul Boris, de curând creştinat, iar Bulgaria, în 870, fusese trecută sub jurisdicţia patriarhiei din Constantinopol. Sub dominaţia bulgară populaţia romanizată din sudul şi nordul Dunării va căuta să-şi păstreze autonomia, orientându-se, ba chiar căutând legături directe cu Roma. Concluzia trasă de Dimitrie Onciul, citată de noi mai sus, se impune de la sine: "Prin bulgari... am fost despărţiţi de Biserica romană, de la dânşii am primit limba slavonă în Biserică şi stat... Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei".41) În această problemă este la fel de explicit şi istoricul Ştefan Meteş: "În Biserica noastră, supusă Scaunului patriarhal din Roma, a dominat până către sfârşitul veacului al IX-lea limba latină (subl.n.). Preoţii noştri din acea vreme îndepărtată se sfinţeau de episcopi latini din dreapta Dunării. Aceasta era o tradiţie de mai multe veacuri. Când bulgarii ajung stăpâni în sudul Dunării şi introduc ritul slav în Biserică... străbunii noştri, urmând vechea tradiţie, se duceau la centrele episcopale slave, pentru sfinţire de preoţi, antimise şi alte trebuinţe creştineşti, deşi nu se puteau înţelege în limba latină, care era şi a Bisericii româneşti (subl.n.). Şi fiindcă episcopii slavi nu ştiau latineşte ca să înveţe pe preoţii noştri... nefiind în apropiere episcopi creştini latini, unde ar fi putut merge preoţii noştri la sfinţire. Introducerea ritului slav, deci, începe a prinde rădăcini în Biserica românească în veacul al X-lea, cucerind-o cu totul în cel următor, întărindu-se pentru a putea stăpâni mai multe veacuri... Împăratul bizantin Vasile al II-lea, numit Bulgarohtonul (ucigătorul de bulgari), sfarmă cu totul, la 1018, statul bulgar, a cărui populaţie se refugiază în bună parte în nordul Dunării. Între aceşti refugiaţi au fost foarte mulţi clerici, care au întărit la noi în Biserică ritul slavon. Se poate spune că introducerea limbii slavone în Biserica românească se datoreşte acestor refugiaţi, între care au fost mulţi preoţi, episcopi etc. Prin aceşti refugiaţi s-au introdus în Biserica noastră mai multe oficii şi slujbe bisericeşti cu numiri greco-slavone, precum şi alfabetul cirilic".42) Mai cităm şi pe Vasile Pârvan: "Romanismul şi creştinismul nostru s-au putut astfel dezvolta, cauza că noi am putut trăi până în veacul al VIII-lea în continuitatea trupească şi sufletească cu patria mamă italo-ilirică, când au fost lăsaţi în vălmăşagul slavo-turanic".43) Pe când Dimitrie Onciul, Ştefan Meteş şi Vasile Pârvan văd în schimbarea limbii noastre liturgice şi a ritului nostru prin slavi, "fatalul destin al istoriei", un nefericit caz de forţă majoră, "lăsarea în vălmăşagul slavo-turanic", alţi istorici, ne referim cu deosebire la cei bisericeşti, văd în slavizarea Bisericii salvarea Ortodoxiei neamului. "Ritul slav - spune Mircea Păcurariu - a fost pentru noi în împrejurările de atunci un mijloc de păstrare a Ortodoxiei... Dacă românii ar fi folosit în continuare limba lor, pe care unii cercetători o numesc protoromână sau străromână... Romei iar fi fost foarte uşor să ne atragă în ritul latin, dar fiind faptul că vorbeam o limbă asemănătoare cu aceea pe care o folosea ea în cultul său" (subl. n.).44) Stranie afirmaţie. Limba română ar fi fost cea mai mare primejdie pentru Ortodoxie, dacă ar fi rămas în continuare în Biserică şi nu ar fi fost înlocuită cu slavona, după judecata istoriografiei ortodoxe confesionaliste. În loc să recunoaştem că "fatalul destin al istoriei" a întrerupt viaţa firească a Bisericii noastre străbune, ritul nostru propriu daco-roman, cu rânduiala serviciilor religioase în limba vorbită de poporul credincios, latina cu timpul în devenire în română. Stăpâniţi şi azi nejustificat, mai ales noi, românii, de vechea fobie grecească antiromană, în fond împotriva noastră înşine, a originii şi străbunilor noştri, a propriei noastre spiritualităţi latine, căutăm să justificăm copilăreşte că salvareaa ne-a venit prin slavizare, deşi, dimpotrivă, prin aceasta ne-am pierdut limba liturgică proprie, scrisul latin şi, cu ele, identitatea noastră. O altă nefericită împrejurare a destinului nostru istoric a fost migraţia ungurilor şi aşezarea lor în nemijlocita noastră vecinătate, în apus. Popor turanic, în 896 trece Carpaţii prin vasul Verecke, sub conducerea lui Arpad şi, din Noricum, în Panonia, distrugând statul Moraviei Mari şi odată cu el organizaţia bisericească şi civilă, transformând - pentru un secol - ţinuturile stăpânite într-un pustiu. Acolo n-a mai putut fi vorba de creştinism, cu tendinţe orientale, germane, romane, slave, bizantine
[ 19 ]

sau daco-romane, ci de a fi sau a nu fi. Se părea că în Panonia dispăruse orice urmă de creştinism.45) Pentru a-şi salva fiinţa naţională, ungurii sunt obligaţi să intre în rândul popoarelor civilizate, adoptând religia creştină. La început au oscilat în hotărîrea lor de a se decide pentru unul din riturile creştine, răsăritean sau apusean. Primele elemente de credinţă le-au primit de la Constantinopol: principele Bulcsu sau Bulcsudas, între anii 949-950 şi Gylas sau Gyula, unul dintre cei şapte comandanţi ai ungurilor, botezaţi la îndemnul Împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, sub patriarhul Teofilact, care le-a hirotonit şi un episcop, pe Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarlota, se căsătoreşte cu principele Geza (972-997) şi au avut fiu pe Vajk (Voicu), botezat sub numele de Ştefan, odată cu tatăl său. După moartea Şarlotei, Geza se recăsătoreşte cu Adelaida, sora principelui polon Mieczyslav, o creştină catolică zeloasă, care orientează politica soţului său spre germani, cerând şi primind misionari, în frunte cu episcopul Piligrim de Passau, în 973, pentru ca în 983 să fie adus în Ungaria episcopul Adalbert de Praga cu misionari cehi, în timp ce la Panonhalma călugări benedictini de la Monte Casino, din Italia, construiesc o puternică mănăstire. Capitala a fost aşezată la Strigoniu (Esztergom), care a rămas până azi reşedinţa arhiepiscopului primat al Ungariei. Urmaşul lui Geza a fost fiul său, Ştefan, care, în 998, fiind silit să înăbuşe revolta populaţiei maghiare păgâne, condusă de unchiul său Koppany, a pus capăt păgânismului. Ştefan a organizat patru abaţii benedictine şi zece episcopii, în frunte cu abaţia de Strigoniu, între care şi episcopiile Cenadului, Oradei şi Transilvaniei, aceasta din urmă fără reşedinţă, numită după regiunea care urma să fie ocupată. Fără îndoială, Biserica organizată după sistemul feudal a devenit în scurtă vreme un instrument de exploatare în mâna claselor stăpânitoare, în dauna celor de jos. Înzestrată cu drepturi şi privilegii speciale, deosebite de restul ţărilor catolice, ea şi-a pus toată fiinţa în făurirea şi consolidarea statului maghiar, ajutându-l în acţiunile sale de expansiune şi dominaţie, trecând uneori la acte de intoleranţă faţă de alte naţionalităţi şi confesiuni creştine. Această comportare a Bisericii maghiare a fost potrivnică nu numai spiritului creştin, ci şi sfaturilor date de Ştefan, întemeietorul regatului, fiului său Emeric în testamentul făcut, cuprinse în legislaţia lui Werböczi: "Căci regatul cu o singură limbă şi un singur obicei este slab şi neputincios... Care grec ar conduce pe latini cu obiceiurile greceşti? Sau care latin ar conduce pe greci cu obiceiurile latineşti? Nici unul! Deci, urmează-ţi datinile ca între ai tăi să fii distins şi între străini lăudat."46) Rezumând cele de mai sus se desprind două concluzii, de care istoricul este obligat să ţină seamă: Cea dintâi este că ritul slav şi limba slavonă, în Biserica românească, nu au fost rezultatul activităţii lui Ciril şi Metodie pe pământul vechii Dacii, ci politica statului bulgar creştinat sub Boris. A doua se identifică cu o altă cauză determinantă, care a menţinut Biserica romano-latină a străbunilor noştri în braţele bizantinismului slavon (şi apoi grecesc), a fost exemplul nefericit oferit de Biserica maghiară catolică; aceasta a făcut din religie un mijloc de exploatare şi opresiune, iar românii, rupţi de comuniunea popoarelor latine apusene-catolice, au confundat - unii continuă să o confunde şi azi Biserica Romei cu cea maghiară. Catolicismul, primit din interese politice, i-a făcut pe unguri să se despartă, mulţi dintre ei, de Biserica Romei la cea dintâi ocazie, îmbrăţişând Protestantismul (sec. XVI). Comportarea ungurilor faţă de românii din Transilvania a fost, deci, una din cauzele care i-a determinat pe domnitorii români să opteze pentru Ortodoxia bizantină, Nicolae Alexandru Basarab prin înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti la 1359 şi Alexandru cel Bun la 1401 prin înfiinţarea celei din Moldova.

[ 20 ]

CAPITOLUL IV MAREA SCHISMĂ DIN 1054 Schisma dintre cele două mari ramuri ale Bisericii creştine, răsăriteană şi apuseană, prin proporţiile care le-a luat şi consecinţele care au urmat, a fost cea mai mare tragedie medievală, după părerea unor istorici mai tragică şi mai păgubitoare decât Reforma protestantă. Cauzele ei au fost multiple şi nu în primul rând teologice, acestea fiind mai mult pentru a justifica ruptura decât să o provoace. Trei din cauze trebuie socotite principale: a) Cezaro-papismul. b) Ambiţia patriarhilor din Constantinopol. c) Antagonismul etnic sau ura reciprocă dintre greci şi latini. Germenii schismei au fost aruncaţi în terenul ecleziastic încă din veacul al IV-lea, au înflorit sub patriarhul Fotie (858-867 şi 877-886), ca să rodească din plin sub patriarhul Mihail I Cerularie (10431058), bărbat ambiţios, energic şi autoritar, dar plin - peste măsură - de iubirea de sine şi naţia sa grecească. a) Revenind cu câteva detalii asupra cezaro-papismului, trebuie să arătăm că a fost una din cauzele determinante ale schismei. Încă din secolul al IV-lea îşi arată colţii, chiar prin împăratul Constantin, cel ce a decretat libertatea creştinismului şi punerea lui pe picior de egalitate cu cultul oficial de stat păgân, prin edictul de la Milano din 313. El a voit să fie capul Bisericii creştine, aşa cum, în păgânism, împăratul era şeful suprem al cultului, pontifex maximux. Neavând însă putere de ord şi fiindu-i interzise actele sacerdotale, a găsit totuşi o cale ocolită spre sanctuar, după cum ne spune Eusebiu: Constantin s-a numit pe sine episcop exterior.47) După fixarea capitalei Imperiului de răsărit la Bizanţ, văzând episcopii din Orient că pe împărat îl preocupă şi desfată cultul personalităţii pe linie religioasă, pretextând obligaţii de recunoştinţă pentru binele făcut Bisericii, au căutat - printr-un servilism pronunţat - să scoată în relief această veleitate imperială, numindu-l pe bazileu "egal cu apostolii, alesul, vicarul, chipul lui Dumnezeu, preot şi rege. Orice atingea persoana sa era considerat sfinţit şi în curând ceremonialul de la curte îi conferea onoruri aproape divine. Ca episcop exterior se plasa peste toţi episcopii dinlăuntru, care deveneau supuşii săi şi cărora le poruncea ca stăpân".48) Atât Constantin, cât şi urmaşii săi s-au preocupat personal de tot ceea ce privea Biserica, asigurându-şi o putere excesivă, atât în materie de dogmă cât şi de disciplină, chestiuni care în Biserica romană erau un atribut de drept divin exclusiv al papilor. De aici începe cezaro-papismul bizantin. "Împăratul se amestecă să convoace, să prezideze, să dirijeze, să confirme sinoadele. Episcopii chemaţi care nu ascultă sunt ameninţaţi cu cele mai aspre pedepse şi, aceste ameninţări, nu sunt cuvinte zadarnice. Ereticii, adică aceia pe care împăratul îi consideră ca atare, sunt urmăriţi fără milă. Împăratul legiferează în probleme privind viaţa clericilor şi a călugărilor. Supraveghează atât de strâns alegerile episcopale, exercită asupra clericilor o astfel de presiune, mai ales când e vorba a-l numi pe episcopul capitalei, încât alegerile se reduc la o simplă formalitate. Nu este rar cazul în care prelaţi dezagreabili sunt înlocuiţi de intriganţi şi linguşitori".49) Nici dogmele nu sunt la adăpost în faţa capriciilor şi puterii împăratului. Aproape toate marile erezii dintre anii 325-787 (I-ul şi al VII-lea sinod ecumenic au fost patronate, susţinute, uneori chiar născocite de împăraţi. Unii au promulgat edicte dogmatice cu ton de definiţie "ex cathedra" şi, ce e mai rău, aproape toate aceste edicte exprimă o erezie. În fond, scopul edictelor a fost politic. Biserica stăpânită de împărat nu dispunea decât de episcopi curtezani, orientalii fiind, prin însăşi firea lor şi prin temperamentul rasei înclinaţi spre servilism şi intrigă. Sub mâna de fier a autocratului, cei mai buni dau dovada unei deplorabile slăbiciuni de caracter, în timp ce intriganţii şi valeţii merg în întâmpinarea voinţei împăratului. Conciliabule scandaloase au luat apărarea atâtor erezii. În faţa valului ereziilor şi a schismelor neîntrerupte, desfăşurate pe întinderi mari de timp, numai episcopul Romei a avut curajul să ţină piept cu puterea imperială, neîncetând să-i repete cezarului că nu are dreptul să se amestece în domeniul credinţei şi al conştiinţei şi, fără să slăbească vreodată, le-a înfierat încălcările sacrilege. Papii au fost
[ 21 ]

aceia care s-au opus cu toată hotărîrea tuturor ereziilor, fie ele chiar imperiale. Unii dintre ei au plătit cu pierderea scaunului sau chiar a vieţii. Până la urmă papii au fost învingători. Ei au făcut să triumfe credinţa în sinoadele ecumenice de la Niceea, Efes, Calcedon, Constantinopol, sinoade care au dat o strălucită mărturie primatului şi infailibilităţii lor. Unii dintre împăraţi au fost nevoiţi, până la sfârşit, să le recunoască autoritatea, competenţa şi drepturile. Iustinian, în 533, într-o constituţie adresată episcopului capitalei sale, îşi însuşeşte formula papei Hormisdas şi repetă în mai multe rânduri, în cod şi în novele, că "episcopul Romei este capul tuturor Bisericilor".50) Papa rămâne însă o piedică pentru împăraţii bizantini şi majoritatea acestora caută să se scape de el, opunându-i în acest scop un rival cu totul la discreţia lor, pe episcopul Romei noi. b) A doua cauză, la fel de determinantă în promovarea marii schisme, a fost ambiţia patriarhilor bizantini, conducătorii spirituali ai Romei noi. Acest titlu de Romă nouă, dat Constantinopolului, conţine şi exprimă el însuşi întregul program şi întreaga suită de ambiţii bizantine pe tărâm religios. Episcopii bizantini trag o concluzie care le convine împăraţilor şi o aprobă: dacă în viaţa Constantinopolului este Roma nouă, de ce n-ar fi şi în viaţa bisericească? Acest argument provine din două premise bizantine clasice, născocite de o şiretenie caracteristică Orientului: - Biserica trebuie subordonată statului, de unde urmează că rangul bisericesc al unui oraş depinde direct de rangul ce-l are oraşul respectiv în stat, premisă din care derivă şi cea de a doua, - Primatul recunoscut din primele secole episcopului Romei nu provine dintr-un drept divin ci numai din calitatea de capitală a oraşului unde îşi are sediul. Fiind acum două capitale, trebuie ca şi în ordinea ecleziastică să aibă două primate. Cea dintâi premisă se confundă cu vechiul principiu păgân, în virtutea căruia şeful statului era şi şeful religios, pontifex maximus, o demnitate ce împăratului îi convenea de minune. A doua este negaţia totală a primatului papal ca instituţie de drept divin. A admite primatul Romei de drept divin, patriarhul bizantin n-art fi putut aspira decât la - cel mult - un primat onorific, secundar, în urma patriarhului Romei, aşa cum s-a stabilit iniţial prin can. 3 al sinodului din Constantinopol la 381, ca "episcopul Constantinopolului să aibă întâietate după episcopul Romei, pentru că este Roma nouă". Însă mândria simbiotică, alimentată reciproc de împărat şi patriarh, a făcut să fie reconsiderat acest canon 3, la sinodul din 451 de la Calcedon, când, prin can. 28, s-au acordat aceleaşi privilegii Constantinopolului, motivând că oraşul este onorat de prezenţa împăratului şi a senatului. Protestele papei împotriva can. 28 al sinodului de la Calcedon au rămas fără rezultat. Ridicat deasupra scaunelor patriarhale din restul Orientului, Bizanţul, atât prin împărat cât mai ales prin patriarh, a început rivalitatea cu patriarhul Romei. Deşi papii s-au opus mereu ambiţiei nesăţioase a episcopilor bizantini, deosebita grijă pentru unitatea Bisericii i-a făcut, de multe ori, să închidă ochii în probleme de jurisdicţie, ceea ce n-au putut însă face atunci când a fost vorba de credinţă. Şi au fost foarte dese cazurile când patriarhii bizantini "creaturi docile ale cezaropapismului" au fost aproape întotdeauna "corifei sau aţâţători ai ereziei... Dintre 60 de titulari care s-au succedat pe scaunul patriarhal al Constantinopolului între cele două concilii de la Niceea (de la 325 la 787, n.n.), 27 sunt eretici notorii, condamnaţi de conciliile ecumenice sau adversari adevăraţi ai deciziilor lor".51) Numărul lor sporeşte dacă se socotesc şi cei ce n-au scos din diptice numele predecesorilor condamnaţi. Toate acestea au dat naştere la schisme preliminare, care au pregătit încetul cu încetul schisma cea mare. Într-un interval de 506 ani au existat rupturi deschise între cele două ramuri ale Bisericii creştine timp de 248 de ani. c) Antagonismul etnic sau ura dintre greci şi latini a fost a treia cauză determinantă a schismei. Încă de la ocuparea Greciei de către romani, aceste două mari neamuri ale lumii antice au nutrit unul împotriva altuia o antipatie şi un dispreţ reciproc. În primele veacuri de creştinism se pare că antagonismul a fost mai atenuat. Persecuţiile i-au obişnuit să sufere împreună şi, indiferent de originea etnică, în faţa martiriului erau adevăraţi fraţi în Hristos cu toţii. Situaţia se schimbă cu totul, în special după elenizarea împăraţilor bizantini, după care grecii au încetat să înveţe limba latină, pentru ei o limbă aspră şi săracă, iar latinii au încetat să înveţe greaca pe care o consideră un vehicol al ereziei şi sofisticei, ajungând în felul acesta să nu se mai înţeleagă. Situaţia religioasă a fost determinată şi de cea politică. Atunci când Papa Leon al III-lea (795-816) a restaurat, pe baze noi, Imperiul roman din occident în favorul dinastiei carolingiene "a fost o lovitură dată orgoliului bizantin, care se intitula mereu în ciuda realităţii, împărat al romanilor".52) Ei, bizantinii, au provocat, prin purtarea lor, orânduirea apuseană. Italia recucerită de Iustinian a fost exploatată şi
[ 22 ]

tratată ca o ţară străină. Asfel, sciziunea politică o anunţa pe cea religioasă, Biserica răsăriteană fiind cu totul înfeudată bazileului. Înaine de a ne opri asupra declanşării propriu-zise a schismei, este necesar să arătăm aportul deosebit a două personalităţi bizantine la pregătirea şi declanşarea despărţirii celor două ramuri ale Bisericii lui Hristos, patriarhii bizantini Fotie şi Cerularie, care şi-au închinat o mare parte din viaţă scoaterii în relief "a tot ceea ce în domeniul teologiei, disciplinei liturgice şi chiar a obiceiurilor simple, erau de natură să ridice un zid de separare între cele două Biserici".53) Papalitatea, datorită luptei împotriva ereziilor, şi-a câştigat cu timpul o deosebită faimă în răsărit. Înainte de a distruge prestigiul papalităţii nu se putea promova o separare totală, pe care o doreau atât patriarhii cât şi împăraţii. Pentru a-l distruge au căutat "cu o infernală abilitate puncte de doctrină - dogme nu destul de limpezite în discuţiile teologice, capabile să antreneze controverse fără de sfârşit. Divergenţele canonice, rituale, sau obiceiurile trebuiau să câştige, încet, masele populare, care trebuiau convinse că ... între religia greacă şi cea latină este un abis. Fotie a insistat asupra chestiunilor dogmatice, Cerularie asupra celor liturgice şi disciplinare".54) Fotie, bine pregătit, iscusit şi abil, dar om de conjunctură. Când era în necaz şi avea nevoie de sprijin apela la papa, îi aducea omagii şi afirma solemn primatul, însă când nu găsea la Roma aprobarea abuzurilor sale, căuta pretexte să-şi acopere revolta şi orgoliul rănit şi să-şi satisfacă setea de răzbunare. Întronat în locul lui Ignaţiu şi somat de bazileu să demisioneze, a apelat pentru recunoaştere la Papa Nicolae I (858-867), printr-o scrisoare prin care făcea profesiune de credinţă catolică şi, după ce a falsificat faptele, solicită, pe un ton de ipocrită umilinţă, recunoaşterea. Neprimind răspuns favorabil, a ridicat chestiunea Filioque şi a atacat primatul. După moartea lui Ignaţiu, apelează din nou la papa, de data aceasta la Ioan al VIII-lea (872-882). Şi, desigur, supunerea ar fi fost perfectă, dacă papa nu ar fi cerut să facă reparaţie publică pentru scandalurile provocate, şi dacă Roma ar fi acceptat să şteargă din lista sinoadelor ecumenice sinodul din 869-870, care l-a condamnat şi depus. Se aţâţă din nou şi atacă pe latini că postesc sâmbăta, folosesc lactate în prima săptămână din Postul Mare, obligă preoţii la celibat, adausul Filioque la simbolul credinţei şi doctrina purcederii Sfântului Spirit.55) Mai atacă pe latini că-şi rad barba şi, mai ales, contestă primatul papei, susţinând că acesta a trecut la episcopul din Constantinopol, după ce oraşul a devenit capitala imperiului. Toate aceste obiecţiuni ridicate împotriva Apusului nu au prea prins rădăcini la contemporanii săi, care le socoteau drept pretexte în lupta lui Fotie contra Romei. De aceea, după ce a fost condamnat de Papa Ioan al VIII-lea, în 881, patriarhul a recurs la o nouă şi vicleană stratagemă. În loc să atace direct primatul papal, respectat de cea mai mare parte a clerului din Răsărit şi de a se ocupa de micile deosebiri, de obiceiuri şi disciplină, s-a dedicat cu totul polemicii dogmei controversate a purcederii Sfântului Spirit, căutând să denatureze doctrina latină, până atunci a întregii Biserici, prin tot felul de argumente sofistice şi să afirme că Sfântul Spirit purcede numai de la Tatăl. Jonglează cu termenii Sfintei Scripturi şi ignorează voit afirmaţiile Sfinţilor Părinţi greci care spun că Sfântul Spirit purcede din Tatăl prin Fiul, ca şi ale Sf. Augustin, o mare autoritate teologică în chestiune. Pentru el, toate textele care tratează în afara vederilor sale, au fost interpolate şi nu aparţin autorilor respectivi. În faţa lui Fotie şi a urmaşilor lui, occidentalii n-au fost decât nişte barbari ignoranţi, care însă au depăşit orice măsură prin "cel mai funest dintre toate relele, adausul la simbol al lui Filioque".56) Mihail Cerularie (1043-1058), la rândul său, a folosit o altă tactică. În scopul urmărit de el, controversa purcederii Sfântului Spirit era prea transcedentală şi nu putea fi socotită ca un mijloc eficient pentru a produce separaţia. După moartea lui Fotie spiritele s-au mai potolit, Fotie însuşi murind după reconciliere în comuniune cu Biserica Romei, deşi conflictele continuau mereu să se ivească între cele două Biserici. Bazileii se amestecau chiar şi în alegerea papilor, dar numele papilor continuau să fie înscrise în dipticele bisericii Sfânta Sofia. Pretextul declanşării schismei l-au format hotărîrile sinoadelor de la Siponto din 1050-1053, prin care s-a stabilit desfiinţarea arhiepiscopiei de rit bizantin din sudul Italiei şi încadrarea ei în arhiepiscopia de rit latin de la Beneveto. Cerularie însă pregătise ruptura încă de la urcarea sa în scaunul patriarhal. A început să radieze numele papei din dipticele sacre. Pentru reuşită, el schimbă tactica lui Fotie şi lasă pe plan secundar atât Filioque cât şi primatul şi şi-a plasat lupta pe terenul difernţelor liturgice şi disciplinare, mai adecvate pentru a impresiona poporul de rând, mulţimile şi a-i inspira aversiunea faţă de latini.
[ 23 ]

În colaborare cu Episcopul Leon de Ohrida şi călugărul din Constantinopol, Niceta Pectoratul (Stetathos), instrumente docile ale patriarhului, a atacat violent pe latini. Îi învinuieşte de iudaizare, fiindcă întrebuinţează azimă la Sfânta Liturghie ca materie euharistică, postesc sâmbăta, consumă cărnuri sugrumate, nu cântă "Aleluia" în Postul Mare, opresc căsătoria clerului ş.a. În 1053 a închis bisericile latine din Constantinopol, a somat pe clerici, pe călugării latini şi poporul credincios să urmeze obiceiurile greceşti, să accepte ritualul bizantin şi, în urma refuzului, i-a anatemizat ca "azimiţi". Cancelarul patriarhal Nichifor a trecut la fapte de fanatism furibund, aruncând ostiile consacrate şi călcându-le în picioare, motivând că, fiind azimă, nu sunt valid consacrate.57) Atitudinea Papei Leon al IX-lea în faţa acestui vandalism a fost, pe linia marilor tradiţii ale Romei apostolice, deosebit de energică. Prin scrisoarea In terra pax hominibus din 2 septembrie 1053, fără să discute meschinele acuzaţii ale grecilor, a pus chestiunea primatului Bisericii romane şi pe Cerularie în situaţie de a-l recunoaşte. Nesincer şi viclean, patriarhul s-a prefăcut la început că cedează. Scrisoarea lui Cerularie adresată papei l-a convins însă pe acesta că orice acord paşnic era imposibil cu patriarhul. Totuşi, la stăruinţa împăratului Constantin IX Monomahul care din interese politice avea nevoie de menţinerea statuquo-ului, a unităţii în Biserică, şi care propune un sinod la Constantinopol, papa acceptă propunerea şi, ca urmare, în ianuarie 1054, trimite o delegaţie, în frunte cu cardinalul Humbertus de Silva Candida şi arhiepiscopul Petru de Amalfi, persoane nu prea fericit alese pentru o astfel de misiune, dat fiind, îndeosebi, temperamentul violent şi antipatia cardinalului german faţă de greci. Pe lângă tot sprijinul dat de împăratul atât de slăbănog şi cu toată victoria repurtată de cardinal într-o discuţie publică cu Niceta Pectoratul asupra pâinii euharistice, Cerularie, sigur de sprijinul moral al episcopilor din Orient, a păstrat până la sfârşit atitudinea sa trufaşă şi a refuzat să aibă cea mai mică convorbire cu trimişii Sfântului Scaun. Nici unul dintre episcopii din Orient nu şi-au ridicat glasul în favoarea Romei. Totodată, a sosit la Constantinopol vestea încetării din viaţă a Papei Leon al IX-lea, intervenită pe data de 19 aprilie 1054, veste care a stimulat şi mai mult încăpăţânarea patriarhului. Urmare a acestei desfăşurări a evenimentelor, delegaţii Romei, cu deosebire cardinalul Humbertus, şi-au pierdut răbdarea şi, grăbiţi, au hotărît ruptura, deşi, prin moartea papei, mandatul lor a încetat şi prin ceea ce au hotărît, şi-au depăşit atribuţiile. Aşa că, sâmbătă, 16 iulie 1054, la începutul Liturghiei, au depus pe altarul catedralei Sfânta Sofia, bula prin care i-au excomunicat pe Leon de Ohrida, Niceta Pectoratul, cancelarul Nichifor şi pe toţi adepţii lor, declarându-l pe patriarh depus. În ziua următoare, delegaţia papei a părăsit Constantinopolul.58) Excomunicarea l-a întărâtat pe patriarh şi mai mult şi, în loc să-l doboare, i-a grăbit triumful, stârnind o revoltă împotriva împăratului fiindcă a fost de partea Romei; acesta, pentru a nu-şi pierde coroana, i-a trimis patriarhului o scrisoare de scuze şi a consimţit la întrunirea unui sinod, convocat de patriarh pe data de duminică, 24 iulie1054, la care au participat 12 mitropoliţi şi 2 arhiepiscopi. Acest sinod a pronunţat "anatema maranata" împotriva Papei Leon al IX-lea decedat, a Cardinalului Humbertus, a delegaţilor şi a întregii Biserici romane şi a întors spre latini toate plângerile cuprinse în bula de excomunicare.59) Edictul sinodal a împrumutat textual primele fraze din enciclica lui Fotie către episcopii din Orient şi îi acuză pe occidentali că-şi rad barba, că au adus pe Filioque, interzic căsătoria clericilor, se servesc de azimă la consacrarea euharistiei. Problema azimei l-a preocupat în mod deosebit pe Cerularie. Revine asupra ei în două scrisori adresate lui Petru din Antiohia, în care mai adaugă şi alte comportări latine: "Călugării lor folosesc grăsimi de porc şi se hrănesc cu slănină; brânza este permisă în prima săptămână din Postul Mare. Consumă carne miercurea, brânză şi ouă vinerea, iar sâmbăta postesc toată ziua... La ei, doi fraţi pot să se căsătorească cu două surori. La Liturghie, unul dintre miniştri mănâncă azimă şi dă celorlalţi sărutarea păcii. Episcopii lor poartă inel în deget; este, zic ei, un semn al legăturii cu Biserica lor. Când fac botezul nu fac decât o singură imersiune şi umplu cu sare gura botezatului(?!!).Ei nu vreau să venereze moaştele sfinţilor (?!!). Unii dintre ei refuză să dea cult sfintelor icoane (?!!)... Ei fac încă multe alte lucruri, pe care ar fi prea mult să le enumerăm".60) În tratatul Despre franci şi ceilalţi latini, atribuit iniţial în mod greşit lui Fotie, dar care a fost inspirat chiar de Cerularie, sunt enumerate 33 de critici la adresa latinilor, dintre care dăm şi noi aici câteva mostre: "Intrând în biserică, latinii se prostern la pământ mornăind, apoi fac pe pământ cu degetul o cruce pe care o sărută, se ridică şi încep rugăciunea. Ei nu o numesc pe Maica Domnului Theotokos, ci numai Sfânta Maria. Ei mănâncă arici, broaşte ţestoase, ciori, corbi, pescăruşi,
[ 24 ]

şacali, şoareci. Ornatele episcopilor şi ale preoţilor lor sunt multicolore, de mătase, în loc să fie de lână. Episcopii lor poartă mănuşi, fac semnul crucii cu cinci degete, degetul cel mare singur atingând faţa etc. etc."61) Aceste divergenţe n-au fost, în fond, decât nişte pretexte ridicole, care însă prezentate de cler şi călugări poporului credincios au avut ca efect imediat convingerea acestuia că, între Biserica grecească bizantină şi cea romană, există un abis de netrecut; că latinii sunt aproape nişte sălbatici care consumă tot felul de vietăţi spurcate, lucruri care până atunci credincioşii de rând nu le-au cunoscut şi care, izvorîte din imaginaţia atât de productivă a dizidenţilor bizantini, au făcut să sporească şi mai mult ura de veacuri împotriva latinilor. Iată, deci, cum a luat naştere autocefalia greco-bizantină. Cu trecerea timpului "acuzele" au fost sporite peste tot pe unde au ajuns să le propovăduiască emisarii Bizanţului. Au generat alte şi alte "deosebiri" care îndepărtau tot mai mult Bisericile una de alta. S-au folosit tot felul de născociri cu care să impresioneze pe credinciosul simplu, mai puţin cunoscător şi mai puţin interesat de disputele dogmatice. Asemenea mijloace nu i-au scăpat şi le-a folosit din plin şi Ortodoxia românească. Folosind astfel de născociri greco-bizantine, izvorîte exclusiv din ură faţă de neamurile latine, a încercat Ortodoxia să-şi legitimeze ruperea de Biserica romană.

[ 25 ]

CAPITOLUL V URMĂRILE SCHISMEI Cea dintâi şi cea mai tragică urmare a fost însăşi separaţia celor două mari ramuri ale Bisericii creştine. Evenimentele istorice următoare, în loc să o atenueze, au adâncit-o. Astfel, cruciadele, în loc să contribuie la apropierea dintre Orient şi Occident, au lărgit prăpastia separării. Cruciaţii au acaparat întregul comerţ levantin şi i-au silit pe împăraţii bizantini să le acorde privilegii exagerate. "Republicile italiene, a căror politică a fost totdeauna machiavelică, au exasperat, până la capăt, populaţia din Constantinopol. În 1183 a avut loc masacrarea latinilor".62) Ocuparea Bizanţului de către turci în 1453, în loc să-i unească pe creştini în faţa pericolului păgân, a adâncit şi mai mult despărţirea. Pe de o parte, patriarhul, ajutat de turci să fie capul comunităţii creştine din imperiul semilunei, a devenit un papă al Orientului, sprijinit de başbuzuci să-şi încaseze dijmele de la credincioşii pe care-i reprezenta şi erau supuşii lui şi, prin el, ai statului otoman, îi crea capului Bisericii o situaţie privilegiată; pe de altă parte, sultanilor le convenea schisma, fiindcă slăbea forţa combativă a Europei creştine în faţa tendinţelor de hegemonie musulmană. Aşadar, odată cu declanşarea schismei s-au creat în Biserica creştină două mari comunităţi: în Apus Biserica romană sub conducerea unui cap văzut, arhipăstorul de drept divin al Romei, urmaşul Sf. Apostol Petru, Papa, iar în Răsărit mai multe Biserici divizate în autocefalii independente, care nu recunosc nici o autoritate vizibilă, comună, fiindcă, în teorie, ele recunosc numai sinodul ecumenic cu drept universal de jurisdicţie peste toate Bisericile particulare. Însă, cum sinodul ecumenic nu mai funcţionează - după ei - de la anul 787 (al doilea sinod de la Niceea, al 7-lea ecumenic şi ultimul în ordine cronologică), este normal să afirmăm că, de fapt, pentru ei nu mai există nici o autoritate vizibilă, comună pentru diferitele autocefalii. "Ansamblul acestor Biserici nu formează nici măcar o confederaţie în sensul propriu al cuvântului, fiindcă o confederaţie presupune o autoriatate centrală, pe care Bisericile ortodoxe autocefale nu o au".63) S-ar putea pune întrebarea, retoric. Până la anul 325, când a avut loc primul sinod ecumenic la Niceea, Biserica creştină a fost lipsită de o conducere vizibilă, eficientă? De drept, există între Bisericile orientale o anumită uniformitate, dar nu fără importante diferenţe. Unitatea s-ar exprima prin forma sinodală, fiecare dintre ele având în frunte un sinod, chiar şi cele conduse de patriarh. Sinodul are rolul de parlament şi deţine puterea legislativă. De fapt, însă, aproape în toate statele cu majorităţi ortodoxe, autoritatea supremă în guvernarea exterioară a Bisericilor autocefale o deţine statul, fie sub formă vizibilă - cazul bazileilor bizantini şi al ţarilor Rusiei; fie mascată - cazul autocefaliilor din Balcani ş.a., urmare căreia Bisericile se intitulează naţionale. În legătură cu activitatea Bisericii ruse dăm, pe scurt, părerea unui om de ştiinţă, din afara celor două mari confesiuni ale Bisericii creştine: "De la ea (Biserica rusă, n.n.), spune A.I. Herzen, au învăţat ţarii ce este despotismul bizantin; ea a silit poporul să se supună orbeşte, chiar atunci când îl ţineau legat de pământ şi-l încovoiau sub jugul robiei. Petru cel Mare a paralizat influenţa clerului... Ce au făcut slavofilii? Ei propovăduiau supunerea, această principală virtute a Bisericii greceşti, această temelie a ţarismului moscovit. Ei propovăduiau dispreţul faţă de Occident, singurul care mai putea să lumineze în vâltoarea vieţii ruse" (s.n.). 64) "Supremaţia statului în guvernarea Bisericii orientale a fost recunoscută în mai multe rânduri de către autorităţile religioase." Ortodoxia pretinde că îşi afirmă unitatea de credinţă prin aceea că toate Bisericile autocefale se supun unui cap invizibil, unic, lui Isus Hristos, şi folosesc toate deopotrivă ritul bizantin. Dar sunt multe şi diferenţele care intervin între diferitele Biserici autocefale, fie între ele luate în ansamblu, fie între teologii lor care, tratând probleme dogmatice sau de morală şi, ajungând la rezultate diferite, nu au o autoritate infailibilă care să tranşeze definitiv controversele. Unitatea de comuniune bisericească, necesar să existe, în principiu, între toate Bisericile autocefale, nu există. Patriarhia din Constantinopol, care a râvnit primatul, în sens exclusiv, în dauna Sfântului Scaun Apostolic al Romei, odată cu ocupaţia otomană şi-a pierdut autoritatea şi, o serie de Biserici, declarându-se autocefale, nau mai recunoscut jurisdicţia constantinopolitană. Este cazul Bisericii ruse şi a Bisericilor statelor din

[ 26 ]

Balcani, multă vreme separate de patriarhul ecumenic. Acesta le-a recunoscut foarte greu autonomiile. După limba liturgică, Bisericile ortodoxe autocefale se divid în patru grupe: I. Grupa Bisericilor de limbă greacă: a) Patriarhatul din Constantinopol cu sediul la Istanbul, cartierul Fanar, cu credincioşii dispersaţi în Asia Mică, Turcia europeană, Creta şi insulele turceşti din Arhipelag. b) Biserica din Grecia, condusă de un sinod, autonomă din 1833, recunoscută ca atare de patriarhul din Constantinopol în 1850. Are în frunte un mitropolit primat la Atena. c) Biserica din Cipru, autonomă, limitată la insulă. Are în frunte un arhiepiscop la Nicosia. II. Grupa Bisericilor greco-arabe, care folosesc la liturghie limbile greacă şi arabă amestecate: patriarhatele din Antiohia cu reşedinţa la Damasc (Siria), Ierusalim (Israel) şi Alexandria (Egipt) şi arhiepiscopatul din Sinai. III. Grupa Bisericilor de limbă slavă: a) Biserica rusă, autonomă din anul 1589, în frunte cu un patriarh, cu reşedinţa la Moscova. b) Biserica bulgară, în frunte cu un patriarh, cu reşedinţa la Sofia, mult timp dizidentă faţă de Constantinopol. c) Biserica sârbă, recunoscută ca autocefală din 1879, cu reşedinţa la Belgrad şi cu jurisdicţie asupra credincioşilor din Muntenegru şi a sârbilor ortodocşi din Ungaria. d) Bisericile ortodoxe cu mai puţini credincioşi din Cehoslovacia şi Polonia. IV. Grupa română: a) Biserica ortodoxă română de pe teritoriul patriei noastre, autocefală din 1864, recunoscută de Constantinopol în 1885, patriarhat din 1925, cu reşedinţa la Bucureşti. b) Biserica ortodoxă a Moldovei (Basarabiei), cu un mitropolit la Chişinău. După ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în 1940 şi reocuparea lor în 1944, credincioşii români ortodocşi din Bucovina de Nord şi fostul judeţ Hotin au fost încadraţi în episcopia ucrainiană ortodoxă de Kiev, cei din judeţele sudice ale Basarabiei în episcopia ortodoxă rusă a Odesei, pentru rest rămânând mitropolia Moldovei, cu sediul la Chişinău şi sub jurisdicţia patriarhiei ortodoxe ruse moscovite. Ultimul mitropolit din şirul mitropoliţilor ruşi de la Chişinău, Serapion Fadeev, necunoscător al limbii române, a fost înlocuit în urma protestului înaintat de deputaţii moldoveni din Congresul Poporului al URSS, la 29 mai 1989,69) cu Vladimir Cântăreanu, de origine basarabean, român, dar care a optat pentru jurisdicţia Moscovei. c) Biserica ortodoxă română din Statele Unite ale Americii şi Canada, cu o episcopie sub jurisdicţia patriarhiei din Bucureşti şi cu alta autonomă. Mai menţionăm Biserica albaneză, cu un număr mai mic de credincioşi, devenită autocefală din 1937, Biserica armeană şi alte comunităţi ortodoxe de mai mică importanţă, cum sunt Bisericile ortodoxe constituite în episcopii sau mitropolii în diasporă, în Europa şi America de Nord, organizate îndeosebi de emigranţii ruşi. Schisma a pecetluit o ură sălbatică, un adevărat virus, între cele două mari confesiuni, catolică şi ortodoxă, izvorul atâtor nenorociri ulterioare, de care n-a fost cruţat nici neamul românesc, şi cu deosebire el, cu toate că ar fi meritat o soartă mai bună. Dintre popoarele latinofone singuri noi, românii, am căzut în mrejele Ortodoxiei greco-bizantino-slave. Ortodoxia românească se datoreşte, în primul rând, situaţiei geopolitice vitrege, deosebită cu totul de celelalte neamuri latinofone, care apropiate geograficeşte, au putut constitui, din punct de vedere spiritual, o masă compactă mai uşor de apărat împotriva diferitelor primejdii intervenite în trecutul lor istoric, fiind şi mai departe de drumurile bătătorite de coloşii migraţiilor din pustele euro-asiatice. În privinţa aceasta noi, românii, am fost dezavantajaţi de destin, lăsaţi "în calea răutăţilor". Am spus că românii au căzut în mrejele Ortodoxiei, eterodoxe şi anticatolice, fiindcă ei nu au avut nici un rol activ în declanşarea schismei ci, dimpotrivă, au fost victimele ei. Dacă românii ar fi avut la data schismei o organizare statală proprie unitară, cât de cât consolidată şi şi-ar fi putut păstra organizarea bisericească şi ritul daco-latino-iliric din primele veacuri, ar fi fost cuprinşi şi ei, alături de ceilalţi latini, în edictul sinodal prin care Mihail Cerularie şi sinodul său au rostit "anatema maranata", împotriva latinilor. Dar destinul a hotărît altfel. În numele nostru au vorbit bulgarii. Ţaratul şi ierarhia bulgară ne-au dat liturghia bizantină şi ritul slavon, atât liturghia cât şi limba fiind elemente hotărîtoare pentru a ne scoate din concertul
[ 27 ]

popoarelor europene, cu deosebire al celor latine şi a ne "orientaliza", cu urmările cunoscute, atât politice cât şi culturale. Aşadar, "bizantinismul nostru este expresia unei cuceriri, efectul unei silnicii... care a izolat pe români de restul lumii romanice occidnetale" (s.n.).66) Cu toată această silnicie, spiritualitatea daco-romană a străbunilor noştri nu a putut fi denaturată. Poporul de rând, masele de credincioşi, au ascultat, veacuri la rând, şi pe bulgari, şi pe sârbi, şi pe greci, cum îşi etalau în biserică, la altar sau la strană, cunoştinţele lor de psaltichie nazală, dar n-au manifestat nici un interes pentru a şi le însuşi ci, dimpotrivă, au continuat să vorbească şi să se roage în limba lor proprie, în latina devenită cu trecerea timpului tot mai mult româna, expresie a unei sacre moşteniri legate de o credinţă pe care nau repudiat-o până azi. Este de reţinut că, după schismă, teologii lui Mihail Cerularie s-au îndreptat, cu deosebire, spre o polemică antilatină, continuând atacurile împotriva purcederii Spiritului Sfânt, a azimelor, a primatului papal şi a celorlalte puncte controversate, toate conţinând aceleaşi fobii antilatine. Pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, polemiştii greci ajunseră la 103 plângeri împotriva Bisericii latine.67) De atunci şi până în zilele noastre s-a ajuns la peste 160 de divergenţe. Toate acestea au generat consecinţe extrem de grave. Bisericile se exclud în mod reciproc una pe alta. Bisericile autocefale pun pe acelaşi plan divergenţele dogmatice, de reală importanţă, cu cele disciplinare şi liturgice de mai mică însemnătate, dar cu mai mare priză în masele de credincioşi, cu totul străini şi indiferenţi în faţa discuţiilor de teologie speculativă, cunoştinţele lor religioase rezumându-se cu deosebire la disciplină şi mai ales la rit. Lipsa de unitate în ridicarea obiecţiunilor, deosebită de la o autocefalie la alta, este o notă ce defavorizează Ortodoxia în disputa cu Catolicismul unitar. Rămânând în sfera deosebirilor dogmatice şi neglijând acuzele de disciplină, din care cele mai multe sunt născociri răutăcioase, izvodite cu scopul expres de ponegrire şi promovare a discordiei şi urii de rasă, străine de orice sentiment de religiozitate, ne vom ocupa, pe scurt, de deosebirile doctrinale, care sunt pretexte evidente de separaţie şi care trebuie avute în vedere în orice discuţie de cei ce urmăresc şi doresc cu sinceritate refacerea unităţii Bisericii. BISERICA. Pentru Ortodoxie, Biserica nu este o monarhie cu un cap văzut, ci o aglomerare de Biserici naţionale, autonome, care nu ascultă şi nu recunosc decât un cap invizibil, pe Isus Hristos. Contestă primatul de drept divin al Sfântul Apostol Petru. INFAILIBILITATEA. În catolicism un atribut al papei, când decretează ex cathedra în materie de credinţă şi de morală. În Ortodoxie este un atribut al Bisericii, în totalitatea ei. Subiectul infailibilităţii este corpul episcopal luat în ansamblu şi nu unul sau altul dintre episcopii singuratici. O exercită Biserica învăţătoare, fie când se întrunesc episcopii în sinodul ecumenic, fie când episcopii dispersaţi în eparhii îşi manifestă expres acordul într-o problemă de doctrină. Atât posibilitatea sau imposibilitatea convocării sinoadelor ecumenice - dată fiind despărţirea schismatică de la 1054 - cât şi magisterul ordinar sau învăţătura unanimă a episcopilor dispersaţi în eparhiile lor sunt foarte mult teoretizate de teologii Bisericilor autocefale, fără să se ajungă la un consens, aşa că în mod practic, în Bisericile orientale infailibilitatea este inoperantă şi teologii nu se înţeleg între ei când trebuie să decidă dacă după sinodul de la Niceea din 787 infailibilitatea s-a mai manifestat vreodată în vreun fel. Această practică arată că în Bisericile ortodoxe nu poate fi vorba în nici un fel de un progres religios în tâlcuirea atâtor probleme rămase nedesluşite deplin. Aceasta datorită absenţei unui organ vizibil de conducere unitară, înzestrat cu una dintre cele mai importante note ale Bisericii, infailibilitatea. CĂRŢILE SFINTEI SCRIPTURI. În ce priveşte canonul cărţilor sfinte, între cele două Biserici, până în secolul al XVIII-lea a fost un acord deplin. După această dată, teologul rus Teofan Procopovici a atacat inspiraţia cărţilor şi fragmentelor deutero-canonice ale Vechiului Testament, învăţătura lui devenind în secolul al XIX-lea doctrină oficială a Bisericii ortodoxe ruse, consemnată în Catehismul lui Filaret, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii ruse care, concomitent, a suprimat din Mărturisirea lui Dositei pasajul care menţine împotriva lui Chiril Lucaris canonicitatea deutero-canonicelor. Această inovaţie acceptată de mai multe Biserici autocefale devine o armă uşoară contra infailibilităţii Bisericii Orientale, fiindcă neagă canonicitatea acestor cărţi împotriva propriilor ei mărturisiri de credinţă, a sinodului trullan din 692 şi a celui de-al doilea sinod de la Niceea, care le-au aprobat.

[ 28 ]

SFÂNTA TREIME. Începând cu Fotie, majoritatea teologilor ortodocşi exclud participarea Fiului la purcederea Sfântului Spirit. Polemica este susţinută, cu deosebire, împotriva adausului FILIO|UE la simbolul credinţei. PĂCATUL ORIGINAR, GRAŢIA, MARIOLOGIA. Fie că se resping, fie că se interpretează greşit învăţăturile catolice scolastice despre aceste articole de credinţă, teologii ruşi şi cu cei greci nu se pun nici ei de acord. În privinţa Imaculatei Concepţiuni atât grecii cât şi ruşii, azi, resping de comun acord definirea dogmei ca o inovaţie doctrinară, deşi ruşii până la jumătatea secolului al XVIII-lea au profesat doctrina latină. BOTEZUL, EUHARISTIA, MIRUL. Este atacată practica Botezului prin turnare, folosirea azimei ca materie euharistică, cuminecarea laicilor cu o singură specie, refuzul de a-i cumineca pe copiii mici, iar din punct de vedere dogmatic, diferitele Biserici autocefale nu sunt în deplin acord dacă Botezul şi Mirul au caracter indelebil, imprimă sau nu sigil sacramental şi pot sau nu pot fi repetate în acelaşi subiect. În 1755 patriarhul Ciril V al Constantinopolului decretează că papistaşii sunt necredincioşi şi trebuie rebotezaţi, însă membrii sinodului său au refuzat să-i aprobe propunerea.68) Ulterior, datorită urii unor fanatici antilatini, decretul lui Chiril a obţinut putere de lege.69) Biserica greacă remiruieşte şi pe cei ce se întorc de la latini, pe când cea rusă numai pe cei ce vin de la mahomedani sau iudaism. POCĂINŢA. Bisericile autocefale susţin că dezlegarea sacramentală, când este validă, îl scapă întotdeauna pe penitent, nu numai de pedeapsa veşnică ci şi de orice pedeapsă temporară. Aceasta este o inovaţie protestantă, bazată pe clasica afirmare reformată că "Isus Hristos a satisfăcut cu prisosinţă pentru păcate şi nu are ce face cu satisfacerile penitenţilor" şi se opune însăşi doctrinei tradiţionale a Bisericii ortodoxe aşa cum e cuprinsă în lucrările teologilor greci din secolele XVI şi XVII şi în mărturisirea lui Dositei. Pe acelaşi motiv îi contestă papei dreptul şi puterea de a acorda indulgenţe, deşi Biserica greacă a avut şi ea obiceiul de a elibera celor vii scrisori de indulgenţă, sugkhorakhárti, ba mai mult, "a mers până acolo că acorda direct morţilor o dezlegare plenară de orice păcat şi de orice pedeapsă".70) PREOŢIA. Până în secolul al XVIII-lea, Biserica greacă susţinea, la fel cu cea catolică, dogma că Taina Sfintei Preoţii imprimă caracter indelebil, iar Dositei, interpret al Bisericii greceşti, susţine în Mărturisirea de credinţă că "Botezul imprimă un caracter indelebil ca şi Preoţia".71) Contestarea acestui caracter neşters al Sf. Preoţii a iniţiat-o Biserica rusă în combaterea sectei "Rascolnicilor", care-şi recruta preoţi din clerici transfugi sau decăzuţi din Biserică. Pe aceştia Biserica i-a considerat că, odată cu depunerea, şi-au pierdut puterea sacerdotală, fiind repuşi în statul laical. Astfel preoţia a ajuns să fie considerată ca un fel de delegaţie a autorităţii eclesiastice, susceptibilă de a putea fi retrasă. Biserica rusă acceptă, însă, validitatea hirotonirilor catolice. Nu şi pe cele anglicane. Teologii Bisericilor de limbă greacă sunt şi ei divizaţi în disputele privitoare la caracterul indelebil al Sf. Preoţii: unii susţin caracterul neşters, alţii invaliditatea Tainei pentru cei depuşi. Această fluctuaţie a influenţat însăşi practica Bisericii patriarhale constantinopolitane - ca şi în privinţa Botezului - şi uneori hirotonesc din nou, alteori nu, pe cei ce aderă la Ortodoxie. Aşa "Macarie din Diarbekir a fost botezat şi hirotonit din nou... În 1860 preoţii melchiţi au fost primiţi numai prin ungere cu mir".72) CĂSĂTORIA. Atât Mântuitorul în Evanghelie, cât şi Sfântul Apostol Pavel, prezintă căsătoria drept o legătură indisolubilă între soţi. Căsătoria încheiată cu o persoană divorţată este adulter.73) Indisolubilitatea căsătoriei a fost apărată şi în răsărit de Părinţii greci din secolul al IV-lea, dar a fost mereu violată, începând, îndeosebi, de la împăratul Iustinian. Adulterul nu este, cum se susţine de obicei, singura cauză de divorţ admisă de dreptul canonic al Bisericii orientale. Mai sunt: conjuraţia contra suveranului, tentativa de asasinat, avortul provocat de femeie, nebunia unuia dintre soţi, absenţa prelungită sau abandonul pe faţă a unuia dintre soţi, schimbarea religiei după căsătorie, chiar dacă îmbrăţişează catolicismul, condamnarea la o pedeapsă infamantă etc. "Biserica... a adoptat prescripţiile legii civile".74) Divorţul pronunţat de instanţele civile de judecată este considerat temei valabil pentru încheierea unei noi căsătorii şi, concomitent, pentru ambii soţi, indiferent dacă unul sau ambii sunt vinovaţi de desfacerea vechii legături şi indiferent dacă motivul a fost adulterul sau orice altă cauză. SCOPUL ULTIM. Învăţătura despre scopul ultim în Bisericile autocefale nu este unitară. Se înţeleg toate într-un singur punct, anume: să respingă învăţătura Bisericii catolice despre Purgatoriu cu focul
[ 29 ]

său curăţitor. În această problemă, în Ortodoxie sunt două curente opuse: unul foarte apropiat de doctrina catolică, evitând doar numirea de "purgatoriu" îşi găseşte expresia în Mărturisirea de credinţă a lui Dositei. Celălalt, de influenţă protestantă, este reprezentat parţial de Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, care neagă că ar exista o categorie intermediară între mântuiţi şi condamnaţi.75) Respinge orice pedeapsă temporară destinată să purifice sufletele,76) dar soarta condamnaţilor nu este irevocabil fixată înainte de judecata din urmă.77) Alţii, ca Androutsos, susţin că judecata particulară, care are loc după moarte, separă pentru totdeauna pe cei buni de cei răi, iar rugăciunile săvârşite pentru morţi nu ajută acestora nimic, ci doar la consolarea celor vii.78) În ce priveşte fericirea sfinţilor înainte de judecata din urmă, teologii ruşi se pronunţă pentru vederea intuitivă a lui Dumnezeu, pe când mulţi dintre teologii greci susţin că această vedere nu va fi dată nici celor aleşi decât după judecata din urmă şi că, aşteptând, ei se bucură de o fericire naturală identică cu cea a patriarhilor în Limb, înainte de a-i vizita Mântuitorul. Atâtea alte articole de credinţă sunt enumerate de Bisericile Răsăritului şi socotite kainotomies sau inovaţii latine. Am consemnat şi noi, mai sus, câteva din ele, însă fără posibilitatea şi, în acelaşi timp, fără intenţia de a le reda exhausiv. De câte ori Biserica romană îşi intensifica în Orient propaganda de unificare sau papii îşi reînnoiau chemările la unitate, răspunsurile Ortodoxiei luau întotdeauna un caracter polemic şi "inovaţiile" latinilor apăreau ca ciupercile după ploaie. N-am stăruit nici asupra diferenţelor liturgice şi disciplinare care, în fond, nu pot justifica separaţia. Însă, nici acestea nu sunt lipsite de importanţă în domeniul practicii rituale şi disciplinare, orice inovaţie având un efect nociv între credincioşi. Aceştia se interesează mai puţin sau chiar deloc de discuţiile teologice speculative, care necesită cunoştinţe mai profunde decât cele de care dispune poporul de rând. În schimb, mulţimile sunt foarte ataşate de rituri şi de obiceiuri. Introducerea calendarului gregorian, în anul 1924, în Biserica Ortodoxă Română a dus la dizidenţă, la apariţia Bisericii ortodoxe de stil vechi, stiliştii. Această stare de spirit din toate Bisericile ortodoxe împotriva calendarului "latin" este o urmare firească a atmosferei create şi întreţinute de Bisericile ortodoxe, de atâta timp, între credincioşii lor împotriva latinilor, acum nemaiputându-i stăpâni. Deşi calendarul gregorian este latin, introdus de papalitate şi are bază ştiinţifică recunoscută, credincioşii Ortodoxiilor autocefale, intoxicaţi cu atâta ură antilatină, nu mai pot fi convinşi de utilitatea lui. Pentru a ajunge la pas cu vremea şi a ieşi din această stare retrogradă, Biserica ortodoxă a adus o corectură calendarului gregorian, mică, dar - spun ei suficientă pentru a nu mai fi latin şi a aştepta o conjunctură favorabilă pentru a-l aplica. În ce priveşte Biserica românească, deşi se numeşte şi ea "ortodoxă" şi "autocefală", trebuie să recunoaştem că, datorită tradiţiei păstrate de credincioşi, pe lângă toată propaganda anticatolică de atâtea veacuri a ierarhiei, mai mult străină de neam şi de interesele lui, a păstrat în cea mai mare măsură credinţa primară romană. Participarea credincioşilor în trecutul nu prea îndepărtat la slujbele săvârşite în biserici într-o limbă neînţeleasă - slavă sau greacă - a fost pasivă. Nu şi-au însuşit aceste limbi atât de străine structurii lor spirituale. Au fost mai mult "privitori ca la teatru". Rugăciunea, conversaţia lor cu Dumnezeu, izvorîtă din intimitatea sufletului, şi-o rosteau singuri, în tăcere, în limba lor proprie pe care o vorbeau şi o înţelegeau, în latină, devenită tot mai mult română. Aşadar, adeziunile la Ortodoxia bizantină greco-slavă a românilor s-a făcut fără consimţământul lor. O dovadă este identitatea dogmelor catolice cu credinţa poporului român ortodox. Controversele sunt susţinute exclusiv de ierarhie şi de clerul educat în spirit greco-slav de ură antilatină. Călătorii străini, atât prin Transilvania cât şi prin Principate, relatează că în secolul al XVI-lea românii îl numeau pe papa "Părintele cel Mare",79) un atribut acordat, fără dubiu, urmaşului Sfântului Apostol Petru, care deţine primatul în Biserică, Papa. Că primatul papal este considerat de români de provenienţă divină o confirmă până şi folclorul răspândit pe întreaga suprafaţă a patriei noastre, cu multele povestiri despre petrecerea lui Dumnezeu pe pământ însoţit de Sfântul Apostol Petru şi niciodată de vreun alt apostol şi, cu atât mai puţin, de căpetenia Bisericii din Ţarigrad. Convingerea românilor mai este că primatul Sfântului Apostol Petru continuă şi în cer şi că acolo are întâietatea după Isus Hristos. Această convingere reiese, de asemenea, din tradiţia populară, din povestirile despre cei decedaţi, ale căror suflete ajung la "poarta Raiului", unde-l întâlnesc mai întâi pe Sfântul Petru, purtătorul cheilor Împărăţiei Cerurilor, vădită aluzie la cuvintele Mântuitorului: "Ţie-ţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Matei XVI, 19).
[ 30 ]

În ce priveşte credinţa maselor de credincioşi ortodocşi în Purgatoriu, problema e mai clară. Am arătat mai sus că celelalte Biserici orientale, şi cu deosebire Biserica greacă, resping cu totul posibilitatea de a-i mai ajuta pe cei dispăruţi, de a le fi de folos cu ceva pentru odihna sufletelor lor, slujbele celebrate pentru ei neajutând decât la consolarea celor vii. Or, credincioşii Ortodoxiei româneşti au un cult al morţilor foarte dezvoltat şi cu totul deosebit, fapt ce a obligat Biserica ortodoxă română să înscrie în Învăţătura de credinţă posibilitatea ajutorării sufletelor celor decedaţi. Pentru credincioşi nu numai rugăciunile Bisericii pot fi de folos în acest scop, ci şi rugăciunile, posturile, faptele de milostenie etc. săvârşite de ei cu intenţia de a-i ajuta pe cei dispăruţi. Nu numai în Transilvania, ci şi în Vechiul Regat, unele femei evlavioase aleg grâul pentru prescura destinată slujbei de pomenire a morţilor, bob cu bob şi rostesc la fiecare bob ales cel puţin un Tatăl nostru. Această credinţă escatologică e cea romană, străbună, rămasă de la creştinare şi care, pe lângă toate sforţările greco-slave, nu a putut fi dezrădăcinată din sufletele şi din practica românilor. Atât au reuşit, doar, schismaticii să nu-i zică "Purgatoriu" şi să iscodească alte deosebiri privitoare la focul curăţitor, ca, totuşi, să nu fie identitate deplină între dogma catolică şi cea ortodoxă, speculaţii teologice care nu-i preocupă pe credincioşi. Părerile Ortodoxiei privitoare la celibatul preoţesc din Biserica romană trebuie privite prin două aspecte total deosebite. Unul îl constituie critica oficială a Bisericii ortodoxe, care consideră celibatul ca o inovaţie străină de Biserică, înşirată între celelalte pretinse inovaţii, de care s-ar fi făcut vinovaţi latinii. Al doilea aspect îl constituie părerea credincioşilor despre celibat, cu totul deosebită de cea oficială. Poporul îşi dă seama că un preot celib, sau un călugăr, este mai dezlegat de legăturile şi grijile lumeşti, pe celibi considerându-i pe toţi călugări şi aşa-i numeşte, indiferent dacă au îmbrăcat sau nu rasa monahală. Chiar şi preoţii văduvi, care - fireşte - îşi poartă cu demnitate statutul văduviei, prezintă pentru credincioşi o încredere mai deosebită. Preoţii celibi - vorbim despre cei ce-şi cultivă cu adevărat chemarea sacerdotală -, au în popor o faimă care-i ridică deasupra preoţilor căsătoriţi. Serviciile lor sunt mult mai solicitate. La ei apelează credincioşi de toate confesiunile şi-i caută venind de la mari depărtări, dovadă că sunt mai agreaţi şi-i conferă credinciosului o încredere deosebită de cea conferită de preoţii familişti.

[ 31 ]

CAPITOLUL VI DISPUTA ÎNTRE APUS ŞI RĂSĂRIT PENTRU A-ŞI APROPIA ROMÂNII, DE LA SCHISMĂ PÎNĂ LA SINODUL DE LA FERRARA FLORENŢA Foarte bine sesizează N. Şerban Tanaşoca, tânărul istoric bucureştean, că mai bine de trei secole tulburi, urmate după marea schismă, n-au avut câştig de cauză nici una dintre cele două mari ramuri ale Bisericii creştine, occidentală şi orientală, asupra românilor. Cu toată vitregia intervenită prin ocupaţia slavo-bulgară din sudul Dunării şi întreruperea "romanităţii dunărene" de cea latină occidentală, totuşi papalitatea dispune şi după schismă de resursele necesare pentru a lua contactul cu credincioşii latinofoni - românii - de la nord de Dunăre, fiind informată deplin asupra stărilor din teritoriile valahe, atât de misionari - călugări -, cât şi de delegaţii pontificali, legaţii apostolici, ce-i va avea în cele două state vecine, Ungaria şi Polonia, rămase sub jurisdicţia Romei. Însă, până la urmă, organizaţiile bisericeşti ale acestor două ţări, adoptând structura socială medievală, de exploatarea chiar a propriilor lor credincioşi, ca şi politica statală de cucerire şi dominaţie, vor constitui una din cauzele determinante, ca în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, principatele române, Moldova şi Ţara Românească, să-şi formuleze opţiuni pentru Ortodoxia bizantină, legând de acestea independenţa lor statală, socotind-o ameninţată de unguri şi de poloni, pe care - din păcate - îi confundau cu catolicismul însuşi. Din capul locului trebuie să combatem mentalitatea, înscăunată de propaganda confesionalistă a Ortodoxiei româneşti, prin care, pe de o parte, "ortodox" este identic cu român, iar "catolic" în mod necesar înseamnă străin şi cu deosebire ungur, ca şi cum n-ar exista alţi ortodocşi în afară de români - neamurile greco-slave - şi alţi catolici în afară de unguri - îndeosebi neamurile latine. Pe de altă parte, când vorbim despre cele două rituri, greco-slav sau bizantin şi latin sau roman, trebuie înţeles că, până la marea schismă din 1054, acestea nu se pot distinge în Ortodoxie şi Catolicism, deosebite una de alta, Biserica fiind până la separaţia prin schismă una şi nedespărţită, pe cât de catolică pe atât de ortodoxă, ultima numire, ortodoxă, circulând abia din secolul al IX-lea, în urma victoriei împotriva iconoclaştilor. Surprind, în această privinţă, concluziile istoriografiei Ortodoxiei româneşti, care distinge chiar din primele veacuri de existenţă a Bisericii creştine unice, o Ortodoxie separatistă românească. Din afirmaţia că Ursus, participant în anul 787 la cel de al doilea sinod ecumenic de la Niceea, a fost episcop român pe teritoriul dominat de avari, care putea fi în Banat şi, drept urmare, aceasta ar putea fi dovada existenţei episcopiei ortodoxe române la sfârşitul secolului al VIII-lea, normal este să se tragă concluzia că Ursus a fost într-adevăr episcop român, după cum îl arată şi numele, dar şi aceea că el reprezenta credincioşii din eparhia lui în calitate de episcop al Bisericii creştine unice, încă nedespărţite şi nicidecum al Ortodoxiei româneşti anticatolice, pe atunci inexistentă. E totodată improbabil ca Ursus să fi practicat ritul bizantin, slavizarea care ni l-a impus prinzând foarte greu în rândurile daco-romanilor, ajungând decisivă abia în secolul al XI-lea. Existenţa unor episcopii creştine pe teritoriul daco-roman încă din secolul al IV-lea e firească, dar nu de pe atunci şi a mănăstirilor greceşti. Acestea n-ar fi putut să apară şi să înlocuiască pe cele de rit dacoroman numai după slavizarea prin bulgari, după care ritul "grecesc" va desemna ritul bizantin, la noi de limbă slavă. Aceeaşi situaţie a fost şi la Morisena (Cenad), mănăstire care a fost ocupată de călugări de rit latin, sub conducerea veneţianului Gerard, adus de regele Ştefan al Ungariei în jurul anului 1030, deci înainte de marea schismă. Încă nu existau legături apropiate între Bizanţ şi moştenirea daco-romană. "Aşa cum a arătat strălucit Nicolae Iorga, de la Aurelian şi până la ultimul dintre Paleologi, ba chiar după aceasta la sultanii otomani, obiectivul strategic de miază-noapte al imperiului a fost consolidarea limesului dunărean faţă de asalturile venite din partea stepei eurasiatice. Abandonarea Daciei a fost tocmai în virtutea acestei raţiuni strategice definitivă şi părăsirea românilor «în calea răutăţilor», locul nostru în istoria universală era cu atât mai tragic cu cât răspundea unui interes al «lumii civilizate...» Atunci când a fost şi aşa cum a fost politica Bizanţului de încadrare a ţărilor române în sfera de influenţă, în secolele XIV-XV a urmat aceeaşi raţiune de stat... Romanitatea şi, mai ales,
[ 32 ]

creştinismul românilor nu a determinat cum au crezut, iluzionându-se unii cercetători, amăgiţi de retorica ideologică a vremii, politica de apropiere a Imperiului bizantin."80) Cronicarii bizantini înşişi nu vorbesc de o apropiere între Bizanţ şi români înainte de secolul al XIV-lea. Astfel, în secolul al XIII-lea, Nichita Choniates şi ceilalţi istorici ai vremii "îi privesc pe valahi ca pe iniţiatorii coaliţiei barbare româno-bulgare-cumane, îndreptate împotriva Bizanţului".81) "Până la 1359... Biserica munteană, spune A.D. Xenopol, atârna de altă patriarhie decât de a Constantinopolului care, în anul arătat, Alexandru Basarab cere de la acesta din urmă să-i sfinţească un mitropolit, lucru la care patriarhul consimte numai sub condiţia expresă ca pe viitor să nu mai ceară mitropolit de aiurea decât de la Constantinopol",82) de unde rezultă că până atunci Biserica românească nu a avut legături directe cu patriarhia din Bizanţ. "Creştinismul la români, spune A.D. Xenopol, a îmbrăcat forma bulgărească şi fu introdus la ei cu violenţă, de către stăpânii lor, bulgarii de peste Dunăre... Cu toate acestea în rândul episcopiilor bulgăreşti, enunţate de Vasile al II-lea Bulgaroctonul, după răsturnarea întâiului imperiu bulgăresc, în hrisovul prin care recunoaşte autocefalia mitropoliei de Ohrida, nu se vede trecută nici o episcopie cu reşedinţa dincolo de Dunăre".83) Totuşi, după zdrobirea ţaratului bulgar, s-au refugiat în nordul Dunării mulţi preoţi bulgari, cu deosebire călugări, dar ei nu au mai constituit o organizaţie bisericească propriu zisă. Erau între ei şi unii care aveau darul arhieriei. Aşezaţi în mănăstiri, în locuri retrase, duceau o viaţă de horepiscopi şi hirotoneau dintre localnici pe cei ce vroiau să se preoţească, continuând astfel "orientalizarea" sub întâiul ţarat şi consolidând-o. În acest sens trebuie înţeleasă "existenţa episcopiilor slavo-bulgare, atât cea din mănăstirea grecilor de la Morisena, cât şi cea din castrul de la Tibiscum (Jupa), între care vor fi fost şi călugări autohtoni." Ambele vor dispare după înfiinţarea episcopiei latine de la Cenad. "Abia după desfiinţarea imperiului bulgăresc şi după ce ţările de la nordul Dunării încap sub stăpânirea ungurilor şi cumanilor vedem apărând în ele episcopi deosebiţi".84) Asemenea biserici cu călugări "greci" vor mai dăinui în Transilvania. Despre unii din aceştia scrie la 1204 regele maghiar Emeric papei Inocenţiu III (1198-1216) că "au ajuns în stare de decadenţă", semn că slăbise contactul cu Biserica bulgară, perioadă în care al doilea imperiu, cel româno-bulgar al Asaneştilor, îmbrăţişase, sub Ioniţă Caloian, catolicismul ortodox în comuniune cu papa. Ştefan Pascu susţine, pe bună dreptate, într-o lucrare mai veche, că "limba latină nu este înlocuită definitiv cu cea slavonă până în veacul al XI-lea şi românii nu rupseră cu totul legăturile cu Biserica Romei până în această vreme. Ritul se orientează tot mai mult spre Bizanţ, dar limba bisericească rămâne cea latină. Dovada ne-o oferă un codice din veacul al XIlea ce se păstrează în biblioteca Universităţii din Zagreb, codice scris în limba latină, ritul fiind un compromis între cel roman şi cel bizantin, specificându-se în însuşi codicele amintit că este ritul acela pe care-l învăţa Sfântul Niceta de Remesiana".85) Papalitatea, întreruptă secole la rând să-şi reia legăturile cu populaţia daco-romană, prin aşezarea slavilor şi bulgarilor în Balcani şi a avarilor în Panonia, după ce a avut din nou posibilitatea de-a relua contactul cu străbunii noştri, era firesc să caute să-şi impună iarăşi jurisdicţia asupra teritoriilor pierdute şi a populaţiei româneşti, despărţită cu atâta silnicie de comunitatea etniilor latine. Dar încercările papilor de a-şi restabili jurisdicţia în teritoriile daco-romane sunt considerate de Ortodoxia confesionalistă şi de cei ce o copiază, drept "prozelitism", iar atunci când acţiunile papilor sunt îndreptate împotriva preoţimii schismatice bulgaro-slave, introduse violent pe teritoriul nord-dunărean, istoriografia aceluiaşi confesionalism o deplânge şi se revoltă cu totul nejustificat, neţinând cont de realitatea istorică anterioară, descrisă cu multă amărăciune de istoricul A.D. Xenopol: "Românii, deşi intrară sub stăpânirea bulgară de la Cubrat înainte, fură deocamdată lăsaţi în pace în privinţa religioasă, aşa că se putea vedea la ei creştinismul în formă romană o viaţă creştină de vreo 500 de ani (sfârşitul sec. IV - sfârşitul sec. IX), în care timp se întipăriră adânc noţiunile fundamentale ale creştinismului roman în mintea poporului şi se alipiră atât de strâns de cuvintele latine ce le însemnau, încât acestea nu mai puteau fi dezrădăcinate prin nici o înrâurire exterioară. De când, însă, bulgarii se creştinară şi introduseră la ei forma creştinismului slavon, începură o propagandă foarte activă pentru lăţirea acestei credinţe în tot cuprinsul împărăţiei lor, care se întindea la nordul Dunării asupra Valahiei şi a Transilvaniei unde se aflau românii... Înrâurirea Bisericii bulgăreşti asupra minţii şi dezvoltării poporului român, care ţinu aproape opt veacuri, fu din cele mai dăunătoare... Limba latină fu o şcoală
[ 33 ]

pentru limbile poporane. La noi slavismul, tâmpit, orb şi lipsit de orice idee apasă ca un munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă nici un folos, îngroşând tot mereu întunericul care-l cuprinse, în loc de a-l împrăştia".86) În acest context trebuie să privim preocuparea papalităţii de ţinuturile româneşti. Legăturile noastre bisericeşti directe cu Bizanţul, înainte de secolul al XIV-lea, sunt simple fabulaţii prin care încearcă să se documenteze că Ortodoxia românească este rezultatul unei acţiuni nemijlocite a Bisericii bizantine constantinopolitane asupra populaţiei daco-romane din spaţiul nord-dunărean, inclusiv Transilvania. Biserica Bizanţului, de origine şi limbă greacă, dacă ar fi acţionat direct, ne-ar fi impus de la început ca limbă liturgică limba greacă, cum o va face în principate mai târziu, dar numai după ce domnii români vor lua legăturile cu patriarhia constantinopolitană, îndeosebi sub fanarioţi. După slăbirea teroarei bulgăreşti şi statornicirea ungurilor, după primele dibuiri între ritul bizantin şi cel catolic în acesta din urmă, apar pe cuprinsul Transilvaniei şi Banatului primele episcopii de rit latin: la Cenad (Morisena), Oradea şi cea a Transilvaniei cu reşedinţa la Alba Iulia. "În perioada de organizare a diecezelor amintite era considerată ca aparţinând acestora, şi populaţia română găsită de unguri la venirea lor în Transilvania. Numai în felul acesta se poate explica organizarea a trei dieceze, căci întreaga populaţie maghiară în această perioadă, chiar după constatările istoricilor unguri, nu se putea ridica decât abia la 200.000 de suflete. Dacă acesta era numărul total al ungurilor, al acelora ce vor fi venit în Transilvania nu se putea ridica la mai mult de câteva zeci de mii de oameni, nici aceştia toţi creştini, nu era nevoie de înfiinţare a trei dieceze, una singură fiind prea mult."87) Numărul scăzut al populaţiei ungureşti a determinat pe regii Ungariei să colonizeze Transilvania cu alte neamuri, care aveau misiunea militară de a apăra frontiera răsăriteană a ţării. Ca urmare, au fost colonizaţi secuii şi saşii şi, un al treilea grup, cavalerii teutoni, toate trei grupurile de religie catolică. Aceştia din urmă, aduşi în 1211, în urma descoperirii intenţiilor lor de independenţă, la 1225 au fost izgoniţi de către regele Andrei al II-lea. Revenind asupra scrisorii din 1204 a regelui ungur Emeric, prin care îl informa pe papa Inocenţiu al III-lea despre existenţa "unor biserici cu călugări greci ajunse în stare de decadenţă din cauza episcopilor diecezani şi din cauza acelor greci înşişi", pe temeiul acestei informări "papa vorbeşte în două rânduri despre o episcopie în aceste părţi, pe care voia să o organizeze aparte de cea latină de Oradea, pe seama populaţiei de rit grecesc din acele părţi, aşadar pe seama românilor şi care dorea să fie supusă direct Sfântului Scaun".88) "Însă, această episcopie de rit bizantin pe seama românilor din Transilvania, sub jurisdicţia directă a papei, nu s-a mai înfiinţat, din cauza opoziţiei făcute de clerul maghiar, care avea tot interesul să nu ia fiinţă o asemenea organizaţie bisericească, în care caz ar fi pierdut veniturile de la populaţia nou înfiinţatei episcopii".89) Aşadar, în secolul al XIII-lea, papa îşi reluase deja, în întreaga Transilvanie şi în Banat, jurisdicţia întreruptă de migraţia popoarelor eurasiatice, îndeosebi slavii, bulgarii şi avarii. Neglijarea din partea regilor unguri, precum şi a ierarhiei maghiare, a misiunii lor "apostolice", a problemelor Bisericii din Transilvania, ameninţând şi ereziile ortodoxiei slavone sud-dunărene, care trecuse deja bogomilismul în nordul Dunării, determină Sf. Scaun să intervină direct. Pentru îmbunătăţirea situaţiei transilvane, mai ales după avântul de convertire la catolicism iniţiat de marele papă Inocenţiu al III-lea (11981216), avânt urmat cu acelaşi zel de către Honoriu al III-lea (1216-1227) şi Grigore al IX-lea (12271241), unul dintre mijloacele folosite a fost trimiterea călugărilor misionari din cele două ordine religioase, dominican şi franciscan, primii făcându-şi apariţia în Transilvania prin anul 1221, iar ceilalţi ceva mai târziu. Călugării au desfăşurat o vie activitate şi au înfiinţat convente, care au împânzit întreaga ţară. Încă înaintea lor, mai activau în partea sud-estică a Transilvaniei călugării cisterciţi, cu sediul în mănăstirea Cârţa din Ţara Făgăraşului, iar în centru activau benedictinii. Papa Grigore al IXlea a reluat iniţiativa de la 1204 a Papei Inocenţiu al III-lea şi a cerut Regelui Bela al IV-lea (12351270) să instituie, pentru românii din regatul său, un episcop catolic, deprins cu obiceiurile şi limba lor, înzestrat cu venituri suficiente,care să fie, conform hotărîrii sinodului de la Lateran, în 1215, vicar al episcopului de Milcovia.90) Dar aceleaşi cauze care au împiedicat înfiinţarea episcopiei româneşti la 1204, au readus şi de data aceasta în scenă opoziţia ierarhiei maghiare, care nu a renunţat la privilegiile obţinute din exploatarea românilor. Pe de altă parte, ofensiva catolică a fost întreruptă de
[ 34 ]

invazia tătarilor din 1241, care a prefăcut în ruine întreg regatul Ungariei, nimicind şi Cumania, şi episcopia Milcovei.91) În urma distrugerilor lăsate de tătari, Biserica Transilvaniei se va reface tot mai greu. Pentru atragerea puterii laice să colaboreze cu cea bisericească, Papa Ioan al XXII-lea (13161334) adresează, pe la anul 1328, o scrisoare voievodului Transilvaniei - Toma şi comitetului de Braşov - Solomon, cerându-le să acorde tot sprijinul pentru reorganizarea Bisericii şi pentru propovăduirea catolicismului la toţi locuitorii. Din scrisoare se vede iarăşi opoziţia ierarhiei maghiare, identificată cu statul expansionist şi cu structurile medievale ale acestuia, că a pus asupra credincioşilor români sarcini iobăgeşti extrem de grele şi, de aceea, sesizat, papa cere şi o "tratare mai blândă, ca nu cumva să se întoarcă de la legea cea nouă şi să nu scoată de la aceştia dijmele întregi cu rigurozitate".92) La 1348, Papa Clemente al VI-lea (1342-1352) scrie şi el scrisori de îndemn, în acelaşi scop, atât episcopului catolic de Oradea, cât şi mai multor principi şi voievozi români. Datorită acestei acţiuni se va reorganiza şi episcopia Milcovei din Moldova de sud-vest. La 1374 s-a pus problema înfiinţării episcopiei catolice de Severin, care ia fiinţă la 1380, aderând un număr mare de români la catolicism. Această episcopie va dăinui, cu unele întreruperi, până în secolul al XV-lea, perioadă în care a încetat activitatea horepiscopilor bulgaro-sârbi de la Mehadia. În Ţara Românescă, sub Radu I (1377-1383), la 1381 a luat fiinţă episcopia catolică de Argeş cu întâiul episcop Nicolae Antoni, urmat de alţi trei episopi până la sfârşitul secolului al XIV-lea. Că această episcopie nu se limita numai la străini, cum trag concluzia unii istorici, o dovedeşte însăşi situaţia întâiului mitropolit ortodox al Ungro-Vlahiei, Iachint, adus la 1359 de domnitorul Nicolae Alexandru Basarab, cu aprobarea patriarhului din Constantinopol, de la Vicina, din Dobrogea. Instalat la Argeş, după unii istorici la Câmpulung, Iachint ar fi refuzat să participe la un sinod patriarhal la Constantinopol, pe motivul că e prea bătrân pentru o atare călătorie. Patriarhul aflând, însă, că motivul real ar fi altul, anume că mitropolitul "este călcător şi dispreţuitor al legii ortodoxe şi aplicat spre catolicism".93) a trimis în Ţara Românească pe Daniil Critopulos, avocat al patriarhiei, să ancheteze cazul. Rezultatul anchetei a fost că în locul lui Iachint a fost numit chiar grecul Daniil Critopulos. Dar, pentru a nu-i nemulţumi pe credincioşi şi clerul autohton, care ţineau la Ischint, s-a convenit să împartă mitropolia în două, Daniil luând partea de apus, dinspre Severin, Iachint rămânând cu cea de răsărit. Că acţiunea de reconciliere a românilor din Muntenia cu Sediul Apostolic al Romei luase un deosebit avânt în timpul mitropolitului Iachint recunoaşte şi istoriografia ortodoxă, însă interpretată tendenţios: "În ce priveşte motivele înfiinţării (împărţirii mitropoliei Ungro-Vlahiei .n.n.) trebuie să avem în vedere în primul rând acţiunea prozelită catolică a franciscanilor în Ţara Românească şi părţile Vidinului, ocupat de regatul feudal maghiar, între anii 1365-1369, acţiune pornită de Papa Urban al V-lea".94) Întărirea catolicismului în această perioadă a avut loc şi în sudul Dunării, unde erau încă multe elemente daco-romane supuse deznaţionalizării slavo-bulgare. Mitropolitul Daniil al Vidinului, rămas fără scaun, a fugit în Ţara Românească. Opţiunea făcută de Nicolae Alexandru Basarab la 1359, prin care a solicitat de la Constantinopol mitropolit, pare a nu fi fost definitivă. "În 1390 patriarhul grecesc, adresându-se lui Mircea, voievodul Munteniei, îi vorbeşte de «arhiepiscopul vostru de la Ohrida». Pe cât se vede, Muntenia se întorsese de curând, iarăşi la vechea ei ascultare de scaunul Ohridei, după ce stătuse dezbinată câtva timp, trecând sub cel de Constantinopol".95) După expulzarea cavalerilor teutoni, prin grija fraţilor predicatori şi aprobarea Papei Grigore al IXlea (1227-1241), a luat fiinţă episcopia Cumaniei, în sudul Moldovei, subordonată direct Sfântului Scaun Apostolic. Primul episcop a fost Teodoric. Sfârşitul acestui episcopat l-a adus invazia tătarilor (1241), care au pustiit totul şi au ars catedrala. Încercarea regelui ungur Bela al IV-lea de a redobândi ţinuturile pierdute prin colonizarea cavalerilor ioaniţi în Cumania n-a izbutit. Totuşi, călugării dominicani nu şi-au pierdut nădejdea şi încearcă să recâştige ei aceste teritorii, acum alipindu-se lor şi franciscanii, după cum se vede din bula Papei Grigore al IX-lea din 1 iunie 1239, reîntărită şi adăugită de Inocenţiu al IV-lea (1243-1254), dându-li-se împuternicire "să convertească şi să boteze, să administreze Sfintele Taine în teritoriile aflate în afara suzeranităţii Scaunului papal", printre care este citată şi Cumania.96) Repetatele încercări ale Sfintului Scaun de a completa scaunul eparhial al Milcovei, între anii 1279-1371, cu un episcop care să rezideze în eparhie, n-au dat rezultat. Lipsită de episcop, eparhia Milcovei a rămas numai în seama preoţilor unguri. Purtarea acestora fiind neomenoasă, plângerile împotriva lor au ajuns până la papa, arătându-i-se acestuia că e nevoie de un
[ 35 ]

episcop care să cunoască limba şi obiceiurile credincioşilor. Astfel, papa Urban al V-lea a fost informat că "o parte din neamul mare al valahilor trăiesc la hotarele dinspre tătari ale Ungariei şi au îmbrăţişat catolicismul şi că s-ar putea converti uşor şi alţii dacă li s-ar ridica o biserică episcopală, iar ei ar dobândi un episcop propriu, deoarece nu sunt mulţumiţi cu preoţii unguri".97) Despre acest lucru scrie, la 13 octombrie 1374, urmaşul lui Urban al V-lea, Papa Grigore al XI-lea, atât Regelui Ludovic cât şi arhiepiscopilor de Strigoniu şi Kalocsa, cerându-le să cerceteze plângerile şi propune, dacă e posibil, să fie numit episcop Antonio de Spoleto, care cunoaşte limba românilor, "qui linguam dicte natione (Valachorum) scire". Dar nici de data aceasta cei doi arhiepiscopi n-au dat urmare dispoziţiilor papale. Aşezarea unui episcop român, sau ştiutor de limba română, a rămas o simplă dorinţă papală, propunerea Sfântului Scaun fiind - a câta oară? - eludată de ierarhia maghiară, şi acum ca şi la 1234 când s-a cerut episcop vicar pentru români. Înainte de scrisoarea Papei Grigore al XI-lea, de la 1730 a îmbrăţişat catolicismul voievodului Moldovei Laţcu (1365-1375) şi a luat fiinţă la Siret o nouă episcopie catolică, la care a fost numit Andrei Vasile de Cracovia. Siretul avea o frumoasă tradiţie catolică încă dinainte de "descălecat", existând acolo o mănăstire franciscană, în care erau înmormântaţi doi călugări, Blaj şi Marcu, martirizaţi de tătari. Dacă Milcovia ar fi primit un episcop autohton de rit oriental sau cel puţin unul care ştia româneşte, aşa cum a cerut Sfântul Scaun, iar la Siret să fi fost, la fel, aşezat un ierarh autohton, sau cel puţin un vicar pentru credincioşii de rit oriental, conform celor stabilite în sinodul din Lateran la 1215, voievozii muşatini, urmaşii lui Laţcu, nu mai aveau motiv să se adreseze, pe la 1392, patriarhului din Constantinopol pentru a le recunoaşte ca mitropolit pe Iosif, român de origine, recunoaştere căreia patriarhul bizantin i s-a opus, ţinând cu tot dinadinsul să le trimită un grec, abia pe la 1401, sub Alexandru cel Bun, luând sfârşit litigiul cu patriarhia, recunoscându-l pe Iosif. Nereuşita acţiunii lui Laţcu Vodă de a lega Moldova cu Sediul Apostolic al Romei, pe lângă toată conjunctura favorabilă, se datorează în primul rând faptului că n-a stăruit să fie numit la Siret un ierarh autohton, sau cel puţin care vorbea româneşte - cum au cerut papii pentru episcopia Milcovei-, credincioşii păstrându-şi în continuare ritul bizantin. Ori, Laţcu, aderent al "ideii greşite de a face din moldoveni nişte latini, de a le impune un cler străin" nu i-a atras pe români. "Dacă atunci s-ar fi lăsat poporului ritul său şi dacă s-ar fi câştigat spre unire clerul ţării, în fine s-ar fi dat poporului primul episcop de rit grecesc, atunci ar fi reuşit marea operă, iar istoria românilor ar fi cu totul alta cum este de fapt".98) Pe de altă parte, Episcopul Andrei a fost şi el, ca şi ceilalţi ierarhi ai timpului, provenit din marea boierime poloneză, vlăstarul unei familii cu moşii întinse, fost secretar al episcopului Cracoviei, preferând să ducă o viaţă nobiliară în Polonia şi nu una de apostol sărac la Siret. Nici ceilalţi episopi, urmaşii lui Andrei de Cracovia, Ioan Sartorius, Ştefan Martini, Nicolae Venatoris etc. La episcopia Siretului nu s-au prezentat la reşedinţă, însă titlul de episcop al Siretului îl vom întâlni până în secolul al XVII-lea, când Papa Paul al V-lea (1605-1621) numeşte la Kulm (Königsberg) un episcop auxiliar, pe Abraham Siladechowski, la titlul eparhiei de Siret, deja dispărute. Baia, fostă şi ea capitală a Moldovei, este un vechi centru săsesc, întemeiat în secolul al XIII-lea de colonişti veniţi de la Bistriţa şi Rodna pentru lucru la mine.99) Fără îndoială, Baia este cel mai vechi oraş pe care-l cunoaştem în Moldova.100) Saşii i-au zis "Moldova" după râul din apropiere, iar mai târziu, pe la 1526, "Moldovbanya". Negustorii au zidit în oraş o biserică mare. Mai era acolo şi o mănăstire franciscană, zidită, probabil, în anul 1337 de către Margareta Muşata. Aici îşi va avea sediul custodele vicariatului franciscanilor din asociaţia misionarilor ambulanţi "fraţii peregrini".101) Prin tratativele voievozilor muşatini, Petru, Roman şi Ştefan, cu polonii, se formează o tradiţie pe care a urmat-o şi Alexandru cel Bun. Legăturile de rubedenie începute de Petru Muşat, Alexandru cel Bun le întăreşte cu căsătoriile lui însuşi, mai întâi cu Ana şi apoi cu Ringala, două catolice practicante, verişoare ale regelui polon Vladislau Jagello. Aşa că nu este de mirare că în 1402 voievodul recunoaşte de suzeran pe regele Vladislau. În 1407 puterea lui Alexandru cel Bun se întinde paşnică peste toţi feudalii Moldovei şi noul stat moldovean se înfăţişează autoritar în faţa străinilor. În 1411 se reînnoişte tratatul de prietenie. În acelaşi timp, curentul de unire religioasă, lansat de Apusul catolic, se înteţeşte tot mai mult, iar unul din motivele de căpetenie pentru înfiinţarea episcopiei de la Baia a fost, neîndoios, împrejurarea că s-ar putea contribui la răspândirea ideii unirii bisericeşti, în Biserica ortodoxă din Moldova.102) În acest context, regele polon cere papei Ioan al XXIII-lea, în 1413, înfiinţarea unei noi episcopii catolice, în oraşul Baia şi trimite la sinodul din Constanţa (Elveţia), în
[ 36 ]

1415 o solie şi cere sinodului să se ocupe de problema unirii Bisericii din Moldova. În acelaşi an, regele, împreună cu regina Ana de Cilli, se întâlneşte cu Alexandru cel Bun la Snyatin, unde voievodul moldovean veni şi el cu soţia, în fruntea unei numeroase solii de boieri. Au fost prezenţi acolo şi soli din Constantinopol, trimişi de împărat şi patriarh. În urma acestei întâlniri, Witold, regele Lituaniei şi vărul regelui polon, trimite şi el la sinod o solie, în frunte cu Grigore Ţamblac, mitropolitul Kievului, cu delegaţia de a reprezenta şi ţările româneşti, care aveau deja la sinod un delegat mirean, pe nume Chirilă. Grigore Ţamblac soseşte la Constanţa în 19 februarie 1418, însoţit de delegaţi a 18 oraşe româneşti. După întâlnirea regelui polon cu domnitorul român la Snyatin, a fost numit cel dintâi episcop la Baia, polonezul Ioan Ryza, fost superior al ramurii dominicane a vicariatului misionarilor ambulanţi. În timpul păstoririi sale a avut loc divorţul dintre Alexandru cel Bun şi soţia sa Ringala, fapt care a zdruncinat prietenia voievodului moldovean cu polonii. Intervenind asemenea fapte, episcopul Ioan Ryza a stat şi el mult timp departe de scaunul eparhial de la Baia. Greutăţi i-au creat şi i-au complicat situaţia şi unii dintre călugări, infestaţi de erezia husită, sau care s-au dedat în mănăstiri la dezordini şi la o viaţă decadentă, necesitând, uneori, evacuarea lor prin apel la forţa publică. Pe de altă parte, n-a fost sinceră nici alianţa polono-moldavă, dovadă întâlnirea secretă din 1412 dintre regii polon şi ungur, care au plănuit împărţirea Moldovei.103) Episcopul Ryza a încetat din viaţă în 1438. A fost urmat de Petru Czipser, Dionisie Ujlak, Ioan Capistrano, ocupaţi cu toţii în alte părţi, nerezistând în scaun. În urma războiului moldavo-maghiar din 1467 dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin, peste Baia s-a abătut pustiirea, iar locuitorii s-au împrăştiat în toate părţile. Episcopul de atunci, Ioan Kaminez, polon şi el, era de mult retras între străini. Câteva concluzii Ortodoxia românească ţine cu orice preţ să ne dovedească, împotriva adevărului istoric, originea ei bizantină, ca rezultantă a unei acţiuni nemijlocite a Bisericii constantinopolitane asupra celei dacoromane din Dacia Traiană, de dragul căreia încearcă să conteste, în baza unor argumente fragile, până şi evanghelizarea făcută pe pământul nostru de Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul românilor.104) Or, în realitate, bizantinismul Bisericii româneşti provine prin mijlocirea Bisericii slavobulgare, care ne-a înlocuit ritul propriu şi limba latină cu slavona. - Mănăstirile considerate ortodoxe şi româneşti n-au fost instituţii organizate - cu excepţia câtorva şi au fost prea puţin româneşti. În majoritatea lor erau "mici schituri, locuite de câte 2-3 călugări fără nici o cultură, care trăiau de obicei din cerşit. Aşezământul mănăstiresc se compunea din 1-2 odăiţe mici, în majoritatea cazurilor în regiuni muntoase şi păduroase, cele mai multe dintre ele neavând nici un călugăr preot. Rolul lor în viaţa culturală, socială a populaţiei, cu excepţia câtorva, a fost cu totul nul... Lipsite de o conducere şi o organizaţie centrală, trăindu-şi fiecare din ele viaţa dezolată şi izolată, mănăstirile nu au însemnat nimic".105) - Episcopiile ortodoxe din această perioadă nu au fost instituţii organizate până la opţiunile voievozilor români pentru ierarhia bizantină: 1359 în Ţara Românească, 1401 în Moldova şi 1391 stavropighia de la Peri din Maramureş. Înainte rezidau în mănăstiri câte un călugăr cu darul arhieriei: "Vor fi venit călugări eremiţi (alungaţi sau detronaţi pentru oarecare greşeli), care se aşezau printre români în vreun schit sau mănăstire de lemn de unde îşi exercitau drepturile vlădiceşti peste cei care îi cercetau pentru mângâiere, în văi şi păduri".106) Aceşti horepiscopi hirotoneau, contra plată, fără nici un discernământ, după cum se târguiau cu candidaţii la preoţie. Aşa se explică existenţa într-un sat cu câteva suflete a câte trei-patru, ba chiar cinci până la zece preoţi. - Toate bunele intenţii şi strădaniile papalităţii de a consolida catolicismul între români, atât în Transilvania şi Banat cât şi în Principatele române s-au lovit de rezistenţa ierarhiei maghiare şi polone. Aceşti ierarhi, bazaţi pe multe şi mari privilegii sociale şi politice, identificaţi cu structurile medievale ale statelor respective, originari - după obiceiul timpului - din familii nobile, proprietari de moşii întinse, n-au dat curs dispoziţiilor repetate ale Sfântului Scaun de a se prezenta şi a rezida în centrele episcopale, în mijlocul credincioşilor unde li se cerea apostolat, ci au preferat o viaţă mai comodă şi mai fără griji în ţinuturile natale, dar, în acelaşi timp, n-au renunţat la titlurile şi onorurile ce li se acordau la numirea într-un scaun episcopal, pe care totuşi refuzau să-l onoreze cu prezenţa.

[ 37 ]

- Nu mai puţin vinovate rămân, în faţa istoriei, ierarhiile superioare, conducerile bisericeşti maghiare şi polone, pentru neîndeplinirea obligaţiilor izvorîte din hotărîrea sinodului din Lateran (1215), de a numi, pentru românii care au îmbrăţişat catolicismul, câte un episcop vicar autohton, sau cel puţin care ar fi cunoscut limba română, precum şi neglijarea pregătirii clerului autohton, a preoţimii, recurgând la preoţi străini care, pe lângă faptul că nu vorbeau româneşte, se mai şi purtau neomenos cu credincioşii români, fapte ce au determinat intevenţiile Romei, care, deşi stăruitoare în faţa unei ierarhii şovine, n-au depăşit glasul celui ce strigă în pustie. - Episcopiile catolice înfiinţate pe teritoriile locuite de români n-au fost numai creaţii la titlul "in partibus infidelium", ci pentru păstorirea faptică a credincioşilor catolici din acele locuri, între care şi mulţi români. Dovada existenţei lor sunt plângerile adresate Sfântului Scaun şi cererile de a interveni în favoarea lor, pentru a fi trataţi mai omenos de către preoţii străini "care nu le cunoşteau limba şi obiceiurile". Pentru ei, papii cer ierarhiilor superioare maghiare şi polone să le dea episcopi autohtoni, arhierei, vicari sau cel puţin dintre cei care "ştiu" româneşte. Ceea ce a dus la "risipirea turmei" a fost ocuparea scaunelor episcopale de către ierarhi care au refuzat apostolatul. Lor şi ierarhiei lor conducătoare le revine răspunderea că episcopiile existente au devenit cu timpul noţiuni goale de conţinut şi simple titluri pentru episcopi, fără beneficii. - După marea schismă, între cele două mari ramuri ale Bisericii creştine, răsăriteană şi apuseană, a luat naştere o adevărată competiţie pentru apropierea credincioşilor români. Hotărîrile definitive le-au luat, însă, domnitorii, voievozii, care au înclinat când într-o parte, când în alta, după cum le dictau interesele politice. Prea puţin au contat părerile credincioşilor. Ei au rămas, în fond, neschimbaţi, aceeaşi până azi, cu aceeaşi credinţă străbună, nealterată de discuţiile teologice speculative, cărora, pe de o parte, nu leau dat importanţă, iar pe de alta, depăşeau puterea lor de înţelegere. Dar, din păcate, ceea ce a prins în sufletele unora dintre ei este fobia, ura antilatină, propagată de clerul bulgaro-bizantin, mai târziu grec, pentru a-şi promova interesele lor, mai mult materiale decât spirituale, profitând de prea puţinele cunoştinţe istorice ale poporului de rând, creând din latinitate un duşman de moarte al românilor, deşi românii înşişi nu sunt altceva decât latini prin excelenţă.

[ 38 ]

CAPITOLUL VII SINODUL DE LA FERRARA - FLORENŢA ŞI ROMÂNII (1438-1439) Împăratul bizantin Manuil II (1391-1425) îi spune, pe patul de moarte, fiului şi moştenitorului său la tron, Ioan VIII Paleologul, în prezenţa generalului Phrantzes, care ne-a şi păstrat aceste cuvinte: "Fiul meu, noi, cunoscând bine sentimentele necredincioşilor (musulmani n.n.), ştim că ceea ce-i tulbură mai mult este spaima că vom ajunge vreodată la unire cu creştinii din Apus. Dacă această unire s-ar realiza, necredincioşii s-ar aştepta la toate relele pe care li le-ar face apusenii lucrând în favoarea noastră. De aceea, fii totodeauna cu gândul la un sinod de unire, pregăteşte-l mai ales când vrei să-i sperii pe necredincioşi, dar nu întreprinde nimic pentru a-L face să izbutească (sinodul) căci, aşa cum îi cunosc, ai noştri sunt incapabili de a ajunge la unire, la bună înţelegere, la pace şi armonie cu occidentalii. Mai mult, ei ar vrea ca aceia să adopte toate obiceiurile noastre vechi, ceea ce este cu neputinţă şi eu mă tem că între ei şi noi va urma o despărţire şi mai gravă".107) Aceste cuvinte ale împăratului muribund s-au dovedit a fi cu adevărat profetice. Pe lângă toate încercările de unire, iniţiate atât din Răsărit cât şi din Apus, lipsa de sinceritate a celor mai mulţi dintre participanţii orientali, cu deosebire a grecilor, a fost totdeauna notorie şi, în loc de a ameliora şi atenua discrepanţa creată între cele două mari ramuri ale Bisericii creştine prin marea schismă de la 1054, a adâncit-o şi mai mult. Pentru orientali, unirea nu a fost o preocupare a Bisericii (ne referim cu deosebire la cei din Imperiul bizantin, la greci). Dacă au participat şi ei la diferitele întâlniri dintre Apus şi Răsărit şi la discuţiile pentru unire, au făcut-o mai mult din servilism faţă de cezar, autocratul fiind conducătorul de fapt al Bisericii orientale. Nu excludem, însă, excepţiile, fiindcă şi între greci s-au găsit oameni de bună credinţă care, o dată convinşi, au devenit apărători ai unificării, cu riscul propriei lor vieţi. Înainte de sinodul de la Ferrara-Florenţa, până azi cel din urmă care a consfinţit unitatea celor două Biserici, unitate care a durat însă atât de puţin, istoria consemnează mai multe încercări de unificare, iniţiate fie din Apus, prin papalitate, fie din Răsărit, unde împăraţii vedeau în faţa unităţii bisericeşti singura posibilitate de salvare a imperiului ce pierdea teren, de la o zi la alta, în faţa ameninţării musulmane. În 1078, la mai puţin de un sfert de veac de la schismă, papa Grigore al VII-lea a încercat să refacă legăturile păcii cu Bizanţul. Dar, străduinţele sale, ca şi ale împăratului bizantin Mihai VII Ducas Parapinakes (1071-1078), au fost spulberate, în urma detronării acestuia de către Nechifor Botaniates.108) La 1098, Papa Urban al II-lea (1088-1099) a convocat un sinod unionist la Bari, dar tratativele n-au dus la nici un rezultat.109) Pe vremea Papei Alexandru al III-lea (1159-1181), împăratul bizantin, Manuel Comnen (11431181), a propus unirea Bisericilor, cu condiţia ca papa să-l recunoască pe el de unic împărat al Apusului şi Răsăritului, cu înlăturareaa împăratului romano-german, creaţia papei Leon al III-lea (795816), la anul 800, cu încoronarea lui Carol cel Mare. Pretenţia împăratului neputând fi acceptată de Roma, unirea a eşuat. Vrednică de semnalat este trecerea la catolicism a împăratului româno-bulgar, Ioniţă Caloian (1197-1207), cu întregul său imperiu. Însă, cruciada a IV-a, condusă de Balduin de Flandra, precum şi asasinarea lui Ioniţă în 1207, au cauzat, nu după multă vreme, revenirea bulgaro-valahilor în sfera de influenţă a Bisericii răsăritene, când - la 1234 - Bizanţul a confirmat împăratului Asan al II-lea (12181241) aceeaşi autonomie bisericească, cu primat, ce o obţinuse şi Ioniţă de la papa Inocenţiu al IIIlea.110) Pe vremea papei Inocenţiu al IV-lea (1243-1254), după lungi şi laborioase tratative, era să se realizeze unirea în condiţiuni mulţumitoare pentru ambele părţi, dar moartea papei şi a împăratului Ioan Vatatzes (1222-1255), întâmplate aproape la aceeaşi dată, a făcut să se spulbere un frumos ideal.111)

[ 39 ]

Mult mai mult s-a aşteptat de la sinodul al XIV-lea ecumenic, ţinut la Lyon la 1274, pe vremea Papei Grigore al X-lea (1271-1276), la care, printre alţii, au participat doi titani ai Bisericii, Sf. Toma de Aquino şi Sf. Bonaventura. După dezbateri, orientalii, în frunte cu împăratul Mihai VIII Paleologul (1261-1282), au semnat unirea cu acceptarea dogmelor Filioque, Purgatoriul şi primatul papal. De data aceasta cauza unionistă a fost susţinută, cu riscul propriei sale vieţi, de către patriarhul Ioan Beccos. Dar s-a năruit curând, mai ales din cauza surorii împăratului, călugăriţa Eudochia şi a călugărilor, care-i urau pe latini de moarte. Nu avem cunoştinţă ca la acest sinod să fi participat vreo delegaţie a Bisericii româneşti. O altă încercare de a restabili unitatea Bisericii este cea a călugărului grec Varlaam de Seminara, originar din Calabria bizantină, călugăr la Constantinopol şi mare oponent al lui Grigore Palama şi al palamismului, devenit episcop de Cerace, în Calabria (1342-1348). Acesta, la 1339, a pledat cu multă căldură în faţa papei Benedict al XII-lea (1334-1342) şi a cardinalilor, la Avignon, marea cauză a unirii, cerând ajutor împotriva turcilor şi sinod ecumenic pentru a o discuta, dar Curia papală i-a respins cererea, nevoind a supune unei discuţii dogme considerate definitive.112) Sinodul de la Constanţa - Konstantz (1414-1418) - azi în Elveţia, la frontiera cu Germania - e convocat de papa Ioan al XXIII-lea cu întreitul scop de a trata causa fidei - ereziile lui Wicliff şi Huss causa unionis - eliminarea schismei occidentale şi a celei orientale - şi causa reformationis - reformele interne ale Bisericii. La acest sinod a fost trimisă, după întâlnirea de la Snyatin din 1415 dintre regele Poloniei Vladislau Jagello şi domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei, o solie formată din delegaţii a 18 oraşe româneşti, moldovene şi muntene, în frunte cu Grigore Ţamblac, mitropolitul Kievului. Delegat mirean a fost Chirilă.113) Dar, sinodul, ocupându-se mai mult de lichidarea schismei apusene, depunând ca nelegitim pe însuşi papa Ioan al XXIII-lea care l-a convocat, n-a ajuns la rezultatele scontate. Până la reînceperea discuţiilor reluate, în zilele noastre, între Răsărit şi Apus, cel mai important sinod unionist, cu participarea masivă şi competentă a reprezentanţilor ambelor ramuri ale Bisericii creştine, catolică şi ortodoxă, rămâne cel de la Ferrara-Florenţa din anii 1438-1439. Împăratul Manuel al II-lea şi ierarhia bizantină duseseră mai dinainte tratative cu Papa Martin al Vlea (1417-1431), în vederea reconcilierii celor două Biserici. Tratativele au fost continuate atât cu următorul papă, Eugen al IV-lea (1431-1447), cât şi cu sinodul din Basel, convocat de papa Martin al V-lea, pentru a realiza unirea cu Răsăritul, dar neterminat din cauza decesului papei. Unii dintre principii apuseni voiau ca unirea să se înfăptuiască prin sinodul de la Basel, fără concursul noului papă, Eugen al IV-lea, căruia-i erau ostili, ba chiar au ales un antipapă, pe Amedeo, duce de Savoia sub numele de Felix al V-lea. Dar, bizantinii, în frunte cu împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, bine informaţi asupra stărilor din Apus, într-un sinod pregătitor ţinut în 1437 la Constantinopol, au hotărît să angajeze tratativele cu Papa Eugen al IV-lea, nu cu sinodul de la Basel. Papa s-a obligat să suporte toate cheltuielile de dus şi întors ale orientalilor şi întreţinerea întregii lor delegaţii pe timpul tratativelor, indiferent dacă acestea vor duce sau nu la unirea Bisericilor. Între delegaţii Bisericii răsăritene, în afară de împărat şi patriarhul Iosif II al Constantinopolului, au mai fost reprezentanţii celorlalte patriarhii orientale şi anume: patriarhul Alexandriei a fost reprezentat de Antonie, mitropolitul Heracleei şi de protosincelul constantinopolitan Grigore Mammas; patriarhul Antiohiei - de mitropoliţii Marcu Evghenikos al Efesului şi Izidor al Kievului, iar patriarhul Ierusalimului - de Dionisie de Sardes. Au mai fost şi mulţi mitropoliţi şi episcopi, printre care şi Damian, mitropolitul Moldovei, însoţit de vicarul său, protopopul Constantin. Din delegaţia Moldovei mai făceau parte boierul Neagoe şi alţi cinci însoţitori. Împreună cu restul demnitarilor bisericeşti şi mulţi călugări, Orientul a prezentat o delegaţie de 700 persoane. Sinodul a început la Ferrara. Primele tratative s-au referit la probleme de protocol privitoare la aşezarea tronului imperial în biserică şi a celor două delegaţii, la care împăratul ţinea atât de mult. Deschiderea festivă a avut loc în catedrala "Sfântul Gheorghe" la 8 aprilie 1438. Patriarhul Iosif, fiind bolnav, n-a participat la deschidere, dar a trimis o gramată redactată în greacă şi latină, prin care aproba participarea ierarhilor săi la sinodul pe care-l recunoaşte ecumenic. După gramată s-a citit în două limbi bula papei de convocare şi deschidere a sinodului. Lucrările au demarat greu, numai după ce împăratul a îngăduit delegaţiei orientale să abordeze, mai întâi neoficial, privat, discuţiile asupra Purgatoriului şi primatului sau rolului papei în guvernarea Bisericii. Discuţiile iniţiale s-au purtat într-o
[ 40 ]

comisie compusă din câte zece greci şi zece latini. Dintre greci, cei mai importanţi au fost Marcu Evghenikos, mitropolitul Efesului, neînduplecat inamic al unirii, Visarion, mitropolitul Niceei, devenit după tratative fervent adept al unirii şi Silvestru Syropulos, arhidiacon şi mare ecleziarh, care ne-a lăsat în Memoriile sale un istoric al tratativelor. Purtătorii de cuvânt ai delegaţiei orientale au fost şi ei stabiliţi de împărat, numai din Marcu al Efesului şi Visarion al Niceei. Dintre latini menţionăm pe cardinalul Giuliano Cesarini şi Capranica, Andrei Chrysoberges, arhiepiscop latin de Rodos, dominican, Ioan Torquemada, dominican şi el, şi Ambrosio Traversari, superiorul general al Camaldulenzilor. Din discuţiile purtate s-a putut constata de la început că, cu puţine excepţii, reprezentanţii Bisericii bizantine, departe de a fi fost stăpâniţi de spiritul înţelegerii şi de dorul împăcării frăţeşti, au venit la sinod roşi de ranchiune şi prejudecăţi atavice, mai mult la cererea bazileului. Ei sau născut, au crescut, au trăit şi au venit dintr-o lume în care atmosfera era foarte încărcată împotriva latinilor, "unde clerul în subordine atâţa mulţimile împotriva Romei celei vechi, ţinându-le în febră continuă şi favorizând această atmosferă de demenţă colectivă, care a contribuit şi ea la descompunerea generală".114) Influenţat de o asemenea atmosferă a dialogat cu Apusul mitropolitul Efesului. Discuţiile de la Ferrara despre Purgatoriu, purtate o lună şi jumătate, n-au dus la nici un rezultat. În vara anului 1438 s-a produs printre delegaţii orientali o agitaţie şi o nemulţumire, înfricoşându-se cu deosebire de ciuma ce bântuia la Ferrara şi care a făcut ravagii mai ales în delegaţia rusă, sosită la 15 august 1438 în frunte cu Izidor, mitropolitul Kievului (circa 100 de persoane). Datorită acestui flagel, precum şi faptului că cei mai mulţi dintre principii şi suveranii sinodului de la Basel, aşteptaţi de împărat pentru a trata şi cu ei problema ajutoarelor împotriva turcilor, s-au întors către sinodul de la Ferrara şi papa Eugeniu al IV-lea, grecii au cerut împăratului să aprobe începutul oficial al discuţiilor teologice, pentru a depăşi caracterul privat de până atunci. S-a convenit să se ţină trei şedinţe publice pe săptămână, în sala mare a palatului ducal, unde îşi avea papa reşedinţa. Pentru orientali, purtătorii de cuvânt au rămas în continuare aceiaşi: Marcu Evghenikos al Efesului şi Visarion al Niceei. Delegaţia Romei a fost condusă de cardinalul Cesarini. A urmat la discuţie Filioque, atât ca dogmă, purcederea Sfântului Spirit şi de la Fiul, cât şi adaosul Filioque, la simbolul credinţei. După patrusprezece şedinţe ţinute la Ferrara asupra adausului Filioque, unii dintre delegaţii greci au rămas impresionaţi de argumentarea latinilor şi clătinaţi în convingerea lor tradiţională. Între aceştia, cei dintâi au fost: Visarion al Niceei, Izidor al Kievului şi chiar Gheorghe Scholarios, viitor patriarh (sub turci); acesta, însă, şi-a schimbat mai târziu convingerea, din mândrie şi interes, supărat că n-a fost şi el promovat cardinal cum fuseseră cei dintâi doi. Marcu din Efes a rămas exponentul permanent al opozanţilor. La 10 ianuarie 1439, în şedinţa publică ţinută în catedrala "Sfântu Gheorghe" din Ferrara, s-a citit decretul papei pentru transferarea sinodului la Florenţa. Aici au continuat discuţiile. Asupra purcederii Sfântului Duh s-au purtat - ca de altfel în toate problemele - discuţii foarte aprinse pro şi contra. În şedinţa a şasea, după un lung dialog între Marcu din Efes şi Ioan de Montenero, superiorul provincial al dominicanilor din Lombardia, unul dintre delegaţii latini, acesta a încheiat cu următoarea declaraţie: "D-voastră, grecii, se pare că aveţi frică să primiţi învăţătura noastră, fiindcă credeţi că noi atribuim două cauze Sfântului Duh. Să nu vă fie teamă de aceasta. Biserica romană n-a greşit niciodată (în credinţă) şi nu greşeşte nici acum. Duhul Sfânt n-are decât o singură cauză. Tatăl este începutul Fiului şi al Duhului Sfânt, dar Fiul, având aceeaşi natură cu Tatăl, din cauza acestei naturi comune contribuie şi el la purcederea Duhului Sfânt, dar formează împreună cu Tatăl un singur principiu, o singură cauză a purcederii lui. Duhul Sfânt, deci, nu are două cauze ci numai una".115) Această declaraţie care a produs o mare uşurare între greci a fost reluată, susţinută şi dezvoltată în şedinţa următoare, de către acelaşi reprezentant apusean, cu argumente din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi răsăriteni şi apuseni, dând o replică argumentelor lui Marcu din Efes, care, din păcate, nu a mai participat la această şedinţă, nici el şi nici Anton al Heracleei, alt adversar înverşunat al latinilor şi al unităţii Bisericii, fiind opriţi de împărat pentru a nu se mai lungi discuţiile. În schimb, asupra argumentelor expuse şi a discuţiilor purtate, ne-au rămas aprecierile celor doi reprezentanţi de seamă ai grecilor, Visarion al Niceei şi Gheorghe Scholarios. Visarion conchide: "Latinii au produs nu numai texte ale Părinţilor apuseni, ci o sumedenie din Părinţii noştri răsăriteni, la care noi nu aveam nimic de răspuns decât că sunt alterate, falsificate de ei. Ei au produs pe Epifanie al nostru, care în mai multe rânduri a spus că Spiritul iese de la Tatăl şi de
[ 41 ]

la Fiul. Textele sunt false, am răspuns. Ei ne-au citat textele lui Vasile către Eunomie, noi am răspuns: interpolate. Ei au adus mărturii pe Părinţii apuseni, noi, ca răspuns, aveam numai: falsificări. După mai multe zile de reflexii şi consfătuiri, noi nu găseam ce să le răspundem... cărţi sau Părinţi care să fie în contrazicere cu ce spuneau ei (latinii) nu puteam produce, nu ne rămânea decât să tăcem".116) Iată şi un fragment din cuvântul lui Gheorghe Scholarios, ţinut grecilor la Florenţa, despre nevoia de a salva Constantinopolul: "Latinii au combătut minunat pentru credinţa lor. Ei au adus mărturia celor şase Părinţi comuni ai Bisericii, dintre cei mai învăţaţi şi mai sfinţi, cărora nimeni în lume nu li s-ar putea opune... Aceştia, în esenţă, spun acelaşi lucru, dacă li se consideră cuvintele cu spirit de adevăr şi de înţelepciune... Tot ce spuneau ei (latinii) era drept şi ca izvorît din Scriptură şi din Sfinţii Părinţi. Din partea noastră nu li s-a obiectat nimic la ce ei să nu fi răspuns cu înţelepciune, mărinimie şi adevăr; nici un sfânt nu li se opune în mod evident... Cine ar putea spune că latinii vreau să distrugă credinţa şi să corupă teologia Sfintei Treimi propusă de Sfinţii Părinţi? Ar fi ridicol a susţine aşa ceva".117) Marcu din Efes, însă, a rămas neclintit: "Cuvintele Părinţilor latini şi ale marilor învăţători occidentali, care spun că Fiul e cauza Spiritului Sfânt, nu le voi recunoaşte niciodată, căci ele n-au fost traduse în limba noastră, nici n-au fost aprobate de sinoadele ecumenice; eu nu le admit şi presupun că ele sunt falsificate şi interpolate"118) (sublinierile ne aparţin). Discursurile lui Visarion al Niceei şi Gheorghe Scholarios, susţinuţi de Dorotei al Mitylenei, Izidor al Kievului şi alţii, au răzbit rezistenţa multor delegaţi orientali, determinându-i să adere la părerea latinilor, cea a Sfinţilor Părinţi latini şi greci, veneraţi de întreaga Biserică. Numai inimile lui Marcu din Efes şi Anton al Heracleei au rămas de piatră. Discuţiile privitoare la celelalte puncte de dezbinare s-au purtat, la fel, pe muchie de cuţit. Astfel, au fost reluate discuţiile privitoare la Purgatoriu, adausul Filioque la simbolul credinţei, la materia Euharistiei şi la epicleză. Până la sfârşit, grecii au recunoscut existenţa Purgatoriului ca loc intermediar, unde sufletele se curăţesc înainte de a fi primite în Rai, fără să precizeze dacă acolo suferă chinuri prin foc. Cu privire la adausul la simbolul credinţei a lui Filioque, deşi au admis dogma de purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul, nu vor admite niciodată ca acest adaus să fie introdus în simbol. Recunosc, însă, că Biserica romană a avut motive speciale pentru adausul Filioque, cauzate de unele erezii ivite în Apus. Ca materie a Euharistiei s-au declarat că atât pâinea dospită, cât şi azima sunt materii valide, dar au cerut şi s-au hotărît să-şi urmeze fiecare tradiţia de până acum. La epicleză n-au voit sub nici o formă să cedeze, dar latinii au dovedit că, până la Sfântul Vasile cel Mare, liturghiile apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi s-au făcut fără epicleză. Dar, în sfârşit, s-a hotărît şi latinii s-au mulţumit cu o declaraţie solemnă, care să o facă grecii înainte de semnarea decretului final de unire şi să confirme astfel că, pentru prefacerea pâinii şi a vinului, sunt suficiente cuvintele Domnului: "Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu..." şi "Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu..." După dezbateri furtunoase privitoare la primatul papal, în concluzie orientalii - grecii - au recunoscut în papa pe Supremul Pontif, Vicar al lui Hristos, păstorul şi învăţătorul întregii turme a lui Hristos, care conduce şi guvernează Biserica lui Dumnezeu, însă fără a prejudicia privilegiile şi drepturile patriarhilor orientali a căror serie s-a stabilit astfel: al Constantinopolei al doilea, după papa, apoi al Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Din păcate, patriarhul Iosif al Constantinopolei, bolnav pe tot timpul tratativelor, la 10 iunie 1439 a încetat din viaţă, cu o lună înainte de închiderea sinodului, în comuniune cu Biserica Romei, unul dintre sincerii susţinători ai unirii. A fost înhumat în biserica "Santa Maria Novella" din Florenţa. Sinodul a luat sfârşit fără învingători şi fără învinşi. DECRETUL DE UNIRE din 6 iulie 1439 a consemnat acest atât de important act, care rămâne mărturie istorică şi dovada de netăgăduit că au existat oameni de bine în ambele Biserici, care s-au străduit să traducă în viaţă dorinţa Mântuitorului de a se realiza "o turmă şi un păstor". Textul decretului a fost scris pe un pergament, în două coloane, la stânga în limba latină şi la dreapta în limba greacă. Sub textul latin a semnat papa, cardinalii şi întreaga delegaţie apuseană, în total 115 semnături ale latinilor. Sub textul grecesc a semnat împăratul: "Eu în Hristos Domnul, credinciosul împărat şi singurul domnitor al romanilor, Paleologul am subscris", urmat de reprezentanţii celor patru patriarhate orientale, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim,
[ 42 ]

arhiepiscopi, episcopi şi prelaţi inferiori. În locul al 13-lea după împărat a semnat, în limba greacă, "Smeritul mitropolit al Moldovlahiei şi reprezentant al celui de Sebaste, DAMIAN, mulţumit am subscris". În locul al 12-lea, între neepiscopi, a semnat, tot în limba greacă, "Protopopul CONSTANTIN şi vicar al celui de Moldovlahia, am subscris". Pe tot timpul cât delegaţia orientală ducea tratative cu Apusul, acasă nu înceta propaganda şi instigaţia antiunionistă, susţinută, îndeosebi, de călugării greci, care antrenau întreaga masă de credincioşi împotriva unirii. Fratele mitropolitului Marcu din Efes, Ioan, plecat de la Florenţa înainte cu şase luni de încheierea lucrărilor sinodului, a răspândit la Constantinopol tot felul de ştiri alarmante. La întoarcerea spre casă, delegaţia orientală s-a oprit pe drum la Corfu, Methone şi Euboea, unde ierarhii greci au celebrat împreună cu latinii, fapt care a produs un mare scandal şi indignare între grecii localnici. Marcu din Efes şi Anton al Heracleei n-au stat nici ei cu mâinile în sân. Au boicotat pe noul patriarh Mitrofan II, ales la 2 mai 1440, în locul lui Iosif II, decedat la Florenţa. Enciclicei unioniste a noului patriarh îi răspunde Marcu din Efes printr-o contra-enciclică de mare influenţă asupra credincioşilor de rând şi a mulţimii de călugări, inculţi, habotnici şi infestaţi până la saturaţie de ură antilatină. Nici Gheorghe Scholarios şi nici cel de-al doilea patriarh unionist, Grigore Mammas, cu toate argumentele folosite, n-au reuşit să combată propaganda antiunionistă a lui Marcu din Efes, care considera şi pleda despre sine ca despre o victimă şi martir al adevărului. Încep să se lepede de unire şi unii dintre cei care au semnat-o la Florenţa, iar patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, întrun sinod ţinut la Ierusalim la 1 aprilie 1443, condamnă şi ei unirea. Dar, cea mai crâncenă lovitură deşi indirectă împotriva unirii - a fost înfrângerea creştinilor în 1444, la Varna, în faţa otomanilor, armatele creştine fiind conduse de românii Ioan Huniade şi Vlad Dracul, iar la 1448, a doua înfrângere a lui Ioan Huniade i-a produs împăratului Ioan VIII Paleologul o aşa mare supărare şi disperare că s-a stins din viaţă. A fost aşezat în mormânt fără slujbă religioasă, în gropniţa imperială a mănăstirii Pantocrator din Constantinopol. În 1445 s-a lepădat de unire şi Gheorghe Scholarios, călugărit sub numele Ghenadie, supărat pe papa că nu l-a făcut şi pe el cardinal. El va fi întâiul patriarh constantinopolitan sub turci, dar cu preţul unei ruşinoase trădări. Izidor, mitropolitul Kievului, plecat din Florenţa, după sinod, spre patrie, ca legat apostolic pentru Lituania, Rusia şi Polonia, mergând la Moscova cu un mesaj al papei pentru ducele Vasile, a fost arestat şi abia a scăpat prin evadare şi s-a refugiat la Roma, unde papa l-a răsplatit cu pălăria de cardinal. "Aşa s-a năruit o operă clădită cu multă trudă, sacrificiu şi iubire de Biserică din cauza secularei uri şi antipatii a grecilor contra latinilor..."119) În Moldova se crease de mult timp o situaţie favorabilă răspândirii catolicismului. Înmulţirea credincioşilor catolici şi adeziunea unor personalităţi de seamă la catolicism, ca Laţcu Vodă, ca şi preţuirea Bisericii Romei din partea altor voievozi, ca Muşatinii şi Alexandru cel Bun, au creat condiţii favorabile apariţiei şi menţinerii timp îndelungat a episcopiilor catolice de la Milcovia, Siret şi Baia. O atmosferă pro-catolică o probează, în continuare, în Moldova, scrisorile papei Eugen al IV-lea, adresate în 1436 mitropolitului Grigore, apoi participarea delegaţiei la sinodul unionist de la FerraraFlorenţa, precum şi păstrarea oficială, în Moldova, a unirii după sinod. Cele două scrisori adresate de papa lui Grigore, "mitropolitul Moldovlahiei", sunt datate din 10 şi 11 martie 1436. Din ele este greu a fixa cu precizie data convertirii lui Grigore la Catolicism, căci întâia din scrisorile citate zice numai "în vremurile din urmă", retroactis temporibus, iar în a doua, "nu de mult", novissime; papa acordă mitropolitului puterile cele mai întinse pentru a uni cu Biserica romană pe "valahi, bulgari şi moldovlahi", Valachos, Bulgaros et Moldovlachos care se găsesc în Ungaria şi la hotarele regatului. În acelaşi timp îi dă un salv-conduct spre a se putea duce liber în mai multe părţi ale lumii pentru a răspândi credinţa catolică... Grigore dispare din istorie în 1436 sau 1437 şi lasă urmaşului său, Damian, menirea să facă pregătirile mai apropiate pentru participarea la soborul de la Ferrara-Florenţa".120) Despre mitropolitul Damian trebuie să reţinem că, la Florenţa, a semnat decretul de unire al sinodului, adăugând după nume: "mulţumit am semnat". Am revenit asupra acestui post scriptum la semnătura mitropolitului Damian, fiindcă unii afirmă că ar fi semnat silit, fie de papa, fie de împărat, afirmaţie inexactă împotriva căreia pledează activitatea mitropolitului Moldovei de după sinod. Întors acasă a rămas în comuniune cu Roma până la sfârşitul vieţii. Semnătura lui Damian de pe hotărîrile sinodului din Constantinopol din 1450, care a respins unirea, semnătură ce ar fi fost depusă prin delegat - prin mijlocirea lui Macarie, episcopul Nicomediei [ 43 ]

nu poate fi socotită ca probă concludentă, atâta timp cât actele numitului sinod sunt declarate de mulţi istorici false, impostură ulterioară în sprijinul anulării unirii.121) Foarte probabil că Damian murise înainte de 1450, prin 1446-1447. Este sigur că el a fost urmat în scaunul mitropolitan de la Suceava de către un alt mitropolit unionist, pe nume Ioachim. Dar, cum Ioachim este transferat de împăratul Ioan VIII Paleologul, la 15 noiembrie 1447, de la Agatopole (azi Athopol în Bulgaria) la mitropolia Moldovei, putem conchide că la acea dată Damian era mort şi, deci, semnătura lui pe actele sinodului separatist din 1450 de la Constantinopol, prin pretinsa delegaţie, e lipsită de orice valoare. Din păcate, pe timpul arhipăstoririi mitropolitului Ioachim, în urma fricţiunilor politice pentru ocuparea tronului Moldovei, problema religioasă fiind strâns legată de cea politică, biruind de data aceasta şi aici fracţiunea separatistă, Ioachim a trebuit să părăsească Moldova, căutând adăpost în Polonia, după cum reiese din cele două scrisori date din Cracovia şi datate doar "Sandomir 16 aprilie" fără a se menţiona anul, atribuite numitului cardinal Zbigniev Olesnicki, episcop de Cracovia (ţ 1455) şi adresate una papei şi alta Consistoriului cardinalilor din care rezultă că "kir Ioachim, episcop de Suceava în Moldova, fiind gonit din scaunul său împreună cu cei care, urmând învăţăturilor sale, mărturisesc aceeaşi normă a credinţei adevărate... el a încercat cu bărbăţie să aducă popoarele încredinţate orânduirii sale pe cărările ortodoxiei catolice, asigurându-le că pentru dânsele e nevoie de mântuire, de a rămâne credincioase unirii încheiate în soborul ecumenic de la Florenţa între Bisericile latină şi greacă şi că trebuie să recunoască de tribunal unic pe cel al succesorului lui Petru, care este în acelaşi timp şi vicarul lui Isus Hristos".122) În confirmarea pastoraţiei mitropolitului Ioachim la Suceava vorbesc şi scrierile rămase de la el: Enciclica scrisă în limba greacă, adresată "creştinilor unde s-ar afla, ierarhi, ieromonahi, egumeni, călugări, preoţi şi tot blagoslovitul norod al Domnului", semnată de mitropolitul Moldovlahiei Ioachim "prin care îndemna pe toţi să primească şi să ajute cu dragoste creştinească pe cei fugiţi din Constantinopol, în urma căderii acestuia sub turci (29 mai 1453)" şi un "canon la preacinstita adormire a Maicii Domnului cu însemnarea că este facerea smeritului mitropolit al Moldovlahiei Ioachim".123) Atât timp cât unioniştii s-au menţinut la Constantinopol, s-au menţinut şi în Moldova. Nu mult după depunerea şi alungarea patriarhului Grigore Mammas, urmând şi căderea Constantinopolului sub turci, a fost silit şi mitropolitul Ioachim să plece. A fost urmat de Teoctist, bulgar de neam, fost diacon al fanaticului Marcu din Efes, recomandat de Ohrida, îndoctrinat până în măduva oaselor de fobia antilatină. A venit în Moldova cu preoţi slavoni şi cu hotărîrea de a îngropa ultimele elemente de cultură romană, grafia latină, care a răzbit în unele locuri în lupta cu cirilicele introduse de slavobulgari în Biserică şi în cultura românească. Despre el spune Dimitrie Cantemir că, realizând timpul definitiv al slavonismului "prin acest zel prea mare şi fără timp, el s-a făcut primul urzitor al barbariei în care geme astăzi Moldova".124) Cu toate acestea, până azi, adeziunea Bisericii româneşti din Moldova la hotărîrile sinodului unionist de la Florenţa, confirmată prin semnăturile mitropolitului Damian şi a vicarului său, protopopul Constantin, nu a fost revocată de vreun sinod local al Bisericii moldovene. Încercările unor istorici de a crea un asemenea sinod nu pot fi luate în considerare.

[ 44 ]

CAPITOLUL VIII REFORMA RELIGIOASĂ ŞI ROMÂNII DIN TRANSILVANIA Înainte de 1517, data declanşării Reformei religioase de către Martin Luther, cele trei naţiuni privilegiate din Transilvania, ungurii, saşii şi secuii, au fost catolice. Rapida răspândire a Reformei între etniile acestea a favorizat-o sistemul medieval, pătruns cu putere în Biserică, cu episcopi cu altă vocaţie decât cea spirituală, pentru care eparhia era mai mult un sistem de venituri, mulţi dintre ei trăind foarte departe de eparhii, administrându-şi moşiile proprii, cu un cler de mir lipsit de pregătire şi în atârnare de stăpânii de pământ. Cu asemenea episcopi, unii dintre ei - ca şi clerul de mir - fără nici o pregătire teologică, ba chiar copii nevârstnici, numiţi sau înlăturaţi din slujbe de regii a căror interese politice aveau prioritate în faţa celor ecleziastice, deci, cu o aşa ierarhie şi cu un astfel de cler nu a putut fi împiedicată decadenţa religioasă, una din cauzele împotriva cărora s-a ridicat Reforma. Cei dintâi dintre catolicii din Transilvania care au aderat la Reformă au fost saşii, însufleţiţi de ideile vijeliosului reformator german, Martin Luther, care-i îndemna la nesupunere faţă de ierarhia Bisericii Catolice, la dispreţuirea Sfintelor Taine, a sărbătorilor, posturilor şi icoanelor şi la săvârşirea serviciilor religioase în limba lor proprie. Autoritatea bisericească a fost complet distrusă, oamenii nemairecunoscând instanţele bisericeşti ca până atunci, mergând cu toate cauzele lor înaintea instanţelor civile. Saşii au rămas statornici luteranismului, pe când ungurii, deşi la început au aderat şi ei la luteranism, la scurt timp, sub influenţa acţiunii lui Petru Meliusz, parohul Debreţinului, au îmbrăţişat calvinismul, confesiune îmbrăţişată şi de Gáspár Heltai şi Francisc David. La început au fost consideraţi eretici şi persecutaţi, dar, prin hotărîrea dietei de la Turda din 1-11 iunie 1564, calvinismul a devenit religie oficială. Într-o altă sesiune a dietei ţinută la Turda, la 10-17 mai 1566, s-a hotărât ca toţi catolicii să fie expulzaţi; apoi, o parte dintre unguri, în frunte cu David Francisc însuşi, a părăsit calvinismul şi a îmbrăţişat unitarianismul sau antitrinitarismul. Aşadar, pe ruinele vechii şi puternicei religii catolice, în Transilvania, în abia o jumătate de veac, sau ridicat trei confesiuni protestante: luterană, calvină şi unitariană. Naţiunea cea mai numeroasă, însă, cât toate cele trei la un loc, o formau românii. Cei dintâi care sau îndreptat spre ei au fost saşii. Fără a folosi mijloace de constrângere, în 1544, saşii sibieni le-au dat Micul catehism luteran în limba română, pentru a înlocui limba slavonă din Biserică. Urmările au fost nule în sufletele foarte puţinilor cititori români cărora le-ar fi căzut catehismul în mână. De altfel, batjocorirea posturilor, a sărbătorilor, a cultului sfinţilor, suprimarea rugăciunilor pentru morţi nu au atras pe români, atât de legaţi de aceste forme ale cultului creştin. Peste câţiva ani o nouă încercare au făcut-o saşii braşoveni, prin judele Johan Benkner, care recomanda românilor cu mai multă insistenţă Reforma şi cu deosebire învăţarea Catehismului, mai întâi cel tipărit în 1544, după care a tipărit la 1559 el însuşi un Catehism românesc, în mare parte deosebit de cel sibian, mai bogat. Le-a tipărit şi alte cărţi de cult. Urmările au fost, ca şi ale celui de la Sibiu, cu totul neînsemnate. De aceea saşii, convinşi de zădărnicia unei astfel de încercări, au renunţat la convertirea românilor, iar tipografia, înfiinţată la Braşov cu ajutorul diaconului Coresi, au transformat-o într-o afacere comercială, punând-o la dispoziţia oricui putea plăti, tipărind cărţi româneşti şi slavone ortdoxe, cât şi din cele de propagandă calvină. Nu după multă vreme, acţiunea reformării bisericii româneşti din Transilvania a luat-o în mână stăpânirea, care era ungurească şi dispunea de cu totul altă autoritate decât se bucurau saşii. Majoritatea ungurilor din Transilvania erau calvini, religia calvină fiind îndeobşte numită "religie ungurească", spre deosebire de cea luterană care era considerată "religia saşilor". Propaganda calvină a fost mult mai agresivă decât cea luterană. Agresivitatea calvină se vede din prima lor carte de propagandă pentru convertirea românilor, Tâlcul Evangheliilor şi anexa acesteia, Molitvenicul, tipărite în 1564 în aceeaşi tipografie condusă de Coresi. Cartea conţine pericopele evanghelice de peste an, urmate fiecare de tâlc sau învăţătura calvină, după care faptele bune nu ne pot mântui ci numai credinţa, sola fides justificat. " Cuvântul lui Dumnezeu este cheia împărăţiei cerurilor. Cine
[ 45 ]

crede propăvăduitorulu, dezlegat şi iertat şi spăşit va fi, cine nu crede fi-va şi în cer legat, neiertat şi osândit". Credinţa adevărată trebuie căutată numai în Scriptură, căci "nu vine legea nici de la Ierusalim, nici de la Roma, nici din ţara grecească, nici nemţească, nici românească, nici leşească, nici de la moschicească, ci e lăsată şi locuită de la Isus Hristos". Nu trebuie să ne rugăm sfinţilor fiindcă ei nu aud rugăciunea noastră, ci numai lui Isus Hristos. Cum nu ne pot ajuta nouă morţii, nu le putem nici noi ajuta lor. Molitvenicul este traducerea românească, cu mici adaptări a Agendei calvineşti a lui Gáspár Heltai, tipărită la Cluj în 1551 în prima ediţie şi în 1559 în ediţia a doua. Destinaţia acesteia era să înlocuiască atât Molitvenicul ortodox cât şi Liturghierul, dând "purificate" ceremoniile Botezului, Cununiei, Euharistiei şi "tipicul" Liturghiei, Utreniei şi Vecerniei, precum şi "Cântece din psalmi şi din Evanghelie". În prefaţă, "polojenie" - se dau sfaturi să se slujească româneşte, căci "şi Dumnezeu aşa au fost lăsat proorocilor să vorbească în limba cum înţeleg şi vorbesc oamenii". Preotul când "nu înţelege au el au oamenii, grăieşte în vânt şi face păcat luând numele lui Dumnezeu în deşert". De aceea "nu boscorodiţi că vă bate pe voi Dumnezeu!" Aceste scrieri au prevestit furtuna care se apropia ameninţătoare. La 30 noiembrie 1566, dieta ţinută la Sibiu hotărăşte "libertatea propovăduirii Evangheliei şi extirparea "idolatriei" cu deosebire dintre români " şi porunceşte "ca toţi care nu vreau să primească adevărul, episcop, preot sau călugăr, să fie scoşi din ţară" şi să asculte numai de episcopul-superintendentul Gheorghe de Sângeorz "superintendent general al bisericilor româneşti". Cu toate acestea, dieta ţinută în anul următor la Turda se plânge că sunt mulţi care nu se supun episcopului numit de "Măria sa" şi ascultă de "popii vechi şi de rătăcirile lor". Propaganda calvină îşi justifică "legitimitatea" prin deviza-slogan, popularizată în lumea reformaţilor "Cuius regio, eius religio" (ţ A cui e stăpânirea, a aceluia este religia). Celebrarea slujbei numai în româneşte, cum poruncea principele Ioan Sigismund (1540-1551 şi 1556-1571) şi episcopul superintendent Gheorghe, rezident în Teiuş, însemna completa reformare a Bisericii româneşti, reducând slujba numai la citirea şi explicarea Evangheliei şi Apostolului, la Botez, Împărtăşanie şi Cununie, administrate după ritualul Molitvenicului din 1564. Urmaşul lui Gheorghe de Sângeorz - mort în 1568 sau 1569 -, superintendentul Paul Tordasi, convoacă, în 1569, la Aiud pe toţi preoţii români pentru a reforma slujba Liturghiei, stabilind principiul general ca tot ce are temei în Scriptură să fie păstrat şi, în schimb, să fie eliminate toate adausurile, adică ceremoniile şi riturile ce se bazează pe tradiţia Sfinţilor Părinţi. Preoţii neascultători care slujesc "sârbeşte" să fie aspru pedepsiţi. La ordinul lui Ioan Sigismund, Paul Tordasi convoacă un sinod la Cluj pe data de 1 ianuarie 1570 fiindcă "preoţii nu vestesc cu adevărat pe Hristos şi pentru că sunt mulţi prooroci mincinoşi, care, spune episcopul, sunt preoţii înşişi". Atrage atenţia preoţilor că acei care vor lipsi de la sinod vor fi pedepsiţi "în vitele lor" ca să fie pildă şi altora. Participanţii la sobor vor trebui să aducă bani pentru Psaltire şi Liturghier. Tot pe timpul lui Paul Tordasi apare, între 1570-1573, o carte de Cântări bisericeşti cu litere latine, prea puţin cunoscute de clerul român, dar şi într-o limbă românească pocită care nu a atras pe nimeni. Din dieta ţinută la Turda la 21 aprilie 1577 aflăm că Paul Tordasi a încetat din viaţă şi că "multe sate româneşti luminate de Dumnezeu au părăsit credinţa grecească, ascultând cuvântul Domnului în limba proprie". În locul superintendentului decedat i s-a dat clerului dreptul să-şi aleagă altul. A fost ales Mihai Tordasi, a cărui singură amintire ne-a rămas în prefaţa Paliei de la Orăştie din 1582. Cu toate măsurile atât de necruţătoare luate de principele Ioan Sigismund şi de dietă pentru "reformarea" Bisericii româneşti, roadele propagandei calvine au întârziat să dea rezultatele scontate, românii fiind legaţi de preoţii lor şi de episcop, în calitatea acestora de oameni cu har, deosebiţi de statutul mirenilor, pe când superintendenţii calvini nu aveau darul arhieriei, fiind simpli predicatori ai Bisericii în spiritul Reformei, ca şi puţinii preoţi, cum ştim că a fost Moise Pestişel "propovăduitorul Evangheliei lui Hristos", cum îl numeşte prefaţa Paliei de la Orăştie. Cu venirea noului principe, Ştefan Bathory (1571- 1576), catolic, s-a mai potolit acţiunea calvinilor între români. Sub Mihai Viteazul, Biserica românească din Transilvania a fost aşezată sub jurisdicţia mitropolitului Ţării Româneşti. După asasinarea voievodului, lucrurile nu iau de la început o turnură defavorabilă românilor. Gabriel Bethlen (1613-1629), deşi a fost mare calvin, n-a fost exclusivist şi
[ 46 ]

intolerant faţă de români. La 25 iunie 1614 confirmă diploma din 9.VII.1609 a lui Gabriel Bathory (1608-1613), prin care "preoţii români, chiar de origine iobăgească, au dreptul să se mute cu soţia şi copii, fără aprobarea stăpânului, în satul în care vor fi aleşi preoţi". La fel, îi scuteşte de obligaţiile iobăgeşti, afară de darurile obişnuite a se da stăpânului pe a căror moşie trăiesc. Problema convertirii la Reformă a românilor l-a preocupat şi pe principele Gabriel Bethlen, fără însă a recurge la mijloace de constrângere. În acest scop a dus tratative cu patriarhul constantinopolitan Ciril Lukaris, cunoscut prin deosebitele simpatii de care se bucura în lumea protestantă a Occidentului. I s-a arătat patriarhului că Episcopul Ghenadie II (1627-1639) ar fi de acord să adere la calvinisn dacă patriarhul şi-ar da învoirea. Tratativele, însă, nu au dus la vreun rezultat. După un an de la moartea lui Gabriel Bethlen, timp în care principatul a fost condus de către văduva sa, Ecaterina de Brandemburg (1629-1630) şi fratele său Ştefan Bethlen, pe tronul Ardealului a fost înscăunat Gheorghe Rákoczi I (1630-1648). Ajutat şi îndemnat de superintendentul calvin Ştefan Katona Geleji (1633-1649) începe o nouă campanie de convertire a românilor la calvinism. Acesta se intitula, încă din 1634, episcop al românilor ortodocşi (calvini). La 9 aprilie 1639, Gheorghe Rákoczi supune pe episcopul român autorităţii superintendentului Geleji, sau - cum traduce Samuil Micu Clain - "să fie ascultător de vlădica Bisericii ungureşti, de Lege dreaptă".125) Murind episcopul Ghenadie II, superintendentul Geleji propune în 1640, în locul lui, pe egumenul Meletie Macedoneanul, un tipograf al lui Matei Basarab, însă Gheorghe Rákoczi l-a numit pe Ilie Iorest, recomandat de Vasile Lupu, domnul Moldovei, care a păstorit însă numai până la 1642 când a fost destituit şi aruncat în temniţă, de unde a ieşit numai după ce a plătit 1000 de taleri. Gheorghe Şincai afirmă că vlădica a fost condamnat de preoţii şi protopopii calvini fiindcă n-a primit Catehismul calvinesc. Sub influenţa aceluiaşi superintendent Geleji, în locul lui Ilie Iorest a fost numit la 10 octombrie 1643, Simion Ştefan, care a primit şi semnat "reversalul" de primire a reformei şi să-i fie scoasă de sub jurisdicţie teritorială districtele protopopilor români care au semnat şi ei "reversalul". Din condiţiile impuse, 14 la număr, menţionăm: - cuvântul lui Dumnezeu va fi propovăduit numai după textul Bibliei; - Botezul va fi administrat cu apă simplă, nesfinţită; - Cununia se va face cu jurământ; - credincioşii, luminaţi de Duhul Sfânt, care doresc să treacă la calvinism, să fie liberi să o facă; - protopopii aleşi nu pot fi judecaţi şi pedepsiţi decât cu aprobarea superintendentului; - cu prilejul vizitaţiilor canonice va judeca, împreună cu protopopii care îl însoţesc, cauzele mai importante ce se vor ivi. Scaunul de judecată vlădicesc va supune deciziile sale cenzurii superintendentului calvin. Aceste condiţiuni au fost aduse şi la cunoştinţa preoţimii, obligată să le observe cu stricteţe. Ele modificau esenţial întreg ceremonialul bisericesc al românilor şi, în mare parte, structura dogmatică. Liturghia cuprindea numai citiri din Biblie, iar vlădica român devenea un simplu vicar al superintendentului calvin, fără a cărui aprobare nu putea lua nici o măsură importantă, nu putea numi şi destitui protopopi şi nu putea da sentinţe definitive nici într-un proces. Prin grija lui Geleji s-a realizat traducerea din limba greacă a Noului Testament, apărut în 1648 la Alba Iulia, prevăzut cu strălucita prefaţă, Predoslovia lui Simion Ştefan. Tot sub domnia lui Gheorghe Rákoczi I şi cu cheltuiala lui Acaţiu Barcsaj, mare ban al Lugojului şi Caransebeşului şi comite suprem al Severinului, s-a mai tipărit pentru români un Catehism calvinesc. De reţinut în mod deosebit că în această carte, tradusă din ungureşte de Ştefan Fogarasi, scrisă pentru convertirea la calvinism a românilor, se atacă rosarium şi breviarium, necunoscute în Biserica ortodoxă, ele fiind folosite exclusiv de catolicii de rit latin. O dovadă că în Banat catolicismul românesc a avut vechi tradiţii. Atât Gheorghe Rákoczi I, mort în toamna anului 1648, cât şi fiul şi urmaşul său, Gheorghe Rákoczi II (1648-1660) au scos de sub jurisdicţia lui Simion Ştefan teritorii întinse din Banat, Crişana şi Maramureş, punându-le sub ascultarea altor episcopi, fie români care au acceptat "condiţiile" puse de calvini, fie direct superintendentului Geleji, rămas şi sub Gh. Rákoczi II. Aşa a fost aşezat Savu Popa în părţile Chioarului, Maramureşului şi Sătmarului, iar după plecarea acestuia în Moldova (în 1651) a fost numit episcop Mihai Molodeţ, omul de încredere al superintendentului Geleji, iar în Zărand, la 15 decembrie 1648, a fost numit Petru Csucsy, cu condiţia să atârne de superintendentul calvin, să
[ 47 ]

predice româneşte, să impună învăţătura catehismului calvinesc şi să elimine superstiţiile de la Botez şi Cununie. Ortodoxia din Principate, văzând pericolul "reformării" Bisericii româneşti ardelene, dă Răspuns la Catehismul calvinesc din 1640, prin mitropolitul Varlaam al Moldovei, în urma sinodului ţinut în 1645 la Iaşi de episcopii din ambele Principate. Mai de folos însă, pentru românii din Transilvania, a fost Cazania lui Varlaam, tipărită în 1643 la Iaşi, cu cheltuiala Domnului Vasile Lupu, răspândită pe întregul teritoriu al Transilvaniei. Replica din partea calvinilor la Răspunsul la Catehism vine abia după zece ani, în 1655, prin Scutul Catehismului cu răspuns din Scriptura Sfântă împotriva a două ţări fără Scriptură Sfântă, prin care-i acuză pe ierarhii celor două ţări româneşti că "umblă în veşminte de oi iar înăuntru sunt lupi răpitori", se feresc de carne şi se îmbată de vin din care "iaste curvia". După Simion Ştefan, în 1656, la stăruinţa superintendentului calvin, acum Gheorghe Csulai, Gheorghe Rákoczi II a numit episcop pe Sava Brancovici. Condiţiile de calvinizare continuă cu tot mai multă intensitate şi sunt sistematizate. Şcoala românească de la Făgăraş are scopul să pregătească elevi români să-i înveţe să scrie şi - mai ales - să citească fără greşeală Testamentul Nou, Psaltirea şi Catehismul calvinesc tipărit la 1640 la Alba Iulia, apoi Tatăl Nostru, Crezul, Zece Porunci, Taina Botezului şi Cina Domnului. Odată cu alegerea lui Mihail Apafi (1661-1690), impus de turci care stăpâneau încă Transilvania, Biserica românească avea doi episcopi, pe Sava Brancovici numit de Gheorghe Rákoczi II şi Ghenadie III, numit pe timpul lui Acaţiu Barcsai (1658-1660). În 1662 un sinod l-a ales din nou pe Sava Brancovici, iar principele Mihail Apafi l-a numit pentru a doua oară. Prin diploma de numire sunt scoase de sub jurisdicţia episcopului Sava mai multe teritorii, printre ele comitatul Severinului şi Sătmarul. La fel şi Făgăraşul, unde a numit pe călugărul Daniil, cu condiţia de a fi supus superintendentului calvin şi de a observa cu stricteţe toate condiţiile impuse episcopilor români.126) Restrângându-i-se şi lui teritoriul la câteva sate din jurul oraşului, majoritatea satelor şi oraşul rămânând sub jurisdicţia superintendentului calvin. Mihail Apafi, continuând politica de calvinizare a Bisericii româneşti, a făcut din episcopul Sava Brancovici o simplă marionetă. La început l-a pus sub stricta supraveghere a doi preoţi şi a doi mireni care îl urmau peste tot, iar, până la urmă, autoritatea episcopului a fost cu totul desfiinţată, fiind trecută întreagă jurisdicţia superintendentului Gaspar Tiszabecsi, cu dreptul acestuia de a inspecta şi conduce toate bisericile româneşti. Episcopul, protopopii şi preoţii sunt datori să-l primească şi, când vor fi invitaţi, sunt datori să se supună şi să urmeze dispoziţiile ce le va da.127) Din hotărîrile sinodului din 1675 rezultă că vlădica Sava Brancovici a acceptat să aplice şi execute toate "dispoziţiile" de reformare a Bisericii româneşti, date de M. Apafi, un fanatic propagator al calvinismului. Prin hotărîrea sinodului din 2 iulie 1680, Sava Brancovici a fost scos din scaun şi a fost urmat, între anii 1680-1690, de către episcopii: Iosif Budai (1680-1682), grecul Iosafat (ales în 1682), Sava Veştemeanul (în 1687) şi Varlaam II (1687-1690). Acest Vasile Varlaam II, acceptat şi de sinodul Bisericii, a păstorit silit să ţină cu stricteţe toate cele 19 condiţiuni stabilite de calvini, încă din 28 decembrie 1680, prin diploma de numire a lui Iosif Budai. Aceasta a fost situaţia Bisericii româneşti din Transilvania la 1686, când armatele împăratului Leopold I au recucerit Buda şi Transilvania a devenit provincie a Austriei catolice. La 18 septembrie 1692 a fost numit episcop Teofil Seremi din Teiuş, cu care va începe o nouă epocă în istoria Bisericii româneşti din Transilvania - Unirea cu Roma. Cu toate eforturile făcute de reformaţi în cursul atâtor decenii pentru calvinizarea Bisericii româneşti şi, deşi vom găsi şi mai târziu, în Banat şi unele părţi ale Tansilvaniei, sate cu păstori calvini, prin Haţeg, la Deva etc., iar prin părţile bihorene până prin anii 1727-1728 structuri calvine româneşti, cu pastori, protopopi sau vicari ai superintendentului calvin,128) totuşi calvinizarea românilor nu a izbutit. Care este explicaţia? De ce celelalte etnii Transilvănene catolice, ungurii, saşii şi secuii au părăsit atât de repede catolicismul şi au aderat la Reformă? Se susţine că românii, complet ignoranţi în ce priveşte temeiurile dogmatice ale credinţei ortodoxe, ar fi fost profund legaţi de cultul sfinţilor, al icoanelor, al crucii şi al rugăciunilor pentru cei morţi, pe lângă credinţa într-un Dumnezeu atotputernic, răsplătitor al faptelor omeneşti bune şi rele, milostiv şi răscumpărător prin moartea de pe Cruce a Fiului Omului, elemente de credinţă cărora propaganda
[ 48 ]

calvină le cerea eliminarea. Nu se poate spune că aceste afirmaţii nu ar conţine adevăr. Dar acelaşi cult al sfinţilor, al icoanelor, al morţilor etc. îl aveau ungurii, saşii şi secuii catolici şi la fel de ignorante erau şi masele lor de credincioşi în ce priveşte temeiurile dogmatice ale credinţei. Cu toate acestea, la întâia atingere cu reforma, au părăsit catolicismul. Alţii atribuie rezistenţa românilor la calvinism influenţei ortodoxiei din principate. A fost şi acesta un stimulent la rezistenţă, dar n-a fost hotărîtor. Aceeaşi influenţă au exercitat-o şi asupra ungurilor, saşilor şi seciulor ţările catolice, cu deosebire Ungaria şi Austria habsburgică, dar fără rezultat. În realitate, atât adeziunea grabnică a ungurilor, saşilor şi secuilor la reformă cât şi rezistenţa românilor, au avut în primul rând un caracter social politic. Adeziunea la reformă a celor dintâi a fost o mişcare insurecţională, nu datorită caracterului dogmatic al noii confesiuni, ci profundei nemulţumiri sociale de propriile ierarhii bisericeşti, de viaţă şi apucăturile ierarhilor lor. Aceste ierarhii formau o castă stăpână pe mari privilegii sociale şi politice, aşezată deasupra poporului, distanţată de el, trăind din dijmele şi exploatarea propriilor credincioşi, a muncii lor, predicând în acelaşi timp cu făţărnicie egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu, răbdarea, iertarea şi iubirea. În prăbuşirea acestei ierarhii masele populare vedeau zdrobirea unuia din factorii esenţiali ai exploatării şi împilării. Pentru aceste popoare, reforma a fost continuarea revoluţiilor din 1437 de la Bobâlna şi a celei mai recente, din 1514, a lui Gheorghe Doja.129) La români, în schimb, "ierarhia Bisericească era abia la începutul înfiripării ei. Câţiva episcopi pe care i-a avut au fost abia nişte bieţi oameni toleraţi în funcţiile lor, fără castele, fără latifundii, fără mii de robi şi fără banderiile în fruntea cărora să mărşăluiască în zale. Ei nu luau parte la conducerea ţării, la făurirea legilor şi exploatarea şi ţinerea în robie a mulţimilor. Iar preoţimea de rând, departe de a forma o castă privilegiată, avea soarta comună a credincioşilor, plătind până târziu aceleaşi dijme, fiind legaţi, iarăşi până foarte târziu de aceeaşi glie pe care nu o puteau părăsi nici ei, nici copiii lor, fiindcă făceau parte din averea mişcătoare a stăpânului de pământ. Nici vlădicii, nici preoţii satelor nu făceau parte din clasa asupritorilor, ei nu puteau împila pe nimeni şi nu trăiau din rodul ostenelelor credincioşilor lor. Astfel nu puteau trezi în sufletele acestora sentimente de invidie, de ură şi răzbunare, care să-i îndemne la revoltă distrugătoare de altare şi icoane, la părăsirea Bisericii ai cărei slujitori erau la fel de împilaţi şi de storşi".130) Pe de altă parte, reforma a prins prea puţin în masa popoarelor latine, mai conservatoare şi cu un foarte vechi stagiu în creştinism în raport cu popoarele germanice şi fino-ugrice. Viaţa spirituală a popoarelor latine se desfăşoară într-o permanentă comuniune cu lumea sfinţilor şi cu a celor trecuţi peste pragul morţii, care au nevoie de ajutorul nostru şi după ieşirea din viaţa pământească, credinţă pe care din sufletele românilor n-a putut-o scoate nici bizantinismul greco-slav cu respingerea Purgatoriului, a cultului morţilor, manifestat prin diferite acte de pietate şi milostenie, prin care "se dau pâini peste sicriu, se aprind lumânări şi se arde tămâie pe morminte, se fac slujbe şi rugăciuni şi se dă pomană pentru ei".131)

[ 49 ]

CAPITOLUL IX UNIREA CU ROMA EPISCOPII TEOFIL SEREMI (1692-1697) şi ATANASIE ANGHEL (1698-1713) La 26 iunie 1686, prin tratatul de la Viena, Transilvania a acceptat protecţia Casei de Habsburg, iar împăratul recunoaşte pe principele calvin Apafi. În primăvara anului 1688, când reprezentanţii Transilvaniei au semnat declaraţia de fidelitate şi supunere faţă de împărat, provincia avea - din punct de vedere religios - caracter protestant, de nuanţă calvină, aceasta datorită, cu deosebire, faptului că, în ultimele opt decenii, principii care au stăpânit-o au fost adepţi fanatici ai calvinismului. Pe lângă cele trei Biserici protestante, libere şi privilegiate, calvină, luterană şi unitariană, mai existau, încă, cea catolică, rămasă atât de slăbită în urma Reformei şi cea românească, orientală, impilată şi abia tolerată. Deşi legal şi formal religia catolică era între religiile recepte, Episcopia catolică de Alba Iulia fusese desfiinţată din 1566, catedrala ocupată de reformaţi, averile confiscate şi călugărtii obligaţi să părăsească ţara. Catolicii nu aveau episcop şi nici cel puţin un vicar. Prigonit şi lipsit de orice sprijin al statului, Catolicismul a fost redus la câteva parohii secuieşti. Disciplina clerului catolic, rămas fără autoritate superioară, a lăsat foarte mult de dorit, preoţii violând cu deosebire disciplina celibatului. Conducătorii Transilvaniei voiau să menţină în continuare această stare de lucruri şi sub habsburgi, cerând autonomia completă a provinciei în frunte cu principe calvin şi cu respectarea drepturilor Bisericilor, aşa cum se găseau ele pe timpul lui Gabriel Bethlen, ba mai mult, în afară de asigurarea dată de împărat, drepturile provinciei să fie puse şi sub protecţia unor state protestante: Anglia, Suedia, Danemarca, Prusia, Olanda şi Elveţia.132) Moartea lui Mihai Apafi I la 15 aprilie 1690 şi numirea de către turci, în locul urmaşului şi fiului acestuia, Mihai Apafi II, a lui Emeric Tököly, acesta cu curuţii săi şi având alături pe turci - şi silit de aceştia - , şi pe Constantin Brâncoveanu, înfrânge la 11 august oştile imperiale la Tohan-Zărneşti, iar la 8 octombrie turcii ocupă Belgradul. Sub această presiune, prin diploma de la 16 octombrie 1690, nevoit să accepte condiţiunile puse, împăratul declară că orice încercare, din orice parte ar veni, de a modifica situaţia de drept şi, mai ales, cea reală a Bisericilor din Transilvania este în prealabil neavenită. Toate bunurile Bisericii catolice: biserici, şcoli, moşii, care i-au fost luate în cursul vremii şi date reformaţilor (calvinilor) ori alteia dintre confesiunile protestante, rămân şi în viitor în posesia acestora. Numai după ce Tököly a fost alungat din ţară şi stăpânirea habsburgilor s-a consolidat, îndrăznesc şi catolicii să-şi pretindă drepturile. Împăratul, prin diploma din 4 decembrie 1691, cere dietei să le rezolve problemele. Dieta întrunită pe ziua de 15 martie 1692 la Sibiu, a început tratative cu catolicii, dar nu au ajuns la nici un rezultat. În lipsa înţelegerii între confesiuni, guvernul a hotărît să supună rezolvarea cauzei deciziei împăratului. Rezoluţia imperială s-a dat la 9 aprilie 1693, când Leopold I a emis Diploma suppletorium de negotiis religionis, care asigură celor patru confesiuni recunoscute, deci în egală măsură şi catolicilor, liberul exerciţiu al cultului şi respectarea tuturor drepturilor, libertăţilor şi privilegiilor de care se bucură şi celelalte religii recepte, apoi, cedarea pentru catolici a bisericii reformate şi a colegiului unitarian din Cluj, a bisericii catedrale din Alba Iulia, precum şi cumpărarea, pe seama lor, a domeniului Mănăştur, pe care-l vor folosi pentru nevoile lor şcolare şi bisericeşti şi în fruntea Bisericii catolice din Transilvania să fie aşezat un vicar apostolic înzestrat cu toate puterile unui episcop - însă catolicii nemulţumiţi cer episcop cu puteri depline, pe care împăratul îl aprobă şi numeşte la 10 ianuarie 1696. În tot acest timp cât Transilvania trecea prin aceste frământări politico-religioase, Biserica românească, deşi nu făcea parte din cultele recunoscute, fiind numai tolerată, din unele puncte de vedere avea o situaţie mai bună decât cea catolică. Înainte de toate avea episcop care-i hirotonea preoţii, îi sfinţea mirul, antimisele şi lăcaşurile de cult, avea mănăstiri şi, atât preoţii cât şi credincioşii puteau locui pe întreg cuprinsul ţării, În schimb, însă, din alte puncte de vedere situaţia ei era mult mai grea decât a celei catolice.. "Ea nu dispunea de numărul însemnat de fruntaşi mireni, bogaţi, culţi şi cu înalte situaţii în viaţa publică a ţării, care s-o ocrotească şi să lupte cu hotărîre pentru drepturile şi libertăţile ei cum avea catolicismul şi, ceea ce e mai grav, Biserica întreagă, cu toate instituţiile şi ierarhia ei, se găsea sub teroarea protestantismului calvinesc. Conducătorul adevărat al ei era superintendentul calvin, fără a cărui autorizaţie vlădica nu
[ 50 ]

putea sfinţi preoţii, nu putea pedepsi pe cei vinovaţi, nu putea vizita bisericile şi nu putea soluţiona nici o cauză bisericească mai importantă. Hotărîrile sinoadelor româneşti trebuiau supuse aprobării superintendentului calvin şi vlădica era dator să participe cu un număr de preoţi la sinodul calvinesc şi să-i supună spre revizie hotărîrile propriului sinod şi ca să-şi însuşească aici cunoaşterea credinţei celei adevărate."133) Mai erau obligaţi românii să renunţe la ritul Bisericii, fiind contrar concepţiilor reformate, să recunoască între Sfintele Taine numai Botezul şi Cina Domnului, să elimine cultul Sfinţilor, icoanelor, ceremoniile de la înmormântare şi cu deosebire să înveţe Catehismul calvinesc. Pentru toate acestea, mai ales în timpul din urmă preoţimea română a fost impusă la o excesivă contribuţie de război, secătuind-o de bani, cereale, fân, carne, vin etc. sărăcind-o cu totul. În acelaşi timp în ţinuturile vecine Transilvaniei, supuse şi ele aceluiaşi împărat, pentru preoţii români, "sacerdos nationis Valachorum", din protopopiatul Satu Mare care, urmând pilda rutenilor, s-au unit cu catolicii în 1689, s-a propus să fie scutiţi de sarcinile iobăgeşti ca şi preoţii catolici şi să nu fie constrânşi a da dijme preoţilor necatolici. Pentru rutenii trecuţi la unire a fost numit episcop Ioan Camillis. La 23 august 1692 a apărut importanta diplomă a împăratului Leopold I, care stabileşte scutirile şi drepturile preoţilor ruteni care s-au unit sau se vor uni cu Roma. Cei ce sunt fiii aceleiaşi Biserici - se arată în diplomă - şi au acelaşi conducător spiritual, indiferent de neamul din care fac parte, toţi trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi. Aflând că unii domni de pământ tratează pe preoţii uniţi ruteni ca pe iobagi, punându-i la munci alături de servitori, îi arestează, îi bat şi-i batjocoresc în tot chipul atât pe ei cât şi Biserica lor şi lucrurile sfinte, dispune ca pe viitor preoţii uniţi şi bunurile Bisericii Unite să se bucure de aceleaşi drepturi care sunt garantate preoţilor şi Bisericii Catolice. Mai dispune să li se dea uniţilor ruteni terenuri pentru biserici, pentru case parohiale, cimitire şi şcoli, iar copiii de preoţi să fie socotiţi ca născuţi din părinţi liberi şi să nu fie ţinuţi în iobăgie. Exprimă nădejdea că nu numai rutenii, ci şi alte neamuri se vor întoarce la Biserica lui Cristos Catolică.134) În anul următor - 1693 - împăratul pune în vederea consiliului de război să dea dispoziţii tuturor comandanţilor de trupe să ia măsurile ce se cuvin împotriva acelora care nu vor respecta scutirile şi privilegiile acordate preoţilor ruteni uniţi cu Roma. În aceste împrejurări, la 18 decembrie 1692, guvernatorul Banfi numeşte în fruntea Bisericii Româneşti din Transilvania ca episcop pe Teofil, dar în aceleaşi condiţiuni de calvinizare în care au fost numiţi şi antecesorii săi pe timpul domniei fanaticilor principi calvini. De aceea unii dintre români, din părţile Sătmarului, Băii Mari, Crasnei etc., urmând exemplul rutenilor, au aderat şi ei la unire, preoţii lor recunoscând jurisdicţia episcopului greco-catolic al rutenilor, de Camillis. La 21 martie 1695 episcopul raporta congregaţiei "De propaganda Fide" că a izbutit să aducă la unire 40 de preoţi români din părţile Bihorului şi Crasnei. În anul următor îl roagă pe cardinalul Kolonich să-i extindă jurisdicţia şi asupra altor ţinuturi româneşti: Solnoc, Chioar, Maramureş ş.a. Peste 140 din aceste parohii româneşti care, împreună cu cele rutene, au format dieceza greco-catolică de Muncaci, vor fi dezmembrate de la această eparhie abia în anul 1853, odată cu înfiinţarea episcopiei Gherlei, căreia îi vor fi repartizate prin bula papală Ad Apostolicam Sedem. Sarcinile tot mai grele puse asupra românilor din Transilvania, a Bisericii şi a clerului românesc, precum şi aceste antecedente rutene de adeziune la Biserica Romei, cu păstrarea ritului, sărbătorilor, posturilor, icoanelor, cultului morţilor etc. au pus pe gânduri pe episcopul Teofil şi fruntaşii preoţimii române. "Istoria unirii - spune Nicolae Iorga - pe care au întunecat-o şi complicat-o patimi, uşor de înţeles, dar dăunătoare statornicirii adevărului istoric, e nu se poate mai simplă, precum simple erau împrejurările şi simplă firea poporului a cărui aristocraţie de popi foarte puţin cărturari, a luat în mai multe rânduri, sub doi vlădici, unul după altul aceleaşi măsuri pe care le poruncea vremea... În vecinătate erau Domni de acelaşi neam, care erau deprinşi să se amestece în afacerile Bisericii din Bălgrad... Un cuvânt venit de la Iaşi şi Bucureşti nu mai putea ajuta nimic... Două lucruri se puteau face: să se urmeze vechile legături cu calvinii sau aceasta să fie lepădată pentru a face o alianţă religioasă cu noul domn al ţării. De calvini erau sătui românii... Starea peste tot a românilor din Ardeal era cea mai proastă... Preoţii stăteau şi ei pe marginea sălbăticiei. Erau câte şase într-un sat... Numai potcapul de culoare albastră pentru popii de rând, neagră pentru protopopi, îi deosebea de ceilalţi săteni. Arau, semănau şi culegeau ce li se îngăduia... Ei atârnau mai mult de domnul locului decât de protopop sau de
[ 51 ]

vlădică. Se mai putea găsi cineva care să ţie, acum când puterea trecuse în mâinile altora, la calvinismul superintendenţilor şi domnilor rămaşi atunci când principele dispăruse?... Era deosebire de purtare între catolici şi calvini, care trebuia să măgulească pe fraţii noştri chiar şi în afară de făgăduieli. Calvinii «Craiului» băteau din picior, catolicii împăratului făceau propuneri, cei dintâi ameninţau cu temniţele şi bătăile, aceştilalţi făceau să se zărească începutul unei ere de libertate şi lumină".135) Iezuiţii care vor acţiona între români vor trebui să ţină seamă, în opera lor misionară, de unele norme fixe stabilite de Sfântul Scaun pentru misionarii care activau în lumea orientală, încă din 1669 prin Congregaţia de Propaganda Fide, în Monita ad misionaries in partibus orientalibus: - unirea trebuie să se facă în credinţă; - semnul văzut al acestei uniri este recunoaşterea papei ca şef suprem al Bisericii lui Hristos în lume, fiind urmaşul direct al Sf. Apostol Petru, căpetenia Apostolilor; - respectarea ritului şi disciplinei Bisericii orientale, a posturilor, sărbătorilor, obiceiurilor, ceremoniilor, rugăcinilor etc.; - să nu îndemne pe orientali să treacă la ritul latin şi a nu se îngădui astfel de treceri fără autorizaţia specială a Sfântului Scaun. Punctele dogmatice care vor trebui să fie respectate vor fi cele fixate la 1439 prin sinodul de la Florenţa: primatul papal, purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul-Filioque, existenţa Purgatoriului şi valabilitatea pâinii nedospite, a azimei, ca materie a Euharistiei. În limitele acestor norme au început iezuiţii din Alba Iulia discuţiile de unire cu conducătorii Bisericii româneşti din Transilvania. Discuţiile purtate din partea catolicilor de către iezuitul Ladislau Baranyi, paroh în Alba Iulia, cu conducătorii Bisericii româneşti în frunte cu vlădica Teofil, au început încă din 1693, în secret, pentru a nu afla calvinii care stăpâneau atât de aproape Biserica românească. După patru ani de discuţii, când pregătirile au ajuns să fie hotărîtoare, problema unirii a fost pusă public, în sinodul convocat în cursul lunii februarie 1697, la Alba Iulia. În prima zi vlădica Teofil a arătat starea Bisericii sub calvini şi efortul depus de aceştia de a-i schimba credinţa şi ritul şi, arătând folosul şi binele ce ar urma prin unirea cu Roma. În ziua a doua au stabilit condiţiile de unire: să primească cele patru puncte, rămânând neschimbate ritul şi disciplina orientală. După stabilirea condiţiunilor bisericeşti, s-au discutat condiţiile politice: să se dea Bisericii şi preoţimii româneşti aceleaşi drepturi care le au catolicii şi să nu mai fie socotiţi toleraţi. Apoi s-a stabilit ca hotărîrile luate să fie aduse la cunoştinţa împăratului şi a cardinalului Kolonich. Pe baza hotărîrii aduse la sinodul din februarie, la 21 martie 1697, s-a redact declaraţia prin care Biserica pravoslavnică românească din Transilvania se uneşte cu Biserica Romei: "Noi Teofil cu mila lui Dumnezeu episcopul Bisericii româneşti din Ardeal şi din părţile Ţării ungureşti lui împreunate şi tot clerul aceleiaşi Biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine, cum că în trecuta lună din februarie când am avut săbor mare în Bălgrad cu o inimă am aşezat ca să ne întoarcem în sânul Maicii Biserici romano-catoliceşti şi iarăşi să ne unim cu ea, toate acele primindu-le şi crezându-le, care ea le primeşte, le mărturiseşte şi le crede. Şi mai întâi mărturisim acele patru puncte în care până acum ne-am împerecheat" (urmează cele patru puncte privitoare la Primatul papal, Purgatoriul, azima ca materie validă a Sf. Euharistii şi Filioque). După această mărturisire se cer de la împărat, "privilejuri şi scutinţe, care le au nu numai preoţii romano-catolici ci şi arianii, luteranii şi calvinii". După încheiere, declaraţia este semnată de Teofil şi 12 protopopi. Cu toate că declaraţia de unire a devenit publică şi trimisă împăratului, calvinii îşi exercitau în continuare jurisdicţia asupra Bisericii româneşti. La 9 aprilie 1697, la două luni după sinodul de unire, o dispoziţie a lui Teofil prin care numea provizoriu pe protopopul Ioan din Hunedoara, în locul lui Nicolae, decedat, pe pagina 2 găsim ordinul de numire redactat în ungureşte şi semnat de superintendentul Vesszpremi Istvan "episcop ardelean reformat maghiar şi român", care însărcinează pe acelaşi "popă Ioan" cu conducerea provizorie a protopopiatului până se va întruni sinodul calvinesc care-l va aşeza definitiv şi-i va lua jurământul.136) Acţiunea pentru unire continuă cu intensitate. La 10 iunie 1697 au semnat alţi 12 protopopi declaraţia de reunire. Dar urgentarea problemei, la Viena, devine pentru moment inutilă fiindcă, în iulie, Teofil a încetat din viaţă. A stăruit suspiciunea că ar fi fost otrăvit.
[ 52 ]

Ales grabnic, cu acordul calvinilor, Atanasie Anghel, preot, originar din Bobâlna, jud. Hunedoara, fiul preotului de acolo, la 28 ianuarie 1698 a fost hirotonit episcop la Bucureşti, de unde s-a întors cu daruri din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu, dar şi cu Instrucţiunea stabilită de patriarhul Dositei al Ierusalimului, prezent în Bucureşti, redactată în 22 de puncte, între care faimosul punct 5, de a nu întrebuinţa la slujbe limba românească, ci "slovineasca sau elineasca". Toate punctele prevăd dispoziţii împotriva calvinismului, doar în punctul 10 pare a se referi la catolici, cerând să facă Sfânta Cuminecătură cu pâine dospită.137) Odată cu declaraţia de unire, sinodul din februarie 1697 ceruse şi câteva drepturi de natură politică, la care s-au opus cu toată hotărîrea guvernatorul George Banfi şi cancelarul Nicolae Bethlen, ambii calvini, petrecând şi ei atunci la Viena. Hotărîrea imperială, luată la 16 aprilie 1698 şi comunicată guvernului ardelean la 28 mai, ţinând cont şi de dorinţele calvinilor, împărtăşeşte pe preoţii români de privilegiile şi drepturile preoţilor cultului cu care se vor uni, calvinii dorind şi ei să-şi asigure unirea românilor, promiţând acum şi ei aceleaşi privilegii, fiindcă cine izbutea să-i câştige pe români devenea majoritar şi astfel domina politic întreaga activitate a ţării. Dar împotriva unirii cu calvinii pledau nu numai Instrucţiunile date de Dositei, ci şi trecutul atât de recent de umilinţe şi prozelitism care tindea să înlocuiască cu totul Legea românească. În scopul de a clarifica situaţia, Atanasie a convocat sinodul de la 7 octombrie 1698, la care, la început au fost invitaţi numai protopopii, apoi, având în vedere importanţa hotărîrilor ce trebuiau luate, sinodul a fost întregit cu preoţii şi cu câte 2-3 fruntaşi din fiecare parohie. O însemnare păstrată la Nilles arată că 2270 de preoţi au semnat hotărîrile sinodului, preoţii parohi care au făcut, pe rând, mărturisirea credinţei. Întregirea sinodului a fost făcută pentru a nu putea fi acuzaţi episcopul şi protopopii că au făcut unirea singuri... Aceasta a fost o consultare a poporului, fără precedent până atunci în unirile religioase. În urma acestei adeziuni s-a redactat declaraţia de unire de la 7 octombrie 1698, semnată de episcopul Atanasie şi 38 protopopi districtuali. CARTEA DE MĂRTURIE "Noi mai jos scrişii, protopopii şi popii bisericilor româneşti dăm în ştire tuturor celor ce se cuvine, mai vârtos Ţării Ardealului. Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor căruia în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească şi ne mărturisim a fi mădulările acestei Biserici sfinte, catolicească a Romei prin această CARTE DE MĂRTURIE a noastră şi cu acelea privilegiuri voim să trăim cu care trăiesc mădularele şi popii acelei Biserici sfinte, precum înălţimea sa şi încoronatul craiul nostru în milostenia decretului înălţimii sale ne face părtaşi... S-a dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie". După aceea cu un scris mai mărunt, dar de aceeaşi mână, continuă: "Însă întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele sfintei catoliceşti Biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechi şi pe cinstitul vlădicul nostru Atanasie până la moartea sfinţiei sale să n-aibă puterea a-l clăti din scaunul sfinţiei sale..." După pecetea episcopului şi semnătura lui şi a celor 38 de protopopi se mai adaugă:"Şi aşa ne unim acei ce-s scrişi mai sus cum toată Legea noastră să stea pe loc. Iară de n-ar sta pe loc acele, nici aceste puncte să n-aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie cap şi nimeni să nu-l hărbutăluiască".138) În timpul cât se purtau discuţiile de unire, între 20 octombrie - 12 decembrie 1698, şi-a ţinut şi dieta şedinţele, tot la Alba Iulia, cu scopul declarat de a stabili noi contribuţii asupra clerului român în legătură cu cantonarea de trupe în ţară. La 23 noiembrie, dieta a luat în dezbatere şi rezoluţia împăratului de la 16 aprilie, rugându-l să renunţe la punerea pe picior de egalitate a preoţilor români, chiar dacă se vor uni cu vreunul din cultele recunoscute, aceasta constituind o injurie, o umilinţă şi un prejudiciu pentru cele trei naţiuni. Drept răspuns la această intervenţie, Episcopul Atanasie şi preotul Baranyi cer Cardinalului Kolonich să demaşte la împărat uneltirile calvinilor. La 16 februarie 1699, împăratul, luând la cunoştinţă de unirea românilor, emite diploma cunoscută sub numele de Diploma Ia Leopoldină, prin care, asemeni celei date pentru ruteni la 23 august 1692, stabileşte ca bisericile, feţele bisericeşti şi lucrurile de lege grecească ce sunt unite cu Sfânta Biserică a Romei... aceeaşi
[ 53 ]

scutinţă bisericească să o aibă... ca şi a celor de lege latinească. Diploma a produs o impresie foarte dureroasă în sunul naţiunilor privilegiate. Cei dintâi care reacţionează sunt chiar catolicii, care dau lui Atanasie instrucţiuni pentru a nu extinde drepturile asupra întregii mase de preoţi şi a rudeniilor lor, ci numai a câte unul din fiecare parohie. Discuţiile încinse, controversele iscate şi, cu deosebire, agitaţia calvinilor l-au obligat pe împărat să intervină cu încă o diplomă, la 12 decembrie 1699, prin care respinge afirmaţiile că românii ar fi constrânşi la unire cu catolicii şi arată că au libertatea de a se uni cu una din cele patru religii recepte sau a rămâne în starea lor de acum. Dar guvernul Transilvaniei nu se astâmpără şi, în speranţa că-i va putea hotărî pe români pentru calvinism, cu tot protestul lui Atanasie, a întreprins o anchetă pentru a obliga pe fiecare locuitor român să se declare personal dacă vrea să rămână în legea veche, sau vrea să treacă la una din cele patru religii. Se cunosc prea puţin rezultatele acestei anchete. Unii s-au declarat că vreau să rămână în legea veche, deci cu ceremoniile pe care unirea cu Roma le lasă neatinse. Mulţi au declarat că ei cred în ceea ce crede Vlădica. În acest timp, în părţile Chioarului, alţi 12 preoţi, şi ale Sătmarului alţi 58, în frunte cu protopopul din Ruseni, au aderat la unire, solicitând jurisdicţia episcopului de Muncaci, Camillis. Făcând vizitaţii canonice, cu deosebire în părţile mai "fierbinţi" ale diecezei, episcopul Atanasie Anghel s-a convins de rezistenţa unor preoţi, cum au fost cei din Ţara Haţegului, care se socoteau uniţi cu calvinii, sau cei din părţile Braşovului şi Făgăraşului, mult timp scoşi de sub jurisdicţia Bălgradului, s-a hotărît să convoace un nou sinod la 4 septembrie 1700, iarăşi cu o largă participare, la care au fost prezenţi protopopii, fiecare cu "juratul" său, cu câte doi preoţi şi câte trei ţărani fruntaşi. După ce vlădica a pus în discuţie problema unirii, s-au declarat toţi de acord, inclusiv boierii din Ţara Făgăraşului. Mai greu s-au lăsat convinşi cei din Hunedoara şi din scaunele săseşti ale Braşovului şi Sibiului. În ziua a 2-a, la 5 septembrie, Sinodul a stabilit că primeşte cele patru puncte şi altceva nimic, apoi, în aceeaşi zi, a redactat MANIFESTUL de unire în care arată că "slobozi de bună voie şi porniţi de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica Romano-catolică şi prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le, câte le primeşte, le mărturiseşte şi le crede dânsa şi mai ales acele patru puncturi, în carele ne vedem până acuma a fi osebiţi..." După ce arată că aşteaptă aceleaşi privilegiuri de care se bucură "cei de ritul latinesc, după Sfintele Canoane şi privilegiurile de fericiţi răposaţii crai ai Ungariei date" , "Manifestul" a fost semnat de episcopul Atanasie şi de 54 protopopi reprezentanţi a 1640 preoţi (după Clain, iar după Nilles 1563). Printre ei şi Ioan din Hunedoara cu cei 50 de preoţi, Sava din Sălişte cu 15 preoţi, Petru din Sibiu cu 33 preoţi, Vasile din Braşov cu 35 preoţi etc., consfinţind astfel unirea cu Roma după tratative purtate sub doi ierarhi, aproape 8 ani. Din cele de mai sus se desprind câteva succinte concluzii: - Unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica Romei, nu a fost rezultatul unei constrângeri, cum susţine o istoriografie interesată, ci urmarea unor tratative purtate între reprezentanţii celor două Biserici începute în 1693 sub Episcopul Teofil şi terminate în 1700 sub Atanasie Anghel. - Străbunii au fost conştienţi că revin la Biserica Romei de care au fost despărţiţi: "Cu o inimă am aşezat ca să ne întoarcem la sânul Sfintei Maicii Biserici Romano-catoliceşti şi iară să ne unim cu ea, toate acelea primindu-le şi crezându-le, care ea le primeşte, le mărturiseşte şi le crede". - Unirea este deci rezultatul persuasiunii, al convingerii câştigate în urma discuţiilor şi tratativelor de aproape 8 ani. O influenţă la adoptarea hotărîrii a avut şi propaganda agresivă a calvinismului care prin unirea cu reformaţii ameninţa Biserica românilor cu dispariţia. - Împăratul, deşi catolic, a căutat întotdeauna să păstreze un echilibru între confesiuni şi n-a intervenit în desfăşurarea evenimentelor pregătitoare unirii, dovedindu-se mai mult un arbitru care a favorizat, în egală măsură, cele patru religii recepte din Transilvania. - Ultimul argument de care se folosesc, de regulă, duşmanii unirii este contestarea şi pretinsa falsificare a documentelor, cum s-a întâmplat şi la Sinodul din Florenţa din 1439; când apusenii încercau cu texte din Sfinţii Părinţi să dovedească dogmele contestate, bizantinii pentru a justifica respingerea, susţineau că textele respective sunt falsificate sau interpolate de latini. Disputa de contestare a autenticităţii documentelor unirii religioase a românilor din Transilvania cu Roma a iniţiato Nicolae Densuşianu, care a contestat identitatea textului românesc cu cel latin al "Manifestului" de
[ 54 ]

unire al sinodului din 7 octombrie 1698, susţinând că textul românesc ar consemna numai o uniune sau "alianţă" religioasă pentru a obţine "privilegiomuri cu care trăiesc mădularele şi popii acestei Biserici sfinte" şi nu o unire dogmatică, aşa cum reiese din textul latin al sinodului care ar fi fost falsificat de iezuiţi. Istoricul Augustin Bunea încă la 1893, a publicat în "Cestiuni din dreptul şi istoria Bisericii Române Unite", partea a II-a, studiul Autenticitatea şi genuinitatea manifestului de unire cu Biserica Romei din 7 octombrie 1698, dovedind identitatea manifestului redactat în cele două limbi, deosebirile de nuanţare, proprii fiecărei limbi, sunt nesemnificative, fondul fiind în ambele variante identic. N. Densuşianu, contestând unirea în baza variantei româneşti a "Manifestului", confundă, voit, când interpretează cuvântul "unire" identic cu "alianţă". Or, alianţa are întotdeauna caracter limitat şi se încheie între două sau mai multe state, care îşi păstrează frontierele care le despart şi tot specificul etnic naţional, colaborarea lor fiind numai în anumite situaţii sau acţiuni bine determinate, pe când unirea, chiar între două ţări - cazul Principatelor Române la 1859 - elimină tot ce le-a despărţit până atunci, formând un stat unitar, o singură ţară fără frontiere între ele, o singură constituţie, un singur drapel, un singur imn, o singură conducere, cetăţenii ambelor ţări devenind după unire fii egali ai aceleiaşi patrii. Aşa interpretează istoria cuvântul "unire". Manifestul de unire din 1698 susţine clar: "din bunăvoia noastră ne unim cu Biserica Romei cea Catolicească şi ne mărturisim a fi mădulările acestei Biserici Sfinte, catolicească a Romei din această carte de unire"... Mădulările nu formează "alianţă" cu corpul ci sunt părţile lui constitutive ale aceluiaşi organism: "Precum corpul este unul, deşi are mai multe mădulări... toate mădulările corpului formează un singur corp" (I Corinteni XII, 12). Aşa şi "mădulările" Bisericii catolice de rit latin, bizantin, armean, copt etc., toate formează un singur Corp al Bisericii una, sfântă catolică şi apostolică, unitate caracterizată prin mărturisirea aceleiaşi credinţe, împărtăşirea cu aceleaşi Sfinte Taine şi supunerea aceleiaşi conduceri, urmaşului Sfântului Apostol Petru, pontificelui roman. Expresia "din bună voia noastră" nu este una formală şi reală, lipsind orice act de presiune, fiindcă românii au putut alege să se unească cu oricare din cele patru religii recepte din Transilvania sau cu nici una şi să rămână în continuare în credinţa lor, conform diplomei imperiale din 14 aprilie 1698. Nici un istoric român sau străin şi nici un filolog nu a reluat disputa iniţiată de N. Densuşianu decât istoriografii Ortodoxiei confesionaliste româneşti. Dintre aceştia ne rezumăm la profesorul sibian Mircea Păcurariu, exponentul cel mai autentic al curentului antiunionist şi reprezentantul lui, caracteristic tocmai pentru susţinerea cu rea-credinţă a falsurilor. Pentru profesorul sibian "Manifestul" unirii este redactat în "termeni vagi". Reproducând parţial din manifest, pentru a fi credibil omite ceea ce nu-i convine, deşi este esenţial interpretării textului, anume din pericopa "şi pe cinstitul Vlădica nostru Atanasie, nimeni până la moartea Sfinţiei Sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul Sfinţiei Sale, ci tocmai de i s-ar tâmpla moarte, să stea în voia soborului pe cine a-l alege să fie Vlădică, pe care Sfinţia Sa Papa şi Înălţatul Împărat să-l întărească şi Patriarhul de sub biruinţa Înălţiei Sale să-l hirotonească"... În broşura sa de propagandă antiunionistă, Uniaţia, pagini din istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, (Edit. "Vox", 1991, Satu Mare), pag.17, omite din text competenţa Papei, stabilită de sinod, de a-l confirma, "întări" pe vlădica nou ales şi lansează "probabilitatea" că părinţii sinodali au vizat ca arhiereu hirotonisitor pe Patriarhul ortodox sârb din Carlovitz. Dar pentru aşa ceva nu era nevoie nici de unire şi nici să-l "întărească" Papa. În mod cert este vorba de un ierarh catolic din Imperiul habsburgic. Căci dacă ar fi fost vorba numai de o alianţă religioasă rămâneau cu hirotonirile de episcopi în continuare în Ţara Românească, aşa cum a fost până la 1698 şi nu schimbau pe Mitropolitul Ungro-Vlahiei cu Patriarhul sârb din Carlovitz. De altfel, trecerea timpului a confirmat că episcopii uniţi, după Atanasie Anghel, au fost hirotoniţi de ierarhi greco-catolici ruteni, "de sub biruinţa Înălţiei Sale", de la Muncaci, până la Ioan Bob cu care începe şirul hirotonirilor oficiate de episcopi români uniţi greco-catolici. - Nu se poate compara adevărata revenire făcută de părinţii noştri prin unirea de la 1700 cu parodia numită "revenire" din 1948, care a fost un complex de crime, în fraternă complicitate, un guvern comunist şi ateu şi o ierarhie ortodoxă, la fel de vinovată.

[ 55 ]

CAPITOLUL X GREUTĂŢILE ÎNCEPUTULUI. REACŢIILE ÎMPOTRIVA UNIRII Fiecare din părţi a căutat să-şi asigure roadele uinirii. Catolicii au pretins garanţii pentru păstrarea integrală a credinţei, iar preoţimea română, în frunte cu episcopul Atanasie, dorea să fie din nou confirmate drepturile, libertăţile şi privilegiile promise şi cuprinse în diplomele şi hotărîrile imperiale de până acum. Cardinalul Kolonich, deşi a fost sfătuit de sfetnicii săi că unirea nu poate fi întărită cu preoţi de rit latin, faţă de care românii, infestaţi după schismă de atâta ură antilatină, vedeau rău un paznic iezuit pe lângă episcopul lor, totuşi a cerut să i se impună lui Atanasie un astfel de teolog, pentru a avea garanţia păstrării curate a credinţei. Aceste garanţii, atât pentru unii cât şi pentru ceilalţi, au fost cuprinse într-o diplomă a împăratului Leopold I, numită a II-a leopoldină din 19 martie 1701 şi în Jurământul şi reversalul semnat de Atanasie la 7 aprilie 1701. Diploma stabileşte drepturile şi îndatoririle episcopului, clerului şi Bisericii româneşti. Preoţii vor fi scutiţi de orice fel de sarcini publice, de dări, de vămi la treceri peste râuri, de dijme, ca şi nobilii ţării, iar mirenii devin şi ei fii ai patriei în loc de toleraţi până atunci, cu dreptul de a ocupa şi ei orice beneficiu public. Diploma sublinia mânia împăratului împotriva acelor ce nu vor respecta drepturile preoţimii unite şi-i vor pune, în continuare, la muncă, exploatându-i ca pe iobagi. După asigurarea, în trei articole, a privilegiilor, urmează articolele care stabilesc condiţiuni, printre altele: - să se ia din mâinile clerului catehismul calvinesc; - vlădica va primi pe lângă dânsul un teolog, causarum auditor generalis, care va supraveghea respectarea disciplinei, canoanelor şi poruncilor Bisericii; - va depinde de arhiepiscopia din Strigoniu, aceasta fiind autoritatea bisericească imediat superioară; - nu va ţine legături şi nu va coresponda în numele Bisericii cu nici un necatolic, mitropolit, patriarh, principe al Ţării Româneşti, iar dacă va avea de scris probleme personale, va arăta scrisoarea teologului înainte de a o trimete; - nu va spori inutil numărul preoţilor pentru a nu păgubi pe stăpânii de pământ; - nu va hirotoni preoţi bigami; - cărţile ce se vor tipări vor fi supuse cenzurii teologului; - înainte de a pretinde privilegii preoţii trebuie să facă mărturisirea credinţei înaintea teologului şi a episcopului; - în caz de vacanţă a scaunului episcopal, Biserica unită va propune trei candidaţi dintre care împăratul îl va numi pe unul. Rolul acestei diplome a fost foarte important pentru Biserica Română Unită, deşi a fost diminuat, dintr-un punct de vedere, prin impunerea teologului romano-catolic şi, mai ales, prin hirotonirea - sub conditione - la Viena, a doua oară, a lui Atanasie, la insistenţa teologilor vienezi, fără aprobarea Sfântului Scaun şi obligaţia impusă de cardinalul Kolonich să depună Jurământul şi să semneze reversalul. Istoricii bisericeşti convin, pe bună dreptate, că acestea au fost acte de umilinţă la care a trebuit să coboare episcopul şi care trebuiau evitate. Deşi obligaţia de a ţine lângă sine teologul latin, cu misiunea de a supraveghea toată activitatea episcopului, pare a fi actul cel mai umilitor, nu trebuie să uităm deficienţele care s-au strecurat în Biserica românească, rămasă cu un cler nepregătit, în atâtea veacuri de stăpânire străină. Se desfăceau foarte uşor căsătoriile, se hirotoneau preoţi bigami, se organizau petreceri zgomotoase în reşedinţele eparhiale, se înlocuiau şi se mutau preoţii dintr-o parohie într-alta, după bunul plac şi interesul protopopilor sau episcopului. Toate acestea trebuiau eliminate din Biserică. Garanţia neproliferării lor a constat în numirea teologului iezuit, fără de care nu se putea rezolva nici un act de administrare episcopală. Toată lumea ştia de acum că şeful real al Bisericii româneşti este teologul, care o va ţine cu mult mai bine în mână decât superintendentul calvin pe baza condiţiunilor impuse de principii Transilvaniei la numirea episcopilor. Legea românească se păstra însă, neatinsă, cu toate că sinodul devenise un element de simplă decoraţie. Situaţia acesta va dura puţin, fiindcă urmaşii lui Atanasie vor avea ceea ca i-a lipsit lui, pregătirea teologică, în baza
[ 56 ]

căreia devin ei stăpânii eparhiei, nu teologul iezuit. Începând cu Ioan Giurgiu Patachi, episcopii români uniţi şi, mai târziu, mitropoliţii şi episcopii diecezani vor proveni din elementele clerului cu cea mai solidă pregătire teologică. În mai 1701 Atanasie a venit acasă însoţit de teolog, călugărul iezuit Carol Neurauter. A fost instalat în 20 iunie, cu un fast şi o pompă nemaiîntâlnite până atunci, la care a participat şi oficialitatea reprezentată prin vistiernicul Ardeaului, Ştefan Apor. Însă unirea, care s-a crezut formal încheiată cu actele de la Viena şi instalarea fastuoasă de la Alba Iulia, a avut, atât în ţară cât şi în străinătate, duşmani foarte puternici. În Transilvania, cei dintâi şi cei mai puternici au fost cele trei Biserici protestante şi, în primul rând, calvinii şi unitarienii, care deţineau cele mai importante slujbe în stat şi erau proprietarii celor mai multe sate româneşti. Pentru ei, unirea românilor cu catolicii, a însemnat pierderea multor mii de braţe de muncă iobăgească, braţele preoţilor şi familiilor lor - soţie şi copii pierderea dijmelor precum şi a contribuţiilor către stat, la care preoţii erau obligaţi până atunci. Nici proprietarii catolici n-au văzut bine unirea, fiindcă şi ei pierdeau aceleaşi contribuţii, în calitate de stăpâni ai satelor româneşti. Prin drepturile date mirenilor de a nu mai fi socotiţi ca toleraţi, devenind cetăţeni îndreptăţiţi a ocupa funcţiuni de stat, era ameninţat cu prăbuşirea însuşi sistemul constituţional al ţării. De aceea, când Inochentie Micu Clain a pus problema în dietă, a provocat izbucnirea revoltei nobiliare, gata-gata să-l arunce pe fereastră. O duşmănie neîmpăcată manifestau ierarhii din Principate, cu deosebire cei din Ţara Românească, de mitropolia căreia a depins, până la Unire, Biserica din Transilvania. Acolo petrecea, de multă vreme, patriarhul Dositei al Ierusalimului, autorul Instrucţiei dată lui Atanasie cu ocazia hirotonirii de la Bucureşti, din ianuarie 1698. În comitatul Maramureşului, bucurându-se de sprijinul calvinilor, păstorea în 1690 episcopul Iosif Stoica, numit încă de ultimul principe calvin, Mihai Apafi. Aici îşi găseau refugiul mulţi dintre cei ce, din diferite principii nu primeau Unirea. Protestanţii împiedicau preoţimea de pe pământurile lor să adere la unire, printr-o persecuţie uneori chiar sângeroasă, eludând obligaţiile stabilite prin Diploma a II-a leopoldină, neacordând scutirile prescrise cuvenite uniţilor. Încă din octombrie 1700 episcopul Atanasie se plângea că preoţii trecuţi la unire sunt alungaţi din parohii, bătuţi, întemniţaţi, li se luau vitele, li se dărâmau bisericile.139) Multă tulburare a produs Ion Ţârca din Gâmbuţ care, râvnind vlădicia, a trecut în Ţara Românească unde a cerut hirotonirea de episcop. Revenit în Ardeal, a refuzat să se prezinte la chemarea lui Atanasie. Prins şi întemniţat, a evadat cu ajutorul calvinilor. Cert este că acest Ţârca s-a unit cu calvinii, s-a ridicat împotriva unirii şi a slujit un timp, mai înainte, ca pastor într-o parohie românocalvină, de unde şi-a pierdut urma. În 1706 sau la începutul anului 1707, în timpul răscoalei lui Rákoczi a revenit în Ardeal şi s-a aşezat la Alba Iulia, unde a ocupat scaunul episcopesc, părăsit de Atanasie care s-a retras la Sibiu unde era şi guvernul ţării. Din cauza teroarei desfăşurate de Ţârca cu ajutorul curuţilor răsculaţi, întreaga operă a unirii a fost ameninţată cu prăbuşirea, dar în curând trupele răsculate au fost învinse şi alungate şi cu ele a plecat şi Ţârca. La un sinod convocat de Atanasie în toamna anului 1707, la care au participat 33 de protopopi, reînnoindu-şi adeziunea de la 1700, au semnat cu toţii o nouă declaraţie de unire, l-au declarat pe Ţârca nedemn de episcopie şi şiau mărturisit supunerea faţă de episcopul Atanasie. În timpul răscoalei au încetat din viaţă împăratul Leopold I (1705) şi cardinalul Kolonich (1707). Răscoala a luat sfârşit abia în 1711, an în care, în împrejurări încă nelămurite, probabil sub influenţa ruşilor ajunşi în Moldova cu Petru cel Mare, s-a produs în Biserica Unită o încercare de revenire la Ortodoxie, la care, sub presiune, ar fi aderat însuşi episcopul Atanasie, revenind însă grabnic asupra ei. Aceste tulburări de tot felul au îngreunat foarte mult viaţa Bisericii unite. În Maramureş, episopul Iosif Stoica deşi ducea o viaţă destrăbălată şi a fost anchetat şi închis pentru fărădelegile sale, datorită intervenţiilor calvinilor, care aveau un mare interes ca Stoica să fie episcop, a fost eliberat. Aici s-a refugiat şi Ţârca. După atâtea aventuri, rămas neastâmpărat şi nestăpânit, şi-a continuat activitatea de destrămare, hirotonind bigami, jefuind mănăstirea Uglea, oprind sate de la slujbe (cu interdict) şi revenind asupra opreliştei numai pentru bani, supus unei aspre investigaţii în 1709 a dispărut pierzându-i-se urma pentru totdeauna. În 1711 a murit şi Iosif Stoica. Urmaşul său, Ştefan Serafim Petrovan, un om nedecis, a cochetat şi el cu catolicii, însă calvinii l-au împiedicat în acţiunile sale. În Bihor, datorită puternicei influenţe a reformaţilor, 16 sate româneşti au trecut de la unire la calvini "pilda lor pare a fi urmată şi de românii din judeţul vecin al Sătmarului".140) Tot în Bihor întreţine o
[ 57 ]

propagandă neîntreruptă episcopul sârb al Aradului. La 19 august 1713 vlădica Atanasie a încetat din viată. EPISCOPUL IOAN GIURGIU PATACHI (1723-1727). După moartea lui Atanasie a urmat o vacanţă de zece ani a scaunului episcopal, la care conducerea a avut-o teologul iezuit. Tulburările au continuat. Protopopii adunaţi la începutul lui noiembrie 1713, au oferit scaunul vlădicesc iezuitului Szunyog, fostul teolog al episcopului decedat, dar acesta, invocând statutele ordinului iezuit care opresc pe membrii săi să ocupe demnităţi în afara tagmei călugăreşti, a refuzat. După aceea l-au ales în unanimitate pe cehul Venceslav Franz, fost secretar al lui Atanasie. Dar împăratul a refuzat pe motivul că era laic şi sinodul trebuia să propună conform Diplomei a II-a Leopoldine, trei candidaţi dintre care împăratul trebuia să numească pe unul. Curtea din Vieana a dorit şi a cerut ca între candidaţi să fie şi Ioan Giurgiu Patachi, preot misionar român de rit latin în Făgăraş. După multe tratative cu protopopii, s-a ajuns la un consens în baza căruia la 23 decembrie 1715, împăratul Carol VI îl numi episcop pe Ioan Giurgu Patachi, născut în anul 1682 din părinţi români, în satul Strâmbu, comitatul Solnocului, în ungureşte Horgos Patak, de unde şi numele lui. Rămas orfan de ambii părinţi, a fost crescut de iezuiţi. A studiat la Cluj, Sabaria (Szambathely), Viena şi Roma. Din 1712 era preot misionar în Ţara Făgăraşului. Începându-se zidirile noii cetăţi a Albei Iulii, căzând în perimetrul lucrărilor printre altele au fost demolate şi "Mitropolia Bălgradului cu Biserica cea de Mihai Vodă cel Viteaz pe la 1600 făcută".141) Terenul primit în cartierul Maieri al oraşului şi suma de 1300 florini necompensând paguba făcută, odată cu diploma din 23 decembrie 1715 prin care îl numise pe episcopul I.G.Patachi, împăratul a înzestrat episcopia cu moşiile, domeniile fiscale, de la Sâmbăta de Jos, districtul Făgăraşului şi de la Gherla. Reînfiinţând iarăşi la Alba Episcopia romano-catolică, scoasă de reformaţi la 1566 şi ţinând cont de hotărîrea conciliului Lateran din 1215, că în aceeaşi localitate nu pot rezida doi episcopi catolici, Episcopia română unită a fost mutată la Făgăraş, aproape de domeniul de la Sâmbăta de Jos. Abia la 1721 a fost aprobată numirea lui I. Giurgiu Patachi de Sfântul Scaun prin bula papală Rationi Congruit. Înainte de hirotonirea ca arhiereu, a trecut de la ritul latin la cel oriental, devenind călugăr bazilian în Agram, unde a fost sfinţit episcop. La 17 august 1723 a fost instalat festiv în catedrala "Sfântul Nicolae" din Făgăraş. După abia patru ani de episcopat, la 29 octombrie 1727, I.G.Patachi a încetat din viaţă în vârstă de abia 45 de ani. Se cuvine să ne oprim în mod deosebit asupra importanţei bulei papale "Rationi Congruit", prin care, pe de o parte se canonizează Episcopia Română Unită de Făgăraş, iar pe de altă parte este actul de naştere al şcolilor din Blaj. În vremea când în Moldova la 6 octombrie 1711 şi în Ţara Românească la 5 ianuarie 1716 se instalase regimul fanariot, prin care ortodoxia filo-turcă şi antiromană îşi desfăşoară nestingherită activitatea sub protecţia otomană, în Transilvania, Biserica românească, intrată cum a putut în comuniune cu Biserica Romei a dat naştere unei instituţii româneşti, de cea mai mare importanţă pentru întregul neam, Episcopia Română Unită a Făgăraşului, în cadrul căreia, după stabilirea reşedinţei la Blaj, va lua fiinţă Mănăstirea cu seminarul "Sfintei Treimi", "Mama şi învăţătoarea întregului neam românesc", aşa cum a numit-o Petru Maior, instituţie care, pe lângă seminarul "Bunei Vestiri" a întemeiat şi "Fântânile Darului", sau şcolile blăjene, izvor de apă vie pentru toţi românii, atât de o parte cât şi de cealaltă a Carpaţilor. Baza lor juridică a fost Bula papală, promulgată la 18 mai 1721 de către Papa Inocenţiu al XIII-lea (1721-1724), cunoscută - după cuvintele de început "Rationi Congruit". Aşa începe: " Rationi Congruit et convenit honestari"... "Se cuvine şi se potriveşte raţiunii, judecăţii sănătoase să onoreze"... iniţiativa antecesorului său, Clemente al XIlea (1700-1721), decedat cu două luni înainte (la 19 martie 1721). Câteva antecedente lămuritoare: Iniţiatorul acestei bule, promulgată de Papa Inocenţiu al XIII-lea, a fost antecesorul său în scaunul Sfântului Apostol Petru, Papa Clemente al XI-lea care anterior alegerii, s-a numit Giovanni Francesco Albani şi se pare că era de origine aromân. În orice caz este sigur că a fost în bune relaţii cu domnitorul Constantin Brâncoveanu şi cu boierii Cantacuzini din Ţara Românească, îndeosebi prin Răducanu (Radu sau Rodolfo), fiul lui Constantin Stolnicul Cantacuzino, cunoscutul protector al

[ 58 ]

catolicilor, el însuşi greco-unit (ortodox unit). Răducanu, studiind la Padova, a fost omul de legătură între Brâncoveanu şi Papă, încă înainte de urcarea acestuia în Scaunul Pontifical. Radu Dudescu, Mihail Cantacuzino, fratele Stolnicului şi soţia lui Păuna, cu fiii Radu şi Constantin, părăsind Ţara Românească după martiriul lui Brâncoveanu şi al fiilor săi la Constantinopol, ajung pe furiş, prin Messina, Napoli, Bologna, Ferrara şi Veneţia la Viena, pentru a cere protecţie împărătească. Păuna merge la Papa Clemente XI personal, pentru protecţia fiului ei Radu. Legăturile Cantacuzinilor cu papalitatea vor continua şi după aceea. Aşa se explică fixarea episcopului Ioan Giurgiu Patachi şi a reşedinţei episcopiei Române unite la Făgăraş, fiindcă Ţara Făgăraşului era o feudă a Ţării Româneşti. Alt motiv al mutării episcopiei româneşti, de la Alba Iulia la Făgăraş, a fost pretenţia episcopului romano-catolic Martonffi, instalat cu mare fast creat de protopopii români greco-catolici, la 17 februarie 1716, după restaurarea episcopiei catolice a Transilvaniei, din care a fost alungat episcopul pe la jumătatea secolului al XVI-lea de către calvini, potrivit hotărîrii Conciliului Lateran II din 1215, în virtutea căreia nu pot avea reşedinţă două episcopii catolice în aceeaşi localitate, a cerut ca el să fie unicul episcop cu jurisdicţie peste toţi catolicii din Transilvania, de ambele rituri, iar Ioan Giurgiu Patachi să fie vicatrul său. Or, acum erau cu totul schimbate lucrurile faţă de 1215, când papii cereau într-una protecţia românilor catolici de rit bizantin, prin numirea unui episcop vicar pentru ei, ceea ce episcopii maghiari n-au făcut. Acum Biserica Română Unită îşi avea deja cristalizată fiinţa încă de la unirea din 1700. Diplomaţia papală ajunse astfel într-o gravă încurcătură. Numai dragostea Papei Clemente XI faţă de români pe care-i cunoştea prin Cantacuzini, inscusinţa şi vizuinea lui superioară, a salvat cauza printr-o acţiune diplomatică. Papa ar fi dorit pentru români o arhiepiscopie autonomă, dar opoziţia maghiaro-vieneză era foarte greu de învins. Cel ce nu putea canoniza Diploma a II-a Leopoldină, nu putea aproba nici cererea lui Martonffi, dar nu putea anula nici diploma cu condiţiile ei umilitoare, cu dependenţa românilor de Esztergom. În situaţia aceasta a găsit totuşi, o ieşire fericită. Prin bula "Rationi Congruit", pregătită de el şi publicată de urmaşul său, Inocenţie al XIII-lea trece peste prevederile Conciliului Lateran, şi nu-i supune pe românii greco-catolici episcopului romano-catolic de Alba Iulia, creând pentru ei Episcopia greco-catolică de Făgăraş. Atât alegerea persoanei episcopului cât şi a reşedinţei episcopale, Papa le-a făcut la sugestia Cantacuzinilor (Nilles, Symbolae, P.408/409). Acum este momentul să aratăm cum bula papală este certificatul de naştere al şcolilor din Blaj: "predecesorul nostru - spune Papa Inocenţiu în bulă - acelaşi Clemente al XI-lea, a voit ca atunci şi cât mai curând să se cumpere reşedinţă episcopală, pentru care se află destinată suma de 4.000 de florini. De asemenea, după rânduielile ritului grec, în aceeaşi Biserică a Făgăraşului trebuie să fie aşezaţi călugări şi preoţi, de cumva nu sunt de rit bizantin, aşa cum s-a menţionat, care să ţină locul canonicilor şi capitulului. Ba şi mai mult, la numita Biserică a Făgăraşului să fie promovaţi şi aduşi numai episcopi care ţin ritul răsăritean şi care să aibă şi să poată exercita jurisdicţie asupra acestora". Separarea de episcopia de Alba Iulia şi dreptul de a avea mănăstire şi călugări după regula Sfântului Vasile cel Mare, îmbrăţişată de Episcopul Ioan Giurgiu Patachi, n-a putut fi dusă la bun sfârşit din cauza morţii atât de timpurii a acestuia, dar urmaşul său în episcopat Inochentie Micu Clain, pe temeiul bulei "Rationi Congruit" va stărui la Roma şi la Viena pentru obţinerea fondurilor necesare pentru mănăstire. În această mănăstire se vor aşeza călugării Atanasie Rednic, Grigore Maior, Gherontie Cotorea ş.a., primii dascăli ai şcolilor româneşti din Blaj. Pastoraţia Episcopului Ioan Giurgiu Patachi a fost extrem de grea. A urmat după 10 ani încheiaţi de vacanţă episcopală, timp în care episcopia a fost condusă de teologul iezuit, n-a avut cine să sfinţească mirul, antimise, biserici şi mai ales să hirotonească preoţi. Candidaţii la preoţie treceau munţii în principate ori în Maramureş unde erau hirotoniţi. I-a fost foarte greu episcopului să lucreze cu cei peste 400 de preoţi hirotoniţi în afară. Aceştia erau răspândiţi în toate părţile eparhiei şi nu ţineau nici o legătură cu vlădica. Sinodul convocat la 27 februarie 1725, cere protopopilor să stabilească exact numărul preoţilor şi să-i socotească scoşi din tagma preoţească dacă nu vor veni să ia binecuvântarea episcopului. În acelaşi timp, s-au strecurat în ţară o mulţime de călugări străini, care atrăgeau credincioşii satelor, cărora li se adresau pentru diferite slujbe, deşi nu se ştia despre ei dacă
[ 59 ]

au sau nu darul preoţiei, cu toate că îndemnau pe credincioşi să-şi părăsească propriii lor preoţi. Sinodul din februarie 1725 a luat măsuri şi asupra acestora şi a credincioşilor care-i oploşesc. După moartea Episcopului Patachi, conducerea eparhiei a trecut în mâinile celor doi vicari episcopali: protopopii din Daia şi Juc şi a teologului iezuit Regai, sub supravegherea lui Adam Fitter, rectorul colegiului iezuit din Cluj. Din actele sinodului ţinut la 15 noiembrie 1728, convocat de Adam Fitter la Cluj, aflăm că tulburările au reînceput. Popa Mailat din Şona s-a ridicat ca un mare prigonitor al uniţilor, fiind nevoie de intervenţia forţei publice pentru a-l prinde şi pedepsi. Mai aflăm că preoţii schismatici au luat de la uniţi bisericile cu forţa, săvârşind şi alte acte violente, pentru care au fost puşi sub anchetă, incitând împotriva preoţilor uniţi, iar călugării străini (sârbi) cutreierau satele sub pretextul strângerii de milă, în realitate fiind răspânditori ai schismei. Pentru a ne putea da seama de amploarea rezistenţei împotriva unirii, lămurirea ne-o dă analiza conscripţiei făcută de Inochentie Micu Clain în 1733, la puţin timp, deci, după instalarea lui în scaunul episcopesc: - preoţi români se găseau în. ...... 1432 sate - preoţi numai uniţi în ................. 1065 sate - preoţi numai neuniţi în .............. 176 sate - preoţi uniţi şi neuniţi în ............ 191 sate - fără preoţi români .................... 645 sate - total preoţi uniţi în ................... 2255 sate - total preoţi neuniţi în................... 486 sate EPISCOPUL INOCHENTIE MICU CLAIN (1732-1751). La data de 4 iunie 1728, pentru ocuparea scaunului rămas vacant prin moartea Episcopului Ioan Giurgiu Patachi, au fost propuşi trei candidaţi: în locul 1 Iosif Hodermarszki, vicar rutean greco-catolic la Muncaci, care vânase mult timp scaunul episcopal de acolo; în locul al 2-lea Ioan Micu, teolog în anul al III-lea la Tirnavia, iar în locul al 3-lea preotul Ladislau Hatos din Făgăraş. Prin diploma din 25 februarie 1729 împăratul Carol VI l-a numit pe Ion Micu nu numai episcop ci şi consilier imperial. Noul episcop s-a născut în Sad, scaunul săsesc al Sibiului în anul 1692. După cinci clase secundare absolvite la colegiul Iezuit din Cluj a trecut la seminarul din Tirnavia (Nagy Szombat) ca bursier al fundaţiei întemeiată de cardinalul Kolonich pentru educaţia teologilor uniţi. "Sigur, Adam Fitter nu bănuia când a propus sinodului alegerea tomnaticului elev al ordinului său, apriga luptă îndârjită pe care acesta va purta-o peste câţiva ani împotriva teologilor iezuiţi (de pe lângă episcopia unită), precum nu bănuia nici împăratul când a iscălit diploma de numire, marea furtună răscolitoare pe care va dezlănţui-o în viaţa naţiei româneşti din principatul Transilvaniei".142) După ce a fost ales şi numit episcop, Micu a mai rămas în seminar până în iulie 1729 când a intrat în mănăstirea greco-catolică ruteană din Muncaci. La 5 septembrie primi titlul de baron, devenind şi purtătorul numelui Clain (Klein - Micu în germană). În 23 septembrie a fost hirotonit preot, iar în 25 septembrie se călugări luând numele de Inochentie. În 11 septembrie 1730 a fost preconizat, iar în 25 octombrie/5 noiembrie a fost consacrat episcop. După hirotonire a plecat la Viena, unde a insistat pentru asigurarea drepturilor acordate - legal - poporului român prin diplomele leopoldine. Revenit în Transilvania a fost înscăunat cu mare pompă la Făgăraş la 28 septembrie 1732. În urma stăruinţelor sale, prin decretul din 11 decembrie 1732, împăratul Carol VI "i-a dat loc şi scaun potrivit cu caracterul lui şi vot între staturile şi ordinele ţării atât în dietele Transilvaniei cât şi în congresele publice" (subl. n.).143) Drept urmare între anii 1733-1744, sub domniile împăraţilor Carol VI şi Maria Terezia, a dus în dietă o luptă inegală cu staturile celor trei naţiuni pentru drepturile clerului şi poporului său. În anii 1734-1735 petrecu mai mult timp la Viena, unde obţinu de la împărat schimbarea domeniilor de la Sâmbăta de Jos şi de la Gherla cu cel de la Blaj, al cărui venit evaluat la 6.000 florini aur, a fost destinat jumătate episcopiei, şi jumătate mănăstirii din Blaj cu şcolile şi seminarul de băieţi. În 1737 a mutat reşedinţa episcopiei de la Făgăraş la Blaj, care însă va purta în continuare numele de Alba Iulia şi Făgăraş. Aşezat la Blaj, prin colectă de la cler, episcopul a creat fondul necesar reparării castelului din Blaj, edificării bisericii catedrale, a mănăstirii şi şcolilor. În 1741 a pus piatra fundamentală a mănăstirii (terminată în 1747) în care se vor aşeza primii călugări bazilieni trecuţi prin şcoli înalte, Grigore Maior, Silvestru Caliani şi Gerontie Cotorea, oameni luminaţi cu care a
[ 60 ]

început seria bărbaţilor atât de distinşi ai Bisericii Române Unite. Prin rescriptul din 3 septembrie 1743, a obţinut de la împărăteasa Maria Tereza sesiuni canonice (eclejii) pentru preoţi, locuri de casă şi biserică, dreptul fiilor de iobagi de a cerceta şcoli, accesul nobililor români la funcţiuni publice, iar iobagii să nu mai fie maltrataţi. O problemă deosebită de care s-a ocupat episcopul Inochentie a fost cea a teologului iezuit a cărui asistenţă continuă i-a impus-o diploma de numire ca episcop. Lupta împotriva acestei umilitoare instituţii a început-o încă de atunci şi o va continua prin excluderea teologului cu locuinţa din castelul reşedinţei şi de la masa episcopului, pe motivul că, fiind de alt rit, pretinde mâncăruri cu carne în zile de post răsăritean, smintind pe cei ce văd o asemenea comportare şi sfârşi prin excomunicarea teologului Balogh, cel care a trimis informări curţii imperiale din Viena pentru deschiderea anchetei în 1744 împotriva episcopului. Stăruinţele lui Clain pentru drepturile Bisericii şi naţiunii şi readucerea românilor din Transilvania într-o singură Biserică, cu excepţia câtorva din părţile Braşovului, Ţării Bârsei şi districtul Făgăraşului, i-au creat duşmani puternici care, profitând şi de tulburările călugărului sârb Visarion Sarai, l-au reclamat la Curtea imperială, acuzându-l că toate îndepărtările de la Unirea la care împărăteasa Maria Terezia ţinea atât de mult se datorează episcopului. Vlădica a crezut că marea lovitură pentru Biserica Unită va veni de la preoţimea înşelată în nădejdea ce şi-a pus în promisiunile împărăteşti. De aceea a luptat cu toate forţele sale, intervenind atât la Viena cât şi în dietă pentru dobândirea drepturilor promise la începutul unirii. Dar episcopul s-a înşelat. Furtuna s-a produs în sate între credincioşi şi a atras în vârtejul ei o parte a preoţimii datorită unui călugăr sârb, un bosneac care nu ştia o boabă românească, dar era înzestrat cu toate însuşirile cu care marii şarlatani de pretutindeni izbutesc să târască după ei mulţimile naive şi credule. Numele lui era Visarion Sarai.144) Avea faimă de sfânt. "Fusese la Ierusalim şi la Muntele Athos, ceea ce îi sporea prestigiul, iar paşaportul dat de patriarhul din Karlowitz (Arsenie Ioanovici l-a trimis în Transilvania, n.n.) spunea că merge iarăşi la locurile sfinte. Dispreţuia carnea şi băuturile şi dormea pe pământul gol cu o cărămidă sub cap şi spunea că în fiecare noapte i se arată Sfânta Fecioară, care îi călăuzeşte paşii, faptele şi vorbele. De pălărie îi atârnau panglici cu chipurile Mântuitorului şi a Maicii Sfinte. Aşa l-a descris Petru Maior, pe timpul căruia mai pomeneau încă de Visarion".145) Acţiunea lui a durat între 11 martie şi 20 aprilie 1744, timp în care Inochentie era cuprins în marea bătălie cu duşmanii renaşterii noastre naţionale. Călugărul a venit în Transilvania pe la Lipova unde sfinţise o cruce şi binecuvântase un izvor, pe care mult timp oamenii l-au cercetat crezându-l tămăduitor de boale. Primul sat în care s-a oprit a fost Dobra. Era însoţit de un mare alai, unii călări, alţii pedeştri. Deşi n-a fost aşteptat cum a cerut, de către protopop în fruntea mulţimilor şi cu lumânări aprinse, totuşi lumea s-a apropiat de el. Spunea că predicile le rosteşte la îndemnul Maicii Sfinte şi erau scurte, cu un "cuprins menit a prăbuşi în praf pe cei ce le ascultau". Fiind zi de duminică a fost invitat să intre în biserică, dar "sfântul" a refuzat, spunând că i s-a arătat Maica Sfântă şi i-a "interzis să calce pragul bisericii în care a slujit popă unit". A propovăduit în satele dintre Dobra şi Sălişte. Poporul îl asculta fascinat, urmându-l din sat în sat, aruncându-se la pământ înaintea lui. Pretutindeni, în calitate de "trimis al lui Dumnezeu" şi după "sfaturile Maicii Sfinte", spunea că popii uniţi "au vândut legea", că botezul lor nu-i botez, cununiile lor nu-s cununii şi că ascultarea de ei duce direct şi sigur în muncile eterne ale Iadului cu focul nestins şi viermele care nu doarme. Cuprinşi de spaima osândei de veci, în ignoranţa lor, credincioşii, la îndemnul "sfântului" au alungat pe preoţii uniţi şi au refuzat să mai participe la slujbele lor. Morţii erau îngropaţi fără prohod şi pe copiii nou născuţi îi botezau... babele, spune Vlădica Inochentie în faţa comisiei de anchetă. Popii uniţi trag clopotele la biserică şi nimeni nu merge. "Stan Miclăuş din Sălişte a strigat: Unde sunt copiii popilor uniţi, să-i tăiem pe toţi cu toporul căci şi aceia sunt papistaşi ". 146) Credincioşii din Şibot, judeţul Hunedoara, au despodit biserica, scormonind pământul de trei degete sub podele, aruncându-l afară şi înlocuindu-l cu altul, fiindcă în biserică slujise până aici un preot unit. În unele sate preoţii uniţi au fost prinşi şi bătuţi la îndemnul "sfântului", iar în altele, cuprinşi de frică şi de valul agitaţiei, au părăsit şi ei unirea. În câteva săptămâni, între Mureş, Târnave şi Carpaţi, unirea a fost aproape total desfiinţată. Părţile din nordul Transilvaniei au rămas neatinse. Visarion a fost prins la Sălişte, dus şi anchetat la Sibiu şi apoi trimis la Viena unde i s-a pierdut urma. Dar această răzmeriţă a călugărului sârb a dus la sfârşitul carierei marelui episcop, Inochentie Micu Clain. Din declaraţiile făcute de episcop la Viena în faţa comisiei de anchetă rezultă că în săborul
[ 61 ]

mare din 25 iunie-6 iulie 1744, la care au luat parte, pe lângă protopopi, mulţi preoţi, apoi mireni nobili şi ţărani şi chiar unii dintre cei ce părăsiseră unirea, episcopul a făcut o lungă expunere asupra luptei sale pentru drepturile şi privilegiile promise, dar totul a fost zadarnic fiindcă domnii ţării s-au opus. N-a putut obţine confirmarea diplomei a II-a leopoldine, din cauza opunerii staturilor. Dintre cei prezenţi la sinod, unii au ameninţat cu lepădarea unirii. Acest sinod i-a fost socotit lui Clain agitaţie împotriva stăpânirii, a Curţii imperiale. Pe de altă parte, reclamaţiile trimise la Curte împotriva episcopului îl mai acuzau că ar fi dat ordin protopopilor şi preoţilor să-l primească pe Visarion Sarai în triumf; o mare născocire şi minciună. Pe baza materialului informativ sosit din Transilvania, comisia de anchetă a Cancelariei aulice a formulat 82 de întrebări la care episcopul trebuia să răspundă. Convocat la Viena în faţa unei comisii de anchetă a Cancelariei aulice, Inochentie sosi în capitală la începutul lunii iulie 1744, însoţit de secretarul său Petru Dăianu şi tânărul preot Petru Aron, întors de curând de la studii din Roma.147) Acasă, conducerea episcopiei a rămas în seama vicarului general, care era protopopul Nicolae din Bia, de lângă Blaj. La Curte stăpânea o atmosferă foarte duşmănoasă împotriva ierarhului român. La 16 noiembrie, la prima şedinţă, comisia de anchetă a încercat zadarnic să-l convingă să renunţe la lupta pentru Biserică şi Naţiune şi, deşi a răspuns la câteva întrebări ce i s-au pus, a contestat competenţa comisiei de a face investigaţii împotriva lui. După ce arată că motivul principal al defecţiunilor de la Unire este nerespectarea promisiunilor făcute în diplomele împărăteşti şi că aşa s-a ajuns la săborul mare - o adevărată adunare naţională a românilor - , să i se strige în faţă: "ne făgăduiţi multe dar ne minţiţi",148) "Continuarea dialogului lui Clain trebuia să aibă loc în şedinţa comisiei din 7 decembrie 1744. Vlădica, însă, nu s-a mai prezentat ci a comunicat prin Aron şi prin agentul său Hardt, că nunţiul i-a interzis să se prezinte în faţa unui for incompetent să judece chestiunile şi persoanele bisericeşti, dar dacă i se vor comunica întrebările în scris, va răspunde tot în scris".149) La 9 decembrie 1744, după ce a aflat că împărăteasa ar vrea să-l închidă în faimoasa temniţă de la Graz, episcopul, sfătuit de nunţiul apostolic, a părăsit Viena, plecând la Roma. Aproape 7 ani s-au dus tratative între Sfântul Scaun şi Curtea din Viena pentru întoarcerea episcopului în patrie, dar toate intervenţiile Romei au fost zadarnice, împărăteasa nemaiputând fi înduplecată, ba ameninţa că dacă episcopul s-ar întoarce fără aprobarea ei, ar da dispoziţie să fie întemniţat. După foarte multe stăruinţe din partea Sfântului Scaun, la 7 mai 1751, episcopul Inochentie Micu Clain a demisionat din funcţie, renunţând la episcopat, asigurându-i-se o pensie anuală de 1.200 florini aur, pe care succesorii lui la scaunul episcopesc, Petru Pavel Aron şi Atanasie Rednic, i-au plătit-o regulat până la 28 septembrie 1768, când a încetat din viaţă. A fost înmormântat în Biserica "Madonna del Pascolo" din Roma. EPISCOPUL PETRU PAVEL ARON (1752-1764). După plecarea lui Inochentie Micu Clain la Roma, din Biserica română unită pe care el a reuşit s-o unifice şi să le dea credincioşilor liniştea după atâta zbucium - cu excepţia câtorva grupări din părţile Braşovului şi Făgăraşului, rămase sub influenţa unor grupuri de greci fanatici - din întreaga operă a unirii n-au mai rămas decât frânturi bântuite de furtună. Tulburările au fost create de factori externi care au intervenit atât de brutal în viaţa atât de liniştită până atunci a satelor româneşti. Călugării străini veniţi din toate părţile, adăpostiţi în numeroase schituri aşezate în satele de la poalele munţilor, au înteţit tulburările. Protopopul Nicolae din Bia, vicarul general episcopesc lăsat de Clain, a încetat din viaţă la 23 iunie 1745. Tânărul preot Petru Pavel Aron, singurul cu studii corespunzătoare, în vârstă de 36 de ani, nerevenit încă de la Viena unde îl însoţise pe Clain, a fost numit de către acesta - care era deja în exilul de la Roma - vicar general episcopesc şi, după ce a primit confirmarea împărătesei Maria Terezia, s-a întors la Blaj. Petru Aron s-a născut la Bistra, Munţii Apuseni, fiu al preotului de acolo, în anul 1709. Între anii 1730-1735 a urmat cursurile Colegiului iezuit din Cluj, de unde a trecut la Tirnavia, unde a făcut studii filosofice, după care a fost trimis de episcopul Inochentie Micu Clain la Roma, odată cu Silvestru Caliani şi Grigore Maior, dar Aron s-a întors numai după patru ani de studii teologice, fiindcă filosofia o făcuse la Tirnavia. La 26 mai 1742 depuse jurământul obişnuit şi voturile călugăreşti. În 1743 a fost hirotonit preot, iar în 1744 a sosit în ţară cu puţin timp înainte de a-l lua episcopul Inochentie ca însoţitor la Viena. Samuil Micu spune despre Aron că "au petrecut o viaţă sfântă, au fost un om postelnic, îndurat, bisericos şi înfrânat. Mătăniile cele scrise în posturi toate şi, afară de acele

[ 62 ]

şi altele, făcea noaptea, cât degetele lui pururea se cunoşteau de mătănii".150) În călugărie a luat numele Pavel. Foarte grea i-a fost lui P.P. Aron pastoraţia eparhiei şi cu deosebire în perioada de timp cât a fost vicar general. Inochentie dădea de la Roma diferite dispoziţii, pe care împărăteasa şi autorităţile de stat i le contestau şi, deci, nu-i îngăduiau lui Aron să le execute, cum a fost, spre exemplu, excomunicarea teologului iezuit Balogh, pe care Inochentie i-a cerut să o publice, iar Aron, la îndemnul autorităţilor imperiale, a refuzat să o publice, rezultând din aceasta supărare între episcop şi vicarul său. Alegerea lui Petru Pavel Aron ca episcop s-a făcut la 4 noiembrie 1751. Primii trei candidaţi au fost: P.P. Aron, Grigore Maior şi Silvestru Caliani. La 28 februarie 1752 împărăteasa îl numi episcop pe P.P.Aron, iar Sfântul Scaun îl confirmă prin bula din 6 iulie 1752. A fost hirotonit episcop la 1 septembrie acelaşi an. Introdus în beneficiu a fost scutit de a mai susţine ca până atunci din fondurile eparhiale pe teologul iezuit, fiind trecut în sarcina statului (a erarului). În capitulul eparhial al episcopului P.P.Aron întâlnim pe tinerii călugări baziliani, Gerontie Cotorea, vicar general, iar asesorii: Silvestru Caliani şi urmaşii în episcopat ai lui Aron, Atanasie Rednic şi Grigore Maior. Om de cultură, P. P. Aron a scris mai multe lucrări de învăţătură creştinească. De numele lui se leagă, cu deosebire, întemeierea şi organizarea în 1754 a şcolilor din Blaj, puse sub conducerea călugărilor baziliani, oameni cu atât de frumoase studii făcute în străinătate, mai ales la Roma. Încă de la început, şcolile blăjene, izvor nesecat de cultură pentru viaţa românească, aveau peste 300 de elevi pe care episcopul îi ţinea cu pâine, iar la praznice şi cu fiertură, obicei prefăcut mai târziu în fundaţiunea "ţipăilor". Cea mai importantă dintre şcoli, seminarul "Bunei Vestiri" a fost cu totul preferată de episcop şi i-a lăsat la moarte întreagă averea sa. A înfiinţat o tipografie la care s-au tipărit multe cărţi folositoare. A zidit, pe cheltuiala sa, bisericile din Cut, Bistra, Mănărade şi Răşinari. Prin stăruinţele sale a reuşit să mai completeze câteva sesiuni parohiale, dar cu greu, fiindcă stăpânii de pământ din cele mai multe sate româneşti erau calvini care nu luau în seamă dispoziţiile Curţii imperiale privitoare la aceste dotări. Foarte mult i-au stricat acestui blând şi cucernic episcop veştile rele ce circulau prin ţară că el ar fi uneltit la îndepărtarea Episcopului Inochentie Micu Clain. Dar neliniştea cea mai mare i-a produs agitaţia ierarhiei sârbeşti din Carlovitz, care vroia să supună pe români jurisdicţiei ei şi mai ales reluarea răzmeriţei începută de Visarion Sarai împotriva unirii, de astă dată prin călugărul Sofronie de la Cioara, împreună cu preotul Ioan Molnar zis şi Popa Tunsu, răzmeriţă care a făcut ca mulţi români, îndeosebi din Mărginimea Sibiului, să se lapede de unire. Aşa de puternice au ajuns din nou tulburările religioase şi certurile între uniţi şi neuniţi, aceştia din urmă incitând peste tot la revoltă, încât a trebuit să intervină puterea de stat prin generalul Buccow. Pentru liniştea spiritelor, episcopul a întreprins multe vizitaţii canonice. Într-una din acestea, pe când se afla la marginea Transilvaniei, la Cavnic, la 27 ianuarie 1764, l-a surprins moartea. Osemintele i-au fost aduse la Blaj şi îngropate în curtea episcopiei." Când a fost Aron aproape de moarte, spune Samuil Clain, s-au descins de brâul de fier, ce în unsprezece ani, până a fost episcop, l-a purtat pe pielea goală, peste mijloc".151) Aşadar, pastoraţia Episcopului Petru Pavel Aron a fost tulburată de mişcarea călugărului ortodox Sofronie. Acesta, călugărit la Argeş, locuia într-un schit aşezat pe hotarul satului său natal, Cioara. Luând şi el drumul Carlovitzului, se întorcea de acolo cu îndemnul Mitropolitului, de luptă împotriva unirii cu Roma. Mişcarea lui Sofronie a depăşit, însă, stadiul unei activităţi de propagandă antiunionistă, religioasă, cum o redă istoriografia Ortodoxiei româneşti. Ea revendica, nu mai puţin, probleme sociale: "A trecut puterea domnilor, acum noi suntem domni" (Acad. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1967, p.209). Mişcarea, luând proporţiile unei răzmeriţe violente şi recrudescente, a determinat autorităţile să aresteze pe unii din capii ei, îndeosebi călugări fanatici. Pentru a obţine eliberarea lor, Sofronie luă şi el mai mulţi ostatici, preoţi uniţi, pe soţia directorului minier, pe preotul romano-catolic din Zlatna ş.a. Călugărul se intitula "vicar al Sfântului Sinod din Carlovitz". În această calitate, Sofronie promitea preoţimii şi poporului privilegiile ilirice, de care se bucurau numai sârbii ortodocşi din Imperiul habsburgic. "Pentru preoţime cu deosebire, ele puteau fi chiar mai ispititoare, cuprindeau drepturi mai mari şi mai reale, în raport cu cele numai promise de diplomele unirii" (D.Prodan, Op. Cit. p. 218). Atacând probleme
[ 63 ]

sociale, mişcarea a produs teamă că agitaţia ar putea duce la o adevărată revoltă: "Căci toţi credeam că această scânteie, stârnită sub numele religiei, în foc mai mare se va schimba" (Idem, p.309), scrie guvernatorul Transilvaniei, baronul Ladislau Kemény, cancelarului imperial. Unirea, lege latină, intoxicată de propaganda vechii fobii greco-slavone antiromane, era considerată "lege nemţească". "Încadrându-se în Ortodoxia răsăriteană, provoacă intervenţia Rusiei, afectează relaţiile dintre cele două imperii" (Idem p. 218). Sofronie ajunsese la Blaj. Se duse să ceară socoteală Episcopului Petru Pavel Aron. Spre norocul lui, acesta se retrăsese la Sibiu. Situaţia nemaiputând suferi amânare, "conferinţa ministerială din 12 martie 1761 hotărî să încredinţeze pacificarea românilor generalului Nicolae Adolf de Buccow, nou numitul comandat al forţelor militare din Transilvania". În acelaşi scop a fost trimis şi episcopul ortodox sârb, Dionisie Novacovici, care, însă, nefiind omul mitropolitului din Carlovitz, n-a avut autoritatea de a potoli zelul revoluţionar al lui Sofronie şi al oamenilor săi. Nici încercările generalului şi ale comisiei constituite în acest scop, al pacificării, n-au ajuns la rezultat pozitiv. Aşa că generalul decide singur distrugerea cuiburilor de agitatori din schiturile şi mănăstirile ortodoxe din Transilvania. Episcopul Petru Pavel Aron i-a cerut generalului să nu recurgă la această atât de drastică măsură dar n-a fost ascultat, cum fără rezultat a intervenit şi Episcopul Dionisie Novacovici. Sofronie n-a mai fost găsit, fugise la Argeş de unde trimitea peste tot scrisori să se pregătească de o nouă revoltă: "Cumpăraţivă puşti şi pistoale, căci va veni vremea când veţi da un plug cu boi pentru un pistol micuţ şi nu-l veţi afla. Şi să nu credeţi că aceasta e glumă sau poveste, ci grăbiţi-vă, căci nu ştiţi ceasul când va veni şi porunca" (Idem, p. 214). Mănăstirile atât de deplânse azi - cu excepţia câtorva - erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, aşezate în marginea satelor sau la liziera pădurii, în care se aciuaseră după răzmeriţa lui Visarion Sarai, sub masca monahismului, agenţi ai Moscovei, foarte mulţi sârbi. Unii dintre ei locuiau împreună cu câte o "călugăriţă" cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întreţineau din rublele ţarilor moscoviţi, din cerşit şi din agitaţie. Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care şi-a recrutat Sofronie cei mai mulţi dintre luptătorii pentru ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania şi a generat reacţia atât de brutală a generalului Buccow. EPISCOPUL ATANASIE REDNIC (1765-1772). S-a născut în satul Giuleşti-Maramureş, la începutul anului 1722. Între anii 1734-1738 a studiat la Colegiul iezuit din Cluj. A urmat noviciatul la mănăstirea din Muncaci, după care a revenit la Cluj şi şi-a continuat studiile la acelaşi colegiu. Absolvind filosofia, în 1743 a trecut la Viena ca student al Institutului Pazmanian, urmând la Universitate studiile teologice, pe care le-a absolvit în 1747, când iarăşi s-a întors la mănăstirea din Muncaci şi a petrecut acolo până la începutul anului 1749, când a depus voturile monahale şi a fost hirotonit preot. Între anii 1750-1751, venit la Blaj, a însoţit pe vicarul Petru P. Aron în vizitaţiile canonice ce le-a făcut acesta în ţinutul Făgăraşului. Ajungând Aron episcop, Atanasie Rednic a fost cuprins între membrii capitulului diecezan, iar la 1754, când s-au deschis şcolile din Blaj, a fost unul dintre cei dintâi profesori, funcţionând mult timp ca prefect la seminarul înfiinţat de P.P.Aron, în urmă fiind numit vicar episcopesc şi mare econom. După moartea lui P.P. Aron, sinodul electoral întrunit la Blaj, la 30 iunie 1764, a stabilit, în ordinea voturilor, următorii candidaţi la episcopat: 1. Grigore Maior cu 90 de voturi; 2. Inochentie Micu Clain, în exil la Roma, 72 voturi; 3. Silvestru Caliani, 16 voturi şi 4. Atanasie Rednic, 9 voturi. Fiindcă Inochentie Micu Clain renunţase la episcopat încă din 1751, a fost scos din calcul, rămânând numai trei candidaţi, dintre care, în toamna anului 1764, împărăteasa l-a numit pe Atanasie Rednic. După numire a plecat la Viena, unde la 15 mai 1765 a primit bula papală de confirmare. Din Viena, după ce a solicitat mai multe îmbunătăţiri pentru soarta clerului, s-a întors pe la Muncaci. Aici a fost hirotonit episcop de către Manole Olşavski, acelaşi episcop rutean care-l hirotonise şi pe P.P.Aron. De la Muncaci a plecat pe jos la guvernul din Sibiu, iar de acolo la Blaj, unde sosi la începutul lui septembrie. A fost instalat în scaun la 13 noiembrie 1765, iar în beneficiu a fost introdus la 14 aprilie 1766. Tratativele începute la Viena pentru îmbunătăţirea vieţii clerului le-a continuat şi cu guvernul transilvan, numind în acest scop patru deputaţi, pe protopopii din Daia, Coşai, Armeni şi Monor, care
[ 64 ]

să trateze direct cu guvernul problemele clerului. Dar s-a ajuns la prea puţin rezultat, completându-se câteva porţiuni parohiale, din cauza aceloraşi eterne opoziţii ale reformaţilor. S-a mai obţinut şi în numerar un ajutor de 10.000 florini pentru ajutorarea bisericilor şi preoţilor săraci. Preocuparea de căpetenie a episcopului Atanasie Rednic a fost consacrată refacerii şi consolidării unirii, atât de încercată în urma răzmeriţelor lui Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara. În acest scop episcopul a întreprins multe vizitaţii canonice în parohii şi a luat măsuri pentru înflorirea unei vieţi monahale autentice, populând mănăstirile "Buna Vestire" şi "Sfânta Treime" din Blaj, precum şi cea din Alba Iulia, cu călugări bine pregătiţi, atât la şcolile din Blaj a căror roade începeau să se arate, cât mai ales la cele înalte ale Apusului. Pe aceşti bărbaţi erudiţi episcopul i-a obligat să practice viaţa monahală prescrisă în regulile călugăreşti ale ordinului Sfântul Vasile cel Mare, cu disciplină severă, cu renunţare la orice fel de avere mobilă sau imobilă, cu respectarea riguroasă a posturilor şi a slujbelor bisericeşti, de zi şi de noapte, rânduite pentru călugări. Cei care nu erau pregătiţi pentru a fi dascăli ai tineretului şcolar, pentru a rămâne în mănăstire trebuia să înveţe o meserie potrivită cu statutul călugăresc: tiparul, olăritul, fabricarea lumânărilor de ceară, croitoria etc. Pe Grigore Maior, nemulţumit pentru că nu i s-a dat episcopatul, având el cele mai multe voturi "făcând împerecheri în cler împotriva episcopului său", l-a trimis la pocăinţă în mănăstirea de la Muncaci, iar Gerontie Cotorea şi Silvestru Caliani, amici şi în oarecare măsură complici ai lui Maior, n-au rămas nici ei nepedepsiţi. Atanasie Rednic a continuat tradiţia iniţiată de P.P.Aron de a întreţine şcolarii săraci de la şcolile din Blaj cu pâine (ţipăi), a dispus ca în Seminarul "Sfânta Treime" să se primească numai tineri care doresc să se preoţească, introducând pentru ei obligaţia de a purta reverenda. Pentru şcolile regimentului românesc de graniţă din Năsăud (înfiinţat în 1762) a stăruit să se numească profesori români. Samuil Clain, pe care episcopul Atanasie Rednic l-a trimis să înveţe carte la Viena, unde episcopul obţinuse două burse la Institutul Pazmanian, spune despre el că "a petrecut o viaţă cucernică, era foarte păzitor rânduielilor răsăritului... De şcoală şi de învăţătură avea grijă bună, era om foarte smerit, haine de mătasă nicidecum n-a purtat, hrana lui de când s-a făcut călugăr numai cu legume şi cu ulei au fost... Slujba rugăciunilor cea de toate zilele niciodată nu au lăsat să nu o fi zis. Slujea episcopeşte şi din acel timp aşa slujbă episcopească nu s-au întâmplat... La anul 1772, în 2 mai, a murit episcopul Atanasiu şi toate ale sale le-a lăsat seminarului diecezan". Mai spune Clain că "toată lumea ar fi vrut s-o poată călugări şi să supună pe toţi la o viaţă grea" cum ţinea şi el.152) EPISCOPUL GRIGORE MAIOR (1773-1782). S-a născut în anul 1715. A fost fiul preotului român unit din Sărvad, comitatul Solnocului de Mijloc, azi în judeţul Satu Mare. Numele de botez i-a fost Gavrilă, iar Grigore e cel primit în călugărie. Augustin Bunea ne spune că a studiat mai întâi în Ungaria,153) după care a trecut la Cluj, unde a absolvit retorica. În 1740 a fost trimis de Episcopul Inochentie Micu Clain la Roma, unde a studiat Filosofia şi Teologia la Colegiul De Propaganda Fide, fiind promovat, la absolvire, doctor în ambele discipline. În 1745 a fost hirotonit preot după ritul bizantin în biserica Sfântul Atanasie din Roma. În 1747 s-a întors la Blaj. A intrat în mănăstirea "Sfânta Treime", abia terminată, împreună cu Silvestru Caliani şi Gerontie Cotorea. La alegerea de episcop din 1751, după demisia lui Inochentie Micu Clain, Grigore Maior a fost pe locul al doilea, după Petru P. Aron care a ocupat locul I şi a fost numit episcop. La deschiderea şcolilor din Blaj, în anul 1754, Grigore Maior a fost numit "învăţător limbilor (latină şi maghiară) şi după vreme şi putinţă a ştiinţelor" şi bibliotecar al bibliotecii ce avea de început 350 de cărţi. La alegerea din 1764, Grigore Maior a primit cele mai multe voturi, 90, dar împărăteasa l-a numit pe Atanasie Rednic. Din acest motiv nemulţumit, Maior propaga în cler nedreptatea ce i s-a făcut. A fost considerat agitator împotriva rânduielilor legale şi, la porunca împărătesei Maria Terezia, generalul Hadik, comandantul trupelor împărăteşti din Transilvania, în primăvara anului 1765, l-a arestat şi l-a ţinut închis la Sibiu trei luni şi jumătate, după care, conform propunerii Episcopului Rednic, a fost trimis la pocăinţă în mănăstirea de la Muncaci, interzicându-se clerului de a avea orice tangenţă cu exilatul. Dar, în 1771, cu ocazia unei vizite a împăratului Iosif al II-lea la Muncaci, trecând şi pe la mănăstire, Maior i-a strigat "să se milostivească a-l auzi. Împăratul l-a întrebat cine este ? Maior a răspuns «Eu sunt Iosif pe care l-au vândut fraţii» şi a început a-şi spune patimile".154) Reexaminându-i-se
[ 65 ]

cauza Maior a fost eliberat şi numit cenzor al cărţilor ce urmau a se tipări în tipografia nou înfiinţată slavo-română de la Viena. În sinodul electoral din 15 august 1772, Grigore Maior, candidat pentru a treia oară la episcopat, a întrunit peste 100 de voturi, iarăşi pe locul I, urmat de Ignatie Darabant şi Iacob Aron. Prin diploma imperială din 27 octombrie 1772, a fost numit episcop "de care lucru foarte s-a bucurat toată românimea din Ardeal" fiindcă "între vlădicii româneşti se poate asemăna cu adevăratul părinte al românilor, Ioan Inochentie Liber Baron Clain".155) În tradiţia rămasă despre episcopul Grigore Maior se spune că, în vizitaţiile canonice ce le făcea, ajuns într-un sat lângă Turda, în care credincioşii nu aveau biserică fiindcă stăpânul de pământ, calvin, nu le-a dat teren unde s-o zidească potrivit dispoziţiilor imperiale, în predica rostită la slujba în aer liber, episcopul adresându-se Cerului, a rostit cu tărie: "Aşa-Ţi trebuie, Doamne, să n-ai biserică dacă ai dat tot pământul la Grofi!" În 23 aprilie 1773, Grigore Maior a fost hirotonit episcop în biserica curţii imperiale din Viena, prin punerea mâinilor episcopului unit, croatul Vasile Bojişcovici, ceremonie la care, fapt nemaiîntâlnit până atunci, a asistat însăşi împărăteasa Maria Terezia şi împăratul Iosif al II-lea, pe lângă marii demnitari ai curţii. Bucurându-se de binecuvântarea ce i-a dăruit-o noul episcop la sfârşitul Liturghiei împărătesei, aceasta l-a dăruit cu o cruce (pectorală) şi un inel. După instalare, în acelaşi an, episcopul a fost numit consilier intim, fiind primul episcop român care va purta titlul de Excelenţă. Sub Grigore Maior s-au stabilit cu precizie obligaţiile de participare la fondul "ţipăului", repartizânduse contribuţiile anuale de grâu pentru pâine la 200 de şcolari: Domeniul episcopesc cu 200 de gălete, mănăstirea "Sfânta Treime" 200 şi Seminarul Teologic cu 200. Pentru a avea un cler cât mai bine pregătit, Maior a trimis tineri la studii în Tirnavia, Agria, Viena şi la Roma. Printre ei Gheorghe Şincai şi Petru Maior (doi din Corifeii Şcolii Ardelene), la Roma (Samuil Micu a studiat la Viena trimis de Episcopul Atanasie Rednic). Grigore Maior a fost primul episcop român unit care nu a mai avut pe lângă el teologul iezuit, datorită desfiinţării ordinului iezuiţilor la 21 iulie 1773. Sub păstorirea lui prin decretul aulic din 12 decembrie 1781, s-a unificat seminarul lui Aron din mănăstirea "Buna Vestire", cu cel din mănăstirea "Sfânta Treime" formând Seminarul Teologic, devenit mai târziu Academia de Teologie din Blaj, existentă până în anul 1948. Facultatea de Teologie a Academiei din Blaj a fost singura instituţie teologică română unită de grad universitar din Provincia Mitropolitană de Alba Iulia şi Făgăraş care acorda titlul de licenţiat în teologie. Cu contribuţiile sale personale s-au construit bisericile din Tăşnad-Sarvad, localitatea sa natală şi din oraşul Sibiu. Din timpul scurt cât a păstorit Grigore Maior, cel mai mult l-a destinat vizitaţiilor canonice, adevărată campanie de readucere la Unire a atâtor parohii, rupte de Biserică îndeosebi după plecarea lui Inochentie Micu Clain, pe timpul păstoririi lui Petru Pavel Aron. După propriile sale afirmaţii, numai în primii 2 ani de arhipăstorire, până la 2 ianuarie 1775 "pot număra ca la 500 de sate întoarse la unire".156) Dar toate aceste progrese realizate de episcop pentru consolidarea Unirii şi, mai ales, agitaţiile sale împotriva nedreptelor rânduieli sociale, precum şi legăturile cu conducătorii ţăranilor nemulţumiţi din Munţii Apuseni, care se vor răscula sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan, i-a nemulţumit şi agitat pe reformaţi şi luterani, eternii duşmani ai Unirii, care l-au reclamat la Curte, aceasta obligându-l să demisioneze, ceea ce a şi făcut la 13 martie 1782, obţinând prin decretul din mai 1782 o pensie de la stat de 1.500 florini anual. Retras la mănăstirea din Alba Iulia a încetat din viaţă la începutul lunii februarie 1785. De acolo, trupul neînsufleţit i-a fost adus la Blaj, unde la 6 februarie a fost aşezat în cripta bisericii din curtea episcopiei. EPISCOPUL IOAN BOB (1784-1830). S-a născut în anul 1739 în satul Orman, comitatul Solnocul Interior, azi satul făcând parte din comuna Iclod, judeţul Cluj. Tatăl său, Andrei Bob, a fost nobil din Copalnic Mănăştur, iar mama era fiica vicarului episcopesc Ştefan Timandi din Juc. Studiile elementare le-a urmat la şcolile din Orman, Ocna Dejului şi Ciumăfaia (azi sat în comuna Borşa, judeţul Cluj), la reformaţi. A trecut apoi în clasele gimnaziale la iezuiţii din Cluj, fiind primit bursier la seminarul "Sf. Iosif". Îmbolnăvindu-se după ce a absolvit cursul de retorică, a întrerupt un an. Reîntors la Cluj n-a mai fost primit în seminar. Continuând cu greu şcoala, după ce a absolvit "fizica" a plecat la Blaj în 1764 ca novice la baziliani. În anul 1765 a predat câteva luni sintaxa la Gimnaziul blăjan, în
[ 66 ]

locul lui Grigore Maior trimis la Muncaci. Părându-i-se prea grea viaţa călugărească, în condiţiile impuse de episcopul Rednic, se retrase şi plecă la Odorhei ca econom la iezuiţi. Murindu-i protectorul, iezuitul Sárosi care-i promisese că-l va trimite în Ungaria să studieze dreptul, în 1769 s-a reîntors la Blaj şi a mai petrecut în mănăstire la baziliani în diferite slujbe până în anul 1773 când, fără a se călugări, a fost trimis de episcopul Grigore Maior la Tirnavia pentru a studia teologia. Revenit de la studii şi încercându-l iarăşi boala, mai petrecu puţin timp pe acasă, apoi reveni la Blaj unde, la 25 decembrie 1777, a fost hirotonit diacon, iar la sărbătoarea Sfintelor Paşti din anul 1778 a fost hirotonit preot la vârsta de 39 de ani. După ce a fost ţinut câteva luni în cancelaria episcopească, a fost numit protopop la Daia, de unde, abia după un an, în martie 1779, a fost transferat ca paroh şi protopop la Târgu Mureş. Acolo a funcţionat până în iulie 1782. La data de 21 august, acelaşi an, clerul l-a candidat la scaunul episcopal rămas vacant prin demisia lui Grigore Maior şi a obţinut 37 de voturi cu care a ocupat locul al III-lea. La 21 octombrie 1782, împăratul Iosif al II-lea l-a numit episcop, iar la 15 decembrie 1783 i se dădu şi confirmarea papală. A fost hirotonit episcop la 6 iunie 1784 de către antecesorul demisionat, episcopul Grigore Maior, iar la 2 iulie acelaşi an a fost instalat cu o deosebită solemnitate. Perioada pastoraţiei episcopului Ioan Bob a fost una dintre cele mai înfloritoare. Pe timpul lui mănăstirea "Sf. Treime" din Blaj a ajuns la culmea înfloririi sale, găzduind în sânul ei pe corifeii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior cu care, din păcate, episcopul nu a fost întotdeauna de acord. Diferendele dintre ei au fost mai puţin de natură personală şi mai mult de principii. Ioan Bob a fost primul episcop unit care n-a fost călugăr. În locul consistoriului format din călugări, vicari şi asesori, în 1807 a introdus capitulul catedral, format după modelul latin, din 7 canonici. Cel care-l atacă în mod deosebit pe episcop este Petru Maior în Istoria Besearicii Românilor, în care deplânge dispariţia practicii păstrate de episcopii anteriori ai Bisericii Române Unite până la Grigore Maior, considerându-l pe Bob un inovator care a introdus în Biserica Unită un model prea autoritar de conducere. Nu numai călugărilor ci şi protopopilor le-a răpit din drepturile de care s-au bucurat după rânduiala Bisericii Răsăritului "cu care cale protopopii cei uniţi din Ardeal din protopopi de lege grecească ar rămâne arhidiaconi popistăşeşti". P. Maior mai deplânge şi cere "reactivarea conducerii sinodale a episcopiei prin Săborul Mare".157) Săborul Mare era format din episcop cu toţi protopopii şi delegaţii clerului din fiecare district, spre deosebire de Săborul Mic, format din episcop şi 12 protopopi, cum a fost cel din februarie 1697, ţinut sub Episcopul Teofil în legătură cu unirea. În calitatea sa de luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, episcopul Ioan Bob a înaintat Curţii Imperiale mai multe memorii, între care cel mai important este Supplex Libellus Valachorum din 1791, semnat şi de episcopul ortodox Gherasim Adamovici. "Aceluiaşi obiectiv îi este subordonată şi activitatea sa de «luminare a neamului» prin slova cărţii, sprijinirea învăţământului şi întemeierea de manuale în limba română. Este autorul primei ample lucrări lexicografice româneşti tipărite, Dicţionarul românesc, latinesc şi unguresc (Cluj, 1822-1823). Cele aproximativ 11 mii de cuvinte româneşti înregistrate - pentru care se indică echivalentul latin şi maghiar - sunt grupate, fapt ce atestă viziunea puristă a autorului, în două secţiuni, cea mai mare cuprinde cuvintele de origine latină sau romanică, a doua reprezentând un glosar dat la sfârşitul volumului II, reuneşte cuvintele de alte origini".158) A mai scris Teologia dogmatică după Tournely, Cartea de învăţături creştineşti despre deşertăciunea lumii, Cuvânt păstoresc etc. Episcopul Ioan Bob s-a stins din viaţă la 2 octombrie 1830, în vârstă de 91 de ani, încărcat de merite atât pentru Biserica unită, cât şi pentru Neam.159) EPISCOPUL IOAN LEMENI (1833-1850). Este ultimul episcop dinainte de restaurarea mitropoliei. Va fi şi el unul dintre episcopii demisionari, dar cu totul din alte motive decât antecesorii săi Inochentie Micu Clain şi Grigore Maior. Ioan Lemeni s-a născut la 22 aprilie 1780, în Dezmir, un sat în apropierea Clujului, "din părinţi nobili" spune Agustin Bunea.160) Şcoala elementară a urmat-o la Cluj şi Blaj, iar gimnaziul, cursul filosofic şi juridic, la Cluj, locuind şi el în Seminarul "Sf. Iosif". În 1801 a intrat la Seminarul Teologic din Blaj, de unde, după doi ani, a fost trimis de Episcopul Ioan Bob la Seminarul catolic din Oradea, pe care l-a absolvit în 1805, an în care a primit şi ordurile sfinte, subdiaconatul, diaconatul şi, la 1
[ 67 ]

octombrie, preoţia. După doi ani de carieră didactică la Blaj, ca profesor de Filosofie şi Istorie bisericească, în 1807 a fost numit paroh şi protopop al Clujului "unde întoarse la Unire mai pe toţi locuitorii români din acel oraş şi din unele comune din jur".161) Ales canonic la 28 octombrie 1819, mai rămâne un an la Cluj, până la 1 octombrie 1820, când trece la Blaj. În 1829 a fost numit secretar al Episcopului Ioan Bob, deşi avea şi catedra de Istorie bisericească la Seminarul Teologic. După moartea episcopului Ioan Bob, a fost ales vicar general episcopesc Demetru Caian junior, dar stingându-se şi acesta din viaţă, a fost ales, în locul lui, la 3 martie 1832, Ioan Lemeni. La 15 mai, acelaşi an, s-au ţinut alegeri pentru ocuparea scaunului episcopesc vacant, la care canonicul Ioan Lemeni a obţinut 179 din cele 212 voturi exprimate, ocupând primul loc între candidaţi. La 23 august a fost numit episcop, iar la 16 aprilie 1833 primi confirmarea Sfântului Scaun, în urma căreia la 6 iunie 1833 a fost hirotonit în catedrala română unită din Oradea, prin punerea mâinilor episcopului Samuil Vulcan, iar la 14 iulie a fost instalat în scaun la Blaj. Din activitatea episcopului Ioan Lemeni trebuiesc consemnate multe lucruri de însemnătate deosebită pentru Biserica Unită. Aşa, în primul săbor diecezan, ţinut cu ocazia instalării sale în scaun, s-a hotărît ca în fiecare parohie să ia fiinţă o şcoală poporală cu învăţător. A făcut vizitaţii canonice aproape în toate parohiile diecezei. În 1837 a transformat catedrala din Blaj, lungindu-i nava şi adăugându-i cele două turnuri, două sacristii şi două coruri. A restaurat castelul reşedinţei episcopale. A completat cursurile teologice de la 3 la 4 ani. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Şaguna, a prezidat Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii, la 3/15 mai 1848. Sub episcopatul lui Ioan Lemeni s-au ridicat în Biserica Română Unită mari personalităţi, care au avut un rol deosebit atât în cultură cât şi în viaţa politică a Neamului românesc. Aşa au fost Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu ş.a. Lui Bărnuţiu, Episcopul Lemeni i-a încredinţat catedra de Istorie universală şi Filosofia la gimnaziu. A participat personal la acţiunile luptei de dezrobire naţională şi înainte de 1848. Astfel, la 8 martie 1842, a înaintat curţii imperiale vieneze protestul Capitulului blăjean împotriva proiectului de lege pentru introducerea limbii maghiare în administraţia Bisericii şi a şcolilor, iar împreună cu Episcopul ortodox Vasile Moga a înaintat în acelaşi an Dietei din Cluj, un memoriu în legătură cu drepturile românilor din "Fundus regius", de pe "pământ crăiesc" sau domeniile coroanei. Însă, lipsa de prudenţă în comportare cu cei din jurul lui şi îndeosebi cu profesorii Seminarului teologic, l-au făcut să sufere foarte mult între anii 1842-1846. Dar foarte păgubitor i-a fost conflictul cu Simion Bărnuţiu şi alţi intelectuali ai vremii, care l-au învinuit pentru atitudinea din timpul Revoluţiei din 1848 când episcopul s-a pronunţat în favoarea unirii Transilvaniei cu Ungaria, lucru de care n-a fost străin nici Andrei Şaguna.162) Lui Lemeni însă nu i s-a iertat proclamaţia din 9/21 octombrie 1848 dată în acest scop, împotriva chemării la luptă contra răsculaţilor unguri adresată de generalul Puchner. În urma acestei atitudini, prin decretul din 9 noiembrie 1848, generalul Puchner l-a suspendat pe episcop şi i-a sechestrat veniturile domeniului episcopesc. În martie 1850 a fost obligat de către guvernatorul Transilvaniei, Wohlgemuth, să demisioneze, ceea ce episcopul şi făcu şi, la 10 aprilie 1850, a plecat la Viena unde şi-a petrecut restul vieţii. A încetat din viaţă la 29 martie 1861 şi a fost înmormântat în cimitirul vienez Simmering.

[ 68 ]

CAPITOLUL XI EPISCOPIA ROMÂNĂ UNITĂ DE ORADEA EPISCOPUL AUXILIAR MELETIE COVACI (1748-1770). Prima organizare bisericească, după unirea de la 1700 a românilor greco-catolici din părţile bihorene, a avut loc sub episcopul latin al eparhiei Oradea, Emeric Csáky (1702-1723), care l-a numit pe canonicul său, Vasile Paul, arhidiacon al catolicilor români de rit bizantin, arhidiaconatul numărând 70 de parohii unite.163) Episcopul următor, Nicolae Csáky, pentru prosperitatea credincioşilor săi catolici de rit grec (bizantin), a stăruit pe lângă Sfântul Scaun să-i dea un episcop auxiliar român unit care, în calitate de vicar al său, să păstorească pe credincioşii români. Această dorinţă se va realiza numai sub urmaşul său, episcopul latin Paul Forgách, în 1748, prin numirea de către papa Benedict al XIV-lea a preotului român unit din Diosig, Meletie Covaci, originar din Macedonia, ca episcop titular de Tegea - scaun vacant prin desfiinţare auxiliar al episcopului latin de Oradea şi vicar al acestuia pentru parohiile române unite. A fost consacrat după ritul bizantin de către episcopul rutean unit al Muncaciului, Emanoil Olsavschi. Românii însă au fost nemulţumiţi cu această formulă de pastoraţie, cum de altfel au fost şi mai înainte, sub arhidiaconatul condus de Vasile Paul. Dar, ceea ce va grăbi schimbarea stării de lucruri, va fi vizitaţia canonică făcută în părţile bihorene de către episcopul ortodox sârb al Aradului, Sineziu Jivanovici, în anul 1753. Acesta, promiţându-le românilor marea cu sarea şi tot felul de privilegii, o mare parte dintre românii uniţi din Bihor s-au lăsat ademeniţi de acest alt "apostol sârb" şi au părăsit unirea. Mişcarea instigată de episcopul sârb a provocat iarăşi tulburări şi violenţe între uniţi şi neuniţi. Atât episcopul latin de Oradea, Adam Patachich, cât şi sârbul Jivanovici, s-au plâns la Curtea imperială, acuzându-se reciproc. Dând curs reclamaţiilor şi pentru a se convinge de veridicitatea lor, împărăteasa Maria Terezia s-a văzut nevoită să instituie o comisie de anchetă, care să cerceteze din sat în sat, care locuitori doresc să rămână uniţi şiu care optează pentru ortodoxia sârbească. Episcopul Meletie Covaci şi, împreună cu el, clerul român unit au cerut comisiei despărţirea de episcopia romano-catolică, ridicarea vicariatului la rangul de episcopie autonomă, capitul separat, şcoli poporale româneşti, seminar teologic, mănăstire cu călugări baziliani şi o mai bună înzestrare a preoţilor şi protopopilor. Dar nu a obţinut decât o mai bună dotaţie a clerului existent în cele 95 de parohii, arondate în 8 protopopiate, după cum ne arată Şematismul Diecezei Latine de Oradea pe anul 1765.164) Episcopul Meletie Covaci s-a stins din viaţă în 1770. EPISCOPUL MOISE DRAGOŞ (1777-1787). Nemulţumirile românilor uniţi din vicariatul de pe lângă episcopia de rit latin din Oradea, fiind bine cunoscute la Curtea vieneză, împărăteasa Maria Terezia hotărî să defalce vicariatul şi să-l ridice la rangul de episcopie autonomă, ceea ce şi făcu, la 26 iulie 1776, prin numirea de episcop român unit, independent de episcopul latin, a lui Moise Dragoş, originar din Turda, ajuns paroh şi protopop în Oradea. Datorită unor neînţelegeri intervenite între Sfântul Scaun şi Curtea imperială, noua dieceză a fost înfiinţată canonic numai după un an, prin bula Papei Pius al VI-lea din 16 iunie 1777, cuprinzând parohiile unite din comitatele Bihor, Arad, Bichiş, Cenad, Ciongrad, Timiş-Torontal şi Caraş, ca sufragană Arhiepiscopiei latine de Strigoniu, aşa cum, sub jurisdicţia acesteia, era în acel timp şi Episcopia de Alba Iulia şi Făgăraş. La 23 iulie 1777 a fost confirmată şi numirea episcopului Moise Dragoş, după care a fost hirotonit la 9 noiembrie acelaşi an în catedrala din Oradea, prin punerea mâinilor episcopului Grigore Maior de la Blaj. Odată cu episcopia a luat fiinţă şi capitulul eparhial, format din 5 canonici. La 16 februarie 1781, episcopia de Oradea a fost înzestrată de către împăratul Iosif II cu domeniul de la Beiuş. Episcopul Moise Dragoş a încetat din viaţă la 16 aprilie 1787. De la el ne-a rămas lucrarea scrisă De ortu, progressu, conversione Valachorum, Episcopis item Arhiepiscopis et Metropolitis eorum, în care pledează pentru restaurarea Mitropoliei de Alba Iulia. EPISCOPUL IGNATIE DARABANT (1790-1805). După moartea lui Moise Dragoş, împăratul Iosif al II-lea l-a numit episcop de Oradea pe ruteanul M. Savnicki. Dar, acesta, necunoscând limba română, a provocat un energic protest atât din partea capitulului diecezan cât şi a clerului şi a fruntaşilor
[ 69 ]

români la împăratul care, în 8 aprilie 1788, numi episcop român unit de Oradea pe Ignatie Darabant, o aleasă personalitate a eparhiei Făgăraşului. Originar din Sălaj, a ajuns călugăr bazilitan în mănăstirea "Sfânta Treime" din Blaj, de unde a fost promovat vicar general episcopesc sub episcopii At. Rednic, Gr. Maior şi I. Bob. A fost de două ori candidat la scaunul episcopesc al Blajului. La 3 februarie 1790 a fost confirmat de Sfântul Scaun ca episcop de Oradea, iar în luna urmă toare, martie 1790, a fost hirotonit episcop de către episcopul blăjean Ioan Bob. A primit de la împăratul Leopold II încă un stal canonical, al 6-lea, şi ajutor cu care a cumpărat locuinţe pentru canonici, îmbunătăţindu-le în acelaşi timp şi salariile. A fost numit consilier intim imperial. A început zidirea bisericii catedrale, pustiită de un incendiu încă din 1736, ridicându-se numai turnul în timpul vieţii sale, urmând a fi terminată de succesorul său, Episcopul Samuil Vulcan, Ignatie Darabant lăsând în acest scop un fond de 34.000 de florini. Nu putem încheia biografia episcopului Ignatie Darabant fără a cita caracterizarea, atât de grăitoare, făcută de Augustin Bunea: "Atât în Blaj cât şi în Oradea a promovat cultura şi literatura poporului român şi, pentru aceasta şi alte virtuţi, îl laudă contemporanii Gheorghe Şincai şi Samuil Micu".165) La 1792 a înfiinţat seminarul. S-a stins din viaţă la 31 octombrie 1805. EPISCOPUL SAMUIL VULCAN (1806-1839). A fost originar din Blaj, unde s-a născut în anul 1758 şi a urmat studiile elementare şi gimnaziale. A studiat un an la Academia din Oradea, după care a fost trimis la studii teologice la Seminarul "Sfânta Barbara" din Viena. Reîntors de la studii în 1784, petrecu abia un an la Oradea în calitate de diacon al catedralei şi prefect de studii la seminar, după care, în 1785, a trecut la Agria în aceeaşi calitate de prefect de studii, apoi la Lemberg, ca vicerector al seminarului de acolo. La vârsta de numai 30 de ani a fost numit canonic la Oradea, avansând până în anul 1806 la rangul de canonic lector, calitate în care, la 25 octombrie, l-a găsit numirea de episcop diecezan. Episcopul Samuil Vulcan a terminat construcţia catedralei eparhiale, a înfiinţat gimnaziul grecocatolic din Beiuş, în 1828 gimnaziu inferior, din 1836 devenit gimnaziu superior şi l-a dotat cu fondurile necesare unei bune funcţionări. Beiuşul este a doua localitate din Transilvania cu şcoală medie românească, după cele din Blaj din 1754. Sub păstorirea episcopului Samuil Vulcan, în anul 1823, Papa Pius al VII-lea, prin bula "Imposita humilitati Nostrae" a dezmembrat 72 parohii româneşti de la episcopia ruteană greco-catolică de Muncaci, cuprinse în arhidiaconatul Sătmarului, cu 6 protopopiate şi le-a alipit eparhiei de Oradea, aceasta ajungând astfel "a Samusio usque ad Danubium estinsa" (întinsă de la Someş până la Dunăre), numărând 179 de parohii şi 415 filii, si-tuate în 11 comitate (judeţe).166) La episcopia ruteană greco-catolică a Muncaciului au rămas încă multe parohii române unite, care vor fi dezmembrate şi anexate la episcopia Gherlei, după înfiinţarea acesteia (1853). Înălţat la rangul de consilier intim al împăratului, Samuil Vulcan s-a stins din viaţă la 25 decembrie 1839. EPISCOPUL VASILE ERDELI (1843-1862). A fost o mare personalitate a vremii sale. A fost ultimul episcop de Oradea supus jurisdicţiei Arhiepiscopiei de Strigoniu. Sub păstorirea lui episcopia de Oradea a devenit sufragană a Mitropoliei Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş cu reşedinţa la Blaj, restaurată în anul 1853. Vasile Erdeli s-a născut în oraşul Macău, şi azi în Ungaria, la 1 august 1794. Studiile le-a început la Timişoara şi le-a continuat la Oradea, unde a absolvit Filosofia şi Dreptul. La vârsta de 22 de ani, în 1816, s-a dedicat preoţiei, în care scop a urmat Teologia la Oradea, Pesta şi Viena. Hirotonit preot în 20 noiembrie 1820 a fost numit mai întâi la Beiuş şi apoi paroh la Oradea, parohia Olosig. În 1835 a fost promovat canonic, iar mai târziu i s-a încredinţat şi funcţia de rector al Seminarului greco-catolic din Oradea. La 2 august 1842 a fost numit episcop, confirmat de Sfântul Scaun la 30 ianuarie 1843 şi consacrat în catedrala din Blaj, la 11 iunie 1843, în ziua Sfintelor Rusalii, prin episcopul Ioan Lemeni. După o săptămână, la 18 iunie acelaşi an, a fost instalat în scaun la Oradea. În calitate de episcop, Vasile Erdeli a desfăşurat o activitate complexă, foarte bogată, conjugând arhipăstorirea diecezei şi consolidarea unirii cu activitatea culturală şi, în mod deosebit, cu cea diplomatică religioasă, bisericească. În 1846 a refăcut Seminarul din Oradea. În 1848 a înfiinţat Preparandia greco-catolică eparhială, în 1853 a ridicat gimnaziul din Beiuş la 8 clase, a obţinut pentru
[ 70 ]

el o subvenţie substanţială şi l-a dotat cu un laborator de ştiinţe fizico-chimice. A obţinut salarizarea preoţilor din cele 72 parohii sătmărene, dezmembrate sub Samuil Vulcan de la Episcopia ruteană a Muncaciului şi anexate episcopiei de Oradea. S-a folosit de relaţiile, autoritatea şi deosebita sa influenţă în cercurile conducătoare politice ale vremii, îndeosebi la guvernul central şi la Curtea imperială, la care intervenind şi stăruind între anii 1850-1853, a obţinut satisfacerea cererii românilor din Transilvania prin restaurarea Mitropoliei de Alba Iulia şi autonomia acesteia cu dependenţă directă de Sfântul Scaun Apostolic al Romei, încetând astfel jurisdicţia Mitropolitului Primat al Strigoniului asupra celor două episcopii româneşti de până atunci, a Făgăraşului şi Oradei. O dată cu restaurarea mitropoliei, la Blaj, două noi episcopii române unite au luat fiinţă, la Gherla şi la Lugoj. În compania pronunţiului apostolic de la Viena, Michele Viale-Prela, Episcopul Vasile Erdeli a participat la inaugurarea acestor noi eparhii, atât la instalarea noilor episcopi de la Gherla şi Lugoj, cât şi la Blaj la întronarea primului mitropolit român unit, Alexandru Şterca-Şuluţiu. A fost numit consilier intim imperial, decorat cu mai multe ordine şi medalii ale vremii, iar în 1858 i s-a acordat titlul nobiliar de baron. S-a stins din viaţă la 27 martie 1862.

[ 71 ]

CAPITOLUL XII MITROPOLIA ROMÂNĂ UNITĂ DE ALBA IULIA ŞI FĂGĂRAŞ RESTAURAREA MITROPOLIEI DE ALBA IULIA. Una dintre cererile Adunării Naţionale din 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj a fost restaurarea vechii mitropolii româneşti de la Alba Iulia. În actul de unire de la 7 octombrie 1698 a sinodului Bisericii româneşti din Transilvania se spune: "peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie, care lucru l-am întărit cu pecetea mitropoliei noastre, pentru mai mare mărturie"... Aşadar, tratativele de unire cu Biserica Romei, cei doi "vlădici", atât Teofil cât şi Atanasie Anghel, le-au purtat în calitate de mitropoliţi ai Bisericii româneşti. Degradarea mitropoliei la rangul de episcopat s-a făcut prin diploma a doua leopoldină din 19 martie 1701, prin care i s-a impus teologul iezuit şi a fost trecută sub jurisdicţia Arhiepiscopiei şi Mitropolitului Primat al Strigoniului.167) De altfel "vlădicii" uniţi, nu numai Atanasie Anghel ci şi Grigore Maior, Ioan Bob şi Ioan Lemeni au semnat "arhiepiscop şi mitropolit", iar editura cărţilor liturgice menţiona că s-a "tipărit în Blaj la Mitropolie". Toate acestea arată că Biserica românească din Transilvania n-a renunţat la rangul mitropolitan al eparhiei, aşa cum au încercat să o degradeze şi calvinii, numindu-i pe "vlădicii" români "superintendenţi" sau în cel mai bun caz "episcopi". Cei care au stăruit în mod cu totul deosebit pentru restaurarea mitropoliei româneşti au fost: Episcopul orădean Vasile Erdeli şi Vicarul Foraneu al Silvaniei, Alexandru Şterca Şuluţiu care, deşi nau lucrat împreună pentru cauză, au ţintit acelaşi scop. După demisia şi retragerea Episcopului Ioan Lemeni, împăratul Francisc Iosif I a confirmat la 26 iunie 1850 numirea de vicar capitular a lui Constantin Alutan şi, concomitent, a dat permisiunea convocării sinodului pentru alegerea noului episcop. Sinodul electoral a fost convocat pe data de 30 septembrie 1850. Alegerea a dat următorul rezultat: Alexandru Şterca-Şuluţiu a obţinut 96 voturi, ocupând locul întâi, Constantin Alutan 79, Constantin Papafalvi 12, Baziliu Raţiu 7, Iosif Pap Silaghi 7, Timotei Cipariu 4 şi Simion Bărnuţiu 3. La 18 noiembrie 1850 împăratul l-a numit episcop pe Alexandru Şterca-Şuluţiu, care va fi confirmat de Sfântul Scaun prin bula Papei Pius IX din 17 februarie 1851 şi consacrat episcop la 22 iulie 1851, iar instalarea a avut loc la Blaj în septembrie acelaşi an. Sinodul electoral din 30 septembrie 1850 a formulat şi o serie de doleanţe, într-o cerere adresată împăratului, în care, printre altele, s-a arătat că "clerul şi poporul român greco-catolic vede cu durere apăsată autonomia Bisericii sale... şi se roagă ca în Biserica română greco-catolică să se reaşeze metropolia... şi metropolitul să fie capul bisericii române greco-catolice, atârnătoriu singur... în cele spirituale nemijlocit de la Scaunul Apostolic din Roma Veche".168) Uniţii, prin Alexandru Şterca Şuluţiu, i-au oferit lui Andrei Şaguna să fie el singurul mitropolit al Bisericii româneşti din Transilvania, prin unirea tuturor românilor ardeleni cu Roma. Refuzul lui Şaguna a determinat refacerea mitropoliei numai pentru românii uniţi. O conferinţă ministerială ţinută la Viena la 18 noiembrie 1850, la care, pe lângă miniştrii de interne, al cultelor şi comisarul plenipotenţiar al Transilvaniei, au mai participat şi Arhiepiscopul şi Mitropolitul Primat Scitovski şi Episcopul Vasile Erdeli al Oradei, a făcut Curţii imperiale o propunere favorabilă pentru reînfiinţarea mitropoliei româneşti din Transilvania. În urma acesteia împăratul Francisc Iosif I a decis, la 12 decembrie 1850 să fie reactivată Mitropolia unită (greco-catolică) de Alba Iulia şi să fie create două noi episcopii unite, la Gherla şi Lugoj, despre care Guvernul Transilvaniei a fost încunoştinţat la 3 februarie 1851. În urma tratativelor purtate cu Sfântul Scaun, îndeosebi în legătură cu scoaterea românilor uniţi de sub jurisdicţia Strigoniului, la 26 noiembrie 1853, prin bula "Ecclesiam Christi" s-a confirmat restaurarea Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş şi înfiinţarea celor două noi episcopii, la Gherla şi Lugoj, iar în consistorul din 16 noiembrie 1854, ţinut în Vatican, s-a anunţat numirea Episcopului Alexandru ŞtercaŞuluţiu ca mitropolit. Pentru dieceza de Gherla a fost numit canonicul orădean Ioan Alexi, iar la Lugoj, primul episcop va fi un alt canonic orădean, Alexandru Dobra. Biserica Română Unită a fost astfel
[ 72 ]

scoasă de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei latine de Strigoniu. Episcopia Blajului, înălţată la rangul de Arhiepiscopie şi Mitropolie, cu trei episcopii sufragane, a Oradei, a Gherlei şi a Lugojului, va fi dependentă direct de Sfântul Scaun Apostolic al Romei. La prima vedere s-ar părea că Sediul Apostolic al Romei a tergiversat confirmarea restaurării Mitropoliei, întrucât, de la 12 decembrie 1850, data aprobării de către împărat a propunerii de reînfiinţare a Mitropoliei şi până la 26 noiembrie 1853, data emiterii bulei de confirmare, "Ecclesiam Christi", a Papei Pius al IX-lea, s-au scurs trei ani. Dar trebuie avut în vedere că Sfântul Scaun lucrează "sub specie aeternitatis" şi, deci, a avut nevoie de această perioadă de timp pentru a se documenta asupra realităţilor din Transilvania şi a impus o minuţioasă cercetare. Diplomaţii papali, nunţiul apostolic de la Viena şi alţi legaţi apostolici, însărcinaţi cu investigarea minuţioasă a cauzei, au aflat că românii greco-catolici nu sunt mulţumiţi cu dependenţa ierarhică de Mitropolitul Primat de Strigoniu (Esztergom), cum i s-a impus încă de pe timpul lui Atanasie Anghel Episcopiei române unite de la Alba Iulia prin Diploma a II-a leopoldină, la cererea cardinalului Kolonich, iar la 1777, înfiinţânduse Episcopia greco-catolică de Oradea, a fost supusă şi ea aceleiaşi subordonări. Pe lângă relaţiile sociale studiate - românii abia fiind eliberaţi din iobăgie, abolită prin Revoluţia de la 1848 - a fost analizat şi spaţiul geopolitic, teritoriul ocupat de românii din Transilvania şi Ungaria. Drept urmare, pe lângă dependenţa directă de Sfântul Scaun acordată Mitropoliei Române Unite, în urma arondării Provinciei mitropolitane, formată din Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş şi Episcopiile sufragane de la Oradea, Gherla şi Lugoj, fiind dezmembrate 144 de parohii şi filii române unite de la eparhia ruteană greco-catolică a Muncaciului şi alipite şi acestea eparhiei Gherla, limitele Mitropoliei Române Unite înscrise în teritoriu prin bula "Ecclesiam Christi" a Papei Pius al IX-lea, vor fi confirmate - cu foarte mici excepţii - prin frontierele de stat ale României Mari, stabilite prin Tratatul de pace de la Trianon, în 1920, între România şi vecinii din Apus.168A) MITROPOLITUL ALEXANDRU ŞTERCA-ŞULUŢIU (între anii 1851-1855 episcop şi între 18551867 mitropolit). S-a născut la Abrud, azi în judeţul Alba, în anul 1794, din părinţi nobili. A studiat în Abrud, Alba Iulia şi Seminarul teologic din Blaj. După căsătorie şi hirotonire a fost numit preot capelan la Bistra, în care calitate a rămas văduv. Funcţionând în continuare la Bistra, a fost promovat paroh şi protopop, de unde a fost transferat ca paroh în Şimleu şi vicar foraneu al Silvaniei. Din această calitate a fost ales episcop la Blaj şi întâiul mitropolit după restaurarea Mitropoliei româneşti a Transilvaniei. A fost instalat mitropolit cu mare solemnitate, la 28 octombrie 1855, prin Pronunţiul Apostolic din Viena, Michele Viale Prelŕ. La solemnitate a participat şi guvernatorul Transilvaniei, prinţul Schwarzenberg. Capitulul eparhial, înfiinţat sub episcopul Ioan Bob cu 7 canonici, a fost ridicat în 1854 la rangul de capitul mitropolitan, fiind completat până la 10, cu încă 3 canonici. Mitropolitul Alexandru Şterca-Şuluţiu a fost un bun organizator, administrator, gospodar şi, în acelaşi timp, un om de cultură. Sub păstorirea sa s-a cumpărat domeniul bazilian de la Bucerdea Grânoasă. A lăsat ca fundaţii domeniile sale de la Cenade, Şpring şi Vidrasău, "pentru văduvele preoţilor, pentru studenţi şi alte scopuri culturale, visând înfiinţarea unei universităţi româneşti. A lucrat şi luptat mult pentru drepturile politice ale românilor".169) A fost un distins orator. Au rămas de la el mai multe lucrări în manuscris. A fost distins cu mai multe titluri, ordine şi medalii ale vremii. S-a stins din viaţă la 7 septembrie 1867. Este înmormântat lângă biserica parohială din Blaj. MITROPOLITUL IOAN VANCEA DE BUTEASA (1869-1892). Este originar din străbuni maramureşeni din Onceşti (Vănceşti), trecuţi prin Buteasa - Ţara Chioarului - aşezaţi în Văşad, judeţul Bihor, unde s-a născut, din părinţi nobili, la 18 mai 1820. Două clase elementare le-a urmat în satul natal, după care a trecut la Oradea unde a terminat şcoala primară, iar cursul gimnazial şi folosofic lea urmat la călugării catolici "Premonstratensi", ca bursier din fundaţiunea "Darabant" a Seminarului tinerimii române unite din Oradea. În 1841 a fost trimis de episcopia română unită la Seminarul "Stadtconvict" din Viena, numit mai târziu Institutul "Barbareum". După terminarea studiilor teologice şi promovarea primului riguros pentru doctorat, în anul 1845, sa întors la Oradea. La 10 august 1845, odată cu consacrarea bisericii din Văşad, a fost hirotonit preot celib. Numit cancelar şi protocolist în cancelaria diecezană, a funcţionat numai până la 19 noiembrie
[ 73 ]

1845 fiind numit capelan la Macău, de unde la 7 decembrie acelaşi an a fost trimis din nou la Viena pentru a-şi continua studiile în vederea obţinerii titlului de doctor. Promovat doctor în Sf. Teologie, se întoarce la Oradea, la 31 iulie 1848, unde în cadrul cancelariei eparhiale a ocupat funcţiile de arhivar, protocolist, vice-notar consistorial, profesor de prepandie şi, în urmă, secretar episcopesc. În 1855 a fost numit canonic şi, pe lângă funcţiile de director al cancelariei diecezane şi inspector şcolar diecezan, a rămas în continuare secretar episcopesc. Episcop la Gherla. La 4 iulie 1865 a fost numit episcop la Gherla, în locul rămas vacant prin decesul lui Ioan Alexi. A fost confirmat de Papa Pius IX prin bula din 25 septembrie 1865, iar la 3 septembrie a fost consacrat episcop prin punerea mâinilor episcopului dr. Iosif Pop Silagi din Oradea în calitate de împuternicit al Mitropolitului. La 28 ianuarie 1866 a fost instalat la Gherla, unde a fost primit triumfal. În calitate de episcop al Gherlei a făcut vizitaţii canonice în părţile Năsăudului, Becleanului, Dejului şi Gherlei. A înfiinţat tipografia diecezană şi o şcoală centrală în Gherla, cu limba de predare română, creând pentru ea fonduri de susţinere din care s-au acordat burse. A obţinut o subvenţie pentru salarizarea parţială a parohiilor dezmembrate de la eparhia ruteană, greco-catolică a Muncaciului şi alipite eparhiei Gherla, la înfiinţarea acesteia. A organizat Seminarul (Liceul) teologic diecezan. A editat întâiul şematism diecezan, în anul 1867. Bun administrator, a întocmit şi publicat statutele pentru administrarea bunurilor bisericeşti şi a beneficiilor parohiale, statute pentru împărţirea veniturilor preoţeşti între predecesori şi urmaşi sau între văduvă şi orfanii acesteia şi succesor. A stabilit modul în care să se facă vizitaţiile canonice de către protopop; a reglementat examenul cural, obligatoriu pentru preoţi înainte de hirotonire. A luat cele mai potrivite măsuri pentru buna funcţionare a şcolilor poporale confesionale săteşti grecocatolice, stabilind cu minuţiozitate obligaţiile parohilor, credincioşilor şi învăţătorilor. În şedinţa consistorială din 28 iunie 1868 s-a stabilit transferul preparandiei diecezane de la Năsăud la Gherla. În baza acestei hotărîri, preparandia, înfiinţată la Năsăud în anul 1859 sub episcopul Ioan Alexi, a fost mutată la Gherla pe timpul vacanţei scaunului episcopal, sub vicarul general episcopesc Macedon Pop, fost vicar foraneu al Năsăudului, deşi năsăudenii au manifestat o pronunţată opoziţie mutării, ba chiar, în 1872, la trei ani de la transferul şcolii, vicarul foraneu al Rodnei, cu reşedinţa la Năsăud, Grigore Moisil, a intervenit pentru readucerea ei iar la Năsăud, dar fără rezultat. Mitropolit la Blaj. Pentru ocuparea scaunului mitropolitan rămas vacant prin moartea lui Alexandru Şterca-Şuluţiu, sinodul electoral, întrunit în Blaj la 11 august 1868, l-a candidat în primul loc, cu 59 de voturi, pe episcopul Gherlei Ioan Vancea de Buteasa, urmat de Timotei Cipariu cu 49 voturi şi canonicul Ioan Fechete Negruţiu cu 36. A fost numit mitropolit Ioan Vancea la 21 octombrie 1868. A fost confirmat de Sfântul Scaun la 21 decembrie acelaşi an şi instalat în scaun la Blaj prin episcopul Lugojului, Alexandru Dobra, delegat al Papei Pius IX, la 11 aprilie 1869, dată când a fost numit şi consilier intim de stat. În activitatea sa de mitropolit trebuie să arătăm că, încă în primul an de arhipăstorire la Blaj, între 20-22 octombrie 1869 a ţinut sinod arhidiecezan, la care, printre altele, s-a stabilit un nou regulament electoral provizoriu, pentru alegerea mitropolitului. La 9 noiembrie 1869, însoţit de secretarul dr. Victor Mihali de Apşa, pe care l-a dus cu sine de la Gherla la Blaj, a plecat la Roma pentru a participa la lucrările Conciliului ecumenic Vatican I, unde a petrecut până la 30 iunie 1870, la care a fost deosebit de activ. În 28 ianuarie 1870 a celebrat o liturghie românească bizantină în catedrala Sfântul Petru, în asistenţa Părinţilor conciliari. Tot acolo a obţinut dezmembrarea parohiei române unite Sighetu Marmaţiei de la episcopia ruteană greco-catolică a Muncaciului şi anexarea ei la episcopia română unită a Gherlei. În conciliu a luptat mult pentru apărarea autonomiei Bisericii Române Unite şi guvernarea ei în baza legislaţiei canonice. A fost secondat în acest scop şi de dr. Iosif Pop Silagi, episcopul de Oradea, prezent şi el la conciliu. Mitropolitul Ioan Vancea a organizat instituţiile de învăţământ din Blaj. La Seminarul teologic a mai adăugat, în 1879, în programul de învăţământ câteva studii practice: Ritul oriental, Cântul şi Tipicul bisericesc, Dreptul civil, Economia rurală şi Medicina pastorală, iar în 1888 a mai adăugat Filosofia, Liturgica şi Omiletica. Profesorii seminariali pot fi numai dintre doctorii în Teologie. Mitropolitul prezida personal examenele clerului tânăr. În 1844 a zidit Internatul vancean de băieţi, pe care, începând cu anul şcolar 1892-93, l-a destinat fetelor, construind pentru băieţi altul, mai încăpător. La Preparandie a mai adăugat în 1880 al treilea an de studii.
[ 74 ]

De o reală importanţă pentru Biserica Română Unită sunt cele trei Concilii provinciale, dintre care primele două, la 1872 şi 1882, au fost convocate şi prezidate de mitropolitul Ioan Vancea. Actele lor au fost aprobate de Sfântul Scaun şi vor servi ca îndreptar canonic pentru Biserica Română Unită, şi de model în păstrarea tradiţiei canonice orientale pentru celelalte Biserici catolice bizantine. Bun chivernisitor, mitropolitul a făcut, din propriile economii, multe donaţii şcolilor, instituţiilor de binefacere şi de cultură, încât, un calcul aproximativ arată că, pentru ceea ce a realizat mitropolitul în scopuri de binefacere, a trebuit să economisească lunar câte 10.000 de florini aur, o sumă considerabilă în moneda timpului. S-a înscris pe linia marilor antecesori de buni luptători pentru cauza naţională a poporului român. Împreună cu George Bariţiu, Ilie Măcelariu şi dr. Ioan Raţiu a semnat Memorandul de la Blaj din 3 iulie 1872, prin care, printre altele, au cerut conducerea autonomă a şcolilor, liberă şi independentă de organele statului, aplicarea românilor la Universitatea din Cluj, în mod proporţional, limba română limbă de învăţământ universitar, şcoli agronomice etc. A protestat împotriva legilor de maghiarizare prin discursul din Casa magnaţilor din 13 mai 1879, în care a afirmat cu tărie că Biserica nu poate lăsa să-i scape din mână libertatea conştiinţei... ce s-ar întâmpla prin numirea de învăţători neromâni? Pentru Biserica Română Unită, limba română e o condiţie "sine qua non" a existenţei sale. Memoriul din 1883, înaintat Casei magnaţilor, împotriva legii pentru şcolile medii, prin deputatul Alexandru Roman, profesor universitar de limba şi literatura română la Universitatea din Budapesta, a fost un alt act de veritabilă manifestare românească. De numele mitropolitului Ioan Vancea se leagă, pe lângă instituţiile publice de învăţământ ce le-a ridicat, gospodărirea şi înfrumuseţarea Blajului. Prin ajutorul dat de el s-a realizat introducerea apei curente, canalizarea, trotuarele şi alte lucrări de urbanizare şi civilizaţie a localităţii, mitropolitul dispunând nu numai de un gust estetic ci şi de generozitatea neceară marilor înfăptuiri. Regretat şi deplâns cu sinceritate de toţi cei care l-au cunoscut şi cu deosebire de fiii săi spirituali, clerici şi mireni, mitropolitul Ioan Vancea s-a stins din viaţă la 31 iulie 1892. MITROPOLITUL VICTOR MIHALI DE APŞA (1895-1918). Pentru ocuparea scaunului mitropolitan, rămas vacant prin moartea lui Ioan Vancea, a fost convocat sinodul electoral la 16 aprilie 1893. Episcopul Lugojului, Victor Mihali de Apşa, a ocupat primul loc în ternar cu 82 de voturi. La 9 noiembrie 1894 a fost numit mitropolit prin decret imperial, la 15 martie 1895 a fost confirmat de Sfântul Scaun, iar la 26 mai 1895 a fost instalat cu mare solemnitate la Blaj, cu care ocazie s-au produs "manifestaţiuni grandioase de bucurie ale clerului şi poporului adunat în număr extraordinar la Blaj".170) Noul mitropolit s-a născut la 19 mai 1841 în comuna Ieud, judeţul Maramureş. Studiile primare le-a urmat la Piarişti în Sighetu Marmaţiei, iar cele liceale la Oradea, Tirnavia şi Caşovia. A promovat maturitatea în 1857. La îndrumarea şi cu ajutorul episcopului Ioan Alexi al Gherlei a fost trimis la Roma de către tatăl său, Gavril Mihali. La început a fost primit în Colegiul grecesc "Sf. Atanasie", apoi student bursier al fundaţiei înfiinţate de către Papa Pius IX pentru eparhiile Bisericii Române Unite, de unde a urmat studiile la Institutul "De Propaganda Fide". În 1863 a fost promovat doctor în Teologie, iar la 8 noiembrie, acelaşi an, a fost hirotonit preot în biserica de la Colegiul "Sf. Atanasie" prin episcopul Stefan Missir. Revenit de la Roma, în aprilie 1864 a fost numit prefect de studii, iar din 1 octombrie acelaşi an şi profesor de Istorie bisericească şi Drept canonic la Seminarul teologic din Gherla. După alegerea ca mitropolit a episcopului de Gherla, Ioan Vancea, acesta odată cu plecarea la Blaj, l-a luat cu el şi pe Victor Mihali, numindu-l secretar mitropolitan şi refe-rent consistorial. A mai fost numit şi asesor la Tribunalul mitropolitan de a 2-a instanţă şi notar la exactoratul arhidiecezan. În 1869-1870 a însoţit pe mitropolitul Vancea la Conciliul ecumenic Vatican I. În 1873 a fost numit protopop onorar. Episcop la Lugoj. La 25 noiembrie 1874 a fost numit episcop al diecezei Lugojului, în scaunul rămas vacant prin transferul Episcopului Ioan Olteanu la Oradea. A fost confirmat de Sfântul Scaun la 21 decembrie acelaşi an. La 14 februarie 1875 a fost consacrat episcop în catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor Mitropolitului Ioan Vancea. A fost instalat la Lugoj în 7 martie 1875. A păstorit la Lugoj până în 1895. În calitate de chiriarh al eparhiei Lugojului a vizitat 110 parohii, a ţinut două sinoade diecezane, în 1882 şi 1883. Sub păstorirea lui s-au zidit şi renovat multe biserici, şcoli şi case
[ 75 ]

parohiale, ori s-au cumpărat şi adaptat clădiri pentru case de rugăciuni, şcoli etc. In 1893 a condus la Roma primul pelerinaj român. Mitropolit la Blaj. În calitate de arhiepiscop al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş a ţinut mai multe sinoade arhidiecezane, iar în calitate de mitropolit al Bisericii Române Unite a convocat şi prezidat al treilea Conciliu provincial, care a avut loc la Blaj în 5-13 septembrie, stil vechi, sau 18-26 septembrie, stil nou, 1900, cu care ocazie s-a aniversat jubileul de 200 de ani de la Unirea cu Roma. Pe lângă mitropolit, au participat toţi episcopii eparhiilor sufragane: Mihail Pavel de la Oradea, Ioan Sabo de la Gherla şi Demetriu Radu de la Lugoj. În calitate de bun român, Mitropolitul Victor Mihali a luptat cu tărie împotriva maghiarizării şcolii şi a înfiinţării, în 1912, a episcopiei maghiare greco-catolice de Hajdu-Dorogh. În 4 decembrie 1917 a pontificat în catedrala din Blaj Sf. Liturghie cu ocazia hirotonirii întru episcop a lui Iuliu Hossu, tânărul episcop al Gherlei. În ianuarie 1918 a încetat din viaţă, neajungând să se bucure de Marea Unire a Neamului pentru care şi el a fost un stegar în lupta încununată la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. NOTĂ. În vacanţa de la moartea mitropolitului Ioan Vancea, 31 iulie 1892 şi până la instalarea lui Victor Mihali de Apşa, 26 mai 1895, arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş a fost condusă de Capitulul arhidiecezan în frunte cu vicarul general, istoricul IOAN MICU MOLDOVANU care, în timpul interegnului, a construit clădirea Liceului de băieţi "Sfântul Vasile". MITROPOLITUL VASILE SUCIU (1920-1935). S-a născut la 13 ianuarie 1873 în comuna Copăcel, judeţul Făgăraş, într-o familie de ţărani fruntaşi. Prima cunoştinţă cu Blajul a făcut-o ca elev de liceu, fiind unul dintre elementele de excepţie ale liceului blăjean. Îndeosebi s-a evidenţiat la matematici. Rezolva ecuaţii mental. La examenul de maturitate, preşedintele comisiei, delegat al Ministerului maghiar de învăţământ, profesor la un institut politehnic din Budapesta, văzând uşurinţa cu care se descurcă în cele mai grele probleme de matematică, l-a invitat să urmeze o facultate inginerească la Budapesta, asigurându-i-se în acest scop o bursă. Dar chemarea spre preoţie a fost mai puternică şi a urmat teologia. Reîntors de la Roma, după 6 ani de studii, doctor în Teologie, Şematismul arhidiecezan din 1900 îl prezintă ca profesor la Seminarul teologic din Blaj şi prefect de studii, profesor de religie la liceul de băieţi şi bibliotecar al Bibliotecii arhidiecezane. Din tinereţe şi-a îngrijit figura cu frumoasa barbă, crescută în voie, tradiţională îndrumătorilor de suflete româneşti.171) Intrat în politica militantă, ca membru al Partidului Naţional Român, a obţinut biruinţe în circumscripţia Vinţul de Jos, judeţul Alba. În anul 1912, fiind deja canonic, a fost trimis la Roma de către mitropolitul Victor Mihali de Apşa, unde a petrecut trei săptămâni, înaintând memoriul de protest al Bisericii Române Unite şi stăruind pe lângă dicasteriile papale pentru a împiedica realizarea înfiinţării episcopiei grecocatolice maghiare a Hajdu-Doroghului.172) Când mitropolitul ortodox Vasile Mangra, "de repudiată amintire" s-a vândut cu totul ungurilor, Vasile Suciu "s-a închis în chilia de anahoret al cărţii lângă voluminoasele sale manuscrise de dogmatică fără păsare dacă numele său este sau nu trecut în cartea neagră a trădătorilor de ţară alcătuită cu multă grijă de organele Ministerului de Interne Ungar".173) În ianuarie 1918, după moartea mitropolitului Victor Mihali de Apşa, canonicul dr. Vasile Suciu a fost ales vicar general capitualar. În calitate de girant al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş, cu toate riscurile unei slujbe atât de înalte, a primit preşedinţia Consiliului Naţional de la Blaj şi a luat jurământul tuturor subalternilor săi. Aceasta s-a întâmplat în catedrala din Blaj, "când încă, armatele lui Mackensen se aflau la Bucureşti, şi pribegia de la Iaşi nu luase sfârşit".174) Primul avion al Marelui Cartier Român a fost trimis de generalul Prezan la Blaj, fiindcă aici s-a găsit cel mai sigur loc de aterizare, sub scutul gărzii naţionale, al cărei comandant spiritual era vicarul Vasile Suciu însuşi. Şi tot aici, în castelul mitropolitan, "s-au conturat pentru întâia dată proporţiile şi hotărîrile Adunării Naţionale de la Alba Iulia... în sfatul de canonici şi ofiţeri ai regelui românesc"175). Sinodul electoral mitropolitan, convocat la data de 9 mai 1918, pentru completarea scaunului mitropolitan vacant, l-a desemnat pe primul loc pe vicarul general Vasile Suciu, pe locul al doilea fiind tânărul episcop al Gherlei, Iuliu Hossu. Guvernul maghiar s-a opus numirii lui Vasile Suciu. De aceea, numirea şi confirmarea lui se vor amâna şi abia la 1 ianuarie 1920 va fi hirotonit arhiereu şi instalat în scaunul de Arhiepiscop de Alba Iulia şi Făgăraş şi Mitropolit al Bisericii Române Unite.

[ 76 ]

Este primul mitropolit român unit investit de regele României întregite, Ferdinand I, căruia, cu ocazia investirii, mitropolitul i-a raportat că porunca dată de la Bucureşti întâiului Episcop al Bisericii Române Unite, Atanasie Anghel, de către Patriarhul ortodox Dositei al Ierusalimului de a săvârşi slujbe bisericeşti numai în limba "elinească sau slovinească" a fost călcată, nu a fost ţinută şi în Biserica Română Unită s-a slujit numai în limba română. În viaţa particulară mitropolitul Vasile Suciu a fost de o austeră modestie şi simplitate. Se spune despre el că s-a mulţumit cu un singur slujitor în întregul castel mitropolitan. Om de vastă cultură teologică, a lăsat cele patru volume de teologie dogmatică, două de Teologie dogmatică fundamentală şi două de Teologie dogmatică specială, a căror actualitate are caracter de permanenţă, doar stilizarea lingvistică va mai necesita revizuire în ediţiile viitoare, pentru a ţine pas cu evoluţia şi perfecţionarea limbii române. Calitatea de bun gospodar, la fel, i-au eternizat numele în istoria Blajului şi a Bisericii Române Unite. A început cu ocrotirea orfanilor de război, înfiinţând orfelinatul din Obreja şi atelierele de arte şi meserii din Blaj. Urmărea crearea unei clase mijlocii româneşti, dar în acelaşi timp, şi bună creştină. Mitropolitul urmărea în mod deosebit educaţia fetelor. În acest scop a înfiinţat la Blaj Congregaţia de surori "Sfânta Maria" şi a ridicat Institutul Recunoştinţei, cu liceu de fete, şcoală normală de învăţătoare, şcoală comercială superioară de fete, internat în acelaşi complex şi, mai târziu, şcoală de menaj. Toate aveau scopul refacerii vieţii morale, punând mare nădejde că aceste fete, prin educaţie, vor deveni mâine adevărate soţii şi mame. În acelaşi scop, o parte dintre surorile călugăriţe din Blaj lea trimis la Cluj şi le-a dat putinţa să înceapă şi aici cu un cămin de studente, operă continuată de un alt titan al Bisericii Române Unite, după 1930, prin înfiinţarea episcopiei de Cluj-Gherla cu reşedinţa în Cluj, episcopul Iuliu Hossu. Aproape de inima mitropolitului au fost şi şcolile de băieţi. A lărgit Seminarul teologic, a făcut să se înalţe noua clădire a Şcolii Normale de băieţi şi frumoasa clădire a Şcolii comerciale superioare de băieţi. Cu toată sănătatea şubrezită ce i-au adus-o ultimii ani ai vieţii, obligat să se supună unei grele operaţii chirurgicale, pierzând un picior, mitropolitul Vasile Suciu trăia o viaţă sufletească foarte echilibrată, rod al celei mai desăvârşite convingeri religioase. "Rar suflet atât de împăcat cu sine şi cu hotărîrile Providenţei"176) Rugăciunile şi Sfânta Euharistie i-au fost pâinea zilnică. Reculegerile anuale pentru preoţime, exerciţiile spirituale, au devenit obligatorii. Se ţineau în catedrală, cu meditaţii la care erau aduşi cei mai buni oratori din Provincia Mitropolitană. După una din serii, ţinută de canonicul Octavian Domide de la Gherla, mitropolitul a dispus ca meditaţiile să fie adunate şi publicate în volum. Aşa a apărut Ştiinţa mântuirii de veci, cu douăzeci de meditaţii în 275 pagini, în tipografia Seminarului din Blaj în anul 1928. Grija pentru românii secuizaţi i-a creat mitropolitului zile şi nopţi de zbucium, care nu l-au părăsit până la moarte, pentru că românii de acolo au ajuns în prag de dispariţie. "O figură de sfânt şi de ostaş" i-a spus Nicolae Iorga, iar Ioan Bianu, fost elev al şcolilor Blajului, venerabilul fost preşedinte al Academiei Române, contemplând din vârful unei coline cu privelişte de ansamblu noile palate şcolare din Blaj, a exclamat: "- Da, da, omul fără picior de colo, din chilia de schimnic al vechiului castel princiar, a făcut adevărate minuni".177) Viaţa lui, realizările spirituale, ca şi zidirile pompoase, toate caracterizează o epocă eroică de 15 ani pe tronul arhipăstoresc al lui Inochentie Micu Clain. S-a stins din viaţă la 25 ianuarie 1935. MITROPOLITUL ALEXANDRU NICOLESCU (1935-1941). Sinodul electoral pentru alegerea noului mitropolit a fost convocat pentru data de 7 mai 1935. Rezultatul a fost următorul: Alexandru Nicolescu, episcopul Lugojului, a obţinut 48 de voturi; Iuliu Hossu, episcopul de Cluj-Gherla, 27 voturi; Valeriu Traian Frenţiu, episcopul de Oradea, 12 voturi şi Alexandru Rusu, episcopul Maramureşului, 10 voturi. După numirea şi confirmarea, la 6 septembrie 1935, Alexandru Nicolescu a fost înscăunat la Blaj. Noul mitropolit s-a născut la 8 iulie 1882. A fost dotat de timpuriu cu alese calităţi pentru chemarea preoţească. Între anii 1898-1904 a urmat Filosofia şi Teologia la Colegiul "De Propaganda Fide" din Roma, unde a fost promovat doctor în Filosofie şi Teologie. Revenit la Blaj, a fost trimis preot misionar

[ 77 ]

în America de Nord. Reîntors în ţară, a fost numit profesor de Teologie Morală la Seminarul Teologic din Blaj şi apoi ales canonic în Capitulul arhidiecezan. Episcop de Lugoj (1922-1935). După transferul episcopului Valeriu Traian Frenţiu de la Lugoj la Oradea, în anul 1922, episcop de Lugoj a fost numit canonicul Alexandru Nicolescu. În această calitate a înfrumuseţat catedrala din Lugoj cu o pictură aleasă, realizată de pictorul-profesor Simionescu. Pictura s-a făcut după indicaţiile şi cu cheltuiala episcopului Alexandru Nicolescu.178) Ca mitropolit la Blaj e surprins de zbuciumul evenimentelor care au precedat şi au dus la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Multe din planurile arhipăstorului vor rămâne nerealizate. Între ele şi dotarea catedralei blăjene cu o pictură asemănătoare celei din Lugoj. Pe de o parte, boala care i-a ros fizicul atât de delicat, iar pe de alta, conflagraţia mondială începută în 1939 şi pierderea Transilvaniei de Nord în vara anului 1940, i-au grăbit sfârşitul. Două sunt caracteristicile care au definit personalitatea mitropolitului Alexandru Nicolescu: deosebita evlavie determinată de marele imperativ al Sacerdoţiului Catolic şi o cultură deosebită, exprimată atât în scris cât şi oral, prin lucrări proprii şi prin traduceri - fiind un adevărat poliglot - prin pastorale scrise sau prin predici ce le ascultau credincioşii ca provenind din gura unui sfânt. Pentru Alexandru Nicolescu, adevăratul sacerdoţiu era cel al preotului pururea în harul sfinţilor, în legătură neîntreruptă cu Dumnezeu, fapt pentru care, asemeni antecesorului său în scaun, Vasile Suciu, a promovat, cu tot atâta râvnă, exerciţiile spirituale pentru cler. "Sufletul meu de arhiereu, spune mitropolitul, tresaltă de bucurie împreună cu îngerii Domnului, văzând râvna cu care se ţin aceste exerciţii în Provincia mitropolitană... pentru o renaştere spirituală a acestui cler. Stâlpul Bisericii noastre şi cununa capului nostru".179) Ca profesor, ne-a lăsat un Curs de Teologie Morală. Ca publicist a colaborat la "Unirea" şi "Cultura creştină" cu articole de fond, editoriale de înaltă ţinută culturală şi religioasă. A tradus din autori catolici meditaţii şi predici. În multele publicaţii "Despre natură" scrutează tainele Universului, descoperind cauza existenţei sale, pe Dumnezeu. S-a stins din viaţă în 5 iunie 1941, joi înaintea Rusaliilor, cu puţin înainte de declanşarea războiului din Răsărit. Deplângându-i sfârşitul într-un necrolog succint, publicat în "Curierul Creştin", ziarul oficial al Episcopiei de Cluj-Gherla, Episcopul Iuliu Hossu, reţinut la Cluj de graniţa impusă pe Feleac la 30 august 1940, îl numeşte: "Vrednic urmaş al marilor luceferi care au luminat cărarea strămoşilor în cursul veacurilor, s-a dovedit mare arhiereu al Domnului în episcopie şi mitropolie, stâlp de lumină şi de viaţă pentru credincioşii grijei şi păstoririi lui încredinţaţi şi departe peste hotarele eparhiei şi mitropoliei, suflet sacerdotal, suflet mare a cuprins în dragostea sa pe toţi, fără deosebire, plinind legea supremă a Domnului Isus întru care toţi una sunt".180) EPISCOPUL AUXILIAR VASILE AFTENIE, vicar al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş pentru vechiul Regat, cu reşedinţa în Bucureşti (1940-1950). S-a născut la 14 iunie 1899 în satul Lodroman, nu departe de Blaj, unde a urmat liceul. Primele 6 clase l-a cursuri de zi, iar cls. VII-VIII (azi XI-XII), la fără frecvenţă în scurtele permisii primite de pe fronturile din Galiţia şi Italia unde a fost mobilizat din 1917, la împlinirea vârstei de 18 ani. A urmat un an Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. În 1919 s-a hotărît să o părăsească pentru Teologie care a urmat-o la Roma, la Institutul "Angelicum", ca bursier al Colegiului "Sf. Atanasie".Reîntors de la studii a fost hitoronit preot în 1 ianuarie 1926. A funcţionat ca profesor al Academiei de teologie din Blaj, între anii 1926-1934. În 1934 a fost numit protopop la Bucureşti, în 1937 canonic la Blaj şi din 1939 rector al Academiei de Teologie, iar în 1940 a fost numit episcop auxiliar,titular de Ulpiana, hirotonit şi trimis la Bucureşti în calitate de vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş pentru Vechiul Regat, unde erau 17 parohii române unite: 4 parohii în Bucureşti, apoi la Brăila, Brezoi, Câmpina, Constanţa, Craiova, Ferdinand (jud. Constanţa), Galaţi, Iaşi, Moreni, Ploieşti, Târgovişte, Tg. Jiu şi Turnu-Severin, plus parohiile româneşti din districtul Bucovinei, rămase, după diktatul de la Viena, rupte de eparhia Maramureşului: Bicaz-Neamţ, Boian, Gura Humorului, Iacobeni şi Vatra Dornei.181) În anul 1941, după moartea mitropolitului Alexandru Nicolescu, episcopul Vasile Aftenie a fost numit se Sfântul Scaun Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, ceea ce e egal cu o locotenenţă arhiepiscopală până la posibilitatea convocării sinodului electoral mitropolitan pentru alegerea noului mitropolit, lucru ce nu s-a putut realiza decât după război, în 1946, Provincia
[ 78 ]

Mitropolitană fiind ruptă în două prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940. Însă, episcopul Aftenie nu a obţinut acordul Capitulului arhidiecezan, în frunte cu prepozitul Victor Macavei şi astfel a fost nevoit să rămână în continuare la Bucureşti. Suflet deschis şi comunicativ, episcopul Aftenie a cucerit grabnic la Bucureşti stima şi respectul celor mulţi. Deosebitele sale calităţi cu uşurinţa cu care se apropia de oameni i-a determinat pe uneltitorii distrugerii Bisericii Române Unite, în 1948, să-l creadă o pradă uşoară de încorporat în Ortodoxie. Ca urmare, au conceput un atac perfid împotriva lui, pentru a câştiga cu orice preţ cel puţin unul dintre episcopii uniţi. Folosind cele mai josnice mijloace au încercat să-l ademenească şi să-l corupă, invitându-l la Sinaia la orgii organizate pentru a-l compromite. Dar ierarhul şi-a păstrat cu măreţie demnitatea. Când grupul celor 36 de preoţi, care au "hotărît" la Cluj "revenirea", au încercat să-l convingă, le-a răspuns: "Dragii mei fraţi, credinţa noastră nu e o cămaşă pe care s-o iei noaptea şi să o dai jos dimineaţa. Nu pot nega ceea ce am propovăduit o viaţă întregă".182) Neacceptând compromisul, a trebuit să urmeze calea martiriului. Arestat la 28 octombrie 1948 a fost închis, împreună cu ceilalţi ierarhi, mai întâi la Dargoslavele şi apoi la Mănăstirea Căldăruşani, de unde a fost ridicat la 10 mai 1949 şi, izolat de ceilalţi episcopi, a fost depus în beciurile Ministerului de Interne. Acolo a fost supus unor torturi care reclamau o rezistenţă supraomenească. Transferat în închisoarea Văcăreşti, zdrobit şi schilodit, din bărbatul falnic ce a fost, deşi a rămas numai o epavă, a rămas neclintit în credinţă până ce a încetat din viaţă la 10 mai 1950. Unii susţin că a fost împuşcat de un ofiţer de securitate.183) A fost înmormântat în cimitirul Bellu-catolic. Mormântul lui a devenit un loc de pelerinaj. EPISCOPUL DE ORADEA VALERIU TRAIAN FRENŢIU, Administrator Apostolic (1941-1947). Nefiind acceptat episcopul Vasile Aftenie, pe motivul că nu a fost consultat Capitulul arhidiecezan înainte de a se face numirea, deşi Sfântul Scaun l-a numit pe baza recomandării făcute de Mitropolitul Alexandru Nicolescu cu puţin înainte de moarte, decretul pontifical de numire al episcopului Vasile Aftenie a fost depus la Nunţiatura Apostolică şi restituit Romei. În urma restituirii, Papa Pius XII l-a numit, motu proprio, administrator apostolic pe episcopul de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu, care avea reşedinţa provizorie la Beiuş, fiind împiedicat în 1940 de către autorităţile horthyste de ocupaţie din Transilvania de Nord să se întoarcă la Oradea şi, în acelaşi timp, era şi seniorul episcopatului român unit, de astă dată numirea Sfântului Scaun fiind conformă cu prevederile conciliare ale Provinciei Mitropolitane. Numirea episcopului Valeriu Traian Frenţiu a pus capăt acestui litigiu. Aşadar, Valeriu Traian Frenţiu nu a fost mitropolit, cum în mod greşit susţin unii. A fost exclusiv locţiitor temporar până la ocuparea canonică a scaunului mitropolitan.184) În 1946 a fost convocat şi a avut loc la Blaj sinodul electoral mitropolitan pentru alegerea noului mitropolit. Pe locul întâi a fost desemnat episcopul Maramureşului, dr. Alexandru Rusu. Însă guvernul comunist al dr. Petre Groza care urmărea desfiinţarea Bisericii Române Unite nu şi-a dat acordul la numire, împiedicând normalizarea situaţiei. În cursul anului 1947, episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a reântors la Oradea, unde era titular, iar la Blaj a fost adus de la Oradea episcopul auxiliar Ioan Suciu. EPISCOPUL AUXILIAR IOAN SUCIU, Administrator Apostolic al Arhidiecezei (1947-1953). Născut la Blaj la 4 decembrie 1907 dintr-o familie de preoţi. După mamă era nepotul vestitului orator, Ioan Coltor,185) canonic arhidiecezan. Tatăl său, Vasile Suciu, a fost prefectul Tipografiei şi Librăriei Seminarului teologic. Episcopul a fost al patrulea din cei nouă copii - cinci băieţi şi patru fete - câţi i-a avut această binecuvântată familie. A urmat cursurile primare la Blaj, la fel şi cele medii, la Liceul de băieţi "Sf. Vasile cel Mare". În 1925 a promovat cu mare succes examenul de bacalaureat, examen introdus pentru întâia dată cu comisie formată din profesori străini, în locul examenului de maturitate ţinut cu profesorii propriei şcoli. Ca elev a dovedit mari înclinaţii pentru ştiinţele naturii, botanică şi zoologie, colindând văile şi dealurile după plante rare şi insecte. "Într-o perioadă creştea chiar pui de şerpi, stârnind curiozitatea tuturor".186) Vacanţele şi le petrecea toate în excursii, cu sacul în spinare şi cu bâta în mână, savurând frumuseţile naturii.

[ 79 ]

A fost prieten bun, încă din liceu, cu colegul său de clasă, bunul şi blândul Liviu Chinezu, ajuns şi el mai târziu episcop, prietenia lor durând până la sfârşitul vieţii. După absolvirea liceului au fost trimişi împreună la studii la Roma. Cu ocazia promovării doctoratului în Teologie, celebrul dominican Reginald Garrigou-Lagrange, l-a felicitat pe Ioan Suciu şi i-a pus în deget inelul universităţii, lucru foarte rar şi un semn de deosebită apreciere. După şase ani de studii la Institutul "Angelicum" a fost hirotonit preot, în Roma, la 29 noiembrie 1931. Reîntors la Blaj a fost numit profesor de religie şi limba italiană la Liceul comercial de băieţi, apoi la Academia de Teologie, la catedra de Morală şi Pastorală, pe care, odinioară, a ţinut-o şi unchiul său Ioan Coltor. Totodată, i s-a încredinţat şi funcţia de rector al Institutului Vancean, ale cărui ziduri au fost prelungite ca să fie mai încăpător. Era inima şi sufletul tineretului, căutând întotdeauna să-l atragă spre virtute. Mereu în mijlocul tinerilor, lua parte la jocurile lor, după pilda Sf. Don Giovanni Bosco. Aşa i-a încolţit ideea să dea acestui tineret o lectură plăcută şi a înfiinţat revista "Marianistul", închinată exclusiv copiilor. Prin grija preoţilor, cateheţilor şi profesorilor de religie, revista s-a răspândit la toate şcolile din Ardeal. Locul ei l-a luat mai târziu "Tinerimea Nouă", care se adresa unui cerc mai larg de tineri cititori, inclusiv studenţimii universitare. La început a fost scrisă aproape în întregime de redactorul însuşi, mai târziu creându-şi colaboratori dintre tinerii apropiaţi şi dotaţi în acest scop. Aşa a început Apostolatul Tinerimii, în mijlocul căruia apostolul tineretului sporea în stăruinţă şi har. Din această văpaie de dragoste suprafirească s-au născut lucrările sale, de mare răsunet nu numai în inimile tinerilor ci şi ale celor vârstnici: Eroism, Mama, Ranele Domnului, Pier Giorgio Frassati, Fecioara de la Fatima, Viaţa Nouă, Inginerul Nicoară etc. Ca profesor de religie ne-a lăsat mai multe manuale, atât pentru învăţământul primar cât şi pentru cel mediu - liceal. În scurtă vreme a devenit unul dintre marii educatori pe care i-a avut Biserica Română Unită în existenţa ei. Faima lui a început să facă ocolul ţării. Era solicitat peste tot. Predicile, conferinţele, exerciţiile sale spirituale, până şi cursurile îi erau ascultate de mari mulţimi, care umpleau până la refuz sălile în care erau organizate, oameni din toate straturile sociale, de toate neamurile şi de toate credinţele. Era solicitat din oraş în oraş, în instituţii, în biserici, în şcoli. Peste tot "sfaturile înţelepte ale lui Ioan Suciu ... iau inspirat pe mulţi tineri, în special dintre studenţii din Bucureşti şi Cluj. El a reuşit să adapteze mesajul creştin la nevoile lor, elaborând totul într-un stil foarte captivant cu antiteze, comparaţii şi o mare căldură sufletească în spatele cuvintelor".187) În 6 mai 1940 a fost numit episcop auxiliar de Oradea, titular de Moglena-Slatina (Bulgaria) coadjutor al episcopului Valeriu Traian Frenţiu. A fost hirotonit în catedrala din Oradea la 22 iulie 1940 prin punerea mâinilor episcopilor Iuliu Hossu de la Cluj, Ioan Bălan de la Lugoj şi V. T. Frenţiu de la Oradea. După 30 august 1940, ocupanţii horthyşti neadmiţând întoarcerea de la Beiuş a episcopului titular V. T. Frenţiu, Ioan Suciu a rămas singurul conducător al eparhiei Oradea până la 29 august 1941, când a fost introdus Iuliu Hossu, episcopul de Cluj-Gherla, ca Administrator Apostolic al eparhiei Oradea, numit de Sfântul Scaun pe timpul absenţei titularului, Ioan Suciu rămânând în continuare coadjutor. Revenind în 1947 Valeriu Traian Frenţiu de la Blaj la Oradea, Sfântul Scaun l-a numit pe Ioan Suciu Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, până la clarificarea numirii, confirmării şi instalării noului mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului, pentru care guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-şi dea acordul (de altfel recunoaşterea de mitropolit a lui Alexandru Rusu nu va avea loc niciodată). Episcopul Ioan Suciu a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său. "astăzi şi-n zilele care vor urma, spunea el, există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci - să fii trădător. Există un singur drum în viaţa care te îndepărtează de trădare - cel eroic. Numai pe această cale poţi răscumpăra lumea" (Eroism). El obişnuia să le spună credincioşilor: "Bisericii grecocatolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuţia ne va putea oferi coroana martiriului şi va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: fiii şi apostolii adevăratei Biserici". El a urmat această cale a martiriului. Cu el a început prigoana împotriva Bisericii noastre. La 15 mai 1948, cu ocazia centenarului Adunării de la 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, a vorbit mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Bălan, care a făcut un apel la "revenire la ortodoxie". Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească şi a părăsit adunarea de pe Câmpia
[ 80 ]

Libertăţii. La 3 septembrie 1948 a fost depus din funcţiune prin decret guvernamental. Între 27-28 octombrie 1948 toţi episcopii Bisericii Române Unite, inclusiv Ioan Suciu, sunt arestaţi şi depuşi sub pază la Dragoslavele, reşedinţa de vară a patriarhului. La 27 februarie 1949 au fost transferaţi la mănăstirea Căldăruşani, transformată în lagăr. De aici Ioan Suciu a fost dus în beciurile Ministerului de Interne şi supus unor groaznice torturi. În septembrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei unde au fost duşi şi ceilalţi episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani. Aici, în urma tratamentului inuman, la 27 iunie 1953 s-a stins din viaţă în celula nr. 44. A trăit şi a murit ca un sfânt. A fost îngropat în groapa comună în cimitirul săracilor de pe malul Izei. Cu adevărat a fost "Om trimis de la Dumnezeu şi numele lui a fost Ioan".

[ 81 ]

CAPITOLUL XIII EPISCOPIILE SUFRAGANE ALE MITROPOLIEI ROMÂNE UNITE. EPISCOPIA ORADEA EPISCOPUL IOSIF POP SILAGI (1863-1873). După moartea episcopului Vasile Erdeli sub păstorirea căruia eparhia de Oradea a fost scoasă de sub jurusdicţia Arhiepiscopiei de Strigoniu şi a devenit sufragană a Mitropoliei Române Unite, a fost numit episcop vicarul capitular Iosif Pop Silagi. Acesta s-a născut la 13 aprilie 1813 în comuna Tarcea, judeţul Bihor, fiu al preotului Simion Silagi din localitate, care a trecut de acolo ca preot în comuna Poceu, azi în Ungaria, şi de acolo, în parohia Oradea-Olosig, promovat deodată şi canonic onorar. Genealogia familiei Pop sau Papp Silagi, de origine nobilă, e comună cu cea a familiei Pop de Băseşti cu care au fost rude apropiate. Iosif Pop Silagi a urmat studiile liceale la Oradea ca bursier al Seminarului greco-catolic. Elev excepţional, după absolvire a fost trimis la Viena unde a urmat Teologia. În 1837 a fost promovat doctor. Încă din 1836 a fost hirotonit preot prin episcopul Samuil Vulcan. Revenind la Oradea, după o funcţie mai măruntă în cancelaria eparhială, a fost numit secretar episcopesc şi director al cancelariei diecezane. La 27 mai 1845 a fost numit canonic. Între 1852-1856 a fost rector al Seminarului Teologic. După moartea episcopului Vasile Erdeli a fost ales vicar general capitular, calitate în care l-a găsit numirea de episcop la 1 noiembrie 1862. A fost confirmat de Papa Pius al IX la 16 martie 1863 şi consacrat în catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor Mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu, la 3 mai acelaşi an. În cuvântarea ţinută cu ocazia hirotonirii, Iosif Pop Silagi a elogiat românismul, şi cu deosebire excepţionalele merite ale Blajului în formarea acestuia: "O, Blajule, cetate sfântă pentru tot românul adevărat, eşti tu leagănul în care s-a născut naţiunea română, tu eşti lumina românilor, povăţuitoarea lor spre civilizaţie şi fericire, tu eşti exemplul fidelităţii naţiunii către Dumnezeu şi Biserica Română".188) La instalarea solemnă la 17 mai 1863 la Oradea, a ţinut clerului o cuvântare în limba latină despre înalta demnitate şi chemare a preoţimii. La 17 iunie 1867 a fost numit Asistent al Tronului Pontifical. Împreună cu mitropolitul blăjan, Ioan Vancea, a participat la lucrările Conciliului Ecumenic al XX-lea, Vatican I, între anii 1869-1870. Bun gospodar şi om de cultură s-a îngrijit cu deosebire de învăţământul din şcolile poporale. A cerut clerului, pentru a se cultiva, să facă mai multă lectură, recomandându-le Catehismul lui De Harbe, tradus de către studenţii teologi români din Viena, apoi revistele vremii: "Sionul Românesc" de la Viena, "Amvonul" lui Iustin Popfiu, "Foaia şcolii", "Economul" din Blaj ş. a. De la el au rămas lucrările scrise: Scurtă istorie a credinţei românilor (1864) şi Enchiridion juris Ecclesiae orientalis catolicae (1862), o lucrare de mare valoare în literatura canonică universală, publicată în 1880 de către canonicul Dr. Augustin Lauran într-o nouă ediţie. Revenit de la conciliul Vatican, episcopul Iosif Pop Silagi s-a îmbolnăvit grav şi nu s-a mai reînsănătoşit. La 5 august 1873 a încetat din viaţă, în vârstă de 61 ani. A lăsat o frumoasă moştenire fondurilor diecezane. Cităm o succintă caracterizare a defunctului din circulara cu care Capitulul eparhial a vestit moartea episcopului: "Acest bun părăsit, a zis de mai multe ori, casa (banii) e al lui Dumnezeu şi din casa lui Dumnezeu împarte săracilor ajutor. Acesta a fost un episcop adevărat, după cugetul lui Dumnezeu. Mare preot a fost şi sincer către toţi preoţii care s-au purtat bine, însă sever către toţi cei care s-au purtat rău".189) EPISCOPUL IOAN OLTEANU (1874-1877). S-a născut la 25 decembrie 1839 în comuna Sinteşti, judeţul Caraş. Studiile liceale le-a urmat la Lugoj şi Blaj, iar teologia la Blaj şi Viena. Din lipsă de preoţi la parohia Lugojului, după numai trei ani de teoligie la Viena, a fost chemat la Lugoj şi numit actuar în cancelaria eparhială. Hirotonit mai târziu preot, a fost numit secretar episcopesc şi apoi notar consistorial şi promovat protopop şi camerar papal. Episcop la Lugoj (1870-1874). Ca notar consistorial l-a găsit la 25 iulie 1870, la vârsta de 31 de ani, numirea de episcop al Lugojului ca urmaş al lui Alexandru Dobra. La 15 octombrie 1870 a fost cofirmat de Sfântul Scaun, iar la 18 septembrie acelaşi an a fost consacrat episcop prin punerea
[ 82 ]

mâinilor chiriarhului orădean Iosif Pop Silagi. A fost instalat printr-o solemnitate simplă, la care a participat exclusiv Capitulul diecezan. A păstorit la Lugoj numai trei ani, timp în care a reuşit să cumpere localul reşedinţei episcopale, închiriat sub pastoraţia lui Alexandru Dobra. Pentru a grăbi formarea de preoţi, atât de necesari în parohiile vacante, a înfiinţat un curs extraordinar de Teologie Morală. Dar abia şi-a început activitatea că a fost transferat de la Lugoj la Oradea. Episcop de Oradea. La 16 septembrie 1873, abia la o lună de la moartea episcopului Iosif Pop Silagi, episcopul Ioan Olteanu a fost transferat la Oradea, unde a fost instalat în scaunul eparhial la 24 ianuarie 1874. În anul 1875 a şi luat măsuri de restaurare a palatului de reşedinţă, adăugându-i o nouă aripă. De asemenea a refăcut reşedinţa din Beiuş, distrusă de un incendiu. Trebuie însă menţionat că, la 20 septembrie 1877, cu ocazia unei mari demonstraţii organizată de ungurii din Oradea, de bucurie că turcii au repurtat la Plevna o bătălie asupra ruşilor şi românilor, reşedinţa episcopală fiind încă în curs de restaurare, demonstranţii i-au zdrobit toate ferestrele cu pietre. În fruntea demonstranţilor au fost studenţii Academiei de Drept care, în simpatia lor faţă de turci, au manifestat cu fesuri pe cap.190) Episcopul Ioan Olteanu a fost generos, cu deosebire faţă de săraci. Tot ce avea cheltuia în opere de milă şi caritate. A fost decorat cu ordine şi medalii ale timpului, iar pe linie bisericească a fost promovat prelat papal, conte roman şi Asistent al Tronului Pontifical. Îmbolnăvindu-se de "un morb greu care l-a răpus la 29 noiembrie 1877 în reşedinţa din Beiuş" a fost înmormântat la Oradea, în cripta bisericii catedrale. Avea abia 38 de ani. EPISCOPUL MIHAIL PAVEL (1879-1902). S-a născut la 6 septembrie 1827 în comuna Recea, judeţul Maramureş, aproape de Baia Mare. Tatăl său, Constantin, a fost învăţător şi cântăreţ bisericesc. Mama, Maria n. Ardeleanu. Părinţii de origine nobilă. Cinci clase gimnaziale le-a urmat la călugării Minoriţi din Baia Mare, iar cele două de liceu sau filosofia în Satu Mare şi Caşovia. A fost trimis de către episcopul Muncaciului - de care ţinea atunci Recea - la Institutul "Sf. Barbara" din Viena, pe care în 1848, din cauza revoliţiei, a trebuit să-l părăsească înainte de terminarea studiilor. A absolvit teologia la Seminarul din Ungvar, în 1851. După absolvire, încă în acelaşi an, a voit să se căsătorească. Însă, murindu-i logodnica înaite de cununie, sa decis pentru celibat. A fost hirotonit preot de episcopul Muncaciului, Baziliu Popovici. După hirotonire a fost numit notar consistorial la Episcopia Muncaciului şi referent pentru credincioşii români din acea eparhie. În anul 1852 a fost trimis paroh în parohia românească Apşa de Jos (azi în URSS). Luând fiinţă episcopia Gherlei, la care au trecut o parte din parohiile româneşti din eparhia ruteană a Muncaciului, Mihail Pavel a fost chemat în 1856 la Gherla şi numit notar consistorial, în 1860 protopop al Slatinei (azi în URSS), iar în 1862 vicar al Maramureşului. În 1870, călătorind la Roma, a reuşit, cu ajutorul Mitropolitului Ioan Vancea, care era la Roma cu ocazia Conciliului ecumenic Vatican I, să obţină dezmembrarea parohiei române unite Sighetu Marmaţiei de la eparhia ruteană a Muncaciului şi anexarea ei la eparhia Gherlei. Confirmarea trecerii parohiei de la Muncaci la Gherla făcându-se prin decretul Nunţiaturii Apostolice din Viena abia la 18 aprilie 1881, arată cu câtă greutate s-a putut face acest transfer. Episcop la Gherla (1873-1879). La 1 septembrie 1872, după transferul episcopului Ioan Vancea de la Gherla ca mitropolit la Blaj, Mihai Pavel a fost numit episcop al Gherlei. A fost confirmat de către Papa Pius IX la 23 decembrie şi hirotonit în catedrala din Blaj la 29 ianuarie 1873 prin Mitropolitul Ioan Vancea, iar la 23 februarie 1873 a fost instalat în scaunul episcopal al Gherlei. Ca episcop al Gherlei, fiind un bun organizator şi versat în administraţia bisericească, a pus rânduială în problemele cancelariei diecezane, împunând protopopilor şi preoţilor să înainteze regulat, periodic, statistici de informare, pentru a se cunosşte în orice moment starea eparhiei sub toate aspectele, inclusiv al învăţământului din dieceză. Episcop la Oradea. Numai după cinci ani de păstorire rodnică la Gherla, la 29 ianuarie 1879, a fost numit episcop la Oradea, transfer confirmat de Sfântul Scaun la 15 mai acelaşi an şi instalat la 8 iunie. Activitatea sa pastorală la Oradea e remarcată cu deosebire în viaţa spirituală, la care a stăruit nu numai prin grai viu şi îndemnuri ci şi prin exemplul său, cerându-le preoţilor să fie şi ei pildă vie pentru credincioşii lor. Continuând, ca şi la Gherla, cu introducerea disciplinei în administraţia bisericească,
[ 83 ]

pe lângă publicarea decretelor Conciliului provincial, ţinut la Blaj în 1872, prin care s-au adus importante hotărîri, a întocmit personal statute şi regulamente pentru toate ramurile administraţiei bisericeşti. În anul 1899, pe lângă toată opunerea unor membri capitulari, a înfiinţat oficiul administrativ al fondurilor şi fundaţiilor diecezane, ale cărui statute au fost completate şi redactate din nou în anul 1926. La Beiuş a deschis în 1887 internatul de băieţi, iar în 1896 a înfiinţat şcoala civilă (sau medie) de fete împreună cu internat. A ridicat o casă parohială. La Oradea a renovat catedrala, a zidit o şcoală de aplicaţie, a zidit cinci case pentru canonici, a creat Fundaţiunea subsidiară Paveliană prin care să fie completate fondurile de pensie ale profesorilor din Beiuş, de ajutorare cu îmbrăcăminte a elevilor săraci şi îndeosebi a fetelor orfane, fiice de preot din internatul şcolii de fete din Beiuş. Episcopul Mihail Pavel a avut de suferit mult, uneori chiar de la conaţionalii săi. Presa maghiară, mai ales cea orădeană, l-a atacat cu toată furia. În vara anului 1892, după prezentarea Memorandului la Viena, în seara zilei de 28 iulie, şovini maghiari, incitând şi studenţimea de la Academia de Drept şi "canaliile străzilor", vociferând şi urlând la adresa episcopului Mihail Pavel, "Jos cu mizerabilul valah, puturos, opincar, trădător de patrie, belciug în nasul lui", i-au zdrobit ferestrele cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, obloanele, uşile ...191) Dar toate aceste răutăţi le vor compensa clipe de mângâiere ce i se vor oferi, cu deosebire la 29 ianuarie 1898, la împlinirea a 25 de ani de la consacrarea ca episcop. La 1 iunie 1902 s-a stins subit din viaţă la băile Slatina (azi URSS). Acolo a fost aşezat în cripta bisericii parohiale, zidită pe cheltuiala sa. EPISCOPUL DEMETRIU RADU (1903-1920). S-a născut la 26 octombrie - sărbătoarea Sfântului Dumitru - 1862 în comuna Uifalău, azi Rădeşti, judeţul Alba, din părinţi ţărani, Ion şi Paraschiva născ. Maior. A urmat şcoala primară la Aiud la călugării Minoriţi, iar liceul la Blaj. În 1879, ca absolvent al clasei a VI-a de liceu (azi a X-a), Mitropolitul Ioan Vancea l-a trimis la Roma, la Colegiul "Sf. Atanasie", unde a studiat şase ani Filosofia şi Teologia la Propaganda Fide, după care a fost promovat doctor. La 26 iulie 1885 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor arhiepiscopului grecocatolic al colegiului "Sf. Atanasie", Stefan Stefanopoli. Revenit la Blaj, după câtva timp în serviciul cancelariei mitropolitane, a fost numit paroh al Bucureştilor pentru credincioşii greco-catolici români. Neexistând biserică greco-catolică în Bucureşti şi nici casă parohială, a fost primit în reşedinţa Arhiepiscopiei romano-catolice, prin bunăvoinţa arhiepiscopului Iosif Palma. Aici a fost încredinţat cu funcţiile de predicator român la catedrala "Sf. Iosif" şi profesor de Teologie la Seminarul catolic, pe atunci în satul Cioplea (azi cuprins în cartierul Dudeşti al Capitalei). Ca orator a atras atenţia înaltului cler al Bisericii Ortodoxe Române, care a pornit împotriva lui o îndârjită campanie de presă, cu deosebire în revista "Biserica Ortodoxă Română".192) Din Bucureşti a colaborat la "Unirea" de la Blaj şi la "Revista Catolică" a pr. Vasile Lucaciu. După construirea noului Seminar teologic romano-catolic lângă catedrala "Sf. Iosif" din Bucureşti, Demetriu Radu a fost numit director al acestuia, iar mitropolitul Ioan Vancea l-a distins protopop onorar şi l-a numit asesor consistorial mitropolitan. Binecunoscut şi apreciat în cercurile politice româneşti, a fost trimis de două ori de către regele Carol I în misiune diplomatică la Vatican. Episcop la Lugoj (1897-1903). După zece ani petrecuţi în capitala României şi după alegerea de mitropolit a episcopului Victor Mihali de Apşa şi transferarea lui la Blaj, la 22 noiembrie 1896, Demetriu Radu a fost numit episcop de Lugoj. A fost confirmat de Sfântul Scaun prin bula Papei Leon XIII din 3 decembrie 1896. A fost consacrat episcop în catedrala din Blaj la 9 mai 1897 prin punerea mâinilor mitropolitului Victor Mihali de Apşa. La 16 mai, acelaşi an, a fost instalat în scaun la Lugoj. Din activitatea sa ca episcop al Lugojului menţionăm: - Participarea la Conciliul al III-lea provincial, ţinut la Blaj în 1900, cu ocazia jubileului celor 200 de ani de la unirea cu Roma. - Vizitaţii canonice în părţile Haţegului. - Îmbunătăţirea salarului clerului. - Grija pentru învăţământul confesional sătesc prin organizarea "Inspectoratului şcolar general".

[ 84 ]

A dovedit o deosebită preocupare pentru restaurarea catedralei, repararea reşedinţei, zidiri de biserici, şcoli, case parohiale, într-o mulţime de parohii.193) Eparhia Lugojului a întâmpinat multe greutaţi în privinţa creării patrimoniului necesar funcţionării normale a cultului. O mare lipsă de biserici a necesitat servirea slujbelor divine "în locaruri, ori mai bine zis în case particulare... cu chirie, care nici scopului nu corespund şi nici justelor aşteptări ale religiunii". De aceea, toţi episcopii s-au năzuit să ridice cât mai multe lăcaşuri sfinte.194) Episcop la Oradea. În anul 1903 episcopul Demetriu Radu a fost transferat la Oradea în scaunul eparhial devenit vacant prin decesul lui Mihail Pavel. A fost unul dintre marii ierarhi ai Bisericii Române Unite. A activat pe toate tărâmurile: gospodăresc, administrativ, diplomatic, şcolar, cultural etc. Încă înainte de instalarea sa la Oradea, Demetriu Radu a încredinţat unui distins arhitect, C. Rimanoczy junior, reconstruirea palatului rezidenţial, care rămăsese după distrugerea din 1892 într-o stare deplorabilă. A fost terminat şi inaugurat, cu deosebită solemnitate, la 11 iunie 1905. A reconstruit întregul domeniu de la Beiuş, îndeosebi reşedinţa, distrusă de un incendiu în 1910 şi casa dominială din Holod. La Stâna de Vale a zidit o nouă reşedinţă şi mai multe vile şi le-a modernizat pe cele vechi. A amplificat şi adăugat noi aripi la seminar, şcoala normală diecezană, internatul de băieţi din Beiuş şi o casă celui de fete. În 1909 a publicat un nou şematism diecezan. Pastoralele şi circularele sale din timpul războiului au fost un model de prudenţă. În circulara cu care a anunţat moartea lui Francisc Iosif I a afirmat profetic: "pare că se închid marginile unei epoci întregi".195) Şi s-au închis. Problemele şcolare extrem de grave, cu celebra "zonă culturală" a lui Apponyi, i-au provocat multe nopţi nedormite episcopului român unit. A participat activ la lupta împotriva alipirii unei parohii româneşti la eparhia maghiară de HajduDorogh, înfiinţată în 1912. În acest scop a condus o delegaţie a episcopatului român unit la Roma cu un memoriu de protest adresat Sfântului Scaun. "Memorabil şi vrednic de admiraţie a fost refuzul său de a primi tristul rol al lui Vasile Mangra de a se face stegarul politicii lui Tisza (primul ministru al Ungariei n. n.) în România."196) Dar sosită ziua biruinţei, episcopul Radu, împreună cu I. Papp, episcopul ortodox al Aradului şi Gheorghe Pop de Băseşti, au prezidat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Nu s-a putut întoarce la Oradea decât în mai 1919, după ce armata română a cucerit Bihorul de la bolşevici. A luat parte activă la şedinţele Consiliului Dirigent, la Sibiu. La 1 ianuarie 1920, cu ocazia instalării mitropolitului Vasile Suciu, a fost distins cu paliul arhiepiscopal, distincţie acordată în mod obişnuit mitropoliţilor. Tuturor activităţilor atât de productive ale episcopului Demetriu Radu le-a pus capăt bomba pusă la senat de către anarhistul Goldstein, la 8 decembrie 1920. Odată cu el a fost ucis şi ministrul Dumitru Greceanu. Ambilor li s-au organizat funeralii naţionale. Osemintele pământeşti ale defunctului episcop au fost duse la Oradea şi aşezate în cripta bisericii catedrale. EPISCOPUL VALERIU TRAIAN FRENŢIU (1922-1952). S-a născut la 25 aprilie 1875 în oraşul Reşiţa, judeţul Caraş, din părinţii Ioachim, preot şi Rozalia n. Demeter. A urmat liceul la Blaj, absolvindu-l şi promovând examenul de maturitate în 1894, când s-a înscris la teologie la Budapesta. La 28 septembrie 1898, la sfârşitul celor patru ani de studii, a fost hirotonit preot celibatar şi trimis la Viena la institutul "Augustinaeum", unde a studiat patru ani, până la 1902 când a fost promovat doctor în Teologie. La Viena, concomitent cu studiile, a fost şi duhovnicul ostaşilor români din garnizoana capitalei. Între 1902-1904 a fost utilizat în cancelaria eparhială din Lugoj, ca impiegat, arhivar, bibliotecar şi vice-notar consistorial, iar în 1904, la vârsta de 29 de ani a fost numit paroh şi protopop la Orăştie. Dedicat cu totul funcţiei încredinţate, s-a ocupat atât cu propria sa parohie cât şi cu cele 14 parohii şi 7 filii din protopopiat, pe care le-a vizitat în fiecare an. I s-a întâmplat să rostească şi cinci predici într-o singură zi. Împreună cu canonicul dr. Iacob Radu şi dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, a introdus primele misiuni sfinte în eparhia Lugojului, ţinute la Cugir în 14-16 decembrie 1904. Episcop la Lugoj (1913-1922). La începutul anului 1912 a fost numit protopop şi vicar foraneu la Haţeg, iar la 4 noiembrie 1912, la vârsta de 37 de ani, a fost numit episcop al Lugojului în scaunul eparhial rămas vacant prin transferul lui Vasile Hossu de la Lugoj la Gherla. A fost hirotonit episcop la
[ 85 ]

14 ianuarie 1913 în catedrala din Blaj, prin Mitropolitul Victor Mihali şi episcopii Demetriu Radu de la Oradea şi Vasile Hossu de la Gherla, toţi trei foşti antecesori ai lui în scaunul eparhial al Lugojului. Mai puţin cunoscut şi primit la început cu oarecare neîncredere, episcopul V. T. Frenţiu s-a dovedit a fi un chiriarh exemplar. De altfel, totdeauna a avut în vedere viaţa spirituală, atât a clerului cât şi a păstoriţilor mireni, fiind în privinţa aceasta foarte exigent şi, în primul rând cu sine însuşi. A introdus la Lugoj celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, ceea ce a făcut şi el personal, atât ca preot cât şi ca episcop. A fost printre cei dintâi ierarhi care au introdus această practică în Biserica Română Unită. A obligat preoţii să predice în duminici şi sărbători. A început să trimită pastorale la sărbătorile mari, credincioşilor, lucru care până la el nu s-a făcut decât în ocazii rare, de natură istorică. A pus în funcţie seminarul, înfiinţat de antecesorul Vasile Hossu. A înfiinţat Şcoala Normală de fete, întâia şcoală românească de acest fel din Ungaria. A deschis o librărie diecezană la Lugoj şi un atelier de ucenici cu internat. N-a făcut politică militantă, nici ca preot şi protopop, dar a fost întotdeauna "un demn apărător al drepturilor neamului".197) Episcop la Oradea. La 25 februarie 1922 a fost trasferat la Oradea, în scaunul rămas vacant prin asasinarea lui Demetriu Radu. Eparhia era vastă şi pretenţioasă. Se întindea "de la Arad la Satu Mare, prin Salonta, Oradea, Săcuieni, Valea lui Mihai şi Carei, toată Valea Crişului Repede, Valea Barcăului şi a Bistrei, Valea Crişului Negru, de la izvor până la graniţă, insule şi mase compacte de români uniţi stăteau sub ascultarea episcopului din Oradea".198) Toate comunităţile religioase, parohii şi filii le-a vizitat, cu începere din 1922, unele inopinat. Grija iniţială deosebită a fost Seminarul Teologic. După doi ani l-a ridicat la rangul de Academie teologică. Cursurile de 4 ani le-a ridicat experimental la 6 ani, dintre care doi ani de filosofie, predată în limba latină. S-a îngrijit să fie încadrată cu personal corespunzător, atât pentru instruire cât şi pentru educaţie spirituală. Vacanţele de Crăciun şi de Paşti se petreceau în seminar, iar cea de vară, lunile iulie şi august, la Beiuş; doar o singură lună, septembrie, o petreceau în familie. "Clerul din pastoraţie... în sate şi oraşe, familist sau celib, simplu preot sau protopop, profesor sau canonic... fiecare trebuie să continue... viaţa de seminar... liturghia zilnică, lectura spirituală, meditaţia, rugăciunea, studiul îl vor menţine forţele proaspete".199) Predicile şi catehezele au fost obligatorii. De asemenea şi exerciţiile spirituale pentru întreaga preoţime. În 1925 a fondat revista "Vestitorul", care a apărut până în anul 1940. În ea se publicau şi pastoralele chiriarhului. A obligat la examenele prosinodale pe toţi preoţii hirotonoţi după 1926. Neavând nici o mănăstire cu călugări în eparhie şi neavând de unde aduce din Biserica Română Unită, s-a adresat Bisericii Universale. La apelul său au răspuns Asumpţioniştii, Augustanii (ai Adormirii Preacuratei) din Franţa, Franciscanii Minori Conventuali din Moldova şi Fraţii şcoalelor creştine din Bucureşti. Asumpţioniştii au fost aşezaţi la Beiuş pentru a conduce internatul de băieţi, iar ramura feminină a acestora, internatul de fete. Fraţilor şcolari li s-a repartizat Seminarul din Oradea cu educaţia elevilor normalişti, iar Franciscanii au fost trimişi în satele cu pastoraţie grea. Pierzându-se, după fixarea graniţei de vest prin tratatul de pace din 1920, locul de Pelerinaj Maria Pocs, rămas în Ungaria, episcopul V. T. Frenţiu a stabilit două noi locuri de pelerinaj, la Zalău şi Drăgeşti. Continuând tradiţia antecesorilor pe linia bunei gospodăriri a patrimoniului eparhial şi sporirea lui, a construit Academia teologică, a supraetajat vechiul seminar, decretându-l internat pentru elevii români uniţi ai şcolilor secundare din Oradea, a ridicat impunătoarea clădire a Şcolii Normale. Bisericile şi casele parohiale noi au amplificat realizările chiriarhului. Dar, toate acestea au fost întrerupte în 1940, când ierarhului nu i-au mai îngăduit horthyştii ocupanţi ai Transilvaniei de Nord să revină de la Beiuş la Oradea. În 1941 a fost numit Administrator Apostolic al arhidiecezei, devenită vacantă prin decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu (cum s-a arătat mai sus). Prigoana l-a găsit, în 1948, revenit la Oradea. În septembrie acelaşi an a fost depus din scaun prin decret guvernamental, împreună cu episcopii Ioan Bălan al Lugojului şi Alexandru Rusu al Maramureşului. La 28 octombrie 1948 a fost arestat. A început calvarul Bisericii Române Unite, al chiriarhilor, clerului şi credincioşilor ei. După domiciliile forţate de la Dragoslavele şi Căldăruşani, transferat împreună cu ceilalţi episcopi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, nemaiputând suporta duritatea temniţei, s-a stins din viaţă la 11 iunie 1952. A fost înhumat noaptea într-o groapă în Cimitirul Săracilor de pe malul Izei.200)
[ 86 ]

[ 87 ]

CAPITOLUL XIV EPISCOPIA DE GHERLA ŞI DE CLUJ-GHERLA SCURT ISTORIC. La 1700, odată cu unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica Romei, puţinii români existenţi la Gherla nu aveau biserică. Unii frecventau biserica din Nicula, alţii pe cea din Băiţa sau din Mintiu. După ce în anul 1715 împăratul Carol VI Habsburg s-a decis să numească în scaunul episcopal rămas vacant din 1713, prin moartea episcopului Atanasie Anghel, pe Ioan Giurgiu Patachi, ţinând cont de hotărîrea conciliului Lateran din 1215, în virtutea căreia nu pot coexista în aceeaşi localitate două episcopii catolice, fiindcă readuse la Alba Iulia pe episcopul romano-catolic, expulzat de calvini din localitate cu 150 de ani în urmă (1566), donă episcopiei române unite domeniile de la Sâmbăta de Jos, districtul Făgăraşului şi de la Gherla. Desigur, episcopul Ioan Patachi şi-ar fi aşezat mai bucuros reşedinţa la Gherla, fiind aproape de localitatea sa natală, satul Horgos-Patac, azi Strâmbu, şi mai puţin mărginaşă ca la Sâmbăta de Jos, dar neexistând biserică la Gherla a fost nevoit să opteze pentru Făgăraş, oraş cu biserică românească, apropiat de domeniul de la Sâmbăta. Totuşi, pe domeniul de la Gherla transformă o zidire din curte, în capelă la care au avut acces şi credincioşii din oraş. Însă, la 1736 (după cum s-a arătat mai sus) Inochentie Micu Clain reuşi să schimbe cele două domenii cu cel de la Blaj, unde stabili reşedinţa eparhială. Domeniul de la Gherla, revenit fiscului, a fost închiriat Magistratului armean al oraşului, care a împiedicat pe români să mai cerceteze capela, ajungând cu slujbele bisericeşti prin şuri sau iarăşi prin satele învecinate. La 18 mai 1721, prin bula Rationi Congruit a fost stabilită canonic dieceza Făgăraşului, independentă de episcopia romano-catolică de Alba Iulia, rămasă conform diplomei a doua leopoldină, dependentă de Strigoniu, dependenţă nerecunoscută de papa. Această dependenţă jurisdicţională, împotriva căreia românii uniţi au luptat cu hotărîre, a durat până la jumătatea secolului al XIX-lea. Eparhia de Alba Iulia şi Făgăraş era foarte extinsă, şi, din această cauză, dificilă administrarea şi arhipăstorirea ei. Nu se terminase bine prigoana calvină - pe la 1727, la moartea episcopului I. G. Patachi, mai existau încă prin Haţeg şi Bihor structuri ierarhice romano-calvine cu pastori, protopopi şi vicari ai superintendentului calvin - că începuseră atacurile Ortodoxiei sârbeşti care s-au intensificat în timpul episcopatului lui Inochentie Micu Clain, prin răzmeriţa lui Visarion Sarai şi au culminat cu Sofronie de la Cioara, pe timpul lui Petru Pavel Aron, slăbind unitatea Bisericii. Cu timpul, starea precară a Bisericii Române Unite, provocată de răzmeriţele religioase din secolul al XVIII-lea, s-a ameliorat simţitor. Consolidându-se Biserica, a sporit şi numărul credincioşilor. În 1777 a luat fiinţă Episcopia română unită de la Oradea, dependentă jurisdicţional de Arhiepiscopia romano-catolică a Strigoniului, aşa că românii uniţi au ajuns despărţiţi în trei episcopii separate şi fără legături canonice între ele: a Făgăraşului cu reşedinţa la Blaj, a Oradei şi multe parohii româneşti arondate la Episcopia greco-catolică ruteană a Muncaciului. Dată fiind această stare de lucruri, Marea Adunare a Naţiunii române, din 3/15 mai 1848 de pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, a înscris, între cererile poporului român, şi restabilirea Mitropoliei româneşti. Înaintându-se în acest scop un memoriu Curţii imperiale, s-a cerut şi înfiinţarea a două noi episcopii. Răspunzând favorabil împăratul Francisc Iosif I a decretat la 12 decembrie 1850 restaurarea Mitropoliei Transilvaniei şi înfiinţarea celor două episcopii, la Gherla şi Lugoj. Papa Pius IX, prin bula Ecclesiam Christi din 26 noiembrie 1853, a scos cele două vechi episcopii româneşti, a Făgăraşului şi Oradei, de sub jurisdicţia Strigoniului şi a aprobat restaurarea Mitropoliei cu reşedinţa la Blaj, pendentă direct de Sfântul Scaun ca orice Biserică naţională, constituită, pe lângă Arhidieceză, din episcopiile sufragane cu reşedinţele la Oradea, Gherla şi Lugoj. Odată cu bula de restaurare a Mitropoliei, Sfântul Scaun a emis şi bule separate pentru înfiinţarea celor două noi eparhii. Prin bula Ad Apostolicam Sedem a luat finnţă în mod canonic Eparhia română unită de Gherla. Noii eparhii i s-au arondat de la început 733 parohii şi filii cu un total de 358.350 credincioşi, dintre care 629 comunităţi bisericeşti cu 261.229 credincioşi, dezmembrate de la Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş şi 144 comunităţi, cu 97.121 credincioşi, de la eparhia ruteană greco-catolică a Muncaciului. Mai târziu s-a obţinut şi Sighetu Marmaţiei, confirmat de Sfântul Scaun în 1881.
[ 88 ]

Episcopia de Cluj-Gherla. În 1930, prin bula Sollemni conventione, din 5 iunie, Provincia mitropolitană română unită suferă o nouă şi ultimă arondare, cu ocazia înfiinţării Eparhiei Maramureşului cu reşedinţa la Baia Mare. De la Eparhia Gherlei au fost dezmembrate 151 parohii şi repartizate: 82 Eparhiei Oradei şi 69 Eparhiei Maramureşului. În schimb Eparhiei Gherlei i s-au repartizat 150 de parohii dezmembrate de la Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş, între care şi oraşul Cluj, care va deveni noua reşedinţă episcopală, Eparhia numindu-se de acum de Cluj-Gherla, cu catedrala "Schimbarea la Faţă", donată de Sfântul Scaun Bisericii Române Unite încă din anul 1924. În urma acestei restructurări, Eparhia de Cluj-Gherla a rămas cu 628 comunităţi bisericeşti, parohii şi filiale, arondate în 19 protopopiate pe teritoriul judeţelor Alba, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Mureş şi Sălaj cu 400.673 credincioşi. În această organizare a rămas până în anul 1948, când prin decretul nr. 358 din 1 dec., s-a hotărît trecerea în ilegalitate a Bisericii Române Unite. EPISCOPUL IOAN ALEXI (1856-1863). Întâiul episcop al Gherlei s-a născut la 24 iunie 1801, în comuna Mălădia, judeţul Sălaj, din părinţi ţărani săraci. Tatăl său a fost morar. După altă versiune, sar fi născut la Periceu, iar tatăl său ar fi fost păstor din Mălădia.201) Studiile primare le-a urmat la Şimleul Silvaniei, iar cele medii la Carei şi Oradea. Primit în 1821 în clerul tânăr al Eparhiei Oradea, a fost trimis de episcopul Samuil Vulcan pentru studii teologice la Universitatea din Viena şi bursier intern la "Sfânta Barbara". După patru ani de studii a fost hirotonit preot celib şi numit administrator parohial la Borozel, protopopiatul Oradea. În 1831 a fost transferat în centrul eparhial Oradea, în calitate de protocolist şi arhivar, după care a fost promovat notar şi asesor consistorial, devenind şi secretar al episcopului Samuil Vulcan. În 1835 a fost trecut iarăşi în pastoraţie şi numit paroh în Oradea, parohia Olosig. În 1837 a fost promovat canonic onorar, iar la 19 octombrie 1843 a fost numit canonic actual în Capitulul eparhial Oradea. Prin decretul imperial din 17 martie 1854 a fost numit întâiul episcop al Eparhiei nou înfiinţate a Gherlei. A fost confirmat de Sfântul Scaun prin bula din 16 decembrie 1854 a Papei Pius IX. LA 28 octombrie 1855 a fost consacrat episcop în catedrala din Blaj, odată cu episcopul Lugojului, Alexandru-Dobra, prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu, asistat de nunţiul apostolic la Viena, Cardinalul Michele Viali Prelŕ. A fost instalat la Gherla la 7 septembrie 1856 de către acelaşi mitropolit. A avut de luptat cu greutăţile începutului. Una dintre acestea a fost şi împărţirea în două a eparhiei din punct de vedere administrativ, o parte fiind situată pe teritoriul Ungariei, iar cealaltă pe al Transilvaniei, episcopia fiind nevoită a purta corespondenţă cu două guverne. Şi-a constituit capitulul catedral din 6 canonici, în frunte cu Macedon Pop, fost vicar foraneu al Rodnei. A luat de la început măsuri pentru ridicarea pregătirii clerului. A interzis trimiterea la Blaj la cursurile de Morală de 1-2 ani a tinerilor clerici. Cu toată criza de localuri, însăşi reşedinţa fiind aşezată în casă închiriată, iar catedrala fiind micuţa biserică parohială din cartierul Candia, totuşi în noiembrie 1859 a deschis - tot în clădire închiriată - Liceul teologic regesc episcopal domestic - Academia Teologică de mai târziu - profesori fiind numiţi canonicii, iar prepozitul Macedon Pop a fost numit prodirector. Directorul era episcopul însuşi. A făcut multe vizitaţii canonice. Bun administrator, a introdus actele de gestiune ale bunurilor şi valorilor bisericeşti şi parohiale, obligator jurnal de casă, pretinzând încheierea în fiecare an a conturilor de gestiune, numite raţiuni. La 1 ianuarie 1858 a introdus noile matricole pentru botezaţi, cununaţi şi morţi, cu rubricatura scrisă în grafie latină în locul celor cu chirilice folosite până atunci, acordând o deosebită importanţă disciplinei demografice, destul de neglijată până la el. Preoţilor le-a cerut să lase la o parte "lucrurile cele seculare şi politiceşti" fiindcă "nu se ţin de chemarea lor". Deviza lor trebuie să fie "Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie". A luat măsurile cele mai potrivite pentru organizarea învăţământului elementar confesional care, după Revoluţia din 1848/49 şi abolirea iobăgiei, a luat un deosebit avânt. A introdus inspectorii şcolari mireni, în fiecare comună câte unul, pentru şcoala poporală confesională sătească. Prepozitul Macedon Pop a fost numit "suprem inspector şcolar". În 1858, a obţinut aprobarea şi în 2 ianuarie 1859 a deschis la Năsăud Preparandia greco-catolică; aceasta după zece ani de funcţionare în centrul grăniceresc, a fost transferată la Gherla. Iubitor de neam şi bun român, episcopul s-a manifestat în mai multe acţiuni de suflet românesc:

[ 89 ]

- În 1861 i-a făcut o frumoasă primire lui Alexandru Bohăţiel, la trecerea prin Gherla în drum de la Cluj spre Năsăud, pentru a-şi lua în primire funcţia de "căpitan suprem" (prefect) al Districtului românesc autonom, nou înfiinţat, al Năsăudului. - A protestat împotriva celor 58 pretinşi români care, printr-o petiţie redactată în 1860, adresată autorităţilor ungureşti odată cu introducerea cărţilor funciare, au cerut ca acestea să fie redactate în limba maghiară. Episcopul califică acţiunea lor "urâtă trădare de neam, oarbă şi ruşinoasă faptă", fiindcă "acest privilegiu, această dreptate aparţine întregii naţiuni române şi nimeni nu are dreptul să renunţe la el fără dreptul şi învoirea întregii naţiuni". - A scos din uz celebrarea liturghiei în limba slavonă din multe biserici din Maramureş, rămase de pe timpul când au aparţinut eparhiei rutene de Muncaci. I-a obligat pe preoţi să-şi cumpere cărţi liturgice, tipărite la Blaj. Intelectual şi om de cultură, cunoscător a mai multe limbi străine, clasice şi moderne, episcopul Ioan Alexi a avut şi preocupări filologice. Încă de pe când era student teolog la Universitatea din Viena a scris o gramatică românească în limba latină: Gramatica Daco-Romana sive Valachica, latinitate donata, aucta ac in huc ordinem redacta, opere ei studio Ioannis Alexi, clerici almae dioeceseos G. R. C. Magnus Varadiniensis in caesareo regio convictu Viennensi alumni theologi absoluti. Vienne apud bibliopolam Iosephum Geistinger 1826. Gramatica lui Alexi a întrunit deosebite aprecieri din partea străinilor, pe care autorul i-a convins nu numai de romanitatea limbii române, ci şi de faptul că limba română este "cheia cercetărilor asupra originii tuturor limbilor romanice".202) Episcopul a tipărit pe cheltuiala sa Catehismul mare, mic şi mijlociu, traduse de prepozitul Macedon Pop. A mai contribuit şi la editarea altor cărţi religioase şi pedagogice. Îmbolnăvindu-se de pneumonie, pe atunci o boală greu vindecabilă, a încetat din viaţă la 29 iunie 1863. A fost înhumat în cimitirul parohial din Gherla. EPISCOPUL IOAN VANCEA DE BUTEASA (episcop la Gherla între anii 1865-1869. Ales mitropolit. Vezi mai sus). EPISCOPUL MIHAIL PAVEL (episcop la Gherla între anii 1873-1879. A fost transferat la Oradea. Vezi mai sus). EPISCOPUL IOAN SABO (1879-1911). S-a născut la 16 august 1836 în comuna Istrău, judeţul Satu Mare, fiu al preotului Dumitru, nobil de Cristelec. Studiile primare şi liceale le-a urmat la Oradea. A fost elev premiant şi cu foarte bună purtare. În anul 1853 a fost trimis la Roma la Colegiul "Sf. Atanasie". La 26 iulie 1859 a fost promovat doctor în Teologie la Institutul "De Propaganda Fide". Revenit de la studii, la 4 noiembrie 1859 a fost hirotonit preot celib în catedrala din Oradea, prin punerea mâinilor episcopului Vasile Erdeli. După hirotonire a fost numit vice-rector seminarial şi profesor la Şcoala Normală din Oradea. În 1861 a fost numit asesor consistorial, iar în Şematismul eparhiei Oradea pe anul 1864, Ioan Sabo mai apare şi în oficiile de examinator şi fisc consistorial. La 15 mai 1867 a fost numit canonic. Posedând o frumoasă cultură şi cunoscând în afara limbilor clasice latina şi greaca, mai multe limbi moderne - pe lângă română şi maghiară mai vorbea curent italiana, franceza şi germana - episcopul Iosif Pop Silagi l-a considerat cel mai ales sfetnic al său, luându-l cu el în călătoriile oficiale la Viena şi Roma, în vederea rezolvării unor importante probleme bisericeşti. Cu o astfel de ocazie Ioan Sabo a fost prezent la Conciliul XX Ecumenic, I Vatican, când, la 28 ianuarie, la Liturghia arhierească română unită, pontificată de Mitropolitul Ioan Vancea, asistat de episcopul orădean Iosif Pop Silagi, Ioan Sabo, însoţitorul episcopului de la Oradea şi Victor Mihali de Apşa, însoţitorul mitropolitului, au servit ca diaconi. La Sinodul I Provincial, ţinut la Blaj la 1872, canonicul Ioan Sabo a fost reprezentantul episcopului Iosif Pop Silagi, rămas acasă bolnav. După alegerea şi plecarea Episcopului Ioan Vancea de la Gherla ca mitropolit la Blaj, Episcopul I. Pop Silagi a stăruit ca în locul lui să fie numit episcop la Gherla canonicul Ioan Sabo, dar atunci Curtea vieneză l-a preferat pe Mihail Pavel. Însă, după vacantarea din nou a scaunului de la Gherla, prin plecarea lui Mihail Pavel la Oradea, prin decretul împărătesc din 18 februarie 1879 a fost numit episcop Ioan Sabo. La 15 mai 1879 a fost consacrat în catedrala din Oradea prin punerea mâinilor
[ 90 ]

Episcopului Mihail Pavel, iar la 18 august acelaşi an, "în cadre strict oficiale, bisericeşti, foarte modeste"203) cum a preferat el însuşi, a fost instalat la Gherla. După mai puţin de şase ani de la instalare, episcopul Ioan Sabo s-a îmbolnăvit grav, ultimii cinci ani ai vieţii căzând cu totul la pat, fiind purtat cu un cărucior dintr-o cameră într-alta. În acest context şi în aceste împrejurări trebuie să fie privită activitatea sa pastorală. Totuşi, a încercat să-şi îndeplinească îndatoririle chiriarhale cât mai bine posibil. A participat la toate cele trei concilii provinciale, în 1872 ca delegat, iar în 1882 şi 1900 ca episcop eparhiot al Gherlei. În 1886 a vizitat Roma împreună cu toţi episcopii români uniţi, în frunte cu Mitropolitul Ioan Vancea, ad limina Apostolorum. Episcopul Ioan Sabo conferea cu multă precauţie beneficiile, iar în privinţa distincţiilor a fost extrem de zgârcit, făcând doar câteva în cei 32 de ani de arhipăstorire. Boala nu i-a îngăduit să facă vizitaţii canonice, iar consacrări de biserici a făcut numai câteva (Şoimeni, Monor, Năsăud, Suciul de Sus şi Bistriţa). În timpul său s-a construit catedrala din Gherla, între anii 1905-1907, integral cu banii obţinuţi de episcop de la guvern, sfârşind astfel oficiul de catedrală a micuţei biserici din spatele închisorii, despre care a spus nunţiul apostolic de la Viena, Antoniu de Luca, într-o vizită făcută la Gherla: "Vos estis adhuc in Catacumbis" (Voi şi acum sunteţi tot în catacombe). Episcopul Ioan Sabo a cumpărat reşedinţa episcopală, ţinută până la el în chirie. A fost categoric împotriva celor ce negustoreau cu intenţii liturgice, în care, din păcate, a fost implicat şi memorandistul şi luptătorul naţional dr. Vasile Lucaciu, preotul din Şişeşti, fapt pentru care episcopul şi-a atras aspre critici din partea unor organe de presă româneşti, atât din Transilvania cât şi de peste munţi, suspectându-l că ar fi fost influenţat de stăpânirea maghiară. În realitate problema a avut un caracter pur bisericesc, însă - poate - timpul sancţionării aplicate de episcop n-a fost bine ales, fiindcă a coincis cu prigoana maghiară împotriva memorandiştilor. În schimb nu i-au fost socotite episcopului meritele naţionale ce-i revin în lupta cu guvernul maghiar. Aşa, a refuzat introducerea limbii maghiare în Seminarul teologic, păstrând pentru unele studii limba latină şi pentru cele mai multe limba română. A susţinut caracterul confesional român al Liceului din Năsăud în acelaşi scop, precum şi catehizarea în limba română nu numai în şcolile poporale confeşionale săteşti, ci şi în liceele de stat şi şcolile primare de stat din dieceza de Gherla. Şi, îndeosebi, cât a trăit episcopul Sabo, n-au îndrăznit să ridice problema înfiinţării episcopiei de Hajdu-Dorogh, fapt întâmplat numai după moartea sa. Fost coleg de clasă cu preşedintele Partidului Naţional Român, George Pop de Băseşti, a întreţinut cu acesta întinsă corespondenţă în problemele bisericeşti şi naţionale. S-a stins din viaţă la 1 mai 1911. Osemintele i-au fost aşezate în cripta catedralei din Gherla. EPISCOPUL VASILE HOSSU (1912-1916). S-a născut la 30 ianuarie 1866 în Târgu Mureş, din părinţii Vasile Hossu, protopop districtual şi Maria născ. Sebeni. A fost văr primar cu Ioan Hossu, preotul din Milaş, tatăl episcopului cardinal Iuliu Hossu. Clasele primare le-a urmat la reformaţi în Târgu Mureş, patru clase gimnaziale la Reghin, iar clasele V, VI şi o parte din clasa a VII-a de liceu, la Colegiul reformat din Târgu Mureş, de unde, ca elev în clasa a VII-a, a fost trimis de către mitropolitul Ioan Vancea la Roma, în toamna anului 1882, ca bursier al Colegiului grecesc "Sf. Atanasie" şi student al Institutului "De Propaganda Fide". La 6 august 1884 a fost promovat doctor în Filosofie. Grav bolnav s-a întors acasă, la 15 iulie 1887, fără a termina examenele în vederea promovării doctoratului în Teologie. S-a vindecat cu greu, iar corpul profesoral de la Institutul "De Propaganda Fide", luând în considerare succesele sale excepţionale de la examenele anterioare din cei trei ani de studii teologice, în unanimitatea de voturi a propus Papei Leon XIII, să fie dispensat de restul examenelor şi, la 13 noiembrie 1887, a fost promovat doctor în Teologie. La 27 august 1888 a fost hirotonit preot celib în catedrala din Blaj de către mitropolitul Ioan Vancea, iar în ziua următoare, 28 august, a fost numit profesor de Teologie Dogmatică la Seminarul Teologic din Blaj. A fost numit membru în diferite comisii arhidiecezane. În 1900, împreună cu dr. Alexandru Grama, dr. Augustin Bunea, dr. V. Smighelschi şi dr. Izidor Marcu au înfiinţat săptămânalul bisericescpolitic "Unirea", al cărui redactor responsabil a fost un an şi jumătate. A rămas colaboratorul "Unirii" până la moarte.

[ 91 ]

La procesul Memorandumului, 1894, profesorul de Teologie dr. Vasile Hossu, participant din partea săptămânalului "Unirea", a fost numit preşedintele Comitetului internaţional de presă, fiind cunoscător al mai multor limbi străine de mare circulaţie, pentru a putea conversa cu reprezentanţii ziarelor europene. Încredinţându-i-se, în 1891, catedra de filosofie a clasei VIII de liceu (azi XII), a scris şi tipărit Manualul de Psihologie şi Logică pentru clasa a VIII-a gimnazială, editată în Blaj, în 1898. Tot în 1898 a fost ales canonic şi confirmat odată cu Augustin Bunea - numit mai înainte - şi V. Smighelschi. În 1900 a participat la Conciliul al III-lea provincial, ca delegat al Capitulului arhidiecezan şi a fost desemnat prim secretar, În 1901 a fost numit de către Papa Leon XIII "prelat domestic". În Şemantismul jubiliar al arhidiecezei pe anul 1900 a scris partea istorică Seria capitularilor, cuprinzând biografiile tuturor canonicilor arhidiecezani, de la înfiinţarea capitulului până la zi. Episcop la Lugoj (1903-1912). Prin decretul imperial din 16 mai 1903, canonicul Vasile Hossu a fost numit episcop al Lugojului, în scaunul rămas vacant prin transferul Episcopului Demetriu Radu de la Lugoj la Oradea. La 25 mai acelaşi an a fost confirmat de Sfântul Scaun Apostolic. La 21 septembrie a fost consacrat în catedrala din Blaj prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihali, asistat de Demetriu Radu Episcopul Oradei, iar la 27 septembrie 1903 a fost întronizat la Lugoj cu mare solemnitate. Din activitatea sa de episcop al Lugojului menţionăm: - A servit toate sărbătorile mai mari de peste an, fie în catedrală, fie în sate în vizitaţii canonice, Sf. Liturghie arhierească şi a predicat. - A făcut vizitaţii canonice în 125 din cele 163 de parohii ale diecezei, în unele de mai multe ori. - A consacrat 10 biserici, cu care ocazie de multe ori a hirotonit preoţi. - A redus numărul preoţilor moralişti. A obţinut 350.000 coroane pentru construcţia unui seminar teologic. Acesta l-a deschis succesorul său, Valeriu Traian Frenţiu. - A renovat şi împodobit catedrala şi i-a procurat ornamente noi, arhiereşti, preoţeşti şi diaconeşti. - A prevăzut toate bisericile din dieceză cu antimise noi, pe cheltuiala sa. - A pus disciplină în administraţia bisericească şi gospodărirea fondurilor bisericeşti. - A deschis primul internat de băieţi pentru tinerii elevi români la Lugoj. - A obligat preoţii să facă şi catehizare. - A restaurat mănăstirea Prislop, reclădindu-i casele dărăpănate. - A stăruit mult pentru educaţia morală a credincioşilor, prin misiuni sfinte şi combaterea concubinajului, foarte răspândit în Banat. - Sub pastoraţia lui s-au ridicat şi reparat 60 biserici, 12 case parohiale şi 28 de şcoli, obţinând în acest scop un ajutor în sumă de 200.000 coroane ş. a. Episcop la Gherla. La 15 noiembrie 1911 a fost transferat prin decret imperial la Gherla. La 10 decembrie acelaşi an, transferul a fost confirmat de Sfântul Scaun Apostolic. Mare bucurie în eparhia Gherlei, după păstorirea unui ierarh imobilizat la pat atât timp de boală, prin venirea lui Vasile Hossu. Toate ziarele şi revistele româneşti din Transilvania a consemnat această veste. La sosirea în Gherla, în 6 august 1912, a fost primit cu mare căldură. Întronarea solemnă s-a făcut duminică 11 august 1912. În aceeaşi zi, printr-o circulară episcopală, a anunţat clerul eparhial că a luat conducerea eparhiei cu toate formele canonice. Începutul păstoririi şi-l face prin acte de disciplină spirituală, înfiinţând Reuniunea de Misiuni Sfinte, reglementând problema pe atunci atât de spinoasă, a intenţiunilor misale, punând-o sub controlul canonicului Ioan Ivaşco. A luat măsuri pentru ţinerea exerciţiilor spirituale pentru preoţi pe centre la care participau preoţi din protopopiatele mai apropiate. Aşa s-au ţinut la Dej, Bistriţa, Şomcuta Mare, Baia Mare, Şimleu, Sighetu Marmaţiei etc. A început să facă vizitaţii canonice şi sfinţiri de biserici, să participe la reunirile învăţătoreşti. A editat în 1914 Şematismul în limba română şi o ediţie în limba latină. A făcut nenumărate promovări şi distincţii în clerul de mir, de parohi, protopopi actuali, protopopi onorari etc., atât de delăsate sub arhipăstorirea antecesorului său, Ioan Sabo. Discursul rostit în iunie 1913 în Casa Magnaţilor din Budapesta, împotriva înfiinţării episcopiei de Hajdu-Dorogh, rămâne o capodoperă de combativitate naţională, care a dezmeticit pe mulţi dintre cei care acuzau episcopatul român unit că nu ar fi fost destul de combativ şi de hotărît în atitudinea sa, faţă de înfiinţarea, exclusiv din şovinism maghiar, a acelei episcopii de Hajdu-Dorogh.

[ 92 ]

Şi-a continuat vizitaţiile canonice în toate părţile diecezei, iar la izbucnirea războiului mondial din 1914 a luat cele mai potrivite măsuri de ajutorate a familiilor celor mobilizaţi dând dispensă arhierească de a se face clăci, în duminici şi sărbători, în favoarea familiilor cu bărbaţi duşi pe câmpul de luptă. Noaptea de Ajun a anului 1915 a petrecut-o, însoţit de clerul gremial, intelectualii gherleni şi clericii seminarişti, în mijlocul răniţilor adunaţi de pe diferite fronturi şi cazaţi în Institutul corector, transformat în spital de campanie, azi penitenciar. Dragostea faţă de învăţământ şi-a arătat-o nu numai prin supravegherea şi ajutorarea şcolilor existente, ci mai ales prin înfiinţarea noii şcoli preparandiale de fete şi aşezarea ei, la început, în incinta reşedinţei episcopale, în care episcopul şi-a restrâns propriul său spaţiu de locuit. Alături de seminarul teologic şi preparandia de băieţi, preparandia de fete va fi un alt focar de cultură românească la Gherla. Visul Episcopului Vasile Hossu era să aibă în Gherla un complex de edificii măreţe, un Vatican Românesc pe care, deşi l-a început, n-a reuşit să-l continue din cauza primului război mondial, rămânând în urma lui doar fundaţiile. Îmbolnăvindu-se, la 13 ianuarie 1916 a încetat din viaţă la Budapesta în casa medicului George Bilaşcu, plecat să-şi caute de sănătate. Ori de câte ori mergea în capitala Ungariei, la doctorul Bilaşcu îşi avea reşedinţa şi o capelă. Osemintele i-au fost aduse la Gherla şi îngropate în cripta catedralei. Ar fi dorit să fie înhumat la Mănăstirea Nicula, dar nu apucase să-şi pregătească locul de veci. CARDINALUL IULIU HOSSU (1917-1970). A fost una dintre figurile cele mai complexe dintre ierarhii Bisericii Române Unite. Un uriaş predestinat pentru lucruri mari. Martir al Bisericii şi erou naţional, s-a născut la 30 ianuarie 1885, în comuna Milaş, azi în judeţul Bistriţa-Năsăud, al treilea din cei şase băieţi ai preotului Ioan Hossu şi ai soţiei sale Victoria născută Măriuţiu. Atât după tată, cât şi după mamă, provine din vechi familii cu tradiţie în viaţa Transilvaniei. Doi dintre străbuni au fost voievozi în Ţara Chioarului încă la 1525, Petru şi Toma Hossu, primul stingându-se în lupta de la Mohács contra otomanilor, la 1526. Mama, în plan îndepărtat, provine din acelaşi neam al Hosseştilor; bunica episcopului, Adolfina Hossu, fiica protopopului districtual Ştefan Hossu din Indol, azi Deleni, judeţul Cluj, s-a căsătorit cu Simion Măriuţiu (Mauriţiu), tribun în Revoluţia din 1848/49 în Legiunea XIII-a de glotaşi de pe Câmpie, condusă de prefectul lui Avram Iancu, Nicolae Vlăduţiu, preot unit în Bogata, judeţul Mureş.204) Studiile primare le-a urmat în localitatea natală, între anii 1892-1896, primele trei clase gimnaziale la Reghin cu limba de predare germană, între anii 1896-1899, clasa a IV-a la Gimnaziul romanocatolic maghiar din Târgu-Mureş, iar ultimele clase liceale, V-VIII (azi IX-XII), la gimnaziul superior greco-catolic din Blaj. Aici a fost coleg de clasă cu viitorul profesor universitar, medicul dr. Iuliu Haţieganu, ambii elevi excepţionali la învăţătură. În 1904 a promovat examenul de maturitate, a fost primit în clerul tânăr al eparhiei Lugojului - de către Episcopul Vasile Hossu - şi a fost trimis la Roma, ca student la Institutul "De Propaganda Fide", care-i păstrează numele în calitate de "EX PRIMO PREFETTO".205) În 1910 a fost promovat doctor în Sfânta Teologie. În 27 martie 1910, ultimul an de studii, a fost hirotonit preot, în Roma, de către episcopul Vasile Hossu al Lugojului. Revenit la Lugoj a fost integrat în oficiul diecezan ca protocolist, arhivar şi bibliotecar, apoi avansat vice-notar consistorial şi secretar episcopesc. În 1912 a fost promovat director de cancelarie de către noul episcop al Lugojului, Valeriu Traian Frenţiu. În 1913 este numit profesor titular la catedra de Studii biblice la Academia de Teologie nou înfiinţată la Lugoj. În 1914 face o călătorie de studii în Germania şi Franţa şi participă ca delegat, la Congresul Euharistic internaţional de la Lourdes. În timpul călătoriei îl surprinde izbucnirea primului război mondial. Întors la Lugoj este mobilizat şi repartizat ca preot militar pentru pastoraţia răniţilor, cu deosebire români, din spitalele militare ale Austriei, Boemiei şi Moraviei. Tuturor răniţilor le exprimă nădejdea în biruinţă: "Dreptatea va învinge"! Episcop de Gherla (1917-1930). La 3 martie 1917, prin decret imperial a fost numit episcop al Gherlei, în scaunul eparhial rămas vacant prin moartea Episcopului Vasile Hossu. În 21 noiembrie-4 decembrie 1917 este hirotonit episcop în catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor mitropolitului Victor Mihali de Apşa, asistat de Demetriu Radu, episcopul Oradei şi Valeriu Traian Frenţiu, episcopul Lugojului. La 15 decembrie preia oficiul eparhial, iar la 16 decembrie 1917 are loc instalarea festivă în catedrala din Gherla.
[ 93 ]

La 1 Decembrie 1918, tânărul episcop participă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, vorbeşte Adunării şi citeşte "Declaraţia Unirii", amintind de "Biruinţa dreptăţii". La 3 decembrie 1918, împreună cu Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeşului, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş prezintă, la Bucureşti, Regelui Ferdinand I şi Guvernului României, hotărîrea de unire a Transilvaniei cu Ţara Mamă. Între 14 iunie 1920 - 5 octombrie 1926 face vizitaţii canonice în 746 de comunităţi ecleziastice, parohii şi filii, de unde şi apelativul de "episcop al vizitaţiilor canonice". În calitate de senator de drept participă şi ia cuvântul în toate problemele care privesc Biserica, şcoala, relaţiile Bisericii cu statul, Concordatul cu Sfântul Scaun Apostolic etc. Episcop de Cluj-Gherla (1930-1970). La 5 iunie 1930, prin bula Papei Pius al XI-lea Solemni Convertione se prevede rearondarea Provinciei Mitropolitane şi înfiinţarea Episcopiei Maramureşului cu reşedinţa la Baia Mare. Episcopia de Gherla suferă şi ea o rearondare, o parte din parohiile sale fiind transferate la eparhia Oradea şi la nou înfiinţata eparhie a Maramureşului, primind în schimb alte parohii de la Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş, între care şi cele din oraşul Cluj, acest oraş devenind noua reşedinţă episcopală, eparhia devenind de Cluj-Gherla, cu catedrala eparhială biserica Minoriţilor "Schimbarea la Faţă", ajunsă în proprietatea Bisericii Române Unite prin donaţia pontificală din 1924, cea din Gherla rămânând co-catedrală eparhială. Între ctitoriile episcopului Iuliu Hossu, enumerând doar pe cele mai importante, nu pot rămâne neamintite: Casa Popenilor din Gherla, cumpărată în anul 1930 pentre Academia teologică pe care, după numai un an, o lasă Şcolii Normale de fete, Academia mutându-se la Cluj, începând cu anul universitar 1931-1932; la Cluj a cumpărat, pentru reşedinţa episcopală, palatul din Calea Moţilor nr. 26 de la familia Vesselenyi, apoi palatul Farmaciştilor din Calea Moţilor nr. 24, în vecinătatea nemijlocită cu reşedinţa, în care a aşezat internatul de băieţi, a construit impunătorul local al Academiei de Teologie din str. I. C. Brătianu nr.15 în care, pe lângă Academia teologică, a aşezat în 1945 şi Liceul de băieţi român unit "Inochentie Micu Clain". A adaptat catedrala "Schimbarea la Faţă" ritului bizantin prin dotarea cu un iconostas, o adevărată operă de artă. Între 1930-1940 a continuat, în acelaşi ritm susţinut, vizitaţiile canonice, îndeosebi în parohiile anexate eparhiei prin arondarea din 1930. La 30 august 1940 devine conducătorul românilor din Transilvania de Nord, răpiţi prin diktatul de la Viena, singurul român în Casa Magnaţilor. De multe ori a fost victima şovinismului maghiar horthyst. De două ori au atentat la viaţa lui. În timpul celui de-al doilea război mondial a vizitat răniţii din spitalele militare şi pe românii din lagărele de muncă forţată de pe întinsul Ungariei, făcându-le slujbe religioase şi împărtăşindu-i atât cu ajutoare cât şi cu mângâieri sufleteşti. A cercetat pe evreii din ghetouri şi a participat la salvarea mai multora dintre ei de la deportare. În 29 august 1941 a fost numit Administrator Apostolic al eparhiei Oradea, în lipsa episcopului titular Valeriu Traian Frenţiu, neadmis de hortyşti să revină de la Beiuş la Oradea. La Oradea l-a avut ca auxiliar pe Episcopul Ioan Suciu. Pe tot timpul activităţii sale arhipăstoreşti, Episcopul Iuliu Hossu n-a scăpat din vedere principala misiune a episcopatului, viaţa spirituală din eparhie, pe care a îndrumat-o cu competenţă, purtând o deosebită grijă atât clerului cât şi credincioşilor. La fel, avea mereu la suflet formarea clerului tânăr, pe care-l supraveghea de aproape, asistând la toate sesiunile de examene la studiile principale. Clerul de mir, inclusiv cel gremial, era convocat periodic, pe serii, vara, la exerciţii spirituale de câte o săptămână, episcopul fiind prezent la toate seriile. Pentru credincioşi erau organizate misiunile sfinte, la care conducătorul era întotdeauna unul dintre preoţii cei mai buni predicatori, fie din centrul eparhial fie din afara lui, aceştia fiind organizaţi în Reuniunea diecezană de misiuni sfinte. Vizitaţiile canonice ale episcopului, împreunate de multe ori cu sfinţiri de biserici sau cu hirotoniri de preoţi, care au cuprins toată eparhia de la un cap la altul, erau de asemenea adevărate perelinaje de înălţare sufletească, aşa cum erau şi cele anuale de la mănăstirile din dieceză, Nicula, Strâmbu, Fizeş, Lupşa etc., la care pelerinii erau prezenţi cu zecile sau chiar cu sutele de mii. Toate acestea au fost stopate în toamna anului 1948, prin integrarea Bisericii Române Unite în Ortodoxie, din dispoziţia Moscovei staliniste, de către Partidul comunist român, guvernul ateu al lui Petru Groza şi ierarhia Bisericii ortodoxe române. Memoriile episcopatului catolic din România n-au mai ajutat la nimic. N-au fost învrednicite de răspuns. Episcopul Iuliu Hossu a emis la 1 octombrie
[ 94 ]

1948 decretul de excomunicare a celor 36 de preoţi care, sub presiunea organelor politice, au adus hotărîrea de la Cluj, de "revenire" la Ortodoxie. La 8 noiembrie 1948, a fost ultimul episcop grecocatolic depus prin decret guvernamental, după ce a făcut ultima încercare şi a prezentat STATUTUL BISERICII CATOLICE DIN ROMÂNIA, împreună cu Episcopul romano-catolic Marton Aron. A fost arestat în noaptea de 27-28 octombrie în Bucureşti la locuinţa fratelui său, dr. Traian Hossu şi dus la Dragoslavele împreună cu ceilalţi ierarhi şi membri ai clerului superior al Bisericii Române Unite. Aşa a început Calvarul. De acolo, între 27 februarie 1949 - 24 mai 1950 în lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani şi apoi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei până în ianuarie 1955 când, Iuliu Hossu, împreună cu ceilalţi doi episcopi supravieţuitori dintre episcopii titulari, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu, au fost aşezaţi la mănăstirea Curtea de Argeş şi de acolo la Ciorogârla, de unde la 12 august 1956, după ce s-a săvârşit liturghia din faţa bisericii Piariştilor din Cluj, cei trei episcopi au fost dispersaţi, Iuliu Hossu fiind fixat cu Domiciliul Obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani. În martie 1969, Giuseppe Cheli, trimisul special al Papei Paul VI, i-a adus vestea că a fost promovat CARDINAL (in pectore, păstrată numirea secretă în inima papei) al Bisericii catolice. Invitat să plece la Roma, a refuzat socotind că autorităţile române nu-i vor mai permite reîntoarcerea. La 28 mai 1970 a încetat din viaţă în spitalul "Colentina" din Bucureşti, având la căpătâi pe actualul mitropolit şi cardinal al Bisericii Române Unite, Alexandru Todea. Avea 85 de ani. Înhumarea a fost fixată de autorităţi pentru a doua zi, 29 mai, pentru a nu se aduna prea multă lume. A fost aşezat provizoriu într-un mormînt al familiei Ţurcanu, în cimitirul Belu catolic. Slujba prohodului a fost săvârşită de un singur preot, pr. Zudor de la Bărăţie. La 5 martie 1973, Papa Paul VI a făcut public numele cardinalului păstrat în inima sa (in pectore), episcopul român unit de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu. La 7 decembrie 1982, osemintele episcopului au fost exhumate şi aşezate într-alt mormânt, în acelaşi cimitir. Lumea a început să facă pelerinaj la mormântul lui, mărturie fiind lumânările şi florile ce-i acoperă mereu mormântul. Iuliu Hossu este întîiul cardinal român unit.205 A)

[ 95 ]

CAPITOLUL XV EPISCOPIA LUGOJULUI SCURT ISTORIC. Situaţia Bisericii Române Unite în Episcopia Lugojului a fost cu totul deosebită de a celorlalte eparhii. Unirea cu Roma, încheiată de românii din Transilvania după tratativele purtate începând din 1693 şi încununate prin hotărîrile din sinoadele unioniste ţinute în Alba Iulia în 16971698 şi 1700, nu au avut ecou în Banat, acesta fiind sub ocupaţia turcească până în anul 1717, când, apoi, prin tratatul de la Passarovitz din 1718, Banatul timişan a trecut în stăpânirea Austriei şi a devenit provincie cu administraţie militară.206) Devenind de acum propice şi activităţii Bisericii catolice, unii dintre preoţii români, animaţi de puternice sentimente de emancipare de sub tutela Ortodoxiei sârbeşti, cu limba liturgică slavonă atât de străină de sufletul românesc, precum şi îndemnaţi de călugării iezuiţi, au dus tratative de unire cu episcopia romano-catolică a Cenadului, restabilită acum şi ea la Timişoara. În 1736 se crease deja un nucleu de preoţi români trecuţi la unire şi, la cererea episcopului romano-catolic, Falkenstein, împăratul a aprobat să se plătească acestor preoţi, începând cu data de 1 ianuarie 1737, congruă, adică salar în patru rate anuale. Primii beneficiari ai congruei au fost: preotul din Timişoara, Petroniu Popovici, precum şi preoţii din Muran, Chesinţi, Fintaş, Făget, Fizeş, Goiz, Cacova şi Fenlac, iar în alt document mai sunt amintiţi cei din Sacoşul Turcesc, Vizma, Gladna, Sărăzani şi un diacon din Timişoara. Tot în secolul XVIII a luat fiinţă parohia Zăbran şi cea de la Arad.207) Episcopul romano-catolic mai ceruse împăratului să se înfiinţeze şi o episcopie unită pentru români şi să se pună la dispoziţia episcopului unit câţiva călugări baziliani, care să-l ajute în loc de canonici, iar printr-o altă scrisoare ceruse să fie ajutaţi uniţii să-şi ridice biserici sau barem capele sau oratorii. Rezoluţia imperială de răspuns la aceste scrisori din 10 mai 1738, a dat o rezolvare favorabilă, împăratul aprobând şi hotărînd înfiinţarea unei episcopii unite cu reşedinţa într-una din localităţile Palanca Nouă sau Moldova Nouă, dând totodată îndrumări pentru edificarea unei biserici catedrale, a reşedinţei episcopale şi a unei mănăstiri pentru călugări. Însă, toate hotărîrile imperiale din 1738, au rămas literă moartă, datorită unui nou război al Austriei cu turcii, care l-a pierdut şi, prin pacea de la Belgrad din 17 septembrie 1739, Austria a pierdut şi avantajele obţinute prin pacea de la Passarovitz. Urmaşul episcopului Falkenstein, Nicolae Stanislavici, prin raportul său asupra vizitaţiilor canonice, repetă şi el în 1741 cererea înfiinţării pentru românii uniţi a unei episcopii, de data aceasta la Lugoj. Propunerea a rămas, ca şi a antecesorului său, fără rezultat, şi numai după mai bine de o sută de ani va deveni Lugojul reşedinţă a unei episcopii române unite. Pe lângă cauzele politice de tot felul care au împiedicat propăşirea românească în Banat, cea mai dăunătoare a fost existenţa Bisericii sârbeşti. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, 30.000-40.000 de sârbi, sub conducerea patriarhului ortodox Arsenie Cernovici, au părăsit Serbia şi s-au aşezat în Ungaria şi în satele şi oraşele Banatului. Prin decretul din 21 august 1690, împăratul Leopold I acordă patriarhului sârb jurisdicţia peste bisericile orientale de rit grecesc. Aceste privilegii numite "ilirice", întărite şi consfinţite şi prin alte decrete de mai târziu au ridicat Biserica sârbă la rangul de instituţie naţională de prim rang. Favorul de a exercita o asemenea jurisdicţie, patriarhul sârb l-a înţeles în sensul de a subordona pe toţi cei de confesiune orientală şi rit grecesc, cu deosebire pe românii băştinaşi şi majoritari.208) Cu tot protestul făcut de cardinalul Kolonich, ierarhia sârbească şi-a întins tot mai puternic jurisdicţia peste români, şi nu numai în Banat, ci în toată Ungaria şi în Transilvania. În această pretenţie a Bisericii sârbe de a domina îşi au originea răzmeriţele religioase, atât a lui Visarion Sarai cât şi a lui Sofronie de la Cioara. În urma acestor acţiuni de şovinism sârbesc, în 1766 episcopul Cenadului arată că nu mai rămăseseră în Banat decât două parohii româneşti unite, Timişoara şi Zăbran, acesta din urmă defecţionând şi iarăşi revenind, toate bisericile româneşti fiind sub jurisdicţie sârbească cu limba liturgică slavona. Tendinţa sârbilor era totala slavizare a românilor. În acest scop le-a impus limba sârbă nu numai în biserică ci şi în şcoală. Încă de la înscrierea copiilor în clasa I-a elementară li se adăuga la numele de familie sufixul vici. Prin biserică, şcoală şi căsătoriile mixte au dispărut mari comunităţi româneşti în masa sârbească, cum au fost cele din Chichinda Mare şi Becicherecul Mare, azi complet dispărute.209) Înfiinţarea Episcopiei române unite la Oradea în 1777, cu
[ 96 ]

jurisdicţia şi peste Banat, a dat naştere Vicariatului foraneu al Timişoarei, dar numai cu cele două parohii rămase, menţionate mai sus, Timişoara şi Zăbran. O adevărată reacţiune antisârbească a românilor bănăţeni a început în anul 1831 cu un val de unire care, încetul cu încetul, a cuprins întregul Banat. În numai 20 de ani, între 1831-1851, s-au convertit la unire comunităţile româneşti din 20 de localităţi, între care unele cu toţi locuitorii, cum a fost comuna Chizdia. La 1836, capelanul român din Lugoj, "Ştefan Berceanu, după multe suferinţe şi greutăţi la care a fost expus din partea superiorilor sârbi, cu o parte însemnată a locuitorilor români din loc, a depus profesiunea de credinţă în mâinile protopopului Avram Dobra din Timişoara şi s-a deschis capelă pentru cultul divin şi s-a înfiinţat parohia română grecocatolică".210) În 1844 Episcopul Vasile Erdeli de la Oradea a făcut vizitaţii canonice în parohiile bănăţene convertite, fiind primit peste tot în triumf şi cu un deosebit entuziasm, care a favorizat continuarea convertirilor, ajungându-se în 1851 la 22 parohii române unite, faţă de cele două existente înainte. Aceasta a fost starea de lucruri în Banat la 26 noiembrie 1853, când Sfântul Scaun Apostolic a emis bula Ecclesiam Christi de confirmare a hotărîrii imperiale de restaurare a Mitropoliei Transilvaniei şi înfiinţarea celor două noi episcopii, la Gherla şi Lugoj. Prin bula Apostolicum Ministerium din aceeaşi dată, 26 noiembrie 1853, dieceza română unită a Lugojului s-a înfiinţat cu cele 22 de parohii nou înfiinţate din Banat, scoase de sub jurisdicţia episcopiei din Oradea şi 91 parohii aparţinătoare până atunci eparhiei Făgăraşului deci, în total 113 parohii. Nu putem să nu arătăm protestul episcopului Andrei Şaguna de la Sibiu, exprimat prin memoriul înaintat Curţii Imperiale în 1850, împotriva înfiinţării episcopiei unite de la Lugoj, susţinând că aceasta a fost înfiinţată "spre stricarea - spune Şaguna - Bisericii noastre din Banat, căci acolo confraţii noştri naţionali şi coreligionari erau foarte mulţumiţi cu episcopii sârbi". (s.n.) El nu a înţeles durerea bănăţenilor, de aceea, la 1855, împreună cu patriarhul de la Carlovitz şi cu episcopul sârb de la Vârşeţ, au anatemizat "Gazeta Transilvaniei de la Braşov... şi împreună cu ea au anatemizat literile latine".211) Înfiinţarea episcopiei Lugojului a dat un nou avânt unirii în Banat. Istoricii enumeră între anii 18531901 convertiri în 45 localităţi din Banatul timişan în care s-au format parohii române unite. În 1930, cu ocazia ultimei arondări a Provinciei Mitropolitane, odată cu înfiinţarea episcopiei Maramureşului, eparhiei Lugojului i s-au mai ataşat 20 de parohii, dezmembrate de la episcopia Oradea. Cel mai recent document de care dispunem ne arată la 1 ianuarie 1942 dieceza română unită a Lugojului formată din 235 parohii, grupate în 10 districte protopopeşti.212) Întrucât după această dată nu au mai avut loc arondări de parohii în cadrul Provinciei Mitropolitane Române Unite, aceasta a fost situaţia eparhiei Lugojului la 1 decembrie 1948, data desfiinţării "oficiale" a Bisericii Române Unite. EPISCOPUL ALEXANDRU DOBRA (1856-1870). A fost întâiul episcop al eparhiei nou înfiinţate a Lugojului. S-a născut la 15 februarie 1794 în comuna Şopteriu, comitatul Cluj, azi în judeţul BistriţaNăsăud, fiu al preotului Simion Dobra. Studiile liceale le-a urmat la Târgu Mureş şi Blaj. În 1812 A fost primit în clerul tânăr şi s-a înscris la Seminarul teologic din Blaj, dar după doi ani, în 1814 a trecut la Oradea unde şi-a continuat studiile. După terminarea seminarului a fost trimis de către Episcopul Samuil Vulcan la studii teologice superioare la Pesta. În 20 noiembrie 1818 a fost hirotonit preot de către acelaşi episcop şi numit funcţionar în cadrul centrului eparhial din Oradea, de unde în 1819 episcopul Vulcan l-a trimis din nou la studii, de data aceasta la Institutul "Sf.Augustin" din Viena pentru specializare. Aici, în 1822 a fost promovat doctor în Teologie. În timpul studiilor la Viena a scris lucrarea "De ortu et progressu schismatis Orientalis". În 1823 a fost numit secretar episcopesc, apoi asesor consistorial, la 10 septembrie 1824 canonic onorar, iar la 19 octombrie 1843 canonic actual în Capitulul eparhial Oradea. În această calitate l-a găsit la 17 martie 1854 numirea ca episcop al Lugojului, în aceeaşi zi cu numirea lui Ioan Alexi la Gherla. A fost confirmat la 17 noiembrie 1854 de către Sfântul Scaun Apostolic, iar la 28 octombrie 1855, împreună cu Ioan Alexi, a fost hirotonit în catedrala din Blaj prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu, zi în care s-a făcut şi instalarea acestuia în scaunul restaurat al Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş. Alexandru Dobra a fost instalat abia la 21 septembrie 1856, datorită greutăţilor începutului, ca şi la Gherla, până s-a închiriat reşedinţa episcopală şi alte clădiri necesare funcţionării unei eparhii. Instalarea s-a făcut în catedrala
[ 97 ]

din Lugoj "între cele mai strălucite festivităţi", în prezenţa episcopului Vasile Erdeli de la Oradea, a episcopilor romano-catolici din Alba Iulia şi Timişoara şi a contelui Coronini, guvernatorul Banatului timişan, în calitate de comisar regesc.213) După consacrare s-a îngrijit mai întâi de alcătuirea Capitulului eparhial, obţinând la 15 ianuarie 1857 rezoluţia imperială de numire a primilor canonici (5), iar după câteva luni şi confirmarea Sfântului Scaun Apostolic pentru prepozit. A terminat interiorul bisericii parohiale din Lugoj, devenită catedrală episcopală, fiind găsită la instalare terminată abia pe dinafară. A consacrat-o în anul 1868. A înfiinţat fondul "Rudolfin" pentru ajutorarea tinerilor din dieceză, îndeosebi a celor ce studiază Teologia. Episcopul Alexandru Dobra a ostenit mult în organizarea şi consolidarea parohiilor, cele mai multe convertite de curând, unele chiar în timpul păstoririi sale, solicitând ajutoare din fondul religionar, obţinând abia pentru unele din ele... Unul dintre impedimentele organizării şi sistematizării parohiilor, dotării lor cu biserici, case parohiale, şcoli etc. a fost Legea din 1868 asupra trecerilor religioase şi îndeosebi, interpretarea art. XX din 1848 "ca bisericile cu toate cele ţinătoare de ele să rămână celor ce nu ar trece, chiar şi dacă ar fi numai câţiva, de care pururea se află."214) În calitate de participant la activitatea naţională, episcopul Alexandru Dobra a prezidat Conferinţa Naţională românească, ţinută în Timişoara la 18-19 noiembrie 1860. În 1868 a prezidat la Blaj, în calitate de "comisar regesc", împreună cu Alexandru Bohăţiel, sinodul electoral pentru alegerea mitropolitului în scaunul rămas vacant prin decesul lui Alexandru ŞtercaŞuluţiu, când cele mai multe voturi le-a primit episcopul Gherlei, Ioan Vancea. Deşi Alexandru Dobra avea atunci 74 de ani şi a cerut să nu-l considere candidat, totuşi a primit şi el 11 voturi. În acelaşi an, în urma vizitei Nunţiului Apostolic de la Viena, Mariano Falcinelli, episcopului Dobra i s-a conferit titlul de Prelat Domestic, Asistent al Tronului Pontifical şi Conte roman precum şi decoraţia Ordinului Sf. Mormânt din Ierusalim, în gradul de cavaler clasa I, iar împăratul, prin diploma din 19 noiembrie 1868, l-a numit consilier actual intim de stat. La 11 aprilie 1869, deşi bătrân şi slăbit, a participat la Blaj, ca delegat papal, la instalarea mitropolitului Ioan Vancea, după care, revenit la Lugoj, a slăbit tot mai mult. Duminică, 10 aprilie 1870 a fost ultima dată la biserică, după care miercuri 13 aprilie, după amiază, a decedat subit, în al 77-lea an al vieţii, al 52-lea al preoţiei şi al 16-lea al episcopatului. În timpul păstoririi sale s-au ridicat în eparhia Lugojului peste 30 de biserici, precum şi multe şcoli şi case parohiale. A fost unul dintre distinşii oratori ai Bisericii Române Unite. EPISCOPUL IOAN OLTEANU (Între anii 1870-1874 episcop la Lugoj, iar între 1874-1877, episcop la Oradea. Vezi mai sus.). EPISCOPUL VICTOR MIHALI DE APŞA. (Între anii 1875-1895 episcop la Lugoj, iar între 18951918, mitropolit la Blaj. Vezi mai sus.). EPISCOPUL DEMETRIU RADU.(Între anii 1897-1903 episcop la Lugoj, iar între anii 1903-1920, episcop la Oradea. Vezi mai sus.). EPISCOPUL VASILE HOSSU (Între anii 1903-1912 episcop la Lugoj, iar între 1912-1916, episcop la Gherla. Vezi mai sus.). EPISCOPUL VALERIU TRAIAN FRENŢIU (Între 1913-1922 episcop la Lugoj, iar între 1922-1952 episcop la Oradea. Vezi mai sus.). EPISCOPUL ALEXANDRU NICOLESCU (Între anii 1922-1935 episcop la Lugoj, iar între anii 19351941, mitropolit la Blaj. Vezi mai sus.). EPISCOPUL IOAN BĂLAN (1935-1959). S-a născut la 11 februarie 1880 la Teiuş, judeţul Alba. Şia făcut studiile liceale la Blaj unde a promovat maturitatea în primăvara anului 1899. A fost trimis la studii teologice la Budapesta şi Viena. A fost hirotonit preot în 24 iunie 1903. A ajuns paroh şi protopop al Bucureştilor pentru parohiile din Vechiul Regat, precum şi canonic arhidiecezan şi rector
[ 98 ]

al Academiei de Teologie. Ioan Bălan a fost unul dintre clericii de înaltă cultură ai Bisericii Române Unite. A militat cu deosebire în studiul Dreptului Canonic Bisericesc Oriental. În acest scop a fost desemnat din partea Bisericii Române Unite ca membru în comisia pentru redactarea codului Canonic Oriental, cu sediul la Roma, unde a petrecut mai mult timp. Ca publicist, pe lângă abordarea problemelor de Drept Canonic, Ioan Bălan a abordat o gamă întreagă de probleme bisericeşti, axându-se cu deosebire pe studiul limbii cărţilor liturgice româneşti. Combătând cu vehemenţă devierile artificiale de la limba vorbită, inclusiv latinismul exagerat care, pentru a evidenţia latinitatea românilor, a introdus cu totul nejustificat o serie de termeni latinizanţi ce nu-şi aveau locul în limbă şi cu atât mai puţin în textele liturgice. În acest scop ne-a lăsat lucrarea Limba cărţilor bisericeşti. Dar preocuparea de căpetenie ca om de cultură a lui Ioan Bălan rămâne traducerea Sfintei Scripturi. Astfel, în 1924 ne-a dat Testamentul Nou, tipărit la Oradea. Textul este însoţit de note explicative de subsol, în care, în primul rând, sunt date locurile comune din celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi, atât ale Testamentului Nou cât şi ale Testamentului Vechi, cu indicarea cărţii sfinte, a capitolului şi versetului în care se găseşte locul comun respectiv. La sfârşitul lucrării, sub titlul "Numele şi lucrurile din Noul Testament", este redat în ordine alfabetică un indice al textelor în care putem găsi sensul evanghelic al celor mai importante noţiuni, acţiuni sau lucrări din economia mântuirii, sprijinit pe textele sfinte ale Noului Testament. Lucrarea rămâne mereu actuală şi de un real folos în pastoraţie, cu deosebire în combaterea sectelor. Ioan Bălan a lucrat şi la traducerea Vechiului Testament, dovadă că a fost un bun cunoscător al limbilor clasice, latina, elina şi ebraica. Datorită vicisitudinilor vremii traducerea a rămas în manuscris neterminată şi nepublicată. În 1935, în urma vacantării scaunului episcopesc al Lugojului prin alegerea şi transferul lui Alexandru Nicolescu ca mitropolit, a fost numit canonicul Ioan Bălan. Pe lângă problemele curente ale eparhiei, episcopul Ioan Bălan s-a ocupat în paralel de traduceri, continuând lucrarea la Testamentul Vechi. Perioada episcopatului său se identifică însă dureros cu timpurile grele prin care a trecut neamul omenesc, Europa şi, în mod deosebit, ţara noastră. Ne-au fost mutilate frontierele, atât în răsărit cât şi în apus. Diktatul de la Viena din 30 august 1940, prin ocupaţia horthystă, a spintecat în două Biserica Română Unită, în urma căreia sute de preoţi uniţi au luat calea pribegiei, unii expulzaţi, alţii refugiaţi din calea prigonitorilor. Mulţi dintre aceştia au ajuns şi în dieceza Lugojului, unde au găsit în episcopul Ioan Bălan un părinte bun, care i-a adăpostit şi ocrotit pe toţi cei ce i-au cerut sprijinul şi ajutorul. Episcopul Ioan Bălan a fost de o deosebită modestie, dublată de o bunătate şi o generozitate rar întâlnite, la casa lui găsind alinare cei în suferinţă şi stâmpărarea foamei mulţi flămânzi. Dar pe cât a fost de bun şi de generos, pe atât a fost şi de hotărît în credinţă. Arestat în octombrie 1948, a fost supus încercărilor aceluiaşi Calvar ca şi ceilalţi ierarhi ai Bisericii Române Unite. L-au găsit trimişii puterii ateiste rugându-se în capelă şi de acolo l-au arestat. Avea valiza pregătită. Pe credincioşii pregătiţi să-l apere i-a rugat să plece liniştiţi acasă. Dus împreună cu ceilalţi episcopi la Dragoslavele, la Mănăstirea Căldăruşani şi din mai 1950, la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, după moartea episcopului Valeriu Traian Frenţiu în 1953, a rămas cel mai bătrân dintre ierarhii puşi la tăiat lemne cu fierăstrăul, în "echipa voinicilor", cum îi numeau în derâdere călăii temniţei pe bătrânii ierarhi, care trăgeau câte doi de o parte a fierăstrăului. În 1955, eliberat de la Sighetu Marmaţiei şi dus la Bucureşti, după "refacerea" de la spitalul "Gerota", a fost aşezat, împreună cu ceilalţi doi supravieţuitori dintre ierarhii titulari, Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu, cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş. În urma energicelor memorii înaintate stăpânirii, cei trei episcopi au fost transferaţi la Mănăstirea Ciorogârla, iar după Liturghia din 12 august 1956 din faţa Bisericii Piariştilor din Cluj au fost dispersaţi, Ioan Bălan a rămas la Mănăstirea Ciorogârla, lângă Bucureşti, cu sarcina expresă de a respecta cu stricteţe domiciliul obligatoriu. În urma şirului nesfârşit de suferinţe şi a izolării, s-a îmbolnăvit şi, la 4 august 1959, s-a stins din viaţă. Este înmormântat în Cimitirul Belu Catolic din Bucureşti.

[ 99 ]

CAPITOLUL XVI EPISCOPIA MARAMUREŞULUI SCURT ISTORIC. Încă la 1850, în discuţiile purtate odată cu restaurarea mitropoliei româneşti din Transilvania şi înfiinţarea a două noi episcopii la Lugoj şi Gherla, când a fost vorba de stabilirea reşedinţelor eparhiale, pentru episcopia Lugojului nu a fost nici o discuţie, mai ales că acolo exista deja în oraş o parohie unită, deşi convertită de curând, totuşi destul de puternică. Avea deja o biserică parohială în construcţie, care a devenit apoi catedrală episcopală. Însă, înainte de a se definitiva stabilirea reşedinţei celei de a doua episcopii nou înfiinţate, s-au purtat discuţii, unii fiind pentru fixarea ei la Baia Mare, alţii la Dej, biruind până la urmă a treia propunere, a celor ce au optat pentru Gherla. Totuşi, Baia Mare a rămas un oraş cu pondere în Biserica Română Unită, credincioşii satelor din jur, până la mari depărtări, fiind aproape în totalitatea lor uniţi, inclusiv ai localităţilor situate în Maramureşul voivodal. Aşa că, în 1930, odată cu hotărîrea înfiinţării noii episcopii române unite a Maramureşului, de data aceasta dintru început s-a convenit ca reşedinţa eparhială să fie aşezată în oraşul Baia Mare. Parohiile componente ale noii eparhii au fost dezmembrate din episcopiile române unite de la Oradea şi Gherla. Înfiinţarea canonică a episcopiei Maramureşului a fost stabilită prin bula Sfântului Scaun Apostolic, Sollemni Convetione din 5 iunie 1930, aplicată prin decretul Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, emis de nunţiul Angel Maria DOLCI la 16 iulie 1930. EPISCOPUL ALEXANDRU RUSU (1931-1963). A fost întâiul episcop al eparhiei nou înfiinţate a Maramureşului. S-a născut la 22 noiembrie 1884 în comuna Şăulia, fiind unul dintre cei 12 copii ai preotului Vasile Rusu de acolo, 11 băieţi şi o fată. Doi dintre băieţi au fost chemaţi la preoţie, Valer şi Alexandru. Studiile liceale le-a urmat la Bistriţa, Tg.Mureş şi Blaj, unde a promovat maturitatea în anul 1903, după care a fost trimis la studii teologice la Budapesta. A promovat doctoratul în Teologie în 1910 şi în acelaşi an a fost hirotonit preot în Catedrala din Blaj, iar la 17 august a fost numit profesor de Teologie Dogmatică la Academia de Teologie din Blaj, catedră onorată înainte cu multă strălucire de către viitorul mitropolit Vasile Suciu. Înscriindu-se pe coordonatele tradiţionale ale înaintaşilor, Alexandru Rusu, înzestrat cu o deosebită agilitate şi o inteligenţă sclipitoare, pe lângă activitatea didactică de la catedră, s-a angajat şi în cele două direcţii clasice de luptă ale intelectualităţii române din Transilvania, în cea politică de dezrobire naţională şi în cea culturală de publicist şi gazetar. Între anii 1911-1918 a condus revista blăjeană "Cultura Creştină", iar între 1921-1930, la început ca redactor şi apoi ca director, săptămânalul "Unirea", înfiinţat la 1890 la Blaj de către neuitaţii Al. Grama, Aug.Bunea, V. Smighelschi, V. Hossu şi Iz. Marcu. Între anii 1918-1920 a fost Secretar General în Resortul Culte al Consiliului Dirigent şi deputat ales, iar în 1931, după instalarea ca episcop de Maramureş, a fost senator de drept. Abia introdus în scaunul eparhial, nu a fost nici el scutit de greutăţile începutului, ca organizarea eparhiei, numirea membrilor Capitulului, reorganizarea protopopiatelor, formarea clerului în Academiile teologice ale celorlalte episcopii la Cluj şi Oradea. A început şi el vizitaţiile canonice. În anul 1940 întreaga eparhie a Maramureşului, cu excepţia câtorva parohii rutene din Vicariatul Bucovinei, cade sub ocupaţia horthystă. Episcopul a rămas la datorie, înfruntând teroarea dezlănţuită de ocupanţi asupra românilor. În anul 1946 sinodul electoral mitropolitan întrunit la Blaj a ales pe episcopul Alexandru Rusu pe locul întâi în ternarul candidaţilor la scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite, rămas vacant prin moartea lui Alexandru Nicolescu în 5 iunie 1941. Însă tratativele duse de Sfântul Scaun Apostolic cu Guvernul Groza pentru recunoaşterea noului mitropolit nu au dus la rezultatul scontat şi, astfel, scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite nu s-a mai completat. În anul 1948 episcopul Alexandru Rusu a fost un stâlp al credinţei în faţa valului de teroare, iniţiat de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române în cârdăşie cu Partidul Comunist. La 18 octombrie 1948 a fost destituit din funcţie prin decret guvernamental, dar nu şi-a părăsit credincioşii şi reşedinţa. A rămas în continuare la Baia Mare până la 28 octombrie când a fost arestat şi purtat şi el pe drumul Calvarului,
[ 100 ]

împreună cu ceilalţi episcopi români uniţi, mai întâi la Dragoslavele, din februarie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani, din mai 1950 la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. În 1955, împreună cu Iuliu Hossu şi Ioan Bălan, a fost dus şi Alexandru Rusu la Bucureşti, mai întâi pentru "refacere" la spitalul "Gerota" şi de acolo în D.O. (domiciliu obligatoriu) la mănăstirea Curtea de Argeş, cazaţi în odăiţele foştilor oameni de serviciu (lachei) ai Curţii regale. Acolo redactează memorii către stăpânire, care, multiplicate, au fost difuzate în ţară şi peste hotare. Se obţin mii de semnături pe liste, prin care credincioşii Bisericii Române Unite solicită libertatea Bisericii, motiv pentru care au fost transferaţi la mănăstirea Ciorogârla. La 12 august 1956 a avut loc la Cluj Liturghia română unită publică, oficiată de preoţii Vasile Chindrişi şi Izidor Ghiurco, sub cerul liber, în faţa bisericii "Piariştilor" sau a "Universităţii" din Cluj. Pentru toate aceste "încălcări ale legii" a fost făcut responsabil un grup de clerici şi credincioşi, în frunte cu Episcopul Alexandru Rusu. Ca urmare, cei trei episcopi au fost dispersaţi de la Mănăstirea Ciorogârla, episcopul Rusu fixat cu domiciliu obligatoriu la mănăstirea "Cocoş", judeţul Tulcea. La data de 12 mai 1957 a fost judecat de Tribunalul Militar din Cluj şi condamnat la 25 ani muncă silnică pentru instigaţie şi înaltă trădare. Atât în timpul cercetărilor şi anchetei făcute de Securitatea din Cluj, cât şi în timpul procesului, episcopul a dovedit o remarcabilă ţinută, devenind, din acuzat, acuzator al guvernului comunist pentru atât de dura persecuţie dezlănţuită împotriva Bisericii Române Unite, persecuţie la care au colaborat oameni atât de mici la suflet şi lipsiţi de orice sentimente de umanitate din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. Depus la penitenciarul din Gherla, s-a comportat şi acolo cu aceeaşi ierarhică demnitate, însă viaţa dură de temniţă i-a grăbit sfârşitul şi, îmbolnăvindu-se grav în primăvara anului 1963, la 9 mai acelaşi an a trecut la cele veşnice, nu înainte de a binecuvânta pe toţi cei din jurul lui, părtaşi ai aceloraşi suferinţe, chiar în ultima zi a vieţii sale. A fost înmormântat în cimitirul deţinuţilor din Gherla fără nici un serviciu religios.

[ 101 ]

CAPITOLUL XVII ACTIVITATEA NAŢIONALĂ ŞI CULTURALĂ A BISERICII ROMÂNE UNITE ŞI A FIILOR EI În faţa valului de insulte şi ocări aruncate asupra catolicismului şi cu deosebire asupra Bisericii Române Unite, prin care mai recent unii, în pofida realităţilor istorice, caută să inoculeze în sufletele credincioşilor neinformaţi şi, îndeosebi, ale tineretului rămas atât de dezorientat în urma propagandei marxist-ateiste de aproape o jumătate de secol, ideea că religia catolică este ungurească şi că Biserica Română Unită este o unealtă în mâinile străinilor, nu se poate tăcea. Ba monopolizează românismul exclusiv pe seama Ortodoxiei, pe care o declară în mod nejustificat lege strămoşească, deşi Ortodoxia românească de tip slavo-greco-bizantin ne-a fost impusă de străini din motive meschine, de deznaţionalizare şi exploatare. Neamul românesc - cum am arătat şi mai sus - a devenit ortodox numai prin forţa împrejurărilor istorice defavorabile, datorită acelui nefericit accident pe care istoricul Dimitrie Onciul îl numeşte "fatalul destin al istoriei". Creştinismul românesc nu poate fi despărţit de latinitatea neamului. Aceste două dimensiuni au luat naştere concomitent şi sunt în egală măsură de origine romană: "Dacia, prin situaţia ei ca parte integrantă a Europei centrale, s-a găsit, încă de la anul 1.000 înainte de Hristos, legată mai mult de lumea occidentală decât de cea orientală. Rezultatul nu putea să fie decât romanizarea acestei regiuni din Răsărit... formele orientale ale creştinismului şi misionarii de limbă greacă, foarte activi în Pontul Euxin, în Egeea şi în Adriatica nu au avut nici un succes printre popoarele danubiene. Nu a fost acceptat decât creştinismul de limbă latină... Apostolul goţilor, Ulfilas, discipol al grecilor, a trebuit să predice în latineşte când a avut a face cu geto-romanii de la Dunărea de jos."215) Slavizarea Bisericii româneşti efectuată atât de silnic, de violent, de către bulgari, începând din secolul al IX-lea, care, spre fericirea noastră, cu toată dominaţia ei de şapte secole, s-a limitat exclusiv la cler, fie străin, fie autohton slavizat, poporul rămânând în continuare latin, atât în limbă cât şi în credinţă, până azi acelaşi, atât de puternic se stabilise latinitatea în limba şi credinţa lui. Rămâne deci foarte şubredă, ba chiar un paradox, teoria Ortodoxiei româneşti prin care se susţine că suntem latini în sânge şi greco-slavo-bizantini în credinţă. Dacă ne-am născut creştini ca neam, nu mai putem avea altă credinţă decât cea primită de la părinţii care ne-au născut. Aceştia, se ştie, n-au fost nici greci, nici bulgari, nici slavi. Au fost daci romanizaţi nu numai prin ocupaţia puterii imperiale a Romei, ci şi prin spiritualitatea ei, care n-a putut fi decât latină, atât în credinţă cât şi în limbă, elemente esenţiale existenţei noastre ca români. Deci Biserica noastră strămoşească trebuie să fie latină şi în credinţă, cum e în limbă. Aceasta a fost Biserica românească din primii aproape 1000 de ani, când credinţa a fost exprimată prin limba proprie, latina şi practicată prin ritul propriu, daco-roman, pe care ni l-au înlocuit bulgarii, scăpând de limba slavonă abia după şapte veacuri, ritul bizantin reţinându-l până azi. Aşadar, la această Biserică Strămoşească, latină în limbă - devenită cu timpul română - şi în spiritualitate catolică, au revenit părinţii noştri la 1700 prin unirea cu Biserica Romei. Desigur, scopul unirii a fost dublu: mai întâi mântuirea sufletului: "Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletului, căruia în măsură mai mare trebuie a fi decât toate"...216) şi în al doilea rând pentru obţinerea privilegiilor de care se bucura clerul şi credincioşii Bisericii catolice cu care se uneau: "ne mărturisim a fi mădularele cestei Biserici sfinte, catolicească a Romei prin această carte de mărturie a noastră, şi cu acele privilegiumuri voim să trăim cu care trăiesc mădularele şi popii acestei Biserici sfinte". Privilegiile la care se face referirea sunt cele cuprinse în făgăduinţele imperiale din diplomele leopoldine: "precum înălţimea sa împăratul şi coronatul craiul nostru ne face părtaşi".217) Dar, nu numai că se lăsau aşteptate realizările promisiunilor imperiale, ci au fost şi atât de contestate de "staturile" privilegiate, Unio trium nationum, constituite într-o puternică autoritate, care era Dieta Transilvaniei, de atâtea ori în opoziţie cu Curtea imperială vieneză. Pe de altă parte, Curtea

[ 102 ]

însăşi n-a rămas consecventă în promisiunile sale, aşa că atitudinea, atât a Curţii cât şi a dietei a provocat o legitimă reacţie din partea românilor, rămaşi în continuare tributari aceloraşi suferinţe. Unirea cu Roma, aducându-i pe părinţii noştri în contact cu şcolile şi cultura Apusului, le-a descoperit şi le-a redat conştiinţa originii romane a neamului românesc, pierdută prin veacurile de asuprire, conştiinţă din care, în mod natural, au generat sentimentele de stăpâni ai pământului, singurii autohtoni, din veliştea lor, pe glia pe care au ajuns abia toleraţi. Abstrăgând de cei dintâi doi episcopi uniţi, care deşi şi-au avut şi ei meritele lor - Atanasie Anghel prin însuşi faptul că a dus la bun sfârşit actul unirii, definitivând tratativele de 5 ani ale predecesorului său Teofil, pe de o parte, şi pe de altă parte încălcând, în mod fericit şi cu bună ştiinţă, porunca patriarhului Dositei al Ierusalimului de a folosi altă limbă liturgică decât cea românească; iar al doilea, Ioan Giurgiu Patachi s-a stins prea devreme din viaţă, după numai 4 ani de episcopat, în care abia a reuşit să transfere reşedinţa eparhială de la Alba Iulia la Făgăraş - întâiul adevărat conducător spiritual şi politic al românilor ardeleni a fost episcopul Inochentie Micu Clain. Când a fost ales episcop "Clain, deşi abia student al unei facultăţi de Teologie, era nu numai cel mai cult, ci singurul român cult. Român nu numai prin origine, ci român prin sentimente, fire şi indiscutabila legătură voită şi simţită cu românismul oropsit şi dispreţuit."218) Atât în dietă, unde, numit din 1732, era întâiul şi singurul reprezentant al românilor în acest mare sfat al ţării, cât şi în relaţiile cu curtea imperială, n-a încetat, cu riscul de a fi aruncat pe fereastră din dietă, să pretindă drepturi pentru fiii neamului său "apăsaţi până la sânge", cărora "afară de piele nu li se lasă nimic din ce să trăiască". Angajat în lupta cu "staturile" ardelene, Inochentie s-a bazat multă vreme pe Curtea Imperială "autoarea diplomelor pline de făgăduinţe solemne pentru naţie care, la răspântia unor vremuri noi, îşi caută şi ea căi noi de ieşire dintr-o situaţie strivitoare. Curtea însăşi, având nevoie în primul rând de linişte, de recruţi, de bani şi alimente pentru armată, pe care le votau chiar aceia împotriva cărora dezlănţuise episcopul marele său război, l-a părăsit".219) După ce s-a convins de acest lucru, episcopul n-a întârziat să-i trimită împărătesei Maria Terezia "zguduitorul memoriu din 25 noiembrie (1743), spunându-i că dacă nici de la dânsa nu obţine îndreptarea soartei naţiei, nu-i mai rămâne decât ca, împreună cu ea, cu naţia, să se adreseze lui Dumnezeu cel viu din Ceruri ca să facă el dreptate".220) "Cele 24 memorii inaintate Curţii din Viena, altele numeroase înaintate dietei, precum şi cuvântările sale rostite cu diferite prilejuri se pot sintetiza astfel: românii să nu mai fie socotiţi «toleraţi» ci egali în drepturi cu celelalte naţiuni constituţionale, să fie reprezentaţi în guvern, în dietă, la dregătorii publici, plebea română să fie pusă pe picior de egalitate cu plebea «naţiunilor» constituţionale; naţiunea română să fie socotită între «stări»; să fie restituite iobagilor pământurile proprii, să se şteargă iobăgia în scaunele săseşti, unde oficialitatea silea pe români la robotă, cu toate că aceştia erau liberi; să se acorde dreptul de liberă strămutare iobagilor; aceştia să aibă dreptul la şcoală, la învăţarea de meserii, la intrarea în bresle; să fie redusă robota la două zile pe săptămână «căci, prin muncă neîntreruptă , iobagii se istovesc». Pentru sprijinirea acestor cereri, Inochentie Micu invocă dreptul istoric, originea, vechimea şi continuitatea românilor în Dacia: «românii sunt poporul cel mai vechi al ţării, sunt aici şi vieţuiesc neîntrerupt din timpul împăratului Traian », spune Micu. El mai invoca şi dreptul natural: numărul românilor, precum şi proporţia sarcinilor către stat purtate de ei; românii poartă de două ori mai multe sarcini decât toate celelalte naţionalităţi împreună; de aici rezultă principiul că cel ce poartă povara să simtă şi favorul (|ui sentit onus, sentiat et commodum). Revendicările lui Inochentie, sintetizate în 1744 într-un Supplex Libellus, înaintat împărătesei Maria Terezia, se refereau la întregul popor român (s. n.), la masele populare de la oraşe şi sate, la iobăgime... Când Inochentie şi-a dat seama că nu pe calea petiţiilor se pot rezolva asemenea probleme, care, realizate, ar fi zguduit şi «tulburat întregul sistem social», ci prin apelul la masele populare, prin chemarea tuturor la luptă, era prea târziu... căci cei doi stăpâni, habsburgii şi feudalii, luaseră măsurile necesare pentru preîntâmpinarea izbucnirii răscoalei şi pentru pierderea curajosului luptător"...221) În confruntarea episcopului cu "staturile" atât de puternice şi cu Curtea imperială, la care s-a adăugat viclenia Ortodoxiei sârbeşti gata şi aceasta a interveni oricând împotriva unităţii neamului românesc, unitate realizată şi exprimată la acea vreme prin Biserica Unită şi conducătorul ei, rezultatele obţinute n-au fost pe măsura luptei şi efortului depus. Naţiunea română a rămas în
[ 103 ]

continuare tolerată, şi preoţimea ei în mizeria de mai înainte. Totuşi a fost atins un mare ţel: Inochentie Micu Clain i-a dat naţiunii române un ideal politic solid care i-a călăuzit toate marile acţiuni până la biruinţa definitivă, încununată cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Pe bună dreptate repeta crainicul acestei Uniri, alt titan al Bisericii Române Unite şi al neamului Românesc, Cardinalul Iuliu Hossu: "Dacă n-ar fi fost unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj de la 3/15 mai 1848 unde s-a strigat «vrem să ne unim cu Ţara» şi, fără acestea, nu era nici Unirea din 1918". Înfiinţarea şcolilor din Blaj (1754). Odată cu mutarea reşedinţei episcopale de la Făgăraş, Blajul a devenit centrul bisericesc, politic şi cultural al românilor din Transilvania. Realizarea idealului politic naţional, Inochentie Micu a legat-o de pregătirea culturală a neamului. În acest scop el a pus temelia mănăstirii din Blaj, care trebuia să adăpostească atâtea instituţii de cultură. Nu a avut norocul să vadă terminate clădirile începute şi deschiderea şcolilor pentru care au fost pregătite. Dar acestea le-au deschis urmaşii lui, oameni aleşi şi formaţi de el. Aceştia au fost: Petru Pavel Aron, Silvestru Caliani, Grigore Maior, Gherontie Cotorea şi Atanasie Rednic. Toţi au fost la început elevi ai colegiului iezuit din Cluj - cum a fost şi Inochentie - după absolvirea căruia i-a trimis la Tirnavia, la Viena, la Roma. Trei dintre ei, Petru P. Aron, Atanasie Rednic şi Grigore Maior i-au fost urmaşii în scaun şi au păstorit Biserica Română Unită până în anul 1782. Ei au pus bazele şcolilor blăjene în anul 1754, sub episcopatul lui Petru P. Aron. Vom reveni asupra importaţei şi rolului acestor "fântâni ale darului", care au fost şcolile blăjene pentru cultura şi realizarea idealului politic naţional al neamului românesc. Răscoala lui Horia (1784-1785). De la Inochentie Micu Clain şi până la înfiinţarea Partidului Naţional Român, la 1869 şi 1881, Biserica Română Unită a fost în fruntea tuturor marilor acţiuni. Nici după aceea nu va părăsi lupta, ci va participa ca primă secondantă la programul partidului, până la izbânda definitivă. Răscoala lui Horia a fost o continuare firească a luptei începute de Inochentie, cu alte arme, dar împotriva aceloraşi opresiuni şi a aceloraşi neîmplinite făgăduinţe. Cu toate că unii confesionalişti o consideră ca răscoală ortodoxă, nu trebuie uitat că, în vara anului 1782, se prezintă la sobor la Blaj, Nicola Ursu-Horia împreună cu Giorgiu Pop Crişan şi Ioan Cloşca, însoţiţi de alţi români din mai multe sate, oameni din ambele Biserici româneşti. La Blaj păstorea Inochentie redivivus, inimosul episcop Grigore Maior. Au ţinut cu toţii sfat sub conducerea episcopului şi au adus hotărîri privitoare la răscoala proiectată. Hotărîrile au rămas secrete. Episcopul i-a dăruit atunci lui Horia o cruce de aramă aurită, pe care să jure preotul, cântăreţul bisericii şi câte cinci români din fiecare sat, pentru pregătirea răscoalei şi păstrarea secretului.222) Cum am văzut mai sus, agitaţia contra nedreptăţii sociale i-a provocat episcopul Grigore Maior demisia din episcopat, pensionarea şi trimiterea la mănăstire. Deschizând o paranteză în legătură cu comportamentul ierarhiei ortodoxe din Transilvania faţă de răscoala de la 1784-1785 de sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan, se ştie că, la 1761, a fost restaurată în Transilvania această ierarhie, prin numirea episcopului sârb Dionisie Novacovici (17611767), care şi-a stabilit reşedinţa la Răşinari, iar în 1767 s-a retras din scaun. A fost urmat de alţi episcopi sârbi: Sofronie Chirilovici (1770-1774), întâiul episcop ortodox cu reşedinţa la Sibiu, apoi Ghedeon Nichitici (1783-1788) şi Gherasim Adamovici (1789-1796), mort la vârsta de 52 de ani. În 1810 va urma la scaun Vasile Moga (instalat în 1811), întâiul ierarh ortodox de origine română după unirea din 1700. Desigur că sub raport naţional, românesc, în arhipăstorirea episcopilor sârbi menţionaţi, nu poate fi consemnat nimic pozitiv, decât cel mult semnarea, cum vom vedea în continuare, a memoriului numit Supplex Libellus Valachorum, redactat de blăjenii uniţi, de către episcopul Gherasim Adamovici, alături de Ioan Bob, episcopul greco-catolic. Nu poate să rămână însă neconsemnată contribuţia negativă a episcopului ortodox de la Sibiu, Ghedeon Nichitici, care, pus în slujba stăpânirii austriece, i-a adus acesteia servicii deosebite pentru lichidarea răscoalei lui Horia, precum vom consemna, şi recompensa ce i s-a dat de către guvern, ca răsplată a trădării. Dăm şi noi aici, după Ioan Fruma, "Procesul şi martiriul lui Horia", apărut în Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1947, (ca şi în revista "Deşteptarea credinţei" din Dej, nr. 2 (11) - 1991, pp. 13-14) descrierea evenimentelor:

[ 104 ]

pag. 33. Lui Mihai von Brukenthal i se dă, de altfel, în ziua de 11 octombrie 1784, ordin de la împărăţie de a se înţelege cu episcopul neunit, Ghedeon Nichitici, om fidel şi de încredere, pe care săl trimită în ţinutul Zlatnei pentru a începe tratative cu conducătorul răscoalei (cu Horia). pag. 47. Dar cum acţiunea mai hotărîtă a armatei, iar pe de altă parte acţiunea Episcopului Ghedeon Nichitici, începe să dea rodade, Horia devenea tot mai izolat... În consecinţă a cerut protopopului de la Abrud de a folosi această ocazie bună pentru a descoperi poporului înşelăciunile lui Horia... pag. 54. Acţiunea episcopului Ghedeon Nichitici şi a preoţilor lui, precum şi a autorităţilor civile, care promiteau iertarea tuturor celor ce se vor întoarce liniştiţi la casele lor... aveau să grăbească obiectivul urmărit de la început: izolarea capilor răscoalei... pag. 56. Horia a căutat să se apropie de episcopul Nichitici printr-o scrisoare din 12 noiembrie 1784, în care invită pe episcop să vină să-şi viziteze credincioşii de acolo, care-l vor primi cu bucurie. Episcopul nu primi însă mâna întinsă de Horia, plecată şi supusă... pag. 57. Chiar şi înfrângerea ţăranilor de la Mihăileni, care avea să schimbe pentru prima dată situaţia în favoarea armatei, se datoreşte în cea mai mare parte episcopului Ghedeon Nichitici şi emisarilor săi, care ţinură de vorbă pe ţărani, până când armatele îl înconjurară. pag. 241. "Răsplata trădării". Sub acest titlu, autorul înşiră premiile în bani şi diplome date celor ce l-au prins pe Horia. Premierea în cadru solemn la Zlatna a făcut-o comisarul Mihai von Brukenthal. Cea mai mare sumă, 1.000 de florini, a primit-o episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, la 5 februarie 1785, iar a două, de 800 de florini, a primit-o episcopul ortodox de la Arad Petru Popovici, iar Iosif Adamovici, protopop din Abrud, a primit 30 de galbeni şi o medalie de aur... Supllex Libellus Valachorum. Petiţia-memoriu din martie 1791, cunoscută sub numele de Supllex Libellus Valachorum, prin care românii, continuând lupta lui Inochentie Micu, au cerut, printre altele, egalitate în drepturi cu celelalte naţiuni şi reprezentarea în dietă proporţională cu numărul contribuabililor, a fost redactată de învăţaţii fii ai Bisericii Române Unite: Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, corifeii Şcolii Ardelene; Ioan Para, unul din capii mişcării naţionale din anii 17901792, vicarul foraneu unit al Rodnei, care caracterizează astfel situaţia disperată în care au ajuns românii după răscoala lui Horia: "Căci clerul e lipsit aproape total de orice subzistenţă, poporul este oprimat, nobilii români sunt excluşi de la funcţiuni, nu este nimeni care să se îngrijească de noi".223) Au mai colaborat la redactare Ignatie Darabant, episcopul român unit al Oradei, conducătorul delegaţiei de prezentare la Curtea imperială, apoi oculistul Ioan Piuariu Molnar, Iosif Miheşi, Ioan Cosma, Aron Pop etc. Memoriul a fost respins. Un nou memoriu, prezentat de cei doi episcopi, Ioan Bob şi Gherasim Adamovici, primeşte răspuns de la împăratul că a luat cunoştinţă de cererile poporului român şi că va căuta să le rezolve păsurile, însă nu s-au rezolvat niciodată.224) Şcoala Ardeleană. Exponenţii iluştri ai Şcolii Ardelene sunt: Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816) şi Petru Maior (1760-1821). Micu a studiat la Blaj şi Viena, ceilalţi doi au fost şi la Roma 5 ani. "Din cunoaşterea limbii latine şi vizitarea Romei, tinerii ardeleni au ajuns la conştiinţa latinităţii noastre. Spre deosebire de cronicarii veacurilor precedente, ardelenii se încălzesc de această constatare şi ştiu să o exploateze în favoarea lor. Constatarea originii noastre a devenit o armă de luptă împotriva impilatorilor şi un izvor de ştiinţă. În urma propagandei latiniste, românii ardeleni renasc la o nouă viaţă naţională".225) "Iluminaţi cu multă documentaţie asupra latinităţii noastre, blăjenii încep cu ardoare vrednică de laudă să demonstreze nobleţea neamului... Câteştrei au făcut opere istorice... Problema limbii le stă mai cu seamă pe suflet celor trei mari blăjeni. Limba trebuie să fie o icoană a romanităţii noastre. Slova cirilică înstrăina ochiul neprietenului şi de aceea Clain, (Samuil n. n.) cel dintâi adoptă într-o Carte de Rogacioni pentru evlavia homului chrestin (Viena 1779) litera latină în chip sistematic, dând la sfârşit şi norme de scriere."226) La începutul secolului al XIX-lea dominaţia Şcolii Ardelene în activitatea naţională şi culturală românească a fost totală. Crescuţi în spiritul latinist al corifeilor Şcolii Ardelene, care au pus la baza activităţii lor Istoria şi Filologia, ideea Unităţii naţionale a tuturor românilor de pe teritoriul vechii Dacii, discipolii şi continuatorii acestora au fructificat ideile şi gândurile lor. Meritul principal în deşteptarea sentimentelor naţionale şi, implicit, a culturii, legate atât de mult de romanitate, îl vor avea dascălii şcolilor blăjene şi ucenicii lor din care s-a ridicat protipendada românească, atât de implicaţi în activitatea revoluţionară
[ 105 ]

de la 1848, iar Blajul, ca localitate, a devenit "Mica Romă" a Transilvaniei. În 1826 a apărut la Blaj Simion Bărnuţiu, ca şcolar, unde a studiat "până în 1829 filosofia şi teologia, cunoscând acum pentru întâia oară un mediu intelectual românesc".227) În acelaşi timp ajung la Blaj, la studii, ca şi Bărnuţiu, mai întâi elevi şi apoi cu toţii profesori, Timotei Cipariu şi George Bariţiu. În 1835 Timotei Cipariu întrerupe tipăritul cirilic al cărţilor bisericeşti, editând la Blaj Orologionul (Ciaslovul) cu litere latine. Simion Bărnuţiu va ajunge primul om politic al Naţiunii Române din Transilvania, T. Cipariu, filologul recunoscut ca "părintele filologiei române", iar G. Bariţiu, în calitate de redactor al celor două publicaţii de la Braşov, "Gazeta de Transilvania" şi "Foaie pentru minte, inimă şi literatură", luptătorul cu cuvântul scris şi istoricul Transilvaniei, "pre două sute de ani din urmă". Pe lângă funcţia de profesor, Bărnuţiu deţinea din 1834 şi pe cea de secretar al consistorului episcopesc din Blaj. Mai era în această funcţie la 1842, când dieta din Cluj "alcătuită din 310 membri, dintre care 283 erau nobili maghiari şi 27 patricieni saşi, dar în care românii, ce formau majoritatea populaţiei, nu aveau nici un reprezentant, a votat la 31 ianuarie un articol de lege prin care, într-un termen de zece ani, limba maghiară se introducea ca limbă obligatorie pentru toate autorităţile şi instituţiile din Transilvania, pentru toate şcolile, cu anumite excepţii în favoarea saşilor, pentru toţi funcţionarii, preconizându-se totodată luarea de măsuri administrative ca însuşi poporul de rând al românilor să înveţe ungureşte". Dar consistorul din Blaj, convocat, în lipsa episcopului Ioan Lemeni, de către prepozitul şi vicarul Simion Crainic la 15 februarie 1842, în urma unei viguroase motivări istorice şi filologice a lui Bărnuţiu "a redactat un demn şi cutezător protest împotriva acestei odioase legi: «Mărturisim, se afirma în protest, că nu numai după zece ani, dar nici după zece veacuri, ba niciodată, în vecii vecilor, noi şi naţiunea noastră nu putem fi obligaţi printr-o lege care, pentru obiceiurile şi credinţa noastră, pregăteşte un pericol şi un obstacol, iar pentru naţionalitatea română ruină şi pieire»".228) Din păcate, istoriografia confesionalistă caută să pună în sarcina episcopului Ioan Lemeni litigiul acestuia cu Bărnuţiu, pe seama acestei opoziţii împotriva maghiarizării. În realitate conflictul dintre cei doi a fost de natură exclusiv eclesiastică. Pe de altă parte, se omite Sibiul ortodox care, sub episcopul Vasile Moga, nu a reacţionat în nici un fel împotriva măsurilor de maghiarizare luate de dietă, conformânduse întrutotul. Revoluţia din 1848-1849. Pregătirea spirituală a mişcării revoluţionare din 1848-49 din Transilvania îşi are baza în Unirea de la 1700 cu Roma. Prin trimiterea tinerilor clerici la şcolile din Apus, cu deosebire la Roma, aceştia au luat la cunoştinţă de latinitatea şi continuitatea românilor pe pământul vechii Dacii. Întorşi acasă, au găsit în şcolile Blajului condiţii optime pentru răspândirea cunoştinţelor lor istorice despre originea şi autohtonia românilor, din care rezultă în mod natural că trebuie să câştige toate drepturile ce le-au fost răpite în cursul timpului de noii ocupanţi ai pământului străbun. "Scrierile istorice ale corifeilor Şcolii Ardelene aduc asemenea învăţături şi îndemnuri. Primul argument descoperit şi utilizat a fost latinitatea limbii române, care a dus la apariţia studiilor filologice, gramatici şi dicţionare, şi au impus înlocuirea alfabetului cirilic cu scrierea latină, scriere pierdută prin slavizarea limbii liturgice. Toate gramaticile şi dicţionarele din această vreme au ca scop dovedirea latinităţii române şi eliminarea cuvintelor de origine străină".229) Din propaganda istorico-filologică s-a dezvoltat pregătirea politică, argumentele istorico-filologice fiind folosite în scopul obţinerii drepturillor politice, miile de absolvenţi ai şcolilor greco-catolice din Blaj au răspândit aceste idei pe întreg cuprinsul Transilvaniei, preoţii pătrunzând până în cele mai mici cătune, iar ceilalţi intelectuali, aşezaţi cu deosebire în oraşe, au format acolo puternice nuclee ale românismului. Alţii au trecut Carpaţii în Ţara Românească şi Moldova. "Şcoala stăpânea totul, spune N. Iorga, şi Blajul acesta din veacul al XVIII-lea nu era decât o imensă sală de clasă în care oricând era un profesor, văzut ori nevăzut, dar întotdeauna foarte hotărît şi rigid în cererea de îndeplinire formală absolută a unei eterne datorii".230) Presa din Transilvania a avut de asemenea un rol hotărît, în care meritele lui George Bariţiu sunt de excepţie cu "Foaia Săptămânii", "Foaie pentru minte, inimă şi literatură" şi mai ales "Gazeta de Transilvania", "ziarele lui Bariţiu fiind cea mai importantă şcoală naţională a timpului".231) "Meritele Gazetei pentru cultura şi deşteptarea naţională, spunea Al. Papiu Ilarian, nimeni nu e în stare să le poată descrie după cuviinţă... Nicăieri nu a fost vreodată un organ de publicitate mai binevenit decât Gazeta de Transilvania atunci în mijlocul naţiunii române... Acest organ naţional i-a atras pe români de la
[ 106 ]

indiferentismul politic în care-i scufundase constituţiunea ungurească cea barbară, la câmpul vieţii politice".232) Pentru desfăşurarea Adunării Naţionale de la 3/15 mai 1848 a fost desemnat Blajul, catedrala şi Câmpia Libertăţii. Convocarea, în lipsa altor posibilităţi de difuzare, a fost făcută de teologii seminarului şi elevii claselor superioare ale şcolilor din Blaj, trimişi pe toate satele să lanseze chemarea la adunare. Cu toate cele întâmplate după 1700 între uniţi şi neuniţi, cu toate meritele deosebite ale Bisericii Unite în desfăşurarea evenimentelor pregătitoare revoluţiei, bărbaţii înţelepţi ai vremii au chibzuit că numai o activitate conjugată a românilor din cele două Biserici surori poate exprima deplina unitate a neamului, au decis ca Adunarea să fie prezidată de cei doi episcopi, Ioan Lemeni şi Andrei Şaguna, deşi acesta din urmă abia fu numit episcop în februarie 1848, în urma alegerilor ţinute în 1847 la Turda (a fost vicar al eparhiei Sibiului din vara anului 1846, după moartea Episcopului Vasile Moga - 1845).233) Totuşi, rolul conducător în organizarea şi desfăşurarea Adunării a revenit lui S. Bărnuţiu şi G. Bariţiu, vicepreşedinţi, şi Al. Papiu Ilarian, secretar, toţi fii ai Bisericii Române Unite. Între prefecţii, tribunii şi centurionii celor 15 legiuni comandate de Avram Iancu, deşi au fost din ambele confesiuni româneşti, a domnit unitatea şi frăţia, fiind recrutaţi din intelectualitatea românească din Ardeal, formată, în marea ei majoritate, în şcolile Blajului, înfiinţate cu aproape o sută de ani înainte. La venirea lui Şaguna în Transilvania, neuniţii nu aveau la Sibiu decât un seminar cu cursuri de şase luni pentru pregătirea preoţilor şi un curs pedagogic de şase săptămâni pentru formarea învăţătorilor confesionali. Prima şcoală de învăţământ mediu a confesiunii ortodoxe din Ardeal va lua fiinţă în 1850, Gimnaziul din Braşov. Dar abia în 1866 a dat primii absolvenţi cu examen de maturitate. Gimnaziul din Brad, înfiinţat în 1862 ca gimnaziu naţional român numai în 1868, la sfatul şi insistenţele lui A. Şaguna a devenit confesional: "Gimnaziul naţional român de legea grecoorientală şi gimnaziul mare cu 8 clase", dar în anul şcolar 1872-1873, din lipsă de fonduri, clasa a V-a a fost suspendată, rămânând numai gimnaziul cu patru clase. În schimb, în acest timp, uniţii vor dispune de o reţea de şcoli superioare şi medii, seminarii teologice, licee şi şcoli pedagogice - preparandii - în mai multe centre. Astfel, pe lângă avântul ce l-au luat din an în an şcolile din Blaj, la 1792 a luat fiinţă Seminarul teologic greco-catolic din Oradea, prin grija episcopului Ignatie Darabant; la 1828 Samuil Vulcan înfiinţează Gimnaziul din Beiuş, pe care, în 1836 îl ridică la opt clase, liceu complet. În 1857, episcopul Ioan Alexi deschide la Gherla Liceul teologic episcopal domestic, Academia Teologică de mai târziu, iar în 1859, acelaşi episcop înfiinţează la Năsăud Preparandia cu durata de studii de doi ani, mutată în 1869 la Gherla, iar începând cu anul şcolar 1878-1879, cursurile preparandiei au fost ridicate la trei ani. În 1863 a luat fiinţă la Năsăud Gimnaziul superior român greco-catolic, la început cu caracter confesional, până în 1888 când a fost trecut în sarcina fondurilor grănicereşti devenind Gimnaziul superior fundaţional. Astra. Avântul cultural a dat naştere la Asociaţia Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român, numită prescurtat ASTRA. A luat fiinţă în anul 1861 şi a promovat colaborarea între cele două confesiuni naţionale, conducerea alternând, preşedinţii fiind aleşi, alternativ, din ambele confesiuni. Cu toate aceste colaborări, trebuie să menţionăm că uniţii nu s-au identificat cu toate acţiunile episcopului Andrei Şaguna. Astfel, ei n-au aprobat răpirea făcută de Şaguna, împreună cu Pogán György, vice comitele (subprefectul) Albei-Inferioare, a Ecaterinei Varga în 5/17 ianuarie 1847 la Bucium Poieni. Apărătoarea moţilor, Ecaterina Varga, a devenit de nesuferit autorităţilor, însă nu îndrăznea nimeni s-o aresteze din mijlocul moţilor. Cerându-i-se acest lucru lui Şaguna, acesta a arestat-o personal. A pregătit o vizitaţie canonică, cu o slujbă religioasă la Buciumi, la care a fost invitată prin preotul local, şi Ecaterina Varga. Şaguna, pe atunci vicar la Sibiu, terminând slujba religioasă, înainte de a părăsi Buciumii cu sania cu patru cai, i-a cerut preotului să-i aducă pe Ecaterina Varga să-i vorbească. "Apropiindu-se doamna Ecaterina Varga de sanie, spune protopopul Simion Balint, vicarul schimbă cu dânsa 3-4 cuvinte în limba maghiară, după care îi zice să se suie în sanie. Dânsa nu voia. Atunci o apucă şi o aruncă în sanie. Se aruncă şi vicarul şi vicecomitele şi fiind caii prinşi strigară: Hajcsad Jancsi (mână, Ioane)". A fost predată autorităţilor din Alba Iulia şi depusă la Aiud "unde fu arestată în fortăreaţă până în luna lui noiembrie 1849".234)

[ 107 ]

Rămâne, de asemenea, în sarcina lui Şaguna lupta dusă împotriva alfabetului latin şi solidarizarea cu Ortodoxia sârbească, cu mitropolitul din Carlovitz şi episcopul din Vârşeţ când, în 1855, au afurisit literele latine şi Gazeta Transilvaniei fiindcă aceasta a renunţat la chirilice şi a trecut la grafia latină. Pronunciamentul de la Blaj. Acordul austro-ungar încheiat la 5/17 februarie 1867 privind crearea statului dualist Austro-Ungar, prin care Transilvania îşi pierde autonomia, a provocat o legitimă reacţie în sânul neamului românesc. Protestul românilor, cunoscut sub numele de Pronunciamentul de la Blaj, a fost redactat de George Bariţiu la cererea lui Ioan Raţiu şi legat de aniversarea zilei de 3/15 mai 1868, zi de comemorare a Adunării de la 1848 de pe Câmpia Libertăţii. La manifestaţia festivă au participat, pe lângă intelectuali, mulţi ţărani din Munţii Apuseni, Câmpia Ardealului, de pe Mureş şi de pe Târnave. Conferinţa politică s-a ţinut în sala bibliotecii din Blaj. Aici s-a semnat textul pronunciamentului. După publicarea în presa românescă din Transilvania, din Bucureşti (România), cât şi din numeroase ţări străine, Ministerul Justiţiei a deschis, prin procuratura din Tg. Mureş, acţiune publică împotriva semnatarilor: Bazil Raţiu, prepozit capitular - mitropolitul Al. Şterca-Şuluţiu decedase la 7 septembrie 1867 -, Elie Vlase, canonic, Grigore Mihali, canonic, Ioan Micu Moldovanu, profesor la Blaj ş. a., fii ai Bisericii Române Unite.235) Memoriul (Memorandul) de la Blaj din 1872. La 21 iunie/3 iulie 1872, o conferinţă a fruntaşilor politici români, convocaţi de Mitropolitul Ioan Vancea: George Bariţiu şi Ilie Măcelaru, a formulat "un important memoriu în care se cerea: În câmpul politic, recunoaşterea limbii române ca limbă oficială alături de cea maghiară, cum se decretase în dieta din anul 1863-1864; o nouă împărţire administrativă în comitate, scaune şi districte, cum se hotărîse în aceeaşi dietă; o nouă lege electorală pentru toate clasele sociale; primirea românilor în funcţiile publice; În câmpul bisericesc, libertatea, reciprocitatea şi autonomia Bisericii române şi remuneraţia clerului român de către stat; În câmpul şcolar, autonomia şcoalelor confesionale, numirea de profesori de naţionalitate română la Universitatea din Cluj, fondarea şi subvenţionarea din partea statului a unor instituţii culturale pentru români".236) Partidul Naţional Român. În zilele de 22-23 februarie/7-8 martie 1869 a avut loc, la Miercurea Sibiului, conferinţa naţională a fruntaşilor politici ai românilor transilvăneni, unde forţele intelectuale ale ambelor confesiuni au fost iarăşi unite, ca la înfiinţarea ASTREI. Conferinţa proclamă pasivismul, adică neparticiparea la alegeri şi boicotarea lor, drept protest - cu ecou internaţional - împotriva legii electorale discriminatorii, alcătuită de aşa manieră ca etniile minoritare să nu poată fi reprezentate în parlament proporţional cu numărul contribuabililor, asigurând majorităţi naţiunii maghiare, în realitate în minoritate faţă de celelalte naţionalităţi luate împreună. Curentul pasivist avea în frunte pe Ilie Măcelaru (ortodox), George Bariţiu (gr. cat.), Ioan Raţiu (gr. cat.), Ioan Micu Moldovanu (gr. cat.), deci atât uniţi cât şi neuniţi. Împotriva lor s-a ridicat o minoritate, a şaguniştilor (Şaguna neparticipând la conferinţă, cunoscând opoziţia împotriva atitudinii sale) şi a funcţionarilor guvernamentali, cu toţi activişti conform dorinţei guvernului maghiar. Un comitet din 25 persoane, ales până la constituirea partidului, trebuia să răspundă la aplicarea celor hotărîte. Din aceştia, 6 au fost clerici - 2 ortodocşi şi 4 greco-catolici. Proclamarea pasivităţii a produs indignare la Budapesta, guvernul Andrassy ordonând la 22 martie consulului regesc de la Cluj, Emanuel Pecky, să dispună fără întârziere sistarea comitetului de la Miercurea cu motivarea că, potrivit legii naţionalităţilor, "singura naţiune existentă în Ungaria este cea maghiară şi nici o naţionalitate n-are dreptul să se constituie într-un partid naţional".237) "Schimbarea situaţiei politice a adus cu sine şi campania ziaristică pornită în «Gazeta Transilvaniei» contra lui Şaguna".238) La conferinţa de la Sibiu din 30 aprilie/12 mai-2/14 mai 1881, au participat 107 delegaţi ai cercurilor partidului din Transilvania şi 34 ai cercurilor din celelalte părţi, majoritatea formând-o avocaţi din ambele confesiuni naţionale. Problema a fost rezolvată, ca şi în 1869, prin menţinerea pasivităţii de către ardeleni, motivată pe aceleaşi inegalităţi a legii electorale, şi continuarea activităţii celor din celelalte provincii: Banat, Crişana, Maramureş. Hotărîrile s-au votat în unanimitate, inclusiv noul program în care se preconiza recâştigarea autonomiei Transilvaniei; introducerea prin lege a limbii române în administraţie şi justiţie în toate ţinuturile româneşti; numirea în aceste ţinuturi de funcţionari români sau cunoscători ai limbii române şi ai obiceiurilor româneşti; reviziurea legii naţionalităţilor; autonomia Bisericilor şi a şcolilor confesionale şi finanţarea lor din bugetul statului; legea electorală pe baza votului universal sau cel puţin ameliorarea condiţiilor censului. Dar programul Partidului Naţional
[ 108 ]

Român, care a rămas neschimbat până în anul 1905 şi, îndeosebi, punctul privitor la autonomia Transilvaniei a produs o vie indignare în sânul guvernului maghiar. Acesta a căutat din nou omul potrivit pentru a destrăma unitatea românilor. La Blaj nu l-au găsit. Acolo păstorea Mitropolitul Ioan Vancea, incoruptibil. L-au găsit, şi de data aceasta, la Sibiu, în persoana unuia dintre urmaşii lui Şaguna, Mitropolitul Miron Romanul, căruia i s-a propus să dea o circulară de dezavuare a celor hotărîte de conferinţa Partidului de la Sibiu şi, ca o contramăsură, să se înfiinţeze un partid constituţional român, bazat pe recunoaşterea stărilor de lucruri existente. Mitropolitul a acceptat cu slugărnicie propunerea guvernului, a dat circulara cerută, dar aceasta n-a avut nici un efect şi nu a putut organiza "partidul constituţional" preconizat.239) Memorandul (1892). Contrar partidului înfiinţat de mitropolitul Miron Romanul (în 1884), care a recunoscut dualismul şi, în consecinţă, Transilvania încorporată Ungariei, Partidul Naţional Român cerea autonomia Transilvaniei, aşa că majoritatea românilor au declanşat o puternică reacţiune, cunoscută sub numele de mişcarea memorandistă. Mişcarea a cuprins deopotrivă atât pe uniţi, cât şi pe neuniţi, propriii fii sufleteşti ai Mitropolitului Miron Romanul. La Sibiu a luat fiinţă în anul 1884 ziarul "Tribuna" care, împreună cu mai vechea "Gazetă a Transilvaniei" "de la Braşov, a desfăşurat o deosebită campanie de luptă pentru pregătirea Memorandului." Societatea "Iulia" din Cluj, care grupa pe studenţii români de la universitate, condusă de Grigore Silaşi, profesor de limba română şi preot român unit, a militat de asemenea pe aceleaşi coordonate de luptă românească, dar societatea a fost desfiinţată şi profesorul destituit. Luptei şovine dusă de unguri prin societatea culturală maghiară "Emke" - Societatea transilvană de cultură maghiară - îi răspund românii de pe întreg cuprinsul pământului românesc, atât din Transilvania cât şi de peste Carpaţi. Ca răspuns la activitatea societăţii "Emke", a luat fiinţă la Bucureşti Liga pentru unitatea culturală a românilor. Aceasta a redactat în anul 1891 Memoriul Studenţilor universitari din Bucureşti privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria. La Răspunsul publicat de studenţimea maghiară, studenţii români răspund cu vestita Replică, redactată în cinci limbi, cu mare ecou în Apus. Autorul Replicii, studentul Aurel C. Popovici, a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 5.000 florini amendă. În urma acestei manifestări atât de şovine a puterii de stat maghiare, nu a mai putut întârzia redactarea şi înaintarea memorandului, care a fost dus la Viena la 28 mai 1892 de către o delegaţie românească formată din 300 de membri. Rezultatele se cunosc. Delegaţia n-a fost primită de împărat, iar conducătorilor Partidului Naţional Român li s-a înscenat procesul de la Cluj, din mai 1894. În semn de protest, românii încep o serie de agitaţii. La Cluj au sosit 30.000 de români. Românii ameninţau cu revoluţia dacă vor fi condamnaţi conducătorii lor. "Rol mare jucau în pregătirea şi agitaţia spiritelor elevii din Blaj şi preoţii, mai ales cei uniţi, care erau îndrumaţi de însuşi vicarul mitropolitan Ioan Micu Moldovanu «şeful invizibil şi conducătorul secret al întregii mişcări»".240) (În acest timp Ioan Micu Moldovanu era conducătorul Bisericii Române Unite în calitate de vicar general mitropolitan, marele mitropolit Ioan Vancea fiind mort de la 31 iulie 1892, iar urmaşul său în scaun, Victor Mihali de Apşa, va fi întronizat numai la 26 mai 1895). Prin sentinţa din 25 mai 1894, Tribunalul din Cluj a condamnat pe conducătorii poporului român la un total de 31 de ani şi 10 luni închisoare, preotul unit Vasile Lucaciu suferind condamnarea cea mai grea, o detenţie de 5 ani. Rolul conducător în acţiunea memorandului l-a avut atât clerul Bisericii Române Unite, ca Ioan Micu Moldovanu, Vasile Lucaciu, Gherasim Domide, cât şi simpli credincioşi ca Dr. Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Teodor Mihali, Ioan Marciac etc., dar meritul revine în egală măsură şi clerului şi luptătorilor mireni fii ai Bisericii Ortodoxe care au înfruntat un dublu risc, atât al arestării şi condamnării, ca şi cei greco-catolici, cât şi pedepse pe linie bisericească de la propriul lor mitropolit. Activismul (1905). Conferinţa naţională din decembrie 1905 hotărăşte reluarea politicii activiste a Partidului Naţional Român, menţinând neschimbat programul din 1881. În 1906 reuşesc să intre în parlament 14 deputaţi români. Împreună cu deputaţii sârbi şi slovaci au format un grup parlamentar al naţionalităţilor, al cărui preşedinte a fost ales Teodor Mihali, fiu al Bisericii Române Unite. Războiul mondial din 1914-1918. România a trecut de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale. Sosise ceasul aşteptat de veacuri petnru eliberarea Transilvaniei. Pasul hotărîtor făcut de România a descumpănit Austro-Ungaria care nu se aştepta la o asemenea întorsătură. Prigoana împotriva românilor din Transilvania s-a înteţit, iar temniţele au fost din ce în ce mai populate cu români, mai
[ 109 ]

ales după ce România a declarat formal război Austro-Ungariei. "În vara anului 1915, Guvernul Maghiar pregăteşte un proiect de colonizare, conform căruia populaţia română din Transilvania trebuia colonizată în judeţele din centrul Ungariei, iar în locul ei trebuiau aduşi unguri. Se proiecta aşa-zisa zonă de apărare naţională."241) S-a găsit, însă, între români, şi de data aceasta, renegatul. Din păcate, şi acesta a fost reprezentant al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, ba însuşi conducătorul ei, mitropolitul Vasile Mangra. După ce România a declarat război Austro-Ungariei, "acesta iscăli un manifest defavorabil poporului român, iar intelectualii ce refuzau acceptarea şi iscălirea lui, fură fără excepţie arestaţi şi închişi, unii sfârşindu-şi viaţa în temniţă, între care s-a aflat şi un mare număr de preoţi".242) Ruşinoasa pastorală emisă de mitropolitul Vasile Mangra a fost semnată de întreg episcopatul ortodox din Transilvania, format, pe lângă mitropolit, din episcopii Miron Cristea de la Caransebeş şi I. Papp de la Arad. În urma biruinţei puterilor Antantei şi realizarea visului de veacuri al românilor, prin unirea Transilvaniei cu Ţara, renegatul Vasile Mangra s-a sinucis, iar celor doi episcopi cosemnatari, deşi au participat la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, nu li s-a încredinţat nici unuia din ei onoarea de a citi Adunării Proclamaţia Unirii, ci episcopului Iuliu Hossu, ierarh al Bisericii Române Unite, greco-catolice, cel care a propovăduit în anii războiului fără încetare că "dreptatea va învinge". Dintre episcopii uniţi, atunci în viaţă, Demetriu Radu al Oradei, Valeriu Traian Frenţiu al Lugojului, Iuliu Hossu al Gherlei şi vicarul mitropolitan Vasile Suciu, ales mitropolit încă din mai 1918, dar neagreat şi neconfirmat de guvernul maghiar, cu toţii prezenţi la Alba Iulia, oricăruia dintre ei i s-ar fi putut încredinţa actul istoric de citire a proclamaţiei, fiindcă toţi aveau inimile şi conştiinţele curate, şi nici unul dintre ei n-a dat bir cu fugiţii sau cu renegaţii. Ocupaţia horthystă a Transilvaniei (1940-1944). Episcopul Iuliu Hossu - care a determinat şi pe episcopul ortodox Nicolae Colan să rămână în Transilvania sub ocupaţie - a fost conducătorul spiritual al tuturor românilor rămaşi sub ocupaţie. El a protestat împotriva crimelor oribile săvârşite de ocupanţi. Împotriva lui s-au comis două atentate. A fost scuipat în faţă de un fanatic şovin. El a luat sub aripa sa pe toţi românii, indiferent de confesiune şi nu puţine merite şi-a câştigat prin participarea, cu riscul propriei sale vieţi, la salvarea atâtor evrei din cei condamnaţi la lagărele morţii. Împotriva unor asemenea bărbaţi ai neamului nu se pot arunca vorbe de ocară decât de oameni iresponsabili, mici la suflet şi stăpâniţi de interese meschine. A contesta sentimentele româneşti ale greco-catolicilor, pe motivul că sunt uniţi cu Roma, este identic cu rostirea unei blasfemii împotriva originii noastre de sânge şi limbă. Este cel mai slab şi mai ruşinos argument al hiperconfesionalismului, deşi îl trâmbiţează fără încetare. Până la urmă, istoricii obiectivi care au început să invalideze multe din afirmaţiile "tabu" dar fără suport documentar, vor revitaliza adevărul, fiindcă minciunile, oricât s-ar vrea de "istorice", au "picioare scurte". Învăţământul confesional. Încă de la înfiinţarea şcolilor din Blaj în 1754, învăţământul a fost susţinut de Biserică. În situaţia în care trăia masa de români, exploatată prin toate formele de mizerie feudalourbarială, iobagi, jeleri, curialişti şi tot soiul de slugi rău plătite, posibilităţile de şcolarizare ale copiilor lor erau infime. Pentru a-i ajuta pe tinerii dornici să înveţe carte, Biserica a trebuit să le asigure, cel puţin în parte, subzistenţa, "pâinea de toate zilele". Din această necesitate a luat fiinţă la Blaj "ţipăul", pâinea a cărei existenţă episcopul Grigore Maior a legalizat-o, trasând obligaţii precise pentru contribuţia de grâu: 200 de gălete le-a stabilit în sarcina episcopiei, 200 în sarcina seminarului şi 200 în sarcina mănăstirii "Sf. Treime". Cu 600 de gălete de grâu anual, era asigurată pâinea a 200 de elevi săraci, dar buni la învăţătură, cărora la sărbători li se mai dădea şi "fiertură". Diferite fonduri şi fundaţii create de binefăcătorii care-şi testau toată averea sau o bună parte din ea pe seama acordării de burse pentru alte categorii de şcolari, din anumite localităţi sau din anumite rudenii, au fost de asemenea puse în slujba aceluiaşi scop. Aşa a devenit Blajul "o mare sală de clasă", cum l-a numit N. Iorga. După înfiinţarea episcopiilor sufragane, învăţământul a luat avânt şi în reşedinţele acestor eparhii. Din cei 10.700 elevi care au urmat şcolile din Blaj în epoca renaşterii naţionale, aproximativ 450 tineri intelectuali şi-au adus aportul la diferite compartimente ale istoriei Transilvaniei, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, până în ajunul revoluţiei din 1848. Dintre aceştia menţionăm câţiva din cei mai cunoscuţi, printre ei fiind destui ortodocşi, dar în majoritate sunt fii ai Bisericii Române Unite: Florian Aron, Constantin Alutan, Axente Sever, Simion Balint, Alexandru Barbulovici, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Ioan Bob (episcop), Alexandru Bohăţiel, Petru Bran, Aron Budai, Ioan BudaiDeleanu, Silvestru Caliani, Timotei Cipariu, Sebastian Coşbuc, Gherontie Cotorea, Simion Crainic,
[ 110 ]

Ignatie Darabant (episcop), Vasile Erdeli (episcop), Ioan Maiorescu, Grigore Moisil, Vasile BobFabian, Amos Frâncu, Iosif Hodoş, Ieronim Kalnoki, Ioan Lemeni (episcop), Grigore Maior (episcop), Ioan Micu Moldovanu, Andrei Mureşanu, Iacob Mureşanu, Ioan Fechete Negruţiu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Para, Vasile Ladislau Pop, Macedon Pop, Ioan Popasu, Nicolae Popea, Florian Porcius, Atanasie Rednic (episcop), Constantin Roman Vivu, Ioan Raţiu, Vasile Raţiu, Vasile Silaşi, Alexandru Şterca-Şuluţiu (mitropolit), Simion Tanco, Nicolae Vlăduţiu, Samuil Vulcan (episcop) ş.a. "Nu poate fi vorba de un învăţământ predominant teologic, cum s-a mai susţinut fără un temei documentar, pornind de la idei preconcepute. Căci şcolile din Blaj au promovat un învăţământ ale cărui coordoante răspundeau cerinţelor proprii ale naţiunii române din Transilvania... Revoluţia din 1848 a fost şansa multora dintre ei de a fi curieri ai ideii naţionale."243) Pleiada de intelectuali de mai târziu, care şi-a făcut studiile în şcolile Blajului sau în şcolile confesionale din celelalte eparhii ale Bisericii Române Unite, cuprinde cele mai diferite categorii de oameni luminaţi, ajunşi conducători politici şi spirituali ai neamului, profesori universitari, jurişti, medici, ingineri, preoţi şi învăţători la oraşe şi sate, funcţionari de tot felul. Nu numai fii ai Bisericii Române Unite au fost instruiţi în şcolile confesionale ale Bisericii. Patriarhul Miron Cristea, mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan şi episcopul Argeşului Vasile Nichita Duma au absolvit liceul din Năsăud. Însuşi mitropolitul Andrei Şaguna şi-a făcut instrucţia şi educaţia de tinereţe în şcoli catolice. Pentru a le da o mai bună educaţie copiilor săi, Naum Şaguna a îmbrăţişat religia romano-catolică împreună cu copiii săi, Anastase, devenit prin călugărie Andrei (mitropolitul), Evreta şi Ecaterina. Au fost crescuţi şi instruiţi cu toţii pe cheltuiala episcopului romano-catolic Ştefan Fischer din Agria. La insistenţa mamei sale şi a rudeniilor acesteia, după moartea tatălui lor şi împlinirea vârstei de 18 ani şi a terminării liceului, Andrei a revenit la ortodoxie, a urmat Dreptul la Budapesta şi apoi Teologia la sârbii de la Vârşeţ. Pentru a forma o cât de succintă cunoştinţă asupra şcolilor şi aşezămintelor de cultură care au fiinţat în Biserica Română Unită, enumerăm, pe cât posibil, cele desfiinţate în 1948, odată cu scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite: La Blaj: - Institute de învăţământ: Academia Teologică Română Unită, institut de grad universitar cu dreptul de a acorda titlul de licenţiat în Teologie, cu 100 de studenţi în medie anual; Liceul român unit de băieţi "Sf. Vasile", în medie cu 700 elevi anual, Liceul de fete " Sf. Ecaterina", Şcoala Normală română unită de învăţători, cu şcoală de aplicaţie. Şcoala Normală unită de învăţătoare, cu şcoală de aplicaţie, Liceul comercial român unit de băieţi, Liceul comercial român unit de fete, Şcoala urbană de gospodărie gr. I, Gimnaziul Industrial român unit "Sf. Iosif", Cursul profesional român unit pentru ucenici industriali. - Instituţii de educaţie: Seminarul teologic, Internatul Vancean de băieţi, Internatul Şcolii Normale de învăţători, Internatul Liceului comercial de băieţi, Internatul Gimnaziului industrial "Sf Iosif", Internatul Şcolii urbane de gospodărie de gr. I, Internatul Şcoalelor secundare de fete (liceu, normală, comerţ etc.). - Instituţii de caritate: Orfelinatul de la Obreja, Azilul de bătrâni Blaj, Azilul Preoţilor deficienţi Blaj, - Ordine religioase: Mănăstirea Ordinului "Sf. Vasile cel Mare" la Blaj şi la Obreja, Mănăstirea Asumpţioniştilor - Casa Domnului -, Congregaţia de surori a "Maicii Domnului" cu servicii caritative, conducătoare de şcoli, internate, îngrijitoare de bolnavi etc. la Blaj, Aiud, Bucureşti, Mediaş, Ploieşti, Sebeş-Alba, Sibiu. - Altele: Tipografia şi Librăria Seminarială, Biblioteca Centrală Arhidiecezană , Asociaţia generală a românilor uniţi - AGRU - (Comitetul arhidiecezan), Uniunea Mariană a femeilor române unite (Comitetul arhidiecezan) etc. În eparhiile sufragane: - La Oradea: Academia şi Seminarul Teologic şi Şcoala Normală română unită de învăţători. - La Beiuş: Liceul român unit de băieţi, Liceul român unit de fete, Internatul Pavelian român unit de băieţi, Internatul Pavelian român unit de fete. Mai menţionăm aici călugării aduşi de episcopul Valeriu Traian Frenţiu, implicaţi atât în educaţie cât şi în misionarism: Asumpţioniştii, aşezaţi la Beiuş, unde au redactat revista "Observatorul", au condus internatul de băieţi, iar ramura feminină a acestora internatul de fete; Augustinianii (ai Adormirii Preacuratei), aduşi din Franţa; Fraţii Minori Conventuali
[ 111 ]

din Moldova, aşezaţi la Drăgeşti şi Ioşia cu misiune de pastoraţie; Fraţii şcolari, veniţi din Bucureşti şi aşezaţi la Oradea cu misiunea educaţiei elevilor normalişti. - La Cluj-Gherla: Academia de Teologie cu Seminarul teologic din Cluj, Liceul de băieţi român unit "Inochentie Micu Clain" din Cluj, Liceul de fete "Maica Domnului" din Cluj, Şcoala Normală română unită de învăţători din Gherla cu Şcoală de aplicaţie, Şcoala Normală română unită de fete din Gherla cu şcoală de aplicaţie, Şcoala Normală urbană de gospodărie "Sf Tereza" din Cluj, Gimnaziul unic "Maica Domnului" din Jucul de jos, internatul Şcolii Normale de băieţi şi Internatul Şcolii Normale de fete din Gherla, Internatul eparhial de băieţi din Cluj, Internatul de fete "Maica Domnului" din Cluj. Ordinele monahale: - Ordinul Bazilian cu casa mamă la Bixad, eparhia română unită a Maramureşului, cu următoarele mănăstiri pe teritoriul episcopiei de Cluj-Gherla: Nicula, judeţul Cluj, cu hramul "Maica Domnului"; biserica "Bob" şi biserica "Calvaria" în Cluj, ultima în cartierul Mănăştur, cu hramul "Maica Milelor"; Mănăstirea Strâmba (Fizeş), judeţul Sălaj; Mănăstirea Căşeiului "Strâmbu", judeţul Sălaj; Mănăstirea Lupşa, judeţul Alba. - Congregaţia de surori "Maica Domnului" cu casa mamă din Cluj s-a ocupat de îngrijirea bolnavilor din clinicile universitare, de conducerea şcolilor şi instituţiilor de educaţie "Maica Domnului" şi "Sf. Tereza" din Cluj şi Jucul de jos. - La Lugoj au fiinţat un timp o Şcoală Normală de fete şi Academia Teologică română unită, fiind însă cu timpul desfiinţate amândouă din cauza unor acute lipsuri de fonduri. - Altele: Se cuvine să mai menţionăm tipografiile şi librăriile diecezane din toate eparhiile, diferitele societăţi de editură a cărţilor religioase, revistele şi publicaţiile cu caracter religios, "Unirea", "Unirea Poporului", "Blajul", "Cultura Creştină" la Blaj, "Curierul Creştin", "AGRU", "Viaţa Creştină" la Cluj, "Vestitorul" la Oradea, "Cuvântul Adevărului" la Bixad, eparhia Maramureşului ş.a. În fiecare eparhie au funcţionat Comitetele eparhiale ale AGRU-lui şi Reuniunilor "Sf. Maria". La Cluj au mai funcţionat şi asociaţiile studenţeşti "ASTRU" şi "Mariana". Toată această înşiruire de şcoli, instituţii de cultură şi activităţi politice se datoreşte unirii cu Roma, Blajului, "Locul de unde a răsărit soarele românismului" (I. H. Rădulescu). Un adevărat soare ale cărui raze au luminat şi încălzit toată suflarea românească din Transilvania; fiecare localitate, fiecare sat, până la ultimul cătun a ajuns să aibă şcoală poporală confesională. Numai G. Şincai (1754-1816) "înfiinţa singur pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea un număr de 300-400 şcoli rurale grecocatolice în Transilvania, într-o vreme când în Transilvania ortodoxă şi în ambele Principate româneşti erau doar câteva şcoli româneşti".244) Acest BLAJ este Mica Romă pe care a căutat-o marele nostru poet, pe atunci tânărul Eminescu, când, ajuns pe Dealul Hulei, ridicându-şi pălăria a exclamat: "Te salut din inimă, Mică Romă. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să o pot vedea."245)

[ 112 ]

CAPITOLUL XVIII BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ IN AFARA LEGII De la 5 iunie 1941, dată la care a încetat din viaţă mitropolitul Alexandru Nicolescu, Biserica Română Unită nu a mai avut conducător cu depline drepturi canonice, mitropolit, aproape jumătate de secol, până la numirea în 1990 a I.P.S.S. Alexandru Todea. Ocupaţia horthystă a Transilvaniei de Nord, în urma Diktatului de la Viena din 30 august 1940, a despărţit Provincia mitropolitană română unită în două. Trei din eparhiile sufragane, Cluj-Gherla, Oradea şi Maramureş au rămas în cea mai mare parte sub ocupaţie. La fel a rămas în afara graniţelor României şi o bună parte din teritoriul Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, 148 de parohii - foarte multe din secuime - din protopopiatele Braşov (13), Gheorgheni (26), Odorhei (11), Reghin (37), Tg. Mureş (33), Teaca (24), Râciu (2), Sărmaş (2). În schimb, din cele trei eparhii rămase sub ocupaţie, 107 parohii au rămas pe teritoriul României, 54 din eparhia de Cluj-Gherla, în protopopiatele: Munţii Apuseni (20), Iara (22), Cluj (5), Huedin (7); 29 din eparhia Oradei, din protopopiatele: Beiuş (15), Holod (14); 24 din eparhia Maramureşului, în vicariatul Bucovinei. Bisericii Ortodoxe Române i-au rămas şi ei sub ocupaţia horthystă o parte din eparhiile Clujului şi Oradei. Evacuarea armatei şi administraţiei române după diktat a provocat o panică generală. La 2 septembrie 1940 s-a prezentat la reşedinţa episcopiei române unite din Cluj Mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, însoţit de Episcopul ortodox Nicolae Colan al Clujului, acesta din urmă fiind pregătit să se retragă şi el în ţară. Întâmpinaţi în curtea reşedinţei de către Episcopul Iuliu Hossu, Mitropolitul Bălan, îngrijorat, îl întreabă pe acesta: - Ce faci, Frate, pleci? - Unde să plec, Frate, răspunde Episcopul Iuliu Hossu mirat. Poporul pleacă? Pleacă administraţia şi funcţionarii, pleacă cei interesaţi şi oportunişti, masa cea mare rămâne aici. Eu rămân aici să împărtăşesc soarta lui. - Da, Frate, bine faci, replică Mitropolitul şi apoi, îndreptându-se către Episcopul N. Colan, îi spuse: - Rămâi şi tu, Frate, alături de Fratele Iuliu. - Rămâi, Frate, rămâi, îi spuse şi Hossu lui Colan, îmbrăţişându-l cu căldură. Aşa a început o colaborare strânsă şi folositoare cauzei româneşti din Transilvania de Nord,246) şi aşa a rămas la post şi Episcopul Nicolae Colan. Episcopul Iuliu Hossu, adevăratul conducător spiritual al românilor de sub ocupaţia horthystă, a luat sub aripa sa ocrotitoare pe toţi românii, indiferent de confesiune, inclusiv pe Episcopul Nicolae Colan. În tot timpul ocupaţiei s-au cercetat şi consultat. A participat fiecare la bucuriile celuilalt. Ne gândim îndeosebi la serbările aniversare ale unuia şi celuilalt, când erau întâmpinaţi de corurile ambelor Academii teologice cu imnul "Pe stăpânii şi arhiereii noştri, Doamne îi păzeşte întru mulţi ani". Semnificativă a fost mărturisirea în versurile lui Alecsandri a episcopului Nicolae Colan, la aniversarea din anul 1942 a 25 de ani de arhipăstorire a Episcopului Iuliu Hossu: "Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, şi-n noi doi un suflet bate". Aşa e întotdeauna. În primejdiile comune prieteniile se cimentează. Urmare a legăturilor dintre ierarhi, prieteniile s-au extins şi mai jos, între preoţi şi credincioşi. În urma retragerii autorităţilor româneşti după diktat, ortodocşii au rămas foarte slăbiţi, puţini în oraşe şi cu deosebire în Cluj. Autorităţile horthyste, observând numărul mic de credincioşi în bisericile ortodoxe din Cluj, au pus în discuţie destinaţia catedralei ortodoxe, motivând că ar fi suficiente 2-3 biserici în oraş pentru nevoile de cult ale românilor ortodocşi, catedrala urmând să fie pusă la dispoziţia unei confesiuni maghiare. Dar cele două confesiuni româneşti au dejucat planul ocupanţilor, programând la uniţi slujbele religioase mai devreme, la sfârşitul lor credincioşii fiind îndemnaţi să meargă in corpore la catedrala ortodoxă. Însuşi Episcopul Iuliu Hossu, la ieşirea din catedrala română unită "Schimbarea la Faţă" îşi îndemna credincioşii "Mai treceţi pe dincolo, pe la ortodocşi!" La fel au procedat şi la conferinţele religioase, participând credincioşii ambelor confesiuni, nedespărţiţi, la fiecare conferinţă, atât ortodoxă, cât şi unită. Dar, odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cu intrarea ruşilor în ţară şi cu eliberarea Transilvaniei de Nord, buna vieţuire între cele două Biserici româneşti se va deteriora tot mai mult.
[ 113 ]

Ultima manifestaţie de înţelegere cordială a avut loc în primăvara anului 1945, cu ocazia conferinţelor ţinute de Episcopul Nicolae Colan în Duminica Ortodoxiei, la Teatrul Naţional din Cluj. Fiind prezent şi Episcopul Iuliu Hossu, Episcopul Colan a spus: "Mulţi ne întreabă care este relaţia noastră cu fraţii uniţi, văzând şi pe Preasfinţitul Frate Iuliu prezent la conferinţele noastre?" A dat apoi el însuşi răspunsul: "Avem cu toţii un singur Dumnezeu căruia unii îi aduc slavă, ceilalţi mărire, unii i ne închinăm în duh, ceilalţi i se închină în spirit, unii îi cerem milă, ceilalţi îndurare, dar peste toate acestea răsună cuvintele Sfintei Liturghii: Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim «după aceea a coborît în sală şi s-a îmbrăţişat cu episcopul Iuliu Hossu, în aplauzele prelungite ale celor prezenţi». În primăvara anului următor, 1946, subiectul conferinţei din Duminica Ortodoxiei fiind, ca şi în anii anteriori, rezervat tot episcopului Nicolae Colan, de data aceasta parcă a vorbit alt om, cu totul străin de anii trecuţi. În miezul problemei, alături de Biserica Ortodoxă Română, nu s-a mai folosit în comparaţii de Biserica soră Română Unită, ci de cele protestante. Episcopul I. Hossu, prezent pentru ultima dată la o conferinţă religioasă ortodoxă organizată în oraşul Cluj, şi-a dat seama că în optica Episcopului Frate s-a schimbat ceva, instalându-se o răceală care prevestea apropierea Crivăţului de la Răsărit".247) În timpul războiului se mai liniştise şi Mitropolitul Nicolae Bălan, omul care, în perioada interbelică, de câte ori avea ocazia, în predici, în pastorale, în discursurile şi intervenţiile din Senat, unde toţi chiriarhii, atât ortodocşi cât şi uniţi, erau membri de drept, lovea fără cruţare în unire şi "uniaţi". După război şi-a reluat atacurile. În toamna anului 1944 nu erau bine sosite trupele sovietice la Sibiu şi, printr-o scrisoare adresată Mitropolitului Alexei al Leningradului, ajuns apoi patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, după ce salută libertatea adusă de Armata Roşie scrie: "Dacă România a avut în trecutul ei greşeli politice, dacă a participat alături de germani la războiul împotriva Rusiei, toate acestea le-a făcut numai din slăbiciunea neamului românesc, rezultată de pe urma faptului că acesta, de la 1700 încoace, este despărţit în două, prin existenţa printre români a unei Biserici în comuniune cu Biserica Papilor de la Roma".248) În octombrie 1945, la Congresul general al preoţilor şi al tuturor cultelor din ţară, atacurile Mitropolitului Nicolae Bălan s-au înteţit. Aşadar, în condiţiile în care a fost vacantat scaunul mitropolitan din Blaj la 5 iunie 1941 prin moartea Mitropolitului Alexandru Nicolescu - după câteva zile, la 21 iunie 1941, declanşându-se războiul şi în răsărit cu participarea României - măsurile luate de Sfântul Scaun Apostolic de a amâna alegerea noului mitropolit până la clarificarea şi normalizarea lucrurilor, au fost pe deplin justificate. În acest sens s-a recurs la provizoratul creat, prin numirea unui administrator apostolic, cum am văzut mai sus. Războiul în Europa s-a încheiat la 9 mai 1945 prin capitularea Germaniei hitleriste, iar în Extremul Orient Japonia a mai continuat luptele până în august 1945, când în urma bombardamentului atomic al oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, a fost nevoită să încline şi ea steagul şi să depună armele. Cu armata rusă în ţară şi cu atacurile dezlănţuite ale Ortodoxiei, în martie 1946 a fost convocat electoratul Bisericii Române Unite pentru alegerea noului mitropolit. Alegerea a dat câştig de cauză Episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului, care, întrunind cel mai mare număr de voturi, a ocupat primul loc în ternarul candidaţilor. Sfântul Scaun, respectând rezultatul alegerilor şi voinţa majorităţii electorilor, a fost de acord cu numirea Episcopului dr. Alexandru Rusu al Maramureşului, cerându-se în acest scop recunoaşterea Guvernului Român. Însă, la 6 martie 1945, se instalase, prin forţa ocupantului sovietic, guvernul comunist Petru Groza - Gh. Gheorghiu Dej care a refuzat să-l recunoască pe noul ales. Tratativele purtate în acest scop între Sfântul Scaun şi Guvernul Român nu au dus la nici un rezultat. Desfăşurarea evenimentelor care au urmat a confirmat că guvernul nu urmărea numai împiedicarea completării scaunului mitropolitan de la Blaj, ci distrugerea cu desăvârşire a Bisericii Române Unite. Primul-ministru Petru Groza, fiul preotului ortodox Avacum Groza din comuna Băcia, judeţul Hunedoara, ani la rând deputat sinodal în Consiliul arhiepiscopesc de la Sibiu, colaborator şi prieten al Mitropolitului N. Bălan, a fost el însuşi un adept al "reîntregirii" Bisericii ortodoxe, prin înglobarea fără condiţii a Bisericii Române Unite. În anul 1946 a avut loc în Uniunea Sovietică integrarea, prin violenţă, a Bisericii Greco-Catolice ucrainiene în Biserica Ortodoxă Rusă, un balon de oxigen şi act de mare speranţă pentru Ortodoxia românească în uneltirile ei de desfiinţare a Bisericii Române Unite.

[ 114 ]

Între 30 mai şi 12 iunie 1947 a făcut o vizită în România Alexei, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, pentru a lua contact cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, în vederea pregătirii Congresului pan-ortodox, programat pentru anul 1948 la Moscova. În călătoria prin ţară, însoţit de prim-ministrul Petru Groza, ajungând la Blaj, acesta îi vorbeşte patriarhului despre Biserica Română Unită şi despre centrul ei, despre Blaj. Din anturajul ce-i însoţea s-a aflat ulterior că patriarhul, mai mult cu o înfăţişare de stăpân lumesc decât de slujitor spiritual, ridicând pumnul, încreţind fruntea şi cu ochii scânteietori, a strigat: "Să dispară! În doi ani să nu mai aud vorbindu-se de această Biserică!" La sosirea în Cluj a patriarhului moscovit, au fost invitaţi la primire reprezentanţii tuturor cultelor, cu excepţia Episcopului unit, dr. Iuliu Hossu, deşi pe plan local era conducătorul Bisericii cu cel mai mare număr de credincioşi. Lupta devenise tot mai făţişă. Guvernul era deja câştigat pentru problemă, având creat un precedent, un exemplu de urmat, trecerea în afara legii a Bisericii Unite din Ucraina, din dispoziţia Partidului Comunsit al URSS, direct a lui I.V.Stalin şi complicitatea Bisericii Ortodoxe Ruse, care a fost şi ea esenţială. De la o zi la alta au sporit în intensitate atacurile, atât împotriva Bisericii Unite, cât şi a Vaticanului, cu deosebire după Congresul pan-ortodox de la Moscova, din martie 1948, o dovadă de necontestat că acolo s-a hotărît soarta Bisericii Române Unite. Comunicarea episcopului clujean Nicolae Colan, Agresiunea papală în România în ultimii 50 de ani, a fost un atac direct la adresa Catolicismului din România şi îndeosebi a "uniaţiei". Episcopul Colan şi-a uitat de prietenia legată în timpul ocupaţiei horthyste, de îmbrăţişările "frăţeşti", de toate declaraţiile făcute în anii de prigoană. În rezoluţia Congresului pan-ortodox de la Moscova, pentru a fi cu totul în vederile lui Stalin pentru care, după război, a mai rămas neînvins Papa, a fost atacat în mod deosebit Vaticanul, în calitate de "autor imperialist al celor două războaie mondiale şi instigatorul unui al treilea război mondial... Întreaga lume creştină şi toţi adevăraţii catolici trebuie să-şi dea seama spre ce prăpastie îi împinge papalitatea contemporană. Toţi credincioşii, indiferent de naţionalitate şi confesiune, nu pot să nu înfiereze politica Vaticanului ca o politică anticreştină, antidemocratică şi antinaţională".249) În acelaşi timp, clerul Bisericii Române Unite a fost taxat reacţionar, fiindcă nu s-a încadrat în noile structuri de "democratizare" a Bisericii, în "sindicatele preoţeşti" sau în "Gruparea preoţilor democraţi", bine-ştiindu-se ce au înţeles comuniştii prin democraţie. La aniversarea Adunării din 3/15 mai 1848, ţinută pe Câmpia Libertăţii de la Blaj la 15 mai 1948, organizată de guvern, oratorul festiv a fost desemnat Mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, care în discursul său a lansat atacul făţiş: "Unităţii noastre naţionale ca să fie desăvârşită îi mai lipseşte încă ceva. Trebuie să înfăptuim unitatea noastră bisericească, în Biserica străbunilor noştri dinainte de 1700, în Biserica şi credinţa strămoşească a ţării noastre... Azi, când Republica Populară Română garantează egale drepturi politice, economice, culturale şi religioase, a stărui în dezunirea spirituală, cauzată de stările grave pentru poporul român ardelean din preajma anului 1700, înseamnă a dezerta din frontul unic al noilor destine, pe care poporul nostru muncitor şi le despică în zorile viitorului. Ca urmaş al vechilor mitropoliţi ai Bălgradului, care aveau sub oblăduirea lor toată viaţa românească din Ardeal, îndrept către voi, cei pe care interese străine v-au despărţit de maica noastră bună, de Biserica Ortodoxă, o chemare caldă de părinte, să vă întoarceţi acasă!"250) La 25 mai 1948 a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Justinian Marina, în locul decedatului Nicodim Munteanu. În discursul ţinut în parlament cu ocazia alegerii a spus: "Cel dintâi lucru ce va trebui să-l realizez pe linia tradiţiilor bisericeşti este conservarea credinţei, ştergând dintre români dureroasa despărţire ce durează de 250 de ani", iar la instalarea în scaunul patriarhal ce a avut loc prin slujba festivă din 8 iunie 1948, celebrată în biserica "Sf. Spiridon" din Bucureşti, în cuvântul său, adresundu-se greco-catolicilor a spus: "Nu vă mai lăsaţi amăgiţi de răuvoitori... Ce ne mai desparte? Nimic decât credincioşia ce o acordaţi cu supunere Romei. Întoarceţi-vă această credincioşie către Biserica neamului nostru, a strămoşilor noştri şi ai voştri!"251) Aşadar, iniţiatorii campaniei anticatolice au fost ierarhii şi teologii Bisericii Ortodoxe Române. Primii care s-au alăturat Mitropolitului Bălan şi Patriarhului Marina au fost profesorii de teologie Grigore Marcu şi Dumitru Stăniloaie. Cel dintâi cere ca "peceţile de la 1700 să fie rupte prin intervenţia conducerii de stat", iar D. Stăniloaie susţine că "trăim o conjunctură favorabilă când nici o putere nu mai stă în calea poporului român de a-şi reface unitatea religioasă. Am fi neînţelepţi dacă n[ 115 ]

am profita de ea aşa cum a profitat poporul român şi la 1918 pentru a-şi reface unitatea politică".252) Dacă Biserica ortodoxă nu şi-ar fi oferit serviciile şi nu şi-ar fi manifestat intenţia de a nu prelua moştenirea Bisericii Române Unite, guvernul nu ar fi avut nici o posibilitate să o desfiinţeze. Însă, dată fiind opţiunea Ortodoxiei pentru distrugerea "uniaţiei", la campania iniţiată de ea a intervenit cu forţă şi brutalitate puterea politică, statul ateu comunist, care primise şi el directive din aceeaşi sursă moscovită-stalinistă. Ziarele guvernamentale dezlănţuie şi ele o campanie antipapală. Papa, numit instigator imperialist, e zeflemizat prin caricaturi şi pamflete. Într-una din caricaturi era desenat cu tiara şi în reverendă, de sub care trăgeau cu puşti şi mitraliere soldaţii americani. La 19 iulie 1948 guvernul ateu emite decretul lege prin care denunţă Concordatul cu Sfântul Scaun, încheiat la 27 mai 1927 şi abrogă legea din 13 iunie 1929 prin care a fost ratificat. La 4 august 1948 apare Legea pentru regimul general al cultelor (Decretul nr. 177), care prin articolul 40, vizând direct pe catolicii din ţară, prevede că "nici un cult religios şi nici un reprezentant al unui cult nu vor putea întreţine legături cu alte culte religioase, instituţii sau persoane oficiale în afara ţării, dăcât numai cu aprobarea Ministerului Cultelor şi prin intermediul Ministerului de Externe", iar art. 41 prevede că "nici un cult religios nu poate să exercite vreo jurisdicţie asupra credincioşilor statului român". Este, deci, foarte clară referirea la Sfântul Scaun şi la interzicerea oricărei legături cu Roma. Mai consemnăm ameninţarea din 13 septembrie 1948, făcută de noul patriarh Justinian Marina, care, făcând o vizită în Transilvania şi Banat, a ajuns la Caransebeş, unde, în predica ţinută în catedrală, a spus printre altele: "Cu ocazia investirii mele am adresat un cuvânt către fraţii români din Ardeal - din strana stângă - care se lasă amăgiţi de câţiva din afară şi nu de cei fireşti. Am făcut atunci apel la patriotismul de români, ca să lase oile care le-au răpit acum 250 de ani, ca să poată veni iarăşi la staul. Ei au zâmbit şi au făcut ironii. Dacă s-a anulat Concordatul alte acte vor urma... Când spuneam la Moscova că nu cerem decât dreptate, nimeni nu voia să creadă că în ţară ortodocşii erau în urmă. Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii ce eram consideraţi ca o cenuşăreasă, ca unii care au pierdut clasa cultă (s. n.). Acum a venit vremea să fie egalitate (sic), aşa cum propovăduiră creştinismul. Pot să anunţ deci, că dacă acei păstori mincinoşi şi trădători de neam mai caută să ţină sub amăgiri oile, ne vom duce noi să adunăm oile".253) Erau, deci, luate hotărîrile. Diabolica simbioză între statul comunist ateu şi ierarhia Bisericii Ortodoxe Române era pe deplin perfectată. A urmat doar punerea în aplicare a maşinaţiei acestui cuplu eterogen, format din bisericani şi atei. În acest timp, Biserica Română Unită nu mai avea nici o posibilitate de a se apăra. Numai prin viu grai, de la om la om. În scris nu mai putea difuza nici un cuvânt, fiindu-i suprimate toate organele eparhiale de publicitate. Scrisoarea pastorală pregătită de episcopatul Bisericii Române Unite, datată la 29 iunie 1948, cu ocazia sărbătoririi Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, adresată clerului şi poporului credincios, cu scopul de a-i preveni, n-a mai putut apare, din cauza cenzurii autorităţilor. Scrisoarea conţinea, în primul rând argumente teologice care împiedicau unificarea fără condiţii cu Ortodoxia românească şi, în al doilea rând, respingea neîntemeiata acuză de ordin politic şi naţional prin care Ortodoxia românească acuza Biserica Unită că ierarhii ei s-ar fi depărtat de popor şi de românism, repetând mereu aceleaşi stereotipe slogane că numai ortodocşii sunt români. "Pentru a răspunde, se spune în scrisoarea pastorală a episcopatului Bisericii Române Unite, ne ajunge să amintim că oameni de valoare, ai unei naţiuni care nu ne-a voit întotdeauna binele, au mărturisit că Biserica Unită a dat românilor din Ardeal conştiinţa că sunt un popor şi, un popor nobil. La fel Supplex Libellus Valachorum, Piatra Libertăţii şi Memorandumul şi-au avut sprijinul în altarul catedralei române unite din Blaj".254) "Un rol important în această rezistenţă a fost rezervat tânărului Episcop Ioan Suciu. El predica la catedrala din Blaj, reuşind prin arta creatoare care o stăpânea să atragă sufletele credincioşilor... Deşi atât de tânăr, Ioan Suciu prevăzuse ceea ce avea să urmeze, pentru că observase acţiunea fermentului comunist în URSS, manifestat şi prin reducerea la tăcere a Bisericii catolice din Ucraina... «Astăzi şi în zilele care vor urma, spune Episcopul Ioan Suciu în Eroism, există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viaţă care te îndepărtează de trădare, cel eroic... Acum a sosit ceasul eroismului pe pământul românesc. Biserica Greco-Catolică română, expresie a culturii naţionale şi a tradiţiei catolice,
[ 116 ]

reprezintă prezenţa autentică a Mântuitorului printre noi şi, prin Hristos, suntem persecutaţi şi noi. Cetatea lui Isus din România este atacată acum de fiii întunericului. Să luptăm pentru moştenirea de adevăr şi lumină care ne-a fost lăsată, să luptăm pentru singura cale de salvare a omului, Biserica Unită, cu capul ei, Isus Hristos»".255) În vederea pregătirii loviturii de graţie ce urma să fie dată Bisericii Române Unite, pe lângă campania deschisă dusă de Biserica Ortodoxă Română şi statul ateu prin declaraţii orale şi prin presă, concomitent se purtau tratative în ascuns pentru a corupe o parte din clerul unit. Încă din vara anului 1948 circulau zvonuri că Emil Iuga, canonic al Capitulului eparhiei de Cluj-Gherla, ar purta în ascuns discuţii cu Biserica Ortodoxă Română pentru încorporarea Bisericii Române unite în Ortodoxie, zvonuri adeverite mai târziu. Într-adevăr, canonicul Emil Iuga a purtat în vara anului 1948 tratative cu noul patriarh, Justinian Marina; dacă aceste tratative n-au dus la un rezultat se datorează faptului că Biserica Ortodoxă Română nu a satisfăcut pretenţiile lui Iuga, care, foarte orgolios, a cerut ca la Cluj să ia fiinţă o a doua mitropolie ortodoxă a Ardealului, cu toate instituţiile anexe, inclusiv un organ oficial de presă şi un institut teologic de grad universitar, în locul Mitropoliei de la Blaj care urma să se desfiinţeze. Deşi primele încercări au eşuat, fiindcă E. Iuga la momentul oportun a dispărut, reapărând abia după actul "revenirii" de la 1 octombrie 1948, Biserica Ortodoxă nu a renunţat nici mai târziu la formula Iuga, considerând prea şterse, nesemnificative şi fără suprafaţă "figurile" celor "reveniţi". Aceasta se va confirma în 1957, când, după transferul Episcopului Nicolae Colan de la Cluj în scaunul mitropolitan de la Sibiu, Patriarhul Justinian Marina îi va oferi din nou canonicului Emil Iuga scaunul eparhiei de la Cluj. Dar, la fel ca şi în 1948, Iuga şi-a susţinut vechile pretenţii de a ocupa numai un scaun mitropolitan. Însă, mai târziu, după ce i s-au retras ajutoarele ce le primea de la Biserica Ortodoxă Română, personal prin patriarh, în anul 1963 a trecut la Ortodoxie fără nici o condiţie, fiind numit la început preot catedral la Cluj, apoi consilier patriarhal la Bucureşti şi, de acolo, într-o parohie de enorie din Capitală, unde s-a stins din viaţă în anonimat în 1975, în vârstă de 71 de ani. Trecerea la Ortodoxie a lui E. Iuga n-a provocat nici o reacţie în sânul Bisericii Române Unite din rezistenţă, nefiind urmat la "revenirea" lui nici măcar de către un singur preot. Pe lângă toată nereuşita încercării cu canonicul Iuga, bătălia unificării a continuat cu aceeaşi intensitate. La 3 septembrie 1948 a fost depus, prin decret guvernamental, Episcopul Ioan Scuciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş. Concomitent au fost suprimate salariile preoţilor români uniţi. La 18 septembrie au fost depuşi, la fel prin decret guvernamental, episcopii Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea, Alexandru Rusu al Maramureşului şi Ioan Bălan al Lugojului. Oficial au mai rămas în funcţie numai episcopii Iuliu Hossu de Cluj-Gherla şi Vasile Aftenie, arhiereu vicar al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş pentru Vechiul Regat, cu reşedinţa în capitală. Aceştia au fost lăsaţi până la urmă, fiindcă asupra lor continuau presiunile pentru a fi câştigat cel puţin unul dintre ei la Ortodoxie. Negăsindu-se nici în restul clerului superior, printre canonici, profesorii de Teologie sau călugării cu pregătire superioară, dispuşi la tratative de trecere, s-a recurs la clerul secular, la preoţii din parohii. Dintre aceştia, în primul rând, s-au adresat celor ce deja erau intimidaţi ca foşti legionari sau membri ai partidelor istorice, Naţional Ţărănesc şi Liberal, partide împotriva cărora pornise deja, şi continua cu putere, o campanie de arestări, procese şi condamnări. Sub teroare, aceştia au fost primii care au semnat listele de adeziune şi "revenire". Au fost câţiva preoţi, elemente declasate, compromişi, divorţaţi şi concubini, sau care urmăreau o căpătuială. În ultimele 8-10 zile ale lunii septembrie 1948, echipe formate din câte un activist de partid şi unul dintre asemenea preoţi au cercetat satele ardelene, vizând pe preoţii greco-catolici. Acestora li s-a spus că în ziua de 1 octombrie va avea loc la Cluj o consfătuire a preoţilor greco-catolici, la care principalii invitaţi sunt Episcopul Iuliu Hossu şi canonicul Emil Iuga, pentru a se "discuta" problema unificării bisericeşti din România. Cei aduşi, n-au ştiut, înainte de a a junge la Cluj, câţi preoţi urmau să se întrunească la această "consfătuire". În realitate au fost aduşi 38 de preoţi, ca o replică în timp la numărul celor 38 de protopopi care au participat la sinodul unionist din 7 octombrie 1698, în frunte cu Episcopul Atanasie Anghel, la Alba Iulia. Abia ajunşi la Cluj, în după-amiaza zilei de 30 septembrie, preoţii convocaţi au constatat că nu e vorba de o "consfătuire" cu Episcopul Iuliu Hossu şi canonicul E. Iuga în care să se "discute" problema unificării bisericeşti. Pe această invitaţie la "discuţia" cu episcopul Iuliu Hossu au semnat cei mai mulţi dintre cei 430 de preoţi, publicaţi în presă că ar fi cerut "trecerea" la Ortodoxie, aşa că "duşi"
[ 117 ]

cu această invitaţie, în unele protopopiate au semnat majoritatea preoţilor, inclusiv protopopii. Aşa a fost, de exemplu, în eparhia Lugojului în protopopiatele Lupeni şi Orăştie. De la Lupeni a fost adus la Cluj însuşi protopopul Ioan Pop, iar protopopul Valer Paveloniu, de la Orăştie, a trimis delegat oficial, cu împuternicire, pe unul dintre preoţii săi. Odată cu sosirea "delegaţilor" la Cluj, Episcopul Iuliu Hossu a fost fixat la reşedinţă, cu pază la poartă. I-au fost rupte toate legăturile cu exteriorul. În urma campaniilor de presă şi a atacurilor Ortodoxiei, episcopul era îngrijorat încă din primăvară. După Congresul pan-ortodox din martie 1948 de la Moscova, într-una din zile a fost vizitat de către Episcopul Nicolae Colan cu care s-a întreţinut câteva ore, o întâlnire în doi, de la care, în mod direct, nu s-a aflat nimic din discuţiile ce s-au purtat. În îngrijorarea sa, Episcopul Iuliu Hossu lăsa din când în când să se întrevadă că Biserica Română Unită este pândită de o mare primejdie, dar nu şi-a închipuit niciodată că vor fi folosite mijloace atât de violente împotriva ei. E sigur că Episcopul Nicolae Colan i-a adus "confratelui său" şi propuneri oficiale în legătură cu poziţia acestuia în viitoarea Biserică "reîntregită", pe care, desigur, Episcopul Hossu le-a respins, cum le respinge şi mai târziu în penitenciarul din Sighet sau în 1955 în faţa lui Petru Groza, devenit preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (preşedintele României). Foarte rar mai scapă câte o aluzie, indirectă, la "ofertele" ce i s-au făcut. Participarea efectivă şi nemijlocită a Bisericii Ortodoxe Române la punerea în ilegalitate a Bisericii Române Unite a fost notorie. Pentru preoţii aduşi la Cluj în după-amiaza zilei de 30 septembrie 1948, s-a pregătit găzduirea la Hotelul "Astoria", iar masa la restaurantul "Darvassy", nu departe de hotel, pe malul Someşului. La masă au fost invitaţi şi asistaţi de protopopul Simion Curea, un apropiat al episcopului N. Colan şi delegatul acestuia, care, în numele episcopului, îndeplinea oficiul de gazdă, preoţii fiind invitaţii episcopului. De bună seamă că discuţiile purtate atât la masă, cât şi la hotel n-au avut caracter teologic şi n-a interesat pe nimeni mântuirea sufletelor. Câţiva dintre preoţi, dându-şi seama că nu se mai vorbeşte de participarea Episcopului Iuliu Hossu, cum li s-a spus, au hotărît să verifice înşişi acest lucru şi, astfel, a doua zi, la 1 octombrie, dis-de-dimineaţă, protopopul Ioan Pop din Lupeni a plecat să se convingă personal de atitudinea ierarhului. Luând la cunoştinţă că toţi care intră sau ies de la Episcopul Hossu pe poartă sunt reţinuţi, a intrat într-o curte vecină, a escaladat gardul şi a pătruns în reşedinţă. L-au încunoştinţat pe episcop de ceea ce se pregăteşte. Episcopul care părea informat, i-a spus că nu este nimic adevărat din aşa-zisa participare a sa la "consfătuire" şi să se întoarcă imediat să le spună preoţilor adunaţi să se împrăştie şi să plece, căci altfel, în calitate de episcop al locului, îi va excomunica. Revenit la hotel, protopopul Ioan Pop a comunicat mesajul episcopului, dar numai câtorva dintre preoţi, care i s-au părut de încredere, fiind el însuşi timorat de starea în care a fost adus. Doi dintre preoţi, nu mult după ce au aflat poziţia episcopului şi cu puţin înainte de încolonarea a doi câte doi preoţi şi pregătirea plecării la Liceul "George Bariţiu", au reuşit să părăsească hotelul. Unul dintre ei a fost Iuliu Man din Reghin, care, totuşi, după adunarea de la Cluj, a fost "lămurit" să treacă la Ortodoxie şi a fost numit protopop la Târgu Mureş şi apoi preot la Bucureşti; al doilea preot care a părăsit hotelul a fost din eparhia de ClujGherla, C. Plaianu. La adunarea din sala de gimnastică a Liceului "G. Bariţiu" lucrurile au mers "strună" toate fiind anticipat pregătite; "revenirea" fiind dinainte hotărîtă, e semnată de cei 36 "preoţi" şi "protopopi" în loc de 38 câţi au fost planificaţi, lipsind cei doi fugari de la hotelul "Astoria". Adunarea s-a desfăşurat în prezenţa mai multor "civili", între care se reţin numele deputaţilor în Marea Adunare Naţională, Ioan Stoica de Cluj şi Preja de Alba, prezenţi printre preoţi atât la hotel, cât şi la masa de la restaurant. Episcopul Iuliu Hossu aflase, încă din 30 septembrie, despre adunarea programată, dovadă scrisoarea sa circulară care a răzbit peste zidurile reşedinţei, Circulara comunicată din om în om multor preoţi din eparhie, a fost trimisă şi celorlate centre eparhiale pentru a fi adusă la cunoştinţa tuturor preoţilor uniţi. Iată conţinutul scrisorii. "Ni s-a adus la cunoştinţă că se vor aduna în oraşul nostru de reşedinţă, Cluj, la 1 octombrie a. c., unii preoţi din sânul Provinciei noastre mitropolitane, în scopul de a proclama schisma cu lepădarea de Biserica noastră, una, sfântă, catolică şi apostolică, păstorită de urmaşii Sfântului Petru şi trecerea la Biserica Ortodoxă. Cu puterea care o deţin ca episcop al locului aplic pedeapsa excomunicării tuturor acelora care ar lua parte la pomenita adunare. Cei ce - din nefericire - vor fi participat la adunare vor fi declaraţi nominal excomunicaţi, cu un decret al nostru, care se va citi în toate bisericile acestei eparhii de
[ 118 ]

Dumnezeu păzite, în prima duminică sau în duminica următoare după primirea decretului nostru. În privinţa celor ce vor fi iscălit declaraţia de delegaţie, după dovedirea lor vom hotărî cum se cuvine. Mult Onorat Frăţia Ta ne vei comunica de urgenţă numele nefericiţilor fraţi, dacă va fi cazul, de ce Preamilostivul Dumnezeu să ne ferească, pentru a lua măsurile ce se impun. Cu acelaşi prilej, în ceasul greu prin care trece Sfânta noastră Biserică, înnoiesc tot ce am vestit şi trăit în cursul celor 31 de ani de episcopat pentru întărirea credincioşilor şi mântuirea sufletelor. Pentru Numele Domnului Nostru Isus Hristos, Vă rog, Fraţii mei iubiţi, staţi tari în credinţă, întăriţi pe scumpii credincioşi, reamintiţi-le ce le-am vestit în cursul celor trei decenii, întăriţi-vă, îmbărbătaţi-vă împrumutat şi atunci, Dumnezeul păcii şi al dragostei va fi cu voi. Dragoste şi pace cu toţi, dar credinţa să nu fie dată în schimb pentru nimic în lume. Ce sunt suferinţele şi necazurile trecătoare ale lumii acesteia în asemănare cu mărirea ce se va arăta între noi? V-am rugat să mă ştiţi sufleteşte totdeauna unit cu voi. Azi, mai ales, sunt cu sufletul nedeslipit de voi. Rog pe Atotputernicul Dumnezeu, Tatăl Domnului Nostru Isus Hristos, să vă întărească cu puterea Spiritului Sfânt, pe care l-aţi primit în Sfânta Taină a Preoţiei şi pe Maica Domnului şi a noastră să vă ocrotească în inima sa neprihănită de Maică iubitoare. Darul Domnului Nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin. Dragostea mea să fie cu voi cu toţi în Isus Hristos. Amin. Cluj, 30 septembrie 1948. Semnat Episcop Iuliu".256) Îndrumările şi îndemnurile Episcopului Iuliu Hossu n-au putut împiedica ţinerea adunării de "revenire" de la 1 octombrie, preoţimea fiind extrem de intimidată în faţă valului de teroare, bine înscăunată deja, în toamna anului 1948, prin arestările atât de arbitrare şi procesele foştilor conducători politici ai trecutului. După hotărîrea "reîntregirii" Bisericii Ortodoxe Române, prin înglobarea, fără condiţii, a Bisericii Române Unite şi adoptarea "Proclamaţiei" de "revenire", "soborul" de la Liceul "G. Bariţiu" a mai semnat un "Apel" adresat credincioşilor români-uniţi, care sut chemaţi să urmeze calea stabilită de cei 36 de preoţi şi să se "întoarcă la Biserica Mamă". În după-amiaza zilei de 1 octombrie, grupul celor 36 a fost primit de Episcopul Nicolae Colan, iar seara au luat trenul spre Bucureşti pentru a prezenta Patriarhului şi Sfântului Sinod "hotărîrea" adusă. Imediat ce a luat cunoştinţă de hotărîrea preudo-soborului de la Liceul "G. Bariţiu", Episcopul Iuliu Hossu, în aceeaşi zi a emis decretul de excomunicare a tuturor preoţilor participanţi: "În numele Preasfintei, celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, a Tatălui, a Fiului şi a Spiritului Sfânt Noi IULIU HOSSU Din mila lui Dumnezeu şi graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, Facem cunoscut tuturor celor ce se cuvine, din prezent şi viitor, că luând la cunoştinţă, că, azi la 1 octombrie, s-au adunat la Cluj, în oraşul nostru de reşedinţă, o seamă de preoţi din sânul clerului eparhiilor Provinciei noastre Mitropolitane, pentru a hotărâ, precum din nefericire au şi hotărît, dezlipirea lor prin apostazie de la Biserica noastră, cea una, Sfântă, catolică şi apostolică, cârmuită după dumnezeiasca aşezare a Mântuitorului Isus, de urmaşii lui Petru, vârhovnicul apostolilor şi temelia Bisericii Sale, am hotărît întru Domnul de a emite următorul DECRET în virtutea căruia, cu puterea pe care o deţinem ca episcop al locului, aplicăm pedeapsa excomunicării tuturor preoţilor care au luat parte la adunarea mai sus pomenită şi ţinută sub prezidiul preotului Traian Belaşcu, protopop de Ţichindeal, cu toate urmările statorite în sfintele canoane. Acest decret al nostru este a se publica în toate bisericile eparhiei noastre de Dumnezeu păzite, în prima duminică după primire, la toate slujbele, credincioşilor, iar Preaveneratele Ordinariate ale Provinciei noastre Mitropolitane sunt rugate să-i dea canonica urmare. Dat la Cluj, în reşedinţa noastră episcopească, la unu octombrie anul Mântuirii 1948, al episcopatului Nostru al XXXI-lea". Semnat "Episcop Iuliu Hossu". Ierarhia Bisericii Române Unite a avut, în totalitatea ei, pregătirea şi tăria sufletească pentru a înfrunta persecuţia declanşată, chiar cu riscul vieţii. "Eroismul" manifestat de tânărul Episcop Ioan
[ 119 ]

Suciu de la Blaj a fost reeditat de către toţi episcopii Bisericii Române Unite. Mai dăm aici declaraţia episcopului Iuliu Hossu, făcută duminică, 3 octombrie 1948, când, după ce au celebrat Sfânta Liturghie în parohiile oraşului Cluj, l-au vizitat la reşedinţă preoţii: Alexandru Nicula, protopop districtual şi parohul parohiei Cluj IV cu sediul la catedrala eparhială "Schimbarea la Faţă", Vasile Aştileanu de la biserica "Bob" şi Liviu Pandrea de la biserica "Universităţii", ca să-i mărturisească hotărîrea lor de a nu-şi părăsi credinţa. Episcopul, fără nici o introducere, le-a mărturisit şi el poziţia sa: "Nu vă indic eu calea care să o urmaţi, căci ştiu cui mă adresez. Veţi acţiona aşa cum vă dictează propria conştiinţă. În ceea ce mă priveşte pe mine, poate am mai spus-o, dar fără semnificaţiile şi implicaţiile de azi, o spun din nou: Nu mă voi da în lături de la lupta şi jertfa ce mi se va cere. Mai mult, în mod special voi mulţumi Domnului şi mă voi simţi fericit, dacă îmi va oferi ocazia să-i aduc mărturia supremă a credinţei mele, dăruindu-mi viaţa pentru credinţa mea şi a părinţilor mei. Voi dovedi că cei aproape 40 de ani ce i-am închinat Domnului până acum, nu i-am închinat ca un mercenar, ci ca un preot adevărat".257) Episcopatul Bisericii Române Unite a reuşit, la 7 octombrie 1948, să se întrunească la Bucureşti, când a redactat şi înaintat un PROTEST Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R P.R. (preşedinte prof. dr. Constantin Parhon), care, între altele a cuprins: "De câteva luni încoace organele administrative... au întreprins o anchetă printre preoţii Bisericii Române Unite, cu scopul de a afla care-i părerea lor în legătură cu trecerea lor la Biserica Ortodoxă... Între timp a început a se da o tot mai mare publicitate apelurilor de revenire la Ortodoxie, lansate de IPS Patriarh şi de IPS Mitropolit ortodox al Ardealului, însoţite chiar de ameninţări la adresa ierarhiei Bisericii Române Unite, căreia i s-a refuzat orice mijloc şi orice posibilitate de a răspunde acestor apeluri sau de a aduce la cunoştinţa credincioşilor care-i gândul ei cu privire la această problemă de natură religioasă. Cum această agitaţie care nimeni nu o oprea începuse să ia proporţii, hotărîsem să trimitem o scrisoare pastorală colectivă credincioşilor noştri pentru a-i întări în credinţă. Cenzura, însă, a oprit tipărirea ei, deşi nu avea conţinut polemic şi cu atât mai puţin politic... agenţii imediaţi ai acestei campanii, care au stârnit indignarea întregului popor credincios, nu s-au sfiit să declare că acţiunea aceasta era pornită din partea Guvernului, cu scopul de a desfiinţa Biserica Unită. În timpul acestei campanii, care a durat din 26 septembrie până în 4 octombrie, IPS Iuliu Hossu, episcopul Clujului, a fost ţinut în domiciliu forţat, din ziua de 30 septembrie până în 4 octombrie, pentru ca să nu poată lua contact cu clerul şi să împiedice acţiunea pornită împotriva Bisericii. Toţi preoţii şi credincioşii care, necunoscând măsurile luate împotriva arhiereului, au încercat să intre în palatul episcopesc, au fost arestaţi. La fel au fost arestate persoanele care, găsindu-se în palat când s-au luat măsurile, ar fi voit să iasă... Aducând cu durere la cunoştinţa Excelenţei Voastre aceste fapte, ne îngăduim să ne exprimăm toată indignarea în faţa unei astfel de prigoane împotriva preoţimii şi a Bisericii Unite... Dar Guvernul, împrejurările ne obligă să o spunem, nu numai că a tolerat, ci a patronat chiar, delictul împotriva cultului. De aceea, Domnule Preşedinte, ne exprimăm dorinţa de a vedea pe Excelenţa Voastră intervenind cu hotărîre, sau mijlocind o asemenea intervenţie, pentru ca ea să pună capăt campaniei dezlănţuite, iar preoţii şi credincioşii să se poată întoarce liniştiţi la Biserica Română Unită şi la misiunea lor. Ţinem să declarăm, în sfârşit, în mod solemn şi hotărît, că Biserica Română Unită nu s-a făcut vinovată niciodată, nici în trecut, nici în prezent, de vreo faptă dăunătoare neamului, ţării sau ordinei publice. Paginile istoriei sale sunt un monument de mândrie pentru ţara şi pentru poporul român. De aceea nu putem pricepe de ce acest puhoi de ură şi vrăjmăşie prin care se urmăreşte desfiinţarea ei. Ne place să credem, deci, şi să sperăm că Excelenţa Voastră va şti lua măsurile necesare pentru încetarea acestei campanii"... Scrisoarea, datată din Bucureşti, la 7 octombrie 1948, a fost semnată de episcopii: Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan şi Ioan Suciu. Tot la Bucureşti, şi în aceeaşi zi de 7 octombrie 1948, episcopii greco-catolici, întruniţi cu episcopii romano-catolici din România, au mai redactat un memoriu de protest, pe care l-au adresat Preşedintelui Consiliului de Miniştri (dr. Petru Groza) în care, printre altele, s-a scris:

[ 120 ]

"Subsemnaţii episcopi ai Bisericii Catolice din Republica Populară Română, găsindu-ne în mijlocul unei atmosfere de ostilitate... menite să facă tot mai grea împlinirea dumnezeieştii chemări a Bisericii Catolice, socotim că e o datorie capitală să vă prezentăm cele ce urmează: În faţa garanţiilor de libertate religioasă, întărite în mod public, episcopii Bisericii Catolice şi-au mărturisit prin jurământ loialitatea faţă de ţară şi legiuirile ei. Dar de atunci, la scurte intervale de timp, prin dispoziţii... libertatea Bisericii şi putinţa de a-şi îndeplini misiunea au fost mereu restrânse... Pe lângă toate acestea, s-a pornit de vreo zece zile o violentă campanie menită să rupă pe preoţi şi pe credincioşi de la Biserica Română Unită. Şi prin aceasta s-a dat încă o dovadă de ostilitate faţă de Biserica Catolică. Şi aşa, aproape trei milioane de cetăţeni ai Republicii Populare Române, fii ai Bisericii Catolice se văd trataţi din partea legilor şi autorităţilor ca şi cum ar fi vrăjmaşi ai ţării, ca vinovaţi de crime împotriva poporului, ei care sunt fiii acestui pământ pe care-l lucrează de veacuri cu sudoarea frunţii lor. Tulburarea, neliniştea, nesiguranţa şi neîncrederea au fost semănate în mijlocul lor chiar de autorităţile statului, a cărui datorie este să creeze poporului condiţii paşnice şi juste de viaţă, respectându-i convingerile religioase, garantându-i putinţa de a le susţine şi punându-le condiţii care să concureze la buna propăşire a ţării. Credem, Domnule Preşedinte, că de aici înainte nu trebuie să ne mai stăpânim, din consideraţiuni politice, adânca durere în faţa acestor măsuri extrem de dăunătoare poporului din R. P. R., nici nu putem să nu protestăm împotriva celor săvârşite faţă de Biserica Catolică din România, şi iarăşi, nu putem să nu ne manifestăm toată indignarea faţă de măsurile aplicate, prin care însăşi autoritatea... loveşte fără milă, rănindu-i pe fiii ei în fibrele cele mai intime ale fiinţei lor umane... Ori, această autoritate este chemată în faţa neamului şi-a lumii întregi să vegheze asupra poporului, nu să stârnească lupte, umplând ţara de lacrimi... şi deschizând răni care nu se vor vindeca decât prin revocarea şi înlăturarea măsurilor care au lovit şi lovesc în Biserica Catolică din R. P. R. Încheind, facem un insistent apel la simţul de dreptate şi umanitate pe care On. Guvern nu poate să nu-l aibă faţă de toţi cetăţenii Republicii Populare Române. Îl rugăm, deci, să dispună înlăturarea măsurilor care lovesc Biserica noastră... şi încetarea acţiunii începute..." Dată, Bucureşti 7 octombrie 1948. Semnanţi: membrii episcopatului catolic de rit bizantin şi de rit latin din România. Ambele scrisori au fost înmânate personal ministrului Cultelor de către episcopul dr. Vasile Aftenie, dar nu au dus la nici un rezultat şi nu au fost învrednicite de nici un răspuns. După adunarea din 1 octombrie 1948 de la Cluj s-au constituit, în toate localităţile, oraşe şi sate, "comitete pentru «revenirea» la Ortodoxie" formate din oameni care n-au avut nimic comun cu Biserica, recrutaţi din oficialităţile statului, iar la oraşe aceste comitete s-au format pe instituţii şi întreprinderi, sub conducerea organizaţiilor partidului comunist. Toată rezistenţa a fost înfrântă de autorităţi, care au reprimat cu brutalitate orice reacţie, iar Biserica Ortodoxă şi presa de partid au susţinut cu tărie campania de unificare. În urma semnăturilor credincioşilor, obţinute fie prin teroare, fie prin vicleşug, s-a obţinut forma "legală" prin care credincioşii, de "bunăvoie", au cerut trecerea la confesiunea ortodoxă, în virtutea căreia Biserica Ortodoxă Română a pus stăpânire pe bisericile, casele parohiale, cimitire, mănăstiri şi alte bunuri ale Bisericii Române Unite, încă înainte de a emite decretul nr. 358/1948 de trecere în ilegalitate a Bisericii Române Unite, Greco-Catolice. Episcopii greco-catolici, reveniţi de la Bucureşti la reşedinţe, au fost fixaţi cu domiciliu obligatoriu în palatele eparhiale, cu pază la poartă, neavând permisiunea să le părăsească şi nici să primească pe cineva. Cei care încercau să intre erau reţinuţi pe loc. La 21 octombrie Biserica Ortodoxă Română îşi sărbătoreşte "biruinţa" la Alba Iulia, întrunind în Catedrala Încoronării din Cetate, căreia îi schimbă numele în Catedrala Reîntregirii Bisericii româneşti din Ardeal, pe cei 36 "sinodali" de la Cluj, răsplătiţi cu toţii cu cruci de iconomi stavrofori, precum şi delegaţi mireni amatori de spectacol, punându-li-se tuturor la dispoziţie mijloace de transport, trenuri şi autobuze gratuite. În faţa Patriarhului Justinian Marina şi a întregului Sf. sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a consfinţit "reîntregirea Bisericii româneşti prin voinţa marii majorităţi a credincioşilor şi preoţilor uniţi de a reveni la Biserica Ortodoxă Română".258) Între 27-29 octombrie episcopii greco-catolici, ridicaţi de la reşedinţe, sunt fixaţi cu domiciliu obligatoriu la Dragoslavele, judeţul Argeş, într-o casă de odihnă a Patriarhiei ortodoxe. Pe Iuliu Hossu arestarea l-a găsit la Bucureşti, unde a mai făcut o ultimă încercare la Ministerul Cultelor cu "Statutul
[ 121 ]

Bisericii Catolice din România", împreună cu episcopul rom. cat. Márton Áron. A fost ridicat de la casa fratelui său, medicul dr. Traian Hossu, în noaptea de 27/28 oct. şi dus şi el la Dragoslavele. În 8 noiembrie 1948 s-a publicat în Monitorul Oficial un decret prin care dr. Iuliu Hossu a fost destituit din funcţia de episcop de Cluj-Gherla. A fost ultimul episcop greco-catolic destituit. "În vila de la Dragoslavele, episcopii au dus o viaţă foarte grea... Sufereau de frig şi foame. În timpul cât erau episcopii la Dragoslavele, a venit la ei Patriarhul (Justinian Marina n. n.) şi le-a spus că, dacă nu vor trece la Biserica Ortodoxă, îşi va lua «braţul protector» şi vor fi duşi la închisoare. Atunci episcopul Ioan Bălan a răspuns: «Eu am convingerea că Biserica Catolică este Biserica adevărată a lui Hristos! Până acum nimeni nu a încercat să-mi dovedească contrariul. Dacă eu aş fi convins că Biserica Ortodoxă este cea adevărată, astăzi aş trece. N-aş rămâne nici un moment în greşeală. Însă, fiind convins de dreapta credinţă a Sfintei Biserici Catolice, cum aş putea accepta o defecţiune?»"259) "Au fost distruse mănăstirile catolice, iezuiţii expulzaţi, unii arestaţi. În 30 octombrie 1948, pe când se celebra Liturghia la o mănăstire de maici de lângă Blaj, a fost tăiat curentul electric, iar seara au intrat soldaţii care le-au bătut pe măicuţele care se rugau. Apoi au fost duse în mănăstiri ortodoxe. Acolo, ele erau asemenea exemple de credinţă, încât patriarhului i-a fost teamă că le vor converti şi pe călugăriţele ortodoxe la catolicism, aşa că au fost trimise în familiile lor, interzicându-li-se categoric să se mai întâlnească. Nu li se îngăduia să îmbrace haina monahală, nici să aibă vreo activitate specifică ordinului lor."260) Concomitent, în aceleaşi zile, 27-29 octombrie 1948, au fost arestaţi 25 de preoţi şi încarceraţi la mănăstirea Neamţ, transformată în lagăr de concentrare pentru preoţii din rezistenţa Bisericii Române Unite. La Neamţ au fost depuşi, îndeosebi, preoţii cu pregătire şi funcţii superioare, canonici, profesori de teologie, protopopi, preoţi din oraşe etc. Pe data de 1 decembrie 1948, fiind ocupate toate bisericile, mănăstirile, şi întregul patrimoniu mobil şi imobil al Bisericii Române Unite, Înaltul Prezidiu al Republicii Populare Române, la cererea scrisă a Patriarhului şi a Sfântului Sinod a emis DECRETUL nr. 358 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic. Art. 1. În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 al Decretului 177 din 1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: mitropolia, episcopiile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, precum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, oricare ar fi natura şi demnitatea lor, încetează de a mai exista. Art. 2. Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor arătate la art. 1. din prezentul decret, cu excepţia expresă a bunurilor fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat. O comisiune interparlamentară, compusă din delegaţi ai ministerelor: Culte, Finanţe, Înterne, Agricultură şi Domenii şi Învăţământ Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente. Dat în Bucureşti la 1 decembrie 1948. Semnat: C. I. Parhon (Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale), Marin Florea Ionescu (Secretar M. A. N.), Stanciu Stoian (Ministrul Cultelor), Avram Bunaciu, (Ministrul Justiţiei). Prin acest decret Biserica Română Unită a fost pusă în afara legii, iar bunurile ei răpite au fost împărţite între cei doi colaboratori, Statul comunist ateu, emanaţie a Partidului Comunist Român, reprezentant autentic şi instrument docil al bolşevismului stalinist sovietic, şi ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, deopotrivă vinovată. Pentru Biserica Română Unită a început calvarul prigoanei. Pentru împărţirea bunurilor patrimoniale ale Bisericii Române Unite s-a emis Decretul Nr. 1719 din 27 decembrie 1948 de numire a membrilor în comisiunea interparlamentară, prezidată de Dr. Petru Manu, secretar general al Ministerului Cultelor, compusă din delegaţi ai Ministerelor de Finanţe, Interne, Învăţământului Public, Agriculturii etc. Ea va funcţiona pe lângă Ministerul Cultelor. "Averea mobilă şi imobilă a organizaţiilor centrale şi statutare ale fostului cult greco-catolic, se va destina diferitelor departamente sau instituţii şi anume: a) Pădurile cu tot inventarul lor, Ministerului Silviculturii;
[ 122 ]

b) Terenurile agricole, livezile, viile şi fermele, cu întregul inventar viu şi mort, Ministerului Agriculturii; c) Terenurile petrolifere şi miniere, Ministerullui Minelor şi Petrolului; d) Arhivele, documentele, muzeele şi orice obiect de muzeu, trec provizoriu asupra Ministerului Cultelor; e) Catedralele, bisericile, capelele şi clădirile afectate cultului divin, ca şi mănăstirile şi schiturile cu terenurile şi curţile înconjurătoare, Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente pe teritoriul cărora se află aceste bunuri. Asupra celorlalte bunuri va hotărî comisiunea, putându-le atribui diferitelor departamente şi instituţii de stat". (Publicat în Monitorul Oficial Nr. 303 din 29 decembrie 1948, cf. "Telegraful Român" din 16. I. 1949.) (A se vedea cadrul juridic şi canonic al problematicii Bisericii Române Unite cu Roma "Cultul Greco-Catolic" între 1 decembrie 1948 - 1 decembrie 1990, publicat sub semnătura Prof. Dr. Ing. Moisin Octavian, în "Unirea" din Blaj, Serie nouă, Anul II, Nr. 2/ianuarie 1991.)

[ 123 ]

CAPITOLUL XIX STATUTUL DE ORGANIZARE A BISERICII CATOLICE Prin decretul lege nr. 177/1948, Guvernul a stabilit că toate cultele religioase din ţară vor putea funcţiona legal numai în baza unui statut de organizare aprobat. Proiectul de statut urma să fie întocmit de către cultul religios respectiv, iar aprobarea o acorda Guvernul. In urma celor întâmplate cu Biserica Română Unită s-a făcut încă o încercare şi, în baza numitului decret lege, Cultul Catolic de toate riturile din România, latin, bizantin, armean şi rutean a întocmit un statut comun, care, la 27 octombrie 1948, a fost înaintat Ministerului Cultelor (înregistrat la 28 octombrie), cu următoarea adresă, semnată, în numele episcopatului catolic, de către episcopii Dr. Iuliu Hossu, greco-catolic şi Márton Áron, romano-catolic: "Domnule Ministru, Avem onoarea a Vă înainta, în numele episcopatului catolic de toate riturile, în conformitate cu art. 14 al Decretului nr.177/1948, STATUTUL DE ORGANIZARE, CONDUCERE ŞI ADMINISTRARE AL CULTULUI CATOLIC DIN R.P.R., însoţit de MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ cu respectuoasa rugăminte să binevoiţi a da aprobarea cerută de Lege. Primiţi, domnule Ministru, expresiunea sentimentelor noastre de deosebită consideraţiune. Bucureşti, la 27 octombrie 1948, ss. dr. I. Hossu, ss. A. Márton". În noaptea de 27/28 octombrie, episcopul Iuliu Hossu a fost ridicat de către organele Securităţii de la locuinţa din Bucureşti a fratelui său, medicul dr. Traian Hossu, şi dus în lagărul organizat la Dragoslavele, în reşedinţa de vară a Patriarhului B.O. R., împreună cu ceilalţi episcopi ai Bisericii Române Unite. Statutul nu a fost aprobat, Ministerul cultelor, cu adresa nr. 41.428/1948, comunică Bisericii Romano-Catolice că, în vederea aprobării, vor trebui modificate mai multe articole din statutul prezentat. Nu am ajuns la cunoştinţa acestui statut comun de organizare, dar, din adresa redactată de Episcopia Romano-Catolică din Alb a-Iulia, nr. 225 din 28 februarie 1949, drept răspuns la adresa Ministerului Cultelor nr. 41.428/1948 cu care i s-a restituit Episcopiei proiectul de statut înaintat la 27 octombrie 1948, rezultă că ministerul a cerut omiterea a nouă articole şi modificarea a 34, acceptând abia trei articole din proiectul original. Din adresa de răspuns a Episcopiei rezultă că, la primirea statutului restituit pentru modificare, "episcopii greco-catolici se află (aflau, n.n.) în imposibilitatea de aşi spune cuvântul lor autorizat într-o chestiune aşa de importantă pentru Biserica noastră din R.P.R." Ei erau arestaţi de la 27-28 octombrie 1948. De asemenea, rezultă că majoritatea articolelor propuse de minister pentru omitere sau modificare, au fost, fie cu caracter dogmatic, fie organizatoric în care statul nu putea avea amestec. Dar, iată textul integral al adresei nr. 225-1949 a Episcopiei RomanoCatolice din Alba-Iulia: "Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia, Nr.225/1949. DOMNULE MINISTRU, Referindu-mă la adresa Excelenţei Voastre nr.41428, am onoare a Vă ruga, în numele Episcopilor Catolici din R.P.R., să binevoiţi a înainta Înaltului Guvern prezenta noastră petiţiune. Episcopii catolici au fost obligaţi prin Decretul Prezidenţial nr.177/1948, să redacteze Statutul Bisericii Catolice din R.P.R. şi să-l prezinte spre aprobare. De fapt l-au pregătit şi, în ziua de 27 octombrie 1948, au prezentat Statutul Cultului Catolic în singura formă posibilă, bazat pe principiile dogmatice şi canonice ale Bisericii Catolice, valabile în toată lumea. Documentul de mai sus a fost înmânat Excelenţei Voastre de reprezentanţii tuturor riturilor Bisericii Catolice din R.P.R. Cu cea mai vie durere constatăm că, din ziua aceea, Confraţii noştri, Episcopii Greco-Catolici, se află în imposibilitatea de a-şi spune cuvântul lor autorizat într-o chestiune de aşa mare importanţă pentru Biserica noastră din R.P.R. În 12 ianuarie anul curent am primit adresa Nr. 41.428/1948, prin care Ex.Voastră îmi face cunoscut că acel Departament a examinat Statutul de Organizare, Conducere şi Administrare a cultului Catolic din R.P.R. şi ni-l restituie împreună cu Observaţiunile formulate de acel Departament, cerând să procedăm la revizuirea Statutului nostru şi să-l punem de acord cu acele observaţiuni. Din numitele Observaţiuni reiese că Onor. Minister, dintre cele 46 articole ale Statutului înaintat de Episcopii Catolici, doreşte omiterea a 9 articole şi modificarea a 34 articole, acceptând în întregime numai 3 articole cu textul original. În primul rând, Onor. Minister doreşte ca, din textul Statutului, să fie eliminate toate acele dispoziţiuni care într-un fel sau altul presupun sau anunţă unul din următoarele patru puncte esenţiale ale orhganizării Bisericii Catolice:
[ 124 ]

1.) Primatul şi puterea supremă de jurisdicţie a Pontifului Roman; 2.) Dreptul exclusiv al Sfântului Scaun de a numi pe episcopi; 3.) Dreptul exclusiv al Sfântului Scaun cu privire la înfiinţarea, delimitarea şi desfiinţarea diecezelor; 4.) Dreptul episcopilor de a comunica liber atât cu Pontiful Roman, cât şi cu propriul lor cler şi credincioşi şi viceversa. Cu toată onoarea ţinem să facem cunoscut Excenţei Voastre că aceste articole arată temeiul divin pe care se bazează întreaga structură a Bisericii Catolice, deci sunt esenţiale şi necesare pentru a justifica organizaţia, ce de fapt o are. De altfel, drepturile referitoare la libertatea conştiinţei şi la libertatea religiei, fiind codificate şi asigurate de constituţia R.P.R., înseamnă că fiecare cetăţean poate manifesta în mod liber convingerea sa de conştiinţă şi de religie şi are dreptul să-şi conformeze viaţa după aceste convingeri. Chiar Decretul Prezidenţial dispune în acest sens, când prevede că Statutul unui cult religios trebuie să ţină seama de natura religioasă a acelui cult. Această intenţiune a legii o arată art.14, care prescrie ca fiecare cult să-şi indice mărturisirea proprie de credinţă, iar art.7 precizează: «Cultele religioase se vor organiza după norme proprii conform învăţăturilor, canoanelor şi tradiţiilor lor». Dar Biserica Catolică, fiind fondată pe dogme imutabile, organizarea ei de asemenea, în mod necesar se întemeiază pe anumite dogme, fără de care nu ar avea nici o consistenţă. Deci, a nu recunoaşte fie numai unul singur din numitele puncte, înseamnă a nu recunoaşte întreaga Biserică aşa cum este şi cum a existat totdeauna. 1. Primatul Pontifului Roman este între adevărurile fundamentale ale Bisericii Catolice. El este şi prima garanţie a credinţei catolice şi a unităţii structurale a Bisericii. Urmează, în mod logic şi apodictic, că suprema jurisdicţie a Papei se extinde asupra Bisericii Universale şi cuprinde în sine toată puterea ecleziastică. 2. Consecinţa logică din Primatul Papal şi din Suprema Jurisdicţie a Pontifului Roman asupra Bisericii Universale, este dreptul său de a numi, el însuşi în mod exclusiv, pe păstorii vrednici care să conducă diferitele dieceze, adică pe Episcopii Bisericii Catolice. Aceasta este o materie spirituală, în care statul nu este competent. Şi, dacă Supremul Pontif are dreptul de a numi pe Episcopi, el singur şi nici o altă putere sau persoană nu poate amova un episcop din oficiul său. Legea Bisericii asupra acestui punct este clar expusă în canonul 329 al Codului Dreptului Canonic: «Episcopi sunt Apostolorum successores atque ex divina institutione peculiaribus ecclesiis praeficiuntur quas cum potestate ordinaria regunt sub auctoritate Romani Pontificis. Eos libere nominat Romanus Pontifex» 3. Altă consecinţă logică a Primatului este dreptul Papei de a determina numărul şi delimitarea diecezelor catolice din lumea întreagă. Aici ne aflăm din nou într-un domeniu spiritual, în care Statul nu este competent. Obligaţiunea ce revine Pontifului Roman de a se îngriji de necesităţile spirituale ale credincioşilor din lumea întreagă presupune, în mod necesar, puterea de a determina liber modalităţile acestei asistenţe spirituale în diferite circumscripţiuni eclesiastice; presupune şi competenţa sa de a fixa măsura concretă a organizaţiei bisericeşti sub al cărui nivel viaţa religioasă într-un anumit teritoriu ar fi compromisă. Acest drept al Supremului Pontif este clar expus în canonul 215 al C.J.C.: «Unius supremae ecclesiasticae potestatis est provincias ecclesiasticas, dioeceses, abbatias vel praelaturas nullius, vicariatus apostolicos, praefecturas apostolicas erigere, aliter circumscribere, dividere, unire, suprimere.» 4. O ultimă consecinţă a vieţii organice şi unitare a Bisericii şi, totodată, postulatul fundamental al libertăţii religioase este ca episcopii, preoţii şi credincioşii să se bucure de o liberă comunicare cu Capul văzut al Bisericii. Ar însemna o restricţiune a necesităţilor vitale ale Bisericii Catolice şi o piedică sufletească insuportabilă pentru credincioşii ei, dacă ar fi obligaţi să comunice cu Capul lor spiritual prin mijlocirea unor persoane sau instituţii cu totul străine şi incompetente în materie religioasă. Aceasta ar fi o violare a acelei libertăţi religioase pe care Constituţia şi însăşi Legea cultelor înţelege să o garanteze. Doctrina Bisericii catolice privitoare la drepturile Supremului Pontif de a comunica liber cu orice membru al Bisericii oriunde s-ar afla, a fost clar expusă în conciliul Vatican din 1870, care spune: «Din acea putere supremă a Pontifului Roman de a guverna Biserica universală, urmează că el are dreptul de a comunica liber în exerciţiul slujbei sale, cu păstorii şi cu turma întregii Biserici, ca astfel aceştia să poată fi instruiţi şi conduşi pe calea mântuirii». Având în vedere aceste principii invariabile şi pretutindeni valabile ale Bisericii Catolice, accentuăm, totodată, că această supremă jurisdicţie a Papei de la Roma nu ofensează nici un fel de drept natural legitim şi nici un interes, fiind ca o putere spirituală şi supranaturală, nu pământească sau politică. Iar exerciţiul acestei jurisdicţiuni supreme nu poate constitui o ingerinţă în afacerile interne ale Statului, care se îngrijeşte de bunăstarea materială a
[ 125 ]

cetăţenilor. Aceste două ordine de lucruri nu se opun, ci se ajută reciproc şi se completează armonic, spre binele comun al popoarelor şi al statelor. Principiile expuse mai sus privesc raporturile dintre autoritatea supremă bisericească şi credincioşii răspândiţi în toată lumea. Fiindcă Supremul Pontif are dreptul de a cârmui Biserica universală cu deplină jurisdicţiune, toţi aceia care-i recunosc această putere au dreptul şi îndatorirea de a sta sub jurisdicţiunea lui. Fiind el Învăţătorul şi Păstorul Suprem al Bisericii, toţi credincioşii au dreptul şi datoria să-l asculte şi să i se supună, să fie învăţaţi şi conduşi de El pe calea mântuirii veşnice, în conformitate cu dogmele şi învăţătura Bisericii. De altminteri şi credincioşii noştri ştiu, că numita jurisdicţiune nu atinge libertatea şi dreptul lor de cetăţeni şi că supunerea faţă de Ierarhie se referă la autoritatea lui Isus Hristos, din a cărui Evanghelie omenirea a cunoscut noţiunile demnităţii persoanei şi ale drepturilor de libertate ale omului. Într-adevăr, această atitudine unitară disciplinară nu este o supunere forţată sau o capitulaţie rigidă, ci o adeziune voluntară a credincioşilor, din motive supranaturale, fiind uniţi în aceeaşi credinţă, aceeaşi jertfă sfântă şi acelaşi Cap. Poporul nostru credincios, de când a primit creştinismul, s-a supus totdeauna bucuros acestei puteri spirituale supreme şi a resimţit o adâncă durere ori de câte ori factori externi au căutat să stânjenească contactul dintre Capul Bisericii şi Episcopi cu preoţii şi credincioşii lor. Bucuros s-a conformat cerinţelor dogmelor şi bucuros a primit îndrumările Capului Bisericii, cunoscând că aceste doctrine arată drumul pe care trebuie să-l urmeze omul către menirea sa supranaturală, şi cunoscând că aceste doctrine reglementează, totodată, în mod salutar relaţiile individului faţă de societate şi ale supuşilor faţă de superiorii lor, furnizând norme sigure pentru a putea constata în mod limpede întinderea drepturilor şi îndatoririlor, precum şi originea, menirea şi hotarele libertăţii, ale autorităţii şi ale puterii. Este lucru bine cunoscut că Supremul Pontif, în exercitarea drepturilor sale, ţine seamă, pe cât este posibil, de circumstanţele particulare ale diferitelor ţări şi popoare. Pentru a dovedi bunăvoinţă şi spirit de conciliere şi de colaborare cu diferite State, a făcut adeseori concesii în materie, intereselor comune, însă totdeauna cu înţelegerea reciprocă, pentru ca drepturile fundamentale şi esenţiale ale Bisericii şi ale credincioşilor să rămână intacte. În acest spirit de înţelegere şi cu sinceră dorinţă de a menţine pacea religioasă în R.P.R., subsemnatul episcop romano-catolic de Alba Iulia, în numele Episcopilor Catolici şi al credincioşilor catolici din Ţară, rog cu stimă pe Excelenţa Voastră, să binevoiţi a înainta această cerere a noastră Înaltului Guvern şi, pe baza celor expuse aici, a ne da posibilitatea să putem redacta Statutul Cultului Catolic în mod definitiv, conform principiilor religioase fundamentale ale Bisericii noastre. Primiţi, Vă rog Domnule Ministru, expresiunea deosebitei mele consideraţiuni. Alba Iulia, în 28 februarie 1949". Din adresa de răspuns de mai sus rezultă unitatea Catolicismului din România, precum şi lupta dusă de guvernul comunist împotriva Bisericii Catolice. Cu un proiect de statut care n-ar fi cuprins şi Biserica Greco-Catolică, Papa nu ar fi fost de acord, fiindcă altfel ar fi însemnat că Sfântul Scaun ar fi fost de acord cu punerea ei în ilegalitate. De asemenea rezultă că statutul nu a fost aprobat de Guvern, iar răspunsul dat de episcopul de Alba Iulia a fost întocmit cu ştirea şi aprobarea Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti. La 11 iunie 1949, episcopul Márton Áron s-a prezentat din nou la ministerul Cultelor cu un proiect de statut, modificat faţă de cel înaintat la 27 octombrie 1948, dar nu numai că nici această variantă a statutului nu a fost aprobată, ci a fost reţinut şi întemniţat însuşi episcopul. În toamna anului 1949, o altă variantă a Statutului, semnată de Ordinarul substitut, Prelatul Papal dr. Aloisiu Boga, a avut aceeaşi soartă. La puţin timp după aceea, la insistenţa Nunţiaturii, Ministerul Cultelor fixând un termen, în lipsa episcopilor arestaţi, vicarii generali şi ordinarii substituţi ai eparhiilor au predat Ministerului un alt proiect de statut, cu care Guvernul, nici de data aceasta, nu a fost mulţumit. În 4 iulie 1950, Ministerul Cultelor a trimis din partea sa un proiect de statut, dar numai pentru cultul romano-catolic, Biserica Greco-Catolică fiind exclusă. În acest proiect sunt înscrise toate prevederile Legii Cultelor care, în mod deosebit, stabilesc interzicerea legăturilor cu Roma şi drepturile Papei în organizarea Bisericii, rămânându-i Pontificelui Roman exclusiv dreptul de a decide în chestiuni de credinţă şi morală religioasă. "În celelalte chestiuni Biserica Rom. Cat. din R.P.R. se conduce după legile ţării cu respectarea intereselor statului" (art. 2). Rămâne o singură arhiepiscopie (mitropolie), la Bucureşti, şi o singură episcopie sufragană la Alba Iulia (art. 3). "Nici o parte din cuprinsul R.P.R. nu poate să depindă de un episcop (e vorba de Papa, n.n.) ce-şi are reşedinţa
[ 126 ]

în afara Statului român" (art. 4). "Înfiinţarea, arondarea, modificarea ori suprimarea diecezelor se face de către Biserică potrivit normelor legale ale ţării" (art.5). Articolele: 7, 8, 9, 12, 13, 16, 18, 20, 21, 25, 26, 29 şi 35, care se ocupă cu înfiinţarea sau suprimarea de noi unităţi eclesiastice, arhidiaconate, protopopiate, vicariate, decanate, parohii, înfiinţarea şi funcţionarea ordinelor şi congregaţiilor monahale, ţin de autoritatea supremă a Bisericii Catolice din România care este mitropolia, iar numirea mitropolitului, a episcopilor, a canonicilor, a vicarilor capitulari, a preoţilor în parohii, convocarea sinoadelor protopopeşti, a conferinţelor episcopatului, administrarea averilor bisericeşti, formarea seminariştilor şi numirea acelor care urmau să-i conducă şi instruiască, potrivit articolului 39 din proiect, au fost toate condiţionate de " aprobarea Ministerului, care o va da ţinând seama de dispoziţiile legii sale de organizare şi a legii pentru regimul general al cultelor religioase"... "În munca lor pastorală episcopii vor apela la preoţi, iar preoţii vor îndemna pe credincioşi, de acord cu învăţătura bisericească, să respecte prerogativele Statului şi să contribuie cu munca lor la ridicarea patriei şi nivelul de viaţă al poporului" (art. 31). Aşadar, întregul proiect întocmit de Minister, e un grupaj de ingerinţe ale acestuia, sistematizat în cele 39 de articole. În 15 martie 1951, câţiva preoţi şi mireni romano-catolici, convocaţi din toate colţurile ţării, au ţinut un congres, la Cluj, pentru a pune bazele unei organizaţii, primită de Ministerul Cultelor, cu scopul de a stabili o autonomie pentru reglementarea tuturor chestiunilor bisericeşti, ale Cultului Catolic din R.P.R., fundate pe obiceiurile seculare şi pe baza C. J. C., canoanele 1519-1521, independent de autoritatea papală. Un birou în Cluj, numit "Statusul Romano-Catolic", a funcţionat în acest scop cu angajaţi numiţi de Departamentul Cultelor. În 1955, Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dr. Petru Groza, şi ministrul Cultelor, Petre Constantinescu-Iaşi, au comunicat episcopului de la Alba Iulia că Guvernul ia la cunoştinţă că Biserica Catolică din R.P.R. este organizată şi activează conform canoanelor C. J.C.261) Aşadar, catolicii de rit latin au ajuns "toleraţi" de Stat, în această "legalizare" parcurgând cei 41 de ani de dictatură comunistă.

[ 127 ]

CAPITOLUL XX PESERCUŢIA E dureros, dar trebuie să arătăm că Ortodoxia românească a continuat colaborarea cu stăpânirea fără de Dumnezeu, participând activ la persecuţia declanşată împotriva Bisericii Române Unite. Aşa cum a vizitat patriarhul Justinian Marina pe episcopii uniţi la Dragoslavele, la întemniţaţii de la Mănăstirea Neamţ a fost trimis de oficialităţi vicarul patriarhal Teoctist Arăpaş, actualul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, "însoţit de agenţi ai securităţii, bine îmbrăcat şi mirosind a parfum şi a pudră". S-a prezentat ca inspector al mănăstirilor din zonă şi trimis al patriahului, pentru a le oferi libertatea în schimbul trecerii la Ortodoxie. În acest sens a purtat discuţii cu preoţii deţinuţi. Tot la Neamţ a fost trimis un protopop ortodox din Bârlad, părintele Baltazar. Acesta a stat în mănăstire cinci zile, iar la plecare le-a spus cu "simpatie şi admiraţie": "M-am rugat mai mult în aceste cinci zile decât am făcut-o douăzeci de ani fiind preot. Voi, preoţii credincioşi, reprezentaţi speranţa spirituală şi tăria morală a poporului român. Dumnezeu vă va pedepsi dacă vă veţi renega credinţa convertindu-vă la Ortodoxie".262) La 27 februarie 1949, atât episcopii de la Dragoslavele, cât şi preoţii de la Mănăstirea Neamţ au fost mutaţi la Mănăstirea Căldăruşani, în apropiere de Bucureşti, transformată în lagăr. Înconjurată cu un gard de sârmă ghimpată, i se instituise şi o pază permanentă de 50 de ostaşi, sub comanda unui ofiţer. Iarna a fost foarte grea, iar lipsa de lemne şi înfometarea i-a făcut să sufere mult. Însă moralul prizonierilor n-a scăzut cu nimic. Dimpotrivă. O dovadă: "În 25 august 1949 au fost arestaţi cinci preoţi din Lugoj. Când a auzit episcopul Ioan Bălan la Căldăruşani le-a adus celorlalţi preoţi la cunoştinţă: «Încă cinci decoraţi din dieceza de Lugoj»".263) În faţa persecuţiei, Biserica Catolică fiind o instituţie divină care-şi durează viaţa "sub specie aeternitatis", pentru a se asigura neştirbită continuitatea Bisericii Române Unite, au fost numiţi şi consacraţi în clandestinitate episcopi tineri, câte unul pentru fiecare eparhie, inclusiv vicariatul Vechiului Regat, cu reşedinţa la Bucureşti. Astfel au fost numiţi şi hirotoniţi şase noi episcopi dintre cei mai distinşi preoţi cu studii superioare, auxiliari, dar formal titulari la numele unor vechi episcopii dispărute, păstrate nominal în catalogul pontifical. 1. Pentru Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş, cu reşedinţa la Blaj, dr. Alexandru Todea, protopop la Reghin, în anul 1950; 2. Pentru dieceza de Cluj-Gherla, dr. Ioan Chertes, canonic, provicar general episcopesc şi profesor de Teologie, în 1949; 3. Pentru dieceza de Oradea, dr. Iuliu Hirţea, canonic, în 1949; 4. Pentru dieceza de Lugoj, Ioan Ploscaru, canonic, în 1948; 5. Pentru dieceza Maramureşului, cu reşedinţa la Baia Mare, dr. Ioan Dragomir, protopop districtual în Satu Mare, în 1950; 6. Pentru Vicariatul arhidiecezan al Vechiului Regat, cu reşedinţa în Bucureşti, Dr. Tit Liviu Chinezu, fost rector al Academiei de teologie din Blaj şi protopop districtual al Bucureştilor. "Din fericire pentru ţara noastră, pentru Biserica noastră şi pentru întreaga Biserică Catolică, nici din garda întâi, nici din garda a doua nu s-a găsit nici un (episcop) trădător".264) La 24 mai 1950, episcopii şi preoţii întemniţaţi la Căldăruşani au fost încărcaţi în două dube şi transferaţi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. Înainte cu un an, la 10 mai 1949, fuseseră ridicaţi din lagărul de la Căldăruşani episcopii Ioan Suciu şi Vasile Aftenie şi transferaţi la Ministerul de Interne unde au fost anchetaţi în beciurile ministerului sub o indescriptibilă teroare, pentru învinuriea imaginară şi gratuită de a fi ajutat pe partizanii anticomunişti din munţi şi pentru legăturile cu tineretul catolic. În urma torturilor la care au fost supuşi, episcopul Vasile Aftenie, transferat la închisoarea Văcăreşti, a încetat din viaţă la 10 mai 1950. Pr. Alexandru Raţiu susţine că a aflat mai târziu "că a fost împuşcat de un ofiţer de securitate".265) Episcopul Ioan Suciu a fost transferat şi el, în septembrie 1950, la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. La Sighet, în vara anului 1950, autorităţile au încercat să formeze o Biserică Catolică naţională, fără papa, putând fi pomenit doar în taină sau în secret, care să poată fi controlată de comunişti. În
[ 128 ]

acest scop a fost chemat episcopul Iuliu Hossu la securistul şef al închisorii, care i-a făcut propunerea să înfiinţeze această Biserică naţională. Episcopul, refuzând să accepte o discuţie în acest sens fără aprobarea papei, teroarea asupra celor internaţi la Sighetu Marmaţiei s-a înteţit. Datorită regimului extrem de greu şi corvezilor umilitoare la care erau supuşi, au încetat din viaţă episcopii: Valeriu Traian Frenţiu la 11 iulie 1952, Ioan Suciu la 27 iunie 1953 şi Tit Liviu Chinezu la 15 ianuarie 1955. Nu mult după moartea episcopului Tit Liviu Chinezu, în cursul lunii ianuarie 1955, în al 7-lea an al privaţiunii lor de libertate fără a fi judecaţi, au fost scoşi din penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei episcopii supravieţuitori din prima generaţie (din prima gardă), Iuliu Hossu de la Cluj-Gherla, Ioan Bălan al Lugojului şi Alexandru Rusu al Maramureşului şi duşi la Bucureşti pentru a fi primiţi de preşedintele dr. Petru Groza. Înainte de primirea la preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, au fost internaţi toţi trei la spitalul "Gerota" din Bucureşti pentru refacere, îndeosebi pentru remedierea danturilor distruse. Cu ocazia vizitei la Prezidiu, preşedintele dr. Petru Groza i-a oferit episcopului dr. Iuliu Hossu Mitropolia ortodoxă a Moldovei, cu reşedinţa la Iaşi, la care episcopul a răspuns: "Nu pot fi făcut mitropolit de Iaşi pentru că acolo este mitropolie ortodoxă, iar eu sunt grecocatolic"... - "Nu are nici o importanţă, a replicat preşedintele, aranjăm noi chestiunea, numai Dvs. să fiţi de acord". - "Nici prin gând nu mi-a venit să trec la Biserica Ortodoxă, aşa m-a păzit Dumnezeu, încât nici ca ispită nu mi-a trecut prin gând apostazia", mărturisea ulterior episcopul. Începând cu luna mai 1955, cei trei episcopi au fost aşezaţi la Mănăstirea Curtea de Argeş, în fostul palat regal, fiecăruia repartizându-i-se câte o cameră mică din fostele locuinţe ale servitorilor regali. Aici li s-a îngăduit un regim de semi-libertate, cu domiciliul obligatoriu pentru a nu părăsi localitatea, dar cu dreptul de a ieşi în oraş şi a primi vizite. Datorită mai multor memorii redactate la Curtea de Argeş, trimise Stăpânirii, dar şi difuzate printre preoţi şi unele trimise şi peste frontiere, episcopii au fost transferaţi, toţi trei la Mănăstirea de Maici Ciorogârla, de lângă Bucureşti. Aici se găseau toţi trei, când la 12 august 1956, doi preoţi uniţi, Vasile Chindriş, fondatorul şi editorul, din 1939, a revistei clujene "Viaţa Creştină" şi Izidor Ghiurco pentru a dovedi autorităţilor de stat inexactitatea informaţiilor date de Biserica Ortodoxă care susţinea că Biserica Română Unită, după desfiinţarea oficială, nu mai există, au oficiat o Sf. Liturghie în strada Universităţii din Cluj, în aer liber, în faţa bisericii "Piariştilor" (sau a Universităţii), la care au asistat câteva mii de credincioşi. Iniţial au încercat să liturghisească în biserică, pe baza dreptului acordat de Sfântul Scaun, în virtutea căruia, începând din 20 mai 1932 - drept nerevocat de Sfântul Scaun până la trecerea în afara legii a Bisericii Române Unite -, în biserica "Piariştilor" greco-catolicii celebrau în fiecare duminică şi sărbătoare câte o Sf. Liturghie, alternativ cu romano-catolicii. Acum nu li s-a îngăduit intrarea în biserică, ci dimpotrivă, li s-a încuiat uşa, aşa că au improvizat o masă de altar şi au liturghisit în stradă, în faţa bisericii. Din mulţimea de credincioşi sosiţi spontan la faţa locului, foarte mulţi s-au mărturisit şi împărtăşit. Urmarea acestei manifestări de credinţă, precum şi difuzării printre preoţii şi credincioşii Bisericii Române Unite a memoriilor înaintate Stăpânirii, prin care s-a cerut libertatea Bisericii, cei trei episcopi au fost mutaţi de la Ciorogârla, dispersaţi şi fixaţi cu domiciliul obligatoriu, numai câte unul la o mănăstire: Iuliu Hossu a fost readus la Mănăstirea Căldăruşani, localitatea Moara Săracă, judeţul Ilfov, Alexandru Rusu la Mănăstirea Cocoş, judeţul Tulcea, iar Ioan Bălan a rămas la Ciorogârla, aproape de Bucureşti. Acesta din urmă, la 4 august 1959, a încetat din viaţă, iar Alexandru Rusu a fost ridicat de la Mănăstirea Cocoş, trimis în judecată şi condamnat de Tribunalul militar din Cluj la 25 ani de închisoare pentru "agitaţie contra statului" şi întemniţat la penitenciarul Gherla, unde a încetat din viaţă la 9 mai 1963. Episcopul Iuliu Hossu a rămas cu "domiciliu obligatoriu", D.O., la Căldăruşani, până la 20 aprilie 1968, Sâmbăta Mare, când autorităţile iau comunicat că i-au ridicat restricţia "D.O." (domiciliu obligatoriu). Dar nu i s-a respectat dorinţa de a i se îngădui să se întoarcă la Cluj, unde a avut domiciliul înainte de 1948 când a fost arestat. Noul buletin de identitate ce i s-a adus a fost tot cu domiciliul la Mănăstirea Căldăruşani - Moara Săracă, dar fără menţiunea "D.O.". A încetat din viaţă la spitalul "Colentina" din Bucureşti, la 28 mai 1970, după ce, la 28 aprilie 1969, a fost numit de către Papa Paul VI Cardinal "in pectore", numire păstrată în secret, dar dezvăluită de acelaşi papă în consistoriul papal din 5 martie 1973. Odată cu el a fost ridicat între purpuraţii Bisericii Catolice episcopul ceh Trahta.
[ 129 ]

După 1948, o bună parte din clerul Bisericii Române Unite, precum şi mulţi credincioşi care au refuzat trecerea la Ortodoxie au fost arestaţi, trimişi în judecată şi condamnaţi, pentru învinuiri mai mult imaginare, de către tribunalele militare din Transilvania, la ani grei de închisoare. Alţii au fost ridicaţi de la casele lor, duşi în lagăre de muncă şi ţinuţi acolo cu anii. Au fost întemniţaţi în cele mai grele închisori comuniste ale vremii, la Gherla, Sighetu Marmaţiei, Aiud, Piteşti, Jilava, Râmnicu Sărat, Galaţi, Suceava, la Canalul Dunăre - Marea Neagră, o lucrare deschisă la recomandarea lui I.V. Stalin, cu scopul de a-i extermina pe toţi cei ce erau oponenţi sau rivali ai regimului. Lagărele de muncă silnică de-a lungul Dunării, şantierele de la Salcia, Grădini, Periprava, Grinzi, minele de plumb de la Baia Mare, multe din mănăstirile Bisericii Ortodoxe Române transformate în puşcării şi o serie de localităţi din Bărăgan au devenit adevărate gulaguri în care cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul. Cu toată teroarea şi torturile utilizate împotriva preoţimei şi credincioşilor români uniţi (grecocatolici), toate locurile de detenţie şi muncă forţată au fost transformate în locuri de reculegere şi rugăciune, unde toţi erau o inimă şi un cuget şi unde rugăciunea era hrana cea mai plăcută şi singura din belşug. În unele puncte de detenţie s-au ţinut, în preajma marilor sărbători, fireşte în secret, exerciţii spirituale la sfârşitul cărora toţi se mărturiseau şi împărtăşeau. În închisori şi în lagăre s-au făcut multe convertiri la catolicism, datorită pildei vii date de ierarhii şi preoţii Bisericii Române Unite. Pot fi daţi ca exemple profesorii universitari D. Caracostea şi V. Papilian, care au îmbrăţişat religia greco-catolică; la fel şi omul politic şi de ştiinţă Gheorghe I. Brătianu, unul dintre marii istorici ai neamului românesc, a fost mărturisit şi împăcat cu Dumnezeu în penitenciarul de la Sighet printr-un episcop greco-catolic (Alexandru Todea). Atât de puternică a ajuns persecuţia încât era de-ajuns un simplu denunţ, chiar anonim, că un preot greco-catolic a servit în ascuns o Liturghie sau că un credincios ar fi asistat la o asemenea liturghisire că era imediat ridicat şi întemniţat. Din păcate, între astfel de "informatori" s-au găsit şi fraţi preoţi ortodocşi care au reclamat pe preoţii greco-catolici, după ce i-au scos din biserici şi casele parohiale şi, deşi erau retraşi în locuinţele proprii (dacă le aveau) sau în case închiriate, că au slujit o Sf. Liturghie clandestin sau un botez, fiind pricina directă a arestării lor, a condamnării sau poate chiar a disparţiei lor. Pentru cei care n-au îmbrăţişat Ortodoxia în 1948 şi au reuşit să rămână în libertate a fost atât de greu să ocupe un serviciu, un loc de muncă, oricare ar fi fost acela, neasumându-şi nimeni răspunderea pentru angajarea lor, atât a fost de puternică teroarea. Cu trecerea timpului au reuşit unii dintre ei să se angajeze în servicii cu totul străine de menirea lor. Aşa au ajuns preoţi şoferi, macaragii, încărcători-descărcători, manipulanţi de mărfuri şi materiale, muncitori necalificaţi în fabrici, cu deosebire la munci grele, ca în fabricile de cărămizi. Unii au rămas la ţară membri ai ceapeurilor în care au intrat cu pământul lor propriu sau al soţiilor. În 1964, datorită unor influenţe externe, îndeosebi presiunilor venite din Occident, odată cu eliberarea tuturor deţinuţilor politici au fost eliberaţi şi episcopii şi preoţii greco-catolici, dar extrem de greu s-au putut plasa într-un serviciu oarecare. Pentru a-şi câştiga existenţa, unii au fost nevoiţi a recurge şi a accepta servicii umilitoare. Aşa, spre exemplu, preotul călugăr al Ordinului Sf. Vasile cel Mare, Iosif Bal, doctor de Roma, fost paroh al parohiei Cluj II "Bob", a fost încadrat într-o echipă a salubrităţii de măturători de stradă, componenţii ei fiind aproape toţi ţigani. În locul lui în parohie a fost aşezat unul dintre cei 36 sinodali de la Liceul "G. Bariţiu" care, ajuns în oraş, primul lucru ce l-a făcut a divorţat de soţie, pe care a lăsat-o cu copiii, iar el, n-a trecut mult timp şi a părăsit preoţia. Foarte puţini preoţi au reuşit să fie promovaţi funcţionari. De la un timp au fost primiţi în gestiuni prin depozite de materiale sau de mărfuri, mai ales acolo unde au fost înlăturaţi foştii gestionari pentru lipsuri şi delapidări. Peste tot, în serviciile pe unde au trecut, preoţii greco-catolici au imprimat cinstea şi respectul faţă de funcţiunile şi bunurile ce li s-au încredinţat, contându-se pe ei ca pe oameni vrednici şi de mare nădejde. Interese materiale, o tradiţie bizantină rău înţeleasă şi îndeosebi oportunismul şi lipsa de orice scrupul, au determinat ierahia Bisericii Ortodoxe şi, prin ea, preoţimea, să dovedească o prea mare loialitate regimului celor fără de Dumnezeu. "Faptul că preoţii ortodocşi au fost loiali regimurilor comuniste, rămâne o certitudine. Invocarea unor pretinse persecuţii nu are suport serios real, nici moral, nici material, ei au format o castă întru totul privilegiată, făcând parte din burghezia de vârf a comunismului".266) Datorită înhămării fără rezerve la carul comunismului au fost răsplătiţi
[ 130 ]

din plin: "Nu cred că ar fi existat un singur preot sărac în timpul dictaturii. Cu discreţie şi cucernicie ei au practicat întregul sistem de acumulare a veniturilor, specific epocii. Nu e un secret pentru nimeni că există preoţi indecent de bogaţi, bogăţie pe care e puţin probabil să o poată justifica cu un venit licit. Proprietatea spirituală se pare că nu a ţinut acelaşi ritm".267) În familiile preoţilor greco-catolici, fie că au fost arestaţi, fie că nu, persecuţia s-a extins şi asupra soţiilor şi copiilor acestora. Soţiile lor au fost scoase din servicii, îndeosebi din învăţământ, majoritatea preoteselor, mai ales la sate, erau învăţătoare. Aşadar, familiile preoţilor greco-catolici au fost urmărite până în pânzele albe. Ele au fost angajate foarte cu greu, în munci necalificate, iar copiii lor erau persecutaţi şi alungaţi din şcoli. În acelaşi timp, soţiile preoţilor ortodocşi au rămas în funcţiunile pentru care s-au pregătit, învăţătoare, profesoare, ingineri agronomi la ceapeauri ş.a... La trecerea la Ortodoxie în 1948 li s-a cerut preoţilor "reveniţi" să slujească în biserici cum au slujit mai înainte, fără a schimba ceva din lexicul liturgic greco-catolic, cu excepţia pomenirii papei şi a episcopului unit, acesta din urmă trebuind să fie înlocuit în pomelnic cu episcopul ortodox al locului. Nu după mult timp s-a trecut la înlocuirea lexicului liturgic şi introducerea celui ortodox. Cărţile liturgice greco-catolice au fost retrase, preoţii fiind obligaţi a le preda la protopopiate, în schimbul celor ortodoxe. S-au dat dispoziţii pentru scoaterea din uz a tuturor devoţiunilor cu caracter catolic; de ex.: Rugăciunea Rozarului, Cultul Sfântului Anton de Padua, al Sfintei Tereza de Lisieux, Binecuvântarea Euharistică etc. Steagurile Societăţii Mariane, al AGRU-ului şi icoanele sfinţilor catolici, crucile cu "corpus" şi statuetele de orice fel au fost scoase din biserici, provocând în multe părţi nemulţumiri între credincioşi şi chiar între preoţii "reveniţi". Dar teroarea a fost atât de puternică, încât intervenind autoritar ierarhii şi protopopii, lucrurile au fost repede puse la punct. Aceste structuri ale Bisericii Ortodoxe, castă de privilegiaţi ai regimului, au constituit grupul de activişti ai partidului comunist în Biserică, "cureaua de transmisie" a celor mai năstruşnice porunci ale Puterii de Stat, prin care se dădeau preoţimii dispoziţii să participe cu credincioşii la toate campaniile de comunizare iscodite de partid. Aşa s-a produs colectivizarea agriculturii, campaniile diferitelor munci agricole organizate în duminici şi sărbători în timpul serviciilor divine, participări la şedinţe şi mitinguri ş.a., bisericile rămânând goale, cercetate abia de câţiva bătrâni, mai ales femei. Împuterniciţii Departamentului Cultelor, la început regionali iar din 1968 judeţeni, majoritatea proveniţi dintre foştii ofiţeri de Securitate, au fost adevăraţii stăpâni în Biserica Ortodoxă. Ei acordau sau recomandau recunoaşterea personalului clerical, a preoţilor, protopopilor şi a tuturor structurilor eparhiale: secretar, inspector eparhial, consilieri, vicar, până la cel mai mic funcţionar de la centrul eparhial sau de la protopopiate, ca şi a cadrelor didactice şi duhovniceşti de la seminariile şi institutele teologice de grad universitar. Oricâţi candidaţi ar fi fost la o parohie, la un protopopiat sau la orice funcţie din Biserică şi oricare le-ar fi fost meritele pastorale, decizia o lua împuternicitul Departamentului Cultelor şi desemna "omul potrivit" pentru orice funcţie. Acest sistem a dat naştere la o imensă corupţie, la care ierarhia Bisericii Ortodoxe s-a pretat fără nici o opoziţie. Nu e mirare că structurile bisericeşti, rezultate dintr-un asemenea sistem de numire a cadrelor numai dintre cei "verificaţi" de Puterea politică, au ajusn să fie consi-derate de către propriii lor fii sufleteşti cadre ale Securităţii, cu grade de ofiţeri ascunse pe sub sutane. La asemenea oameni nu s-a putut găsi înţelegere sau dreptate. Protopopul Gavril Mociran din Baia Mare, element de încredere al regimului comunist, în 1988 "semnează cu mult zel informaţia privind «mişcarea cultelor neoprotestante şi a grupărilor anarhice»... greco-catolicii fiind socotiţi «grupări anarhice»".268) Aşadar, uniţii prezentau pentru protopopul din Baia Mare un mare pericol, de aceea informează Puterea politică să ia măsurile de apărare. Aceasta a fost comportarea Ortodoxiei româneşti tot timpul faţă de Biserica Română Unită, cazul "zelosului "protopop Mociran fiind citat numai ca exemplificare. Deşi înainte de ilegalizare Biserica Română Unită mai spera că Ortodoxia nu se va preta să facă jocul comunismului ateu, totuşi ea s-a pregătit pentru a înfrunta atât ilegalizarea, cât şi persecuţia, până în cele mai mici amănunte. În toamna anului 1948, în faţa primejdiei iminente ce o ameninţa, la cererea Nunţiaturii Apostolice s-au constituit ternare de conducere a eparhiilor, formaţii de conducere din câte trei persoane, pentru cazuri de forţă majoră, când chiriarhul deţinător al purterii ordinare ar fi împiedicat să-şi exercite jurisdicţia episcopală sau ar lipsi mult timp din eparhie. De regulă ternarele se compuneau din: - vicarul general episcopal;
[ 131 ]

- provicarul general episcopal I; - provicarul general episcopal II. În cazul în care deţinătorul puterii jurisdicţionale era arestat sau privat de libertate în orice fel, jurisdicţia trecea la următoarea persoană din ternar. Au fost cazuri în care membrii ternarului au fost arestaţi cu toţii, sau unii dintre ei au decedat; atunci erau cooptaţi membri noi. Situaţia aceasta a dutrat până în anul 1964, când au fost eliberaţi din închisori episcopii din garda a II-a. Aceştia au preluat destinele eparhiilor lor, în regim de ilegalitate în continuare, cu excepţia episcopului auxiliar de Cluj-Gherla, dr. Ioan Chertes, care suferind grav în urma torturii din anii de temniţă, s-a retras la o soră a sa, renunţând la preluarea jurisdicţiei. A deţinut-o, cu mică întrerupere, canonicul Nicolae Pura, vicar general şi ordinarius eparhial, începând din decembrie 1948 până la 9 februarie 1981, când, bolnav, s-a retras, stabilind însă o nouă succesiune jurisdicţională, formată din următorul ternar: - Dr. Silvestru Augustin Prunduş, profesor de Teologie, vicar general episcopal şi ordinarius, fost provicar general I. - Dr. Eugen Popa, profesor de Teologie, provicar general episcopal I. - Prof. Tertulian Langa, provicar general episcopal II, care-şi menţine delegaţia din 28 noiembrie 1971 în această calitate. Episcopii reveniţi în libertate şi-au completat capitulele catedrale (canonicii), refăcând, pe cât s-a putut în condiţiunile ilegalităţii, structurile eparhiale centrale. Până la 28 mai 1970, la moartea Cardinalului Iului Hossu, acesta era des vizitat la Mănăstirea Căldăruşani de către episcopii supravieţuitori din garda a II-a, ca şi de ordinarul din eparhia de Cluj-Gherla şi consultat în problemele Bisericii, I. Hossu nutrind tot timpul o speranţă fermă şi fără pic de îndoială în relegalizarea şi activarea în libertate a Bisericii Române Unite. În anii 70, datorită unei conjuncturi politice internaţionale, a intervenit o relativă toleranţă din partea organelor de stat, nemaifiind urmăriţi cu înverşunarea dinainte preoţii români uniţi care slujeau în "catacombe", zăvorîţi în locuinţele transformate în capele, prin pivniţe şi subsoluri etc. În anul 1968, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ioan Gheorghe Maurer, şi ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, au făcut o vizită la Vatican Papei Paul al VI-lea. De vizita aceasta şi-au legat uniţii multe speranţe. Dar cea mai mare intoleranţă a manifestat-o în continuare ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. Din următoarele două exemple se pot trage concluziile de rigoare: La 17 martie 1970 a avut loc la Oradea o convorbire între mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Mladin, şi episcopul român unit al Oradei, Iuliu Hirţe: " - Obiectul vizitei mele la IPS Voastră, spune Iuliu Hirţe, îl formează rugămintea ca, atunci când Înaltul Guvern va crede că a sosit momentul să redea libertatea de cult Bisericii Române Unite, IPS Voastră şi Înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române să nu-i faceţi greutăţi şi să-i daţi tot sprijinul. - Nu înţeleg, răspunde mitropolitul. - După un asemenea răspuns, IPS, încep să nu înţeleg nici eu. - Problema e rezolvată. - Cum rezolvată când două milioane de oameni sunt lipsiţi de libertatea cultului pe baza unui act administrativ? - Trebuie făcută unitatea neamului cu orice preţ. - Unitatea neamului pe bază de religie? Idee depăşită, IPS, pentru secolul al XX-lea. Baptiştii, adventiştii şi toate celelalte culte nu primejduiesc unitatea neamului? Numai noi, uniţii, o primejduim?... În 1948 aţi făcut cea mai mare greşeală împotriva Ortodoxiei însăşi. Ea va spune că la semnul unui sărut de frate, străinii s-au năpustit asupra românilor uniţi, desfiinţându-i şi distrugându-i. - Minoritatea trebuia să vină la majoritate. - Acceptaţi această formulă şi pentru teritoriile unde ortodocşii sunt în minoritate? - Dvs. aţi fost ortodocşi, aceia nu. - Istoria ne spune că am fost latini şi că am primit creştinismul în formă latină. - Atunci neamul nu exista. De când existăm ca neam suntem ortodocşi, (aşadar, după Mitropolitul Mladin, suntem români numai din sec. XI, de când am devenit ortodocşi. Fără comentarii. n.n.)

[ 132 ]

Deşi Episcopul I. Hirţe arată că la guvern s-ar găsi bunăvoinţă: "IPS, aţi fost depăşit de laici. Conducerea de stat a avut nobleţea şi curajul să recunoască, că s-au făcut greşeli", totul este zadarnic, mitropolitul rămâne pe aceeaşi rigidă poziţie, fidel urmaş al Mitropolitului N.Bălan şi adept al actului de convertire barbară de la 1948.269) Al doilea exemplu de intoleranţă şi culpabilitate a Bisericii Ortodoxe Române reiese din declaraţia Patriarhului Justinian Marina, făcută în catedrala din Cluj la 18 august 1971. Trecând de la Bucureşti spre Maramureş, însoţit de la Sibiu de către Mitropolitul N. Mladin al Ardealului, patriarhul s-a oprit la Cluj, un puternic centru al rezistenţei greco-catolice. În catedrala episcopală s-a întreţinut cu preoţimea ortodoxă a judeţului Cluj, convocată în acest scop. În cuvântarea rostită, patriarhul a debitat o serie de neadevăruri "istorice" şi şi-a afirmat paternitatea actului de la l octombrie 1948 şi colaborarea cu Puterea ateistă. Între altele a spus: "Concordatul poruncea episcopilor grecocatolici să meargă din cinci în cinci ani la Roma, să-l informeze pe Papa de starea bisericilor şi, după hirotonire, ajunşi acolo, cereau Papei să fie hirotoniţi după ritul romano-catolic (Inexact, n.n.)... În anul 1940, prin Diktatul de la Viena Contele Ciano şi Papa (?) au dat Nordul Transilvaniei ungurilor, tocmai pentru că acolo erau cei mai mulţi greco-catolici (alt neadevăr, n.n). Eu mă gândeam, continuă patriarhul, că trebuia concepută (trecerea la Ortodoxie, n.n.) de jos în sus. Dr. Petru Groza mi-a spus, însă, că va sta el de vorbă cu episcopii greco-catolici. Lam lăsat să o facă. Rezultatul a fost că n-a putut ajunge cu ei la nici o concluzie. Erau legaţi cu prea multe jurăminte. Rusu de la Baia Mare era un fanatic şi antiguvernamental, (deci anticomunist, n.n.), Suciu de la Blaj un închistat, şi Bălan de la Lugoj şi ceilalţi. Atunci a rămas tot gândul meu să-l realizez". Concluzia patriahului s-a rezumat la aceleaşi trâmbiţate lozinci: "Legea românească este legea ortodoxă. Cine nu e ortodox, nu e român". Politica bisericească a patriarhului Justinian Marina a fost duplicitară şi nesinceră. Greco-catolicii întindeau mereu Ortodoxiei punţi de discuţie, de înţelegere, de dialog, dar Biserica Ortodoxă nu se putea desprinde de un imobilism oriental, balcanic, concretizat în slogane şi lozinci cum sunt cele de mai sus. Într-un spirit de totală sinceritate s-a purtat, la 25 martie 1967, la Spitalul "Colentina" din Bucureşti, unde se afla internat episcopul Iuliu Hossu, o discuţie a acestuia cu prof. dr. S.A. Prunduş care l-a vizitat: - Oare e bine, întrebă S.A. Prunduş, să rămânem în izolare şi să nu căutăm o punte de legătură? - Împreună cu fraţii ceilalţi, răspunse episcopul, în primul memoriu din 1956 am cerut, ce e drept restitutio in integrum, dar şi atunci ca şi acum am spus: căutaţi o soluţie! Luaţi legătura cu Sfântul Scaun din Roma şi de comun acord aflaţi soluţia cea mai fericită. Un mare bărbat român, în legătură cu o problemă grea a spus: "Roma de aceea este Roma ca să găsească soluţia cea mai potrivită. Eu nu sunt nici anchilozat, nici fosilizat. Nu sunt străin de luarea legăturilor cu Roma prin Patriarhia din Bucureşti. Dar nu vezi că nu-i cu cine sta de vorbă? Nu reuşesc să se desprindă din prejudecăţile trecutului. Aceleaşi idei pline de venin şi ură se ventilează şi azi cu mai multă violenţă, de cei ce trec interesele majore ale poporului român prin prisma propriilor interese. Noi, în trecut, am declarat în senat că vrem unirea cu Biserica Ortodoxă Română, dar nu cu preţul ruperii noastre de Roma. Dacă noi, episcopii greco-catolici, suntem o piedică în calea reluării legăturilor irenice cu Roma, de dragul integrării Bisericii române în universalismul creştin, suntem gata să depunem cârjele episcopale şi să ne retragem la mănăstire, dar nu cu risipirea unui tezaur câştigat cu atâtea greutăţi". La propunerea ternarului de conducere al eparhiei de Cluj-Gherla şi cu aprobarea chiriarhului titular dr. Iuliu Hossu, încarcerat la Căldăruşani, preot prof. dr. S.A. Prunduş, provicar general episcopal I, a solicitat o audienţă Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina. Audienţa a avut loc la 18 august 1967. În consemnarea făcută după audienţă, S.A. Prunduş notează, printre altele: "Mi-am exprimat adânc durerea că ope-ra de întregire bisericească nu este desăvârşită şi rămâne incompletă, câtă vreme cei mai aleşi credincioşi şi preoţi, în frunte cu întreg episcopatul, au rămas în afara întregirii şi stăruie încă pentru înfiinţarea cultului greco-catolic. Ar trebui să fie găsită o soluţie ca toţi să fie alături de Preafericirea Voastră, să fiţi cu adevărat patriarhul tuturor românilor şi, sub îndrumarea şi oblăduirea Preafericirii Voastre, cot la cot şi cei din ţară

[ 133 ]

cu cei din străinătate... cu tot devotamentul pentru naţiunea română. Preafericirea sa a înţeles dorinţa maselor, expusă de mine şi a răspuns foarte categoric: - Aveţi răbdare! Eu nu spun că unirea e aproape, dar nici departe nu-i. Acum vine la noi Athenagora (patriarh al Constantinopolei, aderent al unirii Bisericilor, n.n.), apoi va veni Cardinalul König, pe urmă va merga Athenagora la Roma şi apoi vom merge şi Noi. Noi vom face unirea, iar teologii şi juriştii să-şi bată capul şi să rezolve schisma. Cum şi-au bătut capul să facă schisma în Biserică şi s-o alimenteze, acum să-şi bată capul s-o rezolve. Profetice cuvinte şi pline de realism, continuă în consemnarea sa S.A. Prunduş. Rămâne însă să le vedem împlinite... rămâne să-l vedem pe Preafericirea sa, un român îmbrăţişat cu un latin, cu confratele său Paul al VI-lea peste mormântul Sfântului Apostol Petru, ca astfel să nu mai fie în sufletul nimănui nici un fel de rezervă şi lucrarea Sfântului Duh, sub binecuvântarea celor doi întâi-stătători, să fie anticiparea şi modelul unităţii întregii Biserici Creştine". Aşa s-ar fi putut termina procesul de întregire bisericească şi unitate sufletească a poporului român, să se găsească în comuniune sufletească toţi fraţii neamurilor neolatine, care, în afară de români, toate fac parte din Marea Biserică a lui Hristos în frunte cu Sfântul Apostol Petru, urmaşul Papei de la Roma. La 3 iunie 1969, S.A. Prunduş a fost din nou primit în audienţă de Patriarhul Justinian Marina. Dar, de data aceasta, patriarhul a fost altul. Unirea, despre care a fost vorba la 18 august 1967, părea acum un lucru cu totul depărtat, iar patriarhul se considera prea bătrân pentru a ajunge să o vadă. Dovadă că, în contextul în care-şi trăia viaţa în vremea aceea, într-o dictatură politică atât de anticatolică, conducătorul Bisericii Ortodoxe Române n-a avut curajul pe măsura opiniilor sale intime şi nici concursul anturajului imediat, Sfântul Sinod, format în întregime din oameni ai regimului sau timoraţi de acesta, aşa că a preferat să continue şi el jocul după muzica zilei, în nota aceasta fiind declaraţiile făcute la 18 august 1971 în catedrala episcopală din Cluj, în drumul său spre Maramureş. Asemenea convertiri de la o "convingere" la alta, cu totul opuse, lasă să se întrevadă o lipsă de seriozitate în faţa problemelor majore ale vieţii Bisericii româneşti şi confirmă părerea episcopului Iuliu Hossu că Ortodoxia nu se poate desprinde de prejudecăţile trecutului. La 26 mai 1973, Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită Papei Paul al VI-lea, la Vatican. Vizita a făcut să crească din nou speranţa în relegalizarea Bisericii Greco-Catolice. S-a observat o destindere în relaţiile autorităţilor statului cu clerul unit, în sensul unei toleranţe faţă de practicarea clandestină a cultului. Nu s-a admis oficierea publică a slujbelor Bisericii Române Unite, dar cele ce se săvârşeau prin locuinţe, chiar dacă aveau asistenţă de credincioşi, nu mai erau urmărite de securitate ca înainte. O scrisoare a episcopului român unit al Lugojului, Ioan Ploscaru, din 13 iulie 1975, adresată lui S.A. Prunduş, pe atunci provicar general episcopal I în conducerea eparhiei de Cluj-Gherla, arată că, în Cadrul Conducerii de stat, problemei Bisericii Române Unite i se dă o deosebită atenţie. P.S. episcop comunică lui A.S. Prunduş că, la 12 iulie 1975, a fost vizitat la Lugoj de către un ofiţer superior din cadrul Ministerului de Interne - Bucureşti, un colonel care, de la început, i-a dat a înţelege că n-a venit pentru "anchete", ba mai mult chiar, ofiţerul a declarat că "vechile metode au fost abolite şi că felul în care a fost tratată Biserica Greco-Catolică, se recunoaşte, a fost o greşeală..." O parte din conversaţie a fost asigurarea că, în prezent, se recunosc meritele Bisericii Greco-Catolice până la desfiinţarea ei... Şi nici în intervalul de atunci şi până acum nu s-a dovedit nepatriotică. Punctul central şi revelator a fost afirmaţia hotărîtă că statul român doreşte "o Biserică puternică românească, indiferent cum sar numi", ajungând la concluzia că unificarea din 1948 a eşuat. "Am înţeles că doreşte părerea noastră pentru o adevărată unire a Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxă. Nu a exclus anumite legături cu Roma, anumite schimbări în Biserica Ortodoxă, precum şi eventuale conferinţe între reprezentanţii celor două Biserici". PS episcop trage concluzia că, din discuţiile purtate, un lucru important s-a desprins: "persecuţia s-a terminat şi acum urmează faza dialogului". Aceste lucruri au fost comunicate şi episcopilor diecezani. Dar, din cele discutate şi sperate, nu s-a realizat decât o toleranţă oarecare în relaţiile statului cu Biserica Română Unită. Destinderea se datora, cu deosebire, activităţii şi luptei popoarelor pe plan internaţional prin conferinţele pentru securitate şi drepturile omului, începând cu cea de la Helsinki (1975), la care a participat şi Guvernul Român. Însă, chiar dacă regimul ateu, de stat, a început să privească problema Bisericii Române Unite într-un chip mai omenos, în schimb Biserica Ortodoxă
[ 134 ]

Română a continuat să manifeste aceeaşi intransigenţă şi ostilitate. Potrivit propunerilor făcute mai de demult de către Patriarhul Constantinopolei, Athenagora, pentru iniţierea unui dialog doctrinar cu Roma, în vederea unificării Bisericii şi comuniunii depline, autocefaliile ortodoxe au condiţionat participarea lor la acest dialog, de a nu se face "prozelitism unit printre ortodocşi, iar acolo unde s-au desfiinţat Bisericile Unite să nu se mai încerce reînfiinţarea lor". Dialogul a început încă din primăvara anului 1980 la Patmos şi Rodos în Grecia, iar Biserica Ortodoxă Română, prezentă şi ea cu o delegaţie la convorbiri, foarte interesată în problema "Bisericii Unite", ţine mult ca această condiţie să fie respectată. În faţa situaţiei nou-create trebuia, totuşi, găsită o modalitate pentru credincioşii Bisericii Române Unite pentru a-i scoate din ilegalitate şi a le da posibilitatea să-şi exercite cultul, nediscriminaţi, până la desăvârşirea unirii celor două mari ramuri ale Bisericii creştine care, mai devreme sau mai târziu, se va produce indubitabil, pentru a se împlini cuvintele Domnului "ca toţi să fie una" (Ioan XVIII-21), "o turmă şi-un păstor" (Ioan X-16). Venit în ţară, preotul Mircea Todericiu din Statele Unite ale Americii, a sugerat un "PROIECT DE MODUS VIVENDI" între preoţii Bisericilor Române Unite şi stat: "Între părţi se stabileşte următoarea orânduire: 1. În înţelegere cu preotul local, preoţii Bisericii Unite pot să slujească la altarele bisericilor respective, după normele şi rânduiala bisericii (catolice) din ţară; 2. Pentru satisfacerea mulţumitoare a cerinţelor spirituale ale credincioşilor catolici, parohul locului poate folosi ajutorul şi asistenţa preoţilor respectivi; 3. Pentru a duce la o mai bună şi armonioasă împlinire a acestei orânduiri, pe lângă episcopiile existente se aşează un episcop titular al clerului respectiv; 4. Pentru a uşura un schimb şi mai prompt şi mai eficient de idei şi comunicări între stat şi Biserica Catolică, Preşedintele R.S. România să numească la Roma un reprezentant personal". Comentându-şi propunerile, Mircea Todericiu spune, între altele: "De bună seamă recunoaştem vastitatea problemei. În ceea ce propunem este «ceva» ce se poate face imediat pentru numărul preoţilor acestei «foste» Biserici; «ceva» ce taie craca de sub picioarele duşmanilor; «ceva» ce aduce împăcare printre români; «ceva» ce are în el sâmburele unei glorii mari pentru poporul român, o Biserică Catolică românească condusă de români pe pământ românesc. Preoţii Bisericii Române Unite recapătă recunoaşterea demnităţii lor, ca să se bucure din nou de splendoarea slujbelor publice, făcând acolo şi unde li se cere şi un pic de bine pentru sufletele care-i acceptă. Biserica Ortodoxă se eliberează de umbre şi poate, şi ea, păşi cu mulţumire printre unităţile internaţionale ale religiilor din lume. Statul român şi conducătorii lui câştigă atenţia şi bunăvoinţa Vaticanului, înţelegerea şi prietenia oamenilor lui în val-vârtejul vieţii internaţionale... Vaticanul va răsufla uşurat că România a făcut pasul cel dintâi, trecând peste pragul păgubitor al neînţelegerilor. Iar cu pacea şi înţelegerea dintre noi, Neamul se îndreptăţeşte şi la revendicarea drepturilor şi bunurilor care au fost o dată ale lui (Colegiul Pio Romeno din Roma, demnitatea de cardinal pentru unul din episcopi). Chiar începutul acestor împliniri ar fi de dorit să fie cât mai lipsit de zgomot". Propunerile preotului Mircea Todericiu n-au găsit nici un ecou, la nici una din părţile vizate. Această neaşteptată stare de lucruri, precum şi sugestiile izvorîte din propunerile preotului Mircea Todericiu, l-au determinat şi pe canonicul Nicolae Pura, deţinătorul puterii de jurisdicţie din eparhia Cluj-Gherla, ordinarius, să ia atitudine faţă de situaţia Bisericii Române Unite în starea nou creată. El şi-a fixat gândurile şi şi-a cristalizat poziţia pe câteva pagini, într-o încercare intitulată SIC COGITO. "Iată, spune Nicolae Pura, că începerea dialogului între Ortodoxie şi Catolicism a creat o situaţie nouă. Şi dacă vrem să facem ceva în problema Bisericii Române Unite e nevoie să ţinem cont de această situaţie". Două erau la ora aceea realităţile crude în care se găsea Biserica Română Unită şi între care Nicoale Pura a vroit să intervină cu o soluţie intermediară: 1. Potrivit decretului de trecere în ilegalitate nr. 358 din 1 decembrie 1948, Biserica Română Unită a fost scoasă de pe arena vieţii publice româneşti; 2. Lupta dusă pentru "restitutio in integrum" timp de 32 de ani, pentru care şi-au dat viaţa şi au suferit martiriul episcopii şi atâţia preoţi şi credincioşi, nu a dus la nici un rezultat, Biserica ducându-şi viaţa, în continuare, în ilegalitate.

[ 135 ]

Ţinând cont că Sfântului Scaun, pentru participarea la marele dialog dintre Catolicism şi Ortodoxie, i s-a condiţionat păstrarea unei rezerve şi pasivităţi faţă de Bisericile Unite, îndeosebi faţă de cele suprimate din Europa de răsărit, printre care şi Biserica Greco-Catolică din România, Nicolae Pura a văzut rezolvarea de moment, provizorie, a ieşirii din ilegalitate şi a păstrării în acelaşi timp a disciplinei impuse de Roma prin rezerva acceptată, prin una din cele două soluţii pe care le-a propus: 1. "Una ar fi aceea care ar da posibilitatea greco-catolicilor să-şi practice credinţa lor catolică într-un cadru care să nu violeze condiţionarea dialogului teologic pentru unire... Iar această condiţie s-ar putea respecta prin practicarea provizorie a religiei catolice după ritul romano-catolic. Această practică nu ar însemna efectiv o trecere la ritul latin, căci după dreptul canonic, primirea tainelor, inclusiv a Botezului, nu-l face pe un greco-catolic «ipso facto» romano-catolic". Soluţia e identică cu cea prezentată, încă din 1956, celor trei episcopi aşezaţi la Curtea de Argeş, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, acceptată iniţial de episcopii Hossu şi Bălan, dar abandonată în urma refuzului categoric al episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului. Nicolae Pura îşi susţine propunerea, deşi sunt enumerate de el însuşi o serie de obiecţiuni ridicate împotriva ei, cum ar fi primejdia maghiarizării, care, după Nicolae Pura, nu mai poate avea o şansă de reuşită, mai ales că liturghiile în rit latin s-ar celebra în limba română. Altă obiecţiune ar fi încălcarea clauzei de la Unirea din 1700 prin care s-a condiţionat că "legea să stea pe loc" şi la care N. Pura răspunde că, atunci, părinţii au confundat "legea" cu ritul, ceea ce azi nu mai stă în picioare, când nu numai preoţii ci şi credincioşii deosebesc ritul de credinţă. 2. În caz că formula de mai sus nu ar fi acceptabilă sau realizabilă, continuă N. Pura, din alte şi alte motive... ar mai rămâne o singură posibilitate şi anume aceea de a rămâne aşa cum suntem, în espectativa rezolvării (oarecând) acestei probleme prin efectuarea unirii tuturor... Şi această modalitate ar trebui să se stabilească la nivel înalt... E nevoie să ieşim din ilegalitate pentru a nu fi socotiţi cetăţeni de mâna a doua, ca urmaşi ai marilor bărbaţi ai Şcolii Ardelene, care au făcut «minunea resurecţiei neamului românesc»". Ca şi propunerile preotului Mircea Todericiu, la fel şi ale canonicului Nicolae Pura au rămas acte singulare de bună intenţie, negăsind ecou, cu deosebire la factorii de decizie, la episcopi, care nu au acceptat sub nici o formă încălcarea prohibiţiei stabilită de părinţii unionişti de la 1700. Biserica a continuat să-şi ducă viaţa în ilegalitate, însă, cum am arătat mai sus, tratată de la un timp din partea autorităţilor statului cu mai înţelegătoare toleranţă. Mai neînduplecată şi mai neîngăduitoare s-a arătat din nou ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. În 1981, când în Curia Romană, preotul român greco-catolic Traian Crişan, originar din eparhia de Cluj-Gherla, fiind numit secretar al Congregaţiei pentru canonizarea Sfinţilor, a fost hirotonit arhiereu şi ridicat la rangul de arhiepiscop, pentru că acesta este rangul prevăzut de canoanele Bisericii Romane pentru demnitatea respectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a considerat lezat şi a considerat actul consacrării, săvârşit de însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, ca un act de provocare la adresa Bisericii Ortodoxe Române, prin hirotonirea făcută pentru Biserica Română Unită care nu mai există, fiind integrată în Ortodoxie, şi a redactat un energic protest, semnalând Conducerii statului abuzul săvârşit de Roma papală. Într-o cuvântare rostită ulterior în cadrul unei Liturghii transmise din capela postului de radio Vatican, arhiepiscopul Traian Crişan a arătat că a fost înălţat la demnitatea de arhiepiscop pentru Curia Romană şi nu pentru Biserica Română Unită din ţară, fiind, deci, neavenit protestul Sfântului Sinod. În tot timpul prigoanei, preoţii Bisericii Romano-catolice din Moldova au manifestat o deplină solidaritate cu fraţii lor din Biserica Română Unită ardeleană. Au primit în bisericile lor pe preoţii grecocatolici şi i-au făcut părtaşi la propria lor pastoraţie, încredinţându-le propriii lor credincioşi, mai ales în parohiile mari cu mai multe filiale, aşezând în unele filii, ca păstor sufletesc, un preot greco-catolic, cum a fost cazul preotului dr. Simion Chişiu, profesor la Academia de Teologie română unită din Cluj, care după eliberarea din puşcărie, a păstorit în Moldova până la sfârşitul vieţii (1988). În preajma marilor praznice, când cresc cerinţele spirituale ale credincioşilor, preoţii locali fiind puţini pentru a le putea satisface toate - pregătirea noilor generaţii de preoţi fiind şi acolo limitată de puterea politică apelau la preoţii greco-catolici din Transilvania. Contactul uniţilor cu catolicii din Moldova a sporit de la o zi la alta, aşa că, la un timp, s-a ajuns ca la pelerinajul de la Cacica, judeţul Suceava, în ziua de 15

[ 136 ]

august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, să participe zeci de mii de credincioşi, atât romanocatolici din Moldova cât şi uniţi din Transilvania. Deşi toleranţa autorităţilor de stat a continuat, greco-catolicii văzând în ea o apropiată repunere în drepturi a cultului Bisericii Române Unite, aceasta nu s-a produs. În schimb, la cererea catolicilor de rit latin din Moldova, angajaţi în înteprinderile industriale din Transilvania, s-a introdus în mai multe oraşe ardelene, în câte o biserică romano-catolică, în duminici şi sărbători mari, o Liturghie de rit latin în limba română. La această Liturghie au participat, pe lângă catolicii moldoveni, foarte mulţi grecocatolici localnici. La începutul prigoanei, în anii 50-60, pentru a-i forţa pe greco-catolici să treacă la Ortodoxie, li s-a pus în vedere preoţilor romano-catolici din Transilvania să nu acorde, sub nici o formă, asistenţă spirituală. Aşa că, în acei ani, morţii dintre credincioşii din rezistenţă au fost îngropaţi fără serviciu religios. Rostea întreaga asistenţă în cor câteva rugăciuni, intona câteva melodii din ritualul mortuar şi îi aşezau în mormânt. De acest fel de înmormântări fără preoţi au avut parte cu deosebire preoţii "nereveniţi" la Ortodoxie şi membrii familiilor lor. Dar n-au fost puţini nici credincioşii bătuţi de aceeaşi soartă, înhumaţi în acelaşi chip. Însă, odată cu destinderea internaţională, s-a accentuat şi pe plan intern toleranţa autorităţilor de stat. În acest context, credincioşii Bisericii Române Unite au început să apeleze la serviciile preoţilor romano-catolici locali, cu deosebire la săvârşirea slujbei de înmormântare. Unii dintre preoţii romano-catolici maghiari au răspuns pozitiv, săvârşind slujba înmormântării în rit latin, dar în limba română. E notoriu cazul preotului romano-catolic, dr. Iosif Denderle, din Cluj, care s-a identificat cu suferinţele greco-catolicilor şi a răspuns la toate chemările, motiv pentru care a fost supranumit "popa românilor". Pentru credincioşii care nu puteau asculta în nici un fel duminica sau în sărbători o liturghie catolică, li s-a recomandat să asculte Liturghia în limba română transmisă de postul de Radio Vatican, în cadrul căreia se rostea fie o omilie, fie o predică tematică instructivă. Această liturghie a fost mult timp onorată de prezenţa ierarhilor români uniţi din emigraţie, Episcopul Vasile Cristea şi Arhiepiscopul Traian Crişan. Preoţi din emigraţie au început să facă vizite în ţară, iar preoţii din ţară au făcut vizite în străinătate, îndreptându-se cu deosebire spre Cetatea Eternă, Roma. Acolo au prezentat Sfântului Părinte omagiile credincioşilor Bisericii Române Unite şi au trecut prin capela postului de radio Vatican unde au liturghisit şi au rostit un cuvânt de învăţătură şi de mângăiere pentru fraţii din ţară, întărindu-le convingerea că suferinţele au un sfârşit. Din păcate, preoţii din emigraţie, în vizită în ţară, erau consideraţi spioni ai imperialismului şi urmăriţi de oamenii securităţii pas cu pas, chiar cei veniţi în probleme oficiale nu scăpau de însoţitorul "binevoitor" al Departamentului Cultelor, de la sosirea în ţară şi până la trecerea din nou a frontierei. Nu mai puţin neplăcute au fost şi vizitele preoţilor din ţară în străinătate, fiind şi ei suspectaţi, de către unii din propriii lor fraţi din diasporă, ca elemente puse în slujba securităţii comuniste din România. Mai amintim aici o Liturghie greco-catolică pe lună - în a treia duminică - transmisă de postul de radio Europa Liberă, o reuşită înregistrare efectuată în biserica română-unită din Roma de pe timpul păstoririi Mons. Aloisie L. Tăutu, însoţită totdeauna de un cuvânt de învăţătură, rostit de regulă de Mons. Octavian Bârlea, superiorul Bisericii Române Unite din Germania. Emiterea ambelor liturghii, atât de la Vatican cât şi de la München, continuă şi azi. Odată cu venirea în fruntea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în anul 1985 a lui Mihail Gorbaciov, care a zdruncinat sistemul comunist de guvernare din toate încheieturile, concretizând noua directivă politică, de destindere internă şi internaţională, în două noţiuni care au făcut înconjurul lumii, glasnost şi perestroika, în traducere transparenţă şi restructurare, autorităţile comuniste româneşti au devenit şi mai tolerante cu Biserica Română Unită, mai ales că au constatat că "unificarea" bisericească din 1948 nu a adus ţării nici un aport politic, ci a fost una din cauzele care au contribuit la ştirbirea prestigiului ce l-ar fi dorit regimul pe plan internaţional. În noile împrejurări, Biserica Română Unită a început a-şi regrupa credincioşii la servicii religioase publice proprii, deşi neautorizate, îndeosebi la oraşe, săvârşite atât în încăperi mai mari, luând naştere diferite capele, cât mai ales în aer liber, în curţi încăpătoare, concelebrând în sobor zeci de preoţi, de multe ori cu participarea unuia dintre episcopi şi în asistenţa a sute, uneori a mii de credincioşi. Reclamaţiile făcute în continuare de reprezentanţii Ortodoxiei la autorităţi au început să rămână fără ecou. Înmormântările credincioşilor greco-catolici devin adevărate manifestaţii ale Bisericii însăşi. Nu se mai face apel la
[ 137 ]

preoţii romano-catolici. Servesc preoţii uniţi în sobor. La unele înmormântări numărul preoţilor concelebranţi a trecut de 40, unii îmbrăcaţi în toate odăjdiile, cei mai mulţi însă numai cu epitrahile. Acelaşi număr de concelebranţi şi la liturghiile arhiereşti. Un merit deosebit în desfăşurarea acestor manifestări ale Bisericii Române Unite revine IPS Alexandru Todea, actualul mitropolit, care, ori de câte ori i s-a cerut, a celebrat liturghii ahiereşti publice, înconjurat de un mare sobor de preoţi. La fel a participat la multe înmormântări, fie de preoţi, fie de mireni fruntaşi. În cuvântările rostite cu aceste ocazii, înaltul ierarh stăruia cu deosebire asupra rolului Bisericii Române Unite în viaţa neamului românesc, grupând de la o zi la alta tot mai multe suflete pentru cauza Bisericii martire, fiind deosebită afluenţa de intelectuali, oameni de ştiinţă, de cultură şi artă, fii ai Bisericii Române Unite şi nu puţini ai Bisericii Ortodoxe şi ai altor culte. Una dintre problemele greu de rezolvat în timpul persecuţiei a fost regenerarea şi completarea cadrelor preoţeşti. Deşi chemări, atât la preoţie cât şi la monahism, au fost multe, au putut fi valorificate cu greu, fiindcă nu putea fi nimeni hirotonit fără instrucţia teologică minimă necesară şi fără o minuţioasă verificare a chemării la Sfânta Taină a Preoţiei sau la îmbrăţişarea monahismului, pentru a nu pătrunde în cler duşmanul ateu, orânduirea comunistă fiind foarte abilă în a pătrunde în cele mai tainice şi intime structuri sociale, cu deosebire a cultelor religioase, pentru a le descoperi activitatea şi a le compromite. Încă în perioada anilor 50, când persecuţia continua cu aceeaşi duritate şi teroare cum a început în anul 1948, la Cluj funcţiona o şcoală de învăţământ teologic greco-catolic, în care erau pregătiţi clandestin tineri pentru preoţie. Din sentinţa Tribunalului militar Cluj, nr. 288 din 9 iulie 1959, rezultă că Teologia greco-catolică clandestină era condusă de inculpaţii Augustin Prunduş, fost profesor de Teologie şi călugărul bazilian Leon Iulian Manu, fost stareţ al mănăstirii Nicula, precum şi călugărul Iosif I. Bal. Au fost descoperiţi urmând pregătirea teologică tinerii Ioan Sabău, Laurenţiu V. Crişan şi Ioan Micu, toţi călugări, "studiind diferite tratate teologice, urmând ca apoi să fie examinaţi şi a primi calificativul". Numiţii au început studiile încă din 1953. În toamna anului 1955 au depus examenele din "Dogmatică" şi "Porunci" (Teologia Morală). Au fost condamnaţi atât profesorii, cât şi cursanţii la ani grei de temniţă. Condamnările nu i-au descurajat nici pe profesori şi nici pe cursanţi. Cursurile teologice au luat un deosebit avânt după anul 1964, când supravieţuitorii sau întors din închisori. Se ţineau - în continuare clandestin - sub îndrumarea vicarului general episcopesc şi ordinarius Nicolae Pura, fost rector al Academiei de Teologie Română Unită din Cluj până în anul 1948. Între profesorii de mai târziu mai menţionăm pe canonicii Cosma Avram, Grigore Strâmbu, profesorii de Teologie Eugen Popa, Gavril Pop, Liviu Pandrea, toţi trei de la Academia Teologică din Blaj, precum şi câţiva preoţi, ca Ion Vasile Botiza, Pantelimon Aştelean, Ioan Roşu ş.a. Întrucât în timpul persecuţiei Biserica Română Unită a fost trecută în ilegalitate, preoţia greco-catolică în calitate de funcţie socială, de profesie, nu putea asigura nimănui existenţa, fiindcă ierarhii hirotonitori nu puteau acorda nici un beneficiu producător de venit nimănui, o biserică sau o parohie, acestea fiindu-i răpite Bisericii Române Unite de către Stat încă din 1948 şi acordate Bisericii Ortodoxe Române. Fiecare candidat la preoţie avea asigurată existenţa cu o altă profesie, în virtutea căreia era angajat în câmpul muncii şi, deci, era beneficiarul unui salar. Aşa se explică faptul că preoţii greco-catolici, hirotoniţi după anul 1948, fireşte clandestin, au îmbrăţişat preoţia numai din pură chemare de a-l sluji pe Dumnezeu, cu riscul suportării prigoanei. Astfel, Biserica Română Unită a ajuns să aibă preoţi ingineri (din toate specialităţile: electronişti, electromecanici, mecanici agricoli, constructori), medici, stomatologi, asistenţi medicali, avocaţi, jurisconsulţi, economişti, pictori etc., precum şi muncitori din toate branşele. Încă înainte de repunerea Bisericii în legalitate au fost trimişi pentru studii superioare teologice în străinătate, la Roma, tineri din eparhiile Provinciei Mitropolitane, mulţi dintre ei recrutaţi dintre cei cu diplome universitare, trecuţi peste frontieră cu paşaport de turişti, participanţi la excursii din care nu s-au mai întors. Ieşiţi din închisoare în anul 1964, după atâţia ani de teroare şi urmăriţi în continuare de organele aparatului de represiune, ierarhii Bisericii Române Unite, până s-au acomodat noilor condiţii de viaţă, au acţionat dispersat şi activitatea lor nu a fost unitară. Fiecare dădea clerului şi credincioşilor săi îndrumările care le credea de cuviinţă. Refacerea autorităţii unitare a Bisericii a avut loc abia în anul 1985. La 30 aprilie 1985, cu ocazia funeraliilor Episcopului Ioan Dragomir al Maramureşului, decedat la 25 aprilie, episcopii şi ordinarii eparhiilor Provinciei Mitropolitane de Alba-Iulia şi Făgăraş "au hotărît şi s-a acceptat ca Episcopul Alexandru Todea, Administratorul Arhidiecezei de Alba[ 138 ]

Iulia şi Făgăraş... să conducă Biserica Română Unită până la altă prevedere canomică". La 14 martie 1986, "Corul Episcopilor şi Ordinarilor Provinciei Mitropolitane de Alba Iulia şi Făgăraş, întruniţi în conferinţă episcopală, analizând situaţia în care se găseşte Biserica Română Unită, după aproape 32 de ani de la scoaterea ei de pe arena vieţii publice, în vederea unei mai adecvate remedieri, însărcinează şi, Excelenţa Sa Alexandru Todea, vlădica Blajului, acceptă să preia sarcina de Mitropolit al Bisericii Române Unite, cu toate drepturile şi îndatoririle prevăzute de Conciliile noastre Provinciale şi de normele canoanelor universale în vigoare". Această alegere, atât de necesară unităţii Bisericii, a fost comunicată Sfântului Scaun Apostolic al Romei. A şi fost pomenit o dată "Înalt Preasfinţitul Mitropolit Alexandru" la o Liturghie românească transmisă din capela postului de radio Vatican, duminică, 6 aprilie 1986. Dar, pentru a nu se da ocazie de sminteală Ortodoxiei româneşti, în continuare, la Liturghia transmisă de postul de Radio Vatican, Mitropolitul Alexandru Todea a fost pomenit întâiul între "episcopii noştri". Din păcate, alegerea a ridicat şi unele - e drept foarte puţine - glasuri ale preoţimii unite din diasporă, împotriva reorganizării Bisericii, pe motivul că trebuia aşteptat până la normalizarea vremurilor, când se va putea aplica regulamentul de alegere a mitropolitului de către cei 100 de electori, 60 din arhidieceză şi câte 10 din fiecare eparhie sufragană. Dimpotrivă, dacă această alegere ar fi avut loc mai înainte, nu s-ar fi întâmplat - ceea ce a provocat-o îndeosebi -, hirotonirea întru episcopi, unilaterală şi necanonică, făcută sub o nefastă influenţă de către episcopul Ioan Dragomir al Maramureşului, fără a încunoştinţa pe ceilalţi episcopi greco-catolici şi fără aprobarea Sfântului Scaun, cu câtva timp înaintea morţii sale, a trei preoţi, unul din eparhia de Cluj-Gherla, Emil Riti, al doilea din eparhia Maramureşului, Octavian Cristian alias Găinaru şi al treilea Iustin Paven din Vicariatul Vechiului Regat cu reşedinţa la Bucureşti. Acest fapt ar fi putut provoca o schismă în Biserică, dacă nu s-ar fi luat la timp măsurile de rigoare, fiind opriţi cu desăvârşire de la exercitarea puterii ordinului sau a jurisdicţiei episcopale. Între timp, Octavian Cristian a încetat din viaţă. Aşadar, data de 14 martie 1986 trebuie socotită ziua în care a încetat vacanţa scaunului mitropolitan al Bisericii Române Unite, intervenită la 5 iulie 1941 prin decesul Mitropolitului Alexandru Nicolescu. Rescriptul papal de la 12 martie 1990 al Papei Ioan Paul al II-lea confirmă şi consfinţeşte de drept alegerea IPS Alexandru Todea, din 14 martie 1986, în împrejurări anormale, în condiţii de ilegalitate şi clandestinitate, îi acordă titlul de "arhiepiscop" şi-l dezleagă de titlul formal de "episcop de Cezaropolis"... "Nici nu putem face altfel, Venerabile Frate, se spune în rescriptul papal, decât să îndreptăm spre Tine inima Noastră frăţească. Eram în perfectă cunoştinţă de faptul că, şi până acuma, ai dat strălucire mărturiei catolice. Drept care, Te socotim potrivit şi în stare să îndeplineşti cu vrednicie cele viitoare spre folosul Bisericii". Nu este deci o numire în afara tradiţiei şi prevederilor Conciliilor Provinciale ale Bisericii Române Unite, ci o confirmare a alegerii făcute, desigur în condiţii de restrângere a electoratului, conferinţa episcopatului fiind atunci singura posibilă. La 31 iulie 1987, Silviu Augustin Prunduş, deţinătorul puterii ordinariale, de jurisdicţie, Ordinarius al eparhiei de Cluj-Gherla, fiind prea solicitat de problemele monahale, numitul făcând parte şi din conducerea provincială a Ordinului monahal al "Sfântului Vasile cel Mare" din România, a renunţat la demnitatea de Ordinarius şi a predat puterea de jurisdicţie diecezană Mitropolitului Alexandru Todea, care, preluând-o, şi-a constituit vicar diecezan pentru eparhia Cluj-Gherla pe Pr.prof. Tertulian Langa, fost până atunci vicar general eparhial II. Pr. Silviu Aug. Prunduş a rămas, în continuare, membru al Capitulului diecezan. În celelalte eparhii, de la decretul de graţiere din 1964 şi până la Revoluţia din 1989, puterea ordinară de jurisdicţie a fost deţinută după cum urmează: - La Oradea eparhia a fost administrată de către episcopul auxiliar Iulius Hirţea până în 1978, când a încetat din viaţă (la 28 iunie 1978). A urmat ordinarius canonicul Coriolan Tămăian, între 1978-1989 când, încetând şi el din viaţă, a fost urmat de profesorul Vasile Hossu, care, în 1990, va deveni episcopul titular al eparhiei. - La Lugoj puterea de jurisdicţie a deţinut-o episcopul auxiliar Ioan Ploscaru. - În eparhia Maramureşului, cu sediul la Baia Mare, jurisdicţia a avut-o episcopul auxiliar Ioan Dragomir până la 25 aprilie 1985, când a încetat din viaţă. După moartea sa, un timp puterea ordinară a fost disputată cu dizidenţa amintită mai sus, până la intervenţia hotărîtă a Mitropolitului Alexandru
[ 139 ]

Todea, când jurisdicţia i-a fost acordată preotului Lucian Mureşan, din 1990 devenit şi el titularul eparhiei. Aşadar, dintre cei 6 episcopi auxiliari, hirotoniţi între anii 1948-1950, titulari ai unor eparhii dispărute, trei s-au stins din viaţă în timpul persecuţiei, unul în penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, Tit Liviu Chinezu, auxiliar pentru Vicariatul arhidiecezan al Vechiului Regat, în 1955; şi doi după eliberarea acordată prin decretul de graţiere din 1964, Iuliu Hirţe al Oradei în 1978 şi Ioan Dragomir al Maramureşului în 1985. Roma nu a mai încuviinţat alte numiri de episcopi, grijulie să nu pătrundă în ierarhie duşmani ai credinţei, oameni din structurile statului ateu, restricţie la care va renunţa după Revoluţia din 1989. Dăm mai jos succinte biografii ale celor trei episcopi auxiliari dispăruţi în timpul persecuţiei (19481989): EPISCOPUL AUXILIAR Dr. TIT LIVIU CHINEZU (1904-1955). S-a născut în anul 1904 în comuna Huduc, azi Maioreşti, judeţul Mureş, unde tatăl său era preot. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar studiile medii la Gimnaziul săsesc din Reghin, clasele I-III, la Liceul românesc din Reghin cls. IV-VI şi la Liceul "Sf. Vasile cel Mare" din Blaj, cls. VII-VIII (azi XI-XII), distingându-se printre cei mai buni elevi. La liceul din Blaj s-a impus atât în faţa colegilor cât şi a profesorilor, printr-o inteligenţă desăvârşită, hărnicie şi modestie, dovedind întotdeauna o exemplară purtare morală. Ca elev în clasa a VIII-a de liceu (azi a XII-a), a prezentat la societatea de lectură a elevilor o lucrare cu conţinut filosofic. Nimeni n-a avut curajul să se ridice să-l critice. Lucrarea certifica un bun gânditor în devenire şi a fost elogiată de profesorul Ştefan Pop, conducătorul societăţii. Foarte prietenos. Nu supăra pe nimeni. A legat o deosebită pritenie cu colegul său, mai târziu Episcopul Ioan Suciu, fiind două firi asemănătoare, modeşti, sârguincioşi şi inteligenţi, prietenie care a durat până la moarte. În toamna anului 1925, primit în clerul tânăr al Arhidiecezei, a fost trimis la studii teologice la Roma, la Colegiul "Sf. Atanasie", unde a dovedit aceeaşi stăruinţă, atât în studii cât şi în viaţa spirituală. După câţiva ani de studii, şi-a exprimat dorinţa, împreună cu Ioan Suciu, de a intra într-un ordin călugăresc, la Iezuiţi sau la Dominicani, dar n-au intrat. În anul 1930 a fost hirotonit preot. Întorcându-se acasă în anul 1931, de început T.L. Chinezu a fost numit profesor de religie şi director spiritual la Şcoala Normală de băieţi din Blaj. În 1937 a fost trecut profesor la Academia de Teologie din Blaj la catedra de Apologetică. Mai târziu a ajuns rector al Seminarului teologic blăjan. Tit Liviu Chinezu, gânditor de elită, a iniţiat în Blaj un puternic curent de susţinere a filosofiei tomiste, organizând cursuri de iniţiere în această filosofie, urmate de un mare număr de cursanţi, clerici şi mireni, mulţi profesori de la şcolile blăjene, dar şi intelectuali din alte profesii. În acest scop a tradus din limba franceză Introducere în filosofie a lui Jacques Maritaine, dar declanşându-se războiul al doilea mondial nu a reuşit să o tipărească. A tipărit pe spesele sale meditaţiile pentru tineret Face ŕ la Vie (Înfruntă viaţa). A publicat numeroase articole cu conţinut pedagogic prin ziarele şi revistele blăjene: "Unirea", "Cultura Creştină", "Blajul" etc. Apropiaţii lui spun că ar fi început Viaţa şi doctrina Sfintei Tereza d’Avilla şi alte lucrări, ale căror manuscrise n-au fost încă scoase la iveală. Faţă de Sfânta Tereza d’Avilla avea o deosebită devoţiune. În penitenciarul din Sighet, unde a fost închis şi el, nutrea speranţa că dacă-şi va redobândi libertatea va încerca să facă un pelerinaj la mormântul acestei sfinte. În 1947 a fost transferat protopop districtual la Bucureşti. În 28 octombrie 1948 a fost arestat şi închis odată cu ceilalţi membri ai clerului superior grecocatolic, dus la Mănăstirea Neamţ, la Mănăstirea Căldăruşani şi apoi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. În 3 decembrie 1949, în detenţie, clandestin, a fost consacrat episcop, la Mănăstirea Căldăruşani. În închisoare s-a purtat eroic. Pus în condiţii foarte grele de viaţă, într-o bună zi s-a îmbolnăvit grav şi a început să scuipe sânge, dar a rămas neclintit în convingerile sale. Nu a avut parte de nici un fel de asistenţă medicală. Izolat de ceilalţi, după cinci zile de agonie, într-o celulă cu fereastra deschisă, în gerul unei ierni foarte grele, aproape îngheţat, în după-amiaza zilei de 15 ianuarie 1955, tocmai când se trăgea clopotul de vecernie la biserica romano-catolică din Sighet, a încetat din viaţă. A fost
[ 140 ]

îngropat în acelaşi cimitir părăsit de pe malul Izei, Cimitirul Săracilor, prietenul său de o viaţă, episcopul Ioan Suciu.

în care a fost înhumat şi

EPISCOPUL AUXILIAR IULIU HIRŢEA (1914-1978) al eparhiei Oradea. S-a născut în anul 1914, în comuna Vinţere, fiind fiul unui muncitor de la Căile Ferate din staţia Holod, judeţul Bihor. Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, iar studiile medii la Liceul "Samuil Vulcan" din Beiuş, pe care l-a absolvit în anul 1931, când a promovat cu succes examenul de bacalaureat. De altfel, în tot cursul liceului a fost clasificat în fruntea promoţiei sale. Primit în acelaşi an în clerul tânăr al eparhiei Oradea, după un an de studii la Academia de Teologie Română Unită din localitate, profesorii de la academie l-au recomandat Episcopului Valeriu Traian Frenţiu pentru a fi trimis la studii teologice superioare. A fost trimis la Roma. După ce a promovat doctoratul în Teologie cu calificativul suprem "summa cum laude" a mai zăbovit în Cetatea Eternă pentru aprofundarea studiilor biblice, urmând în acest scop cursurile Institutului Biblic până la absolvire. A revenit în ţară tocmai când Diktatul de la Viena din 30 august 1940 despărţea în două dieceza de Oradea, aşa că, în loc să ocupe o catedră la Academia de Teologie, a fost nevoit să se oprească la Beiuş, în calitate de secretar episcopesc al lui Valeriu Traian Frenţiu, chiriarhul diecezan, care a fost expulzat şi silit de ocupanţii horthyşti să-şi stabilească reşedinţa la Beiuş. Cât timp a petrecut la Beiuş s-a distins printr-o deosebită activitate culturală, educativă şi religioasă, desfăşurată cu deosebire în mijlocul tinerimii, devenind foarte curând cunoscut şi apreciat. "Posesor al unui bogat bagaj de cunoştinţe din toate domeniile, folosind în expunerea ideilor un limbaj atrăgător, a ajuns în curând să fie solicitat de diferite societăţi culturale şi religioase pentru a ţine în cadrul lor conferinţe şi exerciţii spirituale. Avea o putere deosebită de a atrage în jurul său lumea şi a o captiva prin modul în care expunea lucrurile".270) În anul 1945, imediat după trecerea frontului şi alungarea ocupanţilor horthyşti, pr. Iuliu Hirţea, a fost adus la Oradea şi numit director spiritual al Academiei de Teologie şi, concomitent, profesor titular la catedra de Ascetică şi Mistică şi la limba ebraică, precum şi suplinitor al catedrei de Teologie Dogmatică, titularul fiind ridicat de horthyştii în retragere şi internat în lagărul de la Szolnok. "Cursurile lui au fost urmărite cu multă atenţie şi plăcere de toţi, căci expunerea era nu numai frumoasă, dar şi foarte clară şi, deci, cele predate uşor de reţinut".271) Activitatea desfăşurată de pr. profesor Iuliu Hirţea, atât în cadrul Academiei de Teologie cât şi în afara ei, a atras atenţia autorităţilor comuniste represive, care, după o conferinţă publică ţinută cu ocazia Duminicii Misionare, l-au arestat şi l-au ţinut închis 15 luni, fără a fi judecat şi condamnat. A fost eliberat abia la începutul lunii februarie 1949, după ce Biserica Română Unită fusese deja trecută în ilegalitate prin decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948. Ieşit din închisoare i s-a adus la cunoştinţă dispoziţia lăsată de episcopul Valeriu Traian Frenţiu înainte de a fi arestat, ca pr. Iuliu Hirţea să fie consacrat episcop auxiliar, să administreze şi să conducă dieceza în lipsa lui. Din supunere a acceptat, deşi episcopatul îi întrerupea munca de câţiva ani şi visul de a da Bisericii Române Unite o ediţie integrală, critică, a Sfintei Scripturi, valorificând astfel cursurile de specializare postuniversitare urmate la Institutul Biblic din Roma. A fost consacrat episcop la 28 iulie 1949, în clandestinitate. Ocupându-se de administrarea eparhiei şi desfăşurând cu deosebire un apostolat printre credincioşi, pentru ajutorarea preoţilor cu familii grele, numeroase, ameninţaţi cu apostazia, a fost din nou arestat şi condamnat, în 6 iulie 1953, la ani grei de temniţă şi purtat dintr-o închisoare în alta până în anul 1964, când a fost pus în libertate în baza decretului de graţiere generală a deţinuţilor politici. Revenit la Oradea cu sănătatea şubrezită de anchetele securităţii şi chinuitoare barbarii de neuitat, născocite de teroarea comunistă pentru lichidarea "duşmanului de clasă", precum şi reluarea şi exercitarea în clandestinitate a jurisdicţiei episcopale, s-a stins din viaţă la 28 iulie 1978, amintirea lui fiind consemnată pe crucea de la căpătâi, aşezată de supravieţuitorii care l-au stimat şi iubit, prin inscripţia: "IULIU HIRŢEA, episcop, 1914-1978". EPISCOP AUXILIAR Dr. IOAN DRAGOMIR (1905-1985) al Maramureşului. S-a născut la 11 octombrie 1905 în comuna Ariniş, judeţul Maramureş, într-o familie de ţărani.272) Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, iar studiile liceale la Zalău şi Baia Mare. Cu înclinări de mic spre cele sfinte şi încurajat de mama sa, după liceu a urmat studiile teologice la Gherla, după
[ 141 ]

care a mai rămas câţiva ani tot acolo, ca profesor şi pedagog. Hirotonit preot celib, între anii 19321934 a funcţionat ca preot în parohiile Coştiui, Hoteni şi Ocna Şugatag. Oferindu-i-se posibilitatea să fie trimis la studii teologice superioare, a plecat bucuros la Strassbourg, dar, din motive de sănătate, a fost nevoit să revină în ţară înainte de terminarea studiilor. Refăcut după boală, le-a continuat, fiind din nou trimis în străinătate, de data aceasta la Roma, de unde s-a întors doctor în Teologie. A fost numit protopop districtual şi paroh la Satu Mare, precum şi canonic al Capitulului eparhial din Baia Mare. În perioada ocupaţiei horthyste, cu toate că a fost urmărit, ameninţat şi prigonit, a desfăşurat o vie activitate pastorală şi a fost un neînfricat apărător al intereselor româneşti din zonă. După alungarea armatelor ocupanţilor horthyşti şi eliberarea Transilvaniei de Nord, protopopul Ioan Dragomir din Satu Mare, în fruntea acţiunii de reorganizare a vieţii culturale naţionale, ca şi a culturii religioase, are meritul de a fi redeschis toate şcolile româneşti din acea parte a ţării, implicându-se personal în activitatea didactică. Adevărat adept al unui învăţământ riguros, ştiinţific şi disciplinat, a fost foarte exigent cu încadrarea personalului didactic, cerând ca acesta să slujească atât intereselor românismului, cât şi ale moralei creştine, atât de solid ancorată în fiinţa Bisericii Române Unite. Inaugurarea regimului comunist l-a supus unei urmăriri şi unei prigoane îndârjite şi barbare, îndeosebi odată cu declanşarea acţiunii de trecere la Ortodoxie. O perioadă de timp a stat ascuns în podul şurii la Ariniş, de unde, într-o noapte, îmbrăcat în haine ţărăneşti, a plecat la gara Ulmeni-Sălaj şi, de acolo, a luat trenul spre Bucureşti. În memoriile sale, episcopul povesteşte cum a fost recunoscut de unul dintre consătenii săi, căruia, ca să tacă i-a dăruit o însemnată sumă de bani. Dar omul, mergând la cârciumă şi îmbătându-se, s-a lăudat că a primit banii de la "popa Dragomir". Acesta, ajutat de Cel de Sus, a ajuns cu bine la Bucureşti, unde a trăit mult timp ascuns la Nunţiatura Apostolică. Acolo, în anul 1950, a fost consacrat episcop de către Nunţiul Apostolic O’Hara. Dar n-a trecut mult timp şi, plecat de la Nunţiatură, care şi-a închis porţile în urma ruperii legăturilor diplomatice dintre România şi Vatican, Episcopul Ioan Dragomir a fost prins, arestat, condamnat, purtat dintr-o închisoare în alta şi supus anchetelor regimului de teroare comunistă şi corvezilor de tot felul. A scăpat abia în anul 1964, în baza decretului de graţiere a condamnaţilor politici, în care au fost încadraţi şi membrii clerului Bisericii Române Unite deţinuţi. S-a întors la Ariniş unde îl credeau mort după lipsa ştirilor despre el atâţia ani de prigoană. Cu tot riscul, şi-a reluat activitatea dinainte de arestare, acum cu autoritatea ierarhului. În discuţiile purtate în timpul persecuţiei pentru îmbrăţişarea vremelnică a ritului latin, el s-a opus cu hotărîre. A hirotonit mulţi preoţi pregătiţi în clandestinitate. Împreună cu ceilalţi episcopi a colaborat la redactarea şi înaintarea mai multor memorii, adresate Conducerii de Stat pentru scoaterea din ilegalitate a Bisericii Române Unite. Din păcate, spre sfârşitul vieţii, grav bolnav, s-a lăsat influenţat de unii din apropierea sa şi a consacrat necanonic, de unul singur, fără a consulta pe ceilalţi episcopi ai Bisericii Române Unite şi fără aprobarea Sfântului Scaun, esenţial necesară, pe cei trei episciopi dizidenţi: E. Riti, I. Paven şi O. Cristian, despre care s-a vorbit mai sus. Ioan Dragomir a încetat din viaţă la Bucureşti, la 25 aprilie 1985, după o lungă şi grea suferinţă, şi a fost înmormântat în cimitirul satului natal, Ariniş, lângă părinţii săi, aşa cum i-a fost dorinţa. La înmormântarea care a avut loc într-o perioadă de relativă relaxare, cu un început de toleranţă din partea autorităţilor comuniste, a participat un mare număr de preoţi, în frunte cu episcopii rămaşi în viaţă, Alexandru Todea, Ioan Chertes şi Ioan Ploscaru. Călugări, călugăriţe, credincioşi din toată eparhia Maramureşului, precum şi din celelalte părţi ale ţării, l-au condus la locul de veci. Caracterizarea făcută de IPSS Alexandru Todea episcopului Ioan Dragomir scoate în evidenţă meritele acestuia, spunând printre altele: "A fost un stâlp unde a trebuit să sprijinească, stâlp al credinţei, stâlp al răbdării, stâlp al naţiunii noastre, al iubirii faţă de toate neamurile, stâlp al împărăţiei lui Hristos, pe care-l doreşte Sfântul Părinte, urmaşul lui Petru în veacul nostru". Papa Ioan Paul al II-lea a trimis - prin Cardinalul Agostino Cassaroli - preoţilor şi credincioşilor români uniţi din dieceza de Maramureş, o telegramă de condoleanţe, anunţând totodată că Sfântul Părinte a celebrat o Sfântă Liturghie pentru sufletul ierahului decedat, trimiţându-i şi binecuvântarea apostolică, pe care a extins-o la toţi credincioşii din România. Cu Ioan Dragomir, numărul episcopilor greco-catolici care s-au stins din viaţă în timpul persecuţiei comuniste, s-a ridicat la 9 (nouă), din totalul de doisprezece ierarhi.

[ 142 ]

CAPITOLUL XXI BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ DUPĂ REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 Deşi în ultimii ani ai dictaturii comuniste, persecutarea Bisericii Române Unite se transformase în toleranţă, nemaifiind urmărite ca înainte serviciile religioase clandestine, totuşi, oficial, cultul grecocatolic a fost menţinut în continuare în ilegalitate. Locuinţele preoţilor greco-catolici, în care se oficia zilnic Sfânta Liturghie, au ajuns adevărate capele în care mulţimi de credincioşi, de ordinul zecilor, uneori chiar şi al sutelor, şi-au găsit hrana sufletească, îndeosebi la oraşe. Aproape toţi participanţii se mărturiseau şi împărtăşeau. În aceste capele de circumstanţă, singurele "biserici", mai aveau loc botezuri şi cununii şi, din când în când, hirotoniri de preoţi. Înmormântările în cimitirele publice nu mai întâmpinau nici o restricţie. Cuvântările preoţilor uniţi, cu deosebire la înmormântări, unde mulţimile erau întotdeauna prezente, erau strigăte revendicative pentru a i se reda Bisericii Române Unite dreptul la viaţă legală. Nu acelaşi lucru s-a petrecut la sate, precum nici acolo unde Biserica Ortodoxă Română pusese mâna pe cimitirele greco-catolice. Înhumarea în aceste cimitire a decedaţilor Bisericii Unite, dacă slujba înmormântării nu era oficiată de preotul ortodox, era interzisă. Sunt notorii cazurile de la Năsăud şi Bixad, ca şi din alte atâtea localităţi. Erau ultimele zvârcoliri ale Ortodoxiei româneşti împotriva "uniaţilor", întrucât reclamaţiile Ortodoxiei la autorităţi nu mai erau luate în considerare. Revoluţia din 22 decembrie 1989 a adus mari speranţe în sufletele credincioşilor uniţi. De altfel, primele măsuri luate de noile autorităţi ale Frontului Salvării Naţionale faţă de Biserica Română Unită, păreau o confirmare a speranţelor lor. Astfel, la 31 decembrie 1989 s-a emis o lege a cărui unic articol anula 21 de legi, printre care, în locul al 20-lea, se abroga Decretul Nr. 358 din 1 decembrie 1948, care scosese în afara legii Biserica Română Unită. La data anulării decretului, conducerea Bisericii Române Unite era următoarea: 1. Dr. Alexandru Todea, episcop titular de Cezaropolis, desemnat la 14 martie 1986 mitropolit de către Conferinţa episcopilor şi ordinarilor români-uniţi, deţinător al puterii ordinare de jurisdicţie în Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş, cu Vicariatul Arhidiecezan al Bucureştilor şi în Dieceza de ClujGherla. Vicar general episcopal la Cluj, Pr. prof. Tertulian Langa. 2. Dr. Ioan Chertes, episcop titular de Cantano, hirotonit pentru Dieceza de Cluj-Gherla, retras din motive de sănătate la Năsăud. 3. Ioan Ploscaru, episcop titular de Trapezopolis, deţinător al puterii ordinare în Dieceza Lugojului. 4. Preot profesor Vasile Hossu, ordinarius în Dieceza Oradea. 5. Preot Lucian Mureşan, ordinarius al Diecezei Maramureşului, cu reşedinţa la Baia Mare. 6. Preot Dr. Aug. Ciungan, vicar arhidiecezan pentru Vechiul Regat, cu reşedinţa la Bucureşti. Aceştia au fost conducătorii Bisericii Române Unite chemaţi să ducă o luptă aprigă pentru redobândirea drepturilor Bisericii, pe de o parte cu Guvernul Frontului Salvării Naţionale, prea puţin interesat de rezolvarea problemei în spirit de justiţie, iar pe de altă parte cu acelaşi duşman de totdeauna, format din structurile superioare ale Bisericii Ortodoxe Române, inclusiv ierarhia, constituită în Sfântul Sinod. În urma investigaţiilor întreprinse în ţară de către trimişii Sfântului Scaun Apostolic, a Nunţiului cu sarcini speciale, Francisco Colassuonno, a Arhiepiscopului Guido del Mestre, fost secretar al Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti înainte de 1950 şi John Bukovski, actualul Nunţiu Apostolic la Bucureşti, Papa Ioan Paul al II-lea a stabilit şi definitivat, la 12 martie 1990, ierarhia Bisericii Catolice din România, atât de rit latin cât şi de rit bizantin român, greco-catolic. Ierarhia Bisericii Greco-Catolice, Române Unite: 1. Dr. Alexandru Todea, episcop titular de Cezaropolis, consacrat clandestin la 19 noiembrie 1950, a fost numit Arhiepiscop de Alba Iulia şi Făgăraş şi confirmat Mitropolit al Bisericii Române Unite. 2. Ioan Ploscaru, episcop titular de Trapezopolis, consacrat clandestin la 30 noiembrie 1948, a fost numit Episcop de Lugoj. 3. Vasile Hossu, preot-profesor, hirotonit preot, clandestin, la 4 februarie 1949, ordinarius al eparhiei Oradea, a fost numit Episcop de Oradea.
[ 143 ]

4. Lucian Mureşan, hirotonit preot, clandestin, la 19 decembrie 1964, ordinarius al eparhiei Maramureşului, a fost numit Episcop al Maramureşului cu reşedinţa la Baia Mare. 5. George Guţiu, hirotonit preot, clandestin, la 8 decembrie 1948, Vicar general al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş, a fost numit Episcop de Cluj- Gherla. 6. Dr. Ioan Chertes, episcop titular de Cantano, consacrat clandestin în noaptea de Crăciun, 24/25 decembrie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani, retras din motive de sănătate la Năsăud a fost distins de Sfântul Părinte, în semn de stimă, cu titlul de Arhiepiscop. Nu a fost completat cu ierarh Vicariatul Arhidiecezan al Vechiului Regat cu reşedinţa la Bucureşti, onorat până în 1948 de către episcopul martir dr. Vasile Aftenie. - La 27 mai 1990, în cadrul unei Liturghii arhiereşti, celebrată sub cerul liber în municipiul Baia Mare, au fost consacraţi episcopi: Vasile Hossu şi Lucian Mureşan al Maramureşului. - La 17 iunie 1990, la Liturghia celebrată pe stadionul municipal din Cluj, a fost consacrat Episcop George Guţiu al Cluj-Gherlei. Consacrările, atât la Baia Mare cât şi la Cluj, au fost oficiate prin punerea mâinilor Mitropolitului Alexandru Todea. - La 7 octombrie 1990 a avut loc la Blaj instalarea Arhiepiscopului Alexandru Todea, Sfânta Liturghie prilejuită de instalare şi toată festivitatea cerută de această ocazie, catedrala mitropolitană fiind ocupată de către ortodocşi, a avut loc pe istoricul Câmp al Libertăţii. I-a fost predat Mitropolitului o parte din palatul-castel reşedinţă. În continuare, dăm scurte biografii ale ierarhilor titulari ai Bisericii Române Unite, stabiliţi de Sfântul Scaun în luna martie 1990: MITROPOLITUL Dr. ALEXANDRU TODEA (CARDINAL). S-a născut la 5 iunie 1912 în Teleac, jud. Mureş, dintr-o familie de ţărani cu mulţi copii. Studiile primare le-a urmat în satul natal şi la Căcuci, iar cele medii la Gimnaziul din Reghin şi la Liceul "Sfântul Vasile cel Mare" din Blaj. Primit în clerul tânăr al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş, Mitropolitul Vasile Suciu l-a trimis pentru studii teologice superioare la Roma, unde a urmat Filosofia şi Teologia la Institutul de "Propaganda Fide" şi de unde, după studii strălucite şi promovarea titlului de doctor, în 1940 s-a întors în ţară. Între 1940-1945 a fost utilizat în diferite funcţii în Centrul Mitropolitan. Pe timpul mitropolitului Alexandru Nicolescu (ţ 1941) a fost secretar mitropolitan şi apoi profesor de religie, de limba latină şi limba italiană la şcolile secundare din Blaj. Alexandru Todea a făcut parte din grupul de preoţi tineri, apărut spre sfârşitul deceniului al patrulea, reprezentat de episcopul Ioan Suciu şi de preotul Nicolae Pura, care a adus un nou suflu în viaţa Bisericii, elemente "dedicate cu tot elanul lor tineresc idealului formării unei elite catolice. Puritatea vieţii lor, farmecul lor personal, dar mai ales zelul lor au trezit idealuri generoase în conştiinţele multor tineri... Apar lucrări importante, nu ca volum, dar novatoare în conţinut, atât din pana celor de mai sus, cât şi a celor din curentul născut odată cu începutul activităţii lor: Educaţia curăţeniei, Spre lumină, Acela pe care voi nu-l ştiţi, Meditaţii pentru preoţi, de Nicolae Pura; Eroism, Tinereţe şi o traducere a biografiei lui Pier-Giorgio Frassati de Cojazzi, de I. Suciu; Formarea morală şi intelectuală pentru viaţă, tradusă de Alexandru Nicula după Louis Riboulet; Înfruntă viaţa, tradusă de Tit Liviu Chinezu după Raoul Plus; Pentru tine apostolă învăţătoare, Cascada Tinereţii, Rugăciunea tineretului, de Alexandru Todea; precum şi o serie de articole scrise de autorii de mai sus, printre care trebuie amintit şi Iuliu Hirţea".273) Între 14 octombrie 1945-14 octombrie 1948, Alexandru Todea a funcţionat ca paroh şi protopop districtual la Reghin, judeţul Mureş. În această perioadă a fost arestat de mai multe ori. Trei din aceste arestări au fost de mai scurtă durată, pe motivul că a vorbit împotriva abuzurilor săvârşite de guvernanţii comunişti. A patra arestare a durat o lună, fiind dus la Ministerul de Interne. Motivul celei de a cincea a fost protestul public împotriva înlăturării regelui. A şasea arestare s-a produs la 14 octombrie 1948. Evadat de la securitatea din Reghin, a petrecut ascuns trei ani şi trei luni, în care timp, la 19 noiembrie 1950, a fost consacrat episcop titular de Cezaropolis, în fapt auxiliar al Episcopului Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş. Consacrarea a fost săvârşită clandestin prin punerea mâinilor episcopului romano-catolic Iosif Schubert din Bucureşti, în capela baptisteriu, a catedralei "Sfântul Iosif", în asistenţa singurului prezent, preotul George Guţiu.
[ 144 ]

La 31 ianuarie 1951 a fost arestat din nou şi dus iarăşi la Ministerul de Interne, unde a fost anchetat timp de 13 luni, după care a urmat procesul din 1952, în care procurorul i-a cerut condamnarea la moarte, cu menţiunea "periculos pentru societate". Tribunalul Militar din Bucureşti l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă. În august 1964 a fost graţiat. După eliberarea din închisoare, aşezat la Reghin, a păstorit clandestin miile de credincioşi din părţile locului şi a rezolvat problemele bisericeşti ale Arhidiecezei.274) La 14 martie 1986 a fost ales de către Conferinţa Episcopilor şi Ordinarilor diecezelor mitropolitane, Mitropolit al Bisericii Române Unite (Greco-Catolice), alegere comunicată Sfântului Scaun Apostolic. La 31 iulie 1987 a preluat, interimar, jurisdicţia eparhiei de Cluj-Gherla, pe care o va preda la 17 iunie 1991 noului episcop titular al acestei eparhii, George Guţiu, odată cu consacrarea acestuia. După data de 22 decembrie 1989, data victoriei revoluţiei anticomuniste din România, Mitropolitul Al. Todea şi-a continuat laborioasa sa activitate, dar de acum în deplină libertate. La 12 martie 1990, Sfântul Scaun l-a dezlegat de titlul formal de episcop de Cezaropolis şi, ţinând cont de preferinţele Conferinţei episcopatului din 14 martie 1986, l-a numit Arhiepiscop de Alba Iulia şi Făgăraş şi l-a confirmat ca Mitropolit al Bisericii Române Unite. A fost recunoscut prin Decret al Preşedintelui României, Ion Iliescu. A fost instalat cu mare solemnitate la Blaj, printr-o Liturghie arhierească celebrată pe Câmpia Libertăţii, la 7 octombrie 1990 şi i s-a predat o parte din reşedinţa mitropolitană, dar nu şi catedrala înălţată de episcopul greco-catolic Inochentie Micu Clain, terminată şi împodobită de urmaşii săi în scaun.275) Mitropolitul dr. Alexandru Todea (Cardinal) conduce, în continuare, Biserica Română Unită în lupta neviolentă pentru redobândirea lăcaşurilor de cult, caselor parohiale, instituţiilor monahale şi de binefacere, a întregului patrimoniu, acaparate în 1948 şi împărţite între stat şi Biserica Ortodoxă Română. Activitatea fără răgaz în fruntea episcopatului român-unit, cu memorii, dialoguri purtate cu Puterea politică, cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, cuvântări ocazionate de diferite prilejuri, publicistică şi interviuri etc., sunt zbateri epuizante, o mare cruce pe care Înaltul ierarh s-a angajat să o poarte până la Golgota biruinţei. Posteritatea va consemna zbuciumul şi deplina dăruire, închinate unui legământ şi unui ideal, lui Hristos şi Bisericii Sale. ARHIEPISCOPUL Dr. IOAN CHERTES. S-a născut la 10 septembrie 1911, în comuna Sărăţel, jud. Bistriţa-Năsăud, din părinţii Ioan, învăţător şi Maria născută Rusu, casnică. Tatăl a murit în primul război mondial, lăsând doi copii orfani, Ioan şi Ana. Şcoala primară a urmat-o la Sărăţel, iar studiile secundare la Liceul grăniceresc "George Coşbuc" din Năsăud, clasa I şi la Liceul "Petru Maior" din Gherla, cl. II-VII. În iunie 1929 a promovat cu succes examenul de bacalaureat. Element excepţional, în tot cursul liceului a fost premiant, fiind în fruntea promoţiei sale. După absolvirea liceului a rămas un an pedagog la Gherla, la Liceul "Petru Maior" şi student, la fără frecvenţă al Facultăţii de Drept de la Universitatea din Cluj, iar în 1930 a fost primit în clerul tânăr al diecezei de Gherla şi trimis de episcopul dr. Iuliu Hossu la studii teologice superioare, la Roma. A urmat Filosofia şi Teologia la Colegiul Propaganda Fide din Cetatea Eternă. La 21 decembrie 1935 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor Episcopului Polica, vicarul Romei. După terminarea studiilor, promovat doctor în Filosofie şi Teologie, în anul 1938 revine în ţară şi se aşează la Cluj, unde, după plecarea sa la studii la Roma, episcopia îşi mutase reşedinţa de la Gherla. E numit secretar episcopesc, funcţie ce o ocupă până în anul 1940. Între 1940- 1948 a ocupat, concomitent, mai multe funcţii. Astfel a fost profesor de teologie la Academia de Teologie Română Unită, la catedrele de Istoria bisericească şi Drept bisericesc (1940-1948), director al internatului de băieţi începând din 1942, devenit în 1945 internatul Liceului român-unit de băieţi "Inochentie Micu Clain". Un timp a predat la acest liceu, religia. Cu ocazia sărbătoririi Sfintei Învieri a Domnului (Paştile), în anul 1947 a fost numit canonic, iar la 10 octombrie 1948 a fost promovat pro-vicar general al Diecezei de Cluj-Gherla. Dar la 28 octombrie, acelaşi an, a fost arestat de către securitatea comunistă şi închis la Mănăstirea Neamţ, împreună cu ceilalţi arestaţi provenind din clerul superior al Bisericii Române Unite, canonici, profesori de Teologie, protopopi etc. În februarie 1949, internaţii de la Mănăstirea Neamţ, ca şi episcopii de la Dragoslavele, au fost transferaţi cu toţii la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti, transformată în lagăr de
[ 145 ]

concentrare, împrejmuit cu sârmă ghimpată şi asigurat cu pază militară. Aici, la Căldăruşani, la Crăciunul anului 1949, în noaptea de 24/25 decembrie, canonicul dr. Ioan Chertes a fost consacrat episcop auxiliar, titular de Cantano, prin punerea mâinilor episcopului dr.Valeriu Traian Frenţiu de Oradea, asistat de dr. Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, dr. Alexandru Rusu al Maramureşului şi dr. Ioan Bălan al Lugojului. În mai 1950 întregul grup de internaţi de la Căldăruşani a fost transferat la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei unde episcopul Ioan Chertes rămâne până în aprilie 1955, când e readus la securitatea din Cluj şi, de acolo, la 30 iulie 1955, eliberat. După această primă eliberare, intervenită la 6 ani de la arestare şi detenţie în închisoare, fără judecată, s-a aşezat în comuna Chiraleş, judeţul Bistriţa-Năsăud, unde locuia sora sa Ana, căsătorită cu profesorul Vasile Ţărmure, fost şi el până în anul 1948 preot de enorie, reprofilat după ilegalizarea Bisericii. La 12 august 1956 a avut loc la Cluj Liturghia săvârşită de cei doi preoţi, greco-catolici, Vasile Chindriş şi Izidor Ghiurco, în stradă, în faţa bisericii Piariştilor (Universităţii), în urma căreia au fost arestaţi mulţi preoţi. Între ei şi episcopii Alexandru Rusu al Maramureşului, ales mitropolit al Bisericii Române Unite, şi Ioan Chertes, auxiliar de Cluj-Gherla. Învinuit de instigare publică, Ioan Chertes, arestat la 15 august 1956 şi anchetat cu duritate la securitatea din Cluj, a fost condamnat de Tribunalul Militar din aceeaşi localitate prin sentinţa nr. 1202/1957 la 10 ani temniţă. După condamnare a fost purtat prin cele mai grele închisori şi prin lagărele de muncă forţată. Astfel a fost la penitenciarul din Gherla, 3 ani, apoi în Bărăgan şi Deltă: la Stoieneşti, Salcia, Grind-Periprava, din nou adus la Gherla, apoi la Luciu-Giurgeni, Strâmba, iarăşi la Salcia şi în sfârşit la Ostrov, de unde, în baza decretului de graţiere nr. 411/1964, la 30 iulie, acel an, a fost eliberat. De data aceasta s-a aşezat la Sărăţel, satul natal. Însă, mereu urmărir şi hărţuit de organele securităţii şi fără serviciu, la 25 octombrie 1965 s-a mutat la Năsăud, unde între timp se mutase şi familia surorii sale cu slujba soţului ei, V. Ţărmure. Între anii 1965-1972 a funcţionat ca angajat la Întreprinderea Raională de Industrie Locală "Ineul", în calitatea de contabil II la materiale. A dus şi aici o viaţă foarte grea, fiind fără întrerupere urmărit atât de securitate cât şi de organele de partid. Fără a avea oficial domiciliu obligatoriu, comandantul securităţii locale i-a pus în vedere să nu părăsească localitatea, iar în cazul că ar trebui să plece undeva, să-l anunţe. La 30 iunie 1972 a fost pensionat. Bătrâneţele şi îndeosebi reminiscenţele terorii anchetelor, a muncii forţate, a regimului de exterminare din închisori şi gulaguri, a frigului şi foamei şi a tuturor umilirilor şi privaţiunilor prin care a trecut şi le-a îndurat patrusprezece ani şi jumătate, toate acestea i-au zdruncinat sănătatea şi l-au determinat să renunţe la o viaţă activă cu sarcini de mare răspundere, cum e episcopatul, şi să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii retras, rămânând în continuare la Năsăud, în familia surorii sale. La 12 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea, reglementând problema ierarhiei Bisericii Catolice din România, atât a celei de rit latin, cât şi a celei de rit bizantin (Greco-Catolică), nu l-a uitat nici pe episcopul titular de Cantano, dr. Ioan Chertes şi, deşi retras din activitate, în semn de stimă şi preţuire deosebită pentru suferinţele îndurate şi pentru credinţa dovedită Bisericii Catolice şi Sfântului Scaun Apostolic al Romei, l-a promovat şi distins Arhiepiscop al Bisericii Române Unite. Ca profesor de Teologie, dr. Ioan Chertes a scris lucrarea Creşteţi şi vă înmulţiţi, apărută în editura "Sfântul Nichita" din Cluj. EPISCOPUL IOAN PLOSCARU AL LUGOJULUI. S-a născut la 11 noiembrie 1911 în comuna Frata, judeţul Cluj, fiul lui Vasile şi Ana (Anica) născută Crişan. Mama originară din satul vecin, Vişinel. Părinţii au fost agricultori. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar cursul mediu la Liceul "Sfântul Vasile cel Mare" din Blaj. A promovat examenul de bacalaureat în sesiunea iulie 1929. În toamna aceluiaşi an a fost primit în clerul tânăr al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi student în anul I al Academiei de Teologie Română Unită din Blaj, pe care a absolvit-o după patru ani de studii, în primăvara anului 1933. La 17 septembrie 1933 a fost hirotonit preot celib, prin punerea mâinilor episcopului Valeriu Traian Frenţiu de Oradea. În acelaşi an a fost numit profesor de religie şi preot II la Braşov, unde a funcţionat până în 1935, când a fost transferat preot la Crăciunel, judeţul Harghita (pe atunci în judeţul Odorhei), titular la
[ 146 ]

parohia Bodogaia şi cu domiciliu stabil în Ocland. Între anii 1933-1936, concomitent cu pastoraţia, intenţionând să se titularizeze ca profesor de religie, a pregătit şi promovat examenul de licenţă în Teologie la Academia Teologică din Blaj, singura din instituţiile teologice greco-catolice din ţară autorizată să acorde titlul de licenţiat, în urma unor examene fundamentale şi speciale, inclusiv o teză scrisă , în plus de cel de curs, care după patru ani de studii dădeau numai titlul de "absolvent de Teologie". Tot atunci a urmat şi practica pedagogică la Seminarul Pedagogic din Cluj, pentru specialitatea religie greco-catolică, în învăţământul mediu. În anul 1936 Mitropolitul Alexandru Nicolescu l-a trimis pentru perfecţionarea studiilor teologice la Strassbourg, în Franţa. În 1938, pe când Ioan Ploscaru era student la Strassbourg, Dumitru Neda, care aparţinea clerului diecezei Lugojului, era profesor la Academia de Teologie din Blaj şi director al săptămânalului "Unirea". Mitropolitul Alexandru Nicolescu i-a propus Episcopului Ioan Bălan al Lugojului să-i dea lui D. Neda dezlegare pentru transfer în clerul arhidiecezan. Episcopul a acceptat transferul, condiţionat să i se dea în schimb Ioan Ploscaru. Acesta, întrebat dacă acceptă schimbul, a declarat: "Am depus vot că mă voi duce întotdeauna acolo unde mă vor trimite superiorii". Aşa a ajuns Ioan Ploscaru în dieceza Lugojului. După o nouă licenţă în Teologie la Strassbourg a urmat anul de pregătire pentru doctorat cu teza Pedagogia divină în educarea neamului omenesc. Dar n-a apucat să o susţină, fiindcă, izbucnind cel de-al doilea Război Mondial, germanii au rupt frontul şi se apropiau de Paris, unde Ioan Ploscaru se refugiase. Pentru a nu fi luat în captivitate de trupele ocupante, a plecat spre casă cu ultimul tren care mai circula, prin Italia, prin Torino, Milano şi apoi prin Jugoslavia a ajuns la Lugoj, la 9 iunie 1940, ziua în care Parisul a căzut sub ocupaţie germană. După sosirea la Lugoj a fost numit secretar episcopesc, în 1942 a fost ales canonic, iar în 1945 a fost numit vicar general episcopesc, calitate în care l-a găsit ilegalizarea Bisericii Române Unite, în 1948. La 30 noiembrie 1948 a fost consacrat episcop titular de Trapezopolis, auxiliar al eparhiei Lugojului, prin punerea mâinilor nunţiului apostolic Patrik O’Hara la Bucureşti. În august 1949 a fost arestat şi ţinut în arestul poliţiei din Lugoj până la 8 decembrie 1949, când a fost dus la Timişoara, iar în mai 1950 la Bucureşti, la Ministerul de Interne, şi de acolo, la Jilava. În 8 decembrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, unde a rămas până în anul 1955, când, în luna aprilie, a fost readus la Jilava, apoi la Timişoara, de unde, în baza unui decret guvernamental, a fost eliberat. În 15 august 1956, în iureşul unei noi campanii de arestări, a fost arestat şi episcopul Ioan Ploscaru, depus la securitatea din Timişoara, de acolo la Cluj şi apoi iarăşi la Bucureşti, unde, în februarie 1957, a fost judecat şi condamnat, în total, la 45 de ani de închisoare. Aplicându-i-se pedeapsa cea mai mare, condamnarea s-a rezumat la 15 ani de temniţă. A executat-o în închisorile Malmaison, Jilava, Piteşti, Timişoara, Dej şi Gherla, de unde, în urma decretului de graţiere din 1964, a fost pus în libertate. Revenit la Lugoj şi-a continuat, clandestin, activitatea episcopală, în urma căreia, în 1972 i s-a întocmit din nou dosar de trimitere în judecată, dar intervenind un ordin guvernamental, cauza a fost scoasă de pe rol. Deşi se începuse o slăbire tolerantă a persecuţiei împotriva Bisericii Române Unite, episcopul Ioan Ploscaru abia în anul 1975 a putut descifra o destindere, în urma unei vizite ce i-a făcut la Lugoj un ofiţer superior de securitate, despre care am amintit mai sus, care s-a purtat foarte curtenitor, vizitele făcute până atunci nefiind decât anchete, percheziţii şi arestări. În urma acestei vizite i-a încunoştinţat şi pe ceilalţi episcopi în viaţă de discuţiile purtate. O asemenea scrisoare, despre vizita ce a avut loc sâmbătă 12 iulie 1975, i-a adresat şi părintelui dr. S.A. Prunduş - Cluj: "... a fost la mine dl. Colonel Vasilescu de la Ministerul de Interne, un om deosebit de fin, diplomat şi binevoitor. Chiar de la început mi-a dat să înţeleg că n-a venit pentru anchete, ba mai mult, chiar dânsul mi-a declarat că vechile metode au fost abolite şi că felul în care a fost tratată Biserica Greco-Catolică, se recunoaşte, a fost o greşeală". Cu toate aceste asigurări date de omul securităţii, în urma atâtor suferinţe, episcopul nu a fost pe deplin convins de sinceritatea lui: "Eu am ascultat cu un optimism prudent. Nu pot să nu recunosc că în mine, datorită multor persecuţii de tot felul, a rămas un fel de reflex condiţionat când e vorba de securitate". Totuşi, în concluzie, delegatul Ministerului de
[ 147 ]

Interne a reuşit să-l convingă că "persecuţia s-a terminat şi urmează faza dialogului".276) Deci, Puterea politică a trecut la o relativă toleranţă, rămânând, în schimb, în continuare, atitudinea duşmănoasă a Bisericii Ortodoxe Române, care nu a iniţiat dialogul. Abia Revoluţia din Decembrie 1989 i-a adus episcopului deplina siguranţă a libertăţii. "În urma Decretului Nr. 9/31 decembrie 1989, pct. 20, Biserica Greco-Catolică din România a fost eliberată. Drept aceea IPSS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române din Timişoara, conştient de importanţa acestui decret şi, în acelaşi timp, binevoitor, în spirit creştinesc, a dispus preotului paroh ortodox Daneş, de la fosta catedrală română unită din Lugoj, să o predea posesorului de drept, Bisericii Unite".277) "La 29 ianuarie 1990, orele 10,30 s-a intrat triumfal în catedrală şi s-a oficiat prima Liturghie arhierească greco-catolică după 41 de ani, de către un sobor în frunte cu Episcopul Ioan Ploscaru".278) La 12 martie 1990, odată cu restabilirea Ierarhiei Catolice în România, episcopul Ioan Ploscaru a fost dezlegat de titlul eparhiei de Trapezopolis şi numit titular al eparhiei Lugojului. EPISCOPUL VASILE HOSSU AL EPARHIEI ORADEA. S-a născut la 17 mai 1919, în oraşul Carei, al cincilea copil în familia numeroasă a unui funcţionar poştal, originar din Pişcolţ, judeţul Satu Mare. Mama, pe nume Iuliana născută Buteanu, provenea dintr-o familie de oameni profund credincioşi din Şomcuta Mare, o localitate fruntaşă în Maramureşul compact greco-catolic. A urmat liceul la Oradea, unde, după promovarea examenului de bacalaureat în 1939, a cerut şi a fost primit în clerul tânăr, şi student al Academiei de Teologie greco-catolică, pe care a urmat-o cu intenţie expresă de a deveni preot celib. Rezultatele obţinute la învăţătură au fost din cele mai frumoase. Fire blândă şi ponderată, a dat dovadă şi de o moralitate de excepţie. Urmându-şi chemarea, a primit tonsura şi lectoratul prin episcopul Valeriu Traian Frenţiu, subdiaconatul şi diaconatul prin Iuliu Hossu al Clujului, pe atunci Administrator Apostolic al eparhiei Oradea, iar Sfânta Preoţie la 4 februarie 1945, prin episcopul auxiliar Ioan Suciu. A servit un timp ca pedagog la Seminarul din Oradea, iar după ce a promovat examenul de licenţă în Teologie la Blaj, a urmat Seminarul Pedagogic Universitar din Bucureşti, devenind profesor cu specialitatea "religia grecocatolică". O perioadă de timp şi-a desfăşurat activitatea în cadrul domeniului episcopal din Beiuş şi apoi a funcţionat ca preot-profesor de religie la Oradea şi la Liceul "Simion Bărnuţiu" din Şimleul Silvaniei, unde l-a prins în 1948 scoaterea învăţământului religios din şcoală şi punerea în afara legii a Bisericii Române Unite. Vasile Hossu este numit la o şcoală generală pe Valea Drăganului, la Traniş, o localitate de munte, profesor de limba română şi alte materii, obligat, deci, să se reprofileze. În 1952 a fost arestat şi condamnat la 10 ani temniţă, dar după doi ani de detenţie, este eliberat. Între timp, în 1956 a obţinut cea de a doua licenţă, de data aceasta în filologie. După eliberare a lucrat iarăşi în învăţământ, şi tot pe Valea Drăganului, până la împlinirea vârstei de pensionare. Activitatea lui la Traniş nu s-a rezumat numai la catedră, ci a desfăşurat şi o activitate creştină, religioasă, catolică, un apostolat. Aşa se explică în fapt condamnarea suferită. Chemat după pensionare la Oradea a desfăşurat şi aici o activitate pastorală şi cu deosebire catehetică, clandestină, insisitând cu predilecţie la educarea şi instruirea creştină a tineretului. Urmare a vieţii sale exemplare, canonicul Coriolan Tămăian, care deţinea puterea ordinară de jurisdicţie în dieceza Oradea din 1978, de la moartea episcopului auxiliar Iuliu Hirţea, l-a desemnat pe preotul profesor Vasile Hossu, succesor al său, devenind astfel, după moartea lui Coriolan Tămăian, în 1989 ordinarius diecezan. În această calitate l-a găsit Revoluţia din Decemrbie 1989. La 3 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Vasile Hossu episcop titular de Oradea, iar la 27 mai, întrun cadru festiv extraordinar, care a avut loc la Baia Mare sub cerul liber, a fost consacrat episcop odată cu Lucian Mureşan al Maramureşului, prin punerea mâinilor mitropolitului dr. Alexandru Todea, asistat de delegatul Sfântului Scaun Guido del Mestre, şi de episcopul Ioan Ploscaru al Lugojului. La consacrare au participat sute de preoţi, călugări şi călugăriţe din toată Provincia Mitropolitană şi mii de credincioşi din toate părţile Transilvaniei, cu deosebire din diecezele de Oradea şi Maramureş, ai căror arhipăstori luau sarcina apostoliei.279) O instalare în catedrala din Oradea nu a avut loc, lăcaşul fiind ocupat de răpitorii din 1948, iar Institutul Teologic şi-a început activitatea numai cu două zile de
[ 148 ]

cursuri pe săptămână, sâmbăta şi duminica. Sub nefast augur şi-a început PSS episcop Vasile Hossu arhipăstorirea, dar speranţa rămâne deplină în ajutorul Celui de Sus şi în biruinţa adevărului. EPISCOPUL LUCIAN MUREŞAN AL MARAMUREŞULUI. S-a născut la 23 mai 1931 în comuna Ferneziu, azi cartier al municipiului Baia Mare, reşedinţa judeţului Maramureş, al zecelea din cei doisprezece copii ai familiei lui Petru Mureşan şi Maria, născută Breban, în casa cărora se trăia o intensă viaţă creştină, catolică. Tânărul Lucian Mureşan a urmat şcoala primară în localitatea natală, apoi clasele gimnaziale la Baia Mare şi a absolvit tot acolo o şcoală profesională de prelucrarea lemnului. După satisfacerea serviciului militar şi-a completat studiile medii, urmând liceul tot la Baia Mare. Deşi visul lui era să devină preot greco-catolic, nu şi l-a putut realiza la timp, Biserica Română Unită fiind trecută din 1948 în afara legii. Aşteptând să se ivească o posibilitate de a urma Teologia, s-a angajat şi a lucrat în diverse servicii economice. La sugestia Episcopului Iuliu Hossu şi la propunerea lui S. A. Prunduş, în anul 1955 au fost primiţi, în mod excepţional, cinci tineri greco-catolici, câte unul pentru fiecare dieceză a Bisericii Române Unite, în Institutul Teologic Romano-Catolic de grad universitar din Alba Iulia, secţia română. Printre ei, şi Lucian Mureşan. Ceilalţi au fost: Pantelimon Aştelean şi Vasile Abrudan, ajunşi mai târziu preoţi celibi, Virgil Florian, preot căsătorit şi N. Sălăjan, plecat în străinătate. În anul şcolar universitar 1958/59, după ce au ajuns în anul IV de Teologie, aflând Departamentul cultelor de existenţa lor, a intervenit la Episcopia romano-catolică de Alba Iulia, sub egida căreia funcţiona institutul, cei cinci l-au părăsit, pentru a nu provoca dificultăţi binefăcătorilor lor, după care a urmat, desigur, exmatricularea. Pentru Lucian Mureşan exmatricularea a coincis cu începutul persecuţiei împotriva lui şi urmăririi de către securitate. Timp de un an nu a fost angajat nicăieri, în nici o funcţie. I s-a refuzat chiar angajarea în mină ca vagonetar. Abia după un an a fost angajat muncitor necalificat la o carieră de piatră, şi mai târziu la Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri Maramureş, întreprindere la care a lucrat până la pensionare. S-a pensionat abia în iunie 1990. Cu toată prigoana împotriva lui, Lucian Mureşan a sfidat intimidarea şi ameninţarea şi, dorind a deveni preot, şi-a continuat studiile teologice şi şi-a susţinut examenele în clandestinitate cu profesori de la fostele academii teologice desfiinţate, care mai erau în libertate. În clandestinitate şi-a susţinut examenul de licenţă, după care a lucrat în continuare ca funcţionar, aşteptându-şi hirotonirea. După eliberarea episcopilor din închisori, prin decretul de graţiere din 1964, la 19 decembrie acelaşi an a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor episcopului auxiliar dr. Ioan Dragomir al Maramureşului. După hirotonire a început pastoraţia clandestină, ocupându-se cu predilecţie de tineret şi cu deosebire de cei ce doreau să devină preoţi. După încetarea din viaţă a episcopului Ioan Dragomir, la 25 aprilie 1985 şi după un an şi jumătate de provizorat în deţinerea puterii ordinare de jurisdicţie, în august 1986, mitropolitul Bisericii Române Unite, IPSS dr. Alexandru Todea, în urma consultării Capitulului diecezan, l-a numit şi instalat pe pr. Lucian Mureşan, ordinarius al diecezei Maramureşului. După Revoluţie şi relegalizarea Bisericii Române Unite, la 3 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea la numit episcop de Maramureş, fiind în ordinea cronologică al treilea episcop al acestei dieceze, după dr. Alexandru Rusu (ţ1963 la Gherla) şi dr. Ioan Dragomir, acesta fiind numai episcop auxiliar de Maramureş. La 27 mai 1990 a fost consacrat episcop, odată cu Vasile Hossu de Oradea, în cadrul Liturghiei arhiereşti festive, sub cerul liber, în Baia Mare, prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Todea, asistat de delegatul Papei Ioan Paul al II-lea, Arhiepiscopul Guido del Mestri din diplomaţia Vaticanului, şi de Episcopul Ioan Ploscaru al Lugojului. În loc să fie instalat în catedrala greco-catolică din Baia Mare, episcopul titular diecezan Lucian Mureşan, la 11 noiembrie 1990 aici a fost instalat episcopul ortodox Iustinian Chira, după ce o ceată de bătăuşi ortodocşi, organizaţi şi înarmaţi cu bâte şi răngi de fier învelite în tricolor au înlăturat, printro ruşinoasă bătaie, pe credincioşii greco-catolici, veniţi să apere biserica din care, înainte cu 42 de ani a fost scos, de către securitate şi Ortodoxia Românească, episcopul legitim dr. Alexandru Rusu şi trimis la puşcărie, de unde nu s-a mai întors.280)

[ 149 ]

Prin grija noului episcop s-a deschis la Baia Mare un Institut de Teologie de grad universitar, care a început anul şcolar universitar 1990/91 cu 70 de studenţi la cursurile de zi şi 20 la fără frecvenţă. Tot aici, la cursurile de 3 ani ale Facultăţii de Cateheză, au început 89 de tineri şi tinere, care vor preda copiilor şi elevilor educaţie moral-religioasă în orele de religie.281) EPISCOPUL GEORGE GUŢIU DE CLUJ-GHERLA. S-a născut la 30 martie 1924, în satul Vaidei, comuna Ogra, judeţul Mureş. A urmat în satul natal cinci clase elementare şi apoi patru gimnaziale la Liceul "Papiu Ilarian", din Târgu-Mureş. Intervenind ocupaţia horthystă a Transilvaniei de Nord, ultimele patru clase de liceu le-a urmat, între anii 1940-1944, la Liceul "Titu Maiorescu" din Aiud. Promovând examenul de bacalaureat, a fost primit în clerul tânăr al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi student în anul I al Academiei de Teologie Română Unită "Sfânta Treime" din Blaj. După absolvirea celor patru ani de studii teologice, în iunie 1948 a promovat şi examenul de licenţă, la care se supuneau abia vârfurile clericilor absolvenţi, majoritatea rezumându-se la titlul ce-l acorda promovarea examenelor obligatorii de "absolvent de Teologie" sau "teolog absolvent", suficient pentru a deveni preot de enorie. Licenţa acorda dreptul de a deveni profesor de religie în învăţământul mediu şi era titlul superior ce se putea obţine în învăţământul teologic greco-catolic din ţară. Am arătat mai sus, licenţa în Teologie o acorda singură Academia de Teologie Română Unită din Blaj. Celelalte academii teologice din ţară eliberau un simplu certificat de absolvire, numit "Absolutoriu". Când mulţi dintre cei din generaţia sa au ales o cale de viaţă comodă, străină de chemarea de care au fost învredniciţi, tânărul George Guţiu, deşi abia se publicase Decretul Nr. 358 din 1 decembrie 1948, de trecere a Bisericii Române Unite în ilegalitate, a cerut şi, la 8 decembrie acelaşi an (1948), a fost hirotonit preot de către Arhiepiscopul şi Mitropolitul romano-catolic al Bucureştilor, Alexandru Cisar, episcopii greco-catolici fiind arestaţi cu toţii încă de la sfârşitul lunii octombrie şi încarceraţi la Dragoslavele, în vila de vară a patriarhului, transformată în lagăr de concentrare. A rămas în continuare încadrat în clerul Arhidiecezei române unite de Alba iulia şi Făgăraş. După hirotonire a ajutat pe Ordinarius-ul arhidiecezan, mai întâi Pr. George Dănilă, fostul său rector la Academia de Teologie şi apoi pe dr. Alexandru Todea, protopopul Reghinului - devenit din noiembrie 1950 episcop - la reorganizarea după pseudo "revenirea" la Ortodoxie a Arhiepiscopiei Blajului şi pregătirea ei pentru trecerea prin prigoană. În acest timp a cercetat arhidieceza şi a cules date din parohii şi protopopiate, despre preoţii, călugării, călugăriţele şi credincioşii rămaşi pe baricada rezistenţei, netrecuţi la Ortodoxie, şi despre cei întemniţaţi, reuşind să comunice aceste date Sfântului Scaun, Papei Pius al XII-lea. În aceeaşi perioadă, de libertate, a fost şi îndrumătorul spiritual al Congregaţiei de surori-călugăriţe din Blaj, până la ridicarea acestora şi fixarea lor la Obreja, în fosta mănăstire baziliană de acolo. Pr. Guţiu a scăpat îmbrăcat într-un halat alb, prin grădina Institutului Recunoştinţei. Era în anul 1949. La 30 ianuarie 1951 a fost arestat la Reghin şi anchetat la Ministerul de Interne din Bucureşti, până la 15 februarie 1952, când, trimis în judecată, a fost condamnat de către Tribunalul Militar, secţia a II-a Bucureşti, prin sentinţa numărul 104 din 20 februarie 1952, la muncă silnică pe viaţă. Detenţia a executat-o în închisorile cu cel mai greu regim din ţară: Jilava, Aiud, Piteşti, Dej şi Gherla. A fost eliberat la 4 august 1964, în virtutea Decretului de graţiere a tuturor deţinuţilor politici, emis de regimul comunist la aniversarea a 20 de ani de la eliberarea de sub fascism. După eliberare s-a aşezat la Târnăveni, unde la început a fost angajat ca muncitor la Întreprinderea de Gospodărie Comunală şi Locativă. Comportarea excepţională la locul de muncă i-a determinat pe superiorii săi să-i ceară recunoaşterea studiilor teologice ca studii superioare şi, asfel, a fost promovat economist şi avansat mai târziu economist principal, calitate din care a fost pensionat în 1986, la împlinirea vârstei de 62 de ani, de la aceeaşi întreprindere.282) În activitatea bisericească s-a distins în mod deosebit în calitate de colaborator al Mitropolitului dr. Alexandru Todea, lucrând un timp în calitate de vicar general arhidiecezan, numit de IPS Sa. La 3 martie 1990 a fost numit de Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, episcop titular al eparhiei de Cluj-Gherla, iar la 17 iunie 1990 a fost consacrat arhiereu, prin punerea mâinilor Mitropolitului dr. Alexandru Todea, asistat de episcopii sufragani, Vasile Hossu de Oradea şi Lucian Mureşan al Maramureşului. Hirotonirea a avut loc în cadrul unei Liturghii arhiereşti festive, celebrată pe Stadionul
[ 150 ]

Municipal din Cluj, în prezenţa a peste 15 mii de participanţi, din care sute de preoţi îmbrăcaţi în odăjdii, călugări, călugăriţe. Odată cu consacrarea, Mitropolitul i-a trecut noului consacrat puterea ordinară de jurisdicţie, cu toate drepturile şi îndatoririle ei, deţinută până atunci provizoriu de IPS Sa. Ca şi în eparhiile de Oradea şi Maramureş, n-a avut nici la Cluj loc instalarea canonică a episcopului în catedrala eparhială, aceasta fiind ocupată din 1948 de Biserica Ortodoxă Română şi încă nerestituită de răpitori. VICARUL GENERAL TERTUALIAN LANGA al Diecezei de Cluj-Gherla. Nu putem încheia acest capitol fără a-l aminti pe vicarul Tertulian Langa, numit în această calitate la 31 iulie 1987, dată la care fostul ordinarius şi vicar general capitular, Dr. S. Aug. Prunduş, a predat puterea ordinară de jurisdicţie a Diecezei de Cluj-Gherla Mitropolitului Bisericii Române Unite, IPSS dr. Alexandru Todea. Întrucât arhipăstorul locuia la Reghin, în afara eparhiei de Cluj-Gherla, administraţia acesteia a încredinţat-o preotului profesor Tertulian Langa, fost provicar general episcopesc II, numindu-l şi constituindu-l vicar general episcopesc al diecezei. Tertulian Langa s-a născut la 26 octombrie 1922 în Târgu-Mureş. A absolvit facultăţile de Litere şi Filosofie şi Dreptul, la Universitatea din Bucureşti. După cel de-al doilea război mondial, după absolvire, a funcţionat ca asistent la catedra de Pedagogie a aceleiaşi Universităţi. Ilegalizarea Bisericii Române Unite i-a adus şi lui ani grei de temniţă. Între timp a studiat clandestin Teologia, începută încă de pe vremea când era student în Capitală, cu Mons. Vl. Ghica şi canonicul dr. Titus Malai, iar la 20 decembrie 1964 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor Episcopului dr. Ioan Dragomir al Maramureşului. Ca om de aleasă cultură, Tertulian Langa a scris pe linie sociologică 15 monografii profesionale şi a tradus Noul Testament şi Psaltirea, manuscrisele aşteptând să vadă lumina tiparului. Peste tot unde a fost prezent a susţinut cu tărie şi putere de convingere dreptul la viaţă a Bisericii Române Unite. În calitate de conducător al clerului din dieceză, l-a reprezentat întotdeauna cu demnitate, îndeosebi în relaţiile cu autorităţile de stat, atât înainte de eliberare, cât mai ales după Revoluţia din 1989, participând activ la toate acţiunile şi demersurile întreprinse de chiriarhii Bisericii Române Unite, la memoriile, întâlnirile şi dialogurile cu Puterea de Stat, ori cu Biserica Ortodoxă Română, pentru restituirea lăcaşurilor de cult şi a celorlalte bunuri patrimoniale, răpite în 1948. Mereu prezent în publicistică, prin articole şi inteviuri în ziare şi reviste, la posturile de radio naţionale sau străine - "Europa Liberă", "BBC", "Vocea Americii", "Vocea Germaniei" -, prin predici bine documentate, expuse convingător şi cu căldură miilor de credincioşi, adunaţi în fiecare duminică ori sărbătoare, fie în Cluj la Liturghiile din Piaţa Libertăţii ori din capela episcopiei, fie din alte localităţi, a dus o luptă temerară în înţelesul cel mai bun al cuvântului, atât cu Puterea politică, dar mai ales cu Biserica Ortodoxă Română, pentru redobândirea bunurilor pierdute şi regruparea credincioşilor în Biserică. Dacă regruparea credincioşilor greco-catolici la sânul Bisericii Române Unite, după atâţia ani de prigoană, a fost una dintre marile reuşite, la care contribuţia vicarului Tertulian Langa a fost dintre cele mai importante, în materie de redobândire a bunurilor pierdute rezultatele nu sunt pe măsura zbaterii şi insistenţelor. Obţinând parţial localul reşedinţei episcopale din Cluj, exclusiv în baza tratativelor purtate de vicarul T. Langa cu direcţiunea Şcolii Ajutătoare, ocupanta clădirii, a aşezat acolo conducerea eparhiei, Capitulul diecezan, un serviciu permanent de pastoraţie a credincioşilor de pe raza municipiului Cluj, redacţia şi serviciul de difuzare al revistei "Viaţa Creştină". Dintr-o sală festivă obţinută, prin funcţiunile multiple ce i le-a dat, a făcut o sală polivalentă, multifuncţională, fiind utilizată pentru întâlnirile preoţeşti, şedinţe ale AGRU-lui, sală de curs pentru Institutul Teologic de grad universitar, pentru cursurile de cateheză, capelă pentru 2-3 liturghii pe zi ş. a. După preluarea eparhiei de către episcopul titular nou-hirotonit, PSS George Guţiu, vicarul Tertulian Langa i-a fost de cel mai mare ajutor.

[ 151 ]

CAPITOLUL XXII BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ DIN DIASPORĂ DIECEZA ROMÂNĂ CATOLICĂ DE RIT BIZANTIN DIN AMERICA "Grupul etnic de origine română din Statele Unite ale Americii, din datele istorice şi investigaţiile cele mai recente, se constată că este format, în cea mai mare parte, din urmaşi ai foştilor imigranţi de la începutul secolului al XX-lea, plecaţi din provinciile româneşti, Banat, Crişana, Ardeal şi Maramureş. Acestora li s-au adăugat ulterior mii de persoane, plecate cel mai frecvent la rudele stabilte anterior peste ocean. Statisticile oficiale nord-americane au înregistrat, prima oară în 1881, 11 imigranţi din ţinuturile româneşti, iar în anul 1900 recensământul SUA consemna 15032 imigranţi, stabiliţi în proporţie de 76,6% în oraşele NewYork şi Philadelphia, 293.453 persoane formau la începutul anilor ’30 grupul american originar prin naştere sau părinţi din România... La începutul anilor ’80, pe baza recensămintelor oficiale americane şi canadiene, a informaţiilor statistice furnizate de reuniuni, aşezăminte, cluburi, parohii şi membri individuali ai comunităţii din America de Nord, în Statele Unite trăiau 350.000 de cetăţeni originari din România. O concentrare mai mare a imigranţilor români se află în oraşele din nord-est, în statele Ohio, Indiana, Michigan, Illinois, Pennsylvania şi la New-York... Prezenţa grupului românesc aproape în totalitatea sa - 80% în 1930 - în oraşele industriale, atestă contribuţia pe care a adus-o la stabilirea bazelor economico-sociale ale societăţii industriale americane".283) Pe măsură ce sporea numărul imigranţilor, aceştia au simţit nevoia să se regrupeze pe linie etnică şi, mai ales, religioasă. Biserica a fost factorul cel mai puternic în regruparea, după confesiuni, a românilor din diaspora americană. Aşa au luat fiinţă şi comunităţile religioase ale românilor grecocatolici. Cea dintâi parohie română-unită a luat fiinţă în America la 19 noiembrie 1905 în Cleveland, Ohio, parohia "Sf. Elena", iar în 1926, prin înfiinţarea parohiei "Sf. Maria" la Dearborn-Michigan, numărul comunităţilor româneşti greco-catolice a ajuns la 17. Toate parohiile, deşi primeau preoţi din ţară, prin grija Mitropoliei Române Unite, au fost la început subordonate episcopiilor romano-catolice americane, pe teritoriul cărora au luat fiinţă. La 4 decembrie 1982, Papa Ioan Paul al II-lea a scos toate cele 17 parohii româneşti catolice de rit bizantin (unite) de sub jurisdicţia ierarhiei romano-catolice americane şi a constituit un exarhat apostolic, dependent direct de Sf. Congregaţie Orientală şi l-a numit exarh pe părintele Louis Vasile Puşcaş, născut la 13 septembrie 1915 pe pământ american, din părinţi români imigranţi, la Aurora - Illinois, dieceza de Rockford. A urmat studiile teologice la Oradea - pentru a-şi însuşi cât mai bine limba română - şi la Roma. Din cauza celui de-al doilea război mondial, a fost nevoit să părăsească Europa şi să-şi încheie studiile în SUA. A fost hirotonit preot la 14 mai 1942. A funcţionat la parohia "Sf. Mucenic Gheorghe" din oraşul natal Aurora-Illinois. Cu ocazia trecerii sale în fruntea exarhatului a fost numit episcop de Luca şi consacrat la 26 iunie 1983. La 27 martie 1987, exarhatul a fost ridicat la rangul de episcopie, luând astfel naştere Dieceza română-catolică de rit bizantin având reşedinţa la Canton-Ohio şi cu catedrala "Sf. Mucenic Gheorghe", iar Mons. Louis Vasile Puşcaş a fost numit episcop titular al diecezei nou înfiinţate.284) (Adresa episcopiei: 1121, 44 th St. N. E. Canton, oh 44 714).285) Parohiile componente ale diecezei sunt: 1. "Sfântul Gheorghe", Aurora - Illinois 2. "Sfântul Mihail", Aurora - Illinois 3. "Sfântul Nicolae", Chicago - Indiana 4. "Sfântul Dumitru", Chicago - Indiana, Harbor - Indiana 5. "Sfântul Ioan Botezătorul", Detroit - Michigan 6. "Sfânta Maria", Dearborn - Michigan 7. "Sfânta Elena", Cleveland - Ohio 8. "Preasfânta Treime", Cleveland - Ohio 9. "Sfântul Vasile", Lorain - Ohio
[ 152 ]

10. "Sfântul Gheorghe", Canton - Ohio (reşedinţa episcopală) 11. "Sfânta Maria", Youngstown - Ohio 12. "Sfântul Teodor", Alliance - Ohio 13. "Sfântul Ioan Botezătorul", Erie - Pennsylvania 14. "Sfântul Gheorghe", Erie - Pennsylvania 15. "Sfânta Maria", McKeesport - Pennsylvania 16. "Sfântul Vasile", Trenton - New Jersey 17. "Sfânta Maria", Roeblig - New Jersey;286) şi o misiune, - Misiunea "Sfânta Maria" la Los Angeles - California. Toate parohiile, indiferent de numărul credincioşilor care le compun, dispun de lăcaşuri de cult şi case parohiale proprii, cele mai multe din biserici fiind zidite din temelii prin contribuţiile benevole ale credincioşilor, iar unele, cum sunt cele din parohiile "Sf.Maria"- Dearborn şi "Sf. Dumitru" - Chicago, au fost cumpărate, adaptate ritului bizantin, împodobite şi consacrate. Credincioşii sunt organizaţi în diferite asociaţii, societăţi şi reuniuni, cu caracter cultural, caritativ şi, îndeosebi religios, cum sunt societăţile corale sau corurile parohiale, reuniunile de femei puse sub patronajul Sfintei Fecioare Maria sau a Sfintei Elena, Societatea sau Reuniunea Rozarului, Societatea Sfintei Inimi a lui Isus, Reuniunea Preasfântului Nume, Clubul Tineretului, Clubul Pensionarilor, Societatea Altarului, Liga Catolică, Clubul Social al Femeilor Tinere etc. Mult timp pastoraţia credincioşilor americani de origine etnică română, greco-catolici, a fost asigurată de preoţi trimişi din ţară de Mitropolia Română Unită din Blaj, aleşi dintre preoţii cei mai distinşi. Astfel, a păstorit în America, în tinereţe, Alexandru Nicolescu, episcopul de mai târziu al Lugojului şi mitorpolit al Bisericii Române Unite; Mircea Todericiu, fostul paroh I al Bucureştilor ş. a. Mai târziu s-au format preoţi născuţi pe pământ american, din părinţi români greco-catolici, stabiliţi definitiv în SUA, cazul Mons. Louis Vasile Puşcaş ş. a. Sperăm că, după dispariţia dificultăţilor prin care trece azi Biserica Română Unită, Dieceza românilor uniţi din Statele Unite ale Americii să devină - aşa cum este normal - sufragană a Mitropoliei de Blaj. MISIUNILE ROMÂNE UNITE DIN AMERICA DE SUD BUENOS AIRES - ARGENTINA. Înfiinţarea Misiunii din Buenos Aires, capitata Argentinei, a fost solicitată Sfântului Scaun de către românii imigranţi, în anul 1948. Comunitatea greco-catolică sirolibaneză le-a pus la dispoziţie biserica şi, după ce au obţinut acordul Cardinalului Santiago L. Capello din Buenos Aires, au obţinut şi permisiunea găzduirii preotului român unit într-o casă a Vaticanului. Sfântul Scaun a aprobat cererea şi primul preot numit a fost Ioan D. Dan, care şi-a început activitatea pastorală în aprilie 1949.287) SAO PAOLO - BRAZILIA. Misiunea a luat fiinţă la 24 septembrie 1950, prin deschiderea unei capele la Sao Paulo şi instalarea ca rector al Misiunii a preotului Stefan Benţia. Realizarea misiunii se datoreşte Cardinalului Carlos Carmelo de Vasconcellos Motta, arhiepiscop de Sao Paolo şi unui preot catolic român din Moldova, Petru Balint, misionar al Congregaţiei Notre Dame de Sion.288) Din august 1952, misiunea a primit biserica N. S. da Boa Morte, în centrul oraşului. RIO DE JANEIRO - BRAZILIA. În 1952, cu ajutorul Cardinalului Jaime de Barros Camara, arhiepiscop de Rio de Janeiro, s-a deschis şi în acest oraş o misiune română unită a cărei conducere a fost încredinţată aceluiaşi preot, conducătorul Misiunii de la Sao Paolo, Stefan Benţia, căruia i s-a pus la dispoziţie biserica greco-catolicilor sirieni. Formându-se un Ordinariat pentru toţi credincioşii catolici de rit oriental din Brazilia, au trecut şi românii sub conducerea cardinalului de Rio de Janeiro, iar preotul Stefan Benţia a fost numit delegat pentru asistenţa religioasă a tuturor românilor uniţi din Brazilia. În biserica N. S. da Boa Morte din Sao Paolo se celebrează Sfânta Liturghie românească în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în Rio de Janeiro, la biserica S. Basilio, în sărbători şi în alte ocazii, la cererea credincioşilor.
[ 153 ]

BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ DIN DIASPORA EUROPEANĂ În Europa Occidentală sunt următoarele comunităţi bisericeşti române unite: - Parohia română unită din Roma, la biserica "Delle Copelle"; - Misiunea catolică română unită din Paris cu filiala la Bruxelles; - Misiunea catolică română unită din Germania cu sediul la München; - Episcop al diasporei, Vasile Cristea, azi retras pentru vârstă. CLERICI ROMÂNI UNIŢI ÎN CURIA ROMANĂ În cursul timpului următorii clerici români-uniţi au lucrat în Curia Romană: - IOAN BĂLAN - ajuns episcop al Lugojului - membru în comisia de codificare a Dreptului Canonic Oriental; - ALOISIE LUDOVIC TĂUTU, membru în aceeaşi comisie, urmaş al lui Ioan Bălan; - OVIDIU BEJAN la Sacra Romana Rota; - Arhiepiscop TRAIAN CRIŞAN, secretar al Congregaţiei pentru Canonizarea Sfinţilor; - PAMFILIU CARNATIU la Secretariatul Vaticanului; - CAROL CAPROS la Congregaţia Orientală; - IOAN TĂUTU la Congregaţia Orientală.

[ 154 ]

CONCLUZII Ceea ce s-a întâmplat cu Biserica Română Unită între anii 1948-1989, cu ierarhii ei, întemniţaţi cu toţii - şapte din doisprezece aflându-şi acolo sfârşitul -, cu clerul şi credincioşii, o ştie o lume întreagă, afară doar de unii ierarhi, pseudo-istorici şi teologi ortodocşi interesaţi, care se fac şi spun că nu ştiu, că nici n-ar fi auzit de greco-catolici să fi fost în temniţe, ba, pentru a banaliza crimele săvârşite, mai susţin falsitatea că "credincioşii greco-catolici înşişi, cu o parte din cler, au cerut de bunăvoie şi nesiliţi revenirea la Ortodoxie şi înlăturarea propriilor lor ierarhi". Mai mult, susţin că revenirea a fost un act providenţial de refacere a unităţii religioase a românilor, aruncând asupra Providenţei toate crimele ce au urmat, spălându-se pe mâini ca Pilat din Pont de vinovăţia lor. În faţa tendinţei de a se permanentiza falsul istoric, trebuie neapărat consemnat adevărul. Desfiinţarea Bisericii Române Unite a fost una din marile crime de genocid ale secolului al XX-lea. Trei au fost factorii care au conlucrat la desfiinţarea ei, toţi trei deopotrivă de vinovaţi, contribuţia lor fiind de egală participare şi egală culpabilitate: - Partidul Comunist Român, incontestabil la discreţia lui Stalin, pentru care, după cel de al doilea război mondial a mai rămas un adversar neînvins - Biserica Romei în frunte cu Papa; - Securitatea, în calitate de executantă fidelă şi supraveghetoare neîntreruptă, a ţinut sub permanentă teroare pe oponenţii greco-catolici, urmărindu-i până la dispariţie; - Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhii ei, Patriarhul Justinian Marina şi Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului - instigaţi de Patriarhul Alexei al Moscovei - la care s-au raliat, în totalitate, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, făcând cu toţii jocul comunismului, în baza unei satanice înţelegeri pentru distrugerea Bisericii Române Unite, care a refuzat conformismul. Primii vinovaţi, partidul şi securitatea, au fost înlăturaţi de Revoluţia din decembrie 1989. Cel de al treilea , ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, a fost lăsată să-şi repare singură greşeala, mai ales că atâtea glasuri s-au ridicat din mijlocul propriilor ei fii. Dar, încurajată de anumiţi factori politici, de Putere, lucrurile s-au oprit la nivelul anului 1948. În loc să facă "mea culpa" şi să restituie toate bunurile ce le-a răpit - biserici, case parohiale şi celelalte bunuri patrimoniale legate de cult -, nu numai că nu restituie nimic (excepţie făcând câteva biserici din eparhia Lugojului: Lugoj, Timişoara, Sântandrei etc.), cedate la dispoziţia unilaterală a IPS Mitropolit Nicolae Corneanu al Banatului, ci dimpotrivă, a declanşat împotriva Bisericii Române Unite o campanie de denigrare, la fel de tendenţioasă şi de necinstită ca şi cea din vara anului 1948, care i-a pregătit trecerea în ilegalitate. Împotriva tuturor realităţilor, greco-catolicii sunt numiţi trădători de ţară, maghiarofili, iar credincioşii ameninţaţi cu afurisenia dacă părăsesc Biserica Ortodoxă. La campanie participă ierarhi, istorici şi teologi ai Ortodoxiei, oamenii celorlalte structuri, ziare şi reviste, mai nou fiind antrenaţi şi tinerii, seminarişti şi studenţi în Teologie, formându-se cete de bătăuşi cu misiunea expresă de a-i împiedica pe uniţi de la redobândirea bunurilor pierdute. Este notoriu cazul instalării la 11 noiembrie 1990, în catedrala greco-catolică din Baia Mare, a episcopului nou-înfiinţatei eparhii ortodoxe a Maramureşului, Justinian Chira, cu ajutorul unor asemenea cete de bătăuşi, bine antrenaţi în acest scop, veniţi cu ciomege şi răngi de fier învelite, mascate în tricolor, până la urmă folosind chiar şi crucile ca arme de scandal, pentru a îndepărta pe uniţii veniţi spontan, împotriva dispoziţiilor ierarhilor greco-catolici, să apere catedrala lor, din care a fost scos, în 1948, episcopul legitim, greco-catolic, dr. Alexandru Rusu şi trimis în temniţă, de unde nu s-a mai întors. La Şişeştii lui Vasile Lucaciu, judeţul Satu Mare, la Lăpuşel, judeţul Maramureş, la Şăulia de Câmpie, judeţul Mureş, la Filia de Jos, judeţul Cluj etc., bătăuşii incitaţi de preoţii intruşi în parohiile şi bisericile greco-catolice în virtutea samavolniciilor din 1948, continuate până azi, folosesc cele mai "convingătoare argumente" pentru a-şi păstra "poziţiile cucerite". În schimb, în pofida acestei campanii de ură, greco-catolicii se regrupează. Pieţele oraşelor şi uliţele satelor transilvănene sunt de la o zi la alta mărturii tot mai puternice a mii de credincioşi adunaţi, sub cerul liber, pentru a asculta o Sfântă Liturghie şi un cuvânt de învăţătură, duminică de duminică, numărul lor sporind de la o săptămână la alta. Preoţii sunt încă puţini în raport cu numărul credincioşilor. Dintre cei trecuţi în 1948 la ortodoxie, cu trecerea timpului unii au revenit la unire. Alţii sau întors, după pensionarea făcută la cerere, la vârsta de 60 de ani, pentru a-şi reface cât mai
[ 155 ]

grabnic legătura cu Biserica Română Unită. Au mai rămas în Biserica Ortodoxă, dintre foştii preoţi uniţi, câţiva bătrâni fără sprijin, înfricaţi că şi-ar putea pierde pensia. Au rămas, însă, cei ce au ocupat o funcţie în structurile Bisericii Ortodoxe ca vicari, protopopi, consilieri, secretari şi inspectori eparhiali, legaţi nu atât de Biserică, ci mai ales lipsiţi de o conştiinţă a vinovăţiei care ar duce la pocăinţă şi întoarcerea, pentru sarcinile ce şi le-au asumat în calitate de ambasadori ai puterii ateiste, ochiul partidului şi al securităţii în Biserică, oportuniştii şi carieriştii, promovaţi cu toţii numai şi numai cu acordul Puterii, în schimbul adeziunii totale la măsurile luate de aceasta. Aceştia nu-şi mai găsesc locul nicăieri. Biserica Română Unită îşi reface cadrele, speranţele fiind legate, pentru început, de cele câteva sute de tineri ce se pregătesc în cele patru institute teologice de grad universitar, de la Blaj, Cluj, Oradea şi Baia Mare, deşi abia improvizate, lipsite de localurile fostelor academii teologice unite nerestituite. Mulţi tineri au fost trimişi la studii teologice superioare, la celebrele Institute Teologice din Roma, Paris, Strasbourg, Veneţia, Madrid, Varşovia etc., care la întoarcere, asemenea înaintaşilor care au desţelenit, după Unirea din 1700, ogorul Bisericii Române calvinizate din Transilvania, sau corifeilor Şcolii Ardelene, le va reveni şi lor onoarea unui superb apostolat şi a creării protipendadei Bisericii româneşti de mâine. Până atunci s-au angajat a suplini preoţimea împuţinată în cei 41 de ani de prigoană, laicii, mirenii, cu deosebire intelectualii, plini de zel pentru Biserică, pentru Catolicism, pentru mântuirea acestui neam de indiferentismul în care l-au adus greco-slavo-bizantinii în strânsă colaborare cu comunismul ateu, transformând o ţară latină, romanică, într-o feudă moscovită. În legătură cu dialogul dintre Ortodoxie şi Catolicism pe plan universal, în Biserica Ortodoxă Română sunt două curente diametral opuse. Unul l-am putea numi al durilor şi celălalt al înnoirii. Întâiul, susţine o Ortodoxie separată, exclusivistă: "Lupta de a păstra şi a rămânea în Biserica Ortodoxă este o luptă sfântă pentru păstrarea şi apărarea adevărului pe care Isus Hristos l-a lăsat pe pământ, adevăr pe care l-a primit întreg, nealterat, Biserica Ortodoxă".290) Al doilea este cel al speranţei refacerii unităţii Bisericii de dinainte de schisma din 1054. În Biserica Ortodoxă Română a fost enunţată de IPS Daniel Ciobotea, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, într-un interviu acordat unui ziarist german (în 1900), în care şi-a exprimat speranţa personală că va vedea sfârşitul schismei dintre cele două mari ramuri ale Bisericii creştine Ortodoxă şi Catolică. Comuniunea găsită de sinodalii celor două Bisericii la conciliul de la Florenţa, la 1439, în mărturiile Sfinţilor Părinţi ai ambelor Biserici este, pentru Înaltul ierarh moldovean, o chezăşie a unităţii viitoare, pe car o vede nu numai realizabilă ci şi apropiată. Mărturie a sincerităţii convingerilor IPS Sale o formează apropierile dintre ortodocşii şi catolicii ieşeni, începând cu cele dintre tineretul studios, ca şi colaborările publicistice la revistele locale. Acest început ne duce cu gândul la viziunea Sfântului Andrei Bobola, că un popor de la Gurile Dunării va avea un rol hotărîtor în refacerea unităţii creştine. Rămâne ca viitorul să decidă dacă puterea Răului are caracter de permanenţă sau Dumnezeu va ajuta ca adevărul şi dreptatea să triumfe. Noi credem în puterea lui Dumnezeu şi dragostea lui pentru dreptate şi adevăr. Menţionăm că mare parte a clerului ortodox, cu deosebire tineretul, nutreşte o deosebită stimă faţă de activitatea Înaltului ierarh de la Iaşi şi îl consideră ca pe cel mai competent om al vremurilor noi. Am dat exemplu al curentului reînnoirii pe IPS Daniel Ciobotea pentru convingerile sale că aceste două mari ramuri ale Bisericii Creştine, Catolicismul şi Ortodoxia, formează o singură Biserică, accidental despărţită prin schisma de la 1054, deşi acelaşi ierarh, în pofida realităţii separă Biserica Unită de Catolicismul universal, fiind şi IPS Sa sub influenţa aceluiaşi confesionalism slavo-grecobizantin, care consideră uniatismul un abuz papal împotriva unităţii Ortodoxiei.291)

[ 156 ]

OPINII În paginile ce urmează dăm opiniile câtorva istorici, oameni de cultură şi publicişti contemporani, atât greco-catolici cât şi ortodocşi care, după Revoluţia din decembrie 1989, fie că au intervenit cu analiza fenomenului religios, bisericesc, din România din ultimele patru decenii de comunism, fie cu afirmarea contribuţiei Bisericii Române Unite la realizarea idealului naţional, încoronat prin Unirea de la 1 Decembrie 1918, şi la cultura românească, ori s-au implicat în lupta pentru repunerea acestei Biserici în drepturile avute şi posesiunea bunurilor patrimoniale ce i-au fost răpite prin trecerea în ilegalitate în 1948. IOAN VASILE BOTIZA, profesor de Teologie: "Întâi decembrie 1948 nu s-a prăvălit peste noi ca un trăznet din senin; sămânţa lui trebuie căutată exact cu 30 de ani în urmă, în întâiul decembrie 1918. Prelaţii greco-catolici, care au semnat cu multă generozitate Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918, nu au bănuit nici măcar în modul cel mai nebulos, că au semnat şi sentinţa de condamnare la moarte a propriei lor Biserici. Adânc înrădăcinaţi în realitatea apartenenţei la o Biserică respectată care înglobează peste 75% din populaţia română trăind în teritoriile româneşti ce aparţineau Ungariei, o Biserică recunoscută ca salvatoare a românismului şi a romanităţii noastre, ei nu au intuit că, în noile condiţii ale României Mari, fiii acestei Biserici vor fi trataţi de către fraţii veniţi de dincolo drept boangheni, unguri, botezaţi cu lapte acru, şi că Biserica însăşi va avea de înfruntat atacurile a doi duşmani: Biserica soră şi guvernele liberale. Sub aspectul tacticei şi strategiei de urmat în domeniul bisericesc, Unirea din 1918 nu a fost pregătită de loc. Nimeni nu a sesizat că în 1918 nu a fost o simplă schimbare de decor, ci o intrare în scenă a unor actori nepregătiţi, care trebuiau să interpreteze o piesă al cărui text nu-l cunoşteau. In loc de a ţine în ultimul moment - chiar şi în seara zilei Unirii - o conferinţă episcopească, unde să se redefinească rolul Bisericii noastre în cadrul noului stat, în loc de a descoperi că rolul de luptător naţional al Bisericii s-a terminat, că de acum înainte ea trebuie să-şi îndeplinească adevărata menire: încreştinarea profundă a propriilor credincioşi pentru a crea o bază trainică necesară trecerii la ofensiva pentru catolicizarea şi occidentalizarea întregului popor român, conducătorii noştri s-au lăsat îmbătaţi de euforia generală şi nu şi-au dat seama că rolul naţionalist al Bisericii Unite a fost de fapt un rol secundar, care a fost impus în primul rând de vitregia vremurilor de la Inocenţiu Micu încoace, nu şi-au dat seama că primul obiectiv trebuie să fie recuperarea urgentă a rămânerii în urmă în domeniul spiritualităţii faţă de Bisericile Catolice locale din Occident. Schimbarea energică de direcţie în care Biserica trebuia să se angajeze cu toată energia a doua zi după Unirea din 1918, a început să se întrevadă abia peste douăzeci de ani, odată cu intrarea în scenă a lui Ioan Suciu ... Ce a făcut în schimb Biserica în cei treizeci de ani premergători dezastrului? Şi-a urmat drumul în virtutea inerţiei, a adoptat o poziţie pur defensivă... Zeci de ani după Unirea din 1700, Blajul a pregătit pe candidaţii ortodocşi la preoţime, neexistând o instituţie ortodoxă corespunzătoare; în cursul secolului al XIX-lea, Blajul a furnizat cadrele didactice pentru şcolile româneşti din Principate, pierzând multe elemente de valoare, dar nimeni nu s-a aşteptat la hemoragia care a suferit-o clerul greco-catolic după 1918. Zeci de preoţi şi chiar protopopi - ademeniţi de salariile mai bune care le ofereau funcţiile laice - şi-au cerut dezlegarea de obligaţiile preoţeşti - considerându-se totuşi în continuare preoţi - sau au depus pur şi simplu patrafirul şi s-au răspopit din proprie iniţiativă, devenind profesori, funcţionari de diferite grade, contabili, profesori universitari, directori de licee, contabili şefi, secretari pe la instituţii şi întreprinderi. Pusă în faţa părăsirii de către fiii pe care i-a nutrit la sân, Biserica s-a văzut nevoită a face concesii serioase în domeniul pregătirii candidaţilor la preoţie; a recurs la hirotonirea aşa-zişilor moralişti, învăţători cu purtare corespunzătoare, care urmau doar cursul de Teologie Morală. Măsura a redresat oarecum situaţia numerică a clerului, dar întreg fenomenul ... a subminat grav autoritatea Bisericii ... Pe scurt: lumea în care mi-am deschis ochii conţinea şi o Biserică Greco-Catolică, dar care nu dădea o dovadă convingătoare că slujbaşii ei se recrutau după criteriul unei vocaţii deosebite, căreia îi dăruieşte viaţa total, fără rezerve, în care crezi serios şi care iradiază din tine, ca să-l vesteşti pe Hristos chiar şi atunci când nu scoţi nici o vorbă. Nu vreau să sugerez prin cele de mai sus că am rămas cu păreri mai bune despre slujbaşii celorlalte confesiuni. In preoţii romano-catolici vedeam nişte pui de grofi îmbrăcaţi în reverendă; în pastorii
[ 157 ]

reformaţi nişte slujbaşi care se simţeau obligaţi să se comporte rigid şi glacial atunci când sunt în slujbă, iat în restul timpului sunt oameni ca şi ceilalţi, iar popii ortodocşi nişte bonomi cu bărbi, care-şi recitau pe voci cavernoase de başi - poate mai trăgănat ca ai noştri - aceleaşi texte scrise în limbaj insolit într-o catedrală veşnic neterminată şi care, în timpul liber, se distrau istorisind glume deşănţate, la auzul cărora roşeau până şi laicii. O primă concluzie, deci, Biserica a pierdut partida nu în 1948 ci în toţi cei 30 de ani premergători, timp în care nu au ştiut să aleagă dintre candidaţii la studiile teologice ... pe cei care doreau să se transforme în Hristos şi să fie mărturiile lui vii în mijocul acestui neam ... Biserica noastră nu a prevăzut şi nu a luat măsuri de apărare faţă de explozia de ură pe care a manifestat-o din primul moment Biserica Ortodoxă unificată din România Mare faţă de Catolicism, în general, şi faţă de uniţi în special ... Clericii greci care s-au oploşit în Principate, inundând mănăstirile cu călugări şi şcolile cu învăţaţi ... nu au uitat nici să inoculeze în clerul local ura faţă de îndrăcitul papismňs cum era numit în mod obişnuit Catolicismul. Şi iată, poporul român, singurul popor latin printre cele ortodoxe, învăţat de străini să-şi considere originea ca un epitet de ocară (lătină spurcată cum se mai păstrează şi azi ca sudalmă), iată Ortodoxia română devenită campioana anticatolicismului şi a urii faţă de tot ce e catolic; aşa a rămas ea până azi; e suficient să urmărim atitudinea delegaţiei române în cadrul comisiei ecumenice mixte catolico-ortodoxe. Este suficient să amintim calomniile lui Dositei cu ocazia Unirii din 1700, porecla de Satanasie dată lui Atanasie Anghel, semnatarul Unirii de la 1700. Ortodoxia română, suprasaturată de ură împotriva Catolicismului, nu a fot capabilă niciodată să intuiască cotitura salvatoare care au realizat-o ardelenii la 1700 ... Cei patru ani de stăpânire a regimului lui Horthy în Ardealul de Nord ( 1940-1944) a avut însă şi darul e a trezi conştiinţa multor români şi de a le îndrepta atenţia spre valorile spirituale, deoarece s-a dovedit, fără putinţă de tăgadă, că singura instituţie care a rămas în picioare, la datorie, a fost Biserica GrecoCatolică. Se poate afirma fără exagerare că şi Biserica Ortodoxă - atât cât a rămas din ea - a supravieţuit în umbra celei greco-catolice. După 23 august 1944 a intervenit imediat o schimbare la faţă în atitudinea faţă de noi a "Bisericii surori" din Ardealul de Nord. De la atitudinea fericită a puiului care se ascunde sub aripa cloştei la vederea uliului, care a caracterizat atitudinea Ortodoxiei nordardelene între anii 1940-1944, ne-am trezit peste noapte că fraţii noştri au uitat totul (ce priveşte colaborarea lor sinceră din cei patru ani)". (Extras din eseul memorialistic PATRUZECI DE ANI (1948-1988) contribuţie la o istorie a Bisericii Catolice de rit bizantin-român, ms.). HARALAMBIE CHIRCĂ, fost cercetător ştiinţific principal al Institutului "N. Iorga" Bucureşti, a fost cadru didactic universitar la Facultatea de Istorie din Sibiu: Credincioşii ortodocşi mai tineri nu cunosc motivele pentru care Biserica Greco-Catolică revendică lăcaşurile de cult ce i-au aparţinut ... La 1 Decembrie 1948, regimul comunist din România a sărbătorit şi el, în felul său, aniversarea de 30 de ani de la încheierea procesului de formare a statului unitar român - prin unirea Transilvaniei cu România. El, regimul comunist, a trecut la o realizare marcantă, aceea de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice ca instituţie divină: preoţii slujitori ai ei, numiţi în general uniţi - care nu au avut tăria sufletească să reziste teroarei comuniste - s-au salvat trecând la confesiunea ortodoxă. Ceilalţi uniţi, în frunte cu toţi episcopii şi arhiepiscopul lor care au rezistat şi care nu şi-au renegat credinţa, au fost aruncaţi în închisorile comuniste ale morţii. Acolo şi-au sfârşit viaţa suferind moarte de martir ca mărturisitori ai lui Hristos şi ai credinţei lor. Ei sunt martiri nu numai ai Bisericii lor, dar şi martiri ai neamului românesc... Prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, bunurile imobile ale acesteia - deci şi lăcaşurile lor de rugăciune - au fost confiscate de statul comunist şi trecute în proprietatea sa. Pentru a face şi pe alţii părtaşi la politica lui de rapt şi spoliere, statul comunist a dăruit aceste lăcaşuri de cult Bisericii Ortodoxe Române. De ce nu a intervenit patriarhul ortodox de atunci, Justinian Marina, în apărarea Bisericii Surori, aşa cum acordase mai înaine ajutor unui comunist de marcă, precum Gheorghe Gheorghiu Dej? Opinez că s-a bucurat mai degrabă de această lovitură (totuşi să nu uităm că acest comunist ne-a scăpat de ruşi), fiindcă se însuşeau astfel bunurile unei Biserici schismatice ... Cum s-ar putea explica altfel acceptarea unor bunuri care nu aparţinuseră B.O.R. şi nici nu fuseseră în patrimoniul credincioşilor ortodocşi? Dacă unii preoţi uniţi şi parte din poporenii lor trecuseră în altă tabără, ei nu aveau dreptul moral şi nici canonic să acapareze lăcaşurile de cult unite. Numai aprobarea episcopilor şi arhiepiscopului greco-catolic era valabilă canonic şi moral. Or, cum aceştia se aflau în închisorile comuniste, unde înfruntau moartea şi tortura, ei nu aveau cum să aprobe
[ 158 ]

înstrăinarea bunurilor bisericeşti, înstrăinare interzisă, de altfel, şi de canoanele sinoadelor şi conciliile ecumenice. Ce drum a urmat, însă, turma credincioşilor uniţi? Aceasta şi-a păstrat identitatea, continuându-şi în catacombe, până la eliberare, existenţa spirituală sau ocrotirea în Biserica RomanoCatolică. Ea a căutat, de asemenea, să-şi formeze în ilegalitate conducătorii spirituali, care să înlocuiască pe cei trecuţi la ortodocşi. Ea, deci - Biserica Greco-Catolică - nu putea recunoaştre de jure desfiinţarea ei, înfăptuită prin violare ... Din momentul în care Biserica Greco-Catolică a fost recunoscută ca legală după Revoluţia din 16-22 decembrie 1989 şi statul actual i-a înapoiat bunurile, legal era ca şi B.O.R. să restituie lăcaşurile de rugăciune ale Bisericii Greco-Catolice. Trebuia făcută o Restitutio in integrum de către B.O.R. Aplicarea în drept a principiului majorităţii aici, adică a mulţimii care se înfruptă din bunurile furate şi confiscate, ne aminteşte de practicile fostului p.c.r. ... Aici este vorba de un subterfugiu care să dea aparenţa unei legalităţi, pentru ca B.O.R. să nu mai înapoieze Bisericii Greco-Catolice vreun lăcaş de rugăciune, silindu-o astfel să-şi exercite cultul în aer liber... Din punct de vedere creştinesc mă întreb cum îşi mai înalţă credincioşii ortodocşi rugăciunile către Dumnezeu, când ştiu că aceste lăcaşuri le-au dobândit prin raptul şi samavolnicia fostului p.c.r. ateist? Nu se fac ei părtaşi ai nedreptăţii? Subsemnatul, în umilinţa mea de creştin ortodox, de absolvent al Seminarului teologic Nifon Mitropolitanul din Bucureşti (1938), al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1924) şi de traducător din opera scriitorului bisericesc grec Origen, mă desolidarizez în mod public de punerea Conferinţei Naţionale a preoţilor B.O.R. cu privire la atitudinea lor faţă de Biserica greco-catolică. Adaug, această desolidarizare este împărtăşită de toată intelectualitatea ortodoxă sibiană pe care o cunosc personal. ... Fac un caz de conştiinţă izvorît sincer din suflet." (Sublinierile ne aparţin). (Extras din Scrisoare deschisă către a treia Conferinţă Naţională a preoţilor din Biserica Ortodoxă Română, publicată în "DIMINEAŢA" - Sibiu, An I, nr. 208 din 5 octombrie 1990. PREOT BORIS RĂDULEANU: "Subsemnatul Preot octogenar Boris Răduleanu, în numele preoţilor şi credincioşilor trăitori în Domnul nostru Isus Hristos, cu teamă de Dumnezeu aduc la cunoştinţa întregului Sinod al Bisericii Noastre, Institutului şi Seminarului teologic şi întregii Ţări, acum eliberată, următoarele stări, analize, întrebări şi propuneri: În ultimii 45 de ani conducerea Bisericii Ortodoxe Române s-a înstrăinat de a fi în spiritul lui Isus Hristos. 1. Preotul de mir Ioan Marina a ajuns într-un răstimp scurt, de 3 ani, vicar la Iaşi în 1945, Mitropolit al Moldovei în 1947 şi Patriarh al Ţării în 1948. Persistă întrebarea nelămurită: cum de a murit Irineu Mihălcescu, Mitropolitul Moldovei şi apoi Patriarhul Nicodim chiar la timp, pentru a face loc Patriarhului Justinian care era susţinut de comunişti? Cerem să se deschidă aceste dosare şi să se facă lumină. 2. Mitropolitul Antonie Plămădeală îl numeşte pe Patriarhul Justinian arhitectul reorientării depline, precise şi sigure a Preoţimii noastre şi a Bisericii sub toate aspectele ... care a stabilit raporturile dintre Biserică şi Stat ... În realitate, Patriarhul Justinian a subordonat Biserica Română statului ateu ... 4. Cu ajutorul Patriarhului Justinian s-a făcut imediat - în anul 1948 - trecerea forţată a Bisericii Greco-Catolice la Biserica Ortodoxă. Mitropolitul Antonie Plămădeală o enumera printre primele realizări ale Patriarhului Justinian. Pentru această realizare forţată, însă, mulţi au suferit, mulţi au intrat în închisoare şi chiar au murit. Cine poartă răspunderea acestor realizări? 5. ... Amintim doar doliul cerut şi înfăptuit de conducerea Bis. Ort. Rom. la moartea lui I.V. Stalin: timp de patru zile clopotele bisericilor din tot cuprinsul patriei noastre au bătut. Patriarhul Justinian, însoţit de episcopul Teoctist Botoşeneanu, au depus coroane de flori la statuia lui Stalin din Capitală. Patriarhul Justinian a rostit o cuvântare amplă la Institutul teologic şi-a închinat revista "Biserica Ortodoxă Română", nr. 2-3, 1953, memoriei lui Stalin, afirmând că va trăi pururea în inima poporului nostru. 6. Subjugarea Bisericii deschisă de Patriarhul Justinian s-a adâncit şi lărgit tot mai mult. Mutarea arhiereilor s-a făcut de atunci arbitrar şi determinat de motive politice, fără să se ţină seama de canoanele şi legile bisericeşti. Astfel, episcopul Teoctist, vicar patriarhal la Bucureşti, apoi episcop la Arad, apoi Mitropolit la Craiova, apoi Mitropolit al Moldovei şi în sfârşit, Patriarh al Ţării. Mitropolitul Antonie, întâi vicar patriarhal la Bucureşti, apoi episcop la Buzău şi acum Mitropolit la Sibiu... Dar cine a ales şi numit pe arhiereul Calinic şi arhiereul Nifon?
[ 159 ]

7. Timp de 45 de ani nu s-a făcut catehizarea copiilor, a tineretului, a vârstnicilor, întreg poporul fiind lăsat numai pe seama educatorilor atei, în timp ce, în acelaşi regim, Biserica Catolică şi sectele îşi continuau educaţia creştină. 8. Statul ateu a hotărît desfiinţarea mănăstirilor, iar conducătorii Bisericii au executat această hotărîre, alungând cu sila călugării din mănăstiri. 9. Patriarhul şi cu unii preoţi parohi au consimţit şi semnat demolarea bisericilor... nici un membru al Sfântului Sinod nu a schiţat nici un gest de împotrivire... 10. Patriarhul şi Sfântul Sinod au acceptat ca alegerea şi numirea în posturi de ierarhi, de profesori de teologie, de protopopi, de doctoranzi, de transfer al preoţilor, de trimitere a preoţilor în străinătate să fie numai cu avizul statului ateu, uneori chiar cu angajarea în securitatea regimului ... 11. Aţi dat pastorale, telegrame şi declaraţii, elogiind pe dictatorul astenic, subliniind neîncetat libertatea Bisericii pe care el în realitate o sugruma... Aţi luat parte la conferinţele F.D.U.S.-ului, unde singura participare a fost aceea de a asigura pe slujitorii Satanei "de deosebita cinste şi aleasa bucurie pentru că v-a dat cuvântul", şi de "viile şi profundele mulţumiri de recunoştinţă pentru că respectă credinţa, libertatea , sprijină restaurarea lăcaşurilor de cult" şi a altor neadevăruri... Prin atitudinea lor, Patriarhul şi Sinodul, în loc să slujească pe Hristos şi întru Hristos poporul român, s-au supus şi au servit partidului comunist şi pe odiosul satanic, trădând pe Hrisos, preoţimea şi poporul credincios... 16. Dar "Cuvântul pastoral al Bisericii Ortodoxe Române" din 3-4 ianuarie 1990 este cel care acuză mai mult Sinodul decât toate pastoralele sau telegramele date până în prezent de 45 de ani. Dacă cele anterioare ar mai avea justificarea că au fost impuse, cel de acum este făcut de bună voie şi el arată cât sunteţi de străini de Dumnezeu şi duşmani ai lui Isus Hristos asemenea fariseilor. Cereţi iertare, reconciliere şi împăcare pentru declaraţiile şi pastoralele publice prin care 45 de ani aţi intervertit Adevărul... a. Justificaţi declaraţiile publice şi pastoralele făcute "pentru a sluji binele Bisericii, pentru a păstra credinţa străbună, pentru a boteza copiii" etc. Dar nu cumva aţi acceptat această cale a minciunii pentru că aţi dorit sau v-aţi complăcut în scaunul episcopal, pentru că mai întâi aţi dorit să vă păstraţi comoditatea, luxul, abundeţa în care trăiţi? b. Minciuna pe care aţi cultivat-o 45 de ani spuneţi că a fost "preţul sau tributul pe care trebuia să-l plătim pentru ca Biserica să poată răspunde celor mai elementare nevoi ale sale." Sinodul prezintă deci minciuna în care s-a complăcut 45 de ani ca fiind un sacrificiu ... Oare pune Isus Hristos minciuna la baza Bisericii sale? Poate fi minciuna un mijloc de consolidare, de menţinere şi adâncire a Bisericii lui Hristos? ... c. Încercaţi să justificaţi declaraţiile şi pastoralele publice pe care le cunoaştem cu toţii. Dar fi bine să răspundeţi şi în legătură cu alte acţiuni pe care le-aţi făcut mai puţin publice. Ca de exemplu: Câţi dintre voi, sinodali sau preoţi, sunt ofiţeri de securitate sau în slujba securităţii? Câţi preoţi aţi aruncat în închisoare? Câţi au murit din cauza voastră? Câţi preoţi au folosit Sf. Taină a duhovniciei pentru a divulga apoi la securtitate? Câte numiri de ierarhi sau preoţi au fost cumpărate cu bani sau obţinute prin influenţă politică? Care sunt ierarhii sau preoţii care au semnat dărâmarea bisericilor? Câţi şi care dintre voi au avut legături cu membrii familiei Ceauşescu şi în ce scop, chiar dăruindu-le cărţi bisericeşti de valoare istorică şi obiecte scumpe de cult? Cum se explică legăturile arhiereilor Nifon şi Calinic cu membrii familiei Ceauşescu, şi multe altele care se vor descoperi. Alegerea arhiereului Nifon s-a făcut înaintea altora mult mai meritorii decât el. Oricine intra în biroul arhiereului Nifon sau în sufrageria apartamentului lui era surprins de o fotografie în care arhiereul se afla la o masă intimă cu Nicolae Ceauşescu, cu Elena şi cu prinţişorul Nicu. Înspăimânta cu această fotografie pe toţi care intrau, vrând să arate cine sunt cei pe care se sprijină. Arhiereul Calinic era unul dintre cei despre care se spune că organiza chefurile lui Nicu Ceauşescu, uneori chiar la Mănăstirea Sinaia. Cum explică ei prezenţa unor vase de cult (potir de aur), fostă proprietate a Mănăstirii Sinaia, în Palatul Primăverii al dictatorilor? ... Singura posibilitate de a spăla ruşinea Bisericii Ortodoxe Române, batjocorirea credinţei creştine şi de a face renaşterea spirituală a Bisericii noastre este demisia şi demiterea Patriarhului Teoctist, a membrilor Sinodului şi a profesorilor de teologie care au folosit Biserica Ortodoxă Română, care au fost în serviciul dictatorului diabolic sau au colaborat cu securitatea. Toţi aceştia să fie demişi din
[ 160 ]

funcţiunile lor şi supuşi unei judecăţi bisericeşti şi chiar laice, verificându-li-se totodată şi averile. Numai astfel va ieşi adevărul la suprafaţă şi se va face loc altora care să trăiască şi să slujească pe Isus Hristos şi întru Hristos neamul românesc". (Sublinierile ne aparţin). (Extras din articolul "Către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române", publicat în Supliment de duminică LUMEA CREŞTINĂ, pag. IV, al ziarului "România Liberă" - Bucureşti, Anul XLVIII, Nr. 14065 serie nouă nr. 31, duminică, 28 ianuarie 1990.) Dr. LIVIU BOTEZAN, prof. univ.: "La 1 Decembrie 1918, în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, reprezentanţii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, fie ei ortodocşi, fie greco-catolici, au votat solidari cu entuziasm şi într-o deplină unanimitate unirea cu România. Într-un mod asemănător au desemnat greco-catolici şi ortodocşi în Marele Sfat şi Consiliu dirigent care urmau să exercite puterea politică în interiorul arcului carpatic până la întrunirea Constituantei pe întreaga ţară... Constituţia democratică adoptată în 1923 statua astfel raporturile între ortodocşi şi grecocatolici: "Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt Biserici româneşti..." Prin constituţie se recunoştea, deci, că enoriaşii ambelor Biserici erau români. Totodată se preciza că ortodocşii, fiind majoritari la nivelul întregii ţări, Biserica lor deţinea o poziţie dominantă în stat în comparaţie cu cea a greco-catolicilor. În acest cadru constituţional s-au derulat raporturile dintre cele două Biserici româneşti între 1918-1940. Ele au fost în general corecte, bazându-se pe respect reciproc... O frăţească şi strânsă colaborare a avut loc între cei doi episcopi de la Cluj între 1940-1944, (N. Colan şi Iuliu Hossu, n. n.), în calitatea lor de şefi spirituali ai rezistenţei românilor din Ardealul de Nord împotriva jugului horthyst. Deşi din cei peste un milion trei sute de mii de români cedaţi temporar Ungariei horthyste, mai mult de un milion erau greco-catolici, Iuliu Hossu - recunoscut de guvernul de la Budapesta pentru toată Transilvania nord-vestică, întrucât fusese înscăunat ca episcop în 1917 - a înţeles să-i ajute pe ortodocşi atât în şcolarizarea copiilor lor în şcolile greco-catolice, cât şi în salvarea bisericilor acestora, pe care le-ar fi putut pierde, datorită numărului lor redus. Într-o atare situaţie s-a aflat la un moment dat chiar catedrala ortodoxă din Cluj. Invocând numărul redus al credincioşilor ce participau la slujba religioasă care se efectua în această catedrală, autorităţile locale maghiare intenţionau să o confişte şi să o dea altui cult (maghiar, n. n.) cu enoriaşi mai numeroşi. Numai prin intervenţia episcopului Hossu care i-a îndemnat pe greco-catolici să meargă şi la oficierea liturghiei din catedrala ortodoxă, s-a putut evita confiscarea ei... Menţinerea unor astfel de relaţii fireşti până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost posibilă, fiindcă s-au depăşit divergenţele de opinii cauzate de punerea în discuţie, începând cu 1920, a încheierii unui concordat între statul român şi cel papal şi mai ales desemnarea şi apoi ratificarea lui în 1927 şi respectiv în 1929. Discuţiile prilejuite de concordat, dar şi de adoptarea Constituţiei în 1923 şi apoi de legea cultelor din 1928, au fost însoţite de opinii privind unificarea celor două Bisericii româneşti. Începutul l-a făcut Nicolae Bălan, care în 1920, când a fost desemnat mitropolitul Ardealului, a declarat că nu va avea odihnă până "nu-i va cuprinde la sânul său de părinte pe toţi fiii neamului". În chestiunea refacerii Bisericii româneşti s-au angrenat înalţi prelaţi dar şi istorici ortodocşi şi greco-catolici. Atât unii cât şi alţii au tratat-o în cadrul mai larg al refacerii unităţii întregii Bisericii Creştine. Unii dintre preopinenţi s-au străduit să dezbată problema ratificării Bisericilor de pe poziţii rezonabile, iar alţii au adoptat o atitudine intolerantă, însoţită de invective şi de reproşuri la adresa părţii adverse. Din prima categorie pot fi menţionaţi profesorul Onisifor Ghibu şi episcopul Hotinului, Visarion Puiu, din partea ortodocşilor şi episcopul Frenţiu şi profesorul Macavei de la Blaj... Episcopul Frenţiu declara că greco-catolicii erau gata să se întâlnească într-un congres sau sinod cu reprezentanţii ortodocşilor pentru a decide împreună modalităţile de unificare a Bisericilor româneşti, fiecare să-şi expună argumentele istorice şi religioase proprii. În cealaltă categorie, a intransigenţilor s-au impus mitropolitul Nicolae Bălan, istoricii Ioan Lupaş şi Ştefan Meteş, precum şi Gh. Bogdan Duică. Ei au desfăşurat o campanie de denigrare a papei şi-a unirii cu Roma, invocând argumentul că greco-catolicii trebuiau să revină la Biserica Ortodoxă, deoarece numai ea se identifica cu interesele statului naţional unitar. De fapt Biserica Ortodoxă a devenit naţională la români numai pe vremea domnitorului Cuza când, datorită opoziţiei Patriarhului de la Constantinopol, faţă de secularizarea averilor mănăstireşti, s-a emancipat de sub tutela acesteia, devenind autocefală. "Independenţa faţă de Patriarhia constantinopolitană a echivalat, însă, cu accentuarea dependenţei Bisericii Ortodoxe faţă de puterea politică... Biserica Ortodoxă
[ 161 ]

Română şi-a întărit în acest fel caracterul naţional, dar s-a profilat şi pericolul transformării ei într-un instrument al celor aflaţi la cârma statului. Acest pericol a devenit deosebit de evident după al doilea război mondial, când la putere au fost aduşi comuniştii cu concursul direct al armatelor sovietice de ocupaţie. Cu concursul comuniştilor prin teroare şi abuz, a reuşit, în 1948, mitropolitul Nicolae Bălan să transpună în practică angajamentul asumat în 1920 de a desfiinţa Biserica Greco-Catolică. Prin fapta lui nu numai că i-a rupt pe români de orice legături spirituale cu Europa apuseană catolică, dar a privat Biserica Ortodoxă de independenţa necesară care i-ar fi permis să se opună întăririi totalitarismului comunist. Tocmai pentru că aşa-zisa reunificare religioasă a românilor s-a efectuat prin abuz şi nu pe calea negocierilor şi a convingerilor, Biserica Ortodoxă are datoria de a-i restitui celei Greco-Catolice lăcaşurile de cult răpite, de a-i recunoaşte statutul de Biserică Naţională" (s.n.). (Extras din articolul "Greco-Catolicii şi raporturile lor cu ortodocşii în cadrul României Mari (19181948)", publicat în "Tribuna" - Cluj, Serie Nouă, Anul II, nr. 50 (1773), din 13 decembrie 1990, pp. 1,7). Dr. CAMIL MUREŞANU, prof. univ. ... "Urmărind scopul consolidării statutului ei confesional, nerealizat integral şi conform cu cele făgăduite de Împărat prin diplomele emise cu prilejul acceptării Unirii, Biserica Greco-Catolică a ajuns la formularea, prin episcopul Inochentie Micu, a unui program de emancipare naţională, implicat în programul ei confesional. Iar în 1791-1792, memoriul intitulat "Supplex Libellus Valachorum", semnat de episcopii ambelor confesiuni ale românilor ardeleni, a constituit primul program propriu-zis naţional, care depăşea confesionalismul şi cuprindea în revendicările sale pe toţi românii ardeleni, ca pe o entitate politică şi etnică. Revoluţia din 1848 a fost momentul final al trecerii peste reminiscenţele unei "naţiuni confesionale". În locul acesteia s-a instaurat conştiinţa naţională în spirit modern, fenomen care s-a corelat în mod inevitabil cu o laicizare a mişcării naţionale româneşti... În 1848 episcopii celor două confesiuni au mai avut un rol foarte important în organizarea acţiunii politice a românilor; după ce s-a constituit, la 1869 şi 1881, Partidul Naţional Român, căpeteniile Bisericilor nu vor mai îndeplini acelaşi rol politic... Se aud voci şi se aştern pe hârtie păreri de-abia mascate, care caută să susţină că naţiunea ar fi necesarmente identică numai cu o anumită confesiune. Că a nu aparţine acestei confesiuni ar însemna a te exclude din comunitatea naţională, a fi un soi de trădător al unităţii naţiunii, gata de a pactiza, conştient sau inconştient, cu alte interese - posibil, dacă nu chiar duşmănoase nouă (s.n.). Asemenea afirmaţii, strigător neconcordante cu adevărul, şi cu cel istoric şi cu realitatea actuală, sunt nu doar absurde, ci şi de-a dreptul periculoase din punct de vedere politic şi naţional... Să nădăjduim că vocile nesăbuite ce răsună pe ici pe colo de prin amvoane vor lua seamă la urmările pe care le pot declanşa - şi vor înceta. (s. n.) Dar mai ales nu numai nădăjduim, ci suntem siguri că astfel de erori izolate (încă...) nu vor putea dezbina nici întina puritatea sentimentului de solidaritate naţională care beneficiază astăzi de temeliile trainice ale democraţiei, libertăţii, toleranţei şi respectului pentru semenii de orice convingeri". (Extras din articolul "Confesiune şi Naţiune", publicat în "Adevărul în Libertate" - Cluj, Anul II, Nr. 105 din 27 aprilie 1990, pag. 1) TEODOR TANCO, scriitor şi publicist. Doctor în drept: "Nicolae Bălan... în 14 februarie 1920, cu unanimitate de voturi a fost ales Mitropolit al Bisericii ortodoxe a Ardealului... Lucrând... şi pentru unirea Bisericilor române, ortodoxă şi greco-catolică, făcând chiar o ambiţie din acest scop, şi-a văzut visul împlinit, (1948, dar nu se ştie dacă şi mulţumirea în ceasul din urmă, ştiindu-şi confraţii în închisori. (Cf. Virtus Romana Rediviva, Vol. V. Bistriţa 1984, pp. 7o-71). Câmpia Libertăţii, 7 octombrie 1990, Liturghie solemnă... atâtea fapte, atâtea zile ale calendarului ultimelor 9 luni sunt date istorice sau de reţinut în mult zbuciumata Românie a ultimelor cinci decenii. Între ele va rămâne şi ziua aceasta: reaşezarea oficială a Mitropoliei Greco-Catolice în matca Blajului împlinirilor şi speranţelor. După 42 de ani se sudează public, visul pentru continuarea în vreme a Tricentenarei instituţii a catolicismului românesc. Parţial e şi un început de tămăduire a ranei ce sângerează de patru decenii, de când un decret dement, 358 din 1 decembrie 1948, a dat satisfacţie unei opinii creştine bolnave de totalitate distrugând Biserica fraţilor de neam. Şi să nu se mai caute să se inventeze motive ale tragediei şi năpăstuirii ca fiind numai consecinţele comunismului din afară
[ 162 ]

ci să se arate, să se recunoască vina politică şi a dominaţiei ecleziastice autohtone. Dar aceasta nu e ziua bilanţului şi proceselor (cele de conştiinţă să şi le suporte vinovaţii de ieri şi de azi) ci e ziua sărbătoririi, a reînvierii unei instituţii iclusiv de cultură şi de spiritualitate naţională. Cu atât mai mult că doctrina Bisericii Române Unite în era nouă este nu numai a bunătăţii, iertării şi uitării prigonitorilor de până aici. Te salut, Mică Romă! Se aud şi răsună mlădierile vocii lui Eminescu, privind peste Blaj şi rămân săpate în inimă cuvintele Poetului ce nu vor fi uitate vreodată de generaţii. Au ecou mare, sunt momente din ceasul când a fost instalat în castelul greco-catolic mitropolitul Dr. ALEXANDRU TODEA, al 16-lea conducător al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş cu sediul la Blaj... Cum toate cele omeneşti au un sfârşit, a venit şi pentru această biserică furată de autorităţi şi pizmaşii haini, care au pierdut-o chiar din momentul când credeau că-i sunt proprietarii de suflet (s. n.)... Blajul e un nume de mult european. Cu acestea se legitimează o naţiune, un popor în istoria modernă şi în lume în faţa latinităţii şi Bisericii Catolice Universale..." (Extras din articolul "Blajul - Mica Romă - redivivus", publicat în "Adevărul în Libertate" - Cluj, Anul II, nr. 221 din 9 octombrie 1990, p. 3). NICOLAE GUDEA, istoric: "Toată lumea ştie că Visarion Sarai a fost călugăr sârb. MP (Mircea Păcurariu, n.n.) îl declară fără nici o dovadă, documentară desigur, "vlah din Balcani"... De ce nu ne spune MP că B. O. R. era supusă teologului calvin ungur din Transilvania, iar ierarhia se supunea episcopului sârb de la Carlovitz? Şi că asta a durat până la 1864. Toată lumea ştie că B. R. U. (Biserica Română Unită, n.n.), scăpată după lupte grele şi mari sacrificii de teologul iezuit, a impus limba română în biserici, a impus scrisul cu caractere latine şi a început să curăţească limba de slavonisme inutile. La 1825 Petru Maior stabilea deja ortografia latină. Dar MP ne ascunde cu grijă că încă şi la 1857 mitropoliţii de la Carlovitz ordonau menţinerea slujbei în limba slavonă şi a scrisului cirilic. Oare nu patriarhul (sau mitropolitul) de la Carlovitz a interzis pe la 1860, prin circulară, preoţilor ortodocşi să se aboneze la foile naţionale ale lui G. Bariţiu? Cum se pot interpreta acestea şi altfel de fapte (pe lângă multe altele) din punct de vedere naţional, domnule M. Păcurariu?... Mie mi se pare, însă, mai grav felul cu totul murdar, în care MP vorbeşte despre rolul B.O.R. la desfiinţarea B.R.U. în anul 1948. Nimic despre comportamentul trădător al înaltului cler şi lagăr pentru preoţii şi călugăriţele greco-catolice, cele mai multe chiar în mănăstiri şi sedii ortodoxe. Nimic despre preoţii greco-catolici închişi, deportaţi, alungaţi fără procese. Nimic despre credincioşii ameninţaţi cu fioroasa securitate să accepte unirea... Ba mai mult, reiese din articolul lui MP că toate aceste (arestări, internări, lagăre de reeducare, crimele din închisori, uciderea preoţilor greco-catolici etc.) au fost necesare pentru "unitatea spirituală" a românilor... Domnule profesor, preot dr. M. Păcurariu, pe greco-catolicii de azi nu-i mai sileşte nimeni la unirea sau la revenirea la unire cu Roma. Nici Curtea din Viena, nici Sfântul Părinte Papa, nici arhiepiscopul de Esztergom, nici teologul iezuit. Mişcarea de orientare spre B. R. U. este o mişcare firească, aş zice tradiţională, democratică în sens social. Noi singuri vrem să redevenim fii ai Bisericii Române Unite în cadrul Marii Biserici Apostolice Romane ... (s.n.) Nu suntem o mână de oameni, domnule MP. Greco-Catolicii constituie o forţă socială spirituală, iar comunitatea din zi în zi mai mare este silită încă şi azi, în cele mai multe locuri, să asculte Sfânta Liturghie sub cerul deschis (pentru că pentru ea încă nu este cer liber)... Şi asta în timp ce bisericile greco-catolice construite şi plătite de părinţii şi străbunii noştri numai şi numai prin subvenţii proprii şi în proporţie de 95% sub regimuri străine, îi sunt refuzate sub diferite pretexte. Cui prodest, domnule MP? (Extras din articolul "Spiritul Bibliei şi revărsare de ură" (serial) publicat în "Atlas - Clujul Liber", săptămânal independent, An. II, nr. 41, septembrie 1990, p. 6, care este un răspuns dat lui M. Păcurariu). MIRCEA ELIADE: "Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci - şi nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş Petru Pavel Aron, ci a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri care au învăţat atunci în şcolile Blajului. Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu, o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această operă eroică".
[ 163 ]

(Extras din "Pecetea Blajului", tabletă publicată în "Omagiu Şcolilor din Blaj (1754-1954)", apărută la Paris în anul 1955 prin grija Mons. dr. O. Bârlea, prezentat de Ion Buzaşi în "Steaua", An, XI, nr. 9/1990, p. 72) STELIAN TĂNASE, publicist: "Sub oblăduirea Preafericirii Sale s-au demolat zeci de biserici în Bucureşti şi în provincie. Fără ca ierarhia bisericească - coruptă, infiltrată, părăsită de credinţă - să fi protestat. Dar schimburi de mesaje şi scrisori au existat. Ca acesta pe care-l am în faţă acum. A fost ridicat pe 22 decembrie 1989 din biroul lui Ion Dincă, cel mai înverşunat demolator de biserici. Este o scrisoare scrisă şi semnată cu mâna proprie de Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Credeţi cumva că este o cerere de demisie? Un protest vehement împotriva demolării de biserici? Ori împotriva persecutării credincioşilor? O cerere energică pentru drepturile bisericii? Cumva se propunea construirea unei noi biserici şi repararea celor vechi şi stricate? Ei bine, nu. Patriarhul Teoctist îi răspundea lui Ion Dincă, mulţumindu-i "Pentru amabilul mesaj trimis cu prilejul zilei mele de naştere". Pentru cine a uitat, să amintim că Ion Dincă este acela care a ordonat în 1977 dărâmarea bisericii Enei, monument istoric, unde a trăit Nicolae Filimon. Patriarhia nu a protestat, a fost semnalul că devastarea bisericilor nu va trezi protestul Bisericii Ortodoxe Române... Credincioşii aşteptau să fie apăraţi. Patriarhia preferă să lingă palma care a lovit-o. În cele câteva rânduri scrise lui Ion Dincă, Teoctist, ca un vajnic tovarăş, în limbă de lemn atee. "Folosesc acest prilej pentru a vă adresa sincere urări de sănătate, fericire şi mult succes în importanta Dumneavoastră activitate pusă în slujba patriei şi propăşirii poporului român." Cum, preasfinţia voastră? Despre ce propăşire este vorba? Faptele lui vă erau cunoscute. Aveaţi la cunoştinţă lista lăcaşurilor sfinte trecute pe sub buldozer? Cunoşteaţi bine suferinţele poporului. Demolarea bisericilor putea să ducă la "propăşirea poporului român?"… Dacă dictatorul continua, dacă nu s-ar fi ridicat câteva mii de tineri, din care o parte au plătit cu sângele lor, nu aţi fi avut azi pe cine să propăşiţi. Adică n-ar fi existat biserici. Nebunului de Ceauşescu i-ar fi dat prin cap să declare România "stat ateu". O ultimă remarcă. O mână a adăugat pe textul luxoasei scrisori (copertată, cu antet solemn, semnată autograf) un cuvânt în dreptul numelui lui Teoctist: "Comunist...". (Extras din articolul "Homo feseneus", publicat în săptămânalul "ACUM", Anul I, nr. 7, 22-28 februarie, 1991, pag. 8). PETRE VĂLIMĂREANU, publicist: "Ruperea Bisericii, cum toată lumea ştie, s-a făcut nu din motive de... evlavie, sau de credinţă, ci pe temeiuri mult mai lumeşti, având la bază vechiul antagonism greco-roman... Motivele invocate n-aveau decât rostul de a masca mizeria celor adevărate. Acelea existau de veacuri, dar nimeni, până la 1054, nu se gândise, pentru asta, să sfâşie cămaşa lui Isus... Dacă Papa, cu sediul la Roma căzută, ar fi cedat patriarhului, rezident cu bazileul în "Noua Romă", întâietatea, motivele invocate, cu ifose de dogme, nici n-ar fi existat! Dar putea lăsa el cârma Bisericii în voia schimbătoarelor vicisitudini politice? Şi aşa, Românii de obârşie latină, atât la viaţă cât şi la izvor de creştinare, s-au pomenit, din vina geografiei, în tabără grecească. Întocmai ca şi azi, când, din aceeaşi vină, se găseşte la" blocul" celor fără patrie şi Dumnezeu, deşi nici un român n-a comis eroarea de a înlocui pe Dumnezeu cu ţăcălia lui Lenin! Dar de atunci au trecut secole, lungi vremi de picurare, lentă însă tenace, a otrăvii greceşti în sufletele candide ale latinilor de la Dunăre, care au devenit astfel cei mai fanatici fideli ai Fanarului împotriva Maicii lor, Roma. Ce ne desparte, în definitiv? Au catolicii altă Evanghelie decât a noastră? Au ei alt Isus, altă Maică a Domnului, alt Dumnezeu? Au ei alte Sfinte Taine decât cele şapte ale noastre? Nu respectă şi ei ca noi, cele şapte sinoade ecumenice? Dar sufletul ne-a fost aşa de pritocit în rătăcire, şi mai ales în ură, că astăzi numai ignoranţa mai poate justifica atâta învrăjbire. Aceasta e şi principala cauză că boala se lungeşte. Căci e deajuns un ignorant fanatic spre a surpa opera unui sinod întreg de înţelepţi. Este exact ceea ce s-a întâmplat când ardelenii, într-un elan de însufleţire românească, reuşiră să deschidă larg ferestrele către lumina Romei; a fost de ajuns fanatismul orb al unor ignoranţi asmuţiţi de patriarhii grec şi sârb şi copios hrănit de rublele Ecaterinei, pentru ca mai mult de jumătate din Ardeal să-şi pună iar grumazul în jugul "ortodoxiei" din Balcani. Acel Fanar care ne-a deznaţionalizat regiuni întregi din Macedonia... Acea Moscovă care şi azi menţine un alfabet cirilic în Basarabia, Transnistria, Herţa şi Bucovina, unde nu există nici un ierarh român, (în 1988 n. n.). Acea Biserică
[ 164 ]

sârbă care interzice fraţilor din Timoc şi Macedonia, până azi, orice slujbă bisericească în limba lor. Acea patriarhie română din Bucureşti, ajunsă văcsuitoare a cizmelor marelui renegat, ateu şi analfabet, patriarh care a impus pe calendarul românesc pe toţi zurbagiii "ortodocşi" din Transilvania, dar n-a găsit nici un locşor pentru Inocenţiu Micu Clain, martir al românismului! Se spune că unirea de la 1700 s-a făcut pentru deznaţionalizarea Românilor, când, de fapt, ea ne-a dat pe cei mai luminaţi şi dârji dintre Români, - dar se uită că întreaga Peninsulă Balcanică nu-i decât un imens cimitir românesc, datorită în cea mai mare parte ortodoxiei greceşti, sârbeşti şi bulgăreşti - fapt constatat şi în Crişana, Banat şi Maramureş, unde spaţiul românesc s-a tot strâmtat, datorită în bună parte ortodoxiei rutene. Dar înşişi ocupanţii... ne-au arătat, vrând-nevrând, ce-i doare şi ce intenţii au cu neamul românesc, când, vrând să înăbuşe definitiv orice conştiinţă română, adică însăşi identitatea noastră ca neam în lume, au desfiinţat Biserica Unită, singura fereastră prin care neamul nostru mai comunica cu Occidentul. Pentru atingerea scopului ei ne-au stins toţi luceferii, în cap cu Iuliu Maniu şi cu ierarhii Bisericii Unite, şi au îngrăşat toate dezertările, în cap cu Sadoveanu şi cu ierarhii Bisericii Ortodoxe, care trăiesc ca "viermele în pastramă". Ce-a rămas din rădăcini se căzneşte renegatul analfabet să smulgă dărâmând biserici, monumente, sate, istorie naţională şi tranformând omul prin umilire, foame, istovire, într-o vită disponibilă, indiferentă la orice transhumare"... (Extras din articolul "Catolicii, ortodocşii, uniţii", scris în 1988 şi reprodus din "Gazeta de Vest" nr. 54/1991 - de unde a fost republicat - în "Viaţa Creştină" - Cluj, 9/31, mai 1991.) NICOLAE BREBAN, romancier, publicist: "... scriitorii, deşi nu sunt preoţi, uneori profesăm calităţi creştine, esenţiale, profunde, între care şi aceea (a oricărui umanist) de a-l ajuta pe cel singur, pe cel nedreptăţit. Ca Biserica Unită să-şi reintre în drepturi, ca lucrurile să se rezolve mai mult sau mai puţin, sigur, cu pierderi de o parte şi de alta, căci nimeni nu visează la o reglementare perfectă, ideală. Poate că generaţia viitoare va reuşi asta. Dacă această problemă se va rezolva, dacă această Biserică va redeveni ceea ce a fost, a doua Biserică din Stat şi purtătoare ea însăşi a idealului naţional şi a conştiinţei naţionale, atunci probabil că eu n-am să mai simt nevoia a merge alături de ea, de-a lupta alături de ea. Acum, când ea este neînţeleasă, când este injustiţiată, eu pentru aceasta vorbesc de rolul nostru umanist... Am asistat în ’48 şi la distrugerea Bisericii noastre, distrugere care din păcate a fost cauţionată de vârfurile Bisericii Ortodoxe. Eu am dese discuţii cu prietenul nostru Sorin Dumitrescu, şi el mă corectează, nu spune Biserica ci vârfurile Bisericii... Biserica Unită a fost desfiinţată cu brutalitate ilegal, deşi avea o legitimitate naţională şi una istorică, foarte importantă Şcoala Ardeleană. Nu ştim foarte bine de ce a fost ea desfiinţată. Probabil că aparţinea de Roma. Or, regimul comunist voia provincializarea Bisericii şi a reuşit să o facă pentru că capii Bisericii Ortodoxe, jurisdicţia lor, ţineau de administraţia internă română. Bisericile romane, Bisericile Occidentale din ţările chiar învecinate, deci a noastră (romano-catolică şi unită), cea maghiară, cehoslovacă şi polonă nu se găseau şi nu s-au găsit niciodată sub jurisdicţia politică şi administrativă locală. Aşa se explică de ce în aceste ţări - Polonia, Cehoslovacia, Ungaria - în ultimii ani Biserica Catolică a fost un focar de refacere, de revoltă, de regăsire a conştiinţei... Ar trebui discutat aici ce înţelegeau comuniştii prin misticism... Comuniştilor li se părea că misticism şi mistic sunt lucruri extrem de dăunătoare. Deci, orice religie era un spin în ochi, numai că, în cazul Bisericilor care aveau dependenţă străină, care nu erau în mâna lor, unde ei nu puteu să numească sau să aprobe numirile de prelaţi, de conducători, era şi mai incomod, cum s-a întâmplat cu Biserica Unită. Atunci s-au debarasat de ea, adică au distrus-o. Biserica Ortodoxă nu e vinovată de aceasta. E vinovată, însă, de faptul că a asistat neputincioasă la acest asasinat al Bisericii Unite şi că unii dintre prelaţii ortodocşi, chiar l-au justificat, spunând că, de fapt, era un vis vechi al unirii în credinţă a românilor... Dar justificarea Bisericii Ortodoxe e o justificare care o faci poliţiei... Deci uimitor a fost pentru mine faptul că o parte a Bisericii Ortodoxe, o bună parte, a încercat să explice, să cauţioneze o crimă, de parcă aşa ceva ar fi fost firesc... Au fost şi excepţii, e adevărat. La Lugoj, ţin minte, am avut un profesor de Limba Română pe care-l chema Daicoviciu, fratele profesorului Daicoviciu de aici din Cluj. De altfel profesorul meu Daicoviciu... nu vorbea cu fratele lui. Spunea: "Nu vorbesc cu fratele meu că pune umărul la căruţa comunistă". Domnul Daicoviciu, profesorul meu... venea în sutană la ora de română, pentru că era şi protopop ortodox la Lugoj. În ’48, când se pregătea preluarea şi distrugerea Bisericii Unite, el a fost chemat, nu ştiu dacă la episcopia de Caransebeş sau la Timişoara şi i s-a spus să preia Catedrala,
[ 165 ]

Palatul episcopal etc. Şi profesorul meu a refuzat. Şi i s-a spus: "Bine, dar dumneata nu voiai o unire a Bisericilor?" - "Da, a răspuns el, dar nu cu asemenea mijloace. Nu aşa." Şi a fost îndepărtat din funcţie şi altcineva a fost numit protopop la Lugoj. Deci, iată o dovadă de preot ortodox care a înţeles în esenţă că a fi creştin reprezintă o atitudine profundă, care nu totdeauna depinde de rit şi de obşte şi nici măcar de istorie"... (Extras din Dezbaterile "Contemporanului" - ideea europeană: "Al doilea martiraj al Bisericii Române Unite", care a avut loc la Cluj la 28 martie 1991, publicate în nr. 18/55 al revistei, p. 4-5.) ADRIAN MARINO, critic literar: "... Aş vrea să spun câteva cuvinte numai ca cetăţean, ca democrat, ca istoric literar. Stau în Cluj de când am venit din domiciliul obligatoriu şi, de la Revoluţie încoace, văd un spectacol absolut revoltător. Aceste liturghii în aer liber în Piaţa Libertăţii, în ploaie, în vânt, sunt în dispreţul celei mai elementare morale creştine. Unde este iubirea creştină, când mii de creştini suferă de toate intemperiile, stau în ploaie, în frig, în lapoviţă, iar bisericile nu le sunt date. Măcar una, pentru ca această Biserică Unită să îşi poată face cultul său. Mi se pare, ca cetăţean, ca democrat, ca om, un spectacol umilitor şi detestabil. Am şi scris despre asta şi voi mai scrie. Şi ori de câte ori voi avea ocazia voi ataca această problemă, care este întradevăr scandaloasă. Eu mă exprim liber. Nu am această inhibiţie pe care o dă educaţia ecleziastică şi trebuie să ne exprimăm revolta profundă pentru spectacolul pe care-l oferă Clujului în aceste zile "democratice". Sunt de acord cu ceea ce a spus domnul Breban, în legătură cu sofismul lui Nae Ionescu, care identifică ortodoxismul cu esenţa românismului. Este o eroare grosolană. Noţiunile acestea, de ortodoxie şi de catolicism, au luat, ştiţi foarte bine din istorie, un sens, un conţinut de abia din 1054, când s-au separat cele două Biserici. Ori, în anul 1054 poporul român era deja format. "Se poate afirma că poporul român s-a născut creştin. Asta este adevărat. Dar că s-a născut ortodox este un sofism ordinar, care nu rezistă la nici o analiză a istoriei." (s. n.). În al treilea rând vorbesc ca istoric literar. Prin "Şcoala Ardeleană", care este produs direct al Bisericii Unite, România şi cultura română au intrat în Europa. Noi am devenit europeni şi occidentali prin Biserica Unită. Fără "Şcoala Ardeleană" noi nu am fi putut lua elemente de cultură occidentală, iluministă, inclusiv laică, fiindcă ştiţi foarte bine, Şincai a tradus un tratat împotriva superstiţiilor. Poate nu este important. Esenţial este că noi am intrat în Europa, o noţiune despre care se vorbeşte foarte mult astăzi, prin uniţi. Şi ca istoric literar nu pot decât să recunosc încă o dată că acest merit istoric, care este extraordinar...". (Extras din "Contemporanul" - ideea europenă: "Al doilea martiraj al Bisericii Române Unite", dezbateri care au avut loc la Cluj la 28 martie 1991, publicate în nr. 18/55 al revistei, p. 4-5). DUMITRU MIRCEA, scriitor şi publicist: "Ca elev al Blajului, 8 ani de zile, am cunoscut atmosfera în care a fost crescută naţiunea vreme de 200 şi ceva de ani. N-am slujit-o toţi în egală măsură precum merita. Dar constat... o anumită fermitate... a credincioşilor noştri... în idealurile sfinte ale acestei Biserici a neamului... Cred că este cea mai frumoasă trăsătură pe care a educat-o şi a crescut-o în sufletul nostru Biserica Română Unită... Foarte mulţi intelectuali de marcă ortodocşi au recunoscut fără ca Biserica Greco-Catolică să-i fi obligat vreodată - şi recunosc meritele ei. Oare l-a obligat cineva pe Iorga să nu scrie absolut nimic în uriaşa lui operă împotriva acestei instituţii? Ce l-a determinat oare pe un Iorga să facă asta? Am dat numai un exemplu. Dar, pentru că numele lui este atât de mare, el este suficient pentru o asemenea demonstraţie. Aş mai vrea să spun doar două cuvinte în legătură cu o acuză... mi se pare una dintre cele mai de necalificat, şi anume că Biserica noastră se străduieşte să vândă Transilvania ungurilor şi să maghiarizeze pe românii din Transilvania. Mi se pare că este, în istoria noastră ca naţiune de 2000 de ani, poate cea mai abjectă afirmaţie care s-a făcut vreodată despre ea. Mă întreb cui foloseşte o asemenea aberaţie. Cui? Foloseşte Naţiunii? Foloseşte ţării, în contextul larg european sau, dacă vreţi, mondial? Foloseşte Sfintei Biserici Ortodoxe? Nu foloseşte nimănui. Atunci cui? Fiindcă cuiva trebuie să-i folosească această afirmaţie. Păi, înseamnă că împreună trebuie să fim atenţi, dar împreună, şi greco-catolicii şi ortodocşii, fără să ne numărăm unii pe alţii, fiindcă suntem o familie. Asta se cheamă poporul şi naţiunea română. Să vedem cui foloseşte o asemenea aberaţie şi mai ales de ce unii dintre noi o iau în braţe. S-ar putea să nu-şi dea seama de consecinţa gravă a unei asemen josnicii"...

[ 166 ]

(Extras din "Contemporanul": "Al doilea martiraj al Bisericii Române Unite", dezbateri care au avut loc la Cluj la 28 martie 1991, publicate în nr. 19/56 din 10 mai 1991, pag. 4-5). IRONIM MARŢIAN, doctor inginer, conferenţiar universitar: "Ce erau, de fapt, acele schituri şi mănăstiri după care plâng astăzi, cu lacrimi mari, pe care le-a distrus generalul comandant (Buccow, n.n.)?... cuiburi şi adăposturi pentru tot felul de călugări vagabonzi, aderenţi de ai sârbilor, care făceau excursii prin ţinuturile vecine şi tulburau poporul (vezi Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751-1764, Blaj, 1902, pg. 225, de A. Bunea). Am deplânge însă distrugerea bisericilor şi mănăstirilor din vremuri mai apropiate de noi, sub privirile binevoitoare ale Bisericii Ortodoxe Române, iar nu dispariţia acelor focare de deznaţionalizare a poporului român. Dar, coborînd treptele istoriei, vom constata că şi Ţările Române îşi aveau "calvinii" şi "sârbii" lor, nu numai Transilvania. Mai întâi au fost bulgarii care, în sec. IX, din creştini daco-romani ne aruncă în ghiara slavo-bizantină, "miracolul" introducerii în Statul şi Biserica românească a limbii şi liturghiei slavone va separa trunchiul de altoi, va seca izvorul conştiinţei latinităţii noastre, va rupe legăturile de continuitate cu centrul unic şi universal al Bisericii Mântuitorului, mult înainte de Marea schismă din 16 iulie 1054. "De atunci - scria Istoricul A.D. Xenopol - şi până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, forma superioară, adică scrisă a gândirii româneşti, se rosti în limba slavonă; ca un munte zăcu această limbă străină pe întreaga comoară intelectuală a poporului român timp de aproape opt veacuri, înăbuşind orice manifestare mai înaltă a cugetării care, chiar dacă s-ar fi putut ivi, nu putea să se desfăşoare" (Istoria românilor din Dacia Traiană, III, Bucureşti 1988, pag. 441). La sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor, tot mai mulţi greci se refugiază aici dinaintea semilunei în ofensivă. Unii dintre ei devin mari boieri la curţile domneşti, iar alţii sunt arhierei. Aceştia din urmă, exploatând buna credinţă şi dărnicia voievozilor, prin linguşiri rafinate, câştigă moşii întinse, dăruite cu generozitate în numele Ortodoxiei. Un inventar sumar ne arată că patriarhiile din Constantinopol şi Antiohia deţineau în Muntenia şi Moldova câte 6 moşii, cea din Alexandria 11, Patriarhia din Ierusalim 177; bisericile de la Muntele Sinai 54 moşii, cele din Macedonia, Epir,Tesalia şi Albania - 120, iar bisericile de la Muntele Athos - 186. Erau astfel închinate, înstrăinate, peste 75 de mănăstiri cu 561 moşii, reprezentând 20% din suprafaţa Ţărilor Române. Ele se constituiau în puternice fortăreţe ale grecismului, de unde viaţa monahală a egumenilor şi călugărilor se revărsa sub formă de jaf şi destrăbălare, contrar canoanelor şi în afara lor... În aceste împrejurări, nici nu e de mirare instaurarea domniilor greco-turco-fanariote... şi nici izbucnirea mişcării social-politice a lui Tudor Vladimirescu... Nu înţelegem egoismul exacerbat al B.O.R. de a acapara orice sentiment naţional românesc. Din frică de concurenţă sau pentru a-şi spăla păcatele aservirii străine? Căci, deschizând adevărata istorie vom constata că el există din abundenţă. Când vom ajunge la un anumit nivel de cultură nu ne va fi greu să recunoaştem odată cu Poetul Naţional: "Toate popoarele care posedă înaltă civilizaţiune, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice" (M. Eminescu, Articole politice, Bucureşti, 1910, pag. 69). Şi poporul român a trebuit să fie ortodox! (Extras din articolul "Am urechi, deci am auzit", pregătit pentru publicare, pus de autor la dispoziţia noastră în manuscris). IOAN MIHĂLCESCU, publicist: "Puterea politică comunistă nu numai că nu a stopat corupţia, dar într-o anumită măsură a şi încurajat-o în propriul ei beneficiu. Procesul de decădere socială şi morală nu a putut fi împiedicat de către nici o instituţie sau grupare socială. Dacă în alte ţări europene Biserica a acţionat ca o puternică forţă morală, în ţara noastră instituţiile religioase au avut un slab impact asupra moralităţii publice şi asupra orientării relaţiilor sociale. În cadrul ortodoxismului educaţia morală şi religioasă făcută de către Biserică este aproape neglijabilă. Cunoştinţele privind religia creştină sunt rudimentare la majoritatea celor care se declară credincioşi, fiind transmise mai mult pe cale folclorică. Concepţia religioasă a ortodocşilor este un bizar amestec de creştinism, elemente precreştine şi folclor. Ceremonialele religioase ocazionate de principalele momente ale vieţii omului (botez, căsătorie, deces) au ajuns simple ritualuri fără o semnificaţie spirituală deosebită pentru participanţi. Situaţia e mai diferită în cazul cultelor neoprotestante care şi-au concentrat activitatea asupra moralităţii individuale şi colective şi asupra raporturilor sociale. Acest lucru a atras reacţii putenice din partea statului care, în mod regretabil, a fost substanţial sprijinit de către Biserica
[ 167 ]

Ortodoxă. Activitatea unor secte religioase care practicau comportamente ce se abăteau de la normalitatea morală a fost folosită drept pretext pentru a lovi în toate instituţiile religioase care acordau o atenţie mai mare educaţiei morale şi religioase. Pierderea de către Biserica Ortodoxă Română a unui mare număr de credincioşi se datorează nu numai acţiunii de propagandă ateistă dusă de regimul comunist, ci şi propriilor ei slăbiciuni" (s.n.) (Extras din articolul "Am decăzut din vina altora", publicat în revista "22" - Bucureşti, an II, nt. 2/52 din 18 ianuarie 1991, pag. 7). Dr. FLOREA MARIN, medic şi publicist: "Unirea a avut şi multe roade pozitive: accesul românilor la învăţătură în marile centre culturale din Viena şi Roma, redeşteptarea naţională prin cunoaşterea origini noastre latine, crearea învămţământului şcolar în limba română, cu consecinţa cea mai valoroasă, apariţia Şcolii Ardelene (iluminismul nostru transilvan) cu centrul la Blaj, crearea de şcoli medii în limba română la Beiuş (fondate de episcopul de Oradea, Samuel Vulcan) ş.a. Subliniem accentuat că deşi Biserica Română era împărţită în două, atunci când românii au avut de rezolvat probleme ce priveau fiinţa lor naţională, ori erau în faţa unor mari probleme sociale, cele două Biserici surori şi-au dat mâna şi au luptat pe aceeaşi baricadă... Sondându-ne sufletul, putem spune cu mâna pe inimă că respectăm întru totul libertatea semenilor noştri? Ca să ne dăm un răspuns corect, trebuie să plecăm de la faptul că libertatea noastră nu este nemărginită, este îngrădită de libertatea semenilor care ne înconjoară, care trebuie să aibă şi ei spaţiul pentru propria libertate. Ea este numai atunci deplină când ţine cont de libertatea celorlalţi. În lumina acestor adevăruri putem spune că noi, creştinii ortodocşi, ne putem considera cu adevărat liniştiţi, liberi şi fericiţi, în timp ce fraţii noştri uniţi fac slujba în Piaţa Centrală a unor oraşe, iar noi oficiem în biserici din care cândva unele au fost ale lor?" (s.n.). (Extras din articolul "Nedumerirea unui creştin ortodox", publicat în ziarul "Adevărul în Libertatre" din Cluj, anul II, Nr. 62 din 6 martie 1990). ANDREI MOLDOVAN, profesor, publicist: " În presa din ultima vreme aproape indiferent de coloratură şi gradul de independenţă, asistăm cu stupoare la o dispută între ortodoxism şi grecocatolicism, dispută ce depăşeşte de cele mai multe ori limitele rezonabilului. Trăim momente în care sperăm că măcar ţara noastră, în aceste momente cu totul particulare, de înălţare, ecumenismul să devină o realitate, să depăşească stadiul discuţiilor sterile şi să poată servi drept exemplu pentru întreaga Europă... Părea că lucrurile stau întocmai, toate cultele înţelegând că există un ţel mai înalt decât micile dispute dogmatice. Dar... n-a fost să fie aşa. Entuziasmul a fost spulberat în momentul în care Biserica Greco-Catolică urma să fie repusă în drepturi. Atunci au început atacuri furibunde împotriva ei. Din păcate s-a ajuns până acolo încât i se contesta legitimitatea şi s-a sugerat că ea ar putea ştirbi unitatea poporului român. Mai mult, se insinuează (ce aproape suntem de practicile lui Ceauşescu!) că greco-catolicii ar fi vânzători de neam şi se vehiculează în masele largi (e nevoie să o spunem!) că ei ar avea de gând să vândă Ardealul ungurilor. Sunt aspecte extrem de murdare, dar peste care nu se poate trece, ca să nu se înmulţească aceia (nu prea mulţi la număr dar activi) care folosesc în scopuri meschine sentimentele noastre cele mai alese. Orice om cu mintea întreagă vede că la mijloc nu e vorba de nici un principiu, ci de apărarea unor interese pur materiale ale celor care au acum oarecari privilegii şi îi stăpâneşte teama că ar putea astfel să le piardă... Mai supărător este faptul că în numele acestor interese mărunte ni se dau lecţii de istorie... Scriu toate acestea pentru că m-am simţit profund jignit, în calitatea mea de intelectual, prin insinuările de trădare de neam aduse Bisericii Române Unite, în numele unui negoţ mărunt. Să nu uite cei care fac acest lucru că i-au inclus aici şi pe Samuil Micu, Şincai, Maior, Budai-Deleanu, Cipariu, Bărnuţiu, Bariţiu şi mulţi alţii. Vă întreb răspicat: aceştia sunt trădători ai intereselor neamului românesc? Dacă da, atunci vă rog cu toată umilinţa să mă consideraţi şi pe mine, că îmi va face mare cinste... Toate rândurile de mai sus nu au nimic împotriva Ortodoxismului (eu însumi fiind botezat ortodox), ci împotriva acelora care negustoresc creştinismul" (s.n.). (Extras din articolul "Negustori în templu", publicat în săptămânalul "Gazeta Someşană", din Dej, anul II, nr. 16-17 (23-24) din 28 aprilie 1990, pag. 5).

[ 168 ]

VIOREL CACOVEANU, scriitor, publicist: "... aşa cum a fost Biserica oficială în ultima jumătate de veac, aşa a fost şi Ţara: umilită, neputincioasă, supusă. Dar acest martiriu din Decembrie, alătuart celui de milenii, ne face în continuare eterni şi invincibili aici. Ne avem pe noi înşine aşa cum am scăpat din iadul comunist cu umbre de lumini, cu năzuinţe şi greşeli ce ne brăzdează chipul în Ziua Învierii Domnului, în Piaţa Unirii... copii şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni pocăiţi cu inimile însângerate de remuşcări, au asistat la Liturghia sub cerul liber. Căci, Biserica Greco-Catolică a înviat şi ea după ce a fost ucisă cu mişelia şi ferocitatea ce ne-a amintit de Irod. Biserica Română Unită este accea care a apărat şi legiferat prin Unirea cu Roma originea latină a limbii noastre. Iar apărând limba, Biserica a apărat fiinţa neamului, vatra lui milenară de jertfe şi speranţe - Transilvania... Ei bine, această Biserică ce a durat în simplitatea poporului român, a înviat, dar este încă răstignită pe crucea suferinţei şi umilinţei, căci lăcaşurile ei de cult sunt în mâini străine, în ele se roagă oameni care una zic şi alta fac, iar în sufletele lor iubirea aproapelui este o lumânare demult îngheţată. Iată de ce mă rog iar ca Tatăl ceresc să ne ajute, să găsim calea cea bună, să ne dea înţelepciune şi curaj... Pentru tot ce a făcut Biserica Unită - să avem o limbă, o credinţă şi o Ţară - trebuie să ne rugăm pentru ea. Căci ne rugăm pentru noi, pentru neam şi pentru ţară..." (s.n.). (Extras din articolul "Biserica răstignită", publicat în "Adevărul în Libertate" din Cluj, anul II, nr. 97 din 18 aprilie 1990, pag. 1.) MONICA GIULVEZAN, publicistă: "Când pe la mijlocul anilor ’70 ajungeam pentru prima oară în îndelung visata ţară a Maramureşului, repetarea aceluiaşi salut "Laude-se Isus!" -" În veci amin!" între oamenii satelor sale a trezit în mine, surprinzător şi persistent, nostalgia unui colţ demult uitat al copilăriei mele. Era salutul învăţat cândva, în preajma unei bisericuţe de cartier al unui vechi oraş de provincie... Şi am întrebat o femeie: Cum se face că se salută între ei astfel şi nu numai cu "popa" ? "Asta a rămas de când am fost greco-catolici, de când s-a interzis Biserica Unită de ne-or silit să facem cerere scrisă de trecere la Ortodoxie." Cerere înseamnă "de bună voie", "dacă n-aţi vrut de ceaţi făcut-o?", am replicat eu; - "Ce ştiţi dumneavoastră... că veneau şi ne băteau în geam la miezul nopţii de ne speriau coconii (copiii)... cu miliţianu’, cu activistu’, cu delegatu’... Ce era să mai facem?" Asemenea răspunsuri am primit o sumedenie. Şi în tot Ardealul. Se mai poate afirma cu bunăcredinţă, că aceşti oameni şi mulţi alţii în Ardeal, în Oaş, în Banat, în Bucovina, nu aveau sentimentul identităţii lor religioase? Dar acele mii de ţărani veniţi la Cluj din tot Ardealul, la mijloc de iunie al anului ’90, ca să asiste la sfinţirea episcopului lor greco-catolic, din ale căror piepturi a izbucnit la un moment dat şi într-un singur glas: "Daţi-ne bisericile înapoi?" (Extras din "Scrisoare deschisă Părintelui Stăniloaie", publicată în "22", publicaţie săptămânală editată de Grupul pentru Dialog Social, anul I, nr. 28 din 27 iulie 1990, pag. 2). PAUL EVERAC, dramaturg: "Pe fondul stabilirii prealabile a relaţiilor diplomatice cu Vaticanul şi a numirii ulterioare a unui ambasador, putem să-i zicem cvasi-Concordat vizitei prezidenţiale la Sfântul Scaun, întrucât reglementează legăturile noastre de viitor cu lumea şi ierarhia catolică. De aici decurg însă nişte consecinţe care ar fi trebuit, cu siguranţă, avute în vedere şi până acum. Avem catolicii noştri. Luteranii şi calvinii noştri. Cred că problemele lor sunt, în mare parte, rezolvate. Avem cultul mozaic din ţara noastră care se bucură, de asemenea, de cea mai bună înţelegere din partea statului... Avem mahomedanii care n-au acuzat persecuţii, nici n-au ridicat greutăţi sau proteste. În fine, Biserica naţională ortodoxă s-a espandat cu vioiciune, străjuind marile manifestări, având pas în toate ocaziile publice, popularizând ca niciodată prozeliţi şi lăcaşuri de cult. Dar cu greco-catolicii noştri nu e totul în ordine. Mai întâi, moralmente, ei par loviţi de un fel de capitis diminutio (luarea drepturilor cetăţeneşti, n. n.) nemeritată, de dizidenţi. O umbră mentală stăpâneşte încă pe ortodocşi în ce priveşte aceşti fraţi, care la 1700 - pare că au cedat din rigoarea dogmei ortodoxe... Sute de ani ortodoxia legată de straturile neaoşe a trăit printr-o obstinată rezistenţă faţă de orice infiltrare catolică... geloasă faţă de orice compoziţie sau subversiune spirituală şi s-a considerat totdeauna conjugată cu legea pământului. Uniţii, deci, au părut multora renegaţi şi nu e exclus să fi persistat până azi sechele din această radicală viziune în sânul ortodocşilor habotnici. Vreau să observ însă că Uniaţia nu este îndepărtare de Europa, ci, dimpotrivă, apropiere de ea, de valori care sunt până azi profund respectabile, stabile, care au produs uriaşe consecinţe, nu doar pe plan politic, deschizându[ 169 ]

ne astfel o fereastră de mai bună înţelegere a Europei, în ceea ce a avut ea spiritualiceşte mai înalt şi mai bine organizat. Uniaţia a promovat un anumit racord, de care era, vai! foarte multă nevoie, faţă în faţă cu un ortodoxism izolat şi conservator... Adăpaţi la şcoala confesională a Romei, greco-catolicii nu s-au depărtat de loc de ţara lor. Dimpotrivă, ei au luat fiorul romanităţii, l-au adus acasă şi l-au împlântat viguros pe vechea vatră latină, făcându-l să pâlpâie şi, în cele din urmă, să incendieze. Da, au mai fost voci, ca a Stolnicului Cantacuzino sau ale cronicarilor moldoveni, care să clameze romanitatea noastră, dar până la fenomenul de Uniaţie descoperirea n-a căpătat consistenţa înţelegerii populare, n-a fost producătoare de consecinţe în masă. Datorită greco-catolicilor şcoliţi în special în Italia, trezirea conştiinţei noastre naţionale, luarea în primire moral-politică a legatului latinităţii noastre milenare... Nu mă sfiesc să afirm, ca ortodox, că din rigoare şi din fervoarea catolică uniţii n-au avut decât de câştigat, fiind mai coagulaţi, mai ordonaţi şi, în momente grele de opresiune, mai dârji decât mulţi dintre prelaţii ortodoxismului liberal. Represiunea comunistă i-a izbit mai tare, dar categoriile lor spirituale s-au clătinat, în general mai greu... Acum e momentul restituirii valorilor, aşezămintelor, averilor lor confiscate. Se dau azi înapoi pământurile ţăranilor, se dau înapoi din bunurile celor plecaţi, se repară confiscările nedrepte în toate straturile societăţii. Dar Bisericii Române Greco-Catolice de ce i se restituie cu ţârâita şi în silă patrimoniul ei? De unde cupiditatea asta a posedatului?... La catolici, la evrei, la calvini, s-au consimţit toate drepturile şi restituirile; de ce la o Biserică autohtonă, care a asigurat sufletul romanităţii noastre, ne-a găsit zgârceala?! Când într-un sat ardelean sunt două biserici, una ortodoxă şi una unită, şi în vremea ceauşistă parohul ortodox făcea slujbă pe rând, de ce nu i restituie astăzi, neîntârziat, parohului unit biserica lui? Numai fiindcă e român de-al nostru? Numai fiindcă nu iese în stradă şi nu face greva foamei? Numai fiindcă Biserica autocefală înţelege să profite de uzurpaţia dictaturii?..." (s.n.) (Extras din articolul "Un concordat şi implicaţiile sale", publicat în săptămânalul "Românul" Bucureşti, anul II, nr. 9/47, din 4-10 martie 1991, pag. 5.) VIORICA LASCU, fost cadru universitar la Facultatea de Filologie din Cluj: "Fermitatea şi demnitatea cu care episcopii şi preoţii noştri au îndurat bătăi şi detenţie şi i-au întărit în credinţa lor pe toţi tovarăşii lor de chin, i-au umplut de respect şi admiraţie pe cei ce nu-i iubeau pe uniţi (profesori ai universităţii noastre au mărturisit-o) şi s-a adeverit şi în secolul nostru constatarea că sângele martirilor e sămânţa creştinilor, prin numeroase convertiri. Voi exemplifica prin două nume cunoscute: Profesorul Dumitru Caracostea, în închisoarea din Sighet, prin intermediul profesorului preot Vultur din Blaj, a cerut P. S. S. Iuliu Hossu să îl primească în sânul Bisericii Greco-Catolice, ceea ce viitorul cardinal a acceptat cu bucurie şi binecuvântare. Profesorul Victor Papilian (fost preşedinte al frăţiei Ortodoxe Române - FOR, n. n.), după eliberarea sa, în casa prietenului prof. Ioan Chinezu, în faţa părintelui Vasile Chindriş a citit profesiunea de credinţă greco-catolică... În ani îndelungaţi în temniţă grea s-au maturat vocaţii sacerdotale şi între zidurile umede şi întunecoae, au fost sfinţiţi preoţi (şi episcopi gr. cat., n. n.). Călugăriţele noastre, alungate din mănăstiri, au rămas fidele voturilor depuse şi s-au dedicat catehizării a mii de copii... Iar noi, cei mulţi, laicii, suntem recompensaţi pentru fidelitatea cu care am aşteptat, mai mult de patru decenii, ziua de care acum ne bucurăm... Asociem măreţelor umbre ale lui Inocenţiu Micu Clain şi Petru Pavel Aron, pe cei nouă episcopi mărturisitori ai credinţei, dar şi miile de tineri care şi-au oferit viaţa lor curată şi pentru elementarul drept de a profesa religia pe care ţi-ai ales-o" (s.n.). (Extras din articolul "Ieşim la lumina zilei", publicat în ziarul "Adevărul în Libertate" din Cluj, anul I, nr. 10, din 10 ianuarie 1990, pag. 2.) ALEXANDRU NICULA, fost protopop unit al Clujului, publicist: "După 42 de ani, noi aşteptăm încă dinaintea Naşterii Domnului din 1948 - primul nostru Crăciun Însângerat, batjocorit, petrecut prin închisori, lagăre sau ascunşi în clandestinitate -, să se ivească şi pentru noi zori mai senine. De 42 de ani, de Naşterea Domnului, noi i-am cerut să ne aducă şi nouă mântuirea din situaţia în care ne găseam. Crăciunul 1989 părea pentru noi, în sfârşit, luminos. Părea că ne va aduce acele zori senine atât de mult aşteptate. Cu toată însângerarea sa, prin sânge de eroi, pentru noi a fost prilej de bucurie. După 11 luni de aşteptări înşelate, ne apropiem de un nou Crăciun şi mai trist de data aceasta, fără lăcaşuri de cult. Mai trist, fiindcă pentru îndrăzneala de a pretinde lăcaşurile de cult
[ 170 ]

confiscate pe nedrept, o ierarhie fără inimă, şi-mi vine să spun fără Dumnezeu, coalizată cu toate forţele răului, a reuşit ca din victime să ne transforme în trădători ai neamului, lepre demne de dispreţ, şi aceasta cu oarecari sorţi de credibilitate în ochii celor ca şi ei. Noi nu cerem recompense pentru prejudiciile suferite, nu cerem recalculări de pensii, pe care numai Dumnezeu ştie cum le-am câştigat. Noi cerem un loc de închinăciune decent, un colţ de altar ca să ne înălţăm şi noi gândurile la Dumnezeu, la lumina zilei. Prea mult l-am slujit pe Dumnezeu pe ascuns şi în locuri nedemne de demnitatea Sa. Cerem prea mult neamului românesc pe care l-am slujit cu credinţă ori unde ne-am găsit şi chiar sub stăpânire străină?" (Extras din Editorialul "Gânduri pentru naşterea Domnului 1990", publicat în revista lunară "Deşteptarea Credinţei" din Dej, Nr. 9, pe luna decembrie 1990.) IOAN POP, preot-profesor, publicist: "Continuăm expunerea adevărurilor noastre pentru a răspunde propagandei care acuză pe românii uniţi că nu ar fi adevăraţi români, cu exemple din istoria acestei Biserici. În frământatul an 1848, printre cei care au plătit cu greu tribut de sânge în armata Iancului, au fost şi mulţi clerici uniţi şi foşti elevi şi studenţi ai şcolilor Blajului, care s-au înrolat în armata de apărare a acestui neam, pentru a instrui poporul chiar şi în mânuirea armelor. Astfel, tribunii Simion Balint, Vasile Moldovan şi Nicolae Vlăduţiu au fost clerici uniţi. Fii ai Blajului au fost şi Simion Prodan, Ioan Fodorean, Vasile Fodor şi Ioan Antonelli, (preot, şi mai târziu canonic în Blaj). Preotul Vasile Turcu din Cătina, prefect în armata Iancului, a fost prins de insurgenţii maghiari în 28 octombrie 1848 la Cluj. Eliseu Todoran, prefect şi el, student la Teologie în Blaj, a fost prins la Aiud şi spânzurat în 25 octombrie la Sâncrai. Alt student, Vasile Pop, a fost prins şi torturat în 26 decembrie 1859 (după zece ani de la revoluţie). Pe mormântul lui au scris urmaşii "În al pământului sân, zace leul cel bătrân!" Preotul Munteanu Ioan din Bedeleu, tribun, a fost ucis şi el. Simion Groza, preot unit la Rovina şi viceprefect în legiunea lui Buteanu, a fost ucis şi el. Ioan Hulea, preot în Henig, tribun în legiunea lui Axente Sever, a fost deasemenea ucis şi el. Gomboş Ioan, tribun al lui Iancu, preot unit, a fost ucis. Boantă Ioan din Seuşa, student la Teologie, tribun şi el, a fost prins şi omorât. Clericul şi juristul Bătrâneanu a fot prins şi executat la Cluj. În total, peste 100 de preoţi uniţi au murit în armata lui Iancu. Mai cităm câteva nume: Ioan Papiu, Ioan Albini din Mănărade, Toader Lup din Hodac - Mureş, spânzurat odată cu peste 30 de bărbaţi din acest "Oaş" de pe Valea Gurghiului, apoi Isac Oprea din Crăciunel, spânzurat cu încă 20 de studenţi în Teologie la Blaj. Nu mai vorbim de cele 40 biserici unite arse, 300 jefuite, inclusiv sediul episcopiei din Blaj. Acolo era "cuibul de Valahi" care trebuia distrus, aşa cum au făcut-o, exact după 100 de ani, comuniştii". (Extras din articolul serial "Adevărurile noastre", publicat în revista lunară "Deşteptarea Credinţei" din Dej, Nr. 6 pe luna septembrie 1990.) VICTOR BÂRSAN, publicist: "Biserica Română Unită a fost desfiinţată în mod abuziv, în 1948, şi a intrat în legalitate după Revoluţie. Recent au apărut în presă relatări ale unor adevăruri privind chestiunea uniaţiei, care, după opinia autorului lor, nu se cunosc. (Aluzie la articolul serial al pr. prof. Mircea Păcurariu, "Adevăruri care nu se cunosc", apărut în mai multe publicaţii, inclusiv "România Liberă", n.n.). Mai există şi alte adevăruri, mult mai dureroase, care se cunosc prea puţin şi despre care n-am auzit încă vorbindu-se. Anume: Toţi cei şase episcopi greco-catolici, în funcţie în 1948, au fost arestaţi încă înainte de declaraţia de dizolvare a Bisericii Române Unite şi au murit în închisoare. Cea dintâi victimă a fost episcopul vicar al Bucureştilor, Vasile Aftenie, care a fost bătut în temniţele Ministerului de Interne până când i s-a zdrobit capul, murind în primele zile de detenţie. Mormântul său, loc de pelerinaj la Cimitirul Belu-Catolic, era marcat doar de iniţialele A. V.; până mai ieri nu i s-a putut scrie numele pe cruce. Pentru ca Biserica să nu rămână fără arhierei, s-a mai consacrat, în 1949-1950, o nouă generaţie de episcopi. În plină teroare comunistă, aceşti oameni au acceptat să îmbrace cămaşa morţii pentru a nu lăsa turma fără păstor... De ce păcate s-au făcut vinovaţi aceşti clerici pentru a li se zdrobi capul ca unor şerpi veninoşi? Principalul păcat al Bisericii Unite este grija pentru supravieţuirea naţională a românilor din Transilvania... Clericii uniţi nu s-au ocupat atât de dispute teologice, cât de ridicarea şi educarea poporului român din Transilvania. S-a impus, tot mai puternică, conştiinţa latinităţii. A luat fiinţă Şcoala Ardeleană. Tot secolul trecut a fost creat de mari personalităţi formate de şcoala Blajului: Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, August Treboniu Laurian,
[ 171 ]

George Bariţiu, Andrei Mureşanu - căruia-i datorăm "Deşteaptă-te, Române!" Peste 2000 de profesori formaţi la Blaj au funcţionat în Regat... Blajul, la vederea căruia tânărul Eminescu exclamase entuziast "Te salut, Romă Mică!", adăpostea o bibliotecă de excepţională valoare. O bună parte din ea s-a distrus, fiind arsă sau retopită. Ştefan Manciulea, profesor la Universitatea din Cluj, care şi-a dedicat decenii de viaţă modernizării bibliotecii, a fost supus unei lungi detenţii; după eliberare, timp de zece ani a fost măturător al străzilor Blajului. În 1948, după arestarea episcopilor, 500 de preoţi greco-catolici au fost întemniţaţi şi terorizaţi... Libertatea dată de curând cultului greco-catolic este desigur salutară, dar aceasta este doar o primă etapă dintr-un lung şir de reparaţii care trabuie să le primească Biserica Unită. Slujbele au loc fie în case particulare, fie sub cerul liber: la Cluj şi Baia Mare, la liturghiile care s-au oficiat în pieţe au participat 6000-8000 de credincioşi. Îndrăznesc să sper că aceşti oameni, urmaşii vajnicilor luptători pentru menţinerea fiinţei româneşti în Ardeal, merită toată dragostea noastră, merită să se integreze armonios în viaţa noastră religioasă şi culturală". (s.n.) (Extras din articolul "Alte adevăruri nu se cunosc", publicat în Suplimentul de duminică "Lumea creştină", al ziarului "România Liberă" din 17 februarie 1990, pag. IV). V. I. S. (VASILE I. SAV), scriitor şi publicist: "Am citit cu bucurie întristată, Nr. 1, serie nouă, al publicaţiei religioase, editată de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Renaşterea, al cărei fondator a fost, în 1923 (după Marea Unire), Nicolae Ivan... Cu bucurie întristată, pentru că, citind articolul semnat de Pr. Prof. Mircea Păcurariu, "Pagini din istoria bisericească a românilor transilvăneni" (patru pagini de revistă, în care mai bine de o treime se ocupă de Biserica Unită (!), pigmentând "erezia" unirii cu Biserica Romei), mi-am dat seama că acest braţ al fiinţei neamului foloseşte uneltele lui Cain, împotriva celuilalt braţ al acestei fiinţe, Biserica Greco-Catolică... îl judec nu prin adevărurile care le exprimă, ci prin cele care le trece sub tăcere; aşadar tăinuirea premeditată, căci nu mi-am închipuit niciodată că un om de bună-credinţă, necum un slujitor al Bisericii, ar putea vorbi de Unirea cu Biserica Romei, acum în libertate, neamintind nimic nici despre Şcoala Ardeleană şi martirii ei (îl întreb pe Pr. Prof. M. P., "fost-ar fi fost, oare, cu putinţă realizarea Statului Naţional Român în 1918, fără seminţele roditoare al acestei mişcări de răsunet european?), nici, în fine, despre martirii (cei 12 episcopi şi nenumăraţi preoţi şi credincioşi) samavolnicului decret de la 1 decembrie 1948. Dacă s-ar gândi să-mi (şi) răspundă la această întrebare, Prof. Pr. M. P. nu ar putea-o face decât aducând cuvenitul elogiu (aşa cum au făcut-o, de-a lungul secolelor, adevăraţii oameni de cultură ai neamului) atât întreitului act politic, cultural şi, cu timpul, şi de credinţă care a fost Unirea cu Biserica Romei, cât şi martirilor vechi şi noi ai acestei Biserici. Este urât articolul Pr. Prof. M. P., mai mult, este hidos. Şi cred că atât Inochentie Micu Clain, cât şi Iuliu Hossu, în sferele eterate ale Paradisului, îşi fac semnul crucii, rostind un apage, Satana! (Pleacă de aici, Satana! n.n.). Judeca-l vor oare capii săi? Nu cred, pentru că... În decembrie 1989, un Decret a abandonat samavolnicia din 1948. Greco-Catolicismul a fost pus pe deplin în drepturi. Pe deplin, adică recunoscându-i-se restituirea integrală a tot şi a toate, aşa cum i se cuvine unei adevărate renaşteri. Dar tocmai ei, capii ortodocşi, scăpaţi şi ei din infernul roşu, se opun. Ei, care nu cred în Purgatoriu, au instituit aici, în România (post) revoluţionară, survolând timpul, un Purgatoriu al lor, pentru fraţii lor, pe care îi aruncă în catacombele intemperiilor: Dumnezeu al părinţilor noştri, Tu, care eşti zelos, îi vei putea oare ierta? (!)". (Extras din articolul "Purgatoriul ortodox", publicat în săptămânalul "Gazeta de vineri" din Cluj, Anul I, nr. 3, pag. 2). Dr. MIRCEA SIMION POP, medic: "Doamne, de ce oare a fost colaboraţionistă cu Antihristul însuşi ramura Ortodoxiei româneşti, aparţinând minunatei Biserici a Orientului Creştin, care a strălucit în veacuri, în mistică şi asceză, în profunzimea credinţei, ca şi în poezia neasemuită a limbajului liturghic? De ce oare sacerdoţii ei (onoare excepţiilor) nu au reuşit să reflecte cu adevărat în puritatea inimilor lor chipul transfigurat de suferinţă răscumpărătoare a Domnului nostru CRISTOS REGE, care domneşte şi învinge? De ce în ceasul de răscruce care ne copleşeşte pe toţi (pe planuri diferite însă) nu are tăria morală să recunoască, tacit dacă nu public, greşelile trecutului, încetând persecuţia împotriva fraţilor lor? De ce ni se contestă dreptul legitim la existenţă? E bine ştiut că fraţii români neau luat dreptul la credinţă, şi nu maghiarii... Cei care ne contestă patriotismul nu au autoritatea morală să dea lecţii, pentru că NU greco-catolicii au introdus limba slavonă şi limba greacă în Biserică. Nu
[ 172 ]

greco-catolicii ci baronul Andrei Şaguna a aresta-o pe Ecaterina Varga în 1847. Nu greco-catolicii, ci mitropolitul Mangra şi Miron Cristea au afurisit armatele române în 1916. Când autorităţile maghiare au dat dispoziţii să se introducă limba maghiară în cancelaria bisericească, Ortodoxia a introdus-o imediat, iar Biserica Română Unită a răspuns: "Nici acum, nici peste 10 ani, nici în vecii vecilor", prin Simion Crainic, prepozitul episcopiei Blajului şi Simion Bărnuţiu, secretar consistorial (1841). În timp ce episcopii uniţi erau închişi sub regimul stalinist, tot episcopatul ortodox a colaborat şi elogiat conducerea comunistă din ţara noastră. Cu o zi înainte de debarcarea lui Ceauşescu, patriarhul Teoctist l-a omagiat pe tiran, iar Biserica noastră a continuat să rămână în opoziţie şi în afara legii... Oare aşa s-a gândit Hristos?". (Extras din articolul "Biserică în suferinţă", publicat în "Adevărul în Libertate" din Cluj, anul II, nr. 79, din 25 martie 1990). DORU CRISTOI, preot ortodox, Cebza, jud. Timiş: "Ceea ce a făcut marea şi veşnica Romă pentru civilizaţia neamului omenesc, acelaşi lucru l-a făcut şi Mica Romă (Blajul, n.n.) pentru români. Din Blaj "a răsărit soarele românilor" - a spus-o marele român I. Heliade-Rădulescu. În Blaj s-a deschis "Fântâna Darurilor", cele dintâi şi cele mai renumite şcoli româneşti, la care au alergat copiii nobililor şi ai iobagilor români, ca să-şi astâmpere setea după ştiinţă şi să devină apostoli ai neamului. Printre aceştia amintim pe: Samuil Micu, Gheorghe Şincai... Petru Maior, care au deşteptat în sufletul neamului nostru credinţa semănată pe vremuri de Miron Costin, că suntem o viţă străbună, oţelită şi cuceritoare, că suntem sânge de roman. Tot din Blaj au pornit acei care au fost printre primii cercetători cu deamănuntul a problemelor limbii române, August Treboniu Laurian, Papiu Ilarian, Timotei Cipariu ş. a. Ei au studiat semnul nemuririi neamului, graiul strămoşesc... Dar să nu fiu acuzat că un preot ortodox laudă cu atâta suflet, că pune atâta patos în cuvânt, voi da mai jos părerile unor cărturari români, despre Blajul atât de drag nouă românilor. Cu ocazia vizitei scriitorilor, în anul 1923, la Blaj, cunoscutul scriitor Victor Eftimiu a rostit următoarele cuvinte: "Scriitorii români, în drumul lor prin frumoasele oraşe ale Ardealului, sosesc în Blaj cu inima plină de sfântă emoţie. Blaj, cuvânt magic, cuvânt răscolitor de amintiri auguste, cetatea conştiinţei româneşti, nume ales între toate, îţi aduc salutul smerit al purtătorilor cuvântului strămoşesc. Aici a vibrat sentimentul, cultura şi idealul naţional. Domnilor, aici s-au ridicat şi au predicat vlădicii trecuţi de-acum în rândul sfinţilor, cărturari de frunte, învăţători înţelepţi cu dragoste de neam şi de sfânta noastră Biserică. Fie numele lor în veci binecuvântat. Recunoştinţa noastră le cântă cânturi de preamărire... Salve, cetate latină în mijlocul unui popor latin, despărţit de marea lui familie occidentală şi aruncat între sciţii de ieri, slavii, maghiarii şi germanii de azi... Salve, simbol veşnic al românismului biruitor, păstrător al datinilor sfinte, Panteon al neamului, Fântână de apă vie, Blaj, suflet din sufletul Romei eterne. Cetate a Blajului, mărire ţie!" Profesorul universitar Seulescu aduce un prinos admirabil Blajului, numindu-l «Focar de licărire al întregului neam românesc, Blajul sfânt al întregii Românii» Desigur sunt nenumărate elogii aduse Blajului de atâţia literaţi, istorici, politicieni. În Blaj a bătut totdeauna o inimă românească, a primit la sânul său şi a ajutat cu toată dragoste creştinească pe toţi românii şi aşa trebuie să fie şi de acum încolo". (s.n.). (Extras din articolul, "Blajul, o privire spre trecut", publicat în revista "Viaţa Creşină" din Cluj, nr. 21/XII-1990, pag. 3). ION M. BOTA, doctor în istorie, profesor: "Numeroase instituţii culturale, aflate sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal şi Banat, au fost întemeiate şi cu concursul neprecupeţit al arhiereilor români uniţi, care au trimis din Blaj primii dascăli fondatori: G. Bariţiu, Andrei Mureşanu, Iacob Mureşanu la Braşov, înfiintând Şcolile Centrale devenite Liceul "A. Şaguna"; la Arad Samuil Vulcan a obţinut de la împărat înfiinţarea Preparandiei în 1812. Un mare număr de intelectuali români ardeleni, formaţi majoritatea în şcolile Blajului, au trecut Carpaţii în "Ţară", aducându-şi contribuţia la organizarea şi dezvoltarea întregului învăţământ în Principatele Române, la culturalizarea poporului român, la dezvoltarea culturii naţionale unitare... Ocuparea României de către Armata Sovietică, a marcat subjugarea poporului român Moscovei. Printre principalele obiective ale politicii staliniste a fost desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma, considerată de guvernanţii comunişti citadela sufletului românesc... Ierarhii ortodocşi, înfrăţiţi cu autorităţile comuniste, au trecut la desfăşurarea unei
[ 173 ]

propagande ostile şi ponegritoare a ierarhilor, clerului şi poporului credincios unit... apoi la trecerea forţată ori "din oficiu" a credincioşilor români uniţi la "ortodoxie" şi la arestarea şi întemniţarea tuturor episcopilor români uniţi, a sute de preoţi şi credincioşi numai prin faptul că au refuzat să se lepede de credinţa moşilor şi strămoşilor lor... Desfiinţarea Bisericii Române Unite în octombrie-decembrie 1948 a fost un act politic anticonstituţional, ilegal abuziv şi represiv, antinaţional, antidemocratic, înfăptuit de Partidul şi Guvernul Comunist, care s-a folosit de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române ca de o unealtă docilă şi, ca atare, aşa zisa revenire a unor credincioşi şi a unor preoţi greco-catolici, sub imperiul forţei şi teroarei, la Biserica Ortodoxă Română este nulă şi neavenită... Predarea de către stat a bisericilor, caselor parohiale, eclejiilor, mănăstirilor şi atâtor bunuri materiale aparţinătoare până la 1 decembrie 1948 Bisericii Române Unite ca instituţie, persoană juridică, Bisericii Ortodoxe Române, bunuri înscrise şi astăzi în cărţile funciare ca proprietate exclusivă a Bisericii Române Unite, nu s-a făcut prin decizia liberă a comunităţii credincioşilor, ci prin hotărîrea samavolnică, ilegală, abuzivă şi represivă a autorităţilor statului comunist, secondate de delegaţi clerici şi mireni "ortodocşi"... Pe de altă parte, art. 36 din Decretul Nr. 177 din 1948, prevede clar că averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă, aparţine de drept statului. Ca atare, patrimoniul Bisericii Române Unite a fost preluat în întregime de stat, inclusiv lăcaşurile de cult şi casele parohiale din toate parohiile şi filialele lor, conf. art. 2 din decretul 358 din 1948, de către delegaţii primăriilor şi prefecturilor, fapt confirmat de procesele verbale şi inventarele încheiate, iar aceşti delegaţi le-au predat delegaţiilor Bisericii Ortodoxe... Ca atare, statul român actual, succesorul legitim al statului comunist de ieri, are dreptul şi obligaţia de a restitui întregul patrimoniu material (biserici, case parohiale etc.) avut de Biserica Română Unită la 1 dec. 1948, indiferent în posesia cui s-ar afla. Că în unele localităţi credincioşii greco-catolici nu mai vreau să rămână în credinţa moşilor şi strămoşilor lor greco-catolici, este o afirmaţie fără temei. În condiţiile de deplină libertate, fără nici o presiune asupra conştiinţei lor din partea preoţimii ortodoxe, cu certitudine că majoritatea zdrobitoare doreşte să trăiască în religia greco-catolică... Numai propaganda ostilă uniţilor, desfăşurată de preoţimea ortodoxă, sprijinită tacit şi uneori şi făţiş de unele autorităţi locale şi la nivel de judeţ mai ţine în "Ortodoxie" milioane de români uniţi. Oricât s-ar strădui să falsifice adevărul istoric cei dornici de a reduce la tăcere glasul milioanelor de români uniţi, încadraţi cu forţa ori "din oficiu" în 1948 în Biserica Ortodoxă Română, sprijinită cu toate mijloacele inumane de autorităţile comuniste, este sigur că nu vor reuşi. Unii dintre aceştia propun un referendum pentru a vedea obţiunea credincioşilor pentru Ortodoxie sau Geco-Catolicism. Având şi astăzi în stăpânirea lor nelegitimă, abuzivă, lăcaşurile de cult răpite, casele parohiale şi alte bunuri răpite în 1948 de la Biserica Română Unită, încadrând cu forţa, fără nici un referendum, credincioşii români uniţi în subordinea ierarhiei ortodoxe, bucurându-se de sprijinul unor autorităţi de stat, cu siguranţă că pot şi acum influenţa voinţa liber exprimată a credincioşilor în rândul cărora au creat comitete şi paracomitete favorabile lor. Unde au apărut şi apar credincioşi români-uniţi, dornici de a li se reda bisericile şi casele parohiale, sunt alungaţi şi maltrataţi de cei cărora li s-au oferit şi creat felurite privilegii... Fără această restituire integrală a patrimoniului material al Bisericii Române Unite, nu poate fi pace şi unitate. La baza păcii şi dragostei frăţeşti stă respectarea justiţiei sociale... Suntem siguri că până la urmă dreptatea va triumfa". (Extras din articolul "Mărturisind numai adevărul", publicat în revistă "Viaţa Creştină" din Cluj, serie nouă, anul II, nr. 5/27 martie 1991.) ALEXANDRU GHE. NETEA, cadru universitar, publicist: "Biserica Ortodoxă Română a fost tot timpul sub influenţa clericilor slavi sau greci. Din păcate, cu regret trebuie specificat că B. O. R. a fost mai tot timpul sub influenţa unor ierarhi bulgari, sârbi sau greci. Aceştia aveau tot interesul să menţină separaţia de Roma a românilor, ei erau interesaţi mai mult de veniturile mari care le realizau în Principatele Române, călugării greci preferau mănăstirile româneşti, oricăror altor mănăstiri, deoarece pe moşiile acestor mănăstiri lucrau zeci de mii de "români" şi ţigani. Aşa se explică faptul că o mare parte din voievozii Principatelor Române au încercat să scape de influenţa lor (Matei Basarab a trecut în posesia statului 22 de mănăstiri închinate Muntelui Athos, iar domnitorul Al. I. Cuza le-a secularizat pe toate). Odată cu apariţia statului rus, acesta a încercat prin toate mijloacele să-şi extindă dominaţia asupra Principatelor Române, acţiune la care se opunea Apusul, bineînţeles prin Biserica Catolică. Marele om de cultură român, N. Iorga, atrage atenţia asupra acestui fapt în Istoria Românilor din
[ 174 ]

Ardeal (vol. I, pag. 403, ed. 1913): "E de netăgăduit, şi poate că actele vor ieşi cândva la iveală, că era un plan politic în această propagandă a naţionalismului ortodox, purtată de sârbi şi legături se pot bănui despre partea Rusiei." Actul de la 1700 a salvat neamul românesc de la calvinizare. Fiind supusă acestor influenţe, nu a lipsit mult ca românii să-şi uite originile. Cei care au trezit la realitate naţia română au fost ardelenii, la 1700, prin actul de unire a unei părţi din Biserica Ortodoxă... cu Biserica Catolică (universală). Deci, prin acest act, Biserica Greco-Catolică este posesoarea unei credinţe adevărate şi universale. Trebuie arătat că această unire s-a făcut de bună voie, altfel nu s-ar explica rezistenţa clerului şi credincioşilor la toate încercările prin care au trecut în aceşti aproape 300 de ani. Nu este de neglijat nici faptul că unirea de la 1700 s-a făcut cu recunoaşterea celor patru puncte dogmatice, dar cu condiţia de nediscutat ca Biserica Greco-Catolică să-şi păstreze întreg ritul răsăritean. De altfel, acest lucru este reafirmat de Papa Pius al IX-lea prin Bula ECCLESIAM CHRISTI din 26. XI. 1853: "Pentru toate timpurile Provincia Bisericească Greco-Catolică Unită, cu limba românească, având ritul propriu. Această lege greco-catolică îşi păstrează pentru totdeauna ritul oriental român". Deci, a afirma că prin actul de la 1700 românii ardeleni s-au maghiarizat, este un act de impietate faţă de memoria acestor oameni care, prin acest act, şi-au dovedit dragostea faţă de ţară, limbă şi popor, pe care prin acest act l-au salvat de la calvinizare şi deznaţionalizare. Nu cred că revenirea la credinţa dintru început, care vorbeşte prin gura papilor, că revenirea în credinţa adevărată (ortodoxă) şi universală (catolică) este o trădare de neam şi ţară". (Extras din articolul "Golgota sau Calvarul Bisericii Greco-Catolice", publicat în "Alianţa Civică" din Cluj, anul I, nr. 1, decembrie 1990, pag. 7). Dr. EUGEN POPA, prof. de Teologie. Este unul dintre cei 25 preoţi arestaţi în octombrie 1948, depuşi la Mănăstirea Neamţ, apoi transferaţi la Mănăstirea Căldăruşani şi la Sighetu Marmaţiei. Din amintirile sale rezultă că nu trebuie confundată o parte din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române atât de duşmănoasă Bisericii Române Unite, cu masa de preoţi şi credincioşi ai Bisericii Ortodoxe. "După o noapte petrecută într-o celulă cu două priciuri din beton şi două pături, cei zece preoţi "culeşi" de la Blaj, au fost transportaţi la Mănăstirea Neamţ, unde au sosit şi preoţii din celelalte dieceze, (în total 25 persoane). Toţi au fost "cazaţi" într-un dormitor de la etajul unei şcoli de cântăreţi, evacuată de elevi dar acum păzită de sentinele. Nimeni nu putea părăsi camera decât pentru a coborî în curte - cu soldatul înarmat la spate - pentru a aduce apă şi lemne. La fel, nimeni nu putea trece peste gardul de sârmă, care înconjura clădirea păzită de sentinele. Unul singur a mai putut intra în acea încăpere în care domnea, totuşi, reculegerea şi seninătatea. Acest privilegiu l-a avut P.S.Teoctist Arăpaş, vicar patriarhal (azi patriarhul B.O.R., n.n.). Scopul vizitei, din care nu lipsea comandantul plutonului de gardă, înaltul oaspete a cerut celor arestaţi să treacă la Ortodoxie. La argumentul preoţilor, P.S. Sa a răspuns că nu a venit să discute (nu avea argumente în favoarea sa), ci doar să facă o propunere. Apoi a avertizat: "dacă nu acceptaţi, I.P.S. Patriarh îşi va lua mâna protectoare (sic) de pe capetele voastre". Oare când mâna aceea i-a ocrotit şi când a fost luată de pe capul celor arestaţi? Dar nu se pote uita atenţia călugărilor care, folosindu-se de bunăvoinţa soldaţilor, trimiteau prescură şi vin pentru Sfânta Liturghie. În luna februarie 1949, preoţii greco-catolici internaţi la Neamţ, au fost transferaţi la Mănăstirea Căldăruşani, unde au fost aduşi şi episcopii "cazaţi" până atunci la Dragoslavele. O fostă şcoală deteriorată de cutremur, înconjurată cu un gard de sârmă ghimpată, aştepta să primească pe mărturisitorii credinţei, primiţi cu bunăvoinţă de către plutonul de soldaţi care asigurau paza. Ziua sosirii la Căldăruşani coincidea cu prinderea postului de Paşti. În acea zi, cei sosiţi nu erau prevăzuţi cu raţie de mâncare. Totuşi, seara, călugării au renunţat la cina de lăsatul secului, lapte bătut şi plăcintă cu brânză, în favoarea celor nemâncaţi de 24 de ore. De altfel, semne de atenţie şi simpatie n-au lipsit nici din partea altor membri ai mănăstirii. Un diacon făcea legătura cu cunoştinţe din Bucureşti ale deţinuţilor, aducând scrisori. Un preot arunca peste gardul de sârmă câte un cartof scobit, în care se găsea câte o scrisoare cu noutăţi din lume; un bătrân care păzea vitele, la observaţia soldatului de pază că se apropie prea mult de gardul de sârmă, i-a răspuns cu voce tare: "de ce ţineţi închişi pe aceşti oameni nevinovaţi"; dar mai ales o măicuţă, fugită din Basarabia, care pregătea mâncare la bucătăria Stareţei, ajuta şi ea făcând legături cu cei

[ 175 ]

dinafară... Şi astăzi corespondez cu C. S. călugărul Nichita Tatomir cu care schimbăm scrisori de duhovnicească mângâiere". (Extras din memorialul "Oameni şi Oameni", datat 15 ianuarie 1991).

[ 176 ]

ÎNCHEIERE În încheiere, pentru ca cititorii să tragă ultimele concluzii asupra valorii declaraţiilor festiviste, făcute la fiecare pas de exponenţii hiperzeloşi ai confesionalismului Ortodoxiei româneşti, anticatolice şi antilatine, monopolizând patriotismul în mod cu totul exclusivist, dăm câteva extrase din "Telegraful Român" Nr. 85,din 11/24 octombrie 1916, inclusiv circularele, Nr. 2602 din 1916, ale ierarhiei ortodoxe române din Ardeal şi Nr. 8980 din 1916, Pres. a Consistoriului arhidiecezan, din care rezultă atitudinea "românească" atât a ierarhiei ortodoxe, cât şi a "luminaţilor" ei sfetnici, componenţii acelui consistor, la intrarea în război a României alături de Antantă şi împotriva Puterilor Centrale, robiţi cu toţii unui ruşinos oportunism. Vom reproduce şi Circulara Nr. 608/1919 a episcopului de Gherla Dr. Iuliu Hossu, cardinalul de mai târziu, publicată în "Unirea" de la Blaj, drept corolar al luptei iniţiate de episcopul Inochentie Micu Clain şi încheiată cu Marea Unire din anul 1918 şi, concomitent, un ajutor cititorilor pentru a face înşişi comparaţie şi a descoperi realităţile istorice, izvorîte din activitatea celor două Biserici româneşti "surori" din Transilvania. Extrase din "Telegraful Român", Anul LXIV, Nr. 85 din 11/24 octombrie 1916, Sibiu: "Cătră cetitori. Sunt două luni aproape, de când nu mai stăm de vorbă cu cetitorii acestei foi... Numărul ultim al ziarului nostru s-a tipărit miercuri 17/30 august... în ziua deci, în care se auzea bine în Sibiu bubuitul tunurilor duşmane (ale românilor care au trecut Carpaţii, n.n.), căci trupele române intrate în ţara noastră prin surprindere imediat după declararea războiului din partea guvernului din Bucureşti şi mai înainte de a fi trimise la graniţă trupele noastre (austro-ungare, n.n.), pentru a le face primirea cuvenită... Edificiul poştei din loc era miercuri dimineaţă în 17/30 august, ziua a treia a invaziei române, (s.n.), încuiat şi părăsit... Bunul Dumnezeu aşa a voit şi brava noastră armată (austro-ungară, n.n.), sprijinită de trupele aliate germane, aşa a făcut ca zilele de groază dezlănţuite asupra Sibiului să nu fie prea multe. După patru săptămâni pe care duşmanul (adică românii din Regat, n.n.) le-a petrecut în apropierea Sibiului, fără a-şi fi putut pune însă piciorul în Sibiu, trupele române, luate la goană de soldaţii noştri şi cei germani, au trebuit să se retragă în fuga mare spre hotarele ţării proprii, lăsând în urma lor numai jale şi durere pentru că pe unde au fost au pustiit tot ce au putut (s.n.)... Invazia românilor în Ardeal a fost astfel de scurtă durată, iar intreprinderea lor nesocotită (s.n.) a fost scump plătită pentru că enorme sunt pierderile pe care le-au avut în morţi, răniţi şi prizonieri. Durerile şi suferinţele pe care le-am avut noi în cursul acestei invaziuni (s.n.) vor trece... Să fim mulţămitori deci Providenţei divine, care a făcut să treacă de la noi amarul pahar mai curând de cum credeam dar să fim recunoscători şi mulţămitori şi bravei noastre armate, precum şi neîntrecutei armate germane, care ne-a venit fără amânare întru ajutor şi la frontul acesta... căci vitejiei lor probate este a se atribui curăţirea pământului ardelenesc de nepoftitele şi urâcioasele lăcuste îmbrăcate în haine milităreşti (s.n.). Recunoscători şi mulţumitori avem să fim şi Înaltului guvern al ţării noastre (austro-ungare, n.n.) care nu ne-a dat uitării, pe noi, cei prigoniţi de soarte, nici în zilele acestea de adâncă amărăciune, ci ne-a dat tot ajutorul şi şi-a arătat toată bună-voinţa faţă de noi. Astfel a dispus din vreme, ca consistoriul nostru arhidiecezan din Sibiu împreună cu seminarul "Andreian" şi cu întreg personalul aflător în serviciul bisericii să fie mutat la Oradea-Mare... Apoi a făcut guvernul propunere Majestăţii Sale, ca alegerea de Arhiepiscop şi Mitropolit, efectuată în 6 august a.c. în Sibiu să fie întărită, ceea ce a urmat. În numărul din 19 septembrie a.c. a monitorului oficial din Budapesta a apărut actul de întărire, care sună astfel: La propunerea ministrulul meu ungar de culte şi instrucţiune publică întăresc alegerea Arhimandritului şi Vicarului episcopesc greco-ortodox al Oradei Mari, Vasile Mangra, de Arhiepiscop şi Mitropolit greco-ortodox român... Dat în Viena în 10 septembrie 1916. Francisc Iosif I m.p., Iancovich Belá m.p." Aşadar, urmare a acestei confirmări (întăriri) a urmat revanşa Mitropolitului şi a întregii ierarhii Ortodoxe din Ardeal şi Banat, pastorala sau circulara din 21 (st.v. 8) septembrie 1916, împotriva României, "noul duşman, care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi stricarea hotarelor patriei noastre". În continuare reproducem ruşinoasa pastorală:

[ 177 ]

"Nr. 2602- 1916 M., SCRISOARE CIRCULARĂ către venerabilul cler şi către poporul dreptcredincios român din Dumnezeu păzita mitropolie a românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. România a cărei fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria, căci Radu Negru de la Făgăraş a întemeiat principatul Ţării Româneşti, Dragoş din Maramureş a întemeiat principatul Moldovei şi cu sprijinul monarhiei habsburgice s-a ridicat şi s-a întărit România modernă, liberă şi independentă, care de bunăvoie s-a legat de monarhia noastră cu contract de credincioşie, cu făgăduieli de sprijinire reciprocă; România - spre marea noastră durere - a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi a ridicat arma asupra patriei noastre, asupra înălţatului nostru împărat şi rege şi asupra acelor fraţi, care de doi ani de zile luptă pe viaţă şi pe moarte, cu vitejie nemaipomenită, împotriva duşmanilor monarhiei. Da, ei n-au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea tainică a fraţilor de o limbă şi un sânge, de a ne da o mână de ajutor, ca trupele regatului român să lupte alăturea cu noi împotriva duşmanului comun, care tinde la nimicirea patriei noastre şi la sugrumarea neamului românesc, să lupte hotărîţi şi cu bărbăţie în contra Rusiei cotropitoare. Nu, ci ei, ameţiţi de lupi îmbrăcaţi în piei de oi şi ameţiţi de făgăduielile lui Iuda, au desconsiderat cele mai vitale interese ale neamului şi, sub cuvânt că vin "să ne slobozească", vin să ne facă robi muscalilor, vin înfrăţiţi cu hoardele ruseşti, care au jefuit şi au aprins satele şi bisericile întemeiate de Ştefan cel Mare, care au ucis pe urmaşii plăieşilor vestiţi de la Dumbrava Roşie, care au necinsit Putna şi Suceava, locuri sfinte de închinare sufletului românesc- vin acum să ne calce şi să ne fure moşia agonisită de moşii şi părinţii noştri cu sudori de sânge! "Unde vă este şi în ce se arată patriotismul vostru, români ucigători de fraţi", vă întrebăm cu Lactanţiu: "Cum patriotismul vostru poate să fie o virtute? Poate să existe o virtute într-un sentiment esenţialmente duşmănos şi răutăcios? Binele la care tinde iubirea voastră de patrie constă în a face rău altora. Voi întindeţi graniţele voastre în hotarele vecinilor voştri, voi creşteţi puterea voastră, venitele voastre, dezbrăcând pe alte naţiuni. Puteţi voi să numiţi virtute ceea ce e distrucţiunea a toată virtutea? Voi rupeţi legăturile societăţii umane, voi distrugeţi inocenţa, voi nutriţi rapacitatea, voi nimiciţi ideea de dreptate. Dreptatea şi urile naţionale sunt necompatibile; acolo unde lucesc armele, dreptatea se nimiceşte. Poate să fie drept cel ce vatămă, urăşte, despoaie şi ucide? Iată faptele voastre a celor ce ziceţi că vă iubiţi patria" (Lactantius, Div. Instit. VI, 6). Acela care cu vorbele viclene pe buze, cu dorul de jaf în suflet vine la hotarele noastre nu-i frate, ci cel mai păgân duşman, care pentru a-şi împlini pofta sălbatică îşi omoară fraţii şi părinţii. Da, fraţi de ieri, astăzi, prin voinţa şi faptele lor păcătoase şi nelegiuite s-au făcut pentru noi cei mai urgisiţi duşmani, asupra cărora glasul sângelui şi legea firii porunceşte să-ţi ridici braţul fără milă. "Că cel ce varsă sângele omului, pentru sângele aceluia sângele lui se va vărsa" (Facere IX, 6, s.n.). Iubit cler şi popor! Avem cea mai mare mângâiere şi bucurie a sufletului, că iubirea voastră faţă de patrie (AustroUngaria, n.n.) e nemărginită, că alipirea şi credinţa voastră către Înaltul Tron sunt neclintite, că din iubirea, alipirea şi credinţa aceasta curată şi tradiţională purcede ascultarea voastră necondiţionată şi izvorăşte vitejia, care, mai ales în anii din urmă în mod strălucit din nou aţi dovedit-o. De aceea vă sfătuim, mai vârtos acum, în aceste zile de grea cumpănă şi vă îndemnăm cu cuvintele Sfântului apostol Petru, ca cu blândeţe să vă supuneţi autorităţilor şi rânduielilor înaltei stăpâniri "ori împăratului ca celui mai de sus, ori guvernatorilor, ca celor trimişi de el pentru pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda lui Dumnezeu, ca cu facerea de bine să amuţiţi nerecunoştinţa oamenilor celor fără de minte, ca cei liberi, iară nu ca şi cum aţi avea libertatea, ca un acoperământ răutăţii, ci ca servii lui Dumnezeu" (I, Petru, c. II, v. 13-16). Faţă cu noul duşman, care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi stricarea hotarelor patriei noastre, veţi şti să luptaţi cu aceeaşi îndârjire, vitejie şi credinţă, cu care eroii noştri au sfărâmat cetăţile de granit de la Iwangorod (s. n.). Căci dragostea, credinţa şi alipirea voastră de tron şi patrie vă va lumina mintea şi sufletul, vă va întări inima şi vă va oţeli braţul. Întăriţi-vă dar cu credinţa în Dumnezeu, bucuroşi fiind în inimile voastre, căci aţi putut să dovediţi credinţa şi alipirea voastră către tron şi patrie cu fapte atât de strălucitoare şi cu jertfe atât de scumpe. Fiţi cu încredere, că în ziua judecăţii şi a răsplătirii Maiestatea Sa, înaltul nostru împărat şi rege, împreună cu luminatul său guvern ungar, nu va întârzia a răsplăti după merit credinţa şi vitejia, cu care aţi apărat tronul şi patria, asigurând condiţiunile trebuincioase pentru dezvoltarea şi întărirea etnică, culturală şi economică a poporului român din patrie. Noi n-am provocat şi n-am dorit război cu fraţii noştri, ci cu toată sinceritatea am stăruit pentru înfăptuirea păcii
[ 178 ]

şi bunei înţelegeri între români şi maghiari, şi credincioşi chemării noastre nu vom înceta a ruga pe Dumnezeu, ca să ne trimită pacea de sus, pacea a toată lumea, pentru că zice Sf. Vasile cel Mare: "Nu există un bine mai mare, decât pacea, care este un dar ceresc, a căreia şi numele numai este mai dulce decât orice" (Basil, Ep. 46, 1, Ep. 70). Isus Cristos este principiul păcii, zice Sf. Grigore; apostolii au predicat pacea lui Dumnezeu. Armonia domină în Dumnezeu şi în toată creaţiunea; oamenii trebuie să imiteze pe creatorul, păzind între ei concordia şi în puterea acestei condiţiuni trebuie să existe cetăţile şi popoarele (Greg. Naz. Orat. 12). Oradea Mare (Nagyvárad) la 8/21 septembrie 1916. Vasile Mangra m.p. ales şi întărit Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan I Papp m.p. episcopul Aradului Dr. Miron E. Cristea m.p. episcopul Caransebeşului". Nr. 8980-1916 Pres. CIRCULAR către preoţimea din arhidieceza ortodoxă română a Transilvaniei. Cu inima plină de durere şi îngrijorare trebuie să vă aducem la cunoştinţă, că duşmanii iubitei noastre patrii s-au înmulţit cu unul, prin faptul, că vecinul regat România, din motive nouă necunoscute, a declarat răboi monarhiei noastre. Când vă aducem această zguduitoare ştire la cunoştinţă, deşi tradiţionala noastră credinţă şi loialitate este mai presus de orice îndoială, şi de la începutul actualului război fiii bisericii noastre au dat cele mai eclatante dovezi de eroism şi vitejie pe toate fronturile de luptă, ceea ce la diferite ocaziuni s-a şi recunoscut din partea tuturor comandanţilor, aşa că multe izbânzi realizate în actualul război de victorioasa noastră armată (austro-ungară, n.n.), sunt legate de numele regimentelor, a căror preponderentă majoritate o formează fiii bisericii noastre - totuşi venim a Vă atrage atenţiunea şi cu această ocaziune la acea dorinţă patriotică a chemării voastre de a sfătui poporul încredinţat conducerii voastre, să se ferească de orice vorbe şi orice fapte care ar putea arunca umbră asupra iubirii lui de patrie, având încredere după bunul Dumnezeu, în îngrijirea părintească a bunului nostru Împărat şi Rege apostolic şi a Înaltei Stăpâniri, şi astfel a face tot ceea ce pretinde interesul iubitei noastre patrii. Totodată Vă invităm să înălţaţi cu toţii rugăciuni fierbinţi către preabunul Dumnezeu, pentru succesul armelor oştirilor noastre şi pentru cât mai curândă restabilire a păcii mult dorite. Sibiu din şedinţa extraordinară a senatului bisericesc, ţinută în 16/29 august 1916. SENATUL ARHIDIECEZAN". Extras din articolul NOUL NOSTRU DUŞMAN, publicat în acelaşi număr al "Telegrafului Român": "... Avem deci un duşman mai mult şi noul duşman e fratele nostru. Ne-am temut de această eventualitate şi ne-am îngrozit întotdeauna, gândindu-ne că va putea veni vremea să luptăm fraţii împotriva fraţilor. De ce ne-am temut s-a împlinit. Va curge acum sânge românesc şi de o parte şi de alta. Dacă înţelepţii de la Bucureşti au crezut că aşa e bine, fie aşa! Căci mare este iubirea de neam, dar mai mare ne este iubirea de patrie! Ea este mama noastră, şi pe mama care ne-a născut şi la sânul căreia îşi dorm somnul de veci părinţii şi strămoşii noştri, precum ni-l vom dormi şi noi, dorinţă avem să o apărăm până la ultima picătură de sânge, chiar şi în contra fraţilor noştri. Să o ştie deci aceştia că drumul pe care vreau să-l facă la Alba-Iulia, îl vor putea face numai peste cadavrele noastre, ale tuturor şi trecând prin râurile de sânge, scurs din venele noastre. Să o ştie, că cadavrele peste care vor trece sunt cadavre româneşti, sângele prin care vor umbla e sânge românesc! (s.n.). Dacă râvnesc la o astfel de bravură, pentru care istoria are să-i condamne cu asprime, poftească şi o săvârşească. A lor e răspunderea, ale noastre vor fi suferinţele"... (Articol nesemnat, editorial). "Nu este, cred, nevoie să mai insist asupra modului în care trădătorul mitropolit Mangra răstălmăcea în odioasa lui pastorală, atât istoria noastră naţională şi înaltele sentimente morale şi naţionale, care au impus României sacra datorie de a intra în război, cât şi însăşi Sfânta Scriptură şi credinţa românilor în Dumnezeu. În ce priveşte iscăliturile celorlalţi doi episcopi... Ambii episcopi ortodocşi, Cristea de la Caransebeş şi Pap de la Arad, văzând calea nenorocită pe care a călcat episcopul lor, i-au declarat acestuia că iscălesc pastorala lui numai cu condiţia ca textul să se mărginească pur şi simplu la accentuarea fidelităţii către tron şi patrie, iar toate aluziile şi pornirea duşmănoasă împotriva fraţilor din România etc. să se suprime... Dar trădătorul, deşi se arătase învoit, a abuzat în cele din urmă, lăsând nemodificate deloc toate pasagiile revoltătoare, scuzându-se ulterior
[ 179 ]

cu "bunul serviciu ce l-a făcut episcopilor săi sufragani în faţa furiei contelui Tisza nu numai în ceea ce priveşte persoana lor, dacă pastorala nu s-ar fi publicat în textul original redactat şi scris de dânsul..." Această încercare de asasinat moral împotriva episcopilor din Caransebeş şi Arad zugrăveşte mai bine decât orice canibalismul politic, la care s-a pretat mitropolitul trădător" (s.n.) (Cf. Ioan Russu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului regat... Ed. Cartea Românească, Buc. 1930, pp. 267-268). "În luna februarie a anului 1917, când Statele Unite ale Americii îşi făcuseră cunoscute scopurile de război prin glasul autorizat al preşedintelui Wodrow Wilson, toată suflarea ungurească în cap cu contele Tisza fusese cuprinsă de frigurile morţii. Crezând că va putea scăpa de sancţiunile marilor principii din declaraţiile wilsoniene, cum că fiecare popor se va bucura de dreptul de autodeterminare, contele Tisza, în înţelegere cu contele Czernin, a impus reprezentanţilor bisericeşti şi lumeşti ai românilor de sub Coroana Sf. Ştefan să dea o categorică declaraţiune de dragoste făţă de patria maghiară" (I. Russu Abrudeanu, Op. Cit. p. 277). Declaraţia de fidelitate a fost semnată de circa 200 personalităţi româneşti, între care şi toţi ierarhii uniţi şi ortodocşi din Transilvania, în frunte cu mitropoliţii Victor Mihali de Apşa şi Vasile Mangra, apoi canonicii, consilierii eparhiali, protopopii, profesorii de Teologie şi alţii, din ambele confesiuni româneşti, precum şi fruntaşii mireni ai naţiunii, în frunte cu Teodor Mihali, preşedintele Partidului Naţional Român. Asemenea declaraţii au semnat fruntaşii bisericeşti şi mireni ai tuturor celor zece etnii de sub stăpânirea monarhiei habsburgice. "Este clar... ca lumina zilei... că grava declaraţie de mai sus a episcopilor şi intelectualilor din 1917 era dată cu ştiinţa şi învoirea prealabilă a Partidului Naţional... Toate declaraţiunile acestea de sâlnică lealitate, puse la cale de însuşi contele Tisza, urmăreau scopul inavuabil de a înşela străinătatea şi de a insufla oarecare curaj trupelor în derută de pe toate fronturile de luptă. Pentru orice minte luminată ele nu aveau însă nici o valoare morală, ca unele ce erau stoarse cu cuţitul la gâtul semnatarilor. De altfel nici aliaţii Ungariei nu acordau vreun credit unor asemenea declaraţii siluite... Cu toate acestea nu voi comite greşeala de a taxa pe toţi semnatarii ultimei declaraţii - oricât de gravă şi importantă era ea - ca pe nişte trădători de neam, afară bineînţeles de degradata creatură umană mitropolitul Vasile Mangra, autorul odioasei pastorale (s.n.) pusă de el nemernicul în spinarea întregului episcopat ortodox" (I. Russu Abrudeanu, Op. Cit. pp. 281-283). Menţionăm că autorul citat, I. Russu Abrudeanu, a fost ortodox şi un pronunţat adversar al uniţilor. Conform afirmaţiei sale declaraţia a fost redactată de însăşi contele Tisza. Ea a fost publicată în "Pester Lloyd" la 14 februarie 1917 şi în "Telegraful Român", organul trădătorului Mangra, în numărul 9 din 20 februarie acelaşi an" (Idem Op. Cit. pag. 280). CIRCULARA Nr. 608 a Episcopului dr. Iuliu Hossu, dată din Gherla la 20 februarie 1919 şi publicată în "Unirea" din Blaj, rumerele 50 şi 51 din 8 şi 9 martie acelaşi an, prin care cere clerului român unit să-şi îndemne credincioşii să răspundă la chemarea Consiliului Dirigent, înrolându-se în armata română, chemată să pună ordine în Transilvania, unde resturi răzleţe ale armatei maghiare învinse, terorizau populaţia românească (Extras): "Veneraţi Fraţi şi Preaiubiţi Fii. Cuvinte de foc am dori să avem să pătrundă întreagă fiinţa voastră, când venim să vă îndemnăm să vă puneţi cu toate energiile sufletului vostru în slujba sfântă a consolidării patriei noastre scumpe (România, n.n.). Calea aleasă din partea acelora, în ale căror mâini sunt aşezate destinele ei, a fost şi este aceea a dragostei, a bunei înţelegeri, a liniştei şi a stimei împrumutate, a respectării dreptului fiecăruia, după cum sărbătoreşte s-a declarat în istorica Adunare a Naţiunii române în Alba Iulia, unde, în numele libertăţii ieşite învingătoare din marea suferinţelor, s-a hotărît unirea tuturor românilor şi a ţărilor locuite de dânşii cu România, şi până acum liberă. Dar asupritorii de veacuri nu s-au putut şi nu pot să se împace uşor cu gândul de a pierde pe aceia care numai pentru a le lucra şi a-i sluji au fost buni în trecut şi care v-au judecat la o robie şi mai grea pentru viitor. Toate erau pregătite pentru a potenţa însutit suferinţele şi durerile veacurilor trecute, îndurate de acest popor nefericit până azi. Când sutele de mii şi scumpi fraţi piereau pe toate fronturile blestemate, acasă se aduceau legi draconice, prin care erau lipsiţi de a-şi cumpăra o palmă de loc,
[ 180 ]

şcolile ni se închideau cu sutele şi alte proiecte de legi şi mai fărădelege erau gata pentru a aşeza asupra noastră cătuşele sufleteşti şi trupeşti, din care cu viaţă să nu mai poată ieşi acest neam care se mărturiseşte cu mândrie de român. Aceste toate le făureau în numele libertăţii, despre care aveau o concepţie cu totul proprie, necunoscută la popoarele civilizate, pentru a apăra, cum argumentau ei atunci, minoritatea disperată a maghiarimii din Ardeal, faţă de masele fără număr ale valahilor, care ameninţau cu pieirea insulele răzleţe ale maghiarimii. Eram mulţi, foarte mulţi, ba chiar prea mulţi în argumentarea lor, atunci când era vorba de a făuri legi de oprimare şi sufocare. Azi, când milioanele şi-au ridicat glasul şi ca un singur om, în mijlocul unei însufleţiri de nedescris, cu graiul şi sufletul au hotărît unirea cu fraţii şi s-au alipit cu toată fiinţa lor de aceea pe care ca Mamă scumpă, cu braţele deschise peste veacuri îi aştepta, azi, când această hotărîre a maselor apasă în cumpăna judecăţilor marilor neamuri, care au dus la izbândă stindardul adevăratei libertăţi a tuturor popoarelor, fie acelea mari sau mici, azi noii reprezentanţi ai şovinismului turbat nu mai pot argumenta ca antecesorii lor, cu aceea că suntem mulţi, că masele noastre nesfârşite, că marea valahă ameninţă minoritatea disparentă a maghiarilor din Ardeal, după cum se îndeletniceau a argumenta în parlamentul din Pesta, şi numai înainte cu o jumătate de an; azi, alt argument le este pe plac, românii sunt puţini, nu sunt în majoritate, azi nu mai este vorba despre neînsemnatele insule de maghiari în marea valahă, care sunt ameninţaţi de pieire, azi sunt mai mulţi maghiari şi în cazul cel mai rău sunt în acelaşi număr cu românii, şi, prin urmare, nu este îndreptăţită hotărîrea românilor prin care liber îşi croiesc soarta pentru fiecare încercare. Cu astfel de argumente nu se mai poate întuneca lumina soarelui dreptăţii şi a libertăţii care a răsărit şi pentru acest neam, însetat cu atâta foc în decursul veacurilor grele de robie... Şi când Noi ne-am îndeplinit datoria faţă de neam şi, luând parte la Adunarea de la Alba Iulia, am hotărît şi am pus împreună cu neamul întreg ceea ce arde pururea în sufletul Nostru, n-am putut a ne întoarce la reşedinţa noastră episcopească, căci eram căutaţi de moarte din partea apărătorilor libertăţii maghiare. Clerul Nostru gremial huiduit şi ameninţat cu moartea; şi tot aici, în faţa reşedinţei Noastre, în piaţa Gherlei, au tras salve în poporul paşnic, bandele de tâlhari setoase de sânge. Şi sânge nevinovat au vărsat în sălbăticia lor. Aceste bande sălbatice s-au retras apoi dinaintea armatei glorioase a fraţilor noştri... Pentru eliberarea fraţilor şi pentru apărarea pământului scump al patriei a dat preşedintele Consiliului Dirigent român din Sibiu, dr. Iuliu Maniu, ordinul de chemare la arme. Iată dar rostul cuvintelor Noastre, inzvorîte din inima îndurerată de Părinte, în vederea suferinţelor fraţilor şi fiilor preaiubiţi, chiar şi din această eparhie de Dumnezeu păzită... Apostoli înflăcăraţi să fiţi, deci, în a îndemna pe toţi cei chemaţi, ca cu dragoste şi însufleţire să dea ascultare ordinului de chemare la arme! Să-şi aducă aminte de nesfâşitele dureri şi lipsuri îndurate pentru scopuri vrăjmaşe neamului lor, până când acuma merg cu adevărat întru ajutorul şi eliberarea fraţilor şi pentru apărarea scumpului pământ strămoşesc. La arme, deci, cu gândul sfânt de a pune capăt fărădelegilor şi sălbăticiilor bandelor de tâlhari care pângăresc numele de om. Noi dragoste am voit şi vrem, bună înţelegere şi cinste împrumutată, ei au pus batjocura pe noi şi cu jafuri şi omoruri cearcă acum să intimideze sufletele fraţilor noştri... Noi am arătat şi în trecut că suntem un popor cinstit, element de ordine şi paşnic; bande pierdute însă cutreieră pământul nostru, jefuind şi omorînd cu cruzime sălbatică oameni paşnici şi nevinovaţi, care nimic nu le-au greşit, decât că voiesc să trăiască liberi şi să fie români. Să nu ni se ia dar în nume de rău că ne apărăm viaţa şi că încercăm să mântuim pe fraţi din gura morţii (s.n.). Să urmăm deci cu toţii cu însufleţire chemările Consiliului Dirigent şi să arătăm, prin această statistică, că nici azi nu ne-am împuţinat. Sprijiniţi din răsputeri pe aceia care se îngrijesc de soarta noastră, staţi întru ajutor întru toate autorităţilor administrative româneşti să-şi poată împlini mai uşor chemarea sfântă, şi aşa să ajungem cât mai degrabă să domnească liniştea şi bunăstarea în mijlocul acelora care atâta au suferit şi îndurat pe nedreptul. Dreptate vrem şi Dumnezeul dreptăţii va fi cu noi. Gherla, 20 februarie 1919 Episcop IULIU".

[ 181 ]

ADDENDA RETROCEDAREA CATEDRALEI DIN BLAJ. MITROPOLITUL ALEXANDRU TODEA A FOST PROMOVAT CARDINAL Lucrarea de faţă a fost terminată, dactilografiată şi pregătită de tipar, când au intervenit în viaţa Bisericii Române Unite două evenimente, care nu pot rămâne neconsemnate până la o nouă ediţie. Este vorba despre retrocedarea catedralei din Blaj şi promovarea mitropolitului dr. Alexandru Todea cardinal al Bisericii Romane. RETROCEDAREA CATEDRALEI MITROPOLITANE DIN BLAJ. Un comunicat al Episcopiei Române din Alba Iulia, dat pe posturile naţionale de Radio şi Televiziune, a adus la cunoştinţa opiniei publice că în ziua de duminică 19 mai 1991, greco-catolicii din Blaj, în frunte cu Mitropolitul Alexandru Todea, au ocupat biserica ortodoxă "Sfânta Treime" din acel oraş. Cei în necunoştinţă de cauză ar fi putut fi uşor induşi în eroare de acel comunicat, că "ungurenii" greco-catolici au comis o nouă crimă la adresa "Bisericii româneşti" din Transilvania. În realitate, comunicatul dat de Episcopia Ortodoxă din Alba Iulia a fost o falsificare a adevărului. În primul rând, n-a fost vorba de un lăcaş de cult "ortodox", ci de catedrala "Sfânta Treime" a Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Mitropoliei Române Unite. Catedrala nu a fost ocupată cu forţa cum se afirma în comunicat, ci predată din proprie iniţiativă de credincioşi, în frunte cu consiliul parohial şi unul dintre preoţii parohi. Un scurt istoric ne arată că acest sfânt lăcaş de închinare, simbolul unităţii românilor uniţi cu Roma, este opera ierarhilor greco-catolici, începând cu episcopul martir, Inochentie Micu Clain, care în 1737 a mutat reşedinţa episcopiei de la Făgăraş la Blaj şi, la 1741 a început zidirea, continuând cu ceilalţi arhierei români-uniţi care au urmat. Episcopul Ioan Lemeni (1833-1850) "mări, transformă şi înfrumuseţă în 1837 catedrala Sfintei Treimi din Blaj, lungindu-i nava cu mai bine de cinci stânjeni, adăugându-i două turnuri foarte frumoase, o balustradă spaţioasă spre piaţă, două coruri, două sacristii şi o absidă în altar unde este aşezat tronul arhieresc" (cf. Şematismul mitropolitan greco-catolic... 1990). Aşadar, catedrala n-a fost ortodoxă decât după raptul comis în 1948, fiind aproape 43 de ani şi ea, ca şi celelalte biserici unite, o "biserică furată". Ortodoxia a făcut din restituirea catedralei din Blaj stăpânului de drept o problemă gravă, cu scopul vădit de a descuraja pe uniţi în lupta lor pentru redobândirea in integrum a celorlalte bunuri patrimoniale de care a fost despuiată în 1948, de către guvernanţii comunişti, în strânsă şi vinovată colaborare cu ierarhia şi structurile superioare ale Bisericii Ortodoxe Române. De acestea n-a fost străin nici vicarul patriarhal de atunci, patriarhul de acum al Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist Arăpaş. Acelaşi, încearcă şi azi să distragă atenţia opiniei publice de la greşelile lui pastorale - acordul dat la "dărâmarea şi distrugerea a zeci de biserici şi mănăstiri ortodoxe, superbe şi sfinte ctitorii româneşti", ca şi adeziunea din 17 decembrie 1989 la represiunea lui Ceauşescu împotriva tinerilor revoluţionari din Timişoara. Prin diversiunea pretextată de "cazul de la Blaj", mergând, printr-o declaraţie oficială, până la ameninţarea întreruperii dialogului teologic, iniţiat în 1980 între Biserica Romei şi Autocefaliile ortodoxe orientale în vederea înlăturării marii schisme, le-a cerut şi acestora să întrerupă dialogul cu Roma, aruncând întreaga vină pe Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, Papa Romei. Pentru ca cititorii să-şi formeze o convingere conformă realităţii, adevărului, consemnăm câteva date din pătimirile catedralei din Blaj, arătând când a fost folosită "forţa" în ocuparea ei. Aşadar, construcţia, adăugirile, înfrumuseţările şi restaurările s-au făcut exclusiv din contribuţia Bisericii Române Unite şi prin grija ierarhilor ei. A fost folosită drept catedrală a Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi a Mitropoliei Bisericii Române Unite, din 1747, până în 1948, când a fost răpită şi ocupată într-adevăr cu forţa. Între 27-29 octombrie 1948, episcopii români uniţi şi clerul superior din gremiile eparhiale, canonici, profesori de teologie, protopopi etc. au fost cu toţii arestaţi. Între ei şi episcopul Dr. Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, cu reşedinţa la Blaj. Odată cu arestarea lui, catedrala mitropolitană "Sfânta Treime" a fost închisă şi preluată de securitate. Vineri şi sâmbătă, 5 şi 6 noiembrie 1948, miliţieni, transformaţi în "apostoli" ai Ortodoxiei,
[ 182 ]

au umblat prin oraş de la casă la casă, anunţând că duminică, 7 noiembrie 1948, va veni de la Sibiu Mitropolitul Ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, pentru a redeschide catedrala şi a oficia Sfânta Liturghie, invitând credincioşii să participe. Drept urmare, duminică dimineaţa a sosit la Blaj mitropolitul, însoţit de o suită de preoţi sibieni şi corul catedralei ortodoxe mitropolitane din Sibiu. La ora 9,00 pe terasa catedralei din Blaj a început slujba Sfeştaniei, a Sfinţirii apei; pe terasă, în afară de clerul sibian şi cor, mai erau prezenţi: ministrul Romulus Zăroni, în calitate de reprezentant al Guvernului comunist a lui Petru Groza, şi câţiva membri şi activişti de partid, obligaţi să facă act de prezenţă pentru a masca lipsa credincioşilor, absenţi cu desăvârşire. După sfinţirea apei şi după ce mitropolitul a stropit în exterior faţada şi cele două turle, s-a oprit în faţa uşii de la intrare unde l-a întâmpinat preotul Adrian Teodorescu, proaspăt ortodox, adus cu forţa de la Cenade, localitate din apropierea Blajului, fiindcă nici un preot din oraş nu a "revenit" la Ortodoxie. După câteva cuvinte de circumstanţă preotul i-a oferit mitropolitului cheile catedralei, pe care, preluându-le, mitropolitul a deschis biserica şi a intrat în ea urmat de suită şi cor, ministru şi cei câţiva activişti pe posturi de "credincioşi". Aşa s-a consumat actul de inaugurare a catedralei din Blaj în Ortodoxie, cu episcopul şi preoţii ei în temniţă, cu lăcaşul aproape gol, abia cele două strane fiind ocupate de "oficialităţi", mai intrând din când în când câte un elev din piaţă, care stătea câteva momente, după care ieşea să-şi anunţe colegii de afară de ceea ce se petrecea în biserică. Deschizând o paranteză, trebuie să arătăm că preotul Adrian Teodorescu, torturat de zbuciumul conştiinţei, mereu cu regretul în suflet de ceea ce a făcut n-a putut muri fără să-şi mărturisească păcatul îmbrăţişării schismei, bolnav fiind, a cerut să-i fie adus la căpătâi mitropolitul Bisericii Române Unite, IPSS Alexandru Todea, înaintea căruia şi faţă de martori a depus profesiunea de credinţă catolică şi a cerut, în scris, să fie înmormântat de preot greco-catolic, după rânduiala Bisericii Române Unite. După săvârşirea din viaţă, curajoasa lui soţie - preoteasa - revenită şi ea de la schismă odată cu soţul şi familia, executor fidel al dorinţelor testamentare atât de fierbinţi ale soţului ei, a rezistat la toate presiunile făcute de Mitropolitul ortodox Antonie Plămădeală de la Sibiu, de Episcopul Emilian Birdaş de la Alba Iulia şi de vicarul Traian Belaşcu al Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu, fostul preşedinte al "sinodului de revenire" de tristă faimă din 1 octombrie 1948 de la Cluj, instrument docil în mâinile Securităţii, partidului comunist şi ierarhiei ortodoxe filo-moscovite. Serviciul înmormântării preotului Adrian Teodorescu a fost oficiat de un sobor de 22 de preoţi greco-catolici, în frunte cu vicarul arhiepiscopiei blăjene, Nicolae Jidveianu. Toate acestea s-au petrecut înainte de Revoluţia din decembrie 1989, în primăvara acelui an. Aşa s-au petrecut lucrurile. Catedrala transformată în biserică parohială, de enorie, cum n-a fost niciodată, a petrecut înstrăinată aproape 43 de ani în Ortodoxie. La 7 octombrie 1990 a avut loc la Blaj instalarea oficială a Mitropolitului Dr. Alexandru Todea, dar nu în catedrala mitropolitană, cum s-ar fi cuvenit, ci pe istoricul Câmp al Libertăţii. Mulţimile au scandat şi atunci "Vrem bisericile!, Vrem catedralele!", dar n-a auzit nimeni din cei ce ar fi trebuit să audă: autorităţile de stat şi ale Bisericii Ortodoxe. Au operat şi de această dată dispoziţiile ultrareacţionare ale Patriarhiei, Mitropoliei Ardealului şi Episcopiei Ortodoxe de la Alba Iulia, şi catedrala a rămas închisă. Numai autoritatea şi intervenţia Mitropolitului Alexandru Todea, duşman hotărît al violenţei, a potolit mulţimile indignate, decise s-o deschidă. În anul 1991 la catedrală erau încadraţi doi preoţi parohi, ortodocşi: Liviu Rotaru şi Ioan Fărcaş. Din anul 1948 Biserica Română Unită nu mai participase la serbările de la Blaj, în amintirea Marii Adunări Naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la 3/15 mai 1948, unde s-a strigat "Vrem să ne unim cu Ţara!" În 1948, Episcopul Dr. Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei Blajului, a fost nevoit să părăsească adunarea, nefiindu-i îngăduit să ia cuvântul, Mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu, care prezida, folosind Adunarea ca instrument de propagandă ortodoxă, preambul al distrugerii Bisericii Române Unite. În 1991, ierarhia Bisericii Române Unite, în frunte cu Mitropolitul Alexandru Todea, a hotărît reluarea tradiţiei aniversare şi a o comemora ca pe o serbare a Neamului Românesc şi a Bisericii Române Unite. În acest scop a fost aleasă ziua de 12 mai 1991, fiind, în primul rând, zi de duminică şi, în al doilea rând, nu coincidea cu data de 3/15 mai, în care sărbătorii i se dădea mai mult un caracter politic , decât unul naţional cum a fost în realitate. În dimineaţa zilei de 12 mai au fost prezenţi la Blaj toţi ierarhii români-uniţi, sute de preoţi şi mii de credincioşi.
[ 183 ]

A fost prezent şi nunţiul Apostolic de la Bucureşti, Arhiepiscopul John Bukowsky, însoţit de secretarul nunţiaturii Mons. Comozzi Ermenegildo şi de Mons. Ludovic Blasutti, reprezentantul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti şi alţi invitaţi. Însă toate planurile serbării au fost serios perturbate de ploaia ce cădea fără întrerupere din ziua premergătoare. Prin mulţime circulau zvonuri că serbarea ar putea avea loc în biserică, cei doi parohi şi credincioşii, în frunte cu consiliul parohial (curatoratul), fiind pregătiţi să o predea. Dar, nu se observa nici o mişcare în acest sens în apropierea catedralei. Dimpotrivă, continua să fie închisă. Pe Câmpia Libertăţii, sub rafalele de ploaie ce nu mai conteneau, apa se băltea trecând deja de gleznă, făcând imposibilă organizarea serbării acolo. Nunţiul apostolic, episcopii din cele patru eparhii române unite, o parte din clerul şi invitaţii sosiţi la serbare, scutindu-se de ploaie, aştepau în palatul reşedinţei mitropolitane, cum aşteptau şi mulţimile, scutindu-se pe sub streşini, pe sub umbrele şi impermeabile, hotărîrea ce o va lua mitropolitul cu privire la locul unde se va ţine adunarea. Vremea se scurgea şi, la un moment dat, a apărut Mitropolitul Alexandru Todea la reşedinţă, în mijlocul celor ce aşteptau şi le-a zis: - Se pare că ploaia nu va conteni şi nu vom putea sluji pe Câmpia Libertăţii. Vom sluji la adăpost în trei locuri: în sala sportivă a Liceului (fost "Sfântul Vasile"), la Căminul Cultural şi la Teatrul Orăşenesc, iar eu voi merge din loc în loc şi voi ţine cuvântarea festivă. Cineva întrebă: - Bine, IPS, dar de ce nu se slujeşte în catedrală? - Deocamdată nu, a răspuns înaltul ierarh. A fost vorba, dar din cei doi preoţi pregătiţi să predea catedrala şi să devină ei înşişi greco-catolici prin mărturisirea credinţei, unul a spus că s-a răzgândit, iar eu i-am răspuns că noi nu forţăm conştiinţa nimănui, aşa că deocamdată nu putem sluji în catedrală. Mulţimile din piaţă solicitau ca Sf. Liturghie să aibă loc în catedrală. Pentru a evita eventualele incidente, Primăria a recomandat să se predea şi să se preia catedrala. Cu această propunere s-a prezentat vice-primarul la reşedinţa mitropolitană. Dar mitropolitul, neavând acordul ambilor preoţi ortodocşi ai catedralei, nu a acceptat propunerea. În urma acestui refuz, primarul oraşului a invitat la sine pe preotul Liviu Rotaru şi pe rectorul Institutului Teologic de grad universitar din Blaj, Pr. Nicolea Lupea, rugându-i să facă ei predarea şi preluarea pentru ca Sf. Liturghie să se oficieze acolo şi să se liniştească mulţimea, care deja pătrunsese în cele două turnuri şi arborase în fiecare câte un drapel naţional. Dar nici această întâlnire n-a dus la rezultat, preotul ortodox afirmând că are dispoziţie categorică să nu predea cheile. Mulţimea de oameni din piaţă, care nu cunoştea discuţiile ce s-au purtat, când i s-a făcut propunerea să meargă în sălile pregătite pentru Liturghie, a refuzat şi a vociferat să intre în catedrală. Unii au fost pregătiţi cu răngi de fier să forţeze uşa - poate provocatori - dar mitropolitul, consecvent duşman al "forţei", sosit în mijlocul lor, le-a cerut în mod hotărît să nu recurgă la violenţă. A fost ascultat, dar a acceptat şi înaltul ierarh propunerea mulţimii, ca Sf. Liturghie să fie celebrată pe terasa din faţa catedralei. Şi acolo, în faţa uşii de intrare în Catedrală, pe ploaie şi pe vânt, s-a săvârşit Sfânta Liturghie arhierească de către toţi ierarhii Bisericii Române Unite, în frunte cu Mitropolitul Alexandru Todea, reluându-se astfel tradiţionala aniversare a Marii Adunări de la 3/15 mai 1848. În superba cuvântare ocazională, Mitropolitul, autentic şi distins orator, s-a întrecut pe sine însuşi. Iată unul dintre ecourile de presă la aniversarea de la 12 mai 1991: "Câmpia Libertăţii mai păstrează urmele celor 40. 000 de români uniţi prin spaţiul încărcat de istorie, prin ecourile corifeilor Şcolii Ardelene. Că aşa este ne-a "spus-o" şi marea adunare din 12 mai 1991 din faţa Catedralei Blajului. Mii de români din toate colţurile ţării au ţinut să fie prezenţi la marea sărbătoare a Blajului şi-a tuturor românilor. Cu steaguri şi cruci, înfruntând ploaia, s-au îndreptat spre Catedrala Blajului unde la 2/14 mai 1848, Simion Bărnuţiu a ţinut celebrul său discurs" la lumina istoriei şi a libertăţii..." Dar, spre tristeţea miilor de oameni, catedrala Blajului era închisă de ortodocşi, care au refuzat deschiderea ei unor oameni care voiau să se închine Altarului Libertăţii neamului. Totuşi... adunarea de la Blaj, din ziua de 12 mai 1991, ce a avut ca nucleu o Sfântă Liturghie celebrată de Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică, în frunte cu Mitropolitul Dr. Alexandru Todea, a ridicat în rugăciune şi pomeniri pe toţi eroii anilor 1848-1919, pe martirii teroarei comuniste, din care n-au lipsit episcopii greco-catolici, aflaţi, ca şi alţi mulţi oameni nevinovaţi, sub brazda pământului românesc fără cruci de amintire... Liturghia de la Blaj va rămâne un moment iluminat al României de după Revoluţia din decembrie 1989.
[ 184 ]

(Extras din articolul lui E. Dragea, "Blajul, altar al zilei de mâine", din "Adevărul de Cluj" nr. 371/15 mai 1991). Duminică dimineaţa, 19 mai 1991, au venit la reşedinţa Mitropoliei din Blaj 56 de copii, îmbrăcaţi în angelice hăinuţe albe, pregătiţi de către preotul Bernard Ştef pentru prima lor împărtăşanie. Erau însoţiţi de părinţi, fraţi şi rudenii, veniţi şi ei să asiste la acest atât de important eveniment în viaţa copiilor, programat a avea loc în cadrul Liturghiei arhiereşti, celebrată de Mitropolitul Alexandru Todea, în sala de sport a liceului (fostul Liceul de băieţi "Sfântul Vasile"). Reluarea acestei tradiţii, după 43 de ani de propagandă marxistă pentru formarea "omului nou", a atras şi mulţi credincioşi din oraş. În timpul acesta în catedrală credincioşii în frunte cu membrii consiliului parohial au hotărît restituirea catedralei către Biserica Română Unită, proprietarul ei legitim. Credincioşii din catedrală, în frunte cu preotul Ioan Fărcaş şi Consiliul parohial (curatoratul), au hotărît să trimită o delegaţie care să-l roage pe IPSS Mitropolitul Dr. Alexandru Todea să vină la catedrală cu întregul cortegiu, fiind hotărîţi cu toţii - preot, consilieri şi credincioşi - să predea biserica şi să facă mărturisire de credinţă, îmbrăţişând credinţa catolică, şi astfel să fie socotiţi fii ai Bisericii Române Unite. În biserică au fost prezente şi autorităţile locale. La întrebarea pusă de către Mitropolit, toţi cei prezenţi în catedrală s-au declarat membri ai Bisericii Române Unite, cu excepţia preotului Liviu Rotaru, care s-a retras, părăsind catedrala, împreună cu cinci credincioşi, dintre care trei erau copiii lui. Preotul Ioan Fărcaş a făcut profesiunea de credinţă la care au participat şi credincioşii prezenţi, rostind cu toţii Crezul şi mărturisind "Una Sfântă Catolică şi Apostolică Biserică". Deci lucrurile s-au petrecut paşnic, fără nici o forţă. REACŢII LA PREDAREA ŞI PRELUAREA CATEDRALEI. Anunţată Episcopia Ortodoxă de Alba Iulia a dat comunicatul de care am amintit la început, că "Un grup de greco-catolici în frunte cu Mitropolitul Alexandru Todea a ocupat cu forţa biserica ortodoxă "Sfânta Treime" din Blaj". A fost alertat patriarhul Teoctist, care - fără a consulta Sfântul Sinod - a declarat război Romei şi Papei Ioan Paul al II-lea, cerând celorlalte Biserici Ortodoxe să rupă legăturile cu Roma şi să întrerupă dialogul teologic iniţiat pentru curmarea schismei din 1054. În faţa avalanşei de falsuri şi ameninţări, Mitropolia Română Unită a emis un Comunicat de răspuns semnat de Mitropolitul Alexandru Todea în care se arată că "Intrarea în catedrala mitropolitană greco-catolică din Blaj, în ziua de 19 mai 1991, s-a făcut în mod paşnic şi de comun acord cu comitetul bisericesc ortodox existent până la acea dată. Mărturie elocventă este prezenţa preotului Ioan Fărcaş care în timpul Liturghiei a făcut mărturisirea de credinţă greco-catolică şi s-a pus la dispoziţia IPSS Mitropolit Dr. Alexandru Todea, întegrându-se împreună cu comunitatea sa în Biserica Greco-Catolică. Nu a fost vorba de violenţă sau de incidente de altă natură, iniţiativa aparţinând credincioşilor. Adevărul celor cuprinse în acest comunicat poate fi probat cu dovezi scrise, prezenţa organelor puterii locale, precum şi cu casete video realizate cu această ocazie. Biserica Greco-Catolică nu a recurs şi nu va recurge niciodată la violenţă, responsabilitatea pentru eventualele incidente revenind în exclusivitate provocatorilor". Mass-media şi cu deosebire Radio şi Televiziunea a ţinut isonul falsurilor. Lectorul universitar Ioan Făgeţeanu, preşedintele AGRU-lui (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi) din Bucureşti împreună cu parohul Catedralei "Sf. Iosif" din capitală cerând directorului TV, Emanuel Valeriu, în prezenţa lui Radu George Serafim, redactor şef al emisiunii "Viaţa Spirituală", să se dea pe post două comunicate, ca drept la replică asupra afirmaţiilor făcute la TVR cu o seară înainte, pe data de 20 mai 1991 ora 20, a refuzat sub pretextul că "Lui Teoctist trebuie să-i răspundă cineva de acelaşi rang (cu el) şi anume Papa Ioan Paul al II-lea. Vreţi să transformaţi Blajul într-un Belfast?" Radu Serafim: "Vreţi să vină minerii la Blaj? De data aceasta minerii vor fi ortodocşii de la Huşi şi Fălticeni" (s.n.). Am luat aceste informaţii dintr-o notă (dată în chenar) din "România liberă" din 24 mai 1991 de către C. Antohi, care conchide: "E regretabil că asemenea oameni continuă să aibă puteri nelimitate în falsificarea adevărului, în instigarea poporului la ură şi violenţe". S.Coroamă Stanca în articolul "Îndărăt, din Europa cu Teoctist" în "România liberă" nr. 403 din 22 mai 1991 e şi mai indignată: "PSS Teoctist a declarat război Papei Ioan Paul al II-lea... De fapt o adevărată cruciadă. Căci se face apel la toate Bisericile din lumea întreagă să boicoteze Biserica Romano-Catolică cât timp papă este Ioan Paul al II-lea. Cred că din Evul Mediu nu s-a mai înregistrat
[ 185 ]

un astfel de strigăt de luptă. Fratricidă de altminteri. Trec peste faptul că la Blaj, precum se ştie din Istorie, este centrul spiritual, de cult şi naţional a unei importante secţiuni a societăţii ardelene în special şi a celei româneşti în general şi că acestei secţiuni... i se datoreşte enorm din ceea ce s-ar putea numi redeşteptarea naţională din timpuri trecute şi rezistenţă naţională din această ultimă jumătate de veac de beznă dictatorială. Martirii uniţilor şi urmaşii acestora n-au dreptul la catedrala lor Înalt Preasfinţite Teoctist? Dacă vă doare atât de mult răpirea, fiindcă nu vreţi să admiteţi restituirea paşnică a ceea ce a fost într-adevăr răpit în 1948, unui lăcaş de cult, de ce aţi acceptat demolarea şi distrugerea a zeci de biserici şi mănăstiri ortodoxe, superbe şi sfinte ctitorii româneşti pe vremea odiosului? De ce nu aţi chemat atunci la război sfânt întreaga creştinătate a lumii, împotriva a ceea ce a însemnat unul dintre cele mai cumplite atentate la fiinţa spirituală, materială şi naţională a românilor?... Declarăm iarăşi separarea de Europa? Fugim iarăşi de Vest? Spre care Est, Sfinte Părinte? Spre unul al luminilor Bizanţului, spre întunecimea intolerantă şi a înţelegerii precare?... Căci, vreţi nu vreţi, Ioan Paul al II-lea simbolizează această nouă şi veşnică Europă, a noastră a tuturor. Ne aşteptam, asemenea altor popoare din răsărit, să-l invitaţi să facă o vizită ecumenică şi în ţara noastră pe Papa Ioan Paul al II-lea. Nu credeţi că era mai potrivit?" O indignare legitimă împotriva mutilării Comunicatului Mitropoliei din Blaj de către Televiziunea Română şi a reacţiei Bisericii Ortodoxe Română, justifică atât Protestul episcopului George Guţiu al Diecezei Române Unite de Cluj-Gherla, cât şi Comunicatul Arhiepiscopului şi Mitropolitului RomanoCatolic al Bucureştilor, Ioan Robu. Le dăm în rezumat. Protestul Episcopului George Guţiu: "Faţă de modul în care Televiziunea Română a prezentat în cadrul emisiunii Actualităţi din seara de 20 mai 1991, Comunicatul Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), privind revenirea Catedralei Mitropolitane din Blaj la statutul de dinainte de decretul de inspiraţie stalinistă, emis la 1 decembrie 1948, facem următoarele precizări: 1. Catedrala din Blaj a fost construită de Biserica Greco-Catolică... 2. În data de 19 mai 1991, parohul Ioan Fărcaş cu întregul comitet parohial al Catedralei împlinid cerinţa unanimă a credincioşilor, a predat Catedrala Înalt Preasfinţitului Mitropolit Dr. Alexandru Todea, cerându-i să-l integreze în Biserica Greco-Catolică. Predarea şi preluarea s-a făcut în mod paşnic, în prezenţa autorităţilor locale... 3. Faţă de această stare de lucruri, comunicatul Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, preluat şi de Televiziunea Română, prezintă faptele în mod voit deformat, insinuând pericolul declanşării unor violenţe în întreaga Transilvanie (s. n.) 4. În seara zilei de 20 mai Televiziunea Română a prezentat trunchiat răspunsul Bisericii GrecoCatolice, inserând fragmentele respective în luările de poziţie calomnioase ale Bisericii Ortodoxe Române... 5. Biserica Greco-Catolică respinge aceste neadevăruri şi protestează ferm împotriva felului în care Televiziunea Română şi-a îndeplinit menirea de a informa opinia publică. 6. Socotim că Televiziunii Române îi revine, alături de Biserica Ortodoxă Română, răspunderea pentru incitarea la violenţă şi dezordine în Transilvania" ("Viaţa Creştină", Cluj, Nr. 10 din 1991). Comunicatul Arhiepiscopului Ioan Robu: "... doresc în numele fraţilor catolici să specific următoarele: 1. Catedrala de la Blaj nu a fost luată nici cu violenţă, nici în mod abuziv, ci cu demnitate şi cu simţul răspunderii... Actul de nedreptate din 1948 nu capătă alt nume nici cu scurgerea anilor, nici în faţa majorităţilor... (s. n.) 2. Cunoscând nedreptăţile făcute unor Biserici Catolice de rit oriental, Vaticanul a promovat, totuşi, dialogul cu Bisericile Ortodoxe. Cererea adresată de Conducerea Bisericii Ortodoxe Române celorlalte Biserici Ortodoxe din lume, de a întrerupe dialogul cu Biserica Romano-Catolică, ne întristează şi ne consternează. 3. Limbajul folosit de conducerea Bisericii Ortodoxe Române pentru a descrie activitatea pastorală a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea nu este bisericesc, ci mai degrabă militar... este acuzat de expansionism... prin 1950-1960 era clasificat de unii drept imperialist. Pe noi, catolicii de ambele rituri,
[ 186 ]

ne întristează şi ne ofensează expresiile şi atitudinea Bisericii Ortodoxe Române... Conducerea Bisericii Catolice nu a criticat niciodată un patriarh ortodox. 4. Deşi considerăm tendenţioasă şi ofensatoare atitudinea Bisericii Ortodoxe Române, o rugăm să analizeze situaţia actuală pentru a înfăptui dreptatea, nu de pe poziţie de majoritate ci de pe poziţie de obiectivitate". (Cf. "Viaţa Creştină" - Cluj, Nr. 10, 1991). Că Patriarhul Bisericii Orotdoxe nu a consultat Sfântul Sinod, aşa cum trebuia să facă inainte de a cere întreruperea dialogului teologic cu catolicii, o dovedeşte declaraţia Mitropolitului ortodox al Banatului, Nicolae Corneanu, publicată în presă la 22 mai 1991: "După regulele acestui dialog, spune mitropolitul, reguli stabilite de toate Bisericile Ortodoxe, întreruperea lui nu se poate hotărî în mod unilateral, doar de o Biserică. Nu cred că este bine şi înţelept ca un caz ca acela de la Blaj, să conducă la hotărîri radicale, dialogul trebuind continuat, trecând peste toate dificultăţile. Nu îmi pot explica raţiunea care a stat la alcătuirea acestui apel al patriarhului... Nu sunt de acord cu oprirea acestui dialog" (s.n.) (Cf. "România liberă", nr. 404 din 22 mai 1991). În ce priveşte atitudinea Mitropolitului Nicolae Corneanu în legătură cu cazul de la Blaj - predarea şi preluarea catedralei - acesta şi-a definit-o foarte clar în interviul acordat lui Nicolae Stroescu Stânişoară, directorul postului de radio "Europa Liberă", interviu dat pe post duminică, 26 mai 1991, orele 11.10 şi 18.10 în emisiunea "Lumea Creştină", în care, în principal, înaltul ierarh a fost categoric împotriva liniei imprimate de unii ierarhi (în frunte cu patriarhul Teoctist) cu privire la restituirea bisericilor "fraţilor uniţi". "Trebuie găsit un modus vivendi". "Cum este posibil să nu li se restituie biserica din Blaj, când ştim cine a ridicat-o?" - "Aşa o ştie tradiţia, că e a uniţilor". La întrebarea pusă mitropolitului dacă în Mitropolia Banatului "s-au dat bisericile înapoi", acesta a răspuns: "Nu le dăm noi, şi le iau ei, că sunt ale lor. Noi aşteptăm până îşi reconstituie parohiile". Pentru mitropolitul Banatului uniţii sunt şi ei "români" şi "fraţi". Mitropolitul a mai afirmat că întreţine bune relaţii cu episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru al Lugojului. A spus despre el că, fiind invitat la hirotonirea întru episcop a lui Daniel Ciobotea, vicar mitropolitan - ajuns nu mult după aceea mitropolit al Moldovei -, Episcopul Ioan Ploscaru, după hirotonire, s-a aşezat în genunchi în faţa noului hirotonit şi - după un obicei catolic -, i-a sărutat mâna, un gest care a produs o frumoasă impresie celor prezenţi, "iar pe mine m-a entuziasmat", a mai adăugat mitropolitul. Pentru atitudinea sa faţă de Biserica Română Unită mitropolitul Banatului a informat, în acelaşi interviu, că în cea de-a doua Conferinţă a preoţilor din Biserica Ortodoxă Română, i s-a cerut sancţionarea. Din declaraţiile şi comportarea judicioasă a Mitropolitului Nicolae Corneanu cu Biserica Română Unită se poate uşor trage concluzia că, dacă un astfel de ierarh ar fi fost - după Revoluţia din decembrie 1989 - în scaunul Mitropoliei Ortodoxe Române a Ardealului, pe raza căruia trăieşte marea masă a credincioşilor uniţi cu Roma, şi nu Mitropolitul Antonie Plămădeală, străin cu totul de problemele ardelene, cum e şi Patriarhul Teoctist Arăpaş - ambii vestigii nomenclaturiste ale Bisericii Ortodoxe Române, creaturi şi colaboraţionişti ai dictaturii ceauşiste - s-ar fi aplanat cu uşurinţă litigiul dintre cele două Biserici Româneşti surori. Atragerea în orbita acestei încleştări a unei părţi din clerul ortodox ardelean şi incitarea lui la violenţă şi luptă fratricidă, ca şi a episcopilor ortodocşi sufragani din Cluj, Oradea, Alba Iulia şi Baia Mare, în loc să diminueze conflictul, l-a intensificat la culme. Aşadar, întreaga răspundere pentru problema confesională din Trasilvania cade în sarcina celor care au provocat-o în 1948, a părţii fanarioto-balcano-moscovite din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, favorizată, încurajată şi susţinută şi după Revoluţie, de legiuirile neabrogate ale regimului comunist, ca şi cele ale puterii neocomuniste, prea puţin interesată de o reînnoire sprituală a ţării, urmărind mai mult profituri electorale. Episcopia ortodoxă română de la Alba Iulia a acţionat în justiţie Mitropolia Română Unită, pentru ocuparea catedralei. La 29 mai 1991, Tribunalul Alba utilizând procedura de urgenţă a emis o ordonanţă prezidenţială prin care a dat câştig de cauză reclamantei. Împotriva acestrei ordonanţe Mitropolia Română Unită a declarat recurs. Judecat la 5 iunie 1991, Tribunalul Judeţean Alba a hotărît admiterea recursului şi catedrala adjudecată definitiv stăpânului legitim, Arhiepiscopiei Greco-Catolice de Alba Iulia şi Făgăraş a Mitropoliei Române Unite cu reşedinţa la Blaj. Un neaşteptat epilog şi de loc onorant pentru Ortodoxia românească, după emiterea ordonanţei prezidenţiale şi înainte de judecarea recursului: în noaptea de 1/2 iunie 1991, pe la orele 2.00, preotul
[ 187 ]

Liviu Rotaru, împreună cu 5 până la 10 indivizi dintre care cei mai mulţi erau ţigani în stare de ebrietate, au pătruns în cele două turnuri ale catedralei şi au tras clopotele la bătaia cărora au fost alertaţi blăjenii. Probabil că au scontat pe adunarea credincioşilor ortodocşi, dar dimpotrivă, la orele 5 dimineaţa, catedrala era plină de credincioşi greco-catolici. Asupra celor din turnuri s-au găsit sticle de benzină şi vată îmbibată. Cerându-li-se să părăsească biserica s-au conformat. La orele 9, fiind în 2 iunie, zi de duminică, s-a putut începe Liturghia greco-catolică, fără incindente, plecând şi ultimii 3 printre care şi preotul Liviu Rotaru. Pretextul Bisericii Ortodoxe Române de a recurge la un referendum între credincioşi nu are legitimitate canonică după rânduiala vreunei dintre cele două biserici, ci e o inovaţie comunistă, stabilită prin decretul nr. 177 din 1948, emis de guvernul Groza - Gheorghiu Dej, direct pentru distrugerea Bisericii Române Unite. Se ştie cum s-au realizat aceste majorităţi în 1948. Nu poate avea obiectivitate o consultare a credincioşilor, după ce preoţii greco-catolici au fost alungaţi din parohii, iar cei ortodocşi sunt acolo de peste 40 de ani, având toate mijloacele la dispoziţie pentru a-şi pregăti "electoratul", cum au făcut-o şi până acum, atacând cu cetele de bătăuşi acolo unde greco-catolicii şiau declarat identitatea. La fel se comportă şi Biserica Ortodoxă Rusă cu greco-catolicii din Ucraina, comportare ce constituie pentru Biserica Ortodoxă Română un exemplu de urmat, pentru ea lumina venind - în continuare - de la Răsăritul moscovit. Biserica Română Unită aşteaptă restituirea bunurilor sale patrimoniale de la Statul Român, care i le-a confiscat, dar acesta nu-şi respectă nici obligaţiile ce şi le-a asumat ulterior prin decretul nr. 126/1990, prin care, răstălmăcind unilateral prevederile decretului nr. 358 din 1 decembrie 1948, nu se grăbeşte să restituie Bisericii Române Unite bunurile mitropolitane, episcopale, protopopeşti,mănăstireşti, şcolare etc.; tergiversând de la o zi la alta propriile sale hotărîri. MITROPOLITUL ALEXANDRU TODEA, CARDINAL AL BISERICII CATOLICE. La constituirea noului Consiliu al Secretariatului General al Sinodului format din 15 membri, 12 aleşi - câte trei din fiecare continent - iar trei numiţi de Papa, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea i-a numit pe următorii: Cardinalul Ratzinger, Mitropolitul Bisericii Române Unite Dr. Alexandru Todea şi Episcopul polonez Muszinski. Din Consiliu mai fac parte Cardinalii Lustiger şi Daneels, aleşi ş.a. Cu ocazia vizitei făcute la Roma în luna martie 1991 "ad limina Apostolorum" împreună cu ceilalţi ierarhi catolici din ţară la propunerea unanimă a episcopatului catolic de ambele rituri, Mitropolitul dr. Alexandru Todea a fost numit preşedinte al Conferinţei Episcopatului Catolic din România, fapt unic în lumea catolică. În Consistoriul papal din 28 mai 1991, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a anunţat numirea a 22 noi cardinali ai Bisericii Catolice. Al doilea în ordine, după Arhiepiscopul italian Angelo Sodano, Prosecretar de Stat al Vaticanului, a fost pronunţat numele Arhiepiscopului dr. Alexandru Todea, Mitropolitul Bisericii Române Unite (Greco-Catolice). Printre cei 22 au mai fost numiţi: Edward Cassidy din Curia Romană, originar din Australia, R. Coffy, Arhiepiscop de Marsilia, Arhiepiscop Guido del Mestri, fost secretar al nunţiaturii din Bucureşti, expulzat de guvernul român în 1950, A. de Bevilacqua, Arhiepiscop de Philadelphia (SUA), Y. Korec, Episcop din Slovacia, C. Sterzinsky, Episcop de Berlin, Cardinalul chinez Gong-Pinmei, numit "in pectore" în 1979, publicat abia acum fiind închis între anii 1955-1985, abia în 1988 emigrând în SUA. Promovarea solemnă, festivă, a noilor cardinali a avut loc la Roma în zilele de 28-29 iunie 1991. Pe lângă episcopii români uniţi, la festivitate a participat şi o mulţime de pelerini din România. Mitropolitul dr. Alexandru Todea este al doilea cardinal român din toate timpurile - dacă nu luăm în considerare pe maramureşanul Ştefan Vancea numit la 7 iulie 1243 de către Papa Inocenţiu al IV-lea, Cardinal al Bisericii Romano-Catolice maghiare -, întâiul fiind eroul neamului şi martirul Bisericii Române Unite, dr. Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla numit de către Papa Paul al VI-lea, la 28 aprilie 1969, Cardinal "in pectore", adică ţinut secret în inima Papei, adus mai târziu la cunoştinţă publică. Destăinuirea s-a făcut la 5 martie 1973, după moartea Episcopului ostracizat la Mănăstirea Căldăruşani, survenită la 28 mai 1970. Prin numirea între principii purpuraţi ai Bisericii Catolice a Mitropolitului Român dr. Alexandru Todea, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-le a consfinţit preţuirea acordată, atât Eminenţei Sale pentru meritele câştigate şi suferinţele îndurate în timpul prigoanei ateo-comuniste de peste 40 de ani, cât, totodată, şi Bisericii Române Unite şi întregului neam românesc.
[ 188 ]

[ 189 ]

ABREVIERI idem = acelaşi autor ibidem = în acelaşi loc, în pasajul, capitolul sau lucrarea citată urm, sq = pagina sau paginile următoare p. = pagina pp. = paginile (s.n.) = sublinierea noastră (n.n.) = nota noastră CS = Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968, sq. DFC = Dictionnaire apologetique de la Foi Catholique (M. Jugie). Extras tradus de Pr. Alexandru Sechel, Manuscris, 62 p. FRT = Fontes Rerum Transilvanicarum, collegit et edidit A. Veress. Epistolae et acta jesuitarum Transilvaniae temporibus principium Báthory, Budapesta, vol. I-1911; II-1913; III, A. Posevini, Transilvania, 1913; Acta et Epistolae relationum Transilvaniae Ungariaeque Moldavia et Valachia, 1914. FHDR = Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982. IBOR = Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, vol. I, II, III, 1981. Msi = Mansi, John, Dominici, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectie, Florentiae, tom. I, 1579, apoi Paris şi Lipsia, 31 vol. N = Nilles, Nicolaus, Symbolae, Oeniponte, 1885. SN = Şincai, Gheorghe, Opere, Hronica Românilor, Editura pentru Literatură, tom. I-1967; II-III1969. PG = Migne, I. P., Patrologia Greacă PL = Patrologia Latină

[ 190 ]

NOTE
1. E vorba de Pr. prof. Ioan Coman în Scriitori Bisericeşti - Epoca străromână, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al Bis. Ort. Române, Bucureşti 1979. 2. Nicolae Şerban Tanaşoca, Cât de bizantină este civilizaţia românească în Istorii neelucidate din "Almanahul Estival ’87 Luceafărul", p. 163. 3. P. G. 10 951 şi 12 92; FHDR, I, 713 şi 717. 4. Cfr. S. Niculae, Pătrunderea creş-tinismului în Scytia Minor, în volumul De la Dunăre la Mare, Galaţi, 1977, pp. 24-25. 5. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, vol. II, p. 172. 6. Eutropius, Breviarum ab Urbe Con-dita, citat la dr. I. Şerban, Dacia în lumina noilor interpretări a Istoriei lui Flavius Eutropius, în "Noi Tracii", Milano, nr. 71/1989, p. 4. 7. Cf. "Tribuna" - Cluj, An. XVI, nr. 9/1972, p. 2. 8. I. I. Russu, Etnogeneza Românilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1981, p. 194. 9. Idem I. I. Russu, Op. cit. p. 200. 10. I. Rămureanu, Sinodul II ecumenic, în "Studii Teolog.", An. XXI, Nr. 5-6/1969, p. 343. 11. N. S. Tanaşoca, Op. cit. p. 162. 12. Dr. Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, Sec. XIV-XVI, Craiova 1984, p. 55. 13. Idem, Op. cit. pp. 61-62. 14. N. S. Tanaşoca, Op. cit. pp. 162-163. 15. Dr. A. L. Tăutu, Dionisie Românul, o podoabă a Bisericii noastre strămoşeşti, Roma, 1967; I. Coman, Op. cit. pp. 70-73; dr. N. Vornicescu, Op. cit. pp. 66 sq. 16. Dr. N. Vornicescu, Op. cit. p. 69. 17. Dr. A. L. Tăutu, Op. cit. p. 39, textul original latin şi traducerea. 18. Idem, Op. cit. p. 98. 19. Dr. N. Vornicescu, Op. cit. p. 72 20. Ion Itu, Ad nostrum vatem Niceta, în "Steaua" - Cluj-Napoca, Nr. 11/1988, p. 38. 21. Idem, Op. cit. p. 63. 22. I. Coman, Op. cit. p. 98. 23. Idem, Cap. 3, Profilul misionar şi literar al Sf. Niceta de Remesiana, pp. 93-174. 24. I. Zeiller, Un ancien évęque de Illyricum peut ętre auteur de Tedeum, St. Niceta de Remesiana, în Comptes rendus Accad I et Belles Lettres, Paris, 1942, pp. 156-169, citat de I. Barnea, V. Pârvan şi problema creştinismului în Dacia Traiană, în "Studii Teologice" (II, A X 1958, Nr. 1-2 p. 100 şi I. G. Coman, Op. cit. pp. 123-127. 25. I. G. Coman, Op. cit. p. 100. 26. I. Itu, Op. cit. p. 38. 27. N. Vornicescu, Op. cit. p. 97. 28. N. S. Tanaşoca, Op. cit. p. 162. 29. Idem, Op. cit. p. 162. 30. PL, 13. 31. D. Onciul, Papa Formosus în tradiţia noastră istorică, publicat în volumul Lui Titu Maiorescu, omagiu, Buc. 1946, pp. 311-322 şi mai recent în ediţia critică îngrijită de Iulian Sacerdoţeanu, D. Onciul, Studii istorice, II, Buc. 1969, pp. 5-18. 32. Şt. Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1935, "Librăria Arhidie-cezană", pp. 26-27. 33. IBOR, vol. I, p. 70. 34. N. S. Tanaşoca, Op. cit. pp. 165-166. 35. C. C. Giurescu, Însemnătatea inscripţiei de limbă latină de la Biertan, în "Mitropolia Olteniei", Nr. 5/1970, p. 476. 36. Franz Dvornic, Les slaves, Bizance et Rome en IX-me siecle, Paris, 1926, pp. 203-208. 37. PL, 126, 850. 38. F. Dvornic, Op. cit. pp. 268-269; PL 124, 904-906. 39. F. Dvornic, Op. cit. p. 271. 40. N. Klinka, Staroslavski iazâc, Moscova, 1960; p. 21, la I. D. Negulescu, Limba slavă veche, Buc. 1961, pp. 44-47 şi 129-136; în "Mitropolia Olteniei", A 21/1969, nr. 5-6, p. 456. 41. D. Onciul, Scrieri istorice, Buc. 1968, p. 18. 42. Şt. Meteş, Op. cit. pp. 28-29. 43. V. Pârvan, Contribuţii epigrafice, cit. de Şt. Meteş în Op. cit. p. 19. 44. IBOR, I. p. 179. [ 191 ]

45. Vezi Fliche-Martin, Histoire de l’Eglisse, Paris, 1940, p. 375. 46. Tripartitum, Tom. I, Tirnaviam, 1715, pp. 125-126. 47. PG, I, XX, col. 1172. 48. DFC, col. 344-395, Biserica Greacă. 49. Idem. 50. Idem, Cod. Theod., Lib. I, cap. I, 7. 51. Idem. 52. Idem. 53. Idem, III, Săvârşirea schismei. 54. Idem. 55. PG, t. II, col. 721-742. 56. Will, Acta et scripta que de con-troversis ecclesiae composita extant, Leipzig, 1861, pp. 196, 198. 57. PG, 120, 781 sq.; PL, 143, 929 sq. 58. PL, 143, 1001-1004. 59. PG, 120, 741-747. 60. Will, Epistola către Petru al Antiohiei, pp. 180-183. 61. DFC. 62. Idem, Despre Mihai Cerularie. 63. Idem, Biserica Greacă. 64. A. I. Hertzen, Opere filosofice alese, vol. I. Ed. Cartea Rusă, 1952, pp. 337-338, 348. 65. Revista "Literatură şi Artă" - Chi-şinău, Nr. 23 (2287), 29/V - 1989, p.3. 66. N. S. Tanaşoca, Op. cit., p. 160. 67. Hergenröther, Phtius, I, p. 820 şi urm. citat în DFC. 68. Msi, t. XXXVIII, col. 575-634, cit. în DFC. 69. DFC, Diferenţe cu privire la botez. 70. Idem, Revista augustiniană. 71. Idem, Mărturisirea de credinţă a lui Dosithei, în cap. 16. 72. Ibidem, Divergenţe privind Pocăinţa, Ungerea de pe urmă şi Preoţia. 73. Mt. XIX, 4-6; I Cor. VII, 10-11; Mt. V, 31-32; XIV, 3 sq.; XIX, 3-9; Mc. VI, 17 sq.; X, II sq; Rom. VII, 2 sq. 74. Manual de drept canonic, Atena 1898, p. 540. 75. Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, I, Răsp. 64. 76. Idem, Răsp. 66. 77. Idem, Răsp. 65. 78. Androutsos, Dogmatica, pp. 434-435. 79. FRT, V, 209. 80. St. Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, Edit. Academiei, Buc. 1971, pp. 28-29. 81. IBOR, p. 209. 82. A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, I, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti 1985, p. 347. 83. A. D. Xenopol, Op. cit., 345-346. 84. Ibidem. 85. Şt. Pascu, Transilvania şi Biserica Romei, manuscris în arhiva personală Prunduş. 86. A.D. Xenopol, Op. cit., pp. 348 şi urm. 87. Şt. Pascu, Op. cit., p. 13. 88. Idem, p. 11. 89. Idem, pp. 16-17. 90. Ibidem. 91. Idem, p. 12. 92. Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, IV. 93. Hunfalvi, Az oláhok története, I, Budapest, 1893, pp. 480-481, citat de Şt. Meteş în Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, citată mai sus, p. 65; Şt. Pascu în Transilvania şi Biserica Romei, mss. pp. 17-18. 94. IBOR, p. 249. 95. A. D. Xenopol, Op. cit., p. 316. 96. Diacon G. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul secolului al XIV-lea, Bucureşti, pp. 25-26. 97. Istoria Bisericii Române, I, Instit. Bibl. 1957, pp. 13-14. 98. Episcopia de Siret, în "Revista Catolică", Buc. 1913, p. 233. 99. N. Iorga, Istoria comerţului româ-nesc, Buc. 1925, p. 78. 100. C. Auner, Episcopia de Baia, în "Revista Catolică", Buc. 1915, p. 89. [ 192 ]

101. Idem, p. 91. 102. C. Auner, Cel din urmă episcop de Siret, în "Revista Catolică", Buc. 1915, pp. 95-96. 103. Idem, pp. 108-109. 104. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 13. 105. Z. Pâclişeanu, Istoria Bisericii Române Unite, în "Buna-Vestire" Roma, Nr. 3-4, iulie-decembrie 1976, pp. 34-35. 106. Şt. Meteş, Op. cit. p. 257. 107. Phrantzes, Cronica Majus, II, 178-179, cit. la Z. Pâclişeanu, Unirea la Florenţa, în "Cultura Creştină", Blaj, nr. 7-8/1939, pp. 442-443. 108. Cf. Louis Berg - G. Kletz, A keleti egyházak, egyesülése a Kath. Egyházal a századok folyamán, (Keleti Egyház, nr. 2/1939) cit. la D. Neda, Strădanii bine-cuvântate, în "Cultura Creştină", p. 253 Nr. 7-8/1939. 109. Dr. Zoltan Veremund, Szent Anselm, Budapest, 1934, p. 117, cit. la D. Neda, Op. cit. p. 453. 110. A. L. Tăutu, Devotamentul lui Ioniţă Asan către Scaunul Apostolic al Romei, în "Buna Vestire", Omagiu, Roma 1975, p. 201. 111. Walter Verden, Der Papstum und Byzanz, Berlin 1903, cit. la A.L. Tăutu în Discuţii teologice de la Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa, în "Buna-Vestire", Omagiu, II, T-I p. 124. 112. PG, CI, I 1332, cit. la A. L. Tăutu în "Buna-Vestire", Omagiu, II, p. 124. 113. HD, part. II, p. 497, doc CCCCLX. 114. Cf. A. Bally, Bizance, Paris 1938, pp. 352-410, citat la Z. Pâclişeanu, Op. cit. 454. 115. Gill, p. 195, cit. A. L. Tăutu, Op. cit. p. 150. 116. PG, 161, 358, cit. la acelaşi p. 150. 117. Ibidem. 118. Ibidem. 119. Idem, p. 193. 120. Cf. Auner, Op. cit. p. 389. 121. Idem, pp. 406-407. 122. Idem, Op. cit. p. 560. 123. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, cit. pp. 325-326. 124. D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, Ed. Academiei, Buc. 1875, p. 152. 125. A. Bunea, Mitropolitul Sava Brancovici, Blaj, 1906, p. 32. 126. A. Bunea, Vechile episcopii româneşti, Blaj, 1902, pp. 113, 114. 127. T. Cipariu, Arhiv. pp. 611-612. 128. St. Taşedan, Sate şi preoţi calvineşti în Bihor, în "Răvaşul" din Cluj, VII/1909, pp. 392-394. 129. Z. Pâclişeanu, Pentru ce nu a reuşit Reforma între români, în "Buna-Vestire", XIV, Nr. 3-4, Roma, dec. 1975, pp. 71-72. 130. Idem, p. 73. 131. Ibidem. 132. Idem, p. 76. 133. Condiţia a 19 din diplomele de numire a episcopilor Varlaam şi Teofil, la Z. Pâclişeanu, Op. cit. p. 81. 134. N. I., p. 164-165 şi 848-849. 135. N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, 1902, pp. 166-171; 175-176. 136. T. Cipariu, Op. Cit. pp. 254-255. 137. T. Cipariu, în Acte şi fragmente, Blaj 1855, pp. 240 şi urm. 138. N. I., p. 208. 139. Idem, p. 220. 140. Z. Pâclişeanu, Biserica românească din Maramureş şi Bihor, în "Buna-Vestire" Roma, An XVI, Nr. 12/1977, p. 28. 141. SN, Anul 1721. 142. Z. Pâclişeanu, Episcopul Ioan Inochentie Micu Klein, în "Buna-Vestire", An XVI, Nr. 3-4, dec. 1977, p. 5. 143. A. Bunea, Istoria scurtă a Bisericii Române Unite cu Roma, în "Şematismul Arhid. Mitropolitane", 1900, p. 24. 144. Z. Pâclişeanu, idem în nr. 3-4, p. 24. 145. Idem, p. 95. 146. Idem, p. 97. 147. Idem, p. 89. 148. Idem, p. 90. 149. G. Bogdan Duică, Procesul episcopului Ioan Inochentie Micu Klein, la Z. Pâclişeanu, "Buna-Vestire", cit. pp. 90-91. 150. Z. Pâclişeanu, "Buna-Vestire", An. XVII, pp. 23-25. [ 193 ]

151. A. Bunea, Op. cit. în Şematismul Arhid. Mitropolit, 1900, p. 31. 152. Idem, p. 34. 153. Idem, p. 84. 154. S. Micu, la Timotei Cipariu în Acte şi fragmente, Blaj 1855, p. 125. 155. Idem, pp. 126-130. 156. A. Bunea. Op. cit. p. 37-38. 157. Oct. Bârlea, Trei reviste româneşti, în "Perspective", An X, Nr. 37-38, VII-XII/1987, pp. 29-45. 158. Jana Balacciu - Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români. Ed. Albatros, Buc. 1978, pp. 71-72. 159. Cf. A. Bunea, Op. cit. în Şematism. Arhid.Mitropolit. 1900, pp. 38-41. 160. Ibidem. 161. Ibidem. 162. Oct. Bârlea, Mitropolia Bisericii Române Unite, proclamată în 1855 la Blaj, în "Perspective" Nr. 37-38, iulie-decembrie 1987, An X. p. 152. 163. Schematismus historicus M. Varadinensis L. R. anni 1896, p. 74. 164. A se vedea şi Schematismus venerabilis cleri Diocesis Magno Varadinensis Graeci Ritus Catholicorum, pro anno jubilaris 1900, Oradea 1900, p. 23. 165. A. Bunea, Op. cit. p. 64. 166. Schematismus venerabilis cleri, Dioecesis Magno-Varadinensis, Graeci Ritus Catholicorum pro anno MDCCCXLIV, p. 52. 167-168. Cf. O. Bârlea, Op. cit. pp. 6 şi 236. 168A. I. Dumitriu Snagov, Le Saint Siége et la Roumanie moderne 1850-1866, Roma, 1982, pp. 27-28, 229230. 169. A. Bunea, Op. cit. pp. 44-45. 170. Idem, p. 51. 171. Al. Lupeanu Melin, Pomenire pioasă, în "Cultura Creştină", Nr. 1/1936, p. 45. 172. Dr. V. Bojor, Episcopul diecezei gr. cat. de Gherla, Tg. Mureş, 1939, p. 560. 173. Al. Lupeanu Melin, Op. cit. p. 45. 174. Idem, p. 46. 175. Ibidem. 176. Idem, p. 49. 177. Ibidem 178. "Curierul Creştin ", Cluj din 7 iunie 1941. 179. Ibidem. 180. Ibidem. 181. Cf. Almanahul Provinciei Mitro-politane Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş pe ziua de 1 ianuarie 1942, editat de "Unirea Poporului", Blaj, 1942. 182. Cf. A. Raţiu, Biserica furată, Ed. Argus, Cluj-Napoca 1990, p. 105. 183. Idem p. 106. 184. Idem, pp. 106-107. 185. Canonicul Ioan Coltor a fost unul dintre marii oratori ai Bisericii Române Unite din toate timpurile. 186. Al. Raţiu, Op. cit. p. 108. 187. Idem, p. 109. 188. Iacob Radu, Istoria Diecezei Române Unite a Orăzii Mari, Oradea 1932, p. 151. 189. I. Radu, Op. cit. p. 102. 190. Idem, p. 163. 191. Dr. V. Bojor, Op. cit. p. 307. 192. O parte din predici au fost publi-cate prin grija fratelui său prepozitul Iacob Radu de la Oradea. 193. Dieceza Lugojului, Şematism istoric, Lugoj, 1903, pp. 119-120. 194. Idem, p. 121. 195. I. Radu, Op. cit. p. 181. 196. Idem, p. 186. 197. E. Potoran, Bunul Păstor, Zalău, 1947, p. 11. 198. E. Potoran, Op. cit. p. 12. 199. Idem, p. 19. 200. Al. Raţiu, Op. cit. p. 108. 201. Dr. V. Bojor, Op. cit. pp. 79-170. 202. I. Balacciu şi R. Chiriacescu, Op. cit. pp. 55-56. 203. Dr. V. Bojor, Op. cit. p. 352. [ 194 ]

204. P. Baciu, Prefectul Câmpiei Arde-lene Edit. Litera 1977, p. 27. 205. Al. Todea, Mitropolitul Bisericii Române Unite, Postfaţă la volumul omagial "Iuliu Hossu", manuscris pregătit pentru apariţie. 205A. O biografie mai amplă a cardinalului Iuliu Hossu a fost scrisă de un colectiv de autori în 1985, la aniversarea Centenarului naşterii înaltului ierarh, care din motivul arhicunoscut - persecuţia comunistă - nu a putut vedea încă lumina tiparului. Se duc tratative pentru editare. 206. I. Boroş, Dieceza Lugojului, în Şematismul istoric citat mai sus, Lugoj, 1903, p. 6. 207. Idem, p. 8. 208. Idem, pp. 22-23. 209. N. Brânzeu, Unirea cu Roma... în "Cultura Creştină", Nr. 5/1936, p. 268. 210. I. Boroş, Op. cit. p. 27. 211. N. Brânzeu, Op. cit. în "Cultura Creştină" Nr. 6/1936, pp. 359-360. 212. Almanahul Provinciei Mitropolitane Române Unite pe 1942, cit. mai sus, pp. 20-24. 213. I. Boroş, Op. cit. pp. 91-92. 214. Idem, p. 94. 215. V. Pârvan, Dacia, Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene Ed. Marvan, Buc. 1937. pp. 147, 185-186. 216. Cartea de Mărturie a Sinodului de unire din 7 octombrie 1698. 217. Idem. 218. Z. Pâclişeanu, Istoria Bis. Rom. Unite, în "Buna-Vestire", Roma, XVI, Nr. 3-4, iulie-decembrie 1977, pp. 113-114. 219. Ibidem. 220. Ibidem. 221. Şt. Pascu, Ce este Transilvania? Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1983, p. 104. 222. Izvoarele Răscoalei lui Horia, Seria B, Izvoare narative, vol. I. Edit. Acad. R. S. R. 1983, p. 356. 223. Şt. Pascu, Transilvania în lumina datelor geopolitice, istorice şi statistice, Tip. "Lumina" - Miron Roşu, Blaj 1944, p. 183. 224. Şt. Pascu, Op. cit. pp. 187-188. 225. C. Loghin, Chestiuni de limba română pentru bacalaureat, Bucureşti, 1938, p. 155. 226. G. Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, Buc. 1982, p. 63. 227. V. Netea, Pe drumul unităţii naţio-nale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 62. 228. V. Netea, Op. cit. pp. 65-66. 229. Şt. Pascu, Op. cit. p. 196. 230. N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, I, p. 451, cit. la Iacob Mârza în Şcoală şi Naţiune, Dacia - Cluj-Napoca 1987, pp. 198-199. 231.Şt. Pascu, Ibidem. 232. Al. Papiu Ilarian, citat la Şt. Pascu în Op. cit. p. 207. 233. Dr. I. Lupaş, Viaţa şi faptele lui Andrei Şaguna, Buc. Ed. Casa Şcoalelor, 1926, pp. 86-90. 234. G. Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, vol. I, Sibiu 1889, pp. 660. 235. V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate naţională (1848-1881), Ed. Ştiinţ. Buc. 1974, pp. 355 şi urm. 236. Şt. Pascu, Op.cit. p. 242; Istoria Ro-mâniei în date, Ed. Encicloped. 1972, p. 231. 237. Şt. Pascu, Op. cit. pp. 353-384. 238. I. Lupaş, Op. cit. p. 104. 239. V. Netea, Op. cit. pp. 412-422. 240. Şt. Pascu, Op. cit. p. 257. 241. Idem, p. 267. 242. Idem, p. 268. 243. Iacob Mârza, Op. cit. p. 194 şi urm. 244. N. Gudea, Spiritul Bibliei şi ... Revărsarea de ură, în revista "Atlas - Clujul Liber", Nr. 41/sept. 1990. p. 4 245. G. Călinescu, Op. cit. p. 444. 246. Cf. dr. S. A. Prunduş, Cu adevărat oameni între oameni, comunicare ţinută la 19/V - 1986 la Arhivele Statului din Cluj, manuscris. 247. Ibidem. 248. Colectiv de autori, Biserica Română Unită, Madrid 1952, pp. 238-239. 249. Revista "Ortodoxia" Nr. 1/1949, pp.127-128. 250. Al. Cerna Rădulescu şi N. Sădeanu, Reunificarea Bisericii Româneşti din Ardeal, Buc. 1948, p. 3. 251. Idem, pp. 4-5. 252 . "Telegraful Român" - Sibiu, din 26 iunie 1948. [ 195 ]

253. "Foaia Diecezană" - Caransebreş, 19 sept. 1948. 254. Biserica Română Unită - Madrid, Cât mai sus, pp. 290-296. 255. Al. Raţiu, Op. cit. pp. 110-112. 256. Scrisoarea a fost trimisă protopopilor districtuali, după cum ne mărturiseşte Pr. I. V. Botiza, prof. de teologie, pe atunci student în teologie, unul dintre curieri, reşedinţa fiind supravegheată de Securitate, au ieşit de la Episcopie prin fundul grădinii, trecând peste Canalul Morii, s-au îndreptat spre gară şi au luat trenul în direcţia protopopiatelor respective. 257. Declaraţie comunicată de Pr. Al Nicula, protopopul Clujului. 258. Solemnitatea religioasă de la Alba Iulia, în "Universul" din 23 octombrtie 1948. 259. Episcopul Ioan Bălan, în "Ardealul" - Satu Mare, An I, Nr. 16 din 9 octombrie 1990, p. 4. 260. Al. Raţiu, Op. cit. p. 99. 261. Datele privitoare la Statutul de organizare, conducere şi administrare a Cultului Catolic din România, neau fost puse la dispoziţie de Pr. Nicolae Bălan, preot greco-catolic, fost notar de stat la Braşov. 262. Al. Raţiu, Op. cit. pp. 18-19. 263. Episcopul Ioan Bălan, în "Ardealul" - Satu Mare, An I, Nr. 16, p. 4. 264. Al. Todea, Mitropolit, Biserica Greco-Catolică din România, în "Viaţa Creştină" - Cluj, Serie nouă, Nr. 4/1990, p. 2. 265. Al. Raţiu, Op. cit. p. 106. 266. A. N. Simionescu, Greco-cato-licismul o trădare? în "Baricada" - Cluj, An I, nr. 7/1990, p. 3. 267. Ibidem. 268. D. Pârcălab, Baia Mare - Gelu Voican V. şi ofiţerii de Securitate din Şomcuta compromit ortodoxismul, în "NU" Cluj. nr. 33/1990,p. 7. 269. Consemnarea convorbirii în arhiva personală a lui S. A. Prunduş, Cluj. 270. Citat din articolul Încrestări - Din răbojul vremii, publicat în săptămânalul "Ardealul" din Satu Mare, An. I, nr. 16 din 9 octombrie 1990, p. 2, semnat de Pr. Vasile Andercău, din care am extras biografia Episcopului I. Hirţea. 271. Ibidem. 272. Biografia episcopului I. Dragomir este un extras din articolul Episcopul Dr. Ioan Dragomir, apărut sub semnătura Pr. prof. Gheorghe Velea din Baia Mare, în săptămânalul "Ardealul" din Satu Mare, Nr. 16 din 9 octombrie 1990. 273. I.V. Botiza, 40 de ani (1948-1988), eseu memorialistic, manuscris, p. 15. 274. Cf. Interviul acordat de Mitropolitul Dr. Alexandru Todea publicat în "Astra" - Sibiu, An. IX, Nr. 4 (223) aprilie 1990, consemnat de D. Vasi Soimuşeanu. 275. Vezi "Viaţa Creştină" - Cluj; Serie nouă, An. I, Nr. 18/X- 1990, Festivităţile de instalare. 276. Scrisoare datată la 13 iulie 1975 de Episcopul Ioan Ploscaru al Lugojului, adresată lui S. A. Prunduş, în arhiva personală a acestuia din urmă. 277. Cf. "Viaţa Creştină" - Cluj, Serie nouă, an I, Nr. 3, III - 1990, p. 2. 278. Ibidem. 279. Cf. Baia Mare - Prima consacrare în libertate de episcopi greco-catolici, Vasile Hossu, episcop de Oradea în "Viaţa Creştină" - Cluj, Serie Nouă, An. I, Nr. 9/VI - 1990, p. 1; Părintele profesor Vasile Hossu - noul episcop al Eparhiei Române Unite Oradea, în "Deşteptarea Credinţei" - Dej, Nr. 3/iunie 1990. 280. Vezi Lucian Mureşan, episcop de Maramureş, în "Viaţa Creştină", serie nouă, An I, Nr. 9/VI - 1990, p. 1; PSS Lucian Mureşan, episcop de Maramureş în "Deşteptarea Credinţei" - Dej, Nr. 8/noiembrie 1990, pp. 10-12, semnat de Pr. Alexandru Sechel. 281. O corespondenţă telefonică a Pr. A. Sechel în "Deşteptarea Credinţei" - Dej, An. II, Nr. 1 - 1991, pp. 1516, rubr. "Actualitatea". 282. Întru mulţi ani, Stăpâne! George Guţiu episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, în "Viaţa Creştină" - Cluj, serie nouă An. I, Nr. 10/VI - 1990. 283. Nic. Mareş, Emigraţia Română din America, în "Steaua" - Cluj, An. XLII, Nr. 1/1991, p. 24. 284. Anuarul Pontifical 1990, p. 561. 285. Unirea Almanac for 1991 (Calendarul Unirea pe 1991), publicat de Dieceza Catolică Română "Sfântul George", Canton - Ohio. 286. Cf. Calendarul Bisericii Române Catolice din America pe 1969, p. 41 şi Almanac Unirea 1991, citat mai sus. 287. Misiunile Române Unite în America de Sud în Calendarul Bisericii Române Catolice din Statele Unite, 1956, pp. 30-32. 288. Ibidem. 289. Ibidem. [ 196 ]

290. Justinian Chira, Unitatea Naţională şi Bisericească, comoara cea mai sfântă a poporului român în, Îndrumător Bisericesc, misionar şi patriotic, 1989, editat de Arhiepiscopia Ortodoxă Română Cluj, p. 140. 291. Cf. Protosinghel Daniel Ciobotea, Uniatismul sau dialog de Conciliere, articol în "Lumea Creştină", supliment al ziarului "România liberă", Nr. 37, Serie nouă din 4 februarie 1990, p. III.

[ 197 ]