P. 1
doctrine_Nechita

doctrine_Nechita

|Views: 3,532|Likes:
Published by Alina Badiu

More info:

Published by: Alina Badiu on Mar 20, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/24/2013

pdf

text

original

Sections

  • 4.1. Delimitări şi caracteristici
  • 4.2. Portretizări sintetizatoare
  • 4.3. Opera economică a lui Adam Smith
  • 4.4. Opera economică a lui David Ricardo
  • 5.1. Introducere
  • 5.2. Metodologia lui Karl Marx
  • 5.3. Teoria valorii
  • 5.4. Teoria plusvalorii
  • 5.5. Teoria capitalului
  • 5.6. Teoria reproducţiei capitalului social şi ciclul economic
  • 6.1. Consideraţii generale
  • 6.2.1. Şcoala de la Viena şi teoria utilităţii marginale
  • 6.2.2. Şcoala engleză
  • 6.2.3. Şcoala elveţiană
  • 7.1. John Maynard Keynes – al doilea moment crucial în gândirea economică
  • 7.2.1. Econometria şi costrucţia de modele econometrice
  • 7.2.2. Anticipările ca factor care determină producţia şi ocuparea
  • 7.2.3.Starea de anticipare pe termen lung
  • 8.1.1. Generalităţi
  • 8.1.2. Categorii de probleme cu care se confruntă teoria neoclasică
  • 8.2.1. Generalităţi
  • 8.2.2. Elemente ale politicii neoliberale
  • 9.1. Modelul MARXIST al creşterii economice
  • 9.2 Teorii şi modele neoclasice de creştere economică
  • 9.3. Teoria şi modelul HARROD-DOMAR
  • 9.4 Modelul input-output al creşterii economice
  • 9.5.1. Modelul dinamicii mondiale şi teoria „creşterii zero”
  • 9.5.2. Teoria "creşterii organice" şi modelul structurat (cu mai multe niveluri)

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

NECHITA DANIELA

DOCTRINE ECONOMICE

ISBN 978-606-8216-33-1

Editura EUROPLUS Galaţi, 2010

1

CUPRINS
Capitolul 1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE ....................................... 3 Capitolul 2. MERCANTILISMUL ................................................................................................................. 6 Capitolul 3. FIZIOCRAŢII ............................................................................................................................. 8 Capitolul 4. ŞCOALA CLASICĂ ................................................................................................................ 11 4.1. Delimitări şi caracteristici.................................................................................................. 11 4.2. Portretizări sintetizatoare ................................................................................................. 13 4.3. Opera economică a lui Adam Smith ................................................................................. 17 4.4. Opera economică a lui David Ricardo.............................................................................. 30 Capitolul 5. DOCTRINA ECONOMICĂ MARXISTĂ ............................................................................. 22 5.1. Introducere ......................................................................................................................... 22 5.2. Metodologia lui Karl Marx ............................................................................................... 23 5.3. Teoria valorii ...................................................................................................................... 24 5.4. Teoria plusvalorii .............................................................................................................. 25 5.5. Teoria capitalului .............................................................................................................. 27 5.6. Teoria reproducţiei capitalului social şi ciclul economic ............................................... 28 Capitolul 6. LIBERALISMUL NEOCLASIC SAU MARGINALIST ...................................................... 30 6.1. Consideraţii generale ......................................................................................................... 30 6.2. Şcoli de gândire economică bazate pe marginalism ........................................................ 32 6.2.1. Şcoala de la Viena şi teoria utilităţii marginale ............................................................ 32 6.2.2. Şcoala engleză .................................................................................................................. 34 6.2.3. Şcoala elvetica .................................................................................................................. 37

Capitolul 7.
DOCTRINA ECONOMICĂ KEYNESISTĂ.......................................................................... 39 7.1. John Maynard Keynes – al doilea moment crucial în gândirea economică ...... 39

7.2. John Maynard Keynes şi teoriile sale....................................................................41
7.2.1. Econometria şi costrucţia de modele econometrice...................................................... 41 7.2.2. Anticipările ca factor care determină producţia şi ocuparea...................................... 42 7.2.3.Starea de anticipare pe termen lung ................................................ 43

2

Capitolul 8.
NEOCLASICISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL CONTEMPORAN ................................. 47 8.1. Neoclasicismul economic.................................................................................................... 47 8.1.1. Generalităţi ...................................................................................................................... 47 8.1.2. Categorii de probleme cu care se confruntă teoria neoclasică.................................... 49 8.2. Neoliberalism economic ..................................................................................................... 52 8.2.1. Generalităţi ...................................................................................................................... 52 8.2.2. Elemente ale politicii neoliberale ................................................................................... 54

Capitolul 9
TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII ECONOMICE .................................................... 56 9.1. Modelul MARXIST al creşterii economice ..................................................................... 56 9.2 Teorii şi modele neoclasice de creştere economică .......................................................... 57 9.3. Teoria şi modelul HARROD-DOMAR............................................................................ 58 9.4 Modelul input-output al creşrerii economice................................................................... 62 9.5. Teorii şi modele globale de creştere economică.............................................................. 65 9.5.1. Modelul dinamicii mondiale şi teoria „creşterii zero” ................................................ 65 9.5.2. Teoria "creşterii organice" şi modelul structurat (cu mai multe niveluri)............... 67

Bibliografie.......................................................................................................... 69

3

respectiv al istoricităţii şi al compatibilităţii cu ştiinţa.C. Pe baza celui de-al doilea criteriu se disting alte două mari perioade.al XV-lea. categoriile şi instituţiile economice sau studiul ideilor. Astfel. procesele. 4. perioada ştiinţifică (de la mijlocul secolului al XVII-lea şi până astăzi). epoca contemporană (sec. dintre evoluţie. până la jumătatea mileniului 1 î.. înfăptuită de Jevons şi revoluţia keynesistă sau revoluţia macroeconomică. de o serie de ştiinţe. cât şi a domeniilor şi segmentelor sale. Ea este studiată atât în ansamblul ei. Cele mai importante concepte şi noţiuni cu care operează această disciplină sunt : gândirea economică – proces de reflectare activă. perioada preştiinţifică sau preclasică (de la începutul şi până la mijlocul secolului al XVII-lea) şi 2. cea mai adecvată pentru cercetarea şi prezentarea istoriei gândirii economice s-a dovedit a fi metoda dialectică materialistă – care presupune examinarea multiplelor independenţe şi contradicţii legate de geneza. Keynes.n.CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE Viaţa economică este extrem de complexă. revoluţia marginalistă sau revoluţia utilităţii. deoarece una dintre cele mai dificile şi subtile probleme a istoriei gândirii economice o constituie relaţia. istoria gândirii economice consemnează existenţa revoluţiilor în domeniul ştiinţei economice. gândirea economică feudală (mijlocul mileniului 1). Pe de altă parte. ideologii şi doctrine care reflectă direct sau indirect aceeaşi realitate economică. 3.XVI – sec XIX). gândirea economică din antichitate (mileniul 2 î. cunoscută sub denumirea de revoluţia liberului schimb. sec. a raţionalităţii activităţii economice. a gândirii economice. revoluţie sau involuţie în gândirea economică. Dialectica cere să fie examinate conexiunile dintre factorii obiectivi şi subiectivi prezenţi în economie şi în viaţa socială. 4 . În periodicizarea istoriei gândirii economice s-au utilizat două mari criterii. Cea mai importantă este constituirea economiei politice ca ştiinţă autonomă prin contribuţia economiştilor liberali clasici. Astfel. În acelaşi timp. raţională în minţile oamenilor. Dintre modelele generale de abordare a realităţii. teorii. 2. din perspectiva criteriului istoricităţii. înfăptuită de J. epoca modernă (sec. evoluţia şi rolul teoriilor şi doctrinelor economice. şi anume : 1.C. în special economia politică. Pe de altă parte. încadrată în neoclasicism. doctrinele economice au ca obiect studiul diferitelor concepţii. şi anume : trecerea la liberalismul economic. a realităţilor economice înconjurătoare.sec. încadrată în dirijism. în perioda cuprinsă între mijlocul secolului al XVIII –lea şi mijlocul secolului al XIX –lea. XX). înfăptuită de Adam Smith(1776). se disting patru perioade ale istoriei gândirii economice şi anume : 1. dinamică şi cu o mare varietate de problematici. această studiere a vieţii economice poate avea în vedere faptele. dacă economia politică şi celelalte ştiinţe economice au ca obiect de studiu cercetarea faptelor economice reale. economiştii britanici recunosc existenţa a trei revoluţii în gândirea economică. realizată după 1870. al V – lea e. respectiv de ştiinţele economice de ramură.M.

de problematica existenţei şi esenţei sale. ştiinţifică. Orice curent sau orientare de gândire economică se fundamentează pe o doctrină dominantă. prin care se influenţează funcţionarea mecanismelor economice şi se orientează cursul economiei. de prezentul şi perspectiva acesteia. deoarece una o presupune pe cealaltă.) 5 . de startegia şi tactica adoptată faţă de aceasta. Distincţia între teorie şi doctrină economică are importanţă metodologică. absolute. 3. formaţiune politică faţă de viaţa economică. ideologii şi doctrine economice axate pe un mod determinat de a concepe viaţa economică şi dezvoltarea acesteia. ele nu păstrează o puritate absolută de idei. şcola clasică. Termenul de ideologie vine din grecescul eidos. raporturile dintre ele. grup. greu de separat. teoria economică îndeplineşte următoarele funcţii : 1. cu graniţe şi delimitări precise. fiind legată nemijlocit de interesele social-politice pe care le apără gânditorul respectiv (oricărei doctrine economice îi este specific un nume ce o individualizează şi particularizează. respectiv de cunoaştere a determinărilor interne. nume care poate să nu concorde cu fundamentul său ideologic sau cu politica economică promovată. esenţiale şi cauzale ale fenomenelor şi proceselor economice studiate. teoriilor. concepţii – unele doctrine pot abandona unele elemente sau aspecte din cadrul lor. Acest termen se întâlneşte în viaţa economică. raţiuni şi raţionamente ordonate sistemic şi logic. concepţiilor unei clase. pe de altă parte. cunoaşterea realităţii economice. Ideologia economică desemnează ansamblul ideilor. ci dimpotrivă. Conceptele de teorie şi doctrină economică sunt complementare. partid. partide. ideologică. interpretarea şi fundamentarea acesteia. ideologiile şi doctrinele economice pot fi elaborate şi susţinute de mai mulţi economişti. şcoli neoclasice. forma modernă de ideologie apare la sfârşitul secolului al XVIII –lea şi aparţine francezului Desttuit de Tracy. prin care se explică fenomenele şi procesele din viaţa economică. comunităţi. constituiţi în şcoli de gândire economică. semnificaţii şi valori diferite. doctrina economică – etimologia cuvântului vine de la latinescul doctrina care înseamnă învăţătură sau într-o concepţie mai largă concepţie despre societate.. Doctrina economică are un rol normativ şi o puternică încărcătură ideologică. însă cu conţinuturi. care înseamnă imagine şi logos = ştiinţă (ştiinţa imaginii). politică şi religioasă. Doctrina este un complex de teorii care susţin şi promovează o anumită politică. axate pe principii şi teze fundamentale similare (ex. Prin conţinutul său. întrucât aceasta sugerează direcţia spre care trebuie orientată cercetarea ştiinţifică în domeniul istoriei gândirii economice. curentul de gândire economic – reprezintă un ansamblu de teorii. pot fi preluate de alte doctrine). doctrinele economice nu sunt sisteme de gândire închise.teoria economică – exprimă fenomenele esenţiale din cadrul gândirii economice şi constă dintr-un ansamblu de idei. în sensul că fundamentează şi promovează interesele economice. etc. aspiraţiile sociale şi politice ale diverselor grupări. cauzele şi consecinţele care le generează. 2. Teoriile.

Fourier. şi au plecat de la repere. principii şi valori apropiate. cum ar fi : a) contribuţia esenţială a unor autori la dezvoltarea ştiinţei economice (şcoala clasică. iar dacă este vorba de un interval secular sau multisecular. opţiunea de politică economică. Marx. cum ar fi : comunitatea de interese materiale şi social – politice ale membrilor acestora. etc. Ricardo. J. o orientare sau o tendinţă.) Există şi curente de gândire economică ce se sprijină pe o singură şcoală. c) metodologia la care aderă unii economişti (şcoala marginalistă : K. curentul dirijist : J. Menger. liberali. curentul protecţionist : Fr. V. D. f) concepţia reprezentanţilor faţă de modul în care trebuie operate schimbările în societate (conservatori.B. Marshall). precum şi opţiuni teoretice şi practice comune.. 6 .M. La baza constituirii unei şcoli stau : o anumită tematică abordată.şcola de gândire economică – poate fi definită ca o formaţiune ştiinţifică ce cuprinde oameni de specialitate grupaţi în jurul unui mnetor sau a unei idei directoare. Say. R. J. Engels. într-un interval de timp mai îndelungat. b) elementele comune şi elementele noi prezente la generaţii succesive de economişti (şcoala neoclasică : K. de la Freiburg). curentul marxist şi curentul dirijist (keynesist) sau mai multe curente de gândire economică pot form. anarhişti. St. St. J. Owen – premarxist şi socialist marxist : K. Meyer. Robinson). de exemplu. între gândirea convergentă şi divergentă (Thomas Kuhn). asemănări în ceea ce priveşte ascendenţa lor culturală. în epoca modernă şi contemporană s-au confruntat permanent două megatendinţe : liberalismul şi marxismul). Marshall. Hamilton. Smith. chiar şi adversităţile politico – ideologice faţă de alţi gânditori. o megatendinţă (de ex. Smith. List. Keynes. Teme de discuţie Analizarea distincţiei între paradigmă şi metoda de cercetare. Pareto). de metodă. St. Mill. Jevons. e) după opţiunea de politică economică a reprezentanţilor săi (curentul liberal : A. Formarea şcolilor şi a curentelor de gândire economică au la bază elemente. Criterii de evaluare a gândirii economice. d) după oraşul de reşedinţă a principalilor săi exponenţi (şcoala de la Viena. A. A. L Walras. radicali. Ricardo). reformişti. curentul socialist : Ch. Jevons. D. Fr. A. Denumirile şcolilor şi curentelor de gândire economică diferă foarte mult. centrată pe contribuţia economiştilor englezi şi francezi : A.

reglarea comerţului exterior pentru a produce o scurgere spre interior de aur şi argint (reducerea importurilor şi creşterea exporturilor). renaşterea. reforma. Termenul ca atare a fost folosit pentru prima oară de către A. care a pus bazele constituirii economiei ca ştiinţă autonomă. creşterea populaţiei în condiţiile unui nivel scăzut al salariilor.CAPITOLUL 2 MERCANTILISMUL Mercantilismul este considerat primul curent de gândire în viaţa economică. circulaţia mărfurilor. respectiv teoria despre bogăţie. În ceea ce priveşte teoria despre bogăţie. mergând până la jefuirea unor tezaure aparţinând altor popoare. apusul feudalismului şi stabilitatea politică prin formarea statelor naţionale independente în vestul Europei. teoria despre profit şi teoria despre bani. având ca obiectiv găsirea mijloacelor cele mai eficiente de a îmbogăţi statul. cu o problematică proprie. individualismul economic şi etatismul. care l-a asociat cu sistemul comercial. Mercantiliştii defineau economia ca o ramură a artei de a guverna. ei au cercetat atât natura preţului mărfurilor. cât şi relaţia cantitativă dintre volumul mărfurilor aduse pe piaţă şi volumul banilor care mijloceau 7 . considerând că acesta era sistemul economic modern cel mai bine înţeles în Anglia la timpul respectiv. Mercantilismul a însemnat o schimbare esenţială pe plan psihologic şi moral faţă de starea existentă în Evul Mediu. Ei au fost mari comercianţi. de tip burghez – starea de îmbogăţire. În cadrul mercantilismului s-au conturat trei teorii. De asemenea. În viziunea mercantiliştilor. Principalele trăsături ale mercantilismului sunt : credinţa în superioritatea bogăţiei monetare. şi poate fi definit drept un ansamblu de idei economice şi de măsuri de politică economică ce au dominat teoria şi practica economică în ţările vest-europene din secolul al XV –lea până la mijlocul secolului al XVIII –lea. etc. reglementarea şi promovarea industriei prin stimularea importurilor de materii prime ieftine şi încurajarea exporturilor. izvorul profitului şi deci a acumulării de bogăţie. prin colonizarea de noi ţări. mercantiliştii considerau că bogăţia unei naţiuni este legată de rezervele de metale preţioase pe care le are. concomitent cu cucerirea pieţelor cele mai avantajoase. Istoria precizează că fascinaţia acestui deziderat a fost aşa de mare.). Apariţia şi dezvoltarea acestei orientări este determinată de contextul istoric (marile descoperiri geografice. încât orice mijloc era considerat acceptabil pentru atingerea lui. Etimologia termenului de mercantilism îşi are originea în latinescul mercari care înseamnă a face comerţ. conducători de întreprinderi. în special de produse finite. iar pe ruinele vechilor instituţii şi tradiţii medievale iau naştere altele noi. oameni de stat – ei nu au fost oameni de ştiinţă. de capital era comerţul. achiziţionarea de lingouri de aur şi comori de orice tip ca esenţă a bogăţiei. mijlocite de bani şi în mod deosebit comerţul exterior. orientată în direcţia slujirii intereselor statului. Smith. când apare doctrina fiziocrată. iar sporirea acestor metale ar trebui să fie marele obiectiv al politicii economice. ci filozofi.

plata salariilor şi calitatea produselor. Doctrina avea la bază iluzia crysohedonistă că bogăţia unui stat este dată de cantitatea de aur şi argint pe care aceasta o deţine. Antoine de Montchrestien considera individualismul economic.B. Politica internă a lui Colbert viza crearea unui infrastructuri industriale prin înfiinţarea de către stat a unor manufacturi. a industriei şi a expansiunii coloniale a Angliei. De asemenea. având ca reprezentanţi mai importanţi pe spaniolul Luis Ortiz şi pe englezul William Stafford(în limba engleză. b) mercantilismul britanic sau comercial. extinderea exportului şi restrângerea importului prin politica comercială externă promovată de acesta (a introdus în 1667 un tarif vamal protecţionist).tranzacţiile de pe piaţă. pe lângă bogăţie şi putere. în general. Mercantilismul francez îşi găseşte forma cea mai evoluată la J. mercantilismul timpuriu sau metalist şi 2. însă toate acestea cu preţul sacrificării agriculturii. Astfel. în bogăţie şi bogăţia în muncă. precum şi o serie de particularităţi naţionale. teoria cantitativă a banilor. a bogăţiei regale şi a avariţiei naţionale şi erau neclintiţi în convingerea că dacă totul merge bine în privinţa cantităţii de comori. în secolele XVI şi XVII. care permite procurarea metalelor preţioase. dezvoltarea reţelei de transport. în principal. flotei comerciale. În evoluţia mercantilismului se disting două etape : 1. Bullioniştii dezvoltau o filozofie a marilor armade şi expediţii. mai ales. acordarea de subvenţii la înfiinţare. mercantilismul dezvoltat. motor al dezvoltării activităţilor productive. considerată evanghelia mercantilsmului. s-a dezvoltat cu precădere în Spania. îl preocupa măreţia naţională a Franţei. în special în funcţie de instrumentele de politică economică folosite. comerţului exterior şi a expansiunii economice a Franţei. c) cameralismul german şi austriac. pe care. privilegii fiscale. din secolele XVII şi XVIII a avut în atenţia sa propoziţia : banii stimulează comerţul. El spunea că fericirea oamenilor constă. prin Jean Bodin. naţiunea va prospera negreşit. Această orientare avea la bază ideea că bogăţia unei ţări poate spori prin asigurarea unei balanţe comerciale active („aurul naşte comerţul. de care depinde circulaţia bogăţiei şi a celui extern. El a îmbrăcat următoarele forme : a) mercantilismul francez sau industrial. 8 . Colbert. menită să asigure orientarea activităţii economice. el propune măsuri în favoarea dezvoltării industriei. Mercantilismul timpuriu sau sistemul monetar numit şi bullionist. a fiscalităţii excesive. reglementări cu privire la preţuri. sprijină reglementările care garantează valoarea profesională a meşteşugarilor. Jean-Baptiste Colbert şi Antoine de Montchrestien. Un alt obiectiv a fost dezvoltarea. Mercantilismul francez sau industrialismul a fost reprezentat. portugalia şi Anglia. a stagnării producţiei agricole. Ca reprezentant de seamă îl menţionăm pe Thoman Mun cu „Bogăţia Angliei din comerţul exterior” (1630). bullion înseamnă lingou de metal preţios). Iniţiativa individuală trebuie să fie completată prin intervenţionismul statal şi o politică vamală adecvată. precum şi al comerţului intern. Mercantilismul dezvoltat s-a bazat pe concepţii referitoare la sporirea avuţiei naţionale prin dezvoltarea activităţii economice productive şi prin balanţa comercială activă. Politica lui Colbert a avut efecte pozitive asupra dezvoltării industriei. iar comerţul sporeşte banii”) . Mercantilismul britanic sau sistemul comercial este forma cea mai evoluată care a jucat un rol important în dezvoltarea comerţului.

denumire care se aplica tuturor economiştilor germani şi austrieci până la începutul secolului al XIX –lea. J. descentralizate germane. exacerbarea rolului comerţului şi sacrificarea agriculturii nu puteau rămâne fără contrareacţii. cum au pretins criticii lor liberali din secolele XVIII şi XIX. respectiv a analizei economice.M.Mercantilismul german şi austriac are ca principiu fundamental ideea de stat şi tutelarea de către acesta a întregii vieţi economice. respectiv : doctrina industrială. Ca urmare. El s-a dezvoltat în secolul al XVII – lea şi al XVIII –lea. meşteşugurile. progresist pentru epoca în care s-a dezvoltat. Blaug) au semnalat contribuţiile acestui curent de gândire economică la dezvoltarea teoriei economice. balanţa comercială activă prin stimularea exportului la articolele de lux şi îngrădirea exportului de materii prime. iar banii sunt consideraţi un important instrument ce facilitează producţia şi circulaţia. se instalează şi se impune la sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII. Exegeţi riguroşi ai literaturii economice mercantiliste (K. cunoscute sub denumirea de cameralism. Schumpeter. financiare şi administrative despre conducerea economiei statelor feudale. CAPITOLUL 3 FIZIOCRAŢII Ordinea economică gândită exclusive prin voinţa suveranului. D. După războiul de 30 de ani s-au dezvoltat în Germania studii financiare şi economice necesare pentru birocraţie.Keynes. J. cu valori fundamentale în ordinea naturală. o nouă filosofie socială. Ei acordă o mare atenţie agriculturii. Cameralismul a fost un ansamblu de teorii economice.A. Smith. atotputernicia statului cu înăbuşirea liberei iniţiative. Teme de discuţie Contribuţiile lui A. comerţul. Analiza lucrării lui Thomas Malthus „Eseu asupra principiului populaţiei”. conţinând unele îndrumări cu caracter economico-administrativ privind agricultura. mercantilismul a fost primul curent de gândire economică modernă. Pe de altă parte. protecţionismul vamal. în general. mercantiliştii au anticipat şi pregătit apariţia economiştilor clasici care au preluat multe din ideile lor. liberalism şi dreptul de proprietate şi anume fiziocraţia. M. finanţele. Prin problematica economică abordată. Ricardo şi Thomas Malthus la dezvoltarea ştiinţelor economice. etc. respective de la convingerea lor că şi în 9 . Această denumire derivă de la cuvintele greceşti physis care înseamnă natură şi cratos care înseamnă putere (puterea naturii). Marx. precizând că nu toate ideile lor au fost superficiale sau greşite. Cameraliştii germani au adoptat principiile şi măsurile mercantilismului francez. În secolul al XVIII –lea a fost predat în universităţile germane ca disciplină separată.

produsul net creat de clasa productivă. În opoziţie cu mercantiliştii. funcţionarii de stat şi clerul. Criticând doctrina şi politica economică mercantilistă. această clasă îşi însuşeşte sub formă de rentă funciară. Astfel. sectanţi şi ortodocşi. Fiziocraţii au fost un grup de economişti francezi cu vederi liberale. aceşti economişti au împărtăşit doctrina şcolii până la dogmă. al căror maestru şi şef de şcoală a fost Francois Quesnay (1694-1774). el este singurul creator şi nu stă în puterea oamenilor să creeze ceva”. formulat pentru prima oară de Jacques Vincent. le monde va de lui meme” (lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc). cu “Ordinea naturală şi esenţială a societăţii politice” şi Pierre Dupont de Nemours – 1739-1817 cu “Fiziocraţia”. fiziocraţii au fundamentat din punct de vedere teoretic o politică economică în interesul burgheziei industriale în dezvoltare. Turgot aparţine şcolii fiziocrate prin valorile fundamentale ale acesteia şi are contribuţii originale. Lucrările sale principale sunt “Tabloul economic”. 2. şi anume : 1. Merciere de la Riviere spunea că “a aduna nu înseamnă a înmulţi” şi singura care “înmulţeşte” este natura : agricultura şi industriile extractive. în anii 60 ai secolului XVIII. Alţi reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli şi doctrine au fost : marchizul Mirabeau (tatăl) – 1730-1792. medic la curtea lui Ludovic al XV-lea. fiziocraţii şi îndeosebi Francois Quesnay. Merciere de la Riviere – 1720-1794. că mai presus de dorinţele şi voinţa oamenilor există în societate o ordine naturală şi care dacă era cunoscută şi respectată asigura buna funcţionare a economiei şi armonia dintre toate componentele societăţii. fiziocraţii o numesc produs net. clasa proprietarilor – care cuprinde proprietarii pământului. izvorul tuturor veniturilor societăţii. au considerat că societatea franceză din acele timpuri se împarte în trei clase de cetăţeni. pe rege. Pe baza concepţiei lor despre productivitatea unică a agriculturii. fiziocraţii susţin că bogăţia sau avuţia poate fi creată numai în sfera producţiei. clasa productivă – formată din arendaşi şi muncitori agricoli. diferenţa dintre bogăţia creată şi cea consumată (în comerţ şi industrie). mai precis în agricultură. rezumat în principiul “laissez faire. consideraţi productivi pentru că munca lor creează produsul net. teologică : “pământul produce pentru că el este creaţia lui Dumnezeu. marchiz de Gournay. ultima în 1758 şi “Maxime generale pentru guvernul economic al unui regim agricol”. Concepţia fiziocrată despre ordinea naturală şi legile naturale din economie a constituit un argument esenţial în combaterea mercantilismului şi promovarea liberalismului economic. cu “Teoria impozitului” – 1760 şi “Filozofia rurală” – 1763. Concepţia fiziocraţilor cu privire la produsul net este de inspiraţie scolastică. se orientează spre A. cu “Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiei” – 1759 şi “Scrisori asupra libertăţii comerţului cu grâne” – 1770.economia societăţii domneşte o ordine naturală la fel ca în natură (au acordat un mare rol factorilor naturali în explicarea multor fenomene economice). În acest sens. laissez passer. Excepţie face Anne Robert Jacques Turgot (1727-17819. 10 . El critică dogmatismul şcolii. Smith şi face deschiderea spre şcoala clasică engleză. Gravi. în două versiuni. Ei au considerat că fenomenele şi procesele economice nu sunt arbitrarea. ci se desfăşoară potrivit unor legi naturale.

Francois Quesnay foloseşte drept criteriu la împărţirea societăţii în clase ramura de producţie în care lucrează diferiţi indivizi. pentru a se impune ca o contrareacţie la măsurile prohibitive ale mercantilismului. clasa sterilă – care cuprinde artizanii şi comercianţii care nu fac altceva decât să transforme sau să schimbe locul bunurilor. rafinat. pentru a asigura un “preţ bun” – acest preţ era un preţ remuneratoriu. el nu a putut oferi un tablou real al structurii de clasă a societăţii din vremea sa. Ei defineau capitaluldrept o sumă de avansuri mobilizate pentru producţia viitoare. ei prevăd “dobânzi”. avansuri funciare – considerate cheltuieli iniţiale pe care le fac proprietarii pentru amenajarea şi introducerea în circuitul economic a terenurilor (nu presupun amortizarea). îngrăşămintele. Ei disting trei categorii de avansuri : 1. Savant eminent. cult. pur şi simplu ca venit destinat să fie consumat de capitalişti. recuperabile integral din producţia anului (şi privesc seminţele. după opinia lor. în cele ale 11 . Pe de altă parte. în cele din urmă. meritul lui constând din aceea că le dă noi denumiri. în general. avansuri primitive – cheltuieli suportate de proprietar. avansuri anuale – cheltuieli ce cad în sarcina fermierului. în special. care prin mijloace proprii a învăţat să citească la vârsta de 11 ani. pentru că a fost prima încercare de a explica bazele economice ale împărţirii societăţii în clase. arăturile. pentru a aduce “belşug prin sumpete”. Smith şi a urmaşilor lui. şi pot fi asimilate capitalului fix. Din concepţia fiziocraţilor. respectiv de capital fix şi capital circulant şi le extinde în toate ramurile de producţie. ce se raporta la producători şi care trebuia să fie mare pentru a stimula producţia. care consideră profitul. pentru chirurgie. mai exact este vorba despre amortismente a căror mecanism fiziocraţii l-au înţeles corect şi în premieră. etc. domeniu în care va face o carieră strălucitoare. A. intră în graţiile marchizei de Pompadour şi prin intermediul acesteia. care au sacrificat agricultura industriei prin piedicile impuse exportului de grâne.3. Din acest motiv. care se uzează. deoarece numai renta este considerată de ei drept sursă de acumulare adevărată. Fiziocraţii au susţinut aceasta. şi anume : pentru a asigura deplina consonanţă cu ordinea naturală care “promulga” libertatea întregului organism economic. Meritul său este de necontestat. comerţul trebuia să fie liber din cel puţin trei motive. decurge şi părerea lui A. anume că acumularea capitalului s-ar datora abstinenţei economiei şi renunţării personale a capitalistului. Libertatea comerţului şi-a găsit consacrarea oficială şi legală în edictele date în 1763 şi 1766 şi puse în practică sub Turgot. în mod particular. 3. În timp ce despre avansurile anuale fiziocraţii vorbesc în termenii “reluărilor anuale”.) şi care se pot asimila capitalului circulant. şi ale colbertismului. ajungând în final Secretarul general al Academiei de Chirurgie. la avansurile primitive. capitalul este al treilea factor pe care se sprijină teoria reproducţiei la fiziocraţi. respectiv legitimă. economică. Smith va prelua aceste concepte. Alături de pământ şi muncă. inclusiv dobânda. 2. ce privesc achiziţia de echipament agricol şi a animalelor de muncă. Turgot a fost fiul unui modest cultivator. De tânăr a manifestat înclinaţie spre medicină şi.

12 . Marx pentru a desemna şi delimita două curente de gândire economică : cel englez. considerând drept unitate de bază a economiei ferma capitalistă. la dezvoltarea ştiinţei economice. David Hume. Marx la mijlocul secolului al XIX-lea. reunind într-o sumă globală tranzacţiile dintre cele trei clase. Rochard Cantillon. “Tabloul economic” al lui Francois Quesnay a fost privit la timpul său drept o realizare de vârf a şcolii fiziocrate. Contribuţii ale economiştilor fiziocraţi – John Locke. etc. a considerat productivă numai munca din agricultură. “Tabloul economic” este o schiţă a modului cum funcţionează economia modernă de piaţă în vederea reluării continue a reproducţiei capitalului social la aceeaşi scară. le-au popularizat. În esenţă. scrie “Tabloul economic”. Teme de discuţie Analiza “Tabloului economic” alui francois Quesnay şi semnificaţia lui pentru ştiinţa şi doctrina economică. a presupus că economia se desfăşoară pe baza liberei concurenţe şi că schimburile de pe piaţă sunt echivalente. În elaborarea “Tabloului economic”. clasicii sunt toţi economiştii care se trag din Adam Smith. medicul şi sfetnicul regelui. dar nu explicat de A. de la Paul Boisguilbert la Sismondi. CAPITOLUL 4 ŞCOALA CLASICĂ 4. însuşindu-şi-le. fie că i-au aprofundat teoriile. După Keynes. a fost dat uitării şi a fost redescoperit de K.regelui Ludovic al XV-lea. Contribuţia lui Turgot la dezvoltarea ştiinţei economice. mergând de la William Petty la David Ricardo şi cel francez. Menţionat. Delimitări şi caracteristici Expresia de clasici a fost utilizată pentru prima dată de K. Acest tablou a fost primul model macroeconomic din istoria gândirii economice. În anul 1757 la 64 de ani. fie că. Devine astfel. clasa productivă şi clasa sterilă).1. de comerţul exterior şi de actele de vânzare-cumpărare din interiorul aceleiaşi clase sociale. a împărţit societatea în trei clase (clasa proprietarilor. Smith. a făcut abstracţie de oscilaţia preţurilor. Francois Quesnay a avut în vedere următoarele premise : a făcut abstracţie de relaţiile feudale din economia Franţei. cu care intră şi rămâne în istoria doctrinelor economice. După 60 de ani de medicină manifestă predilecţie şi mare profunzime pentru economie.

pentru a face faţă concurenţei. un scop utilitarist.S. Marx. Th. Smith este părintele spiritual al clasicismului. căuta soluţii pentru propria sa organizare. excesul de abstracţie la D. este perioada specific engleză a istoriei ştiinţei noastre. creştere. Anglia vine cu patru mari apostoli. 13 . iar subiectul predilect de analiză este întreprinzătorul individual. în linii mari.S. bine structurat. repartiţie. Ricardo. Malthus şi J. O situaţie particualră are şi Karl Marx. raţional. pentru a depăşi piedicile în calea progresului şi inerţiile vechiului sistem. un mentor şi o unitate de vederi. Ricardo. Astfel. a trecut printr-o critică severă. aria preocupărilor clasicilor s-a circumscris unor probleme de fond ale economiei: valoare. Considerat adesea ca „ultimul dintre clasici”. Jean Charles Sismondi face poziţie de „eretic” ca şi J. care s-a opus economiei de piaţă. ea trebuie să facă cunoscute cauzele îmbogăţirii naţiunii. În toate aceste domenii. fiind deschis confruntărilor ştiinţifice şi controverselor. însă ele sunt considerate chestiuni derivate. universul ideatic preferat este microanaliza. pragmatic. echilibru. miturilor acesteia şi a cerut intervenţia statului – poate fi considerat un clasic în sens larg. adăugând. D. întreaga operă economică clasică. Locul lui rămâne alături de marii apostoli ai gândirii economici. secol în care capitalismul. Mill. va produce reacţia Şcolii Istorice Germane. colectiv şi problemele macroeconomice nu le scapă. contemporan cu clasicii. nu lipsită de importanţă şi elemente ştiinţifice. putem afirma că A. aşa cum excesele liberalismului îl vor produce pe Marx şi intervenţionismul statal. interesul individual. clasicismul economic înseamnă. suprimarea reglementărilor şi protecţiei. ştiinţa economică are. sistematizând sau sintetizând. în faza primei revoluţii industriale. metoda folosită de clasici este cea a abstracţiei ştiinţifice şi a deducţiei. interesul general. Şi într-adevăr. Ca orice şcoală. preţ. clasicismul a acceptat mai puţin dogma. producţie. libera iniţiativă şi concurenţa sunt privite drept piloni centrali ai progresului. Fără a umbri personalitatea şi contribuţia lui D. de clasici. J. în principal. pentru satisfacerea necesităţilor unei populaţii aflată într-o creştere numerică excepţională. cu care a polemizat fertil. ei au inovat. Ceea ce a dat unitate şi reprezintă fondul comun de idei al clasicismului economic. schimburi internaţionale.Mill. fondator cu operă de pionierat al economiei politice moderne şi al sistemului economic liberal. de fapt. mai întâi de toate. în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi sunt partizani înfocaţi ai liberalismului. creatori de sisteme : A. cu mici excepţii.Perioada clasică a ştiinţei economice a ţinut aproape un secol. Şcoala clasică are şi un corp teoretic unitar. îndeosebi. Smith. Spre deosebire de şcoala fiziocrată. de aici şi statul minim. Ricardo. înseamnă : o concepţie fundamentală despre organizarea economiei cu suport în ordinea naturală – clasicii cred în legile naturale. etc. Schumpeter consideră că era clasică. el este un eteodox-gânditor reformist.

Prima carte conţine miezul teoriei eleborate de A. într-o călătorie în străinătate. David Ricardo (1772-1823) – este continuatorul în linie dreaptă a lui A. Astfel. S-a născut în Scoţia. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”. fondatorul şcolii clasice liberale. După un debut în cariera universitară la Edimburg. oamenii politici şi agenţii economici la graniţa dintre secolele XVIII şi XIX. iar în ultima parte a lucrării se ocupă de probleme ce ţin de stat şi de politica economică dusă de acesta. iar în al treilea rând era un profesor. în virtutea unui caracter indelebil”. mai ales mercantilismului şi fiziocratismului. pe fiziocraţii Quenay şi Turgot. atât prin răspunsurile date numeroaselor întrebări cu care erau confruntaţi economiştii. dotat. Lucrarea era o cercetare privind originea aprobării şi dezaprobării morale : dezvoltă ideea după care egoismul domină viaţa economică. care îl cuceresc şi îl inspiră). J. pe viaţă. pur şi fără pată. Schumpeter este de părere că e suficient a nota : „în primul rînd că era scoţian până în adâncul sufletului. „Avuţia naţiunilor. în al doilea rând. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” a avut o influenţă mare asupra multor generaţii de economişti din Anglia şi din alte ţări. acesta este omul şi economistul A. în timp ce altruismul domină viaţa socială. a făcut studiile de filozofie la Universitatea din Glasgow. Tatăl său. ci în mod permanent. Portretizări sintetizatoare Adam Smith (1723-1790) – considerat părintele economiei politice moderne. Intelectual fin. mediul său familiar imediat era serviciul public scoţian – pentru a-i înţelege viziunea asupra vieţii sociale şi a activităţii economice. îl însoţeşte pe ducele Buccleug. Smith care a lăsat ştiinţei economice o lume de idei şi o doctrină. Smith. Această lucrare cuprinde cinci cărţi. cât şi prin polemicele şi îndoielile pe care le-au generat. acumularea şi întrebuinţarea capitalului. distrat până la bizarerie. a doua carte se ocupă cu natura. în Kirkaldy. S-a născut la 19 aprilie 1772. la 40 de ani. într-o familie de emigranţi evrei. independent până la frondă. unul adevărat. cartea a treia are un pronunţat caracter istoric. Ea a stimulat gândirea economică. călătorie care îi permite să cunoască lumea (îi întâlneşte pe Voltaire. în cartea a patra face o analiză comparativă şi critică a unor doctrine economice premergătoare. Îl întâlneşte pe David Hume cu care va lega o strânsă prietenie. perioadă în care asupra sa exercită o anumită influenţă şi Voltaire. În anul 1759 publică „Teoria sentimentelor morale” care l-a plasat foarte repede în avanscena filozofiei engleze. fiind în fapt o monografie disparată despre dezvoltarea agriculturii în Europa de la căderea Imperiului roman. îndeosebi politica fiscală (ultima parte este un mic tratat despre finanţele publice). Smith. lucrare care îi confirmă celebritatea. în comitatul Fife. în 1751 este numit profesor de logică şi filozofie morală la Universitatea din Glasgow. nu numai când ţinea cursuri la Edimburg şi Glasgow. Se întoarce ulterior în Anglia şi în 1776 publică lucrarea „Avuţia naţiunilor. iar studiile le termină la Oxford. Pentru ceea ce a însemnat omul A. se lasă de profesorat şi pentru o rentă de 800 £.4. Smith despre valoare şi repartiţie.2. curtier la bursa de mărfuri din londra îl iniţiază de tânăr în lumea afacerilor. În 1764. puţin dispus să fie deranjat. cea liberală. nepotul celebrului om de stat Charles Townsheud. la 11 ani este trimis 14 . Esenţa teoriei sale economice este cuprinsă în primele două cărţi.

în 1816 „Propuneri cu privire la o circulaţie bănească economicoasă şi sigură” şi în 1822 „Despre protejarea agriculturii”. iar la 14 ani intră ca practicant la biroul de schimb al tatălui său. mai ales. Ricardo se găseşte în primele şapte capitole ale lucrării. Say şi Th. David Ricardo rămâne „logicianul” ştiinţei economice.B.000 şi 1. în mod simplist. Thomas Robert Malthus (1766-1835) – s-a născut la 13 februarie 1766. Smith. finală în 1826. pe cont propriu. În 1810 scrie cel dintâi studiu intitulat „Despre preţul mare al monedei ca probă a deprecierii biletului de bancă”. A fi ricardian astăzi. În 11 capitole se ocupă de problemele de politică economică. Studiile şi le face la Universitatea din Cambridge. iar căsătoria cu o protestantă îl rupe de propria sa familie şi religie. înseamnă a lua poziţie împotriva legislaţiei protecţioniste. discuţiile cu personalul întâlnit aici înseamnă pentru David Ricardo prima „şcoală” şi prima „bibliotecă”. când s-a retras din afaceri. David Ricardo s-a impus prin profunzimea ideilor sale. Lucrarea economică fundamentală care l-a impus în ştiinţa economică este „Principiile economiei politice şi ale impunerii” – 1817. Economia şi viaţa socială rămân însă principalul său domeniu de reflexie. prin influenţa pe care a avut-o în viaţa politică din Anglia – ca membru în Parlament. comitatul Surrey. În cea mai mare măsură a fost un autodidact. de rentă funciară. Rousseau şi David Hume. a face din libertatea de vânzare şi cumpărare principala dimensiune a economiei. în care expune. A intrat în afaceri la vârsta de 22 de ani. îndeosebi politică fiscală. unde urmează o şcoală comercială. iar în anul 1814. îndrăgostit deopotrivă de teorie şi cantitativism.6 milioane £. în calitate de pastor. prieteni ai lui J. debutând cu un capital de 800 £. iar în celelalte aduce completări referitoare la bani. ca şi a fi smithian. Malthus pe probleme legate. În 1815 îi apare „Eseu asupra influenţei preţului scăzut al grâului asupra profitului”. într-o familie de intelectuali. iar a şasea. iar în 1788 îşi începe cariera ca pastor într-un mic orăşel. dezvoltă o idee care. a doua în 1803. va deveni ceea ce numim malthusianism : cantitatea de hrană are tendinţa de a creşte mai puţin decât creşte populaţia. la 13 ani se întoarce în Anglia unde încă un an de zile ia lecţii particulare. înseamnă a fi liberal. lucrarea structurată în 32 de capitole. Din 1805 şi până la sfârşitul vieţii ocupă o catedră de economie politică căreia i se dedică din plin. averea sa era evaluată între 500. în Wotton. Anglia.J. dar şi de valoare şi preţ. Lucrările mai importante publicate de Malthus sunt : „Eseu asupra principiului populaţiei”.la Amsterdam. cu care se declară de acord. şi „Principii de economie politică” în 1820. înseamnă a reduce statul la rolul minim. ajutorul pentru săraci 15 . În „Eseu asupra principiului populaţiei”. milita în favoarea justiţiei sociale şi a ajutorului public pentru săraci. precum şi prin prestigiul său internaţional. în timp. apărută în prima ediţie în 1778. Primele sale preocupări se circumscriu chestiunilor monetare şi a celor din agricultură. principiile teoriei cantitative a banilor. J. la vârsta de 42 de ani. în pofida convingerilor sale din tinereţe când. comerţul exterior şi polemizează cu A. care este şi cea mai valoroasă. Esenţa teoriei economice a lui D. Lumea afacerilor.

intim legate de natura omului care. deşi a acţionat constant şi cu forţă de la începutul societăţii umane. Malthus formulează o lege a disproporţiei permanente şi progressive între creşterea populaţiei şi creşterea producţiei bunurilor necesare pentru întreţinerea ei.este condamnat eşecului. practic. Problema supraproducţiei constă din aceea dacă. nu atât ca o contribuţie la studiul demografiei. întrucât nu face decât să sprijine creşterea populaţiei. ideile sale sunt puncte de plecare în orice dezbatere ulterioară asupra problemei populaţiei. dar pe care Malthus nu le-a acceptat niciodată. La fel ca şi contemporanii săi. pe baza seriilor statistice seculare. mijloace numite neo-malthusiene. Ideea centrală a lucrării la care revine Malthus mereu. cum a arătat Simon Kuznets.cauza la care mă refer este tendinţa. totuşi această teorie a atras atenţia. Secolul al XIX-lea nu a oferit lui Malthus argumente pentru legea de creştere. ci ca o repudiere a optimismului lui Godwin. În esenţă. că economisirea este sinonimă cu acumularea. inferior ritmului de creştere economică şi respectiv a mijloacelor de subzistenţă. este economisirea. contribuţia teoretică la dezvoltarea ştiinţei economice este mai mică la Malthus decât la ceilalţi clasici. În acelaşi timp. va distruge dorinţa de a produce. În zilele sale. conversia venitului în capital. evoluţia postbelică a populaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. a atras totuşi prea puţin atenţia celor care au tratat acest subiect... dacă acţionează fără frână. dar rămâne important că el a semnalat problema majoră a 16 . Malthus are meritul de a fi dezvoltat în „Principii de economie politică” o teorie a economiilor.B. care apărută în exces. afirma că uneori nu există limite seculare ale extinderii venitului total. Deşi Malthus nu a fost primul scriitor care s-a ocupat de problemele demografice. care susţinea că „creşterea economiilor stimulează în mod necesar rata creşterii economiei naţionale”. Smith. de a se înmulţi mai mult decât îngăduie cantitatea de hrană la dispoziţia lor”. economisirea înseamnă converitrea venitului în capital. este „de a examina efectele unei mari cauze. ca adevărat teolog creştin recomanda reţinerea morală – celibatul. după cum spunea autorul. Ca urmare a capacităţii biologice atribuite instincetelor naturale. el a fost primul care a urmărit dezvoltarea teoriei creşterii populaţiei. Malthus ca şi David Ricardo. Dacă luăm în considerare această remarcă. ca un atac împotriva doctrinei lui A. investiţiilor şi a crizelor. constantă la toate vieţuitoarele. populaţia se înmulţeşte în progresie geometrică. cu ajutorul contracepţiei şi avorturilor. în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică. marcată de explozia demografică a oferit temeiuri în sprijinul ideilor lui Malthus. putem interpreta actul său îndreptat împotriva legilor lui J. şi faptul că Malthus a pledat pentru dezvoltarea unei teorii dinamice a ratei optime de economisire. Principiul economisirii înseamnă la Malthus economisirea din stocul care poate fi destinat consumului imediat şi adăugarea ei la ceea ce produce profit sau cu alte cuvinte. Dacă Malthus. Pe de altă parte. subminând consumul. Condorcet şi Owen cu privire la perfecţionarea societăţii umane prin intermediul legislaţiei sociale. Ritmul de creştere a populaţiei ţărilor europene a fost. Scopul principal al lucrării. a presupus că. Say. să fie o supraproducţie generală sau particualră şi nu de a fi temporară sau permanentă. În schimb. Concluzia sa pledează pentru tendinţa de economisire şi investire. întârzierea căsătoriei şi abstinenţa sexuală – în perioada postbelică au fost recomandate planificarea familiei şi limitarea naşterilor.

B. Această definiţie i-a sugerat sistematizarea materialului din „Tratatul de economie politică” pe fazele reproducerii avuţiei şi factorii de producţie cu veniturile lor.populaţiei şi a sesizat. căruia îi revine un rol deosebit în funcţionarea economiei de piaţă. repartiţia. dar şi un economist original şi optimist care a pus în faţa ştiinţei economice probleme ce constituie subiect de dispută chiar şi între economiştii din timpurile noastre.B. anticipând concepţia neoclasică. Say a fost un adept al doctrinei economice formulate de A. părţile componente ale valorii care li se cuvin : munca – salariul. a produce nu înseamnă din punctul de vedere al ştiinţei economice a crea bunuri materiale. la 29 de ani face o călătorie în Anglia care îi deschide o nouă perspectivă şi unde descoperă ideile lui Smith. iar rolul economistului savant se reducea la observarea. El l-a detaşat pe întreprinzător de proprietarul capitalului. Potrivit acesteia. Say depăşeşte concepţia predecesorilor şi contemporanilor săi. iar activitatea productivă era socotită aceea ce dădea bunuri şi servicii menite să satisfacă nevoile oamenilor. punându-i în evidenţă rolul deosebit în producerea şi repartizarea avuţiei. După Say. munca productivă era atât cea din agricultură. a adapta bunurile la satisfacerea nevoilor oamenilor. Producţia creează utilităţi-valoare de întrbuinţare. comerţ. Economia politică este ştiinţa care studiază producţia. În concepţia sa. Rezultatul acestui demers este „Tratatul de economie politică” (1803). au prioritate faţă de anglo-americani în evidenţierea conceptului de întreprinzător. Prin această viziune. A fost profesor de economie politică la Şcoala de Arte şi Meserii şi ulterior la College de France. învăţământ şi servicii de toate felurile. considerând valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate bunurilor de cei trei factori de producţie. Say atribuie muncii un rol secundar în procesul de creare a valorii. Pe de altă parte. problema crizelor generale. la care mai participă natura şi capitalul. Smith. în mod independent. analiza şi descrierea vieţii economice. cât şi cea din administraţie. fără a da sfaturi cum să se procedeze. practician şi teoretician. pe veniturile lor şi pe raporturile dintre cerere şi ofertă. transporturi. Say în domeniul repartiţiei decurge din viziunea personală asupra valorii. accentul căzând pe cei trei factori de producţie. J. inclusiv cele medicale. care avea să îi preocupe pe economişti la un secol după apariţia cărţii sale. iar utilitatea transmite obiectelor valoare. adept şi promotor al liberalismului. creator de şcoală. ci a crea utilităţi. industrie. chiar dacă nu a putut să o explice. În teoria valorii. perioadă în care redactează „Cursul complet de economie politică” (1828). Concepţia lui J. „Trăind” revoluţia franceză este puternic influenţat de ideile acesteia. un sistematizator al ideilor acestuia. Say. În consecinţă. 17 . el devine popularizatorul lui Smith pe continent. deschizând largi posibilităţi de abordare a conceptului de muncă productivă şi a criteriilor de delimitare a muncii productive şi neproductive. ştiinţa despre economie era teoretică şi descriptivă. circulaţia şi consumul avuţiei. capitalul – profitul şi natura – renta. Conform opiniei sale. Say ca şi discipolii săi. susţinut de ceilalţi clasici. Printre alte lucrări importante se remarcă şi „Catehismul economiei politice” (1817). Jean-Baptiste Say (1767-1832) – a fost cel mai de seamă economist francez al şcolii clasice. renunţă la conceptul de valoare-muncă. fiecare din cei trei factori de producţie creează.

J.B. Say îşi formulează concepţia despre concepţia despre reproducţie, realizarea mărfurilor şi echilibrul economic sub forma Legii debuşeelor sau a pieţelor, care-i poartă numele. Esenţa legii pieţelor elaborată de Say este că „produsele se plătesc prin intermediul produselor în comerţul interior ca şi în cel exterior”. Prin această teorie, Say susţine că toate mărfurile aduse pe piaţă îşi găsesc plasament, se vând şi că, deci ar fi imposibil un dezastru durabil între cererea şi oferta de mărfuri, respectiv declanşarea unei crize economice. Argumentul pe care se bazează Say când susţine acest lucru constă în ideea că produsele se vând pe produse, că cel care oferă anumite produse pe piaţă, va cumpăra la rândul lui alte produse şi, câ în acest fel, activitatea economică se poate desfăşura fără piedici sau blocaje. Clasicii nu sunt primii economişti care au îmbrăţişat doctrina liberală. Un început în planul filosofiei politice şi chiar al celei economice, exista deja prin fiziocraţi. Ideile despre primatul interesului individual în faţa celui social, despre proprietate ca o componentă inseparabilă a personalităţii umane, despre rolul pozitiv al imoralismului în economie şi despre raţionalitatea comportamentului individual erau cunoscute graţie filosofilor Spinoza, Locke, Kant şi Hume. Economiştii clasici, în parte, şi filosofi, n-au făcut decât să transpună aceste valori din domeniul socialului şi politicului în cel economic. Clasicii au făcut din libertate conceptul de bază în jurul căruia au clădit o schemă devenită dogmă, un soi de mecanică în care jocul forţelor componente ajunge întotdeauna la echilibru pentru că este un „joc al legilor naturale”, ce se sprijină pe următoarele postulate fundamentale : 1. motorul dezvoltării economice este libertatea şi nu reglementarea – individul este liber şi stăpân pe persoana şi munca sa, liber să cumpere şi să vândă ce vrea, cui vrea şi cât vrea în interior şi exterior; 2. egoismul este o virtute ce determină pe fiecare individ să-şi urmărească interesul propriu; urmărirea acestui interes, în mod autonom este calea cea mai eficace care aduce armonia socială; 3. calculul permanent între bine şi rău, între câştig şi pierdere pentru a ajunge la optim completează, alături de interesul individual, logica hedonistică; 4. subiectul activităţii economice este individul; 5. proprietatea privată este baza sistemului instituţional, în sensul că ea reglementează raporturile contractuale dintre indivizi. Toţi clasicii şi-au însuşit şi au cultivat aceste postulate care dau contur şi fizionomie doctrinei liberale. 4.3. Opera economică a lui Adam Smith Conceptul de avuţie şi muncă productivă – Adam Smith a acordat o mare atenţie în „Avuţia naţiunilor” bogăţiei şi căilor de sporire a acesteia. În carte există opinii care marchează o detaşare faţă de doctrina mercantilistă pe care o consideră greşită şi faţă de doctrina fiziocrată pe care o consideră unilaterală. Conceptul de bogăţie este mai larg la Smith decât la predecesorii săi, respectiv mercantiliştii care identificau bogăţia cu banii şi fiziocraţii, care considerau creatoare de bogăţie doar agricultura. Pe lângă pământ, el considera munca şi capitalul drept factori

18

creatori de bogăţie. Adam Smith a fost preocupat de definirea avuţiei, mai ales sub aspectul naturii şi cauzelor ei. El susţine că bogăţia constă în bunurile necesare pentru traiul oamenilor, iar izvorul ei este munca anuală a aoricărei naţiuni, că bogăţia se compune atât din produsul imediat al acestei munci, cât şi din ceea ce cumpără cu acest produs de la alte naţiuni. Sporirea bogăţiei depinde, după Smith, de perfecţionarea forţelor productive ale muncii, respectiv de doi factori mai importanţi : a) priceperea, îndemănarea şi chibzuinţa cu care este înfăptuită munca; b) raportul dintre numărul celor întrebuinţaţi într-o muncă productivă şi cei întrebuinţaţi în munci neproductive. În legătură cu aceşti doi factori de sporire a avuţiei, Smith analizează diviziunea muncii şi caracteristicile muncii productive şi neproductive. Este primul economist care a acordat o atenţie deosebită capitalului şi acumulării ca factori de sporire a producţiei şi a bogăţiei unei naţiuni. Munca productivă are, după părerea lui Smith, trei caracteristici esenţiale : este plătită din capital; se fixează în obiecte materiale şi creează profit sau aduce un spor de valoare peste cheltuielile de producţie. Pe baza acestor criterii, Smith susţine că munca muncitorului din industrie sau agricultură este productivă, în timp ce munca funcţionarului public, a preotului, a servitorului casnic este neproductivă. Importanţa practică a acestor grupări decurge din faptul că toţi locuitorii unei ţări sunt întreţinuţi din producţia anuală a pământului şi a muncii ţării. Ăn consecinţă, cu cât este mai mare ponderea muncitorilor productivi, cu atât mai mari sunt şansele de creştere a avuţiei naţionale şi deci a gradului de îmbelşugare a populaţiei, producţia totală fiind, cu excepţia produselor spontane ale pământului, rodul muncii productive. Teoria valorii – după ce analizează schimbul economic, apărut drept consecinţă necesară a diviziunii muncii, Smith îşi pune problema cum se efectuează acesta, ce stă la baza egalităţii mărfurilor care se schimbă, ajungâng în acest fel la noţiunea de valoare. Adam Smith semnalează două sensuri ale termenului de valoare, respectiv valoarea de întrebuinţare – capacitatea de a satisface anumite nevoi, şi valoare de schimb – capacitatea de a obţine o cantitate determinată din altă marfă. Identificând valoarea de schimb cu preţul, Smith face distincţia dintre preţul real sau preţul în muncă, adică valoarea şi preţul nominal sau în bani, adică preţul propriu-zis. Fondul principal de idei ale lui Smith şi partea cea mai controversată din gândirea lui cu privire la valoare şi preţuri, se referă la răspunsul dat celor trei întrebări cheie privind această problemă, şi anume : izvorul, mărimea şi măsura valorii mărfurilor, ca bază a formării şi mişcării preţurilor. Smith merge pe linia inaugurată de W. Petty şi explică izvorul, substanţa sau cauza valorii mărfurilor prin munca cheltuită pentru producerea lor. Exegeţii au apreciat că Smith a avut trei teorii despre valoare. Prima teorie susţine că izvorul valorii este munca omenească, iar mărimea ei este determinată de cantitatea de muncă depusă pentru a o produce. Smith a arătat că, este scump ceea ce se obţine cu greutate sau costă multă muncă pentru a se dobândi şi ieftin ceea ce se obţine uşor sau cu foarte puţină muncă. Progresul înregistrat de Smith, faţă de predecesorii săi, în legătură cu această problemă, constă în faptul că el a generalizat ideea că munca creează valoare în toate ramurile producţiei, nu numai în minerit (W. Petty) sau în agricultură (fiziocraţi). Cea de-a doua teorie consideră că, valoarea mărfii este determinată de cantitatea de muuncă ce poate fi cumpărată cu ajutorul unei mărfi. Este un

19

punct de vedere ambiguu, deoarece se face confuzie între cantitatea de muncă care se schimbă contra unei mărfi şi cantitatea de muncă ce a costat această marfă pentru a fi produsă. În al treilea rând, Smith corelează crearea de valoare cu repartiţia ei, şi ajunge la concluzia că, regula şi legea după care se desfăşoară schimbul de mărfuri diferă în timp şi spaţiu. Pornind de la existenţa unor clase sociale cu interese şi venituri diferite în societatea modernă, dar ignorând cauza reală a tipului de repartiţie a venitului naţional în această societate, Smith ajunge la concluzia că salariul, profitul şi renta sunt cele trei surse primare ale oricărui venit, ca şi ale oricărei valori de schimb, contrazicând astfel regula sau legea generală a schimbului, pe care a argumentat-o în prima parte a lucrării sale, adică explicarea valorii numai prin timpul de muncă încorporat în mărfuri şi considerearea valorii ca unică sursă a tuturor categoriilor de venituri din economia modernă de piaţă. Greşeala lui Smith constă, pe de o parte, în identificarea procesului derivat al repartiţiei valorii cu procesul promordial al creării acesteia, iar pe de altă parte în extinderea acestui raţionament de la nivelul unei mărfi singulare la nivelul întregului produs social, având ca rezultat identificarea produsului social cu venitul naţional, prin omisiunea capitalului investit în mijloacele de producţie din structura produsului social. Această identificare forţată a fost denumită de K. Marx „dogma lui Smith”. O oscilaţie asemănătoare se întâlneşte la Smith şi în legătură cu măsura mărimii valorii. În primul caz, când substanţa valorii este considerată munca încorporată în marfă, această măsură este dată de timpul de muncă întrebuinţat, de regulă, adică de majoritatea producătorilor sau în medie. În al doilea caz, când izvorul valorii constă din venituri, această măsură este dată de nivelul natural al fiecărui venit, respectiv de nivelul mediu al salariului, profitului şi rentei funciare. Teoria repartiţiei – concepţia lui Smith despre repartiţie este expusă în „Avuţia naţiunilor”, cartea 1, capitolele 8-11. Premisa teoriei lui Smith despre repartiţie este structura de clasă a societăţii din timpul său, care constă din muncitori salariaţi, patroni capitalişti şi proprietari funciari. Salariul este după părerea lui Smith „răsplata naturală a muncii”. În starea primitivă, care precede atât trecerea pământului în proprietatea privată, cât şi acumularea de capital, întregul produs al muncii aparţine celui ce munceşte. El nu are nici proprietar, nici stăpân cu care să împartă acest produs. În societăţile evoluate se prevalează din produsul muncii renta şi profitul, ceea ce atrage după sine o luptă de concurenţă între salariaţi şi întreprinzători. Adam Smith are în vedere două modalităţi de exprimare a salariului, respectiv salariul real sau în produse şi salariul nominal sau în bani. Ca orice marfă, munca are un preţ natural şi un preţ curent sau de piaţă. Mărimea salariului real este determinată de cantitatea mijloacelor de subzistenţă necesare lucrătorului şi familiei sale şi de preţul acestora. Salariul se modifică în timp, în funcţie de volumul şi valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale, cât şi în funcţie de cererea şi oferta de muncă pe piaţă, adică în legătură cu mişcarea demografică. Salariul nominal se modifică şi în funcţie de valoarea sau de puterea de cumpărare a banilor. Creşterea demografică este un semn de prosperitate economică, ca şi creşterea acumulării de capital. Prima influenţează mişcarea salariilor în sens invers proporţional, iar a doua în sens direct proporţional. Adam Amith este primul economist liberal clasic care analizează profitul ca o categorie economică distinctă, ce nu trebuie confundată nici cu salariul şi nici cu

20

Ricardo s-au referit la problemele monetare şi agricultură. 4. de rentă funciară. îndeosebi politică fiscală. mărimea profitului este asemănătoare în toate ramurile economiei naţionale şi. Opera economică a lui David Ricardo Primele lucrări scrise de D.4.dobânda. structurată în 32 de capitole. A trei explicaţie este că renta este un rezultat al acţiunii forţelor naturii. Mărimea profitului este direct proporţională cu mărimea capitalului de care dispune un întreprinzător sau pe care îl foloseşte acesta. El leagă apariţia rentei funciare de existenţa proprietăţii private asupra pământului. Ricardo se găseşte în primele 7 capitole ale lucrării. întrucât ele sunt cu totul deosebite şi orânduite pe principii cu totul diferite. Smith. „Propuneri cu privire la o circulaţie bănească economicoasă şi sigură” (1816) şi „Despre protejarea agriculturii” (1822). Malthus pe probleme legate. dar care este redus ulterior la dimensiunile profitului obişnuit prin concurenţa din partea altor capitaluri. Pornind de la teoria valorii. În acest sens. dar şi de valoare şi preţuri. Renta considerată preţul plătit pentru folosinţa pământului. iar în celelalte aduce completări referitoare la bani. „Contribuţie privind influenţa preţului scăzut al grâului asupra profitului capitalului” (1815). Termenul de profit este utilizat de Smith în două sensuri diferite: uneori. în acest sens. comerţul exterior şi polemizează cu A. O altă explicaţie a rentei funciare este aceea că. un dar al naturii. Smith vorbeşte de un profit obişnuit sau mijlociu. atât salariile lor. Lucrarea economică fundamentală care l-a impus în ştiinţa economică este „Despre principiile economiei politice şi impunerii” (1817). care poate fi obţinut temporar în domenii noi de activitate. Prin natura lui. Say şi Th. Smith consideră că „renta proprietarului constituie primul scăzământ din produsul muncii cheltuite pentru cultivarea pământului”. cât şi renta funciară plătită proprietarului de pământ. 21 . J. De regulă. reprezintă preţul cel mai ridicat pe care arendaşul îşi permite să-l plătească în împrejurările existente din agricultură. el afirma că „venitul care provine în întregime din pământ se numeşte rentă şi aparţine proprietarului de pământ”. Teoria rentei dezvoltată de Smith are în vedere renta pământului şi a minelor. ele sunt determinate în întregime de valoarea capitalului întrebuinţat şi sunt mai mari sau mai mici în proporţie cu mărimea acestui capital. aceasta constituie. În 11 capitole se ocupă de problemele de politică economică. mai ales. profitul este. după părerea lui Smith un „scăzământ din valoarea nou creată de muncitorii salariaţi”. spre deosebire de profitul extraordinar. o dovadă de depreciere a bancnotelor”(1811). Astfel. Esenţa teoriei economice a lui D. iar alteori într-un sens mai restrâns. o parte componentă în preţul celor mai multe mărfuri. scăzământ care poate fi operat în virtutea faptului că întreprinzătorii sunt deţinătorii capitalului. un venit ce se cuvine proprietarului. în sensul de surplus de valoare rămas după scăderea salariilor din valoarea nou creată de muncitori. de venit al capitalistului întreprinzător sau beneficiu care rămâne după ce se scad din valoarea nou creată de muncitori.B. Dintre acestea : „Preţul urcat al aurului.

el face trei precizări : preţul mărfurilor variază în timp şi spaţiu. în prefaţa lucrării sale „Despre principiile economiei politice şi impunerii” Ricardo vorbeşte despre împărţirea a tot ceea ce se obţine de pe suprafaţa pământului prin aplicarea unită a muncii. fie în cea necesară pentru formarea capitalului cu ajutorul căruia este produsă. Ch. Tendinţa de a descoperi nu numai legile producţiei. respectiv ceea ce Ricardo numeşte uneori valoarea relativă sau preţul relativ al mărfurilor. face distincţie între două tipuri de bunuri. în funcţie de valoarea ei absolută. precum şi de priceperea. el face distincţia între capital fix şi capital circulant. Ricardo este evident superior lui Adam Smith”. Teoria repartiţiei – spre deosebire de predecesorii săi. preocupaţi. Astfel. iar prin valoare de schimb – cantitatea dintr-o altă marfă ce se poate obţine cu ajutorul mărfii date. Ricardo. în timp ce Mark Blaug scria „ca teoretician riguros. deoarece de corecta lor explicare depindea înţelegerea tuturor celorlalte categorii. iar utilitatea este o condiţie şi nu o cauză a valorii. precum şi a mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă. ci şi pe cele ale repartiţiei este un titlu de merit al lui D. Prin valoare absolută înţelege expresia muncii totale cheltuite pentru a obţine o marfă dată. Economia politică face un progres considerabil odată cu apariţia „Despre principiile economiei politice şi impunerii”. respectiv mărfuri a căror valoare este dată exclusiv de raritatea lor şi mărfuri care au la baza obţinerii lor munca. economia în întrebuinţarea de muncă. reduce întotdeauna valoarea relativă a unei mărfi. Durata diferită a capitalului fix şi proporţia în care se împarte capitalul total pot să genereze modificări în raporturile de schimb. Teoria valorii – David Ricardo a acordat o atenţie deosebită categoriei economice valoare şi explicării ei cu ajutorul muncii încorporate în mărfuri. În privinţa mărimii valorii mărfurilor. de acumularea de capital şi populaţie. El apreciază că pe diferitele trepte de dezvoltare a societăţii. orice marfă trebuie să aibă utilitate şi valoare. fie că economia ar fi în munca necesară pentru confecţionarea mărfii însăşi. în principal. posesorul capitalului necesar pentru cultivarea pământului şi muncitorii prin a căror muncă este cultivat. că el leagă problemele producţiei cu cele ale repartiţiei şi le analizează pe baza teoriei valorii muncă. maşinilor şi capitalului între trei clase ale societăţii : proprietarul de pământ. Ricardo face distincţie între valoarea absolută şi valoare de schimb sau relativă a mărfurilor. diferă esenţial funcţie de fertilitatea solului. În privinţa categoriilor economice de valoare şi preţ. precum şi studiul neterminat „Valoarea absolută şi valoarea de schimb” (1822-1823). tocmai datorită faptului că autorul are în vedere fenomenele economice. profit şi salariu. bazată pe durata de reînnoire a mijloacelor de producţie. Pe de altă parte. între altele. proporţia ce revine fiecărei clase din produsul total al pământului sub numele de rentă. Mill şi Say. de modul în care se creează bogăţie. 22 . Ricardo subliniază raportul direct proporţional dintre cantitatea de muncă cheltuită pentru a o produce şi valoarea acesteia. ingenuozitatea şi de uneltele folosite în agricultură. Puncte de vedere cu privire la metodologia lui Ricardo sunt controversate. Gide şi Ch. privită în ansamblu. Ricardo acordă o mare atenţie modului de repartiţie a bunurilor create în procesul muncii. Rist îl consideră „un foarte mediocru scriitor care a rătăcit ştiinţa pe căile fără de ieşire ale abstracţiei”.De un interes ştiinţific deosebit sunt scrisorile lui Ricardo pe teme economice cu Malthus. În acest sens. Astfel.

În primăvara anului 1847.1. În toamna anului 1844 îl cunoaşte pe Friederich Engels cu care rămâne prieten şi colaborator pentru toată viaţa. ca revoluţionar periculos şi se stabileşte la Bruxelles. fiica unui aristocrat prusian şi în toamna aceluiaşi an se mută la Paris unde fondează împreună cu Arnold Ruge. Toeria profitului la David Ricardo. În anul 1845. o revistă radicală „Analele franco-germane”. apoi la cea din Berlin. la cererea guvernului prusac Marx este expulzat din Paris. care căutau să tragă din filosofia lui Hegel concluzii ateiste şi revoluţionare. dar nu revoluţionară. În această lucrareprogram este expusă noua concepţie despre lume. făuritor al societăţii comuniste. CAPITOLUL 5 DOCTRINA ECONOMICĂ MARXISTĂ 5. Manifestul oferă o filosofie a istoriei. În 1841 prezintă o teză de doctorat în filosofie (asupra filosofiei lui Epicur). materialismul consecvent. şi îndeosebi istoria şi filosofia. Concepţia lui David Ricardo despre salariu. După terminarea liceului. Introducere Karl Marx (1818-1883) s-a născut în oraşul Trier din Germania. Marx a fost expulzat din Belgia. publicat în 1848. Încă nedumerit şi nemulţumit de „platonismul” mijloacelor hegeliene. care acoperă şi domeniul vieţii sociale. ci şi demonstrabil inevitabilă. la Berlin. caută căi mai practice de acţiune. dialectica şi teoria luptei de clasă şi a rolului istoric de importanţă mondială a proletariatului. cînd ziarul este suspendat. a urmat cursurile Universităţii din Bonn. iar primul produs al acestui „binom teoretic” este Manifestul Partidului Comunist. într-o familie înstărită. Încă din timpul studiilor universitare se asociază organizaţiei tinerilor hegelieni de stânga. după revoluţia din martie pleacă în Germania.Teme de discuţie Teoria rentei funciare la David Ricardo. cultă. de evrei convertiţi la protestentism pe motive de integrare socială. La izbucnirea revoluţiei din februarie 1848. unde devine prim-redactor al ziarului Noua Gazetă Renană. se reîntoarce la Paris şi de acolo. în care o revoluţie comunistă era nu doar dezirabilă. studiind dreptul. astfel încât în 1842 devine prim-redactor la un ziar de opoziţie (Gazeta Renană) în oraşul Kolonia. În anul 1843 se căsătoreşte cu Jenny von Westphalen. Cei doi au luptat împotriva diferitelor doctrine ale socialismului mic-burghez şi elaborează teoria şi tactica socialismului proletar revoluţionar sau a comunismului. În mai 1849 este 23 . Marx şi Engels aderă la o asociaţie secretă de propagandă cu numele de Liga comuniştilor. Probleme de macroeconomie şi mondoeconomie în opera ricardiană. la Kolonia. interzis de guvernul prusac în 1843.

Prezentarea lucrurilor în această manieră formează. Marx nu a renunţat la ideile sale revoluţionare. Opera sa filosofică. preţ. În perioada cât a stat în Anglia. un pionier al istoriei doctrinelor economice (volumul patru) şi unul din cei mai buni cunoscători ai literaturii economice din timpul său. Opera fundamentală a lui Marx este „Capitalul” cu subtitlul „Critica economiei politice”. şi respectiv 1894 „Procesul de circulaţie a capitalului” şi „Procesul de ansamblu al producţiei capitaliste” şi volumul 4 „Teorii asupra plusvalorii”(1905-1910). construieşte axiome. în 1875 „Critica Programului de la Gotha”. Cu aceste concepte. publicat în 1867. se mută la Londra.expulzat din Germania. cum ar fi : dublul caracter al muncii omeneşti întruchipată în marfă. după moartea lui Engels. în 1859 „Contribuţii la critica economiei politice”. unde rămâne până la sfârşitul vieţii sale. compoziţia organică a capitalului. Opera lui Marx este un tot unitar : un întreg în care filosofia nu poate fi disociată de sociologie. Marx ăşi construieşte un sistem noţional şi categorial propriu. în 1844 „Manuscrisele filosofico-economice”. politologie. Pentru a analiza critic. Marx îşi propune. de altfel. Înarmat cu o metodă şi un arsenal de mijloace proprii. această operă capitală intrată în circuitul literaturii clasice îl prezintă pe Marx ca pe un excelent analist. În esenţă este vorba de un materialism dialectic în baza căruia evoluţia lumii şi raporturile economicosociale pot fi înţelese numai în unitatea lor contradictorie. sens în care anunţă câteva descoperiri. a Asiciaţiei Internaţionale a Muncitorilor (Internaţionala I) care a durat 5 ani. Marx porneşte şi se foloseşte de instrumentarul clasicilor. lumea este materială. în 1845 „Ideologia germană” şi „Tezele asupra lui Feuerbach”. el ajunge la o interpretare economică a istoriei şi introduce în analiză noţiunea de 24 .2. respectiv logica marxistă. cu accente ironice. Marx este preocupat să demonstreze. desacralizarea şi demitificarea economiei şi societăţii capitaliste şi a ştiinţei economice. un teoretician de excepţie. de unde este expulzat după manifestaţia din 13 iunie 1849. în 1846 „Mizeria filosofiei”. Metodologia lui Karl Marx Karl Marx a plecat de la principiile materialismului istoric : oamenii sunt cei ce-şi făuresc istoria. că în spatele raporturilor dintre lucruri stau raporturile dintre oameni. implicându-se în înfiinţarea în 1864. etc. iar în devenirea şi evoluţia lumii. 5. profit”. care se compune din patru volume : volumul 1. adesea de pamflet. morală şi economie. Astfel. în 1847 „Răspuns la filosofia mizeriei a lui Proudhon”. Dincolo de mesajul socio-politic pe care lucrarea „Capitalul” îl transmite. de unde pleacă la Paris. politică. În acelaşi timp. intitulat „Procesul de producţie a capitalului”. în 1843 scrie „Critica filosofiei dreptului lui Hegel”. pleacă de la faptul concret pentru a excela pe terenul abstracţiei. volumul 2 şi 3 sub îngrijirea lui Engels în 1885. socială şi economică este vastă. specificul mărfii-forţă de muncă. legea acumulării capitaliste. etică. ca scop principal. în care îşi expune metoda sa de cercetare şi face o analiză istorică şi teoretică a categoriilor economice de marfă şi bani. În căutarea „misterelor” societăţii capitaliste. un pionier al teoriei gestiunii (cartea a doua). spiritul este un produs al materiei. dimensiunea principală a stilului lui Marx : un stil critic. Astfel. în 1849 „Munca salarială şi capital”. el operează şi construieşte într-o logică specifică. condiţiile materiale de producţie au un rol determinant. în 1865 „Salariu.

Cu toate acestea. el notează : „diferitele valori de întrebuinţare sunt produse ale activităţii unor indivizi diferiţi. şi anume aceea de a fi produse ale muncii : „munca este unica sursă a valorii sau mai exact. fiecare mod de producţie este un tot supus transformărilor şi evoluţiei. rezultatul unor feluri de muncă individual diferite”. Marx spune „nu schimbul este cel care reglează cantitatea de valoare a unei mărfi. Schimbul de mărfuri nu poate fi deci considerat ca un schimb de valori de întrebuinţare. cantitatea de valoare a unei mărfi este cea care reglează raporturile sale de schimb”. Totuşi. pentru Marx. Deci. adică munca în care individualitatea lucrătorilor este ştearsă. munca creatoare de valoare de schimb este munca abstract-generală („toate mărfurile sunt transformate într-o substanţă identică. cantitatea de muncă. ca atare. satisfacerea nevoilor oamenilor. lipsită de deosebiri. în virtutea acestei realităţi. societatea capitalistă se împarte în două mari clase : burghezia – posesoare mijloacelor de producţie şi proletariatul – lipsit de mijloacele de producţie şi obligat. După acest criteriu. căci schimbul implică o compensaţie. o singură caracteristică rămâne comună tuturor mărfurilor. faţă de predecesori constă în definirea claselor sociale în funcţie de poziţia lor faţă de mijloacele de producţie. în sensul că o marfă nu este produsă efectiv decât dacă este utilă. pentru că repartiţia este. Noutatea. o verigă în lanţul istoriei. înţeles ca unitate dialectică a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie. înainte de toate. Pe de altă parte. să-şi vândă forţa de muncă. nu poate avea valoare de schimb decât un bun care satisface o necesitate. El construieşte. Ori. relaţiile dintre cele două clase nu pot fi decât de exploatare. însăşi substanţa acesteia”. ci. valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb. repartiţia condiţiilor materiale de producţie. cristalizări ale muncii. valoarea de schimb „apare înainte de toate ca raportul cantitativ. Aceasta înseamnă că analizei marxiste nu îi este deloc străin conceptul de utilitate. dacă ea poate să satisfacă nevoile exprimate de societate. iar ca atare. în acest sens. Astfel. De aceea. în sensul că orice marfă este în acelaşi timp şi în mod contredictoriu. este numită de Marx.3. Prima formă de muncă. este un şantier în mişcare. o nouă teorie a claselor sociale şi aluptei dintre clase. iar repartiţia se face în favoarea celor care posedă mijloacele de producţie. mărimea substanţei creatoare de valoare este cea care determină şi permite măsurarea valorii unei mărfi. o posibilitate de a găsi un echivalent. din contră. Mărfurile ca valori de schimb nu sunt decât măsuri determinate de timp de muncă solidificat. 5. fără vreo formare specială. ele reprezintă muncă identică. Astfel. munca simplă reprezintă o cheltuire de forţă de muncă pe care o posedă în medie în organismul său fizic orice om obişnuit. ca proporţia în care valori de întrebuinţare de un fel se schimbă pe valori de întrebuinţare de alt fel”. muncă utilă sau muncă concretă. el face diferenţiere în definirea muncii simple şi a muncii complexe. deci.mod de producţie. Astfel. În acest sens. În acelaşi timp. Despre 25 . un bun care a fost obiectul unui schimb. eşantioane ale aceleiaşi munci nediferenţiate”). mărfurile sunt şi valori de schimb. aceea care are drept scop crearea obiectivului util. În trecerea de la muncă la valoare apare distincţia dintre munca concretă şi munca abstractă. Teoria valorii Marx face distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb.

sau mai exact. însă alături de această formă există şi o altă formă. dobândă. B-M-B' este într-adevăr formula generală a capitalului aşa cum apare nemijlocit în sfera circulaţiei”.munca complexă. precum şi de condiţiile naturale”. Banii care în mişcarea lor parcurg această ultimă formă de circulaţie se transformă în capital. a capitalului variabil(v) şi a plusvalorii (p) : M = c + v + p sau M = muncă indirectă(c) + muncă directă(v+p). Producţia capitalistă este nu numai o producţie de valori de schimb. de gradul de dezvoltare a ştiinţei şi a aplicabilităţii ei tehnologice. Marx. de volumul şi de eficacitatea mijloacelor de producţie. Aceasta din urmă este determinată de împrejurări variate. În cazul în care are loc un 26 . Teoria plusvalorii Adoptând termenul de plusvaloare pentru diferenţa dintre ceea ce creează muncitorii (valoare nouă) şi ceea ce primesc ei în schimb de la patron (salariu). capital. 5. este vorba despre „a cumpăra pentru a vinde. Marx subliniază diferenţa dintre bani ca bani şi bani sub formă de capital. Valoarea unui bun este definită ca sumă a muncii indirecte şi a muncii directe. considerând că preocuparea capitaliştilor de a obţine cât mai multă plusvaloare reprezintă însuşi scopul activităţii lor şi principalul lor stimulent. În ceea ce priveşte munca directă. bani care produc bani. Marx a aşezat această categorie economică în centrul sistemului categorial al economiei de piaţă. a cumpăra pentru a vinde. aceasta poate fi capital variabil – munca necesară pentru reproducerea forţei de muncă) şi supramuncă. transformarea banilor în marfă şi retransformarea mărfii în bani. Marx admite faptul că mărimea valorii unei mărfi variază direct proporţional cu cantitatea de muncă. banii nu sunt decât un intermediar care permite procurarea unei mărfi diferite de cea care era deţinută iniţial. Valoarea unui bun apare deci. de combinarea socială a procesului de producţie. valoarea devine o valoare progresivă. ci şi de plusvaloare : banii se transformă în capital. lucrurile nu decurg în formă pură. În acest sens. şi ca atare. a cumpăra pentru a vinde mai scump. În forma sa pură. rentă) şi a demonstrat că producţia plusvalorii se realizează în deplină concordanţă cu legile obiective ale producţiei de mărfuri. În acelaşi timp. În timp ce în cadrul primei forme de circulaţie. munca trecută. între altele de „media de îndemânare a muncitorilor. Forma nemijlocită a circulaţiei mărfurilor este M-B-M. şi invers proporţional cu forţa productivă a muncii. procesul de circulaţie al mărfurilor presupune schimb de echivalenţe. Munca indirectă. diferită de prima. reprezintă cantitatea de muncă încorporată pe parcursul unor cicluri de producţie anterioare. utilizat pentru producerea bunului respectiv. devin capital şi sunt capital prin însăşi destinaţia lor. cea de-a doua formă a circulaţiei arată că obiectivul principal al capitalistului este de a face bani. anume B-M-B'. crescătoare. în mijloacele de producţie folosite în cursul procesului respectiv. ca sumă a capitalului constant (c). spune că în cadrul acesteia se manifestă o forţă de muncă mai greu de format („o cantitate mai mică de muncă complexă este egală cu o cantitate mai mare de muncă simplă”).4. Marx a analizat plusvaloarea în afara formelor sub care apare ea la suprafaţa societăţii capitaliste (profitul industrial. în realitate însă. respectiv munca neplătită.

maşinismul şi marea industrie. Producerea plusvalorii absolute nu afectează decât durata muncii. adică un schimb în care vânzătorul reuşeşte să vândă la o valoare mai mare. cumpărătorii le cumpără sub valoarea lor”. Plusvaloarea relativă rezultată din reducerea timpului de muncă necesar şi din schimbarea corespunzătoare în raportul de mărime dintre părţile componente ale zilei de muncă. de producerea de plusvaloare absolută. de unde contradicţia enunţată de Marx : „posesorul de bani. aceasta determină o schimbare în repartiţia valorii. În acelaşi timp. în cursul căreia el poate să muncească gratuit pentru capitalist. În consecinţă. Plusvaloarea apare ca diferenţă între valoarea nou creată de forţa de muncă şi valoarea forţei de muncă. 27 . Deoarece valoarea forţei de muncă determină partea necesară a zilei de muncă. producerea plusvalorii relative transformă din temelii procedeele tehnice ale muncii şi combinaţiile sociale”. înmulţită cu rata plusvalorii (p'). şi gradul de exploatare al forţei de muncă individuale : P = V • p'. adică p' = p/v. care nu mai există decât sub formă de cristalidă de capitalist. pentru a prelungi prin aceasta cealaltă parte a zilei de muncă. trebuie să cumpere mărfurile la valoarea lor. Marx vorbeşte în acest caz. a doua sub cea a muncii fluide. În ce măsură acest rezultat poate fi atins şi fără ieftinirea mărfurilor se poate ilustra prin metodele speciale de producere a plusvalorii relative. cum sunt : cooperaţia. de partea suplimentară a zilei de muncă. nu poate fi explicată nici prin aceea că vânzătorii vând mărfurile peste valoarea lor şi nici aceea că. capitalistul dispune de două căi pentru a face să crească plusvaloarea. cu alte cuvinte. plusvaloarea relativă este definită astfel : „pentru a prelungi supramunca. Marx concluzionează : „circulaţia sau schimbul nu creează valoare”. Pe de altă parte. adică p' = supramunca/munca necesar. În cazul producţiei capitaliste. Ambele proporţii exprimă acelaşi raport în forme diferite. să le vândă la valoarea lor şi totuşi să obţină la sfârşitul procesului mai multă valoare decât a aruncat în el”. Pentru a caracteriza exploatarea. manufactura. masa plusvalorii produse (P) este egală cu mărimea capitalului variabil avansat (V). la rândul ei.schimb neechivalent. iar plusvaloarea este determinată. odată sub forma muncii materializate. de acelaşi capitalist. Ţinând seama de toate acestea. munca necesară este diminuată prin metode care permit ca echivalentul salariului să fie produs într-un timp mai scurt. plusvaloarea se află faţă de capitalul variabil în acelaşi raport ca supramunca faţă de munca necesară. „Formarea plusvalorii. la începutul revoluţiei industriale. urmează că. şi deci transformarea banilor în capital. care este „expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă de către capital sau a muncitorului de către capitalist”. ea este determinată de raportul complex dintre numărul forţei de muncă exploatate în acelaşi timp. dezvoltarea forţei productive a muncii are drept scop să reducă acea parte a zilei de muncă în cursul căreia muncitorul trebuie să muncească pentru sine. Marx defineşte rata plusvalorii. aceasta a fost o cale importantă de mărire a volumului de muncă efectuată gratuit în favoarea capitalistului. Transformarea banilor în capital trebuie demonstrată pe baza unor legi proprii schimbului de mărfuri. El poate acţiona în sensul prelungirii zilei de lucru şi se ştie că. dar nu şi o creştere a totalului acesteia. luându-se ca punct de plecare un schimb echivalent. Rata plusvalorii (p') este raportul dintre plusvaloare (p) şi capitalul variabil (v).

numai atunci când se află în proprietatea privată şi sunt folosite ca instrumente de însuşire a muncii neplătite a muncitorilor salariaţi. exprimată prin compoziţia organică a capitalului (k). atât în expresie naturală. După felul în care capitalul circulă. Dintr-o mărime constantă. în procesul de producţie. corespunzător. plusvaloarea. ca mijloace de producţie şi forţă de muncă. se deosebesc ca factori obiectivi şi subiectivi. spune Marx. ci numai de partea sa variabilă. Capitalul constant este „acea parte a capitalului care se transformă în mijloace de producţie. 5. această parte a capitalului se transformă mereu în una variabilă. Din această relaţie rezultă şi faptul că reducerea capitalului variabil poate fi compensată prin creşterea proporţională a ratei plusvalorii. Caracteristic pentru capitalism.Masa plusvalorii exprimă mărimea absolută a exploatării capitaliste. adică cheltuirea unei părţi din ce în ce mai mari a capitalului sub formă de capital constant şi. Ea reproduce propriul său echivalent şi un excedent. al mijloacelor de producţie şi al forţei de muncă. Prin împărţirea capitalului în cele două componente. Compoziţia după valoare este raportul valoric dintre capitalul constant şi cel variabil. „Capitalul este o relaţie socială de producţie între capitalişti ţi muncitorii salariaţi”. care din punct de vedere al procesului de muncă. din punct de vedere tehnic. marx a arătat că mijloacele de producţie prin natura lor nu sunt capital. sunt direct proporţionale cu mărimea componentelor variabile ale acestor capitaluri. care la rândul ei poate să varieze. Descoperirea de către Marx a dublului caracter al muncii întruchipate de marfă i-a dat posibilitatea să dezvolte teoria plusvalorii şi să arate rolul diferit al elementelor de producţie. se deosebesc din punct de vedere al procesului de valorificare drept capital constant şi capital variabil. Raportul dintre mijloacele de producţie şi forţa de muncă este analizat de Marx. Compoziţia tehnică a capitalului este raportul dintre masa de mijloace de producţie utilizată într-o întreprindere şi masa de forţă de muncă ce pune în mişcare aceste mijloace de producţie. după felul în care diferitele sale părţi componente ăşi transmit valoarea asupra produsului. Ele devin capital numai în cadrul unor relaţii de producţie determinate. adică cu mărimea numărului de lucrători. adică în materii prime. respectiv compoziţia capitalului după valoarea determinată de compoziţia tehnică şi care reflectă schimbările survenite în aceasta din urmă : k = c/v. adică de muncitori. Marx demonstrează că plusvaloarea se creează nu de întregul capital. este creşterea compouiţiei organice a capitalului. Există o legătură strânsă între compoziţia după valoare şi compoziţia tehnică a capitalului. Aceleaşi componente ale capitalului. cât şi în expresie valorică. la o valoare egală a forţei de muncă şi o rată egală a plusvalorii. capitalul se împarte în capital fix şi 28 .5. mărimile absolute ale valorii şi plusvalorii produse de diverse capitaluri. a unei părţi descrescânde pentru capitalul variabil. Împărţirea pentru prima oară în ştiinţa economică a capitalului de către Marx în constant şi variabil şi analiza comportării acesora în producţie întregeşte imaginea asupra lui ca un raport social al producţiei. Teoria capitalului Criticând pe economiştii clasici. materii auxiliare şi mijloace de muncă şi nu-şi schimbă mărimea valorii în procesul de producţie”.

şi prin aceasta. Say. În privinţa genezei capitalului ca valoare ce aduce un spor de valoare. cu interese diametral opuse : burghezia deţinătoare de capital. iar împărţirea capitalului în fix şi circulant o consideră secundară. inclusiv ca mijloace de exploatare a muncitorilor salariaţi. inclusiv folosirea violenţei. precum şi teoria realizării a lui J. Sub aspect valoric. constituit din ramurile economiei care produc mijloace de producţie şi sectorul II. parte integrantă a modelului corelaţiilor între sectoarele economiei naţionale pentru ca economia să funcţioneze în mod echilibrat. continuând cu organizarea producţiei şi terminând cu repartiţia venitului naţional între diferite categorii de agenţi economice. fiind folosit ca instrument de exercitare a puterii economice. Marx face distincţie între acumularea primitivă şi acumularea modernă a capitalului. produsul social cuprinde trei părţi : o parte care înlocuieşte capitalul constant (C). în sensul că prezenţa lui influenţează semnificativ toate deciziile economice. idealizând mica producţie. face o analiză a cauzelor structurale (proprietatea privată şi riscurile pe care le comportă ea) şi funcţionale (sistemul repartiţiei venitului naţional propriu economiei moderne de piaţă. Acumularea modernă a capitalului constă în sporirea treptată a volumului capitalului pe cale concentrării lui. esenţiale între fenomene. întrucât ea are în vedere legături între formele exterioare. 5. capitalul fix şi capitalul circulant. Ca atare. Marx a insistat asupra rolului de comandă exercitat de capital şi deţinătorii lui în economia modernă de piaţă. care reprezintă plusvaloarea (P) : M = C + V + P. Acumularea primitivă a capitalului a avut loc la începuturile economiei moderne de piaţă cu ajutorul unor mijloace extraeconomice.6. Karl Marx deduce condiţiile realizării produsului social în cadrul reproducţiei simple şi lărgite. Sub aspect material. adică muncitorii salariaţi care nu aveau altă proprietate decât capacitatea lor de muncă şi care erau subordonaţi capitalului şi capitaliştilor. Prin originea şi natura lui. valoarea acumulată. care neagă contradicţiile capitalismului şi pe aceea a lui Sismondi. clasificare acceptată şi în prezent în ştiinţa şi practica economică. Marx a fost primul economist care a definit. Teoria reproducţiei capitalului social şi ciclul economic Marx a combătut dogma lui Smith. adică ignorarea capitalului constant din produsul social total. împărţire primară. o parte care înlocuieşte capitalul variabil (V) şi o a treia parte. fiecare marfă în parte. a pornind de la dublul caracter al muncii materializat în marfă. capitalul este. producţia socială se va împărţi în două mari sectoare : sectorul I. caracterizat 29 . care susţine că nu este posibilă acumularea fără terţe persoane. proprietara mijloacelor de producţie şi proletariatul. constând în despărţirea brutală a producătorilor direcţi de mijloacele lor de producţie şi formarea a două clase sociale. după părerea lui Marx. adică pe calea acumulării unei părţi din câştigul anual şi a centralizării lui. în mod ştiinţific. produsul social se prezintă sub două aspecte : material şi valoric. deoarece ea scoate în evidenţă legături interne. de suprafaţă ale acestor fenomene.capital circulant. format din ramurile economiei care produc obiecte de consum. Marx. produsul social se compune din mijloacele de producţie şi obiecte de consum.B. În clarificarea problemei realizării. Marx denumeşte împărţirea capitalului în constant şi variabil. începând cu folosirea resurselor. Datorită acestui lucru.

datorită progresului tehnic. de unde decurge o scădere a preţurilor şi a profitului. care împiedică respectarea acestor condiţii şi generează dereglări în desfăşurarea reproducţiei sociale. Aşa cum a explicat Marx. ci şi un ingredient vital al acestuia. ci pot chiar să se agraveze. dar şi o adaptare de către întreprinderile cele mai performante. Criza are loc pentru că „la un moment dat. transformă plusvaloarea într-un nou capital şi acumulează astfel mijloace de producţie suplimentare care îi permit să obţină şi mai multă plusvaloare. o evoluţie a compoziţiei capitalului şi crearea unei armate industriale de rezervă. capitaliştii îşi diminuează investiţiile. o accentuare a concentrării. acţionând chiar asupra conţinutului acesteia. precum şi a mecanismului de declanşare. La rândul lor. clasa capitaliştilor. încetează parţial sau total să-şi transforme banii în capital. momentul prielnic realizării inovaţiilor. mai ales. crizele nu sunt un simplu accident din cadrul mişcării. Ori. criza este. o restrângere a schimburilor. Teoria veniturilor în viziunea lui Karl Marx. iar falimentele şi concedierile se multiplică. care modifică profund condiţiile acumulării ulterioare. Teme de discuţie Concepţia lui Karl Marx despre perspectivele economiei moderne de piaţă. Excesul de marfă. piaţa este prea mică pentru producţie”. Pentru Marx. această acumulare se realizează în forme noi. un blocaj în ciclul capitalului. aceste schimbări tehnice vor modifica profund desfăşurarea ulterioară a procesului de acumulare. ele decurg din însuşi procesul de acumulare şi contribuie la modificarea desfăşurării ulterioare. progresul tehnologic este nu numai un însoţitor al capitalismului. în raport cu cererea efectivă. În strânsă legătură cu aspectele realizării produsului social sunt analizate principalele contradicţii din economia modernă de piaţă. care va fi capitalizată la rândul ei. consecinţele lor sociale. progreselor tehnice care permit anumitor întreprinderi să iasă din criză mai puternice. a unor procedee de fabricaţie mai perfecţionate. Are loc. în acelaşi timp. Pe de altă parte. 30 . Şomajul este pentru Marx. consecinţă a funcţionării modului de producţie capitalist. din dorinţa de profit. Scăzând rata profitului. ca urmare a fuzionării. respectiv fazele ciclului economic. capitalizarea plusvalorii determină schimbări calitative. se traduce prin nevânzarea unei părţi din producţie. Progresul tehnic are un rol determinant : crizele de supraproducţie sunt nu numai posibile. a absorbţiei întreprinderilor în dificultate. el decurge din modificarea compoziţiei tehnice a capitalului în urma căreia se reduce relativ cererea de muncă. Din analiza consacrată crizelor economice de supraproducţie poate fi reţinută ideea generală conform căreia. În modul de producţie capitalist. desfăşurare şi depăşire a crizelor economice.prin puternice inegalităţi). care stau la originea crizelor economice.

ce au constituit trei şcoli : 1. în trei versiuni. în orice timp şi spaţiu. ca garanţie a riscurilor şi avantajelor pe care le urmăresc indivizii în activitatea economică. Paradigma clasică „la modă”. în viziunea neoclasicilor. cât şi sub raportul tematicii abordate. Lean Walras este recunoscut ca fiind mentorul ei şi constructorul principal al teoriei echilibrului general. constituită pe fundamentul luării în considerare a aprecierilor subiective făcute de agenţii economici individuali. versiunea utilitaristă. esenţa problemei economice este determinarea condiţiilor în care serviciile productive erau astfel alocate pentru a conduce la rezultatea optimale între folosinţele în competiţie optimale. în sensul satisfacerii la maximum a consumatorilor. convingerea că iniţiativa şi responsabilitatea individuală a agenţilor economici constituiau condiţiile obligatorii ale eficienţei activităţii economice. El este secondat de Vilfredo Pareto (1848-1923) şi Francis Edgeworth (1845-1925). versiunea matematică. 31 . După 1870. ce aparţine şcolii de la Lausanne. în mod independent. ajung la aceleaşi rezultate. prin şcoala austriacă. iar revoluţia săvârşită este botezată cu adjectivul de marginalistă. „Fundamentele economiei” de Karl Menger (1872) şi „Elemente de economie politică pură” a lui Leon Walras. Suportul practic al individualismului este.1. din convingerea lor că libera concurenţă asigură maximum de eficienţă economică. îndeosebi. Noţiunea de neoclasicism sintetizează specificul noii teorii economice de la sfârşitul secolului XIX. care inaugurează şcoala engleză neoclasică. face loc alteia. avându-l ca părinte fondator pe S.CAPITOLUL 6 LIBERALISMUL NEOCLASIC SAU MARGINALIST 6. 2. Neoclasicismul are. Neoclasicismul reprezintă o reacţie intelectuală faţă de liberalismul economic clasic. proprietatea privată asupra bunurilor. purtătorii ei de cuvânt sunt economiştii neoclasici. Jevons (1835-1882). Consideraţii generale Deceniul 1871 marchează evoluţia teoriei şi doctrinei economice printr-o semnificativă ruptură. Este vorba de „Teoria economiei politice” a lui Stanley Jevons (1871). versiunea psihologică a marginalismului. deci trei fondatori care au realizat o ruptură în raport cu valorile promovate de şcoala clasică. Lui Jevons i se alătură Alfred Marshall (1842-1924) şi Artur Cecil Pigou (1877-1959). cu scopul de a revigora opţiunea social-economică a gânditorilor liberali. care a pornit din interiorul lui şi a constat din schimbări esenţiale în metodologia investigării proceselor economice. de cea engleză. Sorgintea revoluţiei marginaliste este socotită a fi apariţia aproape concomitentă. fără a şti unul de altul. în trei ţări diferite. atât ca autori. cea mai bogat reprezentată. Caracteristica definitorie a neoclasicismului continuă să fie individualismul. consumatorii. a trei lucrări care au ca trăsătură comună abordarea analizei în termenii utilităţii marginale. în sensul de schimbare. ca motivare şi stimulent în activitatea economică. un austriac şi un elveţian. apărută în 1874 – un englez. din trei direcţii diferite. cu privire la utilitatea diferitelor componente ale economiei. 3. în principal.

iar Pareto şi-a manifestat simpatia faţă de ideea statului corporativ). de alocare a resurselor rare – ca atare. având în posesia sa anumite terenuri şi alte resurse materiale. care se referă la statutul bunăstării. repartiţia venitului global – pentru clasici. dominată de Marshall. cât şi munca au roluri echilibrate. iar în acest sens sunt importante următoarele aspecte : natura capitalului – pentru clasici. fabianiştii au adoptat teoria utilităţii în „Eseuri fabianiste”(1889) pentru a reliefa inechităţile sistematice ale mecanismului pieţei. în sensul că raţionamentul în termeni de clase sociale dispare. În ceea ce priveşte pe neoclasici. atacând socialismul şi îmbrăţişând laissez-faire-ul. atât pron simbioza dintre psihologie şi matematică manifestată sub forma calculului marginal. Noii clasici sunt în opoziţie faţă de şcoala clasică datorită unei schimbări a obiectivului de analiză şi a cadrului temporal avute în vedere. aşa cum intervenţionismul şi atitudinea ostilă faţă de marxism a fost nota caracteristică a economiştilor de la Cambridge. capitalul apare. tradiţia marshalliană a culminat la Pigou în lucrarea „Avuţia şi bunăstarea”(1912). evitând investigaţiile pe termen lung. conceptul economic fundamental este cel al rarităţii. cu diferite nevoi şi capacităţi de producţie. teoria valorii – neoclasicii au o terie simetrică a valorii. teoria clasică a dezvoltării economice este înlocuită printr-un raţionament în termeni de echilibru general. Evidenţeirea alocării mijloacelor date cu efecte maxime este mult mai puternică în tradiţiile austriece şi elveţiene decât la şcoala engleză.Astfel. simetrice. cât şi prin concentrarea atenţiei asupra unor probleme economice de interes imediat. fizic definite. există o confruntare a claselor sociale. Rolul dominant al conceptului de substituire ia în considerare apariţia raţionamentelor matematice explicite. în viziunea lui Jevons. un ansamblu de instrumente de producţie. Astfel. respectiv microanaliza statică. avans pe care caută să-l recupereze după ce l-au sporit. elementul reformist a fost la fel de puternic în şcoala de la Lausanne (Walras a fost un reformator al pământului. deoarece munca joacă un rol fundamental în definirea şi constituirea valorii. dacă nu chiar exclusiv în constituirea acestui surplus. 32 . În aces sens. în mod esenţial. ca un avans în bani operat de capitalişti. pare esenţial. în timp ce concepţia clasică se situează. Pentru neoclasici. Neoclasicismul s-a detaşat de tradiţia liberală clasică. şcoala austriacă a fost marcant conservatoare. optica este foarte diferită. Totuşi există mari diferenţe de atitudini politice ale economiştilor din cadrul curentului economiei neoclasice. într-un cadru static. iar rolul muncii. repartiţia apare integral ca o prelevare operată asupra surplusului produs. al forţei de muncă. Teoria utilităţii marginale era din punct de vedere ideologic neutră. aversiunea faţă de politicile radicale a fost nota caracteristică a economiştilor care au urmat seminariile de la Viena. Marginalismul a conferit matematicii un rol predominant în economie după 1870. la polul opus. atât capitalul. în sensul că ea a apărut fără vreo referire directă la problemele practice şi a fost compatibilă cu orice poziţie socială sau politică. ceea ce înseamnă că. capitalul este o unealtă de producţie. în care trebuie găsite modalităţile de distribuire. confruntarea socială este eludată. este necesar să se stabilească modalitatea de angajare a forţei de muncă care să maximalizeze utilitatea produsului”. problema economiei este formulată în termenii : „fiind dată o anumită populaţie.

U. psihologiei şi filosofiei. Şcoli de gândire economică bazate pe marginalism 6. Neoclasicii au acordat o atenţie sporită hedonismului. de premise majore în raţionamentele pe care le făceau. deoarece. apologia sistemului liberal.1.A. Menger elaborează teoria valorii întemeiată pe utilitatea finală. Corolarul practic al modelului neoclasic de funcţionare a economiei de piaţă este libera concurenţă dintre agenţii economici. în acelaşi timp. deosebit de reprezentativ pentru acest curent. pornind de la aprecierile subiective ale individului consumator şi. cât şi în legătură cu pieţele de desfacere a produselor şi de plasare a capitalurilor disponibile. Principalele sale lucrări sunt : „Fundamentele economiei politice”(1871). neoclasicii au căutat să identifice comportamentul economic raţional. valoarea unui bun derivă din caracteristicile sale intrinseci. atât în legătură cu aprovizionarea cu factori de producţie. ca şi liberalii clasici ei au fost adepţi ai metodei deductive. Fr. pe de o parte. Astfel. utilitatea şi valoarea sunt definite prin prisma legăturii cauzale dintre lucruri şi nevoile umane. şcoală a anticipărilor raţionale. mai ales psihologia consumatorului. inclusiv a economiei politice”(1883) şi articolele : „Contribuţie la teoria capitalului”(1888) şi „Banii – măsură a valorii”(1892). „Cercetări cu privire la metoda ştiinţelor sociale. de accentuarea luptei de concurenţă dintre agenţii economici. care s-a dezvoltata în S. punând bazele calculului marginal sau extremal. este întemeietorul şcolii marginaliste austriece şi unul din autorii teoriei marginaliste şi a teoriei imputaţiei. atribuind acestor aprecieri adeseori valoare de postulate. profesor universitar. şi la el. respectiv a abstractizării şi generalizării. obiective. Ei au contribuit la matematizarea ştiinţei economice.2. Semnificaţia acestor lucrări constă în faptul că tratează teoria subiectivă a valorii. În timp ce pentru clasici..2. favorabile introspecţiei şi examinării aprecierilor subiective ale agenţilor economici în strânsă legătură cu actele şi procesele economice la care luau parte. În definiţia dată 33 . Începând din anii 1920 se formează neomarginalismul care va dezvolta teoria calculului economic şi va face. după 1970. având ca punct de plecare psihologia consumatorului. Şcoala de la Viena şi teoria utilităţii marginale Aceasta s-a dezvoltat în ultima treime a secolului al XIX-lea. Cu ajutorul diferitelor mijloace de investigare. valoarea unui bun se bazează pe capacitatea unei cantităţi determinate din acest bun de a satisface nevoile indivizilor. Explicaţia rezidă în condiţiile istorice de la sfârşitul secolului al XIX-lea. la unele probleme legate de motivareaunor opţiuni. de amplificarea investigaţiilor în domeniul fiziologiei. ca o condiţie normală a funcţionării lui. 6. pornind de la lucrările lui Karl Menger. prin aplicarea tehnicilor de calcul diferenţial şi integral. de starea generală a ştiinţei. pentru economiştii acestei şcoli. În lucrarea „Fundamentele economiei politice”. este gânditorul care a influenţat foarte mult pe economiştii din noua economie clasică. teoria subiectivă a valorii se sprijină la Menger pe conceptul de bun şi pe gradaţia nevoilor. Karl Menger (1840-1921). K. Von Hayek (18991992). iar pe de altă parte. Aceasta. respectiv respingerea imixtiunii statului în activitatea economică a agenţilor individuali sau politica liberului schimb.Centrul de greutate al investigaţiilor economice în cazul neoclasicilor este psihologia agenţilor economici.

Cu ajutorul acestui tablou a lui Menger se poate evidenţia şi a doua lege a lui Gössen potrivit căreia „raţionalitatea folosirii veniturilor este condiţionată de faptul că utilitatea marginală a fiecăruia din bunurile economice cumpărate trebuie astfel făcută încât să aibă loc egalizarea utilităţilor marginale ale tuturor acestor bunuri. se poate concepe. 34 . Această clasificare. şi bunuri libere. principiul marginal are la Menger următorul enunţ : „tentativele ulterioare pentru a satisface aceeaşi nevoie vor duce mai întâi la o satisfacţie mai mare şi pe urmă la una mai mică. Din punct de vedere economic. nu este lipsit de importanţă. un punct. Schimbul se efectuează. Menger clasifică bunurile economice în două categorii distincte : bunuri finale sau produse de prim rang. În acest fel. K. Menger se foloseşte pentru a defini valoarea. Menger defineşte un bun ca un lucru capabil să satisfacă o trebuinţă a omului şi care este disponibil pentru aceasta. întrebuinţarea în continuare a respectivelor bunuri folosite devine o problemă de completă indiferenţă. De asemenea. care pot fi folosite direct de individul consumator şi bunuri intermediare sau de rang superior. precum şi să stabilească când aceste nevoi sunt cele mai mari. respectiv ale venitului”. Menger ca şi alţi autori foloseau criteriul rarităţii ca pe o rafinare a definiţiei ştiinţei economice formulate în termeni de bunuri. la urma urmei o neplăcere”. În acelaşi timp. Menger construieşte un tablou al intensităţilor nevoilor de consum. întrucât cumpărătorul şi vânzătorul fac o estimare diferită a bunurilor ce au valori de întrebuinţare diferită. iar pentru K. Pentru a ilustra relaţia complexă dintre natura şi intensitatea dorinţelor care urmează să fie satisfăcute. Astfel. K. care sunt rare. în mod deosebit. Menger a explicat mecanismul psihologic al evaluării valorii de întrebuinţare. care sunt virtual nelimitatea în raport cu trebuinţele. Menger bunurilor economice şi economisirii. ci pot fi folosite indirect ca mijloace pentru producerea bunurilor finale. şi chiar. care nu poate fi raportată decât la bunurile economice. care nu pot fi consumate direct. nevoile nu sunt pentru individ de aceeaşi importanţă. Menger face distincţia dintre bunuri economice. Menger „alegerea este ezitarea la margine”. Utilitatea foarte scăzută a ultimei unităţi disponibile dintr-un stoc de bunuri de aceeaşi natură. iar în cadrul unei nevoi date. iar analiza măsurii valorii diferă în funcţie de rangul bunurilor. cantitatea de bunuri disponibile în acest scop şi numărul de unităţi efectiv consumate. Numai raritatea explică valoarea. el pune condiţia rarităţii pe primplan. poartă numele de utilitate marginală. pentru bunurile de prim rang. Menger apreciază că oamenii sunt capabili să estimeze exact cantitatea de mărfuri necesare satisfacerii trebuinţelor lor. Menger consideră că preţul se fixează în funcţie de condiţiile pieţei pe care însă nu le-a analizat. prin schimb. Menger consideră că ea decurge din valoarea de întrebuinţare. Astfel.de K. De asemenea. În ceea ce priveşte valoarea de schimb. valoarea mărfurilor rezultă din raporturile lor cu nevoile noastre şi nu este inerentă mărfurilor înseşi. ambii parteneri obţin o satisfacţie. utilităţile dintr-un bun se raportează la grade descrescânde de utilitate. de bunurile economice rare. Satisfacţiile pe care le obţin indivizii diferă în funcţie de importanţa pe care o au trebuinţele lor. dincolo de care. ca bază a formării preţurilor în economia modernă de piaţă. pentru fiecare persoană. adică cantitatea disponibilă este insuficientă în raport cu trebuinţele. bunurile nu pot exista decât în raport cu trebuinţele. în acest sens. iar raţionalitatea economică implică o alegere. Faptul că. până ce la un moment dat. Pe de altă parte. Menger considera că ştiinţa economică se preocupă. După el.

îndeosebi. Jevons respinge principiul clasic al determinării valorii mărfii prin muncă şi elaborează o teorie a valorii bazată pe utilitate. C. şi în 1896 „Teoria lui K. limitele între care se stabileşte preţul pe piaţă pentru toate subdiviziunile bunului respectiv. Jevons. În consecinţă. William Stanley jevons(1835-1882) ţi-a expus ideile în mai multe lucrări. 6. pe care le va dezvolta şcoala austriacă.1 în 1884 şi vol. publicată în 1871.2. preşedinte al Academiei Vieneze de Ştiinţe. Neoclasicii contraziceau astfel. Atât terenul. În privinţa originii dobânzii. Pe de altă parte. El este de părere că. Böhm-Bawerk are merite deosebite în elaborarea teoriei referitoare la capital şi dobândă. care este o combinaţie între utilitate şi raritate. Meritul deosebit a lui Jevons este că a intuit fundamentele psihologice ale valorii. 35 . Ea stă la baza activităţii economice. de a procura omului maximum de satisfacţie cu minim de efort. respectiv originea dobânzii. Pigou. deoarece are ca scop. fie fixă. urmând calea trasată de Menger. Böhm-Bawerk face o expunere clară a teoriei valorii. este cunoscut. Şcoala engleză Şcoala marginalistă engleză a fost iniţiată de W. E. Menger este că a explicat valoarea cu ajutorul utilităţii marginale şi că a analizat fenomenele economice printr-o introspecţie psihologică. Marx şi critica ei”. „Capitalul şi dobânda”(vol. fie o funcţie a deciziilor neeconomice. Prin utilitate.Contribuţia esenţială a lui K. Fundamentul teoriei dobânzii elaborate de el are la bază distincţia făcută între factorii de producţie originari şi cei derivaţi care conduce direct la formularea problemei. în viziunea neoclasică. sunt date de aprecierile perechii marginale de vânzătoricumpărători. El demonstrează că cea mai profitabilă durată a producţiei este în funcţie de rata dobânzii.2. Neoclasicii au încercat să explice unicitatea preţului la bunurile de acelaşi fel la un moment dat. prin ideile formulate în lucrările: „Fundamentele teoriei valorii economice”(1880). Eugene Böhm-Bawerk (1851-1914). însă forma mai dezvoltată şi sintetizată este „Teoria economiei politice”. 2 în 1889) cu subtitlul „Teoria pozitivă a capitalului”. Jevons înţelege „calitatea prin care un obiect răspunde dorinţelor noastre şi este considerată de noi ca susceptibilă de a ne procura plăcere sau de a evita un efort”. în pofida marilor deosebiri dintre aprecierile subiective ale diferiţilor indivizi. După părerea lui. economist de mare valoare în cadrul acestei şcoli. Eugene Böhm-Bawerk arată că „dobânda se naşte din procesul de împrumutare a venitului prezent în schimbul promisiunii venitului viitor”. dar are contribuţii importante în teoria preţurilor. ca şi cel marxist. care explicau formarea preţurilor la bunurile de larg consum pornind de la preţul mijloacelor de producţie. în ciuda utilităţii diferite a acestora. St. profesor universitar. prin care el înţelege perechea de negociatori cu distanţa cea mai mică între preţul cerut de vânzător(limita minimă) şi preţul oferit de cumpărător(limita maximă). cât şi forţa de muncă sunt factori de producţie originari sau primari a căror ofertă este. şi care a fost continuată de Alfred Marshall şi A. preţul bunurilor intermediare este condiţionat de preţul bunurilor finale. punctul de vedere liberal clasic. adică exact invers decât procedează clasicii. E. valoarea depinde de gradul de utilitate finală. dar capitalul este un factor de producţie sau derivat a cărui ofertă este dependentă de terenul şi forţa de muncă cheltuită pentru producerea sa în trecut.

ci şi de mediul şi calitatea muncii prestate. în vrac. care implică atât măsurarea. este capabilă să genereze fluctuaţii endogene. Dar. Între alte studii inductive de pionierat ale lui Jevons se află pe cel al legăturii dintre ciclurile petelor soalre şi activitatea de afaceri. arată el. pe principiul a lua pentru a da. se presupune inexistenţa simetriei între factorii care determină cererea şi oferta de forţă de muncă. în timp ce utilitatea marginală a produsului pe care această muncă îl produce scade monoton. teoria ofertei de forţă de muncă elaborată de Jevons reprezintă cea mai importantă contribuţie adusă la principalul curent de gândire a economiei neoclasice. dar a continuat să se refere la prosperitate. Jevons a negat. serviciile forţei de muncă sunt vândute. de-a lungul zilei de lucru. Teoria lui Jevons impune ca unităţile de efort depuse de om să fie de aceeaşi eficienţă. la fel ca şi activitatea economică. de asemenea. în general. dar a sugerat un mod de măsurare a ei prin constanţa aproximativă a utilităţii marginale a banilor. forţa de muncă va fi diferită atât timp cât individul beneficiază mai mult de satisfacţii decât de insatisfacţii.Jevons a abordat teoria valorii la doi indivizi angajaţi într-un schimb de mărfuri. în condiţiile fabricilor moderne. cât şi comparaţiile interpersonale. Dar cazul statistic al lui Jevons este neconvingător şi el a încercat să arate teoretic cum această perturbaţie sau orice altă perturbaţie. nu este aşa de rea cum a fost prezentată. Ideea lui Jevons. Critica cea mai severă este că teoria lui Jevons pare să nu fie de acord cu metodele tipice de angajare a forţei de muncă. Inutilitatea muncii este în funcţie nu numai de durată şi intensitate. ci se schimbă în condiţii diferite şi odată cu schimbarea persoanelor implicate în schimb. Ideea că există ritmuri ale temperaturii cauzate de activitatea soalră care afectează producţiile vegetale. Dacă efortul uman are valoare pozitivă când îi apreciem gradul de oboseală. Ei au insistat asupra faptului că posibilitatea de avaria intensitatea muncii. Jevons a fost primul care a negat că utilitatea este măsurabilă. despre muncitorii care îşi determină în mod liber orele pe care le lucrează. nu se potriveştempur şi simplu cu faptele de pe piaţa forţei de muncă. pentru fiecare din părţile implicate în schimb. Această utilitate marginaşă nu are o mărime constantă. s-a considerat că inutilitatea forţei de muncă scade mai întâi. flexibilitatea orelor lucrate şi posibilitatea de a alege diferite ocupaţii cu durate diferite de lucru. care se află sub controlul muncitorilor. într-o economie modernă. În acelaşi timp. posibilitatea de a face comparaţii de utilitate interpersonală. Mai mult decât atât. schimbul nu poate avea loc decât dacă utilitatea marginală relativă a mărfii primite depăşeşte pe aceea a mărfii date. arătând că teoria preţului nu necesită astfel de comparaţii. în general. În acest sens. Ideea că muncitorii îşi pot echilibra eforturile împotriva recompenselor este destul de realistă când muncitroul se află faţă în faşă cu nivelele date ale plăţilor şi îşi ajustează oferta de efort astfel încât să-şi maximalizeze venitul şi să minimalizeze sacrificiul aubiectiv. De asemenea. şi apoi creşte cu durat efortului. procedeu pe care Marshall l-a adoptat mai târziu şi l-a finalizat. existenţa salariilor pe bucată. În pofida acestor obiecţii. era destul de importantă pentru a lăsa moştenire concepţia jevonsiană cu aplicabilitate generală. 36 . el a formulat legea diminuării utilităţii marginale. arătând că forţa răspunsului la stimuli se diminuează cu fiecare repetiţie a acestui stimul în cadrul unei anumite perioade de timp. Marshall şi edgeworth au acceptat analiza făcută de Jevons asupra curbei ofertei de forţă de muncă pe termen scurt. exogenă. Muncitorul poate lucra suplimentar până la punctul la care utilitatea marginală a venitului egalează inutilitatea marginală a efortului.

În ceea ce priveşte repartiţia veniturilor. după care renta nu ar intra în costul de producţie. În viziunea lui Marshall „raţiunea de a fi a ştiinţei economice ca ştiinţă distinctă este aceea că tratează. pe care îl consideră mai uşor de asigurat. istorie economică. El a fost preocupat. echilibrul îşi modifică semnificaţia sa de bază după cum. credit şi comerţ”(1923). în principal. prin faptul că distinge preţuri specifice pieţei cu concurenţă perfectă şi pentru situaţia de monopol. în special pe Keynes. în special. Considerând că prin mecanismul de formare al preţurilor se poate asigura o rentă. care vedea în lucrarea lui Marshall începutul perioadei moderne a ştiinţei economice engleze. Marshall distinge patru factori de producţie : pământul. istoriografie. despre acea parte a acţiunii umane aflată cel mai mult sub controlul unor motive măsurabile”. care considerau că fiecare categorie de venit este supusă unei legi particulare. Marshall nu a ignorat problemele de interdependenţă şi de echilibru general în interiorul unui sistem economic dat. salariu. dar a preferat să raţioneze în situaţia de echilibru parţial. de natura autoadaptivă. care nu poate fi mărită. cu preocupări importante în domeniul teoriei economice generale. Spre deosebire de clasici. Principala sa contribuţie a fost sublinierea importanţei timpului. Keynes spunea că Marshall „a creat un întreg sistem copernican. Renta este o plată pentru orice resursă. Schumpeter îl consideră pe Marshall ca fiind pionierul studiilor concrete ale pieţei şi.Alfred Marshall (1842-1924). ca element esenţial în realizarea procesului de echilibrare. Cuvântul ce rezumă preocuparea de bază a lui Marshall este cel de echilibru. autocorectivă a lumii economice. în perioadele scurte – legea productivităţii marginale şi în cele lungi – legea costului de producţie. În viziunea lui Marshall. J. Marshall generalizează noţiunea de rentă formulată de Ricardo aplicând-o. în care toate elementele universului economic sunt menţinute în locurile lor prin contrapunere reciprocă şi interacţiune”. comerţ internaţional. „Teoria pură a comerţului internaţional”(1879). După Blaug. Teoria 37 . Marshall rămâne fidel teoriei clasice pe care o dezvoltă. gândirii economice. „Industrie şi comerţ”(1919) şi „Bani. inevitabil gândirea sa economică. care sunt remunerate prin rentă. în mod deosebit. „Principii de economie politică” lui Marshall trebuie considerată una dintre cele mai durabile şi viabile cărţi din istoria economică. organizarea şi capitalul. punctul său de vedere şi. mulţi gânditori. Lucrările cele mai importante sunt : „Principii de economie politică” (1890). munca. Teoria repartiţiei se reduce la o teorie a preţurilor factorilor de producţie. Raţionamentele sale sunt făcute pentru firme considerate reprezentative: este vorba despre firme de dimensiuni medii care nu au decât o importanţă relativ scăzută faţă de restul economiei şi care produc o marfă anume. Marshall susţine că toate veniturile sunt generate de aceleaşi legi. a fost prin excelenţă produsul unei universităţi „viaţa sa. profit şi dobândă. etc. Lucrarea sa fundamentală „Principii de economie politică” va cunoaşte mai multe ediţii şi va marca. Aceste caracteristici pot fi precizate pornind de la analiza interacţiunilor dintr-un sistem economic. El înlătură astfel prejudecata şcolii clasice. Marshall a adus o contribuţie importantă la studiul mecanismului de formare a preţurilor. ce nu absoarbe decât o parte relativ mică din venitul consumatorilor. emanau acel aer de tihnă şi rafinament propriu mediului cambridgean”. procesul de adaptare a economiei are loc întro perioadă scurtă sau una lungă. a concurenţei imperfecte. în egală măsură producătorilor şi consumatorilor. mai ales.

Walras raţionează pe termen scurt. Ansamblul tuturor lucrurilor. ceea ce reclamă o perioadă lungă de timp. Leon Walras conferă utilităţi cu carcter neutru. teoria bogăţiei sociale. „Studii de economie aplicată”(1898). Walras l-a preocupat modul de formare a preţului de piaţă. preţ pe care îl consideră un fenomen de schimb şi numai într-o măsură mai mică. Din acest considerent. Lucrările în care şi-a expus principalele idei sunt : „Elemente de economie politică pură sau teoria avuţiei sociale” (1874-1877). Walras a prezentat-o printre primii. a fost profesor la Catedra de Economie politică a Universităţii din Lausanne. ajustările se fac numai prin variaţia cererii şi preţului. Consideră că cererea este în funcţie de preţ : ea se micşorează pe măsură ce preţurile cresc şi invers. Economia politică aplicată studiază concurenţa dintre agenţii economici. definind-o ca o simplă aptitudine a unui lucru de a satisface o trebuinţă a omului. monopolurile şi sistemul monetar şi de credit. Utilitatea şi raritatea sunt noţiuni inseparabile pentru el : acceptă ideea creşterii utilităţii în funcţie de cantităţile de produse posedate. precum şi moneda şi politica monetară. „Studii de economie socială”(1896).2. economia politică aplicată şi economia politică socială. oferta nefiind luată în consideraţie. Leon Walras (1834-1910). Pe L. K. constituie o formă a bogăţiei sociale. deoarece L. după cum spunea el. „Ecuaţiile schimbului”(1875) şi „Ecuaţiile capitalizării”(1876). El a fost unul din puţinii autori care au subliniat faptul că raritatea ar fi un posibil criteriu de definire a naturii activităţii economice. pentru că dă o recunoaştere clară faptului că sunt incluse şi exprimate în ea limitări ferme ale ofertei”. producţia. Wicksell remarcă că :”noţiunea de raritate oferită de Walras pare să fie o noţiune mai corectă decât ideea azi larg răspândită de utilitate marginală. invocând intervenţia statului în economie numai în măsura în care acesta nu putea înlătura piedicile din calea concurenţei. economia politică este o parte a ştiinţelor sociale. Economia politică socială se ocupă cu studiul unei repartiţii mai echitabile a bogăţiilor. întrucât aceasta presupune modificări de structură. Economia politică pură este teoria determinării preţurilor sub un regim de liberă concurenţă absolută. care se împarte în trei discipline : economia politică pură. 38 . preţul se stabileşte la nivelul la care permite egalitatea între cerere şi ofertă. fenomen monetar. materiale sau imateriale. de asemenea. 6. a cărui performanţă a determinat pe unii comentatori ai lui Walras să-i atribuie „desăvârşirea supremă a ştiinţei economice teoretice”. Studiul schimbului. economia politică pură este. echilibrul se stabileşte datorită mişcării cererii sau a preţului.3. Leon Walras este de părere că. concurenţei şi preţului l-a ajutat să elaboreze o teorie a echilibrului economic general. cu probleme de politică economică. Şcoala elveţiană Şcoala de la Lausanne are ca principali reprezentanţi pe Leon Walras şi Vilfredo Pareto. ci mai mult o teorie a forţelor care determină cererea de factori de producţie. valoarea lucrurilor se proporţionează cu raritatea lor. Prin jocul liber al concurenţei.productivităţii marginale nu este o teorie complexă a distribuţiei. care sunt susceptibile de a avea un preţ pentru că sunt rare. adică în acelaşi timp utile şi limitate în cantitate. Acest curent de gândire nu ignoră teoria utilităţii marginale pe care L.

Teme de discuţie Explicarea şi interpretarea tabelului intensităţii nevoilor de consum a lui K. Teoria ordinală a utilităţii. ci asupra unor cantităţi determinate de bunuri economice reale. Spre deosebire de ceea ce au crezut fondatorii acestui sistem. el înseamnă acelaşi lucru. Pareto a formulat o critică dublă faţă de răspunsul dat de către fondatorii marginalismului în privinţa faptului că utilitatea era considerată măsurabilă. după părerea sa o conotaţie morală: el conţine implicit o judecată de valoare şi. pornind de la o formulare în termeni de curbe de indiferenţă a fost elaborată de Pareto şi reluată apoi de Hicks. Astfel. pentru a reprezenta preferinţele consumatorului. În acest scop. două bunuri complementare. în sensul deplasării sale la o poziţie pe care o preferă. El caută să descopere care sunt combinaţiile posibile la fel de avantajoase pentru consumator şi să determine limitele în care diferite combinaţii din cele două bunuri sunt la fel de avantajoase. comportamentul raţional al agenţilor economici. de regulă. dar nu este utilizat în limbajul curent. disponibile şi care asigură nivelul relativ cel mai înalt de bunăstare a întregii societăţi. Critica constă în faptul că. În viziunea lui. încercând să se elibereze de hedonism şi să impună un caracter neutru judecăţilor sale privind raţionalitatea proceselor economice. printr-o teorie ordinală a utilităţii. Pareto continuă şi îmbogăţeşte ideile lui L. Optimul paretian are la bază aprecierea că : ”orice schimbare în repartiţia resurselor care ameliorează utilitatea anumitor agenţi fără a diminua utilitatea nici unuia dintre ceilalţi trebuie să fie considerată o ameliorare” sau altfel spus „optimul lui Pareto este poziţia pe seama căreia este posibil să îmbunătăţim bunăstarea cuiva. În încercarea de a atenua subiectivismul utilităţii marginale. Walras la catedra de Economie politică a Universităţii din Lausanne. Această idee este exprimată grafic cu ajutorul curbelor de indiferenţă. În teoria utilităţii marginale. care nu prezintă aceleaşi inconveniente. cardinală.Vilfredo Pareto(1848-1923) este succesorul lui L. cardinală. el nu mai raţionează asupra utilităţii unui singur bun. Menger. 39 . măsurarea utilităţii nu este indispensabilă pentru a ordona opţiunile. Determinarea ratei dobânzii şi gradului de ocupare a forţei de muncă la Eugene Böhm-Bawerk. Alfred Marshall şi sinteza teoriei valorii. Este cunoscut prin ideile formulate în lucrările sale principale:„Manual de economie politică”(1906) şi „Tratat de sociologie generală”(1916). Pareto a sugerat înlocuirea cuantificării cu clasificarea. Pareto a căutat o bază obiectivă pentru a explica preţurile şi implicit. optimul economic se referă la formula cea mai bună de alocare a resurselor limitate. din acest motiv. Pareto sugerează ca el să fie înlocuit cu termenul de ofelimitate. În acelaşi timp. transformând bunurile sau serviciile prin intermediul producţiei sau schimbului fără a afecta bunăstarea altcuiva”. Walras despre echilibrul economic general şi se preocupă de apropierea dintre şcoala psihologică şi matematică. el propune înlocuirea teoriei tradiţionale. în mod obişnuit. reprezentată. termenul însuşi de utilitate are.

J. adică de venitul efectiv cheltuit. muncitorii îşi formulau cererile în termenii salariului nominal. John Maynard Keynes – al doilea moment crucial în gândirea economică Lordul John Maynard Keynes este cel care. compus la rândul său din consumul total de bunuri şi investiţii (consum de bunuri – capital). Semnificaţia doctrinară a teoriei echilibrului lui Leon Walras. Realitatea existenţei unui şomaj cronic. aspect complet diferit de semnificaţia planificării centralizate. pentru asigurarea unui curs normal al vieţii economice. M. a desăvârşirii economiei politice ca ştiinţă s-au datorat marii crize economice din anii 1929 – 1933. l-au determinat pe autorul englez să afirme necesitatea intervenţiei etatiste în economie.Apariţiakeynesi smului pe scena teoriei economice. Keynes pune în alţi termeni problema.Echilibrul general walrasian – apreiceri şi critici. intervenţia statului. prin întreaga sa activitate multilaterală şi ca urmare a construcţiei teoretice realizate. de sprijin pentru iniţiativa privată. Keynes poate fi considerat un precursor al economiei de tip mixt. cu influenţă dominantă în gândirea economică a secolului al XX–lea şi în politicile economice implementate în economia capitalistă postbelică. Aproape toate curentele doctrinare dezvoltate începând cu anii ’50 ai secolului trecut. însă în aşa fel încât scăderea ofertei de mână de lucru să nu se situeze sub cea efectiv folosită înainte de urcarea preţurilor. dincolo de această ofertă urmând să aparăşomajul involuntar. spre deosebire de concepţia predecesorilor (a clasicilor în special) şi în care volumul ocupării forţei de muncă depindea direct de salariul real (deci de puterea de cumpărare a salariului). M. J. fie în elaborarea diferitelor teorii au făcut apel la anumite elemente specifice ce au emers din gândirea spirituală şi de mare forţă a lui John Maynard Keynes. fie s-au raportat direct la doctrina lui Keynes. Esenţa teoriei keynesiste a ocupării mâinii de lucru consta în principiul cererii efective. În opinia lui Keynes. a dificultăţilor prin care trecea economia capitalistă la începutul deceniului patru al secolului trecut. Keynes a fost „vârful de lance” al noii orientări economice. muncitorii erau dispuşi să lucreze în condiţiile oferite de piaţă. a dat naşterekeyne sismului. CAPITOLUL 7 DOCTRINA ECONOMICĂ KEYNESISTĂ 7. Această enunţare a fost posibilă 40 . cu principalii piloni de susţinere constând în neîncrederea în funcţionarea automată a economiei capitaliste. Prin aceste idei enunţate. ce a avut efect de cutremur asupra economiei capitaliste a vremii şi a scos în evidenţă marile inconsistenţe şi lipsuri în teoriile economice de natură liberală ce dominau gândirea şi politica economică din epocă. şcoală şi curent doctrinar la un loc. doctrină. Dar se impune precizarea că exista şi o acceptare a reducerii salariului real. precum şi în necesitatea intervenţiei statului în vederea realizării echilibrului economic şi a utilizării depline a mâinii de lucru.1. sub formadirijismului. impusă de creşterea preţurilor. Intervenţia statului era văzută ca o necesitate pentru coordonarea deciziilor la nivel macroeconomic. în contextul economiei capitaliste al iniţiativei particulare urmând să aibă efect benefic asupra binelui public. considerând că.

Ţinând cont că ultima direcţie era complet neproductivă. ş. S. • Al doilea mijloc reliefat de Keynes. pentru Keynes. toate pentru a face ca rata dobânzii să ajungă la un nivel acceptabil pentru deţinătorii marilor avuţii ale societăţii. pe de o parte consumului. adică „trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării”. unică.a. crize economice.deoarece. Soluţia generală. de natură să compenseze excesul de „preferinţe pentru lichidităţi”. iar pe de altă parte pentru realizarea unei producţii noi. apărută în anul 1935 şi intitulată „Criza economică. din ţările capitaliste: . sau chiar să reducă această înclinaţie. în vederea depăşirii aspectelor negative ale economiei capitaliste. pornind de la studierea economiei acestei ţări (şi nu numai) din perioada marii recensiuni economice din perioada 1929 – 1933. cu scopul de a oferi noi modalităţi de analiză economică. Concluzia generală la care a ajuns lordul Keynes era aceea că economia capitalistă a vremii era condamnată la o insuficientă cerere efectivă (atât bunuri de consum cât şi de mijloace destinate realizării acestor bunuri). nivelul venitului global ce influenţa nivelul ocupării mâinii de lucru se disemina în trei direcţii principale: a)consum . prin gândirea politicii dirijismului de transformare a statului într-un agent nemijlocit al vieţii economice.creşterea însemnată a numărului de şomeri (inclusiv a celor parţiali). c)tezau rizare. Marea Britanie. dar mai ales neproductiv al investiţiilor publice. că numai cheltuielile legate de consum şi cele privind investiţiile să constituie cererea efectivă. E. tot pentru sporirea investiţiilor.creşterea exploatării muncii. era avută în vedere şi o politică monetară care să înlocuiască etalonul – aur şi aşezarea emisiunii monetare pe alte principii.suprimarea protecţiei sociale. rămânea. deoarece nu conta caracterul productiv. deci a mâinii de lucru. ş. pe care Keynes o vedea pentru creşterea cererii efective şi de aici. M.diminuarea salariilor reale. De asemenea. Pentru Keynes deci. sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”. se găseau: • Statul trebuia să stimuleze investiţiile prin micşorarea ratei dobânzii şi sporirea cantităţii de bani în circulaţie. stagnarea producţiei. creşterea utilizării mâinii de lucru era cea legată de intervenţia statului în economie. . în mod logic. În viziunea lui Keynes. o parte din venituri nemaiintrând în circuitul economic. Keynes s-a bazat şi pe o lucrare scrisă de economistul sovietic de origine maghiară. John Maynard Keynes şi-a elaborat teoria economică revoluţionară pentru o ţară capitalistă dezvoltată. . Poate că în elaborarea celebrei sale teorii privind utilizarea mâinii de lucru. VARGA (1879 – 1964). Printre remediile pe care Keynes le vedea în intervenţia etatistă. Acest lucru se putea realiza printr-o aşa-zisă politică monetară expansionistă. J. .a. se traducea în folosirea deficitului bugetar pentru finanţare. socială şi politică” şi în care acest autor enumera printre cauzele ce agravaseră situaţia muncitorilor. rezultatele producţiei servesc. precum şi de a elabora soluţii de depăşire a principalelor tare cu care se confrunta economia capitalistă a vremii sale: şomaj în proporţii sporite. Ea oscila „în jurul unei poziţii intermediare considerabil mai scăzută decât nivelul ocupării depline şi considerabil mai ridicată decât nivelul minim al ocupării. b)investiţii. datorită existenţei 41 .

Keynes în S. J. 1. A treia soluţie preconizată de economistul englez privea finanţarea de la bugetul statului a firmelor capitaliste pentru comenzi militare. 2. mai precis menţinerea unui nivel relativ stabil al salariilor nominale. într-o scrisoare trimisă prietenului său.Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. deoarece nici efortul de război. pe o linie de continuitate. 42 . scrisă de Lawrence Klein în anul 1947. celebrul scriitor şi dramaturg George Bernard Shaw. care a revoluţionat ştiinţa economică susţinând finanţarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune capăt Marii Crize.A. Dar formula „revoluţiei keynesiste”. conform precizărilor analiştilor fenomenului economic.2. a fost înscrisă în titlul lucrării „Keynesian Revolution”. a dobânzii şi banilor (1936). aşa după cum însuşi previzionase încă din anul 1935. fiind generatoare de noi locuri de muncă şi în acest fel reducând şomajul şi folosind capacităţile de producţie existente. a fost tocmai concretizarea acestei concepţii.2.Tratat despre bani (1930). pe care am utilizat-o şi eu în prezentul capitol. în ceea ce priveşte considerarea economiei ca o ştiinţă morală şi nu naturală. totuşi a avut ocazia să observe modul în care opera sa capitală a „revoluţionat” felul în care lumea privea problemele economice. mai ales pentru cartea sa. “The General Theory of Employment. 7. dar este cunoscut. politica de „îngheţare” a salariilor nominale.1. considerând că din punctul de vedere al utilizării mâinii de lucru. Şi Planul Keynes de extindere a schimburilor prin intermediul unor politici de investiţii internaţionale. “A Treatise on Money” . scolasticii Evului Mediu. John Maynard Keynes şi teoriile sale 7. Econometria şi costrucţia de modele econometrice Principalele sale scrieri sunt: “The Economics Consequences of the Peace” Consecinţele economice ale păcii (1919). începând cu Aristotel. Al patrulea mijloc de sporire a investiţiilor era reprezentat de politica salarială. De fapt. M. se impuneau eforturi pentru asigurarea unei balanţe comerciale favorabile şi în acelaşi timp trebuia gândită o politică economică la nivel internaţional..multiplicatorului investiţiilor se justifica respectiva cheltuială. a făcut parte din politica economică concretă a guvernelor americane şi britanice postbelice. continuând cu Alfred Marshall şi chiar cu tatăl său. ce s-a constituit într-o importantă acţiune de difuzare a doctrinei lui J. Keynes nu a mai avut timp să vadă urmările deosebite ale impactului doctrinei sale asupra corpus-ului teoriei şi practicii economice. activitatea de export corespundea actului investiţional. John Maynard Keynes s-a situat. nu trebuia exclus din arsenalul politicii economice a statului. dacă stimula consumul şi investiţiile şi asigura profituri stabile. John Neville Keynes. în condiţiile urcării preţurilor şi logic al reducerii salariilor reale. Interest and Money” . Pe plan extern.U. M. El oferă soluţii sub forma creşterii cheltuielilor publice. 3.

care se referă la preţul pe care fabricantul îl aşteaptă pentru produsul său “finit” la momentul începerii fabricării. nu sunt atât de radicale pentru a duce la încetarea lucrului în 43 . se va ţine seama de echipamentul de producţie şi de stocuri. Pigou (care nu şi-a ameliorat modelul simplu şi învechit pe care îl folosea). anticipări şi incertitudini psihologice. Anticipările ca factor care determină producţia şi ocuparea Producţia are ca scop satisfacerea consumatorilor. Opinia lui. Spre deosebire de ştiinţa naturii. Pe termen scurt.Keynes considera că ştiinţa economică este o ramură a logicii. 7. schimbările ce survin în nivelul anticipărilor. Există două tipuri de anticipări: pe termen scurt.2. pentru că foloseşte preponderent introspecţia şi judecăţi de valoare. după aflarea acestora. Deci modificarea anticipărilor are efect asupra ocupării mâinii de lucru. dar mai ales de anticipările curente asupra viitoarelor costuri şi venituri. trebuie să nu conţină valori reale pentru funcţiile sale variabile. el îi oferă drept contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la King’s College Cambridge. este o ştiinţă morală. Keynes observă că în chimie. In acest timp întreprinzătorul (privit atât ca producător. şi-a încurcat modelele refuzând ideea de a folosi scheme abstracte). care se ocupă de motive. nu o ştiinţă naturală. In economie. iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorinţa de a învăţa noi modele şi de a fi realist.2. ele rămân definitive. deoarece devine inutilizabil. pentru că cifrele nu se vor mai potrivi la o altă încercare. Economia era văzută ca o ştiinţă a gândirii cu ajutorul modelelor combinată cu arta alegerii modelelor relevante. Pentru ca un model să nu-şi piardă generalitatea şi valoarea ca mod de gândire. cât şi ca investitor) trebuie să se ghideze după anticipările pe care le face în ceea ce priveşte preţul pe care-l va plăti cumpărătorul. In acest domeniu. menirea experimentului este de a furniza tocmai acele valori reale ale diferitelor cantităţi şi factori care apar într-o ecuaţie sau formulă. Comportamentul fiecărei firme va depinde de aceste anticipări. trece un timp între suportarea costurilor ca fiind cheltuieli de producţie şi cumpărarea efectivă a produsului. fizică şi alte ştiinţe ale naturii. dar acest efect va fi deplin doar după un interval de timp considerabil. Concluzia sa este că a transforma un model într-o formulă cantitativă înseamnă a-i distruge utilitatea ca instrument de gândire. preluată de fapt de la Robbins. Pentru a-şi susţine mai ferm teoria. atunci când sunt în sens nefavorabil. progresul constă în ameliorări progresive în alegerea metodelor. In ceea ce priveşte influenţa acestora asupra folosirii mâinii de lucru. el este chiar neomogen în timp. In ceea ce priveşte econometria. materialul la care ea se aplică nu numai că nu este constant. mai ales în ceea ce priveşte investiţiile. este că economia. a introduce cifre într-un model duce la anularea valorii sale. De regulă. Primul dintre ei este Arthur C. Keynes explică acest lucru în cazul anticipărilor pe termen scurt şi pe termen lung. dar şi de cele ale altora. el crede că nu se poate ajunge foarte departe decât inventând modele noi şi îmbunătăţite. şi pe termen lung se referă la veniturile viitoare la care se aşteaptă întreprinzătorul dacă achiziţionează produse “finite” pentru a le adăuga la echipamentul său de producţie.

iar prognozele producătorilor sunt modificate mai degrabă în lumina rezultatelor. dar şi de cele care au existat în trecut. Pentru a exemplifica. efectele asupra folosirii forţei de muncă pe care le au încasările realizate din vânzarea producţiei recente şi cele pe care le au încasările scontate de pe urma vânzării producţiei în curs se suprapun în mare măsură. Cu toate acestea. rezultatele cele mai recente au un rol predominant asupra acestor aşteptări.procesele considerate eronate. decât pe bază de anticipări privind modificările viitoare. Keynes ia în calcul trecerea la o situaţie de perioadă lungă ca urmare a unei modificări a anticipărilor. Keynes considera că nu se poate evita luarea în consideraţie expresă a anticipărilor curente pe termen lung. In cazul în care noul volum al ocupării va fi mai mare decât cel vechi. ocuparea va creşte treptat. Aceasta din urmă se poate calcula raportând preţul de ofertă al unui bun de capital la randamentul său viitor (în perspectivă). De obicei. Pe termen lung. adică a volumului de muncă în stadiile iniţiale ale noilor procese de producţie ( deci un spor iniţial al ocupării modest). In continuare Keynes vorbeşte de ocuparea pe perioadă lungă. datorită modificărilor dese în ceea ce priveşte anticipările. De altfel. Acest punct culminant se explică prin volumul de muncă necesar pentru procesul de formare a capitalului pentru satisfacerea anticipărilor în noua configuraţie. Acest lucru nu este posibil. Rezultă din cele analizate că nivelul folosirii mâinii de lucru depinde de configuraţia anticipărilor din acel moment. In timp. Deci este corect spus că folosirea actuală a mâinii de lucru este influenţată de anticipările actuale şi de echipamentul de producţie actual. Mărimea investiţiilor depinde de raportul dintre rata dobânzii şi curba eficienţei marginale a capitalului. ba chiar va atinge un nivel mai ridicat decât noua ocupare pe perioadă lungă. este nevoie de o perioadă de pregătire a mâinii de lucru. De aceea.2. pentru a 44 . Cu timpul. nivelul ocupării va scădea la noul nivel de perioadă lungă. dar că este indicat acest lucru în cazul anticipărilor pe termen scurt. iar acestea nu pot fi verificate la intervale scurte prin rezultatele obţinute. când sunt în sens pozitiv. în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care acesta se situează sub nivelul iniţial. este nevoie de timp pentru adaptarea echipamentului la noua situaţie.3. se va observa doar o creştere a intrărilor. aşteptările pe termen scurt ale producătorilor se bazează pe aşteptările curente pe termen lung ale investitorului. şi care sunt întruchipate în echipamentul de producţie actual. din aceleaşi cauze volumul ocupării forţei de muncă va scădea sub noul nivel. totuşi rezultă că oricărei configuraţii a aşteptărilor îi corespunde un nivel determinat al ocupării pe perioada lungă a mâinii de lucru. dacă schimbările sunt în sens favorabil. ca fiind acea situaţie conform căreia anticipările de un anumit fel se menţin o perioadă destul de lungă pentru ca efectul asupra ocupării mâinii de lucru sa fie complet. 7. revenind cu timpul la acesta. echipamentul ce nu urmează a fi înlocuit necesită în continuare mâna de lucru până la uzare.Starea de anticipare pe termen lung Capitolul studiază o parte din factorii care determină randamentul în perspectivă al unui bun.

în principal de două grupe de factori. 3) Rolul psihologiei de masă a unui număr tot mai mare de indivizi neinformaţi ce contribuie la schimbările bruşte ale preferinţelor colective. un investitor se poate autoîncuraja. b) Fapte viitoare (în legătură cu care se pot face doar prognoze). Aceasta stare nu depinde doar de prognoza cea mai probabilă care poate fi facută. ci şi de autoîncrederea cu care facem această prognoză. se recurge la o “convenţie”. cât depind de aşteptările medii ale celor care lucrează cu bursa.şsi anume: a) Faptele actuale (care sunt mai mult sau mai puţin certe). se va prelungi la nesfârşit. cererea efectivă şi modificările salariului nominal. după realizarea producţiei în perioada de funcţionare a bunului de capital. în aceia care doresc să obţină bani de la ele. Randamentul viitor al capitalului reprezintă fluxurile de venituri (suma profiturilor) pe care un întreprinzător scontează să le obţină. Puctele slabe ale “convenţiei” sunt accentuate de unii factori. Starea psihologică de aşteptare (denumită şi starea de anticipare pe termen lung) este aceea în care producătorul evaluează cât va obţine pentru un produs atunci când acesta va fi gata. precum:stocul existent de diferite bunuri capitale sau cererea actuală de mărfuri care necesită mai mult capital. dacă hotărăşte începerea producerii lui astăzi. Cunoştinţele pe care le avem. tind să exercite o influenţă nejustificată asupra pieţei. sunt foarte sărace. nu atât de previziunile întreprinzătorilor profesionişti. Prăbuşirea 45 . se presupune că nu au loc modificări ale ratei dobânzii şi că schimbarea valorii investiţiilor se datorează doar unor modificări ale anticipărilor privind randamentele lor în perspectivă. 2) Existenţa unor fluctuaţii cotidiene ale profiturilor investiţiilor existente . de aceea. Randamentele în perspectivă depind. Starea încrederii are o importanţă deosebită pentru că este unul din principalii factori care determină curba eficienţei marginale a capitalului (curba cererii de investiţii). pentru a reevalua o investiţie existentă. de obicei. din care amintim: 1) Creşterea ponderii acţiunilor care sunt proprietatea unor persoane care nu iau parte la conducerea întreprinderii–deci nu cunosc perspectivele unei investiţii actuale sau viitoare. precum: modificările viitoare de tip şi de volum ale stocului de bunuri capitale. piaţa se confruntă cu valuri de optimism sau pesimism neraţionale. Apariţia hârtiilor de valoare şi a burselor pe care acestea sunt cotate a condus la posibilitatea evaluării zilnice a multor investiţii. modificările gusturilor consumatorilor. Văzute din această perspectivă. investiţiile dobândesc un grad mai mare de siguranţă pentru investitorul individual. care deşi sunt trecătoare şi nesemnificative. Atunci când există o cantitate mică de informaţii. Dacă se poate conta pe respectarea acestei “convenţii”. cu privire la factorii care vor determina randamentul adus de o investiţie în viitor. trebuie să analizăm şi acest aspect. Anumite categorii de investiţii depind.înţelege mai bine factorii de care depinde mărimea investiţiilor. Aceasta se rezumă la a presupune că starea de lucruri existentă în prezent. deoarece riscul pierderii investiţiei scade. In examinarea acestei stări. 4) Starea creditului ceea ce reprezintă starea de încredere pe care o au instituţiile care dau bani cu împrumut. cu utilajele existente.

Dacă pe o piaţă apare preponderent un flux continuu de spirit de întreprindere. 46 .preţului hârtiilor de valoare se poate datora fie stării de încredere a investitorului. “fată bătrână” şi “scaune mobile”). Se doreşte atingerea unui grad înalt de inteligenţă pentru ca acesta să aleagă varianta de investiţie care crede că va prinde cel mai bine publicului larg. nu aceea care îi place lui cel mai mult. La bursa din Londra. un grad de muncă (efort) superior. ar trebui să ducă la corectarea acţiunilor indivizilor neinformaţi. Este necesar ca investitorii să ştie să facă o investiţie la momentul potrivit. Obiectivul real al celor mai pricepute investiţii este de a “păcăli mulţimea” şi de a transmite mai departe moneda falsă sau cea pe cale să-şi piardă valoarea. el va obţine venituri mai mari de pe urma jocului. Investitorul şi speculatorul profesionist se feresc în a face prognoze pe termen lung în ceea ce priveşte randamentul unei investiţii. asumarea unor riscuri mai mari . speculatorii sunt inofensivi. In cadrul pieţei. Investitorul profesionist trebuie să anticipeze acele schimbări iminente care influenţează cel mai mult psihologia de masă a pieţei. Ei prevăd însă modificările bazei convenţionale a evaluării mai devreme decât cei neiniţiaţi. există două tipuri de investitori: a) Investitori speculatori (“mai iuţi ca glonţul”) – sunt genul de persoane care speculează ignoranţa celorlalţi. comisioanele ridicate ale agenţilor de schimb şi impozitul mare pe transferuri perceput de Trezorerie. este redusă lichiditatea pieţei datorită diferenţelor mari dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare (diferenţe încasate de miniştrii). Exemplele de pieţe folosite de Keynes sunt: • piaţa din Anglia – piaţă bazată pe spirit de întreprindere. dar revenirea acestuia se poate realiza doar prin revenirea amândorura. dacă este abilă va putea obţine profituri mari în perspectivă ghidându-se după cele mai bune anticipări variabile pe termen lung (anticipări autentice). fie stării creditului. necesitatea unui timp mai îndelungat până la acumularea de bogăţie. ci de acea valoare pe care i-o va conferi piaţa în viitor. 5) Concurenţa manifestată între profesioniştii cunoscători ( care posedă capacităţi de apreciere şi cunoştinţe inaccesibile investitorului particular). dar cu timpul creşte riscul ca speculaţia să predomine. să plaseze hârtiile a căror valoare este în scădere şi să aibă mereu “spatele asigurat” în cazul în care ar fi nevoiţi să se retragă din afacere (Keynes explica aceste atitudini printr-o serie de tehnici numite: “tac”. Americanii denumesc acest comportament “a fi mai rapid decât glonţul“. sub influenţa psihologiei de masă. La un anumit nivel de inteligenţă şi la un volum dat de resurse. b) Investitori cu spirit de întreprindere (serioşi) – o astfel de persoană. Predominarea unor astfel de persoane pe piaţă este ameninţată de o serie de factori precum: necesitatea unui bagaj mai bogat de cunoştinţe. El nu trebuie să opteze pe scara prea mare şi nici cu bani împrumutaţi. Un investitor care vrea să ignore fluctuaţiile pe termen scurt ale pieţei.Speculaţia nu este tot timpul superioară spiritului de întreprindere. privind în viitor. are nevoie de resurse mai mari pentru a fi în siguranţă. nefiind interesaţi de valoarea reală a unei investiţii.

dar lăsându-se condusă şi de întâmplare sau stare psihologică. Intotdeauna există riscul de a pierde banii investiţi. Fiecare investitor consideră că obligaţiile pe care le contractează sunt lichide. Keynes.M. pentru că nu există o bază pentru astfel de calcule. Există şi factori care atenuează efectele ignoranţei umane în ceea ce priveşte viitorul. deciziile umane nu pot depinde de anticipări matematice riguroase. Aceşti factori sunt: o dobânda compusă (în cazul serviciilor publice). Prosperitatea economică depinde şi de atmosfera politică şi socială în care se desfăşoară activitatea. se alătură şi încrederea în guvern şi clasa politică în general. Legile psihologice şi dezechilibrele economice. o probabilitatea învechirii (în cazul clădirilor). dar acest lucru nu poate fi adevărat pentru toţi luaţi laolaltă. spiritul de întreprindere ar putea fi încurajat prin introducerea unui impozit de stat perceput la toate transferurile. Lângă încrederea pe care întreprinzătorul trebuie să o investească în piaţa capitalurilor. In SUA .• piaţa din New York – piaţă speculativă. Politica economică preconizată de J. Ideal ar fi ca investiţiile să fie achiziţii permanente şi indisolubile. Keynes şi rezultatele aplicării ei în practică pe termen scurt şi pe termen lung. spiritul de întreprindere mai este influenţat şi de optimismul oamenilor mai mult decât de anticipările matematice. pentru că nu pot fi calculate precis profiturile ce urmează a fi obţinute. întemeiat pe speranţe care se prelungesc în viitor. Caracteristici ale paradigmei elaborate de J.M. aduce foloase colectivităţii în totalitatea sa. De aceea. este necesară organizarea unor pieţe pe care bunurile de capital să se poată transforma foarte uşor în bani. In concluzie. In afara de speculaţie.M. 47 . Keynes afirmă că nu are încredere într-o politică pur monetară care să influenţeze rata dobânzii. Keynes pentru explicarea dezechilibrelor din economia contemporană de piaţă. Modelul economic creat de J. El aşteaptă sprijin din partea statului în organizarea directă a investiţiilor. de aceea mulţi preferă modalităţi alternative de păstrare a economiilor – tezaurizarea banilor. deoarece este puţin probabil ca fluctuaţiile prezentate mai sus să fie combătute printr-o modificare a ratei dobânzii. In concluzie. Spiritul de întreprindere. Problema în acest caz vine din partea lichidităţii pieţelor de investiţii. pentru ca investitorul să-şi concentreze perspectivele pe termen lung. Persoana raţionala alege cât poate de bine între diferite alternative. deoarece există şi investiţii al căror randament în perspectivă este dominat de venitul pe care îl aduc în viitorul apropiat. Teme de dicuţie Accentuarea instabilităţii economiei de piaţă după primul război mondial şi erodarea paradigmei neoclasice. făcând calcule acolo unde poate.

Neoclasicismul economic 8. Ideea a fost susţinută chiar şi în timpul Marii Crize când o pătrime din forţa de muncă americană a fost trimisă în şomaj prin următorul argument: "şomajul care există la un moment dat este produs în totalitate de obstacole fricţionale care se opun ajustării instantanee a nivelului salariilor şi preţului. Astfel statul nuşi poate păcăli pe cetăţeni deoarece ei sunt bine informaţi şi au acces la aceleaşi informaţii ca funcţionarii publici. Totuşi este recunoscut că bazele teoriei economice neoclasice au fost puse de Robert Lucas (Chicago).Aceste două postulate reprezintă esenţa concepţiei neoclasice despre activitatea macroeconomică. ofertei. astfel că există mai multe păreri privind semnificaţiile acestui curent. aşa numitele aşteptări raţionale. prin care se caută să se dea o explicaţie unor constatări de genul curbei Phillips. Aceasta se exprimă pe piaţă prin intermediul funcţiei ofertei şi cererii. Maximizarea obiectivelor agenţilor . Cea de-a doua ipoteză constituie o noutate absolută. muncitorii pot cumpără. Potrivit acestei ipoteze oamenii îşi formează aşteptările pe baza celor mai bune informaţii aflate la baza lor.1. preţurilor şi folosirii (factorilor de producţie şi forţei de muncă).CAPITOLUL 8 NEOCLASICISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL CONTEMPORAN 8. Thomas Sargent (Stanford) şi Robert Barro (Harvard). Teoriile neoclasice sunt obiectul de studiu al mai multor şcoli economice. Datele de pornire sunt considerate a fi exogene : este vorba despre scările de preferinţă ale agenţilor economici şi despre cantităţile factorilor de producţie la începutul unei perioade. Bazele. dar vine şi cu ceva nou.1. Oricât ar produce fabricile. a producţiei şi a distribuţiei veniturilor în cadrul pieţelor. Legea pieţelor susţine că nu pot exista 48 . Prima parte a acestei concepţii se apropie de ipoteza clasică a flexibilităţii preţurilor şi salariilor. Conform lui G. prin intermediul cererii şi ofertei. un economist francez teoria neoclasică se întemeiază pe date de pornire şi un model de comportament. Generalităţi Economia neoclasică se referă la o abordare generală în economie care pune accentul pe determinarea preţurilor. în condiţiile constrângerii. Legea pieţelor . iar oamenii se folosesc de toate informaţiile disponibile.Grellet. din cauza datelor de pornire constituie singura regulă de comportament al agenţilor. ceea ce înseamnă pur şi simplu că ele se ajustează rapid pentru a echilibra cerere şi ofertă. potrivit teoriei economice neoclasice fac referire la preţuri şi salarii care sunt flexibile. Funcţionarea pieţei permite să se stabilească nivelul cererii.subproducţia este imposibilă prin natura sa pentru că "ofertă creează cerere". ea fiind inspirată de progresele înregistrate în ultimii ani în domenii precum statistică şi teoria comportamentului în condiţii de incertitudine.1. Ea se aseamănă mult cu abordarea clasică în privinţa sublinierii rolului salariilor şi preţurilor flexibile. Argumentul este că nu există o deosebire semnificativă între o economie de schimb monetar şi una de schimb în natură.

Potrivit teoriei aşteptărilor raţionale populaţia va anticipa acest comportament şi va acţiona în consecinţă. preţurile ar scădea pentru asigurarea vânzării producţiei obţinute în condiţii de ocupare maximă. Dimpotrivă.este şomajul voluntar sau involuntar? Şomajul involuntar este o situaţie în care muncitorii calificaţi sunt incapabili să găseasca de lucru la nivelul curent al salariului. Provocarea constă în a explica cele mai importante elemente ale ciclurilor economice.Oamenii şomează pentru că şi-au părăsit slujbele. ei îşi părăsesc slujbele de bună voie în speranţa că vor găsi altele mai bine plătite. Principala noutate care apare în teoria economică neoclasică constă în aceea că. Ipoteza aşteptărilor porneşte de la faptul că oamenii fac previziuni obiective. nu se va spune pur şi simplu că oamenii au hotărât că anul respectiv este potrivit pentru concedii mai lungi. Aşteptările raţionale . Concepţia economică neoclasică poate fi fructuos aplicată în multe ramuri ale ştiinţei economice. previziunile sunt obiective şi se bazează pe toate informaţiile disponibile.cum se întâmplă în cazul şomajului involuntar.una din marile provocări căreia trebuie să îi facă faţă oricare şcoală economică este aceea de a explica principalele reguli ce guvernează ciclul economic într-un mod coerent şi în acelaşi timp. compatibil cu alte aspecte ale vieţii economice. Dacă nivelul şomajului este ridicat în timpul recesiunilor. Aceasta presupune că ei înţeleg modul în care funcţionează economia şi ce anume face guvernul. deoarece salariile se modifică pentru a se reechilibra şi oferta de muncă. nivelul şomajului creşte în timpul recesiunilor pentru ca tot mai mulţi oameni se află în căutarea unor slujbe mai bine plătite. Aici ne vom concentra asupra a doua implicatii: natura pieţei muncii şi curba Philips. Ele îi determină pe investitori să cheltuiască o anumită sumă de bani. mai ales în perioadele de recesiune. Potrivit acesteia. economiştii neoclasici cred că. Ei cred că şomajul atinge niveluri înalte deoarece lucrătorii au o părere confuză despre conjunctura în care se află economia . Să presupunem astfel că parlamentul sporeşte întotdeauna cheltuielile în anii electorali. şi nu pentru că salariile ar fi prea mari. cum ar fi curba Phillips sau legea lui Okun. Astfel. datorită aşteptărilor raţionale.perioade lungi de supraabundenţă. statul nu poate păcăli populaţia cu măsuri economice sistematice.aşteptările sunt foarte importante pentru viaţă economică. piaţa muncii se redresează rapid după şocuri. Economiştii keynesişti cred că o parte importantă a şomajului este de natură involuntară. Cum ar explica o astfel de teorie lunge criza globală din anii 1930 sau declinul înregistrat în ultimii ani de ţările cu economie de piaţă? Economiştii neoclasici consideră că percepţia greşită reprezintă cheia ciclurilor economice. In opinia lor. şomajul este voluntar. Mai controversată este ideea conform căreia oamenii se folosesc de întreaga informaţie existentă şi de teoria economică. în majoritatea cazurilor. şi nu pentru că aceştia nu-şi pot găsi de lucru. iar pe consumatori să hotărască dacă îşi economisesc veniturile. căutând altele mai bine remunerate. Cum poate însă ştiinţa economică să abordeze într-un mod logic problema aşteptărilor? Economiştii neoclasici au răspuns la această întrebare formulând ipoteza aşteptărilor raţionale. Şomajul . Dacă producţia s-ar modifica. Curba Phillips . dar în cele din urmă ajung pe listele 49 . Concepţia economică clasică este atrăgătoare deoarece corespunde cu majoritatea teoriilor privind cererea şi oferta.

supraestimând valoarea salariului real sunt păcăliţi să muncească mai mult.2. forţei de muncă şi monetare –ceea ce este greu aproape imposibil de realizat în condiţiile gradului mare de complexitate. Astfel. In ce măsură este posibilă integrarea în mecanismele pieţei a proceselor şi fenomenelor care. Cercetarea şi dezbaterile au fost orientate în mare măsură asupra ipotezelor. Ori. în care oamenii se găsesc temporar într-o stare de confuzie privind valoarea reală a salariilor. Potrivit teoriei economice clasice.şomerilor. serviciile publice şi creşterea rolului statului în economie. în mod tradiţional nu fac parte din ea. Ele stau în atenţia economiştilor neoclasici şi realizarea lor este prezentată ca posibilă.Din această categorie sunt mentionate mai întâi de toate mediul înconjurător. presupuse de modelul neoclasic. situaţie în care producţia nu este influenţată de cererea agregată. capitalului. Spre exemplu. Printre condiţiile realizării echilibrului. liberul arbitru al agenţilor economici . preţuri mici sş stabile. deci oferta de muncă creşte şi şomajul scade. 8. Analiza se poate face folosind curba Phillips corespunzătoare inflaţiei. în timp ce în realitate intervin mulţi factori care determină o suveranitate 50 . cu condiţia întrunirii unui număr de ipoteze. curba Phillips aparentă pe termen scurt este rezultatul unor percepţii greşite a salariului real şi a preţurilor relative. se numără: funcţionarea nestingherită a mecanismelor pieţei. conform teoriei neoclasice. se ajunge la creşterea neaşteptată a salariilor şi preţurilor. neştiind că preţurile cresc la fel de repede ca şi salariile. îi sunt exogene. O ipoteză a echilibrului de piaţă este cea a suveranităţii absolute a cumpărptorilor de a dispune de cheltuirea veniturilor lor. şi realitatea. în faţa economiştilor de orientare neoclasică se pun câteva mari categorii de probleme şi anume: In ce condiţii o societate organizată pe criterii şi cerinţe ale pieţei poate să realizeze echilibrul general şi optimul economico-social.1. care arată cu totul altfel. Una dintre ipoteze este cea a concomitenţei realizării echilibrului în toate cele patru pieţe : a mărfurilor. curba Phillips pe termen scurt are forma unei drepte verticale în punctul ce reprezentă rata naturală a şomajului sau nivelului de echilibru. Această curbă este echivalentă dreptei clasice a ofertei agregate. în faza de expansiune a ciclului economic. Ce se întâmplă când condiţiile respective nu sunt întâlnite în realitate. pe de o parte. calitatea lui. Atunci de unde provin curbele Phillips în pantă descendentă? Ele sunt rezultatul unui proces dinamic.Preocupările lor au fost stimulate de nepotrivirea dintre postulatul realizării automate a echilibrului între cerere şi ofertă. producţia atinge niveluri înalte. Categorii de probleme cu care se confruntă teoria neoclasică Aprecierile exegeţilor occidentali. care exclude posibilitatea crizelor şi şomajului. Muncitorii percep greşit evenimentele economice. iar şomajul scade când oamenii. Problemele echilibrului economic au căpătat o importanţă majoră în proecupările economiştilor neoclasici . dacă Banca Naţională sporeşte neaşteptat rezerva de bani. de interdependenţă între economiile lumii.

Problema este dacă. Pentru exemplificare. ele pot fi integrate pieţei ca să poată fi soluţionate prin ea. învăţământul particular este finanţat de la bugetul central sau de la bugetele centrale. Se fac şi încercări prin care să se arate că şi învăţământul. pentru că piaţa în stare dinamică tinde mereu spre echilibru. Dar nu toate fenomenele unei economii ţin de piaţă. sunt lăsate în afara modelului fiind apreciate ca excepţii de la reguliile pieţei. a preţurilor şi a calităţii mărfurilor care se schimbă. dar nu îl atinge niciodată. ambele părţi ale operaţiunii căutând să obţină avantaje. ci reglatorii construiţi de forţa publică în economie şi manevraţi prin politici determinate. să se renunţe la conceptul de echilibru pentru a salva cadrul conceptual al pieţei. economiştii neoclasici le-au răspuns în două feluri : nu a venit încă ziua în care ipotezele teoretice să-şi găsească integral corespondenţa în realităţile practicii economiei de piaţă. teoretic şi practic. Unele sunt exogene.Din acest motiv. neputând fi integrate de neoclasici în teoria lor. Toţi cetăţenii contribuie la alimentarea bugetului ţării în moduri foarte diferite. In acest caz. pentru a îmbina interesele particulare cu cel general. Piaţa este elementul fundamental al neoclasicismului. ar putea fi supus reguliilor pieţei. ar avea acces la un învăţământ de calitate superioară un număr mai restrâns de tineri.In economiile de scară industrial. Combinarea conceptului de echilibru cu cel de dezechilibru a pus problema regândirii întregului sistem conceptual al economiei de piaţă pentru a-i asigura coerenţa avută până la mutaţia respectivă. cel universitar de exemplu. Modificarea frecventă a raporturilor dintre cerere şi oferta imprimă preţurilor un caracter fluctuant . In cadrul acestui sector.relativă. ceea ce ar contraveni intereselor ţării şi regulilor democraţiei. Ipotezele menţionate pentru a se putea realiza echilibrul sunt puţin satisfăcute în realitate.alocarea resurselor nu mai poate fi optimă. Remarcilor critice privind limitele economiei de piaţă în realizarea echilibrului. Problemele devenite atât de acute ale degradării mediului înconjurător. frecventarea cursurilor şi absolvirea să fie în funcţie de calitatea serviciilor oferite. In unele ţări. dar în condiţii de dezechilibru sistemul de preţuri îşi pierde caracterul de indicator al realităţii produselor. Regula de fier a pieţei este schimbul: se dă ceva ca să se obţină altceva. cetăţeanul se bucură de învăţământ şi apărare naţională. nu concurenţa este cea care reglementează şi rezolvă problemele. Serviciile publice. dar spre acea zi trebuie să se tindă. se poate folosi funcţia economică a statului şi calitatea mediului ambiant. Plăteşte sau nu impozit. echilibrul general obţinut din intersectarea curbelor cerere şi ofertă este pus sub semnul întrebării. Plata pentru înscriere. îşi face apariţia subutilizarea factorilor. producţia în serii mari are ca efect creşterea productivităţii şi scăderea preţurilor până la un punct pe măsura creşterii cantităţilor produselor . Servicii publice ca învăţământul sau apărarea naţională nu se integrează în piaţă şi numai în parte se supun regulilor ei. iar serviciile publice de care beneficiază sunt independente de contribuţiile lor. ale diminuării şi epuizării resurselor regerabile sunt incluse de neoclasici în categoria efectelor 51 . cei din lumea bogată. Aceste a sunt servicii colective indivizibile menite să contribuie la menţinerea macrocolectivităţii în care trăiesc indivizii. Ele sunt bunuri ale societăţii de care beneficiază membrii ei după cum au nevoie şi ei şi societatea. Se ridică astfel problema limitelor pe care le are piaţa în determinarea ofertei şi cererii.

ploile acide. societate. El dezvoltă teoria TIPURILOR IDEALE (ABSTRACTE) DE ORGANIZARE A ECONOMIEI. întreaga dezvoltare economică a societăţii umane se reduce la două tipuri: economia liberală de piaţă şi economia centralizată. stabilirea legăturilor între întreprinderi prin intermediul pieţei. în logica pieţei. eroziunea solurilor.exterioare pentru că nu fac parte din niciuna din cele patru pieţe mentionate. dacă sunt încorporate în costuri.Se poate constitui. O altă soluţie ar fi obligarea celor ce deteriorează calitatea mediului să plătească despăgubiri celor afectaţi. rolul limitat al intervenţiei statului în economie. Factorii răspunzători de acţiunile deteriorării raporturilor dintre om şi natură nu sunt constrânşi să plătească pentru prejudiciile aduse. stimularea producătorilor. concurenţa fără monopol. iar dacă nu sunt incluse ele trebuie să fie suportate din profit. Câştigul celor care cauzează o poluare (fiindcă nu fac cheltuielile necesare pentru a o preveni) cauzează pierderi mari pentru alţii şi cheltuieli sporite pentru colectivităţi. Economia centralizată are următoarele trăsături: conducerea birocratică. funcţia economică a statului creşte. elaborată încă in perioada interbelică. Economia liberală de piaţă are următoarele trăsături: acţiunea liberei iniţiative. dar publicată postum. După 1990.S-au propus diverse variante de soluţii. etc. inviolabilitatea proprietăţii private. pentru ele a cincea categorie de piaţă dacă sunt internalizate în modelul neoclasic al economiei de piaţă? Deteriorarea calităţii mediului înconjurător sub cele mai variate forme-infestarea aerului şi apei.In acest caz. Conform acestei teorii. epuizarea resurselor neregenerabile. Pentru promotorii teoriei neoclasice s-a pus problema internalizării efectelor externe. despăduririle. nu este ceva raţional şi contribuie la o alocare neraţională a resurselor. prin obligarea lor de a face cheltuielile necesare prevenirii poluării sau înlăturării ei în cazul în care s-a produs.. Acest lucru este. de obicei. imposibil pentru că determinarea vinovaţilor şi păgubiţilor este dificilă. ceea ce contravine condiţiilor de bună funcţionare a pieţei. Bazele neoliberalismului au fost puse de Walter Euken (1891-1950) în lucrarea „Principii de bază ale politicii economice”. ca cele ale poluării. În perioada 1933 – 1975 în ţările dezvoltate politicile economice au avut ca sursă principală de inspiraţie dirijismul. agenţilor economiei. autonomia întreprinzătorilor. Principiile care stau la baza acestui model sunt: libera formare a preţurilor. care se diminuează.aduce prejudicii colectivităţilor şi indivizilor. una dintre ele constă în colectarea de către stat a amenzilor pentru poluare în condiţia ca el să acţioneze în vederea îmbunătăţirii calităţii mediului înconjurător. Toate acestea au la bază legitimitatea proprietăţii private. ridică preţul şi diminuează capacitatea concurenţială a mărfurilor. 52 . ceea ce. asistăm la o revigorare puternică şi revenirea masivă la practicile economice de inspiraţie neoliberală în aproape toate ţările lumii. creşterea bunăstării tuturor. sancţionându-se prin piaţă vinovaţii. Dar cheltuielile de acest gen. subordonarea întreprinderilor unui centru unic.

toate proporţiile sunt stabilite subiectiv prin încălcarea acţiunii libere a legilor obiective. sectorul diferenţiat. Protopărinții ideilor neoliberale pot fi 53 . în general. După părerea lui astăzi există două sectoare distincte ale economiei: 1. În România neoliberalismul a avut ca teoreticieni pe Ștefan Zeletin. Ideea de a reformula ideile liberalismului s-a pus în practică în diferite școli din Germania și Austria: pe de o parte. Vintilă Brătianu și pe Mihail Manoilescu. cuprinzând industriile. feudală şi totalitaristă ( fascistă şi socialistă). mai ales primul sector pentru corelarea pe principii economice a activităţilor. împotriva statului social sau al statului prosper. Acelaşi „stat” trebuie să-i împiedice pe proprietarii privaţi să abuzeze de puterea lor. Maurice Allais vorbeşte de două tipuri de planificare: a) Planismul concurenţial . vorbesc de regulă despre o politică economică liberală orientată înspre stabilitate monetară sau înspre un stat suplu. Termenul neoliberalism a fost inițial o descriere proprie. Statul trebuie să planifice în mod necesar. Într-o astfel de economie. în Ordoliberalismul școlii freiburgheze (economia de piață socială). susținerea intereselor burgheziei naționale. statul poate interveni în societate şi deci în economie numai în profitul intereselor private. Generalităţi Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social și politico-economic care se bazează. și un regim parlamentar bazat pe votul universal. b) Planismul autoritar .2. Deşi limitează rolul economic al statului neoliberalii nu se opun oricărei forme de planificare economică. lipsa stimulilor economici. Un asemenea tip de economie este iraţional şi ineficient. libertatea pătrunderii capitalului străin prin promovarea politicii prin noi înșine. însă în prezent este folosit aproape exclusiv ca sinonim restrâns pentru termenul capitalism. Conform teoriei neoliberale. Spre deosebire de laisse-faire-ul liberalismului clasic se consideră necesară intervenția regulatorie a statului pentru garantarea piețelor funcționale. Neoliberalism economic 8. 8.în care fiecare agent economic este autonom. pe liberalismul clasic și pe teoria neoclasică și care urmărește minimizarea influențelor statului asupra evenimentelor economice.în care preţurile şi cantităţile sunt stabilite prin plan central. proces de care depindeau modernizarea sociatății și consolidarea independenței naționale. Include ca forme concrete: economia sclavagistă.2. și sunt. printre altele. Principiile de bază ale acestui curent erau: dezvoltarea industriei. 2. unde tehnica optimă de producţie este realizată prin cooperarea întreprinderilor diferite. unde tehnica de producţie se realizează în întregime de către o singură întreprindere. Cei care sunt pentru această definire a termenului. și nu în ultimul rând în monetarismul școlii din Chicago. pe de altă parte în școala austriacă care este apreciată ca și clasic-liberală. sectorul nediferenţiat.incompatibilitatea cu iniţiativa producătorilor.1. fiecare bun face obiectul pieţei şi al mecanismelor cerere ofertă.

Milton Friedman. în mod eronat. Rezultatul unui așa-zis proces orientat înspre piață este neprevăzut și deschis. eufemistic) despre o societate deschisă. Concurența destructivă poate câștiga predominanță față de concurența performantă. Hayek a dezvoltat până la moartea sa neoliberalismul ca teorie dinamică a instituțiilor sociale. Karl Popper vorbește aici (după părerea criticilor. drept urmare.politicii monetare. Se poate mai degrabă vorbi de o rețea diversificată. în gândirea ordoliberală.în afara spațiului german. și care se și contrazic. Instabilitatea este atribuită. Funcționarea deficitară a pieței este posibilă. pe tema dezvoltării unui concept pentru o politică economică pe termen lung. Conform acestui concept. diferențiate. in mod special. acceptarea ordinelor și descentralizarea trebuie să se reconcilieze unele cu celelalte. o gasim la Karl Brunner în The Moetarist Revolution.considerați Friedrich Hayek și Ludwig von Misses. intervențiile statului în economie sunt doar atunci justificate și necesare când. Și în cazul apariției monopolurilor. monetarismul. care a fost înteleasă ca o cale de mijloc între capitalismul pur și socialism. să sprijine accesul liber la piață și să se îngrijească de stabilitatea nivelului prețului. ordoliberalismul consideră tendința piețelor nereglementate de a elimina mecanismul propriu de concurență. Ideea socială și principiul performanței. Nesigurantele includ. Scopul cel mai important al ordoliberalismului este o de-monopolizare. în care există păreri diferite. cum ar fi mediul sau în cazul măsurilor insuficiente împotriva formării cartelului. însă neoliberalismul ca școală nu există. Ca motiv pentru necesitatea unei reglementări cadru. Walter Euken. Monetarismul pornește în mod fundamental de la stabilitatea sectorului privat. programele de taxe si impozite si programele de cheltuieli. mai presus de toate. formează cartele și se înțeleg asupra prețurilor. În acest caz este vorba despre un concept necunoscut în 54 . Termenul neoliberalism a fost caracterizat de catre economiștii Friedrich Hayek. politicii creditelor si politicii fiscale. 1973: Sectorul privat refractează deviațiile și le reformează într-o mișcare stabilizatoare [. deoarece termenul neoliberalism a fost înțeles în strânsă legătură cu monetarismul școlii din Chicago.] instabilitatile principale și nesiguranțele proceselor economice își au originea în comportamentul sectorului de stat.și alții la o conferință din Paris. instituționalizată. să dezvolte un cadru legal care să constea factic din legi privind cartelul și concurenţa. de exemplu.. cum ar fi măsurile luate de instanțele de intervenție. Ofertanții se unesc. Deosebiri față de libertarianism . distorsiunile pieței sunt împiedicate prin monopoluri și carteluri. liberalismul este considerat egal. Problema pe care statul trebuie să o rezolve ar fi. cu libertarianismul.prin ordoliberalism este exprimată varianta germană a neoliberalismului.câteodată. Ordoliberalismul . O justificare pentru încrederea în piața și în economia privată.. aspiră la formarea de monopoluri și astfel pot să dicteze pe piață (stapânirea pieței). cu reprezentantul foarte cunoscut al acesteia. Wilhelm Röpke. în anul 1938.de exemplu în cazul lipsei unei determinări a compensației pentru consumarea bunurilor comune. transparența pieței. varianta ordoliberală a neoliberalismului nu a fost niciodată foarte cunoscută. Monetarismul . spre deosebire de ordoliberalism se bazează pe piața liberă și consideră că pe termen lung mecanismele auto-regulatorii ale pieței pot conduce la un echilibru al pieţei. acolo unde s-a neglijat fondarea la timp a „Ordo“-ului potrivit .

Scopul neoliberalismului este de a asigura funcționarea ordinii specifice economiei de piață. Prin urmare. 8. o creare a unor unități parțial autonome și o degajare a diferitelor teme publice în sensul unui management suplu. dimpotrivă. deci cererea și oferta să hotărască asupra tipului. a dobânzii și bugetară restrictivă rezultă o extindere a administrației. concept care absolutizează dreptul la proprietate și respinge complet taxele și politica socială și prin aceasta stă în opoziție față de neoliberalism. Spre deosebire de neoclasicism. Politica stabilizatoare: politica masei monetare trebuie să garanteze prețuri stabile. Banca Mondială are ca strategie supraordonată așa-numitul Private Sector Development. acest principiu se aseamănă cu principiul suveranității populare din cadrul teoriei politice liberale.Germania. bunăstarea economică ar crește. În cazul formelor regularizatoare socialiste s-ar ajunge. printr-o monedă stabilă (stabilitate macroeconomică) și printr-un buget echilibrat. de exemplu prin taxe și impozite în cazul efectelor externe și prin legile cartelului. deoarece astfel ar avea loc o alocare optimă a resurselor. Preponderența de proprietate privată și de forme regularizatoare ale economiei private față de influența statului derivează uneori dintr-un anumit punct de vedere asupra teoriei economice a drepturilor disponibilităților. 55 . deloc. Elemente ale politicii neoliberale Individualismul normativ: o sursă pentru deciziile politico-economice. în special în monopolurile de stat din domeniul infrastructurii (măsurile existențiale de prevedere) cum ar fi telecomunicațiile. după părerea multor liberali. pe termen lung. Statul trebuie să se îngrijească de piețele funcționale printr-o politică concurențială și să prevină formarea piețelor de monopol și a disfuncționalităților pieței. Proprietatea privată/Privatizarea: în concepția neoliberală statul nu are datoria de a fi întreprinzător activ. Dintr-o politică monetară. transportul. atunci când acestea derivă din principiile generale (respingerea politicii de agendă).2. a cărei însemnătate este recunoscută (noul instituționalism). Din cauza problemelor de agregare a preferințelor individuale este exercitată o critică asupra programelor economice guvernamentale. Un stat prosper nu poate fi finanțat.2. de a înfățișa eficient economia. cu cât crește proprietatea din domeniul public. de aceea. prețului și cantității realizărilor materiale și asupra serviciilor. este preferința individuală a subiecților economici. comparat și cu conceptul Public Private Partnership. obligatoriu la așa-numitul tragism Tragedy of the Commons (tragedia comunelor). energia sau învățământul. Concurența: statul se îngrijește de piețele funcționale și intervine în cazul piețelor evident imperfecte. privatizarea întreprinderilor de stat respectiv datoria statului de a se implica. Se cere. concurența s-a extins asupra instituțiilor. cu părerea că cei mai supli supraviețuiesc pe piață. Piața ca instrument de conducere: în convingerea neoliberală trebuie ca piața. greu sau doar la un nivel scăzut.

după părerea neoliberalilor la inegalitate și sărăcie în lume. comerțul liber ar conduce la stimulatea bunăstării mondiale. SPS. fiind considerate ca o taxe duble. Taxele pe avere sunt respinse. Măsurile private de prevedere sunt avizate favorabil în cadrul modalității de acoperire a capitalului. în sensul unei stimulări a comerțului liber între state. Taxele indirecte sunt preferate celor directe. Strategia pay-as-you-go este criticată. Teme de discuţie 1. Conform evaluării neoliberalismului. Prin aceasta trebuie realizată o administrare eficientă a mijloacelor cetățenilor. Conform acesteia.Deregularea: neoliberalii sunt pentru deregularea și liberalizarea economiei în sensul unei reduceri a legilor și regulamentelor. de exemplu. autoritatea financiară ar plăti fiecărui plătitor al cărui venit s-ar afla sub un minim fix. deci asupra acelora care nu sunt în stare să-și asigure traiul zilnic. atât timp cât acestea sunt considerare birocratice și nu sunt neapărat necesare. însă nu vor să o introducă în propriile țări. fără să facă alte cercetări. țărilor în curs de dezvoltare. 2. diferența de taxe obligatorii. Metamorfozele liberalismului neoclasic. Limitarea comerțului prin taxe vamale și obstacole comerciale ne-tarifare și o stimulare a anumitor scopuri economice de către stat prin subvenţii. iar sistemele economiei de piață vor fi construite. GATS. TRIPS sau fie prin zone de comerț liber și mai multe zone economice speciale sau desființarea granițelor statelor naționale. Sistemul social: și în domeniul sistemelor sociale. TBT. pe motiv că nu ar avea o bază solidă. dar și taxele de bagatelă în cazul cărora încasările nu sunt mai mari decât cheltuielile necesare pentru colectarea acestora. fie prin organizații globale cum ar fi WTO și înțelegerile acesteia cu GATT. conduce. de exemplu sub forma tarifelor proporționale sau a tarifelor în trepte și un sistem de taxe simplu în locul unui sistem de dispoziții variate. le este greu să țină piept concurenței cu țările agricole europene care sunt puternic subvenționate. Performanțele statului se vor concentra apoi eficient asupra celor care au intr-adevar nevoie de ajutor social. Neoliberalii le reproșează statelor industrializate faptul că doresc libertate comercială doar pentru țările în curs de dezvoltate. neoliberalii sunt pentru soluții organizate privat în locul sistemelor de stat considerate a fi birocratice. Politica taxelor: de regulă se cere ca procentele taxelor să fie reduse. deoarece prin aceasta acțiunile economice individuale ar fi împiedicate. Asta înseamnă că sistemele de asigurare socială vor fi reconstruite: statul de realocare va fi demontat. mai ales că prin aceasta s-ar produce o creștere a încasărilor din taxe. Comerțul mondial: neoliberalii sunt de acord cu globalizarea. Astfel. Milton Friedman a sugerat aplicarea unei taxe pe venit negative. În general este favorizată scăderea taxelor plătite de firme. Geneza şi evoluţia neoliberalismului în Germania. 56 .

von Hayek despre economia de piaţă şi ordinea liberală în cadrul ei. ale celui variabil. Concepţia lui Fr. refacerea prin consum individual. sunt: în model rămân constante: compoziţia organică a capitalului. 6. sporirea dimensiunilor factorilor de producţie (în cazul reproducţiei lărgite). 5. b. consumul neproductiv al întreprinzătorilor (din plusvaloare şi al sferei neproductive). Modelul MARXIST al creşterii economice Modelul marxist de creştere economică este un model macroeconomic. mijloacele de muncă se consumă integral şi işi transmit dintr-o dată valoarea asupra produsului finit. 4. Revigorarea neoclasicismului şi neoliberalismului în ultimele două decenii ale secolului XX. Friedman. preţurile coincid cu valoarea. 8. În economie există două sectoare distincte: Sectorul I: producător de mijloace de producţie. Neoliberalismul american. TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII ECONOMICE 9.A. Friedman despre economia de piaţă şi suveranitatea consumatorului. Sectorul II: producător de bunuri de consum. CAPITOLUL 9. d. rata plusvalorii.1.3.A. Teoria capitalului uman şi a consumatorului la G. la acelaşi nivel. a forţei de muncă. Dacă: I (C+V+P) = Q1 II ( C+V+P) = Q2 57 . ale plusvalorii. ale venitului naţional. ritmurile de creştere ale capitalului constant. Teoria şi politica monetară în opera lui M. 9. Premisele de la care porneşte şi în funcţie de care a fost elaborat. c. coeficientul capitalului. deci produsele se schimbă la valoarea lor. şi acesta porneşte de la o bază teoretic-abstractă de reprezentare a condiţiilor de echilibru. la care realitatea se raportează ca la o unitate de măsură. Ca orice model prezentat. În modelul său Marx porneşte de la faptul că din produsul social trebuie asigurate: a. Becker. Concepţia lui M. von Hayek despre libertate şi statul de drept. productivitatea muncii. 7. Concepţia lui Fr. înlocuirea capitalului constant consumat în ambele sectoare ale economiei naţionale. întreg produsul social se realizează între graniţele naţionale.

în forma ei cea mai generală. microanalitice (microeconomice) dar pot fi şi macroeconomice. V – valoarea creată pentru sine. Asemenea teorii şi modele sunt. an de an. Operând cu teoria factorilor de producţie modelele neoclasice explică rezultatele producţiei (venitul) îndeosebi prin aportul a doi factori: • capitalul (K) • munca (L) Economiştii neoclasici ai creşterii economice presupun că factorii de producţie sunt substituibili. P – plusvaloarea (plusprodusul) În cazul reproducţiei simple condiţia echilibrului este: I (V+P) =IIC Iar în cazul reproducţiei lărgite: I (V+P) I (V+P) >IICsau cu condiţia v1 = c1 unde: c1 – capitalul constant acumulat în sectorul I (sub forma mijloacelor de producţie suplimentare adăugate celor consumate şi înlocuite c2 – capitalul constat acumulat în sectorul II (sub forma mijloacelor de producţie suplimentare adăugate celor consumate şi înlocuite). Pornind de aici ei propun diferite combinaţii ale factorilor producţiei în obţinerea rezultatului final. a forţei de muncă ocupate. face ca condiţia echilibrului dinamic I (V+P) >IIC să poată fi dezvăluită şi teoretizată. implicit şi în modelele care au ca ecuaţie a echilibrului egalitatea dintre sumele economisite şi cele investite: S=I 9. Expresa sintetică şi formalizată a acestor preocupări o constituie funcţia de producţie Cobb-Douglas. O regăsim.unde: C – valoarea mijloacelor de producţie consumate. într-o formă sau alta. (valabilă) pentru toate timpurile şi pentru fiecare economie naţională. Forma generală a ei este: Y = aΠ xiα i unde: 58 . v1 – capitalul variabil acumulat în sectorul I ( sub forma muncitorilor suplimentari atraşi în producţie alături de cei existenţi) Ipoteza lui Marx potrivit căreia creşterea venitului naţional se realizează exclusiv prin sporirea. în general.2 Teorii şi modele neoclasice de creştere economică Modelele neoclasice de creştere economică şi teoriile corespunzătoare lor sunt de inspiraţie liberală şi neoliberală.

Cu ajutorul acestui instrumentar analitic au fost emise ipoteze şi întreprinse investigaţii utile. Analizele întreprinse de Harrod şi Domar asupra acestei probleme. au ajuns la concluzia că pentru a asigura deplina ocupare pe termen lung trebuie îndeplinite două condiţii: • În primul rând.3. Teoria şi modelul HARROD-DOMAR Teoria şi modelul lui Keynes erau dominate de primatul consumului şi al cererii. pentru a asigura deplina ocupare pe termen lung. venitul. cererea efectivă va fi insuficientă pentru a asigura ocuparea deplină. Dacă investiţiile scad sub acest nivel. αi . Keynes a arătat cum se poate ajunge – pe termen scurt – la ocuparea deplină a forţei de muncă. el nu s-a preocupat de cercetarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite. referitoare la traiectoria optimă a producţiei şi cea a acumulării de capital. Autorii acestui model fac distincţie între trei tipuri de proces tehnic: care economiseşte capital (când α>β şi α are tendinţă de creştere). modelul Solow-Swan examinează rolul procesului tehnic în modificarea proporţiei dintre factorii de producţie şi a calităţii acestora.) . etc.Y – variabila dependentă (rezultatul. ritmul creşterii venitului naţional trebuie să egalizeze creşterea numerică (fizică) a forţei de muncă plus creşterea productivităţii muncii.coeficienţi de elasticitate. Exprimă influenţa modificării variabilelor independente Xi asupra rezultatelor Y. a – constantă .arată cu câte unităţi se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o unitate a factorului de producţie capital (K) . economia trebuie să investească. 59 . β . Xi – variabile independente (factorii de producţie) . În rândul acestor metode de creştere economică. în fiecare an. Y = a • Lα • K β 9. procesul tehnic neutru. volumul producţiei. Acestea şi-au găsit expresia în principalul paramentru al modelului său „multiplicatorul investiţiilor” ( M = ΔY / Δl ). • În al doilea rând. funcţia devine: unde: α – arată cu câte unităţi se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o unitate a factorului de producţie muncă (L) . Dar. care lasă nemodificată proporţia dintre muncă şi capital (când α=β şi raportul rămâne constant). Pentru cazul celor 2 factori de producţie utilizaţi. atât cât este necesar pentru deplina ocupare a resurselor de muncă disponibile. care economiseşte munca (β>α şi β are tendinţă de creştere). pentru ca economia să continue să producă la acest nivel (pe termen lung).

• cele ce sunt destinate pentru transmiterea prin moştenire”. Mărimea acestei fracţiunii depinde de coeficientul capitalului. condiţiile fundamentale.rata de creştere a populaţiei. în fiecare an. iar dacă procesul tehnic este neutru. Harrod urmăreşte să evidenţieze factorii care determină „înclinaţia spre economisire”. Harrod arată că într-o economie dinamică se modifică: nivelul venitului. productivitatea muncii. care era static. Δn n . 60 . creşterea populaţiei. venitul naţional (Y) trebuie să crească anual cu (n+a)%. = unde: s. Adică: Gy = n + a Dacă venitul naţional creşte cu mai puţin decât atât. atunci nevoia de capital va creşte în acelaşi ritm cu creşterea populaţiei şi ea va putea fi satisfăcută dacă populaţia economiseşte o fracţiune constantă din venitul ei total. care sunt determinate de motivele personale”. numărul lucrătorilor creşte cu n%.Dacă. Adică: s. Spre deosebire de modelul keynesist.înclinaţia marginală spre economisire (ΔS/ΔY). „Teoria propusă de mine – susţine Harrod – presupune… să împărţim economiile individuale în două părţi: • cele ce-i sunt necesare omului pentru satisfacerea necesităţilor în timpul vieţii sale. Pe Harrod îl interesează necesarul de economii care urmează a fi transformat în capital pentru a realiza o economie dinamică. Dacă condiţiile fundamentale ale creşterii economice (creşterea populaţiei şi productivitatea muncii) sunt variabile independente şi cunoştinţele tehnice rămân constante. Δn • Cm n Cm – coeficientul marginal al capitalului (ΔK/ΔY) După ce se stabileşte astfel nevoia de capital suplimentar (ΔK) pentru ocuparea deplină a forţei de muncă. atunci pentru ocuparea deplină a resurselor de muncă. Harrod introduce în modelul său „coeficientul marginal al capitalului” (Cm=ΔK/ΔY=l/ΔY) care este un parametru al producţiei şi ofertei. ocuparea nu va fi deplină. . adică vor exista şomeri. Harrod şi Domar elaborează un model dinamic de creştere economică. Pentru a obţine „totalul tuturor economiilor societăţii…trebuie ca surplusul de economii al corporaţiilor să fie adăugat la economiile particulare. coeficientul rămâne constant. iar productivitatea individuală creşte cu a%. progresul tehnic.

adică: ΔK/K = Δn/n. În mod implicit. ⋅ σ m Cm unde G. Iar această creştere va fi satisfăcută dacă: s . O asemenea relaţie presupune că. rata acumulării este egală cu rata de creştere a populaţiei. cât şi Keyes. Gn – rata naturală (natural rate of growth). Harrod distinge trei rate ale creşterii economice şi anume: 1. = ( Δk / k ) • C m sau dacă : Δk s . Harrod conferă ratei garantate (Gw) rolul de factor principal al echilibrului şi creşterii economice. „Rata garantată oferă posibilitatea ca oferta şi cererea de mărfuri şi servicii să rămână în stare de echilibru”. S. . Ecuaţia fundamentală a modelului său este: G • Cm = s . sau s. Rata garantată este aceea care asigură investiţiilor obţinerea venitului dorit.rata creşterii economice (s.productivitatea marginală a investiţiilor (ΔY/Δl). fac din obţinerea profitului scontat de întreprinzător./Cm) Cm – coeficientul marginal al capitalului (ΔK/ΔY).înclinaţia marginală spre economisire (ΔS/ΔY) σ m . în mod obligatoriu. iar rata reală este cea realizată efectiv. Dacă: 61 . = k Cm Harrod sesizează că între ritmul de creştere economică necesar utilizării maxime a principalelor resurse (şi în deosebi a forţei de muncă ) şi ritmul înregistrat în realitate. G= sauG = s . = (Δn / n) • Cm sau s . Gw – rata garantată (warranted rate of growth). Dacă : Gw = Gn = Gt economia este perfect echilibrată iar ocuparea resurselor de muncă este deplină. pot exista diferenţe. Deci nevoia creşterii de capital (ΔK/K) va creşte în acelaşi ritm cu creşterea populaţiei.În modelul Harrod. atât Harrod. elementul hotărâtor al echilibrului. toate economiile societăţii sunt investite. rata naturală asigură ocuparea deplină a forţei de muncă şi utilizarea integrală a celorlalţi factori de producţie. 2. 3. Gt – rata reală (true rate of growth). în care coeficientul capitalului este constant.

Totodată. prevenind creşterea exagerată a preţurilor şi sporirea exagerată a producţiei . ca şi Keynes. Situaţia poate fi depăşită numai dacă ţara respectivă beneficiază de imigraţie. fapt ce favorizează starea de expansiune economică. o lupta împotriva depresiunii economice (împotriva îndepărtării lui Gw de Gn). Gn<Gw – creşterea economică poate fi încetinită din insuficienţa resurselor de muncă. Gn>Gw – ritmul creşterii economice asigură investitorilor veniturile scontate. În privinţa luptei înpotriva depresiunii cronice. care se înregistrează în condiţiile oscilante ale preţurilor. Există o presiune a ofertei de muncă asupra locurilor disponibile din economie ceea ce va determina reducerea salariilor şi şomaj. ci propune: emiterea de obligaţii de stat fără dobândă. Rolul fondului stabilizator este dublu: în perioada crizei de supraproducţie statul trebuie să cumpere mărfuri. politica Keynesistă de manipulare a ratei dobânzii. conducând spre recesiune economică. Harrod. Gt >Gn – înseamnă că creşterea economică se realizează în condiţiile folosirii unor resurse suplimentare faţă de cele naţionale (provenite din emigraţie) . ceea ce înseamnă că efortul investiţional pe unitate de venit scade în perioada de prosperitate . Dobânda este o sumă foarte mică în comparaţie cu profiturile sau pierderile totale. Harrod consideră că în faţa ştiinţei economice stau 2 sarcini principale : o lupta împotriva oscilaţiilor ciclice ale producţiei (împotriva îndepărtării lui Gw de Gt). dar nu se ocupă integral resursele de muncă. El propune crearea unui fond stabilizator de marfă. C<Cm adică efortul investiţional pe unitate de venit creşte în perioada de declin . 62 . care să asigure schimbul unităţii băneşti pe un sortiment permanent de mărfuri. fără dobândă. Harrod nu acceptă însă măsuri de politică inflaţionistă. în perioada de boom trebuie să vândă marfă. Gt<Gw – se reduce cererea de noi capitaluri iar activitatea economică se restrânge. În aceste condiţii apare şomajul. împiedicând reducerea producţiei şi scăderea preţurilor. Sumele încasate din vânzări se vor compensa cu cheltuielile de cumpărare şi deficitul bugetar nu va lua proporţii îngrijorătoare.Gt > Gw – dimensiunile capitalului sunt pentru întreprinzători ineficiente. lichidând astfel oscilaţiile ciclice ale preţurilor şi ale producţiei. Gt<Gn rata creşterii anuale a venitului este inferioară celei necesare ocupării depline a resurselor de muncă disponibile. Harrod apreciază că din punctul de vedere al rezolvării primei sarcini. În felul acesta statul ar prelua de la populaţie economiile şi le-ar transforma în investiţii pe termen lung. propune reducerea ratei dobânzii. Dacă se elaborează teoria despre ratele garantate naturale şi reale de creştere. Trebuie remarcat că într-o astfel de situaţie C>Cm. este insuficientă. Acestea îi determină să sporească comenzile. iar cu sumele obţinute să se crediteze economia.

63 . Considerând că numărul ramurilor cuprinse în balanţă este n. Dacă notăm x. (i = 1. Meritul principal al modelelor economice structurale constă în faptul că încearcă să cuantifice. aij = xij xj unde: Xj..4 Modelul input-output al creşterii economice Acest tip de model prezintă un dublu avantaj faţă de cele anterioare: Pe de o parte. . în ramura j. pun în discuţie o problemă teoretică şi practică deosebit de complexă şi anume aceea a interdependenţelor dintre compartimentele structurilor din cadrul fiecărei economii naţionale. În acest model producţia fiecărei ramuri. cu ajutorul unor coeficienţi. Leontief. 2. atunci producţia ramurii i se poate scrie sub forma unei ecuaţii: XI= xi1+xi2+…+xin Pentru i = 1.j Q = 1. elaborat de W.producţia totală a ramurii j. intensitatea fluxurilor între ramurile economiei naţionale. n) partea din producţia ramurii i care se consumă productiv. n se obţine un sistem de ecuaţii care caracterizează relaţiile de producţie-consum din economie: X1=x11+x12+…+x1n X2=x21+x22+…+x2n ……………………… Xi=xi1+xi2+…+xij+…+xin …………………………... împărţită la producţia totală a ramurii j. 2... Exemplul cel mai reprezentativ în această privinţă îl constituie modelul inputoutput (balanţa legăturilor dintre ramuri).9.. au o arie mult mai largă de informare teoretică şi metodologică. oferind elemente valoroase pentru determinarea condiţiilor care se cer în vederea respectării unor proporţii raţionale in funcţionarea normală a complexului economic. deci i=j. Pe de altă parte.. notată X. Cantitatea din producţia ramurii i absorbită de ramura j. modelul matematic al sistemului închis al sistemului poate fi prezentat de următorul sistem de ecuaţii: a11X1+a12X2+…+a1nXn=X1 a21X1+a22X2+…+a2nXn=X2 ……………………………. n) este descompusă pe elementele de destinaţie: consum pentru producţia proprie şi pentru producţia altor ramuri. este descrisă cu simbolul aij şi este numită coeficientul intrărilor producţiei din ramura i in ramura j. .. Xn=xn1+xn2+…+xnn Elementele xij se numesc fluxuri interramuri.. 2.. într-o anumită perioadă.

Volumul producţiei fiecărei ramuri se poate exprima în unităţi naturale sau valorice şi ca urmare vom avea: fie balanţă în expresie naturală. 50 u. În baza celor de mai sus.…. sub forma matriceală: A⋅ X = X ∑ aij = 1. Exemplul de utilizare a producţiei agricole. n) este egală cu 1 Suma totalurilor pe coloane (intrări) este egală cu suma totală pe linii (ieşiri) (după i=1. sunt output 64 .an1X1+an2X2+…+annXn=Xn sau. influenţele producţiei unei ramuri asupra altora cu care au relaţii de „intrare-ieşire”. 15 u.m. j=1. nutreţ pentru animale). este evident că: Suma coeficienţilor dintr-o coloană (după i=1. de produse agricole (output). Pentru echilibrarea sistemului închis. de pildă. n): ∑ ∑ aij X j = ∑ ∑ aij X j sau: (1-a11)X1-a12X2-…-a1nXn=0 -a21X1-(1-a22)X2-…-a2nXn=0 ……………………………… -an1X1-an2X2-…-(1-annXn)=0 sau: (1-A)X=0 Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii de mai sus se obţine proporţiile dintre necunoscutele X1. Iată. deci. Agricultura a produs 130 u. reprezintă autoconsumul ramurii agricultură (de pildă. un exemplu de Model Input-Output. într-o economie de tip închis care – presupunem – are trei sectoare: Ramuri Agricultură Industrie Terţiar Consum Producţie Produse final totală Agricultură 15 50 20 45 130 Industrie 50 50 25 65 160 Terţiar 10 50 50 50 190 Cumpărări 75 150 95 160 Intermediare Valoarea adăugată Intrări totale 55 130 40 190 65 160 160 480 Pe orizontală avem "IEŞIRI CÃTRE ALTE RAMURI" Iată. pe baze aproape de realitate. lectura liniilor (rândurilor).X2.m. fie în expresie valorică.m.Xn (producţiile globale ale ramurilor). suma livrărilor (ieşirilor) fiecărei ramuri către celelalte trebuie să fie egală cu suma primirilor (intrărilor) de la celelalte. Rolul cel mai important într-un tablou input-output revine coeficienţilor intrărilor (aij) pentru că în funcţie de ei se poate stabilii.

sub formă de consumuri intermediare diverse (inputuri de la alte ramuri) pentru a obţine o producţie proprie de 190 u. în special consumul final al menajelor.m. unt. cu coeficienţi tehnici reprezentând cantitatea unui input necesara pentru a obţine o unitate de output. 20 u.m. dacă alte ramuri nu pot să furnizeze factorii de producţie necesari.m. În acest tablou. 50 u.m. La fel. "ştrangulările" din economie? Nu ne serveşte la nimic dorinţa de a spori producţia unei ramuri. Care sunt consecinţele modificării activităţii unei ramuri asupra altora? Unele ramuri economice au un efect de impulsionare asupra altora. Dacă se relansează activitatea economică. Industria (agro-alimentară) utilizează 50 u. întrucât oferă posibilitatea construirii de "scenarii alternative şi 65 . consumul final apare ca cea de a (n +1) coloană. aici. 2.m. 1.m. etc. etc. produse (industriale) vor fi utilizate pentru autoconsum (pânză pentru cămăşi). Industria a utilizat 150 u. Ei pot.m. importurilor? Într-o economie deschisă. sunt ieşiri (output) pentru sectorul serviciilor ca factori de producţie de origine agricolă (restaurantele folosesc carne. sunt ieşiri spre populaţie (consumul familial de produse agricole).m.). Care este dependenţa unei ramuri în raport cu alta? Care sunt "locurile înguste". cea de a (n + 1) coloană şi cea de a (n + 1) linie nu au acelaşi statut ca şi cele n linii şi n coloane. Cele n linii şi n coloane descriu (singure) industriile cu tehnologiile date: agricultură industrie. din producţia agricolă se utilizează în ramura agriculturii pentru a obţine o producţie totală a ramurii de 130 u. De aici a venit ideea lui Leontief de a trasa un model deschis. comerţ.Ilată.m. producţia unor ramuri a căror producţie este destinată exporturilor. Modelele input-output sunt deosebit de utile în procesul creşterii economice şi chiar al planificării. nu putem spori produc~ia unei ramuri. dacă ieşirile spre alte ramuri de destinaţie nu permit acest lucru. 4. 3. Ramuri produse Agricultură Industrie Terţiar Agricultură 15/130 50/130 20/130 Industrie 50/190 150/190 25/190 Terţiar 10/160 50/160 50/160 Leontief a emis ipoteza că aceşti coeficienţi tehnici sunt puţini sensibili la variaţiile pe termen scurt. sau mai multe. De asemenea.m.orientat spre industrie şi sunt consumate productiv acolo (laptele pentru producerea îngheţatei). 45 u. în aceste condiţii să servească la calculele matriciale menite să fundamenteze deciziile de planificare a economiei naţionale. Dacă ele nu se pot modifica corespunzător. 50 u. coeficientul a11 = 151130. Care este autoconsumul unei ramuri? În exemplul nostru. nici dorinţa de sporire a producţiei ramurilor respective nu va deveni realitate. terţiar. va depinde în mare măsură . lectura coloanelor. Pe verticală avem "INTRÃRI DE LA ALTE RAMURI". vor fi intrări de la sectorul terţiar (transport. În realitate.. ce repercusiuni se vor produce asupra producţiei. ocupării. va genera probleme de natura modificării acestor importuri. relansarea producţiei într-o ramură. care consumă produse importate. arată că 15 u. reprezintă valoarea adăugată.). iar valoarea adăugat ca cea de a (n + 1) linie. Exemplul de cumpărări ale ramurii industrie. marketing.de posibilităţile de export. produse agricole intrate de la agricultură (laptele pentru îngheţată). din care 40 u.

O. Modelul dinamicii mondiale şi teoria „creşterii zero” La cererea Clubului de la Roma. Printre limitele acestor modele structurale reţinem: Nu ierarhizează ramurile economiei naţionale după importanţa lor.C..T. F. precum şi unele fundaţii naţionale de notorietate mondială: Fundaţia DAG HAMMARSKJOLD (Suedia).A. ori în politica economică aplicată situaţia este alta. de anticipare. fluxurile internaţionale de mărfuri. Ne referim. pentru a utiliza balanţa legăturilor ramurilor ca instrument de planificare. prin balanţă se pot verifica dacă sunt sau nu sunt bine fundamentate opţiunile de dezvoltare "exogene". problemele mediului natural. la aspecte cum sunt: problemele resurselor energetice şi de materii prime. 9.E. circulaţia mondială a mâinii de lucru ("exodul creierelor").N.N. Au apărut astfel teorii şi modele globale de creştere economică. sau alte combinaţii. Fundaţia BARILOCHE (Argentina).prezentate până aici – şi accentuarea interdependenţelor dintre economiile naţionale în perioada postbelică. printre altele.). care condiţionează creşterea la scară naţională şi mondială..U. a fost îmbogăţit instrumentarul analitic (şi sintetic) de studiere a creşterii economice. etc.S. 9. speculaţiile financiar-valutare de mare anvergură. „Fundaţia internaţională pentru alternativele dezvoltării”. Oricum.O. Modelele input-output nu pot surprinde corespunzător toate acţiunile speculative din domeniul financiar.5. "Clubul de la Roma"1.C. Întocmite cu mare regularitate. Aici toate ramurile sunt egale ca importanţă. trebuie introduse in model. cursa înarmărilor.5. schimbărilor în valoarea coeficienţilor de input incorporaţi în diverşi vectori coloană ai coeficienţilor fluxurilor de capital.1.U. U. Teorii şi modele globale de creştere economică Ipoteza nerealistă a unor economii închise (autarhice) folosită de modelele microsau macroeconomice. bunuri (inclusiv metale preţioase) şi de capital. şi organizaţiile ei specializate (U. „Centrul de studii economică-sociale ale lumii a treia”.I. au dus la apariţia unor probleme noi ("globale"). tablourile input-output la nivelul economiei naţionale pot furniza preţioase informaţii asupra tendinţelor (cel puţin interne) de evoluţie a vieţii economice. etc..D. "Clubul de la Paris”. printre care: O. De aceea.D.N. fiecare dintre ele răspunzând unui ansamblu diferit de ipoteze referitoare la structura cererii finale. Ca răspuns la aceste probleme şi extinzând metoda sistematică de abordare a activităţii social-economice. transferul de tehnologie.comparative. diversificarea fenomenelor de criză şi agravarea lor etc. Forrester a formulat o primă schiţă de model global („Lumea 1”) pe care a precizat-o ulterior 66 .A.O. profesorul american Jay W.N. opţiunile de politică economică. extinderea activităţii corporaţiilor transnaţionale. Balanţa legăturilor dintre ramuri este mai mult un model de analiză postfactum a realităţii economice şi mai puţin un instrument de previziune. ca variabile exogene. Această orientare a fost stimulată mai ales de organismele internaţionale.

Concluzia la care ajung este esenţialmente pesimistă. 67 . teoria zegistă). respectiv investiţiile succesive de capital şi procesul dezvoltării industriei la scară planetară. autorii evidenţiază ritmurile creşterii economice la scară mondială în primele şapte decenii ale secolului XX şi tendinţele înregistrate de cele cinci variabile. Aceste măsuri vizează realizarea unui echilibru intre bucla pozitivă şi bucla negativă a fiecărei variabile. omenirea va declanşa în jurul anului 2100 „o prăbuşire neaşteptată şi necontrolabilă”.) elaborează în anul 1972 lucrarea „The Limits to Growth” („Lumea 3”) considerată primul raport către Clubul de la Roma. 5. populaţia şi dinamica ei. etc. În lucrare se apreciază că între cele cinci variabile ale creşterii economice există strânse legături de interdependenţă. În felul acesta s-ar prezerva resursele. capitalul. 4.(„Lumea 2”). Folosind tehnica modernă de calcul. trebuie luate măsuri ferme de menţinere a echilibrului creşterii şi dezvoltării la scară planetară. natalitatea să fie egală cu mortalitatea astfel ca sporul natural al populaţiei să fie "zero". pentru prevenirea catastrofei previzibile. Concluziile degajate din lucrare se concentrează pe ideea că în primele şapte decenii ale secolului XX – a avut loc o creştere exponenţială (prin înmulţire) a celor cinci variabile şi că dacă tendinţa continuă. 3. De exemplu: investiţiile suplimentare de capital să fie egale cu amortismentul capitalului fix în funcţiune. Acesta se produce din cauza următoarelor împrejurări: • insuficienţei de alimente pentru o populaţie care creşte mai rapid decât producţia agricolă (populaţia în proporţie geometrică. producţia agricolă mondială şi alimentaţia. producţiei alimentare şi tendinţele epuizării resurselor continuă neschimbate. poluarea mediului natural. Soluţia propusă în raport constă în strategia "creşterii zero" (zero growth. Autorii analizează cinci variabile ale creşterii economice: 1. „Dacă tendinţele actuale de creştere a populaţiei. • insuficienţei resurselor (sau cel puţin a celor neregenerabile) pentru dezvoltarea pe scară tot mai largă a industriei. fără ca aceasta să însemne stagnare economică. consumul de resurse neregenerabile. producţia agricolă în proporţie aritmetică.T. Se regăsesc aici idei din teoria lui Robert Thomas Malthus cu privire la populaţie). s-ar îmbunătăţi starea mediului ambiant.I. poluării. 2. Conform acesteia. industrializării. limitele creşterii pe această planetă vor fi atinse în decursul următorilor o sută de ani”. s-ar evita cercul vicios de tip malthusian şi s-ar stabili corelaţii corespunzătoare între numărul populaţiei şi producţia agricolă mondială. în care încearcă să desprindă tendinţele mondiale ale creşterii economice în primele şapte decenii ale secolului XX. Apoi el împreună cu alţi profesori2 de la Massachussetts Institut of Tehnology (M. • ruperii echilibrului ecologic determinat de poluarea mediului_ natural ca urmare a industrializării şi a consumului individual. etc.

• Aplicarea măsurilor propuse de teoria "creşterii zero" ar însemna..000 ecuaţii. Dezvăluie caracterul devastator al creşterii economice accelerate şi necontrolate promovată de ţările avansate in primele şapte decenii ale secolului al XX-lea. Europa Răsăriteană. nivel de dezvoltare economică .2. Africa de Sud şi restul ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă. modelul induce concluzii pesimiste. similitudinea problemelor cu care sunt confruntate. faţă de cele câteva sute din modelul Meadows..Modelul dinamicii mondiale şi teoria "creşterii zero" conţin importante elemente raţionale: 1. China. 2. Se face abstracţie de existenţa statelor naţionale. Autorii promit că diviziunea nu se va opri aici şi că modelul va funcţiona pentru fiecare iară în parte. Africa Tropicală. Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. acceptat. Cercetările au fost şi sunt. Europa Occidentală.R. • Ignorarea diversităţii lumii prin tratarea variabilelor doar la nivel global. ei au constituit zece regiuni mai mult sau mai puţin omogene: America de Nord. a decalajelor. Autorii Mihajlo Mesarovic şi Eduard Pestel au studiat ţările lumii prin prisma următoarelor cinci grupe de criterii: tradiţii . de modificările de structură. practic. stil de viaţă . Aceasta a dus la risipă de resurse şi poluarea crescândă a mediului natural.. Australia. în anul 1974 apare lucrarea "Omenirea la răspântie" care avansează conceptul de creştere organică3. • Făcând abstracţie de progresele din domeniul ştiinţei şi tehnicii. În afară de influenţele reciproce ale factorilor. Din această perspectivă modelul propus nu poate fi. legaţi de peste 100. de condiţiile economico-sociale. Japonia. etc. Pe baza criteriilor de mai sus. sub nici o formă. menţinerea nivelurilor de dezvoltare actuale ale ţărilor. capabilă să aleagă una din mai multe variante posibile.S. modelul prezintă şi o serie de minusuri: • Simplificarea excesivă a lumii şi a problematicii creşterii economice. structurile social-politice . Pe lângă aceste merite incontestabile.S. se ia în considerare şi decizia umană. se vede uşor. prin încercarea de a explica totul cu ajutorul celor cinci variabile. Modelul nu stabileşte preferinţele între 68 . Asia de Sud-est. a subdezvoltării. foarte anevoioase întrucât se încearcă elaborarea unor modele de creştere economică în condiţiile multicriteriale. Teoria "creşterii organice" şi modelul structurat (cu mai multe niveluri) Ca răspuns la primul raport către Clubul de la Roma şi la teoria "creşterii zero". în plină perioadă de expansiune economică. geografice specifice.5. etc. asupra caracterului restrictiv al resurselor dezvoltării. Atrage atenţia. 9. Rusia şi ţările foste U. fataliste asupra viitorului. America Latină.

controlată. Un model matematic. modelul Mesarovic-Pestel transmite un mesaj pozitiv şi se poate constitui punct de plecare pentru cercetări viitoare mai profunde şi diferenţiate în problemele abordate. într-o viziune globală (prin cooperare internaţională). totuşi. problemele nu se pot rezolva "pe bucăţi". aici este vorba despre creştere organică. Chiar faţă de criteriile de clasificare propuse. oricât de perfect ar fi el. 3. prezente şi de perspectivă. 2. departe de lumea reală în care există peste 180 state cu probleme mai mult sau mai puţin specifice. Printr-o analogie cu natura (biologia). După ei interdependenţa dintre state este invers proporţională cu independenţa. nu poate surprinde aspecte incomensurabile (tradiţii. În esenţă. Acestea sunt variabile "libere" fără precizarea cărora nu se poate "prevedea" nimic şi orice astfel de precizare conduce la alternative diferite de evoluţie a sistemului. Noutatea metodologică şi calităţile dialectice ale cărţii nu o absolvă. adică. de anumite minusuri: 1. 10). ci în totalitatea lor. dar este. Faţă de creşterea nediferenţiată (canceroasă) prezentă în teoria şi practica primelor şapte decenii ale secolului. relaţii sociale) care influenţează puternic procesele creşterii şi dezvoltării sociale. îndeosebi structurale. controlată de oameni şi adaptabilă la problemele complexe. servind doar informaţia asupra consecinţelor pe care un asemenea curs de acţiune le atrage.alegeri. În felul acesta noua concepţie respinge strategia "creşterii zero" şi se pronunţă pentru continuarea unei creşteri de tip organic. autorii fac distincţie între creşterea economică nediferenţiată (care ar avea loc prin înmulţirea cantitativă. Modelul sistemului mondial structurat este deschis. Aceasta înseamnă că prin model se încearcă stabilirea acţiunilor sau tendinţelor necesare pentru ca în perspectivă anumite obiective să poată fi atinse. se presupune că există o familie de parametri şi variabile care nu sunt specificate şi care reflectă opţiunile grupurilor politice şi sociale ce orientează evoluţia sistemului. Studiul confirmă şi ideea că. Rezultă că demersul Mesarovic-Pestel este mai degrabă un instrument de analiză de sistem a scenariilor viitoare decât de construcţie predictivă. ceea ce nu corespunde întru-totul realităţii prezente şi perspectivei previzibile. De asemenea se pledează cu tărie opţiunea pentru criteriile pe termen lung. 69 . exponenţială a rezultatelor din fiecare domeniu) şi creşterea diferenţiată sau organică (controlată prin voinţă şi obiective) care presupune schimbări calitative. situarea unor ţări într-o grupă sau alta prezintă elemente de arbitrar (cu excepţia grupelor 1. Autorii înţeleg în mod specific relaţia între "independenţă" şi "interdependenţă". totuşi. lume cu 10 regiuni marchează un progres faţă de ipoteza globalităţii a lui Meadows. În felul acesta modelul marchează o îndepărtare de la întrebarea "ce va fi în anul 2000?" spre alt mod de a pune problema: "ce consecinţe va avea în anul 2000 acţiunea X sau acţiunea Y?". dată fiind interdependenţa fenomenelor. 3.

. Pohoaţă I. 9. Leontief. Editura Fundaţiei „Gh. Editura Enciclopedică. 7... 1994. 8. Iaşi. Teoria economică în retrospectivă. Todosia M. Capitalul uman. Editura Scripta. Zeletin Ş. Zane” Iaşi. Capitalism şi libertate. Modelul Solow-Swan. Doctrine economice. Modele structuraliste de creştere economică. 1995. Bucureşti. 4. I. 1992. 1993.. Cuza”.. Modelul Forrester-Meadows şi teoria creşterii zero. Becker G. 1995. Blaug M. Comportamentul uman – o abordare economică. Doctrine economice universale. 1992. Tănăsescu E. Bucureşti. Editura All. Bucureşti. Frois A. Economie politică. Neoliberalismul.. Bucureşti. Editura Evrika. 2000. Bucureşti.Teme de discuţie • • • • • • • Contribuţiile economiştilor liberali neoclasici la dezvoltarea schimburilor economice internaţionale în perioada interbelică. 3. Becker G. Editura Universităţii „Al. teoriei BIBLIOGRAFIE 1. 2. Editura All. 70 . Modelul mondial structurat şi teoria creşterii organice. 6. 1997. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. 1998. Brăila. Teorii despre schimbul inegal. Friedman M. 5. Editura All. Paradoxul lui W. Curs de istoria gândirii economice.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->