MATEMATICI APLICATE ÎN ECONOMIE

Prof. univ.dr. Rodica TRANDAFIR; Prof. univ.dr. Iordan DUDA; Conf. univ.dr. Aurora BACIU; Lector univ.dr. Rodica IOAN; Lector univ.drd. Silviu BÂRZĂ

OBIECTIVE Scopul principal al cursului este de a asigura baza matematică de înţelegere şi fundamentare a aparatului matematic utilizat în cadrul disciplinelor de specialitate, ca: economie, informatică, statistică micro şi macroeconomică, analiză economico-financiară, teoria deciziei, econometrie, previziune economică, eficienţă economică etc.

SEMESTRUL I
I. ELEMENTE DE ALGEBRĂ LINIARĂ I.1. Sisteme de ecuaţii liniare Un sistem de m-ecuaţii liniare cu n-necunoscute x1 , x 2 ,..., x n se scrie sub forma:
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n = b1 ⎪a x + a x + ... + a x = b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 (1.1.) ⎨ M ⎪ ⎪ a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n = bm ⎩ a ij şi bi cu i = 1,..., m şi j = 1,..., n sunt constante reale,

unde:

∑a
j =1

n

ij

x j = bi , i = 1,..., m
AX = b

(1.2.) (1.3.)

sau sub formă matriceală: unde:
⎛ a11 ⎜ ⎜a A = ⎜ 21 M ⎜ ⎜a ⎝ m1 a12 a 22 M am2

⎛ b1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ L a1n ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ x2 ⎟ , L a2n ⎟ , ⎜ b2 ⎟ ⎜ ⎟ X =⎜ M ⎟ b=⎜ M ⎟ O M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜b ⎟ ⎜x ⎟ L a mn ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ m⎠ ⎠

175

Matricea A se numeşte matricea coeficienţilor, b se numeşte matricea termenilor liberi, iar X matricea necunoscutelor. Studiul sistemelor se poate realiza şi prin metoda eliminării succesive (Metoda lui Gauss), pe lângă alte metode cunoscute din liceu. Metoda lui Gauss constă în transformări elementare succesive ale sistemului într-un sistem echivalent, care va elimina pe rând câte o variabilă din toate ecuaţiile sistemului cu excepţia unei singure ecuaţii în care coeficientul variabilei va fi egal cu unitatea. Se scriu coeficienţii tuturor necunoscutelor şi termenii liberi ai sistemului. Calculul unui sistem echivalent se obţine astfel: linia întâi se împarte prin elementul a11 ≠ 0 , a11 pivotul care se încadrează. Elementele coloanei întâi sunt zero. Celelalte elemente din celelalte linii se calculează formând un dreptunghi ce are ca diagonală segmentul ce uneşte locul elementului de calculat şi pivotul. Noul coeficient va fi egal cu diferenţa dintre produsul coeficienţilor de pe diagonala pivotului şi produsul coeficienţilor de pe cealaltă diagonală, diferenţa care se împarte la pivot. Schematic obţinem:

a11

a12 a 22 M am2 ′ a12 a′ 22

… … …

a1n a2n M a mn ′ a1n ′ a2n M ′ a mn

b1 b2 M bm b1′ ′ b2

a 21 M a m1
1 0 0 unde:

O

… … …

M

M a′ 2 m

O

M ′ bm

, j = 1,..., n a11 a11 aij − a1 j ai1 , i = 2,..., m , j = 1,..., n ′ aij = a11
176

′ a1 j =

a1 j

a11bi − a1i b1 , i = 2,..., m a11 b b1′ = 1 a11 În mod similar, în etapele următoare se obţin sisteme echivalente cu sistemul iniţial. bi′ =
I.2. Sisteme de inecuaţii liniare Un sistem de inecuaţii liniare cu n-necunoscute x1 , x 2 ,..., x n se scrie sub forma:
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n p b1 ⎪ a x + a x + ... + a x p b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 ⎨ M ⎪ ⎪a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n p bm ⎩

(2.1.)

unde semnul „ p ” reprezintă unul din semnele „ ≤ ” sau „ ≥ ”. Sistemul de inecuaţii care conţine atât inecuaţii cu semnul „ ≤ ” cât şi „ ≥ ” poate fi adus la un sistem care să conţină numai unul dintre aceste semne prin înmulţirea unor inecuaţii cu (-1). Se poate obţine aşadar una din situaţiile:
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n ≤ b1 ⎪ a x + a x + ... + a x ≤ b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 ⎨ M ⎪ ⎪a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n ≤ bm ⎩

(2.2.)

sau
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n ≥ b1 ⎪ a x + a x + ... + a x ≥ b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 ⎨ M ⎪ ⎪a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n ≥ bm ⎩

(2.3.)

Studiul sistemelor de inecuaţii (2.2.) sau (2.3.) se reduce la studiul unui sistem de ecuaţii prin adunarea, respectiv scăderea, la fiecare ecuaţie a unei necunoscute auxiliare, pozitive cu rol de egalizare, şi anume:
⎧ a11 x1 + a12 x2 + ... + a1n xn + y1 = b1 ⎪ a x + a x + ... + a x + y = b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 2 ⎨ M ⎪ ⎪am1 x1 + am 2 x2 + ... + amn xn + ym = bm ⎩

(2.4.)
177

− x ∈ V . 178 .). x ∈ V . ( x + y ) + z = x + ( y + z ) pentru (∀)x.3. (∃) − x element opus. x. + a1n x n − y1 = b1 ⎪ a x + a x + .4.5.).sau ⎧ a11 x1 + a12 x 2 + . 1.1. (α + β )x = αx + βx pentru (∀)α..⋅) verifică: 2. y ∈ V . care asociază.. x + y = y + x pentru (∀)x. + a mn x n − y m = bm ⎩ (2. m. x ) ∈ K × V un element α ⋅ x ∈ V .2..4.) şi reciproc.3. Definiţie: Mulţimea nevidă V se numeşte spaţiu vectorial peste corpul K dacă (V .. (∀)x ∈ V . Vom numi soluţie a sistemului de inecuaţii (2. care asociază fiecărei perechi de elemente (x.5... un sistem de valori care verifică simultan toate inecuaţiile sistemului.) unde yi ≥ 0 . y.. Teoremă: Oricărei soluţii a sistemului de inecuaţii (2. fiecărei perechi de elemente (α. β ∈ K .2.2.3. i = 1. (∀)x ∈ V .1. 2. Operaţia de adunare „+” ca lege de compoziţie internă. α( x + y ) = αx + αy pentru (∀)α ∈ K . 1. şi (V. 1. y ) ∈ V × V un element sumă x + y ∈ V.1. 2. I. + a x − y = b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 2 ⎨ M ⎪ ⎪a m1 x1 + a m 2 x 2 + . Operaţia de înmulţire cu scalari „·” ca lege de comparaţie externă.) îi corespunde o soluţie a sistemului de ecuaţii (2. z ∈ V . respectiv (2..) sau (2. astfel încât x + (− x) = (− x) + x = OV .. y ∈ V .. (∃)OV element neutru OV ∈ V astfel încât x+OV=OV+x=x. adică verifică: 1. Spaţii vectoriale Fie V o mulţime nevidă de elemente şi K un corp de scalări (de regulă K este corpul numerelor reale R sau corpul numerelor complexe C) Pe mulţimea V se definesc două operaţii: 1.+ ) este grup abelian.

.. v n } din V se numeşte sistem de generatori ai spaţiului vectorial V dacă orice vector v ∈ V se poate scrie ca o combinaţie liniară a vectorilor v1 ... α m ∈ K. sistemul de numeşte sistem liniar dependent. Un sistem de vectori... β ∈ K . Definiţie: Un sistem de vectori {v1 .. Spaţiul vectorial n-dimensional real este mulţimea: 179 . Definiţie: Coeficienţii α 1 .. v = α 1v1 + α 2 v 2 + . v 2 ... v 2 . v m ∈ V dacă există scalori α1 .. Definiţie: Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K. + α m v m . v 2 ... v m } se numeşte baza pe spaţiul vectorial V dacă este format dintr-un număr maxim de vectori liniar independenţi. v n ∈ V sunt liniar dependenţi dacă şi numai dacă cel puţin un vector dintre ei este o combinaţie liniară de ceilalţi.3... v n } din V se numeşte sistem liniar independent dacă din α 1v1 + α 2 v 2 + ... atunci orice vector v ∈ V se scrie în mod unic ca o combinaţie liniară a vectorilor bazei. 2.4... B ⊂ V .2.. Propoziţie: Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K şi B = {b1 . α n ai reprezentării vectorului v ∈ V în baza B se numesc coordonatele vectorului v în baza B......... Numărul vectorilor din bază determină dimensiunea spaţiului. Propoziţie: Vectorii v1 .. α 2 . x ∈ V . v 2 . B = {v1 . α n ). 1K x = x pentru 1K ∈ K element neutru şi (∀)x ∈ V .. Un vector v ∈ V se numeşte combinaţie liniară a vectorilor v1 .... astfel încât: Definiţie: Un sistem de vectori {v1 .. bn } o bază a spaţiului V. α 2 .. v n ..... + α n v n = 0 rezultă nuli α1 = α 2 = .. Definiţie: Fie V spaţiu vectorial peste corpul K. = α n = 0. Se poate scrie atunci v = (α1 .. (α ⋅ β )x = α(β x ) pentru (∀)α. α 2 .... Dacă există scalari nenuli.. b2 . v 2 ..

v 2 .. Consecinţă: În spaţiul vectorial n un sistem de n-vectori: ⎛ a11 ⎞ ⎛ a n1 ⎞ ⎛ a 21 ⎞ ⎜ ⎟.. Vectorii sunt liniar dependenţi dacă rangul matricei vectorilor este mai mic ca numărul vectorilor. (Transformarea coordonatelor unui vector la schimbarea bazei) Fie v ∈ n . unde: . Propoziţie. a 2 ..... ⎛ 0⎞ ⎜ ⎟ ⎜ 0⎟ bn = ⎜ ⎟ M ⎜ ⎟ ⎜1⎟ ⎝ ⎠ formează o bază a spaţiului vectorial n numită baza canonică. × ⎧ ⎛ x1 ⎞ ⎪ ⎜ ⎟ x ⎪ = ⎨ x x = ⎜ 2 ⎟ . Observaţie: În spaţiul n există o infinitate de baze... xi ∈ ⎜M ⎟ ⎪ ⎜ ⎟ ⎪ ⎝ xn ⎠ ⎩ ⎫ ⎪ ⎪ ⎬ ⎪ ⎪ ⎭ ⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞ ⎛ x1 + y1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ pe care se definesc operaţiile: x + y = ⎜ x 2 ⎟ + ⎜ y 2 ⎟ = ⎜ x 2 + y 2 ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜x ⎟ ⎜ y ⎟ ⎜x + y ⎟ n⎠ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎝ n ⎛ x1 ⎞ ⎛ αx1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ x ⎟ ⎜ αx ⎟ şi αx = α⎜ 2 ⎟ = ⎜ 2 ⎟ M M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ x ⎟ ⎜ αx ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠ Propoziţie: Sistemul de vectori unitari: ⎛1⎞ ⎛ 0⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟... …. A = {a1 . a n } şi B = {b1 . Propoziţie: Un sistem de vectori {v1 .. v n } ⊂ V sunt vectori liniar independenţi dacă rangul matricei vectorilor este egal cu numărul vectorilor. b2 . b1 = ⎜ ⎟ b2 = ⎜ ⎟ ⎜M⎟ M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ …... ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ .. v1 = ⎜ M ⎟ v 2 = ⎜ M ⎟ vn = ⎜ M ⎟ ⎜a ⎟ ⎜a ⎟ ⎜a ⎟ ⎝ 1n ⎠ ⎝ 2n ⎠ ⎝ nn ⎠ formează o bază a spaţiului dacă şi numai dacă determinantul matricei vectorilor este nenul. bn } două baze din 180 n . 1 ⎜ 0⎟ .n = × × .

4.. 3. y ∈ E se numesc vectori ortogonali dacă produsul loc scalar este nul.. i = 1. y >= 0. Definiţie: Un spaţiu vectorial E peste corpul K pe care s-a definit un produs scalar se numeşte spaţiu euclidian. x 2 . β n coordonatele vectorului v în baza B. y + ( x 2 . y ) .. prin abuz de notaţie.. Fie α 1 . y ∈ V . deci < x.. v = ⎜ M ⎟ a1 = ⎜ M ⎟ a n = ⎜ M ⎟ b1 = ⎜ M ⎟ bn = ⎜ M ⎟ ⎜v ⎟ ⎜a ⎟ ⎜b ⎟ ⎜b ⎟ ⎜a ⎟ ⎝ 2⎠ ⎝ nn ⎠ ⎝ 1n ⎠ ⎝ nn ⎠ ⎝ 1n ⎠ şi. λ in . unde În plus avem relaţia M = B −1 A . …. β1 . x1 + x 2 . y >= α < x. n .. α n coordonatele vectorului v în baza A. y >=< y.. + α λ 1 1n n nn ⎩ n ⎛ λ 11 .. < x. (∀)x... Atunci: ⎧ β1 = α1λ 11 + . x >≥ 0 pentru (∀)x ∈ V .. λ i1 .. y ∈ V . λ n1 ⎞ ⎟ ⎜ M =⎜ M O M ⎟ ⎟ ⎜λ ⎝ 1n . ⎜ ⎟. Spaţii euclidiene Definiţie: Fie V spaţiu vectorial peste corpul de scalari K.. (∀)x1 . notată f ( x. λ i 2 . < αx... 181 . λ nn ⎠ Scrisă matriceal. < x.. …. y > se numeşte produs scalar dacă satisface: 1. y > .. I. Definiţie: Într-un spaţiu euclidian real sau complex. şi pentru fiecare i. x > . O aplicaţie f : V × V → R .. (∀)α ∈ K ... ⎜ ⎟ . y ) =< x. + α n λ n1 ⎪ M ⎨ ⎪β = α λ + . 2. 4.⎛ v1 ⎞ ⎛ a n1 ⎞ ⎛ b11 ⎞ ⎛ bn1 ⎞ ⎛ a11 ⎞ ⎜ ⎟... (∀)x. y = x1 .. doi vectori x. relaţia devine β = Mα . notăm cu A şi B matricile asociate bazelor A şi B (matricile de trecere de la o bază oarecare la baza canonică). ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ . y ∈ V . coordonatele vectorului ai în baza B..

. a j λ ij = aj.. j = 1. a n } să fie ortogonali. B = {b1 .aj λ 21 = b2 . Definiţie: Fie V spaţiu vectorial peste corpul K. x n ∈ E se numeşte sistem ortogonal de vectori dacă fiecare vector vi este ortogonal pe toţi ceilalţi vectori. Se pleacă de la o bază oarecare a spaţiului E. notată f ( x) = x se numeşte norma vectorului x.. x + y ≤ x + y . x j = 0 pentru orice i ≠ j . x ∈ V dacă verifică: 1. n ..... x 2 . αx = α ⋅ x .....Definiţie: Fie E spaţiu euclidian. Propoziţie: În orice spaţiu euclidian n-dimensional peste corpul K există cel puţin o bază ortogonală car e se poat e determina cu procedeul lui Gramm – Schmidt. 2.n −1 a n −1 vectori din {a1 . bn } şi se construiesc vectorii: a1 = b1 a1 = b2 − λ 21 a1 M a n = bn − λ n1 a1 − λ n 2 a 2 − . obţinând: a1 . a1 şi prin recurenţă bi . a1 Scalarii λ ij se vor determina punând condiţia ca oricare doi Procedeul descris mai sus poartă numele de procedeul lui Gramm – Schmidt. Un sistem x1 . x ≥ 0.. 3.. Deci xi . − λ n .. 182 .. O funcţie f : V → + ... i..

. T ( x + y ) = T ( x) + T ( y ) . (∀)x ∈ V .. b2 . V' două spaţii vectoriale peste acelaşi corp de scalari K de dimensiuni n respectiv m..V' spaţii vectoriale peste un corp K. V. y ∈ V ... a 2 . n}. a n } o bază a spaţiului Vectorial V şi T (ai ) = α i1b1 + α i 2 b2 + . O aplicaţie T : V → V ′ se numeşte aplicaţie (transformare sau operator) liniară dacă este aditiv şi omogen.. atunci există o aplicaţie liniară T : V → V ′ cu proprietatea: T (a k ) = bk pentru (∀)k ∈ {1... V' două spaţii vectoriale peste acelaşi corp de scalari K. + α in bn 183 .. a n } o bază a spaţiului vectorial V şi B ′ = {b1 . b2 .Norma unui vector pe un spaţiu euclidian se poate defini în mai multe feluri. B = {a1 . Fie aplicaţia liniară T : V → V ′ . Fie ai un vector oarecare din B atunci T (ai ) este un vector al spaţiului V' şi poate fi reprezentat în mod unic în funcţie de vectorii bazei B': Teoremă: Fie V. 2.5.. Teoremă: O aplicaţie T : V → V ′ este aplicaţie liniară dacă şi numai dacă: T (αx + β y ) = αT ( x) + βT ( y ) B ′ = {b1 . bn } o bază a spaţiului vectorial V'... (∀)α ∈ K.... I. B = {a1 . deci verifică: 1. Noi vom folosi norma definită cu ajutorul produsului scalar: x = < x. a 2 .... (∀)x. Propoziţie: În orice spaţiu vectorial normat există o bază ortonormată adică o bază ortogonală în care norma fiecărui vector este egală cu unitatea. x > .. Definiţie: Un spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă se va numi spaţiu vectorial normat. bn } o bază a spaţiului vectorial V'... T (αx ) = αT ( x) .. Aplicaţii liniare Definiţie: Fie V.

2.) T (v) − λv = 0 sau ( AT Relaţia (6..1. T (a 2 ). α n1 ⎞ ⎟ . Valori proprii şi vectori proprii asociaţi unei aplicaţii liniare Definiţie: Fie V un spaţiu vectorial n-dimensional peste corpul de scalari K şi T : V → V o aplicaţie liniară.) Vectorul nenul v ∈ V care verifică relaţia (6.. astfel încât: T (v ) = λv (6. 184 .. ⎛ α 11 ⎜ ⎜α M B .) se mai scrie: − λE n )v = Ov (6. Prezentăm în continuare modul de determinare a valorilor şi vectorilor proprii pentru o aplicaţie liniară...2.2. Determinantul sistemului (6. α nn ⎟ ⎠ Matricea formată din coordonatele vectorilor I.) se numeşte vector propriu pentru aplicaţia liniară T asociată valorii proprii λ . Relaţia (6.. coordonatele vectorului propriu v nenul sunt soluţiile sistemului omogen (6. a n }.T (a1 )...2.). Un scalar λ ∈ K se numeşte valoare proprie pentru aplicaţia liniară T dacă există cel puţin un vector nenul v ∈ V .6. Ecuaţia P (λ ) = 0 se numeşte ecuaţie caracteristică a aplicaţiei T...): este: a 11 − λ a12 a1n L a 21 a 22 − λ L a2n P (λ ) = M M M M a n1 an2 L a nn − λ şi se numeşte polinomul caracteristic asociat aplicaţiei liniare T.. α n 2 ⎟ O M ⎟ ⎟ . Fie T : V → V ′ aplicaţie liniară cu matricea aplicaţiei AT definită în baza B = {a1 .) nu sunt toate nule pentru că determinantul sistemului este nul.1. B ′}. În consecinţă..2. T (a 2 ) în baza B' se va numi matrice asociată aplicaţiei liniare T în raport cu perechea de baze {B.1. Soluţiile sistemului omogen (6..) reprezintă scrierea matriceală a unui sistem omogen. B′ (T ) = ⎜ 12 M ⎜ ⎜α ⎝ 1n α 21 α 22 α 2n M ..

. Soluţiile sistemului vor fi coordonatele vectorilor proprii asociaţi aplicaţiei T în raport cu baza B. Teoremă: Fie V spaţiu vectorial de dimensiune n. 2......2. T : V → V o aplicaţie liniară şi λ 1 .. Atunci există o bază B pentru V astfel încât matricea asociată aplicaţiei liniare T să aibă formă diagonală cu elementele diagonalei principale egale cu valorile proprii. Polinomul caracteristic şi deci ecuaţia caracteristică nu depinde de baza aleasă. astfel încât matricea asociată aplicaţiei liniare T în raport cu perechea de baze { B. ( ) Atunci există o bază B a spaţiului vectorial V. v p sunt vectori proprii ai aplicaţiei liniare T : V → V asociaţi valorilor proprii distincte λ 1 . Observaţii: 1. λ n . λ p atunci sunt liniari independenţi. + m3 = n . Vectorii proprii asociaţi aplicaţiei liniare T : V → V pentru valorile proprii determinate se obţin înlocuind valorile proprii în sistemul (6.. λ − λ p cu m1 + m 2 + .. Sistemul omogen (6. Fiecărei valori proprii λ îi corespund o infinitate de vectori proprii. Teoremă: Fie V spaţiu vectorial de dimensiune n. T (v) = λv . numit subspaţiu propriu ataşat valorii proprii respective şi se notează E λ = v v ∈ V \ {0}..) şi rezolvând sistemul.) este compatibil nedeterminat.. B′} să aibă formă diagonală dacă şi numai dacă dimensiunea fiecărui 185 . λ ∈ K este o valoare proprie a aplicaţiei liniare T dacă şi numai dacă este rădăcină a ecuaţiei caracteristice. valori proprii distincte pentru T. căci P(λ)=0.2.. { } 4.Se verifică teorema: Teoremă: Fie T : V → V . Mulţimea soluţiilor formează un subspaţiu... Teoremă: Dacă v1 . 3. T : V → V o aplicaţie liniară care are un polinom caracteristic: m1 m2 mp P(λ ) = (λ − λ 1 ) (λ − λ 2 ) . Un vector propriu ν poate fi asociat ca vector propriu unei singure valori proprii a aplicaţiei liniare T...

.. Observaţie: O formă biliniară este determinată dacă se cunoaşte matricea formei A. f 186 . f (λx) = λf ( x) . deci: 1. y ∈ V .. y1 ) + bf ( x..λ p . Forme liniare.. O aplicaţie f : V → este o formă (transformare sau operator) liniară dacă este aditivă şi omogenă. O aplicaţie f : V × V → R este o formă biliniară dacă este liniară în raport cu ambele argumente. b ∈ . y ) .. x 2 . adică: 1. y 2 ) ..subspaţiu propriu E λi corespunzător valorii proprii λ i este egală cu mi – ordinul de multiplicitate al valorii proprii respective ⎛ ⎞ ⎜ ⎟ AT = diag ⎜ λ1 . y1 .7. f ( x. 2.. y ) = af ( x1 .. f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ) . f (ax1 + bx 2 . ∀x ∈ V şi ∀λ ∈ . ∀x. 4 3 1 24 ⎟ 4 3 ⎜ 1 24 mp ⎝ mp ⎠ Baza B este formată din vectori proprii aparţinând subspaţiilor proprii corespunzătoare.. de dimensiune Definiţie: Fie V spaţiu vectorial peste corpul n.. Definiţie: O formă biliniară se numeşte forma biliniară simetrică dacă matricea formei este o matrice simetrică (adică matricea A este egală cu transpusa sa. λ p . A f = AT . y 2 ∈ V şi ∀a. 2. Forme pătratice Definiţie: Fie V spaţiu vectorial peste corpul real. de dimensiune n. I. ∀x1 . y ∈ V şi ∀a...... b ∈ . Pentru formele biliniare dăm o modalitate de scriere a acestora sub formă matriceală. y ) + bf ( x 2 .. ay1 + by 2 ) = af ( x. ∀x.λ p ⎟ .

.. g ( x) = x T Ax. ) sunt strict pozitivi. Metoda valorilor proprii: Această metodă determină valorile proprii cu ajutorul ecuaţiei caracteristice ataşată matricei formei. Definiţie: Fie g : V → o formă pătratică. …. ∆ 4 .. 187 ∆ 1 2 ∆1 2 2 y1 + y 2 + .. (∀ )x ∈ V . g este semipozitiv definită dacă minorii sunt pozitivi sau zero..8. Metoda Gauss: Această metodă formează pătrate perfecte când conţine cel puţin un aii ≠ 0 . Reducerea unei forme pătratice la o formă canonică Metoda Jacobi: Fie o formă pătratică g : V → ... g este pozitiv definită dacă toţi minorii matricei simetrice A sunt strict pozitivi. y n ) reprezintă coordonatele vectorului x în baza B. Definiţie: Fie g : V → o formă pătratică.. a1n se numesc Valorile ∆1 = a11 .. O aplicaţie g : V → este o formă pătratică dacă există o aplicaţie biliniară simetrică f : V ×V → .... iar cei pari ( ∆ 2 . I.. astfel încât forma pătratică să se transforme în forma canonică: g(y) = unde ( y1 .. Dacă această matrice poate fi transformată într-o matrice diagonală. atunci se poate determina o bază în care se poate scrie forma canonică. g pentru care nu sunt îndeplinite nici una din condiţiile anterioare este o formă pătratică nedefinită. g este negativ definită dacă minorii impari ( ∆1 .. g este seminegativă definită dacă minorii impari sunt negativi sau zero şi minorii pari sunt pozitivi sau zero. A – matrice simetrică. ∆ 2 = a11 a12 . x) = x T Ax . astfel încât g ( x) = f ( x. ∆ 3 . atunci există o bază B a spaţiului V. Într-o bază a spaţiului B ∈ V forma pătratică g are o formă canonică dacă matricea formei este o matrice diagonală. Dacă toţi minorii matricei A sunt nenuli... + n −1 y n ∆2 ∆n ∆1 .Definiţie: Fie un spaţiu vectorial V peste corpul real de dimensiunea n. ) sunt strict negativi. ∆n = M O M a a 21 22 a n1 . a11 .. a nn minorii matricii A.

II.. j = l + 1.. 188 ...... ( j = 1... m ij xi1 ≥ 0 ..) cu condiţiile f j ( x1 . xi2 ≥ 0.. n ) nivelele la care trebuie să se desfăşoare n activităţi şi f ( x1 .1.. Astfel. De exemplu. x n ) ≥ 0 . de planificare a investiţiilor.... probleme din domeniul planificării producţiei.2.) (2. m ) sunt funcţionale liniare. xn )} (1. xi p +1 ≤ 0......1. xir ≤ 0 .. Introducere În prezent.. II.) ∑a ∑a i =1 n i =1 n ij xi ≥ b j . xi p ≥ 0 .2. j = 1...1...3.4.) (2.. ( i = 1... conduc la probleme de optimizare ale căror soluţii optime trebuie determinate. n ) aşa încât funcţia prin obiectiv să ia valoarea maximă (minimă). 0 ≤ j ≤ m (1. o serie de activităţi economice şi sociale complexe conduc la rezolvarea unor probleme de optimizare... Dacă funcţiile f şi f j .. j = k + 1.) numite şi restricţiile problemei... k (2.. l xi = b j . probleme de transport.2.. problema este de programare liniară..... modelarea în unele probleme economice poate fi făcută astfel: notând cu xi ( i = 1. Forma generală a problemei de programare liniară Forma generală a unei probleme de programare liniară este: ∑a i =1 n ij xi ≤ b j ..) (2. x n ) funcţia obiectiv (de eficienţă) se cere să se determine valorile variabilelor xi .. PROGRAMARE LINIARĂ II.. Modelarea lor matematică a permis utilizarea aparatului matematic furnizat de algebra liniară pentru determinarea soluţiilor optime. [max/ min]{ f (x1 .. probleme de dietă etc.

t C = (c1 .5.. În acest fel din matricea A = (aij ) AX = b X ≥0 (2. notând cu A = (a ij )m×n .) (2.. c n ) şi X = ( x1 . iar în locul 1 variabilelor negative x i p +1 .) sau (2.. iar vectorul t X = ( x1 ... l componente nule.7..) [min] f = CX Forma standard a unei probleme de programare liniară este: [max/ min] f = CX Orice problemă de programare liniară poate fi adusă la forma standard. xi p rămân aceleaşi. cn ..) O problemă de programare liniară poate fi formulată şi matriceal dacă toate inecuaţiile sistemului de restricţii au acelaşi sens (condiţie care poate fi uşor îndeplinită înmulţind cu –1 inecuaţiile (2......1....) (2.8. De exemplu.0) ...) obţinem matricea A1 obţinută din A la care s-au adăugat l vectori coloană cu toate elementele nule cu excepţia elementului situat pe linia j care este +1 pentru inecuaţiile ≤ sau –1 pentru inecuaţiile ≥ ..6.... xn+l şi care reprezintă activităţi fictive... adăugând la C..celelalte variabile nu au semnul specificat [max/ min] f = ∑ ci xi i =1 n (2.. xir vom introduce noi variabile nenegative prin substituţiile: wk = − xk ( k = i p +1 ..2.).9.. Analog C devine C1 = (c1 .. b = (b1 . Toate inecuaţiile din sistemul de restricţii pot fi transformate în egalităţi adunând sau scăzând (după caz) o serie de variabile nenegative numite variabile ecart sau de compensare.. Se scrie: AX ≤ b X ≥0 (2.........0. x n ) problema din exemplul 1.. 189 .. x n ) devine X 1 obţinut din X prin adăugarea a l componente nenegative xn +1 . Variabilele nenegative xi .. bm )t . ir ).

vik ≥ 0 ... Pentru compatibilitatea sistemului (2.3.. infinită şi nemărginită aşa cum rezultă din exemplele pe care le vom analiza. Se demonstrează că mulţimea soluţiilor posibile este o mulţime convexă. x n )t din spaţiul soluţiilor care satisface (2. ( k = r .3: Se numeşte soluţie optimă a problemei (S) o soluţie posibilă care satisface cerinţa de optim (2..)... ea poate fi vidă. u ik ≥ 0 .8. ale vectorului X sunt liniar independenţi. xin care nu au semnul specificat se pot înlocui r +1 fictiv cu diferenţa a două variabile presupuse nenegative. n ). Definiţia 3.2: O soluţie posibilă (sau realizabilă) X se numeşte soluţie de bază (sau program de bază) dacă are cel mult m componente strict pozitive ( xi .) considerăm că rangA = rang ( Ab) şi rangA = m ceea ce implică m ≤ n .1: Numim soluţia posibilă (sau realizabilă) a problemei (S) un vector X = ( x1 .. redusă la un punct. Soluţiile problemei de programare liniară În continuare vom considera problema standard (S) de programare liniară... în caz contrar (dacă conţine mai puţin de m componente nenule) ea este degenerată. Definiţia 3.7...7... Definiţia 3... infinită dar mărginită.. Aceste modificări conduc la forma extinsă a problemei de programare liniară: A1 X 1 = b X1 ≥ 0 [max/ min] f = C1 X 1 care este forma standard.Variabilele xi .. r ≤ m ) şi dacă vectorii coloană 1 a i1 . şi anume: xik = u ik − vik .. II. Dacă soluţia de bază are exact m componente nenule ea este nedegenerată. 190 . xir .. a ir corespunzător coordonatelor nenule xir ( r ≤ m ).) şi (2.9).. Mulţimea soluţiilor posibile este o submulţime a spaţiului vectorial n-dimensional al soluţiilor.

... xim se numesc coordonate bazice (variabile de bază)...) este primal ( j = 1. ci .2..) t şi analog C = (C B .) (4. a i2 .) cu notaţiile din paragraful 1.10) (4..4.II.. X E ) Făcând calculele. X E )t iar forma standard se scrie: t B E (X B . rezultă BX B + EX E = b XB ≥ 0.) (4.) (4. X = ( X B . şi anume: X B = B −1 b admisibilă.) (4. C E ) .. a im formează o bază în R .12. a im şi 1 E formată cu celelalte coloane. C E )( X B .. y i m j t ( componente în raport cu baza B iar C E = ci . n ) are aceste ) ..3. a im 1 a j = y i1 j . atunci xi1 ....9.... Matricea A poate fi descompusă în două submatrice B formată din vectorii ai . xi2 . 1 2 191 ( ) { } (4.6..9) este X B = B −1b − B −1 EX E XB ≥ 0.4.. m ai1 .9. XE ≥ 0 [max] f = C B X B + C E X E O soluţie a sistemului (4.. Dacă vectorii coloană ai matricei A .) (4. Metoda simplex de rezolvare a unui program liniar standard Fie programul standard (S) AX = b X ≥0 [max] f = CX (4.. XE ≥ 0 (4.. Dacă vectorul Dacă X B ≥ 0 spunem că baza B = a i ..1.. cim .) Luând aici X E = 0 obţinem o soluţie de bază pentru (4..5.) (4.13.) (4..7. X E ) = b [max] f = (C B .11. deci: A= BE (4. y i 2 j .8.) (4.)...

. im }. yi m j ) t care reprezintă coordonatele vectorilor a j . j ∈ J i∈I (4.. 1 Dispunând de o bază primal admisibilă se întocmeşte tabelul simplex în care trecem: a) soluţia X B = B −1b . I = {i1 ...) cu J = { . considerând că I = { ...14. arată 1 deci sub forma: i∈I În continuare se aplică testul de optimalitate al soluţiei X B şi bazat pe următoarele teoreme pe care le dăm fără demonstraţie. e) se calculează f j = ∑ ci yij.. i ≤ j ≤ n în baza B... ⎧ c y − cj j ∉ I f) se calculează diferenţele c j − f j = ⎪∑ i ij ⎨ i∈I ⎪0 j∈I ⎩ Un astfel de tabel simplex... n} \ I . m}... yi 2 j . 1 c) f = C X = c ~ valoarea funcţiei obiectiv corespunzătoare x ( ) B B B ∑ i∈I i i soluţiei de bază..x j = ∑ ci y ij . d) B−1a j = (yi1 j .... şi anume: 192 ... b) C B = ci . cim . dacă B este baza canonică y ij sunt coeficienţii din sistemul de restricţii dat..

Indicele k al vectorului care intră în bază ne este dat de: c k − f k = max c j − f j c j − f j > 0 (4.) y kh ⎪ y ik ⎪ ⎩ ⎭ În acest mod vectorului a h din bază îi ia locul vectorul a k . În acest caz există următoarele posibilităţi: a. b. Dacă există cel puţin o diferenţă c j − f j > 0 atunci soluţia nu este optimă. problema nu are optim finit. Se stabileşte elementul pivot ykh ykh şi se recalculează toate elementele tabloului simplex şi se obţine o nouă soluţie de bază.Teorema 4. j ∈ J atunci X B este soluţia optimă şi f opt = f B .2: Dacă pentru un indice j ∈ J pentru care c j − f j > 0 toate componentele y jk ≤ 0 . Se trece la prima iteraţie prin care se determină vectorul care intră în bază şi vectorul care iese din bază. Fie l ∈ J cu c l − f l > 0 şi există cel puţin un y ij > 0 . b. atunci soluţia poate fi îmbunătăţită. II. 193 . Metoda bazei artificiale În problemele studiate anterior. y ik > 0⎬ (4. Dacă această soluţie nu este optimă se trece la iterata următoare. Teorema 4. Dacă toţi c j − f j ≤ 0 .15. ceea ce uşura determinarea unei soluţii iniţiale de bază.5. Dacă această bază unitară nu există. Fie l ∈ J aşa încât c l − f l > 0 şi dacă toţi y ij ≤ 0 i ∈ I .1: Dacă c j − f j ≤ 0 pentru toţi j ∈ J . matricea sistemului de restricţii conţinea vectori unitari care alcătuiau o bază unitară. a. programul are optim infinit. problema de programare liniară are optim finit şi f opt = f B .) { } iar indicele h al vectorului care iese din bază este dat de: ~ ⎧x ⎫ xk ⎪~ ⎪ = min ⎨ i i ∈ I .16. recurgem la metoda bazei artificiale prin introducerea a variabilelor x k ≥ 0 pentru a avea o bază primal admisibilă şi se rezolvă problema de programare liniară.

II. 3) coeficienţii funcţiei obiectiv din problema primală sunt opuşii termenilor liberi din sistemul de restricţii al problemei duale. X (a) ≥ 0 [max] f = CX − λX ( a ) cu λ un număr real arbitrar strict pozitiv (pentru [min] f se adaugă + λX (a ) ). reciproc. Problema extinsă se rezolvă prin metoda simplex studiată anterior.7. Dualitatea în programarea liniară Problema dualităţii în programarea liniară prezintă un interes deosebit din punct de vedere matematic. II. 4) termenii liberi ai restricţiilor din problema primală sunt opuşii coeficienţilor funcţiei obiectiv din problema duală.6. 2) unei variabile fără semn specificat din programul primal îi corespunde în dual o ecuaţie. Cazul în care sistemul de restricţii conţine inegalităţi Am văzut în paragraful 1 că orice program liniar poate fi adus la forma standard prin adăugarea (pentru inegalităţi de tipul ≤ ) sau scăderea (pentru inegalităţi de tipul ≥ ) a unor variabile ecart (de compensare) care pot fi interpretate economic ca reprezentând activităţi fictive pe care întreprinderea nu le efectuează şi cărora în funcţia de eficienţă le vor corespunde beneficii nule. Orice soluţie posibilă a problemei iniţiale este o soluţie posibilă a programului extins pentru care valorile tuturor variabilelor artificiale sunt nule şi. 194 . orice soluţie posibilă a programului extins în care toate variabilelor artificiale sunt nule este o soluţie a programului iniţial după înlăturarea acestora. În paragrafele anterioare am făcut ipoteza ca rangA = m până la metoda bazei artificiale. rămânând totuşi restricţia m ≥ n care nu va mai fi necesară în abordarea problemei duale.AX + IX ( a ) = b X ≥ 0 . cât şi economic. Pentru formarea unui program dual trebuie să ţinem seama de următoarele reguli: 1) fiecărei variabile nenegative (nepozitive) din programul primal îi corespunde în programul dual o inecuaţie ≥ ( ≤ ).

6.12.) Y ≥0 (7.) X ≥0 (P) [max] f = CX (7.) AX ≤ b (7. iar costul total al activităţilor desfăşurate să fi minim. c i – costul fiecărei activităţi (sau beneficiul realizat din desfăşurarea activităţii respective). iar valoarea totală a bunurilor create să fie maximă. Putem interpreta problema duală (D) astfel: dacă x i să reprezinte nivelul la care se desfăşoară activităţile fenomenului economic respectiv.) X ≥0 (P) [max] f = CX (7.9. Utilizând notaţiile vectoriale avem următoarele forme de programe duale: Dacă programul primal este: (7.4.7.5.11. b j – cererea de produse (sau disponibilul de materii prime).) 195 .1.10.) (D) [min]g = Yb (7. să se determine nivelul fiecărei activităţi x i aşa încât să fie îndeplinite sau depăşite cererile b j .2. Dacă programul primal (P) este dat sub forma standard: (7.) AX = b (7.) dualul va fi: (7.) Y oarecare (D) [min]g = Yb (7. vectorul b j – cererea de produse (sau disponibilul de materii prime).3.) În problema (P) putem da următoarele interpretări elementelor: xi poate fi vectorul preţurilor unitare ale bunurilor rezultate din desfăşurarea activităţilor.5) fiecărei restricţii de forma ≥ ( ≤ sau =) din programul primal îi corespunde în cel dual o variabilă nenegativă (nepozitivă sau oarecare). c i – costul fiecărei activităţi (sau beneficiul realizat din desfăşurarea activităţii).8.) atunci programul dual va fi: YA ≥ C (7. 6) matricea coeficienţilor din sistemul de restricţii din programul dual este transpusă matricii coeficienţilor din programul primal.) YA ≥ C (7.

Kantorovici şi Koopmans şi. sub forma următoare: un anumit produs se află în cantităţile 196 .2 (fundamentală a dualităţii): Pentru un cuplu de programe duale (2. avem inegalitatea: CX ≤ Yb . de exemplu. condiţiilor particulare. În practică.) CX = Yb Pe baza teoremei dualităţii se poate da şi următorul rezultat: Teorema 7. Pentru un cuplu de programe liniare duale teorema de existenţă ne asigură de următoarele posibilităţi: Teorema 7.) – (7. având ca rezultat un procedeu de rezolvare în principiu identic celui utilizat în cazul general.) (C − YA)X = 0 II.7. este să existe o soluţie realizabilă de bază Y a programului dual (D) aşa încât să avem: (7. Vom da în continuare câteva rezultate fără demonstraţie. Lemă: Dacă X şi Y constituie soluţii posibile pentru cuplul de programe (P) – (D). Primele rezultate au fost obţinute de Hitchcock. o asemenea problemă poate fi întâlnită.12.14. de Dantzig. ulterior. Între cuplurile de probleme duale există o strânsă interdependenţă a soluţiilor lor.13. Probleme de transport Problemele de transport sunt o formă particulară a problemelor de programare liniară pentru care metoda simplex poate fi adoptată. condiţia necesară şi suficientă pentru ca soluţia realizabilă de bază X a programului primal (P) să fie optimă.1 (de existenţă): Pentru un cuplu de programe liniare duale avem alternativele următoare: a) nici unul din programe nu admite soluţii posibile.De observat că dualul nu are forma standard.8. c) ambele programe admit soluţii optime finite.3: Pentru un cuplu de programe lianiare duale (P) – (D) condiţia necesară şi suficientă ca soluţiile posibile X şi Y să fie optime este: Y (b − AX ) = 0 (7. b) un program are optim finite iar celălalt nu admite soluţii posibile.). Teorema 7.

n x ij ≥ 0 m n [min] f = ∑ ∑ c ij x ij i =1 j =1 (8. bn .) n a i ≥ 0 ..a1 .. c ij ≥ 0 ..) (8. n m n (8.) 197 ...) (8...4....) unde am notat prin x ij cantităţile transportate de la sursa i către destinaţia j . El trebuie transportat în punctele B1 ...) apar naturale în contextul concret al problemei. b2 .. m = b j ..2'. a 2 ..) ∑x i =1 m ij ≥ b j . b j ≥ 0 .2) impun satisfacerea cererii. a m în punctele A1 . B n numite destinaţii în cantităţile b1 . Prin transformări elementare...1.5. j = 1...4'. Formularea matematică a problemei este: ∑x j =1 n ij ≤ a i .1) sunt impuse de faptul că totalul transportat de la fiecare sursă să nu depăşească cantitatea existentă.2.1'. b j ≥ 0 .5. i = 1. m (8. acest tip de problemă poate fi adus la forma echilibrată: ∑x j =1 m i =1 n ij = a i .) n ∑x ij [min] f = ∑ ∑ c ij x ij i =1 j =1 a i ≥ 0 ...3'. A2 .3. Relaţiile (8.. j = 1. ∑a ≥ ∑b i =1 i j =1 m j (8...) (8. ∑a = ∑b i =1 i j =1 m j (8.. i = 1. c ij ≥ 0 ....) (8... condiţiile (8. Am numite şi surse.. B 2 .. iar (8. urmărind minimizarea cheltuielilor de transport şi cunoscând preţurile unitare de transport c ij de la sursa i către destinaţia j .

Pentru rezolvarea problemelor de transport, ca şi în cazul problemelor generale de programare liniară, algoritmul de rezolvare are două etape: a) aflarea unei soluţii iniţiale realizabile de bază; b) îmbunătăţirea soluţiei iniţiale până la obţinerea soluţiei optim. Vom da în continuare două procedee de obţinere a unei soluţii iniţiale realizabile de bază. 1. Metoda diagonalei (metoda colţului nord-vest) Cantităţile disponibile a1 ,..., a m şi cererile corespunzătoare

b1 ,..., bn se dispun pe laturile unui tabel iar celulelele din interiorul tabelului se rezervă pentru necunoscutele x ij ( i = 1,..., m ; j = 1,..., n )
care trebuie determinate.

a1 M ai
am s

M

b1

bj

bn

Componentele bazice x ij ale soluţiei se determină pe rând începând cu x11 , şi anume: Se alege x11 = min{a1 , b1 } şi vor fi considerate nebazice (deci vor fi egali cu zero) toate variabilele de pe aceiaşi linie (sau coloană) cu x11 conform următoarelor situaţii: a) dacă a1 < b1 atunci x11 = a1 iar x1 j = 0 , j = 2,..., n ; b) dacă a1 > b1 atunci x11 = b1 şi x i1 = 0 , i = 2,..., m ; c) dacă a1 = b1 atunci x11 = a1 = b1 şi toate celelalte componente de pe linia 1 şi coloana 1 fiind considerate nebazice, deci, nule. Concomitent se modifică şi valorile lui a1 şi b1 , înlocuindu-se cu a1 cu a1 − x11 şi b1 cu b1 − x11 .

198

c kh = min{c ij } şi se ia x kh = min{a k , bh } cu cele trei alternative ca la metoda diagonalei. Se repetă procedeul, urmărind costurile minime pentru celulele necompletate. Metoda costurile minime dă în general o soluţie iniţială de bază mai bună decât metoda diagonalei, realizând o valoare a cheltuielilor de transport mai mică. Acest lucru e util, deoarece numărul iteraţiilor necesare pentru atingerea optimului va fi mai mic. Pentru determinarea soluţiei optime a unei probleme de transport se utilizează algoritmul bazat pe adoptarea metodei simplex la condiţiile particulare ale problemei de transport.
III. ELEMENTE DE ANALIZĂ MATEMATICĂ III.1. Funcţii vectoriale Se spune că f este o funcţie vectorială de variabilă vectorială dacă f : E → funcţii
m

În pasul următor, procedeul se repetă pentru celulele rămase necompletate şi se termină după m + n − 1 paşi, în fiecare pas completând o linie (situaţia a) sau o coloană (situaţia b) sau o linie şi o coloană (situaţia c). De regulă, componentele nebazice nu se trec în tabel, ci se haşurează căsuţa respectivă. 2. Metoda costurilor minime Pentru determinarea soluţiei de bază se iau în considerare costurile care ne indică ordinea de alegere a componentelor în fiecare pas. În primul pas se determină componenta x kh pentru care

, unde E ⊆ ,
m

n

şi f o funcţie oarecare.
m

Dată funcţia vectorială f : E → iar f ( x) = ( y1. y2 ,..., ym ) ∈ Se adoptă notaţia: reale: fi : E → .

se vor considera următoarele unde

i = 1,2,..., m ,

f i ( x ) = yi ,

f = ( f1 , f 2 ,..., f m )

funcţiile f1 , f 2 ,..., f m se numesc componentele reale ale lui f .
199

În mod canonic se introduc operaţiile cu funcţii vectoriale: ( f + g )(x ) = f (x ) + g (x ) , x∈E

x∈E x∈E , λ ∈ Mulţimea funcţiilor vectoriale f : E → m formează un spaţiu
vectorial. De asemenea, se introduce produsul scalar şi norma pentru aceste funcţii vectoriale: f , g (x ) = f (x ), g ( x ) , x ∈ E ; Dacă f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) şi g = (g1 , g 2 ,..., g m ), atunci:

( f ⋅ g )(x ) = f (x ) ⋅ g (x ) (λf )(x ) = λf (x )

f (x ) = f (x ) ,
m

x∈E .

f , g ( x ) = f ( x ), g ( x ) = ∑ f i ( x )gi (x )
i =1

adică f , g = De asemenea,

∑fg
i =1 i

m

i

(produsul scalar).

f =
n

f, f =
, F⊂

∑f
i =1 m

m

2 i

(norma).

Fie mulţimea E ⊂
p

şi funcţiile

f : E → F,

h2 (x ) = g 2 ( f ( x )) , …, hp ( x ) = g p ( f ( x )) şi
Definiţia 1: Funcţia f : E →
m

g:F → . Se consideră funcţia compusă: h = g o f : E → p , h( x ) = g ( f ( x )) , x ∈ E . Teorema 1: În condiţiile de mai sus, dacă f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) , g = (g1 , g 2 ,..., g p ) şi h = (h1 , h2 ,..., hp ) , atunci: h1 ( x ) = g1 ( f ( x )) ,

h( x1 , x2 ,..., xn ) = g ( f1 ( x1 , x2 ,..., xn ),..., f m (x1 , x2 ,..., xn )) .
este mărginită dacă mulţimea

f (E ) este mărginită.
200

Scriem: l = lim f ( x ) (" f ( x ) → l când x → x0 x→ x ). m Definiţia 2: Un vector l ∈ vecinătate V a lui x0 (în n este limita funcţiei f în punctul m x0 . f 2 .. atunci ) există o f ( x ) ∈ U . x0 un punct de acumulare pentru E şi funcţia vectorială f : E → m . f m ) este mărginită dacă şi numai dacă f1 . există un număr δ(ε ) > 0. astfel încât oricare ar fi x ∈ V I E . Definiţia limitei unei funcţii reale se extinde şi pentru funcţii vectoriale. ⎯ Propoziţiile următoare dau definiţii echivalente ale limitei. astfel încât oricare ar fi x → x0 x → x0 x ≠ x0 din E. xk ∈ E . Fie mulţimea E ⊂ n . x → x0 Propoziţia 3: lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice încât condiţiile x ∈ V I E şi x ≠ x0 implică f ( x ) − l < ε . f 2 . atunci f ( xk ) → l .. cu x − x0 < δ(ε ) . număr ε > 0 există o vecinătate V a lui x0 ( V depinde de ε ). astfel 201 . astfel încât f ( x ) < M pentru orice x ∈ E .. x → x0 ". Propoziţia 1: lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice şir xk → x0 . Propoziţia 2: lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice număr ε > 0 . Demonstraţia lor se face la fel ca şi în cazul funcţiilor reale de o singură variabilă.Teorema 2: Funcţia f : E → m este mărginită dacă şi numai dacă există un număr real M > 0 . Teorema 3: Funcţia f = ( f1 . xk ≠ x0 .. atunci: f ( x ) − l < ε . sau f ( x ) ⎯⎯ 0 → l ). …. f m sunt mărginite. dacă pentru orice vecinătate U a lui l (în x ≠ x0 .

⎯→ ⎯→ ⎯→ x→ a xnp ⎯p aa . y ) − l < ε ". y0 ) din E cu x → x0 y → y0 x − x0 < δ(ε ) şi y − y0 < δ(ε ) . Un vector l ∈ m este limita funcţiei f în punctul a relativ la avem f x p → l . x → x0 y → y0 Se spune că aceasta este limita funcţiei f când x şi y tind independent (dar simultan) către x0 şi respectiv y0 . în loc de lim f ( x ) . propoziţia 2 se poate transcrie astfel: " lim f (x. astfel încât oricare ar fi (x.. …. pentru o funcţie de două variabile f ( x.. Astfel. y ) = l dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există un număr δ(ε ) > 0 . x p ∈ A ... Se notează: l = lim f ( x ).Propoziţia 4: lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice vecinătate U a lui l există un număr δ > 0 (care depinde de U ).. y0 ) se scrie lim f ( x. x p ≠ a . y ) . xnp ) şi a = (a1 . limita sa în punctul (x0 . x ≠ x0 şi x − x0 < δ implică f ( x ) ∈ U . limita se mai notează şi ⎯→ x1 → a1 M xn → an astfel: lim f (x1 . astfel încât condiţiile x ∈ E . x2 p ⎯p a2 ... x2 p .. x→a x∈ A submulţimea A dacă pentru orice şir x p → a . xn ) . Se defineşte limita funcţiei f : E ⊂ n → m relativ la o mulţime A ⊂ E ... an ) condiţia x p ⎯p a este echivalentă cu x1 p ⎯p a1 . ( ) 202 . într-un punct de acumulare a lui A . y ) . a2 . atunci f ( x.. la fel ca şi pentru funcţii reale de o singură variabilă.. y ) ≠ ( x0 . Dacă x → x0 x p = (x1 p . În acest caz. De aceea.

astfel încât f ( x ) − l ≤ h( x ) pentru orice x ≠ x0 din V I E . dacă există. este unică. Toate proprietăţile limitelor de funcţii reale. Dacă lim f ( x ) = l . atunci există o vecinătate V a lui x0 . Dacă lim f ( x ) ≠ 0 . Criteriu. x′′ ≠ x0 . 2. x′ ≠ x0 .Dacă lim f ( x ) există. 203 . Limita unei funcţii vectoriale într-un punct. 1. atunci lim f ( x ) se numeşte limita funcţiei f după x→a x∈ A direcţia d . care nu implică relaţia de ordine şi produsul. Fie f :E → m şi m h:E → . astfel încât f ( x ) ≠ 0 oricare ar fi x ≠ x0 din V I E . Dacă x → x0 şi o vecinătate V a lui atunci lim f ( x ) = l . adică. x → x0 x0 . 3. se păstrează şi pentru funcţiile vectoriale. Funcţia f are limită în x0 dacă şi numai dacă pentru orice număr ε > 0 există o vecinătate V a lui x0 . dacă A este intersecţia mulţimii E cu o dreaptă d care trece prin a . lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă lim ( f ( x ) − l ) = 0 . atunci şi lim f ( x ) există şi cele două x→ a x→a x∈ A limite sunt egale. dacă şi numai dacă lim f ( x ) − l = 0 . astfel încât oricare ar fi x′. x′′ ∈ V I E . x → x0 x → x0 x → x0 x → x0 x → x0 x → x0 4. atunci lim f ( x ) = l . Dacă însă există lim f ( x ) nu rezultă neapărat că x→a x∈ A există lim f ( x ) . lim h( x ) = 0 şi dacă există un vector l ∈ 6. 5. atunci f ( x′) − f ( x′′) < ε . iar demonstraţiile sunt aceleaşi. x→ a În particular.

.. m .... xn ) o funcţie vectorială de n variabile. fg : E → m au limită în x0 şi lim ( f + g )( x ) = lim [ f ( x ) + g ( x )] = x → x0 = lim f ( x ) + lim g ( x ) x → x0 x → x0 x → x0 x → x0 x → x0 lim ( fg )( x ) = lim [ f ( x )g ( x )] = = ⎛ lim f (x )⎞ ⋅ ⎛ lim g ( x )⎞ ⎜ x→ x ⎟ ⎜ x→ x ⎟ ⎝ 0 ⎠ ⎝ 0 ⎠ m 8.. Dacă f : E → şi ϕ : E → au limită în x0 . Din această funcţie se poate obţine funcţia vectorială de o singură variabilă şi anume. unde l = ( l1 .. atunci funcţiile f + g .2.. pentru ϕ( x ) = α se deduce lim αf ( x ) = α lim f ( x ) .g:E → m au limite în x0 . l2 .. f m : E → componentele sale reale.. f = ( f1 .. x2 ... lm ) ∈ x → x0 x → x0 m . Limite iterate Fie f ( x1 . f 2 .7.. atunci funcţia ϕ f : E → x → x0 m lim (ϕf )(x ) = lim [ϕ( x ) f ( x )] = x → x0 are limită în x0 şi = ⎛ lim ϕ( x )⎞ ⋅ ⎛ lim f ( x )⎞ ⎟ ⎜ x→ x ⎟ ⎜ x→ x ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎝ 0 În particular. Propoziţia 5: Fie funcţia i = 1. funcţiile sale parţiale: 204 f :E ⊂ → n .. III.... n . Dacă f. Atunci: lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă lim f i ( x ) = li . f m ) .2. x → x0 x → x0 f : E ⊂ n → m şi f1 .. f 2 ..

... lim f i ( xi ) = lim f ( x1 .... Se spune că x → x0 y → y 0 y → y 0 x → x0 Pentru funcţiile de două variabile f ( x... xn ) ∈ E . xn ) este punct de acumulare al mulţimii Ei = xi xi ∈ . n . i ≠ j .. x2 ... limite iterate: lim lim f ( x. ( x1 . y ) . x2 .. xn ) . x2 ....... atunci aceste limite sunt egale.. xn ) Se pot considera atunci limitele acestor funcţii de o singură variabilă.f 2 : x2 a f ( x1 . y ) când x şi y tind succesiv respectiv către x0 şi y0.. x2 . Se poate considera limita iterată a acestei funcţii în raport cu toate variabilele pe rând. i = 1.3. dacă ai xi → a i xi → ai f1 : x1 a f ( x1 . Legătura dintre limite şi limitele iterate este dată de: Propoziţia 1: Dacă există limita funcţiei într-un punct şi una din limitele iterate în acest punct. Definiţia 1: Fie funcţia f : E ⊂ n → m şi un punct x0 ∈ E . diferite de xi . Aceasta se numeşte limita iterată a funcţiei f . xn ) M f n : xn a f ( x1 .2. y ) se pot considera acestea sunt limitele funcţiei f ( x. x2 .. Această limită este un număr care nu mai depinde de nici una din variabile. Continuitatea funcţiilor vectoriale Definiţia continuităţii funcţiilor reale de o singură variabilă se extinde şi pentru funcţii vectoriale. xn ) ... Limita funcţiei f i este un număr care depinde de celelalte n − 1 variabile reale... III. x2 .. y ) şi lim lim f ( x.. Funcţia f este continuă în x0 dacă pentru orice vecinătate U a lui 205 . Se pot considera apoi lim lim f ( x1 . Această x j → a j xi → ai { } limită este un număr care depinde de celelalte n − 2 variabile diferite de xi şi x j ..

Propoziţia 6: Facă funcţia f este continuă în punctul x0 (sau pe E ) atunci funcţia f ( x ) este continuă în x0 (respectiv pe E ). numai dacă pentru orice vecinătate U a lui f ( x0 ) există un număr Propoziţia 4: Funcţia f este continuă în punctul x0 dacă şi δ > 0 (care depinde de U ). ⎯→ x p ∈ E . Propoziţia 2: Funcţia f este continuă în x0 dacă şi numai Propoziţia 3: Funcţia f este continuă în x0 dacă şi numai dacă pentru orice număr ε > 0 există o vecinătate V a lui x0 . atunci f ( x ) − f ( x0 ) < ε . 206 . Următoarele propoziţii dau definiţii echivalente ale continuităţii: Propoziţia 1: Funcţia f este continuă în punctul x0 dacă şi numai dacă pentru orice şir f (x p ) ⎯p f (x0 ).f ( x0 ) există o vecinătate V a lui x0 . x → x0 Propoziţia 5: Funcţia f este continuă în punctul x0 dacă şi Se spune că funcţia f este continuă pe mulţimea E dacă este continuă în fiecare punct din E . ⎯→ x p ⎯p x0 . astfel încât oricare ar fi x ∈ E I V . astfel încât oricare ar fi x ∈ E cu x − x0 < δ să avem f ( x ) ∈ U . ( V depinde de ε ). numai dacă lim f ( x ) − f ( x0 ) = 0 . atunci f ( x ) ∈ U . astfel încât oricare ar fi x ∈ V I E . atunci dacă pentru orice număr ε > 0 există un număr δ(ε ) > 0 . atunci f ( x ) − f ( x0 ) < ε . rămân variabile şi pentru funcţiile vectoriale continue. astfel încât oricare ar fi x ∈ E cu x − x0 < δ(ε ) . Proprietăţile funcţiilor reale continue care nu implică relaţia de ordine.

Propoziţia 7: Funcţia vectorială componentele sale reale f1 ...5....... înseamnă că. pentru orice număr ε > 0 xi − ai < δ(ε ) să avem f i (xi ) − f i (ai ) < ε . xi . nu rezultă că ea este continuă în acest punct în raport cu ansamblul variabilelor.. ai +1 .. an ) un punct din E . an ) ∈ E}. a2 .... III. Dacă funcţia parţială f este continuă în punctul ai ∈ E .... f m : E → f :E ⊂ n → m este continuă într-un punct x0 ∈ E dacă şi numai dacă fiecare din este continuă în x0 .. f 2 . Se consideră funcţia parţială ( de o singură variabilă: f i : xi a f (a1 ..... an ) − f (a1 . xn ) este continuă parţial în există un număr δ(ε ) > 0.. a2 . an ) se spune adesea că este continuă în acest punct în raport cu ansamblul variabilelor pentru a deosebi de continuitatea parţială în raport cu câte o variabilă.. xi .. ai +1 ... a2 .... Dacă funcţia f este continuă în punctul a = (a1 ... ai −1 . Continuitatea parţială Definiţia 1: Fie funcţia f : E ⊂ n → m şi a = (a`.. se în punctul a = (a1 . ai −1 .. 207 .. (a1 . y ) o funcţie reală de două variabile...... astfel încât oricare ar fi xi ∈ Ei cu raport cu xi în punctul a .... spune că funcţia f este continuă (parţial) în raport cu vartiabila xi A spune că funcţia f ( x1 .... Observaţie: Dacă funcţia f este continuă într-un punct în raport cu fiecare variabilă în parte.. an ). adică: f (a1 .. definită pe o mulţime E ⊂ 2 şi (x0 .4.. III. ai .... an ) < ε . y0 ) un punct interior lui E . xi . Derivate parţiale Fie f ( x.. an ) definită pe mulţimea: Ei = {xi xi ∈ R. x2 .

Dacă derivatele parţiale f x′ şi f y′ există pe o vecinătate V a lui (x0 . Derivata parţială în raport cu y se obţine considerând pe x constant şi derivând ca pe o funcţie de y . ∂f ∂f : E → definită de (x. Limita se numeşte derivata parţială în x − x0 raport cu x a lui f în (x0 . y0 ) = ( x0 . Notaţie: f x′ = Dx f = ∂x Practic. y ) În acest caz funcţia ∂x ∂x se numeşte derivata parţială a lui f pe E .f ( x. y0 ) . y0 ) derivată parţială în raport cu variabila x dacă există şi este finită lim f este continuă în x0 în raport cu x (respectiv y ). y0 ) . astfel încât 208 . Asemănător se defineşte ∂x ∂f (x0 . ∂y ∂f . Propoziţia 1: Dacă derivata parţială f x′ (respectiv f y′ ) există în x → x0 Definiţia 1: Funcţia f are în punctele (x0 . Propoziţia 2: Fie (x0 . y ) ∈ E . derivata f x′ se calculează considerând pe y constant şi derivând ca o funcţie de o singură variabilă x . ∂y Se spune că f are derivată parţială în raport cu x pe E dacă ea are derivată parţială în raport cu x în fiecare punct ( x. y ) a ( x. y ) ∈ V există un număr ξ cuprins între (x0 . y0 ) = Dx f ( x0 . y0 ) . y0 ) . atunci x0 şi x şi un număr η cuprins între y0 şi y . y0 ) . y0 ) − f ( x0 . atunci pentru orice punct (x. y0 ) un punct interior al lui E . Analog se defineşte ∂f :E → . y0 ) şi se notează ∂f f x′(x0 .

atunci funcţia f este continuă pe E. Dacă funcţia f admite derivate parţiale mărginite într-o vecinătate V a lui (x0 . În cazul funcţiilor de producţie y = f ( x1 ..6. y )( x − x0 ) − f y′( x0 . y0 ) şi sunt continue în (x0 . y0 ) un punct interior al lui E . derivatele parţiale f x′i măsoară eficienţa utilizării unei unităţi suplimentare din factorul xi când ceilalţi factori rămân neschimbaţi şi se numesc randamente marginale sau produse marginale. αK 3 + β L3 − de tip Allen: y = A 2δKL − αK 2 − β L2 şi δ > αβ... y0 ) . α > 0. xn ) . y ) − f ( x0 . atunci funcţia f este continuă în ( x0 . y0 ) . xn sunt factorii utilizaţi în procesul de producţie. 2 ( ) 1 2 . η)( y − y0 ) . atunci ea este continuă în (x0 . β > 0 209 . y0 ) . Propoziţia 3: Fie (x0 .f ( x. Pentru modelarea matematică a proceselor de producţie se folosesc diferite expresii matematice a funcţiilor de producţie. A > 0 . − de tip Sato: y = f la o variaţie (creştere sau descreştere) foarte mică ∆xi a variabilei AK 2 L2 . β > 0 . unde x1 . Corolar 1: Dacă f x′ şi f y′ există pe o vecinătate a lui (x0 .. Corolar 2: Dacă derivatele parţiale f x′ şi f y′ există pe E şi sunt continue sau sunt mărginite. α.. Observaţie: Această egalitate se numeşte formula lui Lagrange pentru funcţii de două variabile. x2 . y0 ) = f x′(ξ.. Interpretarea economică a derivatelor parţiale Derivata parţială în raport cu variabila xi indică variaţia funcţiei xi.. A > 0 . x2 .. Cele mai des folosite sunt următoarele funcţii de producţie: − de tip Cobb-Douglas: y = AK αLβ . III. y0 ) (în raport cu ansamblul variabilelor).

y ) − f (a. y ) ( x − a ) + ( y − b ) 2 2 . sus se scrie f ( x. y )ρ = ω1 ( x. b ) = λ( x − a ) + µ( y − b ) + + ω( x.− de tip CES: y = A αK − ρ + β L− ρ ρ . b ) = λ ( x − a ) + µ( y − b ) + ω( x. lei). y )( y − b ) . iar y este volumul producţiei (mil.7. unde K reprezintă volumul capitalului fix (mil. δ . are limita 0 în . y ) = (x − a )2 + (y − b )2 . y ) definită pe E . y ) − f (a. y )( x − a ) + ω2 ( x. III. deci egalitatea de mai unde lim ω( x. 210 Lema 1: Dacă funcţia ω( x. (a. y ) = 0 . Diferenţiabilitatea funcţiilor de mai multe variabile Fie f ( x. b ) dacă există două numere reale λ şi µ şi o funcţie ω definită pe E . b ) un punct interior al lui E. α . ( x. L reprezintă volumul forţei de muncă (mii de persoane). b ) şi nulă în acest punct. lei). y ) ∈ E. A este un scalar care se determină experimental. b ) = 0. Definiţia 1: Se spune că funcţia f este diferenţiabilă în punctul 2 f ( x. b ) . astfel încât în orice punct (x. y ) = ω(a. b ) şi ω( x. y ) ∈ E x→a y →b şi (a. y ) o funcţie de două variabile definită pe o mulţime ( ) − 1 E⊂ (a. y )ρ x→a y →b Se va nota ρ = ρ (x. continuă în (a. ρ se determină experimental. Dacă E este o mulţime deschisă se spune că f este diferenţiabilă pe E dacă este diferenţiabilă în orice punct din E . β . lim ω( x. atunci există două funcţii ω1 şi ω2 definite pe E care au limita 0 în (a.

f (x. b )( y − b ) + ω( x. atunci ea este continuă în acest punct. y )]( y − b ) . atunci ea are derivate parţiale în (a. dacă funcţiile ω1 şi ω2 definite pe E . (a. Corolar: Dacă f este diferenţiabilă pe E atunci ea este continuă pe E . Propoziţia următoare dă condiţii suficiente de diferenţiabilitate. y ) ⋅ ρ . b ) şi nule în acest punct. continue în (a. b) = λ(x − a ) + µ( y − b) + y →b f (x. y ) = ωi (a. y ) − f (a.punctul (a. b ) . y ) ∈ E . b ) = f x′(a. b ) = µ . Folosind această lemă. y ) cu limita 0 în (a. atunci funcţia f este diferenţiabilă în (a. b ) .2 . b ) şi dacă aceste derivate parţiale sunt 211 . Egalitatea de definiţie a diferenţiabilităţii se scrie atunci astfel: + ω1 ( x. au limita 0 în ω1 şi ω2 definite pe E . y ) − f (a. y )](x − a ) + [µ + ω2 ( x. y )( y − b ) Această egalitate se mai scrie: f ( x. Propoziţia 5: Dacă f este diferenţiabilă în punctul (a. b ) . rezultă imediat: Propoziţia 3: Funcţia f este diferenţiabilă în punctul (a. b )(x − a ) + f y′ (a. f y′ (a. Corolar: Dacă f este diferenţiabilă pe E . b ) şi f x′(a. b ) care să verifice egalitatea precedentă. b ) = λ . b ) atunci există o funcţie ω( x. atunci ea are derivate parţiale f x′ şi f y′ pe E . b ) = 0 . Propoziţia 4: Dacă funcţia f este diferenţiabilă în (a. i = 1. Ultimele două propoziţii arată că existenţa unei derivate parţiale şi continuitatea unei funcţii sunt condiţii necesare (dar nu suficiente) pentru diferenţiabilitatea sa. Propoziţia 6: Dacă f are derivate parţiale f x′ şi f y′ într-o vecinătate V a lui continue în (a. b ) dacă şi numai dacă există două numere reale λ şi µ şi două funcţii Reciproc. astfel încât pentru orice x→a (x. y )(x − a ) + ω2 ( x. b ) . lim ωi ( x. b ) = [λ + ω1 ( x. y ) − f (a.

b ) . x2 . xn ) diferenţiala este df = f x′dx + f y′dy = ∂f dxi i =1 ∂xi n df = ∑ unde dxi este diferenţiala funcţiei ϕi ( x1 . y ) = f x′(a. Definiţia 2: Funcţia de două variabile: se numeşte diferenţiala lui f ( x. ψ′x ( x. v ) ≡ u şi dψ ( x. b )( y − b ) .. ψ :E → df (a. atunci ϕ′x ( x. Derivate parţiale de ordin superior Fie f ( x. Notând x − a = dx şi y − b = dy vom avea df ( x. b )( y − b ) date de ϕ( x. Cum ω are limita 0 în (a. y )dy sau ψ ( x. deci dϕ( x. y ) − f (a. Fie f ( x..8. v ) ≡ v.. x2 . b ) avem aproximarea: Reciproca propoziţiei nu este adevărată... ψ′y ( x. y )dx + f y′( x. y ) ≡ 0 şi ϕ′y ( x. y )(u .. y ) ≡ 0. b )( x − a ) + f y′(a.. Fie funcţiile ϕ : E → . III. ∂f ∂f dx + dy. y ) ≡ 1 . y ) o funcţie reală definită pe E ⊂ 2 şi diferenţiabilă f ( x. b )( x − a ) + f y′(a. y ) = y . b )( x. b ) ∈ E .. y ) = x. y ) ≡ 1 . y ) = f x′( x.în (a. xn ) = xi . Se presupune că funcţiile f x′ şi f y′ sunt definite pe E şi că au derivate parţiale pe E. b ) ≈ f x′(a. y ) în (a. y )(u . Atunci există următoarele derivate parţiale de ordinul II: ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f ′ f x′′2 = ( f x′) x = ⎜ ⎟ = 2 ∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f ′ ′′ f xy = ( f x′) y = ⎜ ⎟ = ∂y ⎝ ∂x ⎠ ∂y∂x 212 . y ) o funcţie reală definită pe E ⊂ 2 . ∂y ∂x Pentru o funcţie de n variabile f ( x1 .

y ) o funcţie reală de două variabile 2 definită pe o mulţime E ⊂ spune că f este diferenţiabilă de n ori în punctul (a. ′′ ′′ V a unui punct (a. b ).. Se (a. x2 .. ′′ ′′ f xy (a. b ) = f yx (a. b ) există şi sunt egale în acest punct.. b ) ∈ E şi dacă f xy şi f yx sunt continue în (a.. b ) .. n . b ). Diferenţiala de ordinul n în punctul egalitatea: n n (a. b ) = f yx (a. b ) . j = 1. xn ) poate avea n 2 derivate parţiale de ordinul doi.2. atunci derivatele parţiale parţiale de ordinul întâi f x′ şi f y′ într-o vecinătate V a lui (a. O funcţie de n variabile f ( x1 . b ). f yx se numesc derivate mixte de ordinul II. b ) şi Teorema 2 (Criteriul lui Young): Dacă funcţia f are derivate mixte de ordinul doi în (a.∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f ′ ′′ f yx = ( f y′ ) x = ⎜ ⎟ = ∂x ⎜ ∂y ⎟ ∂x∂y ⎝ ⎠ ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f ′ f y′′2 = ( f y′ ) y = ⎜ ⎟ = 2 ∂y ⎜ ∂y ⎟ ∂y ⎝ ⎠ ′′ ′′ Funcţiile f xy . i. b ) se defineşte prin ⎛∂ ⎞ ∂ d f ( x. b ) dacă toate derivatele de ordinul n − 1 ale lui f există într-o vecinătate V a lui şi (a.. b ) . f x′′x j . dacă f x′ şi f y′ sunt diferenţiabile în (a. i Enunţăm următoarele teoreme: Teorema 1 (Criteriul lui Schwartz): Dacă funcţia f ( x. Definiţia 1: Fie f ( x.. b ) un punct interior lui E . b ) = ⎜ dx + dy ⎟ f (a. ⎜ ∂x ∂y ⎟ ⎝ ⎠ 213 .. b ) şi sunt diferenţiabile în (a. y )(a. y ) ′′ ′′ are derivate parţiale mixte de ordinul doi f xy şi f yx într-o vecinătate ′′ ′′ atunci f xy (a.

⎟ ⎝ k =1 k ⎠ n III.9. b ) + f x′(a.. y ) ∈ E i se poate asocia polinomul: 1 Tn ( x. b )( x − a )( y − b ) + 2! x 2 + f ′′2 (a. Formula lui Taylor Fie f : E ⊂ 2 → şi (a. b ) ∈ E. b )(x − a ) ( y − b ) l = 0 l! k = 0 Operatorul Tn ( x. + 2! ⎣ ∂x ∂y ⎦ ⎤ 1⎡∂ ∂ + ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ n! ⎣ ∂x ∂y ⎦ (n ) f (a. y ) în punctul (a. + f x′m dxm n ( ) n ⎛ m ∂ ⎞ = ⎜∑ ⎜ ∂x dxk ⎟ f . Oricărui punct (x. b ) + . Diferenţiala de ordinul n pentru o funcţie de m variabile va fi: d f ( x1 ..unde exponentul n înseamnă că se dezvoltă suma din paranteză după regula binomului lui Newton şi apoi se înmulţeşte formal cu f (a. y ) = f (a. b ).. b )( y − b ) + . Să presupune că f admite derivate parţiale de ordinul n şi derivatele parţiale mixte nu depind de ordinea variabilelor în raport cu care se derivează.b ).... b ) + 1! ⎣ ∂x ∂y ⎦ ′ ⎤ 1⎡∂ ∂ + ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a.. b )( x − a ) + 2 f xy (a. b ) + ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a. b ) n asociat funcţiei f ( x. y ) = f (a. b )( y − b ) + 1! 1 2 ′′ + f ′′2 (a.xm ) = f x′1 dx1 + .. b )( x − a ) + f y′(a. 214 Polinomul Tn ( x. y ) se scrie: =∑ n ⎤ 1⎡ ∂ ∂ Tn ( x.. = [ ] [ y ] 1 n k (l ) l −k k ∑ Cl f xl−k x k (a. y ) se numeşte polinomul lui Taylor de ordinul .

dacă funcţia f este diferenţiabilă în (a. b ) = 0 . y ) din care obţinem restul de ordinul n al dezvoltării în serie Taylor. astfel încât Observaţie: Dacă funcţia f este diferenţiabilă de ⎤ 1 ⎡∂ ∂ Rn ( x. atunci derivatele parţiale se anulează în acest punct. Propoziţia 1: Dacă funcţia f are derivate parţiale într-un punct de extrem (a. pentru orice punct (x. a lui avem (a. y )→ ( a . b ) ∈ E. η) . Vom nota prin E . Definiţia 2: Un punct (a. III. b ) → . b ) ∈ E se numeşte punct staţionar al 215 o o funcţiei f ( x. b ) ∈ E se numeşte punct de maxim local (respectiv de minim local) al funcţiei f : E ⊂ există o vecinătate V 2 ( x. b ) cu punctul ( x. b ) ). y ) ∈ E avem formula lui Taylor de ordinul n . Extremele funcţiilor de mai multe variabile Definiţia 1: Un punct (a. y ) − Tn ( x. y ) ∈ V I E să f ( x. b ) . b ) a funcţiei într-un punct de maxim (minim) local se numeşte maximul (minimul) local al funcţiei. η) ∈ V situat pe segmentul care uneşte punctul (a. astfel încât f ( x. y ) = f ( x.10. b ) . y ) + Rn ( x. Valoarea f (a. y ) = Tn ( x. b ) = 0 . Pentru fiecare punct n + 1 ori într-o vecinătate V a lui (a. y ) . interiorul mulţimii E . y ) ≥ f (a. f x′(a. există un punct (ξ.(x. y ) = 0 . ( x . y ) ≤ f (a. y ). y ) ∈ V . dacă pentru orice (respectiv Aceste puncte se numesc puncte de extrem (local) ale funcţiei. b ) şi dacă . f ( x. f y′ (a. y ) . b ) ( n +1 ) f (ξ. y ) = ⎢ ∂x ( x − a ) + ∂y ( y − b )⎥ (n + 1)! ⎣ ⎦ Este clar că lim Rn ( x. Rn ( x.

se numesc puncte şa ale lui f ( x. b ) este paralel cu planul xOy . dacă Dacă (a. planul f ( x. Propoziţia 2: Orice punct de extrem local din interiorul mulţimii E în care funcţia f ( x. b )( x − a ) + f y′(a. pentru a identifica printre punctele staţionare unele puncte de extrem (dar nu neapărat toate punctele de extrem) va trebui să recurgem la derivatele parţiale de ordinul doi. df (a. y ) este diferenţiabilă este punct staţionar al funcţiei. y ) ale sistemului: ⎧ f x′( x.diferenţiala sa este nulă în acest punct. y ) . y ) şi are în punctul său un plan tangent. punctele staţionare ale lui f sunt toate soluţiile ( x. 216 . suprafaţă S a cărei ecuaţie este z = f (x. a cărui ecuaţie este: z − f (a. Ca şi la funcţii de o singură variabilă. b ) este punct staţionar ( f x′(a. b ) este un punct staţionar (critic) al funcţiei f ( x.b ) = f x′(a. y ) este diferenţiabilă pe o mulţime deschisă E . b ) = f y′ (a. y ) când funcţia este diferenţiabilă în punctul a. y ) = 0 ⎨ ′ ⎩ f y ( x. b ) = 0 ⇔ f x′(a. care nu sunt puncte de extrem ale sale. y ) = 0 Cum orice punct de extrem local este punct staţionar. Punctele staţionare ale funcţiei f ( x. Interpretare geometrică: Graficul funcţiei Dar df (a. b ) = f x′(a. b ) = f y′ (a. y ). b şi are derivatele parţiale nule în acest punct. b )dy = 0 . (a. b ) = 0 . Aşadar. rezultă că punctele de extrem local se află printre soluţiile sistemului de mai sus (dar nu toate soluţiile sistemului sunt puncte de extrem). Reciproca nu este adevărată. tangent z = f (a. y ) este o f ( x. b ) = 0 ). b )dx + f y′ (a. unde pentru a identifica un punct de extrem analizăm semnul derivatei a doua în acel punct. În concluzie. b )( y − b ).

2. 2 − dacă f ′′ (a. Să presupunem că funcţia f are derivate parţiale de ordinul doi continue într-o vecinătate V a lui a . b ) f ′′2 (a. 1. y ) . xn ) . dacă f este diferenţiabilă în a şi dacă ∑ f ′′ n xi x j α i α j este definită. b ) este un punct de maxim. Teoremă: Fie a punct staţionar al lui f ( x1 .11.f ( x. an ) este un punct de a ∈ E este un punct staţionar.. b ) < 0 . atunci f x′i (a ) = 0 . Dacă f ′′ (a. Dacă f :E ⊂ n → . b ) > 0 . atunci a nu este punct de extrem al funcţiei. b ) − f xy (a. Funcţii implicite Fie ecuaţia F ( x. b ) < 0 . Dacă forma pătratică ϕ = i . b ) f ′′2 (a. y ) şi dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue într-o vecinătate V a lui (a. b ) − f xy (a.. y ) . x2 . b ) .. III. n. şi anume un punct de maxim sau de minim după cum ϕ < 0 sau ϕ > 0 φ > 0. i = 1.. atunci a este un punct de extrem. Fie x y [ ] minim (maxim) local dacă f ( x ) − f (a ) > 0 ( f ( x ) − f (a ) < 0 ).. atunci: Teoremă: Dacă (a. (a. atunci (a. a = (a1 . b ) nu 2 2 este un punct de extrem al funcţiei f ( x.. 2 ′′ 2. → şi 217 . b ) este 2 un punct de extrem local al funcţiei f ( x. Dacă f ′′2 (a.. a2 ... y ) ∈ E}. cu ( x. b ) > 0 . j =1 Punctul a este staţionar.. b ) este un punct de minim. (a. Dacă forma pătratică ϕ este nedefinită. şi anume: x x x y [ ] − dacă f ′′ (a. df (a ) = 0 şi se obţine din rezolvarea sistemului derivatelor parţiale.. atunci (a.. b ) este un punct staţionar al funcţiei ′′ 1. 2. y ) = 0 cu F : E ⊂ 2 A ⊂ Ex = {x ∃y ∈ R.

. xn ) ∈ A unde x = ( x1 .. Această ecuaţie. y ) = 0. xn ) : A ⊂ n → este o soluţie în raport cu y a acestei ecuaţii pe mulţimea A dacă F ( x1 . are o ⎧ x pentru x ∈ [0. B ⊂ .. eventual. Poate avea o singură soluţie ca în cazul primei bisectoare x − y = 0 . şi alte condiţii suplimentare. f ( x )) ≡ 0 pentru x ∈ A.. în raport cu y . y ) = 0 .. Dacă există o singură funcţie verifice ecuaţia F ( x..+∞ ).... reală F ( x. de exemplu: O funcţie f ( x ) : A → se numeşte soluţie (în raport cu y ) a ecuaţiei F (x.. ca în cazul cercului imaginar.. xn . Dacă: 218 . y ) = x − y 2 = 0 . se obţine funcţia explicită y ≡ f ( x ).. y ) = 0 în raport cu y (explicitând-o). f ( x1 . şi funcţia o . y ) = 0 pe mulţimea A dacă F ( x. unde F:E ⊂ n +1 → .. Ecuaţia F ( x.. x0 . x 2 + y 2 + 1 = 0 . x2 )) ≡ 0 pentru orice punct (x1 . y ) = 0 poate să nu aibă soluţii. y0 ∈ A .ecuaţiei F ( x. xn ) este o variabilă reală sau vectorială.. în raport cu nici o variabilă... Funcţiile definite cu ajutorul ecuaţiilor se numesc funcţii definite implicit (funcţii implicite). ⎩ unde a este arbitrar în [0. n ≥1.. y = f ( x1 . y ) = 0. Teorema 1: Fie A ⊂ n spune că funcţia f ( x ) este definită implicit de ecuaţia F ( x.....+∞ ) . se f ( x) : A ⊂ n → care să Rezolvând ecuaţia F ( x. xn . y ) definită pe A × B . Fie F (x1 .. a ) ⎪ y=⎨ ⎪− x pentru x ∈ [a. şi anume y = x sau poate avea mai multe soluţii pe mulţime A ca în cazul infinitate de soluţii pe mulţimea [0..+∞ ).

f ( x )) ≡ 0 pentru x ∈ U 0.. În a este un maxim (minim) relativ la A dacă există o vecinătate V a lui a . …. …. se obţine Fx′dx + Fy′dy = 0. n ... Funcţia f are în a ∈ A un extrem relativ la A dacă restricţia lui f la A are în a un extrem obişnuit. Fx′n . x2 . dx Fy′ Fy′ III. f ( x )) c) dacă F are derivate parţiale de ordinul k continue pe U × V .. Fx′ . adică y′ = − x .. xn ) are derivate parţiale f x′ .. f x′ . xn . xn ) o funcţie reală definită pe o mulţime şi A ⊂ E . se obţine x + y′ = 0 .. x ∈U 0.. o vecinătate V0 a lui y0 şi o funcţie unică F ( x. astfel încât f ( x ) ≥ f (a ) (respectiv f ( x ) ≤ f (a ) ) pentru orice punct x ∈ V I A . y0 ) = 0.. atunci E⊂ n 219 .. y0 ) .2..1) F ( x0 . y = f ( x ) : U 0 → V0. Împărţind prin Fy′dx şi notând dy F′ F′ = y′. x2 .. Dacă se diferenţiază formal... 2) F ( x1 . vecinătate E × V a lui (x0 . y0 ) = 0. Extreme condiţionate (legate) Fie f ( x ) = f ( x1 . Fie funcţia de două variabile F ( x. f x′i ( x ) = − U 0 şi Fx′i ( x. 3) Fy′ ( x0 . atunci f are derivate parţiale de ordinul k continue pe U 0 . Fy′ continue pe o 1 2 Atunci: a) există o vecinătate U 0 a lui x0 . f x′n 1 2 continue .12.. y ) are Fx′ . Fy′ ( x. f (x )) pe pentru fiecare i = 1. Extremele funcţiei f relative la submulţime A ⊂ E se numesc extreme condiţionate (legate).. y ) = 0. astfel încât f ( x0 ) = y0 şi b) funcţia f ( x1 . x2 .

.... an ) a sistemului (2) se numeşte punct staţionar al funcţiei f ( x ). l1 .2.. 2.... x2 . x2 . j = 1. F1 ( x ). atunci există k numere l1 .. k < n funcţii reale care definesc mulţimea A prin mulţimea soluţiilor sistemului restricţiilor: Fi ( x1 . F2 ( x ). lk nedeterminanţi. xn sunt legate între ele prin cele (1) relaţii ale sistemului (1)..... = Fk = 0 ⎩ 220 . k . l2 . Să presupunem că funcţiile f ( x ) ..... i = 1. de aceea le mai numim şi extreme legate. a2 .. continue într-o vecinătate V a lui a şi matricea funcţională F j′ are în punctul a rangul k .... + lk Fk ( x ) cu coeficienţii l1 . Se formează funcţia auxiliară (ajutătoare): (2) F ( x. F2 ( x ).... Orice punct de extrem condiţionat este un punct staţionar condiţionat. n ∂x j ∂x j i =1 A = {x ∈ E Fi ( x ) = 0.. l2 . Fk ( x ) au derivate parţiale. xn ) = 0 . i = 1....Fie F1 ( x ).... = Fk (a ) = 0 Orice soluţie a = (a1 . lk ) = f ( x ) + l1F1 ( x ) + l2 F2 ( x ) + . k }...2... lk (multiplicatorii lui Lagrange).2.. Etape de calcul ale extremelor legate: 1... Aşadar (1) extremele funcţiei f ( x ) relative la A se numesc extreme condiţionate de sistemul (1). Aceasta arată că cele n variabile x1 . reciproca nu este adevărată... = Fx′n = 0 ⎨ ⎪ F1 = F2 = . astfel încât: k ∂f (a ) + ∑ li ∂Fi (a ) = 0 .. Dacă a este un punct de extrem al funcţiei f ( x ) condiţionat de sistemul (1)..... l2 ... Se formează sistemul celor n + k ecuaţii: ⎧ ⎪ Fx′1 = Fx′2 = .. Fk ( x ) .. În acest caz F1 (a ) = F2 (a ) = . Teoremă: Fie a o soluţie a sistemului (1)...

.. x2 . l2 . se va studia semnul diferenţei f ( x1 .. l1 .. xn .. lk . i = 1.... funcţiei f ( x )...... deci Fi (a ) = 0 . l2 . 1 221 . deci f ( x ) − f (a ) = F ( x ) − F (a ) ). lk este o soluţie a acestui sistem. verificând sistemul (2). x2 ... l2 .2.. i = 1..... Pentru a vedea dacă a este sau nu punct de extrem condiţionat de sistemul (1). xn ) este punct staţionar condiţionat al ⇒ F ( x ) = f ( x ) .. deci se poate scrie formula lui Taylor de ordinul doi: 1 1 2 F ( x ) − F (a ) = ∑ Fx′′x j (a )dxi dx j + ω( x )ϕ = i 2 2 1 2 1 2 = d F + ωϕ 2 2 unde lim( x ) = 0 . xn ) − f (a1 .. k şi k numere l1 .. Vom căuta condiţii suficiente care să permită să se identifice dintre punctele staţionare punctele de extrem condiţionat. x2 .. x2 . an ) atunci punctul (x1 . a2 ..cu n + k necunoscute x1 .. lk şi se caută soluţiile acestui sistem care sunt puncte critice (staţionare)..2. 3. deci derivatele sale parţiale de ordinul I se anulează în a .. se reduce la studiul semnului diferenţei F (x ) = F (a ) . Printre punctele staţionare condiţionate astfel obţinute se află şi punctele extrem condiţionat.. xn ) care verifică sistemul (1)..... funcţia F (x ) are derivate parţiale continue într-o vecinătate a lui a .... x2 . astfel încât să fie satisfăcut sistemul (2).. xn .. Dacă x1 .. ϕ = x→a pentru punctele (x1 . ( F1 ( x ) = 0 ∑ (x i =1 n i − ai ) şi dxi = xi − ai .. l1 .. Fie punctul staţionar a .. n .. Pe de altă parte. este punct staţionar pentru F (x ) . Punctul a ..

fără a modifica produsul mediu sau produsul marginal al oricărui factor.. A2 .. unde ϕ şi ψ sunt funcţii de o singură variabilă. Funcţii omogene în economie Fie z = f (x.... j =1 ∑ F ′′ (a )dx dx xi x j i n j păstrează în jurul lui a acelaşi semn sau nu păstrează acelaşi semn. 2.. acest caz este caracterizat de aceea că o creştere relativă dată tuturor factorilor duce la o aceeaşi creştere relativă a rezultatului.. i = 1. xn ) se numeşte omogenă de gradul k în raport cu variabilele xi . tx2 . Funcţia poate fi scrisă sub oricare din formele ⎛x⎞ ⎛ y⎞ z = xϕ⎜ ⎟ = yψ⎜ ⎟ .. III.14.. x2 ... 222 .13. x2 ... de două variabile. + xn f x′n = kf ( x1 . Teorema lui Euler: x ∂x ∂y Este interesant cazul când funcţia de producţie a unei mărfi X este omogenă de grad întâi în raport cu factorii variabilei A1 ....2. Derivatele parţiale ∂x ∂y y ∂z ∂z + y = a. ⎜ y⎟ ⎝x⎠ ⎝ ⎠ ∂z ∂z x şi sunt funcţii de ...... xn ) Teoremă (Euler): O funcţie omogenă satisface relaţia III. x2 . n dacă pentru un t oarecare este adevărată relaţia: f (tx1 . 1. xn ) (1) (2) x1 f x′1 + x2 f x′2 + . An. Funcţii omogene de mai multe variabile Funcţia f ( x1 .. Pornind de la definiţie şi de la proprietăţile 1) şi 2) de mai sus.. punctul este sau nu punct de extrem condiţionat..După cum forma patratică i . txn ) = t k f ( x1 . 3. y ) o funcţie omogenă de gradul întâi...

În particular. orice rază care trece prin O intersectează curbele în puncte în care tangentele sunt paralele.. ecuaţii diferenţiale. suprafaţa producţiei este riglată de drepte care trec prin origine şi orice secţiune prin Ox este o dreaptă. y (n ) = 0 ( ) (1) identitate.. ϕ′( x ). 223 Dacă în sistemul de coordonate xOy se reprezintă grafic funcţia . y (n ). pe care o notăm y şi primele ei n derivate y′. ( ) ϕ se obţine o curbă de ecuaţie y = ϕ( x ) care se numeşte curbă integrală a ecuaţiei (1).. mai scurt. numite ecuaţii diferenţiale ordinare sau. funcţia y cu ϕ( x ) .. A şi B şi venituri constante la scară. Curbele producţiei constante din planul aOb se obţin una din alta prin proiecţii radiale.. III. oricare ar fi x ∈ (a. y′′. y′′. continuă în acest domeniu. nu şi scara la care se face producţia. dacă se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul n .. Ecuaţii diferenţiale Sunt multe probleme economice care se reduc la rezolvarea unor ecuaţii.b ) .15.. Dacă există doi factori. iar dimensiunile lor variază în raportul producţiilor constante care le definesc. Definiţia 1: O relaţie de forma: n+ 2 cu valori F x. când numai cantităţile relative folosite de fiecare factor sunt importante.Acesta este cazul „veniturilor constante la scară”. y′. o funcţie de n ori derivabilă în orice punct Fie ϕ : ( a..ϕ(n ) ( x ) ≡ 0. o funcţie necunoscută de x . unde a poate fi − ∞ . ϕ( x ). iar b poate fi + ∞. b ) adică: înlocuind în ecuaţia diferenţială (1). b ) → F x. care leagă între ele o variabilă independentă x ... Se spune că funcţia ϕ este soluţie a ecuaţiei diferenţiale (1).. y. Fie F o funcţie definită pe un domeniu D din reale. se obţine o al intervalului (a.

y.forma G ( x.. care satisface condiţiile lui Cauchy în acel punct. c1 .. ce intră în definiţia ecuaţiei diferenţiale (1). y01) . 224 . y( ) ) ∈ D ⊆ 0 0 1 0 2 0 n −1 0 n +1 este un punct constant. Problema lui Cauchy. ce depinde şi de n ( ) constante c1 ... y ) = 0 care definesc soluţiile y = ϕ( x ) ca funcţii de x . y′′. unde ( x . y (n −1) n +1 unde f : D ⊆ → este o funcţie de n + 1 variabile definită pe domeniu D cu valori reale şi continuă în acest domeniu.. Se poate demonstra că atunci când funcţia f satisface anumite ( ( ( condiţii. y′′( x0 ) = y02 ) . y (n ) = 0 pe y (n ) ca funcţie de celelalte variabile.. îndeplineşte condiţii suficiente pentru a putea scoate din ecuaţia F x. y′( x0 ) = y01) . y02 ) . ( y (n −1) ( x0 ) = y0n −1) . y′.. c2 . există o unică soluţie a ecuaţiei diferenţiale (2). Definiţia 2: Prin soluţie generală a ecuaţiei diferenţiale (2) se înţelege o soluţie y = ϕ( x.. cn considerate ca parametri reali şi cu ajutorul căreia se poate rezolva o problemă a lui Cauchy pentru orice punct din domeniul D .. cn ) a ei... pentru ecuaţia diferenţială de ordinul n ( ) de forma (2) constă în determinarea soluţiei ecuaţiei. Dacă funcţia F ... y. y . y′′. fiindcă conţine pe y (n ) explicitat în raport cu x.. pentru orice punct x0 . y( ) ... y′. y( ) .. y0 . adică: În unele cazuri.. y. iar curbele pe care le definesc se numesc curbe integrale.... ….. Ecuaţia se numeşte tot ecuaţie diferenţială de ordinul n . în locul soluţiilor y = ϕ( x ) se găsesc soluţii de ( ) (2) y (n ) = f x.. y′. dar este de o formă particulară faţă de (1).. y0n −1) ∈ D . De obicei se spune şi despre aceste relaţii că sunt soluţii. y (n −1) .. care satisfac ( ( condiţiile iniţiale y ( x0 ) = y0 .. y′′...

x − x0 este o funcţie continuă şi strict f ( y ) = 0. Ecuaţia (4) se mai poate scrie f ( x )dx − g ( y )dy = 0. Ele sunt numite soluţii singulare. iar b poate fi + ∞ .III. Deci există funcţia inversă y = ϕ( x − x0 ) care este soluţia generală a ecuaţiei considerate. pentru f ( y ) ≠ 0 a cărei soluţie generală este dy f ( y ) dy x = x0 + y0 ∫ f (y) . b ) şi y definită. d .17. soluţia generală a ecuaţiei (5).16. Dacă 225 . g(y) (4) F (x ) este o primitivă a funcţiei f ( x ) şi G ( y ) o primitivă a funcţiei g ( y ) . care nu conţin variabila independentă şi sunt de ordinul întâi. au următoarea formă generală: y′ = f ( y ) sau cu f continuă şi diferită de zero pe intervalul (a. Funcţiile y = y0 cu f ( y0 ) = 0 sunt evident. b ) . Ecuaţii diferenţiale care nu conţin variabile independente Acest tip de ecuaţii. Trebuie observat că ecuaţia y′ = f ( y ) are sens şi pentru se obţin prin metoda de mai sus. Ecuaţii cu variabile separabile Aceste ecuaţii sunt de forma: În această relaţie. este dată sub forma implicită de relaţia F ( x ) − G ( y ) = C. unde C este o constantă arbitrară. f (x ) . soluţii care nu y′ = Funcţia f o presupunem şi continuă pe un interval (a. unde a poate fi − ∞ . continuă şi diferită de zero pe un interval c. În locul acestei ecuaţii se rezolvă ecuaţia echivalentă y dy = f (y) dx (3) 1 dx = . monotonă de y . III.

În ⎝x⎠ membrul al doilea. ty ) = f (x.18. y ) dx (5) condiţia f (tx. Ecuaţii omogene Sunt ecuaţii de forma: unde f ( x. y ) oricare ar fi t . unde c > 0 . y ) = f ⎜1. obţinută prin integrarea membru cu membru. notând cu du F (u ) = .III. astfel încât (tc. constanta reală care trebuie adăugată la ln x pentru 1 a se obţine primitivele funcţiei s-a considerat ln c . ty ) să fie în domeniul de definiţie al funcţiei f . se obţine f ( x. ⎟ = ϕ⎜ ⎟ de unde x ⎝ x⎠ ⎝x⎠ dy ⎛ y⎞ = ϕ⎜ ⎟ dx ⎝x⎠ (6) rezultă că ecuaţia diferenţială (5) este de forma: Prin schimbarea de funcţie u = obţine y sau y = ux . soluţia generală a ecuaţiei (6) este ϕ(u ) − u ⎛ y⎞ F ⎜ ⎟ = ln x + ln c . adică satisface dy = f ( x. Punând t = 1 ⎛ y⎞ ⎛ y⎞ . y ) este o funcţie omogenă de gradul zero. derivând se x dy du =u+x dx dx şi deci ecuaţia (6) se transformă în du = ϕ(u ) ecuaţia cu variabile separabile. x u+x 226 . dx Presupunând funcţia ϕ continuă şi ϕ(u ) − u ≠ 0 .

Ecuaţii reductibile la ecuaţii omogene Se vor considera ecuaţii de forma ⎛ ax + by + c ⎞ dy = f⎜ (7) ⎜ a′x + b′y + c′ ⎟ . Într-adevăr. ecuaţia (7) devine: ⎛ a( x0 + t ) + b( y0 + u ) + c ⎞ du = f⎜ ⎜ a′( x + t ) + b′( y + u ) + c′ ⎟ . dt ⎝ a′t + b′u ⎠ adică o ecuaţie omogenă pentru că funcţia f este omogenă de gradul zero în variabilele ei t şi u . se obţine ecuaţia: 1 ⎛ du − adx ⎞ ⎛ u+c ⎞ ⎜ ⎟= f⎜ ⎟. de unde du = adx + bdy . c′ ∈ sunt constante. ⎟ dx ⎝ ⎠ unde a. deci a′x + b′y = α(ax + by ) şi făcând schimbarea de funcţie u = ax + by .III. y0 . 227 . a b = 0 ecuaţia se reduce la o ecuaţie cu variabile Dacă a′ b′ separate. c. sistemul de ecuaţii ⎨ are o a′ b′ ⎩a′x + b′y + c′ = 0 soluţie unică x0 . b. Făcând schimbarea de variabilă şi de funcţie x = x0 + t şi y = y0 + u . ⎟ + sau b dx dx ⎝ αu + c ⎠ b a b ⎧ax + by + c = 0 Dacă ≠ 0 . de unde dx = dt şi dy = du . b′. atunci a b 1 = = . a′.19. b ⎝ dx ⎠ ⎝ αu + c′ ⎠ 1 du du ⎛ u+c ⎞ a ⋅ = f⎜ = ϕ(u ) . a′ b′ α b′ = bα . ⎟ dt 0 0 ⎝ ⎠ ′x0 + b′y0 + c′ = 0 . de unde rezultă a′ = aα . deci ea devine însă ax0 + by0 + c = 0 şi a du ⎛ at + bu ⎞ = f⎜ ⎟.

B( x ) C (x ) unde P ( x ) = . Această metodă este cunoscută sub numele de metoda variaţiei constantei. Derivând în (11). unde c este considerat o funcţie de x .20. 228 . sau ecuaţia liniară omogenă. iar Q (x ) = − . Integrând fiecare membru rezultă dx y 1 ln y + ln c1 = − ∫ P( x )dx sau ln c1 y = − ∫ P( x )dx . Observaţie: Mai sus este vorba de omogenă în alt sens decât cel întâlnit la paragraful III. se împarte prin A( x ) şi ecuaţia (8) devine: (9) y′ + P ( x ) y = Q ( x ) . Notând ± = c c1 soluţia generală este: − P ( x )dx y = ce ∫ (11) Pentru ecuaţia (9) se caută o soluţie de forma (11). C sunt definite şi continue pe un interval (a.III. B . se obţine: − P ( x )dx − P ( x )dx + c′( x )e ∫ y′ = −c( x )P( x )e ∫ şi înlocuind în (10). Ecuaţia (10) este o ecuaţie cu variabile separate deci se poate rezolva dy dy = − P( x ) y sau = − P( x )dx . b ) şi că A( x ) ≠ 0 în orice punct al acestui interval. A( x ) A( x ) Forma generală a acestor ecuaţii este: Ecuaţia: y ′ + P( x ) y = 0 (10) se numeşte ecuaţie liniară fără membrul al doilea. rezultă: − P ( x )dx − P ( x )dx − c( x )P( x )e ∫ + c′(x )c( x )e ∫ = Q(x ) .18. Ecuaţii liniare de ordinul întâi (8) A( x ) y′ + B( x ) y + C ( x ) = 0 Presupunând că funcţiile A .

21. III.P ( x )dx de unde dc = Q(x )e ∫ şi apoi c ( x ) = ⎛ Q ( x )e ∫ P ( x )dx ⎞ dx + c1 . Această soluţie se obţine din relaţia generală pentru c1 = 0. pe lângă aceşti doi factori fundamentali mai există factori cu influenţe mai reduse sau indirecte. dintr-un anumit produs X . deci z este soluţia generală dx dx neomogenă (9) devine a ecuaţiei omogene. oferta produselor. factori social-economici şi demografici. Această formulare a condiţiilor pieţei poate fi tradusă în simboluri matematice. la care se adaugă o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene. În realitate. însă ţinând seama dx dx dy dz + Py = Q . depinde de preţul curent al acestui produs şi de venitul consumatorilor. iar ⎟ ∫⎜ dx ⎝ ⎠ soluţia generală a ecuaţiei (9) este: P ( x )dx ⎛ P ( x )dx ⎞ ⎞ ⎛ y = e∫ ⎜ c1 + ∫ ⎜ Q( x )e ∫ ⎟dx ⎟ ⎝ ⎠ ⎠ ⎝ Se observă că soluţia generală a ecuaţiei neomogene este egală cu soluţia generală a ecuaţiei omogene. Unele aplicaţii în economie a ecuaţiilor diferenţiale Funcţia cererii unui produs pe piaţă Considerăm cazul când cantitatea x . V venitul mediu al unui consumator. Soluţia particulară a ecuaţiei neomogene poate fi înlocuită cu oricare alta. Fie p preţul pentru produsul X în unităţi date. care poate fi scrisă în felul următor: x = f ( p. şi x cantitatea de produs X . să presupunem cunoscută o soluţie particulară y1 a ecuaţiei (9). Într-adevăr. ne rămâne că + Pz = 0 . v ) 229 . ecuaţia dy1 dz + + Py1 + Pz = Q . ca de exemplu: preţurile celorlalte mărfuri pe care le cumpără consumatorul. sistemul de vânzări cu plata în rate etc. Atunci X este o funcţie univocă de p şi v . cerută pe piaţă în unităţi date. Făcând schimbarea de funcţie y = y1 + z .

Viteza variaţiei relative a 1 df ⋅ ( x ) . pentru un anumit produs X . sau numai de p.Variabilele independente p. depinzând numai de v . v0 ) = f 2 ( p ). care se numeşte elasticitatea funcţiei. deci Ex 230 . Valoarea medie este f (x ) . sau un venit constant v0 . adică x valoarea derivatei funcţiei în punctul x . poate fi considerată ca o funcţie f1 sau f 2 . Ex f (x ) dx este Ef (x ) sau Ex ( f (x )) . Pentru un preţ constant p0. Funcţia cheltuielilor de producţie. valoare marginală. cererea x . Fie f o asemenea funcţie de variabilă x . într-o primă aproximaţie o putem considera ca depinzând numai de cantitatea x . v ) = f1 (v ) sau x = f ( p. au semnificaţie şi importanţă economică noţiunile de: valoare medie. şi anume: c p = f (x ) Pentru această funcţie şi pentru altele care descriu fenomene economice. v şi variabila independentă x le considerăm că iau numai valori pozitive. viteză relativă de rotaţie şi viteza variaţiei relative a funcţiei în raport cu variaţia relativă a variabilei. iar elasticitatea în punctul x funcţiei în punctul x este f ( x ) dx x df ⋅ ( x ) şi se notează f ( x ) dx Ef (x ) = x ⋅ df (x ) . adică x = f ( p0 . Valoarea marginală a funcţiei f în punctul x este f ( x ). realizată din acest produs.

1.4.. este notată i.SEMESTRUL AL II-LEA IV. Dobânda unitară este suma dată de o unitate monetară pe timp de un an. Dobânda este suma de bani care se plăteşte de către debitor creditorului pentru un împrumut bănesc. numită dobânda simplă este: S ⋅ p ⋅t D = S ⋅i ⋅t = (1....3.. Suma dobânzilor aduse de cele n sume pe cele n durate o vom înlocui cu dobânda adusă de o sumă S pe o perioadă t. 231 . atunci durata t va fi: t= S1t1 + ..5..) Scadenţă comună sau scadenţă medie Fie sumele S1 . DOBANDA SIMPLĂ Noţiunea de bază a matematicilor financiare este dobânda.m. S n plasate cu acelaşi procent p pe duratele t1 . atunci durata t va fi: S t + S 2 t 2 + . Dacă s 0 – este suma depusă iniţial pe perioada t cu dobândă unitară i atunci suma finală sau valoarea finală este: S t = S 0 + D = S 0 + S 0 it = S 0 (1 + it ) (1. Dobânda dată de 100 de unităţi monetare pe timp de un an se numeşte procent..) S şi se va numi scadenţă comună. Dacă S = S1 + S 2 + . t n .m.. + S n t n t= 11 (1.2. + S n ....) pe timp de un an se obţine dobânda: Sp D = Si = Sp/100 D = Si = (1. + S n (1.) şi se va numi scadenţă medie. Pentru S unităţi monetare (u.) 100 Pentru S u..) 100 Observaţie: În finanţe. anul comercial are 360 zile şi fiecare lună are 30 de zile.. Deci p=100i p=100i. pe timp de t-ani dobânda. + S n t n S1 + . notat p...

1.. 6.4 zile.m. pe timp de 105 zile.m.m.500 + 4..000 ≠ 3.000 lei pe timp de 150 zile. atunci: Anii Suma plasată la începutul anului Dobânda produsă în timpul anului Suma obţinută la sfârşitul anului 1 2 S1 = S 0 (1 + i ) S t −1 = S 0 (1 + t ) M t −1 S0 S1i = S 0 (1 + i )i S t −1i = S 0 (1 + i ) i t −1 S0i M S1 = S 0 (1 + i ) M S 2 = S 0 (1 + i ) 2 M t S t = S 0 (1 + i ) t Dacă 1 + i = u va fi un factor de fructificare găsit în tabele financiare pentru t = 1.3. p – procentul.500 u.2. la sfârşitul primei perioade. dobânda simplă a acestei perioade este adăugată la sumă pentru a produce la rândul ei dobândă în perioada următoare: Fie S 0 – sumă iniţială. t – durata de plasament a sumei S 0 (număr 100 întreg) şi S t – suma finală după t perioade.500 u. 4.. pentru diferite procente atunci suma finală va fi: t (2.000. t= 25000 V. care produce o dobândă egală cu suma dobânzilor produse de 3. pe timp de 124 zile şi 5. pe timp de 72 zile.întreg: t (2.Exemplu: Să se determine scadenţa unei sume de 25.) t (1 + i ) [ ] ( ) 232 .3.000 u. DOBÂNDA COMPUSĂ O sumă de bani este plasată cu dobândă compusă (capitalizată) dacă.000 u.) D = S 0 (1 + i ) − 1 = S 0 u t − 1 Suma iniţială depusă va fi: 1 S0 = St = St vt (2.500 + 6. p i= dobânda unitară.000 + 5000 = 19. Observăm că 25.) S t = S 0 (1 + i ) = S 0 u t Dobânda compusă va fi pentru t. atunci scadenţa comună este: 3500 ⋅ 72 + 4500 ⋅ 105 + 6000 ⋅ 124 + 5000 ⋅ 150 = 887.2.m.

peste 3 ani.543318 . k h⎞ n⎛ = S 0 (1 + i ) ⎜1 + i ⎟ (2. Ce sumă trebuie să depunem azi ca să încasăm. Exemple: 1. în timpul fracţiunii h a k anului.45 lei ? S 5324.1. S n i Astfel. În tabele financiare S0 3450 găsim că această valoare corespunde aproximativ procentului 4. 233 .3. Cu ce procent suma de 3450 lei depusă timp de 8 ani devine 5324. S n .5%? 1 1 Răspuns: S 0 = S t = 10000 = 9285. ci este de forma t = n + .025 3 (1 + i ) 2. t 1. valoarea finală obţinută pentru plasarea sumei iniţială S 0 unde n va fi: S n = S 0 (1 + i ) . cu dobândă unitară i.43 % . în general.9 lei. se obţine: h .) prin interpolare.000 lei. Soluţia raţională porneşte de la forma (2. va aduce o abordare simplă. 1+ i Timpul se poate obţine din (2.45 Răspuns: (1 + i )t = t = = 1.) pentru partea întreagă de n ani. Soluţia comercială pentru suma S 0 plasată pe o perioadă t = n + k St = S n+ h k este S t = S 0 (1 + i ) = S 0 (1 + i ) t n+ h k .4. h un număr întreg. suma de 10.) k⎠ ⎝ reprezentând soluţia raţională de calcul a sumei finale când se plasează h o sumă S 0 pe o durată t = n + în regim de dobândă compusă. Avem două soluţii pentru k abordarea problemei: a. Această sumă. ştiind că dobânda unitară este de 2. k h b.1 = v factor de actualizare. Dacă durata de plasament a sumei S 0 S0 (-t) nu este.

Observaţii: 1. Deci p=5% i=0.m. pe o perioadă de timp.020833 = 15082 ... Valorile finale ale unei sume S 0 depusă în regim de dobândă simplă sau în regim de dobândă compusă diferă în funcţie de durată t.. 5⎞ 8⎛ Răspuns: Soluţia raţională S 5 = 10000(1 + 0.. ÎMPRUMUTURI Se numeşte împrumut o operaţie financiară prin care un partener P1 (individual sau grupat. Tn – anuităţile (rate) succesive.m. Soluţia comercială S 5 8+ 12 = 10000 ⋅ 1. VI. VI. Cele două soluţii nu sunt identice. Soluţia comercială este mai des utilizată. 2.97 u.05 8+ 5 12 = 15077. T1 .05.. Sumele rambursate anual care au rolul de a amortiza treptat suma împrumutată se numesc amortismente. numit debitor).35 u.058 ⋅ 1. cât şi fracţionare. a1 . (prima anuitate fiind plătită la sfârşitul primului an). 3.05) ⎜1 + 0. numit creditor) plasează o sumă de bani.1. în anumite condiţii.. unui alt partener P2 (individual sau grupat..05 ⎟ = 8+ 12 ⎠ ⎝ 12 10000 ⋅ 1. a n – amortismentele 234 .000 unităţi monetare plasate timp de 8 ani şi 5 luni cu procent anual 5%. Un împrumut care nu se mai înapoiază se numeşte împrumutul nerambursabil.. Amortizarea unui împrumut prin anuităţi constante posticipate Fie: V0 – suma împrumutată la momentul iniţial.Exemplu: Să se calculeze valoarea finală a sumei de 10. Operaţiunea prin care P2 restituie lui P1 suma de care a beneficiat se numeşte rambursare sau amortizare a împrumutului. deoarece factorul fructificare 1 + i = u este în tabele financiare atât pentru puteri întregi. n – durata în ani a rambursării.

a doua.. orice i = 1..1. Din condiţia ca după n ani să se ramburseze suma împrumutată reiese că suma împrumutată este egală cu suma amortismentelor: V0 = Q1 + Q2 + . Anuităţile trebuie să fie constante VI.. Împrumuturi cu anuităţi (rate) constante.) De asemenea. Tabelul este valabil pentru orice lege a anuităţilor pentru care nu s-a formulat încă nici o ipoteză.) Exemplu: Un împrumut de 10. Care este tabloul de amortizare? Răspuns: d1 = V0 i = 10000 ⋅ 0... i – dobânda unitară a împrumutului.2.) 3.000 $ urmează a fi rambursat în 4 ani prin rate (anuităţi) constante participate cu 5%. n . şi a n-anuitate. relaţia între anuităţi şi amortismente (adecvată pentru orice lege a anuităţilor) este: T p +1 − T p = Q p +1 − (1 + i )Q p (3. Atunci din (3..05 = 500 235 .succesive conţinute în prima. + Qn (3.2.3. 2. plătibile la sfârşitul anului (posticipat) Q p +1 Considerăm Ti = T . Cu aceste date se poate întocmi tabelul: Momente Amortizări 0 1 --Dobânda --Anuităţi --Suma rămasă de plată V0 Q1 M Qp M Qn d 1 = V0 i M d p = V p −1i M d n = Vn −1i T1 = Q1 + d1 V1 = V0 − Q1 M V p = V p −1 − Q p M Vn = Vn −1 − Qn = 0 M p M n M Tp = Qp + d p M Tn = Qn + d n Observaţii: 1.) avem = (1 + i )Q p şi obţinem: V0 = Q1 (1 + i ) n − 1 i (3.2.

Pentru fiecare din anii următori.88 5243.12 2820. deci.13 2557.99 262.12 2820.12 2436.83 0 VI.75 2685. Q4 = 2685. dobânda se calculează asupra sumei rămase de plătit şi se plăteşte o dată cu amortismentul. Tabelul pentru împrumuturi cu anuităţi plătite la începutul anului este: Anii Amortismentele 0 1 2 – Dobânzi Anuităţi – Suma rămasă de plată la sfârşitul anului d 0 = V0 i d1 = V1i V 0 − V0 i Q1 T1 = Q1 + V1i T2 = Q2 + V2 i M TP = Q p + V p i V1 = V0 − Q1 V2 = V1 − Q2 V p = V p −1 − Q p Q2 Qp d 2 = V2 i d p = Vpi p n Qn d n = Vn i M Tn = Qn + Vn i Vn = Vn −1 − Qn = 0 Dacă Vn = 0 atunci Tn = Qn .20 134.29 Anuităţi 2820. 236 .12 sau Q1 = T − d1 = 2320.3. Împrumuturi cu anuităţi (rate) constante cu dobândă plătită la începutul anului (anticipat) La semnarea contractului se plăteşte dobânda pentru primul an şi. Diferenţa a două anuităţi succesive este T p +1 − T p = Q p +1 (1 − i ) − Q p . Q3 = 2557.83 Realizând celelalte calcule se obţine tabelul de amortizare: Ani 1 2 3 4 Amortismente 2320.87 Dobânzi 500 383.13 .12 Amortismente ( Q p = (i + 1)Q p −1 ): Q2 = 2436.92 2685. suma reală plătită nu este V0 ci V0 − V0 i .12 2820.Primul amortisment Q1 = V0 (1 + i )n − 1 i = 2320.92 .12 Suma rămasă de plată la sfârşitul anului 7679.

Care este tabloul de amortizare? V 25.Dacă anuităţile sunt constante. rezultând Q = V 1 0 i(1 − i) n .0 i = T p − Qi .. adică Ti = T .. (1 − i)[1 − (1 − i) n ] Exemplu: Un împrumut de 40. este rambursabil cu cinci ani prin anuităţi constante cu dobândă plătibilă la începutul anului cu procent de 5%. n atunci Q p +1 (1 − i ) − Q p = 0 şi astfel Q = p +1 Q1 (1 − i) p . n Tabloul de amortizare a unui împrumut cu amortismente egale este similar celui pentru amortizarea unui împrumut prin anuităţi constante posticipate.000 0.1.77378 = 7201 şi apoi celelalte elemente..) obţinem: T p +1 = T p .000 32..05 ⋅ 0. Folosind n V acest lucru în (3.799 25219 17240 8841 0 VI.) rezultă Q = 0 .m.2.000 u..05 ⋅ 0.955 ] = 0.000$ pe care urmează să o ramburseze în 4 ani cu procentul de 5% prin anuităţi participate cu amortismente egale.95[1 − 0. obţinem următorul tabloul de amortizare: 237 . n 4 Realizând calculele conform relaţiilor de mai sus.000 Răspuns: Din V0 = 25000 şi n=4 rezultă Q = 0 = = 6250 .000 i(1 − i) 4 (1 − i)[1 − (1 − i) n ] = 40. i = 1. Împrumuturi cu amortismente egale V Dacă Qi = Q . i = 1. Care este tabloul de amortizare? Răspuns: Se calculează Q1 = V0 40.95 ⋅ 0. Aplicaţie: O persoană a împrumutat suma de 25.. conform 0... n din (3.4.2262192 relaţiilor de mai sus şi se obţine tabloul de amortizare: Anii 0 1 2 3 4 5 Amortisment – 7201 7580 7979 8399 8841 Dobânzi 2000 1640 1261 862 442 – Anuităţi – 8841 8841 8841 8841 8841 Suma rămasă de plată la sfârşitul anului 38.955 0.

m. De ce sumă dispune la 1 ianuarie 2000.m.000 u.m.53 u.000 u.. pe 30 zile cu procentul 7%. 3. fiecare cu 3%? Răspuns: A10 = 43929.7 6430.m. Ce sumă va trebui să achite astăzi o persoană pentru a putea scăpa de plata a 10 anuităţi anticipate a 5000 u. Ce sumă va ridica o persoană peste 5 ani cu dobândă compusă dacă astăzi depune 500. c) dobânda fiecărei operaţiuni şi dobânda totală. dar până la o aceeaşi dată.m. – 15000 u. dar cu acelaşi procent mediu înlocuitor. – 1000 u.m.m. pe 90 zile cu procentul 8%.000 u. 2. pe 60 zile cu procentul 12%.m. 238 . Un capital de 900.m.m.000 u. Care este capitalul disponibil peste 4 zile? Dar peste 3 luni? Dar peste 1 semestru? Răspuns: S = 908.. O persoană plasează 150. este plasat într-un cont cu rata anuală de 8%.4 u. 5.000 u.m. 4. cu rata 5%. sau scadenţă t. cu 4%? Care este dobânda obţinută? Răspuns: S5 = 608326.4 u.000 u.000 u.m.Anii 1 2 3 4 Amortizare 6250 6250 6250 6250 Dobânda 1250 875 625 425 Anuitatea 7500 7125 6768. data ultimului vărsământ? Răspuns: S7 = 1653960 u. d) scadenţa sumei de 10.m. Să considerăm următoarele 3 operaţiuni pe care partenerul P1 le poate face cu partenerul P2: – 6. D = 108326. la fiecare 1 ianuarie începând cu 1 ianuarie 1994.3 Suma rămasă de plată la sfârşitul anului 18750 12500 6250 0 PROBLEME PROPUSE 1.m. Presupunem că partenerul P1 ar dori ca: a) cele 3 plasamente să se facă la scadenţele menţionate. ce produce o dobândă egală cu suma dobânzilor produse de cele 3 operaţiuni.m. b) sumele menţionate să fie plasate cu procentele cuvenite.000 u. S = 918. S = 936.

976 0 239 . dar dacă ar avea de plătit această datorie acum.002 429. D2 = 20 u.88 u. D3 = 300 u.000 u.975 Suma rămasă de plată 819..42 u..474 209. cu procentul anual de 5%.m.m.450 199. trebuie rambursat în 5 ani prin anuităţi participate.000 200.000.000. c) D1 = 35 u.m.975 219. S t = 22355 u. Să se întocmească tabelul de amortizare în catul în care amortismentele sunt egale. A15 = 103796.002 31. cât ar fi ea? Răspuns: a) p = 8.000 180.000 30.025 40.000 Suma rămasă de plată 800.999 219.m.000.m..000 400.976 230..000 200.000 220.477 21.m.976 10.6 u. Să se întocmească tabelul de amortizare în cazul împrumutului din problema anterioară dacă rambursarea se face prin anuităţi egale.000 Anuitatea 250.000 400.000 200.000 200.000 200.975 429.. 16 %.975 230.000 50.975 819.. 7. e) S15 = 215785.000 200..000 240.000 0 8.m.000 600.m.000 20. 6. plasată cu dobândă compusă timp de 4 ani şi 5 luni cu rata anuală de 5%? Răspuns: Soluţia comercială 124045.025 629. Soluţia raţională 124081.6 u. Răspuns: Ani i 1 2 3 4 5 Suma de la Dobânda Amortisment începutul anului 1.m.975 629.000 200.000 40.000 210.477 219..m.024 230.525 230.000 230.000 50.951 190.000 600.m. Care este valoarea finală a sumei de 100. Răspuns: Anii 1 2 3 4 5 Suma de la Dobânda Amortisment Anuitatea începutul anului 1. S 2 = 1020 u. timp de 15 ani. S1 = 6035 u. 27 zile. d) t = 159 zile.000 u.000 cu un procent anual de 5%.000 800.. S 3 = 15300 u.m.000 10.m. Un împrumut în valoare de 1.e) care este suma pe care P1 ar avea-o de plătit dar ar plăti în fiecare an partenerului P2 10. b) t = 72.501 230.

000 u.333 Anuitatea Suma rămasă de plată 473.667 46. 240 .333 666.333. Să se întocmească tabelul de amortizare corespunzător. Analiză matematică.001 552.000 70.666. procentul fiind de 7%.667 0 10. Răspuns: Anii 1 2 3 4 5 6 Suma de la Dobânda Amortisment începutul anului 2. Bucureşti..300.951 0 Anuitatea 0 639. Un împrumut de 2. Trandafir Rodica. I.667 450.020 86. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2005. 2.. Editura Fundaţiei România de Mâine. Duda.333 333. partea I.000 333. 1999.000 140.333 93.333 1.000. 4.021 639.666.289 639.000 1.785.332 31. I.000.667 380. Elemente de algebră pentru economişti. 3.333 333. O persoană a împrumutat suma de 2.667 333. Muşat I.999 1.021 0 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1.333 1.785.233.300.233.021 Suma rămasă de plată 0 1. Matematici pentru economişti. Editura Fundaţiei România de Mâine.. Silviu Bârză.667 333..999 1.667 116. Bucureşti.333.310 639.021 Dobânda Amortisment 0 514. Rodica Ioan. pe care urmează să o ramburseze în 6 ani cu procentul de 7% prin anuităţi participate comportând amortismente egale.000.333 666. 1999.310 639. 1997.689 594. Duda. Bucureşti.333 356.9.333 1.000 403. Duda I. I. Duda.021 639.000 este rambursabil în 4 ani prin anuităţi constante cu dobânzile plătibile la începutul anului.021 161.000 333.333 333. Trandafir.300.333 426. Să se întocmească tabelul de amortizare corespunzător. Răspuns: Anii 0 1 2 3 4 Suma de la începutul anului 2.000.000 125.000 1.667 1. Aurora Baciu. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine.333 23. (coordonator).m.021 639. Analiză matematică – culegere de probleme.000 2.333 1.000 333. Rodica.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful