MACROECONOMIE NOTE DE CURS

CAPITOLUL 1 PROBLEME MACROECONOMICE
Analiza macroeconomică se concentrează asupra economiei naţionale, a elementelor de structură ale acesteia sau asupra economiei mondiale. Fenomenele şi procesele economice sunt rezultatul interacţiunii dintre deciziile milioanelor de agenţi economici (întreprinderi, menaje, administraţii, instituţii financiare etc.) care trebuie să ierarhizeze şi să aleagă din multitudinea de variante pe care le au la dispoziţie pentru cheltuirea (utilizarea) resurselor lor. De asemenea, deciziilor unor agenţi economici pot influenţa în mare măsură deciziile altor agenţi economici, pot orienta activitatea economică dintr-o ţară sau regiune. Pentru descrierea efectelor acestor milioane de decizii trebuie procedat la operaţiunea numită agregare. Aceasta constă în regruparea şi însumarea multitudinii de operaţiunii sau fluxuri economice în mărimi globale, semnificative din punct de vedere economic. Operaţiunile agenţilor economici sunt regrupate în categorii omogene în interiorul cărora sunt definite cu claritate operaţiunile elementare. Macroeconomia studiază funcţionalitatea şi comportamentul de ansamblu al economiei naţionale. Ea se ocupă de piaţa bunurilor şi serviciilor în ansamblul ei, neluând în considerare diferenţele între bunurile economice. Pentru macroeconomie există o singură piaţă: cea naţională. Concepţiile macroeconomice sunt grupate în trei mari categorii: curentul liberal – susţine că piaţa alocă cel mai bine resursele pentru satisfacerea nevoilor; curentul intervenţionist – susţine că intervenţia guvernului poate îmbunătăţi semnificativ funcţionarea pieţei naţionale, care este rigidă şi netransparentă; curentul de gândire neoclasic – reprezintă o conciliere între intervenţionism şi liberalism şi consideră că intervenţia statului este necesară pentru asigurarea unei creşteri economice echilibrate Inflaţia, şomajul, creşterea economică, creşterea sau degradarea nivelului de trai sunt cuvinte utilizate de reprezentanţii instituţiilor publice din orice ţară. Guvernele iau măsuri pentru inhibarea fenomenelor economice nefavorabile şi amplificarea efectelor benefice ale acestor fenomene. După Marea Depresiune probleme economiei naţionale în ansamblul său au devenit la fel de importante (dacă nu mai importante) ca cele microeconomice. Astfel, s-a cristalizat macroeconomia ca parte a ştiinţei economice care studiază ansamblul agenţilor economici. Au fost reevaluate concepte precum: deficit bugetar, cerere, ofertă. Au fost revizuite de asemenea, explicaţiile celor mai multe dintre fenomenele economice. Macroeconomia îşi concentrează atenţia asupra nivelului mediu al preţurilor pentru toate bunurile din economie, şi nu pentru fiecare bun în parte. Agenţii economici nu sunt studiaţi individual, ci priviţi ca un ansamblu omogen care are o funcţie clară în cadrul economiei naţionale. În prezent, principalele probleme macroeconomice sunt: - Inflaţia 2

- Şomajul - Fluctuaţiile activităţii economice - Standardul de viaţă - Deficitul bugetar - Dezechilibrul balanţei de plăţi Inflaţia este o problemă macroeconomică pentru aceasta erodează puterea de cumpărare a tuturor agenţilor economici. Veniturile agenţilor economici au, pe timp ce trece o putere de cumpărare din ce în ce mai mică (cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi achiziţionate scade dacă venitul nominal rămâne constant) şi un nivel de trai pe măsură. Inflaţia este un fenomen economic care, în ultimele decenii, a cunoscut o expansiune la nivel mondial. Practic, nici o ţară nu este ferită de acest dezechilibru monetaro-material. Şomajul constă în slaba utilizare a forţei de muncă. Aceasta aduce pierderi atât la nivelul producţiei, cât mai ales la nivel individual pentru că, dacă nu muncesc, oamenii nu pot obţine venituri necesare susţinerii consumului de bunuri şi servicii. În continuare, diminuarea consumului nu are alt efect decât reducerea în continuare a producţiei. Şomajul atrage după sine o reducere a resurselor bugetare şi, deci, diminuarea capacităţii statului de a interveni în activitatea economică naţională. Fluctuaţiile activităţii economice (creşteri şi scăderi ale producţiei şi consumului) reprezintă o cauză majoră a şomajului. Instituţiile statului încearcă să reducă amplitudinea ciclurilor economice astfel încât activitatea economică şi dezechilibrele acesteia să fie sub control. Creşterea exagerată a producţiei poate avea efecte negative pe termen mediu şi lung asupra economiei naţionale. Standardul de viaţă reprezintă problema centrală a economiei normative actuale. În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial, veniturile reale şi, deci, şi standardele de viaţă au crescut în majoritatea ţărilor. În prezent, creşterea nivelului de trai al consumatorilor reprezintă principala ţintă a politicilor economice conjuncturale. Creşterea nivelului de trai se traduce în final şi în creşterea productivităţii, în creşterea înzestrării tehnice a muncii, în creşterea producţiei (pentru că menajele pot consuma mai mult), a veniturilor şi în tot ce înseamnă dezvoltare economică. Deficitul bugetar reprezintă un dezechilibru între veniturile şi cheltuielile statului, în sensul că veniturile sunt mai mici decât veniturile. Dezechilibrul constă în faptul că agenţii economici care contribuie trebuie să plătească în viitor impozite şi taxe mai mari, dat fiind faptul ca deficitul bugetar se acoperă cu credite interne sau externe. De asemenea, cheltuielile statului sunt din ce în ce mai mari statul luând asupra sa sarcini tot mai multe ce revin pieţei. În sfârşit, deficitul bugetar s-a generalizat după ce de al doilea război mondial, unele state ajungând în imposibilitate de plată a datoriilor externe. În această situaţie au fost nevoite să reducă consumul intern (cum s-a întâmplat în România) sau să facă presiuni pentru reeşalonarea datoriei externe. Modele economice keynesiste şi neoclasice arată că deficitul bugetar are un efect multiplicator şi că statul, efectuând cheltuieli în prezent, generează venituri în viitor. Dezechilibrul balanţei de plăţi constituie o problemă macroeconomică de actualitate în contextul regionalizării, globalizării şi integrării. Crearea şi 3

Capitalurile speculative în schimb. În general. 4 . agentul economic care trebuie să rezolve aceste probleme. statul.deturnarea fluxurilor reale şi monetare la nivel internaţional determină intrări şi ieşiri de monedă străină diferite în diversele ţări. lipsa de competitivitate a unei ţări are ca efect o balanţă de plăţi deficitară. suferă o criză profundă. Liberalizarea contului de capital poate determina apariţia dezechilibrelor la nivelul balanţei de plăţi. sumele de valută a căror destinaţie este investiţia nu reprezintă un pericol major. pot induce chiar crize financiare pe pieţele pe care vin. dar mai ales pe cele de pe care pleacă. pentru reprezintă un contraechivalent al unor bunuri sau servicii. punându-se chiar problema funcţiei acestuia de regulator al activităţii economice. întrucât exporturile sunt mult inferioare importurilor. În sfârşit. De asemenea.

sectoare economice şi ramuri de activitate. Sistemul conturilor naţionale reprezintă o reprezentare a economiei naţionale. respectiv produsul intern brut (la nivelul 5 . în sensul că utilizează veniturile obţinute pentru satisfacerea necesităţilor de consum. apărare etc. În partea dreaptă a contului de producţie se înregistrează valoarea producţiei brute (pe sectoare sau pe economie naţională). Contul de producţie. a rezultatelor agenţilor economici în ansamblu permite reflectarea evoluţiilor favorabile şi nefavorabile în economia naţională. Sistemul Contabilităţii Naţionale (S. în contraprestaţia factorilor de producţie puşi la dispoziţie sectorului productiv sau sectorului public sau din transferuri de la alte sectoare (pensii.altele decât cele de capital fix . Ele sunt utilizate pentru calcule macroeconomice şi pentru furnizarea informaţiilor necesare privind: producţia de bunuri pe economia naţională. I. El are trei componente: sectorul agenţilor economici. iar scopul activităţii îl constituie obţinerea de profit. prin acesta sintetizându-se tranzacţiile specifice activităţii de producţie a subiectelor economice interne. înregistrând toate fluxurile reale şi monetare din sistemul economic. Se construieşte la nivelul sectoarelor şi pe ansamblul economiei naţionale. sectorul "public" şi sectorul "străinătate". fără a primi echivalentul valoric. structura şi utilizarea acesteia. Veniturile gospodăriilor provin de la firme şi de la sectorul public (guvernamental). serviciile publice (sănătate. Soldul contului reprezintă valoarea adăugată brută (la nivelul unui sector). corelat şi echilibrat. învăţământ. în expresie monetară. operaţiunile contabile. necesită măsurarea rezultatelor activităţii economice.). ajutoare etc. Sectorul agenţilor economici cuprinde sectorul "firme".şi serviciilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri materiale şi nemateriale). II. Sectorul "gospodării" sau "menaje" este un sector consumator. Evaluarea . Sectorul public se separă în: unităţi de asigurări sociale şi organisme ale administraţiei (centrale şi locale). Aici se cuprind. formarea şi repartiţia veniturilor în societate.) din ţara noastră reprezintă un sistem de evidenţă valorică a fluxurilor economice. conturile naţionale. consumul intermediar (adică valoarea bunurilor . în general. Pentru analiza acestor aspecte esenţiale ale vieţii economice din societate se alcătuiesc următoarele conturi naţionale: 1. Conturile macroeconomice sunt rezultatul unor multiple agregări şi sintetizări ale informaţiilor cuprinse în conturile alcătuite pe subiecte economice. în mod coerent. fizică şi valorică.C.). a tendinţelor acesteia şi a modului în care sunt utilizate resursele unei economii naţionale. burse. utilizarea veniturilor societăţii etc.1. iar în partea stângă.N. 2. Sectorul "public" sau "guvernamental" reuneşte toate subiectele economice (instituţiile publice) care produc bunuri publice (colective) pentru populaţie. Sectorul "străinătate" sau "restul lumii" evidenţiază tranzacţiile cu alte ţări.CAPITOLUL 2 INDICATORII MACROECONOMICI Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică. la nivelul economiei naţionale. Sectorul "firme" cuprinde toate subiectele economice (agenţi economici) care au ca trăsătură principală faptul că produc bunuri destinate pieţei. sectorul "gospodării".

economiei naţionale). salarii. Contul de repartiţie a veniturilor. Ca regulă. soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS). astfel: VN = PNNpf = PINpf + SVFS 4. se evidenţiază valoarea adăugată brută (pe sectoare) sau produsul intern brut (pe economie naţională) şi subvenţiile de exploatare. la resurse. Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă diferenţa dintre valoarea adăugată brută (VAB) şi consumul de capital fix (CCF sau amortizarea . iar soldul acestui cont reprezintă veniturile. 2. 6 . dacă este exprimat în preţurile factorilor. VAB reprezintă suma veniturilor fundamentale (profit. 3. Soldul acestui cont este reflectat prin indicatorul "produs naţional net" (PNN). Venitul naţional se obţine adăugând la PIN exprimat în preţurile factorilor. În partea stângă se evidenţiază veniturile factorilor de producţie plătite străinătăţii ca urmare a activităţii depuse în interiorul ţării de agenţi economici străini. De asemenea. la resurse. Evidenţiază pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie formarea veniturilor din activitatea economică. astfel: VAN = VAB − A. Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoare pe care o aduce agentul economic producător elementelor de capital circulat pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea obţinerii produselor finite. În partea dreaptă a contului.A). respectiv diferenţa dintre producţia brută (PB) şi consumul intermediar (Ci). Evidenţiază repartiţia primară a veniturilor. În partea dreaptă. adică PIN (sau suma veniturilor factorilor de producţie din interiorul ţării) şi veniturile factorilor de producţie naţionali din activitatea desfăşurată în străinătate. În partea stângă a contului se înregistrează amortizarea şi impozitele indirecte. Deci. ca resursă (în partea dreaptă). Diferenţa dintre subvenţiile de exploatare şi impozitele indirecte (diferenţă cunoscută sub denumirea de impozite sau taxe nete1) se ia în calcul atunci când indicatorii macroeconomici sunt evidenţiaţi în preţurile pieţei. Contul de utilizare a veniturilor. exprimate prin indicatorii "valoarea adăugată netă" (la nivel de sectoare) sau "produsul intern net" (la nivelul economiei naţionale). Evidenţiază utilizarea în interiorul ţării a componentelor venitului naţional disponibil (venitul 1 Din punct de vedere fiscal corect este „impozite nete”. se mai denumeşte şi venit naţional (VN). contul de producţie evidenţiază valoarea producţiei pe sectoare sau pe economie naţională şi separarea acesteia în consum intermediar şi valoare adăugată brută sau produs intern brut. se înregistrează soldul contului precedent. care. dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. soldul conturilor naţionale apare în partea stângă şi aceasta se evidenţiază în contul următor. În el se sintetizează pe lângă veniturile factorilor create în interiorul ţării şi veniturile factorilor încasate din străinătate şi cele plătite străinătăţii. astfel: VAB = PB − Ci. Contul de creare a veniturilor. În sfârşit VAB reflectă producţia finală.

c) operaţiuni financiare care au ca obiect operaţiunile referitoare la crearea şi circulaţia mijloacelor de plată. Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de instituţiile publice pentru materiale. arenzi. ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei (preţurile cumpărătorilor) sau la costurile factorilor de producţie (preţurile producătorilor). obţinute de către toţi agenţii economici din economia naţională. pentru consumul privat şi consumul public (ambele formează consumul final al societăţii). ceea ce permite cunoaşterea dimensiunii rezultatelor activităţii din intervalul de timp avut în vedere. la creanţele şi datoriile agenţilor dintr-o economie naţională. Consumul privat (Cpv) exprimă cheltuielile efectuate de populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare satisfacerii nevoilor proprii. consum final. Împreună. Indiferent de natura rezultatelor (bunuri materiale şi servicii) şi fluxurilor din economia naţională. destinate investiţiilor nete. Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute" şi se determină conform relaţiei: Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb). indicatorii sintetici de rezultate macroeconomice se determină la preţurile pieţei. adică formării nete a capitalului. studierea principalelor corelaţii care s-au manifestat în perioada de calcul. b) operaţiuni privind repartiţia. Rezultatele activităţii la nivel macroeconomic într-o perioadă determinată. corelarea resurselor alocate şi consumate cu rezultatele obţinute. operaţiunile de asigurări etc. transferuri de la administraţiile publice spre agenţii economici sub forma subvenţiilor de exploatare. În funcţie de scopul urmărit. distribuţie de bunuri). dividende). se reflectă cifric şi cantitativ prin indicatori sintetici. prin indicatorii utilizaţi. Economiile brute sunt destinate investiţiilor brute. energie. De obicei. se obţin economiile nete. depozitare. licenţe. de regulă un an. Sistemul operaţiunilor contabile cuprinde: a) operaţiuni contabile privind bunurile şi serviciile (producţie. brevete.naţional corectat cu soldul transferurilor curente cu străinătatea). aceşti indicatori se calculează numai în expresie valorică. o serie de funcţii esenţiale cum ar fi: 2 Preţul serviciilor. impozite legate de producţie şi import. care sunt de distribuire şi redistribuire a veniturilor obţinute la nivel de economie naţională: remunerarea salariaţilor. Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplineşte. formarea brută a capitalului. combustibili. Investiţia netă este acea parte din venit care se foloseşte pentru a spori capitalul fix şi stocurile. consumul privat cu cel public formează consumul final (CF). 7 . prin intermediul preţurilor şi tarifelor2. Dacă din economiile brute se scade amortizarea. veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor (dobânzi. amortizare şi alte consumuri necesare prestării serviciilor publice către populaţie. drept de autor. unde VND este venitul naţional disponibil (vezi infra venit naţional). adică formării brute a capitalului. III.

Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode: a) metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi evidenţierea valorilor adăugate brutei3 create de către toţi agenţii economici. iar în cazul indicatorilor în expresie netă. cu ajutorul căruia se sintetizează şi se corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea potenţialului economic. Concret. al influenţării corelaţiilor şi tendinţelor celor mai favorabile. exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate). Prin această metodă. al corectării unor efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei. pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice. concretizate în venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii. cheltuielile pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute). pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor ş. se elimină şi consumul de capital fix (amortizarea). ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri. b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor). profituri. În practică. pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor din economia mondială.d. d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale.a) instrument de evidenţă statistică. se utilizează metoda de producţie. dobânzi. prin această metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum. b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară şi a echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare. care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile care compun producţia finală. care constă în însumarea elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie. se îmbină cele trei metode. c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor). salarii. c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie. din valoarea totală a producţiei sau valoarea producţiei brute (pe sectoare. rente. al interdependenţelor vieţii economice. cheltuielile publice guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor. ramuri sau economie naţională). rezultând valoarea adăugată netă.m. a participării ţării la circuitul economic mondial. pentru determinarea producţiei pe ramuri ale economiei. 3 Valoarea adăugată brută cuprinde: profit. amortizare. 8 . reflectând evoluţia cantitativă a economiei naţionale. Astfel. producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare. deoarece indicatorii de rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia naţională. a interdependenţelor economice internaţionale. achiziţionate de terţi). rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizările).a. dobânzi. permiţând înţelegerea legităţilor economice şi a modului lor concret de manifestare în timp şi spaţiu.

într-o perioadă de timp (de regulă un an). amortizarea (A). Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic. PGB răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere macroeconomică privind corelaţiile care se formează între diferite ramuri. destinate consumului final. De asemenea. 4) produsul naţional brut (PNB). 2) produsul intern brut (P.B. astfel: PIN = Σ VANi. prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu metoda repartiţiei (a însumării veniturilor).2. Acest indicator include înregistrări repetate. 9 . într-o perioadă determinată (un an). adică prin însumarea consumului final şi a celui intermediar4. de regulă un an. Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se calculează. unde "i" reprezintă sectoarele economiei. Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării. De asemenea. producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării. acest indicator reflectă valoare corectă a volumului de capital tehnic utilizat intr-o economie naţională. 3) produsul intern net (PIN). în cadrul subsistemelor economiei naţionale. Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt: 1) produsul global brut (PGB). se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix. Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a serviciilor. subramuri şi activităţi.I. 4 Teoria economică mai puţin acceptată în prezent susţine că produsul global brut este un indicator superior PIB întrucât dă posibilitatea comparării valorii finale a bunului cu cea la intrarea în procesul de producţie. Cu toate acestea. cu caracter marfar şi nemarfar. 5) produsul naţional net (PNN).2. Produsul intern brut (PIB) reflectă. astfel: PIB = Σ VABi sau PIB = PGB − Ci. PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură). în practică. 6) venitul naţional (VN). iar Ci . astfel: PIN = PIB − A. fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar. valoric. PGB se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele. fapt pentru care are o utilizare redusă. obţinute într-o perioadă de timp.consumul intermediar.).

Atât PIB. obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia. denumit şi PNB nominal.A Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul. determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix. pozitiv sau negativ. respectiv amortizările (A). (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări astfel: PNN = PIN ± SE. a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A). la care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VE). 10 . exprimat în preţurile (costurile) factorilor (PNBcf). Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB. el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii de consum şi pentru economisire. Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali. el oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se adaugă importurile). atunci el reflectă venitul naţional. atât pe teritoriul ţării. Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici. PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către agenţii economici străini (PE). iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale naţiunii. indiferent unde sunt obţinute ele şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de origine a proprietarului). imaginea producţiei finale nete. De asemenea. precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite nete). astfel: PNB = PIB − PE + VE. Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. Deci: VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau VN = PNBcf − Amortizarea. apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară au la bază veniturile obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate. Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor. în funcţie de soldul cu exteriorul pozitiv sau negativ (± SE) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± SE). VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. totuşi. în decursul unei perioade de timp (un an). cât şi PNB nu oferă. La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB. cât şi în afara acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A). astfel: PNN = PNB .Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali.

). se obţine venitul disponibil al menajelor . profituri. Adică. indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii (E). De precizat.) şi.). ajutoare. VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. burse. astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea. încasează plăţi efectuate de străinătate către ea. adică veniturile provenite din munca angajaţilor. ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări.VDM. Dacă din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale. În funcţie de acest sold. numit şi soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS). dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite). Sporirea venitului naţional. penalizări. în perioada analizată. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB (D) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie. Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul. astfel: D = PIBnominal / PIBreal. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie. iar creşterea lor se poate datora atât creşterii preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii economice. se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) indicatorului respectiv. taxe etc. Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi. toate aceste venituri fiind supuse impozitării directe. indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB real. totodată. daune. Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual. Produsul potenţial se referă la mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă (la randament maxim în condiţiile aplicării legii randamentelor 11 . Se obţine astfel venitul naţional disponibil (VND) conform relaţiei VND = VN ± STCS. impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii. profiturile nedistribuite. se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor) VPM. Întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric). că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor macroeconomici. cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu. ajutoare. în venitul naţional se includ: salarii. de unde rezultă PIBreal = PIBnominal / D.Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie. rente. b) creşterea productivităţii (randamentului) factorilor de producţie. alocaţii etc. în general. pentru determinarea dinamicii economice. După calcularea PIB real. indicatorii se numesc indicatori nominali sau monetari. plăţi ce nu sunt legate de activitatea de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme internaţionale. prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB): IPIB = PIBreal1 / PIBreal0. ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este condiţionată de doi factori: a) creşterea volumului factorilor de producţie. PNB real etc.

descrescătoare). Produsul actual poate fi mai mare sau mai mic decât produsul potenţial, în raport de nivelul productivităţii muncii medii, de rata de activitate a populaţiei, precum şi de alte condiţii conjuncturale. Diferenţa dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi are o mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.

12

CAPITOLUL 3 CONSUM, VENIT, INVESTIŢII
Venitul naţional reprezintă ansamblul veniturilor încasate de agenţii economici naţionali, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în lume. Ca şi la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic, venitul nu poate fi decât consumat sau economisit. Matematic: V=C+E V – venitul naţional5 C – consumul E – economisirea Ansamblul economiilor realizate se transformă în totalitate la nivelul economiei naţionale în investiţii, care sunt utilizate pentru sporirea capacităţii de producţiei şi a producţiei înseşi. Acest fenomen reprezintă transformarea economiilor în bunuri capital (acumularea capitalului). Partea din venit consumată poartă denumirea de rată medie a consumului sau înclinaţie medie a consumului. Se calculează: c = C/V Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum reflectă modificarea consumului ca urmare a modificării venitului. c’ = ΔC/ΔV Rata medie a economisirii (înclinaţia medie spre economisire) exprimă partea din venitul naţional (sau disponibil, după caz) neconsumat. s = S/V Rata marginală a economisirii sau înclinaţia marginală spre economisire descrie evoluţia economisirii la modificarea cu o unitate a venitului disponibil (sau naţional, în cazul în care nu se iau in calcul existenţa altor componente ale economiei naţionale decât cel sectorul productiv şi agenţii economici consumatori). s’ = ΔS/ΔV Înclinaţiile medii şi marginale ale consumului şi economisirii sunt subunitare şi pozitive (întrucât nici consumul nici economisirea nu sunt, de regulă, mai mari decât venitul). De asemenea, c+s =1 şi c’+s’ = 1 În concepţia acestei construcţii teoretice, consumul este funcţie de venit: C = f (V) C(V) = C0 + c’ V În cazul în care venitul este nul este necesar un consum minim al agenţilor economici fără de care nu îşi pot continua activitatea. În aceste condiţii rata marginală (înclinaţia marginală) a consumului este inferioară înclinaţiei medii şi funcţie descrescătoare de venit.
5

În un ele surse bibliografice venitul mai este notat cu Y.

13

Figura nr. 1. Evoluţia consumului şi economisirii Parte din venit care nu este consumată reprezintă economisirea 6. Aceasta mai este interpretată şi ca un consum amânat. În general, veniturile au următoarele destinaţii: cumpărarea de bunuri şi servicii finale (consum), cumpărarea de bunuri pentru producţie (investiţii), achiziţia de active financiare (plasamente), şi păstrarea monedei (tezaurizare). Ultimele trei destinaţii constituie direcţiile de utilizare a economiilor. Economisirea creativă este cea pe baza căreia se achiziţionează bunuri şi servicii pentru producţie (şi vor genera venituri viitoare). Investiţiile constituie, în accepţiunea lui J.M. Keynes, actul economic fundamental care determină creşterea capacităţii de producţie şi deci, creşterea venitului. Investiţiile efectuate într-oi economie naţională constituie un ansamblu de active de producţie nou create , într-un interval determinat de timp. Acestea determină creşterea producţiei în intervalele viitoare de timp. Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea investiţiilor într-o economie naţională este reflectată de multiplicatorului investiţiilor (k). Datorită efectului de multiplicare, o creştere a investiţiei determină creşterea mai importantă a producţiei, a veniturilor şi deci, într-o perioadă ulterioară, a consumului. Multiplicatorul investiţiilor este dat de creşterea nivelului producţiei (veniturilor) determină de creşterea investiţiilor cu o unitate. K= ΔV/ΔI Cum ΔI = ΔV – ΔC rezultă că:
6

În engleză „savings”.

14

după cum arată multiplicatorul. deoarece investitorul este constrâns să plătească dobânda din rezultatele productiv. Investiţiile.rata dobânzii . investitorul este descurajat să-şi asume riscul unei afaceri.costul creditului. deoarece acestea trebuie să genereze venituri mai mari pentru acoperirea costurilor creditului. Totodată. cu cât creditul este mai scump cu atât investiţiile sunt mai reduse. Totuşi. În situaţia în care randamentul plasamentelor (rata dobânzii) este mare. dar creşterea venitului ca urmare a investiţiilor efectuate va fi insuficientă. Când acesta înregistrează un nivel scăzut. . creditul este ieftin şi se creează premise favorabile investirii. Nu pot exista investiţii dacă o economie naţională nu acumulează (nu îşi amână consumul în vederea obţinerii unei producţii viitoare suplimentare şi deci a unor venituri viitoare). ca premisă a creşterii unei economii naţionale sunt influenţate de mai mulţi factori: . Factorul important în decizia de a investi este rata dobânzii. acesta are de ales între a investi şi a plasa.evoluţia cererii de bunuri şi servicii. în aceste condiţii. randamentul viitor al investiţiei prezente. Multiplicatorul investiţiilor arată deci. evoluţia cererii de bunuri şi servicii determină.k = ΔV/ΔV-ΔC K = 1/ 1 –ΔC/ΔV = 1 / (1-c’)= 1/s’ Multiplicatorul investiţiilor ia valori mai mari decât 1 (întrucât c’ şi s’ iau valori între 0 şi 1). cu cât este mai mare înclinaţia marginală de spre consum cu atât efectul investiţiilor este mai mare. reducânduse astfel posibilitatea ca în viitor investiţiile să aibă un nivel satisfăcător. 15 . o înclinaţie spre consum redusă este echivalentă cu economii mai mari şi transformarea acestora în investiţii. partea din venit care nu este consumată reprezintă principalul izvor al investiţiilor. . Aşadar. într-o economie naţională trebuie să existe un echilibru între consum şi economisire. Însă. partea economisită va fi redusă.volumul economiilor. Valorificarea mai bună a bunurilor şi serviciilor obţinute în urma investiţiilor determină venituri mai mari ca urmare a eforturilor investiţionale şi deci reprezintă un stimulent pentru a investi. aceasta trebuie corelată cu rata profitului (şi eficienţa capitalului). Atunci când rata profitului este mai mare în raport cu rata dobânzii economiile agenţilor economici vor fi investite.încrederea în viitor (aşteptările agenţilor economici cu privire la cea ce se va întâmpla în viitor). Pe de altă parte. că. . perspective favorabile într-un sector determină concentrarea resurselor de investit către ramura sau sectorul respectiv.

comportamentele agenţilor economici se concretizează. precum şi refacerea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale. Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare (plasamentele) şi nici investiţiile în capital uman. În schimb. care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse într-o economie. Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea pentru consumul personal (C). etc). Exporturile nete (EN) reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN = EX-IM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate (cererea agregată a străinătăţii. în ultimă instanţă. achiziţii pentru rezervele de stat. construcţia de locuinţe etc. cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din exportul net (EN). puterea de 16 . Cererea pentru investiţii (I) reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii brute. Reprezintă componenta principală în structura CA. sub forma cererii agregate (globale. achiziţiile guvernamentale (G). într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora. alocaţii. Deci: CA = C + G + I + EN Cererea pentru consumul personal (C) este reprezentată de totalitatea cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii de consum (finale).CAPITOLUL 4 CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE 4. a restului lumii). definite în sensul de adaos la stocul de capital tehnic (formare brută de capital fix şi creşterea stocurilor). Într-o economie de piaţă modernă. mărimea ei fiind în funcţie de veniturile consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru bunurile respective. achiziţionarea de maşini şi utilaje necesare continuării şi creşterii producţiei. Dacă nivelul general al preţurilor creşte (considerând că ceilalţi factori nu se modifică). cererea pentru consum). Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează. Cererea agregată Macroeconomia se preocupă de factorii determinanţi ai producţiei totale şi ai ratei de creştere. Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii produse într-o economie. G nu trebuie confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat) care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare (subvenţii. cum sunt investiţiile.1. Constă în construirea de clădiri. de regulă. Acestea cuprind cumpărările de bunuri şi servicii pentru buna funcţionare a instituţiilor statului. în sens pozitiv (de exemplu. deschisă spre exterior. totale) şi ofertei agregate. se modifică mai rapid şi pot cunoaşte oscilaţii importante. Achiziţiile guvernamentale (G) (ale administraţiilor publice locale şi centrale) se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. pentru prestarea de servicii publice. de rata inflaţiei şi de cea a şomajului. cauzând fluctuaţii ale activităţii economice Mărimea cererii agregate este influenţată de nivelul general al preţurilor. ajutoare. alte componente ale CA.

Dacă preţurile cresc semnificativ. creşterea nivelului general al preţurilor dintr-o economie va conduce spre o scumpire a bunurilor şi serviciilor produse pe plan intern. o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de bunuri şi servicii. ca răspuns la modificarea nivelului general al preţurilor. dar nu de natura celor cunoscute şi analizate pe pieţele produselor. O modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie. cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). consumatorii interni vor avea tendinţa să cumpere mai puţine bunuri economice autohtone. cu efecte asupra creşterii importurilor şi scăderii exporturilor de astfel de bunuri. La nivel macroeconomic. preţuri mai mari la produsele indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import (care nu fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA. adică va avea loc o reducere a cererii agregate. astfel că se va putea cumpăra o cantitate mai mică de bunuri şi servicii cu un venit nominal dat. Există şi efecte de substituire care explică reducerea CA ca urmare a creşterii preţurilor (curba descrescătoare a CA). scumpindu-se astfel creditul. când cumpărătorii achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic al cărui nivel nu a crescut. comparativ cu cele străine. cu efecte asupra descurajării investiţiilor. În concluzie. pentru orice nivel al preţurilor nivelul cererii globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. deci. Astfel. A doua împrejurare care explică curba înclinată negativ a CA se referă la efectul soldurilor reale. nu se mai pune problema unor astfel de alternative în alegerile făcute de cumpărători. Curba CA arată. Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor. Astfel. în ultimă instanţă. ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele străine. creşterea acestui nivel va determina şi mărirea ratei medii a dobânzii. întrucât dacă presupunem că investiţiile se fac din împrumuturi. Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor. La nivel macroeconomic creşte nivelul general al preţurilor şi. De asemenea. adică a scăderii cererii pentru bunuri de capital. Ca urmare. sporirea nivelului general al preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi bunuri investiţionale. Un alt motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu creşterea preţurilor se referă la efectul modificării ratei dobânzii.cumpărare a banilor scade. curba CA este descrescătoare. Totodată. 17 . Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se modifică. Se produc. cumpărătorii recurg şi la reducerea cheltuielilor. în schimb alte efecte de substituire care explică relaţia inversă între modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. creşterea ratei dobânzii în condiţiile unui nivel mai ridicat al preţurilor va determina reducerea achiziţiilor de bunuri de consum şi a investiţiilor pe seama creditului. Primul şi cel mai evident se referă la substituirea bunurilor din producţia internă cu cele din import. valoarea reală a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte instituţii financiare (plasamente) va scădea. iar panta negativă a acesteia ne arată cum se modifică nivelul cheltuielilor reale.

Indiferent de cauzele care determină modificarea CA. a gradului de fiscalitate. Considerând însă. iar dacă se află într-o perioadă de criză. monetariştii atribuie creşterea CA în principal sau în întregime unei creşteri a cantităţii de bani în economie. Invers. dacă privesc creşterea cheltuielilor pentru investiţii. atunci cererea agregată variază în raport cu acţiunea unor factori. că nivelul general al preţurilor rămâne relativ constant pe o anumită perioadă de timp. Anticipările pesimiste vor conduce la creşterea incertitudinilor consumatorilor finali. în general. aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA. adică a cheltuielilor pentru bunuri de consum şi de capital. c) starea generală a economiei mondiale care. au ca efect creşterea cererii agregate. au ca efect reducerea cererii agregate. În ce măsură se vor produce cele două tendinţe. fapt ce se va reflecta în reducerea cererii agregate. reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare. scăzând astfel cererea agregată. crescând cererea agregată. iar întreprinzătorii să sporească investiţiile. b) natura politicilor guvernamentale care. Anticipările optimiste vor determina populaţia să cumpere o cantitate mai mare de bunuri. în special de folosinţă îndelungată. scăderea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate.În concluzie. deoarece creşte gradul de certitudine privind eficienţa acestora. va determina creşterea importurilor. partenerii de afaceri străini vor importa mai puţin. De regulă. în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile monetare şi cele non-monetare ale CA. adică mărirea exporturilor din economia naţională. care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii. iar dacă stimulează creşterea ratei dobânzii sau a fiscalităţii. o creştere generalizată a preţurilor în economie va avea ca rezultat contracţia cererii agregate (globale) prin reducerea tuturor componentelor acesteia. adică exporturile din economia naţională se vor reduce. la o creştere importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. ceea ce va însemna creşterea cererii agregate. 18 . Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit. Astfel. precum: a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia stării economice în ansamblul ei. dacă se află într-o perioadă de boom economic.

aproape verticală. 4. precum: a) productivitatea factorilor de producţie care. o creştere a acestor costuri (preţuri ale factorilor) poate determina o reducere a ofertei. creşterea volumului producţiei şi deci. mărirea ofertei agregate. autohtoni şi străini. O scădere a acestei productivităţi va conduce la creşterea costului mediu şi reducerea producţiei pe unitatea de factor consumat şi deci. (în aceste condiţii se spune că măsurile luate de instituţiile statului au fost eficiente). Oferta agregată Oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici.Figura nr. Drept urmare. a ofertei agregate. deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general al preţurilor. dacă sporeşte. fără a avea legătură cu costul acestora. 1. se află într-o relaţie direct proporţională cu mărimea acesteia. Modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă însă în oferta agregată. 19 . Se observă că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape plată. va antrena o reducere a costului mediu. Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind relativ constant. iar o scădere a lor. care. după cum ştim. oferta agregată poate fi influenţată şi de alţi factori. Creşterea cererii agregate este însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. a ofertei agregate. Cel mai important factor de influenţare a ofertei agregate este nivelul general al preţurilor. oferta agregată reprezintă producţia totală internă de bunuri economice plus oferta străinătăţii (importurile). 2 Dinamica cererii agregate Procesul este ilustrat în figura nr. Dacă curba OA ia forma unei pante abrupte. Acest lucru este valabil însă. Astfel. în principal. dacă nivelul preţurilor se referă la bunurile marfare care constituie oferta agregată. nivelul preţurilor creşte de la P1 la P2 iar al producţiei de la Y1 la Y2. o creştere a CA determină.2. Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei macroeconomice şi a efectelor politicii economice o constituie forma (alura) curbei ofertei agregate. creşterea nivelului general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului şi producţiei reale. şi prin intermediul costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. Altfel spus.

Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă a acesteia. dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute. în funcţie de scopurile analizei. Reflectând condiţiile producţiei. Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă. În general. La baza înţelegerii tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea randamentelor descrescătoare. a stocului de capital şi mai ales a randamentului folosirii factorilor de producţie. se observă asocierea creşterii producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului preţurilor. diferenţa venind din stocurile existente. În condiţiile unei evoluţii normale a economiei. Echilibrul economiei naţionale Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. chiar şi în condiţiile în care se presupune că preţurile factorilor de producţie rămân constante. diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi invers. Forţele pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de variabile dependente (la un moment dat) de nivelul preţurilor. Această pantă în creştere a curbei ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori mai scumpi sau cu randamente descrescătoare.b) volumul factorilor de producţie utilizaţi. cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii (factori) şi evoluţie în timp 20 . care poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată. firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât cererea pe termen scurt. atunci când oferta lor pe piaţă se diminuează. 3 Evoluţia cererii şi a ofertei agregate 4. structurile OA sunt ale producţiei naţionale. sau după alte criterii. pe măsură ce se urmăreşte în sens ascendent curba OA. adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite. OA tinde să se extindă ca rezultat al creşterii forţei de muncă. În consecinţă. costurile unitare vor avea tendinţa să crească. cunoscută din teoria comportamentului producătorului. panta pozitivă crescătoare. Astfel. Figura nr. pe măsură ce producţia creşte.3. curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind de la ipoteza că. pe termen scurt OA este relativ constantă.

dispunând de capacităţile de producţie necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată poate fi analizată în următoarele situaţii. dar cu posibile repercusiuni asupra creşterii ratei şomajului (pe termen mediu sau lung). se tinde către un nou nivel de echilibru (preţ de echilibru). Dacă excesul de cerere are loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat. întrucât nivelul general al preţurilor se va reduce până la o anumită limită. în privinţa inflaţiei şi ocupării forţei de muncă. La o ofertă agregată iniţial constantă. neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie. La nivelul de echilibru. pe un astfel de termen. În acest fel. antrenând şi micşorarea volumului producţiei totale faţă de situaţia iniţială. atunci nivelul general al preţurilor creşte. generând inflaţie. Dacă cererea agregată este relativ constantă. Este situaţia cea mai 21 . care nu va mai motiva pe producătorii ofertanţi (oferta stabilizându-se). oferta agregată este în general inelastică. 2. poate fi oportună în privinţa ameliorării inflaţiei şi menţinerii sub control a şomajului. iar producţia reală de bunuri se va mări şi ea. dar care va deveni atrăgătoare pentru cumpărători. întrucât există potenţial de producţie. Sistemul economic se află în echilibru atunci când cererea agregată este egală cu oferta agregată. Într-o asemenea situaţie se impun politici macroeconomice de stimulare a cererii agregate. Dacă nivelul iniţial de echilibru se realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al economiei naţionale. atunci creşterea cererii agregate va antrena în mod direct o sporire a ofertei agregate. tinzându-se spre un nou nivel de echilibru. dar în perioade de avânt economic şi nu de recesiune. atunci se înregistrează o creştere a nivelului general al preţurilor şi scăderea producţiei totale de bunuri şi servicii. atunci creşterea nivelului general al preţurilor este semnificativă. că pe termen scurt. 4. cu efecte benefice privind reducerea inflaţiei. dacă cererea agregată se reduce. ceea ce înseamnă că o politică macroeconomică de reducere a cererii agregate. atunci nivelul general al preţurilor va scădea. atunci se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor şi o sporire a producţiei totale de bunuri economice. într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor (ofertă elastică). Acest proces nu este permanent. iar oferta agregată se reduce. fapt ce va avea efecte pozitive pentru economia naţională. orice variaţie a cererii (presupunând că oferta este relativ constantă pe termen scurt) se încadrează la situaţiile (1 şi 2) analizate mai sus. ceea ce echivalează cu situaţia de recesiune şi inflaţie. inferior celui iniţial. dacă cererea agregată creşte faţă de nivelul de echilibru. Dacă cererea agregată este relativ constantă.determină modificarea nivelului general al preţurilor şi implicit a inflaţiei în economie. determinându-se noul preţ de echilibru. cu consecinţe asupra creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerii şomajului. De la acest preţ. cererea agregată începând să crească până când va egaliza oferta agregată. La o ofertă agregată iniţial constantă. se realizează acel volum al producţiei pe care economia este capabilă să îl producă. 1. De precizat. 3. iar oferta agregată creşte. Aceasta înseamnă că rata de creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale.

ca modele ipotetice de analiză. atunci nivelul producţiei de echilibru nu poate fi ridicat deasupra celui curent. fie perfect inelastică (curba verticală). orice cantitate de bunuri cerute de cumpărători. la nivelul dat al preţurilor. considerând OA fie perfect elastică (curba orizontală). definite ca fiind nivelul corespunzător utilizării complete (full employment) a factorilor de producţie din economie. identifică drept PNB potenţial nivelul producţiei în cazul în care rata şomajului ar fi de 6% 22 . indiferent de nivelul preţurilor. Ea se bazează pe ipoteza că piaţa muncii. Situaţiile descrise reprezintă cele două cazuri extreme. Ca urmare. Se înţelege că dacă întreaga forţă de muncă este angajată. firmele pot achiziţiona orice cantitate de servicii ale factorului muncă la mărimea curentă a salariilor. Deoarece în economie există un grad de neutilizare a factorilor de producţie (aşa numitul echilibru cu şomaj). Curba orizontală a OA (denumită şi curba keynesiană a ofertei globale) indică faptul că firmele pot oferi orice cantitate de bunuri la nivelul existent al preţurilor şi al CA (figura nr. se află mereu în echilibru şi.). De regulă. Deşi preţurile sunt determinate întotdeauna de intersectarea curbelor cererii şi ofertei. chiar dacă preţurile cresc. ca şi celelalte pieţe. deci. producţia potenţială este considerată ca fiind acel volum al producţiei posibil de realizat în condiţiile în care ocuparea factorilor de producţie corespunde ratei naturale a şomajului7. Figura nr. Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat de cel al producţiei potenţiale. care indică faptul că aceeaşi cantitate de bunuri va fi produsă şi oferită pe piaţă.gravă a unei economii şi în care este nevoie de politici macroeconomice care să urmărească oprirea declinului producţiei totale. firmele sunt dispuse şi pot produce şi oferi pe piaţă. 3. nu există şomaj. stabilizându-se oferta agregată şi stimularea cererii agregate. practica demonstrează că pe termen scurt modificările cererii agregate au mai multe şanse să influenţeze variaţiile preţurile. 4 Oferta agregată în pe termen scurt şi pe termen lung Opusul acestei situaţii este curba verticală a OA (denumită şi curba neoclasică a ofertei agregate). Situaţiile reale din economie şi analizele macroeconomiştilor moderni se încadrează între cele două extreme. iar pe termen lung modificările ofertei agregate sunt elementele preponderente ale evoluţiei preţurilor. 7 Biroul de Analiză Economică a Departamentului American de Comerţ.

ceea ce va stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe curba OA. 23 . Un eventual surplus al cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor. În acelaşi timp. PE reprezintă nivelul preţurilor de echilibru. iar YE pe cel al producţiei de echilibru.Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru. Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne (OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. creşterea preţurilor va determina scăderea cererii de bunuri. În graficul din figura 3. respectiv o mişcare înapoi pe curba CA.

Variaţiile sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi tradiţii. evenimente sociale şi politice deosebite. ca urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general explicabile şi previzibile. se derulează cu o anumită regularitate în timp. a factorilor (condiţiilor) ce o determină.CAPITOLUL 5 FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE 5. deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase. Cauze. ramură şi economie naţională (venitul naţional. Astfel. activitatea economică nu are o evoluţie uniformă. ale gradului de ocupare etc. consumul. ocuparea forţei de muncă etc. iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor. Ciclurile economice. ci este fluctuantă. se derulează sub formă ondulatorie. sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale. fluctuaţiile sezoniere şi ciclurile lor au la bază evoluţia fluctuantă. Aceasta înseamnă că. volumul producţiei. în altele. Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea. activitatea economică trece prin anumite faze. se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosire a factorilor de producţie. în unele subramuri ale industriei etc. producţia. periodic. Ciclul economic sezonier se explică prin influenţa factorilor naturali. fiecare 24 . au un caracter ciclic. investiţiile. cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură. a activităţii economice în general. reduceri ale desfacerilor şi producţiei. turism. Se pot delimita fluctuaţii: sezoniere. accidentale. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice. care au evoluţii specifice pe parcursul unui an. activitatea economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar stări de criză.) permite constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri. construcţii. în timp. Pentru unele activităţi. exacte. o anumită stare de spirit a populaţiei etc. producţiei industriale şi transporturilor. de regulă. stagnări sau chiar reduceri. decizii neaşteptate ale unor agenţi economici. Ulterior acestor evenimente au loc. reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul. Datele statistice evidenţiază că în perioadele care premerg importante sărbători religioase sau laice au loc creşteri ale volumului vânzărilor. desfacerile. de interdependenţele dintre părţile sale. pentru altele. psihologici şi prin preferinţele consumatorilor. al activităţii economice în general. al ocupării. Fluctuaţiile întâmplătoare. Fluctuaţiile sezoniere se derulează.1. Definiţie. ele ţin în special de fluctuaţia şi ciclicitatea cererii. pentru perioade mai mari sau mai mici. sărbători religioase sau laice ş. liniară. accidentale (întâmplătoare) şi ciclice. Teorii Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere.). Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate. pe parcursul unui an.a. ciclică a ofertei. Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice. Evoluţiile principalelor fenomene economice sunt pulsatorii. sub incidenţa unor factori naturaliclimaterici.

iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice Ciclul decenal (Juglar). pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate. asupra ciclului decenal. are loc un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. în unitatea lor. băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă. dinamica nivelului de trai. Ciclul scurt (Kitchin. şi 3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani. gradul de îndatorare a întreprinderilor depăşind limitele prudenţei. privind evoluţiile ciclice în economiile cu piaţă concurenţială. Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic. în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau indice) al activităţii economice (în mod alternativ pot fi luate în considerare venitul naţional. acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică. etc. Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri scurte. în care optimismul agenţilor economici este robust.). ocuparea forţei de muncă etc. Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi incertitudinea (reducerea) creşterii economice. În această fază. starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul venitului naţional. între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar. diferite de la o fază la alta. Prin efectul de antrenare a investiţiilor. În caracterizarea ciclicităţii. iar creditul de consum se extinde. iar pe abscisă este surprinsă variabila timp. se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şi a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor). producţia industrială. Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte. ca formă de mişcare a activităţii economice.cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune. Ciclul scurt se încadrează în interiorul ciclului mediu (Juglar). minor) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii. Anticipările privind mărimea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă. teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice. Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi. are loc stimularea artificială a cererii pe multiple căi. remarcându-se sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul. Cercetarea economică. gradul de ocupare a forţei de muncă. Totodată. fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Cererea agregată în creştere este stimulată artificial şi 25 . De aceea. numit şi ciclul mediu sau Juglar căruia îi este dedicată o bogată literatură.) au anumite caracteristici. al producţiei industriale şi agricole. conţinând o mare varietate de puncte de vedere. în fiecare fază. în primul rând. schimbări calitative şi progres. este concentrată.

băncile tind să restrângă creditul. accentuarea cererii de monedă pentru motivul precauţional etc). fie de epuizare cauzelor care au stat la baza expansiunii. anticipează uneori inversarea conjuncturii. fapt ce amplifică procesul de frânare sau reducere a investiţiilor. Operaţiunile bursiere. Este de menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului. ea se accentuează atunci când întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă. dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata. mărirea stocurilor generată de o serie de împrejurări (neconcordanţe structurale între cererea şi oferta de satisfactori. În faţa noilor fenomene. Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate. cea de cotitură superioară. Preludiul acestei faze constă în faptul că în economie apar. O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie. prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale. creşterea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor. 26 . ca urmare a numeroase cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi sau având un nivel calitativ mai redus.prin creşterea lentă. măresc rata dobânzii. iar în unele domenii se consolidează. Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă fază. iar apoi şi a celor cu amănuntul. generând un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste. cu manifestări de criză ciclică. sentimentul de incertitudine la numeroşi agenţi economici. în special cele speculative. ceea ce determină o frânare a investiţiilor. ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată (marginală). fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau parteneri externi).

alternanţa obiectivă a unor stări de optimism şi cea de pesimism . După acestea. Alternanţa unor perioade de înlocuire febrilă a capitalului fix cu altele. cea de ordin psihologic . Ca atare. reţine atenţia "teoria ciclului de reinvestiţional". 5 Fazele ciclului decenal Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu. adepţi ai teoriilor monetariste. acestea prezintă doar valoare istorică. Azi. dar rupe echilibrul economic.S. Acesta susţine că originea mişcării ciclice decurge din procesul reproducţiei capitalului (cel fix n. Deşi pe parcursul întregului secol XIX au fost evidente fluctuaţii ale activităţii economice. Rothbard).elaborată de J. După aceştia. fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate. Faza recesivă începe când întreprinzătorii. Schwartz. Mill. interdependenţelor din cadrul său şi a unor circumstanţe exogene lui. Printre ele. când în mod necesar volumul reînnoirii lui este redus. ciclurile rezultă din conjugarea acţiunii unor factori interni sistemului economic. determinând faza de recesiune. teoriile monetariste ale ciclului decenal. în gândirea economică se constată o amplă confruntare de idei.). sociale.n. a cărui înlocuire este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. ele stimulează iniţierea fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările iniţiale. 27 . Criticate pentru unilateralitatea lor. determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară. încearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea. inclusiv unele crize. încrederea teoreticienilor în capacitatea de autoreglare a economiei i-a orientat pe aceştia să caute cauzele crizelor în afara economiei prin explicaţii exogene mecanismului economic: cea propusă de W. iar factorii exogeni (condiţiile naturale. prin aportul specialiştilor din Şcoala monetaristă (M. A. Alţi autori. După marea depresiune din 1929-1933. au apărut ca determinante cauzele de tip endogen-exogen. sunt prezente numeroase puncte de vedere. în explicarea ciclului decenal. îşi reduc investiţiile. cunoscută sub numele de "teoria petelor solare". Există unele teorii numite "exclusiv endogene". s-au spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii şi investiţii. Unele dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc evoluţia ciclică ca rezultat al politicilor de credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii. în condiţii de deplină ocupare. ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar. politice etc) pot favoriza sau frâna acţiunea acestora.S. Haberler. în special. elaborată de G. Jevons. sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizante care generează fluctuaţii ciclice.N. M. În baza lor. s-au îmbogăţit şi diversificat. Friedman. ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale.Figura nr.

în interdependenţa cu rata dobânzii. După aceasta. . Dezvoltând şi concretizând concepţia keynesiană. declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea producţiei de bunuri de consum. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului. care se va transmite tuturor sectoarelor economice. Ciclurile lungi. Evoluţia pe termen lung a vieţii economice. care conduc la formarea unei "supraproducţii relative" şi reducerea tendenţială a ratei profitului. După teoria marxistă. După acestea. Se încearcă demonstrarea faptului că manifestările de criză şi recesiunile ciclice s-ar declanşa nu ca urmare a insuficienţei de lichidităţi. are un cadru adecvat de afirmare. generând un proces cumulativ de expansiune economică. J. apariţia unor neconcordanţe între structura ofertei şi a cererii. a stării şi eficienţei utilizării factorilor de producţie demonstrează că acesta se desfăşoară sub forma unor unde lungi cu o durată de 40-60 ani. Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei resursele investiţionale mai întâi în sectorul creator de prodfactori. Aceasta se transmite întregului sistem economic mai ales când structurile productive create în faza de expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite de cerere. care depăşeşte nevoile reale ale economiei. cu efecte cumulative pentru reducerea producţiei şi declanşarea crizei economice. după care insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi şi injustiţii în repartizarea veniturilor frânează oferta şi creşterea producţiei. pe care cererea este incapabilă să le absoarbă: de aici. P. ci deteriorării rentabilităţii investiţiilor şi implicit a capitalului fix existent. O perioadă de timp . Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile investiţiilor. accentuând dezechilibrul pieţei. prin aceea că randamentul ridicat al investiţiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă face ca piaţa să fie inundată de produse noi. care atrag sporirea şomajului).Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile subconsumului.modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător. directă a contradicţiilor derivate (forme de manifestare a contradicţiei fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. creşterea investiţiilor stimulează cererea globală. cauza fundamentală a crizelor economice de supraproducţie se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic şi care conduce la declanşarea crizelor ciclice prin incidenţa nemijlocită. În acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie. Schumpeter în "Teoria dezvoltării economice" încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de capital în declanşarea crizelor. îşi dezvăluie capacităţile de progres. În concepţia keynesistă. acţiunea combinată a celor două mecanisme fiind cauza care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică8.experienţa istorică atestă că aceasta reprezintă circa 20-30 ani. Alţi autori au adus corectări sau dezvoltări teoriei supraacumulării de capital aplicate în explicarea evoluţiei ciclice. Acesta devine apoi un factor suplimentar de reducere a cererii. el intră în conflict cu 28 . Sunt de reţinut dintre acestea: tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii solvabile. succesiunea fazelor de prosperitate şi de recesiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului.

concretizate în dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie.posibilităţile oferite de natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost edificat. apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie existent. generând un puternic avânt inovaţional. investiţiilor. În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei. ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai. Faza ascendentă A. iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc. în concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile. în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Este evidentă tendinţa durabilă de îmbunătăţire a gradului de folosire a factorilor de producţie disponibili. apt să ridice eficienţa economică. ca urmare a unor niveluri calitative. Pe deasupra unor deosebiri de opinii. marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de producţie. Pentru a încerca o explicaţie a ciclului secular. anii de recesiune economică sunt mai numeroşi. apar semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii economice. în care limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante. Începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie. este necesar să se pornească de la faptul că evoluţia economică pe termen lung se derulează sub incidenţa a numeroşi factori endogeni şi exogeni: economici. paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie. structuri şi modalităţi de combinare a factorilor de producţie. În faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică. care stau la baza noului mod tehnic de producţie se generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut. şomaj etc) se accentuează. au fost puse în evidenţă 4 cicluri Kondratiev (lungi) în evoluţia economiei mondiale de-a lungul ultimelor două secole. conferind o dinamică înaltă producţiei. în evoluţia oricărei economii mature. fiecare cu o durată de 20-30 de ani. investiţiilor. Este o perioadă de 20-30 ani. tehnicoeconomici. dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali. a veniturilor. Generalizarea noului mod tehnic al producţiei şi restructurarea profundă a economiei încheie un ciclu de evoluţie a economiei. În aceste intervale. se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional. inovaţiile. la o nouă „undă” de dezvoltare economică. desfacerilor.. se disting două mari faze de evoluţie: una ascedentă (faza A). social-politici şi naturali. Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului tehnic de producţie. manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice. sunt concentrate majoritatea descoperirilor 29 . producţiei. Corespunzător acestei logici. iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie. În prezent capătă tot mai largă recunoaştere teza după care cauza principală a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice. mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea costurilor. şi alta descendentă (faza B). După o anumită perioadă. Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. în faza ascendentă a ciclului lung. Astfel. venitului naţional şi eficienţei economice.

care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. Politici anticiclice (conjuncturale) În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile. după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată).cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de recesiune). Este de remarcat că. care l-au succedat. Un real folos au în acest sens şi concluziile furnizate de practica economică. ceea ce determină un recul al marilor descoperiri şi invenţii (dacă se înregistrează totuşi. într-o anumită logică şi corelare. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti. Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune . politica monetară şi politica fiscală. sistemul asigurărilor sociale etc. rata dobânzii şi masa monetară. în faza ascendentă a ciclului lung. ci concep şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora. alocaţii familiale.2. sistemul de impozite de impozite şi taxe. Ele sunt promulgate de către stat şi aplicate prin organismele sale. investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public. prin logica proprie străpungerilor în ştiinţă şi tehnică. Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat. asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice. Deşi interdependente. relevante de teoria economică şi de mărirea capacităţii de informare promptă şi reală asupra evoluţiei economice. în funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice. de reciclare 30 . având ca obiectiv influenţarea cererii agregate. nu se ridică nevoi deosebit de presante în faţa cercetării ştiinţifice. ele se aplică pe scară redusă.chiar cu preţul unui deficit bugetar . pornesc de la teoria lui Keynes. baza procesului investiţional constituind-o stocul deja existent al realizărilor verificate de practică). dar au fost întregite şi perfecţionate prin mai buna cunoaştere a interdependenţelor din cadrul economiei.fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care prin mecanismul investiţiilor scot economia din faza de stagnare şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp. O importanţă majoră prezintă majorarea prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj. Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice. scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice. prin instituţiile financiare şi alţi agenţi economici. agenţii economici specializaţi şi guvernele nu rămân în expectativă. 5. Ele se pot grupa în două mari categorii: influenţarea cererii agregate (demand-side-economics) şi influenţarea ofertei agregate (supply-side-economics). Asemenea măsuri s-au întreprins încă din secolul trecut. Politicile anticiclice. Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiile ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile publice. ele fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticiclice).

Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii. pe această bază. se apelează la instrumente şi pârghii specifice. accentul este pus pe un tip de politică economică sau altul şi în cadrul fiecăruia. ceea ce are menirea să încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale. pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi investiţiile. la o politică monetară restrictivă prin punerea în mişcare a unor instrumente specifice: sporirea ratei dobânzii. creditul şi masa monetară. se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor variabile şi interdependenţe din economie. Astfel. de regulă. cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. în condiţii de recesiune. Prin astfel de măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor. a activităţii economice. Pe această bază este impulsionată atât cererea guvernamentală cât şi cea privată pentru bunuri de consum şi de capital. şi încasări suplimentare la buget menite să acopere sau să atenueze deficitele acumulate în recesiune. Acest fapt este favorizat şi de sistemul cotelor progresive de impozit care permite ca plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracţia veniturilor. se procedează. Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă. să fie atenuate fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populaţiei. Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice. în raport cu acestea. în faza de boom prelungit. controlul asupra masei monetare este mai riguros. În condiţii de boom. a cererii globale în general şi pe această bază creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.profesională etc. chiar inflaţia. reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale. Există perioade în care anumite măsuri permit.) care permit ca. Asemenea măsuri au ca efect frânarea cererii de satisfactori şi a investiţiilor şi. supravegherea mai strictă a activităţii financiar-bancare. majorarea rezervelor obligatorii. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice. se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului). În faza de recesiune se poate acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii (scontului). de regulă. promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite. printre altele. amânarea (prelungirea) scadenţei unor credite etc. lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari. achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat şi altor categorii de titluri pe piaţa deschisă şi pe cea a schimburilor valutare. Disponibilitatea legiuitorilor pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de stat. Astfel. facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare. 31 . limitele pe care le acceptă în deficitul acestuia şi modul de acoperire a acestor deficite vor determina amploarea şi efectele pe termen mediuscurt ale politicii cheltuielilor publice. se apelează. în faza de recesiune. când ritmul inflaţiei şi (sau) pericolul apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore. la majorarea fiscalităţii. având ca obiectiv influenţarea cererii. impozitele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune.

orice alterare a mecanismului pieţei libere creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată. ar putea obţine venituri stabile relativ independent de evoluţia ofertei reale. iar şomajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural. cel mult.corelată de regulă cu ritmul creşterii economice.side economics). puternice fiind. O asemenea stare de lucruri are cauze şi manifestări care inevitabil incită la reflecţii. În acest cadru.trebuie să pornească de la premisa că mărimea cererii de satisfactori şi prodfactori este influenţată de numeroase împrejurări: venitul curent. structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de venituri. În fond. are loc o creştere spectaculoasă a preţurilor. şi mai recente în cele aflate în tranziţie . cu ample implicaţii social-politice şi umane. ajutoare bugetare. instabilitate. De pildă. preţurile nu numai că nu au scăzut. comenzi publice etc. însoţită de stagnarea creşterii economice. iar în faţa inflaţiei galopante. din contră. Măsurile adoptate după 1970-1973. prin politici de susţinere (investiţii publice.) au determinat creşterea cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare. mărimea şi ponderea venitului permanent în cadrul "paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare a forţei de muncă ş. au înregistrat o tendinţă generală de creştere . mai ales în ţările în curs de dezvoltare.pornesc de la filozofia că pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată. Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere. evoluţia previzibilă a preţurilor.se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect starea reală a economiei. În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin două mari categorii de măsuri (politici). nu există reţete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens. Astfel.în raport de starea conjuncturii . începând cu 1973-1974. dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost modeste. pentru schimbarea conjuncturii. centrale sindicale) care. politicile monetariste. A apărut fenomenul stagflaţiei sau slumpflaţiei9. s-au revigorat în forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply .De exemplu. active monetare). alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate sau marginalizaţi. ajungându-se la concluzia că ele sunt doar elemente artificiale şi temporare de influenţare a conjuncturii. active financiare. fără o reducere semnificativă a şomajului.a. fluctuaţii 32 .cel mai des utilizate în perioada postbelică. ci. s-au impus măsuri pentru reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor). Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă. statul nu se poate substitui iniţiativelor oamenilor. de-a lungul întregii perioade. intenţia de a stimula sau reduce cererea . Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o bună funcţionare a pieţei. De aceea. se aşteaptă ca el să facă aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. . prin atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopoluri. Politicile bazate pe ofertă . Efectul a fost o sporire substanţială a şomajului. mărimea patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active reale.

să sporească oferta de bunuri. intervenţia statului încearcă armonizarea politicilor monetare şi fiscale focalizate asupra întreprinzătorului în aşa fel încât să-i stimuleze libera iniţiativă şi asumarea riscului Este un fapt că în perioada postbelică s-au atenuat fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice din ţările dezvoltate. Folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor. Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că întreprinzătorul şi proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile de politică economică pe care le folosesc statul şi instituţiile financiar bancare.ciclice. după caz. Această stare de lucruri a activat un curent de gândire după care teoria şi practica economică trebuie restructurate din temelii. Prin mecanismul lor. atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a cererii agregate. Ele se constituie în încercări de neutralizare a efectelor nocive ale forţelor de dezechilibru. stimulându-i astfel să-şi menţină şi. indiferent de faza ciclului economic. veniturile şi cheltuielile statului. şomaj şi inflaţie. primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna funcţionare a "pieţei libere. vor creşte. se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult. concurenţiale şi a mecanismelor sale" în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată. Ca atare. ale altor categorii de agenţi economici. Totuşi. În acest sens. fără a atinge însă cauzele originare ale tulburărilor concretizate în încălcarea condiţiilor de echilibru stabil 33 . dezechilibre s-au menţinut şi s-au manifestat în forme diferite. Se apreciază că o economie confruntată cu dezechilibre poate urma una din două căi posibile: a) să introducă condiţii de echilibru stabil printr-o profundă restructurare. b) să menţină status-quo-ul şi aplicarea unor politici keynesiste.

Altfel. a cantităţii de capital fix sau circulant utilizat). Calitatea factorului uman de referă atât la calificare. PIB potenţial este acel volum al producţiei pentru care capacitatea de producţie este deplin utilizată. Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în creşterea producţiei potenţiale . Descrierea creşterii economice se realizează cu ajutorul funcţiei de producţie: PIB = f (munca. Definiţie Un standard de viaţă superior nu poate fi obţinut decât printr-o producţie superioară de bunuri şi servicii.creşterea calitativă a factorilor. . creşterea economică derivă din cantitatea şi calitatea factorului muncă existent într-o ţară. la longevitatea acesteia. Frecvent. variaţia acestor indicatori este corelată cu evoluţia demografică. 34 . rezultatul este creşterea economică intensivă.CAPITOLUL 6 CREŞTEREA ECONOMICĂ 6. progres tehnic) Aşadar. Creşterea economică. Creşterea PIB potenţial este echivalentă cu creşterea capacităţii de producţie la nivel naţional este un rezultat al investiţiilor efectuate. PNB. Creşterea economică este determinată de factori cum sunt: . adică creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţiei (a productivităţii acestora). Creşterea economică constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel macroeconomice.creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de persoane.direcţi  Creşterea populaţiei active  “Investiţiile” în capitalul uman  Creşterea volumului capitalului utilizat  Schimbările tehnologice . capital. administraţiile private etc.1. creşterea cantităţii de muncă utilizată în condiţiile în care stocul de capital rămâne constant determină utilizarea factorilor de producţie cu o eficienţă din ce în ce mai mică ceea ce determină o scădere a producţiei pe locuitor (datorită randamentelor descrescătoare). VN). grad de cultură.indirecţi  Instituţiile (instituţiile financiare.)  Guvernul Creşterea economică pe termen lung are două surse importante: . aceasta poartă şi denumirea de creştere economică extensivă. dar şi la starea de sănătate a populaţiei. Creşterea economică se exprimă prin ritmul de creştere a indicatorilor macroeconomici (PIB. Cantitatea factorului muncă poate determina o creştere economică sănătoasă numai în condiţiile în care se înregistrează şi o creştere a stocului de capital.

ca finalitate a eforturilor efectuate de instituţiile statului are costurile sale. surse de venit mai numeroase pentru menaje. În aceste condiţii. numai investiţiile generează venituri viitoare. atunci când pământul este limitat. Sporirea volumului de bunuri şi servicii finale la nivelul unei ţări este echivalentă.Modificări în structura consumului. recreere. iar acestea pot creşte numai pe seama reducerii consumului. creşterea populaţiei determină reducerea salariilor. K) Teoria clasică a creşterii economice a fost dezvoltată de Smith. Dintre acestea enumerăm: . Creşterea economică pe termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii. creşterea economică. Punctul de pornire este reprezentat de funcţia de producţie: PIB = F(M.  Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate) Consumul de bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel încât consumul viitor să fie mai mare. cu modificarea în sens favorabil a consumului. . Ea s e bazează pe legea randamentelor descrescătoare şi descrie evoluţia economiei în condiţiile în care pământul este o resursă limitată. Cu alte cuvinte. Teoria creşterii economice este una care vizează pe termenul lung. Ricardo şi Malthus.Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii de bunuri şi servicii obţinute într-o economie naţională. fiind o sursă importantă a creşterii productivităţii factorilor de producţie şi. Totuşi. Creşterea economică a determinat în ultimele decenii ca în statele cu economie de piaţă matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare (cultură. a creşterii economice intensive. iar populaţia este în creştere. Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici.  Poluarea.Atenuarea sărăciei.Creşterea standardului de viaţă. comunicare etc. la nivelul la care populaţia se va afla într-o situaţie staţionară (numărul va 35 . deci.  Costuri personale şi sociale 6. Creşterea capacităţii de producţie generează mai multe locuri de muncă şi. deci. ci şi a calităţii bunurilor şi serviciilor consumate. dar în aceeaşi manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă. Malthus a opinat că populaţia este condamnată să trăiască la nivelul de subzistenţă. Legea randamentelor descrescătoare avea ca rezultat faptul că. de regulă. este în prezent unul dintre cei mai importanţi factori ai creşterii economice. denumit în modelele economice consacrate (cel al lui Robert Solow şi cele care au urmat acestuia) factor rezidual.).2. . Progresul tehnic. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale creşterii economice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Keynesismul consideră că venitul naţional creşte pe seama creşterii cererii agregate.învăţare prin practică. teorie economică a că sunt importante următoarele aspecte ale inovării . Teorii ale randamentelor de scară crescătoare consideră că iniţial. . care încorporează în ele cunoştinţele acumulate de oameni. . maşini etc. Teoria neoclasică introduce. Limitele creşterii? Clubul de la Roma (1970). externalităţi tehnologice pozitive şi deci creşterea productivităţii. Acestea (investiţiile) au rolul hotărâtor în creşterea venitului naţional şi. este cunoscut faptul că inovaţiile se concentrează în anumite ţări. consumatorii sunt reticenţi la produsele cu acelaşi grad de noutate. de regulă. gândite. Susţinătorii creşterii economice zero considerau că în planul politicii 36 .Difuziunea inovaţiilor este costisitoare. costurile investiţiile cu grad mare de noutate necesită costuri foarte mari (de asemenea şi riscuri mari) şi că.Este foarte complex . în sensul că oamenii încorporează experienţa acumulată în elementele de capital. se ia în considerare şi faptul că randamentul social este superior randamentului privat.rămâne constant).invenţie. ci în producerea de utilaje. cunosc o evoluţie tehnologică inferioară economiilor în care sectorul terţiar şi quaternar sunt în proces de maturizare. schimbările tehnologice fiind procese sistematice. Mai mult. . astfel încât rezultatele pe locuitor să rămână constante. De asemenea. a producţiei naţionale. Se menţine rolul important al investiţiilor (care au ca rezultat creşterea înzestrării tehnice a muncii) şi al creşterii cantităţii forţei de muncă utilizată. Precursorii lui Keynes s-a preocupat stabilitatea activităţii economice şi de reducerea şomajului.Localizarea inovaţiilor. Aceasta este cunoscută ca fiind creşterea economică zero. care au devenit exportatoare de cunoştinţe . pentru că de exemplu. deci. Noua teorie a creşterii consideră progresul tehnic a fi o variabilă endogenă. Unele întreprinderi au activităţi sistematice de cercetare pentru a crea noi produse sau noi tehnologii (care să le dea un avantaj de cost). 6.Inovaţiile – strategie competitivă. Noua teorie consideră că încorporarea cunoştinţelor are loc prin două căi: . luând act de epuizarea rapidă a resurselor naturale a propus ca rezultatele economice absolute să sporească în aceeaşi măsură cu populaţia totală.3. determinând astfel. Clasicii au omis aportul progresului tehnic la creşterea economică. ca variabilă exogenă progresul tehnic. o economie concentrată pe ramurile industriale apropiate de sectorul primar.Structura pieţei şi a economiei influenţează inovaţiile. Ei au subliniat rolul major al investiţiilor privite ca acumulare de capital şi ca o componentă a cererii agregate. pentru că oamenii au o rezistenţă mare la schimbare şi de asemenea. Investiţiile nu constau în reproducerea aceloraşi bunuri. apărarea drepturilor de proprietate intelectuală necesită eforturi deosebite.

ambiental şi tehnologic. o dimensiune economică. a colectivităţii umane. ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat. resursele naturale şi mediul natural. pe care trebuie să le integreze dezvoltarea durabilă.14 Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că economia unei ţări. ca şi a tuturor ţărilor înseamnă mai mult decât suma părţilor componente. de strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare. că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu. ca şi strategia sa de realizare pun problema omului şi. producţia industrială şi poluarea . pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor 4 sisteme care se intercondiţionează. Este vorba de a concepe şi realiza un asemenea mediu economic care. sustenabilă. În raportul Brundtland. în general. prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992. cât şi la nivel regional sau global-mondial. de existenţa sa din trecut. obiective de atins . se afirmă că "dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător.economice. regională şi mondială . producţia agricolă. o dimensiune social-umană . simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse.” Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă. dinamică cu mediul natural. în timp şi spaţiu. în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic. 37 . intitulat Viitorul nostru comun. încearcă să conceapă scenarii de urmat. de gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii. ca element esenţial. strategia dezvoltării durabile include. indispensabil.mijloace necesare. să se afle într-o compatibilitate directă. Pornind de la cinci factori care se interinfluenţează în procesul dezvoltării . De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală .în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare. depind de cultura omului. dezvoltarea durabilă. pe baza compatibilităţilor lor reciproce. conceptul de dezvoltare durabilă.. prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare. dar şi cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă. în virtutea interdependenţelor dinamice existente în componentele acesteia. uman. Asemenea perspective.în sensul că există. din perspectivele timpului şi spaţiului.populaţia. bazată pe competitivitate concurenţială. numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural. nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani. Aşadar. aceasta ar fi singura reacţie raţională pentru prezervarea resurselor pe un termen cât mai lung. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi. pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman.în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed. o dimensiune naţional-statală. astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului. atât pe plan naţional. de actualitate şi dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel. prin intrările şi ieşirile sale. fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile nevoi.

dispariţia unor resurse care nu se refac şi un mediu natural în curs de deteriorare. Dimensiunile unui stat au o limită la fel ca şi celelalte lucruri. dacă poate supravieţui fără a cădea într-o stare de existenţă lipsită de orice valoare. Aristotel considera că "majoritatea oamenilor cred că un stat. ale intereselor imediate va face transformarea (tranziţiei) disputată şi lentă. aflate în compatibilitate directă. viziunea dezvoltării umandurabile integrează următoarele exigenţe majore. industrializarea accelerată.sub aspectul obiectivelor şi valorilor sale. ci. a intereselor generaţiilor în timp şi spaţiu. pentru a fi fericit. Încadrarea dezvoltării în anumite limite de timp şi spaţiu pentru a fi considerată durabilă. Corespunzător viziunii raportului Brudthand. Prin răspunsul care trebuie dat la tendinţele care se manifestă creşterea rapidă a populaţiei. cât şi calitativ. de pe poziţia omului. atât cantitativ. dezvoltarea uman-durabilă îşi propune să creeze. atunci când sunt prea mari. noi sperăm să realizăm nu dacă ci cum putem crea prin acest proces complex şi de durată un prezent într-un viitor din ce în ce mai sigur. trebuie să fie mare. 38 . cât şi internaţional. condiţiile depăşirii limitelor progresului. în termeni absoluţi şi relativi. e) prin trecerea la dezvoltarea durabilă.în cadrul cărora viitorul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi mai sigur în prezentul pe care îl trăim. de mare întindere şi dificultate. în timp şi spaţiu. d) atingerea unei stări raţionale şi durabile. dezvoltarea durabilă (sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului. educaţiei şi activităţilor curente. sau prea mici. revizuit esenţial. fie că îşi pierd cu totul natura. ci. în raport cu statele dezvoltate economic ale lumii. pentru că nici unul dintre acestea nu-şi păstrează forţa naturală. a dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare. atât în plan naţional.. fie că şi-o modifică". animale. ca modalitate directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborarea cu mediul natural. chiar mai mult. este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se cerceteze pe sine . succesul fiind asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane.Chr. ei nu ştiu ce este un stat mare şi ce este un stat mic. f) în acest proces fundamental. fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare. subnutriţia larg răspândită. prin progresul limitelor. c) o planificare strategică. la nivelul tuturor economiilor naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale: a) un comportament fundamental. cu elemente specifice şi comune. Comparativ cu dezvoltarea de până acum. în acest context de schimbări radicale. chiar dacă au dreptate. dar. obiecte. tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe. cheia dezvoltării durabile nu este numai pentru a supravieţui specia umană. Cele patru dimensiuni conferă modelului viitor de dezvoltare caracterul de uman-durabil. În anul 322î. a compatibilităţii mediului creat de el cu mediul natural. plante. b) îmbunătăţirea substanţială. în condiţiile tradiţiilor. are o importanţă deosebită. g) în acest proces complex.

6. 7. în plan geoeconomic şi ecologic. de la cantitatea şi intensitatea creşterii economice. sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze cunoştinţele. Egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu. Capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează organic cu capitalul creat de om. sistemul de indicatori specifici.În esenţă. Compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural. să protejeze şi să asigure resursele rare. noua strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă schimbarea tipului de creştere economică. Trecerea la o nouă strategie cu faţă natural-umană. 3. dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele elemente mai importante: 1. 2. Mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale. 5. Interpretarea prezentului prin prisma viitorului. după care să aprecieze calitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor. Pornind de la necesitatea realizării acestor componente. sub forma introducerii ca scop al dezvoltării durabile securitatea ecologică în locul maximizării profitului. în cadrul unei categorii globale ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu. în care obiectivele dezvoltării economice şi sociale să fie subordonate deopotrivă însănătoşirii omului şi mediului natural. cu capitalul uman. sistemul de instrumente economice care să prevină. (cultural). 4. controlul poluării. 39 . Introducerea compatibilităţii strategiilor naţionale de dezvoltare ca urmare a interdependenţelor. tot mai puternice. în timp şi spaţiu. crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat lor şi eficace. la calitatea acesteia.

În primul rând ei încearcă să determine consecinţele politicilor alternative. mai puţin egalitate) Funcţiile economice ale statului sunt: 40 . economiştii care acţionează în domeniul reformei sistemului de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor. Ea este un ansamblu de obiective şi instrumente prin care. statul acţionează asupra variabilelor economice în scopul menţinerii. justiţia apărarea naţională. Statul providenţă intervine în menţinerea securităţii sociale şi asigurarea riscurilor sociale. În al doilea rând economiştii evaluează politicile alternative (pe o scală de la rău la bine). costul şi calitatea aerului urban ce rezultă din schimbările impuse standardelor de emisie ale noxelor auto. nici unul neieşind fără a fi satisfăcut. după ce au fost ierarhizate în funcţie de priorităţi. restabilirii sau modificării climatului economic şi social.  Modelul german (securitate şi stabilitate. Statului bunăstării. acest principiu statuează că piaţa trebuie să aloce resursele şi că rezultatul este dat de întâlnirea intereselor agenţilor economici. De exemplu. Pentru a face aceasta trebuie stabilite obiectivele politicii economice.  Modelul social-democrat (solidaritate socială.CAPITOLUL 7 ELEMENTE DE POLITICA ECONOMICĂ Politica economică este reprezentată de acţiunile administraţiei publice (guvernului) şi de constituirea instituţiilor ce pot îmbunătăţi performanţele economiei. În formularea politicii economice economiştii deţin două roluri. Iar economiştii ce studiază pieţele financiare vor căuta să determine efectele pe care le au modificările ratelor dobânzilor asupra activităţii economiei şi forţei de muncă. Statul jandarm: alocă resursele exclusiv unor activităţi precum: menţinerea ordinii interne. politici intervenţioniste pe piaţa muncii). Economiştii ce acţionează în domeniul mediului vor căuta să prevadă. Intervenţia statului în economie depinde în principal de următorii factori:  Echilibrul şi stabilitatea economiei  Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii  Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii  Finanţarea apărării naţionale  Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor  Apărarea drepturilor consumatorilor  Stabilirea ordinii de drept  Modificările în conjunctura economiei mondiale În teoria economică s-au cristalizat două imagini ale statului: statul jandarm şi statul providenţă. respectiv măsurile de politică economică pe care acesta îşi fundamentează existenţa pornesc de la teoria şi sfârşesc în realitate:  Laissez-faire. a beneficiilor şi a eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului. de exemplu.

ca expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin măsuri administrative. Modul în care aceşti factori acţionează asupra procesului de implementare a politicii economice s-a structurat în „paradigma constrângerilor” prin care se evidenţiază existenţa a trei tipuri de factori a căror influenţă asupra succesului politicii economice este decisivă.Criza de eficacitate. Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor poate contribui la dezvoltarea teoriilor economice în mod obiectiv atâta timp cât este clară şi deschisă. mărirea salariilor) se stimulează creşterea preţurilor datorită creşterilor preţului factorului muncă şi a creşterilor costurilor de producţie (deci. Politica economică este concepută şi practicată pentru a corija şi completa acţiunea pieţei.creştere economică. mai ales că acesta cheltuieşte permanent mai mult decât obţine de la contribuabili.echilibrul exterior. inflaţia sau destabilizarea preţurilor). având ca obiectiv controlul inflaţiei se 41 . În unele ţări. astfel încât se de păşeşte cu mult limitele impuse de legea randamentelor descrescătoare. agenţii economici încep să se întrebe tot mai des de ce statul trebuie să facă redistribuirea. structurali. Invers. economiştii au dezvoltat criterii de interpretare a măsurilor sociale şi politice pe o scală de la bine la rău. ca urmare a limitării sau chiar eliminării liberei concurenţe Realizarea obiectivelor politicii economice depinde de o multitudine de factori: naturali.Criza financiară. financiari. . Piaţa are un rol foarte important în contextul acestei reglementări.utilizarea deplină a forţei de muncă. S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice: . Absolutizarea rolului politicii economice nu poate evita efectul de „imoralitate administrativă„ pe care îl generează etatizarea relaţiei cerere-ofertă. ca o expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin libera concurenţă.stabilitatea preţurilor. ca răspuns la acţiunile societăţilor în care viaţa politică determină viaţa economică. aparatul de stat este supraîncărcat. dar absolutizarea acestui rol nu poate evita efectul de „junglă” pe care îl generează dezumanizarea relaţiei cerere-ofertă. . iar eficienţa acestuia este din ce în ce mai scăzută.    Alocare a resurselor Distribuţie Stabilizare Regulator Statul providenţă cunoaşte în prezent o triplă criză: . . resursele sunt insuficiente exercitării funcţiilor sale. în special în domeniul social . aparatul de stat se dovedeşte a fi din ce în ce mai ineficient în rezolvarea problemelor societăţii. având ca obiectiv controlul şomajului prin creşterea activităţii economice (încurajarea cererii de bunuri şi servicii. .Criza de legitimitate. De-a lungul anilor. În primul rând. comportamentali etc. de ce statul trebuie să intervină.

care va determina o creştere a costurilor cu forţa de muncă şi deci. politica economică accentuează interesul pentru finanţarea protecţiei sociale şi menţinerea unui climat de pace şi stabilitate socială. În contextul unui sistem politic democratic puterea politică este împărţită între executiv şi legislativ. în consecinţă. Ca urmare a raporturilor comerciale. între executiv. Acestea acţionează pe un orizont de timp de maxim patru 42 . mai ales ale ţărilor în dezvoltare. Politici conjuncturale Ansamblul măsurilor prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor pe termen mediu şi scurt sunt cunoscute sub numele de politici conjuncturale. Experienţa deceniilor care au urmat celui de al doilea război mondial a arătat faptul că instituţiile suprastatale pot influenţa în mare măsură politicile economice.limitează posibilitatea de consum şi. De asemenea. creşterea şomajului). de schimb valutar sau a acordurilor internaţionale semnate. Raportul de forţe depinde de la o ţară la alta. firmele multinaţionale au o influenţă majoră. şi cea de producţiei (deci. politica economică a statului nu poate ignora efectele pozitive sau negative pe care situaţia economică sau politică prezentă sau de perspectivă a ţărilor cu care s-au stabilit astfel de relaţii. ca exponent al puterii politice şi aparatul administraţiei publice (care nu se schimbă după alegeri) pot apare neconcordanţe de opinii şi interese şi pot genera incompatibilităţi în ceea ce priveşte obiectivele politicii economice. Realitatea a arătat că guvernele optează de foarte multe ori pentru instrumente mai puţin recomandate de teoria economică. având ca obiectiv creşterea economică. Asupra instituţiilor statului acţionează o serie de grupuri de presiune care promovează anumite interese. Aceasta nu se poate realiza decât printr-o impozitare superioară a veniturilor. Executivul este responsabil în faţa legislativului pentru măsurile pe care le ia în cadrul procesului de concepere şi implementare a politicilor economice. Această dualitate a mecanismului decizie politice determină factorii politici de incompatibilitate a obiectivelor politicii economice. exercitând şi presiuni asupra economiilor şi guvernelor ţărilor în care îşi delocalizează producţia. În al doilea rând. însă mecanismul politic respectă unele principii generale. Politica economică poate fi considerabil influenţată de relaţiile economice şi politice cu alte state sau organisme internaţionale. În acest caz apar disensiuni între executiv şi legislativ. deoarece orientarea acestora şi instrumentele specifice nu pot coincide. Pe de altă parte. Se susţine că implicarea factorilor politici în elaborarea şi aplicarea politicii economice are ca rezultat sacrificarea unor alternative cu beneficii economice certe în favoarea unor alternative cu beneficii politice certe. dar mai uşor de utilizat şi cu implicaţii electorale mai puţin defavorizante. o creştere a şomajului. În al treilea rând. de cele mai multe ori divergente în raport cu cele ale societăţii. creşterea economică determină creşterea cererii pe termen scurt generând tensiuni inflaţioniste (în condiţiile în care oferta de bunuri şi servicii este rigidă).

De exemplu.politica bugetară de tip intervenţionist transformă bugetul într-un adevărat instrument de politică economică. Politica veniturilor se defineşte ca fiind ansamblul mijloacelor prin care puterea politică acţionează asupra procesului de formare a veniturilor primare. Banca Centrală poate lua măsuri pentru stimularea infuziei de capital străin în economia naţională.sociale  reducerea inegalităţilor între venituri  garantarea unui nivel minim al venitului 43 . Politica monetară contribuie la menţinerea echilibrului economic general. politica monetară şi politica veniturilor. în sensul că nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească pe cel al veniturilor. aşa cum se va vedea în capitolele următoare.ani. Politica monetară acţionează asupra a două categorii de variabile economice: cantitatea de bani (masa monetară) şi preţul banilor (rata dobânzii). concentrarea precisă asupra anumitor obiective prin utilizarea cheltuielilor sau a veniturilor fiscale. că efectele multiplicatoare ale deficitului bugetar sunt compensate de efectele inhibatoare ale presiunii fiscal viitoare pentru acoperirea acestuia. Este politica conjuncturală cea mai puternic influenţată de mediul politic şi echilibrul social al momentului. sunt autori care susţin.economice  obţinerea unei cât mai bune compatibilităţi între nivelul şomajului şi nivelul preţurilor  îmbunătăţirea raportului competitivitate/cost la nivel microeconomic . cele mai cunoscute sunt: politica fiscalbugetară. statul poate cheltui mai multe resurse la un moment dat (peste nivelul celor de care dispune) cu scopul finanţării unor obiective investiţionale. . Orientările în ceea ce priveşte politica bugetară sunt două: . De asemenea. care se formează ca venituri la bugetul de stat.cea liberală susţine un buget în stare de neutralitate. cât şi sociale: . Politica monetară poate avea şi obiective pe termen scurt şi foarte scurt. Politica monetară are ca obiective asigurarea sumei de bani necesare economiei naţionale astfel încât să se utilizeze deplin forţa de muncă şi să se menţină stabilitatea preţurilor. Numai politica bugetară permite realizarea investiţiilor publice. Obiectivele politicii veniturilor sunt atât economice. Pentru impulsionarea activităţii economice. Totuşi. trebuie să fie neutre pentru activitatea economică (adică nu introducă distorsiuni în economia naţională). încercând să menţină inflaţia şi cursul de schimb în limite favorabile creşterii activităţii economice şi schimburilor externe. Politica fiscal-bugetară constă în stabilirea ansamblului veniturilor şi cheltuielilor statului pe parcursul unui exerciţiu financiar (sau an fiscal). pentru a obţine efecte de antrenare a celorlalte activităţi din economia naţională Eficacitatea politici bugetare este demonstrată de posibilitatea de a controla strict modul de utilizare a resurselor şi de a evalua cu precizie efectele presiunii fiscale asupra agenţilor economici. echilibrat. Dintre politicile conjuncturale. impozitele.

măsuri de dezvoltare a infrastructurii de transport şi informaţională .măsuri de dezvoltare a sistemului de formare şi pregătire profesională. considerat motorul dezvoltării economice..adaptarea economiei la cerinţele procesului de globalizare. Instrumente ale politicii industriale cu efect direct: . . Politici structurale reprezintă măsurile ce trebuie luate de administraţia publică şi care vizează orizonturi de timp lungi cu obiective referitoare la structurile fundamentale ale economiei. care. Politica industrială are drept scop ridicarea gradului de competitivitate a întreprinderilor. indiferent de forma lor de proprietate şi de organizare. Dintre mijloacele tradiţionale enumerăm: .măsuri de stimulare as ansamblului întreprinderilor industriale prin preţuri. Transpunerea în realitate a obiectivelor politicii industriale este posibilă utilizând instrumente a căror specificitate depinde de tipul de economie.implementarea unui model de dezvoltare care să se bucure de un consens cât mai larg.măsuri de dezvoltare a activităţii de cercetare.blocarea anumitor tipuri de venituri Mijloacele conjuncturale presupun adaptarea nivelului veniturilor la modificarea nivelului mediu al preţurilor prin indexarea salariilor (creşterea veniturilor indiferent de rezultatele activităţii) şi prin dezindexare (creşterea veniturilor proporţional cu dinamica rezultatelor activităţii economice).garantarea salariului minim .măsuri de stimulare a unor întreprinderi.măsuri de politică economică generală conjuncturală: . subvenţii. cercetare-dezvoltare).elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii pentru redresarea economiei aflată în situaţii de recesiune sau criză. Mijloacele prin care este implementată politica economică pot fi tradiţionale sau conjuncturale.orientarea şi dezvoltarea sectorului secundar. . asigurarea motivării unor categorii sociale pentru ridicarea nivelului competitivităţii. . S-au conturat instrumente cu efect direct şi instrumente cu efect indirect. de regulă se obţine relativ uşor în perioadele de expansiune economică. . . .asigurarea independenţei naţionale în sectoarele industriale sensibile (energie. în funcţie de rolul de antrenare pe care acestea îl au în sectorul industrial. In paginile de faţă de concentrăm numai asupra politicii industriale. Politica veniturilor impune existenţa unui consens naţional.armonizarea dezvoltării şi eliminarea decalajelor dintre diferitele regiuni ale teritoriului naţional. Dintre acestea menţionăm politica industrială. Obiectivele politicii industriale sunt: . Instrumente ale politicii industriale cu efect indirect: . . 44 . politica sociala. controlul concurenţei etc. amenajarea teritoriului etc.

45 . alegerea crenelurilor („vârfurilor”) s-a dovedit a fi nerealistă. denumit „politica filierelor”. Scopul final îl constituie realizarea unui produs final de înaltă competitivitate.contradicţia dintre măsurile de obţinere a avantajelor competitive şi necesitatea menţinerii unui grad înalt al utilizării forţei de muncă. politica industrială trebuie să stimuleze acele ramuri pentru care media ultimilor cinci ani a ritmurilor de dezvoltare este superioară medie internaţionale. Aceasta se defineşte ansamblul măsurilor care dezvoltă un lanţ de activităţi complementare în care întreprinderile sunt legate prin activităţi de vânzare-cumpărare şi dezvoltarea în comun a unui program de dezvoltare. a generat o rată ridicată a şomajului şi a crescut gradul de dependenţă a pieţei interne de producţia altor state. În faţa acestor obstacole ţările au apelat la aşa-numitele politici de tip crenel. Definirea tehnologiilor strategice trebuie să ţină cont reducerea consumului de capital circulant şi oferă cel mai înalt grad de obţinere a valorii adăugate. În unele cazuri. Politica crenelurilor s-a dovedit generatoare de importante efecte perverse. Astfel. În acelaşi timp. fără de care cerinţele de interdependenţă nu ar fi posibile. Politica industrială are de înfruntat două mari obstacole: .O problemă majoră o constituie definirea sectoarelor industriale strategice şi definirea tehnologiilor strategice. de independenţă. prin care s-a redus substanţial necesitatea unor importuri.contradicţia dintre tendinţa oricărei ţări de a-şi proteja economia naţională şi tendinţa de liberalizare a comerţului internaţional. Practica a arătat posibilitatea existenţei a trei tipuri de filiere: de antrenare. Se consideră că în definirea sectoarelor industriale strategice. sunt stimulate activităţi industriale strict specializate care în prezent şi în viitor un grad înalt de competitivitate. Alte ţări au adoptat un alt tip de politică industrială. în ceea ce priveşte necesitatea unor importante surse de finanţare. . Politica filierelor poate avea şi efecte perverse. Această politică constă în renunţarea la activităţi industriale care se consideră a fi insuficient de competitive pe piaţa mondială şi care nici nu au perspectiva unui creşteri ulterioare.

trecerea din posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei. d) Funcţia monedei ca rezervă a valorii În fapt. pietrele. moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor. impozitelor şi taxelor. hârtia. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte. efectiv. Moneda îndeplineşte această funcţie în mod ideal. Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă prin funcţiile îndeplinite: a) Funcţia de măsură a valorii Prin această funcţie. la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura. cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. b) Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie În această funcţie.banii apar ca bani reali. intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi. Astfel că bani au constituit foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltării umane. primelor de asigurări. în care intervin trei factori determinanţi: munca. adică acele monede naţionale recunoscute pe 46 . Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie. Şi această funcţie reclamă existenţa monedei în mod real. pieile. cum ar fi: scoicile. dobânzilor. evident. utilitatea şi raportul cerere-ofertă.de mijloc de circulaţie . Totodată. fiind suficient ca moneda (banii) să existe. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute. ce trece de la producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. e) Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. Banii şi sistemele monetare Economia de schimb nu poate evolua fără existenţa unor mijlocitori ai schimbului.CAPITOLUL 8 PIAŢA MONETARĂ 8. se apreciază eficienţa. în societate. pentru plata salariilor. pentru restituirea împrumuturilor etc. fenomenul inflaţionist afectând mai mult sau mai puţin această putere. metalele. bunuri de referinţă. cerealele. moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor. care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-cumpărare. se determină preţul produselor şi al serviciilor. plasticul.1. funcţia de măsură a valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor. în general. De altfel. această funcţie reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la agenţii economici sau populaţie. Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi servicii. În această calitate . când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa. Manifestarea acestei funcţii se află. în relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei. în raport de care să se stabilească valoarea celorlalte bunuri şi servicii. c) Funcţia monedei ca mijloc de plată Această funcţie constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit. chiriilor.

se poate aprecia că în structura acesteia pot fi incluse următoarele active. În practica ţărilor dezvoltate. între ele există doar deosebiri de stare. Moneda efectivă este una din componentele importante ale masei monetare. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări date masei monetare. Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în structura masei monetare. Altfel spus. fără restricţii. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie. Tot în acest sens. lira sterlină. cu ajutorul cecurilor (plăţilor prin virament). existente la un moment dat în cadrul unei economii. respectiv disponibilităţile în conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă. se utilizează. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor. este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală). se prezintă ca un număr înscris în contul bancar al unui agent economic. francul elveţian. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o structură anume. În timp ce numerarul are o existenţă fizică materială. putând fi transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii săi. putând fi transformate. în funcţie de gradul de lichiditate: a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă. deci. masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor . şi unităţi monetare convenţionale DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional). a schimbului de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. b) moneda de cont (scripturală).plan internaţional ca mijloc de cumpărare. Cele două componente ale masei monetare au. aşadar. care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional. d) alte active. c) depunerile la termen şi în vederea economisirii. acelaşi rol. Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională. se pot suplini şi transforma una în cealaltă. asupra cererii solvabile. practic nu există 47 . cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA. Depozitele la termen şi în vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite la bănci şi case de economii asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediate. pornind de la funcţiile monedei. moneda de cont este un simbol. euro. Moneda de cont (moneda scripturală). dar care pot fi retrase după un preaviz. într-un interval de timp dat. Aceste disponibilităţi în conturi (curente sau la vedere) au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă. O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Includerea lor în structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi. în prezent. moneda divizionară). constituie masa monetară. Moneda efectivă sau numerarul reprezintă activul cel mai lichid. ca formă de existenţă. respectiv de lichiditate. Într-o altă accepţiune. sferei sale de cuprindere. yenul japonez etc). majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se realizează prin intermediul monedei de cont. în aceasta din urmă sau invers.

putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu ″preferinţa pentru lichiditate″. De aceea. Renunţarea la convertibilitatea în aur a dolarului a determinat considerarea unui nou criteriu pentru stabilirea nivelului masei monetare: volum tranzacţiilor din economie sau volumul bunurilor şi serviciilor finale produse de o ţară. masa monetară a trebuit să fie proporţională cu cantitatea de aur şi devize din depozitele băncii centrale (în perioada în care numai dolarul american mai era parţial convertibil în aur). Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active monetare. astfel: M = PTV×. ele au trăsături şi funcţionalităţi asemănătoare cu cele ale monedei (în sens restrâns) şi. a volumului 48 . Această cerere se află în raport direct proporţional cu volumul schimburilor (exprimate în preţuri) şi în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei.2. deci. unde: M .cantitatea de monedă cerută. cantitatea de monedă cerută de piaţă este în funcţie de variaţia preţurilor. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp.preţul mediu al unei tranzacţii. Iniţial. depozitele la termen manifestă o tendinţă de creştere mai rapidă decât cele la vedere. Piaţa monetară Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi oferta de monedă. Din această relaţie se constată că într-o economie. Bineînţeles că nu toate aceste titluri sunt la fel de des folosite pentru plăţi curente şi imediate. T volumul fizic al tranzacţiilor.nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară. având ca motivaţie utilităţile acesteia. cantitatea de monedă din economie a fost proporţională cu cantitatea de aur deţinută de banca centrală (întrucât înscrisurile monetare era total sau parţial convertibile în aur). posibilitatea de a le vinde înainte de scadenţă oricând are nevoie de bani (lichidităţi) pentru plata unor datorii sau pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii. pot fi incluse în structura masei monetare. bonurile de casă şi de tezaur au un grad mai mare de lichiditate decât cele pe termen mediu sau lung precum acţiunile. într-o anumită perioadă). P . obligaţiunile etc.viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară. Alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) în diferite titluri. motiv pentru care modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate. Apoi. precum şi de viteza de rotaţie a monedei. Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor. grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate. datorită profitului obţinut ca urmare a dobânzilor atractive pentru titularii de conturi. ca elemente componente ale conţinutului pieţei monetare. Ceea ce îl atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil. Cantitatea de monedă emisă într-o economie s-a efectuat. în funcţie de mai multe criterii. se apreciază că aceste active. 8. deşi au un grad mai scăzut de lichiditate. de-a lungul timpului. date de funcţiile pe care le îndeplineşte într-o economie. biletele de trezorerie. unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile. V. Mai mult. necesară tranzacţiilor.

Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi 49 . Înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii. . care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă. sub formă de numerar şi monedă scripturală. când viteza de circulaţie scade şi se reduce când viteza de circulaţie creşte. cantitatea de monedă din economie se poate diminua atunci când banca centrală vinde devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import. banca centrală emite monedă pe care o pune în circulaţie. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse în circulaţie prin mecanisme diferite. adică banca centrală (de emisiune). Astfel: 1) cererea de monedă creşte sau se reduce proporţional cu volumul tranzacţiilor. destinate achiziţionării de bunuri şi servicii. creşte cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi în componente nemonetare ale averii. banii putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare. 2) cererea de monedă creşte. constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către o singură bancă.tranzacţiilor şi de viteza de circulaţie a monedei. Numerarul. care antrenează după sine plăţile scadente şi plăţile care se sting (compensează) reciproc între agenţii economici ce-şi acordă reciproc credit comercial. achitării datoriilor. în schimbul devizelor achiziţionate. Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru lichiditate. rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (T×P). Aceasta creează monedă sub formă de numerar prin următorul gen de operaţiuni: cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri şi servicii. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie. ea este egală cu produsul dintre masa monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). respectiv cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T). care reprezintă autoritatea monetară a naţiunii. emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului bugetar. constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente. Privită ca stoc. manifestat prin intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani). 3) masa monetară se află în raport direct proporţional cu nivelul general al preţurilor. oferta monetară reprezintă în fapt masa monetară. Oferta monetară poate fi evidenţiată ca flux şi ca stoc. Având în vedere ecuaţia cantitativă a banilor (M×V=T×P). Dacă rata dobânzii scade sub o anumită limită (considerată minimă). adică ansamblul activelor monetare sau instrumentelor băneşti existente într-o economie la un moment dat. la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici). într-o anumită perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P). pe o anumită perioadă de timp. cererea de monedă depinde de volumul vânzărilor pe credit. Cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor economici (atât persoane fizice cât şi juridice) faţă de monedă.achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur sau obligaţiuni. când nivelul preţurilor şi viteza de circulaţie rămân constante. precum: motivul tranzacţiilor curente. motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute). credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile realizate în aceeaşi perioadă de timp. crescând implicit masa monetară. Ca flux. ceilalţi factori rămânând constanţi. Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii. În al doilea rând.

din punct de vedere al relaţiilor diverse care iau naştere în cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe această piaţă. oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a instrumentelor monetare. care. banca poate la rândul ei sconta titlurile respective la banca centrală. De precizat că. Titlurile de credit sunt documente solemne având forme şi conţinut standardizate. Astfel. Prin această operaţiune băncile comerciale se refinanţează. însă. deci o scădere a ofertei. operaţiune denumită rescontare.instituţiile de credit. reprezintă operaţiunea de scontare a titlurilor. mai sunt denumite şi efecte comerciale 50 . Moneda începe să existe din momentul în care părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii bancare emitente şi îşi încetează existenţa când revine în depozitele băncilor. prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor economici nebancari.a. în cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. segment al pieţei ce se află uneori la confluenţa cu piaţa capitalului. bonuri de tezaur. Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii. în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată. piaţa monetară cuprinde şi piaţa creditului (clasic). adică pot fi girate ori vândute şi cumpărate înainte de scadenţă. biletele la ordin.dobânda. Similar. Oferta de monedă scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an). obligaţiuni pe termen scurt ş. care. din partea agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare. împreună cu dobânda aferentă. susţin oferta de monedă într-o economie. cecuri.piaţa interbancară. Astfel. nu este altceva decât o piaţă a creditului pe termen scurt. cecurile. certificate de depozit. precum cambiile. unui beneficiar anume. care este mai mică decât taxa de scont (taxa rescontului este o componentă majoră a taxei scontului). Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă. Într-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată. este necesar a se face o analiză succintă a structurii acesteia. astfel că rambursarea unei datorii în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare. înainte de scadenţă.piaţa scontului şi . La scadenţă banca primeşte suma înscrisă pe document de la debitor. Pentru a înţelege mai profund. înainte de termenul scadent şi încasarea sumei înscrisă pe aceste titluri. banca centrală preia aceste titluri percepând o anumită dobândă numită taxă de rescont (taxa oficială a scontului). unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri. piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt. conceptul de piaţă monetară. Vânzarea titlurilor la o bancă. Aşadar. care reprezintă o obligaţie a unei persoane fizice sau juridice (debitor). prin mecanismul multiplicatorului creditului. în sens larg. piaţa monetară este compusă din două segmente: . de a plăti la o scadenţă determinată o sumă de bani. în funcţie de preţul acesteia . bilete la ordin. Titlurile de credit sunt transmisibile şi negociabile pe piaţa monetară. se asigură fonduri lichide înainte de termen necesare firmelor participante la tranzacţiile economice. Fiecare dintre aceste segmente de piaţă poate fi o ipostază a pieţei monetare. diminuată cu dobânda ce revine băncii până la scadenţă. Titlurile de credit. Piaţa monetară este o piaţă specifică. De asemeni. Dobânda ce revine băncii se numeşte taxă de scont.

atunci când piaţa. Solicitanţii de monedă sunt acele bănci care. prin operaţii de open-market. are în raport cu celelalte bănci o serie de poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare. într-un cadru organizat sub egida băncii de emisiune. băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor lor. Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse în evidenţă de câteva trăsături caracteristice: . . fiecare bancă. în parte. din fiecare operaţiune efectuată. caută resurse de acoperire contractând credite pe termene foarte scurte. Pe această piaţă apar zilnic două categorii de participanţi. Totodată. La sfârşitul unei zile de lucru. În decursul timpului. s-a statornicit practica stingerii zilnice a obligaţiilor reciproce dintre bănci. de la bancă la bancă. Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele contractate anterior. . agenţii). care ajută satisfacerea cererilor de lichidităţi. În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară. banca de emisiune are un rol de regulator. . titulari de depozite.obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale băncilor exprimate în moneda centrală. considerată global. prin intermediul caselor de compensaţii interbancare (acestea sunt organizate şi funcţionează în cadrul Băncii Naţionale şi a sucursalelor acesteia). Ea intervine în mod regulat. Întrucât depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtătoare de dobândă. . bazate pe încredere reciprocă şi cu riscuri reduse.creditele acordate sunt credite personale. Interconectarea operaţiunilor dintre bănci face ca între acestea să apară obligaţii reciproce. rareori la interval de două zile. filiale. Astfel. o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. banca de emisiune are şi un rol creditor. De asemenea. Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară interbancară. către unele bănci şi sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau alte bănci.dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi ofertei de monedă. sucursale. Decontarea plăţilor poate avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare. ca urmare a rolului pe care îl au în stingerea anumitor obligaţii băneşti născute din contractele economice încheiate între diverşi agenţi economici. care reprezintă cadrul de desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific. titularele acestora (băncile) sunt foarte interesate să valorifice aceste disponibilităţi prin acordarea negociată de credite pe piaţa interbancară.sau instrumente de plată. constituindu-se ca ofertant de monedă pentru băncile cu poziţii debitoare. operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic. se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală. prin operaţii de rescontare şi lombardare. fiind în consecinţă beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor. rămânând debitoare în raporturile cu alte bănci. care au solduri creditoare. ofertanţii de monedă şi solicitanţii de monedă. când creditoare.termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte (1-7 zile). când debitoare.participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare. o bancă devenind în raport cu celelalte bănci. care fac operaţiuni de decontări interbancare. 51 . Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune. atunci când acestea intervin între unităţile aceleiaşi societăţi bancare (centrală.

sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice. Creşterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă se sprijină pe un triplu fundament: . Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene. pentru intermediarii monetari. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implica recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanţei de plăţi. 52 .corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii economice. Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine.8. Creşterea taxei scontului atrage în ţară capitaluri străine. . În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii. trebuie să varieze concentrat. De asemenea.instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare. funcţionalităţii şi eficienţei sale. Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa scontului şi politica de open market. astfel că la orice modificare a ei. lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. ţinând cont de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii. sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare. înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare. sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţii lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare. Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă limitând.dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală. Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. Afluxul capitalurilor poate însă veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi cu obiectivele politicii economice şi de credit. accesul la lichiditatea băncii centrale. sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. acţionează asupra unor sfere determinate a relaţiilor de credit. mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar. acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor.caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului. .instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă. Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea operaţiilor de credit . Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor. Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. Instrumentele politicii monetare Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt: . . scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor. În principal. Astfel.3.

prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor 53 . pentru realizarea cărora aceasta acţionează ca un instrument.se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe. Prin monedă. stabilite de către banca de emisiune. a unor creanţe.volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat.operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens.nivelul dobânzii practicate. cunoscute în prealabil. respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare. Un regim similar au şi pensiunile. . Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative: .iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale.în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ.Rescontul se poate defini. şi de acţiunea tezaurului. Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului. . nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante. zisă piaţă liberă sau deschisă ( faţă de alte pieţe ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă. Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric însoţitoarea firească a politicii de rescont. cu plata imediată. variază în funcţie de evoluţia pieţei şi îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună. Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi. . politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară. ambele avându-şi originea în economia engleză. politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului bancar. operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune. . dar să şi împrumute. În derularea ei. Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice. care reprezintă şi exprimă nevoile economiei. În timp ce operaţiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale. deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei scripturale. în termen. ca o achiziţie fermă. dată fiind puterea băncii centrale de a emite monedă. a cărei valabilitate este de durată. Astfel în formularea ei deplină. pentru banca de emisiune. politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei. în special prin oferte proprii. prezentate de băncile comerciale. se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. banca de emisiune. reducând astfel lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale. unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluţia lichidităţii.furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale. având un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări. Astfel. creditului şi dobânzii. deopotrivă să acorde credite. Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt: . prin reglarea cantităţii de monedă. în scopul de a contribui. .

.prevenirea panicii financiare. . 54 .economice. .stabilitatea preţurilor.evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii. .asigurarea angajărilor.câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.rată adecvată a schimbului valutar. .rată înaltă a creşterii economice.revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive . Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare patru categorii de constrângeri: . Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri: .

toate acestea conducând la scăderea puterii de cumpărare a acestora. abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. 55 . Elementele definitorii ale acestei forme de inflaţie au fost: conţinutul real în aur al monedelor metalice era mai mic decât conţinutul nominal. aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină. care s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase. Acest fenomen a apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi constituit. cel puţin temporar. ea neavând bază de desfăşurare. deşi fenomenul inflaţionist exista cu mult înainte de această perioadă. Inflaţia de acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei unităţi monetare). În acest context. care să asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă). Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro-bănească. astfel că inflaţia rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului macroeconomic. care era în funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar. prin punerea în circulaţie a unor monede false. se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist. deci s-a separat conţinutul nominal de cel real al monedelor. În această situaţie. inflaţia nu putea să apară. transformarea existenţei-aur în aparenţă-aur a monedei.1. Caracterizare Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. iar teoria inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică. sa creat un dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-monedă. din punct de vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare. S-a urmărit crearea unor sisteme băneşti stabile. explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să înceapă de la formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor. cu o greutate mai mică sau un conţinut în aur mai redus decât cele oficiale. Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur. când statele europene au început să înlăture haosul monetar medieval. creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor de bancă cu acoperire deplină în aur. care s-a manifestat în perioada trecerii de la feudalism la capitalism.CAPITOLUL 9 INFLAŢIA 9. care era dependentă de volumul tranzacţiilor. Termenul de inflaţie a început să fie frecvent utilizat în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri (bancheri). După o anumită perioadă însă. şi cantitatea de semne monetare (bilete de bancă) emise. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur existentă în depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti într-o economie. Pornind de la premisa că inflaţia este în primul rând un fenomen monetar (inflaţia există doar în prezenţa banilor). Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îl reprezentau în circulaţie. Inflaţia.

doar de natură structurală. d) d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului. considerăm inflaţia ca fiind doar de natură monetară (inflaţie prin monedă). sau ca fiind o rezultantă a ambelor forme conjugate? După modul cum s-a răspuns la aceste întrebări. Conform opiniei sale. Keynes. se poate afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material. În concepţia lui J. Keynes. Astfel. natura contemporană a inflaţiei este explicată prin luarea în considerare a creşterii nominale a tuturor elementelor de preţ (costuri. populaţia aduce în "prezent" o cerere viitoare de consum). Realităţile inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura însăşi a formei contemporane de inflaţie. Dacă în economie se întâmplă o situaţie inversă. J. în literatura economică a secolului XX s-au conturat două mari tendinţe de idei. M. în dezechilibrul structural şi durabil dintre cererea şi oferta de mărfuri. defineşte inflaţia astfel: ″atunci când o nouă creştere a volumului cererii efective nu mai determină o nouă creştere a volumului producţiei şi se manifestă exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost. de natură economică. cantitatea de bani din circulaţie influenţează nivelul 56 . care încearcă să explice natura inflaţiei contemporane (tezele de inspiraţie keynesistă şi cele de inspiraţie monetaristă). s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca inflaţie autentică″. Se pune totuşi întrebarea. cât şi în raport cu alte monede. ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. inflaţia îşi are originile în economia reală.A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur. manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa bunurilor economice. Cauza acestui fenomen constă în dezechilibrele de funcţionare ale economiei. c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material. al inflaţiei este creşterea generalizată a preţurilor. care se exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor economici în moneda existentă. În strânsă legătură cu trăsăturile esenţiale ale inflaţiei. b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor. Prima tendinţă pune accentul pe cauzele de ordin material. Caracteristicile esenţiale ale inflaţiei sunt: a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional. fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. profituri). strict proporţional cu creşterea cererii efective. Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit. Aşadar. care tip de dezechilibru este la originea inflaţiei. care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei). reală. cel monetar sau cel material (real)? Altfel spus. salarii. M. promotorul acestor idei. primul efect. structural ale economiei. De asemenea. Keynes a nuanţat concepţiile cantitativiste privind rolul monedei în declanşarea fenomenului inflaţionist. fenomenul poartă denumirea de deflaţie.

iar şomajul diminuat. care consideră că moneda exercită o influenţă directă asupra nivelului general al preţurilor. În acest sens. reprezentantul şcolii monetariste. inflaţie prin costuri. inflaţie combinată. Din acest motiv. ci numai după ce s-a ajuns la o utilizare deplină a factorilor de producţie (capacităţi de producţie. unei înclinaţii accentuate a populaţiei spre economisire) şi nu întotdeauna. În acest context. ea este o inflaţie prin monedă. inflaţia este de natură monetară. Friedman. care nu se poate adapta la exigenţele cererii. Inflaţia prin cerere. În esenţă. adică în economie nu există capacităţi de producţie subutilizate. datorită. adepţii monetarismului susţin că nu există inflaţie fără emisiune monetară şi deci. şi suntem totuşi în prezenţa unei inflaţii. sunt economişti care promovează conceptul de ″politică inflaţionistă″. În acest sens. în condiţiile unei oferte inelastice pe termen scurt şi a unei viteze de circulaţie constante. Este momentul în care economia poate fi relansată. b) dacă indicele de creştere a masei monetare < indicele de creştere a PIB. atunci creşterea cererii agregate poate antrena în mod direct o sporire a producţiei (ofertei agregate). Explicaţia acestui tip de inflaţie îşi are originea în teoria cantitativă a banilor.preţurilor nu direct. într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor. conform căreia masa monetară în circulaţie trebuie să crească într-un ritm apropiat celui al PIB. Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele principale care o provoacă. Fischer: M × V = P × T. firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii: preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. Politica sa constă în a finanţa surplusul de cheltuieli. ci prin intermediul cererii efective (este posibil în realitate ca suplimentul de bani să nu fie întotdeauna echivalent cu un supliment corespunzător de cerere. oferta agregată şi nivelul preţurilor. considerăm că pot apărea două situaţii: a) dacă indicele de creştere a masei monetare > indicele de creştere a PIB. generându-se astfel un puseu 57 . Nu excesul de cerere în raport cu oferta de mărfuri determină o creştere generalizată a preţurilor. recomandând-o factorilor politici ca remediu pentru ieşirea din criză şi creşterea ocupării. Dacă în economie există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este la un nivel relativ ridicat. Este unul dintre motivele pentru care cantitatea de monedă creşte″. trebuie analizate corelaţiile care se stabilesc între cererea agregată. Friedman. Cu cât oferta (producţia) este mai inelastică. forţă de muncă). excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă. M. spre exemplu. Altfel spus. Natura fenomenului inflaţionist poate fi pusă în evidenţă şi ţinând cont de ″regula de aur″ a politicii monetare emisă de acelaşi M. Această teorie se bazează pe cunoscuta ecuaţie a lui I. ci excesul de monedă în circulaţie. adică suntem în situaţia unei oferte elestice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor. se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane: inflaţie prin cerere. Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii agregate. imprimând din ce în ce mai mulţi bani. aceasta este de natură reală. cu atât firmele vor răspunde la creşterea cererii îndeosebi prin creşteri de preţuri. iar şomajul este redus ca nivel. într-o anumită perioadă. structurală. consideră că ″inflaţia este totdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. dacă există inflaţie. într-un ritm mai mare decât oferta agregată. La o asemenea evoluţie a cererii.

Astfel. în momentul când cererea agregată va fi estompată de nivelul veniturilor. Efectul acestui şoc poate fi o singură creştere a preţurilor. de regulă.creşterea investiţiilor efectuate de către firme. În general. În această situaţie. La o suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura. recomandarea ″politicii inflaţioniste″ este inoportună şi inadecvată. în special a celor neproductive. şi preţurile vor înregistra o tendinţă de scădere. după care ele vor rămâne la acelaşi nivel. . creşterea acesteia trebuie analizată pornind de la elementele care o compun. Având în vedere structura cererii agregate. care determină o inflaţie prin dezeconomisire. şi scăderea vitezei de rotaţie a banilor.inflaţionist. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu se împrumută pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare. Ca atare. când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei sunt limitate. Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar. excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze. întrucât acestea din urmă sporesc nu doar ca urmare a unor creşteri de costuri (cu salariile în special). De pildă. care generează o inflaţie prin monedă. • scăderea înclinaţiei spre economisire. în raport cu volumul de mărfuri de pe piaţă. în condiţiile menţinerii constante a volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor. iar finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală. deci inflaţia se va diminua. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea 58 . iar acestea formează acoperirea unor noi emisiuni de bani. o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de avânt sau boom economic. care va emite o cantitate corespunzătoare de monedă. ea manifestându-se pe termen scurt. aproape proporţională. mai importante: • emisiunea excesivă de monedă în circulaţie. ea poate fi determinată de următoarele împrejurări: creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie. . creşterea excesivă a cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale).creşterea exporturilor. peste nevoile circulaţiei băneşti. Astfel. fiind limitată de nivelul veniturilor disponibile. De asemenea. cu efecte productive întârziate. activând o cerere fără corespondent în planul ofertei. care nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii. inflaţia prin cerere este generată. într-o anumită perioadă. iar unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere. care conduce la o inflaţie prin credit. adică intrarea de devize străine suplimentare. de un ″şoc″ al cererii. Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în circulaţie a unei mase monetare excedentare. Acest lucru se întâmplă. Pentru ca inflaţia să persiste sunt necesare alte şocuri succesive ale cererii. ci spre a consuma. atunci când apare un excedent masiv al exporturilor faţă de importuri. totodată. Se apreciază că inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp. • expansiunea creditului bancar. care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar. un astfel de şoc poate să-l provoace o creştere substanţială a cheltuielilor guvernamentale. rezervele valutare ale ţării cresc. atunci când apar deficite bugetare mari. De asemenea. a preţurilor. sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit. Veniturile salariale vor avea o dinamică de creştere mai mică şi nu se vor regăsi decât parţial în structura preţurilor. În ansamblu. în general.

în mod direct sau indirect. de creşterea de către guvern a accizelor la benzină) va genera o singură creştere a preţurilor bunurilor (în cazul nostru. a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici. rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de consum. ale benzinei şi ale altor mărfuri care sunt produse şi comercializate utilizând acest combustibil). având ca element comun creşterea. investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară suplimentară în circulaţie). În mod similar. fenomenul inflaţionist se va permanetiza. Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care. ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Dacă însă avem o creştere succesivă a costurilor. aşadar. dar şi a unor factori de natură subiectivă şi psihologică. povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate. fiind mult mai dificil de contracarat. şi în situaţia unei cereri inelastice. costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat. pentru o anumită perioadă. O creştere singulară a costurilor (determinate. adică evoluţia acesteia în funcţie 59 . De asemenea. în ambele cazuri de evoluţie a cererii. Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care ″întârzie″ să apară. Rezultatul acestui comportament este creşterea ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei. Se constată. Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. dacă cererea este elastică. Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor. cu efecte asupra cronicizării şomajului în ramura respectivă şi nu numai. pe ansamblul economiei. ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare. consum care tinde să depăşească oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în ramurile producătoare. că o creştere generalizată a costurilor de producţie va determina. elasticitatea cererii globale.creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie. Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie (inflaţie monetară). producţia va începe să scadă treptat. inflaţia revenind la zero (ea a fost limitată în timp). independent de cererea agregată. de la o perioadă la alta. spre exemplu. Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre economii din partea populaţiei. creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat. În aprecierea inflaţiei prin costuri mai trebuie precizat efectul diferit pe care îl are asupra acesteia modificarea costurilor. venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii. cu atât producţia se va reduce mai puţin. cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă în ramurile respective. Cu cât cererea agregată este mai inelastică. După ce această undă de creştere s-a propagat. situaţii negative pentru economiei: fie declanşarea fenomenului inflaţionist. Dacă cererea agregată este însă relativ elastică în raport cu evoluţia preţurilor. fie accentuarea şomajului. De asemenea. firmele producătoare vor fi nevoite (pentru a nu-şi compromite rentabilitatea) să restrângă volumul producţiei. marcând astfel începutul unei inflaţii prin costuri. preţurile se vor stabiliza la acest nou nivel.

Dacă impozitele directe reduc veniturile nominale disponibile şi. în situaţia firmelor mari. scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de muncă. efectul asupra producţiei şi ocupării este invers. după o anumită perioadă. Dacă inflaţia prin cerere poate conduce la o creştere economică inflaţionistă.. faţă de cazul inflaţiei prin cerere. energia etc. inflaţia prin costuri antrenează. presiunea cererii inflaţioniste. Această evoluţie a costurilor va obliga firmele producătoare. nu aceeaşi este situaţia în cazul impozitelor indirecte. care provin din importuri şi ale căror preţuri se repercutează asupra costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie importată). conduce la înregistrarea unor costuri mai mari la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe. O politică salarială nefondată pe criterii economice va conduce la obţinerea de salarii mari. • creşterea excesivă a profiturilor. Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin costuri sunt numeroşi. poate determina. cele două forme ale inflaţiei. pentru prevenirea unei uzuri morale premature. Analizând lucrurile în mod invers. Fenomenul apare. preţuri care pot constitui costuri de achiziţie pentru alţi agenţi economici. Numai atunci când dinamica salariilor este cel mult egală cu dinamica productivităţii muncii. de monopol sau oligopol. care înseamnă venituri din ce în ce mai mari pentru firmele producătoare şi incitaţie spre dezvoltare. trebuie precizat că M. în general. o inflaţie prin cerere. care se regăsesc în preţurile de vânzare ale produselor şi orice creştere a lor afectează în mod direct nivelul acestora. materialele. după cum am spus. care înseamnă scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor. fără acoperire în planul producţiei. o creştere a producţiei şi implicit a ofertei de bunuri şi servicii. care impun preţuri mari la produsele vândute. la preţurile existente. de regulă. permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de muncă. trebuie analizată ca o rezultantă a evoluţiei cererilor individuale de piaţă pentru toate bunurile şi serviciile oferite întro economie. în acelaşi timp. revendicările şi creşterile salariale nu conduc la preţuri inflaţioniste. în situaţia inflaţiei prin costuri.de nivelul general al preţurilor. fie la o restrângere a producţiei. • politica amortizării accelerate. cu consecinţe negative asupra 60 . de regulă. Astfel. • creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. la materiile prime. Iată cum se pot manifesta. Printre cei mai importanţi enumerăm: • creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii. combustibilii. într-o economie. Friedman consideră inflaţia prin costuri doar un fenomen întârziat al inflaţiei prin cerere. Efectul inflaţionist se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. O sporire a acesteia va antrena după o perioadă mai lungă (această perioadă înseamnă ieşirea din criză şi relansarea economică) o creştere graduală a costurilor (o producţie mereu suplimentară şi deci o creştere constantă a ofertei va implica costuri marginale din ce în ce mai mari datorită reducerii resurselor). Presiunea unor costuri de producţie mari se reflectă în preţuri inflaţioniste atunci când remunerarea factorilor de producţie (în special a factorului muncă) creşte într-o proporţie superioară sporirii productivităţii lor. creându-se tensiuni inflaţioniste. Practicarea unor amortismente descrescătoare pe durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe. în consecinţă. Acest fenomen se referă. • presiunea fiscală ridicată. Se poate constata că.

adică o altă creştere de preţuri care se va adresa cererii existente. care nu vor face altceva decât să mărească costurile de producţie. De exemplu. să antreneze o creştere a preţurilor în anumite ramuri producătoare. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică neinflaţionistă şi este 61 . Pentru a surprinde amploarea fenomenului inflaţionist se mai foloseşte indicele puterii de cumpărare a banilor (Ipc). Scăderii cererii globale îi va corespunde în acelaşi timp o subocupare importantă.ocupării.salarii Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor → creşterea preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor → revendicări sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un nou puseu inflaţionist … Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere absolut. creşteri care vor da naştere unei noi forme de inflaţie. impulsionată artificial de către autorităţi (de pildă în perioade electorale). Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie poate rezulta o spirală inflaţionistă greu de stopat. care vor specula această conjunctură pentru a-şi majora veniturile. Creşterea costurilor va provoca o inflaţie prin costuri. Pentru a preveni sporirea şomajului. adică excedentul de masă monetară. De asemenea. La modul absolut. cât şi relativ. fie la creşteri de preţuri ale produselor. fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate. şi oferta reală de bunuri şi servicii. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori. Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung. iar ca regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. La modul relativ. creditul fiind ieftin. mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta globală de bunuri economice de pe piaţă. caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă. literatura de specialitate prezintă următoarele forme intensive ale inflaţiei: • inflaţia târâtoare (latentă). calculat pe baza indicilor de preţ (IP). De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse. astfel încât producătorii. adică oferta globală este incapabilă să se adapteze la evoluţia cererii. Veniturile majorate ale acestor firme vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalţi agenţi economici. Această serie de creşteri succesive ale preţurilor va înceta atunci când cererea de bunuri şi servicii se diminuează suficient de mult. Ţinând seama de valorile pe care le au indicii de măsurare a inflaţiei şi în principal de cele ale indicelui preţurilor. Aspectul negativ apare atunci când aceste fenomene se petrec pe fondul unui volum al producţiei relativ constant. De data aceasta fenomenul este amplificat şi datorită diferenţei de dinamică dintre productivitatea muncii şi nivelul salariilor în sectorul real. se poate ivi situaţia ca cererea globală. Spirala inflaţionistă preţuri . un puseu inflaţionist demarat printr-un exces de cerere agregată poate duce la consolidarea unor grupări de interese. nu vor spori din nou preţurile. autorităţile guvernamentale iniţiază politici monetare şi fiscale expansive care dau un nou impuls cererii. prin costuri. prin impunerea unor preţuri ridicate. inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea absolută arătată. care au ca scop principal maximizarea profiturilor. ceea ce se va repercuta şi asupra unor creşteri salariale în ramurile respective.

procesul de economisire va avea de suferit atât ca nivel. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în economie. prin efectul deprecierii monetare. de regulă de peste 500% anual. opere de artă etc. denumire relativ nouă. cât şi în cel al economisirii. cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau în diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur. • inflaţia galopantă. Astfel. prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi societăţii în general. ea apare acolo unde sunt conflicte militare. putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%). Consecinţele (efectele. • hiperinflaţia. în calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele deprecierii monedei. cât şi la nivel macroeconomic. ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale. plasându-şi disponibilităţile băneşti. în general. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. De regulă. caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic în ţările dezvoltate. agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor. costurile) inflaţiei pot fi analizate atât la nivel microeconomic. economisirii şi investiţiilor Inflaţia. dar şi în perioadele cu un ″stat slab″. inflaţia are şi importante consecinţe39. atât în actul de consum. o parte din economii sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative. Drept urmare. ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. rata medie a dobânzii creşte vertiginos. ♦ Influenţa asupra consumului. o parte importantă din tranzacţii efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. circa 395%. caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual. în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada postdecembristă. Rusia în anul 1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. Fenomen complex. În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil. vom prezenta câteva dintre cele mai semnificative.specifică ţărilor foarte dezvoltate. • inflaţia deschisă (moderată). caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor. În continuare. întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare. Polonia în anii 1998-1990. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre. • megainflaţia. fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie. De altfel. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen izolat.1993). care afectează structurile întregului organism economico-social. unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi agenţi economici. foste socialiste. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a unei ţări. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual. schimbă comportamentul individual. viteza de rotaţie a banilor se accelerează. dar mai 62 . mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 . apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante.

adică se situează sub rata inflaţiei. inflaţia favorizează agenţii economici debitori. dar destinate formării brute de capital în economie. în principal prin următoarele forme: a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat. întrucât ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani a căror putere de cumpărare este mai scăzută (bani mai ieftini). Economisirea forţată. Pe fondul unei inflaţii rapide. permisivă amortizării investiţiilor. crescând şi gradul de incertitudine a deciziilor de investiţii. însă. a preţurilor de producţie. şi transformarea ei în potenţiale investiţii nu se realizează în orice condiţii. De aici. Acest lucru este posibil şi explicabil prin preţurile relativ mari. în care întreprinzătorii investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt. cel puţin teoretic. inflaţia descurajează economisirea. În concluzie. pentru a spori economiile prin renunţare la consum. Drept urmare. prin renunţare la consum din cauza preţurilor mari. firmele întâmpină greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi încasări (evoluţia cash-flow-urilor8). în defavoarea celor pe termen lung. de anumite restricţii (limite). este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să fie mult mai mari decât efectele pozitive ale creşterii economice inflaţioniste. De asemenea. Dacă nu ar exista inflaţie. va creşte ponderea economisirii pe termen scurt şi cu caracter speculativ. care. unde perspectiva obţinerii de profit este mai îndepărtată. indivizii preferă satisfacţiile prezente celor viitoare. Literatura de specialitate nu omite faptul că s-au înregistrat şi se înregistrează fenomene de creştere economică inflaţionistă. 63 .ales ca structură. ceea ce conduce la creşterea costurilor şi. acest fapt comportând riscuri mai mari şi generând o reducere a cursului acţiunilor firmelor respective. inflaţia nu este acceptată ca factor al creşterii economice durabile. Efecte asupra gestiunii întreprinderii Deprecierea monetară produsă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi la deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ . Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării accelerate. unde veniturile populaţiei sunt suficient de mari. În al doilea rând. rezultă efectul direct şi negativ asupra investiţiilor. Consecinţa este apariţia unui sector terţiar supradimensionat. venitul nominal ar fi egal cu cel real. implicit.activ şi pasiv. Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi cea reală. Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii economisirii. Redistribuirea venitului se manifestă. acest lucru se întâmplă doar în ţările dezvoltate. încât să poată fi diminuate nominal şi real. Acest lucru se întâmplă atunci când dobânzile practicate de bănci sunt real-negative. fapt care le afectează capacitatea concurenţială pe piaţă. În primul rând. în detrimentul celei pe termen lung. mai costisitoare. Inflaţia deformează raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală. neavând certitudinea că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va duce aceeaşi satisfacţie. reducând puterea de cumpărare a banilor. incitând subiecţii economici să cheltuiască mai mult. Continuarea întreţinută a unui asemenea proces se loveşte. Sunt preferate şi chiar privilegiate investiţiile pe termen scurt. În general. dacă se derulează în condiţiile unei 8 Flux de numerar. Pe de altă parte. incitante pentru producători şi prin rata medie a dobânzii mică. Astfel. întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze permanent.

dar această sumă va avea o putere de cumpărare diminuată. În general. în calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real. ci şi în calitatea sa de încasator al impozitelor directe şi indirecte. sumele băneşti păstrate în conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică peste o anumită perioadă de timp. Aici. d) prin mecanismul fiscalităţii. parte care era câştigată. adică scăderii puterii lor de cumpărare. Şi această formă apare ca urmare a reducerii valorii reale ale banilor. suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile. atunci salariul real se va reduce. Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul circuitului procesului economic . prin intermediul inflaţiei. a căror capacitate de cumpărare creşte sau. în cel mai rău caz. care sunt suportate din greu de cei cu venituri fixe). o menţiune aparte se cuvine să facem asupra statului. cu atât încasările nominale din impozite şi taxe sporesc. b) prin relaţiile de împrumut. de debitori. c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. guvernul practică niveluri înalte ale dobânzilor. cel mai important potenţial beneficiar. care este cel mai mare debitor şi. deci. Astfel. dacă salariul nominal nu este în concordanţă cu productivitatea muncii). titular al împrumutului public. cu cât salariile şi profiturile cresc în mărime nominală. Debitorul primeşte de la creditor un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. iar angajatorul (patronul) câştigă. Statul poate câştiga de pe urma inflaţiei nu numai în calitate de debitor. în condiţii de inflaţie. Intermediarii se pot apăra transmiţând povara inflaţionistă asupra preţurilor. Deci. Când nevoia de resurse este însă stringentă. fie posesorii de economii băneşti. pe care le practică şi le impun cumpărătorilor finali. procesul de redistribuire este asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii băneşti. Acest efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat dacă evoluţia ratei anuale a inflaţiei este anticipată corect. în funcţie de nivelul ratei inflaţiei. plasarea pe piaţă a titlurilor de stat etc. constituite ca depozite bancare. impozitul pe salarii). El va restitui suma împrumutată peste o perioadă de timp. care nu mai au unde să realizeze această translaţie. protejând creditorii de efectele inflaţiei. iar salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face însă decât să perpetueze procesul inflaţionist. o cantitate mai mică de bunuri şi servicii. Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc şi în alte situaţii. datorită eroziunii inflaţiei. spre deosebire de cei cu venituri variabile. Aceasta înseamnă că lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiaşi efort. emisiunea de obligaţiuni. între creditori şi debitori. care sunt. creşterea inflaţionistă a preţurilor determină reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor. care. Pierderea poate fi diminuată în funcţie de nivelul ratei dobânzii nominale de piaţă (rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflaţiei şi rata dobânzii reale). pierderea de venit real o înregistrează creditorii. întrucât veniturile acestui grup social însoţesc creşterea preţurilor (veniturile acestora se regăsesc în structura preţurilor. fie băncile care acordă împrumuturi pe diferite termene persoanelor fizice şi juridice. cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare şi contractele de închiriere pe termen lung. De asemenea. în special a celor cu venituri mici şi fixe.rate a inflaţiei superioară celei de creştere a salariului nominal. În aceste situaţii. rămâne constantă.consumatorul. în termeni reali el pierde. Procesul încasării se amplifică în condiţiile progresivităţii impunerii (de ex. care presupune aplicarea unor cote de impunere superioare pe măsură ce sporeşte venitul 64 . Astfel.

care afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări.inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. că pentru a avea o inflaţie redusă trebuie acceptat un anumit grad de subocupare a forţei de muncă. politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen . în sensul reducerii ei. nu doar în mărime nominală. o monedă naţională depreciată. Aceasta. importuri care vor fi din ce în ce mai costisitoare. că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi accelerată a balanţei de plăţi. M. Politici antiinflaţioniste Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social. subminându-i serios capacitatea de a investi. politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient inflaţia şi. cu suficiente argumente. În general. în ciuda cunoscutei relaţii (dileme) inflaţie-şomaj. statul are de câştigat de pe urma fiscalităţii.2. şi anume reducerea numărului de salariaţi. De asemenea. când climatul social se înrăutăţeşte pe acest fond. determină o scădere a cursului valutar al acesteia. fie controlul cererii agregate. pe această cale. întrucât presupune scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi. pentru acoperirea cererii interne de produse. întreprinderile aleg cea mai facilă cale de rentabilizare a activităţii. Inflaţia va antrena mai degrabă importuri masive. Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie Cercetările economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat. deşi în aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile. deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa de muncă disponibilizată. Astfel. W. să permită creşterea economică şi limitarea şomajului. Philips. exprimată printr-un curs valutar scăzut. În consecinţă. inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. De asemenea. nu reuşeşte acest deziderat din cauza ofertei naţionale insuficiente (dacă suntem în situaţia unei stagflaţii sau slumpflaţii). dar şi situaţii grave de sărăcie şi diferenţieri sociale. Pe de altă parte. după cum am spus. acolo unde vom întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. în acelaşi timp. ce vor avea un puternic impact social. toate acestea în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist. pe fondul unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor şi a unor presiuni salariale tot mai sufocante. ci şi reală. În acest context. în sensul sporirii ei. care va constrânge guvernele să ia măsuri drastice. Cursul valutar şi balanţa de plăţi Inflaţia este însoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare. Keynes şi A. dar în aşa fel încât ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai mare. guvernele şi celelalte autorităţi publice îşi pierd credibilitatea în rândul maselor. Un curs valutar scăzut al monedei naţionale antrenează o scumpire a importurilor. În mod firesc. ele vizează. care sugera la nivelul anilor '60-'70. o inflaţie puternică poate afecta întreaga gestiune financiară a unei întreprinderi.nominal. care vor sancţiona acest lucru în perioadele electorale. 65 . 9. fie controlul ofertei agregate. Consecinţe în plan social Toate aceste consecinţe în plan economic se vor repercuta inevitabil şi în plan social. desprinse din analizele lui J.

atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale). prin intermediul creditului. datorită efectului său asupra volumului creditului ce se poate acorda într-o economie. Acest instrument de politică monetară are însă o anumită limită de eficacitate. fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei. atunci când aceştia doresc să transforme aceste titluri în lichidităţi. înainte de scadenţă. două instrumente sau pârghii de politică economică. Aşadar.♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare. adică dobânda pe care băncile comerciale o percep de la deţinătorii de efecte de comerţ. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea. anterior scontate de acestea. În acest context. scumpind astfel creditul din economie şi implicit reducând volumul acestuia. Astfel. la îndemâna băncilor centrale.). în concordanţă cu obiectivele de politică monetară ale băncii centrale. care constituie o componentă importantă a cererii agregate. a următoarelor instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului. că taxa scontului este întotdeauna superioară taxei de rescont. în sensul că banca centrală nu-l poate folosi decât în măsura în care băncile comerciale au nevoie de credite de refinanţare. Manevrarea taxei de rescont reprezintă un instrument dominant al politicii monetare. şi constituie părţi componente ale unei politici denumite "reflaţioniste". Politicile bugetar-fiscale folosesc. Dimpotrivă. când se urmăreşte o contracţie a masei monetare. variaţia cotei rezervelor obligatorii. ieftinind creditul şi mărind volumul acestuia. Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca centrală (de emisiune) achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ. dacă se are în vedere funcţia de emisiune a creditului. precum: fie reducerea cheltuielilor publice. se realizează aşa-numita "politică deflaţionistă". fie blocarea (îngheţarea) masei monetare. ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor. prin intermediul căruia acestea acţionează în direcţia restrângerii sau extinderii masei monetare. Aceste operaţiuni constau în vânzarea-cumpărarea de pe 66 . adică dobânda pe care o percepe banca centrală pe durata creditării băncilor comerciale. de către banca centrală. Manevrarea taxei de rescont generează creşterea sau scăderea costului creditului. care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici. respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor. banca centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de evoluţia pe care doreşte să o imprime masei monetare. De precizat. durată care se întinde până la scadenţa efectelor de comerţ preluate (cambii. Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers. monetizându-le la o valoare diminuată cu suma ce reprezintă taxa de rescont. Operaţiunile de open-market reprezintă un alt instrument esenţial de politică monetară. atunci se are în vedere reducerea şomajului. prin intermediul dobânzilor. cât şi prin politica presiunii fiscale. fapt care se reflectă în micşorarea sau mărirea masei monetare din circulaţie. măreşte taxa rescontului. operaţiuni de open-market. este evident faptul că nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa scontului. de regulă. deci asupra mărimii masei monetare. care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte. Atunci când intenţionează o extindere a acesteia. fie creşterea presiunii fiscale. bilete la ordin etc. Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop. reduce taxa de rescont.

în scopuri productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de afaceri viabile. diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi. un caracter prudenţial. şi acordarea acestora. adică retrăgând o anumită cantitate de monedă. mai ales.ieftinirea creditelor. obligaţiuni). întrucât afectează direct multiplicatorul creditului. 67 . dimpotrivă. Operaţiunile de open-market au un dublu efect: când banca centrală vinde titluri se reduce cantitatea de monedă centrală de pe piaţa monetară şi se provoacă o scădere a preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate. Variaţia cotei rezervelor obligatorii este un instrument de politică monetară restrictivă. influenţa sporirea sau reducerea ofertei de monedă scripturală din partea băncilor comerciale.piaţa monetară a unor efecte publice sau private (titluri de valoare acţiuni. Altfel spus. sau. ca autorităţile guvernamentale şi politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi ştiinţific şi. cu prioritate. capacitatea lor de a crea monedă prin credit. Pentru a avea însă succes. demonetizându-le. iar atunci când cumpără titluri de pe piaţa monetară efectele sunt inverse. ca principale. deci. Cunoaşterea profundă şi analiza riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică. cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţii. . bine ancorate în realităţile ţării respective. Politica rezervelor obligatorii. următoarele: . trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. iar pe de altă parte. foarte eficace. care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite în primii ani de activitate. aceste operaţiuni trebuie să se desfăşoare în condiţiile unui volum suficient de mare de titluri negociabile. Iată de ce este foarte important. ca instrument de politică monetară. implicit. monetizândule. atunci când le vinde. constă în obligaţia pe care o au băncile comerciale de a-şi constitui rezerve minime obligatorii. Banca centrală poate. prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de băncile comerciale. adică folosit de către autorităţile monetare din aproape toate ţările industrializate. mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale. Această măsură are. Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie.acordarea unor facilităţi fiscale. În acest context. pe de o parte. într-un cont nepurtător de dobândă deschis la banca centrală. în anumite situaţii. Aceasta din urmă stabileşte cuantumul acestor rezerve. prin diminuarea. acţionând asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. Variaţia cotei rezervelor obligatorii reprezintă instrumentul de politică monetară cel mai generalizat. Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera. prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară. promovată de banca centrală.inflaţia. care să contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie . Consecinţele acestei măsuri vor fi. adică introducând în circulaţie o cantitate suplimentară de monedă atunci când le cumpără. stimularea ofertei globale pe termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii. atât o creştere a volumului investiţiilor în economie. respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor obligatorii.

a. Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. 68 . reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate pieţei interne. În final. insuficient cunoscut.). cât şi practica economică mondială. În acest context. încă. reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import ş. deziderat care poate fi realizat prin eforturile şi implicarea directă a agenţilor economici. atât pentru descurajarea monopolurilor şi oligopolurilor. fapt reflectat atât de teoria.reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite. Aceştia trebuie să ia în considerare. . Soluţiile pot fi diferite. reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale. cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi sancţionarea celei neloiale. scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin. creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant etc. creşterea eficienţei capitalului fix. cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea productivităţii muncii. nu există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. în această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul statului. în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări. aplicarea sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix. atât achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea acestora). De asemenea.reducerea costurilor de producţie. trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi.

adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de potenţialii investitori. având un impact redus asupra cursurilor zilnice. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare. Investitorii se împart în două mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali. atât deţinătorilor de fonduri cât şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare.riscul schimbării cadrului legislativ. fondurile mutuale. specific pieţei obligaţiunilor. care vizează atât piaţa valorilor mobiliare. precum: societăţi industriale şi comerciale. supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple.riscul lichidităţii. Cererea şi oferta de fonduri19 sunt două dimensiuni ale procesului de economisire şi investire. . care doresc transformarea acestora în lichidităţi înainte ca acestea să producă venituri (dividende. organe ale administraţiei publice centrale şi locale etc. .riscul creditului. ca urmare a modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară. în funcţie de cele două segmente existente. exponenţii cererii de fonduri sunt deţinătorii de titluri. încercând să valorifice mişcarea cursului bursier. de drept privat sau public. persoane fizice sau juridice. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare. Oferta este reprezentată de disponibilităţile băneşti temporar libere. precum: . adică achiziţionează şi păstrează valori mobiliare. care apare în momentul adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de capital. Aceştia cuprind: instituţiile bancare. .riscul afacerii. societăţile de asigurări. Aceştia pot avea un caracter pasiv. exercitând o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere. societăţile care gestionează fonduri de pensii etc. care vizează incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piaţa de capital la un moment dat. . de societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari. ce intervine în cazul în care se restrâng posibilităţile de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a titlurilor deţinute. a. Pe piaţa primară.riscul pieţei. societăţile de investiţii. în vederea obţinerii unui câştig. cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung. Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite înscrisuri. după ce îşi acoperă cheltuielile de consum. cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor 69 . care vizează evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi. de regulă.riscul opţional al investirii. dobânzi). care intervine atunci când debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a titlurilor sau de plată a dobânzilor. adică din ceea ce rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri.CAPITOLUL 10 PIAŢA DE CAPITAL Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare în mod diferit. în general. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare. Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi. instituţii financiar-bancare şi de asigurări. b. pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. cererea de capital provine din partea emitenţilor persoane juridice. Oferta de capital provine din economisire. Pe piaţa secundară. . şi un caracter activ.

relaţii contractuale între emitenţii şi deţinătorii acestora. În baza acestor relaţii, ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti, în raport cu emitenţii acestora. Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri (hârtii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea şi atragerea disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de altă parte, se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul, în funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei. Această circulaţie a titlurilor se realizează prin acte de vânzare-cumpărare pe piaţa de capital. Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi, ca orice tip de investiţie, este supusă unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi obligaţiunile. În funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor. Acţiunile sunt titluri financiare (de proprietate), negociabile, emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau acţionar, cu următoarele drepturi aferente: - dreptul de a participa cu vot deliberativ în Adunarea Generală a Acţionarilor; - dreptul de participa la împărţirea profitului net al societăţii sub formă de dividende; - dreptul la o parte din activele societăţii, conform cu numărul de acţiuni deţinute, atunci când aceasta este lichidată. Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a contribui cu un anumit procent din pierderile societăţii, în cazul în care ele survin (răspund cu pasivul social în limita aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor. Orice acţiune are o valoare nominală (iniţială, de origine), care se determină prin raportarea capitalului social la numărul de acţiuni emise de societate, astfel: NCSn=V, unde: CS reprezintă capitalul social şi N este numărul de acţiuni. Aşadar, acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. Atunci când se emit acţiuni pe piaţa primară de capital, acestea pot avea o valoare diferită de valoarea nominală, în funcţie de interesele emitentului, numită valoare de emisiune (preţ de emisiune). Aceasta se determină prin adăugarea la valoarea nominală a primei de emisiune (Pe), astfel: Ve = VN + Pe. Vânzarea acţiunilor la preţul de emisiune aduce emitentului un aport suplimentar la capital. Introduse în bursă - piaţa lor secundară - aceste acţiuni vor fi cotate la o valoare de piaţă (cursul bursier), diferită de cea nominală şi determinată zilnic de raportul dintre cererea şi oferta care se manifestă pentru titlurile respective. În mod corespunzător, valoarea bursieră (de piaţă) a unei societăţi, sau capitalizarea sa bursieră, este dată de produsul dintre numărul de acţiuni şi cursul bursier al acestora. Prin urmare această valoare de piaţă (capitalizare bursieră) nu corespunde valorii capitalului social şi se modifică zilnic în raport cu cotaţia bursieră. Pe lângă cele trei categorii de valori ale acţiunilor - valoare nominală, valoare de emisiune şi cursul bursier - în practică se pune deseori problema evaluării acţiunilor, adică a estimării valorii intrinseci a acestora, ce reprezintă în fapt un curs teoretic, în raport cu care trebuie apreciat nivelul cursului curent, de piaţă, al titlurilor. O modalitate de 70

estimare a valorii intrinseci este prin determinarea valorii contabile, putându-se utiliza următoarea formulă: Vn= An/N, unde: An este activul net al societăţii şi N reprezintă numărul de acţiuni. Activul net este reprezentat de partea din activele firmei, neafectată de datoriile contractate de aceasta, astfel: An = Activul total - Datorii totale. În acest caz, dacă VC < C, unde C este cursul la bursă, se consideră că titlurile sunt supraevaluate, ceea ce poate constitui un semnal de vânzare (se poate produce o ajustare în jos a cursului). Dimpotrivă, dacă VC > C, aceasta se poate constitui într-un semnal de cumpărare, deoarece piaţa nu reflectă încă realitatea valorii acţiunilor şi ea va trebui - sub imperiul legităţilor sale proprii - să revină la starea de echilibru, în care cursul reflectă valoarea intrinsecă; altfel spus, titlurile sunt subevaluate încă şi pot fi cumpărate. O altă metodă, care corespunde mai bine naturii titlurilor de drepturi asupra unor venituri viitoare, este estimarea valorii intrinseci prin calcularea valorii de randament a titlurilor. Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe acţiuni, care se repartizează anual acţionarilor, în funcţie de deciziile Adunării Generale a Acţionarilor, care analizează mărimea profitului realizat. Fiecare acţionar va beneficia de dividende, într-o anumită sumă, în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului înregistrat de societate, acesta din urmă, în mărime netă, reprezentând sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determină în funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata dividendului, aceasta din urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic va determina o scădere a ratei dividendului şi invers). Formula de calcul este următoarea: DnRVD×=, unde: Vn - valoarea nominală a acţiunii şi RD - rata dividendului, sau: NPn=D , unde: Pn - profit net repartizat şi N - numărul de acţiuni. De exemplu, dacă: Vn = 1000 lei/acţ; Pn = 200.000 lei; N = 500 acţiuni, rezultă D = 200.000 / 500 = 400 lei/acţiune; sau D = 1000 lei × 40% = 400 lei/acţiune Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat în acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil. Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului pentru acţiunile comune; în schimb ele nu dau dreptul la vot. Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de timp. Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la scadenţă, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul acestor titluri. Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă 71

intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de $, pe termen lung, ea poate să emită 100.000 de obligaţiuni, fiecare având o valoare de 1.000 $. Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin următoarele elemente tehnice: - Valoarea nominală (Vn), care este determinată de raportul dintre suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, astfel: Vn = IN, unde I - valoarea împrumutului şi N - numărul de obligaţiuni emise. - Valoarea de emisiune (Ve), respectiv preţul la care titlul se oferă la emisiune. În acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate sau 100%), când preţul de emisiune corespunde cu valoarea nominală (Ve = Vn), sau o emisiune sub pari, când, printr-un preţ de subscripţie inferior (de exemplu 98%), se oferă un avantaj investitorilor (Ve < Vn). Acest avantaj, care reprezintă un cost pentru emitent, îmbracă forma primei de emisiune (Pe), care reprezintă diferenţa pozitivă dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune, adică: Pe = Vn − Ve sau Ve = Vn − Pe. Valoarea de rambursare (Vr), care este de regulă egală cu valoarea nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr = Vn). Se poate aplica şi o rambursare supra pari, superioară valorii nominale (de exemplu 102%), constituindu-se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea deţinătorului (Vr > Vn), determinată astfel: Pr = Vr − Vn sau Vr = Vn + Pr. Rata dobânzii (Rd) reprezintă raportul procentual dintre mărimea dobânzii (cuponul de dobândă) şi valoarea împrumutului (valoarea nominală), astfel: Rd = DVn× 100. Cuponul de dobândă reprezintă fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii, D = Vn × Rd. - Amortizarea împrumutului, respectiv răscumpărarea de către emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, în acest fel, a creditului. În principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă, când întregul împrumut este rambursat în ultima zi a termenului, fie prin anuităţi constante, adică restituirea în fiecare an a unei sume constante ca parte a creditului. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului unic, caz în care dobânzile nu se mai plătesc anual, ci sunt capitalizate şi rambursate la finele perioadei ca o sumă globală, fie sub forma cupoanelor anuale, caz în care dobânda se calculează la valoarea rămasă de rambursat. Obligaţiunile, ca şi acţiunile, pot fi negociate şi tranzacţionate pe piaţa secundară de capital, având şi ele o valoare de piaţă, care depinde de raportul cerere-ofertă pentru astfel de titluri. Dacă în cazul acţiunilor, acest raport este influenţat în mare măsură de nivelul dividendelor obţinute, în cazul obligaţiunilor rolul decisiv îl au dobânzile oferite de emitent. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni: - obligaţiune ipotecară - înseamnă că datoria este garantată cu ipotecă pe activele firmei emitente; - obligaţiune generală - este o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea, ca garanţie, a unui activ particular; - obligaţiune asigurată - este garantată cu titluri asupra unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant; - obligaţiuni cu fond de răscumpărare - când emitentul alimentează periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective; - obligaţiuni 72

De asemenea. Pe această piaţă se manifestă o relaţie directă între deţinătorii şi utilizatorii de fonduri. creditul fiind mai eficient şi uneori mai ieftin. în cazul lichidării firmei. . Piaţa primară asigură astfel întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri. pentru atragerea capitalurilor disponibile pe termen mediu şi lung. atât pe piaţa de capital naţională. Piaţa titlurilor financiare. În cazul obligaţiunilor riscurile sunt mai mici: riscul de nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat). Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe care se vând şi se cumpără titluri financiare nou-emise. ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către agenţii economici. solicitatori de fonduri. riscul de a pierde fondurile investite. ea se împrumută direct de la publicul investitor (finanţare directă). o emisiune de obligaţiuni poate aduce societăţii comerciale emitente resurse suplimentare. cât şi internaţională. deci. instituţii financiar-bancare sau autorităţi publice. Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a fondurilor pe termen mediu şi lung. iar în cazul obligaţiunilor. din partea deţinătorilor 73 . în cazul acţiunilor sunt dividendele (legate de rezultatele firmei). Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni pot fi sintetizate astfel: a) Rolul deţinătorului în gestiunea activităţii emitentului. care intră în posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. ea presupune emiterea valorilor mobiliare şi plasarea lor pentru prima dată pe piaţă. Ea este. b) Veniturile pentru titularul titlului. iar în cazul obligaţiunilor este inexistent.obligaţiuni convertibile . d) Durata de viaţă a acţiunilor este practic nelimitată (sau până în momentul în care firma emitentă este lichidată). ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii). fără a creşte numărul de acţionari şi gradul de dispersie a acţiunilor. cu acţiuni ale emitentului. Ea funcţionează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) şi cei care au nevoie de capital (emitenţi).care pot fi răscumpărate înainte de scadenţă de către firma emitentă. Ca prim segment al pieţei capitalului. de către diferiţi agenţi economici. creditorii au prioritate în faţa acţionarilor. este structurată pe două mari componente (segmente): piaţa primară şi piaţa secundară. la opţiunea deţinătorului. în cazul acţiunilor. fiind cadrul în care emitenţii atrag resurse băneşti pentru finanţarea unor activităţi economice sau acoperirea unor deficite bugetare. este acela de drept de vot în adunarea generală. iar cea a obligaţiunilor este limitată (până la data scadentă). adică o finanţare directă a acestora din urmă.ce pot fi preschimbate. c) Riscurile asumate de proprietarul titlului. dobânzile a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent. permiţând capitalizarea agenţilor economici participanţi. iar situaţia lichidării firmei. Piaţa obligaţiunilor constituie o alternativă eficientă de apelare la fonduri împrumutate şi prin faptul că nu se impune o negociere a contractului de împrumut. ca în cazul creditelor bancare. un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri (emitenţii) şi de plasament în aceste titluri. în cazul acţiunilor sunt mai mari: risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei. Pe acest segment de piaţă sunt lansate primele emisiuni de titluri financiare.retractabile . În concluzie. pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare.

organele administraţiei publice. Ambele tendinţe se referă la dividendele sau dobânzile obţinute la sfârşitul anului financiar. autorizate în acest sens de către organul de reglementare a pieţei capitalului (în ţara noastră . Această piaţă îndeplineşte. . Uneori. în fapt. rolul de intermediari îl pot avea şi societăţile de valori mobiliare. şi este un preţ ferm. adică a titlurilor emise şi puse în circulaţie pe piaţa primară. Toate acestea sunt subordonate aceluiaşi obiectiv: speranţa obţinerii unui profit cât mai mare într-un timp mai scurt. Emitenţii de valori mobiliare (solicitanţii de fonduri) pot fi următoarele categorii de persoane juridice: . care doresc să-şi majoreze capitalul social. a investitorilor instituţionali. Pe piaţa primară de capital preţul de vânzare al titlurilor. prin intermediul societăţilor bancare. prin cele două componente ale acesteia (piaţa bursieră şi piaţa extrabursieră). deci. în funcţie de cerere şi ofertă. ca barometru al nevoii de capital. pentru acoperirea unor cheltuieli publice sau deficite bugetare. certificând astfel că titlurile respective au o anumită valoare. dar şi al stării economiei naţionale. pentru finanţarea unor investiţii. în urma 74 . formarea preţului (cursului) titlurilor. private sau de stat. dar a unei cereri şi oferte derivate. . . negociabilitatea titlurilor trecute prin piaţa primară şi atragerea. în principal. centrale sau locale.societăţile care au nevoie de împrumuturi pe termen mediu şi lung. Aceasta asigură mobilitatea capitalurilor. instituţii financiar bancare şi de asigurări. piaţa secundară poate fi considerată ca o piaţă absolută. adică suma înscrisă pe titlu. îl constituie valoarea nominală. precum şi mijlocul prin care un investitor poate achiziţiona un pachet de acţiuni la o anumită societate sau poate deveni creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare şi subscripţia de obligaţiuni). deopotrivă. plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în favoarea emitentului de titluri. adică de către investitori.Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare). oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) înainte ca acestea să producă venituri (dividende sau dobânzi). Operaţiunile specifice pieţei primare de capital reprezintă. care în schimbul unui comision.societăţile comerciale. numit curs. Ca expresie a reglării libere a cererii şi ofertei de valori. Piaţa secundară. Existenţa acestei pieţe garantează deţinătorilor de titluri posibilitatea negocierii acestora şi transformarea lor în lichidităţi. ca şi cea primară. Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise. în scopul acumulării unui capital social iniţial cât mai mare.societăţile care se înfiinţează prin subscripţie publică. care au nevoie de fonduri pentru finanţarea unor proiecte economice naţionale. . Pe acest segment de piaţă. care reprezintă preţul titlurilor stabilit în urma negocierii şi care ascunde două tendinţe: de maximizare a rentabilităţii unei acţiuni sau obligaţiuni şi de minimizare a riscului specific oricărui titlu. mijloacele prin care o societate comercială poate obţine fonduri pe termen mediu sau lung (oferta publică de vânzare. care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. titlurile sunt tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea. Obiectivul se realizează prin cursul bursier. plasamentul privat şi emisiunea de obligaţiuni). un rol de concentrare a cererii şi ofertei de titluri. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează.de fonduri (investitorii).autorităţile guvernamentale. Problema fundamentală a activităţii pe piaţa secundară de capital este.

Dacă până la scadenţă cursul creşte.operaţiunilor de negociere. adică scade cursul. El este un speculator ″á la baisse″. prin contract. Operaţiunile la termen. câştigând diferenţa dintre cele două cursuri (a vândut mai scump şi a cumpărat mai ieftin). operatorii câştigând din diferenţa de preţ (operaţiuni de spreading). câştigănd din diferenţa de preţ (a cumpărat mai ieftin şi a vândut mai scump). cu intenţia de modificare a structurii portofoliului de titluri deţinut sau pentru transformarea activelor financiare în lichidităţi. atunci când se realizează mai multe tranzacţii la vedere pe diferite pieţe. Printre cei mai importanţi dintre aceştia. Dacă până la scadenţa contractului. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori. un caracter speculativ şi se împart. Un rol important pe piaţa secundară de 75 . Invers. a obligaţiei de a cumpăra sau vinde o anumită cantitate de titluri financiare. el va achiziţiona titlurile printr-o operaţiune la vedere. În ţările cu o piaţă de capital dezvoltată. dinamica preţurilor (fenomenul inflaţionist). de către participanţi. constau în asumarea. un investitor poate cumpăra valori mobiliare. speculatorul ″la creştere″ anticipează o majorare a cursului şi dă un ordin de cumpărare futures. rata medie a dobânzii pe piaţa monetară. tranzacţiile bursiere la termen deţin ponderea covârşitoare (cca 80%) din totalul operaţiunilor. la o dată viitoare (T1). de regulă. previziunile sale se adeversc. se pot enumera: rezultatele economicofinanciare ale emitentului. ci obţinerea unui câştig din eventualele diferenţe favorabile de curs. să pună la dispoziţia partenerului titlurile vândute sau suma de bani reprezentând preţul tranzacţiei. în ziua scadenţei. Astfel. care poate fi substanţial diferit de valoarea nominală. cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″futures″. va da un ordin de vânzare futures. cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″cash″. Un client care vinde ″cash″ trebuie să predea titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen. preţul fiind însă stabilit în momentul încheierii tranzacţiei (T0). unde titlurile cotează în mod diferit. Principalele operaţiuni (tranzacţii) care se efectuează pe piaţa secundară a capitalului (piaţa bursieră) au. iar celălalt va pierde. perspectivele economice ale emitentului. şi le va ceda cumpărătorului. Aceste operaţiuni se realizează. primind contravaloarea acestora în contul său deschis la societatea de bursă (societatea broker). în două categorii: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Pot avea şi scop speculativ. astfel că obiectivul principal al operatorilor nu este primirea sau livrarea efectivă a hârtiilor de valoare. ca atare. a căror cuantificare se reflectă în raportul dintre cererea şi oferta de titluri. comportamentul psihologic al participanţilor etc. în mod clasic. cu condiţia să plătească în aceeaşi zi (sau în câteva zile) integral contravaloarea acestora. Aceste tranzacţii se caracterizează prin aceea că persoana care adresează ordinul de vânzare sau cumpărare îşi asumă obligaţia ca imediat (sau în perioada de lichidare normală). constau în schimbul titlurilor contra unor sume băneşti în ziua tranzacţiei şi la cursul existent şi acceptat de către participanţi în momentul respectiv. în general. între ziua încheierii contractului şi scadenţa acestuia. el va dobândi titlurile la cursul stabilit anterior şi va face o vânzare la vedere. Astfel. în ziua scadenţei. speculatorul ″la scădere″ mizează pe o scădere a cursului titlurilor cu care lucrează şi. Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative. Cel care reuşeşte să previzioneze evoluţia reală a cursului titlurilor va câştiga. Operaţiunile la vedere. El este un speculator ″á la hausse″. conjunctura economică internă şi internaţională.

Se poate spune că. Pentru ca piaţa secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine într-o economie modernă. contracararea tendinţelor de monopol şi. . O societate de bursă îndeplineşte funcţiuni de dealer (comerţ cu titluri). dacă piaţa primară este suportul existenţei şi funcţionării pieţei secundare. făcând apel la portofoliul propriu de Funcţionalitatea pieţei secundare de capital se bazează pe cele două componente ale acesteia: piaţa bursieră (bursa de valori) şi piaţa extrabursieră (piaţa OTC . Trebuie subliniat că între cele două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură. ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: . ca remuneraţie. un comision. cât şi pentru deţinătorul de fonduri. Prin aceasta se anulează una dintre principalele funcţii economice ale activelor financiare. Transparenţa asigură libera concurenţă. ele se influenţează reciproc şi. în mod operativ şi fără întreruperi.capital revine societăţilor de valori mobiliare (societăţi de bursă). adică deţinătorii de fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active financiare. ca şi normelor stabilite în ansamblul sistemului economic. respectiv operaţiuni de vânzarecumpărare de valori mobiliare în nume şi pe cont propriu (acţionează ca dealer). pe de o parte. adică o organizare foarte riguroasă a pieţei prin reglementări specifice. singura posibilitate de a recupera valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce. contracarându-se tendinţele de manipulare a pieţei. care să conducă la crearea unui mecanism de vehiculare totală şi corectă a informaţiilor.adaptabilitatea. ce reprezintă un anumit procent din tranzacţia încheiată. cu cât el este mai redus. în timp ce piaţa secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea (lichiditatea) produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri băneşti (preţul unei noi emisiuni). Un activ care nu este lichid nu poate fi revândut. la costuri cât mai reduse. respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă. respectiv vânzareacumpărarea acestora în numele şi pe contul unor terţi (acţionează ca broker). piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară. acţionează ca un reprezentant al clientului (prin intermediul unui personal specializat format din agenţi bursieri). la noile oportunităţi. .eficienţa. o piaţă financiară este eficientă în măsura în care este inovativă. Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare a activelor. . a tranzacţiior. .lichiditatea. prin produsele pe 76 . active (titluri) financiare. mai mult. respectiv accesul direct şi rapid la informaţii relevante atât pentru deţinătorul de titluri.Over the Counter). găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei. O societate de bursă (de valori mobiliare) îndeplineşte funcţiuni de broker (de intermediere).corectitudinea (fair market). care sunt organizate ca societăţi pe acţiuni şi îndeplinesc următoarele funcţiuni: efectuează intermedierea în comerţul cu titluri. şi de active financiare. atunci când. respectiv abundenţa de fonduri disponibile. cu atât atractivitatea este mai mare. aceea de a mobiliza capitalurile investite şi de a transforma investiţia într-o valoare comercializabilă. prin aceasta protecţia investitorilor. Explicaţia rezidă în faptul că piaţa primară oferă pieţei secundare produsele ce urmează a fi tranzacţionate. care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii economice şi extraeconomice. pe de altă parte. . atunci când participă la tranzacţii în calitate de contraparte. pe contul şi riscul acestuia şi încasând. efectuând operaţiuni în numele.transparenţa.efectuează comerţ cu titluri. O piaţă este lichidă atunci când există posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra. în tranzacţiile cu titluri.

care le oferă acesteia. cele două noţiuni. de piaţă primară şi secundară. rămâne un proces specific pieţei primare. 77 . ci a proceselor şi mecanismelor specifice fiecăreia. ci. Precizarea este necesară. reprezintă factorul motor de determinare a atractivităţii şi dezvoltării pieţei primare. prin rezultatele tranzacţiilor şi informaţiile oferite. nu trebuie privite prin prisma coordonatelor spaţiale şi temporale. Aceasta nu înseamnă că vânzarea valorilor mobiliare a fost un proces al pieţei secundare. deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare poate fi oferită publicului şi prin intermediul sistemului de tranzacţionare al pieţei bursiere sau extrabursiere. chiar dacă s-au folosit facilităţile bursei. piaţa secundară. De asemenea.

Până la data de 1 iulie. Guvernul are un rol hotărâtor. anul fiscal 1998 începe la 1 ianuarie 1998 şi se încheie la 31 decembrie 1998. În caz de divergenţe. Guvernul ar trebui să înainteze Parlamentului proiectul de buget cel târziu în luna octombrie. Guvernul trebuie să supună spre aprobare Parlamentului proiectele de bugete menţionate anterior şi proiectele legilor bugetare. Ministerul de Finanţe acţionează ca o forţă restrictivă întrucât el ţine seama şi de obiectivele de stabilitate macroeconomică.stârneşte cele mai mici preocupări în procesul bugetar. dintre Camera Deputaţilor şi Senat. creşterea economică. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă propunerile pentru proiectele bugetelor locale la direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat până la data de 15 mai a fiecărui an. astfel încât acesta să fie adoptat până la începutul anului fiscal.1. Ordonatorii principali de credite trebuie să depună. 78 . ocuparea forţei de muncă . Echilibru sau dezechilibru bugetar? Teoriile economice privesc diferit bugetul ca instrument al atragerii de resurse şi al alocării acestora la nivelul unei economii naţionale. Comitetele şi subcomitetele de specialitate din Parlament examinează propunerile pentru programele şi instituţiile aflate sub jurisdicţia lor. Ele sunt însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate. pe care le depune la Guvern până la data de 25 septembrie a fiecărui an. Negocierile dintre comitete. În primul rând.CAPITOLUL 11 ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL BUGETAR 11. comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului.stabilitatea preţurilor. multe lucruri nu stau chiar aşa în timpul acestui proces. în vederea definitivării proiectelor de buget. De exemplu. Ministerul Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului de stat. Guvernul operează într-un an fiscal. Deciziile privind fiscalitatea şi cheltuielile sunt adoptate într-o mulţime de subcomitete dominate de grupuri de presiune şi unde dorinţa fiecărui parlamentar este să-şi întărească poziţia politică. propunerile pentru proiectul bugetului de stat. atât pentru venituri. Până la data de 10 octombrie. Ministerul Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor bugetare. Aceste proiecte trebuie depuse la Ministerul Finanţelor până la 1 august.proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat şi proiectele bugetelor fondurilor speciale. În România. dintre Parlament şi Guvern pot să dureze câteva luni. În practică. problema cea mai importantă. cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an. Ministerul Finanţelor. În mod normal. Pe baza acestor proiecte şi pe baza propriului proiect. cu acordul primului ministru. bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale. care începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. cât şi pentru cheltuieli. însă. Parlamentul îşi asumă acum poziţia de lider în procesul bugetar. care constă în obiectivele de stabilitate macroeconomică .

Deşi aceste atribuţii sunt fireşti în contextul unei economii moderne. autorităţile locale au competenţa de a contracta în nume propriu împrumuturi de pe pieţele de capital locale sau străine. Bugetul de stat cuprinde achiziţiile guvernamentale. Pe baza acestei legi. în timpul anului fiscal Parlamentul adoptă legi a căror aplicare induce presiuni asupra bugetului. nu se face o distincţie clară între achiziţii guvernamentale şi transferuri bugetare. achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii şi transferurile bugetare apar împreună sub numele de cheltuieli guvernamentale. În general. România se identifică distinct între aceste ţări datorită amplitudinii căderii veniturilor bugetare. Veniturile bugetului general consolidat au scăzut de la 41. Această tendinţă este comună tuturor ţărilor din Europa Centrală şi de Est. fie să introducă noi taxe şi impozite. O altă problemă este generată de faptul că şi după ce a adoptat o lege a bugetului.7% din PIB în anul 1997. În România. Rezoluţiile privind bugetul nu sunt adoptate la timp sau dacă sunt adoptate nu sunt tratate drept angajamente ferme. ci şi fragilitatea instituţiilor noi. anul fiscal a început fără să existe un buget. guvernul este obligat fie să redistribuie cheltuielile. fie să accepte modificarea deficitului bugetar. Modificarea oricărei aceste componente a bugetului are efecte asupra cererii agregate. În ultimii ani. De fapt. Una dintre preocupările majore în ultimii ani constă în creşterea rolului bugetului ca mijloc de descentralizare financiară. ajungând la 4% din PIB în anul 1997. Deficitul bugetar apare atunci când cheltuielile guvernului sunt mai mari decât veniturile pe care acesta le realizează. transferurile bugetare.9%din PIB în anul 1991 la 30. O bună parte din cheltuielile guvernamentale sunt purtătoare de dobândă. Pe de altă parte. Cum în ultimii ani datoria publică a crescut pe fondul scăderii veniturilor bugetare. Acest fenomen ilustrează nu numai procesul de dezintegrare instituţională a vechiului sistem de comandă. în formare. Explicaţia acestei scăderi constă în caracterul incomplet al ajustării sistemelor de impunere şi de administrare a impozitelor în condiţiile dificile ale transformării economice.O a doua problemă este că Parlamentul s-a dovedit incapabil să respecte propriile-i reguli. aceasta este afectată direct de schimbările apărute în volumul achiziţiilor guvernamentale. cheltuielile pentru plăţile cu dobânda la datorie au crescut. Scăderea veniturilor bugetare nu este un fenomen specific României. Evoluţia veniturilor bugetare ale României în ultimii ani arată o tendinţă de reducere a acestora. stabilitatea macroeconomică a ţării poate fi afectată negativ dacă autorităţile locale nu utilizează competenţele lărgite de care se bucură în mod judicios. 79 . Cum afectează deficitul bugetar economia? Pe de o parte achiziţiile guvernamentale sunt o componentă a cererii agregate şi. transferurile bugetare şi impozitele şi taxele. o serie de atribuţii privind perceperea şi administrarea unor categorii de taxe şi impozite. Totodată. precum şi acoperirea unor categorii de cheltuieli sunt delegate la nivelul autorităţilor locale. Legea Finanţelor Publice Locale asigură un cadru formal de reglementare a relaţiilor dintre bugetul de stat şi bugetele locale. dobânda plătită pentru datoria publică şi impozitele pe venitul personal şi pe profit afectează în mod direct veniturile agenţilor economici şi indirect cererea agregată. prin urmare. În această situaţie.

Dar nivelul actual al veniturilor şi cheltuielilor este afectat semnificativ de stadiul ciclului de afaceri. când creditul neguvernamental a scăzut în termeni reali cu 46. Totodată. ci modul în care bugetul răspunde condiţiilor din economie.Fluctuaţiile deficitului bugetar Ceea ce interesează cel mai mult din perspectiva fluctuaţiilor macroeconomice. ceea ce duce la creşterea dobânzilor şi la eliminarea sectorului neguvernamental de pe piaţa creditului. O modalitate de separare a efectelor generate de schimbările discreţionare de politică economică de efectele ciclului de afaceri constă în determinarea valorii deficitului bugetar ce ar exista atunci când şomajul sar afla la nivelul ratei naturale. a transferurilor bugetare sau a impozitelor şi taxelor ca urmare a schimbărilor din economie? Cum fluctuează deficitul guvernamental în comparaţie cu fluctuaţiile din economie? O altă problemă legată de dimensiunea deficitului bugetar constă în posibilităţile de finanţare ale acestuia. Dimpotrivă. De la început trebuie făcută o primă distincţie privind originile deficitului. Atunci când economia se contractă. Într-o oarecare măsură. un caz singular în lume. acest lucru ar diminua volumul creditului neguvernamental.8%. Acesta este deficitul structural. aceştia adoptă legi generale pentru impozite şi taxe. Compararea deficitului bugetar din România cu cele din alte ţări est-europene nu poate fi redusă. astfel. iar transferurile bugetare cresc. Finanţarea deficitului prin împrumuturi interne măreşte presiunile pe piaţa monetară asupra ofertei de fonduri împrumutabile. Finanţarea deficitului se poate face doar prin împrumuturi (interne sau externe) şi prin emisiune suplimentară de monedă. În timpul unei expansiuni. însă. pentru modalităţile de calcul ale beneficiilor sociale. Acest efect de evicţiune a fost deosebit de puternic în anul 1997. utilitatea şi relevanţa unor asemenea comparaţii rezidă din analizarea modurilor şi a posibilităţilor de finanţare a deficitelor. Vom aborda în continuare câteva principii pe baza cărora se pot studia originile şi efectele deficitului bugetar. Cei care susţin că în România deficitul nu ar trebui să constituie o sursă de îngrijorare fac adesea comparaţii cu deficitele din celelalte ţări est-europene. nu este atât nivelul mediu al deficitului bugetar. finanţarea deficitului prin împrumuturi externe întăreşte anticipaţiile inflaţioniste ale agenţilor economici. însă. decidenţii în politica economică nu pot să determine cu precizie nivelele de încasări şi de cheltuieli guvernamentale. bugetul se îndreaptă spre excedent. În condiţii de inflaţie ridicată. Cât de semnificativă este modificarea volumului achiziţiilor guvernamentale. În fond. Deficitul bugetar a constituit în ultimii ani în România una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economică. ţinând seama de condiţia obligatorie a păstrării echilibrelor macroeconomice. pentru transferurile bugetare şi pentru obiectivele ce vizează achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii. deficitul este rezultatul unor decizii discreţionare de politică economică. Modificările în deficitul structural sunt interpretate drept efecte ale politicii fiscale 80 . Chiar şi în cazul în care BNR ar steriliza intrările de capital. doar la punerea faţă în faţă a ponderilor deficitelor faţă de PIB. România nu este. bugetul se îndreaptă spre deficit pe măsură ce volumul de venituri colectat scade. masa monetară va creşte. Aceştia anticipează că orice împrumut extern va trebui preschimbat în monedă naţională şi.

De fapt. importurile au devenit mai ieftine pentru agenţii economici autohtoni. efortul contribuabililor pentru plata datoriei externe poate să fie considerabil mai mare decât s-a anticipat iniţial. Creşterea volumului creditului guvernamental pe piaţa internă diminuează volumul creditului neguvernamental. rata şomajului şi inflaţia evoluează pe fondul unui ciclu de afaceri. În acelaşi timp. Prin urmare.discreţionare. Efectul de evicţiune apare.dobânda pieţei interbancare de la Londra).5% (faţă de anul 1996) este unul dintre principalii factori care pot explica scăderea volumului investiţiilor private şi scăderea economică de 6. aşadar.8% faşă de anul precedent. practic. leul s-a apreciat semnificativ faţă de dolarul SUA. În anul 1997. Scăderea în anul 1997 a creditului neguvernamental în termeni reali cu 46.5% din acel an. De ce se apreciază însă leul dacă deficitul bugetar este finanţat din împrumuturi pe piaţa internă? Împrumuturile contractate de guvern pe piaţa financiară internă 81 . deficitul ciclic devine pozitiv. în condiţiile în care banca centrală urmăreşte să atingă obiectivele de inflaţie propuse. Împrumuturile din străinătate O altă posibilitate de finanţare a deficitului constă în emisiunea de obligaţiuni pe pieţele internaţionale de capital sau în împrumuturi directe de la bănci şi de la instituţii financiare internaţionale. Modificările în deficitul ciclic reflectă schimbările în presiunea fiscală şi în cheltuielile guvernamentale. în anii următori. în acest fel stau lucrurile astăzi. produsele româneşti devenind mai scumpe pentru cumpărătorii străini. Problema este însă că finanţarea deficitului prin împrumuturi internaţionale poate să devină foarte costisitoare. România a recurs în ultimii ani la aceste metode. Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte deficit ciclic. care se petrec automat pe măsură ce producţia reală. ci şi datorită împrumuturilor contractate de guvern pe piaţa internă. aprecierea în termeni reali a leului a fost de 10% iar în luna septembrie 1998 se anticipa o apreciere pentru acest an de aproximativ 19%. Astăzi majoritatea economiştilor consideră că deficitul bugetar constituie o problemă serioasă. Ca urmare a evoluţiei nefavorabile din economia mondială şi datorită îndoielilor investitorilor de pe pieţele internaţionale privind capacitatea României de a menţine deficitul bugetar la un nivel redus. datorită dimensiunii mari a deficitului bugetar. Vom analiza în continuare patru argumente în acest sens. dobânzile pentru obligaţiunile româneşti au crescut în anul 1998 cu aproape 3% peste dobânda de referinţă (LIBOR . Accentuarea deficitului de cont curent din balanţa de plăţi externe În anii 1997 şi 1998. întrucât deficitul actual depăşeşte deficitul structural. Aprecierea leului în termeni reali a frânat exporturile. Când rata şomajului scade sub rata naturală. în condiţiile când creditul guvernamental a crescut cu aproximativ 2. faţă de anul anterior. Atunci când rata şomajului creşte peste nivelul natural. cererea sa de împrumuturi se adaugă cererii totale de fonduri disponibile pe piaţa monetară şi astfel ratele dobânzii cresc. Efectul asupra investiţiilor Dacă ministerul de Finanţe lansează pe piaţa de obligaţiuni de stat sau bonuri de trezorerie pentru a finanţa deficitul. nu numai în urma creşterii volumului achiziţiilor guvernamentale. deficitul actual este mai mic decât deficitul structural şi are o valoare negativă.

iar în cazul în care consumatorii sunt suficienţi de raţionali.de la apărare naţională şi echitate socială până la 82 . iar acest lucru întăreşte presiunile asupra deficitului contului curent din balanţa de plăţi externe. Aşadar. însă. Politica fiscal-bugetară Politica fiscală are efecte semnificative asupra economiei şi în primul rând asupra ocupării forţei de muncă şi asupra stabilităţii preţurilor.prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri şi servicii pe piaţă. Complexitatea lui rezidă din cel puţin două motive. şi anume creşterea părţii din deficit generată de plăţile cu dobânda aferentă datoriei. Acesta este principiul general al echivalenţei ricardiene. cresc. intrările de capital. acesta nu se modifică. volumului transferurilor bugetare şi a achiziţiilor guvernamentale. Aflat în situaţie de explozie a deficitului. şi astfel oferta de dolari care trebuie schimbaţi în lei creşte. în condiţiile în care se acceptă o creştere a deficitului bugetar. dar nu are nici o intenţie să reducă şi cheltuielile.diminuează oferta de fonduri împrumutabile pe piaţa monetară. monetizarea deficitului transformă deficitul exploziv în inflaţie explozivă. Iar aceasta reprezintă formula clasică pentru inflaţie . ceea ce face necesară creşterea împrumuturilor pentru plăţile dobânzii. mult mai complex decât sugerează această definiţie. economiştii consideră politica fiscală drept management al cererii agregate prin intermediul modificării presiunii fiscale. Prin urmare. finanţarea reducerii nivelului taxelor şi impozitelor presupune acceptarea creşterii deficitului bugetar. acest lucru presează tot mai mult asupra ratelor reale ale dobânzii. de fapt. guvernul va trebui să mărească presiunea fiscală pentru a plăti datoria acumulată. în mare măsură speculative. Cum guvernul contractează an de an împrumuturi din ce în ce mai mari pentru plata dobânzilor. În scenariul creşterii explozive. Acest scenariu s-a petrecut la începutul anilor '80 în Bolivia. chiar dacă restul bugetului rămâne în echilibru. taxele şi impozitele din viitor sunt echivalente cu cele de astăzi. Sargent şi Neil Wallace. Brazilia şi Israel.2. adică să îl finanţeze prin crearea suplimentară de bani. venitul consumatorului nu este decât temporar mai mare. În acest context. Implicaţiile acesteia constau în faptul că în cazul în care guvernul reduce presiunea fiscală. Argentina. guvernul nu mai are decât o soluţie de ieşire: să înceapă să monetizeze deficitul. În general. Datoria de astăzi a guvernului este echivalentă cu taxe şi impozite în viitor. deficitul "explodează" şi ameninţă să înghită întregul PIB. La un moment dat în viitor. Pe de o parte. Procesul bugetar este. În cele din urmă. Leul se apreciază în termeni reali. iar acest lucru înseamnă că. politica bugetară serveşte mai multe obiective care sunt situate pe o plajă extrem de largă . Pe de altă parte. 11. dacă principiul echivalenţei ricardiene este valabil. cererea agregată nu poate fi manipulată prin diminuarea temporară a taxelor şi impozitelor. volumul împrumuturilor necesar plăţii dobânzilor la datorie este atât de mare încât datoria creşte mai repede decât PIB. autoritatea bugetară se împarte între Guvern şi Parlament. Problema "exploziei deficitului" a fost formulată de Thomas J. iar pe o perioadă mai lungă. fapt ce duce la creşterea ratelor reale ale dobânzii. Pericolul exploziei deficitului Creşterea deficitului structural atrage atenţia asupra unui alt pericol.

K=1/(1-c'). pe termen lung. Dar. Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale stimulează cu mai mult de un leu cheltuielile totale planificate. acoperirea costurilor cu masa de prânz a lucrătorilor din sectorul bugetar ş. consumă mai mult. de îmbrăcăminte sau ale lucrătorilor din turism care. Ar putea să crească exporturile sau mărirea consumului autonom ar putea fi determinată de o creştere a încrederii consumatorilor. În acest caz. se obţine valoarea multiplicatorului. oricum înainte de viitoarele alegeri. De ce? Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale este amplificat de efectul multiplicatorului. şi anume achiziţiile guvernamentale. Pentru a readuce producţia la nivelul ei natural şi dată fiind poziţia curbei ofertei agregate. Întotdeauna există proiecte pe care membrii Parlamentului le-ar sprijini imediat. Cheltuielile lor măresc apoi veniturile producătorilor de alimente. efectul multiplicatorului se extinde în economie. cererea agregată trebuie deplasată de la CA1 la CA2. iar economia se va deplasa în jos şi spre dreapta de-a lungul curbei CA1. Totodată. pentru a deplasa spre dreapta curba cererii 83 .m. Sunt luate în considerare atât nivelul actual al achiziţiilor guvernamentale cât şi creşterile induse în cheltuielile de consum. decidenţii în politica economică pot folosi un alt element al consumului autonom. În abordarea clasică.a. Producţia reală va reveni la nivelul ei natural. dar. Aceste evenimente pot apărea. un sistem de irigaţii. decidenţii în politica economică nu vor să aştepte “termenul lung". în lumea de astăzi. În principiu. la un nivel dat al preţurilor.simple ambiţii politice. cheltuirea unei sume de bani într-un proiect ce urmăreşte construirea unui pod rutier peste Dunăre măreşte veniturile celor implicaţi în realizarea lui. De exemplu. înnoirea parcului de vehicule al Poliţiei. atunci ei ar putea obţine ca efect deplasarea curbei cererii agregate şi astfel producţia reală ar reveni la nivelul natural. Aceştia cheltuiesc acum mai mult pentru alimente. În loc să aştepte şi să spere.d. îmbrăcăminte sau pentru concediu.000 miliarde lei nu este necesar ca guvernul să facă achiziţii în valoare de 100. Presupunem că înclinaţia marginală spre consum (c') este 0.75. Se consideră că recesiunea este determinată de scăderea cererii agregate. la rândul lor. practic. la fel de bine. Aşadar. pentru acoperirea acestui decalaj de cheltuială ar putea să fie folosită orice creştere a consumului autonom. achiziţii guvernamentale în valoare de un leu vor creşte nivelul de echilibru al cheltuielilor cu 4 lei. Dar cât de mult ar trebui să cheltuiască guvernul pentru a realiza ceea ce şi-a propus? Pentru deplasarea curbei cererii agregate spre dreapta cu 100. pot să nu se producă. Ei doresc să întreprindă imediat ceva împotriva recesiunii. politica bugetară urmăreşte stabilitatea preţurilor şi creşterea economică.000 miliarde lei. Prin urmare. Cum s-ar putea realiza acest lucru ? Identificarea decalajului de cheltuială Dacă decidenţii în politica economică găsesc o posibilitate de acoperire a acestui decalaj. De exemplu. 4. o nouă autostradă. preţurile inputurilor se vor ajusta gradual la acest nivel al cererii. Este uşor de întocmit o listă cu proiecte ce presupun achiziţii guvernamentale de bunuri şi servicii. care se află sub controlul lor direct. Folosind formula multiplicatorului cheltuielilor.

626 miliarde lei ş. nivelul de echilibru al producţiei reale creşte cu mai puţin decât rezultatul produsului dintre multiplicatorul cheltuielilor şi achiziţiile guvernamentale totale. c. Am văzut în capitolele anteriore cum guvernul poate să determine modificarea cererii agregate schimbând volumul achiziţiilor guvernamentale de bunuri şi servicii. în timp ce nivelul veniturilor guvernamentale rămâne neschimbat. exporturile reale nete se vor diminua datorită faptului că preţurile interne cresc faţă de preţurile din străinătate.000 miliarde lei a veniturilor bugetare nete. Practic.a. Creşterea nivelului preţurilor afectează cheltuielile reale planificate întrucât: a. această acţiune măreşte venitul disponibil al beneficiarilor acestor credite cu 10. Acest lucru afectează cheltuielile planificate în sensul că efectul de multiplicare al cheltuielilor generat de creşterea achiziţiilor guvernamentale este compensat parţial de creşterea preţurilor. Desigur. S-a presupus că nu există impozite pe venit şi. totodată. Acum se pune din nou problema deplasării curbei cererii agregate spre dreapta cu 100.000 miliarde lei. Dar. o scădere a 84 . Cum va fi afectată cererea agregată? În primul rând.500 miliarde lei. guvernul va trebui să îşi suplimenteze volumul achiziţiilor cu 25.000 miliarde lei.500 miliarde lei. principiile generale ce vor fi abordate în continuare sunt valabile şi în modele mai elaborate. O reducere a taxelor şi impozitelor sau o creştere a volumului transferurilor afectează economia prin efectul asupra consumului. consumul acestora creşte cu 5.000 miliarde lei a cheltuielilor privind subvenţionarea dobânzilor pentru creditele acordate construirii de noi locuinţe.000 miliarde lei. de îmbrăcăminte şi a cheltuielilor de vacanţă măreşte veniturile lucrătorilor implicaţi în producerea şi vânzarea acestor categorii de bunuri şi servicii cu 7. în condiţiile unui nivel dat al preţurilor. creşterea consumului de alimente. Veniturile nete reprezintă taxele şi impozitele colectate de guvern minus transferurile bugetare. Datorită faptului că o creştere a nivelului preţurilor tinde să diminueze fiecare tip de cheltuială planificată. b. Aceste efecte ale modificării preţurilor sunt redate de înclinaţia negativă a curbei cererii agregate. Presupunem că Parlamentul adoptă o lege care permite o creştere cu 10.000 miliarde lei. acest lucru înseamnă o reducere cu 10.agregate cu 100. d. că exporturile nete şi investiţiile nete nu sunt afectate de modificarea producţiei reale.m.75. dat fiind un multiplicator al cheltuielilor cu valoarea 4. Presupunând că înclinaţia marginală spre consum este 0. aceştia îşi suplimentează consumul cu 7.d. Ca şi în exemplul anterior. Modificarea preţurilor şi cererea agregată Dacă cererea agregată se deplasează spre dreapta de-a lungul ofertei agregate are loc creşterea preţurilor. consumul real se diminuează datorită scăderii valorii reale a portofoliului nominal de bani. aceasta este doar o aproximare. investiţiile reale planificate scad ca urmare a ratelor mai mari ale dobânzii asociate unui nivel mai înalt al preţurilor. acele elemente din buget care sunt stabilite în termeni nominali vor presupune achiziţionarea unui volum real de bunuri şi servicii mai mic. În concluzie. Mai departe.

de fapt. utilizarea modificării presiunii fiscale sau modificarea volumului transferurilor bugetare ca instrumente de politică economică este mult mai puţin folositoare decât sugerează modelul simplu descris anterior. pentru menţinerea curbei cererii agregate în poziţia dorită se caută o combinaţie între volumul transferurilor bugetare. 85 . Deşi sporirea volumului achiziţiilor guvernamentale stimulează cererea de bunuri şi servicii. decid să păstreze o parte mai mare a veniturilor lor sub formă lichidă.. Politica fiscală restrictivă este un mijloc de protecţie împotriva ameninţării inflaţiei. aşa cum politica fiscală poate contribui la reducerea pericolului inflaţiei. Proiectarea bugetului pentru anul următor poate să conţină o combinaţie de reduceri ale volumului achiziţiilor guvernamentale şi de creştere a veniturilor nete tocmai în scopul de a compensa creşterea proiectată a cererii agregate private. achiziţiile guvernamentale pot fi reduse cu 25 lei sau transferurile bugetare se pot diminua cu 33 lei. Pe termen scurt. Dar. Aşadar. aceasta are ca efect şi creşterea ratelor dobânzii. Efectul de evicţiune (crowding-out) Întreaga analiză de până acum se bazează pe o serie de ipoteze simplificatoare. gospodăriile (menajele) doresc să cumpere mai multe bunuri şi servicii şi. Acesta este efectul de crowding-out (evicţiune). Aceasta din urmă ipostază este specifică politicii fiscale expansioniste. Mai mult chiar. Presupunem că guvernul cumpără elicoptere noi de la Ghimbav. creşterea cheltuielilor guvernamentale nu poate să determine pe termen lung efectele scontate în privinţa creşterii cererii agregate. Aceasta este motivul pentru care creşterea veniturilor generată de expansiunea fiscală măreşte cererea de bani. De exemplu. cererea de bunuri de investiţii. efectul de crowding-out compensează parţial impactul creşterii achiziţiilor guvernamentale asupra cererii agregate.75. Dar. Cea mai importantă constă în ideea că menajele (gospodăriile) vor cheltui aceeaşi fracţiune dintr-un leu suplimentar provenit din reducerea presiunii fiscale sau din creşterea veniturilor câştigate prin muncă. În primul rând. Ratele mai mari ale dobânzii descurajează investiţiile private. practic. Acest lucru se petrece indiferent dacă este vorba de o diminuare a taxelor şi impozitelor plătite guvernului sau de creşterea transferurilor bugetare.veniturilor bugetare nete generează un proces de multiplicare similar cu cel rezultat din creşterea achiziţiilor guvernamentale. un alt model arată că. presupunând că înclinaţia marginală spre consum este de 0. volumul achiziţiilor guvernamentale şi presiunea fiscală. prin urmare. Dar creşterea ratei dobânzii diminuează cantitatea de bunuri şi servicii cerută. pentru fiecare creştere proiectată a cererii agregate de 100 lei peste volumul necesar atingerii nivelului natural al producţiei. dacă această ipoteză este falsă. iar pe termen lung scăderea investiţiilor private este atât de puternică încât cererea agregată revine în poziţia iniţială. se diminuează cererea de bunuri de folosinţă îndelungată şi cererea de bunuri de investiţii. aceasta poate să şi stimuleze inflaţia. Creşterea cererii de elicoptere măreşte veniturile lucrătorilor din industria aeronautică şi veniturile altor categorii de lucrători (datorită efectului multiplicatorului). Ca urmare a creşterii veniturilor.

care au ţinut seama în proiectarea bugetului de pericolul inflaţiei. După un an însă.Până acum. şi o altă nuanţă. Povestea poate lua. 86 . însă. Clasa politică ar fi bucuroasă să mulţumească alegătorii mărind volumul transferurilor bugetare sau reducând presiunea fiscală. iar decidenţii în politica economică ajung din nou în faţa unui moment când trebuie să adopte o decizie grea. înconjurat de liderii formaţiunilor politice din Parlament. este bucuros să coopereze cu Parlamentul în acest sens. preţurile încep să crească. decidenţii în politica economică au jucat rolul "băieţilor buni". Preşedintele. Într-o transmisie televizată. preşedintele semnează legea bugetului pentru anul viitor. curba cererii agregate se deplasează către dreapta. care şi el urmăreşte să fie reales.

care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale. întrucât munca este factorul de producţie determinat. care include angajările în întreprinderi de talie mare.. care se referă la forţa de muncă angajată în întreprinderi de talie mică. care beneficiază de multe ori de poziţii de monopol sau oligopol. ci numai acela care este cerut de factorul de producţie . trebuie precizart că. în principal. agricole şi a serviciilor. Piaţa muncii Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită.cererea. Astfel. În general. dar şi la nivel individual ş. imprimă anumite particularităţi pieţei muncii. dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa . sociale şi morale. puternic sindicalizate. În condiţiile actuale. iar locurile de muncă nesigure. Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se grupează în două categorii. pe nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. concurenţa etc. se disting următoarele două segmente de piaţă: . fiziologice. b) evoluţia tranzacţiilor comerciale. în ţările dezvoltate economic. preţul. respectiv a producţiei industriale. piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale pieţei . d) politica economică adoptată în diferite ţări. În acest sens. c) migraţia internaţională a capitalului financiar. după cum este vorba de piaţa internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă. Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa următorilor factori: a) gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile de salarizare şi de trai diferite.1. precum: a) pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii. pe variaţiile cererii şi ofertei economice.a. De nivelul cererii şi ofertei de muncă. şi unde salariile sunt şi ele mari. d) variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector. În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe.CAPITOLUL 12 PIAŢA MUNCII 12. b) amploarea investiţiilor din fiecare ţară. cu o productivitate ridicată. c) restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific. unde nu există sindicate şi în care salariile sunt mici sau instabile. psihologice. precum şi de structura acestora depinde în mare măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia.capital şi este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă.forţă de muncă. în condiţiile actuale. de următorii factori: a) evoluţia produsului intern brut. a circulaţiei monetare şi a creditului. care prin trăsăturile sale. . se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei muncii. primitoare de forţă de muncă superior calificată (importul de inteligenţă) etc. oferta.piaţa primară. dreptul la muncă este un drept 87 . piaţa internă a forţei de muncă este condiţionată.piaţa secundară. iar condiţiile de muncă bune. confruntate cu o puternică concurenţă.

formarea şi repartizarea veniturilor în societate. piaţa muncii este mult mai organizată şi mai reglementată. Rolul statului pe această piaţă se manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi salarizarea lucrătorilor. posesorii de forţă de muncă urmează să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale. . în procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale. ce presupune măsuri. productivitate marginală . profesii şi niveluri de calificare. asociere ce presupune atât complementaritatea. perfecţionării şi reconversiei profesionale a forţei de muncă. în sensul că cererea de muncă se formează în strânsă legătură cu cererea de bunuri şi servicii. atât a veniturilor primare. social şi educativ. b) în raport cu celelalte pieţe. în care negocierea şi contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi ofertei de muncă. cât şi a celor derivate. condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic. b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii. ceea ce determină existenţa şomajului. care. întrucât tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi. De aceea. piaţa muncii are un grad ridicat de rigiditate. . permanent oferta fiind mai mare decât cererea. iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat. Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui ansamblu de factori.capital. legi referitoare la protecţia socială). De aceea. pe profesii şi în teritoriu. . reglementări şi informaţii. salariu. fapt ce imprimă pieţei muncii un grad ridicat de imperfecţiune. d) piaţa munci este o piaţa derivată. îndeplineşte importante funcţii de ordin economic. Pe lângă concurenţă. dar şi de sensibilitate. un cadru reglementat instituţionalizat. d) sistemul de educaţie şi formare profesională. în direcţia orientării. între care cei mai semnificativi sunt: a) dimensiunea salariului. c) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa. există şi numeroase reglementări economico-juridice. în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă. cât şi substituibilitatea eficientă a acestor factori. ci şi pe cele familiale şi sociale. De asemenea.combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie . Daca cererea de bunuri şi servicii este mare. c) piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă. sectoare. intervenţia statului pe această piaţă este mai puternică decât pe celelalte pieţe. legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă.alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de activitate. cum ar fi: .fundamental al omului într-o societate democratică. Prin negocierile de pe piaţa muncii. Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă.crearea unui cadru formativ-educativ. dinainte acceptat de către agenţii economici. Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri. nivelul producţiei trebuie să se adapteze în consecinţă. e) conţinutul şi durata muncii. dar şi ca mediator şi garant al interpretării legislaţiei muncii (iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate).ca instrumente naturale ale pieţei muncii. raportul dintre cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această piaţă. 88 .

f) securitatea ocupării. Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii (salariul), asa cum este ilustrat în figura de mai jos.

Fig. nr. 6 Evoluţia atipică a salariului
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură de o putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber. Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, aşa că fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare. Efectul de substituire stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare; iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia

Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă totdeauna imperfectă. Acest caracter se explică prin două categorii de factori: economici, teritoriali şi demografici, profesionali, ocupaţionali. Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor ori familiilor de a lucra în alt teritoriu, fără să renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi a ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentul omului de mediul economico-social, chiar dacă nu are avantaje economice, surprizele necunoscutului etc. Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă în: calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile, 89

insuficienţa şanselor pentru reconversia forţei de muncă, starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale nesemnificative etc. Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific, reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie pe baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor. Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă, respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii. Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.

Fig. nr. 7 Curba cererii de muncă Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare a schimbării preţurilor în economie şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri economice. Cererea de muncă are o anumită elasticitate, determinată, în mod deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi substituite. Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind stabilirea salariilor. Dacă cererea de muncă este elastică, întreprinzătorii vor fi dispuşi să abandoneze cu uşurinţă piaţa şi, din acest motiv, va fi dificil pentru posesorul forţei de muncă de a-şi asigura mărirea salariilor. Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii: dacă cererea pentru produsul final va fi elastică; dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă; dacă alţi factori de producţie (îndeosebi capitalul) pot fi înlocuiţi cu muncă; 90

dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor totale. Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice în condiţiile tehnice şi organizatorice predominante, ca şi de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc şi/sau flux bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând oferta. Într-un model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un raport juridico-economic între proprietarul muncii şi proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se realizează, de regulă, prin intermediari ca: sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul), prin diverse compromisuri Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un venit fundamental. Pe piaţa muncii oferta de muncă se referă numai la munca remunerată cu salariu. Alte tipuri de cerere de muncă nu fac obiectul acestei pieţe specifice. Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând seama de următoarele relaţii: muncă-proprietate; muncă-competiţie; muncă-putere publică. Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în esenţă, crearea unei economii cu piaţă concurenţială prerformantă şi durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un rol primordial, reflectând problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială. Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum sunt: - Resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în general, relativ constante, cu o uşoară tendinţă de creştere temporară, ca pondere în populaţia totală, în timp ce populaţia ocupată s-a redus considerabil. Rata şomajului a crescut, astfel că, pe fondul unor resurse de muncă relativ constante, ea se modifică nu atât pe seama ocupării, cât pe seama ieşirii de sub incidenţa legală a perioadei de şomaj. - Raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari influenţează echilibrul pieţei muncii într-o proporţie importantă, ţinând seama de principiul potrivit căruia pensiile sunt plătite prin contribuţiile celor care lucrează. Raportul dintre numărul mediu de pensionari şi şomeri, pe de o parte, şi populaţia ocupată şi numărul de salariaţi, pe de altă parte, exprimă presiunea ce se manifestă asupra veniturilor celor care lucrează sau rata de dependenţă. Aceasta presupune ca relaţia dintre productivitatea muncii şi salariu să fie apreciată mai complex, luând în calcul şi ajutoarele de şomaj şi contribuţiile la pensii. - Restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a recesiunii şi inflaţiei. Aceasta înseamnă că restructurarea ocupării în România s-a înfăptuit nu prin substituţia firească dintre muncă şi capital pe calea investiţiilor şi, deci, nu s-a realizat o restructurare competitivă de dezvoltare economică Ramurile care au cunoscut o restructurare a ocupării mai puternică sunt acelea unde se înregistrează o productivitate scăzută sau sunt consumatoare directe de P.I.B. şi valoare adăugată. Dintre aceste ramuri, unele vor putea contribui în perspectivă la creşterea valorii adăugate. 91

. de forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor generatori. sau evoluează una crescând şi alta scăzând de aşa natură încât creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB. Şomajul devine. va trebui să recunoaştem că nu o vom regăsi numai în economie. . nu se va forma şomaj.şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte. În extremis. politicile demografice şi numeroşi alţi factori sociali sau naturali condiţionează creşterea demografică . la rândul lor. în mod deosebit. punctul de pornire îl formează omul şi societatea. generează şomaj sau. existenţa şomajului nu se datorează numai economiei. procreare şi înmulţire. îl extinde. dacă populaţia activă şi productivitatea luate împreună cresc mai mult. omul nu poate trăi fără activitate economică. Dacă însă ne punem problema originii ofertei şi cererii de muncă. sub formă de şomaj.dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior productivitatea creşte. daca există deja. dar nu şi determinată de aceasta. dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai mică în raport de cererea de muncă pe care o generează producţia. Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de a se angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt 92 . au alte determinări concrete. fără să producă. rezultanta combinării schimbărilor ce intervin în dinamica productivităţii. Condiţia demografică ni se pare aici cea mai importantă. iar dacă acesta există. prin interacţiunea lor. dar comportamentul familial. . deplasând explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice în lumea faptelor uşor de perceput.12. tradiţiile existente. În concluzie. cunoştinţele ştiinţifice despre fertilitate. ci de activitatea economică. populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care. Şomajul În termenii pieţei muncii. Progresele medicinii.încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia.dacă PIB evoluează în acelaşi fel. Există ţări cu trebuinţe enorme dar cu economii slabe care generează o cerere de muncă restrânsă. iar productivitatea şi populaţia activă luate împreună scad mai mult decât PIB. dar cererea de muncă nu este direct determinată de trebuinţele acestora. Explicaţia are în vedere că: .2. Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OECD confirmă această idee. permit astăzi controlul naşterilor ca proces demografic fundamental.proces ce stă la baza ofertei de muncă. iar dacă populaţia activă se va mări. şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de natură exclusiv economică. s-ar putea chiar resorbi într-o anumită măsură. În această optică. Desigur. astfel. şomajul va creşte şi mai mult. Oferta de muncă este influenţată de economie. şomajul se amplifică mai mult. în condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi. Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen neomogen. piaţa muncii este doar locul unde se deversează influenţele tuturor factorilor şi dă expresie rezultantei negative care se constituie. şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă.

socială etc. În perioada anilor '30 ai secolului nostru. Această denumire se aplică pentru: . Procesul generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu capitalul. revoluţiei tehnico-ştiinţifice. . un şomaj permanent. defecţiuni ale unor maşini şi utilaje. s-a formulat concluzia că în orice societate există un şomaj natural care nu poate fi resorbit. Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare economică. geografică. Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte criterii care nu ţin însă de natura sa.cât şi relativ . care au loc în diferite ţări. zonală. a unor meserii. Această formă de şomaj există numai pentru cei care doresc un salariu superior celui ce se formează pe piaţă ca expresie a raportului cerere-ofertă de muncă. Şomajul tehnic . perimarea unor produse şi. 93 . întreruperea energiei etc.stare de inactivitate forţată impusă de discontinuităţile care survin în procesele tehnice de producţie: greve.se determină atât absolut . Keynes remarcă existenţa unui alt gen de şomaj. amplu la acea dată. Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii. În această categorie se include şi şomajul din ţările sărace cu creştere demografică. De aceea. În literatura de profil este cunoscut şi ca şomaj NAIRU (care nu determină accelerarea salariilor). închiderea firmelor nerentabile. J. datorită modificării gustului şi opţiunilor consumatorilor.ca rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări. Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea exista oricând. Şomajul fricţional sau tranzitoriu .ca număr (masa şomajului) . Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi. cât şi de competenţele necesare exploatării resurselor umane.atunci când lucrează. Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte: Nivelul şomajului . o dată cu acestea. precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de muncă. perioade şi regiuni ale aceleiaşi ţări. dar lipsite atât de capital.starea de inactivitate momentană (termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui loc de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. mai ales sub incidenţa crizei energetice. Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este determinată de conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi. devine clar că măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai aproape de realitate. denumit şi şomaj normal pentru că nu este determinat de factori conjuncturali şi monetari. economistul francez Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj neinflaţionist.M.şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi depresiune care caracterizează lumea industrializată. Economiştii de după Keynes l-au numit şomaj keynesian. pe care îl denumeşte şomaj involuntar.şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi precum construcţiile şi agricultura. Are dimensiuni apreciabile în economiile marilor ţări.

că folosirea deplină a mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului. În funcţie de aceasta se poate distinge: şomajul total care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii. după unii autori. inclusiv în România . mâna de lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât productivitatea. are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor. J. Ocuparea deplină a forţei de muncă este. dar este compatibilă cu şomajul voluntar şi fricţional. la niveluri apreciabile. un asemenea nivel echivalează cu o rată a şomajului aproximativ de 1%. ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1. Criteriul economic al supraocupării devine. Nu există o durată a şomajului legiferată. 94 . şomajul deghizat care este specific mai ales ţărilor slab dezvoltate. dar este întâlnit şi în ţările est-europene. nivelul respectiv a crescut la 5%. în prezent. a avut loc o tendinţă generală de creştere a duratei care diferă pe ţări şi perioade istorice. Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. momentul când în activitatea economică. În timp. pe când în Europa occidentală a crescut. în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea remunerării. unde numeroase persoane au o activitate aparentă.5-4%. Ulterior. În competiţia care există între aceştia.M. atingând în unele cazuri 18-24 luni. se estimează că. Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a forţei de muncă. Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel minim. deci. cu eficienţă (productivitate) mică. dar s-a diminuat în anii '80. ordinul de mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi indicatori ai nivelului şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele relevate înainte. Cei care rămân sunt afectaţi de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei vor fi supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii. nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica. După unii autori. adesea. Keynes. Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. Acest gen de şomaj este relevat. şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol. astfel. considerându-se că scăderea şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă. pentru noii angajaţi. în SUA. la circa 3% din populaţia activă. În cea mai mare parte a ţărilor. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite. dar în numeroase ţări există reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de creştere. cei mai utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor sunt primii care părăsesc firul de aşteptare. Pentru alte ţări europene se admite că imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1-2%. precizează. echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de câteva procente. de altfel.Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările. şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană. La acest nivel al şomajului. printr-o analogie cu un fir de aşteptare format din cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. s-a făcut şi pasul logic următor.

să se agraveze. tinerii (până la 25 de ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active. aspect cu atât mai negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate. se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează. Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către autoritatea publică. Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de venit pe care acesta le antrenează. în diferite măsuri. pierderea calificării profesionale prin inactivitate. amintim: . dar ne vom circumscrie referirile numai la aceştia din urmă. Sintetizând.Pentru ei. în România. cât şi sociale. dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată. familiale. Dintre cele mai importante. formate prin clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării. este direct legat de scăderea producţiei industriale. Pe plan mondial. Se relevă. apariţia problemelor de sănătate. Măsuri de diminuare a şomajului şi efectelor sale Şomajul ridică în toate ţările două probleme foarte actuale: asigurarea în fapt a dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri. numărul celor care nu au un loc de muncă depăşeşte cu mult un milion. rasă etc. în ultimii ani. domeniul în care au lucrat. deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. spre a le asigura un minim de existenţă considerat sau admis oficial ca fiind "rezonabil". Una din modalităţile cele 95 . Aceasta este situaţia şi în ţările din centrul şi estul Europei. ci şi asupra celor care fac parte din populaţia ocupată. Efectele şomajului Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale. În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă. ramurile de activitate din care provin.) li se adaugă pierderea încrederii în sine. vârstă etc. 12. . Şomajul. sistarea sau restrângerea activităţii în unele sectoare sub incidenţa crizei economice.3. Potrivit studiilor Comisiei economice a ONU pentru Europa. Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un număr mai mare de oameni decât al şomerilor. Structura şomajului sau a componentelor acestuia.inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări. toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative.contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj. constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii. precaritatea situaţiei materiale. sex. şomajul are tendinţa. ceea ce reprezintă peste 10% din populaţia activă. astfel. dintre ele remarcându-se Polonia cu peste două milioane de şomeri. cheltuieli care rămân încă nerecuperate. că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii. categoria socio-profesională căreia îi aparţin. categorii de vârstă. creşterea cheltuielilor pentru achiziţiile de petrol. în ţările din această parte a lumii. de asemenea. conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale.

Privită însă ca asistenţă. primesc în continuare o alocaţie de sprijin . iar durata de acordare a acesteia. indexat. ponderea indemnizaţiei de şomaj în salariul unui celibatar oscila între 28% în Marea Britanie şi 55% în Italia. sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot mai mult şi nu i se mai poate face faţă. ci şi indirect. Funcţia activă a indemnizaţiei de şomaj nu se manifestă numai în mod direct. 50% sau 55% din media salariului de bază brut. fără a putea să se încadreze în muncă şi sunt lipsite de mijloace de întreţinere. indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului prin susţinerea programelor de calificare. un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se pot grupa pe două mari distincţii sau funcţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. reglementările în vigoare stipulează acordarea ajutorului de şomaj pentru o perioadă de cel mult 227 zile într-un cuantum exprimat în patru variante. 26% în Italia. Contribuţia sa la diminuarea şomajului pe această cale constă în descurajarea unora care vor să-şi abandoneze locul de muncă (indiferent 96 . s-a transformat într-o investiţie în resursele umane pentru inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii pieţei muncii. dar creşterea şomajului şi menţinerea sa la niveluri relativ ridicate în mai toate ţările. brut. Dacă ţinem seama de aceste aspecte. precum şi a programelor de încadrare în activitate. din care s-a dedus impozitul. desigur. În România. avut în ultimele trei luni. din care s-a dedus impozitul. Persoanele care au beneficiat de ajutorul de şomaj. deoarece dintr-un simplu instrument de protecţie sau un cost social şi o frână în calea diminuării şomajului (un număr de oameni se mulţumesc cu ceea ce dobândesc pe această cale şi renunţă să reintre în activitate) cum era considerată la un moment. legal. în săptămâni. indexat. Alocaţia de sprijin se acordă pe o perioadă de 18 luni. În măsura în care este destinată asigurării. iar cea de asistenţă . În acest context. 51% în Canada. indexat. în general. Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie. Ponderea sa faţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe ţări. sumele folosite pentru plata indemnizaţiei de şomaj se dovedesc a fi tot mai mici în raport cu nevoile. Mijloacele necesare finanţării funcţiei de asistenţă a indemnizaţiei de şomaj sunt obţinute de la bugetul de stat şi se constituie prin promovarea unui mecanism de redistribuire a veniturilor la nivelul societăţii. implică o creştere rapidă a sumelor folosite sub această formă. 52% în Germania şi Anglia. indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată şi atât timp cât persoana ce o încasează dovedeşte că este şomer şi că realizează venit sub un anumit nivel.activ.mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Indemnizaţia de şomaj reprezintă. era de 65% în SUA. devine clar că funcţia de asigurare are caracter pasiv. din care se scade impozitul. două aspecte devin preocupante: cu toată creşterea. În legătură cu acordarea acesteia se remarcă practicarea unor sisteme care au numeroase prevederi limitative.o sumă egală cu 40% din salariul minim pe ţară brut. recalificare şi reorientare a şomerilor. printre măsurile de protecţie socială. Orientarea activă tot mai evidentă care se dă indemnizaţiei de şomaj pune problema reconsiderării acesteia. în funcţie de situaţia în care se află cel ce urmează s-o primească: 60 sau 70% din salariul de bază minim pe ţară. Recent.

Acţionând. alocaţia scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când veniturile se ridică la nivelul minimului necesar. angajări specifice. pentru cei cu venituri sub acest minim.din ce motive) pentru a deveni beneficiari ai indemnizaţiei de şomaj. pentru stabilirea unei indemnizaţii de şomaj descurajante. la acest capitol. aceste forme prevăd angajări pentru obiective precise şi limitate. Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a pregătirii şi calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii. există şi aspecte critice care decurg tocmai din caracterul activ al indemnizaţiei de şomaj şi care nu pot fi evitate atunci când se evaluează aspectele sale de ansamblu. măsuri care privesc populaţia ocupată. În completarea acesteia se adaugă contribuţia indirectă prin încurajarea întreprinderilor de a oferi noi locuri de muncă plătite cu salarii mici. alte măsuri. un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi. inexistente în trecut. se pune concomitent problema "raţionalizării" forţei de muncă din sectorul public. măsurile ce au ca obiectiv reducerea şomajului au efecte directe şi indirecte asupra acestuia sau asupra consecinţelor sale. măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor şi şomerilor de durată lungă. Desigur. iar pe de altă parte pentru a se crea noi locuri de muncă cu salarii scăzute. pe de o parte. ceea ce se poate realiza prin stabilirea unui cuantum "inhibator" al indemnizaţiei. totuşi. Acesta reprezintă. create în cadrul politicilor recente de diminuare a şomajului. Măsurile pentru diminuarea şomajului. Politica de diminuare a şomajului prevede. Schema după care el funcţionează prevede plata către stat a unei alocaţii care variază după nivelul veniturilor. Oricare dintre ele nu se limitează la un singur aspect. Să remarcăm. ele sunt nu numai acceptate şi practicate de utilizatorii de muncă. oficiile de plasare a forţei de muncă diminuează numărul şomerilor. Faţă de ocuparea "normală". Una dintre acestea constă în radierea din rândul şomerilor a acelora care până la pensionare mai au o perioadă egală cu perioada pentru care se acordă indemnizaţie de şomaj. stagii sau contracte de muncă de tipuri deosebite. asemenea măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele "normale". Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele reglementări juridice inexistente mai înainte. după aspectul concret la care se referă. că. dar şi iniţiate de ei. în mai toate ţările. Prin conţinutul lor. Conducând la scăderea costului salarial al firmelor. De regulă. în ultimii ani. angajarea provizorie cu contract pe durată determinată (de obicei medie sau scurtă). O mare importanţă au dobândit. dar "atrăgătoare" pentru şomeri. indemnizaţia de şomaj se manifestă ca "moderator" al creşterii salariilor cu profunde implicaţii pe piaţa muncii. uneori efectele unei acţiuni nefiind numai pozitive. pe 97 . întrucât reprezintă mai mult decât indemnizaţia de şomaj. facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru crearea de noi locuri de muncă în activităţi publice. pentru cei fără nici un venit. alocaţia reprezintă o sumă minimă considerată necesară. În acest fel. ci contradictorii. pot fi grupate în trei mari categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri. O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este "impozitul negativ". în esenţă. măsurile pentru trecerea la noi forme de ocupare (angajare): angajare pe timp parţial sau cu orar atipic.

Programele de acţiune ale sindicatelor cuprind însă şi alte obiective care privesc populaţia ocupată: garantarea locurilor de muncă. ele tind să diminueze şomajul prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active. Crearea locurilor de muncă decurge. Aceasta decurge din însăşi realitatea creşterii lente sau chiar a descreşterii. fiind atribuite de cei interesaţi în mod exclusiv protecţiei mediului natural. în fond. În contextul economic actual. "împărţirea muncii" nu poate reprezenta o măsură de durată pentru diminuarea şi resorbirea şomajului. măsura se referă. Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop. În ultima categorie este vorba de acele măsuri care pot avea ca rezultat. pe termen mai scurt sau mai lung. promovarea acţiunilor de depoluare a apelor uzate. în anumite momente. principalele activităţi direct creatoare de locuri de muncă pe termen scurt sunt: reciclarea materiilor şi materialelor utile. În aceste condiţii. diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării de noi locuri de muncă. protecţia resurselor. producerea surselor reînnoibile. să prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată iar. unele dintre ele având doar legătură indirectă şi îndepărtată cu protecţia mediului natural. durata zilnică mai mică. Aceasta presupune o împărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi a producţiei. în totalitate sau în cea mai mare parte. implementarea şi exploatarea realizărilor obţinute pe această cale. a volumului necesarului de muncă. Ea trebuie neapărat completată cu amplificarea investiţiilor şi creşterea productivităţii în condiţiile unei noi organizări a muncii. De fapt. înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi cele ale femeilor etc 98 . eliminarea şi gestionarea deşeurilor. Literatura economică atribuie această creştere. pe de o parte. precum şi prin îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine.termen scurt realizând o orientare a locurilor de muncă spre alte categorii sociale. între care apa potabilă şi aerul au o importanţă foarte mare. Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea condiţiilor celor afectaţi de şomaj figurează printre revendicările tuturor organizaţiilor sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri socio-profesionale. creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă. este ca fiecare să lucreze mai puţin. gestionarea pădurilor. orar atipic. a instalaţiilor necesare acestor procese. Desigur. printr-o creştere efectivă a locurilor de muncă însoţită de rezultate benefice corespunzătoare. adesea. de fapt. salarii mai mici. Considerată ca atare. acceptarea condiţiilor proprii formelor noi de ocupare: nesiguranţă sporită. pe de altă parte. singura manieră de a face să lucreze cât mai mulţi sau chiar toţi. din tendinţele generale ale dezvoltării societăţii contemporane. Această preocupare se transpune. cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia ocupată se referă la "împărţirea" muncii între cei angajaţi şi crearea unor noi posibilităţi de angajare. protecţiei mediului natural. Dincolo de faptul că aceasta corespunde într-o oarecare măsură cu realitatea şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice. la o gamă largă de activităţi. reziduale. dezvoltarea cercetării ştiinţifice.

măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea duratei săptămânale de lucru. facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de muncă etc. scăderea vârstei de pensionare. precum: descurajarea muncii salariale feminine. în special în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor.măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie.măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active. orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale. astfel: . . . extinderea locurilor de muncă cu program redus. pe o reducere a substituirii muncii prin capital. 99 . exilarea sau returnarea lucrătorilor străini imigranţi nenaturalizaţi încă. în prezent. Politicile pasive acţionează pentru reducerea efectelor şomajului..măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii. prin: îmbunătăţirea conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia. creşterea timpului afectat ridicării calificării. dacă în procesul industrializării munca era substituită prin capital. interzicerea sau restricţionarea imigrării etc. . Politicile active concentrează eforturile instituţiilor publice pentru eliminarea sau diminuarea cauzelor şomajului. deci. se mizează pe extinderea sectorului prestator de servicii şi. întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea forţei de muncă şi diminuare a şomajului. Politicile pentru reducerea şomajului pot fi de asemenea pasive şi active. măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi. prelungirea şcolarizării obligatorii.În literatura de specialitate.

Totodată. are o mare importanţă folosirea raţională a sprijinului extern. când societatea informatizată se află la ordinea zilei. în pragul secolului XXI. numai aceste ţări dispun de un complex economic naţional capabil să realizeze permanent "străpungerile" tehnice şi tehnologice impuse de societatea informatizată. Germania. pe robotizare şi automatizare. Toate modelele alternative de producţie sunt axate în prezent pe competitivitate şi performanţă deoarece numai în acest fel este posibil ca diferitele ţări să participe eficient la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial.acestea fiind condiţii esenţiale pentru o largă competitivitate internaţională a produselor. se întrevede încă de pe acum o adâncire a competiţiei între ţări în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului capabil să realizeze performant exigenţele producţiei viitoare. Situaţia lor într-un grup de ţări sau altul depinde de numeroşi factori. În acest sens. cât şi costuri de producţie scăzute . un rol deosebit îl are aparatul tehnic de producţie. În prezent toate ţările au nevoie de investiţii străine. nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile de piaţă din celelalte ţări.). Ca urmare.Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient de mare pentru a asigura echilibrul şi creşterea economică. trebuie să se ţină seama de faptul că economia mondială contemporană cuprinde o mare varietate de economii naţionale. Sub impactul globalizării . concomitent cu preocuparea de a pune permanent în valoare potenţialul capitalului autohton. Italia. În acest sens. .Asigurarea unui management de calitate permanent care să permită atât realizarea unei înalte productivităţi a muncii. Ca urmare. . dar deschiderea spre exterior nu ţine exclusiv de acestea.Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială. Franţa. Producţia "de scară" şi de înaltă calitate devine "arma" cea mai redutabilă care poate să facă din schimburile economice externe un factor decisiv al creşterii economice şi al bogăţiei naţionale. specifică noului mod tehnic de producţie.proces de cea mai mare complexitate şi amploare a lumii contemporane . Depinde de capacitatea diferitelor ţări de a folosi eficient investiţiile şi de a le valorifica 100 . altele sunt ţări în curs de dezvoltare şi numeroase alte ţări sunt slab dezvoltate.CAPITOLUL 13 RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE Economia de piaţă naţională a unei ţări. Canada etc.s-a schimbat paradigma creşterii economice. gradul deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială depinde de un complex de factori dintre care cei mai importanţi sunt: . concretizaţi în indicatori economici de bază. .Forţa socială de a crea şi dezvolta eficient institute de cercetări ştiinţifice şi proiectare integrate producţiei. numai ţările care au astfel de unităţi pot realiza o creştere intensivă predominant inovativă. aflate în stadii diferite ale evoluţiei lor: unele sunt ţări puternic dezvoltate din punct de vedere economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA. Anglia. Japonia. cea mai largă deschidere o au ţările care se bazează pe tehnologia microelectronică.

schimburi de valută şi fluxuri de credite). care va juca un rol tot mai important. ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute". Sistemul financiar mondial este un adevărat seismograf economico financiar având un rol dublu: pe de o parte de a reflecta evoluţiile şi schimbările din economia internaţională. deoarece. care a contribuit la renaşterea Germaniei şi a altor ţări din Europa Occidentală după al doilea război mondial). de foamete sau de războaie purtate în afara graniţelor ei. Războiul pentru independenţă din America de Nord a costat naţiunea sute de milioane. sub toate aspectele. vor trebui înlăturate barierele care îngrădesc comerţul cu servicii. autorul ajunge la trei concluzii: . Este posibil ca.în interes naţional.Comerţul internaţional va trebui să pună un accent mai mare pe "comerţul invizibil". Fr.Exportarea ştiinţei (pentru a obţine venituri sub forma drepturilor de licenţă. iar pe de altaă parte de a influenţa (şi uneori. s-ar putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse finite. dar "forţa ei productivă s-a consolidat imens prin dobândirea independenţei naţionale. ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândite. care acum joacă rolul principal. s-a produs o profundă schimbare în economia mondială prin apariţia economiei simbolice (adică mişcările de capital. care au fost bogate şi puternice. Brazilia şi Rusia au determinat formularea unui set de propuneri şi preocupări menite să contribuie la accentuarea gradului deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială. în Mexic. în decurs de numai câţiva ani de pace. au ajns în sărăcie şi mizerie. Mişcările de 101 . rolul principal în fluxurile internaţionale de capital l-a jucat "economia reală" (adică fluxurile de mărfuri şi servicii). dar care. dintre acestea pot fi enumerate ca esenţiale: Bazându-se pe o temeinică analiză. În ultima perioadă. de asemenea. List dă şi alte exemple de ţări. În contrast cu aceste ţări. plăţilor pentru prestări de servicii. Până acum. Pentru că. care au avut loc în unele ţări din Asia. Crizele financiare din ultimii ani. să creeze bogăţii incomparabile mai mari decât avusese vreodată". "forţa de a crea bogăţii este infinit mai importantă decât bogăţia însăşi. List arată că Germania a fost pustiită de ciumă. List. cheltuielile cu forţa de muncă vor reprezenta o parte mai mică a costurilor totale. . Acest dublu rol este îndeplinit cu precădere prin Fondul Monetar Internaţional. pierzându-şi încetul cu încetul forţa lor productivă. a drepturilor de autor). costurile scăzute ale forţei de muncă să devină un avantaj cu mai puţină greutate în comerţul internaţional. Din analiza evoluţiei economiei mondiale se pot desprinde atât aspecte pozitive. de folosire eficientă a ajutorului extern (de exemplu Planul Marshall. economia mondială. Banca Mondială. în ţările dezvoltate. sublinia Fr. Banca Centrală Europeană şi prin multiplele legături pe care acestea le au cu sistemele bancare ale tuturor ţărilor lumii. Organizaţia pentru Cooperare Economic şi Dezvoltare (OECD).4 Apelând la învăţămintele istoriei Fr. foarte curând. ceea ce i-a îngăduit ca. cât şi aspecte negative . chiar determina). de irosire a unor astfel de oportunităţi. dar ea şi-a revenit şi şi-a redobândit prosperitatea pentru că întotdeauna şi-a salvat "o mare parte din forţele ei productive".

costurile materiilor prime. În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. costurilor energetice. în bună parte. de regulă un an. Teoria economică postulează: factorii de avantaj comparativ ai economiei "reale" . Aceasta serveşte la corelarea activităţii valutar-financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o perioadă determinată de timp. vor trebui să înveţe să evite riscurile implicate de fluctuaţiile valutei în care este calculat costul de producţie al principalilor lor concurenţi". de obicei un an. ceea ce reprezintă de cel puţin 25 de ori mai mult decât comerţul mondial. conferind monedei 102 . activitatea financiară legată de comerţ. Chiar şi firmele care activează doar pe plan intern. însă ratele schimbului valutar sunt cele care determină.depăşesc cu mult. adică o valoare de circa 12 ori mai mare decât cea a comerţului mondial cu produse şi servicii. balanţa de plăţi externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective cu privire la transferul de proprietate ce să se efectueze în termenul pentru care se întocmeşte balanţa. În plus.şi. În timp ce valoarea totală a comerţului mondial cu produse şi servicii este de circa 2.. provenite din relaţiile sale economice. Deci. dar concurează cu firmele străine pe pieţele autohtone. care este independent de activitatea productivă. 13. De aici şi concluzia practică: "Oricare firmă ce participă la activitatea economică internaţională trebuie să fie conştientă de faptul că activează simultan în două domenii: producţia de bunuri (sau prestarea de servicii) şi sfera financiară .1985). costurile de transport etc . Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit moment. în mare măsură.costurile forţei de muncă şi productivitatea muncii. într-o măsură tot mai mare. fluxurile de capital şi ratele schimbului valutar au evoluat.5 . indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv. sau circa 35 de trilioane de dolari pe an. În ultimii 15 ani. Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional. un rol deosebit îl are balanţa de plăţi externe.3 trilioane de dolari pe an. ca volum.. În realitate. nelegate de activitatea comercială . tranzacţiile de schimb valutar încheiat în marile centre financiare ale lumii totalizează circa 150 de miliarde de dolari pe zi. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economicostatistic în care se include şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară. Tranzacţiile de capital de pe aşa-numita piaţă a eurodolarului de la Londra (unde instituţiile financiare din întreaga lume iau şi dau cu împrumut) totalizează 75 de trilioane de dolari pe an. independent de comerţul internaţional şi uneori (ca în cazul creşterii vertiginoase a valorii comparative a dolarului în anii 1984 . pe o anumită perioadă de timp. în sens invers.capital nelegate de comerţ . determină ratele schimbului valutar. valutar-financiare folosite pentru evidenţierea analizei şi controlul fluxurilor externe ale unei ţări. raporturile dintre costurile forţei de muncă din două ţări. financiare şi monetare cu alte ţări. Balanţa de plăţi externe Între instrumentele economice.. ratele schimbului valutar funcţionează ca un "cost comparativ" de mare importanţă. Rezultă că balanţa de plăţi externe exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale.1.

repatrierea activelor şi altele. Dar. încasările din export şi plăţile pentru importul de mărfuri corporale. acesta este un indiciu al unei evoluţii economice defavorabile. care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de transport. .naţionale un loc avantajos în cadrul fluxurilor economico-financiare internaţionale. balanţa comercială poate fi activă. ea poate fi: activă (excedentară) dacă exportul depăşeşte importul. Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante părţi ale balanţei de plăţi externe. rente. dobânzi. .). profituri. . telecomunicaţii. fluxul de capital. care reprezintă încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca dividende. ajutoarele publice sau private etc. De aceea. Tranzit. asigurări şi expediţii. care reprezintă în formă valorică. constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş.balanţa serviciilor. expediţii etc. Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe. Balanţa comercială poate fi: generală. pasivă (deficitară) dacă importul depăşeşte exportul şi echilibrată (soldată) când acestea sunt egale.a. operaţiuni bancare. de regulă un an. atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale externe ale unei ţări. ci o balanţă comercială echilibrată în dinamică.balanţa comercială. salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini etc. în contextul pieţei monetare şi financiar-valutare internaţionale. acest instrument economico-statistic se află în legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei naţionale. Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări.balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt. pe care le reflectă balanţa comercială. trebuie precizat că o situaţie favorabilă nu presupune în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent excedentară. în concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional. turism. după cum urmează: Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent include: . care reflectă transferurile economiile băneşti ale lucrătorilor emigranţi. sau parţială. capitole principale ale balanţei de plăţi externe privesc imput-urile şi output-urile de fonduri şi sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi importuri de bunuri materiale.balanţa veniturilor. despăgubirile. În ansamblu.. asigurări. financiar-valutare etc. pe o perioadă de timp determinată. transferurile în contul acordurilor dintre ţările Comunităţii Economice Europene. turism. 103 . . care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe un termen până la un an. dar pe ţări poate fi deficitară.balanţa transferurilor unilaterale. Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include: . În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa uniformizării grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor. servicii internaţionale (transport. Astfel.. dacă se referă la relaţiile de import şi export cu o altă ţară sau un grup de ţări. donaţiile.

. telecomunicaţii. poştă. deci. mărimea în expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile internaţionale: a) activitatea comercială. În numeroase balanţe de plăţi apare frecvent un întreg capitol al tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de "invizibile". licenţe. . adică mişcarea de masă monetară. în formă bănească. . .Turism. drepturi de autor. dividende. primele constituie o sursă de încasări pentru o ţară. iar pentru celelalte o sursă de plăţi. televiziune.balanţa rezervelor valutare internaţionale. reprezentanţe diplomatice şi comerciale etc. . indiferent dacă sunt de mărfuri sau de pasageri. . invizibile constituie o sursă principală de încasări din străinătate. fracht. . creditarea internaţională. Invizibile se referă la serviciile pe care o ţară le face în folosul altor ţări ("servicii proprii"). ariene şi terestre. donaţii etc. este cazul acelor ţări care deţin o 104 - . .balanţa mişcărilor de capital pe termen lung. Analiza volumului.Aur.). care reprezintă formarea şi utilizarea rezervelor valutare. asigurări tehnice. ca şi la cele prestate de străinătate ţării respective ("servicii primite"). drepturi de autor. precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar Internaţional.Schimburi de servicii (navlu. care este cuprins într-o subdiviziune distinctă.Transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă. Balanţa de plăţi externe cuprinde. medicale.d) activitatea monetară. patente. adică export-import de bunuri materiale şi servicii. brevete. încasările şi plăţile rezultate din: .transporturile navale. comisioane şi speze bancare.Împrumuturi. adică mişcarea de capitaluri pe termen lung. Serviciile internaţionale sunt denumite "invizibile" în contrast cu mişcarea "vizibilă" a mărfurilor. . adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt. . asigurările etc. chirii.călătoriile în străinătate ale rezidenţilor şi călătoriile străinilor în ţara respectivă. b) activitatea financiară. Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond. cotizaţii. investiţiilor de portofoliu. care exprimă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor directe.Donaţii.veniturile din investiţii. . Din categoria schimburilor invizibile fac parte: . Pentru unele ţări. c) activitatea de creditare. . indiferent dacă sunt investiţii directe sau investiţii în titluri de valoare.Dobânzi. în scopuri turistice sau profesionale. inclusiv reparaţiile executate la mijloacele de transport străine.veniturile din brevete. indiferent de durata lor.Încasări şi plăţi din reparaţii. cupoane devenite exigibile. . structurii şi dinamicii comerţului cu invizibile contribuie la definirea mai completă şi exactă a dezvoltării generale a unei economii naţionale. .Schimburi de mărfuri. exclusiv creditele Fondului Monetar Internaţional. cuprinsă în balanţa comercială.alte servicii oficiale şi particulare cum ar fi: serviciile financiare.

au mari încasări valutare din turism. aceasta are în vedere rezultatul cumulat al tranzacţiilor curente şi al balanţelor de capitaluri pe termen lung şi pe termen scurt. Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină starea acesteia. în sensul că balanţa invizibilelor tinde să o compenseze pe aceea a comerţului exterior. în perioada postbelică. încasările din invizibile în Franţa. Alte ţări. Anglia. dar cel mai adesea. Dacă totalul soldurilor diferitelor balanţe este negativ. a fost cunoscută multă vreme drept "cărăuşul mărilor" datorită puternicei sale flotele comerciale.de cheltuielile efectuate în străinătate de călătorii vest-germani. deoarece cheltuielile pentru serviciile prestate în străinătate depăşesc cheltuielile din servicii "proprii" în favoarea străinătăţii. Dacă totalul soldurilor este pozitiv. I . Germania au crescut mai rapid decât în Anglia. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale. Elveţia. în Germania. Dar sunt şi ţări în care invizibilele constituie o cauză de dezechilibru al balanţei de plăţi. Sc .soldul operaţiunilor de credit. de exemplu. În ceea ce priveşte variaţia poziţiei monetare. R . în unele cazuri de cursa înarmărilor. îndeosebi pentru turism. Tranzacţiile referitoare la serviciile internaţionale au o dinamică specifică de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.valoarea importului. au apărut şi alte ţări cu o dinamică accentuată. în ultima vreme. Privită în ansamblul ei. ca urmare a presiunii inflaţiei monetare.Sf = Sc + R în care: E reprezintă valoarea exportului. deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza economică mondială. Grecia. Sf .modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare. în totalitatea ei. printre care Italia.flotă de transport importantă sau care au un turism foarte dezvoltat. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare. balanţa de plăţi a avut. Dar.I .soldul operaţiunilor financiare. deşi încasările din turismul internaţional se ridică la sume considerabile acestea sunt depăşite . reflectă situaţia posturilor care o compun. Se pare că există un efect de compensare. De exemplu. Poate fi: echilibrată atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau 105 . aceasta are drept consecinţă o creştere a îndatorării ţării (sau o pierdere a creanţelor pe plan extern). până nu demult. astfel că balanţa. Spania. aceasta înseamnă o diminuare a îndatorării ţării sau sporirea creanţelor ţării. De exemplu.aproape an de an . Un deficit prelungit al balanţei de plăţi curente impune adoptarea unor măsuri de restructurare a economiei. în numeroase ţări. se devalorizează moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi internaţională. Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi externe astfel: E .

U. ca şi a strategiilor economiilor naţionale. în relaţiile monetare şi financiar-valutare internaţionale. S. au înregistrat excedente substanţiale.U.2. în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe. Rezistenţa la importuri poate fi. Ea poate fi analizată din două puncte de vedere: . problemele economiei internaţionale sunt deosebit de complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale.Competitivitatea prin preţuri . în timp ce alte ţări dezvoltate ca Japonia şi Germania. În acest context se înscrie şi România cu problemele sale caracteristice tranziţiei prin criză şa economia concurenţială de piaţă. în consens cu schimbările fundamentale ale lumii contemporane. atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora.competitivitatea internă sau rezistenţa la importuri. Competitivitatea şi eficienţa comerţului internaţional Prin competitivitate se înţelege gradul de performanţă al unei economii naţionale. În privinţa ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin dezvoltate. a politicilor şi mecanismelor economice proprii acestora. Performanţele unei ţări pe plan internaţional pot fi reflectate pentru un produs sau pentru toate produsele exportate de agenţii economici ai ţării respective. calculată global sau pe produs.A. deficitară sau pasivă. Trebuie precizat însă că S. atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate. se constată o situaţie deosebit de nefavorabilă determinată de accentuarea de la un an la altul a unor deficite mai ale balanţelor comerciale şi de plăţi. Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găsesc expresia.A. în principal. de asemenea. cât şi specificitatea diviziunii internaţionale a muncii. 13.competitivitatea externă sau dinamismul exporturilor . O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe. Competitivitatea se manifestă sub două forme: . concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări 16. precum şi a eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice internaţionale. având în vedere exportul lor de capital considerabil în străinătate. Ele constituie un mijloc important de cunoaştere a nivelului de dezvoltare a unei economii naţionale. Competitivitatea prin preţuri depinde de: 106 . Soluţia de fond pentru aceste ţări în scopul eliminării unor asemenea deficite cronice o pot asigura măsurile de regândire şi reorientare a structurilor economice şi mecanismelor economico-financiare interne. Prin urmare. a structurii acesteia.Competitivitatea prin volum Competitivitatea prin preţ este fundamentată pe raportul dintre preţul produsului pe piaţa internă şi preţul produsului pe piaţa mondială. precum şi poziţia cheie a dolarului S.A. excedentară sau activă. Ele poartă amprenta conjuncturii economice mondiale. au înregistrat un deficit cronic al balanţei comerciale.U.perioada de referinţă. au posibilităţi importante de a compensa această situaţie.

O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului exterior o constituie rentabilitatea acestuia. scad cheltuielile de producţie. Pentru aceasta trebuie ca. iar preţurile devin mai competitive şi. reglând astfel cantitatea şi caracteristicile acestuia. Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut produsul.politica instituţiilor de sprijine a exporturilor. deci. cu atât este mai eficient comerţul exterior. Reducerea cheltuielilor de producţie. Deci. la export. introducerea unor tehnologii de vârf. cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului exterior. În acest sens acţionează mai mulţi factori: Structura comerţului exterior. cu cât este mai mare ponderea produselor bazate pe o înaltă tehnicitate. cu cât creşte volumul produselor exportate a căror valoare este mai mică decât cea internaţională. Competitivitatea prin volum se obţine. Eficienţa economică a comerţului exterior se determină prin compararea rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile) necesare obţinerii lor. se bazează pe principiul „ascultă şi observă”. Îmbunătăţirea calităţii produselor. creşte eficienţa comerţului exterior. . îndeosebi prin consumuri specifice mici. . de regulă utilizând politici de promovare a exporturilor cum ar fi: . Mărimea eficienţei economice a comerţului exterior depinde de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior. preţul extern în valută să fie 107 . care reflectă efectele băneşti directe şi imediate obţinute în urma operaţiunilor de importexport. . care constituie un factor esenţial în creşterea eficienţei comerţului exterior. aceasta avantajează ţările a căror monedă naţională se depreciază în raport cu celelalte.rata de schimb valutar. Specializarea întreprinderilor.politica mărcii de calitate. astfel încât producătorul să fie motivat în a-şi continua procesul productiv sau de a creşte capacitatea de producţie). Instituţiile studiază mişcările şi tendinţele pe piaţa bunului. stricta specializare presupune concentrarea exporturilor unei ţări pe un anumit produs pentru care cererea este în creştere.costul producţiei. Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie. care reprezintă un punct de referinţă pentru stabilirea preţului (preţul pieţei trebuie să fie superior costului. specifică ţărilor care au reuşit să-şi impună produsele pe piaţa mondială printr-o calitate tradiţional superioară mediei mondiale. Competitivitatea prin volum (raportul dintre produsul intern şi cel extern din orice alt punct de vedere decât preţul) pune în evidenţă unele condiţii favorabile pe care le are sau le creează o economie în raport cu celelalte pentru produs sau pentru agenţii economici care obţin produsul respectiv. în acest fel creşte productivitatea muncii. folosirea de forţă de muncă calificată.politica de strictă specializare. calităţile sale.

Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de schimb. Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi indicatori. Piv = preţul de import în valută. Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi cele de import. ci în strânsa lor legătură. Pv = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră.raportul de schimb. Eficienţa comerţului exterior nu trebuie analizat separat pentru export şi import. la fiecare operaţiune de export. să de calculeze toţi indicatorii menţionaţi. ţările recurg la 108 . Pentru a obţine o eficienţă ridicată a activităţii de comerţ exterior. preţul de desfacere pe piaţa internă să fie mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele. Cursul de revenire (brut) la import se calculează astfel: Cri = (Pi-Ti)/Piv În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei).aportul net valutar. dintre care cei mai importanţi sunt: . Raportul de schimb net exprimă relaţia dintre indicele volumului de export şi indicele volumului de import. O rată inferioară lui 100 indică o deteriorare a raportului de schimb net.mai mare decât costurile interne. . în care se oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior. Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei). Raportul de schimb constituie un instrument preţios pentru evidenţierea fenomenelor de echivalenţă sau neechivalenţă a schimburilor internaţionale. sub forma de raportul de schimb net (Rsn) care reprezintă relaţia dintre indicele preţurilor de export (Ie) şi indicele preţurilor de import (Ii): Rsn = (Ie/Ii) 100 O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără) indică o ameliorare a raportului de schimb net. care se calculează separat la export şi la import. Acest raport se calculează. Ti = taxele de import percepute la marfa respectivă (în lei). Formula de calcul este: Cre = (PI+Cc)/Pv În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei). . de regulă. operaţiunea este eficientă. Se impune ca. Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială internă se obţine fiecare leu valută prin export. Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât cursul de schimb. operaţiunea este eficientă. Cursul de revenire la export reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a produsului exportat şi productivitatea muncii mondiale. iar analiza să se facă corelat. iar la import. Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al materialelor aduse din import (folosite la fabricarea produsului respectiv) şi al materiilor interne utilizate (care s-ar fi putut exporta). la frontieră. al mărfii respective.cursul de revenire (brut şi net).

ţara respectivă va putea să vândă mărfurile sale la un preţ inferior bunurilor produse în ţările nespecializate. ca urmare.suprimă stimulentul eficient pe care îl constituie concurenţa străină.protecţionismul. Obiectivul principal al G.A. . licenţelor. Protecţionismul este sistemul şi politica economică în care comerţul şi industria unei ţări sunt apărate împotriva concurenţei străine prin măsuri guvernamentale.pune obstacole în calea diviziunii internaţionale a muncii. care constituie un factor de progres. printre care şi România. 13. şi unele inconveniente: . raport de schimb sau curs valutar. Protecţionismul este opusul liberului schimb.T.menţine un nivel ridicat al preţurilor. ea constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între state. pe lângă aspecte pozitive. Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţionale cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. ca organism interguvernamental care îţi propune să contribuie la liberalizarea schimburilor comerciale externe.T. Există două feluri de politici comerciale externe: .T. 109 . Ca urmare a concurenţei dure de pe pieţele mondiale şi a politicilor protecţioniste ale multor state. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale cu ajutorul unui raport care se numeşte rata de schimb valutar. prima lege de încurajare a industriei naţionale a fost votată în 1887. ceea ce este în detrimentul consumatorilor.C.anumite politici comerciale externe. restricţiilor vamale. exprimându-se astfel valoarea monedelor respective. Adepţii politici liberului schimb susţin să ea face posibilă specializarea între state.3.M). . curs de schimb.provoacă represalii din partea ţărilor ale căror produse sunt oprite (sau respinse).A. Protecţionismul se realizează cu ajutorul statului prin sistemul taxelor vamale.T. obţinându-se avantaje din exportul-importul respectiv. Politica liberului schimb susţine că libertatea cea mai deplină a comerţului este cea mai aptă să asigure prosperitatea naţiunilor. . etc. Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională în condiţiile asupra cărora s-a convenit. Începând cu 1 ianuarie 1998. Protecţionismul are.).T. în anul 1948 a luat fiinţă Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G. fiecare producând ceea ce poate face mai bine. a fost eliminarea discriminărilor din comerţul internaţional. G. primelor de export.T.liberul schimb .A. Din această instituţie au făcut parte 125 de ţări. contingentărilor. după ce cu un an înainte fusese adoptat un tarif vamal protecţionist. a fost înlocuită cu Organizaţia Comerţului Mondial (O. În România.

). în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de tehnicile valutare. cursul valutar nu este întotdeauna egal cu paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale. factori monetari care privesc masa bănească. factori de 110 . adică o pierdere a puterii de cumpărare. precum şi cei care privesc stările psihologice ale oamenilor (mentalitatea.Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii. masa monetară. în funcţie de cerinţele analizei şi proiecţiei economice. băncile naţionale au stabilit un aşa-zis curs valutar central sau paritatea la nivelul puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale. fie prin aprecierea unor valute. cu privire la proprietatea asupra valutei. O asemenea oscilaţie se relevă fie prin deprecierea unor valute. începând cu modul de formare. Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnicovalutar şi a reglementărilor adoptat într-o ţară. După ce s-a abandonat paritatea în aur. respectiv o creştere a puterii de cumpărare. ţine seama de mai mulţi factori care influenţează în fond puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar ca: ritmul creşterii produsului intern brut. numindu-se şi condiţiile schimbului. Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monede naţionale ce se schimbă. Specialiştii disting noţiunea de curs real de aceea de curs nominal. Asemenea factori social. comportamentul. precum şi de corelaţia dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară. creditul.19 Multiplele aspecte privind cursurile valutare într-o ţară sunt prevăzute în regimul valutar al acelei ţări. creditul.a. starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări. Cursurile valutare oscilează zilnic. iar acest raport este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective. avându-se în vedere mai multe criterii.psihologici influenţează indirect cursul valutar. nivelul şi dinamica preţurilor bunurilor economice. de psihologia partenerilor valutari ş. dobânda. înlocuindu-se cursul valutar oficial. Stabilirea cursului valutar. În acest context. Cursul valutar nominal reprezintă preţul relativ al valutelor ţărilor care intră în relaţii de schimb. Factorii internaţionali includ: raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa externă. la convertibilitatea monedei proprii şi la organizarea şi funcţionarea pieţei valutare. starea de spirit etc. Factorii interni includ: factorii care ţin de activitatea economică ce se concretizează în bunuri materiale sau servicii de o anumită calitate şi la un anumit preţ. ci oscilează în jurul acesteia. ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice internaţionale. Factorii numeroşi care influenţează cursul valutar pot fi clasificaţi în două mari grupe: factori interni şi factori internaţionali. Un astfel de curs este utilizat sub forma parităţii puterilor de cumpărare sau curs real. în practica financiară internaţională actuală. dobânda. factori de natură social-politică. de politica valutară promovată de statele lumii. iar cursul valutar real reprezintă preţul relativ al bunurilor economice create în ţările respective. adică raportul în care se pot schimba bunurile economice create de o ţară pe bunurile economice create de altă ţară.

urmărindu-se cel mai bun curs ce se poate obţine. În funcţie de evoluţia pieţei. în funcţie de variaţia cererii şi oferta de pe piaţă. Exprimarea cursului valutar20 se face într-o manieră specifică denumită şi metodă de cotare. 10. 111 . Se practică două tipuri de cotaţie: una fixă şi alta variabilă. psihologică. chiar în absenţa licitaţiilor. socială. se exprimă în monedă naţională. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele lor valutare. Pentru crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara noastră se realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care tranzacţiile au loc în monede integral convertibile. 1000 etc. politică. Mai este de reţinut şi faptul că acţiunea de cotare. Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină. cotarea se face astfel: 1 liră sterlină este egală cu x dolari S. între cursurile practicate de băncile comerciale există anumite diferenţe nesemnificative.A.A. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia. în cazul când el realizează concomitent operaţiuni de cumpărare şi de vânzare. 100. de la bănci pentru clienţi. caracteristici economiei mondiale. calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale. adică a puterii lor de cumpărare. cât şi cel de vânzare ce se stabilesc pentru fiecare valută. Totodată. În România cursul valutar se stabileşte şi se folosesc în funcţie de condiţiile specifice economico-sociale. cu excepţia lirei sterline şi cotaţia directă pentru operaţiunile valutare ce se efectuează între băncile din SUA. atât cursul de cumpărare. Banca Naţională a României publică. impunându-se determinarea.natura economică. De exemplu. Diferenţa dintre aceste cursuri se numeşte "spread" şi exprimă avantajul (câştigul) pentru agentul care cotează. Canada. un curs propriu cu caracter orientativ. La rândul său. Austria. pe piaţa valutară de la Londra. nelimitat. Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde. În SUA. ia în calcul în mod specific.U.. Cotarea poate fi: cotare directă şi cotare indirectă. facilitează stabilirea dinamicii puterii de cumpărare a valutelor convertibile şi mai întâi a valutelor cotate. ponderilor şi tendinţelor lor pentru a se aprecia corect cursul valutar şi mişcarea acestuia în timp şi spaţiu. Înţelegerea metodelor de cotare. Între factorii interni şi cei internaţionali există o strânsă legătură. a dimensiunilor. care se practică zilnic pe piaţa valutară. instituţiile bancare pot modifica cursul dolarului chiar în aceeaşi zi. clientul are posibilitatea să accepte sau nu oferta. în mod ştiinţific. piaţa valutară foloseşte cotaţia indirectă pentru ansamblul valutelor europene. cotarea se face: 1 dolar S. Pe piaţa valutară interbancară pot fi efectuate tranzacţii pe toată durata unei zile. financiară. adică 1. permiţând cunoaşterea sporirii (aprecierii) sau reducerii (deprecierii) valorii lor. sub cele două forme ale ei. este egal cu x lire italiene. De exemplu. Acesta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite monede. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină. pe piaţa valutară de la Roma.U.

transmiţătorul ordinului către bancă. de obicei între bănci. De asemenea. Acestea sunt cele mai numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice. banca la care se va plăti valuta vândută şi contul de unde provine. Ele se realizează în cea mai mare parte de către bănci. până la scadenţa operaţiunii valutare. Cursul pentru operaţiunile la termen este în general. Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula. banca şa care se va încasa valuta cumpărată şi contul în care intră. Aceasta se explică prin faptul că există şansa modificării cursului până la scadenţă. care urmăresc doar câştigul din diferenţa de curs. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare. prin afişarea cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi.Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare se efectuează în număr mare şi într-o gamă diversificată. se are în vedere dobânda practicată pe piaţa monetară. deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă o valută. Ca excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen. operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe. Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon sau telefax. mai mare de 48 ore lucrătoare. anumite plasamente de capital pe termen scurt. astfel încât în teoria şi practica schimburilor valutare se apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe. investiţiile de portofoliu (titluri de valoare). fixat atunci când s-a încheiat contractul. precizându-se cantitatea de valută cumpărată sau vândută. În scopul efectuării operaţiunilor cu monede convertibile. Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce trebuie schimbată. una la vedere alta la termen. efectiv. vânzarea sau cumpărarea de valută. în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. data decontării. rezultată dintr-o afacere de import sau de export. în corelaţie cu o nevoie imediată. mai mare decât pentru operaţiunile la vedere. Tot operaţiuni forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările efective. Operaţiunea la vedere facilitează relaţiile de export-import. băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare pentru moneda naţională. schimbarea dimensiunilor sau structurii lichidităţii unor operatori etc. în sens favorabil sau nefavorabil pentru diferite monede naţionale şi. fiind cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont. de asemenea. pe care le aduc la cunoştinţa publicului. le fac cunoscute prin telefon şi clienţilor lor. obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare. Asemenea operaţiuni sunt. Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente. în principal. 112 . care este încasată pentru cantitatea de monedă acordată drept credit. cursul valutar. după conţinutul lor sunt operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. totodată. după caz. operaţiuni prin care un agent economic se asigură din momentul încheierii contractului că la data plăţii va dispune de suma în valută necesară. şi se validează ulterior în scris. Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă).

băncile comerciale importante efectuează operaţiuni de gen swap. lichiditatea la diferite niveluri. cursurile valutare trebuie avute în vedere pentru procese cum ar fi: stabilirea şi compararea preţurilor mărfurilor care se exportă sau se importă. De asemenea. astfel încât operatorul se asigură faţă de o pierdere generată de instabilitate valutară. Cursurile valutare constituie un instrument important care influenţează eficienţa schimburilor economice internaţionale. Astfel. Aceste operaţii reflectă acţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa valutară. iar această valută este vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen. O operaţiune swap exprimă. deci. ca şi pentru oportunitatea devalorizării (deprecierii) sau revalorizării (aprecierii) monedei naţionale în funcţie de dinamica relaţiilor economice externe. deci o cumpărare şi vânzare similară a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri stabilite (spot şi forward) la data tranzacţiei. în cazuri de înlăturare temporară a anumitor deficite ale balanţei de plăţi externe. între băncile centrale ale diverselor ţări. În situaţia în care cursul valutar real este ridicat. mărfurile partenerilor străini sunt relativ scumpe şi cele proprii sunt ieftine. Astfel. Operaţiunile simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată. la rândul lor. Operaţiunile complexe sunt cele gen "swap" . pentru reliefarea relaţiei dintre cursul valutar real şi cel nominal. ca operaţiune la vedere. Astfel. pe o cantitate din altă monedă cu care s-a efectuat schimbul (swap). de două feluri: operaţiuni simple sau normale şi operaţiuni complexe. folosit în proporţii însemnate în prezent. O asemenea influenţă se manifestă. Pentru fructificarea valutelor cu profituri importante. în timp ce bunurile economice create în ţara proprie sunt relativ scumpe. starea datoriei externe etc. la influenţarea favorabilă a competitivităţii mărfurilor proprii pe piaţa externă. fapt care conduce la aprecierea că operaţiunile swap nu au în fond caracter speculativ. aceste cursuri au semnificaţie pentru cuantificarea veniturilor din export şi a cheltuielilor pentru import. în proporţii diferite. cursurile valutare pot influenţa echilibrarea sau reducerea deficitului balanţei de plăţi externe. cursurile valutare permit obţinerea de informaţii referitoare la folosirea valutelor sau devizelor. Asemenea operaţiuni contribuie şi la deplasări semnificative de lichidităţi pe aceeaşi piaţă valutară sau între pieţe valutare diferite. În situaţia când acest curs este mai mic. vânzarea unei valute la termen chiar în ziua când ea a fost cumpărată la vedere. Totodată. mărfurile partenerilor străini sunt relativ ieftine. care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă. 113 . Totodată. în cazul mai multor seturi sau coşuri de mărfuri ce constituie obiect al comerţului exterior.Operaţiunile valutare la termen pot fi. ca modalităţi de încasare sau de plată în schimburile externe. Această operaţiune implică. calităţii şi structurii mărfurilor de export sau import. cursurile valutare servesc la determinarea cantităţii . în toate momentele şi direcţiile specifice schimburilor externe. îndeosebi când între ele s-au stabilit aranjamente interbancare pe perioade de timp determinate. băncile efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa proprie. Operaţiunile swap sunt o formă modernă a acordului de compensaţie.

diminuarea economiilor stimulează apariţia deficitelor contului operaţiunilor curente. În acest scop se manevrează.. cu atât preţurile externe pot fi mai mici şi mărfurile ţării respective sunt mai competitive pe piaţa externă. De aceea. mărindu-se soldul pozitiv al contului curent al balanţei de plăţi externe. de exemplu. populaţia ţării respective va cumpăra cantităţi mai reduse de mărfuri străine. pe de o parte. Cererea de investiţii şi cursul valutar real. din cadrul balanţei de plăţi externe. cererea de investiţii. concretizat în veniturile statului pe de o parte. De aceea. Diminuarea economiilor datorită fiscalităţii determină reducerea dimensionării ecartului dintre economii şi investiţii. destinat consumului şi economiilor. În situaţia în care într-o ţară cursul valutar real este mic. Politica fiscală înţeleasă ca o concepţie şi ca un sistem de măsuri şi acţiuni privitoare la impozite. fie unei valori egale de venit. în mod sintetic. precum şi a exportului net. deci. mărfurile produse în ţara de referinţă devin mai scumpe. Prin urmare. În situaţia în care cursul valutar real va fi mai ridicat în ţara respectivă. exportul net este mai mare pentru ţara respectivă şi semnifică o stare favorabilă care trebuie stimulată şi amplificată. relaţia dintre impozite şi oferta de dolari pentru investiţii în străinătate. Ca urmare. ceea ce duce la creşterea cursului valutar real. iar veniturile din export cresc. exportul net reflectă diferenţa dintre valoarea exportului şi cea a importului de bunuri materiale şi servicii. În general. iar străinii vor cumpăra mărfuri din ţara respectivă. generând diminuarea exportului şi creşterea importului. Aceasta înseamnă că o politică fiscală raţională trebuie să optimizeze şi legătura între randamentul ei. atunci cursul valutar real al ţării de referinţă se va diminua. vom prezenta în continuare. Prin politica economică se poate stimula creşterea cererii de 114 . pe de altă parte. Un astfel de mecanism duce la scăderea mărimii economiilor pe plan mondial şi. procesul se va realiza invers. Pentru producătorii naţionali aceasta înseamnă o creştere a cererii pentru respectiva marfă. în cantităţi mai mari. şi micşorarea cursului real. exportul net. în sensul reducerii acestei oferte. Cursul valutar real şi exportul net. se află în relaţie cu starea cursului valutar real.În contextul relaţiei complexe dintre cursurile valutare şi eficienţa schimburilor externe. Venitul realizat într-o perioadă corespunde fie unei cereri de bunuri de consum şi de bunuri pentru investiţii. Astfel. adică la scumpirea dolarului. Politica fiscală internă şi cursul valutar real. creşterea ratei dobânzii pe plan mondial determină apariţia soldului pozitiv al contului operaţiilor curente din cadrul balanţei de plăţi externe. la creşterea ratei mondiale a dobânzii. Explicaţia acestei relaţii porneşte de la înţelegerea noţiunii de export net. În situaţia în care guvernul ţării de referinţă măreşte cantitatea achiziţiilor de stat sau diminuează impozitele. Prin politica fiscală naţională se poate corecta cursul valutar real ca urmare a diminuării exportului net. Nivelul preţurilor relative ale bunurilor economice indigene şi ale celor străine determină dimensiunea cererii pentru aceste bunuri. cu cât cursul de schimb se diminuează. şi pe de altă parte politica fiscală internă. cu influenţă nefavorabilă asupra nivelului investiţiilor interne. politica comercială externă. comparativ cu cele străine. doar interdependenţele dintre cursul valutar real.

115 . Ea este o componentă esenţială a politicii economice înfăptuită de un stat într-un anumit orizont de timp. faţă de mărfurile din import. Prin structura şi mecanismul specific. folosindu-se cursuri avantajoase. Există mai multe forme de politică comercială delimitate după criterii specifice. vamală. ceea ce va genera un deficit al contului operaţiilor curente. Între cererea de investiţii şi cursul valutar real se manifestă o relaţie cu influenţe reciproce. valutară privind relaţiile comerciale externe promovate de o ţară. vizând restricţionarea importului diverselor bunuri economice. În general. exportul net creşte deoarece se diminuează drastic importul. începând de la nivelul firmei producătoare de bunuri economice pentru exportul său al firmelor importatoare. deprecierea monedei naţionale în situaţiile în care diminuarea cursului monedei naţionale are loc într-un ritm înalt. în cele din urmă. contractării şi derulării tranzacţiilor economice între parteneri din diverse state ale lumii. stimulând exportatorii. deciziile în domeniul eficientizării schimburilor externe se fundamentează pe asemenea corelaţii proiectate şi înfăptuite sistematic. se dovedeşte a avea un rol important politica comercială promoţională şi de stimulare. fiscală. în raport cu reducerea puterii ei de cumpărare pe piaţa internă. din cadrul balanţei de plăţi externe. demonstrându-se. În cazul promovării unei politici comerciale protecţioniste. În acest cadru trebuie subliniată importanţa deosebită pe care o are în prezent managementul afacerilor economice internaţionale. negocierii. care se acordă la convertirea în moneda naţională a valutei dobândite de exportatori. în timp ce pe piaţa externă cererea pentru bunurile economice de export este elastică în funcţie de preţ. politica comercială reprezintă obiectivele strategice. modificându-se şi cursul valutar real. în sensul că sporirea cererii de investiţii determină creşterea investiţiilor interne. Totodată. că este mai profitabil ca întreprinzătorii să realizeze investiţii în ţara de origine. În cadrul acestuia se folosesc măsuri valutare de stimulare a exporturilor ca: prime valutare.bunuri de investiţii în contextul unei rate mondiale a dobânzii date. cursul valutar real se poate mări. iar aceasta duce la diminuarea cantităţii dolarilor pentru investiţii în străinătate. Din punctul de vedere al efectelor de antrenare în domeniul fluxurilor comerciale externe. având ca efect scumpirea mărfurilor indigene. administrativă. Politica comercială externă şi cursul valutar real. prin corelaţiile ei cu mişcarea cursului valutar real. Astfel. politica comercială influenţează substanţial evoluţia macroeconomiei. precum şi reglementările şi instrumentele de natură juridică. ca ansamblu de metode şi instrumente necesare determinării necesităţii promovării.

În plus. îşi pun tot mai mult întrebarea dacă este înţelept şi avantajos să continue să exporte. se cristalizează două tipuri distincte de industrie producătoare de bunuri finite.Mişcările de capital au luat locul comerţului (cu produse şi servicii) şi au devenit principala forţă motrice a economiei mondiale. ceea ce face ca preţurile materiilor prime să scadă vertiginos. Ca urmare.economice şi politice . . fapt care l-a făcut pe cunoscutul economist american Peter F. a devenit relativ independentă de gradul de utilizare a forţei de muncă. pentru cunoaşterea situaţiei actuale şi a perspectivelor deschiderii economiilor naţionale este aceea a schimbărilor profunde din economia mondială. care prezintă interes. iar această transformare este foarte posibil ireversibilă". în ţările avansate are loc o accentuare pronunţată a fenomenului de înlocuire a muncitorilor cu utilaje automatizate şi robotizate. În prezent. producţia s-a "decuplat". 116 . ci s-a transformat deja. Pentru că în acest deceniu au avut loc mutaţii . bazate de multă vreme pe folosirea unui volum mare de forţă de muncă.care s-ar putea să fie şi mai importantă . se manifestă tendinţa . evident. A doua se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria farmaceutică. Ca urmare. prin faptul că producţia industrială se îndepărtează tot mai mult de produsele şi procesele ce necesită un consum mare de materiale. El îşi argumentează această afirmaţie subliniind că în economia mondială s-au petrecut trei schimbări fundamentale: . atât în privinţa fundamentului. telecomunicaţii. precum şi calculatoarelor electronice. fluxul internaţional de mărfuri. Una din cauzele acestui fenomen o constituie noile ramuri industriale bazate pe tehnologia avansată. în fluxurile economice internaţionale din ultimii 10 ani. de la bun început. Dar această reducere a cantităţii de materii prime pe unitatea de produs se manifestă şi în industriile tradiţionale. ca şi multe altele.În cadrul economiei industriale. în principal. Aceste ţări.în curs de transformare -. Prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care au generat dezvoltarea economică în primele trei sferturi ale secolului nostru.de o profunzime fără precedent. Totodată. producţia de instrumente analitice şi industria producătoare de aparatură destinată prelucrării datelor. ceea ce va influenţa. s-a separat de economia industrială. dezvoltarea se petrece în cea mai mare măsură în industriile bazate pe informaţii şi ştiinţă. în sfera comerţului internaţional au început să se producă schimbări profunde ce se vor accentua .CAPITOLUL 14 GLOBALIZARE ŞI INTEGRARE O problemă de cea mai mare actualitate. Declinul cererii de materii prime se explică.Economia produselor primare s-a "decuplat". În ceea ce priveşte modificările în distribuirea forţei de muncă. folosesc un mare volum de ştiinţă. . cât şi în cea a structurii ei. acest declin include şi energia şi mai cu seamă petrolul. Drucker să afirme că "economia mondială nu este . materii prime. la industrii care.vizând atât ţările care exportă mari cantităţi de materii prime (de exemplu Japonia). respectiv să importe.de mutare a ponderii de la ramurile industriale.

Schimbările din tehnologie. din funcţionarea pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au avut un profund impact asupra căilor în care guvernele au definit cele două obiective fundamentale ale politicii externe – dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui raport între ele. natura competiţiei presează spre formarea unor „unităţi” mai mari atât pentru eficienţa economică cât şi pentru a asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării instituţiilor care guvernează economia mondială. . probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme (problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de importanţă globală.Aceste două categorii. din comunicaţii. cât şi ca <servicii >. cat si la nivel regional. precum şi caracterul coaliţiilor interne. arată Peter F. În acest context. Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a condus la creşterea importanţei expansiunii exportului şi a liberalizării comerţului atât la nivel global. omogenitatea sistemelor sociale şi de valori.Adâncirea integrării creează probleme care cer management colectiv. Drucker. după cum urmează: . Pe de altă parte. Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului. "Produsele industriilor bazate pe materiale trebuie exportate sau importate ca <produse>. se deosebesc nu numai în ceea ce priveşte caracteristicile lor economice.Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru regionalismul economic prin intensificarea competiţiei economice. Aceasta reprezintă un stimul pentru regionalism având în vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea instituţii la nivel regional decât la nivel global. Deşi există probleme cu adevărat de nivel global (schimbarea climatului. statele încetează să mai reprezinte singurii actori importanţi. efectele acestora se simt mai direct la nivelul unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal decât la nivel global. Ele apar în termeni concreţi în balanţa comercială. globalizarea înseamnă că statele se confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea politicilor economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor tehnologii. convergenţa intereselor politice şi de securitate. ci mai ales în ceea ce priveşte poziţia lor în cadrul economiei mondială. caz în care există posibilitatea ca ele să nu-şi găsească o reflectare precisă în balanţa comercială de ansamblu". Produsele industriilor bazate pe informaţii pot fi exportate sau importate atât ca <produse >. atât în ceea ce priveşte elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia. pe de altă parte. . facilitează enorm identificarea formei adecvate de management. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente la nivel regional exercită o presiune mai eficientă asupra statelor pentru a găsi un răspuns politic în cauză. istorie. .Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se reconciliază piaţa integrată şi presiunile tehnologice spre globalizare şi integrare. 117 . pe de o parte şi tendinţa vizibilă către fragmentare. În cadrul acestui tablou.Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat. Pe de o parte. comunitatea de cultură.

ci şi cea a relaţiilor economice internaţionale. se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi. Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de productivitate pe care le antrenează noile tehnologii. a comerţului la nivel regional având în vedere numărul mai restrâns de state decât la nivelul OMC.Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme s-a susţinut că regionalismul poate compromite ideea de liberalizare globală a acestuia. relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul rând. asociate cu schimbările de mare anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare şi de liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale. Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării economice este propulsată de progresele revoluţionare din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor. au implicaţii în plan mondial prin intermediul globalizării. numeroase dintre graniţele care în trecut delimitau produsele comercializabile de cele necomercializabile se estompează. coroborate cu mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii economice „deschise”. nu în ultimul rând. Explicaţia este relativ simplă. Toate părţile lumii sunt afectate prin canalele interdependente ale globalizării . difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a schimbărilor este resimţită doar de un număr relativ mic de ţări cu venituri 118 - . este mult mai uşor să se procedeze la o liberalizare. la care participă ca ţări membre peste 140 de state. creşterea importanţei schimburilor comerciale în interiorul aceleiaşi ramuri industriale. şi anume. tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea şi respectiv. iar relaţiile de interdependenţă dintre sectoarele producătoare de bunuri si cele furnizoare de servicii se adâncesc.respectiv. În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc prin creşterea susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii producţiei mondiale. În practică. noile tehnologii şi internetul. amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale şi investiţionale. prin comerţul internaţional. se produc schimbări in structura relaţiilor economice internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global. devansarea formelor clasice de comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise producţiei internaţionale controlate de corporaţiile transnaţionale. migraţia forţei de muncă. În final. interesele comune în plan regional ale ţărilor participante facilitează încheierea acordurilor de liber schimb la nivel regional. în prima etapă. reconfigurează nu numai harta industrială. fluxurile de capital. creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită. ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri. Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele organizaţionale. structura produselor se schimbă. proliferarea acestor acorduri regionale conduce la realizarea obiectivului global de liberalizare a comerţului internaţional. că acordurile regionale de liber schimb au devenit un instrument important al obiectivului principal menţionat în acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) vizând liberalizarea comerţului. însă. În contextul acestor procese deosebit de dinamice. liniile de demarcaţie dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze. Totodată.

În urmă cu 40 de ani. Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama neapărat de obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. din cauza concurenţei din partea forţei de muncă mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. În mod paradoxal. care a acutizat problema vulnerabilităţii. rezistenţă care s-a accentuat mai ales după criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin intensitatea opoziţiei faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia. La acestea se adaugă temerile împărtăşite de majoritatea ţărilor că mediul înconjurător a ajuns să fie 119 . de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii culturale. aceste beneficii sunt percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări. sub aspectul venitului pe locuitor. iar decalajul în termeni de venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se mărească. al mişcărilor de capital şi al reţelelor de comunicaţii. energiile şi ideile inerente globalizării. ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin emigrarea în ţările mai avansate. cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o integrare şi mai avansată. în pofida impulsului dat acestui proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei si comunicaţiilor şi de expansiunea dinamică a Internetului. Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către globalizare variază considerabil. Nu în mod întâmplător ţările membre ale OCDE având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns interconectate prin intermediul comerţului. din septembrie 2003. Aceste ţări sunt urmate îndeaproape de un grup de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei. există un larg consens al analiştilor că viitorul curs al globalizării nu este asigurat. În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice derivând din deschiderea economică mai mare. În aceste condiţii ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică. Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în sistemul global. veniturile pe locuitor ale primelor 20 dintre cele mai bogate ţări din lume. precum şi costul acestora. Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă. erau de 15 ori mai mari decât nivelul respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume. Numeroase temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale. care. iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat o legătură strânsă între integrarea globală şi creşterea standardelor de viaţă a marii majorităţi a populaţiei. Acest raport s-a dublat acum la 30. fiind astfel împiedicată să valorifice resursele.ridicate şi medii. Forţa de muncă cu calificare scăzută – dar şi superioară – din ţările industrializate se simte ameninţată de pericolul dislocării. Atât în ţările industrializate. fenomenele circumscrise globalizării sunt de natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul lucrării celei de-a cincea reuniuni ministeriale a OMC de la Cancun (Mexic). sunt doar câteva exemple. cât şi în interiorul ţărilor. Volumul şi volatilitatea fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor bancare şi valutare. converg în ritm susţinut cu nivelurile naţiunilor industrializate.

ca urmare a unei omogenizări incipiente a gusturilor. cum ar fi cele vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are tendinţa de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în numeroase ţări. Pe de altă parte. un număr crescut de politicieni consideră liberalizarea ca un pericol pentru atingerea obiectivelor politicilor interne. Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai vehement criticată pentru utilizarea unor reguli „nedemocratice”. FMI. iar „capitalul cultural” erodat. Banca Mondială -. rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la scară mondială pare a fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele economice presupuse sau reale ale acesteia. Temerile au la bază şi presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări. în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii 120 . rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale individuale. Ca reacţie la aceste evoluţii. statele naţionale – şi elitele care domina guvernele – se tem de pierderea autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice şi industriale. în timp ce alţii se pronunţă pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a capitalului. În spaţiul Uniunii Europene (UE). cât mai ales pe organizaţiile internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul înconjurător deopotrivă în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în acest context este: cum îşi pot îndeplini statele-naţiune rolul tradiţional de furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor prin intermediul politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin erodarea bazei de impozitare. Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi doar intereselor marilor corporaţii transnaţionale. În aceste condiţii. sociale. care ar avea drept scop reducerea barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării de noi bariere. mai ales în domeniul securităţii sociale. unii pledează pentru coordonarea internaţională în domeniul taxelor şi impozitelor. Astfel. întrucât este aşteptată o creştere în continuare a mobilităţii capitalului real şi financiar. economice şi gestionarea problemelor naţionale. concepţiilor şi tradiţiilor culturale. introducerea euro a intensificat dezbaterile pe tema constrângerilor la adresa politicilor bugetare din cauza globalizării. alocarea resurselor. forţa opiniei publice globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC. definirea instituţiilor politice. cărora le revine o fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de capital. nu în ultimul rând. nu în ultimul rând de corporaţiile transnaţionale. cântărind inclusiv posibilitatea creării în perspectivă a unei Organizaţii Fiscale Mondiale. Şi. ca urmare a mobilităţii nelimitate a factorilor de producţie indusă de globalizare. pe măsură ce lumea se integrează. concluziile unor studii empirice recente ( bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970) arată că. rămân totuşi numeroase temeri care aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici.iremediabil degradat. presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi. Pe de altă parte. deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevră pentru politica bugetară naţională. În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării sunt golite de substanţă economică.

în cele din urmă. la fel de pertinentă pare a fi şi opinia acelor analişti care consideră că viitorul integrării globale va depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici. ca atare. fiind acuzată de alţii ca ar fi responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a veniturilor forţei de muncă din ţările dezvoltate. de succesul în construirea unor structuri instituţionale – interne şi internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare a unei varietăţi de fluxuri între ţări şi. acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile. considerând-o ca un fel de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor şi mediului. ca acestea ridică în acelaşi timp şi numeroase sfidări la adresa tuturor statelor. FMI şi Banca Mondială – ca răspuns la nivel global faţă de efectele procesului de globalizare. deopotrivă dezvoltate. Desigur. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la confruntări. pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi noi alternative pentru atingerea acestor obiective. acceptată sau respinsă. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională. în contextul în care se poate constata o extindere a sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor internaţionale – îndeosebi OMB. Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei mondiale sunt numeroase iar temerile legate de efectele acesteia pot fi întemeiate. Dar dincolo de aceste aspecte. fenomenul fiind perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări dintre naţiunile independente.(precum standardele internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC. Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a acestora în politicile interne. în măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţi de acţiune şi furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de idei şi de activităţi. o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv pe temeri – chiar dacă unele par justificate – este unilaterală. nu în ultimul rând. în toate părţile lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra intervenţiei şi rolului statului-naţiune şi. 121 . După cum. în curs de dezvoltare sau în tranziţie. mai ales din ţările sărace. este tot atât de adevărat că în ultimă instanţă. asupra suveranităţii naţionale. de politicile de natură să pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din deschiderea economică mai mare. Unii critici identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea. globalizarea se impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o politică. care să poată fi apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi. dar. De aceea.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful