Viața la nișă

„Îmi vine mereu în minte gîndul că am trăit ca un om fără o ţară a lui. Nevrînd să
mă exilez, a trebuit să inventez un subterfugiu, să creez un teritoriu pe măsura
ultragiului suferit, să-mi confecţionez o patrie de buzunar. Aşa s-a născut «patria
mică», citadela din cartierul Cotroceni, mai tîrziu, cînd şi cînd, Păltinişul şi, în
sfîrşit, oamenii pe care i-am iubit şi care mi-au jalonat viaţa. Nu am avut
sentimentul participării la o comunitate mai vastă. România-cea-furată-de-
comunişti nu a fost niciodată patria mea, una în care să mă recunosc şi căreia să
simt că-i datorez ceva. Ţara care oficial trece drept «a mea» este aceea care mi-a
frînt destinul, care mi-a pus viaţa în dosar vreme de douăzeci de ani, care m-a
hăituit, care ne-a asmuţit pe unii împotriva altora, care m-a transformat în obiect al
urii, care m-a cenzurat, care mi-a interzis să umblu şi să vorbesc liber.
Şi totuşi, aveam nevoie de-o ţară. Izgonit din prezent, am luat în braţe o fantasmă:
trecutul, România lui Carol I şi România interbelicului, ţara bunicilor mei, apoi a
tinereţii părinţilor mei, a tinereţii Monicăi şi a lui Virgil. Acestei Românii i-am
rămas fidel.“
Aceasta este pentru mine cea mai tulburătoare notaţie din jurnalul lui Gabriel
Liiceanu –Întîlnire cu un necunoscut, 2010, pp. 294 ş.u. Am citat cu (amarnică)
voluptate, fiindcă rezumă starea multora dintre noi, atît în ceauşism, cît şi – oroare!
– în prezentul cel mai concret. Oare nu retrăim tot mai acut senzaţiile de umilinţă,
stupoare şi furie neputincioasă, de resemnare larvară şi exasperantă inutilitate,
încercate atunci!? Oriunde umblu şi discut cu unii şi cu alţii, prin piaţă, magazine,
redacţii, metrou, în vizite banale ori simandicoase, la ţară sau în edituri, corul
lamentaţiilor mă proiectează direct pe mormanul lui Iov.

Pînă nu de mult persiflam deprimismul şi declinologia care domină la francezi,

citînd maliţios chestia cu „Franţa, second hand power“ şi amuzîndu-mă sardonic
de cum scrie Paris Match-ul despre la faillite américaine, în timp ce aplaudă în
deplină inconştienţă tangourile ruso-chineze. Pe urmă am înregistrat, tot mai
agasat, catastrofismul etalat în mass-media de pretutindeni: cînd nu e sperietoarea
cu încălzirea globală, care va topi gheţarii şi va îneca planeta, hopa, vine baubaul
cu 2012-le din calendarul mayaşilor, iar, mai nou, ciocnirea Căii Lactee cu galaxia
Andromeda „în mai puţin de patru miliarde de ani“ – cum suna, ridicol-apocaliptic,
zilele trecute, tonul unui specialist la National Geographic.
Pentru ca, apoi, aproape să nu treacă zi fără să ţi se picure-n auz deja
arhicunoscutele formule mioritice „România nu are nici un viitor“, „în cîteva luni
intrăm în incapacitate de plată“, „ne pleacă toate valorile“, „terorismul sindical ne
spînzură de-a binelea“, „dracu’ se mai duce-n 2012 la alegeri“ şi altele asemenea.
Ca să fiu, totuşi, drept, cum te rupi de ştirile TV şi de masochismul valah, luînd-o
spre nord-vest cu maşina, cum vezi buna înclinare a balanţei întru binecuvîntata
înţelepciune încorporată-n sloganul „nu-i dracu-aşa de negru!“. Lume deschisă la
minte şi iute adaptată, care detestă neputinţa lăcrimoasă şi spectrul stupid al
drobului de sare de pe sobă, grădini şi ferme profitabile, investiţii în Ungaria,
concedii faine (başca spitalizări) în Austria, insolite iniţiative administrative,
solidarizare (asociere), inventivitate financiară, totul, fireşte, în paralel cu Statul,
ori în ciuda lui.
Cum sună telefonul din Ardeal, cum ştiu că aud ceva de bine. Aceiaşi prieteni
transilvani care-mi spuneau în marasmul bucureştean din primii ani post ’89 să las
naibii ziarele şi televizorul, fiindcă „dincolo de Chitila lumea-şi vede de-ale ei,
nimeni nu are treabă cu vîltoarea politică a Bucureştilor“, mă invită surîzător acum
la tot soiul de sindrofii legate de o reuşită sau alta, cu o încredere în viitor de-a
dreptul ameţitoare pentru viermuiala noastră, care-şi tot plînge de milă într-o abulie
ce frizează cretinismul. Dar spectacolul cel mai excitant pentru mine este
amploarea extraordinară pe care a căpătat-o viaţa la nişă.
Şi nu doar printre oamenii cu dare de mînă, cu vreo trei luni de vacanţă pe an,
petrecute între Balcic, Noua Zeelandă, Scoţia şi Tenerife, ci pînă jos, la pescarul
pensionar, cu cîteva sute pensie, un porc, un cîine şi trei găini în ogradă. Nu mai
spun de cîtă lume a scos televizorul din casă (lucru notat nu de mult în Dilema
veche şi de Cezar Paul-Bădescu), ori se rezumă la axa TVR 2-Cultural-Discovery-
Mezzo-Viasat History, preferînd să-nchirieze bine mersi DVD-uri. Dar văd tot mai
multă lume cultivîndu-şi la modul binecuvîntat maniacal hobby-urile (grădinărit
extatic, bucătărie jubilativă în siajul lui Jamie, filatelie, fitness, cartofilie, anticărie,
fotografie, climbing, bricolaj, trasee în Alpi la 60 de ani etc.), hotărînd să-şi
serbeze ziua de naştere în fiecare an într-o altă ţară, apucîndu-se la 50 de ani să-
nveţe limbi străine, să cînte la muzicuţă sau la acordeon, ba luînd şi cursuri de
dans, de ski, de croitorie.
Pe scurt: cultivînd schimbarea ca metodă antidepresivă, în dulce-sadica ignorare a
storcoşelii înconjurătoare, găsindu-şi motivaţii de recalibrare dintre cele mai
fantasmagorice în ochii mei de paseist îndărătnic. Ba încă am, să ştiţi, chiar şi un
workaholic la modul japonez. (Ce-i drept, faţă de voga – terapeutică, nu zic nu,
însă devastatoare – a shopping-ului, scorul e cam de 1000 la 1). România ne
tratează ca o mamă vitregă. Scîrba calibanică a proletarilor care-n infernalele
autobuze şi tramvaie ale ITB-ului ceauşist îi îndemnau pe bieţii intelectuali
sufocaţi „să-şi ia maşină mică, dacă nu le convine“ s-a cuplat cu fesenismul
gospodinelor care i-au aplaudat pe mineri, pentru ca acum să decreteze fioros: „cui
nu-i place aici – să se ducă dracului în America!“.
Astfel încît, (să) ne căutăm fiecare „patria mică“ despre care scria Liiceanu. Viaţă
la nişă, într-un „popor desţărat“ – o spune tot el – în aşteptarea implacabilei
„demisii a organelor“, cum sună definiţia cioraniană a bătrîneţii.