Întâlnire în Pleiade: O privire din interior asupra OZN-urilor Autori: Preston B.

Nichols şi Peter Moon Ilustraţii: Nina Helms Copertă: viziune artistică asupra florei şi faunei din Alderon, o planetă din constelaţia Pleiadelor. Koala a fost ales ca animal-totem, simbol al aspectelor interdimensionale ale Pleiadelor. Culoarea roz a acestuia reflectă o nuanţă nepământească, dar reprezintă şi simbolul energiei vindecătoare a inimii. Între toate constelaţiile care apar pe cerul nopţii, nici una nu a avut vreodată un impact atât de mare asupra minţii umane ca Pleiadele. Artişti, poeţi, oameni de ştiinţă, graficieni ai miturilor sau profeţi, cu toţii au citat Pleiadele ca sursă de inspiraţie pentru opera lor, considerând că fără cunoaşterea acestei constelaţii nu vom putea înţelege niciodată originile umanităţii şi relaţia acesteia cu principiile creatoare ale existenţei. Cartea de faţă prezintă povestea incredibilă a unui om care s-a trezit dus în Pleiade, unde a fost examinat şi instruit de forme inteligente de viaţă cu o înfăţişare umană. Pleiadienii i-au oferit o educaţie care i-a permis nu numai să îşi redobândească starea de sănătate, dar şi o înţelegere fără precedent a ştiinţei electromagnetice şi a rolului pe care îl joacă aceasta în tehnologia OZN-urilor. Întâlnire în Pleiade prezintă o istorie a fizicii şi a OZN-ologiei, dar şi experienţele personale ale lui Preston Nichols, şi oferă o viziune nemaiîntâlnită până acum asupra tehnologiei farfuriilor zburătoare şi a fenomenelor care le însoţesc. Niciodată nu a fost explicat subiectul complex al OZN-urilor atât de simplu şi de convingător ca în această carte, care va fi apreciată deopotrivă de oamenii de ştiinţă şi de cititorii profani. Această carte este dedicată lui Robert Lee Nichols Introducere În anul 1986, Preston Nichols a şocat multă lume şi a intrigat serviciile secrete ale Statelor Unite atunci când a anunţat public, în faţa unui grup de circa 300 de persoane din Chicago, că a participat la un „proiect negru” secret desfăşurat în Long Island. Cunoscut oficial în cercurile militare şi ale serviciilor secrete sub numele de Proiectul Phoenix, el a căpătat în timp denumirea populară de Proiectul Montauk (după numele localităţii în care sa desfăşurat proiectul: Montauk, New York) şi a fost descris pe larg într-o carte care a făcut furori, intitulată: Proiectul Montauk: experimente cu timpul. Această carte, care l-a făcut faimos pe Preston Nichols, prezintă o serie de evenimente majore legate de descoperirile unor ştiinţe secrete, precum controlul vremii şi controlul minţii. În timp, aceste experimente au condus la fenomene precum teleportarea şi materializarea obiectelor, iar apoi chiar la controlul timpului. După publicarea cărţii Proiectul Montauk, investigaţiile au continuat, pentru a găsi şi mai multe dovezi în sprijinul celor afirmate în carte. Au rezultat astfel alte două lucrări, care continuă seria (O nouă vizită în Montauk şi Piramidele din Montauk), în care se aduc numeroase argumente care atestă faptul că la Montauk s-a întâmplat ceva cu totul neobişnuit, care continuă până astăzi. Tot mai mulţi oameni confirmă la ora actuală că proiectul a existat.

Cercetările lui Preston au fost ridicate în slăvi de unii şi condamnate de alţii, dar nimeni nu poate contesta cunoştinţele sale în domeniul tehnologiei electromagnetice şi faptul că a fost implicat într-un proiect guvernamental secret de cercetare. Sunt cercuri oficiale în care părerile şi sfaturile sale profesionale continuă să fie foarte apreciate. Cartea de faţă prezintă doar unul din aspectele proiectului secret la care a participat Preston, şi anume cel referitor la OZN-uri. Lucrarea Întâlnire în Pleiade: o privire din interior asupra OZN-urilor are două părţi. Prima parte este semnată de Preston Nichols şi se referă la experienţele directe ale acestuia legate de OZN-uri, extratereştri şi tehnologia acestora. Ea începe cu descrierea întâlnirilor personale ale lui Preston cu extratereştrii, când a urcat la bordul unui OZN, la cererea oficialităţilor militare, pentru a vedea cum este construit vehiculul. Cartea continuă cu revelarea pas cu pas a acestui secret atât de bine ascuns, conducând în final către o viziune cu totul surprinzătoare asupra realităţii şi manierei de funcţionare a OZN-urilor. Anumite pasaje sunt puţin tehnice, dar limbajul folosit nu este deloc greu de înţeles. În rest, cartea este literalmente împănată de aventuri. A doua parte a cărţii este scrisă de mine, Peter Moon. Am fost coautor al primelor trei cărţi ale lui Preston, iar aceasta este a patra colaborare pe care o avem. Relatarea începe cu descrierea propriilor mele aventuri în domeniul paranormalului, care m-au condus către cunoaşterea lui Preston Nichols şi către studierea fenomenelor legate de OZN-uri. Relatarea se încheie cu un studiu asupra mitologiei Pleiadelor, în încercarea de a demonstra că această constelaţie reprezintă premisa înţelegerii fenomenelor legate de spaţiul interior şi exterior. Întâlnire în Pleiade: o privire din interior asupra OZN-urilor vă va conduce într-o călătorie aşa cum nu aţi mai trăit în planul conştiinţei, către lumea interioară a fenomenelor OZN. După ce veţi citi această carte, nu veţi mai privi niciodată la fel subiectul farfuriilor zburătoare. Lectură plăcută. NOTĂ: cartea de faţă conţine o serie de cuvinte unice sau puţin familiare majorităţii oamenilor. De aceea, am anexat la sfârşit un glosar în care am explicat aceşti termeni. Partea I De Preston B. Nichols Capitolul 1 O istorie generală a OZN-urilor Obiectele Zburătoare Neidentificate sau OZN-urile sunt cunoscute în istorie, sub diferite forme, încă de la începuturile umanităţii. Misterioasele farfurii zburătoare sunt menţionate în vechile manuscrise sanscrite şi în Biblie. Carul de foc înaripat al lui Ezechiel din Vechiul Testament este vestit, dar mai există şi alte descrieri în literatura antică. Chiar dacă nu vorbim de o experienţă nouă, mai avem încă mult până la o înţelegere a naturii exacte a acestor fenomene. De altfel, acesta este scopul cărţii de faţă. OZN-ologia modernă a devenit populară în anul 1947, odată cu observaţiile făcute de Kenneth Arnold în nord-vestul Statelor Unite şi cu prăbuşirea de la Roswell, New Mexico. Îndeosebi prăbuşirea de la Roswell este foarte bine documentată, fiind prezentată în mai multe cărţi şi chiar într-un film difuzat pe un canal de televiziune. Toate aceste evenimente au fost prezentate în presa vremii. Au existat şi alte mărturii legate de OZN-uri, anterioare acestora, dar care au rămas mai puţin cunoscute. Din această perspectivă, am putea plasa începutul real al OZN-ologiei moderne pe la începutul anilor 30, dacă nu chiar mai devreme. Prima relatare pe care am întâlnit-o personal a fost făcută în anul 1936. Momentul nu a fost o simplă coincidenţă, căci s-a suprapus cu primele experienţe ale

armatei legate de tehnologia radarului. Pentru prima dată, militarii au putut observa pe cer un obiect neidentificat, constatând pe ecranul radarului că acesta avea o natură solidă şi nu era doar un miraj. Aceasta a fost prima dovadă ştiinţifică imposibil de contestat. În acea perioadă, OZN-urile au devenit cunoscute sub denumirea de „flying unknowns” ([obiecte] necunoscute aflate în zbor), dar, dintr-un motiv sau altul, prescurtarea FU nu a rezistat în timp. Zvonurile moderne legate de prăbuşirea OZN-urilor au început tot în anul 1936, şi au continuat până după cel de-al Doilea Război Mondial, până la prima prăbuşire documentată, cea de la Roswell, din anul 1947. De atunci, rata prăbuşirilor a ajuns la aproximativ una la 3-4 luni. De aceea, Departamentul Forţelor Aeriene a iniţiat proiectul Blue Book1, structurat pe cel puţin două nivele de interes. Prima prioritate era legată de descoperirea tuturor informaţiilor legate de atestarea şi prăbuşirea OZN-urilor şi s-a născut în urma unei întâlniri la vârf a serviciilor secrete militare, acesta fiind considerat un domeniu de interes pentru securitatea Statelor Unite. Cea de-a doua prioritate se referea la secretizarea acestor informaţii pentru a nu cădea în mâinile unor potenţiali duşmani. Aşa s-a ajuns în timp la ascunderea lor inclusiv de ochii opiniei publice americane. Pe lângă ascunderea informaţiilor din motive de securitate naţională a mai apărut un motiv de îngrijorare. Militarii se temeau că dezvăluirea acestor informaţii ar fi putut conduce la o panică generalizată, cu eventuale consecinţe dezastruoase. Difuzarea la radio a Războiului lumilor a provocat o isterie în masă, demonstrând că reacţia publicului la aflarea veştii că extratereştrii au sosit pe pământ poate fi într-adevăr extrem de excesivă. Auzind că pe pământ au aterizat marţienii, oamenii care au ascultat povestea lui H.G. Wells la radio (cetăţeni ai statului New Jersey) s-au baricadat în case, în timp ce alţii au luat-o la goană şi au creat un adevărat haos, fără măcar ca transmisiunea să fie o farsă a postului de radio sau a lui Orson Wells, actorul care a citit povestea. Pe scurt, postul de radio a anunţat detaliat la începutul transmisiunii că urmează o lectură a faimoasei cărţi a lui H.G. Well. Există o implicaţie antropologică încă şi mai profundă care explică de ce este atât de sensibil Guvernul Statelor Unite la subiectul OZN-urilor şi de ce se grăbesc atât de tare oficialităţile să infirme orice zvon legat de acestea. Dacă întrebi un om mediu de pe stradă unde crede că se află Dumnezeu, el îţi va indica cerul şi îţi va răspunde că „Dumnezeu este acolo, sus”. Dacă o civilizaţie extrem de avansată ar apărea brusc într-o navă spaţială, este de bănuit că o mare parte a populaţiei i-ar venera pe locuitorii acesteia ca pe nişte îngeri, considerându-i trimişi ai lui Dumnezeu pe pământ. Există deja nenumărate secte religioase care se închină acestor fiinţe care locuiesc pe stele; de aceea, Guvernul se teme că ar putea pierde uşor controlul asupra populaţiei. Una peste alta, este cert că ceea ce a început ca o precauţie politică s-a transformat în timp într-un fenomen de control al maselor. Se vor găsi chiar mulţi oameni care să pretindă că totul a fost o chestiune de control încă de la bun început. Oricum ar fi, oficialităţile alese de poporul american pentru a-l guverna au refuzat să facă publice aceste informaţii, presupunând că au fost informate ele însele pe această temă. Pe scurt, informaţiile legate de OZN-uri au devenit apanajul exclusiv al unei elite a puterii. Deşi aceşti oameni au toate motivele să le păstreze secrete, este evident că au apărut tot felul de scurgeri de informaţii, care au condus apoi la tot felul de dezinformări, ce nu au făcut decât să amplifice şi mai tare confuzia generală şi sentimentul de manipulare. Informaţiile prezentate în această carte provin exclusiv din experienţele mele personale. Sunt de profesie inginer şi înţeleg toate aspectele legate de radar. Cunosc personal o sumedenie de oameni care au lucrat în această industrie şi care au foarte multe lucruri de povestit pe această temă. Unele dintre ele pot fi considerate scurgeri de informaţii, în timp ce altele sunt mai degrabă deducţii logice. Acesta este contextul în care îmi voi încadra povestea. Îmi voi povesti aşadar propriile mele experienţe legate de OZNuri, începând chiar din copilărie.

1

Textual: Cartea Albastră.

Capitolul 2 Întâlniri cu OZN-uri Prima experienţă paranormală pe care am trăit-o s-a petrecut pe când aveam cinci sau şase ani. M-am trezit din somn şi am văzut ceea ce părea a fi faţa lui Dumnezeu privindu-mă din cadrul uşii. Cu siguranţă, faţa respectivă nu aparţinea unuia din părinţii mei. Părea foarte luminoasă şi era înconjurată de un păr argintiu, lung. Deşi aveam să întâlnesc de multe ori mai târziu această faţă, până în adolescenţă experienţa nu s-a mai repetat. Nici astăzi nu ştiu exact dacă faţa pe care am perceput-o atunci a avut vreo legătură directă cu întâlnirile mele ulterioare legate de OZN-uri. Nu am văzut primul OZN decât prin anul 1961 sau 1962, la vârsta de 15 sau 16 ani. Nu cu mult timp înainte, părinţii mi-au construit o mică baracă în fundul curţii. Eram nebun după electronică şi doreau să scape de mine şi de jucăriile mele, care încurcau locul în întreaga casă. Atunci când îmi realizam experimentele, pretindeau că făceam un zgomot îngrozitor, cum nu au mai auzit vreodată. Evident, la acea vreme nu învăţasem încă să instalez feedback-ul negativ al unui amplificator radio. Dacă experimentul este realizat incorect, zgomotul care se aude seamănă într-adevăr cu ţipătul terifiant al unei banshee2. Abia mai târziu am înţeles ce se întâmplă: nu trebuia decât să inversez bornele transformatorilor exteriori pentru ca ţiuitul să înceteze. Până când mi-am dat seama de acest lucru, a trecut probabil o săptămână, timp în care am înnebunit pe toată lumea. Construindu-mi baraca, ai mei mi-au permis să îmi continui hobby-ul, dar au avut grijă să fiu cât mai departe de casă în timp ce îmi desfăşuram experimentele. Nu a trecut mult timp şi baraca mea era plină de receptoare radio şi de televizoare vechi. Mi-am adus chiar câteva echipamente de testare care păreau să fi fost luate direct din laboratorul lui Marconi. Întrucât aveam mai mult echipament electronic decât oricare din colegii mei de şcoală, îmi imaginez că mă simţeam foarte special printre aceştia. Într-o noapte, pe când meşteream în laboratorul meu, nu am putut scoate altceva din receptoarele mele radio decât un bâzâit ciudat. Subit, curentul electric s-a întrerupt şi am rămas în întuneric. Am ieşit afară şi am văzut un obiect luminos în formă de disc care plutea deasupra curţii mele, la o înălţime de circa 70 de metri. Avea o lăţime de aproximativ 17 metri şi o înălţime de circa 7 metri. Emana o lumină alb strălucitoare. Pe neaşteptate, discul şi-a luat zborul pe deasupra capului meu şi a dispărut. A început prin a se înălţa pe verticală, apoi a făcut câteva manevre imposibile, după care şi-a reluat zborul pe verticală. Am remarcat cu această ocazie că luminile se stinseseră în tot cartierul, nu numai în casa mea. După o vreme de la dispariţia obiectului, s-au reaprins. Am văzut-o atunci pe mama alergând afară din casă. Era foarte tulburată şi mi-a strigat: - Ai văzut? Ai văzut? - Da, mamă, am văzut, i-am răspuns eu. - Ştii ce a fost obiectul acela? - Nu ştiu. Părea o farfurie zburătoare. Mi-a spus că, orice ar fi fost, a oprit curentul electric în casă. I-am răspuns că acesta s-a întrerupt şi în baraca mea, întrerupându-mi munca. Aceasta a fost prima mea „întâlnire de gradul întâi” – termen popular în literatura referitoare la OZN-uri, care se referă la vederea unui OZN. „Întâlnirea de gradul doi” se produce atunci când vezi un OZN aterizând în imediata ta apropiere. „Întâlnirea de gradul trei” se produce atunci când eşti luat la bord sau când comunici într-un fel sau altul cu

2

Figură mitologică. Nu este văzută niciodată, dar ţipetele ei sfâşietoare se aud noaptea şi pot scoate din minţi orice om sănătos.

extratereştrii. Mai există şi experienţa răpirii, cunoscută uneori sub numele de „întâlnire de gradul patru”. Acea întâlnire cu OZN-ul de deasupra curţii casei mele a fost prima dintr-o lungă serie. În acea perioadă (de la începutul anilor 60) au fost raportate foarte multe asemenea privelişti în zona Islip, oraşul din Long Island în care am crescut şi în care continui să locuiesc şi astăzi. Într-o zi, prin anul 1964, mă aflam la liceu, împreună cu un grup de elevi. Subit, liceul s-a golit, toată lumea alergând speriată afară. Deasupra terenului de sport se afla un obiect în formă de bumerang care făcea o serie de manevre de zbor. Avea o formă foarte ciudată şi nu depăşea 1,20 metri în diametru. Nu ştiu nici astăzi ce a fost, dar la un moment dat a dispărut. Aceasta a fost cea de-a doua întâlnire pe care am avut-o cu un OZN. După ce am intrat la Colegiul Suffolk, asemenea imagini s-au repetat foarte des. De fapt, era un fenomen în masă, putând fi perceput de toţi studenţii din campus. Întrucât eram student la departamentul de tehnologie electrică şi ştiam foarte multe lucruri despre radio, m-am decis să fac ca lucrurile să devină şi mai interesante, concepând tot felul de analizoare de spectru, receptoare radio şi camere video. În cele din urmă, am reuşit. Într-o noapte, am surprins pe peliculă un OZN care zbura pe cer. Imaginile erau foarte clare şi toţi cei care au rămas în acea noapte împreună cu mine au putut vedea direct această privelişte. La vremea aceea nu existau în campus nici un fel de măsuri de securitate împotriva acestor activităţi. De aceea, dimineaţa am rămas extrem de dezamăgit să constat că filmul îmi fusese scos de cineva din camera de filmat. Se pare că un coleg raportase autorităţilor ce făceam. Consecinţa a fost că am fost luaţi în vizor de acestea. Când am obţinut prima noastră dovadă, autorităţile s-au mişcat foarte rapid şi ne-au confiscat-o. Deşi efortul meu de a obţine pe peliculă imagini cu OZN-uri a dat greş, am reuşit să fac progrese într-un alt domeniu. A fost prima dată când am reuşit să fac analiza undelor electromagnetice sau a semnăturii electronice pe care o generează aceste farfurii zburătoare. Am învăţat astfel cum pot fi recunoscute OZN-urile. Aceste aparate interferează în maniere extrem de distincte cu undele radio scurte, dar şi cu benzile VHF şi UHF. Spectrograma lor arată de regulă ca o colină. În timp, am învăţat să le recunosc în funcţie de sunetul care apare în difuzoare atunci când aparatul se află în modul de detecţie AM, iar AGC (Automatic Gain Control) este oprit. În aceste condiţii, sunetele seamănă cu un bâzâit sau un şuierat distinct, care poate fi deosebit. Există de asemenea anumite tipare ale sunetelor de fundal care pot fi recunoscute. La ora actuală, pot recunoaşte oricând apariţia unui asemenea aparat prin simpla ascultare a difuzoarelor. Deşi foarte interesante, toate aceste fenomene nu făceau parte direct din sfera mea de interes de la acea vreme. Treptat, m-am implicat în alte proiecte, fără legătură cu OZNurile. Unul dintre cele mai bizare a fost un proiect legat de antigravitaţie, pe care am încercat să-l comercializez, dar am dat greş, după ce asupra mea s-au făcut presiuni. Pe scurt, următoarea întâlnire dramatică cu un OZN nu s-a mai produs decât în anul 1974. Capitolul 3 La bordul unui OZN În perioada anilor 70 am lucrat la o companie din Long Island care avea contracte cu Ministerul Apărării. În anul 1974 sau 1975, şeful mi-a spus că am fost selectat pentru a face parte dintr-o echipă care urma să cerceteze o anumită tehnologie străină localizată la o bază militară aflată într-un loc nespecificat. Mi-am imaginat că urma să cercetăm o tehnologie rusească sau chineză şi am precizat că eram încântat să merg. Mi-a răspuns sobru că nu era o chestiune de voluntariat şi că eram obligat să merg. Echipa era formată din şase persoane. Am fost urcaţi la bordul unui avion şi am părăsit Long Island. După o vreme, am aterizat. Privind din aer, mi-am imaginat că ne îndreptam către Ohio. Imediat ce a atins solul, pilotul a părăsit pista şi a intrat într-un hangar. Am fost îmbarcaţi apoi într-o dubiţă fără geamuri. După 2-3 ore de mers, nu mai

aveam nici o idee unde ne-am fi putut afla. În cele din urmă, maşina s-a oprit şi uşile din spate au fost deschise. Ne-am trezit într-un fel de hangar subteran, complet gol. Nimic nu indica unde ne-am fi putut afla. Nu existau decât uşi care se deschideau şi se închideau. Una dintre ele dădea într-un coridor. Am trecut prin acesta şi am ajuns într-o cameră în care ni sa făcut un instructaj de securitate. Spuneam mai devreme că eram în total şase membri ai echipei. Unul dintre aceştia era şeful meu, dar nici el şi nici ceilalţi nu-şi mai aminteşte mare lucru din ceea ce s-a petrecut în continuare. Instructajul ni s-a făcut de nişte membri ai forţelor aeriene, uşor de recunoscut după uniformele lor. Şeful meu s-a angrenat într-o discuţie destul de lungă cu ei. După ce ni s-a atras atenţia asupra mai multor factori legaţi de securitate, am fost conduşi într-un alt hangar, în care am văzut un OZN în formă de disc. Am privit către unul din militarii care ne însoţeau şi am spus: - Hei, dar acesta este un OZN. - Şş, mi-a răspuns acesta. Nu avem voie să rostim asemenea nume. Tot ce ştim este că avem de-a face cu un aparat străin. A adăugat că ne aflăm la Departamentul pentru Tehnologia Aparatelor de Zbor Străine. Era un limbaj foarte criptic. Militarul ne-a condus apoi într-un tur al OZN-ului. Din afară, aparatul era argintiu şi semăna cu orice farfurie zburătoare în formă de disc. Părea să aibă un diametru de aproximativ 17 metri şi o înălţime de 7 metri. În partea de sus avea o formă de dom, cu o lăţime de circa cinci metri. Nava se sprijinea pe trei picioare care ieşeau de undeva de sub ea. O rampă făcea legătura între sol şi uşa aparatului. Am descoperit cel mai surprinzător aspect legat de această farfurie zburătoare abia după ce am urcat la bord. În interior era absolut uriaşă. Deşi diametrul exterior nu depăşea 17 metri, odată intraţi în interior am mers timp de circa zece minute în aceeaşi direcţie, pe o distanţă de sute de metri, poate chiar de ordinul kilometrilor. La vremea respectivă mi s-a părut neverosimil. Din ceea ce ştiu astăzi, mi se pare evident că odată urcaţi pe navă, am intrat într-o realitate artificială. Aceasta este cheia construcţiei unui OZN şi a capacităţii de a călători dintr-un loc în altul cu ajutorul acestuia. Vom dezvolta mai târziu acest subiect. Deşi spuneam mai devreme că am pătruns într-o realitate artificial construită, aceasta părea la fel de reală ca şi mediul exterior sau ca şi camera în care vă aflaţi dumneavoastră acum. Următorul aspect interesant pe care l-am observat era legat de lipsa oricărui panou de control. Practic, nu existau butoane, manşe sau indicatoare. Pe măsură ce treceam dintr-un compartiment în altul, luminile se aprindeau automat, cu puţin timp înainte să intrăm în ele. După ce ieşeam, luminile se stingeau. Iluminatul părea perfect controlat. În timp ce continuam să inspectăm nava, unul din militari ne-a informat că iniţial în interiorul acesteia exista o atmosferă ciudată, dar că aceasta a fost refăcută, astfel încât să devină compatibilă cu fiinţele umane. În cele din urmă, am ajuns într-un compartiment care părea să fie camera de control. Cele mai importante piese erau trei fotolii plasate chiar în faţă. Când spun fotolii, mă refer exact la aşa ceva: erau nişte scaune înclinate şi confortabile, special concepute pentru relaxare. În spate se aflau alte scaune obişnuite, de dimensiuni mai mici. Ni s-a spus că fotoliile erau înzestrate cu tot felul de dispozitive electronice care se ataşau în zona capului. Era evident că scopul lor era să preia gândurile celor instalaţi în fotolii. Cei care au citit Proiectul Montauk: experimente cu timpul, îşi pot da cu uşurinţă seama că această tehnologie este exact cea folosită la construcţia Scaunului din Montauk. Pe pereţii din faţa fotoliilor se aflau patru ecrane. Şi acestea păreau să fie conectate la procesele mentale ale operatorilor. Stând în fotoliu, aceştia puteau cere afişarea unor hărţi stelare, a unor fotografii luate din exteriorul navei, etc. Un simplu gând era suficient pentru a vedea pe ecran ce se întâmpla în afara navei, în orice direcţie.

În spatele ecranelor se afla o altă încăpere, de mici dimensiuni, în care se aflau o grămadă de cristale de stâncă. Între acestea erau plasate tot felul de bobine, legate între ele prin cabluri. Pereţii încăperii nu conţineau altceva decât ecrane. Nu existau ferestre nici în această cameră, nici în vreun alt compartiment al navei. Am fost conduşi apoi pe un nivel superior, situat deasupra camerei de control. Aici se aflau camerele obişnuite ale echipajului. În afara condiţiilor de confort de care are nevoie orice om obişnuit, se mai aflau aici laboratoare şi un fel de infirmerie. În laboratoare existau mese uriaşe, folosite poate pentru experimente pe oameni. Sub camera de control, în partea de jos a farfuriei zburătoare, se afla o încăpere uriaşă plină cu pietre de forme diferite conectate între ele prin fire. Nici eu, nici colegii mei, nu ne-am putut da seama la ce folosesc, exceptând firele. În marea lor majoritate păreau să fie minereu de aur, argint şi platină. Ni s-a spus că elementul care lipsea cu desăvârşire era cuprul. Din această „cameră a pietrelor” foarte mare se intra în alte patru camere mai mici, care făceau legătura cu patru proeminenţe emisferice situate chiar sub centrul navei. Fiecare din aceste proeminenţe era înzestrată cu nişte fire asemănătoare unor antene. Secţiunea inferioară a farfuriei zburătoare era izolată de restul navei şi era înconjurată de o bobină uriaşă. De fapt, era vorba de o sârmă foarte groasă bobinată, similară cu cele folosite pentru televizoare. Uriaşa bobină era conectată la setul de cristale din camera centrală, care părea să fie principala sursă de energie a navei. În esenţă, aşa era construită farfuria zburătoare. Dată fiind tehnologia folosită, mi s-a părut evident că manevrarea navei folosea principiile electromagnetice. Cele patru proeminenţe conţineau antene care generau un câmp electric. Câmpul magnetic era produs de bobina de care am vorbit mai sus. Voi oferi alte detalii ceva mai departe în carte. Când ni s-a permis să cercetăm nava, am activat bobinele din ea şi am aşezat voltmetre pe firele electrice pentru a măsura voltajele produse. Am remarcat cu această ocazie că era folosit un curent electric alternativ, cu diferite forme-undă şi diferite frecvenţe. Militarii au ridicat nava la circa 3-5 metri de podeaua hangarului, pentru a putea face noi experimente şi teste. Farfuria zburătoare era înzestrată cu tot felul de antene şi echipamente electronice sofisticate, unele dintre ele nemaivăzute de noi până atunci. Personal, nu am văzut aşa ceva nici până astăzi, cu excepţia acelei unice ocazii. Existau analizoare de semnătură electronică, analizoare de spectru şi computere foarte avansate. Bazându-mă pe propriile mele observaţii şi pe teoriile pe care le-a avansat mai târziu grupul nostru, pot afirma că nava conţinea un sistem tehnic de producere a realităţii. Ce înţeleg prin aceasta? Exact ceea ce afirm: un sistem de producere a realităţii! Dacă definim realitatea ca un sistem de percepţie şi interacţiune care se supune anumitor reguli precise, un sistem tehnic de producere a realităţii va fi un sistem capabil să schimbe realitatea iniţială, creând o realitate diferită, ce poate interacţiona cu prima. Personal, dacă mi-aş propune să construiesc o navă spaţială, nu m-aş baza pe o maşinărie capabilă să producă o realitate artificială în interiorul unei capsule foarte mici. Dacă maşinăria ar claca, întregul spaţiu din interior s-ar contracta şi poate chiar ar dispărea cu totul. Ar fi un coşmar. Dacă mi-ar sta în puteri, aş crea mai degrabă un sistem pasiv, fără electricitate. Nava pe care am văzut-o atunci avea în interior o realitate alternativă. Felul în care poate fi produsă aceasta este o altă discuţie şi îl vom explica mai târziu în această carte. După ce m-am consultat cu colegii din echipa mea, am tras concluzia că nava era înzestrată cu un singur sistem care prelua comenzile ocupanţilor celor trei fotolii. Cluster-ul de cristale din spatele camerei de control nu era altceva decât un computer. Cluster-ul mai mare de cristale de pe puntea inferioară a navei, la care se adăugau antenele, totul fiind înconjurat de marea bobină, era un generator al unei alte realităţi spaţio-temporale. Era un sistem separat de primul, care funcţiona de sine stătător.

După ce am revenit la slujba mea din Long Island, nici unul din colegii mei nu a mai făcut vreo menţine referitoare la farfuria zburătoare. Am semnat cu toţii un angajament de confidenţialitate, potrivit căruia nu aveam voie să vorbim de acest subiect. Când le-am pus totuşi anumite întrebări, am constatat că aceştia nu îşi mai aminteau nimic. Eu însumi aveam anumite probleme cu memoria. Am trăit o întreagă viaţă paralelă, pe care nu am reuşit să mi-o amintesc pe deplin decât mulţi ani mai târziu. Am avut astfel ocazia să văd de aproape un alt OZN, dar numai în această viaţă „paralelă”. Mă aflam atunci în baza subterană de la Montauk. În această a doua viaţă pe care am trăit-o, am lucrat pentru Laboratoarele Brookhaven şi la Proiectul Montauk, ocazie cu care am putut vedea nava spaţială amintită mai sus. Farfuria zburătoare avea o formă mai ovoidală decât cea studiată împreună cu colegii mei din Long Island. Avea aceleaşi ecrane şi fotolii, dar era înzestrată şi cu o serie de butoane suplimentare, precum şi cu alte sisteme de operare. De data aceasta, nu mi s-a mai propus să analizez din punct de vedere tehnic această navă, ci doar să ajut la dezmembrarea ei, şi în special a sistemelor de operare. Secţiunile navei corespundeau perfect cu cele atribuite în general extratereştrilor cunoscuţi sub denumirea populară de micii cenuşii. La ambele nave pe care am avut ocazia să le examinez, fuzelajul părea să fie construit dintr-o singură bucată (nu din mai multe bucăţi asamblate). În timp ce dezmembram nava de la Montauk, mi s-a părut că identific un sistem de control, un sistem de computere şi un fel de manşă de conducere, dar nu mi-am putut da seama cu exactitate la ce foloseau acestea. Exista de asemenea un fel de unitate radio. În mod evident, această navă nu era operată de un sistem tehnic unitar, la fel ca cea de care am discutat anterior. Farfuria zburătoare nu a fost testată în acţiune de către membrii personalului militar, dar nu ştiu de ce. Poate că nu ştiau cum să o pună în funcţiune. Din experienţa acumulată, mi-am dat seama că OZN-ul de la Wright-Patterson (primul din cele descrise mai sus) era cel mai avansat ca tehnologie, un fel de Cadillac al farfuriilor zburătoare3. Mai avansat decât atât nu-mi pot imagina decât un vehicul pur spiritual. Voi oferi mai multe detalii referitoare la aspectele tehnice ale acestei capodopere în rândul farfuriilor zburătoare, dar nu înainte de a prezenta o altă întâlnire personală pe care am avut-o cu un OZN. Capitolul 4 Torpilarea OZN-ului Următoarea întâlnire pe care am avut-o cu un OZN s-a produs în anul 1989, pe când încă mai lucram pentru Compania BJM. Aceasta primise de la Guvern un contract prin care trebuia să construiască un transmiţător UHF special, dar nu a reuşit. Transmiţătorul a fost construit cu ajutorul unei tehnologii foarte avangardiste, extrem de modernă, dar pur şi simplu nu funcţiona. Dată fiind reputaţia mea de inginer specializat în proiecte „ciudate”, mi s-a oferit o slujbă, cerându-mi-se să-mi dau seama ce nu merge. Imediat după ce am primit această sarcină, am ridicat telefonul şi am vorbit cu clientul, care mi-a spus că doreşte un transmiţător modulat în sistem puls care să transmită pe o frecvenţă dată. Informaţia referitoare la frecvenţa respectivă este strict secretă şi nu o pot dezvălui. I-am spus pe loc că are nevoie de un transmiţător tubular, nu de o componentă solidă. După ce am vorbit cu el, m-am dus în depozitul companiei BJM şi am luat de acolo un transmiţător vechi, folosit pe timpuri de forţele aeriene, capabil să scoată o frecvenţă radio de 500W în regiunea UHF. L-am şters de praf, l-am reparat, după care l-am pus să funcţioneze conform specificaţiilor clientului. Avea o frecvenţă modulată în sistem puls, care opera în banda superioară UHF. Am luat apoi o mică antenă elicoidală şi am montat-o pe un tripod.

3

Vezi Anexa A, care conţine o listă cu alte tipuri de farfurii zburătoare, mai puţin avansate din punct de vedere tehnologic.

La scurt timp, mi s-a spus să iau transmiţătorul şi să-l duc la Fort Meade. Am semnat pentru el, l-am pus în Dodge-ul meu şi am condus timp de cinci ore până la Maryland. Când am ajuns la Fort Meade, am rămas surprins să constat cât de slabă era securizarea zonei. Când m-am prezentat la poartă, mi s-a spus că ştiau cine sunt şi că pot merge liniştit până la Hangarul 6A. Când am ajuns aici, au apărut doi agenţi guvernamentali. Aceştia mi-au spus să instalez echipamentul şi să aştept. Unul dintre ei avea o staţie de emisie-recepţie. A luat legătura cu cineva şi au început să vorbească. - Suntem gata, a spus el în aparat. Ghiciţi ce mi-a fost dat să văd în continuare. De noi s-a apropiat o farfurie zburătoare de dimensiuni mici, care a început să facă ture deasupra noastră. Ascultând instrucţiunile primite, am pornit transmiţătorul, iar farfuria zburătoare a devenit brusc instabilă. Scotea tot felul de zgomote ciudate şi părea să se zdruncine. Unul din agenţi mi-a spus: - Închide-l. Funcţionează. Mi-au comunicat apoi să duc transmiţătorul înapoi la BJM şi să-l las acolo. M-am întors şi i-am spus şefului meu ce mi s-a transmis. Mi-a răspuns că pot să-l las deocamdată pe bancheta din spatele atelierului meu. După două luni de la excursia la Maryland, am auzit că grupul însărcinat cu producerea de receptoare pentru sateliţi de la BJM lucra la un echipament nou. Potrivit rapoartelor pe care le-am primit, scopul era să monitorizeze OZN-urile cu ajutorul sateliţilor. În esenţă, nu făceau altceva decât să culeagă semnalele trimise de sateliţii însărcinaţi să urmărească navele spaţiale în funcţie de semnătura electromagnetică a acestora. Proiectul a început exact în perioada în care Ronald Reagan a acordat fonduri uriaşe Iniţiativei de Apărare Strategică, proiect cunoscut popular sub numele de „Războiul Stelelor”. La data de 25 septembrie 1989, mi s-a spus să semnez din nou pentru transmiţător şi să îl iau acasă. Dacă apărea vreo problemă, mi s-a spus că echipamentul era acoperit de o poliţă de asigurare a companiei. În aceeaşi seară, pe la orele 9:00, am primit un telefon la care mi s-a spus să duc transmiţătorul la capătul de sud al parcării William Floyd Parkway. Trebuia să fiu acolo cu el la ora 10:00. Urma să fiu aşteptat de anumite persoane, de la care trebuia să primesc instrucţiuni suplimentare. Pe la 9:30 au apărut doi asistenţi de la uzină, care mi-au spus că trebuiau să mă însoţească până la parcare. Am urcat cu toţii în camionetă şi am pornit la drum. Când am ajuns la destinaţie, am găsit acolo un baraj al forţelor de poliţie. Le-am spus ofiţerilor că transportam un echipament de la BJM şi că trebuia să îl predau în acel loc. Poliţiştii mi-au răspuns că mă aşteptau. Mi-au spus să fac la stânga şi să iau legătura cu oamenii care mă aşteptau la capătul parcării. Am făcut ce mi s-a spus şi am văzut că o parte din cei care mă aşteptau acolo purtau echipament militar, în timp ce alţii erau îmbrăcaţi în costume sau în haine obişnuite. Am fost prezentat unui om care mi-a spus să aşez aparatul în spatele unui jeep. Am urcat la rândul meu în jeep, împreună cu asociaţii mei, şi am pornit printre dunele de nisip până am ajuns la Smith Point, o locaţie în cadrul parcului cu acelaşi nume. Când ne-am oprit, ni s-a arătat o masă aranjată special pentru noi. În partea stângă se afla un camion mare, care avea montată pe el o antenă radar aflată în plină mişcare de rotaţie. În partea dreaptă se afla o antenă parabolică uriaşă, de formă concavă, care avea în mijloc ceva ce semăna cu un frigider. În mod normal, aici ar fi trebuit să fie plasat dispozitivul de recepţie al antenei. În faţa noastră, către ocean, se afla un generator de 400 Hz, pornit, care scotea un zumzet.

Am aşezat transmiţătorul pe masă, iar unul din oamenii care ne-au aşteptat l-a conectat la o sursă de curent, după care a setat modulaţia şi cablurile radio. Ne-a pus să-l verificăm. Am făcut acest lucru şi am constatat că totul era în perfectă stare de funcţionare. Atunci, a deschis o staţie de emisie-recepţie şi a luat legătura cu cineva. În continuare, altcineva aflat în camionul din apropiere ne-a spus: - Daţi-i drumul. Suntem gata pentru test. Când am pornit transmiţătorul, din centrul uriaşei antene parabolice a ieşit un fel de luminozitate albăstruie. Provenea direct din obiectul care semăna cu un frigider. Am văzut cu toţii cum o rază de lumină albăstruie s-a îndreptat către cer. Cel care părea să conducă operaţiunea a strigat că totul este în regulă. Ni s-a spus să aşteptăm alături. Testul a avut loc pe la ora 10:30 seara. În continuare, pe la orele 11:00 sau 11:15 pe cer au apărut nişte elicoptere. Veneau dinspre nord şi se îndreptau către Moriches Bay. Brusc, elicopterele au început să se rotească pe cer, în jurul unui punct. În aceeaşi zonă au apărut şi două lumini puternice. Împreună cu elicopterele, luminile s-au îndreptat apoi către sud, pe deasupra golfului Moriches Bay. Când au trecut pe deasupra noastră, cei de faţă au aprins nişte reflectoare, în lumina cărora am putut vedea un OZN uriaş, în formă de pană. Avea o formă triunghiulară şi părea să aibă cel puţin 100 de metri în lungime. A continuat să se deplaseze către sud, până când a ajuns pe malul oceanului. A făcut apoi un ocol şi s-a îndreptat din nou către nord. Când a ajuns deasupra golfului Moriches Bay, echipamentul din jurul nostru a început să bâzâie şi să zumzăie. Imediat, OZN-ul a început să se clatine, scoţând zgomote ciudate, după care a coborât brusc. S-a auzit o explozie puternică. Imediat, omul din camionetă a strigat că operaţiunea s-a încheiat. Cel de lângă mine mi-a spus că pot deconecta transmiţătorul. L-am pus înapoi în jeep. Ne-au spus apoi să părăsim în grabă zona şi să dispărem cât mai rapid. În scurt timp, mă înapoiam împreună cu colegii mei către casă. Un fel de agenţi ne-au urmărit tot timpul pe drum. Unul dintre ei a rămas în faţa casei mele întreaga noapte. Când cei doi colegi de serviciu au plecat mai departe, doi agenţi i-au urmat. Am încercat telefonul, dar am constatat că linia era moartă. M-am dus la vecini şi am încercat să îmi sun colegii de la ei. Deşi telefonul vecinilor mergea, nu mi-a răspuns nimeni la celălalt capăt al firului. Se pare că cineva se juca cu liniile noastre telefonice. A doua zi, m-am dus la serviciu şi am constatat că sunt încă urmărit. Mi s-a făcut imediat o şedinţă de debriefing4 şi mi s-a spus că trebuie să uit tot ce am văzut în legătură cu OZN-ul. La vremea respectivă, învăţasem deja cum să contracarez aceste proceduri de debriefing. De aceea îmi şi amintesc incidentul. Ceilalţi doi angajaţi ai companiei nu-şi mai aduc aminte de nimic. Povestea la care am asistat în acea seară a ajuns cumva faimoasă în Long Island, îndeosebi în cadrul comunităţii OZN. Este cunoscută sub numele de Prăbuşirea OZN-ului din Moriches Bay. Din acel moment, am început să fac eforturi pentru a sparge sistemul de securitate de la BJM, intitulat „Nu mă uita”. Din acest motiv, am fost concediat. Am prieteni care afirmă că prin această concediere, cei de la BJM mi-au făcut de fapt un serviciu, căci mi-au dat timp să studiez în linişte OZN-urile şi să îmi aduc aminte de experienţa mea de la Montauk. Nu sunt neapărat de această părere, căci dacă mi-aş fi continuat lucrul la BJM, fără ca memoria să-mi fie ştearsă, mi-aş fi putut probabil aduce aminte mult mai multe informaţii. Prăbuşirea OZN-ului la care am asistat în Moriches Bay nu poate fi contestată de nimeni. Ceea ce am văzut a fost cât se poate de real. Ştiam cu precizie că agenţii guvernamentali erau interesaţi să doboare o navă aeriană, deci nu avea cum să fie nava lor.
4

Şedinţă de prelucrare şi manipulare psihologică, pentru obţinere de informaţii şi stabilire a stării psihice a celui în cauză.

Concluzia nu poate fi decât una singură: că nava doborâtă era de origine extraterestră, provenind dintr-o altă lume. Probabil, Guvernul o considera o ameninţare la adresa sa. Acest incident confirmă ceea ce mulţi oameni din structurile militare şi din comunitatea OZN afirmă de multă vreme, şi anume că Iniţiativa de Apărare Strategică nu a avut nici o clipă drept scop protejarea americanilor de tehnologia rusească, ci de cea extraterestră, provenind din spaţiul cosmic. Însuşi preşedintele Reagan a vorbit de această ameninţare la o adunare ONU. Lucrurile sunt cât se poate de evidente. Decis să studiez mai îndeaproape fenomenul, mi-am adunat câţiva prieteni, printre care şi George Dickson, un expert în antropologie, care a abordat fenomenele OZN din această perspectivă. M-am consultat de asemenea cu John Ford, fondatorul şi preşedintele Organizaţiei de Studiere a OZN-urilor din Long Island. Mi-am propus să studiez împreună cu aceşti cercetători şi cu alţii în ce a constat de fapt incidentul de la Moriches Bay. Între timp, am devenit consultant ştiinţific al Organizaţiei de Studiere a OZN-urilor din Long Island şi am avut ocazia să aflu foarte multe detalii legate de acest subiect. Am aflat de pildă că au existat numeroase apariţii de OZN-uri şi prăbuşiri ale acestora în Long Island, dar nu deţin informaţii specifice în legătură cu acestea. Cei care le deţin fac parte dintr-un alt departament al organizaţiei. Sarcina mea a fost să studiez tehnologia OZN-urilor, adică să descopăr ce sunt acestea şi cum funcţionează ele. Obiectul meu de studiu se referă inclusiv la modalităţile de generare a realităţilor alternative şi de punere în mişcare a acestor realităţi. Voi vorbi despre acest subiect în capitolul următor al cărţii. Capitolul 5 Tehnologia Atunci când am văzut pentru prima oară OZN-ul în formă de disc de la WrightPatterson, cel mai mult m-a impresionat faptul că nu existau modalităţi evidente de control al aparatului cu ajutorul cărora să fie manevrat. Singura soluţie posibilă la această enigmă ar fi că unitatea de control era legată de cele trei fotolii (întru totul asemănătoare, aşa cum am mai spus, cu Scaunul de la Montauk) din camera de control, înconjurate de cele patru ecrane video. Pe scurt, acest tip de nave sunt literalmente conduse cu ajutorul procesului de gândire. Cei trei piloţi se gândesc probabil ce anume doresc să facă nava (nu îmi dau seama cum este divizată munca între ei). Un computer culege apoi gândurile piloţilor şi comandă aparatele care pun efectiv în mişcare nava. Când forţele militare au început să studieze pentru prima oară aceste OZN-uri extrem de avansate, cercetătorii s-au confruntat cu dificultăţi foarte mari de înţelegere. Singura tehnologie pe care o cunoşteau ei era propria noastră tehnologie, alcătuită în mare parte dintr-un computer de zbor şi un bord de control. Putem face o anumită asociere între bordul de control şi scaunele piloţilor din OZN-uri. Cât despre computerul de zbor, am afirmat deja că acesta echivalează cu camera cristalelor descrisă într-un capitol anterior. Mai departe, tehnologia noastră constă dintr-un sistem de comunicaţii, motoare, manşe de control, şi câte altele. Altfel spus, o navă aeriană terestră conţine un mare număr de sisteme tehnice extrem de diverse, controlate de computer. Cel mai uimitor lucru legat de tehnologia OZN-urilor este legat de faptul că acestea nu conţin decât un singur sistem operat de computer, şi nu o mulţime, aşa cum se întâmplă în cazul tehnologiei noastre. Ideea că extratereştrii nu au decât un singur sistem omogen pare absolut rezonabilă, dacă ţinem seama ce au realizat forţele militare cu ajutorul tehnologiei simulatoarelor de zbor. Antrenarea piloţilor cu ajutorul acestor simulatoare a început încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu prototipul computerului realizat de John von Neumann. De atunci, lucrurile au evoluat atât de mult încât la ora actuală celor care se antrenează li se ataşează de creier nişte electrozi cu ajutorul cărora îşi pot conecta voinţa la computer, putând deplasa imaginea avionului (de pe ecran) către stânga, către

dreapta, etc., după cum doresc. Electrozii ataşaţi de creierul lor servesc drept mouse pentru computer. Acest tip de demonstraţie a fost prezentat la televiziune, aşa că nu este greu să ne imaginăm cât de departe a ajuns adevărata tehnologie, prin comparaţie. Cei care cunosc cât de cât tehnologia Stealth5 îşi vor da imediat seama despre ce vorbesc. Piloţii sunt practic antrenaţi într-o realitate virtuală. Mi s-ar părea foarte interesant de aflat dacă bombardierele stealth operează cu ajutorul gândurilor; deocamdată, nu cunosc răspunsul la această întrebare, dar nu sunt puţini aceia care numesc aceste avioane OZN-urile armatei americane, afirmând că acestea operează cu o tehnologie identică cu cea a OZN-urilor. Următorul aspect care merită să fie clarificat în legătură cu tehnologia OZN se referă la incredibilele acrobaţii pe care le fac acestea. De pildă, o farfurie zburătoare poate zbura cu o viteză de 3.500-16.000 de kilometri pe oră, făcând apoi brusc un viraj de 90 de grade, sau chiar o întoarcere la 180 de grade. Una din cele mai cunoscute legi ale fizicii afirmă că oricărei forţe i se opune o forţă adversă egală cu ea. O întoarcere bruscă la o viteză atât de mare a unui OZN ar trebui să implice principiile accelerării pozitive şi negative. Altfel spus, piloţii şi toate celelalte creaturi, la fel ca şi obiectele nefixate, ar trebui să se izbească de peretele opus al navei, din cauza inerţiei. Nici un pilot nu ar putea experimenta o asemenea traumă în condiţii normale. Există teorii potrivit cărora călătorii în spaţiu ar putea fi suspendaţi în băi lichide care să acţioneze ca un tampon împotriva opririlor sau întoarcerilor bruşte, dar personal mi se par prea incredibile. Aparatul pe care l-am putut examina la Wright-Patterson era de o simplitate extremă, dar tot mi-a trebuit un anumit timp până când mi-am dat seama cum funcţionează. Deşi folosea puterea antigravitaţiei, nu era el însuşi un aparat antigravitaţional. Deşi transmitea unde radio, nu era un transmiţător radio, ci o combinaţie între acestea, alături de alte sisteme tehnice. Marea maşinărie din partea de jos a navei, în care se aflau antenele şi proeminenţele, era un generator electro-gravitaţional al unei realităţi spaţio-temporale. Altfel spus, era echipat pentru efectuarea unor manevre antigravitaţionale, dar putea genera şi propriile sale realităţi spaţio-temporale. Fiecare din cele două moduri de operare mai sus amintite are propriul său scop particular. Dacă nava trebuie să alunece lent sau să rămână suspendată deasupra unui anumit punct, piloţii folosesc metoda antigravitaţională de zbor. Numai în asemenea cazuri poate fi văzută forma navei. Metoda presupune controlul distribuţiei curenţilor gravitaţionali în jurul navei. În acest mod de operare sunt evitate schimbările bruşte de direcţie, căci acestea sunt supuse legii inerţiei. Atunci când un OZN îşi ia foarte rapid zborul, este evident că operatorii săi generează un câmp gravitaţional. După ce depăşesc cu mult viteza sunetului, ei trec în celălalt mod de operare, în care îşi generează propria realitate. Altfel spus, creează o bulă a unei realităţi artificiale, oarecum similară câmpului de solotoni generat în timpul Experimentului Philadelphia. După crearea acestei bule, nava se poate deplasa cu viteze ameţitoare, de neconceput pentru noi. Ori de câte ori avem de-a face cu mărturii legate de modalităţi imposibile de zbor ale unor OZN-uri, acesta este cu siguranţă modul de operare. După generarea „bulei realităţii artificiale” în jurul lor, piloţii rămân în interiorul acesteia, tot restul fiind în afara bulei. Din perspectiva bulei, ei se găsesc într-o stare de relaxare. Oricâte mişcări bruşte ar face nava, ei nu percep nici un fel de efecte, căci rămân în interiorul unei realităţi diferite. Evident, premisa necesară pentru ca acest lucru să fie posibil este ca masa bulei să fie zero. În condiţii de masă egală cu zero, nu putem vorbi de inerţie (inerţia = ½ mv2, unde m este masa şi v este viteza). În cazul de faţă (când masa este zero), viteza nu mai contează (poate tinde către infinit). Dacă un asemenea câmp al realităţii cu masă zero poate fi creat, operatorii navei o pot deplasa în orice direcţie şi în orice fel doresc, fără să se teamă de vreun efect. Acesta este principiul după care sunt construite majoritatea navelor interstelare. Pentru ca zborul să nu dureze o veşnicie, este necesar ca nava să călătorească cu o viteză
5

Tehnologia avioanelor invizibile.

mai mare decât viteza luminii. În acest scop, realitatea generată în interiorul bulei trebuie să fie diferită de realitatea noastră. Cu alte cuvinte, în raport cu realitatea noastră ei depăşesc viteza luminii, dar în raport cu realitatea din interiorul bulei realităţii alternative se mişcă la o viteză mult mai mică. Călătoria cu viteze superluminice permite navelor să ajungă dintrun capăt în altul al galaxiei noastre în cel mult o săptămână (după timpul nostru). Ele se deplasează cu o viteză de milioane de ori mai mare decât viteza luminii prin crearea unei realităţi diferite, care permite deplasarea bulei cu viteza respectivă (în raport cu realitatea noastră). În propria lor realitate, viteza nu depăşeşte 0,7 c sau 0,9 c, unde c este viteza luminii. Următorul aspect pe care trebuie să-l clarificăm se referă la modul de generare a bulei realităţii artificiale. Capitolul 6 Twister-i şi spinner-i6 Pentru a vă face o părere în legătură cu maniera de generare a unei realităţi artificiale, este necesar să vă familiarizaţi mai întâi cu o serie de termeni de care probabil nu aţi auzit niciodată până acum: twister-i şi spinner-i. Sunt termeni extrem de tehnici, folosiţi de regulă în matematicile superioare. Este greu de bănuit că majoritatea cititorilor acestei cărţi sunt specializaţi în astfel de matematici. De aceea, voi încerca să aduc aceste concepte din domeniul ecuaţiilor matematice pure în cel al unor concepte mai uşor de înţeles, care săi permită cititorului să înţeleagă logica ce permite generarea unei realităţi alternative. Sper ca specialiştii să înţeleagă intenţia mea şi să nu mă acuze de super-simplificare. Înainte de a intra într-o discuţie tehnică referitoare la twister-i şi spinner-i, aş dori să analizăm puţin conceptul de tornadă. Aceste fenomene meteorologice sunt cunoscute în diferite părţi ale lumii sub numele de twister-i (uneori şi spinner-i). Deşi tornadele nu sunt identice cu twister-ii şi spinner-ii de care vom vorbi în continuare, ele sunt fenomene asociate şi cred că pot fi un exemplu util, care va fi înţeles de mulţi cititori. Dacă răsfoieşti cărţile despre tornade care se găsesc de regulă în librării, vei găsi în ele un lucru foarte interesant. De-a lungul istoriei au fost raportate un număr de anomalii extrem de ciudate cu privire la aceste fenomene. După trecerea unei tornade printr-o anumită regiune, poţi găsi lucruri de genul unui pai încrustat într-un pahar de sticlă sau al unei maşini încrustate întrun perete de oţel. Există chiar şi fotografii ale unor asemenea fenomene. Aşa cum sunt cunoscute la ora actuală, legile fizicii nu pot explica aceste lucruri, care presupun o încrustare a unor molecule în alte molecule. Fenomenul este uimitor de asemănător cu cel al marinarilor găsiţi încrustaţi în pereţii de oţel ai vasului USS Eldgridge, în timpul Experimentului Philadelphia. Nu poate rezulta decât o singură concluzie: că în imediata apropiere a unei tornade se petrec fenomene paranormale, care sugerează o activitate interdimensională. L. Frank Baum se referă la acelaşi lucru în celebra sa carte, Vrăjitorul din Oz, atunci când descrie răpirea lui Dorothy de către o tornadă care o duce într-o altă lume. Mulţi scriitori, în special cei de science-fiction, se împiedică de adevăr atunci când îşi exersează subconştientul. Sper ca aceste explicaţii să servească drept punte pentru înţelegerea aspectelor mai tehnice care urmează, referitoare la twister-i şi spinner-i. Orice proces de creare a unei realităţi artificiale într-o farfurie zburătoare sau în orice alt context trebuie să înceapă cu generarea unui fenomen de tip twister de către un computer. Aşa cum spuneam la începutul acestui capitol, cel mai bine poate fi înţeles acest lucru cu ajutorul matematicii7. La fel ca întregul domeniu al matematicii, un twister este un concept abstract. El reprezintă un punct adimensional care se deplasează pe circumferinţa
6

Termeni tehnici de specialitate, intraductibili. Se referă la elemente care se răsucesc (to twist) şi care se învârtesc în jurul propriei axe, ca nişte titireze (de la verbul to spin).

unui cerc. Îi putem stabili existenţa numai cu ajutorul ecuaţiilor care descriu traseul său. Aceste ecuaţii arată faptul că un anumit punct se deplasează la infinit pe un traseu circular, deşi nu există în dimensiunea noastră (nu are soliditate). Cu toate că nu poate fi observat în spaţiul nostru tridimensional, el poate fi considerat adiacent sau aflat în proximitatea acestui spaţiu. Un twister este invizibil, dar reprezintă o realitate matematică. După identificarea şi recunoaşterea existenţei twister-ului, următorul pas constă în pătrunderea în interiorul lui. Acest lucru poate fi realizat electromagnetic8. Orice generare a unui câmp electromagnetic presupune folosirea unor variabile absolut ieşite din comun. Evident, totul depinde de natura exactă a câmpului electromagnetic utilizat. Electromagnetismul creează o rezonanţă cu twister-ul (orice magnetism reprezintă o reacţie de rezonanţă), care îl aduce în dimensiunea noastră şi permite un anumit control asupra lui. În timp ce începe să se rotească într-o manieră vizibilă în dimensiunea noastră, particulafantomă se alungeşte, devenind un spinner9. Prima etapă în trecerea de la un twister la un spinner constă în formarea unei unde electromagnetice aflată într-o mişcare în orbită, care dă naştere unei structuri în formă de profil semi-circular. Twister-ul este alungit apoi până devine un cilindru rotativ, numit spinner. Metoda cilindrică este cea mai uşoară cale pe care o cunosc de obţinere a unui spinner. Există multe tipuri de spinner-i care pot fi creaţi în funcţie de imaginaţie, dar mai ales de tehnologia care îţi stă la dispoziţie. Însăşi forma standard de vortex de care se vorbeşte atât de mult în science-fiction şi în OZN-ologie este un spinner conic. Conectarea celor două capete ale unui cilindru rotativ permite obţinerea unui spinner sferoidal. Cei cu o imaginaţie bogată pot vizualiza şi alte forme de spinner-i, precum forma unui bici (un spinner alungit care urmează o cale aleatorie care ia forma unui bici) sau alte asemenea structuri complexe. Este important să facem aici o referire la forma sferoidală menţionată mai sus. După cum se ştie, pământul nostru este un asemenea sferoid. Dacă ţinem cont că el este literalmente construit pe o serie de grile energetice care corespund unor spirale energetice, ne putem da seama că însăşi planeta noastră a fost creată iniţial dintr-un spinner10. Acest lucru ne duce cu gândul la ipoteza că pământul însuşi ar fi putut fi creat printr-o inginerie tehnică. Să fie vorba de Dumnezeu, sau de un inginer extraterestru? Subiectul poate fi speculat în fel şi chip, dar nu acesta este obiectul de studiu al acestei cărţi. Ideea că pământul a fost creat ca un spinner conduce la o alternativă a Teoriei Big Bang-ului prin care a apărut universul. Teoria Big Bang-ului afirmă că întregul univers a început să existe ca urmare a exploziei unui singur punct aflat în centrul său. Teoria
7

Cititorii familiarizaţi cu matematica vor fi interesaţi să afle că termenul de twister s-a născut în cadrul unei ştiinţe numite „Analiza tensorilor”, care derivă din Analiza calculelor. Un tensor este un fel de vector care trece simultan prin mai multe dimensiuni. Vă puteţi face o idee mai clară cu privire la analiza tensorilor dacă vă veţi imagina o minge de baseball strivită. Analiza tensorilor poate fi folosită în acest caz pentru a crea o formulă care să descrie forma exactă a formei mingii de baseball. Deşi mingea este un obiect tridimensional, analiza tensorilor nu este limitată exclusiv la spaţiul cu trei dimensiuni. Cititorilor care doresc să afle mai multe în legătură cu acest subiect le recomand cărţile lui Roger Penrose, printre care se numără Ştiinţa calculelor spinner-ilor dubli şi câmpurile relativiste şi Folosirea metodelor bazate pe twister-i şi spinner-i în geometria timpului şi a spaţiului. 8 Prin definiţie, această operaţie nu trebuie realizată neapărat pe cale electromagnetică. Teoretic, ar putea fi realizată cu ajutorul oricărei alte forme de energie pe care o putem controla. 9 Pentru cei care se pricep la matematică, doresc să menţionez că twister-ul este generat cu ajutorul unei funcţii în planul x, y. Pentru a-l alungi şi a-i da forma unui spinner, funcţia x, y este distorsionată cu ajutorul funcţiei x, z. Dacă lucrăm într-un plan imaginar, vom înlocui coordonatele x, y, z cu I, J, K, aşa cum se obişnuieşte în matematică. Un twister, iar apoi un spinner, poate fi generat cu ajutorul unui câmp electromagnetic obţinut cu o antenă Delta-T. Este vorba de o antenă de forma unui octaedru tridimensional înconjurată de bobine care creează axele X, Y şi Z. Prin modularea câmpurilor x şi y în interiorul antenei Delta-T, spinner-ul poate fi determinat să ia diferite forme. 10 Centrul acestor spinner-i este vid, ceea ce corespunde inclusiv conceptului de pământ gol în interior.

Spinner-ului ar sugera că toate corpurile cereşti s-au format prin manipularea realităţii de către un inginer cosmic, care a creat câmpurile electromagnetice corespondente fiecăruia dintre ele. Teoria Big Bang-ului este corectă numai în măsura în care afirmă că universul cunoscut se desfăşoară în spirală, pornind dintr-un anumit centru. În rest, establishment-ul ştiinţific pare să încerce cu orice chip să ne convingă de faptul că realitatea noastră este exclusiv fizică. Altfel spus, avem de-a face cu o propagandă curată. Desigur, orice formă de propagandă are la bază şi anumite adevăruri. Există tot felul de structuri care pot fi programate să devină twister-i şi spinner-i. Dacă ele sunt încărcate cu energie, se poate obţine astfel o structură spaţială, în interiorul căreia poate fi fabricată o realitate cu ajutorul unei transmisii radio. La Montauk am folosit un transmiţător de mari dimensiuni şi o antenă Delta-T (în forma unui octaedru) pentru acelaşi scop. Am făcut personal experimente de imprimare a unor forme-gând în spaţiul antenei Delta-T, dar nu am reuşit să creez nimic solid (nici o realitate fizică). Pentru a crea o asemenea realitate ar fi fost necesară o energie uriaşă. Atunci când am examinat OZN-ul de la Wright-Patterson, am observat că acesta folosea o anumită transmisie radio, dar nu am reuşit să identific şi transmiţătorul. Spuneam într-o carte anterioară (Proiectul Montauk: experimente cu timpul) că intervalul de frecvenţă în care operează conştiinţa umană este de 400-450 Megahertzi. Altfel spus, orice frecvenţă din acest interval particular poartă în sine informaţii sau idei care fac parte din sau pot influenţa conştiinţa umană. De pildă, din această categorie fac parte frecvenţele radio şi ale televiziunii. Altfel spus, folosirea acestui interval de frecvenţe permite controlul minţii umane. Felul în care se realizează acest control depinde de mai mulţi factori. Cert este că o conştiinţă corect educată şi antrenată poate influenţa o altă conştiinţă pe această frecvenţă. Dacă tehnologia cu care se operează (care presupune amplificarea gândurilor şi numeroşi alţi factori) poate asigura o fixare a ideilor operatorilor, se pot obţine astfel o serie de circumstanţe prezente în permanenţă, sau altfel spus, o realitate. Subiectul este fascinant şi este cunoscut sub denumirea tehnică de „fabricare a realităţii”. Pentru a recapitula, un twister nu are dimensiuni. El poate fi generat de către un computer, codificat şi alungit într-un spinner. Acesta începe ca un cilindru rotativ, dar poate căpăta apoi orice formă doreşte operatorul. În jurul zonei-ţintă se creează astfel o structură spaţială. Din considerente pragmatice, o putem asemăna cu un vid. Ştiut fiind că natura are tendinţa să umple orice vid, structura spaţială poate servi ca fundament pentru o nouă realitate, care nu este altceva decât o serie de gânduri-formă transmise în intervalul de frecvenţă: 400-450 MHz. Aşa se poate obţine o bulă a unei realităţi alternative. Înainte de a discuta modul de interacţiune al acestei bule cu alte realităţi, vă propun să facem o scurtă recapitulare a istoriei ştiinţei fizicii. Capitolul 7 O sinteză a ştiinţei fizicii Înainte de apariţia lui Isaac Newton, care a creat prima etapă a fizicii moderne, lumea era foarte diferită. Principala ştiinţă care se ocupa cu aflarea secretelor universului era alchimia. Ea se ocupa cu aspectele calitative, nu cantitative ale materiei. Altfel spus, se ocupa cu studierea celor patru elemente: pământ, apă, foc şi aer, dar şi a corespondenţelor obiectelor materiale cu celelalte forţe din univers. Pe scurt, era o ştiinţă a magiei. Cărţile obişnuite de istorie a ştiinţei prezintă uneori alchimia ca pe o ştiinţă bazată pe observaţii infantile şi naive, care a pavat totuşi calea către ştiinţa modernă. De cele mai multe ori, alchimia este prezentată cu o oarecare ironie, considerându-se că principalul ei scop era transformarea altor metale în aur. Deşi afirmaţia nu este lipsită de un oarecare temei, ea este totuşi falsă. În forma ei supremă, alchimia era preocupată de transformarea

conştiinţei umane. Obiectele fizice erau considerate simple forme de manifestare a conştiinţei, şi nu obiecte independente sau obiective, de sine stătătoare. Evident, cine stăpânea capacitatea de transformare a conştiinţei putea transforma inclusiv metalele în aur. Pe scurt, alchimia este doar un alt nume pentru metafizică. Cele două cuvinte au conotaţii specifice, dar amândouă se referă la ideea de forţe superioare lumii fizice în care trăim. Pe acest fundal s-a născut fizica modernă. Cine citeşte cu atenţie vechile texte alchimice descoperă că acestea au fost scrise într-un anumit cod. Altfel spus, un istoric modern nu are nici o şansă să înţeleagă ceva din ele. Adevăratele secrete ale alchimiei nu erau cunoscute decât de societăţile secrete ale epocii. Ştiinţa modernă a început odată cu descoperirea şi formularea de către Isaac Newton a legilor gravitaţiei şi mişcării. Aceste legi sunt considerate valabile şi astăzi, fiind extrem de practice. Newton a fost un om cu o inteligenţă uluitoare, iar opera lui nu este cu nimic mai puţin uimitoare. De pildă, el a susţinut tot timpul că a fost inspirat de o sursă superioară. Principala greşeală pe care a făcut-o a fost că a considerat obiectele ca fiind statice. Pentru uz practic, legile sale erau însă cât se poate de utile. Aşa s-a născut era mecanicii. Următorul eveniment major în istoria ştiinţei s-a petrecut în anul 1887, odată cu faimosul experiment Michaelson-Morley. Deşi a fost considerat un eşec de răsunet, experimentul a transmis o adevărată undă de şoc în comunitatea ştiinţifică, ce s-a perpetuat până astăzi. Albert Michaleson, un profesor de fizică, şi Edward Morley, un profesor de chimie, au încercat să dovedească existenţa unei substanţe numite „eter”, despre care se credea că umple întregul spaţiu, fiind mediul în care călătoresc undele luminoase. Practic, toţi savanţii epocii credeau în conceptul de eter. Acesta era considerat un câmp unificat, deşi necunoscutele care îl priveau erau foarte numeroase în fizica populară a epocii. Conceptul de eter a început odată cu apariţia alchimiei. Alchimiştii din vechime şiau imaginat că există un mediu care îmbrăţişează întreaga existenţă. Era considerat nelimitat şi includea nu numai spaţiul normal, ci şi aspectele subtile şi spirituale ale existenţei. Când fizica newtoniană a început să pună accentul exclusiv pe aspectele strict fizice ale realităţii, componente subtile ale eterului au căzut în uitare. Pe măsură ce fizica se dezvolta, conceptul de eter a început să fie folosit doar ca o descriere a mediului prin care călătoresc undele de lumină şi cele electromagnetice. Premisa de la care se pornea era că dacă sunetul este o undă care se propagă prin aer, iar mişcarea apei generează unde sau valuri, lumina ar trebui să călătorească sub formă de unde printr-un mediu similar. Mai departe, ipoteza afirma că lumina poate fi încetinită dacă întâlneşte în cale un fel de „vânt” eteric. De aceea, s-a încercat dovedirea existenţei eterului şi măsurarea acestuia. Michaelson şi Morley şi-au propus să dovedească existenţa eterului prin emiterea a două fascicule de lumină dintr-o singură sursă luminoasă, măsurând apoi diferenţa de timp necesară celor două fascicule pentru a se întoarce la sursă. Ei au folosit în acest scop o serie de oglinzi care determinau mişcarea unui flux luminos în sensul orbitei pământului, iar a celuilalt flux în sens opus. La vremea respectivă exista teoria potrivit căreia pământul se deplasează purtat de un „vânt” eteric. Spre surpriza şi dezamăgirea lor, Michaelson şi Morley au descoperit că cele două raze de lumină s-au întors la sursă în exact acelaşi timp. Rezulta că eterul nu prezintă semne exterioare vizibile ale existenţei sale. Altfel spus, nu exista! Experimentul a şocat comunitatea ştiinţifică a epocii, care a renunţat, din considerente practice, la ideea de eter, ajungând chiar să o ridiculizeze şi să o respingă cu dispreţ. Evident, prezumţia de la care s-a pornit a fost aceea că eterul reprezintă o forţă măsurabilă, şi este cunoscută rapiditatea cu care resping oamenii de ştiinţă tot ce nu poate fi măsurat. În realitate, experimentul nu a dovedit cu nimic inexistenţa eterului. Pur şi simplu, cei doi savanţi nu au descoperit ceva care să corespundă ideilor lor preconcepute.

Probabil, mulţi dintre cititori nu au auzit niciodată de experimentul MichaelsonMorley, dar orice om de ştiinţă îl cunoaşte foarte bine. Vâlva care s-a făcut în jurul lui a depăşit orice imaginaţie în istoria ştiinţei moderne, fiind considerat un eşec de proporţii, care a schimbat întreaga direcţie a gândirii ştiinţifice, îngropând definitiv ideea de eter. Simultan, a îngropat şi ideea de „alchimie” la nivelul subconştientului colectiv. Ce mi se pare interesant în legătură cu experimentul Michaelson-Morley este faptul că orice revoluţie în ştiinţă conduce la o serie de descoperiri uimitoare, care soluţionează tot felul de probleme. Deşi a avut un impact atât de puternic asupra comunităţii ştiinţifice, experimentul celor doi savanţi nu a provocat nici un fel de revoluţie tehnologică. Chiar şi Albert Einstein, următoarea celebritate ştiinţifică ce şi-a lăsat amprenta asupra istoriei, a afirmat că experimentul nu a avut un impact major asupra operei sale. Înainte de a examina această operă, vom analiza câteva aspecte interesante legate de povestea vieţii sale, mai puţin cunoscute de publicul larg. Capitolul 8 Povestea lui Einstein Albert Einstein a fost una din cele mai curioase figuri cunoscute în istoria ştiinţei. Considerat una din cele mai briliante minţi pe care le-a dat umanitatea, este la fel de vestit pentru faptul că nu a reuşit să îşi găsească propria casă din Princeton. Cât timp a locuit la Cal Tech, a depins tot timpul de alţii pentru a afla cum poate ajunge la locul de muncă. Există chiar o legendă care afirmă că a căzut într-o groapă în timp ce se plimba pe un drum. Înainte de a examina contribuţia adusă de el ştiinţei, merită să aruncăm o privire asupra unor amănunte ale vieţii sale personale, trecute în general cu vederea. În ochii opiniei publice, Albert Einstein este cu siguranţă cea mai faimoasă figură pe care a dat-o vreodată ştiinţa fizicii. Cei mai mulţi dintre oameni nu au auzit însă niciodată că a studiat la Zurich împreună cu Hermann Minkowski, un savant care preda Teoria Câmpului Unificat. Majoritatea manualelor de fizică îl prezintă pe Minkowski ca fiind profesorul lui Einstein, considerându-se că el a jucat un rol cheie în schimbarea ideilor acestuia. De fapt, rolul său a fost cu mult mai important. Informaţiile referitoare la Minkowski şi la Teoria Câmpului Unificat pe care o preda acesta i-au fost comunicate lui Peter Moon de către dr. Jean Keating, un medic din Delaware. Conform acestor informaţii, Einstein a fost trimis să studieze la Şcoala Politehnică Federală Elveţiană (cunoscută astăzi sub numele de Eidgenössische Technische Hochschule sau ETH) de către consorţiul bancar al lui Rothschild. Când Einstein a căzut la examenul de admitere, Rothschild a tras tot felul de sfori pentru ca el să fie admis. În cartea sa, Einstein: viaţa şi epoca, R. W. Clark îl citează pe Minkowski, care l-a descris pe Einstein ca pe un „leneş, complet neinteresat de matematică”. Când Einstein a absolvit în anul 1900, el şi-a găsit o slujbă la Oficiul pentru Patente din Berna, în Elveţia. Aici a creat el prima sa teorie ştiinţifică majoră. Deşi există oameni care susţin că slujba nu era potrivită pentru cineva cu talentul lui Einstein, putem să ne facem o anumită părere. Einstein a fost sponsorizat de familia Rothschild, ale cărei interese oculte sunt bine cunoscute, apoi obţine o slujbă tocmai la oficiul patentelor, în care capătă acces la cele mai recente descoperiri ştiinţifice ale epocii. Creează apoi o teorie ridicată în slăvi de presă, care a creat în jurul lui o legendă de care nici un alt fizician nu a mai beneficiat până la el sau după el. Se ştie că – printre altele – presa era controlată de aceiaşi Rothschilzi. Nu vreau să afirm prin aceasta că Einstein a fost neapărat incorect, dar nu pot să nu sesizez o serie de suspiciuni, legate de direcţia pe care a luat-o de atunci fizica şi de impactul pe care l-a avut descoperirea sa asupra publicului larg. Einstein a fost ajutat pas cu pas. Deşi descoperirile sale au lărgit enorm câmpul de studiu al fizicii, ideile sale au fost prezentate astfel încât să stimuleze şi mai mult limitările oamenilor. Primul impact pe care

l-au avut teoriile sale asupra tehnologiei a fost crearea bombei atomice, urmată de obţinerea energiei nucleare, câţiva ani mai târziu. Domeniul este cel puţin controversat. Proiectul bombei atomice a fost creat de fapt de John von Neumann, dar cel care la susţinut, inclusiv printr-o scrisoare trimisă preşedintelui Roosevelt (lucru pe care l-a regretat mai târziu) a fost Einstein. Teoriile sale au contribuit la pavarea drumului şi mulţi îi atribuie direct întregul program. Deşi programul spaţial al Statelor Unite a condus la apariţia unor tehnologii uimitoare, impactul lui Einstein asupra acestora a fost practic nul. Cel care a creat prima rachetă cu combustibil solid, deschizând astfel era spaţială, a fost un magician pe nume Jack Parsons (care credea în principiile alchimiei). Culmea ironiei face ca Einstein să fie prezentat de regulă ca un umanist blând, în timp ce Parsons a fost considerat un adorator al diavolului. Faptul că Einstein avea dificultăţi în a-şi găsi drumul spre casă nu este singura dovadă care sugerează că ar fi fost programat. Există o menţiune foarte interesantă care îi aparţine chiar lui, prezentată în cartea autobiografică a lui Theodore von Karman, Vântul şi dincolo de el. Prieten cu John von Neumann (amândoi erau unguri la origine), von Karman a fondat împreună cu Jack Parsons, Frank Malina şi Ed Foreman Laboratorul pentru Propulsie prin Jet. A fost liderul grupului şi este considerat unul din cei mai mari savanţi pe care i-au dat Statele Unite. În autobiografia sa, von Karman îşi începe capitolul 33 cu o afirmaţie ciudată. El povesteşte că s-a internat într-un ospiciu din Lake George, New York, pentru a se recupera în urma unei operaţii intestinale. Cine se internează într-un ospiciu pentru a se reface în urma unei operaţii intestinale? Von Karman povesteşte în continuare că după ce s-a îmbolnăvit de carcinom, a fost trimis într-o clinică privată din New York City, unde a fost operat de faimosul chirurg german dr. Nissen. Citez în continuare de la pagina 267 din cartea sa: „(Nissen) mi-a spus ulterior că mi-a salvat viaţa, dar am constatat că după operaţie am rămas cu o hernie. I-am spus medicului că dacă un mecanic de avioane ar face o lipitură metalică de felul celei făcute de el cu intestinele mele, ar fi concediat pe loc. Dr. Nissen nu avea însă simţul umorului. De aceea, i-a spus surorii mele, aflată în vizită la mine, că am suferit o tulburare mentală în urma operaţiei. Singura mea consolare a fost aceea că, două luni mai târziu, l-a operat şi pe Albert Einstein, care a rămas la rândul lui cu o hernie în urma operaţiei”. Citatul de mai sus spune totul, dar mai există un aspect al acestei poveşti, încă şi mai bizar. Cei care au citit Proiectul Montauk şi O nouă vizită la Montauk îşi mai amintesc probabil de personajul pe care l-am numit acolo dr. Rinehart. Acesta a pretins în faţa mea că este John von Neumann şi că a fost introdus într-un program de protecţie a martorilor. Când i l-am prezentat lui Peter Moon în septembrie 1993, acesta a rămas uimit să constate că omul avea o umflătură enormă între picioare, semn al unei operaţii nereuşite de hernie. Greu de crezut, dar omul a trăit cu ea nu mai puţin de 12 ani. Deşi circumstanţiale, toate aceste dovezi sugerează faptul că aceşti oameni au fost programaţi sau manipulaţi. Cineva a emis chiar ipoteza că testiculele le-au fost extirpate cu scopul de a le reproduce sperma. Există o teorie care susţine că minţile cele mai extraordinare pot fi reproduse printr-o inseminare artificială. Faptul că medicul care a realizat toate aceste operaţii era german nu face decât să mărească şi mai mult misterul. Oricât de greu de crezut ar putea părea, nu mi-am propus aici să pun la îndoială teoremele şi descoperirile lui Einstein. Nu pot să nu constat însă imensul accent pus de masmedia asupra operei lui încă de la începutul carierei sale ştiinţifice. Opera lui Nikola Tesla a fost mult mai remarcabilă şi a avut consecinţe practice infinit mai profunde decât cea a lui Einstein, dar el a rămas aproape un necunoscut prin comparaţie cu Albert Einstein. Personal, nu cred că teoriile lui Einstein sunt greşite, dar cred că au rămas foarte multe lucruri pe care a preferat să le treacă sub tăcere. Încă din perioada Experimentului Philadelphia s-a zvonit că Einstein ar fi terminat Teoria Câmpului Unificat, dar a păstrat-o

secretă în faţa forţelor militare. Articolul următor, preluat din revista Times, dă credit acestor zvonuri. Speranţa mea este că această scurtă sinteză a vieţii lui Einstein îi va determina pe cititori să îi privească opera cu alţi ochi (fără intenţia de a o discredita în vreun fel). În continuare, vom continua istoria ştiinţei fizicii, pornind de la opera sa. Articol Documentarea Teoriei Câmpului Unificat a lui Einstein În timpul unei cercetări făcute la o bibliotecă publică am dat peste un articol interesant. Înainte să ajung la materialul pe care îl căutam, am remarcat o dungă galbenă pe coperta unei cărţi. Pe ea era scris cu litere negre: „1943”. Era o sinteză a unor articole apărute în revista Times începând din anul 1943. Am scos cartea din raft şi am căutat numerele din august 1943, data atribuită Experimentului Philadelphia. Spre surpriza mea, am găsit într-adevăr un articol despre Albert Einstein şi despre Institutul de Studii Avansate, locul în care se presupune că a fost conceput Experimentul Philadelphia. Articolul a apărut în numărul din 9 august 1943 şi poate fi găsit în orice bibliotecă. Este intitulat „Gătitul cu apă” şi sună astfel: „În Princeton există o şcoală în care profesorii nu le predau nici o materie studenţilor. Este vorba de Institutul pentru Studii Avansate, înfiinţat acum zece ani. Printre profesorii care predau aici se numără şi Albert Einstein. Cei 18 studenţi care studiază aici fac cercetări post-universitare şi sunt consideraţi atât de buni cunoscători ai domeniilor lor de referinţă încât nu mai au practic nimic de învăţat de la profesorii lor. Ceea ce se încearcă aici este lărgirea viziunii studenţilor prin abordări mixte ale unor domenii de cercetare, privite din unghiuri noi. Studenţii se limitează să ia parte la conferinţe, nu îşi iau notiţe, nu dau examene şi nu primesc note. Totuşi, se pare că săptămâna trecută toată lumea muncea din greu la un anumit studiu, considerat pe timpuri o specialitate a europenilor. Însuşi Albert Einstein a muncit intens la unificarea anumitor teorii ale forţelor gravitaţionale şi electrice, pentru a rezolva astfel diferite probleme de matematică şi de fizică puse de marina Statelor Unite. Îmbrăcat în pantalonii săi ieftini, de culoare albastră, şi cu aureola de păr alb şi răvăşit care îi înconjoară capul, el ne-a spus: ‚Aici, noi gătim cu apă’, ceea ce însemna (conform explicaţiei unui coleg): ‚Noi nu facem miracole’. Pe una din tablele încărcate cu formule matematice ameţitoare, femeia de serviciu a găsit expresia: „De şters”. Pe o altă tablă, pe care scria ‚A nu fi şters’, era scrisă formula 2+2=4”. Expresia era scrisă direct pe perete. Ceea ce mi se pare amuzant era faptul că autorul articolului îl descria pe Einstein ca având pantalonii legaşi cu sfoară. Dacă vă mai amintiţi de personajul numit dr. Rinehart (despre care Preston crede că este una cu John von Neumann), trebuie să precizez că şi acesta purta pantaloni ieftini legaţi cu o sfoară. Oare toţi savanţii specializaţi în teoria câmpului unificat au ceva împotriva curelelor? Le afectează oare combinaţia de piele şi metal procesul de gândire? Sau, cine ştie, poate că legarea pantalonilor cu sfoară le trezeşte într-o manieră necunoscută de noi o stranie putere kundalini… Cel mai probabil, însuşi felul lor de a gândi îi împiedică să acorde o importanţă prea mare felului în care arată. Nu este mai puţin adevărat că la începutul carierei lor, atât von Neumann cât şi Einstein obişnuiau să poarte costume şi să se îmbrace la modă. Ne putem întreba pe bună dreptate dacă această prăbuşire a respectului de sine nu este legată în vreun fel de un anumit proces de programare. Articolul de mai sus este semnat de Peter Moon şi a fost retipărit integral în numărul 6 din primăvara anului 1994 al revistei noastre informative, The Montauk Pulse. Capitolul 9

Viteza luminii După eşuarea experimentului Michaleson-Morley din anul 1887, următorul eveniment care a cutremurat lumea fizicii a fost apariţia Teoriei Speciale a Relativităţii, lansată public de Einstein în anul 1905. În capitolul 5 afirmam că realitatea generată în interiorul unei bule trebuie să se situeze în afara realităţii noastre. Altfel spus, călătorii într-o bulă a realităţii pot depăşi viteza luminii în raport cu realitatea noastră, dar nu şi în raport cu propria lor realitate (din interiorul bulei). Am simplificat atunci puţin lucrurile, căci potrivit Teoriei Speciale a Relativităţii, emisă de Einstein, nimic nu poate călători cu o viteză mai mare decât 300.000 kilometri pe secundă (viteza luminii). Teoria lui Einstein include principiul potrivit căruia nici o formă de energie nu se poate deplasa cu o viteză mai mare decât c, viteza luminii. De aceea, dacă cei care călătoresc în interiorul unei bule de realitate cu o viteză rezonabilă în propria lor realitate, dar cu o viteză mai mare decât viteza luminii în raport cu propria noastră realitate, înseamnă că este ceva în neregulă cu afirmaţia potrivit căreia în realitatea noastră nici o formă de energie nu se poate deplasa cu o viteză mai mare decât c. Înainte de a discuta mai în detaliu despre aceste limitări ale teoriei, vă propun să facem o scurtă trecere în revistă a felului în care a evoluat în continuare fizica. Când a apărut Einstein şi şi-a lansat Teoria Specială a Relativităţii, acesta a afirmat că viteza luminii este constantă şi independentă de viteza sursei luminii. Altfel spus, în orice punct de observaţie ne-am afla, lumina se mişcă cu o viteză constantă. Această afirmaţie este extrem de interesantă, dar şi mai fascinant este ceea ce nu spune Einstein. El nu spune nimic despre ceea ce se întâmplă cu viteza luminii atunci când aceasta trece printr-o prismă. Se ştie că atunci când trece printr-o prismă, lumina albă se descompune în diferite culori, care au viteze diferenţiate. Frecvenţele inferioare au viteze mai mari, în timp ce frecvenţele superioare au viteze mai mici. La prima vedere, am putea crede că viteza luminii nu este chiar constantă şi că Einstein s-a înşelat. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. Dacă privim lumea din jur, ne putem gândi că Einstein nu a avut dreptate, căci pretutindeni nu vedem decât culori diferite, care se deplasează cu viteze diferenţiate. Lumina la care se referă Einstein în Teoria Specială a Relativităţii nu este însă cea pe care o vedem în viaţa de zi cu zi. El vorbeşte de lumina care călătoreşte într-un vid perfect. De aceea, orice formă de lumină am măsura, aceasta nu ar face decât să tindă către viteza luminii, fără să o atingă vreodată. Nici chiar spaţiul cosmic nu reprezintă un vid perfect; de aceea, lumina care călătoreşte prin el nu se mişcă cu viteza indicată de Einstein, ci doar cu o viteză apropiată de aceasta. Chiar vidurile create în laborator la ora actuală sunt mai apropiate de perfecţiune decât vidul din spaţiul cosmic. Deşi nu sunt nici ele absolute, se apropie destul de mult de acest statut. În experienţa obişnuită nu există o referinţă a vitezei de care vorbeşte Einstein. Culorile pe care le vedem în viaţa de zi cu zi nu reprezintă decât nişte distorsiuni ale adevăratei lumini. În cea mai mare parte, lumina captată pe pământ este emisă de soare, dar este distorsionată de atmosfera terestră. Deşi anumiţi fizicieni ai epocii afirmau că lumina este alcătuită din unde continue, cercetările lui Einstein l-au condus pe acesta să creadă că lumina reprezintă un flux de particule pe care le-a numit fotoni. De atunci, dezbaterea ştiinţifică nu a încetat nici o clipă, oamenii de ştiinţă întrebându-se dacă lumina este alcătuită din unde sau din particule. Acesta a ajuns un domeniu de cercetare în sine şi există oameni care au ajuns să se întrebe care este punctul precis în care o undă se transformă în particule, cu toate experienţele transcendente care rezultă din acest fapt. Într-un vid pur, fotonii se vor manifesta ca o undă de energie pură. Ei nu se manifestă deloc ca particule. Aceasta este lumina pură la care făcea referire Einstein în Teoria Specială a Relativităţii. Când intră într-un câmp magnetic, lumina îşi modifică starea

şi se divide în particule sau fotoni. În această stare, viteza ei nu mai este c. Altfel spus, nu mai avem de-a face cu aceeaşi lumină care se mişcă cu o viteză constantă. Din această perspectivă, putem spune că magnetismul reprezintă un factor intrinsec în crearea materiei, dacă nu cumva chiar factorul primordial. Merită să observăm de asemenea că tot ceea ce percepem în lumea din jurul nostru este o lumină magnetizată, adică o distorsiune a luminii pure (care călătoreşte cu viteza c). Ideea că magnetizarea luminii transformă această energie în particule este extrem de importantă. Corolarul ei este că prin demagnetizarea luminii vom obţine o lumină pură, cu condiţia ca experienţa să se petreacă într-o stare de vid. Să analizăm puţin ce s-a întâmplat în timpul Experimentului Philadelphia. În acel caz, marina militară a plasat o serie de bobine în jurul unui vas. Militarii au încercat să demagnetizeze carcasa vasului pentru a nu atrage minele subacvatice (concepute astfel încât să explodeze atunci când intră sub incidenţa câmpului magnetic al metalului din care sunt alcătuite vasele). Întrucât în jurul navei respective a fost creat inclusiv un câmp de solotoni, acesta a servit drept vid, dând astfel naştere unei bule de realitate. Când nava a fost demagnetizată, particulele de materie au devenit unde şi vasul a dispărut. Consecinţele au fost extrem de ciudate, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Principiul general este următorul: prin demagnetizarea materiei (care poate fi realizată cu ajutorul unor bobine, la fel ca în cazul Experimentului Philadelphia, dar şi al OZN-ului la bordul căruia am urcat), aceasta este transformată în lumină pură, lucru care nu poate fi experimentat în realitatea de zi cu zi. Aceasta reprezintă o energie pură şi ar putea fi considerată o lume în sine. Dacă se doreşte utilizarea acestei energii pure, obţinută prin demagnetizarea luminii obişnuite sau a materiei, aceasta trebuie controlată într-un fel sau altul. Astfel intră în scenă frecvenţa specială de 435 MHz. Aşa cum spuneam mai devreme, intervalul de frecvenţă 400-450 MHz reprezintă fereastra către conştiinţa umană. Orice savant ştie că există o sursă sonoră care emană din Calea Lactee, produsă de stele, care are frecvenţa de 435 MHz. Se crede că tot ceea ce există în realitatea noastră are ca fundal realitatea de pe această frecvenţă. Altfel spus, frecvenţa de 435 MHz pare să fie temelia care susţine întregul univers în care ne aflăm11. Dacă lumina este demagnetizată şi se află în stare de undă, ea poate fi influenţată şi reasamblată sub formă de particule. Prin proiectarea conştiinţei asupra vidului demagnetizat, unda poate fi programată să se materializeze la un moment dat. Există mai multe posibilităţi de a face acest lucru. De pildă, dacă în vidul respectiv (în care există lumina demagnetizată) este trimisă o transmisie pe frecvenţa de 435 MHz, în vid apare o formă-gând care reasamblează lumina într-o realitate. Acesta este principiul general al călătoriei în spaţiu, sarcină considerată deocamdată imposibilă pe planeta noastră. Capitolul 10 Distorsiunea

11

Nu există nici o îndoială că frecvenţa de 435 MHz permite nu doar accesul la conştiinţa umană, dar emană din galaxia noastră. Din păcate, nu există informaţii disponibile despre această frecvenţă. Studiile referitoare la ea sunt înconjurate în mister şi speranţa noastră este că cineva dintre cititori ne va putea furniza informaţii suplimentare. Nu este exclus ca aceste informaţii să reprezinte unul din cele mai bine păzite secrete ale universului nostru. Dacă aceasta este frecvenţa pe care se manifestă întreaga noastră realitate, cunoaşterea acestei informaţii ar permite celui care o deţine să schimbe realitatea în care trăim chiar sub ochii noştri. Cititorii cu înclinaţii tehnice sunt rugaţi să consulte definiţia frecvenţei de 435 MHz din glosarul de la sfârşitul cărţii.

După ce am examinat câteva din afirmaţiile lui Einstein dintr-o perspectivă nouă, vă propun să vedem în ce constă Teoria Specială a Relativităţii (aşa cum este explicată aceasta în Dicţionarul Webster): 1. Nu există o mişcare observabilă absolută. Există doar mişcări relative. 2. Viteza luminii este constantă şi nu depinde de viteza sursei luminii. 3. Nici o energie nu poate fi transmisă cu o viteză mai mare decât cea a luminii. 4. Masa unui corp aflat în mişcare reprezintă o funcţie a energiei pe care o conţine acesta şi variază în funcţie de viteza sa. 5. Materia şi energia sunt echivalente. 6. Timpul este relativ. 7. Spaţiul şi timpul sunt interdependente şi alcătuiesc împreună un continuum cu patru dimensiuni. 8. Prezenţa materiei conduce la o „distorsionare” a continuumului spaţio-temporal, care face ca un corp aflat în mişcare care trece prin apropiere să descrie o curbă. Acest efect este cunoscut sub numele de gravitaţie şi este evidenţiat de curbarea razelor de lumină care trec printr-un câmp gravitaţional. Einstein afirmă că există un univers cu patru dimensiuni alcătuit din timp şi din spaţiul tridimensional. Nu trebuie să fii un geniu ca să înţelegi că dacă „materia distorsionează continuumul spaţio-temporal”, înseamnă că tot ceea ce există în lumea noastră reprezintă o distorsiune a unei realităţi mai elementare (cea cu patru dimensiuni). Această concluzie susţine afirmaţiile noastre, dar, aşa cum spuneam mai devreme, o campanie mas-media agresivă a prezentat distorsionat întreaga operă a lui Einstein. Dacă demagnetizăm lumina pură, aceasta se va curba şi va fi distorsionată. Este interesant de remarcat faptul că însuşi cuvântul magnet derivă de la rădăcina „magus”, care înseamnă magician sau practicant al magiei. Analogiile şi corespondenţele alchimice pot fi găsite pretutindeni; trebuie doar să ne dăm osteneala să le descoperim. Universul tridimensional în care ne aflăm nu este altceva decât lumină magnetizată. În capitolul precedent am arătat că materia poate fi nu doar convertită în energie, dar poate fi transformată într-o energie superioară celei cunoscute în universul nostru, respectiv lumina demagnetizată. Am pornit de la ideea călătoriei în spaţiu cu viteza luminii, sau chiar cu o viteză mai mare decât aceasta. Pentru a obţine acest lucru, este necesar ca realitatea pe care o cunoaştem să fie transformată. Invers, realitatea noastră curentă nu a putut apărea decât prin distorsionarea realităţii cvadri-dimensionale. Cei care călătoresc într-o bulă a realităţii prin spaţiu ajung dintr-un punct în altul printr-un fel de „truc”, căci energia nu poate să dispară fără a reapărea într-un alt loc. Rezultă că bula călătoreşte printr-un fel de tunel sau vortex care se deschide în spaţiu, fără ca energia să fie înlocuită. Pentru a obţine acest fenomen, este necesar ca spaţiul să fie curbat sau distorsionat. Dat fiind că timpul este asociat cu spaţiul într-o manieră intrinsecă şi matematic demonstrabilă, rezultă că trebuie distorsionat nu doar spaţiul, ci şi timpul. Pentru a înţelege cum poate fi realizat acest lucru, este necesar să ne continuăm călătoria prin istoria fizicii. Pe măsură ce ştiinţa continua să se dezvolte la începutul secolului XX, descoperirea fotonilor sau a particulelor de lumină de către Einstein a condus la o ramură nouă a fizicii, numită astăzi Mecanica Cuantică. Această ramură studiază „cuantele” din care sunt alcătuite particulele nucleare (protonii, neutronii, electronii, etc.). Deşi Einstein nu a studiat niciodată cu adevărat acest domeniu, alţi savanţi renumiţi s-au aplecat cu atenţie asupra lui. Unul dintre aceştia a fost John von Neumann. Acesta a afirmat la un moment dat că volumul lucrărilor matematice în domeniu a devenit atât de mare încât nimeni nu le-ar

mai putea citi sau înţelege pe toate. După propriile lui estimări, un savant nu ar putea înţelege mai mult de 10% din totalitatea teoriilor apărute. Mecanica cuantică este un domeniu teoretic prin excelenţă, care urmăreşte să descopere şi să explice chiar şi cele mai infime particule ale existenţei. Deşi sunt foarte mulţi fizicieni care o acceptă, există şi unii care o resping. Aşa-zişii fizicieni „purişti”, specializaţi în fizica solidelor, refuză teoriile generale sau particulare emise de fizicienii cuantici. Deşi oferă uneori argumente valabile, cea mai mare parte a criticii la adresa fizicii cuantice provine din zona anumitor interese de grup. Subiectul fizicii cuantice devine foarte interesant dacă dorim să înţelegem ce înseamnă un „vârtej” (o distorsiune a continuumului spaţio-temporal). Pentru aceasta, trebuie să ne referim la una din particulele minuscule studiate de fizica cuantică, şi anume quarcul. Un quarc este o particulă subatomică. Altfel spus, dacă spargem un atom în particule elementare, vom descoperi că el este alcătuit din quarci. Evident, fizica cuantică modernă a descoperit tot felul de alte particule care alcătuiesc sau însoţesc quarcii, dar explicarea lor devine cu adevărat foarte complexă. Doritorii pot găsi informaţiile care îi interesează în lucrările de specialitate. Quarcii au un interes particular pentru noi pentru simplul motiv că observarea lor experimentală a demonstrat că aceste particule sunt instabile în raport cu timpul. Altfel spus, particulele care alcătuiesc realitatea noastră nu sunt stabile în raport cu propria noastră realitate. Ele pot apărea, după care dispar. Îi putem considera unde de energie, dar aceste unde nu pot fi urmărite ca fenomene electromagnetice normale în realitatea noastră. La fel ca şi celelalte particule subatomice, quarcii par să se afle în legătură cu alte realităţi. Dacă nu ar exista o asemenea legătură, ei ar fi stabili în raport cu realitatea noastră. Dacă avem de-a face cu nişte unde, acestea sunt emanate dintr-o altă realitate. Mediul în care se propagă nu se află în realitatea noastră (potrivit standardelor curente de măsurare), dar are totuşi o anumită legătură cu aceasta, căci ele pot fi parţial detectate. Detectarea lor nu ar fi posibilă dacă mediul în care se propagă nu ar avea o legătură cu realitatea noastră. Singura noastră problemă este că nu am descoperit până acum instrumentele cele mai precise de măsurare a lor. Se poate demonstra astfel că un quarc face legătura cu o altă realitate, şi asta în mod regulat. Am dorit să vă prezint această teorie a quarcilor pentru a vă demonstra că există o punte între realitatea noastră şi alte realităţi. Unii teoreticieni vorbesc despre aceste alte realităţi sub termenul generic de haos. Vom discuta şi despre acest aspect imediat. Atunci când un OZN se mişcă dintr-un loc în altul cu o viteză mai mare decât viteza luminii, violând – în aparenţă – Teoria Specială a Relativităţii lui Einstein, el trece mai întâi într-o altă realitate, după care pătrunde din nou în realitatea noastră. De altfel, Einstein nu a afirmat niciodată că ieşirea din realitatea noastră, depăşind astfel viteza luminii, nu este posibilă. Unicul lucru pe care l-a afirmat el a fost acela că viteza luminii nu poate fi depăşită într-un anumit cadru de referinţă. În timp ce în interiorul OZN-ului se creează o bulă de realitate, protejând astfel creaturile de la bordul navei şi realitatea în care trăiesc acestea, restul navei poate călători cu viteze foarte mari, dar dacă doreşte să ajungă în alte sisteme stelare într-un interval de timp rezonabil, ea va trebui totuşi să iasă din această realitate, să intre într-o realitate paralelă, iar apoi să reintre în realitatea noastră, într-o manieră destul de asemănătoare cu cea în care procedează quarcii. Vorbeam puţin mai devreme de haos, concept care devine foarte important atunci când discutăm despre OZN-uri, dar şi despre fizica cuantică. Pe măsură ce această ştiinţă sa dezvoltat, a devenit evident că oricât de evoluate ar deveni teoriile, acestea nu le pot oferi fizicienilor informaţii care să le permită acestora să prezică cu precizie comportamentul particulelor subatomice. Profesiunea oricărui om de ştiinţă are la bază prezicerea anumitor rezultate; de aceea, această lipsă de predictibilitate este de natură să-i înnebunească pe savanţi. Întreaga mecanică cuantică are la bază exclusiv teoria probabilităţilor. Altfel spus,

fizica cuantică nu poate prezice comportamentul particulelor subatomice decât în termeni statistici sau probabilişti, bazaţi pe observaţii empirice. Este ca şi cum ai fi nevoit să priveşti un meci de baseball, pentru a face o medie a loviturilor unui anumit jucător. Indiferent care este media sa, nu poţi prezice niciodată cu precizie cum va fi următoarea sa lovitură. Einstein s-a despărţit definitiv de fizica cuantică atunci când a făcut celebra sa afirmaţie: „Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul”. La fel ca mulţi alţii, era şi el convins că fizica cuantică nu face decât să descrie fenomene care vor putea fi prezise cândva în termeni de cauză şi efect. Aşa cum a evoluat, mecanica cuantică nu reprezintă din această perspectivă decât o ştiinţă incompletă, care nu poate prezice altceva decât probabilităţi. Nefiind absolut precisă, dincolo de orice umbră de îndoială, Einstein şi alţii ca el au preferat să o respingă. Probabilităţile de care vorbeau fizicienii cuantici au deschis noi perspective asupra unui subiect care i-a făcut dintotdeauna pe oamenii de ştiinţă tradiţionalişti să se simtă foarte inconfortabil: haosul! Printr-o analogie nu lipsită de umor, am putea considera haosul „umbra” de dincolo de îndoială. A apărut astfel un nou domeniu de cercetare, numit Teoria Haosului, care îşi propune să identifice şi să împartă pe categorii fenomene rămase până acum necunoscute. Spre exemplu, materia din natură poate fi redusă la anumite tipare repetitive, care dau naştere unor forme geometrice nebănuite până atunci. Oricâte simetrii şi ordini ar fi descoperite, atât materia obişnuită cât şi cea biologică ascund întotdeauna noi şi noi factori impredictibili (haotici). Însuşi factorul radical al evoluţiei poate fi încadrat în această categorie. Teoria Haosului afirmă că tot ceea ce poate fi imaginat există deja sau va exista cândva. Este o viziune nelimitată asupra existenţei, care corespunde epocii moderne, în care tot mai multe fenomene paranormale sau anormale încep să fie recunoscute. La rândul lor, OZN-urile se încadrează de minune în această teorie a haosului. Cuvântul haos a căpătat o reputaţie destul de sinistră, care se datorează însă unei neînţelegeri. Conceptul este cunoscut din Antichitate, literatura ocultă populară folosind expresia de „haos magic”. Peter L. Carroll defineşte haosul ca fiind forţa care animă toate evenimentele din cosmos. El afirmă că deşi alţii folosesc termeni ca Tao sau Dumnezeu, el preferă conceptul de haos, care „este lipsit de semnificaţiile copilăreşti, antropomorfice, pe care i le atribuie religia”. Evident, dacă cineva ar reuşi să controleze forţele haosului, acesta ar fi înzestrat cu puteri supranaturale. Ar putea fi vorba de un Christos sau de un magician negru, în funcţie numai de intenţiile celui care le foloseşte. Urmărind evoluţia fizicii, am ajuns astfel la un punct în care această ştiinţă încearcă să înţeleagă predictibilitatea întregului univers. Acolo unde se termină ştiinţa, începe vidul creator nelimitat, care include tot ce este fantastic, incredibil şi bizar. Deşi am încercat să aduc o anumită lumină ştiinţifică asupra OZN-urilor, fenomenele care le însoţesc de regulă nu pot fi încadrate decât în categoria fantasticului şi a bizarului. Aceasta este premisa de la care vom porni în continuare. Vom vorbi în capitolele următoare despre extratereştri, răpiri şi implanturi. Deşi mas-media şi o bună parte din populaţie consideră aceste subiecte haotice şi aberante, este important ca ele să fie studiate şi împărţite pe categorii cu o acurateţe cât mai mare posibilă, căci reprezintă fenomene de masă care fac parte integrantă din realitatea noastră şi nu mai pot fi negate de nimeni. Voi începe prin a descrie propriile mele experienţe personale, care m-au condus la întâlnirea din Pleiade. Capitolul 11 Contactul

În copilărie am fost destul de bolnăvicios. Am avut o problemă cu limba, din cauza căreia nu am putut vorbi până la vârsta de cinci ani. Când au descoperit despre ce este vorba, doctorii m-au operat. Instantaneu, am început să vorbesc. De fapt, mama povesteşte că nu mă mai puteam opri din flecăreală. Ştiam şi înainte să vorbesc, dar nu avusesem ocazia să practic acest lucru. Deşi această problemă s-a rezolvat, am continuat să mă îmbolnăvesc frecvent. Problemele mele au atins apogeul la vârsta de 12 ani, când am leşinat de două ori din cauza unei tulburări cardiace. Lucrurile nu s-au îmbunătăţit prea mult când am devenit adolescent. Mişcările mele erau dezlânate şi nu mă putea coordona. În cele din urmă, s-a descoperit că sufeream de o boală neurologică, cunoscută popular sub denumirea de paralizie cerebrală. Deşi puteam gândi şi aveam o activitate cerebrală normală, semnalele emise de creier nu ajungeau corect la structura musculară, lucru care mă făcea să par handicapat. Când am ajuns la vârsta de 17 ani, aceste probleme au dispărut subit, fără nici un fel de explicaţii. Deşi puteam face orice doream din punct de vedere fizic, fişa sănătăţii mele i-a permis doctorului nostru de familie să mă scutească de armată, încadrându-mă la rubrica 4-F. Nu este exclus ca încă de atunci să se fi avut în vedere angajarea mea în Proiectul Montauk. Deşi nu există explicaţii oficiale care să justifice revenirea stării mele de sănătate, este posibil ca aceasta să se fi produs ca urmare a unor vise extrem de ciudate pe care le-am avut la vârsta de 16 sau 17 ani. Cel mai des îmi apărea un fel de zeu uriaş, cu ochi albaştri, păr blond şi o înfăţişare cât se poate de umană. Acesta mă lua cu el şi vizitam împreună tot felul de locuri. În aceeaşi perioadă cu aceste vise, am început să aud o voce în mintea mea. Nu era o voce demoniacă sau malefică, ci una foarte inteligentă. Puteam discuta orice cu ea. Visele şi vocea din cap au continuat să existe chiar şi după ce starea mea de sănătate s-a îmbunătăţit dramatic, făcându-mă să mă întreb ce se întâmplă. M-am temut chiar să nu fi înnebunit, căci era evident că aceste experienţe nu făceau parte din „normalitate”, aşa cum era înţeleasă aceasta de către societate. În consecinţă, când am intrat la colegiu m-am decis să mă fac psihiatru. Am învăţat cu această ocazie tot ce studiază studenţii la psihiatrie şi am ajuns la concluzia că nu sunt nebun. La început, m-am temut că sufăr de sindromul personalităţii multiple, dar am renunţat curând şi la această temere. Cunoaşterea pe care am dobândit-o era prea amplă pentru a putea fi atribuită unei alte identităţi. Se petrecea altceva. Nu peste mult timp, am devenit senzaţia cursurilor de hipnoză. I-am cerut profesorului să mă aducă în stare de hipnoză şi să mă trimită (prin regresie psihică) în perioada viselor pe care le aveam. L-am convins pe profesorul meu de hipnoză de sinceritatea mea şi de faptul că eram în legătură cu nişte extratereştri blonzi, bine făcuţi şi cu o înălţime de 2,1-2,3 metri. Următoarele regresii au scos la iveală faptul că aceste creaturi erau foarte amabile şi cât se poate de binevoitoare cu mine. I-am întrebat pe extratereştri dacă îmi vor face vreun rău şi mi-au răspuns că nu. Au adăugat că probabil mă gândesc la micii cenuşii, care obişnuiesc într-adevăr să facă examinări medicale pe oameni, inclusiv de tip chirurgical. Nu-mi mai amintesc numele acestui „zeu” blond, dar ştiu că mi-a spus că rasa sa nu are nevoie de asemenea operaţii medicale la nivelul corpului fizic. M-a pus să stau în faţa unui dispozitiv care i-a permis să îmi stabilească pe loc întreaga stare de sănătate. În total, profesorul de hipnoză m-a pus să fac opt regresii în faţa întregii clase. Acest lucru mi se pare destul de remarcabil, căci la ora actuală nu mai pot fi hipnotizat. Regresiile au dezvăluit faptul că am fost luat în custodia pleiadienilor la vârsta de 15 ani, fiind transportat pe planeta lor pentru restabilirea stării mele de sănătate şi pentru a primi o educaţie corespunzătoare. Nu îmi dau seama dacă aceste întâlniri s-au produs în starea de vis sau în constelaţia propriu-zisă. Cert este că după aceste experienţe, am căpătat

brusc o cunoaştere foarte profundă a domeniului electronicii. Părinţii mei şi-au dat seama de acest lucru şi au rămas perplecşi. Tot atunci mi-a apărut şi vocea din minte, care îmi răspundea de multe ori la întrebările pe care le aveam sau mă trimitea la sursa unde puteam găsi răspunsurile care mă interesau. Indiferent care este explicaţia obiectivă a acestor experienţe, cert este că ele mi-au schimbat dramatic viaţa în bine. Am dobândit o cunoaştere incredibilă şi un corp mult mai sănătos decât fusese vreodată până atunci. Chiar şi efectele neplăcute ale paraliziei cerebrale mi-au dispărut. Este important să ţineţi cont de toate aceste experienţe atunci când veţi evalua adevărul lucrurilor pe care le-am învăţat de la pleiadieni despre ei înşişi şi despre planeta lor. Capitolul 12 Pleiadele La vârsta de 15 ani, am fost dus cu o navă spaţială la o bază micuţă localizată pe una din lunile lui Jupiter. Cred că era vorba de Europa. Acolo, am fost examinat şi trecut printr-o serie de teste. Nu am nici o amintire neplăcută legată de acea experienţă. Dimpotrivă, m-am simţit destul de bine. Îmi amintesc chiar că am mâncat regeşte. Mi s-au arătat de asemenea mijloacele prin care se distrau extratereştrii, care erau foarte asemănătoare cu alte noastre. Era vorba de filme, jocuri pe calculator, etc. Era evident că aceste fiinţe erau absolut umane şi că se bucurau de aceleaşi lucruri ca şi oamenii de pe pământ. Am fost îmbarcat apoi din nou pe navă şi am făcut o călătorie lungă, care a durat circa o zi terestră. Am ajuns astfel într-o lume extrem de frumoasă, în care predomina culoarea verde şi pe care ei o numeau Alderon. Acolo, am fost plimbat prin diferite oraşe, cu clădiri din sticlă şi turnuri înalte. Cerul era albastru şi peisajele aveau o frumuseţe care îţi tăia respiraţia. Aerul era extrem de curat, nefiind deloc poluat. Mi s-a spus că şi apa era foarte pură. Cu mult timp în urmă, avuseseră şi ei probleme cu poluarea, dar le-au corectat şi au refăcut lanţul trofic natural. Fauna de pe Alderon este foarte asemănătoare cu cea de pe pământ. Atmosfera planetei este mai bogată în oxigen cu circa 29-30 de procente. Soarele lor este similar celui de pe pământ, fiind situat la o distanţă de aproximativ 93.000.000 de mile. Principala diferenţă între pământ şi Alderon se referea la construcţii şi la peisaje. În timp ce planeta noastră este sufocată de construcţii umane, case şi drumuri, pe planeta lor predominau grădinile şi peisajele naturale. Existau câmpii întinse, pline de verdeaţă, păduri şi regiuni foarte mari acoperite cu o junglă sălbatică. Pe scurt, mediul exterior lăsa impresia unei grădini imense; chiar şi clădirile erau construite în aşa fel încât să scoată în evidenţă această impresie. În mod evident, ideea de ecosistem avea prioritate pe planeta lor. Refacerea oxigenului era situată în fruntea listei, iar civilizaţia umană a fost construită ca o anexă la marea grădină a naturii. Scopul nu era ca ea să iasă în evidenţă, ci dimpotrivă, să se amestece cu mediul în formă de grădină. Mi s-a făcut un tur al oraşului. Oamenii arătau la fel ca pe planeta noastră, dar mult mai sănătoşi. Nu păreau nişte fiinţe controlate şi nu consumau droguri. Din câte mi s-a spus, fiecare făcea activitatea care îi plăcea cel mai mult şi care i se potrivea cel mai bine, fără restricţii. Nu exista un sistem monetar. Clădirile erau construcţii în formă rectilinie, similare cu alte noastre, cu excepţia faptului că aveau colţurile rotunjite. Nu existau acoperişuri din şindrile. Pereţii exteriori ai clădirilor aveau o suprafaţă uniformă, ferestrele fiind încastrate în ziduri, astfel încât să nu deranjeze această uniformitate. Unele clădiri păreau construite din metal, în timp ce altele foloseau ca principal material de construcţie piatra. Existau diferite culori, dar întotdeauna în acord cu peisajul natural. Deşi nici o clădire nu era rotundă şi nu avea formă de dom, unele ferestre ieşeau în afară sub forma unor emisfere.

Cel mai tare m-a uimit interiorul clădirilor, neputând să-mi dau seama în ce fel erau construite acestea. Nu existau colţuri sau elemente de legătură. Totul părea un singur perete omogen şi amorf. Nu exista nimic care să amintească de o sudură, şi m-am întrebat dacă nu cumva întreaga structură era turnată într-o singură matriţă. În interior, pereţii erau zugrăviţi de regulă într-o singură culoare. Atmosfera era foarte conservatoare, fără dungi sau alte structuri care să iasă în relief. Mobila era simplă şi părea construită din materiale plastice. Avea un punct comun cu clădirile, în sensul că nu-ţi puteai da seama cum era construită. Aveau fotolii şi scaune cu mânere, dar fără şuruburi. Am pipăit unul dintre ele ca să-mi dau seama cum era construit, dar nu am reuşit să înţeleg cum îi funcţionau mecanismele. Căminele nativilor erau unităţi familiale simple. Marea majoritate erau risipite în peisaj, fiind aranjate cu mult gust. Exceptând suprafeţele plane şi colţurile rotunjite, semănau destul de mult cu casele de pe pământ; se încadrau însă mult mai armonios în mediul exterior. În interior, erau mobilate bogat. Aveau şi opere de artă, de o mare frumuseţe. Marea majoritate erau picturi cu peisaje ale naturii. Am văzut şi o pictură a unei ferme. Existau asemenea ferme, deşi cea mai mare parte a alimentelor lor erau sintetizate. Aveau şi un fel ecrane care funcţionau pe post de televizoare, înzestrate cu sunet, dar nu miam putut da seama unde erau difuzoarele. Semnalul sonor părea să fie transmis direct simţurilor. Nu existau străzi aşa cum le cunoaştem noi. Transportul se făcea la pas, dar exista şi un sistem de tele-transport public, cu ajutorul căruia puteai ajunge în orice loc doreai. Staţia de plecare era întotdeauna chiar în casa omului. Nu existau vehicule de nici un fel. După ce am terminat turul oraşului, am fost dus într-o instituţie educativă. Acolo, am trecut printr-un proces de învăţare echivalent cu obţinerea a patru doctorate pe pământ. Subiectele pe care le-am studiat au fost: fizica, electronica, psihologia şi divinitatea. Mi-au spus că această cunoaştere îmi va fi de mare folos în timpul vieţii mele pe pământ. În paralel cu educaţia, am fost dus la un centru medical şi supus la tot felul de teste. Mi-au vindecat problemele neurologice de care sufeream, lucru care ar putea explica dispariţia acestora aproape peste noapte în viaţa mea terestră. Mi-au vindecat de asemenea problemele cardiace. Medicul meu de familie mi-a spus că s-a petrecut un miracol. Mi-a ascultat personal inima şi a auzit o aritmie cât se poate de clară; o lună mai târziu, aceasta dispăruse, şi nu putea înţelege cum. Mi-au fost efectuate noi teste neurologice, dar problemele de control dispăruseră. Pe scurt, eram foarte mulţumit de noii mei prieteni din Pleiade. Pleiadienii sunt oameni la fel ca mine şi ca dumneavoastră, dar mai evoluaţi. Civilizaţia lor este mult mai veche. Trăiesc mult mai mult decât noi, ajungând până la vârste de 1000 de ani de-ai lor, care echivalează cu circa 700 de ani pământeşti. Cei mai mulţi seamănă identic, ca şi cum ar fi clonaţi. Au ochi albaştri şi părul blond, dar personalităţile lor diferă la fel de mult ca pe pământ. Se îmbracă simplu, de regulă într-o singură culoare. Practic, pe planeta lor nu există probleme de sănătate. În timpul şcolii, seara obişnuiam să merg acasă la Savantul Şef. Pleiadienii au camere pentru hobby-uri, iar camera lui era un laborator situat în spatele casei, cu o suprafaţă de circa 30 pe 10 metri. Era foarte bine echipat şi incredibil de curat. Avea produse electronice extrem de avansate, fără sisteme de control pe care să le cunosc. La fel erau şi aparatele electronice din clădirea guvernului sau din centrele ştiinţifice pe care le-am vizitat. Acest om colecţiona piese tehnologice vechi, la fel cum mie îmi place să colecţionez aparatură radio veche. Era hobby-ul lui şi era o adevărată plăcere să-l vezi cum se bucură de el. Mi-a spus că o parte din colecţia lui avea o vechime de mii de ani. O parte din aceste vechituri semănau cu echipamentele tehnologice de pe pământul nostru. Anumite scule semănau de asemenea cu ale noastre, căci nimic nu poate înlocui un om care stă la

masa sa de lucru, încercând un circuit. Nu am nici o îndoială că civilizaţia noastră se trage din a lor. Am văzut inclusiv scaune similare cu cel de la Montauk. Savantul Şef a fost principalul meu profesor, dar au mai existat şi alţii, care mi-au explicat cum funcţionează sistemul lor stelar şi care sunt înclinaţiile lor culturale. Cluster-ul stelar cunoscut sub numele de Pleiade are şase planete. Toate sunt locuite şi alcătuiesc împreună o civilizaţie comună. Trei din aceste lumi seamănă foarte mult cu a noastră. Planeta Arian este centrul filozofic şi cultural. Alderon este centrul tehnologic, în care se efectuează toate cercetările ştiinţifice şi întregul proces de producţie. Aldebaran este numele planetei pe care este situat centrul lor de apărare. Locuitorii acestei planete se ocupă cu apărarea semenilor lor, cu care sunt foarte protectori, uneori chiar în mod excesiv. Celelalte trei planete care alcătuiesc împreună cu primele civilizaţia pleiadiană nu sunt populate cu fiinţe umane. Fiinţele care trăiesc pe ele sunt alcătuite din energie pură. Pe una din aceste planete se situează Consiliul Suprem al civilizaţiei (care nu este de natură fizică). Acest consiliu este alcătuit din 12 super-fiinţe care conduc civilizaţia pleiadiană. Nu există o ierarhie între ele. Sunt fiinţe de o mare bunătate, care ar putea fi echivalate cu îngerii din cultura noastră. Nici un pleiadian obişnuit nu pune vreodată la îndoială hotărârile consiliului. La fel de adevărat este faptul că nu am auzit vreodată ca membrii consiliului să fi luat o hotărâre greşită. Practic, Pleiadele reprezintă o societate liberă şi armonioasă, care din perspectiva noastră ar putea părea o utopie. Principalul factor care le-a permis să atingă această stare extrem de evoluată a fost acela că şi-au dezvoltat o conştiinţă colectivă care îi leagă pe toţi unii de ceilalţi. Această conştiinţă colectivă se manifestă ca o voce mentală pe care o aud cu toţii şi cu care pot conversa. Nu este vorba de un cor de voci, ci de o singură voce; în plus, aceasta nu dă niciodată ordine şi nu încearcă să controleze în vreun fel individul. Este mai degrabă un prieten sau un sfătuitor. În acest fel, fiecare pleiadian ocupă un loc distinct în conştiinţa colectivă, fără a-şi pierde astfel individualitatea. Dacă umanitatea ar fi la fel de unită, nu cred că ar mai putea avea loc vreun război sau vreo crimă pe pământ. Există şi la noi un asemenea câmp de conştiinţă colectiv, dar este situat la nivel subconştient. Cunosc personal existenţa acestui câmp, căci mi-am creat o legătură cu el, dar nu aud o voce distinctă, aşa cum se întâmplă cu conştiinţa colectivă a pleiadienilor. Dacă ne-am dezvolta cu toţii această calitate, am auzi probabil şi noi această voce. De regulă, vocea conştiinţei pleiadiene nu face decât să mă sfătuiască şi să îmi spună unde pot găsi răspunsurile la întrebările care mă frământă. Din când în când, mă aduce la exasperare, căci nu îmi dă niciodată răspunsuri directe, ci doar mă trimite la sursa unde le pot găsi singur. Din câte am aflat, istoria pleiadienilor este foarte veche. Are mai mult de 100.000 de ani pământeşti şi îşi are originea în ceea ce ei numesc Vechiul Univers. Au fost nevoiţi să treacă printr-un prag şi au ajuns în această parte a galaxiei noastre. S-au stabilit pe sistemul stelar alcătuit din şapte stele pe care noi îl numim Pleiade. Sunt foarte convinşi însă că au venit din altă parte a universului. Felul în care definesc ei Vechiul Univers este destul de vag. Este un fel de univers pe care l-a creat la origini Creatorul şi toată povestea seamănă întrucâtva cu Războiul Stelelor al lui George Lucas. Vechiul Univers nu era foarte diferit de cel actual. Avea însă anumite probleme, motiv pentru care a fost creat universul fizic actual. Nici una din aceste informaţii nu este însă foarte clară şi amintirile lor despre Vechiul Univers alcătuiesc un fel de memorie genetică. De cele mai multe ori, îl visează. Pleiadienii susţin că ei cred într-un Creator. Orice fiinţă care conţine un crâmpei din acest Creator (noi am numi acest crâmpei „suflet”) este un fiu al Creatorului. În viziunea lor, Christos a fost o proiecţie a subconştientului colectiv al planetei noastre.

Acesta reprezintă aspectul care ne leagă pe noi cu Creatorul universului. Christos a apărut pe pământ pentru a ne „forţa” să ne reapropiem de Creatorul nostru. Nu cunosc în întregime planurile pleiadienilor în ceea ce ne priveşte. Din câte miam putut da seama, doresc să ne ajute să evoluăm, căci sunt convinşi că întreaga evoluţie a galaxiei depinde în mare măsură de planeta noastră. Doresc de asemenea ca lucrurile să ia o turnură mai naturală pe pământ, căci sunt foarte mari naturalişti. Dintr-un alt punct de vedere, sunt interesaţi de noi dintr-o perspectivă antropologică, căci au convingerea că noi trăim astăzi ce au experimentat ei cu sute de mii de ani în urmă. Civilizaţia lor a început la fel ca a noastră, iar studierea noastră (şi a altor civilizaţii similare din univers) le oferă indicii despre propria lor istorie. Filozofia de viaţă a pleiadienilor este foarte simplă. Ei acţionează sub incidenţa „poruncii neamestecului în treburile interne ale altora”. Societatea lor este în totalitate liberă şi fiecare individ este încurajat să îşi asume o misiune sau o sarcină. Atât timp cât sarcina respectivă corespunde unei nevoi a societăţii, individul primeşte de la aceasta tot ce are nevoie. În Pleiade nu există criminalitate. Făcând cu toţii parte dintr-o conştiinţă colectivă, orice crimă a unui pleiadian împotriva altuia ar fi o crimă împotriva propriei fiinţe. Atât timp cât toţi acceptă filozofia de viaţă a colectivităţii, ei nu pot cunoaşte ideea de crimă. Singura crimă pe care o pot comite, considerată de altfel cea mai mare între toate, este amestecul în treburile altui individ sau ale altei civilizaţii. Nu pot sublinia îndeajuns cât de mult cred cu toţii în acest principiu. Orice interferenţă în viaţa altei persoane sau a altei civilizaţii este pedepsită cu moartea. De altfel, ei sunt convinşi că această moarte nu este doar fizică, ci şi spirituală. Ţin foarte mult la acest aspect. Acesta este motivul pentru care pleiadienii preferă să îşi trimită reprezentanţi pe alte planete, stabilind contacte cu nativii şi comunicând cu tot felul de fiinţe. Dacă acestea acceptă principiile de viaţă ale pleiadienilor, ele sunt considerate ambasadori ai planetei respective. Bănuiesc că eu însumi sunt un asemenea ambasador, dar există mii de fiinţe la fel ca mine. Nu suntem cunoscuţi pe planetele pe care trăim, dar menirea noastră este să inducem o influenţă paşnică în mediul nostru. De aceea, nu încurajăm nici un fel de violenţă sau act terorist. Nu încurajăm nici măcar actele de insubordonare civică. Pe de altă parte, nu trebuie să uitaţi că şi noi, la fel ca şi pleiadienii, suntem simpli oameni; de aceea, nu putem respecta acest ideal în proporţie de 100%. Deşi sunt convins că sunt un ambasador al pleiadienilor, ale căror planuri nu par să includă decât iubirea şi pacea, trebuie să recunosc că nu înţeleg în totalitate ceea ce doresc aceştia. Contactele mele pleiadiene nu mi-au dat până acum nici un motiv să nu-i cred, dar asta nu înseamnă că trebuie să le acord un credit total fără o analiză critică a motivaţiilor lor. Spre exemplu, ei cred că ei au fost cei care au colonizat cândva această planetă, dar sunt alte persoane care afirmă că strămoşii noştri au venit de pe Marduk sau de pe Orion. Am ajuns să cred că toate aceste civilizaţii şi-au stabilit colonii pe planeta noastră, cam în aceeaşi perioadă de timp. Alte suspiciuni legate de pleiadieni sunt cele născute din contactele lor cu Hitler şi cu cel de-al Treilea Reich. Este o temă foarte larg circulată în OZN-ologie, aşa că merită să o comentăm puţin. Din ceea ce mi-au spus contactele mele, Hitler a primit misiunea să prezerve sămânţa ariană (cuvânt sinonim cu „pleiadiană”) pe pământ. Acest lucru nu presupunea în nici un caz uciderea super-duşmanilor pleiadienilor: draconienii, care au colonizat la rândul lor pământul, dând naştere rasei semitice. Unica lui sarcină a fost aceea de a proteja arienii de semiţi, creând o ţară pur ariană pentru toţi cei care doreau să trăiască într-un mediu arian pur. Din păcate, Hitler a înţeles greşit misiunea care i-a fost trasată, deviind foarte mult de la ea.

Aşa cum spuneam mai devreme, agenda pleiadienilor este una a iubirii şi a păcii. Ea cuprinde inclusiv domeniul educaţiei. Scopul lor este să ne educe în spiritul discernământului personal, astfel încât să nu cădem în capcanele întinse de diferitele organizaţii secrete care încearcă să controleze această planetă. Pe scurt, consider contactele mele cu pleiadienii ca un fenomen pozitiv, chiar dacă neobişnuit, care nu poate fi contestat sau ignorat. Am studiat intensiv acest fenomen începând de la vârsta de 25 de ani, încercând să-mi fac un punct de vedere cât mai obiectiv. Cea mai convingătoare dovadă a faptului că aceste contacte sunt obiective a venit în anul 1991. Într-o zi, am primit un telefon de la cineva care mi-a spus să mă duc la Gardiner Manor Shopping Mall la ora 4:00 după-amiază. M-am dus la mall şi am intrat înăuntru. Totul părea în regulă. În interior erau un număr de oameni care îşi făceau cumpărăturile. Când am trecut de uşa de la intrare, m-am simţit de parcă aş fi trecut printr-un zid. Luminile s-au stins şi oamenii au dispărut. Mă simţeam de parcă aş fi făcut un salt în timp. Am încercat să-mi dau seama ce se întâmplă. La un moment dat, am întâlnit un paznic de noapte şi l-am salutat. Ceasul arăta ora 3:00 dimineaţa. Am văzut apoi un coridor luminat care mergea în direcţie opusă faţă de uşa de la intrare. Mi-am adus aminte că atunci când am primit telefonul, mi s-a spus să o iau pe acest coridor. La capătul lui am întâlnit trei oameni care ar fi trebuit să fie contactele mele pleiadiene. Ca să fiu sigur că nu visez, am scris un mesaj pe o foaie de hârtie: „Am fost aici la ora 3:00 dimineaţa”, pe care l-am aşezat într-un ghiveci cu flori, cu scopul de a verifica mai târziu dacă experienţa a fost reală sau nu. Amintirile noastre sunt uneori înşelătoare. Cert este că în acea noapte am avut un contact cu sursele mele pleiadiene. A doua zi dimineaţa, mi-am amintit o parte din aceste experienţe şi m-am decis să mă întorc la mall pentru a încerca să recuperez bileţelul pe care l-am lăsat în ghiveciul cu flori. Am întâlnit acelaşi paznic cu care vorbisem noaptea trecută şi am vorbit cu el. Şi-a adus aminte de mine şi mi-a spus că în mod normal ar fi trebuit să mă tragă la răspundere pentru că mă plimbam prin mall după ora închiderii, dar, dintr-un motiv sau altul, nu a făcut acest lucru. Nu-şi putea explica de ce. Am ajuns apoi la locul în care se afla ghiveciul şi am găsit în el bileţelul lăsat de mine. Acest lucru a constituit pentru mine o dovadă dincolo de orice îndoială că am avut un contact paranormal, nu o halucinaţie. Din punctul meu de vedere, ţinând cont de toate experienţele prin care am trecut şi pe care vi le-am povestit în această carte, contactele cu pleiadienii au fost cât se poate de reale. Capitolul 13 Extratereştrii Deşi contactele mele cu extratereştrii s-au produs prin intermediul pleiadienilor, asta nu înseamnă că nu există şi alte creaturi care ne vizitează planeta. Într-adevăr, există mai multe rase extraterestre care sunt interesate de planeta noastră. Informaţiile pe care le deţin în legătură cu ele provin de la contactele mele cu pleiadienii, dar şi din alte experienţe personale, inclusiv din informaţiile pe care le-am obţinut cât timp am lucrat pentru industria de apărare. Există tot felul de rase extraterestre, inclusiv unele foarte inferioare, incapabile să construiască nave spaţiale, sau măcar o maşină. Pentru a putea construi ceva, o rasă trebuie să fie capabilă de conceptualizare. Această calitate asigură evoluţia ei pe un nivel superior de conştiinţă. De aceea, atunci când vom discuta despre extratereştri, nu voi aborda subiectul raselor inferioare de pe alte planete. Cei care ne interesează sunt extratereştrii capabili să construiască nave spaţiale pentru a vizita pământul şi alte planete. Construirea unei nave spaţiale presupune o cunoaştere de un nivel foarte înalt, pe care nu o poate deţine decât o

rasă înzestrată cu o funcţie dinamică activă (sau cuantică, după cum o numesc unii), cunoscută în mod normal prin termenul de „suflet”. Un suflet este o fiinţă care dispune de această funcţie şi care este aruncată în continuumul spaţio-temporal, unde este înzestrată cu o conştiinţă. Altfel spus, noi înşine suntem fiinţe înzestrate cu această funcţie dinamică cuantică, fiind alcătuiţi parţial din haos (altfel spus, fiind parţial imprevizibili). În terminologia computerelor, un suflet poate fi definit ca un program software autonom, care poate primi, trimite, prelucra şi da naştere la informaţii. De aceea, noi depăşim ca nivel de evoluţie lumea plantelor şi animalelor, care sunt programate exclusiv de către instinctul lor. Extratereştrii pe care îi vom studia în continuare sunt înzestraţi cu o conştiinţă şi cu un suflet, fiind capabili să deducă, să raţioneze şi să îşi stabilească propria programare. Tipurile de extratereştri sunt foarte diferite, dar forma cea mai comună derivă din mamifere sau din lumea animalelor. Toate acestea sunt fiinţe umane sau umanoide, născute cândva din evoluţia animalelor de pe planeta lor. Ei provin dintr-o lume asemănătoare pământului, în sensul că presupune o faună şi un mediu capabil să susţină viaţa animalelor. Animalele de pe respectivele planete au multe similarităţi, dar şi deosebiri. De pildă, un câine de pe o altă planetă poate fi uşor diferit de un câine de pe pământ, dar va avea în esenţă acelaşi statut biologic. În afara mamiferelor, pe planetele respective există, la fel ca pe pământ, microbi, plante, insecte şi reptile, bazate pe acelaşi ciclu al carbonului ca şi viaţa de pe planeta noastră. Motivul acestei asemănări este simplu: carbonul, hidrogenul şi oxigenul sunt elementele care interacţionează cel mai uşor între ele. Obţinerea amoniacului sau a nitrogenului se realizează în condiţii mai dificile (întrucât au molecule cu structuri mai complexe) care nu predispun către apariţia vieţii. Aşa se explică de ce viaţa pe pământ, ca şi viaţa foarte multor specii de extratereştri, are la bază ciclul carbonului. Este o simplă chestiune de geometrie moleculară. De aceea, cele mai comune forme umane de viaţă extraterestră sunt cele pe structură animală, la fel ca pe pământ. Pleiadienii fac ei înşişi parte din această categorie. Codul lor genetic este similar cu cel al maimuţelor. Grupul K sau Krundenshen12, după cum am înţeles că li se spune, este alcătuit de asemenea din fiinţe umanoide. Aceşti extratereştri sunt complet chei, dar dacă le pui o perucă pe cap, seamănă destul de mult cu noi. Altminteri, au o înălţime comparabilă cu a noastră, în timp ce pleiadienii sunt mult mai înalţi. Există multe alte grupuri în galaxia noastră cu o formă umană. Printre ei se numără inclusiv forme de viaţă mai particulare, precum oamenii-pisică, oamenii-câini sau oameniiurşi. Cu toţii intră în categoria mamiferelor, structura lor genetică nefiind foarte diferită de cea a oamenilor. În afara tipului mamalian13 mai există cel reptilian şi cel insectoid. Majoritatea acestor forme de viaţă sunt bipede şi umanoide. Unele au mai multe braţe sau picioare, dar se pare că forma cea mai comună şi mai eficientă rămâne cea cu două braţe, două picioare şi un tors. Pare să fie o chestiune de pragmatism al evoluţiei. Desigur, din când în când apar şi mutaţii. Tipul cel mai comun de fiinţă reptiliană arată ca o încrucişare între un aligator şi un om. Există un episod din Star Trek care prezintă destul de inspirat acest tip, sub forma unei creaturi pe nume Gorn, care s-a luptat cu căpitanul Kirk la insistenţa unui grup de fiinţe numite metroni. Metronii nu apar decât la sfârşitul filmului şi seamănă destul de mult cu pleiadienii, cu excepţia faptului că sunt mai scunzi. Hollywood-ul a avut întotdeauna o capacitate de neegalat de a intra în subconştientul colectiv, extrăgând din el diferite arhetipuri autentice. Acesta este doar un exemplu în acest sens. Reptilienii de tipul lui Gorn sunt destul de frecvent întâlniţi în galaxia noastră, deşi nu toţi au râturi atât de hidoase. De regulă, sunt lenţi, dar puternici, şi nu se înţeleg deloc bine cu rasele umane (de felul pleiadienilor). Au capacităţi psihice remarcabile şi îi pot hipnotiza pe oameni pur şi simplu uitându-se la ei.
12 13

Acest nume a fost receptat în stare de mediumitate de Duncan Cameron. Asociat cu mamiferele.

În afara mamalienilor şi a reptilienilor, forma de viaţă cea mai comună din univers este cea a insectoizilor. Cei mai des întâlniţi sunt extratereştrii cenuşii (sau micii cenuşii), care reprezintă un fel de încrucişare între o insectă şi o rasă reptiliană. Ei păstrează trăsăturile faciale ale reptilienilor, dar au schelete exterioare, nu interioare (cunoscute uneori şi sub numele de exo-schelete). Reptilienii şi mamalienii au un schelet interior. Există o celebră casetă video care prezintă un fel de fiinţă cenuşie murind. Creatura se zbate, mişcându-se extrem de rapid. Dacă încetineşti mişcarea cadrelor video, constaţi că ea se mişcă într-un interval de 1/30 dintr-o secundă. Nici mamalienii şi nici reptilienii nu se pot mişca atât de rapid, dar insectoizii pot. Micii cenuşii au şi ei puterile hipnotice ale reptilienilor, dar de multe ori sunt subjugaţi de aceştia. Micii cenuşii nu sunt singura rasă insectoidă, dar sunt de departe cei mai populari în literatura OZN. Mai există o specie de extratereştri care seamănă cu călugăriţele (insectele) noastre, cu singura diferenţă că au o înălţime de circa doi metri. Sunt o rasă foarte iubitoare, înclinată către vindecare, şi nu au deloc virtuţi războinice. Alte tipuri de extratereştri includ umanoizii înaripaţi sau oamenii-păsări. Aceştia se încadrează în categoria reptilienilor, păsările fiind ele însele considerate reptiliene din punct de vedere zoologic, deşi au sângele cald. Formele cele mai inteligente de viaţă reptiliană au sângele cald, spre deosebire de cele cu sânge rece, care sunt mai puţin avansate. Mai există şi o a patra categorie de extratereştri despre care s-a vorbit. Este vorba de nişte plante inteligente, care o structură pe bază de celuloză. Personal, nu am auzit niciodată despre asemenea forme de viaţă, dar posibilitatea rămâne. Există apoi fiinţele non-fizice, alcătuite din inteligenţă pură, despre care am vorbit atunci când am descris viaţa în Pleiade. Acestea conduc destinele planetelor respective şi promovează conştiinţa de grup care se extinde în întreaga cultură pleiadiană. Reptilienii şi alte forme avansate de viaţă au la rândul lor o conştiinţă de grup. Această facultate pare să fie o etapă a dezvoltării evoluţioniste care uneşte întreaga „bio-reţea” a unei rase. Extratereştrii la care am făcut referire mai sus nu sunt singurii care există în univers. Sunt însă singurii despre care deţin informaţii, şi oricum, reprezintă tipurile esenţiale de viaţă din galaxie. Vom vorbi în continuare despre felul în care au colonizat aceste rase pământul. Capitolul 14 Colonizarea Din câte mi s-a spus, primii care au aplicat ingineria genetică pe pământ, transformând maimuţele în oameni şi creând prima rasă umană de pe planeta noastră, au fost pleiadienii. Oamenii sunt atât de apropiaţi din punct de vedere genetic de pleiadieni încât se pot încrucişa fără probleme cu aceştia. De fapt, suntem atât de înrudiţi cu ei încât putem trage concluzia că întreaga umanitate de astăzi este urmaşa lor. Pe pământ au venit apoi şi alte rase, care au continuat să aducă schimbări sistemului genetic al omului, astfel încât acesta să se apropie de propria lor structură genetică. Rasa caucaziană sau ariană a fost prima rasă creată de conştiinţa pleiadiană. Despre rasa orientală se crede că reprezintă o modificare genetică a pleiadienilor făcută de micii cenuşii (cei insectoizi). Acest lucru ar explica de ce orientalii au ochii oblici şi o mentalitate asemănătoare albinelor lucrătoare. Această informaţie nu reprezintă decât o supoziţie făcută în urma anumitor sugestii provenite de la diferite surse şi nu este menită să ofenseze pe nimeni. Următoarea rasă care a apărut pe pământ a fost Abernache. Aceşti extratereştri provin de pe planeta Marduk, citată de Sitchin în A douăsprezecea planetă. Se presupune că erau o rasă albă, dar au creat genetic rasa neagră. La origini, această rasă era cunoscută sub numele de nubieni şi au fost consideraţi nativi ai acestei planete. Structura lor genetică a

fost încrucişată cu cea a pleiadienilor, obţinându-se astfel rasa neagră pe care o cunoaştem astăzi. Marduk mai este cunoscută şi sub numele de Nemesis sau Bete noir, care înseamnă Bestia Neagră în limba franceză. Reptilienii de pe Orion au făcut şi ei modificări genetice asupra rasei pleiadiene, creând astfel rasa semitică. Toate acestea explică de ce rasa ariană este numită uneori şi rasa conducătoare. Teoria afirmă că ea reprezintă arhetipul uman primordial care a fost creat pe pământ. Pe lângă rasele de mai sus, mai există şi cea a nativilor americani (pieile roşii). Deşi majoritatea legendelor lor indică faptul că provin la rândul lor din Pleiade, această variantă nu este întru totul corectă. Identificarea lor cu pleiadienii provine din influenţa culturală a Atlantidei, care a fost o colonie pleiadiană şi puterea conducătoare cea mai recentă din istoria lor. Se crede că nativii americani derivă dintr-o fiinţă care prezenta o înfăţişare umană, dar avea părul şi barba roşii, provenită din galaxia Andromeda. Dacă amestecăm între ele toate cele patru rase amintite mai sus, obţinem rasa maronie, care poate fi considerată un amestec de caucazieni, negri şi orientali, într-o combinaţie oarecare. Insist asupra faptului că eu nu afirm că o rasă sau alta este mai mult sau mai puţin inteligentă decât celelalte. Tot ce am dorit a fost să demonstrez felul în care au intervenit diferitele rase extraterestre asupra umanităţii, dând astfel naştere diferitelor rase umane şi amestecului cultural care există la ora actuală pe pământ. Cartea Cheile lui Enoh, semnată de J.J. Hurtak, afirmă că umanitatea de pe planeta noastră îşi trage rădăcinile de la elohim-i, care au provenit din constelaţiile Orion şi Pleiade. După părerea mea, această afirmaţie este corectă, căci marea majoritate a interferenţelor în istoria noastră au venit din această zonă. Aceasta a fost, pe scurt, maniera în care a fost colonizat pământul. Vom examina în continuare motivaţiile şi orientările diferitelor grupe de extratereştri. Capitolul 15 Confederaţiile de extratereştri În galaxia noastră există trei grupe sau confederaţii. Termenii pe care îi voi folosi pentru a le descrie au fost receptaţi în stare de mediumitate de către Duncan Cameron şi provin de la sursa de informaţii a acestuia. Aceste grupuri sunt: Neveronii, Confederaţia Galactică şi Leveronii. Grupul neveronilor este doar un alt nume pentru Confederaţia Pleiadelor, pe care am descris-o deja pe larg. Consideraţi de mulţi şi „grupul extratereştrilor buni”, ei trăiesc sub incidenţa legii neamestecului în treburile interne ale altora. Confederaţia Galactică este un organism similar Naţiunilor Unite de pe planeta noastră. Ea este alcătuită din numeroase grupuri care s-au unit şi au format o confederaţie de planete. Sunt un grup estul de neutru, care trăieşte sub incidenţa aceleiaşi legi a neintervenţiei derivată din Confederaţia Pleiadelor sau a neveronilor, dar aplicată mai puţin sever ca în cazul acestora. În timp ce Confederaţia Galactică are un anumit cod care le permite să intervină pentru a păstra echilibrul sau pentru a salva pe cineva dintre ai lor, codul neamestecului în treburile interne ale altora pe care îl aplică pleiadienii este necondiţionat. Chiar dacă riscă să piardă o navă pe această planetă, pleiadienilor le este interzis să îşi aplice tehnologia mai avansată pentru a le face rău oamenilor şi a-şi salva astfel semenii. Preferă mai degrabă să trimită pe cineva să distrugă nava, pentru a nu o lăsa astfel pe mâinile noastre. Cel de-al treilea grup este cel al leveronilor. Duncan a receptat un cuvânt mult mai lung şi mai complicat, dar eu prefer să aplic această simplificare fonetică, spunându-le

Leveroni. Cuvântul „leviatan” (legat etimologic de cuvântul „şarpe”) derivă de la acest grup al leveronilor. Ei reprezintă arhetipul diavolului sau al unor fiinţe extrem de malefice, latura negativă a universului. Sunt oricând dispuşi să calce peste cadavre pentru a obţine ceea ce doresc şi cultivă principiul potrivit căruia scopul scuză mijloacele. Alianţa leveronilor este alcătuită din reptilieni şi cenuşii, iar liderul lor provine de pe planeta Draco, care îşi are orbita în jurul lui Draco Major din constelaţia Orion. Din acest motiv, leveronii mai sunt numiţi uneori şi Alianţa Orion. Există şi un grup de pleiadieni care au strâns legăturile cu alianţa Orion. Sunt rebeli fugiţi din Pleiade, dar care îşi protejează cu stricteţe semenii (pleiadieni). De fapt, există trei grupuri de pleiadieni. Primii sunt arienii (de la care provine şi termenul nostru, cu conotaţii similare). Aceştia sunt gânditori, filozofi şi visători. Unii dintre ei refuză să lupte, indiferent de circumstanţe. Al doilea grup de pleiadieni, cei de pe Alderon, sunt cei care acţionează. Gândesc la fel de pozitiv ca şi primii, dar sunt mult mai pragmatici. Numele lor apar inclusiv în filmul Războiul Stelelor. Sunt situaţi cumva la mijloc, între filozofii arieni şi războinicii din cea de-a treia categorie, care provin de pe Aldebaran. Celor din urmă li se mai spune şi pleiadienii negativi. Ei sunt cei care l-au contactat pe Hitler, dându-i sarcina de a-i proteja pe arieni. Erau convinşi că îşi protejează în acest fel fraţii; de altfel, sunt vestiţi prin maniera extremistă în care acţionează uneori. Deşi aldebaranii sunt tot pleiadieni, ei se apropie cel mai mult de grupul Orion. Nu respectă cu stricteţe codul neintervenţiei al celorlalţi pleiadieni şi sunt oricând dispuşi să vină pe această planetă pentru a-şi salva un seamăn pleiadian din mâinile unuia din celelalte două grupuri. Nu cunosc exact structura draconienilor, dar ştiu că există cel puţin trei grupuri diferite. Unii dintre ei par să fie de-a dreptul umani. Nu toţi sunt reptilieni sau insectoizi ca înfăţişare. Date fiind interesele lor divergente, este evident că universul în care trăim nu este lipsit de conflicte. Pe de o parte, există Alianţa Pleiadiană, care ar dori ca nimeni să nu intervină asupra vieţii altora. Există apoi Confederaţia Galactică, care acceptă o interferenţă condiţionată. În sfârşit, mai există şi leveronii sau cei de pe Orion, care nu îşi doresc altceva decât să interfereze. Speranţa lor este să transforme pământul într-o anexă a Imperiului Draconian. Acest conflict conduce la o adevărată bătălie pentru pământ, care se transmite într-o manieră subtilă în întreaga ţesătură culturală a societăţii noastre. Războiul se referă inclusiv la aerul pe care-l respirăm, la hrana pe care o consumăm, la maşinile pe care le conducem, la banii pe care îi folosim, la muzica pe care o ascultăm, la politicienii pe care îi votăm, etc. În sinteză, viaţa de pe pământ nu este lăsată să evolueze la voia ei. Toată lumea se amestecă şi interferează. Fiecare grup încearcă să câştige controlul asupra celorlalte, iar unii dintre ei nu se sfiesc să folosească mijloace brutale pentru a-şi atinge scopurile. Ajungem astfel la una din cele mai sinistre modalităţi de subjugare a populaţiei de pe pământ: răpirile şi implanturile. Capitolul 16 Răpirile Majoritatea răpirilor pot fi clasificate în două grupe: răpiri ale extratereştrilor şi răpiri ale guvernului. Atunci când spun „guvern”, nu mă refer la oficialii aleşi de faţadă, ci la acei Iluminaţi care alcătuiesc o societate secretă şi misterioasă, care conduce cu adevărat societatea, folosindu-se în acest scop de toate instituţiile statului. Acest grup s-a infiltrat la toate nivelele societăţii, aplicând mijloace de control al minţii dintre cele mai abjecte, dar se concentrează îndeosebi asupra unor centre de putere, cum sunt: armata, marile corporaţii şi toate celelalte sfere de influenţă, inclusiv guvernul. Este interesant de remarcat că pe la mijlocul anilor 90, foarte multe programe de televiziune au vorbit de fenomenul răpirilor de către extratereştri. Ai fi zis că „adevărul”

începe să iasă la suprafaţă. În realitate, extratereştrii au fost folosiţi în acest caz ca paravan, căci guvernul are propria sa agendă a răpirilor, dar ar prefera ca aceasta să rămână secretă, punând-o în întregime pe seama străinilor veniţi din spaţiul cosmic. Şarada merge chiar mai departe. Foarte mulţi oameni care îşi amintesc sub hipnoză că au fost răpiţi, pun acest lucru pe seama extratereştrilor, chiar dacă au fost răpiţi de guvern. În realitate, în mintea lor au fost implantate amintiri superficiale, care se suprapun peste cele profunde, pentru a fi convinşi că au fost răpiţi de extratereştri, şi nu de guvern. Pentru guvernanţi este foarte convenabil să dea vina pentru toate răpirile pe extratereştri. Potrivit anumitor estimări, guvernul este responsabil pentru majoritatea răpirilor, în timp ce micii cenuşii nu sunt responsabili decât pentru 20-30% dintre acestea. În grupa răpirilor făcute de extratereştri, avem trei categorii: răpiri fizice, astrale şi prin inducţie. Răpirile fizice se referă la răpirile în corpul fizic ale celor în cauză, care sunt aşezaţi apoi pe mese, unde li se fac anumite operaţii. Răpirile astrale se referă la răpirea sufletului în afara corpului fizic şi la manipularea lui prin mijloace electronice sau altele, mai subtile. Inducţiile se referă la pătrunderea astrală în sufletul altei persoane şi executarea anumitor operaţii la acest nivel, prin încălcarea liberului arbitru al celui în cauză. Acest gen de manipulări sunt cele mai greu de recunoscut. Mulţi dintre cei care au fost supuşi acestor răpiri afirmă că au trecut literalmente prin pereţii casei lor, fiind traşi afară de o forţă misterioasă. Este vorba de un procedeu de inducţie fizică, extratereştrii având tehnologia capabilă să reducă masa corporală la zero, astfel încât să poţi fi tras printr-un zid. Este posibil şi fenomenul astral, dar cercetările pe care le-am făcut mă fac să cred că majoritatea acestor răpiri sunt fizice. Răpirile fizice includ de regulă extracţia anumitor mostre sexuale. De la femei este luat un ovul, iar de la bărbaţi sunt prelevate celule spermatice. Există şi cazuri în care s-au făcut biopsii ale testiculelor sau ovarelor. În asemenea cazuri, ei taie pielea din spatele scrotului şi scot testiculele din săculeţ. Tubul care le susţine este suficient de lung pentru a permite acest lucru. După ce am auzit asemenea rapoarte, am întrebat un medic, care mi-a spus că tubul care susţine testiculele în interiorul scrotului are o lungime de circa 13 metri14. Celulele spermatice sunt stocate în tubul care face legătura între testicule şi glanda prostată. Deşi acest gen de rapoarte sunt obţinute de regulă prin regresie hipnotică, ele nu sunt deloc imposibile din punct de vedere biologic. Un lucru este cert: în toate aceste cazuri extratereştrii prelevă probe genetice ale aparatului reproductiv. Există şi operaţii în urma cărora se prelevă mostre din căptuşeala stomacului, atât de la bărbaţi cât şi de la femei. În aceste cazuri, în ombilicul persoanei este introdus un ac mare, cu ajutorul căruia se prelevă biopsia. Dacă extratereştrii deţin tehnologia producerii celulelor-mamă15, ei ar putea chiar clona corpul respectiv. Aceste celule stem conţin întregul ADN al persoanei, în forma sa primordială. Geneticienii au început să-şi dea seama că atunci când se diferenţiază în celule secundare, ADN-ul celulelor primare se schimbă. Aceste celule primare (stem) se găsesc de regulă la nivelul stomacului, gurii, regiunii anale, şi al altor porţiuni ale corpului aflate în contact cu mediul exterior. Celulele din gonade (testicule sau ovare) fac şi ele parte din această categorie. Ele conţin întregul cod genetic al organismului. Toate aceste lucruri sugerează că răpirile fizice efectuate de extratereştri au drept scop realizarea anumitor cercetări genetice. Foarte multe persoane răpite au depus mărturie că au văzut copii pe jumătate umani, pe jumătate extratereştri. Nu cred că mai există nici o îndoială că cineva încearcă să încrucişeze genetica extraterestră cu cea umană. Un eventual motiv ar putea fi acela că rasa extraterestră este foarte bătrână şi muribundă. Nu este exclus ca, în timp, genetica lor să se fi „atrofiat” sau să se fi deteriorat, determinându-i să încerce să îşi recâştige tinereţea genetică printr-o încrucişare cu rasa noastră. Este ca şi cum ar încerca să repare stricăciunile
14

Acest gen de operaţie ar putea explica şi scrotul imens al lui von Neumann, despre care am vorbit într-un capitol anterior. 15 Cunoscute sub denumirea de celule stem (celule nediferenţiate).

produse cu ajutorul genelor noastre. Toate aceste fapte sugerează că extratereştrii care le comit au o bază genetică comună cu a noastră. Multe femei răpite îşi amintesc că au întreţinut raporturi sexuale cu un extraterestru de sex masculin. În aceste cazuri, extratereştrii lasă fătul să se dezvolte timp de două luni (unii oameni vorbesc de trei luni), după care femeia este răpită din nou şi fătul este extras. De regulă, femeile descoperă că au rămas gravide, dar nu ştiu cum. Două luni mai târziu, sarcina dispare. Asemenea rapoarte sunt foarte frecvente şi provin de la femei din toate regiunile ţării. În astfel de cazuri există cel puţin două posibilităţi. Una se referă la o fertilizare propriu-zisă, cu ajutorul unui extraterestru de sex masculin, la fel ca în cazul menţionat mai sus, iar cealaltă alternativă se referă la o însămânţare artificială a mostrei prelevate de la femeia răpită, folosindu-se ADN extraterestru, după care mostra este implantată la loc în trupul femeii, unde este lăsată timp de două luni. În final, femeia este răpită din nou, iar fătul este extras, fiind suficient de dezvoltat pentru a putea fi incubat în continuare. Această posibilitate este susţinută de numeroase rapoarte care descriu fiinţe pe jumătate oameni şi pe jumătate alte forme de viaţă, cum ar fi plante, reptile, etc. Prelevarea mostrelor genetice şi încrucişarea lor nu reprezintă singurul scop al răpirilor fizice. Extratereştrii execută şi implanturi. Uneori, acestea se reduc la implantarea unui receptor/transmiţător (un aparat care permite deopotrivă transmiterea şi recepţia de informaţii). Acest aparat este acordat pe o anumită frecvenţă şi programat să recunoască un anumit cod. Când codul este transmis, el declanşează o transmisie care le permite extratereştrilor să îl localizeze pe cel în cauză oriunde s-ar afla, pentru a-l putea răpi din nou. Acest sistem este necesar, de pildă, în cazul femeilor cărora li se implantează un făt care trebuie extras două luni mai târziu. Dacă prelevă mostre genetice de la bărbaţi, procedează la fel. În cazul răpirilor unor bărbaţi, mostrele de spermă sunt prelevate cu regularitate, nu doar o singură dată. Cunosc cazul unui bărbat care a făcut terapie pentru a nu mai putea fi răpit; a reuşit acest lucru, dar s-a îmbolnăvit din cauza excesului de spermă. Era atât de obişnuit cu golirea tubului seminal dintre testicule şi prostată de către extratereştri încât nu s-a masturbat niciodată. După încetarea răpirilor, celulele spermatice s-au acumulat în cantităţi atât de mari încât au sfârşit prin a putrezi, infectând întregul scrot. Medicul care i-a pus acest diagnostic i-a recomandat să îşi golească din când în când tubul seminal. Majoritatea răpirilor fizice sunt executate cu scopul examinărilor genetice şi al efectuării de implanturi. Între acestea din urmă se numără şi programările şi condiţionările de tot felul. Implanturile sunt realizate pe cale chirurgicală. De regulă, în urma lor nu rămân cicatrice mari, ci unele foarte subtile, care nu îţi permit să-ţi dai seama despre ce este vorba dacă nu ştii exact ce cauţi. Adeseori, ridurile sunt folosite pentru a masca aceste cicatrice. La fel, semnele din naştere de pe corp. În unele cazuri, o linie foarte fină poate fi văzută dea lungul şirei spinării sau în apropiere de organele sexuale. Majoritatea răpirilor fizice sunt executate de extratereştrii cenuşii sau de „guvern”. Guvernul realizează el însuşi tot felul de cercetări medicale clandestine cu ajutorul celor răpiţi, dând apoi vina pe extratereştri. Eu nu afirm că extratereştrii sunt buni sau răi, dar planurile lor sunt destul de tulburătoare, deşi nici pe departe atât de înspăimântătoare ca cele ale guvernanţilor noştri. Deşi guvernul prelevă tot felul de mostre de sânge şi altele, cercetările genetice nu reprezintă în mod tradiţional principala sa zonă de interes. Mai presus de orice, guvernanţii sunt interesaţi de metodele de control care presupun condiţionarea mentală şi implantarea a tot felul de chipuri în corp. Dacă supui o persoană care a fost răpită unei şedinţe de hipnoză, primele amintiri care îi apar sunt cele legate de extratereştri. Acestea sunt amintirile superficiale de care am vorbit mai sus. Dacă o conduci însă din ce în ce mai profund în interiorul subconştientului,

extratereştrii se transformă brusc în oameni, purtând de regulă uniforme militare. Procesul invers, potrivit căruia extratereştrii ar implanta asemenea amintiri în subconştientul profund al celor răpiţi, este improbabil, căci nu ar avea nici o justificare logică. Dacă ar dori să credem că răpirile sunt executate de militari, ar aşeza aceste amintiri în partea superficială a subconştientului, şi nu în partea profundă. Există două nivele tehnologice folosite pentru realizarea răpirilor fizice. De multe ori, extratereştrii îi răpesc pur şi simplu pe cei în cauză din maşinile lor. De regulă, îţi poţi da seama că ai fost răpit pentru că la întoarcere te trezeşti într-un alt loc şi trebuie să-ţi cauţi maşina. În astfel de cazuri se foloseşte o tehnologie de teleportare a oamenilor pe nava spaţială sau înapoi, de pe aceasta. Atât timp cât călătoresc până la destinaţie, ei simt că plutesc prin aer, până când se opresc. Cea de-a doua tehnologie este folosită de guvern. Dacă în casa celui care urmează să fie răpit se mai află şi alte persoane, acestea sunt aduse în stare de inconştienţă. La fel procedează şi extratereştrii cu cei pe care nu-i doresc, dar de cele mai multe ori astfel de cazuri au de-a face cu guvernul. Există numeroase programe în derulare care intră sub incidenţa „răpirilor guvernamentale”. Unul dintre cele mai importante se referă la răpirile copiilor pentru a fi programaţi şi integraţi într-un fel de armată super-secretă. Scopul este ca aceasta să fie activată în cazul declanşării unui eventual haos naţional. Copiii sunt programaţi să răspundă la apelul puterii din momentul respectiv, care se schimbă doar în aparenţă, ţelul ei fiind întotdeauna acelaşi: puterea absolută. Această programare fizică executată de guvern este realizată printr-un sistem de electro-şocuri similar maşinăriilor folosite în azilurile de nebuni. Una dintre cele mai eficiente tehnici folosite stimulează electric o stare de excitaţie sexuală până la limita suportabilităţii. Când subiectul este excitat la maxim (chiar înainte de ejaculare în cazul bărbaţilor şi chiar înainte de orgasm în cel al femeilor), agenţii suspendă această stare, astfel încât subiectul să rămână în ea pe o perioadă nedeterminată. În această stare, mintea sa devine deschisă, acceptând orice, de pildă, un blocaj de memorie. Această tehnologie a fost atât de mult perfecţionată încât orice agent o poate pune în aplicare. Şocurile electrice sunt operate printr-un program de calculator, pus pe o dischetă şi care poate fi rulat de pe orice computer portabil. Singurul lucru de care mai are nevoie agentul este o diagramă care să-i spună când trebuie activat subiectul. Primul lucru pe care îl face el este să îşi atragă victima, într-un fel sau altul, după care o conectează la computer şi rulează programul de pe dischetă. În mintea subiectului pot fi inserate astfel blocaje succesive de memorie, care ascund diferite amintiri. De asemenea, pot fi implantate gânduri în diferite secţiuni ale minţii. De fiecare dată când subiectul va intra într-o stare de excitaţie sexuală, gândul respectiv va fi activat. Aceşti oameni sunt de regulă programaţi să întreţină cât mai des relaţii sexuale, pentru a menţine astfel implantul activ. Subiecţii programaţi pot inclusiv să transmită informaţiile care le-au fost inoculate atunci când se află într-o stare de excitaţie sexuală. Extazul sexual este o stare magnetică şi hipnotică, fiind folosit în multe ritualuri de magie. Aflat într-o asemenea stare, subiectul îi poate transmite partenerului informaţiile pe care a fost programat să i le transmită. El poate fi chiar determinat să îşi controleze actul sexual până la momentul în care trebuie să transmită informaţia dorită, fără a-şi da seama ce se întâmplă. În momentul orgasmului are loc o fuziune a minţilor celor doi parteneri. Unii tineri sunt astfel programaţi încât pot trezi în anumite femei o dorinţă uriaşă, aproape miraculoasă. Dacă programatorii doresc răspândirea în masă a unui anumit program, ei apelează la aceşti tineri, care răspândesc pretutindeni sămânţa care le-a fost inoculată. O idee sau un program pot fi astfel inserate în societate într-o manieră cât se poate de simplă. Programul poate fi banal, de genul: „Cumpăraţi detergentul ABC” sau „Votaţi-l pe politicianul cutare”, dar poate fi şi mult mai complex. Unii bărbaţi sunt programaţi astfel încât să întreţină chiar mai multe contacte

sexuale pe zi, cu mai multe femei. Ei devin un fel de incubi16, cu un efect devastator asupra femeilor. După estimările mele, circa 10% din populaţia sub 30 de ani a fost deja programată în această manieră. Procesul de condiţionare este legat de cel de programare, dar se realizează într-o manieră diferită. Procedura cea mai obişnuită implică tot electro-şocurile. Doi electrozi sunt conectaţi la creierul subiectului, căruia i se arată apoi o poză. Să spunem că se doreşte ca oamenii să îl urască pe preşedintele ţării. În acest caz, agenţii vor pune poza preşedintelui în faţa subiectului, după care îi vor aplica şocuri electrice. După o vreme, acesta va ajunge să reacţioneze agresiv ori de câte ori va vedea poza preşedintelui în faţa ochilor. Va intra în panică şi va simţi o stare de ură faţă de preşedinte. Condiţionarea mai este folosită şi pentru controlul comportamentului oamenilor. Să spunem că cineva are un anumit tip de comportament, care nu convine anumitor factori de decizie. Persoana este răpită şi i se provoacă răspunsul comportamental care trebuie „vindecat”, după care i se induce o stare de şoc chiar în acel moment. În timp, ea va ajunge să facă tot ce îi stă în puteri (la nivel subconştient) pentru a evita acel răspuns comportamental. Există şi alte circumstanţe, mai complexe, care pot fi provocate, dar de regulă acestea sunt principiile de bază ale condiţionării. Extratereştrii nu au de ce să practice asemenea metode de condiţionare. De fapt, nici nu am auzit vreodată de un caz real de răpire săvârşit de extratereştri în care să se fi folosit şocuri electrice. Aceştia nu sunt nici pe departe atât de empirici. Dacă doresc să influenţeze mintea cuiva, dispun de tehnici mai sofisticate, precum inducţia astrală. Programarea astrală se realizează prin răpirea sufletului (fiinţa astrală, acea esenţă a omului, care nu este de natură fizică) din corpul fizic. Orice om îşi părăseşte noaptea corpul fizic, călătorind în spaţiul astral. Unii sunt mai conştienţi de acest proces, alţii mai puţin. Există o tehnică ocultă străveche ce permite conştientizarea viselor şi care a devenit vestită în zilele noastre sub numele de visare lucidă. Adevăratele călătorii astrale se produc atunci când omul îşi poate părăsi în mod conştient corpul fizic, călătorind prin mediul astral şi experimentând situaţii obiective la acest nivel. Unii oameni ajung la o cristalizare atât de puternică a corpului lor astral încât pot apărea chiar în formă fizică. Aşa explică unii învierea lui Christos. Cel care îşi dezvoltă suficient de puternic această facultate poate apărea simultan în mai multe locuri, realizând sarcini diferite în acelaşi timp. Extratereştrii au capacitatea de a răpi oamenii nu doar în corpul lor fizic, ci şi în corpul astral, ducându-i pe nava lor. Răpirile astrale sunt de natură energetică. Uneori, extratereştrii nu doresc altceva decât simple mostre de energie umană, eventual pentru a citi modificarea nivelului energetic al corpului de la ultima răpire. Alteori, ei doresc să îi programeze pe oameni pentru ca aceştia să spună şi să facă ce doresc ei. Programarea astrală este foarte eficientă şi este practicată tot timpul. De pildă, era folosită foarte frecvent la Montauk. Răpirile astrale pot fi uşor confundate cu cele fizice, căci nu există diferenţe prea mari între ele. În ambele cazuri, corpul celui răpit pluteşte către extratereştri (fie că este vorba de cel astral, fie de cel fizic, a cărui masă a fost redusă la zero). În cazul în care doriţi să aflaţi dacă vi s-au făcut operaţii pe corpul fizic, trebuie să căutaţi urme de cicatrice. Durerea nu reprezintă o dovadă în sine, căci ea poate fi provocată inclusiv astral. Guvernul deţine şi el tehnologia răpirilor astrale, dar nu aceasta reprezintă metoda sa obişnuită de operare. Există un detaşament Psi de agenţi guvernamentali capabili să extragă fiinţa astrală din cea fizică. Operatorii lor pot intra în mintea celui răpit, ştergându-i memoria sau implantând în ea ceea ce doresc aceştia. La fel ca în cazul extratereştrilor, ei pot face din când în când lecturi mentale ale celor în cauză, fără ca aceştia să ştie. Există oameni care sunt spioni fără să realizeze acest lucru. Noaptea, ei sunt răpiţi, li se citeşte
16

Incub: entitate subtilă, care trezeşte prin posesiune o dorinţă sexuală nesăţioasă (cu energia căreia se hrăneşte).

mintea şi datele pe care le deţin sunt înregistrate. Dacă doresc, agenţii pot răpi inclusiv fizic persoana respectivă, făcând ceea ce doresc cu ea. Vom discuta ceva mai târziu despre anumite implanturi care fac acelaşi lucru, dar acestea nu sunt capabile să interogheze memoria subiectului. Tot ce pot face ele este să transmită datele culese de simţurile acestuia. Există cazuri în care extratereştrii şi guvernul lucrează împreună. Se pare că există un fel de tratat între guvernul american şi cenuşiii din Rigel. Guvernul nu scapă nici o ocazie să nege acest lucru. În afara răpirilor fizice şi astrale, mai există şi o a treia categorie, cea a inducţiilor. Acestea permit pătrunderea în corpul nefizic (psiho-mental) pentru a face lecturi de date şi programări. Procedeul diferă de cel al răpirilor astrale într-un singur punct: în loc să te ducă pe tine la ei, vin ei la tine. Se pare că acest procedeu este practicat de un grup de extratereştri mai avansat decât cel al cenuşiilor (probabil reptilienii). Aceştia pătrund în corpul fizic al oamenilor (fiind ei înşişi în corpul astral) atunci când aceştia se află într-o stare vulnerabilă (de receptivitate). Aici, ei coabitează cu gazda (fiinţa astrală a omului în care pătrund) şi fac diferite operaţii. O inducţie poate dura câteva secunde, câteva ore sau chiar câteva luni. Scopul ei este similar celui al răpirilor fizice sau astrale. Din câte am aflat, guvernul nostru nu a reuşit să practice acest procedeu. Unii oameni confundă inducţia cu fenomenul de posesiune. De aceea, doresc să clarific acest aspect. Posesiunea se referă la intrarea unui spirit în corpul unui om, preluând în totalitate controlul asupra acestuia. De multe ori, acest lucru se produce după o traumă. Să spunem că cineva se sperie foarte tare cu o anumită ocazie, părăsindu-şi corpul fizic. Dacă acesta din urmă este încă operabil, o altă fiinţă poate intra în el, luându-l în posesiune, chiar dacă a fost mort din punct de vedere clinic o anumită perioadă de timp. În anumite cazuri, preluarea corpului este provocată direct de spiritul care doreşte acest lucru (care sperie intenţionat gazda, pentru a o determina să plece). Asemenea fenomene se produc şi în alte cazuri. Să spunem că unchiul Hector l-a abuzat sexual pe micuţul Johnny atunci când acesta avea doar şapte ani. Johnny se sperie atât de tare încât se decide să plece, ca să nu fie nevoit să suporte experienţa. Înainte ca unchiul Hector să-şi dea seama că Johnny a murit, o altă fiinţă vine şi îi preia trupul. Părinţii copilului observă apoi o schimbare dramatică în personalitatea acestuia. Mai târziu, ei află că unchiul Hector l-a molestat şi pun schimbarea pe seama acestui abuz. În acest fel, ei nu-şi dau seama nici o clipă că Johnny nu mai este Johnny, devenind între timp Billy. El învaţă să răspundă rapid la numele de Johnny şi viaţa sa merge mai departe. O preluare cu forţa este cu totul altceva. Ea se produce atunci când o fiinţă sileşte forţat proprietarul unui corp să iasă afară din acesta, lăsând astfel cale liberă pentru intrarea unei alte fiinţe (eventual ea însăşi). Deşi există şi alte scenarii posibile, acestea sunt cele mai frecvent folosite de către extratereştri şi de către agenţii guvernamentali. Am scris destul de mult pe marginea acestui subiect în celelalte cărţi ale mele din seria Proiectului Montauk. Capitolul 17 Aţi fost răpit vreodată? După citirea capitolului precedent, îmi imaginez că mulţi cititori vor dori să ştie dacă au fost vreodată răpiţi, şi dacă da, ce este de făcut. Mulţi oameni care au fost răpiţi au ajuns să fie siguri de acest lucru. Alţii au trăit tot felul de experienţe subiective, dar nu ştiu sigur ce s-a întâmplat sau ar dori să obţină o confirmare că aceste lucruri chiar li s-au întâmplat. Mulţi ar dori să ştie cum le pot spune celor din jur că au fost răpiţi.

Recunoaşterea unei răpiri sau a contactului cu extratereştrii se produce la început în vis. Se întâmplă frecvent ca blocajele de memorie implantate să se erodeze cu timpul, amintirile ieşind la suprafaţă în starea de vis. Următorul nivel este aducerea aminte în stare de veghe a răpirii. Omul ajunge să jure că a fost luat la bordul unui OZN, unde i s-au făcut tot felul de operaţii. Dacă aprofundează introspecţia, el poate descoperi în final că extratereştrii nu erau decât o acoperire pentru o răpire umană, care s-a petrecut în partea din spate a unui camion sau într-un alt loc obişnuit. Printre indiciile că ai fost răpit se numără: pierderile de memorie, imposibilitatea de a-ţi aduce aminte ce ai făcut într-un anumit interval de timp, ţiuitul prelungit şi persistent în urechi, trezirea inexplicabilă în timpul nopţii şi apariţia subită a unor capacităţi psihice imposibil de explicat. Mulţi oameni doresc să investigheze ce s-a petrecut. Unii dintre ei apelează la un hipnotizator, cerându-i să fie regresaţi în perioada de timp pe care nu şi-o pot explica. Există diferite tehnici de regresie, şi fiecare ar dori să afle care este cea mai confortabilă pentru el. Se pot face de-programări, dar de cele mai multe ori simpla regresie prin hipnoză de pe un nivel de conştiinţă pe altul este suficientă. Din păcate, tehnicile obişnuite de hipnoză nu reuşesc să pătrundă mai departe de primele două straturi ale conştiinţei, care nu permit accesul la adevăratele informaţii. Atât extratereştrii cât şi guvernul încearcă să-şi ascundă faptele murdare, apelând de regulă la nivelele 3 şi 4 de conştiinţă. Există şi un al cincilea nivel de conştiinţă, mult mai greu de accesat însă, chiar şi de către extratereştri sau de către guvern. Acesta este nivelul pe care se face joncţiunea între mintea fizică şi cea nefizică. Ştiu că mulţi cititori vor dori să afle mai multe despre aceste nivele de conştiinţă; de aceea, mă voi grăbi să afirm că acestea sunt foarte greu de definit. Aceste diviziuni sunt mai degrabă arbitrare, pornind de la răspunsurile medii ale oamenilor pe care i-am observat. Dacă lucrezi în acest domeniu, mai devreme sau mai târziu începi să-ţi dai seama care sunt aceste nivele de conştiinţă, chiar dacă nu le numeşti ca atare. Există numeroase nivele de conştiinţă care nici măcar nu au primit un nume ştiinţific. De altfel, informaţiile corecte legate de studiile asupra minţii umane nu prea sunt date publicităţii. Unele cărţi afirmă că există patru nivele de conştiinţă nefizice; după părerea mea, sunt mai multe. Domeniul este dificil de studiat, căci marea majoritate a oamenilor trăiesc mai mult la nivel fizic. Acest lucru se dovedeşte adeseori salvator, căci există aspecte ale minţii în care nimeni nu poate pătrunde – nici chiar cel mai ingenios şi mai subtil dintre extratereştri. Cea mai bună apărare în faţa răpirilor constă în a spune „nu”. Există un adevăr ezoteric care afirmă că nimic nu ţi se poate întâmpla dacă nu permiţi tu însuţi acest lucru. Desigur, nu este întotdeauna uşor să spui „nu”. În asemenea cazuri, este de preferat să găsiţi pe cineva de încredere cu care să lucraţi. Nu trebuie să uitaţi totuşi că în ultimă instanţă, aveţi cu toţii capacitatea directă de a vă determina singuri destinul. Există şi un nivel superior de „răpire”, în care subiectul simte că poate comunica liber cu extratereştrii, fără ca liberul arbitru să-i fie încălcat. Poate pătrunde astfel în diferite dimensiuni, explorând aici anumite aspecte ale existenţei, fără să suporte însă nici un fel de traumă. Chiar şi aceşti oameni simt uneori nevoia să fie ajutaţi să înţeleagă ce li se întâmplă. În cazul celor care se confruntă cu probleme serioase, primul aspect care trebuie rezolvat este cel al sexualităţii. Acesta este nivelul profund pe care se realizează orice programare. Dacă această zonă este purificată, celelalte blocaje vor fi mult mai uşor rezolvate. Procesul de purificare trebuie realizat însă cu cea mai mare precauţie. Un practicant înţelept nu va permite niciodată ieşirea la suprafaţă a întregii traume, ci doar a unei mici părţi din aceasta. Majoritatea subiecţilor nu ar putea suporta conştientizarea bruscă a întregii traume. Orice om ascunde asemenea probleme (traume psihice). Chiar dacă acum nu mai simte nimic, au fost perioade în viaţă când a fost supus unor traume fizice şi emoţionale puternice. Acestea nu dispar, ci sunt depozitate undeva în memorie,

într-un loc în care nu mai pot fi accesate cu uşurinţă. Ieşirea bruscă la suprafaţă a acestor amintiri poate reactiva întreaga durere din trecut. Agenţii guvernamentali îşi ascund programările pe care le efectuează în spatele unor asemenea traume. Ei prelucrează în aşa fel mintea subiectului încât dacă acesta încearcă să pătrundă în regiunea percepţiilor extrasenzoriale ale minţii sale să întâlnească acolo o traumă. Acest blocaj reduce capacităţile psihice ale celui în cauză. Cu cât trauma este mai mare, cu atât mai reduse sunt percepţiile extrasenzoriale ale subiectului, căci nivelele 3 şi 4 ale conştiinţei sale sunt prea ocupate cu trauma respectivă. Practic, orice om şi-ar putea amplifica enorm puterile psihice dacă şi-ar purifica mintea de traume. Procedeul de îngropare a amintirilor în spatele unor traume este foarte ingenios. Ori de câte ori încearcă să se apropie de această zonă, subiectul intră în panică, căci iniţial nu vede altceva decât trauma sa. Cunosc oameni care au încercat să treacă printr-un procedeu rapid de de-programare, care nu a făcut altceva decât să scoată la suprafaţă, instantaneu, toate traumele la care au fost supuşi. Doi dintre aceştia au fost suficient de înfumuraţi să creadă că pot face faţă. Amândoi au clacat, iar unul dintre ei chiar a avut un accident de maşină. Atât persoanele răpite, cât şi cele care doresc să practice anumite tehnici psihice, trebuie să ţină cont de aceste aspecte atunci când încearcă să pătrundă pe nivelele profunde ale conştiinţei lor. Capitolul 18 Implanturile Vorbeam mai devreme de răpiri fizice şi astrale. În mod similar, există implanturi fizice şi astrale. Am avut inclusiv ocazia să văd o unitate mentală (un gând) implantată în aura unui individ. Acesta este implantul astral tipic, prin care omul poate fi influenţat sau „citit”. Implanturile fizice se împart şi ele în două categorii: implanturi inerte şi implanturi biologice. Un implant inert sau pur fizic este o piesă de metal, un cristal, un cip pe bază de silicon sau o altă substanţă introdusă în corp. Aceste cipuri sunt introduse de regulă la nivelul sistemului nervos. Am descoperit recent că multe asemenea implanturi sunt de natură biologică. Atunci când un subiect este răpit în scopul de a i se face un implant biologic, mai întâi de toate i se prelevă o mostră de structură celulară. Aceasta este apoi manipulată genetic la nivelul ADN-ului, după care este cultivată în condiţii de laborator, până când rezultă un fel de organ biologic, capabil să preia şi să transmită informaţii. Pare foarte avangardist, dar nu există dovezi ştiinţifice care să ateste că materialul biologic nu poate fi folosit pe post de transmiţător radio. Spre deosebire de un transmiţător normal, care foloseşte fire electrice, unul biologic foloseşte structurile bionice ale celulei, care pot fi formatate în diferite circuite. Recent, s-a descoperit un implant inserat în corp chiar deasupra gonadelor la bărbaţi. Nu sunt foarte sigur unde poate fi inserat el în cazul femeilor. Scopul său este de a semnala când devine subiectul excitat din punct de vedere sexual. Dacă acesta nu devine excitat, nu se realizează nici o transmisiune. Deşi aceste implanturi au de multe ori legătură cu sexualitatea, există şi alte situaţii. De pildă, am descoperit un caz în care implantul era conectat la centrul optic al creierului. Transmisiunea s-a schimbat de îndată ce mi-am fluturat mâna prin faţa subiectului respectiv. Am descoperit un alt exemplu ciudat şi extrem de plastic de implant biologic în urma unei vizite pe care am primit-o din partea unui tip din Brooklyn. Acesta mi-a cerut săi fac o scanare pentru implanturi. La vremea respectivă foloseam analizoare de spectru, oscilatoare de reţea (un aparat care caută reţele de rezonanţă) şi alte echipamente capabile să descopere circuite radio. Deplasând un asemenea aparat pe deasupra corpului său, am

descoperit un semnal în regiunea abdomenului. Dacă îndepărtam aparatul de abdomen, semnalul scădea în intensitate, dispărând aproape complet pe analizorul de spectru. Orice electronist ştie că analizoarele de spectru nu sunt foarte precise; de aceea, am setat analizorul astfel încât să dea un semnal identic cu cel receptat din trupul individului, pentru a-l identifica. Speranţa mea era să descopăr frecvenţa pe care emitea transmiţătorul implantului. Spre uimirea mea, am descoperit că aceasta era identică cu frecvenţa Canalului 25 din Brooklyn! Era o descoperire de necrezut. Am convertit semnalul astfel încât să poată fi citit pe un monitor de televizor. Era indiscutabil Canalul 25, pe care l-am putut vedea pe ecran. Omul intercepta frecvenţa unui post de televiziune. Mai exista o ciudăţenie: transmiţătorul său acţiona la fel ca un repetitor simplex. Acesta este un aparat înzestrat cu un receptor care primeşte un semnal. După o scurtă pauză, el retransmite semnalul. Se numeşte repetitor deoarece repetă semnalul. Implantul individului era ciudat deoarece receptorul şi transmiţătorul erau pornite în acelaşi timp. Un cititor obişnuit nu va înţelege despre ce este vorba, dar ca expert în electronică, am rămas uimit. Nu am mai văzut niciodată un asemenea aparat şi nu-mi imaginez cum poate fi construit el. După ce m-am gândit o vreme, mi-am dat seama că cineva a creat un sistem cât se poate de ingenios. Transmisiunile reale ale implantului erau ascunse în spatele semnalului Canalului 25. Dacă cineva se apropia cu un receptor radio şi încerca să recepteze semnalul, acesta era comutat pe cel al Canalului 25. Cum individul trăia în zona în care emitea acest post de televiziune, nimic nu ar fi părut ciudat. Informaţiile video călătoresc printr-un puls sincronizat. Aspectul ingenios al acestei transmisii prin implant era legat de faptul că aceasta se realiza chiar sub frecvenţa de puls respectivă. Altfel spus, era o transmisiune clandestină. Când omul nostru şi-a dat seama că are ascuns în corp un transmiţător, s-a oferit voluntar pentru raze X. I-au fost făcute mai multe radiografii, dar nici un implant nu a fost descoperit. Scanarea cu MRI a scos însă la iveală un săculeţ de ţesut situat într-un loc unde nu avea ce căuta. Era un simplu depozit de grăsime, conectat direct la vasele de sânge, a comentat doctorul. Lucrurile începeau să se lămurească. Se ştie că sângele este o soluţie alcalină, acţionând ca un conductor perfect. Vasele de sânge treceau direct prin regiunea genitală, acţionând ca o antenă pentru implant. Acesta era acţionat biologic, fiind un instrument viu. Mai există o categorie de implanturi, care acţionează parţial ca un computer portabil, fiind situat sub osul pieptului. În partea stângă, deasupra inimii, poţi găsi uneori un cip. Acesta acţionează ca Unitate Centrală de Procesare (UPC) a implantului. Aici sunt înmagazinate memoria şi programele care trebuie activate. În partea inferioară a cutiei toracice se află implantul biologic, care acţionează ca transmiţător. El receptează semnale pe care le trimite la cipul UPC din partea superioară. Ambele dispozitive sunt conectate printr-o reţea extrem de fină de fire cu un alt cip, situat la baza gâtului. Acesta reprezintă interfaţa neuronală care face legătura cu măduva spinării sau cu creierul. Acest tip de implant conţine câte un grup de cinci electrozi pentru fiecare nerv. Atunci când un impuls nervos călătoreşte de-a lungul unui neuron, el este receptat de unul dintre aceşti electrozi. Un altul anulează impulsul, în timp ce un al treilea poate reinsera acest impuls, sau unul diferit. Ceilalţi doi electrozi fac acelaşi lucru, dar cu impulsurile care călătoresc în sens invers, anulându-le. În acest fel poate fi accesată întreaga „reţea neuronală”, influenţând toate funcţiile motorii ale omului. Evident, este un aparat foarte sofisticat. Alte cercetări au indicat că transmisiunile pe frecvenţe înalte scoteau la iveală un puls neregulat care semăna cu cele indicate de informaţiile neurologice menţionate mai sus. Acesta ar putea fi semnalul folosit pentru a face transmisii cu acest tip de implant, dar nu sunt foarte sigur de acest lucru.

Motivul pentru care acest implant nu a putut fi descoperit anterior era că acesta se închidea automat la orice încercare de testare a reţelei neuronale pentru a-l descoperi. Din fericire, am avut ocazia să cunosc un tânăr la care dispozitivul funcţiona prost şi nu s-a închis. I-am făcut imediat scanarea pentru implanturi şi am descoperit un grup de implanturi. Spre surpriza mea, am constatat că puteam face legătura cu UPC folosind o funcţie empatică care corespundea codurilor pe care le cunoşteam de când lucram pentru Proiectul Montauk. Am putut astfel să închid dispozitivul, să-l repornesc, şi am putut chiar scana o parte din amintirile care i-au fost înregistrate atunci când a fost programat. Toate acestea se petreceau cu mult timp înainte să aflu că eu însumi am fost cel care a conceput în bună măsură aceste aparate (întrucât am lucrat în echipa celor care le-au fabricat). Cei de la Montauk au descoperit tehnologia implanturilor cu ajutorul meu. Aşa se explică de ce am putut închide şi deschide implantul tânărului respectiv la voinţă. Pur şi simplu, circuitul care i-a fost implantat m-a recunoscut. Întotdeauna mi-am dorit să cred că nu am fost implicat personal în asemenea proiecte malefice, dar am fost nevoit să privesc realitatea în faţă şi să mărturisesc. Am fost unul din cei care i-au testat şi i-au programat pe băieţii din Montauk. Când am descoperit acest lucru, mi-am pus imediat întrebarea: oare am fost programat inclusiv eu însumi? Miam pus de multe ori această întrebare, iar la ora actuală pot răspunde: da. Am fost programat şi este probabil să mai fiu încă, într-o oarecare măsură. Aşa se explică de ce lucrez cu oameni şi de ce fac aceste cercetări. Între timp, m-am înconjurat de un grup de mediumi care îmi verifică activităţile, urmărind dacă ele se realizează în beneficiul oamenilor implicaţi sau în cel al guvernului. Sunt foarte preocupat de acest aspect al muncii mele. Uneori am impresia că sunt singurul om care poate face aşa ceva, căci sunt singurul care a ieşit din proiectul guvernamental capabil să facă asemenea de-programări. Dacă vrei să de-programezi pe cineva, trebuie să ştii cum s-a efectuat programarea iniţială. De multe ori, reuşesc să-i de-programez aproape instantaneu pe aceşti indivizi, căci am contribuit personal la programarea lor. Aş fi încântat să descopăr pe cineva care să cunoască aceste metode şi să mă de-programeze pe mine însumi, dar până la ora actuală nu am găsit pe nimeni în care să am o încredere absolută şi care să fie dornic să înveţe aceste metode. În plus, trebuie să fiu tot timpul în gardă în ceea ce priveşte propria mea securitate. Mai există şi alte tipuri de implanturi în afara celor descrise. Spre exemplu, există o întreagă categorie de implanturi menite să recepteze şi să emită semnale către o sursă exterioară. Aceste implanturi pot fi localizate oriunde în corp, dar se găsesc de cele mai multe ori în spatele urechii stângi. Arată ca nişte cioburi de cristal sau ca nişte pietricele negre, cu tot felul de fire în interior. Este o tehnologie extrem de avansată şi este folosită de extratereştri pentru a-i descoperi pe cei răpiţi. De regulă, nu afectează procesul de gândire. Sunt simple transmiţătoare care receptează semnalul transmis de sursă, trimiţând înapoi un alt semnal. Acesta permite apoi localizarea subiectului. De multe ori, aceste transmiţătoare sunt respinse de organismul în care au fost implantate, ieşind la suprafaţă. Un subiect a descris un asemenea caz, în care din frunte i-a ieşit un cristal, în timp ce altcineva a asistat la ieşirea cristalului din capul penisului său. După părerea mea, implanturile făcute de agenţii guvernamentali în regiunea genitală au la bază modelul extraterestru. După ce au descoperit implanturi în regiunea scrotului, penisului sau vaginului, ei şi-au pus întrebarea de ce fac extratereştrii aşa ceva. Au început apoi să creeze propriile lor implanturi. Următorul pas a fost îmbunătăţirea tehnologiei implanturilor. Locul în care sunt amplasate acestea în corp depinde de funcţia care trebuie monitorizată sau de structura nervoasă pe care trebuie să o întrerupă implantul. De regulă, aceste aparate arată ca nişte pietricele în formă de lacrimă. Colţurile sunt rotunjite. În mod obişnuit, sunt plasate în ţesuturi şi lăsate acolo. Uneori, din ele ies fire electrice care sunt legate de ganglionii nervoşi. Până la ora actuală nu am reuşit să culeg semnalele pe care le trimit aceste implanturi de cristal, aşa că nu ştiu exact ce funcţii au.

Mai există şi alte implanturi, dar sper că am reuşit să vă ofer o viziune de ansamblu referitoare la complexitatea acestora. În continuare, vom discuta despre maniera în care pot fi detectate şi eliminate aceste implanturi. Capitolul 19 Detectarea şi eliminarea implanturilor Există diferite maniere în care pot fi detectate implanturile fizice. Unele pot fi scanate cu ajutorul unei tehnologii de ultimă oră, de creare a imaginilor pe bază de rezonanţă magnetică. Pot fi de asemenea sesizate cu diferite echipamente electronice. Cea mai uşoară modalitate constă în scanarea prin clarviziune a aurei subiectului. Orice implant creează o distorsiune la nivelul aurei (la fel ca orice alt obiect care nu aparţine în mod firesc organismului). Aura este câmpul electromagnetic care înconjoară corpul uman. Poate fi definită şi ca o interfaţă între suflet şi corp. Există oameni care văd aurele la fel de clar ca orice obiect din dimensiunea fizică. Personal, pot scana aceste aure cu ajutorul mâinilor şi pot sesiza distorsiunile de la nivelul lor. Procedeul îmi revelează nu doar prezenţa unui implant, ci şi locul acestuia în corp. Marea majoritate a oamenilor nu au la dispoziţie echipamente electronice capabile să recunoască implanturile. Scanarea aurei poate fi făcută însă de orice om intuitiv care se antrenează puţin. Puteţi începe prin a trece mâinile pe deasupra corpului fizic (fără a-l atinge), încercând pur şi simplu să sesizaţi distorsiunile la nivelul câmpului electromagnetic. Evident, există diferite grade de expertiză. După detectarea implantului, acesta poate fi eliminat. Mai întâi de toate, subiectul trebuie să facă însă un antrenament specific de ridicare a energiei kundalini. La origini, acest termen a fost un concept hindus, fiind definit ca energia primordială sau forţa vieţii care există în orice om, în stare latentă, la baza coloanei vertebrale, şi care se manifestă pe un traseu şerpuit. Orice formă de energie, inclusiv viaţa, începe să se manifeste printr-o structură în formă de spirală, care devine din ce în ce mai complexă şi mai detaliată. Această spirală poate fi văzută în forma flăcării (focului) şi reprezintă o emanaţie primară. Toate structurile geometrice din natură se formează în jurul acestor spirale, dezvoltându-se treptat în organe biologice. Orice structură fizică are la bază un tipar energetic în formă de vârtej, care aminteşte de un şarpe. La om, acest vârtej energetic poartă numele de kundalini, care înseamnă chiar şarpe. Această energie fundamentală începe la nivelul gonadelor, acolo unde se dezvoltă germenul vieţii, după care îşi începe drumul în spirală în interiorul coloanei vertebrale. Pe parcurs întâlneşte şapte centre energetice care reprezintă etape ale evoluţiei. Aceste centre au o formă de vârtej şi sunt cunoscute sub numele de chakra-e. Prima chakra este situată la nivelul gonadelor şi controlează instinctul de supravieţuire. Ea este strâns legată de cea de-a doua chakra, care controlează instinctul de reproducere (activitatea sexuală). A treia chakra corespunde plexului solar şi controlează puterea organismului de a supravieţui (de a se impune într-un mediu ostil). Primele trei chakra-e sunt considerate inferioare, acoperind funcţiile elementare ale vieţii. Deşi sunt „inferioare”, ele sunt la fel de necesare fiinţei ca şi chakra-ele superioare. Dacă avansăm în sus pornind din centrul solar, ajungem la cel de-al patrulea centru energetic al fiinţei, situat la nivelul pieptului. Aceasta este chakra inimii, care controlează emoţiile şi sentimentele. La modul ideal, ea ar trebui să facă legătura între chakra-ele inferioare şi cele superioare. Inima reprezintă centrul echilibrului. Cardiacii se simt de multe ori şocaţi de o informaţie sau alta, care generează o stare de dezechilibru în structura lor, manifestată printr-un atac de cord.

Deasupra inimii se află centrul gâtului. Acesta controlează expresia verbală, care, la modul ideal, ar trebui să treacă mai întâi prin inimă. Cine vorbeşte din inimă are un impact mult mai mare asupra celor din jur. Pe măsură ce continuă să evolueze, viaţa ajunge pe cel de-al şaselea nivel, cunoscut în mod popular sub numele de „cel de-al treilea ochi”. Centrul este situat chiar deasupra nasului şi corespunde glandei pituitare, care este glanda endocrină de control al organismului. Acest centru controlează intelectul şi capacitatea de vizualizare şi de proiecţie. Dacă blocajele sunt eliminate în totalitate la acest nivel, individul capătă puteri psihice considerabile. Spirala vieţii nu se termină cu intelectul, ci continuă, ajungând la un centru situat în interiorul creierului, căruia îi corespunde glanda pineală. Acesta este cunoscut sub numele de chakra coronară (din creştetul capului) şi simbolizează conştiinţa universală. Face legătura cu sursa infinită de putere, din care poate extrage energie. Hinduşii au reprezentat grafic această evoluţie a energiei sub forma unui şarpe, care apare în numeroase forme de artă din Antichitate. Fiecare chakra este desenată simbolic ca o floare, care se deschide ori de câte ori şarpele energetic trece prin ea de-a lungul traseului său evoluţionist. Însuşi şarpele din Biblie reprezintă o versiune simbolică a acestei structuri energetice care se manifestă în întreaga creaţie. Nu întâmplător, şarpele a fost considerat un animal sacru în foarte multe culturi din Antichitate. Deşi spuneam mai devreme că există şapte chakra-e principale, pe lângă ele mai există un număr practic nelimitat de centri energetici de mai mică importanţă. Am vorbit de sistemul celor şapte chakra-e deoarece foarte mulţi oameni au ajuns să îl cunoască, fiind familiarizaţi cu el. Conform educaţiei pe care am primit-o, mai există o a opta chakra, localizată între cea de-a doua şi cea de-a treia. Aceasta controlează inteligenţa primordială şi universală. Poate fi înţeleasă dacă examinăm formele primare de viaţă, care au evoluat pornind de la instinctul sexual şi continuând cu lupta pentru putere. Până când organismul capătă un intelect personal, fiinţa nu se poate baza decât pe această inteligenţă universală, dacă doreşte să evolueze. Acest aspect este conştient, dar nu şi introspectiv (nu se apleacă asupra conştiinţei de sine). L-am menţionat mai mult datorită faptului că majoritatea celor răpiţi sunt programaţi prin intermediul acestei a opta chakra. În sinteză, kundalini se referă la un traseu energetic excepţional de puternic, care emană din însăşi sămânţa vieţii. La limită, ar putea fi asemănată cu un circuit electric, care poate fi conectat la o sursă superioară. Altfel spus, kundalini permite punerea în legătură a fiinţei umane cu alte forţe exterioare din univers. Aşa se explică receptarea de informaţii din diferite surse subtile, considerate de majoritatea oamenilor ca fiind „superioare”. Principiul folosit este similar celui din radio şi televiziune, în care energia este transformată în unde care poartă informaţiile transmise. La omul obişnuit, energia kundalini este întotdeauna prezentă, dar se află într-o stare de blocaj (latentă). În cartea Porţile percepţiei, Aldous Huxley afirmă că, de regulă, creierul nostru receptează toate percepţiile posibile. Dacă am conştientiza însă simultan toate aceste percepţii, am fi literalmente bombardaţi şi am intra într-o stare de haos; pe scurt, nu ne-am mai putea găsi nici măcar drumul către camera alăturată. Huxley a descris o funcţie pe care a numit-o „valva de reducere”, care filtrează percepţiile, astfel încât să nu fim preocupaţi decât de acele fenomene de care depinde supravieţuirea noastră imediată. În acest fel, noi nu acceptăm un număr foarte mare de informaţii receptate de creierul nostru. Acestea sunt cele 70-90 de procente din creier care nu sunt folosite în mod curent (despre care se tot vorbeşte). Am putea face un întreg studiu referitor la „valva de reducere”, analizând dacă aceasta a fost o greşeală de evoluţie sau un blocaj, ori dacă a fost realizată artificial de anumite fiinţe interesate să ne menţină într-o stare inferioară de conştiinţă din care să nu putem scăpa. Dacă ţinem cont de infernalul proces de ascundere a informaţiilor la care se pretează guvernanţii noştri, nu putem decât să tragem concluzia că ultima ipoteză este cea

valabilă. Instrumentele cele mai puternice prin care este realizat acest deziderat sunt implanturile şi controlul gândurilor. Toate acestea ne conduc la următoarea întrebare: cine sunt cei care manipulează? Există mai mulţi factori implicaţi, dar de ei ne vom ocupa ceva mai târziu. Deocamdată, ceea ce ne preocupă sunt implanturile sau blocajele din calea lui kundalini şi posibilitatea de a le elimina. Hinduşii cred că prin stimularea chakra-ei de la baza coloanei vertebrale, energia începe să urce de-a lungul traseului său sinuos. Pe măsură ce ajunge la nivelul unei chakra, aceasta înfloreşte şi se deschide, eliminând toate toxinele care s-au acumulat de-a lungul mai multor vieţi succesive. După ce deschide toate chakra-ele, şarpele ajunge în cele din urmă la chakra coronară, unindu-se cu conştiinţa universală şi revărsându-se ca o ploaie energetică asupra fiinţei şi în jurul acesteia. Altfel spus, energia este trezită şi îşi începe ascensiunea de-a lungul coloanei vertebrale prin stimularea energiei sexuale (aceasta este energia situată la baza şirei spinării). Atât timp cât nu este deschisă, fiecare chakra reprezintă un blocaj. Deschiderea ei echivalează cu eliminarea blocajului. Această viziune corespunde nu doar misticismului hindus, ci şi psihologiei moderne şi fizicii cuantice. Procesul nu este foarte simplu, şi nu ar trebui practicat decât de cineva care ştie bine ce face. Uneori, activarea lui kundalini poate fi de-a dreptul copleşitoare, căci această energie scoate fiinţa din starea sa normală de conştiinţă (lumea care îi este familiară), activând tot felul de energii pe care nu le cunoaşte. Pe de altă parte, fără acest proces de purificare, nimeni nu poate spera să atingă un nivel superior de conştiinţă. La urma urmei, este vorba doar de o re-cunoaştere a unor energii naturale care existau deja în constituţia organismului. Foarte mulţi mistici au afirmat de-a lungul istoriei că lumea fizică poate fi transcensă prin activarea energiei kundalini, dar că această călătorie este periculoasă şi dificilă, motiv pentru care nu trebuie întreprinsă decât după mulţi ani de pregătire prealabilă. Una din premisele care fac atât de dificilă această călătorie este reprimarea conştiinţei. La ora actuală, subiectul nu mai este atât de secret, putând fi discutat de oricine. Calea a devenit mai disponibilă, dar simpla ei cunoaştere (teoretică) nu este suficientă; fiecare trebuie să o parcurgă individual. Numărul practicanţilor diferitelor căi spirituale a crescut mult în ultima vreme, iar literatura pe marginea acestui subiect poate fi găsită în orice librărie, dar fiecare trebuie să-şi găsească propria sa cale. Nu trebuie să uităm că implanturile fizice sunt cele mai puţine. Eliminarea lor presupune o anumită pregătire specială. Implanturile astrale şi blocajele generate prin tehnici de control al minţii sunt mult mai numeroase, dar pot fi eliminate mai uşor, chiar de către practicantul însuşi. Informaţiile din acest capitol nu trebuie însă considerate un tratat complet de eliminare a implanturilor. Pentru aşa ceva, am avea nevoie de o carte întreagă. Scopul informaţiilor de faţă este doar acela de a asigura un ghid pentru cei care au nevoie de aşa ceva. Capitolul 20 Războaiele stelelor Un alt fenomen care se încadrează în categoria implanturilor este cel referitor la transmisiunile de control al minţii. Natura acestora este totuşi diferită de cea a implanturilor de care am vorbit până acum. Pentru a fi mai bine înţeles, voi ilustra modul de operare al acestor mecanisme printr-o investigaţie din viaţa reală. În vara anului 1995, am primit un telefon de la o femeie pe care o voi numi Susan DaRe. Aceasta mi-a spus că simte că este supusă unor transmisiuni de control al minţii care îi induc stări de slăbiciune, etc. Povestea mi s-a părut interesantă, aşa că m-am decis să-i fac

o vizită, în scopul unei scanări electromagnetice. Mă duceam oricum la un târg de aparatură radio care se ţinea în Virginia, iar casa ei îmi era în drum, fiind situată în apropiere de Fort Meade, o bază militară din Maryland. Când am ajuns, am ieşit împreună la un restaurant, împreună cu prietenul ei, Bruce. Aici, femeia a început să-mi spună povestea vieţii ei. Susan s-a născut în anul 1951, fiind adoptată de o familie germană care s-a stabilit în America după cel de-al Doilea Război Mondial, unde a fost implicată în cel de-al Treilea Reich al lui Hitler. Familia respectivă şi-a făcut o afacere în Midwest, dar găzduia frecvent membri ai unor servicii secrete precum CIA sau NSA. Pe când era adolescentă, Susan a primit un fel de iniţiere magică, în urma căreia pretinde că a rămas cu capacităţi psihice uluitoare. La maturitate, Susan şi-a căutat tatăl natural şi a descoperit că acesta a făcut parte din cea mai înaltă ierarhie a serviciilor secrete ale armatei americane, fiind detaşat foarte mulţi ani în Egipt. Acesta este unicul lucru pe care l-a descoperit, cu excepţia faptului că tatăl său nu dorea să ia legătura cu ea. După ce şi-a încheiat povestea vieţii, Susan mi-a spus că este în continuare controlată şi că familia ei de adopţie continuă să aibă foarte multe legături cu comunitatea serviciilor secrete (CIA). A adăugat că este absolut convinsă de adevărul teoriei care susţine că originea CIA are legătură cu forţele naziste SS. Mi-a spus că motivul pentru care este monitorizată este legat de afacerea familiei sale. După ce tatăl ei adoptiv a murit, ea a moştenit jumătate din afacere, alături de fratele ei vitreg. Afacerea era evaluată la circa 14 milioane de dolari. Susan credea că serviciile secrete, în asociere cu unchiul ei (cel specializat în magie neagră) doreau să scape de ea, pentru ca fiul natural al familiei să pună mâna pe întreaga avere. După masă, ne-am îndreptat către casa lui Susan. Mi-am început imediat studiul electromagnetic, racordându-mă la frecvenţa de 1080 MHz, pe care o studiam de o lună. Am remarcat imediat că pe măsură ce mă apropiam de maşina ei, semnalul a apărut. Când Susan a luat-o în faţă, semnalul a dispărut. Ai fi putut jura că transmiţătorul semnalului se afla în maşina femeii. Ştiam însă că acest lucru nu este adevărat, întrucât receptasem semnalul de-a lungul întregii regiuni Northeast şi ar fi fost imposibil ca el să fie transmis din maşina lui Susan. Mi-am dat seama că semnalul de 1080 de MHz nu era direcţionat către Susan. După ce am sosit la ea acasă, am început scanarea electromagnetică a locuinţei. Am descoperit imediat semnalul de 1080 MHz, dar şi un semnal de 435 MHz, specific regiunii Montauk. Am identificat de asemenea o puternică transmisiune ELF (extrem de joasă frecvenţă), la limita de jos a intervalului pe care îl putea recepta echipamentul meu (între 50-400 KHz). Am afişat pe ecran curbele diferitelor semnale. Semnalul de tip Montauk mi s-a părut cu deosebire interesant, căci de câte ori îl interceptam la Montauk, se diviza. Dacă puneam cap la cap aceste semnale divizate, rezulta un semnal la fel ca cel pe care l-am receptat în Maryland. În timp ce Susan se plimba prin casă, am remarcat o serie de schimbări subtile ale semnalului de 435 MHz. Am pus-o să se mişte intenţionat, şi am constatat că ori de câte ori se oprea, pe osciloscop apărea o schimbare subtilă, care apărea şi pe receptor. Am cuplat pe semnalul de 1080 MHz şi am încercat acelaşi lucru. Dacă Susan stătea nemişcată în maşină, semnalul devenea foarte slab. Dacă începea să se mişte, semnalul redevenea puternic. Susan mi-a arătat apoi un raport al dr. Peter Moscow, preşedintele Asociaţiei de Psihotronică din SUA şi un mare savant în domeniul magnetismului bioelectric. A studiat radionica împreună cu Wilhelm Reich şi îi cunoşteam foarte bine opera. Raportul său indica faptul că Susan avea un traumatism cerebral şi că fusese supusă unor câmpuri electromagnetice aberante de tip ELF şi VLF. Am identificat eu însumi aceste câmpuri (semnalele de 1080 MHz şi de 435MHz).

În urma acestui raport, Susan şi-a făcut o scanare MRI, care a indicat că învelişul de mielină al anumitor porţiuni din creierul ei începea să dispară. Aşa începe de regulă scleroza multiplă. Femeia era de părere că această boală se datora transmisiunilor direcţionate către ea. Înclin să cred că acest lucru este posibil şi am să explic imediat de ce. Înainte, trebuie să explic însă ce înseamnă de fapt reţeaua de frecvenţe 435-1080 MHz17. Aceste semnale încep ca o transmisie de particule asemănătoare celei descrise de mine în Piramidele din Montauk (reprodusă în Anexa B de la sfârşitul acestei cărţi). Întreaga idee a unui accelerator de particule constă în forţarea unei unităţi de energie electromagnetică (atomul de azot este cel mai indicat pentru a interacţiona cu atmosfera) săşi mărească foarte mult viteza. Când particulele ajung la viteza luminii, ele emană o cantitate uriaşă de energie. Pe planeta noastră există circa 24-36 de asemenea acceleratoare de particule. Fiecare dintre ele face legătura cu o serie de sateliţi micuţi, cunoscuţi şi sub numele de sateliţi popcorn (n.n. de mărimea unei floricele de porumb). Sistemul face parte integrantă din Iniţiativa de Apărare Strategică (mai bine cunoscută sub numele de Războiul Stelelor). Aceste raze energetice alimentează o întreagă reţea de sateliţi care înconjoară pământul. Unii dintre ei multiplică razele, în timp ce alţii le combină. Prin controlul poziţionării şi orientării sateliţilor, forţele armate pot direcţiona o rază combinată către orice loc de pe glob. Dacă într-un anumit loc este necesară o undă de particule, ei o pot defocaliza. Există o enigmă foarte interesantă pe care am observat-o în legătură cu aceşti sateliţi. Transmisiunile de 1080 MHz au o frecvenţă suficient de înaltă pentru a putea fi detectate cu nişte antene puternice, care să-mi permită să indic unde se află pe cer respectivii sateliţi la un moment dat. Enigma constă în faptul că în orice direcţie mi-aş orienta antena pe cer, semnalul receptat este uniform. Dacă ţinem cont şi de afirmaţiile dr. Nicholas Begich, lucrurile devin şi mai interesante. Dr. Begich a publicat o serie de informaţii legate de un proiect cunoscut sub numele de HAARP (de la High-Frequency Active Auroral Research Project). De fapt, este un proiect de control al vremii, dar dr. Begich a receptat semnalele de 435 MHz emise de HAARP şi a tras concluzia că acestea reprezintă o modalitate de control al minţii. Pe lângă cercetările dr. Begich, există la ora actuală o teorie care susţine că s-a descoperit o funcţie neliniară ipotetică ce poate comuta o frecvenţă pe o altă frecvenţă. Cred că exact acest lucru se întâmplă în cazul proiectului HAARP. Semnalele de înaltă frecvenţă emise prin proiectul HAARP au drept scop ionizarea energiei din straturile superioare ale atmosferei, alcătuite în principal din azot. Azotul ionizat (N2) acţionează apoi ca un translator care converteşte transmisia razei de particule de pe frecvenţa de 435 MHz pe frecvenţa de 1080 MHz. Procedeul este ingenios, căci nu mai necesită prezenţa sateliţilor. După părerea mea, aceasta este una din cele mai recente descoperiri ale tehnologiei specifice Războiului Stelelor. Am început să-mi dau seama de acest lucru când m-am izbit pentru prima oară de frecvenţa de 1080 MHz şi i-am cerut lui Duncan Cameron să facă o lectură psihică în legătură cu ea. După ce a ascultat semnalul, Duncan mi-a spus că acesta reprezintă aproximativ de 2,7 ori semnalul de 435 MHz. Valoarea este destul de apropiată. Dacă ţinem cont de faptul că intervalul de frecvenţă de 400-450 de MHz reprezintă fereastra către conştiinţa umană, putem împărţi 1080 MHz la 2,7 şi obţinem 400. Raportul de 2,7 joacă un rol important.

17

Frecvenţa de 435 MHz se referă de fapt la orice frecvenţă cuprinsă între 400-450 MHz, iar cea de 1080 MHz la orice frecvenţă cuprinsă în intervalul 1000-1200 MHz. Cititorii care se pricep la tehnică trebuie să ştie că semnalul receptat de mine nu era cel emis de Sistemul de Poziţionare Globală GPS, care transmite pe frecvenţa de 1236 MHz şi este folosit de vasele maritime şi de avioane pentru navigaţie.

Când i-am comunicat această informaţie prietenului meu, fizicianul Dan, acesta a devenit brusc foarte agitat, căci 2,77 este raportul azotului în aerul din atmosfera pământului. În termeni ştiinţifici, putem nota acest raport astfel: MATM = 2,77 MN2 Cu alte cuvinte, dacă împărţim masa atmosferei la masa oxigenului, obţinem exact 2,77. Această informaţie ne-a arătat că există o relaţie între azot şi transmisiunile pe frecvenţa de 435 MHz. Ţinând cont de experienţa sa, Dan a tras concluzia că cel mai probabil avem de-a face cu o rază alcătuită din particule de azot. Datele legate de HAARP ne-au explicat în cele din urmă despre ce este vorba. Dan mi-a explicat şi un anumit efect secundar care se produce atunci când razele de particule se anihilează reciproc. Atunci când azotul şi anti-azotul intră în coliziune, ele emit un element numit xenon. O serie de teste de radionică făcute pe oameni iradiaţi pe frecvenţa de 1080 MHz au arătat că aceştia conţin un procent foarte ridicat de azot şi de xenon în organism. Simptomele prezentate de Susan semănau cu narcoza produsă de azot. Toate acestea au devenit încă şi mai interesante după lectura psihică a lui Duncan, care ne-a spus că sistemul razelor alcătuite din particule poate fi folosit inclusiv în ingineria genetică. I-am transmis această informaţie unui prieten genetician, care a verificat-o şi a descoperit că este valabilă, întrucât frecvenţa elicei de ADN este de 1100 MHz. Simultan, altcineva mi-a arătat o carte scrisă de un canadian în care acesta afirma că prin crearea unei anumite frecvenţe cu o lampă de xenon se poate obţine o formă-gând regeneratoare şi vindecătoare. Ideea este că se poate face inginerie genetică prin folosirea frecvenţei de 1100 MHz, intrând astfel în rezonanţă cu ADN-ul, care poate fi deschis şi închis la comandă. Anihilarea particulelor (din accelerator) permite stabilirea unui tipar după care să se reasambleze ADN-ul. Xenonul poate fi folosit pentru regenerarea noului ADN. Am discutat despre acest lucru cu prietenul meu, Al Bielek, care mi-a spus că are un prieten savant care a studiat întreaga reţea de sateliţi. Acesta le-a spus colegilor din compania sa că dacă acest sistem ar fi direcţionat către întreaga populaţie, ar putea distruge din punct de vedere genetic rasa umană. Vorbeam mai devreme în acest capitol de distrugerea învelişului de mielină al lui Susan DaRe; acesta ar putea fi chiar efectul degenerativ asupra căruia a avertizat prietenul lui Al. Poate aşa se explică apariţia subită a numeroase cazuri de mielom care au apărut în întreaga ţară. Se pare că aceste cazuri au crescut de cel puţin 100 de ori în ultimii cinci ani. Altfel spus, Războiul Stelelor ar putea fi folosit pentru a ataca sistemul nostru imunitar şi bunăstarea noastră mentală. Am afirmat de mai multe ori că fereastra către conştiinţa umană este intervalul de frecvenţă cuprins între 400-450 MHz. Frecvenţa de 435 MHz este frecvenţa specifică asociată cu apariţia OZN-urilor. Se manifestă în întreaga Cale Lactee şi se crede că este frecvenţa care susţine întreaga noastră realitate. Sistemul numit Războiul Stelelor (sau cel puţin o parte din el) transmite un semnal cuprins între 1000-1200 MHz cu ajutorul unei raze de particule pe bază de azot. Acest semnal reprezintă o multiplicare a frecvenţei de 435 MHz (frecvenţa realităţii noastre). Semnalele pe care le-am perceput în timpul acestei scanări electromagnetice erau cuprinse între 1080 MHz (2,7 x 400) şi 1124 MHz (2,7 x 416), în condiţiile în care frecvenţa de 1100 MHz este considerată a fi fereastra către ADN-ul uman. Aceasta din urmă este o frecvenţă aproximativă, căci geneticianul care ne-a furnizat informaţia nu a putut-o localiza cu precizie. Urmarea acestei teorii nu este greu de imaginat, dacă ţinem cont de faptul că structura moleculară a proteinelor conţine ca principal ingredient azotul. Raportul azot/aer devine cu atât mai concludent. Apariţia azotului în proteine nu contrazice

argumentul că viaţa are la bază ciclul carbonului. Pe măsură ce evoluează către forme de viaţă superioare, viaţa creează din ce în ce mai proteine, care au la bază azotul. Intenţiile programării genetice par să depăşească cu mult războiul biologic. Printre ele se numără posibilitatea refacerii ADN-ului, care ar corespunde inclusiv unei dogme mult vehiculată de curentul New Age, potrivit căreia rasa umană trece la ora actuală printrun proces de schimbare transdimensională. Se afirmă că pe pământ vor apărea îngeri sau alte fiinţe asemănătoare, care vor restructura corpul uman astfel încât să rezoneze cu o frecvenţă superioară cu o octavă. O fi adevărat, dar nu se ştie dacă cei care generează schimbarea sunt nişte fiinţe din alte dimensiuni sau guvernul secret (complexul militaroindustrial), caz în care scenariul devine teribil de real. Posibilităţile sunt nenumărate. Primul lucru care îmi trece prin minte în legătură cu acest subiect este că cei care deţin puterea pe această planetă se tem să renunţe la ea. De aceea, principalul lor interes în controlul ADN-ului ar fi tocmai o împiedicare a migraţiei în masă către o altă dimensiune. Acesta ar putea fi unul din motivele pentru care studiază această tehnologie. O a doua posibilitate ar consta în ideea că fac acest lucru pentru a ne ajuta. Sună cam utopic, orice aţi spune! O altă posibilitate constă în orchestrarea proiectului în vederea unui experiment de mari proporţii, care ar putea afecta în bine sau în rău continuumul spaţio-temporal în care ne aflăm. Poate că grupările malefice care conduc această planetă au intenţia să distrugă, sau cel puţin să subjuge rasa umană. Între timp, eroii pozitivi (maeştrii realizaţi) permit derularea acestui experiment până în ultima clipă, când vor interveni, determinând saltul umanităţii pe un nivel superior de conştiinţă. Există şi alte variante ale acestui scenariu. Sunt tot felul de maeştri falşi, care ar putea fi implicaţi în acest joc. La nord de Long Island există o insulă cu o reputaţie sinistră, numită Plum Island. Nimeni nu are acces pe ea şi se crede că aici s-ar afla un centru de cercetări bacteriologice în vederea unui eventual război biologic. Acest lucru a fost cât se poate de adevărat mulţi ani la rând, dar ştiu din surse sigure că la ora actuală cei de acolo se ocupă cu cercetările geneticii umane cu ajutorul acceleratoarelor de particule (care pot fi văzute din aer). Nici una din aceste informaţii nu îşi propune să semene panica. Important este să cunoaştem forţele care pot fi dezlănţuite împotriva noastră. Asta nu înseamnă că ele vor fi într-adevăr folosite, iar cunoaşterea lor reprezintă oricum primul lucru pe care îl putem face în apărarea noastră. Capitolul 21 Salvatorii pleiadieni În vara anului 1995 am continuat să monitorizez ciudatele transmisii pe frecvenţa de 1080 MHz pe care le-am identificat în Maryland. Am observat cu această ocazie că ele alcătuiau un triunghi între următoarele puncte geografice: Montauk Point, Block Island şi Gardiners Island. Semnalul de 1080 MHz emana din toate cele trei locaţii, altminteri foarte apropiate. Având în vedere corespondenţele cu fenomenele petrecute în Triunghiul Bermudelor, am numit această structură „Triunghiul Montauk”. Spre exemplu, două avioane mici care zburau prin această zonă au dispărut şi nu au putut fi recuperate niciodată, în pofida unor cercetări intense. Nu mi-am încheiat investigaţia ştiinţifică pe această temă, aşa că nu pot afirma cu precizie dacă acest fenomen se încadrează în categoria celor din Triunghiul Bermudelor, dar aproape că aş băga mâna în foc că da. Într-una din excursiile pe care le-am făcut în zonă, pentru a supraveghea acest triunghi, am intrat în vorbă cu un colonel care pretindea că este şeful sistemului Star Wars din Montauk. Mi-a spus că ştie de cercetările mele şi că este impresionat de ele, dar că nu deţin încă toate răspunsurile. Omul era foarte îngrijorat de perspectiva că în spatele sistemului de apărare intitulat Războiul Stelelor s-ar putea ascunde un program de control al

minţii. După părerea lui, programul nu servea decât unor scopuri militare, de genul doborârii navelor spaţiale, a meteoriţilor, etc. A adăugat că dacă în spatele sistemului se ascunde şi un program de control al minţii, ar dori să afle, ca să ştie ce decizii să ia în continuare. Nu îmi dau seama care erau adevăratele sale intenţii, dar nu este ceva neobişnuit ca proiectele secrete să aibă mai multe nivele (domenii de activitate). Spre exemplu, un proiect secret poate fi ascuns în spatele unei organizaţii umanitare de tipul Crucii Roşii, care cu greu poate fi atacată de cineva. În spatele ei se află o organizaţie administrativă, aparent benefică şi care nu reprezintă un pericol pentru nimeni. Ea poate opera cu o tehnologie aparent obişnuită, cum ar fi de pildă o uzină electrică. O cercetare mai aprofundată ar putea scoate însă la iveală că în spatele acestei organizaţii se ascunde o alta, care culege, să zicem, mostre de ADN. Organizaţia administrativă nu reprezintă decât o acoperire a unei operaţii a serviciilor secrete, iar uzina electrică poate fi în realitate un accelerator de particule ca şi cel despre care am discutat mai sus. Vă puteţi imagina… Dacă cineva ar dori să desfăşoare un proiect în Montauk sau altundeva, operatorii ideali ar fi nişte membri ai armatei care nu ar cunoaşte prea mult, eventual manipulaţi prin implanturi. Portretul seamănă cu cel colonelului cu care am vorbit atunci. Omul nu mi-a spus prea multe, dar părea interesat ca eu să-mi continui investigaţiile, ca şi cum ar fi dorit să afle ceva de la mine. Mi-am continuat aşadar cercetările referitoare la semnalele pe frecvenţa de 1080 MHz, în special pentru că păreau să aibă o legătură cu acceleratorul de particule din Triunghiul Montauk. Se pare că m-am apropiat însă prea mult de adevăr. În septembrie 1995 am avut un accident de maşină în urma căruia mi-am fracturat capul. După ce mi-a făcut o radiografie cu raze X, medicul mi-a spus că risc să îmi distrug complet cavitatea sinusurilor dacă nu voi face în cel mai scurt timp o operaţie chirurgicală. Camioneta mea a fost distrusă, iar investigaţia a luat sfârşit. Accidentul pe care l-am suferit a reprezentat un mister pentru mine. Mi-am pierdut cunoştinţa şi dintr-o dată m-am trezit că cineva dă peste mine. Nu avea nici o logică. Se întâmplă uneori ca agenţii guvernului secret să aranjeze diferite accidente de maşină, folosind în acest scop şoferi antrenaţi şi echipaţi special. Mişcarea patrioţilor a depistat însă prea multe accidente atribuite agenţilor guvernamentali, lucru care a creat neplăceri oficialităţilor. Poate părea şocant, dar este adevărat. Mijloacele mas-media nu îndrăznesc să calce pe acest teritoriu, dar de la cazurile lui Ruby Ridge şi Waco populaţia americană s-a supărat mult mai tare pe guvern decât ne lasă să credem mas-media. În cazul meu nu a existat un şofer într-o maşină care a încercat să mă scoată de pe şosea, dar un prieten a sesizat o maşină a guvernului parcată în imediata apropiere. Eu eram rănit, aşa că nu puteam să fac săpături pentru a descoperi o eventuală conspiraţie împotriva mea, dar prietenul meu a continuat să facă cercetări. O doamnă care a asistat la întreaga poveste i-a spus că a văzut un om care a stat multă vreme în maşina sa, raportând chiar cazul la poliţie. Prietenul meu a sunat la poliţia din Sufflok County, dar i s-a spus că nu a existat nici o plângere de acest fel. Cazul a rămas învăluit în mister câteva zile la rând. Între timp, eu eram preocupat de operaţia pe care trebuia să o fac. Nu eram sigur dacă intenţia care se ascundea în spatele acestei operaţii nu era aceea de a-mi face un implant. Medicul meu părea sincer preocupat de cavitatea sinusurilor mele, care ar fi avut de suferit în lipsa operaţiei. Am cerut o a doua şi o a treia opinie, şi în final am ajuns la concluzia că trebuie să fac operaţia. I-am spus medicului că sunt preocupat de o eventuală inserare a unui implant şi m-a asigurat că nu se va preta la o asemenea activitate. Ştiam deja din alte surse că nu era calificat să facă implanturi. De aceea, l-am informat că dacă se doreşte efectuarea unui asemenea implant, agenţii federali vor apărea în ultima clipă, aducând cu ei propriul lor echipament medical. Îşi vor flutura insignele şi vor da pe toată lumea afară, folosind inclusiv forţa, dacă va fi necesar. Pentru a fi absolut sigur, mi-a permis să instalez o cameră video miniaturală care să supravegheze coridorul care duce

către sala de operaţie. Am introdus în cameră un transmiţător care să permită vizualizarea operaţiei de către un prieten personal, aflat într-o altă locaţie. Aveam şi alţi prieteni care supravegheau spitalul din exterior, pentru a vedea dacă nu apar vehicule sau persoane suspecte. Decât să risc, am preferat să îmi iau toate măsurile de precauţie. Înaintea operaţiei mi s-a făcut o anestezie generală şi mi-am pierdut cunoştinţa. Aflat în această stare de conştiinţă modificată, am primit vizita a doi pleiadieni înalţi. Aveau cu mult peste doi metri şi erau îmbrăcaţi în halate medicale. Eram într-o stare asemănătoare visului, aşa că nu pot afirma cu precizie dacă se aflau în stare solidă sau nu. Pleiadienii miau spus că mă aflam pe mâini bune şi că nu trebuie să-mi fac griji. Au adăugat că medicul era el însuşi un agent pleiadian, deşi nu era conştient de acest lucru. Urma să-mi implanteze în cap o placă de titan care să mă protejeze de transmisiile cu raze de particule despre care am vorbit în capitolul precedent. Ştiam deja de la medic că urma să-mi implanteze în cap o placă cu o lungime de 15-18 centimetri, cu scopul de a-mi proteja cavitatea sinusurilor. Informaţia că această placă urma să-mi ofere şi o protecţie suplimentară a fost o surpriză plăcută. La nivel fizic, operaţia s-a dovedit una de rutină şi a avut un succes deplin. După numai o zi m-am întors acasă. După o scurtă perioadă de recuperare am primit vizita unui poliţist pe care îl cunoşteam şi care era în afara serviciului. Avea la el o armă neletală de ultimă generaţie şi dorea să-mi facă o demonstraţie. M-a pus să o îndrept către el şi să apăs pe trăgaci. Arma avea trei butoane, pe care scria: „nemişcat”, „moleşit” şi „rigid”. Am încercat primele două setări şi omul a încetat într-adevăr să se mişte. De îndată ce am setat din nou butoanele pe poziţia normală, a revenit la starea sa obişnuită. M-a rugat să nu încerc şi ultima variantă („rigid”), căci ştia din experienţă că în urma ei rămâne cu dureri musculare. Cu această ocazie s-a lămurit şi misterul accidentului. În maşina staţionată se afla un agent cu o asemenea armă, care nu a făcut altceva decât să apese pe un buton, direcţionând arma asupra mea. Mi-am pierdut cunoştinţa şi controlul asupra camionetei, după care am intrat într-o maşină care trecea cu viteză pe lângă mine. Sângele care mi-a ţâşnit din frunte a împroşcat harta de lângă mine, acoperind chiar porţiunea care demarca acceleratorul de particule. Ocultiştii numesc acest fenomen „avertismentul sângelui”. Am luat eu însumi toată întâmplarea ca pe un semn. De altfel, a existat şi un alt aspect al investigaţiei mele referitoare la acceleratorul de particule, dar nu voi insista acum asupra lui. Este mai degrabă de natură politică decât ştiinţifică, aşa că prefer să păstrez tăcerea până când se calmează lucrurile. Ceea ce am afirmat mai devreme despre acceleratorul de particule poate fi dovedit ştiinţific. La urma urmei, nu există foarte mulţi oameni care să ştie despre ce este vorba sau care să aibă voie să discute liber despre acest subiect. Legiuitorii au luat în serios munca mea, dar au procedat cu precauţie. Informaţiile pe care le-am descoperit recent (parte dintre ele mi-au fost comunicate) ar fi putut crea un adevărat scandal politic, care ar fi inflamat Long Island săptămâni la rând. Întrucât tocmai fusese un incendiu de proporţii în Long Island, chiar înaintea accidentului meu, am decis să nu mai creez unul artificial, aşa că deocamdată vom trece mai departe. Situaţia în care s-a petrecut accidentul ilustrează un scenariu interesant, mai ales dacă ţinem cont de vechiul proverb care spune că nu există nimic întâmplător. Se pare că cineva a încercat să mă atragă într-o capcană, iar pleiadienii au profitat de situaţie pentru ami insera (printr-unul din agenţii lor) o placă de titan în cap care să mă protejeze de razele distrugătoare. Din punctul lor de vedere, acest tip de acţiune nu reprezintă o ingerinţă în treburile altei persoane. Această teorie a prins contur atunci când am făcut prima excursie de după accident la Montauk. Ori de câte ori acceleratorul din Montauk făcea transmisii energetice, percepeam în colţul ochilor nişte scântei. De data aceasta nu am mai perceput nimic (datorită plăcii de titan). Doi dintre prietenii mei, care nu remarcaseră nimic până atunci, au

văzut şi ei scânteile, atunci când le-am atras atenţia asupra lor. Interesant era faptul că atunci când se aflau la o distanţă mai mică de şase metri de mine, scânteile dispăreau. Se pare că placa de titan oferă o protecţie pe o rază de şase metri. Placa nu este confecţionată sută la sută din titan. Conţine de asemenea aur, argint şi alte aliaje. Este perforată în mai multe locuri şi ar fi interesant un studiu în sine al felului în care este construită. Pe de altă parte, nu doresc nimănui să fie nevoit să poarte în cap o asemenea placă pentru a se proteja de transmisiile pe frecvenţa de 1080 MHz. Sper ca experienţa mea cu accidentul să le fie învăţătură de minte şi altora. Capitolul 22 Arma secretă Există multe alte aspecte legate de OZN-uri şi de fenomenele care le însoţesc ce merită să fie studiate. Niciodată în istoria umanităţii nu au atras farfuriile zburătoare atâta atenţie şi publicitate ca în ultimii ani. Biblia confirmă faptul că sfârşitul se apropie. Există o adevărată avalanşă de informaţii care ne copleşesc din toate direcţiile şi din toate domeniile. Speranţa că umanitatea se va trezi din somnul său de moarte este astăzi mai mare ca oricând. Din păcate, este evident că oamenii nu fac ceea ce trebuie. Dacă am obţine o mai bună înţelegere a naturii noastre electromagnetice, am putea să ne cunoaştem mai bine. Am comunica astfel mai uşor cu semenii noştri, dar şi cu maşinile. Ar putea apărea o nouă generaţie de maşini, care să respecte structura spirituală a oamenilor. Unificarea tehnologiei cu umanitatea ar putea vindeca pământul, ar elimina poluarea şi ar conduce la o regenerare a planetei, în locul degenerării actuale. Acesta este principalul scop al cercetărilor mele. În pofida progresului făcut de mine şi de alţii ca mine, există încă foarte multe aspecte care rămân ascunse. Posesorii puterii, care beneficiază de pe urma ascunderii masive de informaţii, nu vor ceda prea uşor controlul. Dacă un OZN aterizează sau se prăbuşeşte într-o anumită zonă, în cel mai scurt timp apar echipe de agenţi care adună bucăţile găsite. Ei folosesc detectoare magnetice sau cu radiaţii, precum şi alte echipamente de care au nevoie. Chiar şi solul radioactiv este adunat şi înlocuit cu un sol normal. Pomii sunt replantaţi. Urmează apoi o a doua echipă care soseşte şi culege tot ce pare suspect. Cine doreşte să investigheze locul unui asemenea accident nu are nici o şansă să găsească vreo dovadă că acolo s-a petrecut ceva neobişnuit. Dacă în SUA apare un cerc într-un lan de grâu, el este imediat înconjurat de o echipă de militari, care ascund toate dovezile şi împiedică răspândirea oricăror informaţii legate de incident. De ce îşi dau aceşti oameni atâta osteneală? Din punctul lor de vedere, cunoaşterea referitoare la celelalte dimensiuni este complet interzisă. Există un grup restrâns de oameni care profită la maxim de pe urma imensei colectivităţi de fiinţe spirituale numită umanitate. OZN-urile şi ştiinţele legate de ele reprezintă informaţii confidenţiale. Dacă vreo forţă exterioară ar încerca să vă răpească din această dimensiune, puteţi fi siguri că puterea terestră nu va face nimic ca să vă ajute. Dimpotrivă. Toate acestea ne conduc către eterna întrebare: Ce putem face? Cea mai bună armă de care dispunem este înţelegerea. Asta înseamnă că toţi cei care deţin anumite informaţii şi sunt bine intenţionaţi ar trebui să le comunice şi semenilor lor, pentru ca cei care doresc să poată continua cercetarea diferitelor aspecte ale acestor fenomene. În plus, îi puteţi scrie congresmanului dumneavoastră şi celorlalţi reprezentanţi ai puterii pe care i-aţi ales. Foarte mulţi militari şi lucrători din industria de apărare au jurat să păstreze secretul. Uneori, acest lucru serveşte într-adevăr interesului naţional, dar de

multe ori nu serveşte decât anumitor interese particulare. Dacă legislaţia ar permite dezvăluirea acestor secrete, America ar fi invadată de informaţii. Legislaţia poate fi mult îmbunătăţită din acest punct de vedere. Legea Libertăţii de Informare a fost concepută în aşa fel încât este aproape imposibil să afli ceva. Drama este că americanii nu au stabilit încă ce anume serveşte cel mai bine securităţii ţării lor. Solicitaţi o nouă legislaţie, în acord cu prevederile Constituţiei. Atacaţi prin toate mijloacele vălul secretului care acoperă acest gen de informaţii şi pe care toţi cei interesaţi de OZN-uri îl contestă. Aceasta este arma noastră secretă, alături de o mai bună comunicare şi de o educaţie corespunzătoare pe marginea acestor subiecte. Bătălia nu va fi uşoară, dar victoria va fi pe măsură. Capitolul 23 Întoarcerea acasă Spuneam în finalul capitolului precedent că cea mai bună armă de care dispunem este înţelegerea. Cu cât cercetăm mai mult aceste subiecte, comunicând cu semenii noştri şi creând astfel o întreagă comunitate de persoane interesate să afle adevărul, cu atât mai puternic va deveni câmpul colectiv al conştiinţei noastre de grup. Mulţi oameni interesaţi de OZN-uri se folosesc de acest subiect pentru a face „propagandă creştină”. Altfel spus, ei se folosesc de fenomenele legate de OZN-uri pentru a răspândi anumite dogme pe care le consideră de inspiraţie creştină. După părerea mea, rolul religiei merită să fie studiat dintr-o perspectivă mai profundă. Să luăm creştinismul. Ce ne învaţă acesta? Datorită unui păcat originar, umanitatea a pierdut contactul cu Creatorul ei, având nevoie de un intermediar sau mântuitor pentru a reajunge la Dumnezeu. Această lecţie ne învaţă că noi nu ne mai aflăm în lumea creată de Acesta. Îngerii căzuţi, elohim-ii sau cum doriţi să le spuneţi, s-au separat de lumea Creatorului şi şi-au creat propriul lor continuum spaţio-temporal (propria lor realitate). În teologia creştină, acest fenomen este identificat prin expresia: „căderea omului din Paradis sau de pe nivelul graţiei divine”. Încă de la începutul „căderii”, continuum-ul spaţio-temporal pe care îl cunoaştem ca fiind universul nostru a trebuit să fie propagat continuu, pe o bază repetitivă şi automată, pentru a-şi putea păstra soliditatea. Acest lucru este realizat prin diferite proiecte spaţiotemporale de genul Proiectului Montauk (alături de foarte multe altele). După părerea mea, Proiectul Montauk este principalul proiect de acest fel, şi am două motive să afirm acest lucru. Pe de o parte, îl cunosc foarte bine, căci am lucrat personal la el. Pe de altă parte, investigaţiile pe care le-am făcut mi-au indicat că el reprezintă proiectul central din această categorie. Această afirmaţie poate părea egocentrică, dar cei care au citit cărţile despre Montauk au aflat deja foarte multe informaţii despre unicitatea acestui proiect. El solicită un anumit tip de atenţie, diferită de cea acordată altor proiecte despre care am mai auzit. Chiar dacă ar fi să nu fie proiectul central, trebuie să recunoaştem că imaginea pe care şi-a creat-o corespunde perfect acestui rol. Operatorii Proiectului Montauk şi ai celorlalte proiecte spaţio-temporale au manipulat de atâtea ori continuum-ul încât a apărut o nouă linie temporală. Îngerii căzuţi sau jucat atât de mult cu creaţia originală a Creatorului încât au obţinut o realitate complet nouă, a cărei frecvenţă elementară este de 435 MHz. Este o linie temporală nouă, paralelă cu cea a Creatorului, care nu mai păstrează decât nişte legături vagi cu aceasta. Conştiinţa christică reprezintă interfaţa între linia temporală creată şi cea primordială. La acest lucru se referea Christos atunci când spunea: „Numai prin Mine puteţi ajunge la Tatăl”. Dacă am putea vizualiza linia temporală primordială a conştiinţei, cea creată de Fiinţa Supremă, am vedea o serie de distorsiuni şi perturbaţii care apar sub forma unor forme ondulatorii în jurul ei. Întreaga operaţie poate fi monitorizată şi măsurată electromagnetic, acesta fiind de altfel instrumentul folosit pentru reglarea conştiinţei de

către cei care realizează aceste proiecte spaţio-temporale. În mod evident, subiectul este foarte tehnic şi de o mare complexitate. Dacă îl considerăm pe Dumnezeu ca pe o Fiinţă infinită, un mileniu nu reprezintă pentru El şi pentru fiinţele din linia Lui temporală decât o clipă. Această clipă a fost însă manipulată şi prelungită, căpătând proporţii ridicole. „Gândul” primordial al Creatorului s-a transformat într-o groapă cu nisip mişcător, prin manipularea lui. Privind lucrurile din această perspectivă, am putea considera păcatul originar ca pe o manipulare gândului Creatorului, mergând până la crearea unei realităţi alternative, numai a noastră. În acest context, conştiinţa christică devine suma totală a realităţii noastre. Din cauza acestei distorsiuni, noi nu mai avem acces la Creatorul nostru sau la realitatea în care trăieşte El, decât prin intermediul lui Christos. Ne putem întreba pe bună dreptate: se va întoarce Acesta vreodată? Revenirea lui Christos sau a Creatorului în realitatea noastră poate fi mai bine înţeleasă dacă privim realitatea noastră (derivată din păcatul originar) ca o linie temporală paralelă cu cea primordială (care aparţine Creatorului). Mai devreme sau mai târziu, cele două lunii se vor intersecta, conform teoriei probabilităţilor. Crucea creştină nu este altceva decât un simbol al acestei intersectări. Unii oameni ar dori să ştie dacă această intersectare s-a produs deja sau dacă se va produce curând. Subiectul a provocat dezbateri aprinse. În mod evident, crucea bidimensională nu este altceva decât o reprezentare simbolică a intersecţiei celor două linii temporale. Există voci care susţin că sfinţii care au realizat diferite miracole au trecut în linia temporală primordială. Momentul de apogeu al intersecţiei celor două linii este ilustrat de crucificarea lui Iisus. După acest moment, cele două linii temporale au continuat să se îndepărteze una de cealaltă. Aşa cum rezultă din faptele descrise în Biblie, nu foarte multă lume şi-a dat seama la momentul respectiv de intersectarea celor două linii temporale. Recunoaşterea a venit abia mai târziu, după petrecerea evenimentelor şi după ce vestea s-a răspândit în întreaga lume datorită mijloacelor mas-media rudimentare ale vremii. La fel se petrec lucrurile şi la ora actuală. Chiar dacă în prezent s-ar repeta intersectarea liniilor temporale, nu toată lumea şi-ar da seama de acest lucru. Ştiinţa convenţională nu ar putea recunoaşte acest eveniment decât dacă l-ar privi din perspectiva metafizicii, un domeniu foarte vast de cunoaştere, din care fizica nu reprezintă decât o mică parte. Pentru mulţi oameni de ştiinţă, Metafizica reprezintă un subiect spinos. De aceea, chiar şi cei care nu mai pot contesta existenţa mai multor dimensiuni preferă să folosească termenul de „fizică hiperdimensională”. Aceasta este însă o simplă chestiune de semantică şi nu ar trebui luată prea în serios. Aceşti oameni se tem să nu fie asociaţi cu astrologii sau cu ghicitoarele de la carnavaluri; de aceea, evită termenul de metafizică. Există o bază de cunoaştere metafizică ce poate fi accesată în întregime în momentele de intersecţie a celor două linii temporale. La ora actuală, ies la iveală tot mai multe informaţii de acest fel, care prevestesc evenimentele ce vor urma (la fel s-a întâmplat cu Christophor Columb, care a văzut mai întâi păsările ce prevesteau apropierea uscatului). Baza de date autentic religioase care a existat pe planeta noastră de la origini şi până astăzi a fost puternic distorsionată de oameni, dar ea continuă să ascundă un adevăr esenţial, care poate fi înţeles pe măsură ce ne continuăm dezvoltarea şi evoluţia. Dacă vom continua să ne apropiem de adevăr mergând pe această cale, vom căpăta în curând acces la marea bază de date cosmice şi la adevărul primordial. Unul din principalele motive pentru care ştiinţa oficială acceptă atât de greu aceste adevăruri este legat de faptul că ea se află sub controlul celor care manipulează planeta. Oamenii de ştiinţă nu îşi folosesc plenar conştiinţa creatoare, fiind într-o oarecare măsură „creaţi” ei înşişi (manipulaţi).

Cine are şansa să acceadă la linia temporală primordială descoperă că aici nu există manipulare şi control. Aceasta este doar o utopie, lipsită de orice motivaţie. Guvernele secrete sau formale şi războaiele lor devin inutile în această dimensiune. Mişcarea metafizică New Age conduce astăzi către o conştiinţă potenţial nefizică, punând astfel în pericol baza de putere de pe această planetă. Dacă va reuşi, grupul care controlează astăzi destinele planetei îşi va pierde puterea şi semnificaţia. De aceea, acesta cheltuieşte sume enorme pentru a-şi infiltra agenţii în mişcarea New Age şi în cercurile preocupate de OZN-uri. Aceşti agenţi stăpânesc perfect arta infiltrării şi a devierii atenţiei celor preocupaţi de adevăr conform agendei guvernului secret. Perspectiva pe care o impun ei este inevitabil materialistă. Aşa se explică de ce mas-media atacă uneori cu furie o mişcare spirituală sau alta. Chiar dacă la început comunicarea unui medium cu o sursă spirituală este autentică, aceasta este atacată prin tehnicile invazive descrise anterior în această carte, după care mediumul nu mai are acces la sursa originală şi se compromite. El ajunge să pretindă bani şi să recomande practici compromiţătoare. Mas-media preia apoi scandalul şi expune frauda. Cred că aţi înţeles cum se procedează. Acest scenariu se repetă la infinit, încă de la începutul ieşirii din linia temporală originară. Pleiadienii mi-au spus că dacă 10% din fiinţele care trăiesc în această galaxie ar deveni conştiente de linia temporală primordială, ele ar crea masa critică necesară şi celelalte fiinţe le-ar urma. Este o simplă chestiune de matematică, afirmă ei. Dacă acest lucru este adevărat, tot ce avem de făcut este să răspândim această lumină a conştiinţei. Speranţa mea este să reuşim. Vă urez călătorie plăcută în drumul către casă! Partea a doua De Peter Moon Introducere la partea a doua Sper că v-au plăcut incredibilele relatări ale lui Preston Nichols şi că aţi învăţat ceva nou în legătură cu universul în care trăim. Scopul primei părţi a acestei cărţi nu a fost doar unul informativ, ci şi de a elimina odată pentru totdeauna îndoielile şi incertitudinile oamenilor în legătură cu controversatul subiect al OZN-urilor şi al extratereştrilor. Cred că orice om înzestrat cu o minte deschisă şi logică şi-a putut face astfel o idee mai clară cu privire la aceste subiecte. Chiar şi cei care preferă să-şi păstreze cinismul trebuie să recunoască faptul că Preston are o minte ordonată şi o imaginaţie extrem de exotică. De altfel, Preston nu a insistat niciodată că aventurile sale ar fi adevărul suprem. El ia tot timpul în calcul posibilitatea ca o parte din vizitele primite sau din celelalte experienţe paranormale trăite să fi fost influenţate de subconştientul său sau să fie produsul imaginaţiei minţii sale. Cuvântul cheie în această ecuaţie este imaginaţia, care este un atribut al conştiinţei. Conştiinţa este singurul instrument care permite înţelegerea tuturor misterelor existenţei, indiferent dacă se referă la OZN-uri sau la miracolul vieţii. În cea de-a doua parte a cărţii ne propunem să pornim împreună într-o nouă aventură a conştiinţei, care să aprofundeze viziunea noastră asupra OZN-urilor, inclusiv prin descoperirea corespondenţelor care există între vechile mituri ale Pleiadelor cu teoriile lui Preston referitoare la linia temporală primordială. Ne vom începe aventura prin analiza unor aspecte bizare ale existenţei. Voi continua cu prezentarea propriilor mele experienţe paranormale, care au condus la colaborarea mea cu Preston Nichols şi la publicarea acestei cărţi. Pe măsură ce ne vom apropia de sfârşit, în faţa ochilor noştri se va revela o privire de ansamblu care ne va

permite să înţelegem mai bine misterul Pleiadelor şi rolul cheie pe care îl joacă această galaxie în conştiinţa noastră. Capitolul 24 Psihologia OZN-urilor Psihologia modernă şi-a început dezvoltarea prin opera a două personalităţi majore: Sigmund Freud şi Carl Jung. Freud a fost părintele psihanalizei. El a descoperit că în spatele oricărei disfuncţii psihice se ascunde un impuls sexual. A respins vehement orice avea legătură cu paranormalul, motiv pentru care a intrat în conflict cu Jung, fostul său student şi colegul său de la vremea respectivă. Jung a studiat intens religiile orientale şi domeniul ocultismului, făcând o sinteză între principiile învăţate de la Freud şi propriile sale descoperiri18. În acest capitol ne vom opri asupra operei lui Carl Jung, care corespunde perfect scopului discuţiei noastre. Cea mai genială inovaţie a sa a constat în divizarea întregii psihologii umane în arhetipuri. Un arhetip este definit ca un prototip sau un model care stă la baza tuturor celorlalte lucruri. În psihologia umană, aceste arhetipuri corespund unor structuri psihice stereotipice elementare care se ascund dincolo de suprafaţa interacţiunii noastre cu planul social. Aceste prototipuri primordiale care există în interiorul psihicului nostru pot fi uşor recunoscute şi înţelese dacă analizăm diferitele reprezentări ale zeilor mitologici. Un studiu rapid al diferitelor panteoane care au existat de-a lungul istoriei scoate la iveală o întreagă galerie de eroi, hoţi, trădători, amanţi, vindecători, poeţi, etc., care acoperă practic toate funcţiile de bază ale psihicului uman. În viziunea lui Jung şi a adepţilor săi, zeii nu sunt altceva decât expresii ireductibile ale unor principii ale vieţii. Orice personalitate individuală reprezintă o combinaţie a acestor aspecte. Dacă ne reducem calităţile pozitive şi negative la nivel de arhetipuri, ne putem face o idee mai clară în legătură cu noi înşine. Identificând structurile comportamentale care ne-au condus la identificarea cu un arhetip negativ, putem scăpa de acesta, asumându-ne astfel un destin mai bun. Jung a studiat acest subiect în profunzime şi a scris numeroase cărţi pe marginea lui. În acest scop, s-a folosit mult de cărţile de tarot, care oferă o viziune asupra vieţii strict arhetipală. La rândul lui, tarotul îşi are rădăcinile în Cabala, un sistem filozofic care uneşte toate credinţele şi toate mitologiile, încercând să explice întreaga experienţă a vieţii umane. În ultimii ani de viaţă, Jung a observat că OZN-urile au devenit un fenomen de masă, pătrunzând adânc în subconştientul colectiv începând din anii 50. Nu numai că a văzut el însuşi asemenea OZN-uri, dar a scris şi o carte despre ele. În pofida imensei lui cunoaşteri şi a unei vieţi întregi petrecute în studiul ocultismului, se pare că în domeniul OZN-ologiei nu a reuşit să pătrundă esenţa acestuia. A recunoscut existenţa OZN-urilor, dar nu am întâlnit nicăieri în cărţile sale un efort concertat de a clasifica experienţele asociate cu ele în structuri arhetipale. Poate dacă ar mai fi trăit câţiva ani… Astăzi, această sarcină a devenit mult mai uşoară, cultura populară fiind extrem de bogată în poveşti legate de fiinţe venite din Pleiade, Orion şi Sirius. Principalul aspect pe care doresc să-l clarific în legătură cu OZN-urile este că acestea au devenit un fenomen acceptat în sfera experienţei umane. Nu contează prea mult
18

În realitate, a existat şi o a treia personalitate majoră la institutul lui Freud. Deşi i-a depăşit cu mult pe cei doi mari savanţi, aproape nimeni nu a auzit de el, căci rezultatele sale au fost în mare parte ascunse. Această personalitate a fost Wilhelm Reich, care a făcut o sinteză între învăţăturile legate de sexualitate ale lui Freud şi cele legate de ocultism ale lui Jung, adăugând inclusiv propriile sale cercetări. Reich a reuşit să pătrundă în psihicul uman mai adânc decât oricine altcineva. În ultimii ani de viaţă, a pretins că a construit o armă cu raze cu ajutorul căreia puteau fi doborâte OZN-urile. A fost arestat sub un pretext oarecare şi ţinut la închisoare până când a murit. Cărţile sale au fost arse de agenţii guvernamentali. Preston Nichols a descris o parte din opera sa în cărţile anterioare referitoare la Proiectul Montauk.

dacă ai trăit personal o experienţă legată de ele sau măsura în care crezi sau nu în ele. Cert este că fenomenele asociate cu OZN-urile au fost raportate de mii de oameni în decursul ultimilor 50 de ani. Informaţiile adunate pot fi sintetizate în mituri ce pot fi clasificate în funcţie de mitologia tradiţională, adică de arhetipurile psihologice. Altfel spus, oamenii veniţi din spaţiu pot exista în diferite sisteme de referinţă, putând fi consideraţi îngeri, demoni, sau o categorie intermediară. Există deja o bază imensă de date legate de experienţele oamenilor, care ne permit să studiem fenomenul OZN într-o manieră ştiinţifică, chiar dacă nu avem la dispoziţie dovezi palpabile (care reprezintă un cu totul alt subiect). Viziunea psihologică sau arhetipală ne oferă un fundament de la care putem porni, creând o grilă pe baza căreia putem elimina din start numeroasele fantezii care se strecoară inevitabil printre experienţele autentice. Sunt conştient că mulţi cititori ai cărţii de faţă au trăit ei înşişi experienţe legate de apariţia unor OZN-uri sau au răpiţi de extratereştri. Unii aşteaptă o confirmare că au trăit o experienţă divină, în timp ce alţii nu ştiu cum să scape de trauma experimentată. Există şi o altă categorie de oameni, destul de numeroşi, care încearcă să stabilească un contact cu extratereştrii sau sunt curioşi în legătură cu aceştia. Studierea OZN-ologiei din această perspectivă şi compararea acestui domeniu cu experienţele personale (acolo unde acestea există) vă va provoca intelectul să pătrundă într-o lume care într-un alt context vi s-ar părea inexplicabilă. Chiar dacă nu înţelegeţi anumite lucruri, puteţi apela oricând la mitologie pentru a obţine răspunsuri. Mitologia oferă nu doar o plasă de siguranţă pentru studiul pe care ni-l propunem, ci şi piatra de temelie a tuturor civilizaţiilor. Acesta este contextul în care doresc să-mi relatez propriile experienţe. Nu contează prea mult dacă ceea ce vă voi povesti în continuare s-a petrecut în realitate sau nu. Personal, cred cu convingere că da. Ceea ce contează însă este că am experimentat aceste lucruri şi că ele fac parte dintr-un curent al conştiinţei din care faceţi parte inclusiv dumneavoastră. În caz contrar, nu aţi citi acum această carte. Scopul pe care mi-l propun este să activez în dumneavoastră propria funcţie cuantică dinamică19, pentru a putea recunoaşte conştiinţa cu care sunteţi înzestraţi şi a vă înălţa astfel către potenţialul nelimitat care vă este caracteristic. Capitolul 25 Influenţe angelice Probabil cel mai interesant aspect al copilăriei mele a fost acela că am fost singurul copil din cartier care nu a fost botezat în religia creştină. Amândoi părinţii mei erau catolici. În tinereţe, mama a urmat o şcoală catolică şi tata a fost băiat de altar, dar lucrurile s-au oprit aici. După ce s-au cunoscut, s-au căsătorit la oficiul stării civile şi s-au ferit să mai calce în biserică. Într-o dimineaţă, am luat micul dejun în compania unei prietene cu calităţi mediumice şi m-am întrebat într-o doară dacă ar putea să existe vreo legătură între tata şi Nikola Tesla. Prietena mea m-a privit cu atenţie şi m-a întrerupt: - Tatăl tău detesta religia organizată, nu-i aşa? - Ca să fiu sincer, da, i-am răspuns eu. A urmat o poveste din care rezulta că tata a fost molestat de un preot. Până atunci, avusese încredere în cler, iar acum s-a simţit trădat. Nu ştiu cât de adevărată era această poveste, dar este cert că explica un anumit comportament al tatălui meu. Ori de câte ori avea ocazia, acesta tuna şi fulgera împotriva bisericii catolice. Îi descria adeseori pe preoţi ca pe nişte beţivi, povestind cum îi cereau vin imediat după slujbă. Ca urmare a acestei atitudini, am fost „protejat” de biserică, deşi părinţii mei nu mi-au interzis niciodată să
19

Referire la trezirea sufletului.

particip la slujbe dacă doresc acest lucru. Chiar şi aşa, Dumnezeu şi-a găsit calea şi a pătruns în viaţa mea încă de la o vârstă foarte fragedă. Într-o zi, copiii din cartierul meu vorbeau despre îngerii păzitori. Cei mai mulţi dintre ei erau catolici şi îmi povesteau adeseori ce învăţau la lecţiile de catehism. În ziua de care vorbesc, subiectul ales erau îngerii păzitori, despre care auzeam pentru prima dată. După ce i-am ascultat cu atenţie pe prietenii mei, m-am dus acasă şi am întrebat-o pe mama dacă ea crede în îngerii păzitori. Spre nu mica mea surpriză, mi-a dat un răspuns afirmativ şi cât se poate de ferm. Când am întrebat-o de ce crede în ei, mi-a povestit că am fost salvat eu însumi de un înger păzitor când eram copil mic. Evenimentul s-a petrecut într-o zi caniculară, pe când ne aflam în Newhall, California. Mama m-a aşezat într-un cărucior, pe care l-a lăsat la umbra unui copac mare. Ea însăşi stătea pe verandă, destul de aproape de mine. Una din crengile copacului a cedat şi era evident că urma să cadă peste mine. Totul s-a petrecut foarte repede, aşa că mama nu ar fi avut timp să ajungă până la mine. O clipă, s-a temut că avea să-şi piardă copilul pentru totdeauna. Ar fi fost imposibil să supravieţuiesc acelei lovituri. Chiar în clipa în care creanga a căzut, s-a stârnit din senin un vânt puternic, care a îndepărtat căruciorul din bătaia crengii. Ziua era extrem de caniculară şi în afara acestui moment, nu s-a simţit nici o boare de vânt. Chiar faptul că a reuşit să mişte din loc căruciorul i s-a părut extrem de remarcabil mamei. Deşi a crescut într-o şcoală catolică, ea şi-a abandonat în timp credinţa şi nu era deloc o femeie religioasă, dar experienţa personală a făcut-o să creadă în îngerii păzitori. Am aflat mai târziu că grecii aveau o zeiţă pe nume Alcione, considerată una din cele şapte pleiade, care controla vânturile şi furtunile. Întrucât nu îmi amintesc personal de incidentul cu căruciorul, nu pot afirma cu tărie dacă a fost o intervenţie celestă sau norocul prostului. Se pare totuşi că o anumită forţă din univers nu a dorit atunci ca eu să părăsesc atât de prematur planul fizic. Capitolul 26 Vreau afară din joc Următoarea experienţă paranormală pe care am trăit-o s-a petrecut la vârsta pubertăţii. Aveam 12 ani şi mă aflam în perioada dificilă de dinainte de maturizare. Îmi amintesc că, odată, jucam în echipa de baseball a şcolii, dar aveam o durere de cap infernală. Ori de câte ori aruncam mingea sau loveam cu bâta, unde de şoc îmi treceau prin întregul corp. Normal ar fi fost să-i cer antrenorului să mă scoată afară din joc, dar nu doream să fac acest lucru. Mă rugase personal să particip la acest meci şi abia aşteptam să îmi ajut colegii de echipă. În general, eram foarte slabi, dar în ziua respectivă jucam cu echipa cea mai bună din campionatul pe şcoli, şi antrenorul nostru dorea să câştigăm cu orice preţ. Personal, mă aflam într-o stare de conştiinţă modificată (din cauza durerii de cap), aşa că tot ce îmi mai doream era să execut mecanic mişcările care trebuiau făcute, iar la sfârşit să plec acasă. Rotirea bâtei era atât de dureroasă încât m-am decis să las toate mingile să treacă pe lângă mine. Decizia s-a dovedit destul de puţin inspirată, căci aruncătorul nu a reuşit să trimită nici o minge în poartă, aşa că a trebuit să mă îndrept către prima bază. Am descoperit cu această ocazie că mersul îmi provoca dureri chiar mai mari decât balansarea bâtei. Spre imensa mea surpriză, am reuşit să parcurg întregul traseu dintre baze şi să înscriu. Pe de altă parte, durerea pe care o simţeam era înnebunitoare. Echipa mea se descurca foarte bine, dar eu nu îmi mai doream decât să pierdem, ca să pot pleca acasă. Oricât de dureroasă era balansarea bâtei, mi-am dat seama că durerea era mai suportabilă decât în cazul alergării în jurul bazelor. De aceea, am luat decizia să fac un efort şi să resping toate mingile trimise de adversar. Această hotărâre era destul de neobişnuită

din partea mea, căci până atunci singurul lucru care mă interesa cu adevărat fusese sportul (alergarea). De aceea, această atitudine nesportivă nu corespundea deloc felului meu de a fi. În pofida durerii, mi-am rotit bâta şi am reuşit să obţin două aut-uri pentru echipa mea, care a rămas în joc. Colegii mei îşi dăduseră deja seama că mă comport ciudat. Speranţa mea era ca antrenorul să mă scoată afară din echipă, dar acesta m-a lăsat în joc. Când mi-a venit rândul să lovesc mingea, mi-am propus să arunc intenţionat în afara terenului. Accidental, la a treia lovitură am reuşit să înscriu, ocazie cu care am şi câştigat meciul. Colegii mei au început să chiuie. Tot ce îmi mai doream era ca sfârşitul meciului să îmi aducă o oarecare uşurare. Tata îmi promisese o coca-cola. L-am rugat să-mi ia două, în speranţa că băutura acidulată îmi va reduce senzaţia de disconfort. Acest truc mental a funcţionat atât timp cât să ajung acasă. Când am ajuns în dormitorul meu, am vomat instantaneu spaghetele pe care le mâncasem înainte de meci. Nimic nu mai părea să funcţioneze normal în organismul meu. Mama a curăţat mizeria şi m-a ajutat să urc în pat. Noaptea care a urmat a fost una din cele mai oribile experienţe din întreaga mea viaţă. Nu ştiu nici acum dacă a fost pur şi simplu un coşmar, sau o răpire în toată regula, dar am simţit că mintea îmi este absorbită de un computer foarte puternic. Îmi amintesc că vedeam benzi de genul celor folosite de vechile calculatoare din anii 60. Era ca şi cum operatorii computerului ar fi dorit să îmi înregistreze fiecare amintire, întreaga operaţiune dovedindu-se extrem de dureroasă. Procesul a continuat multă vreme, şi când nu am mai suportat am început să ţip din răsputeri. Poate că îmi verificau pragul de suportabilitate la durere. Am mai ţipat şi înainte în vise, dar fără ca ţipetele mele să fie auzite în planul fizic. Altfel spus, cei care dormeau în camera alăturată nu au auzit niciodată nimic. În cazul de faţă, tata a auzit ţipetele mele isterice şi a venit să vadă ce se întâmplă. Nu a manifestat niciodată un interes deosebit faţă de metafizică sau de experienţele paranormale, dar de data aceasta s-a arătat fascinat de ceea ce îi povesteam, dorind să obţină cât mai multe informaţii. Mi s-a părut o reacţie extrem de ciudată. Această intruziune forţată în mintea mea a durat o săptămână, timp în care nu am putut mânca nimic. După câteva zile, am început să vomez acid stomacal şi mama a devenit cu adevărat îngrijorată. O săptămână mai târziu, m-a dus la doctor. Diagnosticul a fost destul de sumbru. Doctorul le-a spus părinţilor mei că aş putea muri dacă voi continua să nu mănânc nimic. Altminteri, nu avea nici o idee despre ceea ce se întâmpla cu mine. Nu este exclus să-mi fi făcut o injecţie cu penicilină, dar nu-mi amintesc cu precizie. Nu le-a oferit părinţilor mei nici un fel de alinare şi nu le-a sugerat să mă treacă pe perfuzii. Tot ce le-a spus a fost că dacă nu voi putea mânca nici după zece zile, să-l cheme, dar să se aştepte la tot ce putea fi mai rău. În cea de-a zecea zi nu mai puteam merge din cauza slăbiciunii. Şi eu, şi părinţii mei, stăteam ca pe spini. Singurul lucru care mi-a mai ridicat puţin starea de spirit a fost o vizită a tatălui celui mai bun prieten al meu, un fost vecin. Eram numai piele şi os. Nu ştiu dacă vizita acelui om a declanşat miracolul, dar pentru prima oară în zece zile am putut să mănânc ceva fără să vomit. Când mi-a sugerat să mă întorc cu el şi să îmi petrec următoarea săptămână în cartierul în care am locuit cândva, mi-a venit să chiui de bucurie. Am mâncat din nou şi m-am simţit ceva mai întărit. În scurt timp, am reînceput să merg. Tata era foarte îngrijorat de intenţia mea de a pleca în această stare de slăbiciune, dar l-am convins prin entuziasmul meu şi al fostului său vecin. Am plecat şi revederea locului în care am crescut mi-a dat aripi. În scurt timp, starea de sănătate mi-a revenit în totalitate. Deşi m-am refăcut complet, am ajuns să mă întreb frecvent dacă nu sunt spionat de cineva. Mi se părea că fiecare mişcare îmi este urmărită. Nu am făcut neapărat o legătură cu experienţa anterioară, fiind convins că orice om trece din când în când prin aşa ceva. Gândul că aş putea fi spionat nu m-a deranjat foarte tare, căci consideram această posibilitate ca fiind foarte greu de crezut.

Una peste alta, această experienţă trăită chiar în pragul pubertăţii m-a schimbat dramatic. Am părăsit pentru totdeauna echipa de sport care mi-a fost atât de dragă, lucru extrem de neobişnuit pentru mine. Ştiu că adolescenţii obişnuiesc să îşi schimbe părerile şi sfera de interese, dar în cazul meu această schimbare de comportament a fost însoţită şi de o ingerinţă în forţă în interiorul conştiinţei mele. Capitolul 27 Dispariţia timpului La trei ani după incidentul descris mai sus, m-am mutat într-un alt oraş şi m-am trezit într-un mediu social complet nou. Neavând prieteni timp de circa un an de zile, am descoperit lumea science-fiction-ului şi a literaturii pentru tineret. Cel mai mult m-au influenţat cărţile lui Hermann Hesse, un iniţiat german într-o anumită şcoală a misterelor. Entuziasmul meu a ajuns la apogeu când am citit o carte intitulată Jocul maestrului, de dr. Robert S. de Ropp, un biochimist preocupat de ocultism. Cartea sa vorbea de mai multe jocuri ale vieţii. Nu-mi amintesc exact cum le-a clasificat autorul, dar ştiu că le-a dat nişte denumiri amuzante. De pildă, exista un joc al „porcului în troacă”, pe care îl jucau cei prea preocupaţi de subzistenţa lor cotidiană pentru a mai avea timp sau chef pentru orice altceva. Urma apoi „cocoşul de pe grămada de bălegar”, care se referea la indivizii mânaţi exclusiv de egoul lor, care adoră să trăiască din faima pe care şiau cucerit-o. Acest joc poate fi aplicat deopotrivă unui guru care se hrăneşte cu adoraţia discipolilor săi sau unui şef de birou care nu mai poate să trăiască fără admiraţia necondiţionată a subalternilor săi. Existau şi alte jocuri pe care nu mi le mai amintesc acum. Cert este că în fruntea listei se situa un joc pe care el îl numea jocul maestrului. Acesta era jocul suprem şi avea drept obiectiv atingerea propriului potenţial. După ce am citit această carte am primit o serie de iniţieri de natură pur personală, care au culminat cu angajamentul meu ferm de a-mi revela conştiinţa la potenţialul ei maxim. Am descoperit în scurt timp că în societate existau două tabuuri majore. Primul era extrem de evident: sexul. Revoluţia sexuală atrăgea la vremea aceea atenţia tuturor mijloacelor de mas-media, aşa că nu-mi trebuia o putere de observaţie foarte subtilă pentru a-mi da seama de acest lucru. Cel de-al doilea tabu era mult mai important decât primul şi se referea la cultivarea lucidităţii. Mi-am dat seama foarte rapid că oamenii nu pot nici măcar să discute acest subiect în mod obiectiv. La fel ca astăzi, gândirea programată prevala în întreaga societate. În timpul acestei perioade de timp am învăţat două adevăruri care aveau să-mi folosească foarte mult. Mai întâi, orice cale a iniţierii începe cu inima. Altfel spus, nimeni nu ar trebui să se angreneze într-o activitate în care nu crede cu adevărat. Din punctul meu de vedere, această concluzie a însemnat renunţarea la toate carierele pe care mi le oferea societatea. Al doilea adevăr a fost următorul: singurul tău maestru adevărat nu poţi fi decât tu însuţi. În cartea intitulată Psihoterapia orientală şi occidentală, Alan Watts explică faptul că maeştrii de yoga şi zen au urmat o tradiţie nobilă, care se pierde în negura istoriei. A adăugat însă că la nivel cultural, există de regulă o convingere din partea societăţii că aceşti maeştri sunt falşi. Chiar şi aşa, adepţii îi caută, în speranţa că sunt autentici, dar mai devreme sau mai târziu descoperă adevărul. Maeştrii diferă între ei; unii sunt mai etici decât alţii sau mai compatibili cu anumiţi discipoli. Un maestru te poate învăţa anumite adevăruri, dar acestea nu pot fi cu adevărat înţelese decât dacă le experimentezi personal. Acest avertisment mi s-a părut atunci (şi la fel mi se pare şi astăzi) absolut minunat. Toţi maeştrii sunt nişte ipocriţi. Dacă înveţi regulile de bază, poţi afla totuşi ceva de la ei. Cel puţin, nu te mai poţi plânge mai târziu că ai fost păcălit. La urma urmei, tu singur eşti stăpânul propriului tău destin. Un alt lucru pe care l-am învăţat de la de Ropp este că orice om trebuie să-şi activeze propriul centru magnetic pentru a-i atrage astfel pe cei care gândesc la fel ca el şi

grupurile compatibile cu el, din care ar putea avea ceva de învăţat. Deşi la acea vreme trăiam într-o comunitate de hipioţi, mi-am dat seama că acei oameni erau mult prea dependenţi de droguri pentru a explora cu adevărat potenţialul real al conştiinţei lor. I-am scris doctorului Ropp în speranţa că mă va ajuta să descopăr o metodă prin care să-mi accelerez procesul de evoluţie şi de învăţare. De fapt, locuia el însuşi undeva în apropiere. Răspunsul lui s-a dovedit extrem de interesant. Mi-a spus să îmi termin şcoala, să mă decid asupra unei cariere şi să fac o cerere de admitere în Ligă. Era o trimitere la grupul mistic din care făcea parte Hermann Hesse, pe care acesta l-a menţionat în cartea sa, Călătorie în Orient. Mi s-a părut că răspunsul lui Ropp reprezintă un joc, dar era un sfat sincer şi extrem de pragmatic. I-am pus noi întrebări şi mi-a făcut legătura cu o persoană din San Francisco, a cărei familie avea legături străvechi cu „Liga”. Ceea ce mă interesa pe mine era aspectul strict ezoteric al acestei poveşti. Ceea ce nu ştiam la vremea aceea era faptul că familia respectivei persoane avea preocupări asidue în domeniul OZN; nu am aflat acest lucru decât mulţi ani mai târziu. În plus, arborele genealogic al acestei familii este legat de indienii Montauk. Nu am deocamdată libertatea să dezvălui numele acestei familii, căci membrii ei mai au încă anumite afaceri de rezolvat. Mi sa părut interesant să urmez această linie, dar întreaga poveste a fost întreruptă de o nouă aventură personală. Este vorba de scientologie, cuvânt care trezeşte un răspuns emoţional în toţi cei care au auzit ceva despre el. Înainte de a continua cu acest subiect, doresc să subliniez că nu am mai fost implicat activ în organizaţiile scientologice de mai bine de 12 ani. Nu am plecat de la ei tunând şi fulgerând, şi consider că mi-am păstrat obiectivitatea în ceea ce îi priveşte. Descrierea tuturor experienţelor pe care le-am trăit alături de ei şi contextul în care s-au desfăşurat ele ar presupune însă scrierea unei cărţi de sine stătătoare, şi tot ar fi foarte dificil. În esenţă, scientologia este simplă, dar are la bază o anumită îndoctrinare şi un limbaj al ei, care trebuie înţeles în prealabil. Acest limbaj nu poate fi înţeles din afară. Trebuie să faci parte din organizaţie pentru a începe să-l asimilezi. De aceea, voi urmări să simplific cât mai mult faptele, rezumându-mă la aspectele cele mai semnificative. Scientologia înseamnă „a cunoaşte în sensul cel mai profund al cuvântului”. Provine de la rădăcina scio, care înseamnă a cunoaşte sau a despica, inclusiv a diferenţia. Definiţia şi scopul suprem al scientologiei corespund gnosticismului (care provine din cuvântul Gnoză, ce înseamnă de asemenea „a cunoaşte în sensul cel mai profund al cuvântului”), dar mijloacele folosite de adepţii acestui curent sunt complet diferite. Dacă scientologia este studiată şi aplicată corect, fără aşteptări nerealiste, poţi învăţa foarte multe lucruri despre tine însuţi şi despre relaţia ta cu universul. În această cunoaştere este inclusă reconcilierea cu vieţile anterioare, dar şi eliberarea completă de blocajele mentale şi emoţionale. Nu puţini sunt scientologii care se vindecă singuri de boli cronice sau care îşi trezesc capacităţi paranormale. În plus, scientologia oferă o cunoaştere autentică a vindecării cu ajutorul remediilor, predă anumite elemente de citire psihică şi foarte multe alte lucruri interesante. Politica organizaţiei este însă diferită de mijloacele procedurale şi tehnice pe care le foloseşte. Scopul consilierii scientologice este acela de a îmbunătăţi caracterul emoţional al persoanei şi de a o elibera din punct de vedere spiritual. Tehnicile ei sunt graduale, astfel încât se începe cu puţin, dar se poate obţine în final foarte mult. În primul meu an de scientologie am trăit experienţe paranormale de genul telepatiei, premoniţiilor psihice şi chiar al unei experienţe extracorporale cu percepţie vizuală completă. Câteva luni mai târziu, am intrat în organizaţia de elită a lui L. Ron Hubbard (Sea Organization), al cărei scop declarat era crearea unui număr cât mai mare de organizaţii funcţionale de dianetică şi scientologie de-a lungul şi de-a latul planetei. „Funcţionale” însemna ca aceste organizaţii să nu întâmpine opoziţia presei, opiniei publice şi a altor instituţii. Se înţelegea de la sine că dacă era aplicată corect, scientologia putea arde orice fel de karma negativă.

După numai o lună de la înscrierea în respectiva organizaţie, m-am trezit într-un avion cu o destinaţie necunoscută. Trebuia să mă prezint într-un apartament din Madrid, apoi să mă pregătesc pentru un rendez-vous pe iahtul Apollo, sediul şi centrul de cercetare al lui L. Ron Hubbard. Parcă trăiam un film cu James Bond. Din Madrid, am plecat la Casablanca, în Maroc, unde am urcat la borul unui vas mai lung decât un stadion de fotbal, care găzduia 350-400 de oameni. Hubbard obişnuia să muncească non-stop, aşa că nu se întâlnea niciodată cu oamenii de la bordul vasului său. Când am urcat pe vas, am primit un ghid care mi-a făcut turul complet al navei. L-am putut vedea în trecere şi pe Hubbard. Una din primele întrebări pe care i le-am pus ghidului meu a fost dacă au văzut vreodată un OZN în timp ce navigau. Omul era un fost ofiţer de pază de la Buckingham Palace şi era foarte meticulos cu răspunsurile date. S-a gândit o vreme, după care mi-a răspuns: - O singură dată. Cineva a văzut atunci două farfurii zburătoare pe cerul nopţii. L-a întrebat apoi pe Comodor (referire la Hubbard) dacă a văzut obiectele de pe cer. A adăugat că Hubbard a răspuns imediat: - Al naibii ce repede zburau, nu-i aşa? Hubbard era foarte spontan şi nu-i scăpa nimic. Cei care urcau la bordul navei lui auzeau sute de anecdote de genul celei de faţă; din păcate, nimeni nu şi-a dat vreodată osteneala să le înregistreze pentru posteritate. Criticii scientologiei au condamnat întotdeauna prezentarea elogioasă făcută lui Hubbard de membrii bisericii sale în pliantele de prezentare, considerând că este un cult al personalităţii. În realitate, poveştile care circulau pe seama lui între oamenii simpli erau cu mult mai interesante decât prezentarea oficială şi probabil că i-ar aduce la exasperare pe critici, dacă aceştia le-ar cunoaşte. La scurt timp după ce am urcat la bordul lui Apollo, am avut o întâlnire cu Hubbard, pe care o consider şi astăzi drept una dintre cele mai bizare experienţe pe care leam trăit vreodată. La fel ca mulţi alţi nou-veniţi, am primit anumite sarcini pe punte, aşa că m-am trezit râcâind rugina în apropiere de biroul lui Hubbard. Acesta s-a furişat în spatele meu şi a început „contemplarea capetelor”. Aşa numea el plimbarea pe punte şi „citirea” minţii celor pe care îi întâlnea în cale. Eram conştient de faptul că era în apropiere, dar miam continuat munca, îngheţându-mi complet gândurile. A continuat să mă privească o vreme. Era imposibil să nu-i simţi prezenţa. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în continuare, dar timpul a dispărut. Este foarte greu de descris ce s-a petrecut atunci, dar voi încerca. Mă simţeam ca şi cum m-aş afla în două locuri deodată. Un fel de amorţeală îmi bloca percepţia deplină a mediului exterior. A urmat apoi o imensă strălucire şi o stare de plutire. M-am trezit brusc altundeva. În minte mi-a rămas doar un gând îndepărtat că aveam o legătură vagă cu un anumit corp care râcâia rugina pe un vas. Nu înţelegeam ce se întâmplă, dar mam decis să nu mă mai întorc. L-am auzit apoi pe Hubbard vorbind cu şeful meu, care lucra pe puntea superioară. Am continuat să îmi văd de treabă. Mă simţeam încă la mare distanţă şi conştiinţa mea era aproape complet ruptă de planul fizic. Nu am revenit la normal decât atunci când Hubbard a plecat. Deşi am menţionat incidentul câtorva prieteni, nu l-am descris niciodată complet. Experienţa a fost absolut năucitoare. Lui Hubbard îi plăcea la nebunie să-i scoată pe oameni din trupul lor fizic, generându-le experienţe extracorporale, ori de câte ori putea face acest lucru. Era un fel de pasiune personală şi, din anumite puncte de vedere, considera că aceasta este cea mai mare contribuţie pe care şi-o aduce la evoluţia umanităţii. Era renumit pentru faptul că a „rupt vălul” realităţii fizice. În cazul meu particular, cred că a existat în plus un fel de comunicare sau de transmisiune între noi, pe care o voi explica ceva mai târziu. Se pare că Hubbard nu s-a limitat doar să-mi exploreze psihicul, dar mi-a cercetat inclusiv potenţialul rol în schema generală a lucrurilor. Cu siguranţă, nu s-a simţit ameninţat de mine, căci altfel m-ar fi alungat de pe vas în cel mai scurt timp. Deşi extrem de ciudată, experienţa nu a fost deloc neplăcută sau traumatizantă. Pur şi simplu, nu m-am putut împăca cu ea decât mulţi ani mai târziu.

Capitolul 28 În interiorul vârtejului După experienţa dispariţiei timpului, celelalte întâlniri pe care le-am avut cu Hubbard au fost cât se poate de obişnuite, în cea mai mare parte. Ideea era să mă obişnuiesc cu el ca om, lucru care nu era deloc uşor pentru foarte mulţi membri ai echipajului. Întradevăr, nu era deloc simplu să ai de-a face cu câmpul său energetic. Era extrem de puternic şi îmi depăşea cu mult puterea la vremea respectivă. Mi-am petrecut următorii zece ani studiind şi aplicând scientologia, asupra mea, dar şi asupra altora. Am lucrat de asemenea pentru Hubbard, căruia i-am studiat istoria personală şi modelele de comportament, atât timp cât am putut. Nu cred că exista cineva apropiat de el care să-l considere o persoană obişnuită. Mă interesa să înţeleg ce energie îl animă, aşa că i-am supravegheat cu atenţie toate acţiunile. Pentru a nu lungi prea mult povestea, doresc să vă spun doar că am trăit tot felul de experienţe minunate, inclusiv ceea ce Hubbard numea „starea de claritate”. Urmau apoi nivelele superioare ale scientologiei, numite „Operating Thetan”. „OT1”, „OT2” şi „OT3” erau cele trei nivele care puteau fi atinse de adepţii avansaţi. Cuvântul thetan era expresia folosită de scientologi pentru a desemna spiritul. Era derivat de la theta, litera grecească considerată simbolul vieţii sau al forţei vieţii. Doresc să fac o menţiune referitoare la aceste nivele superioare; mi se pare un aspect important şi absolut ironic. Din când în când, mijloacele mas-media şi-au făcut un titlu de glorie din a dezvălui aceste nivele superioare din scientologie. Biserica scientologică le consideră date secrete şi sacre, care nu trebuie dezvăluite publicului larg, şi nici chiar celorlalţi adepţi, până când aceştia nu sunt pregătiţi să primească iniţierea în ele. Emisiunea Nightline de pe postul de televiziune ABC şi ziarul Los Angeles Times au dezvăluit însă aceste informaţii publicului larg, şi încă într-o manieră deloc amabilă. Ei au interpretat aceste informaţii într-o manieră grosolană, pierzând din vedere esenţa lor şi făcându-le să pară absurde şi ridicole. Orice scientolog v-ar putea spune că ele au fost prezentate în afara contextului lor real. Fără să insist asupra părerii mele reale despre aceste informaţii, doresc să precizez că de data aceasta scientologii au dreptate. Informaţiile respective au fost prezentate în afara contextului, fără nici o legătură cu credinţele şi practicile reale ale scientologilor. Toate cărţile care critică scientologia prezintă rapoarte şi comentarii asupra acestor nivele superioare. „OT3” este considerat unul din cele mai dificile nivele, presupunând eliminarea anumitor implanturi care au fost inserate inclusiv fiinţelor spirituale în ansamblul lor. Acestea îşi au originea într-un implant primordial care le-a fost inserat fiinţelor spirituale acum circa patru cvadrilioane de ani. El constă dintr-o serie de sunete puternice, emise de un heruvim cu trompeta lui, care se apropie şi se îndepărtează20. Nu se cunosc alte informaţii despre acest moment decât aceea că se referă la începutul apariţiei timpului. Cei care cunosc Biblia ştiu că heruvimii păzeau poarta către Grădina Edenului. Se pare că Hubbard a descoperit drumul înapoi către această Grădină a Paradisului, pe care Preston Nichols o consideră linia primordială a timpului. Se presupune că cei care au atins acest nivel al scientologiei nu mai ies din această dimensiune. Ei simt că au lăsat în urma lor tone de mizerii spirituale, conştientizându-şi plenar natura spirituală şi poate chiar linia primordială a timpului. După ce ating acest nivel, tot ce mai pot face ei este să îi ajute şi pe alţii să îl experimenteze. Experienţa personală pe care am avut-o pe acest nivel m-a făcut să descopăr că principiul sincronicităţii joacă aici un rol cheie. Au început să mi se întâmple tot felul de lucruri care se legau între ele, într-o manieră pe care nimeni altcineva nu ar fi recunoscut-o. Sunt mult prea multe detalii pentru a le putea explica pe toate, dar pot afirma că am trăit câteva iluminări majore ca rezultat al experienţelor mele scientologice. Apogeul s-a produs în anul 1982, pe când locuiam pe Cleveland Street, în Clearwater, Florida. Am atins atunci
20

Această informaţie este preluată din cartea Conductele înfundate ale cerului, de L. Kin.

un nivel spiritual pe care am descoperit că puteam obţine orice doream. Pare exagerat, şi am descoperit eu însumi că existau anumite limite dincolo de care nu puteam trece. Oricum, puteam face foarte multe lucruri. Am înţeles atunci că ceea ce îi împiedică pe oameni să fie fericiţi este materialismul care învăluie acest univers. Nu mă refer aici la filozofia materialistă, ci la însăşi materia fizică din care este construit universul în care trăim. De pildă, nu ar fi plăcut să poţi şterge prin puterea voinţei un accident de maşină care s-a petrecut deja? Deşi în natură există tot felul de miracole, ştergerea unui accident de maşină care s-a petrecut deja nu este deloc uşoară. Într-o zi din acel an mă simţeam excepţional de bine, ca şi cum în universul meu subiectiv nu mai existau nici un fel de limitări. Am pătruns adânc în interiorul psihicului meu şi am accesat acele gânduri care mă ţineau legat de acest univers fizic. În spatele lor am descoperit o matrice de gânduri care aparţin tuturor formelor de conştiinţă. Am putea spune că acest nivel extrem de profund al minţii susţine întreaga construcţie a universului fizic. Mi-am manifestat atunci voinţa, încercând să dizolv acest univers material. În final, am renunţat să mă mai gândesc la decizia pe care am luat-o cu privire la marea schemă a cosmosului. Pentru mine, acest lucru devenise o realitate. Numai câteva ore mai târziu, mă aflam în parcarea de pe strada mea, când am observat pe cer o explozie electrică de proporţii. Era ca un foc de artificii, dar s-a produs extrem de rapid şi într-o manieră absolut bizară. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost că am văzut cu siguranţă ceva şi că nu avea nici un rost să neg acest lucru. Reacţia tipică a oamenilor din cultura noastră este să nege lucrurile pe care nu le înţeleg. Am privit în jur şi am remarcat o antenă uriaşă în apropiere de clădirea GTE. M-am întrebat dacă între aceasta şi fenomenul perceput anterior exista vreo legătură. Am fost proiectat atunci din nou în afara timpului. Ceea ce se întâmpla era foarte ciudat. La scurt tip, am văzut o fetiţă chinezoaică pe care o cunoşteam şi i-am spus că am văzut ceva ciudat pe cer. Mi-a confirmat ce am văzut spunându-mi că în direcţia respectivă se petrec tot timpul lucruri ciudate. Am mai vorbit şi cu alţi prieteni, dar lucrurile s-au oprit aici. Mi-ar lua ani de zile să-mi dau seama ce s-a întâmplat de fapt. De atunci, viaţa mea a început să se schimbe dramatic. Aveam 29 de ani, vârstă pe care astrologii o consideră un moment de cumpănă, dat fiind ciclul de 29 de ani al planetei Saturn. M-am însurat, am lăsat-o mai moale cu scientologia şi m-am mutat în Long Island, cu numai câteva săptămâni înainte de apogeul Proiectului Montauk de pe data de 12 august 1983. Câţiva ani mai târziu, m-am întors la Clearwater ca să-mi vizitez câţiva prieteni. După o partidă de fotbal, am văzut antena uriaşă pe care o remarcasem câţiva ani înainte. Iam arătat-o prietenului meu Claude Hensley şi i-am spus că acela a fost locul în care am văzut cu câţiva ani în urmă explozia uriaşă. Ştia povestea, aşa că l-am rugat să ne apropiem ca să arunc o privire. Când am ajuns în locul cu pricina, Claude mi-a spus că a văzut odată acolo un OZN. Nu ştiam acest lucru. Au mai trecut ani buni până când am putut rezolva misterul exploziei de pe cer şi al dispariţiei timpului. Capitolul 29 Secretul lui Excalibur După ce m-am mutat la New York, în anul 1983, am început o viaţă nouă. Deşi Proiectul Montauk era la apogeu, eu nu ştiam nimic de el. Căutasem adevărul spiritual timp de 12 ani şi consideram că a sosit timpul să îmi asigur existenţa fizică. Eram tânăr însurăţel şi împreună cu soţia mea aveam planuri mari legate de întemeierea unei familii adevărate. Acest lucru presupunea o slujbă, plata facturilor, etc. După numai o săptămână petrecută în New York, am remarcat că sensibilitatea mea psihică devenise practic nulă. Am atribuit

acest lucru materialismului care caracterizează atât de pregnant această zonă. Nu ştiam nimic de transmisiunile din Montauk, care blocau aceste capacităţi la oricine locuia în vecinătatea Long Island. Pe măsură ce treceam de la o carieră la alta, am început să aprofundez din nou chestiunile spirituale. O carte defăimătoare, intitulată L. Ron Hubbard: Mesia sau nebun?, mi-a captat curiozitatea. Am vorbit într-o altă carte de admiraţia lui Hubbard faţă de Aleister Crowley, cel care s-a auto-intitulat Bestia şi care a fost considerat cel mai malefic om de pe pământ. Cartea de care vorbesc era scrisă de un anume Ben Corydon cu anumite intenţii; am intuit că tot ce spunea despre Crowley şi Hubbard avea drept scop ascunderea adevărului. În cazul meu s-a produs exact reacţia inversă. Am început să caut tot ce se putea găsi despre Crowley, inclusiv Cartea Legii, considerată o comunicare primită dintr-o sursă extraterestră. Răsfoind literatura scrisă de Crowley, am dat peste un vechi manuscris al lui Hubbard, pe care l-am identificat ca fiind lucrarea sa pierdută, Excalibur. Această carte a fost legendară în scientologie. Se presupune că a fost scrisă pe la sfârşitul anilor 30, cu mult timp înainte de Dianetică. Se spunea despre ea că ar conţine înseşi secretele vieţii şi ale morţii. Exista o legendă care spunea că primii oameni care au citit-o au murit, moment în care Hubbard a scos-o din circulaţie. Ori de câte ori a fost întrebat ulterior ce s-a întâmplat cu cartea, Hubbard a pretins că manuscrisul s-a pierdut sau i-a fost furat cu mulţi ani în urmă. Nu existau motive să se creadă că ar fi minţit. În anul 1979 a început un proiect major de cercetare a trecutului lui Hubbard în scopul scrierii unei biografii laudative. Foarte multe informaţii interesante au fost scoase din arhiva lui personală, dar şi din alte arhive existente în Statele Unite. Spre surpriza tuturor, a fost descoperită şi cartea Excalibur. Se spunea despre Hubbard însuşi că ar fi rămas surprins. Legendele care înconjoară această carte sunt extrem de ciudate. Se spune că Hubbard ar fi afirmat la un moment dat că toată ideea a fost o glumă şi că lucrarea nu ar fi existat niciodată. Se pare că în primele zile ale Dianeticii ar fi cerut câteva sute de dolari pentru un exemplar. Nimeni nu ştie dacă a fost o simplă strategie de marketing sau dacă a oferit într-adevăr cartea la un preţ astronomic. Alte relatări se referă la felul în care a scris cartea. Ori de câte ori spunea că manuscrisul „s-a pierdut sau a fost furat”, el menţiona expres „manuscrisul”, şi nu cartea în sine. O altă legendă afirmă că nu au fost tipărite decât câteva exemplare din ea. Cert este că dacă examinăm toate legendele ţesute în jurul acestei lucrări, descoperim o imensă perdea de fum în jurul ei. Personal, ştiam că lucrarea a existat pentru că unul din amicii mei cu care jucam fotbal o văzuse şi chiar o citise. Mi-a spus că era o carte subţire, cu coperta necartonată, şi că majoritatea informaţiilor existente în ea puteau fi găsite în literatura curentă despre scientologie. A adăugat că lucrarea i-a fost luată de cineva care i-a returnat-o apoi lui Hubbard şi care a primit mai târziu sarcina de a-i scrie biografia acestuia. Se pare că persoana respectivă a fost destul de supărată că prietenul meu a văzut cartea. Manuscrisul pe care l-am găsit nu era intitulat Excalibur, dar corespundea exact descrierii făcute de prietenul meu. Era bătută la maşina de scris. Citindu-l, mi-am dat seama că fie este chiar un exemplar din Excalibur, fie conţine extrase din acesta. După descoperirea manuscrisului şi după răsfoirea lui, am simţit un val de energie, dar nu mi-am dat seama de acest lucru decât mai târziu în ziua respectivă, când mă aflam în parc. La momentul acela nici măcar nu citisem integral manuscrisul, ci doar îl copiasem la xerox. Îmi amintesc că eram foarte încrezător că mă aflu pe calea cea bună. Poate că intrasem în rezonanţă cu imensa încredere în sine pe care o manifesta de regulă Hubbard; în mod normal, nu stăteam deloc bine la acest capitol. De data aceasta nu a mai apărut fenomenul transcenderii timpului, dar a doua zi dimineaţă m-am trezit în casa prietenului meu şi mi-au trebuit câteva minute bune să-mi dau seama unde mă aflu. Mi s-a părut ciudat,

căci cunoşteam bine casa, în care mai dormisem de câteva ori. Există totuşi o explicaţie logică pentru ceea ce s-a întâmplat. Aşa cum spuneam mai devreme, cartea conţinea informaţii legate de dianetică şi de scientologie, integrate însă într-un format nou, mai interesant. De fapt, manuscrisul era foarte vechi. Şi mai interesantă mi s-a părut o lungă serie de simboluri geometrice concepute pentru a debloca mintea conştientă. Nu le văzusem în viaţa mea şi, deşi am studiat aproape tot ce a scris Hubbard, nu dădusem niciodată peste ele. Cititorii care au citit Piramidele din Montauk îşi vor aminti de importanţa pe care o joacă simbolurile geometrice. Acestea au fost folosite de diferite şcoli ale misterelor, inclusiv de cea pitagoreică, pentru a invoca experienţe în spaţiul cu patru dimensiuni. Ideea este că dacă iei un obiect bidimensional şi îl converteşti într-unul tridimensional, poţi avea acces la cea de-a patra dimensiune (dacă eşti norocos). Din această categorie fac parte mandala-ele şi anumite opere de artă ale Renaşterii. Iată ce scria în această direcţie editorul cărţii (care ar fi putut fi Hubbard însuşi): „Simbolurile au fost folosite deseori pentru deblocarea minţii conştiente şi pentru ieşirea de sub teribilul ei control asupra omului. Deşi folosirea lor nu este ceva nou, tehnicile de evaluare care urmează conţin un element de noutate în sensul că explică inclusiv corespondenţele lor cu conţinutul subconştientului”. În continuare, el precizează că simbolurile nu reprezintă obiecte în sine, ci un cod care poate fi folosit pentru a descoperi realitatea. Aceste simboluri variază foarte mult de la un individ la altul. Există proceduri diferite de aplicare a lor, cea mai banală fiind simpla lor contemplare vizuală. Poate că afluxul de energie pe care l-am simţit atunci avea o legătură cu studierea acestor simboluri, pe care chiar le-am desenat personal, pentru a avea eu însumi o copie. Erau foarte multe simboluri şi am dorit să economisesc banii de xerox (fiecare simbol fiind desenat pe o pagină). La vremea respectivă nici nu visam că voi scrie eu însumi cărţi şi că voi face atâtea cercetări în aceste domenii. O altă explicaţie a impactului pe care l-a avut cartea asupra conştiinţei mele este legată chiar de cuvântul „Excalibur” şi de circumstanţele în care a intervenit el în viaţa mea personală. Nu am apucat să vă spun, dar una din navele pe care am lucrat timp de doi ani în perioada cât am participat la grupul de scientologie se numea chiar Excalibur. Îmi amintesc şi acum de ziua când i-am spus unui coleg scientolog din oraşul meu natal că voi lucra pe un vas cu numele de Excalibur. Mi-a zâmbit şi mi-a spus: - Lucrurile se leagă. - De ce? l-am întrebat eu. - Am auzit că Ron a fost într-o altă viaţă Regele Arthur. Se ştie că Excalibur era numele săbiei Regelui Arthur. Aceasta era aluzia pe care o făcea scientologul respectiv. Personal, nu l-am auzit niciodată pe Hubbard spunând că a fost Regele Arthur, dar nu mă îndoiesc că s-ar fi putut identifica uşor cu o asemenea figură ilustră a mitologiei. La urma urmei, avea o origine celtică şi şi-a numit fiul cel mic „Arthur”. Calitatea supremă a lui Hubbard era capacitatea lui de a intra în rezonanţă cu subconştientul, căpătând acces la puterile asociate cu acesta. De acest lucru s-a folosit de pildă atunci când s-a furişat în spatele meu şi când nu m-am mai putut mişca. De fapt, s-a jucat cu forţele subconştiente care la vremea respectivă erau invizibile pentru mine, având probabil o anumită intenţie. Este greu de crezut că o fiinţă ca Hubbard, oricum l-ar crede oamenii, bun sau rău, comunica exclusiv prin instrumentele obişnuite ale vorbirii.

Nici chiar cei mai teribili critici ai lui Hubbard nu contestă faptul că acesta era înzestrat cu puteri excepţionale. Una din cheile acestei puteri ne este oferită de etimologia cuvântului Excalibur şi de legenda care însoţeşte arma Regelui Arthur. „Excal” este o inversare a cuvântului latin „calx”, care înseamnă calcar. Cuvântul englez „calyx” înseamnă înveliş exterior. Ce obiect credeţi că a fost acoperit în Antichitate cu un înveliş exterior alcătuit din calcar? Marea Piramidă de la Gizeh. Însuşi cuvântul „California” derivă dintr-un cuvânt spaniol care desemnează o insulă legendară. Este vorba de o insulă lemuriană pe care se crede că existau piramide. Mai există un cuvânt arab, „calif”, care desemna succesorul Profetului în religia islamică. Din punct de vedere etimologic, titlul de „calif” echivalează cu cel de maestru al Marii Piramide. Sufixul „bur” provine de la verbul englezesc to burn (a arde), adică de la lumină. Lucrurile devin şi mai clare dacă examinăm rădăcina galeză a cuvântului Excalibur, care este „Caliburnus”. Această expresie înseamnă pur şi simplu „foc în interiorul piramidei”, sau „foc în timp”, dacă punem un semn de egalitate între „Cali” şi Kali, zeiţa hindusă a timpului. Pentru informaţii suplimentare referitoare la secretele Marii Piramide, vă recomand lucrarea Piramidele din Montauk. Potrivit legendelor despre Regele Arthur, Excalibur era o sabie cu dublu tăiş încastrată într-o piatră cunoscută şi sub numele de piatra filozofală21. Ea nu a putut fi trasă afară din stâncă decât de Regele Arthur. Sabia era atribuită Zânei din Lac. Piatra filozofală este un simbol alchimic bine cunoscut. Ea reprezintă piatra unghiulară a Marii Piramide care conţine întreaga ştiinţă a Atlantidei. Această piatră unghiulară nu a fost găsită niciodată şi reprezintă unul din misterele nerezolvate ale istoriei. Istoria ocultă afirmă că ea s-a dizolvat şi nu a mai putut fi activată, transformându-se într-un fel de „umbrelă” cvadri-dimensională în jurul Centurii lui Van Allen. În Evul Mediu s-a încercat intrarea în rezonanţă pe diferite căi cu această „umbrelă”, care apare inclusiv în legende de genul celei a Regelui Arthur. Uneori este cunoscută sub numele de „Creştinismul Graalului”. Povestea lui Arthur este de fapt povestea lui Tahuti sau Toth, considerat constructorul Marii Piramide. Programul care permite accesarea cunoaşterii lui Tahuti este conştiinţa christică. Această cunoaştere depăşeşte tot ce ne putem imagina şi poate transforma întreaga planetă. Dacă oamenii vor deveni înţelepţi, ei se vor folosi de această cunoaştere pentru a reaccesa linia temporală primordială, şi nu pentru a se rătăci în alte direcţii greşite (mergând pe căile egoismului). Mai există un aspect referitor la Tahuti pe care merită să-l menţionăm. Acesta era cunoscut sub numele de Hermes la vechii greci şi de Mercur la romani. Mama sa era Maia, cea mai frumoasă dintre Pleiade (adică din cele şapte zeiţe din mitologia greacă ce s-au transformat în stele). Vom insista într-un capitol ulterior din această carte asupra semnificaţiei mitice a Pleiadelor. Deşi Regele Arthur a fost singurul capabil să tragă sabia afară din stâncă, aceasta reprezintă un instrument care poate fi folosit de orice om. Secretul ei este legat de lac. Din această perspectivă, Excalibur apare ca fiind codul secret al forţei feminine şi al manierei în care poate fi folosită aceasta. Legenda Zânei din Lac nu face decât să confirme acest lucru (Zâna îşi avea sălaşul în apa lacului, adică în cel mai feminin dintre elemente). Acesta este darul lui Tahuti. De fapt, este un dar al zeiţei. Toate acestea explică într-o bună măsură talentele lui L. Ron Hubbard. Deşi puţină lume ştie acest lucru, el şi-a scris lucrările într-o stare de transă, fiind inspirat de o zeiţă pe care a numit-o „Împărăteasa”. Mai există un aspect interesant legat de sabia Excalibur. Spuneam mai devreme că intrarea în Grădina Edenului era păzită de heruvimi. Biblia menţionează că aceştia aveau o
21

Este interesant de remarcat faptul că partenerul de magie al lui Hubbard, Jack Parsons, este şi autorul unei cărţi intitulate Libertatea este o sabie cu dublu tăiş.

sabie arzătoare care bloca intrarea. Dacă Excalibur reprezintă secretul energiei feminine, rezultă că aceasta este calea revenirii la linia temporală primordială. Capitolul 30 Verigile lipsă În timp ce făceam cercetări pe marginea subiectului Excalibur, stăteam la un prieten care avea în bibliotecă lucrarea lui Aldous Huxley, Porţile percepţiei. Huxley a fost un personaj interesant, care a lucrat cu Hubbard şi chiar a fost supus de acesta unei regresii în timp, prin anii 50. A primit o iniţiere şi foarte multe informaţii direct de la Aleister Crowley. El este cel care l-a învăţat pe Timothy Leary cum trebuie administrat LSD-ul pentru experimentele sale de la Harvard. Porţile percepţiei este o carte despre accesarea acelor regiuni ale minţii considerate de ştiinţa convenţională drept o imensă necunoscută. Principalul instrument pe care l-a folosit experimental Huxley atunci când a scris această carte a fost mescalina, o substanţă derivată din cactusul peyote. El menţionează şi alte posibilităţi, pe care le recomandă mai puţin, precum postul negru şi autoflagelarea. Singurul instrument rezonabil recomandat de el este privarea senzorială prin plutirea într-un container cu apă sărată22. Mi s-a părut interesant, dar din păcate nu am putut găsi un asemenea recipient. Mă simţeam chiar frustrat. Am continuat să studiez opera lui Aleister Crowley referitoare la proprietăţile de rezonanţă ale cristalelor. În august 1990 am cumpărat două cristale mari din cuarţ. Mai târziu, am aflat că luna august era considerată de vechii egipteni perioada transmisiunilor de pe Sirius. Altfel spus, este perioada în care legătura ocultă dintre Sirius şi Terra se află la apogeu. Nu ştiu în ce măsură m-au ajutat aceste cristale şi transmisiunile de pe Sirius, dar la scurt timp după ce le-am cumpărat şi le-am aşezat în casă am găsit ceea ce căutam: un container pentru plutire. Nu numai că l-am găsit chiar în Long Island, dar proprietarul lui era însuşi producătorul celor mai moderne asemenea aparate disponibile la ora respectivă. Mi-a spus inclusiv o poveste interesantă şi tragică, dar înainte de a v-o relata, doresc să descriu puţin acest recipient. Containerul este foarte uşor de folosit şi are un contur ca de balenă. Spaţiul interior este suficient şi există două întrerupătoare pentru lumină şi pentru muzică. Apa este filtrată igienic şi reprezintă o soluţie de sare amară, astfel încât corpul să stea suspendat în apă şi să fie extrem de relaxat. Nici o altă poziţie nu permite relaxarea completă a musculaturii ca senzaţia de plutire. În interiorul containerului este întuneric, aşa că mintea începe să prelucreze tot felul de informaţii, până când ajunge să se relaxeze la rândul ei, pătrunzând în straturile mai profunde ale conştiinţei. Nu numai că experienţa mi s-a părut extrem de amuzantă, dar mi-a deschis chiar o serie de canale ale psihicului. Mi-am dat seama că dacă toată lumea ar aplica această tehnică de plutire, stresul s-ar diminua teribil de mult în această lume şi productivitatea muncii ar creşte la toate nivelele. Aici intervine povestea cea tragică. Producătorul acestor containere este Peter Shepherd. Acesta mi-a spus că pe vremuri avea o fabrică mare în Babylon, în care obişnuia să producă asemenea recipiente pe o linie de asamblare rapidă. Cu numai câteva săptămâni înainte ca fabrica să îi fie distrusă de un incendiu, poliţa de asigurare i-a fost anulată în mod arbitrar. Pompierii au afirmat că sursa incendiului a fost trăsnetul. I-am spus că suna ca o conspiraţie, deşi la vremea respectivă nu aflasem încă de faptul că trăsnetul poate fi fabricat de om. Şi-a pus el însuşi tot felul de întrebări în legătură cu acest lucru şi cu karma negativă care a condus la această situaţie. Tot ce a putut face a fost să dea în judecată compania de asigurări. Deşi a avut pierderi masive şi a fost nevoit să reducă numărul de containere fabricate, nu a renunţat complet şi continuă să le producă până astăzi.
22

Cunoscut şi sub denumirea de samadhi-tank.

Motivul care ar justifica o posibilă conspiraţie împotriva fabricării acestor containere pentru plutire este faptul că ele permit ridicarea nivelului de conştiinţă. Preston mi-a explicat odată că elicopterele negre care zboară pe deasupra întregii Americi conţin o serie de echipamente sofisticate care pot fi comparate cu nişte analizoare de spectru. Ele scanează diferitele vibraţii şi atunci când recunosc anumite structuri, emit frecvenţe precise către locul respectiv. Scopul operaţiei este acela de a monitoriza conştiinţa oamenilor. Remarcabil în legătură cu containerul pentru plutire mi s-a părut faptul că dacă încerci să convingi pe cineva să intre în el, parcă ai încerca să-l convingi să îşi scoată o măsea. Scuza cel mai frecvent întâlnită este claustrofobia. Containerele concepute de Peter nu predispun deloc la claustrofobie, putând fi deschise într-o singură clipă de cel aflat în interiorul lor. Evident, spaţiul interior al conştiinţei este mult mai nelimitat decât cel exterior. Să nu uităm că unul din principalele tabuuri ale societăţii moderne rămâne conştiinţa. Singurul argument valid pe care îl pot găsi împotriva folosirii acestor containere de plutire este legat de deschiderea interioară în faţa unor eventuale atacuri psihotronice. Am experimentat personal asemenea atacuri, dar există mijloace prin care te poţi proteja. De altfel, dacă nu rişti, nu poţi câştiga. Experienţa plutirii mi-a deschis fantastic de mult conştiinţa. O lună mai târziu, de Haloween, am văzut primul OZN din viaţa mea. M-am trezit atunci dis-de-dimineaţă, fără nici un motiv aparent, şi am privit pe fereastră. Am văzut atunci ceva care lumina ca o stea căzătoare, care s-a ridicat de la sol undeva în nordul insulei. M-am gândit instantaneu că stelele căzătoare nu zboară în sus. După numai 15 secunde, „o a doua stea căzătoare” s-a ridicat de la sol. Două zile mai târziu, m-am întâlnit cu Shelley Dumas, o prietenă cu calităţi mediumice care lucrează cu persoanele răpite sau care au contactat extratereştri. I-am relatat experienţa mea şi mi-a răspuns scurt: „Au vrut să îi vezi”. În săptămâna următoare, am participat la o adunare a Asociaţiei de Psihotronică din Long Island. De fapt, doream să-l întâlnesc pe Preston Nichols, de ale cărui invenţii auzisem foarte multe lucruri. În cele din urmă, am rămas inclusiv la conferinţă şi am auzit vorbind tot felul de oameni. Cea mai interesantă temă mi s-a părut cea referitoare la Experimentul Philadelphia din anul 1943, care ar fi creat o breşă în continuum-ul spaţiotemporal, prin care OZN-urile au putut intra în masă în realitatea noastră. Doi dintre cei care au vorbit atunci despre implicarea lor în Experimentul Philadelphia au fost Al Bielek şi Duncan Cameron. A urmat Preston Nichols, care a vorbit despre Proiectul Montauk. Au fost cele mai ciudate, dar şi cele mai interesante informaţii pe care le-am auzit vreodată. Am întrebat dacă nu există o carte care să relateze aceste evenimente. În scurt timp, m-am trezit că aveam să scriu eu însumi această carte, împreună cu Preston. Întorcându-mă acasă în seara respectivă, prin minte mi-a trecut un gând: „Acesta a fost motivul pentru care a trebuit să mă mut în Long Island”. În timp, acest gând s-a adeverit cu mult peste aşteptările mele. Nu m-am decis pe loc să scriu despre Proiectul Montauk. Existau încă multe aspecte care trebuiau lămurite şi o mare inerţie din partea mea. Două incidente majore au contribuit decisiv la hotărârea de a mă implica. Primul eveniment s-a petrecut într-o zi, pe la orele 6:00 seara, când m-am întins în pat şi am adormit. Nu obişnuiam să dorm la acea oră, dar de data aceasta am aţipit instantaneu. Ce s-a petrecut în continuare ar fi putut fi o răpire astrală, exact aşa cum a descris-o Preston în prima parte a cărţii. Chiar dacă a fost un simplu vis, a fost cu siguranţă unul extrem de neobişnuit. M-am trezit la bordul unei nave spaţiale, unde se afla şi Preston. Meşterea ceva la un echipament şi mi-a spus: „Am semnătura ta”. Se referea la frecvenţa electromagnetică specifică a fiinţei mele, cunoscută sub numele de „semnătură electromagnetică”.

Am fost apoi escortat într-o altă cameră, cu pereţii curbaţi, căci erau mărginiţi de carcasa navei. Într-un capăt erau aşezate nişte recipiente din plastic. O femeie bătrână cu aspect oriental stătea la o masă şi m-a rugat să mă aşez pe scaunul din faţa ei. Mi-a spus să intru în stare de transă, adăugând că voi face o transmisiune în limba japoneză. Mi s-a părut absurd, căci nu cunosc această limbă, dar a insistat foarte ferm. Avea o mare putere mentală, aşa că am încercat să intru în stare de transă. Aproape instantaneu, am început să văd tot felul de caractere japoneze, înţelegându-le inclusiv semnificaţia. Le-am citit cu voce tare. După câteva minute de transmisiune lucidă, m-am trezit disociat de întreaga operaţiune, ca şi cum aş fi fost separat de corp. M-am concentrat asupra acelei părţi a minţii mele care controlează de regulă crizele de epilepsie şi atacurile cerebrale. Ceva nu era în regulă. Miam dat seama că voi experimenta un atac dacă voi continua cu transmisiunea, aşa că am încetat să o mai fac, printr-un act de voinţă pură. Femeia m-a privit, dar şi-a dat seama că nu va obţine nimic de la mine dacă va încerca să-mi contracareze voinţa. M-am trezit apoi transportat într-un fel de cameră de aşteptare. Atmosfera era extrem de relaxantă. Mi-am concentrat gândurile şi am redevenit pe deplin conştient cine sunt şi unde mă aflu. Ştiam că mă pot trezi în camera mea, revenind la starea normală de veghe. Am decis să fac acest lucru şi am deschis ochii. Ceasul arăta că nu am dormit mai mult de o jumătate de oră. M-am întrebat ce s-a întâmplat, dar mi-am păstrat starea de relaxare pe care am avut-o în timpul „răpirii din vis”. Din acest punct de vedere, experienţa a avut mai degrabă un efect pozitiv. Privind retrospectiv, mi s-a părut că am fost testat. Cineva a dorit să îmi deschidă centrii psihici, pentru a-i folosi probabil în scopuri personale. Nu s-a potrivit însă cu intenţia mea. Mi-am dat seama că dacă aş fi continuat să transmit în starea de transă, mi-aş fi putut dezvolta foarte mult capacităţile psihice. Aş fi devenit poate chiar un medium faimos, dar aş fi rămas doar umbra celui care am fost înainte. Cine ştie, aş fi putut fi chiar internat într-un spital de nebuni… Am considerat important să menţionez acest incident, pentru că el demonstrează că extratereştrii pot fi înfruntaţi şi că experienţele neplăcute la care îi supun pe oameni nu pot fi realizate decât cu acordul acestora. Nimeni nu este absolut neajutorat. Când i-am povestit lui Preston despre acest incident, a negat că ar fi fost implicat în mod conştient în el. Fiind un portal pentru foarte multe energii psihice, nu este exclus ca cineva să-l fi folosit pentru a mă localiza. Imaginile care mi s-au părut un vis ar fi putut fi reprezentări ale unor transferuri mentale sau ale unor schimburi de energie obiective. Nu cunosc explicaţia exactă, dar ştiu că nu m-am simţit niciodată atât de relaxat după un vis cum m-am simţit atunci. Singura comparaţie pe care o pot face este cu experienţa din containerul de plutire. Următoarea experienţă ciudată pe care am avut-o s-a petrecut într-o stare de vis ceva mai convenţională. M-am trezit din vis, dar nu m-am regăsit în universul fizic. Am fost tras afară din corp, într-un fel de matrice alcătuită din tuburi şi sfere. Era ca un fel de diagramă tridimensională a Cabalei. Am recunoscut această matrice, ştiind că există între spirit şi minte. Mai târziu, Preston mi-a spus că simbolizează sistemul imunitar. Dacă matricea nu funcţionează corect, disfuncţia se transmite mai devreme sau mai târziu în planul fizic, provocând o boală sau moartea. Protejarea matricei reprezintă cel mai bun mecanism de apărare. Au apărut apoi doi îngeri-femei care au început să facă un fel de operaţie chirurgicală asupra liniilor şi sferelor. Mi s-a spus că îmi modificau ADN-ul şi ARN-ul. Ştiam că se referă la un fel de schimbare dimensională. Abia după această experienţă am căpătat încredere în mine, hotărându-mă să scriu despre Proiectul Montauk. Nu cred că femeile pe care le-am văzut în vis erau îngeri în sensul convenţional al cuvântului, ci fiinţe energetice care modificau funcţiile sistemului

meu. Între ele şi mine s-a stabilit o comunicare mentală care mi-a permis să le vizualizez sub forma unor îngeri. După aceste două experienţe am început să văd tot felul de OZN-uri, dar numai la mare distanţă. Practic, ori de câte ori doream acest lucru, puteam vedea noaptea OZN-uri pe cer. În plus, le visam foarte frecvent. În mod surprinzător, nu mai eram atât de interesat de acest subiect, cât de tehnologia de manipulare a timpului folosită la Montauk, care mi se părea infinit mai fascinantă. Prin comparaţie cu ea, OZN-urile mi se păreau de-a dreptul plictisitoare. M-am lăsat totuşi atras într-un scenariu legat de OZN-uri. Următoarea aventură pe care o voi descrie se referă la organizaţia care controlează acest scenariu: Iluminaţii. Capitolul 31 Babalon Am început să-i studiez pe Iluminaţi în perioada de după conferinţa referitoare la Montauk şi la Experimentul Philadelphia. L-am întrebat pe Preston cum a ajuns să fie implicat în toată această poveste şi mi-a răspuns că într-o viaţă anterioară el şi Duncam Cameron au fost fraţi gemeni, numindu-se Preston şi Marcus Wilson. Au fost primii producători de instrumente ştiinţifice din Marea Britanie şi au fondat o companie împreună cu tatăl lui Aleister Crowley, cunoscută sub numele de Thorne E.M.I. Mai târziu, această companie a scos caseta video cu filmul Experimentul Philadelphia. Am căutat orice referire la fraţii Wilson în scrierile lui Aleister Crowley, dar nu am reuşit să găsesc nici una. Tot ce am putut găsi au fost nişte aluzii la Duncan Cameron şi la o excursie pe care Crowley a făcut-o la Montauk în anul 1918. Nu există prea multe referiri la aceste două aspecte, dar am descoperit în schimb cele mai incredibile sincronicităţi legate de familiile Cameron şi Crowley, despre care am vorbit pe larg în cartea O nouă vizită la Montauk. În cele din urmă, am aflat că soţia lui Jack Parsons, fosta parteneră de magie a lui L. Ron Hubbard, purta numele de Cameron. Mi s-a părut prea mult, aşa că am căutat-o şi am găsit-o printr-un concurs incredibil de împrejurări, pe care l-am descris în aceeaşi carte. Sincronicităţile dintre familiile Cameron şi Crowley au fost sintetizate perfect de Cameron. Aceasta mi-a povestit că numele ei real era Wilson, dar a fost adoptată de unchiul ei, Alexander Cameron, preluând inclusiv numele de familie al acestuia. Mi-a spus că familia Wilson descindea din clanul Cameron. Hubbard însuşi era un Wilson. Tatăl său, Harry Ross Hubbard, s-a născut în familia Wilson, dar a fost ulterior adoptat. Doi ani mai târziu, am descoperit despre familia Wilson ceva ce nici măcar Cameron nu ştia. Cercetând genealogia familiei soţului ei, am aflat că atât familia Cameron cât şi familia Wilson aveau un strămoş comun: pe Catherine Parr. Numele Parr s-a transformat în timp în Parsons. Jack Parsons a fost un membru al Ordinului Iluminaţilor, cunoscut în cercurile oculte şi sub numele de Ordinul Stelei de Argint, cu referire la Sirius. Tatăl său a lucrat pentru preşedintele Woodrow Wilson, al cărui renume legat de Primul Război Mondial şi de fondarea Ligii Naţiunilor este destul de negativ. Simultan, a fost preşedintele în timpul mandatului căruia a fost înfiinţată Rezerva Federală. Dacă veţi citi lucrarea Libertatea este o sabie cu două tăişuri, a lui Jack Parsons, veţi descoperi că acesta era de părere că s-a ajuns la o distorsiune majoră a conştiinţei acestei lumi, motiv pentru care şi-a asumat sarcina de a o invoca pe zeiţa Babalon, mama întregii creaţii. Adept al teoriei referitoare la Excalibur, despre care am vorbit mai sus, el şia dat seama că adevărata putere a universului era înmagazinată în energia feminină. Parsons a început o serie de experimente magice pe care le-a numit Operaţiunea Babalon. Pentru a o duce la bun sfârşit, îi lipsea însă un element important, şi anume un familiar. Un familiar este o creatură vie de care se foloseşte vrăjitorul pentru a-şi duce la bun sfârşit vraja sau

intenţia. De regulă, este folosită o pisică. Parsons nu avea o pisică, aşa că s-a decis să îl folosească pe L. Ron Hubbard, care îi servea şi drept scrib. După ce au invocat-o timp de trei zile pe zeiţa Babalon, la uşa casei lor a apărut din senin Cameron. Corespunzând perfect scenariului, aceasta a fost folosită ca vehicul sexual, fără să ştie tot ce se petrecea. La prima vedere, pare greu de înţeles ce legătură ar putea să existe între Operaţiunea Babalon şi OZN-uri. Dacă ţinem cont că Babalon este mama întregii creaţii, va trebui să ne raportăm la mecanica cuantică şi la teoria haosului de care a vorbit Preston în prima parte a cărţii de faţă. Babalon este cea care deschide poarta tuturor posibilităţilor din creaţie, fără nici o discriminare. Ea îi întâmpină pe toţi cu aceeaşi bunăvoinţă, ceea ce înseamnă că tot ce a reprimat umanitatea în subconştientul ei a ieşit la suprafaţă în urma acestui experiment. OZN-urile reprezintă doar un exemplu din această categorie. Lucrarea lui Hubbard, Excalibur, şi-a propus acelaşi scop: să deschidă porţile subconştientului. Acesta este secretul energiei feminine. Nu este deloc o coincidenţă că toţi cei trei eroi principali în acest joc proveneau din aceeaşi familie Wilson. Secretul constă în structura lor genetică. Înainte de a ne ocupa de această perspectivă, vă propun însă să vedem care este natura generală a geneticii. Creaţia este un proces geometric. Acest lucru poate fi observat cu uşurinţă în chimie şi biologie. Dacă nu ar fi aşa, matematica nu ar putea fi folosită în aceste ştiinţe. ADN-ul celulelor conţine nu doar matricea completă a corpului uman, ci şi întreaga conştiinţă şi manifestare a universului în ansamblul său. În termeni psihologici, se poate spune că ADN-ul conţine potenţialul tuturor arhetipurilor şi al tuturor combinaţiilor acestora. În termenii ştiinţei computerelor, ADN-ul este codificat la fel ca un program, putând manifesta în ultimă instanţă orice aspect al universului. Atunci când este realizat un ritual sexual, acesta stimulează procesul creator la nivel biologic, trezind astfel potenţialul creator al ADN-ului. Dorinţa sexuală are la bază un program biologic care permite combinarea unei matrice cu o alta, proces din care rezultă imensa panoramă a evoluţiei. Procesul este absolut fascinant. În societatea umană, oamenii îşi aleg singuri partenerii de sex. Reproducerea în cercuri restrânse (cum ar fi familia, sau doar anumite categorii de populaţie) este un exemplu de reducere a calităţii vieţii printr-o folosire incorectă a programelor codificate în ADN. Naziştii au încercat să ridice calitatea vieţii prin programele lor de reproducere, dar nu au reuşit decât să o reducă, proces care a condus la conflict şi distrugere. De secole, oamenii şi-au împlinit destinul, împerechindu-se cu partenerii pe care li i-a scos în cale destinul. De regulă, ei nu încearcă să schimbe acest program, căci nu sunt conştienţi de existenţa lui. Magia sexuală are la bază ideea că programarea din interiorul ADN-ului poate fi modificată la voinţă sau prin proiecţia unor forme-gând. Practica este cunoscută de mult timp, secretul fiind păzit însă cu atenţie şi nefiind încredinţat decât societăţilor secrete. Acesta este nivelul pe care se intersectează cele două tabuuri majore ale societăţii noastre: sexul şi luciditatea. În sine, aceste două atribute nu sunt deloc uşor de controlat într-o societate ca a noastră. Dacă încerci o combinare a celor două tabuuri, urmărind să ridici nivelul de luciditate prin folosirea unor practici sexuale, calci pe un teren încă şi mai minat. În timp ce manipularea sau influenţarea conştientă a ADN-ului personal şi a ADN-ului partenerului pare un act minor, magia sexuală arată cum poate fi realizat acest lucru la o scară mult mai mare. Pe scurt, aceasta este maniera în care încearcă societăţile secrete să influenţeze întregul program al evoluţiei. Jocul este cunoscut şi practicat din cele mai vechi timpuri. Nu este un joc copilăresc, de genul campaniilor făcute de democraţi şi republicani pentru a aduna fonduri şi voturi. Societăţile secrete urmăresc orientarea întregii umanităţi către diferite direcţii, care să le servească interesele. Mai există un aspect, absolut fascinant, legat de programarea ADN-ului prin magie sexuală. Fiind el însuşi structurat pe simboluri geometrice, ADN-ul este deschis inclusiv către alte dimensiuni sau lumi. Dacă privim o tablă bidimensională de şah sau de table şi ne

imaginăm că putem crea un cub pe care să jucăm un joc de şah sau de table tridimensional, ne dăm seama că la fel de bine ar putea exista şi o lume cu patru dimensiuni. Cameron mi-a confirmat această perspectivă în ultima conversaţie pe care am purtat-o cu ea, de ziua ei de naştere, cu puţin timp înainte de a muri. Deşi era foarte bolnavă, a citit Piramidele din Montauk, în care este descrisă această geometrie, dar mult mai detaliat. Mi-a spus atunci că am surprins exact esenţa operaţiunii Babalon. La vremea respectivă, a avut o sumedenie de viziuni geometrice, pe care le-a exprimat mai târziu în arta ei. A adăugat că lucrarea mea a tradus în cuvinte exact ce a experimentat ea în planul conştiinţei. Ultima noastră conversaţie a fost una fericită. Cameron s-a stins din viaţă la data de 24 iulie 1995. Revenind la clanul Wilson, trebuie să fim de acord că ADN-ul acestei familii, sau cel puţin al unora dintre membrii săi, avea o anumită predispoziţie către bizar. În sine, acest lucru nu este neapărat ceva rău, dacă nu ar exista mutaţiile radicale ce pot conduce către direcţii neaşteptate. Când un prieten de-al meu pe care îl cheamă Wilson a auzit această poveste, mi-a spus că a beneficiat de o primire cu totul neaşteptată în Scoţia, pe când a vizitat această ţară. De câte ori spunea cum îl cheamă, localnicii îl priveau cu suspiciune, ca şi cum nu ar fi dorit să aibă nimic de-a face cu el. Peste toate, este un om foarte sensibil. Numele de „Wilson” şi „Cameron” au apărut de-a lungul întregii mele cercetări referitoare la călătoriile în timp şi la proiectele secrete, făcând dovada unor sincronicităţi uluitoare. Înseşi principiile sincronicităţii sunt descrise de un scriitor faimos, pe nume Robert Anton Wilson. Acesta afirmă că dacă atingi orizonturile conştiinţei, vei întâlni aici principiul sincronicităţii. El face legătura între locul în care ne aflăm în această existenţă tridimensională fixă şi posibila cale de ieşire din ea printr-o realitate cu patru dimensiuni. Farfuriile zburătoare sunt piese de şah dintr-un joc cu patru dimensiuni. Aşa se şi explică de ce Preston a descoperit că spaţiul se dilată atunci când a intrat într-una dintre ele. Structura lor are la bază o serie de configuraţii geometrice şi o conştiinţă cu totul diferită de cea care ne este specifică nouă, oamenilor de pe această planetă. În timpul operaţiunii Babalon, dezmăţul sexual a fost total. Parsons întreţinea relaţii sexuale cu Cameron pe altar, în timp ce Hubbard făcea incantaţii şi încerca să capteze energia. Au fost folosite incantaţii şi simboluri geometrice, asemănătoare cu cele descrise în cartea lui Hubbard (pe care am descoperit-o la bibliotecă). Cei doi au operat în mod deliberat cu aceleaşi energii şi tehnici pe care le-au utilizat John Dee şi Edward Kelly în timpul domniei reginei Elisabeta I (al cărei astrolog era Dee), şi care le-au permis să intre în contact cu marele necunoscut al subconştientului cosmic. Mulţi oameni cred că operaţiunea Babalon realizată în anul 1946 a deschis calea OZN-urilor, care au devenit atât de numeroase după acel an. Cameron însăşi mi-a confirmat această ipoteză, spunându-mi că a văzut personal un OZN aproape imediat după experimentul Babalon. A adăugat că imaginea acestuia i-a trezit o stare de fericire indescriptibilă. În această perioadă Cameron şi fratele ei lucrau la Laboratorul pentru Propulsie prin Jet; OZN-ul i-a apărut pe când se plimba în perimetrul laboratorului. Deşi şia avertizat fratele să nu povestească nimic în legătură cu acest incident, acesta nu a ascultato, fiind supus unei ridiculizări atât de mari din partea colegilor încât nu a mai putut suporta şi şi-a dat demisia. S-a angajat apoi la Ralph Parsons Corporation, un concern internaţional uriaş care construieşte – printre altele – oraşe şi căi ferate subterane. După ce operaţiunea Babalon s-a încheiat, Hubbard a fondat Dianetica şi scientologia, vorbind despre nişte subiecte foarte puţin cunoscute la vremea respectivă. De pildă, i-a descris pe extratereştrii din a Cincia Forţă Invadatoare, care semănau cu nişte insecte. A vorbit de asemenea despre implanturi. A conceput un întreg sistem menit să elibereze umanitatea de limitările realităţii tridimensionale. Cât despre succesul sau eşecul pe care l-a avut, acesta este un cu totul alt subiect.

Parsons şi-a continuat munca magică, dar a suferit un aşa-zis accident petrecut ca urmare a unei explozii, în anul 1952. Deşi era ruda cea mai apropiată de el, soţia sa, Cameron, nu a fost chemată să-i identifice cadavrul. De fapt, nu i s-a permis nici măcar să îl vadă în ambulanţă sau la spital. Relatările din mas-media sunt pline de informaţii ciudate. Unul din ziariştii care au scris despre accident a fost Omar Garrison, căruia i s-a propus mai târziu să fie biograful lui Hubbard. El a fost cel care a ascuns adevărul despre Parsons, aşa că era cel mai potrivit pentru a face acelaşi lucru şi în ceea ce îl privea pe Hubbard. Cu câteva săptămâni înainte de moartea lui Parsons, deasupra Capitoliului s-a produs o adevărată invazie în masă de OZN-uri. De atunci, Parsons a fost asociat cu aceste fenomene. Când Cameron i-a făcut horoscopul lui Jack, apelând la unul din cei mai vestiţi astrologi din Los Angeles, ea nu i-a menţionat numele. După o analiză detaliată, astrologul a ajuns la concluzia că această persoană trebuie să fie şeful CIA. Să nu uităm ce spuneam mai devreme: Parsons a fost un membru al Iluminaţilor. Între altele, el a fost fondatorul Laboratorului pentru Propulsia prin Jet. Chiar şi astăzi, cei de la NASA numesc acest laborator: JPL (Jack Parsons Laboratory). Există o întreagă dezbatere în jurul lui, considerându-se că nu a murit, ci continuă să controleze lucrurile dintr-o locaţie secretă. Nu vom intra însă în ea, căci nu acesta este scopul cărţii de faţă. De altfel, dacă este într-adevăr un lider al Iluminaţilor, nu contează prea mult dacă este viu sau mort, căci aceste personaje nu trăiesc după regulile obişnuite ale existenţei umane. Ei influenţează continuum-ul spaţio-temporal prin ritualuri sexuale, manipularea morţii, a impozitelor, a implanturilor, a răpirilor făcute de extratereştri, şi altele. Indiferent dacă a fost sau nu un lider al Iluminaţilor, cert este că Jack Parsons a avut ideea să o invoce pe zeiţa Babalon şi să schimbe astfel lumea. Convingerea mea este că a fost prins undeva la mijloc şi că sufletul său nu-şi va găsi odihna până când zeiţa nu va fi adorată ca divinitate supremă. Cameron a avertizat la rândul ei asupra judecăţilor de valoare la adresa soţului său. Odată, a afirmat cu înţelepciune că istoria nu poate evalua un om de talia acestuia mai devreme de cel puţin o sută de ani de la moartea lui. Juriul mai are de aşteptat. Operaţiunea Babalon şi personajele atât de colorate care au declanşat-o continuă să rămână un punct de referinţă pentru mulţi cercetători în domeniul OZN. Legendele ţesute în jurul lor nu fac decât să crească odată cu trecerea timpului. Cameron mi-a mai spus ceva interesant în ultima conversaţie pe care am avut-o. Când i-am spus că lucrez la cartea de faţă, mi-a răspuns că simte o conexiune extrem de puternică cu Pleiadele. Se pare că există o legătură între acestea şi energia feminină cunoscută sub numele de Babalon. Capitolul 32 Luna Ce putem spune despre Cameron, instrumentul feminin al Operaţiunii Babalon? La vremea respectivă, ea a fost uimită că Parsons a ales-o pentru rolul de Babalon. Au trecut mulţi ani până când s-a împăcat cu ideea şi şi-a acceptat rolul. În particular, ştia că este atotputernica energie feminină supranumită Babalon, dar în public nu a recunoscut niciodată acest lucru. Misterul zeiţei era ascuns în ea, căci ea a fost vehiculul prin care s-a produs magia şi comunicarea interdimensională. Reporterii şi amatorii de senzaţional au căutat-o de-a lungul anilor, dorind să afle secretele lui Jack. Îmi imaginez cât de amuzată, dar şi de frustrată, trebuie să fi fost în tot acest timp. Mi-a spus de multe ori că nimeni nu părea să realizeze că aspectul manifestat de ea era cel mai important între toate. Nu era o simplă laudă de sine, ci pur şi simplu înţelegerea principiului feminin pe care îl încarna.

Misterele Iluminaţilor pălesc prin comparaţie cu secretele zeiţei, care nu înseamnă altceva decât energia creaţiei. De altfel, organizaţiile secrete care încearcă să controleze planeta prin implanturi şi alte manipulări de acest fel nu pot atinge succesul decât în măsura în care fuzionează cu principiul feminin. Zeiţa este cea care ne hrăneşte şi ne dă viaţă tuturor. Până acum, forţele care conduc pământul au preferat să se polarizeze exclusiv în jurul aspectelor rigide ale principiului patriarhal, punând sub semnul îndoielii însăşi continuitatea vieţii pe planeta noastră. Una din primele teme ale literaturii science-fiction moderne a fost lupta omului împotriva naturii. Chiar această expresie: „omul împotriva naturii” este sinonimă cu expresia: „Omul (bărbatul) împotriva femeii”. Ca să fiu mai bine înţeles, mă refer la lupta omului împotriva aspectelor naturale manifestate de femei. Aspectele profund naturale ale feminităţii nu sunt cu adevărat celebrate decât de străvechea tradiţie a vrăjitoarelor. Însuşi Jack Parsons a scris în operele sale. „Noi suntem vrăjitori”. Atât el cât şi Cameron făceau parte din această tradiţie. Un studiu obiectiv al vrăjitoriei va scoate la iveală o legătură extrem de puternică cu extratereştrii şi cu navele spaţiale. Literatura populară prezintă de regulă vrăjitoarele ca având legături cu tot felul de fantome, spirite şi demoni. La urma urmei, ce sunt aceste spirite decât nişte creaturi ale subconştientului? Extratereştrii şi OZN-urile fac parte din aceeaşi categorie. La fel ca şi spiritele, şi ei se pot manifesta pozitiv sau negativ. Atunci când o vrăjitoare ia capacul de pe cazanul care fierbe, tot ce există în acesta iese la suprafaţă. O vrăjitoare autentică va îmbrăţişa întotdeauna totalitatea creaţiei, nu doar anumite aspecte ale acesteia. Ritualurile din vechime aveau la bază ritmurile naturii. Orice femeie se află prin însăşi structura ei într-o rezonanţă mai profundă cu natura, căci ea este literalmente responsabilă de crearea rasei umane. Aceste ritmuri naturale sunt extrem de vizibile în corpul feminin, sub forma ciclului menstrual. La origini, Sabatul cădea în momentul acestui ciclu lunar. În timp, el a fost vulgarizat, fiind împărţit în patru zile pe lună, pentru a colecta bani de la oamenii care au uitat ce însemna Sabatul original. Într-un an există 13 cicluri lunare. De aceea, acest număr a devenit un punct de referinţă, reprezentând baza calendarului lunar, care ilustrează cel mai bine linia temporală a naturii. Ciudata superstiţie care înconjoară acest număr în epoca modernă nu înseamnă altceva decât o revoltă împotriva naturii, un efort de a scoate energia feminină în afara existenţei, prin manipulare. Când Parsons a declanşat operaţiunea Babalon, el nu s-a limitat doar să o invoce pe zeiţă, ci a încercat chiar să provoace naşterea unui Copil al Lunii. Reporterii şi amatorii de senzaţional ieftin au insistat tot timpul asupra faptului că acest termen reprezintă o referinţă la Anticrist, dar această afirmaţie nu este tocmai adevărată. El trebuie înţeles ca un Anticrist numai în măsura în care reprezintă opusul falsului creştinism. Un act de magie sexuală nu dă naştere unui copil fizic, dar are menirea să conceapă un alt fel de copil: o formă-gând care să propage intenţia magicianului. Parsons a obţinut o dovadă a implicării zeiţei atunci când la uşa casei sale a apărut ca prin minune Cameron. Împreună cu ea, a încercat să creeze un fenomen încă şi mai miraculos. I-am putea spune în diferite feluri, dar în esenţă a încercat să inverseze linia temporală falsă, reorientând-o către cea primordială (autentică). Forţele lunare nu puteau fi ignorate, aşa că Parsons s-a gândit să creeze un Copil al Lunii, pentru a dezlănţui astfel puterea feminină. Un Copil al Lunii este de fapt o idee. Cuvintele lună şi menstruaţie derivă din aceeaşi rădăcină. Cuvântul latinesc mens înseamnă simultan „lună” şi „minte”. În greaca veche, cuvântul men desemna luna, fiind rădăcina de la care au derivat instrumentul de măsurare (timpul) şi menstruaţia. Menos însemna simultan „lună” şi „putere”. Aceste cuvinte îşi au la rândul lor originea în cuvântul ma, mama întregii creaţii. Cuvântul egiptean pentru subconştient era amenta.

Toate aceste cuvinte sunt strâns legate între ele: lună, minte, menstruaţie23. Menstruaţia a fost concepută ca un instrument natural pentru a-i permite femeii să se odihnească o dată pe lună, eliberându-se astfel de tensiunile vieţii. Acesta era Sabatul original, care însemna „odihna inimii” în limbajul babilonian. O femeie în stare pură (de o feminitate absolută) poate accesa alte lumi în perioada pre-menstruală şi în cea a menstruaţiei propriu-zise. Ea poate avea viziuni, căci centrul ei psihic se deschide şi comunică în această perioadă cu cosmosul. Aceasta a fost conexiunea cosmică ce a inspirat oracolele din Grecia Antică şi din alte ţări. Din păcate, la un moment dat au intervenit preoţii şi au sechestrat aceste „femei înzestrate”, blocând astfel canalul de comunicare cu celelalte lumi. Dacă femeilor li s-ar permite să-şi redobândească puterea, canalele subconştiente ale universului s-ar redeschide. În loc de răpiri şi implanturi, am putea vedea atunci OZN-urile zburând în structuri armonioase pe cerul planetei noastre. La nivel fiziologic, însăşi imaginea vaginului este modelată după celebra structură geometrică numită vesica pisces. Simbolul de mai jos, care seamănă cu o minge ovală de fotbal (american), fiind situat la intersecţia a două cercuri, reprezintă un simbol bidimensional. Punctul A Dacă în locul celor două cercuri am avea două sfere, am putea vizualiza mental o reprezentare tridimensională a simbolului vesica pisces. Mai există un aspect interesant legat de acest simbol geometric: dacă am privi cele două sfere tridimensionale din perspectiva punctului A, ele s-ar suprapune una peste alta, dând forma unui OZN. Nu este deloc vorba de o simplă coincidenţă. Avem de-a face cu o reprezentare geometrică a două realităţi interferând una cu cealaltă. Christos a fost reprezentat prin acest simbol al vesica pisces tocmai pentru că a fost o fiinţă interdimensională, care a încercat să ne reorienteze către linia temporală primordială. Aceste structuri geometrice explică inclusiv de ce vaginul este considerat o poartă către alte lumi de către practicanţii magiei sexuale. În plus, el ne oferă o perspectivă structurală asupra lucrurilor care s-au întâmplat în cadrul operaţiunii Babalon. Codurile genetice specifice familiei Wilson nu puteau decât să contribuie la succesul general al operaţiunii. Publicarea acestei cărţi coincide cu cea de-a 50-a aniversare a operaţiunii Babalon, şi implicit a noii „epoci a OZN-urilor” care a urmat. Deşi mai sunt încă foarte multe lucruri de explicat, putem spune că ne-am apropiat cu un pas de înţelegerea acestui fenomen (inclusiv de Pleiade). Capitolul 33 Proiectul KOALA După prima sa vizită în Pleiade, Preston Nichols a sfârşit prin a lucra la Proiectul Montauk. Ai putea crede că pleiadienii sunt un fel de piază rea, dar nu este cazul. Preston este un fel de receptor radio, care se poate acorda la orice frecvenţă din cosmos. Dacă i-aţi vedea laboratorul radio, aţi înţelege ce vreau să spun. De altfel, el susţine că a primit inclusiv transmisiuni radio din trecut în acest laborator. Fiind el însuşi un „receptor radio uman”, a putut fi atras într-un proiect care a făcut foarte mult rău planetei. La Montauk au fost implicate numeroase linii temporale. De fapt, realitatea este alcătuită dintr-un număr infinit de realităţi potenţiale, care corespund unei multitudini de linii temporale. Implicarea pleiadienilor în realitatea noastră este foarte complexă, aşa că am putea crede că ei au intrat în viaţa lui Preston mai degrabă pentru a-l ajuta să renunţe la Proiectul Montauk, încercând să ridice conştiinţa planetară către linia temporală primordială.
23

N. Tr. Analogia este mai evidentă în limba engleză: moon, mind, menstruation.

Apropierea mea de Preston corespunde acestui din urmă deziderat. Spuneam întrun capitol anterior că am experimentat personal o dispariţie a timpului în anul 1982, la scurt timp după ce am luat decizia de a dizolva universul fizic. Nu peste mult timp, m-am mutat în Long Island. Ce-i drept, au mai trecut şapte ani, dar în cele din urmă l-am descoperit pe Preston Nichols. Ceea ce se întâmplă în universul nostru nu poate fi înţeles dacă nu ţinem cont de persoana acestuia. Mi-a luat mult timp ca să înţeleg ce s-a întâmplat atunci când timpul a dispărut pentru mine. A fost chiar o perioadă în viaţa mea când am uitat de acest lucru. Abia după ce m-am întors în zona respectivă mi-am adus aminte în detaliu ce s-a întâmplat atunci. L-am întrebat pe Prston ce crede, dar nu avea nici o idee. Mi-a spus doar că întâlneşte frecvent oameni care nu-şi amintesc anumite perioade de timp din viaţa lor. Răspunsurile au venit abia mai târziu, când renunţasem să le mai caut. Unul din aceste răspunsuri a venit după o ceremonie la care am participat, alături de Sharon Jackson (despre care am vorbit în Piramidele din Montauk), femeia-şaman din tribul Montauk. Înainte de întâlnirea noastră, Sharon a notat în scris câteva lucruri despre mine pe care i le-a transmis Marele Spirit. Mi-a spus că am avut acces la o lume care le-a rămas interzisă lui Preston Nichols şi Duncan Cameron, dar că m-am blocat la întoarcerea din ea. Mai multe surse independente unele de altele mi-au spus acelaşi lucru, fără măcar să le fi întrebat. Am înţeles mai târziu cu claritate că decizia mea de a dizolva mecanismele atât de dureroase ale planului fizic a avut un impact imediat: viaţa mea s-a schimbat şi am ajuns să mă mut în imediata apropiere a Montauk Point, acest loc atât de special din New York. La vremea când am luat decizia, aveam mintea perfect lucidă şi inima pură. A fost probabil cea mai sinceră decizie pe care am luat-o vreodată. În consecinţă, a urmat un fel de teleportare a mea, dar în ce loc! Următorul indiciu a venit de la prietena mea, Maia, un medium care ţine legătura cu Tahuti şi a cărei activitate seamănă foarte mult cu ceea ce fac eu. Aceasta mi-a povestit de existenţa unui proiect numit KOALA, care se va derula în viitor, în anul 8885. KOALA a fost creat de Reţeaua Luminii Interioare în perioada pe care o trăim noi, dar a fost proiectat printr-un tunel al timpului în viitor. Reţeaua Luminii Interioare este o structură alcătuită din toţi acei oameni de pe pământ care acţionează în spiritul ordinii divine, în guvern şi în alte domenii de activitate, mulţi dintre ei primind indicaţii directe de la ultratereştri. KOALA operează pe două nivele principale. Primul se referă la sănătate şi ecologie, în beneficiul liniei temporale actuale, iar al doilea constă în conceperea unui „virus codificat” care urmează să fie introdus în matricea creată de extratereştri şi de Liga Lumii Unice (al cărei nume codificat este OWL, de la One World League), cu scopul de a manipula reţeaua noastră temporală prin proiecte de tipul Montauk. Dacă acest proiect va reuşi, virusul va dizolva matricea şi va permite reinstaurarea domniei lui Metatron24 în realitatea noastră. Reţeaua Luminii Interioare a inclus printre rândurile ei oameni ca Rudolf Steiner sau Nikola Tesla. KOALA este cel mai avansat centru de cercetare al acestei reţele. Aici se află centrul de control (cutia neagră) al timpului real, situat lângă Golden, în statul Colorado, la 80 de metri sub pământ, într-un complex de mici dimensiuni. KOALA acţionează în sens opus Proiectului Montauk, menţinând lucrurile sub control şi având pe termen lung scopul de a-l dezactiva complet. Montauk, Atlantis şi Cydonia (locul de pe Marte în care se află faţa şi piramidele ce pot fi văzute de pe pământ) fac parte din Fisura Kali25, un alt nume pentru această linie
24

Metatron este definit ca un prototip al elementelor de bază din care este alcătuită materia (subparticulele acesteia). Se referă de asemenea la spirala luminoasă integrală a materiei, care se deosebeşte de spirala parţială (care este înjumătăţită). Cu alte cuvinte, energia metatronică corespunde energiei spectrului luminos în integralitatea lui, adică luminii expansive care emană din cauza primară. 25 Kali este numele zeiţei hinduse a timpului, despre care se spune că devorează totul. Îi corespunde lui Babalon şi este identificată cu „fluxul menstrual al timpului”. Culorile ei: roşu şi negru, sunt purtate frecvent de magicieni, dar şi de satanişti.

temporală falsă. În afară de Golden, mai există şi alte noduri de echilibrare, precum Insula Paştelui şi Ram-Set, un centru localizat sub Pentagon. Deşi eşalonul superior al Proiectului Montauk ştie de existenţa centrului KOALA, el nu poate face nimic împotriva acestuia. KOALA este situat într-o dimensiune care nu le este accesibilă acestor oameni şi există într-o realitate viitoare a planetei, numită de Tahuti „Steaua Noului Pământ”. În momentul Marii Tranziţii (numită şi Efectul Celei de-a o Suta Maimuţă), în noua realitate nu va fi transportată decât o mică parte din regiunea Montauk. Povestea relatată de Maia este mult mai complicată, fiind imposibil de relatat în această carte, căci ar presupune foarte multe explicaţii suplimentare. Deşi nu răspunde la toate întrebările mele (referitoare la absenţa timpului pe care am experimentat-o), deocamdată reprezintă cea mai bună teorie pe care am găsit-o. În clipa în care am luat decizia să dizolv aspectul fizic negativ al existenţei, am fost recrutat în proiectul KOALA. Nimeni nu m-a întrebat dacă doresc acest lucru. Pac – şi timpul a dispărut! De atunci, viaţa mea s-a schimbat dramatic. Toate experienţele care au urmat au avut drept scop pregătirea mea în vederea muncii alături de Preston Nichols. Nu doresc să intru în detalii prea aprofundate, dar vă voi oferi un singur exemplu: soţia mea. M-am însurat cu o artistă foarte apreciată (câştigătoare a unor premii de referinţă), care a dat pur şi simplu viaţă acestor poveşti incredibile legate de Montauk şi de pleiadieni prin ilustraţiile ei incredibile. Acest lucru a ajutat considerabil la vânzarea cărţilor scrise de Preston şi de mine. Nici chiar cei mai bine plătiţi autori de best-seller-uri nu şi-ar permite serviciile ei sau al artiştilor din categoria ei. Nu numai că soţia mea îmi face această favoare, dar îmi şi permite să iau parte la procesul ei artistic. Acesta este doar un exemplu din multe, care ilustrează „norocul chior” sau sincronicitatea evenimentelor din viaţa mea. Coincidenţele merg până acolo încât ne-am născut în acelaşi spital. Şi aş putea continua la nesfârşit cu aceste exemple. Oricum ar fi, chiar dacă nu membrii KOALA au fost cei care m-au atras în proiectul lor, este limpede că cineva a făcut-o şi că totul s-a dovedit până la urmă o experienţă benefică. Mi se pare absolut logic să existe un contra-proiect care să se opună Proiectului Montauk şi celorlalte proiecte spaţio-temporale malefice care există. Dacă nu ar fi fost aşa, am fi fost cu siguranţă distruşi până acum. În străvechile legende ale aborigenilor australieni, ursul koala simbolizează imposibilitatea de a fi ucis, lucru ilustrat de următorul mit. Se spune că ursuleţul koala a fost un orfan care a căutat un refugiu în tribul său, dar a fost tot timpul neglijat de membrii acestuia. De pildă, în timpul secetei, rezervele de apă erau foarte sărace şi nimeni nu dorea să-i dea de băut. Chiar şi copiii îl tratau cu răutate şi bietul koala începuse să plângă în somn. Într-o zi fierbinte de vară, când întregul trib se afla la vânătoare, koala a furat întreaga rezervă de apă şi a plasat-o în nişte vase pe care le-a ascuns în vârful unui copac. A furat chiar şi puţina apă care mai curgea în pârâul din apropiere. S-a urcat apoi în copac şi a făcut un act de magie în urma căruia copacul a început să crească până când a ajuns la cer. Când membrii tribului s-au întors acasă, au rămas disperaţi văzând dispariţia apei. Au remarcat apoi copacul uriaş care apăruse în mijlocul satului şi l-au văzut în vârful lui pe koala agăţat de ramuri, cu rezerva lor de apă. Ori de câte ori încercau să urce în copac ca săşi recupereze apa, ursuleţul îi aştepta până când se apropiau, apoi vărsa puţină apă peste mâinile lor, care deveneau astfel alunecoase, făcându-i să cadă. În cele din urmă, doi dintre cei mai vânjoşi membri ai tribului s-au decis să îl păcălească pe ursuleţul koala, urcând în serpentină până la el. Din cauza acestei ascensiuni şerpuite, când koala a încercat să verse apă peste ei, i-a ratat, căci cei doi îşi schimbau tot timpul poziţia. În cele din urmă, unul din cei doi membri ai tribului a ajuns la koala, l-a înşfăcat şi l-a aruncat din copac. Deşi s-a izbit de pământ şi a luat inclusiv o mamă de bătaie de la restul tribului, el nu şi-a rupt nici un os. Ursuleţul avea o vitalitate ieşită din comun, pe care a reuşit să şi-o prezerve urcând în

copaci. A descoperit că nu mai are nevoie de apă dacă mestecă frunzele arborelui de cauciuc. Cât despre oameni, până în ziua de astăzi aceştia se tem de magia ursului koala. Acest mit explică de ce rezistă atât de bine urşii koala fără apă. De fapt, ei reprezintă nişte animale opiate, care simbolizează o stare de conştiinţă modificată, şi se caţără în copacii înalţi. Copacul care face legătura cu cerul descrie în mod evident arborele vieţii, menţionat de toate tradiţiile şi despre care vom discuta şi noi mai târziu în această carte. Legenda arată că omul s-a împotrivit la un moment dat puterilor superioare ale vieţii. Dacă există într-adevăr un proiect care încearcă să anuleze rezultatele activităţii celor care urmăresc coborârea nivelului de conştiinţă pe pământ, acesta nu ar putea primi un nume mai inspirat decât „KOALA”, care simbolizează nemurirea şi aspectele superioare ale conştiinţei. Această legendă se potriveşte de asemenea de minune cu cea relatată de Preston în O nouă vizită la Montauk, referitoare la conştiinţa christică. El a relatat aici o poveste incredibilă despre felul în care Christos a răsturnat planurile operatorilor malefici din Montauk. De aceea, până când vom obţine mai multe informaţii sau o explicaţie mai bună, ne vom referi la toţi cei care fac eforturi pentru întoarcerea acasă a planetei cu ajutorul pleiadienilor sub numele codificat de KOALA. I-am menţionat pe pleiadieni deoarece constelaţia lor a fost locul în care a început întregul proiect KOALA. NOTĂ: Pentru informaţii suplimentare referitoare la aceste subiecte şi la Şcoala Misterelor numită Steaua lui Isis, trimiteţi 5 dolari (10 dolari dacă sunteţi în afara SUA) pe numele Johannine Grove, PO Box 235, Crestone, CO, 81131. Verificaţi ca banii să poată fi încasaţi la o bancă din SUA. Capitolul 34 Miturile Pleiadelor Aici se încheie descrierea experienţei mele personale, care a condus la întâlnirea mea cu Preston Nichols. Totul a început cu mulţi ani în urmă, ca o aventură în planul conştiinţei inspirată de societăţile secrete ale Germaniei, care îşi trag rădăcinile din Antichitate. Tradiţiile din care s-au inspirat aceste societăţi provin din perioada Atlantidei şi a constelaţiei tutelare a acesteia: Pleiadele, deşi foarte puţine informaţii au fost făcute publice în această privinţă. Pleiadele sunt una din cele mai strălucitoare constelaţii de pe cerul nopţii. Cei care au o vedere foarte bună pot vedea şapte stele (ceilalţi numai şase). În realitate, constelaţia cuprinde peste 250 de stele, cu orbite foarte apropiate între ele. Practic, toate mitologiile pământului menţionează Pleiadele în tradiţiile lor orale sau scrise, considerând această constelaţie sacră sau sursa întregii vieţi. În interiorul Marii Piramide există şapte încăperi care comemorează aceste şapte stele. Arabii şi berberii le considerau sediul nemuririi, în timp ce diacii din Borneo credeau că aici se află centrul universului. Legendele sud-americanilor vorbesc şi ele de Pleiade, în care locuiesc zeii care au vizitat cândva pământul. Mayaşii se considerau ei înşişi „copiii Pleiadelor”. În capitolele care vor urma voi prezenta majoritatea informaţiilor pe care le-am găsit în legătură cu miturile Pleiadelor, triate şi ilustrate astfel încât să poată fi uşor de înţeles. Acolo unde va fi cazul, voi face o serie de comentarii suplimentare, pentru a completa informaţiile prezentate în această carte. Mă voi referi înainte de toate la tradiţia greacă şi la cea romană, căci literatura care ne-a rămas de la aceste două civilizaţii este de departe cea mai abundentă. Vom începe cu creaţia universului, după care vom identifica linia ancestrală care a condus la crearea Pleiadelor (din perspectiva mitologiei). La început nu a existat decât un vid (sau un haos), din care s-a născut principiul creator, cunoscut sub numele de Mama-pământ sau Gaia. În timp ce dormea, aceasta a născut un fiu, pe Uranus (echivalentul grecesc al lui ebraicului Metatron). Privind-o cu

dragoste, acesta a revărsat asupra ei o ploaie fertilă, în urma căreia s-a născut natura manifestată: păsările, copacii, florile şi animalele. Împreună, cei doi au avut numeroşi copii, între care cei mai puternici au fost cei 12 titani. Şase dintre aceştia erau de sex masculin şi şase de sex feminin. Uranus avea o putere creatoare uluitoare. Între altele, el a creat şi electronul. Astrologia afirmă că Uranus patronează toate secretele electromagnetismului. Creaţia sa s-a dovedit însă mai puternică decât el însuşi, lucru ilustrat de revolta copiilor săi şi de castrarea sa de către aceştia. Această imagine corespunde căderii lui Lucifer din Biblie. Satan este echivalentul biblic al lui Saturn, purtătorul inelelor între titani. Vechii greci l-au numit pe Saturn Cronos (care corespunde în tradiţia ebraică lui Melchisedek). Acesta este numele timpului. Cronos şi-a devorat propriii copii, pentru a nu avea parte de soarta tatălui său. Această imagine simbolizează creaţia timpului şi faptul că acesta îi devorează pe toţi cei care îndrăznesc să trăiască în acest univers. Simbolul său era secera primită de la mama sa, cu care şi-a castrat tatăl. Saturn sau Cronos este prezentat adeseori şi sub forma Doamnei cu Secera (morţii). Saturn avea un frate, pe Oceanus, care reprezintă personificarea divină a elementului apă. El înconjoară pământul ca un imens ocean, în care este creată întreaga viaţă şi unde totul trebuie să se întoarcă mai devreme sau mai târziu pentru a muri. Această analogie simbolizează torus-ul (vezi glosarul) sau Centura lui Van Allen, unde se presupune că există înregistrările akasha-ice. Oceanus fertilizează pământul prin apele sale. Soţia lui Oceanus se numea Thetis şi era mama eternă a izvoarelor. Împreună, cei doi au procreat Oceanidele, o multitudine de nimfe care trăiau pe fundul mării. Una dintre cele mai importante nimfe a fost Climene, care s-a măritat cu titanul Iapetus, un frate al lui Cronos. Din uniunea lor s-a născut Prometeu şi fratele acestuia, Atlas. Cel din urmă avea să devină părintele Pleiadelor. Între timp, Cronos continua să îşi devoreze copiii, de teamă să nu fie detronat, aşa cum fusese tatăl său, Uranus. Soţia sa, Rhea, una din femeile-titan, l-a păcălit pe când era pe punctul de a-şi mânca cel mai mic dintre copii, pe Zeus, înlocuindu-l cu o piatră. Drept urmare, Zeus şi-a întrecut tatăl şi a devenit cel mai puternic dintre zei. Deşi Cronos însuşi a modificat într-o oarecare măsură linia primordială a timpului, domnia sa a fost mult mai apropiată de perioada originală a creaţiei decât domnia lui Zeus, care i-a succedat. Piatra pe care a înghiţit-o l-a condus pe Cronos la iluminare. În mitologie, pietrele reprezintă adeseori depozite ale cunoaşterii sau o serie de acţiuni. Ele corespund programelor interioare ale cristalelor. Chiar şi tehnologia cronometrelor (ceasurilor) are la bază folosirea cristalelor. După ce şi-a pierdut puterea, dar a cunoscut iluminarea prin intermediul pietrei înghiţite, Cronos s-a căit. În timp ce Zeus devenea cunoscut sub numele de Jupiter sau Iehova, Cronos a dezlănţuit asupra pământului o teroare pe care umanitatea nu a mai experimentat-o până atunci. El a ajuns astfel în Italia, unde a devenit cunoscut sub numele de Saturn şi le-a dăruit oamenilor agricultura. Sub patronajul său stau recoltele, moartea şi ciclurile naturale ale vieţii. Deşi a manifestat multe aspecte teribile, a fost un prieten al umanităţii, fiind de o corectitudine absolută. Zeus a fost mult mai instabil în relaţiile sale cu oamenii, dovedind adeseori un comportament malefic. După detronarea lui Cronos, Atlas şi tatăl său, Iapetus, au pornit un război împotriva lui Zeus. Cei doi făceau parte din prima generaţie de zei şi îi erau loiali lui Cronos. După ce a obţinut victoria împotriva lor, Zeus l-a izgonit pe Iapetus în Tartar şi l-a condamnat pe Atlas să poarte pe umerii săi cerul. Atlas a devenit astfel personificarea matricei geometrice care stă la baza întregii creaţii. Purtând pe umerii săi cerul (a cărui personificare era unchiul său, Uranus), el era cel responsabil de prezervarea liniei primordiale a timpului. Această povară era cu adevărat uriaşă, căci timpul fusese deja modificat. De aceea, imaginile simbolice care îl prezintă au înlocuit cerul de pe umerii săi cu pământul. În cele din urmă, Atlas a fost transformat în piatră când Perseu i-a arătat capul Meduzei.

Deşi nu era un om propriu-zis, Atlas avea trăsături umane. Împietrirea lui simbolizează căderea completă a omului în starea tridimensională solidă, adică în matricea artificială a pământului. Cealaltă faţă a monedei se referea la faptul că piatra a devenit un simbol al corpului cristalin al cunoaşterii experimentate de Atlas. Această cunoaştere supremă a devenit centrul civilizaţiei Atlantidei, care a apărut ca o revoltă împotriva lui Zeus sau a lui Iehova. Atlanţii au luat numele zeului grec Atlas. Atlas a fost părintele celor şapte Pleiade, împreună cu Pleione, fiica bunicilor săi dinspre mamă: Oceanus şi Tetis. Cunoscute ca cele şapte surori, Pleiadele au primit următoarele nume: Maia, Electra, Taigete, Asterope, Merope, Alcione şi Celaeno. Imediat după ce s-au născut, Pleiadele au început să danseze pe cer, fiind foarte fericite. Când şi-au dat seama că sunt singure, întregul univers s-a întristat şi cerul s-a cutremurat. De aceea, au fost chemaţi peţitori, dar nici unul nu a corespuns naturii libere şi zburdalnice a Pleiadelor. Deşi s-au măritat, acestea nu au fost niciodată satisfăcute de soţii lor. Între timp aceştia au dispărut, dar Pleiadele continuă să aştepte, strălucind pe cerul nopţii şi dorind să fie fericite din nou, la fel ca la începuturi. Fiind nimfe, surorile pleiadiene erau considerate simboluri ale fertilităţii cărora le place jocul. Rădăcina cuvântului Pleiade înseamnă simultan „a se juca” şi „a naviga”. În religia celtică, data de 1 mai este numită sărbătoarea Beltanului, aceasta fiind prima noapte din an când Pleiadele apar pe cerul nopţii. Este o sărbătoare a fertilităţii, foarte populară în zilele noastre sub numele de May Day (Ziua de Mai). Pleiadele apun la sfârşitul lui noiembrie. Aceste date coincid între altele cu sezonul de navigaţie în Marea Mediterană. Grecii au considerat această perioadă şi ca un sezon al fertilităţii culturale. În aceste luni, ei navigau, explorau şi făceau comerţ. Dispariţia Pleiadelor în noiembrie semnalează începerea anotimpului rece, care încheie sezonul de navigaţie. Unul din peţitorii Pleiadelor a fost Orion, un vânător din rândul giganţilor, de o mare frumuseţe. Există numeroase legende legate de acesta, dar toate prezintă acelaşi comportament necioplit şi grosolan. Deşi foarte frumos ca înfăţişare, Pleiadele au încercat să-l evite, căci manierele lui necioplite echivalau cu păcatul originar, sau altfel spus cu devierea liniei primordiale a timpului. Numele de „Orion” este strâns legat de cuvântul „originar”. Simbolurile sale erau ursul şi porcul mistreţ, căci era sclavul impulsurilor sale inferioare. Atunci când este aplicat oamenilor, cuvântul „porc” simbolizează întotdeauna o persoană necioplită, grosolană şi nemanierată. Orion s-a născut ca ţăran în Beoţia, o provincie rurală din Grecia. De aici s-a născut şi cuvântul „boer26”, care înseamnă sclav legat de glie sau ţăran. Pleiadele s-au simţit distruse de ceea ce i s-a întâmplat tatălui lor, Atlas, atunci când Zeus l-a condamnat să ţină pe umeri cerul. S-au simţit încă şi mai nenorocite când Perseu, fiul lui Zeus, l-a transformat în piatră, arătându-i capul Meduzei. Meduza era un simbol al lui kundalini în ascensiune, care poate scoate uneori la iveală cele mai hidoase adevăruri. Din cauza vanităţii ei şi a nerespectării aspectelor superioare ale vieţii, adevărul a ieşit la iveală, sub forma unui curent energetic extrem de puternic, care i-a făcut părul măciucă pe cap (este cunoscută imaginea Meduzei cu părul vâlvoi). Ea reprezintă simbolul adevărului necontrolat, prea puternic pentru a putea fi privit în faţă. Atlas şi întreaga matrice-reţea a pământului au fost paralizaţi, fiind transformaţi într-o linie temporală falsă. Perseu era un iniţiat în misterele şarpelui, obţinând un ochi clarvăzător de la trei vrăjitoare. Acesta era un glob de cristal care îi permitea să vadă adevărul. „Per” înseamnă „prin” şi reprezintă rădăcina cuvântului „percepţie”. Cristalul nu îi permitea însă lui Perseu să vadă decât adevărul filtrat, adevărul gol-goluţ (necontrolat şi periculos) fiind simbolizat de Meduza. Perseu a fost considerat un erou şi corespunde lui Quetzalcoatl, din tradiţia incaşă. Căsătoria lui cu Andromeda simbolizează apariţia rasei roşii. Atlas s-a luptat cu Perseu pentru că acesta era fiul lui Zeus. Legenda afirmă că Perseu l-a transformat în piatră cu ajutorul capului Meduzei – referinţă ocultă la
26

N. Tr. Nu putem stabili o similitudine cu cuvântul românesc “boier”.

înţelepciunea pietrei (cristalului). Piatra simbolizează matricea-reţea a pământului, artificială şi blocată, dar şi cristalizarea misterelor lui Atlas. Acest mit prezintă oribilul adevăr al devierii timpului primordial. Pleiadele au fost atât de afectate de ceea ce s-a întâmplat cu tatăl lor încât şi-au luat vieţile, motiv pentru care au fost izgonite în ceruri de Zeus, sub forma unor stele, căci acesta le admira foarte mult frumuseţea. Ele au rămas până astăzi pe cer, strălucind noaptea şi provocând umanitatea să le afle secretele. Capitolul 35 Secretele Pleiadelor Cele şapte surori au fost nişte creaturi ale iubirii. Calităţile lor de nimfe şi incapacitatea de a fi satisfăcute simbolizează procesul necontenit al creaţiei. Faptul că nici un bărbat nu a reuşit să le satisfacă arată că ondulaţiile continue ale vaginului lor vor continua să creeze prosperitate şi abundenţă pe pământ. Ele continuă să îşi aştepte pe cer partenerii de cuplu, dorind să le împărtăşească acestora secretele lor, ceea ce înseamnă că această cunoaştere este pregătită şi aşteaptă să fie revelată. În epoca modernă a apărut ideea că umanitatea are o origine pleiadiană şi că ar trebui să se întoarcă acasă. Mulţi oameni au o reacţie emoţională atunci când aud de Pleiade. Totul a căpătat o turnură de-a dreptul poetică. Toate lecţiile şi tradiţiile mitice ne arată că Pleiadele reprezintă cheia revenirii la linia temporală primordială. Deşi erau foarte supărate pe Zeus din cauza pedepsei date de acesta tatălui lor, Atlas, Pleiadele au acţionat cu viclenie. Ştiind că Zeus deţine puterea în Olimp, una dintre ele s-a decis să îşi folosească farmecele feminine şi să îl seducă pe acesta. Scopul ei nu era acela de a-l răni pe Zeus, ci de a concepe un copil printr-un act de iubire, care să devină un purtător al adevărului în faţa umanităţii. Pleiada aleasă a fost Maia. În urma relaţiei dintre aceasta şi Zeus s-a născut zeul Hermes, cunoscut şi sub numele de Mercur la romani. Hermes tutelează toate afacerile oamenilor, fiind simultan zeul comerţului, al comunicaţiilor, al hoţilor şi al ocultismului. Deşi viclean şi răutăcios, a fost un ambasador al zeilor şi a inventat alfabetul, muzica, astrologia, ştiinţa măsurării şi gimnastica. Egiptenii l-au numit pe Hermes Tahuti (cuvântul grecesc corespondent este Thoth), iar evreii Enoh. Tatăl său este echivalentul lui Iehova, iar numele mamei sale, Maia, seamănă suspect de mult cu Maria. De aceea, putem stabili o corespondenţă între el şi Christos, care s-a înconjurat de hoţi şi chiar a fost ucis pe o cruce între doi tâlhari. Această corespondenţă nu face decât să întărească ideea că între conştiinţa christică şi linia temporală primordială există o legătură de cauzalitate. Tot de la Hermes provine şi tradiţia hermeneutică a şcolilor misterelor. Aşa cum este prezentată în Biblie, viaţa lui Christos corespunde perfect tradiţiei hermeneutice. Contează mai puţin cât de adevărată a fost această poveste. Simpla relatare a vieţii sale este suficientă pentru a răspândi cunoaşterea care permite întoarcerea la Tatăl ceresc. Pleiadele nu sunt altceva decât un popas pe acest drum. Altfel spus, tradiţia hermeneutică face parte integrantă din conştiinţa christică. Înainte de a discuta şi alte aspecte ale Pleiadelor, aş dori să fac o scurtă descriere a acestora, conform miturilor greceşti. Cea mai bine cunoscută şi mai influentă pleiadă este Maia, despre care am discutat deja. În ultima vreme, tot mai multe femei încep să-şi spună „Maia”, deşi majoritatea nu au nici o idee despre legătura care există între acest nume şi pleiade. Pleiada Celaeno a fost sedusă de Poseidon sau Neptun şi a dat naştere unui fiu, pe care l-a numit Lycus. Potrivit unei tradiţii, Lycus s-a dus în Asia Mică şi a răspândit misterele Demetrei şi ale Persefonei, cunoscute şi ca misterele eleusinice (vezi Glosarul). Alcione a fost o altă pleiadă iubită cu pasiune de Poseidon, care i-a dăruit o mare influenţă asupra mărilor. Este identificată adeseori cu vânturile. Halcionele sunt perioade de

pace numite după numele ei. De regulă, încep cu şapte zile înainte de solstiţiul de iarnă şi durează două săptămâni. Merope a fost singura pleiadă care s-a măritat cu un muritor. Numele acestuia era Sisif. A fost condamnat să meargă în Tartar şi să ridice continuu o piatră uriaşă pe un deal, deşi ori de câte ori ajungea în vârful dealului piatra se rostogolea la vale. Merope s-a ruşinat de căsnicia ei cu un muritor, aşa că a refuzat să mai strălucească pe cer. Ea este steaua cel mai greu vizibilă din constelaţia Pleiadelor. Mitul arată inutilitatea investiţiilor făcute în iluziile efemere, prin comparaţie cu adevărurile eterne. Identificarea cu aceste iluzii nu conduce decât la pierderea strălucirii personale. Taigete a fost urmărită de Zeus, dar a fost salvată de Artemis/Diana, zeiţa lunii şi a vânătorii, care a transformat-o într-o căprioară. În final, i-a cedat lui Zeus şi ca urmare a acestei legături a dat naştere unui fiu pe care l-a numit Lacedemon, ai cărui descendenţi au fondat cetatea Spartei. Elena din Troia este una din descendentele acestei pleiade. Asterope este singura pleiadă despre care nu se ştie nimic. Reprezintă un mister. Numele ei, Aster, înseamnă stea. De aceea, se crede că ascunde misterul stelelor, care este misterul suprem. În el intră diferitele aspecte ale subconştientului colectiv despre care am discutat anterior în această carte. Pleiada Electra a fost urmărită la rândul ei de Zeus, dar s-a ascuns de acesta în spatele Paladiului de pe Muntele Olimp. Paladiul era o statuie a tatălui Atenei (sau a Atenei însăşi, în funcţie de legendă). Mânios, Zeus a aruncat statuia din cer şi a sedus-o cu forţa pe Electra, care i-a născut un fiu, pe Dardanus, care a fost primul rege al Troiei. Statuia a fost ulterior recuperată de troieni, care au făcut din ea protectoarea oraşului. Se spunea că atât timp cât statuia rămânea în Troia, oraşul nu va putea fi cucerit. Extrem de preţuit de troieni, Paladiul a fost păstrat în Templul Atenei. Cel care a pătruns în templu prin viclenie (folosind un pasaj subteran) şi a scos statuia din el a fost Ulise. Abia atunci a putut fi cucerit oraşul. Troia a fost întemeiată de Dardanus ca o colonie pleiadiană în care se predau misterele eleusinice şi în care era proslăvită zeiţa. Mai devreme sau mai târziu, ea trebuia să cadă. Electra a fost atât de ataşată de Troia, încât a preferat să se despartă de celelalte pleiade pentru a nu fi nevoită să asiste la distrugerea ei. Acesta este un alt mit care explică de ce este atât de greu vizibilă una din Pleiadele de pe cer. El ne oferă de asemenea o perspectivă diferită din care putem privi Războiul Troian. Capitolul 36 Troia – un avanpost pleiadian Legenda Troiei începe cu răpirea Elenei, care se referă la în realitate la lupta pentru energia zeiţei. Numele Elenei (Helena) provinde de la Hel, zeiţa lumii subterane şi fiica lui Loki. Elena din Troia întruchipează perfect arhetipul principiului feminin. Nu era doar o descendentă a pleiadelor, ci şi a lui Perseu şi a Andromedei. La acea vreme, regele Troiei era Priam. Acesta avea un fiu pe nume Paris. Când era mic, a fost dus în munţi şi lăsat să moară, căci clarvăzătoarea Cassandra a prezis că din cauza lui, Troia va cădea. Paris a fost adoptat însă de o ursoaică. Aceasta l-a alăptat, simbolizând legătura lui Paris cu Orion. Tânărul a crescut astfel departe de ochii troienilor, care l-au considerat mort. A lucrat la o fermă de vaci şi se spune că una din plăcerile sale erau luptele între tauri. Era un bărbat puternic, manierat şi, mai presus de toate, drept. Cuvântul Paris se trage de la rădăcina par, care înseamnă echidistant sau drept. Chiar zeii lau remarcat pentru cinstea lui ireproşabilă, respectându-l pentru această calitate. Întregul panteon al zeilor a fost invitat la nunta mamei lui Ahile, Thetis, cu excepţia lui Eris (Discordia), care s-a răzbunat aruncând un măr de aur în mijlocul invitaţilor. Pe acesta erau inscripţionate cuvintele: „Pentru cea mai frumoasă”. Zeiţele

Atena, Hera şi Afrodita au emis fiecare pretenţii asupra mărului, aşa că Zeus l-a desemnat pe Paris să hotărască cine era cea mai frumoasă dintre ele, datorită spiritului său de dreptate. Cuvântul măr (apple) derivă de la afal, care înseamnă „a cădea”. Mărul simbolizează căderea din linia temporală primordială, adică din Grădina Edenului de care vorbeşte Biblia. Ironia a făcut ca descoperirea legii gravitaţiei şi a întregii fizici newtoniene să depindă tot de căderea unui măr. Mărul discordiei şi-a îndeplinit rolul, căci Paris a fost copleşit de puterea de seducţie a Afroditei şi a ales-o pe ea drept cea mai frumoasă zeiţă. Decizia lui l-a costat sprijinul Atenei (înţelepciunea) şi al Herei (conştiinţa şi respiraţia), care i-au ajutat pe greci în războiul împotriva troienilor. Paris a sedus-o pe Elena şi a dus-o în Egipt, în care şi astăzi pot fi văzute monumente istorice închinate ei. Călătoria în Egipt simbolizează schimbarea de putere a zeiţei Isis, care nu a mai protejat Troia, ci Grecia. Într-adevăr, Egiptul a fost sursa de putere ezoterică din care s-au inspirat grecii secole la rând. Chiar înainte de plecarea Elenei din Troia s-a petrecut un ritual ciudat. Mulţi eroi greci au luptat pentru mâna ei, dar ea l-a ales pe Menelaus din Sparta. Anterior, peţitorii ei au făcut un pact, de a-l sprijini pe cel pe care îl va alege. Acest legământ a fost pecetluit prin sacrificarea unui cal. Ritualul a constat în dezmembrarea calului şi scăldarea eroilor în sângele acestuia. Calul sacrificat i-a fost oferit ca ofrandă lui Marte, zeul roman al războiului. Zeul grec al războiului era Ares, prezentat de regulă de greci ca fiind crud şi brutal. În schimb, romanii şi troienii l-au venerat. Calul este important din două motive. Pe de o parte, imaginea sa a fost folosită pentru a distruge Troia, prin crearea faimosului cal troian. Pe de altă parte, punctul central al Proiectul Montauk a fost tot imaginea unui cal, mai exact a unei statui aflată într-un oraş distrus, în anul 6037. Diferite persoane implicate în proiect au afirmată că au fost trimise în viitor, unde au văzut statuia unui cal pe un piedestal, care conţinea o anumită tehnologie. Corelaţia este evidentă: calul troian a presupus o anumită manipulare a timpului, afirmaţie susţinută şi de anumite fapte27. Originea etimologică a cuvântului cal (horse) nu este sigură. După părerea mea, nu există nici un mister. Rădăcina hor înseamnă timp, lucru ilustrat de cuvânt orologie (horology), care este ştiinţa măsurării timpului. Este şi rădăcina numelui zeului egiptean Horus, manifestat ca Montus, zeul războiului în formă de taur. Am discutat pe larg despre corespondenţa dintre Montus şi Montauk în Piramidele din Montauk. Rădăcina hor reprezintă de asemenea o derivaţie a cuvântul whore28, care se referă la zeiţa-mamă Babalon, numită Kali de către hinduşi, sau Târfa Babilonului în Biblie. Aceasta este foarte temută din cauza puterilor ei şi a faptului că devorează creaţia. Aş dori să mă întorc pentru câteva clipe la prietena mea Maia (cea care mi-a oferit informaţiile referitoare la proiectul KOALA, şi al cărei nume pleiadian capătă o altă semnificaţie în acest context), pentru a preciza ce mi-a scris în prima scrisoare pe care mi-a adresat-o. La vremea respectivă, membrii şcolii misterelor din care face parte Maia erau angrenaţi într-un proiect în Grecia şi Turcia (acolo unde se află ruinele Troiei), unde încercau să „deschidă vechile portaluri rombice”. Iată ce mi-a scris ea după ce a citit cartea Proiectul Montauk: Am „văzut” şi eu Calul de Aur. THOTH îmi spune că acest cal este un „indicator al timpului” plasat într-o „zonă moartă” în care se intersectează mai multe linii temporale. Îmi mai spune că cei care au plasat aceste indicatoare în zone moarte sunt „capricornii” (de a căror existenţă ştiu de mai bine de 15 ani). Este vorba de nişte aparate energetice care conţine câmpuri incredibil de puternice,
27

Există o carte scrisă de un portughez şi intitulată Calul troian, al cărei subiect este o călătorie în timp făcută la Ierusalim. Din păcate, nu dispunem de o traducere a lucrării. 28 Prostituată (în limba engleză).

ce le permit celor a căror forţă spirituală este pusă în rezonanţă cu Spirala Luminii Integrale sau cu Metatron să „pătrundă” în aceste indicatoare. THOTH le asemănă cu nişte piese de şah, în sensul că ele conţin codurile „jocului” în continuum-ul universal. Din punct de vedere mitologic, nu putem decât să speculăm ce s-a întâmplat la Troia. Cert este că orice s-ar fi întâmplat, a fost distrus un imperiu măreţ, în care erau predate misterele. În acest fel, linia temporală falsă s-a accentuat. Capitolul 37 Toate drumurile duc la Roma După căderea Troiei, Pleiadele au intervenit din nou. Electra s-a retras pe cer, dar pleiada Maia a coborât din nou pe pământ, în peninsula italiană, unde s-a măritat cu Faunus, cunoscut şi sub numele de Pan la vechii greci. Faptul că a ales un zeu încornorat este foarte sugestiv. Unchiul ei, Saturn, care ieşise din graţiile grecilor, se instalase deja în aceeaşi regiune, ajutând la dezvoltarea civilizaţiei prin intermediul agriculturii. De fapt, era vorba de o adevărată conspiraţie care urmărea reinstaurarea liniei primordiale a timpului. Saturn nu este numai zeul timpului. În astrologie, planeta cu acelaşi nume guvernează semnul Capricornului. Aşa se explică şi referinţa Maiei la „capricorni”, pe care i-a numit călători în timp, din ultimul capitol. Din punct de vedere mitologic, călătoria în timp este ilustrată de capricorn, o creatură cu un „corn în frunte” (chiar asta înseamnă de altfel cuvântul „capricorn”). Vom explica acest lucru mai în detaliu ceva mai târziu. Pe peninsula italiană Maia a devenit cunoscută sub numele de Fauna. Împreună cu Faunus, ea a avut un fiu pe care l-a numit Latinus, de unde s-a născut cuvântul latin29. Latinus a avut o fiică pe nume Lavinia, care a luat foc în timpul unui sacrificiu. În mod curios, ea nu a simţit nici o durere. Latinus şi-a întrebat tatăl, pe Faunus, ce crede despre acest miracol. Acesta i-a explicat că Lavinia trebuie să aştepte sosirea unui mare războinic, cu care urmează să se mărite. Acesta s-a dovedit a fi Enea, singurul războinic troian care a scăpat după căderea Troiei. Enea era fiul lui Venus şi a fost crescut de nimfe. Era rudă cu Priam şi cu Paris, dar nu a dorit să participe la războiul troian până când Ahile nu i-a furat vitele. Enea a fost un luptător legendar, al cărui curaj l-a condus în multe situaţii imposibile, din care îl salvau de obicei zeii. În timpul carnagiului din Troia, Enea s-a dus pe Muntele Ida, împreună cu tatăl său şi cu câţiva slujitori credincioşi. Printre aceştia se numărau şi amazoanele, care au luptat alături de troieni. După război, Enea a făcut o călătorie care a durat şapte ani, oprindu-se în Creta şi în Egipt, unde a fost iniţiat în mistere. Hera era încă pornită împotriva troienilor, aşa că i-a trimis nişte vânturi puternice, pentru a-i bloca drumul, dar pleiada Alcione i-a venit în ajutor, îmblânzind furtuna. În cele din urmă, Enea a ajuns în acea regiune care a devenit mai târziu imperiul etrusc şi în care erau cunoscute misterele egiptenilor. Mai târziu, a ajuns rege în Latinum. Descendenţii săi au fost Remus şi Romulus, care au fondat Roma, menită să fie o altă colonie pleiadiană. Legendele acestei perioade de timp vorbesc şi de un alt „zeu al timpului”, pe nume Ianus. Acesta a ajuns în Italia cu o flotă, a fondat Janiculum şi a devenit rege în Latinum. A fost primul om care l-a întâmpinat cu bunăvoinţă pe Saturn după izgonirea acestuia din cer. Fără nici o îndoială, Ianus a fost cel mai mare zeu din panteonul roman, lucru absolut remarcabil dacă ne gândim că zeul suprem din Olimp era considerat Jupiter (echivalentul lui Zeus). Se pare că iniţiaţii aveau nevoie de un nou zeu, Ianus, pentru a arăta că problema era legată de conştiinţa corectă a timpului. Este absolut remarcabil.
29

Etimologii nu sunt siguri de derivatele acestui cuvânt. El este asociat cu latus, care înseamnă lat (pământ întins), cuvânt apropiat şi de ebraicul lotus, din care a derivat lot, care înseamnă cheie.

Ianus era prezentat ca un zeu cu două feţe, una care privea înainte şi alta care privea înapoi. Imaginea simbolizează darul primit de acesta de la Saturn, al „dublei cunoaşteri”, care se referă la cunoaşterea trecutului şi a viitorului. Între altele, Ianus era şi divinitatea tutelară a uşilor, căci orice uşă are două feţe. Există şi alte implicaţii temporale. Ianus era zeul începuturilor, luna ianuarie (january) purtându-i numele. Începutul acestei luni marchează un moment de trecere în revistă a trecutului şi de proiecte pentru viitor, ritual cunoscut ca momentul Anului Nou (Revelionul). Era de asemenea zeul celor patru anotimpuri. Primul nume al lui John von Neumann, savantul maghiar care a manipulat timpul în cadrul Proiectului Montauk, a fost Janus! Revolta romană împotriva zeilor greci a fost mult prea subtilă pentru a fi accidentală sau pentru a ilustra doar alte înclinaţii culturale. Ea este incontestabil legată de zeiţă şi de timp. Civilizaţia greacă s-a conturat în jurul Oracolului din Delfi, cunoscut şi sub numele de Pitoneasa: femeia-şarpe. Apolo a cucerit templul şi a uzurpat puterea pitonesei. Despre Oracolul lui Apolo se spunea că domneşte asupra întregului pământ. După alungarea femeii-şarpe au apărut şi primele semne ale decadenţei imperiului grec. Grecii erau recunoscuţi ca o civilizaţie patriarhală, fiind vestiţi pentru practicile de sodomie, reluate identic mai târziu, în timpul experimentului de la Montauk. Lupta pleiadiană de a o repune pe zeiţă în drepturi a fost reluată în Roma. A fost creat astfel templul Virginelor Vestale. Existau şapte asemenea vestale, număr identic cu cel al pleiadelor. Vesta era zeiţa căminului şi a vetrei, simbolul ei fiind focul. Fiecare oraş trebuia să îşi aibă propriile vestale, care să vegheze asupra căminelor şi asupra focului sacru al libertăţii şi iluminării. Rea Silvia a fost o asemenea vestală şi o descendentă a lui Enea. Tatăl ei era Numitor, regele Albei. Acesta a fost detronat de fratele său Amulius, care a silit-o pe Rea Silvia să devină vestală, pentru a se asigura că nu va avea urmaşi care să-i ameninţe puterea. Zeul Marte, fostul aliat al troienilor, a sedus-o pe Rea Silvia, care a născut doi bastarzi gemeni: pe Remus şi Romulus. Drept urmare, unchiul ei Amulius a condamnat-o la moarte şi i-a aruncat corpul în Tibru. Cât despre cei doi gemeni, aceştia au fost lăsaţi să plutească pe Tibru în jos, într-un coş de răchită. Soarta a făcut ca micuţul coş să ajungă la ţărm, exact pe colinele pe care avea să fie construită Roma. Cei doi copilaşi au fost alăptaţi de o lupoaică, care simbolizează legătura dintre animale şi feminitate. Mai târziu, ei au fost adoptaţi de o familie de oameni şi au aflat care este moştenirea lor regală. Drept urmare, şi-au detronat unchiul şi au restaurat domnia tatălui lor. Mai târziu, au moştenit tronul şi au unificat întreaga peninsulă italiană. Au fondat Roma pe cele şapte coline, număr care corespunde de asemenea celor şapte pleiade. Remus şi Romulus au populat mai multe coline şi s-au certat pe tema numelui noului oraş: Roma sau Remora, după numele lor. Potrivit legendei, Romulus a construit un zid de mici dimensiuni pentru a proteja oraşul, dar Remus l-a luat în râs, sărind cu uşurinţă peste zid. Romulus a interpretat gestul său ca o lipsă de respect şi şi-a ucis fratele. Ulterior, el s-a căit30 şi şi-a înmormântat fratele cu cele mai mari onoruri. Acest mit are o serie de implicaţii extrem de profunde în civilizaţia noastră actuală. Există diferite legende legate de cei doi fraţi şi de aventurile lor înainte de a fonda Roma. Unele dintre ele pretind chiar că Remus a supravieţuit, dar acestea sunt foarte greu de găsit, fiind probabil ocultate în mod deliberat. Legenda lui Romulus a fost rescrisă de multe ori, pentru a corespunde politicii vremii. Deşi există o anumită conexiune între istorie şi mituri, cea dintâi a fost folosită adeseori ca un instrument psihologic de control al maselor. Naşterea magică a gemenilor, al căror tată a fost zeul Marte, vorbeşte despre colonizarea pământului de către marţieni, la care m-am referit în Piramidele din Montauk. Rolul jucat de pleiade indică o altă influenţă. Dar poate cel mai important aspect al mitului este cel referitor la moartea lui Remus. Romulus a continuat să domnească multă vreme,
30

Cuvântul englezesc remorse (căinţă) provine de la numele lui Remus.

deşi a comis o crimă şi ştia că este vinovat. Cearta celor doi fraţi a avut drept obiect graniţele proprietăţii, ceea ce corespunde modului patriarhal de a privi lucrurile. Remus a înţeles inutilitatea graniţelor, simbolizând astfel viziunea feminină asupra realităţii. Uciderea lui Remus de către fratele său descrie astfel o eliminare a elementului feminin. Faptul că Romulus a domnit atâta vreme are de asemenea anumite implicaţii. Manuscrisele care descriau supravieţuirea lui Remus au fost ascunse, la fel ca şi întreaga sa viaţă ulterioară. Numele lui a ajuns peste veacuri în America, sub forma legendelor despre Unchiul Remus, un negru bătrân şi bun, care nu reprezenta o ameninţare pentru nimeni. Numele lui Remus a ajuns să fie folosit în poveşti de adormit copiii! De altfel, această asociere a rasei negre cu energia feminină indică dispreţul pe care îl aveau puterile care conduceau America la acea dată pentru ambele categorii, din care a rezultat acest stereotip satiric. Etimologia cuvântului Remus este una din cele mai interesante pe care le-am întâlnit vreodată. Practic, toate cuvinte din limba engleză care încep cu „rem” derivă din acest mit. Remove, remiss şi remnant (a elimina, indiferenţă/neglijenţă şi rămăşiţe/ruine) sunt doar câteva din acestea. Cuvântul remit înseamnă „a trimite înapoi”, dar derivă din remittere – a ierta păcatul. Cuvântul remedy înseamnă „a vindeca”. Toate aceste cuvinte descriu un sentiment profund de pierdere, asociat cu moartea lui Remus. Remus a ales ca nume pentru oraşul său Remora. În limbajul modern, acest nume se referă la un peşte care se ataşează de rechini, înghiţindu-şi prada printr-o deschizătură ovală situată în creştetul capului. Rămâne foarte mult timp ataşat de rechinul-mamă. Faptul mi se pare uimitor, dacă ţinem seama de ce se întâmplă cu un geamăn atunci când îi moare fratele. Spiritul acestuia continuă să bântuie pe pământ, mai ales dacă moartea s-a produs la naştere sau în pântecul matern. El se ataşează de regulă de fratele care a supravieţuit, la fel ca un peşte remora. Dacă inversăm numele lui Remus, obţinem cuvântul Sumer, numele unui imperiu străvechi, despre care Zacharia Sitchin afirmă în cartea sa, A douăsprezecea planetă, că a fost centrul istoric al contactelor extraterestre cu pământul. Am lăsat ce era mai bun pentru final. Cu o singură zi înainte să fac ultima corectură a acestui capitol mi-a căzut în mână o carte. De fapt, mi-a fost trimisă de cineva, fără să o fi cerut. Cartea se numea Dovezi istorice despre unicorni şi era semnată de Larry Brian Radka. Autorul afirmă că în limba ebraică, cuvântul reem înseamnă unicorn. Deşi nu am apucat să citesc cartea, mi s-a spus din alte surse că unicornul a fost un animal real, vânat până la exterminare datorită puterilor afrodiziace ale cornului său. Simultan, unicornul este simbolul ascuns al Capricornului. Cornul său spiralat o simbolizează pe kundalini, dar şi vortex-ul ascuns în Calul de Aur, de care am discutat ceva mai devreme. Cornul este localizat chiar în dreptul celui de-al treilea ochi. Puterile sale afrodiziace fac trimitere la magia sexuală. În plus, unicornul a fost folosit în multe mituri ca simbol al conştiinţei christice. El este considerat o creatură celestă, deşi adevărata sa natură este una terestră, fiind o creatură a capricornului. Unicornul face trimitere la o altă lume. Poate că rasa sa nici nu a fost distrusă. Poate că cineva a ascuns aceste animale, aşteptând momentul potrivit pentru a le scoate din nou la lumină. Oricum ar fi, tiparul genetic al unicornilor continuă să existe în conştiinţa colectivă. Este evident din mitologia Romei Antice că cineva ştia despre linia temporală primordială. Conştiinţa colectivă nu a uitat de aceasta. Roma a fost concepută ca un oraş echilibrat, construit pe şapte coline. Când Romulus a instaurat civilizaţia patriarhală, pleiadienii sau mişcarea KOALA, cum doriţi să-i spuneţi, au fost nevoiţi să se retragă un pas. A fost pavată astfel calea către apariţia Bisericii Catolice, care nu acceptă conceptul de preoteasă care să facă legătura între om şi Dumnezeu. Pleiadienii nu au renunţat însă. Virginele vestale continuă să supravieţuiască şi astăzi. Sunt oameni reali, care au planuri la fel de reale. Probabil, Pleiadele vor continua să strălucească pe cer, până când vom înţelege mesajul lor.

Capitolul 38 Conexiunea Montauk Pentru a înţelege exact misterele Pleiadelor, trebuie să examinăm un alt element sacru: taurul. Un prim element a apărut în legendele Troiei, în care se afirmă că lui Paris îi plăceau luptele cu tauri. De fapt, aceasta a fost principala pasiune a vieţii sale până la concursul de frumuseţe pe care a fost nevoit să-l arbitreze. La rândul lui, Enea s-a dus în Egipt pentru iniţiere, făcând însă o escală în Creta, ţara minotaurului şi a civilizaţiei minoice. Cândva, taurul era considerat un simbol sacru pleiadian. Există numeroase artefacte antice, inclusiv monede şi statui, care fac această asociere. Probabil, astrologii nu sunt deloc uimiţi de acest lucru, căci atunci când Pleiadele apar pentru prima dată pe cer, la data de 1 mai, soarele se află în constelaţia Taurului. Datorită Precesiunii Echinocţiilor, între anii 4000-2000 î.Ch. pământul se afla sub influenţa Taurului, ceea ce explică apariţia zeului-taur solar Mithras şi a civilizaţiei minoice a Greciei. Aceasta a fost inclusiv perioada în care a apărut legenda minotaurului. Luptele cu tauri, atât de populare în ţările latine, sunt o moştenire din această perioadă de timp. Biserica Catolică, construită în jurul cultului lui Mithras, continuă să-şi numească şi astăzi edictele supreme „bule papale31”. Tot de aici s-a născut şi cuvântul de argou bullshit32. Masonii consideră Pleiadele o constelaţie sacră, motiv pentru care au aşezat cele şapte stele deasupra scării lor sacre. Unii sugerează că însăşi originea francmasoneriei este asociată cu constelaţia Taurului. „Echerul” lor aminteşte de „crucea în T” a egiptenilor, care reprezintă imaginea stilizată a unei feţe de taur. Însăşi litera T (Tau) provine de la taurus, care înseamnă taur. Crucea în formă de T este de fapt chiar litera T. Era simbolul lui Hermes sau Mercur, de unde derivă şi numele de Tahuti sau Thoth. Una din semnificaţiile literei „T” este aceea de androgin. „T”-ul simbolizează capul taurului care trage în jos bara orizontală a crucii, obţinând astfel simbolul tradiţional al crucii, adoptat de creştinism şi de alte religii. Taurul care trage în jos bara orizontală a crucii aminteşte şi de divizarea stării androginale în cele două sexe. Aşa a apărut fertilitatea, ceea ce explică de ce taurul este un simbol al virilităţii. Între altele, Tau mai înseamnă şi spirit creativ. Potrivit tradiţiei egiptene, Taurus a fost fiul lui Babalon sau Isis (sau pleiada Maia). Constelaţia Taurului de pe cerul nopţii era considerată marele oraş al lui Dumnezeu, mama revelaţiilor şi interpreta vocii divine. Există şi o altă zeiţă egipteană a cărei etimologie este suspect de apropiată de cea a lui Taurus. Este vorba de Taurt, zeiţa-mamă primordială adorată de egipteni sub forma unei femele de hipopotam însărcinată sau a Bestiei Apelor (respectiv spaţiului). Aceasta era cunoscută ca fiind „Mama Revoluţiilor”, căci constelaţia ei se roteşte într-o mişcare de revoluţie pe cer. Întruchipa ideea de timp, repetiţie, ciclu, întoarcere şi lumină în noapte. Ilustraţie Zeul Montu priveşte în sus la cei care pătrund pe domeniul lui, contemplând secretele sanctuarului interior care i-a fost consacrat în Teba antică. Planeta care îl patronează, Marte, străluceşte dincolo de poartă, reflectându-se în structurile geometrice care simbolizează matricea evoluţiei noastre.

31 32

N. Tr. În limba engleză: papal’s bull. Bull înseamnă taur. Textual, “balegă de taur”. Expresie folosită curent în argoul verbal, cu sensul de „Prostii!”

Toate acestea trimit în mod evident către cuvântul „Tarot”, care înseamnă roată şi despre care se crede că este „Cartea Revoluţiilor Secrete ale Stelelor şi ale Ciclurilor Temporale Cosmice”. În mod incredibil, cuvântul „Tau” face parte integrantă din numele Montauk”, care poate fi împărţit astfel: Mon-Tau-K. „Mon” este numele unui zeu. „Tau” a fost explicat mai sus, iar sufixul „K” are o importanţă în sine. Vom vedea în continuare care este corespondenţa sa, folosind un citat din cartea lui Kenneth Grant, Aleister Crowley şi zeul ascuns: „K”, ultima literă din cuvântul „magick”, este cea de-a unsprezecea literă în mai multe alfabete principale, fiind atribuită zeului Jupiter, al cărui vehicul (vulturul) simbolizează puterea magică în ipostaza ei feminină; reprezintă „simbolul acelei puteri gigantice a cărei culoare este roşul stacojiu şi care are o anumită afinitate cu Capricornul sau cu Babalon”. Aspectul important al Capricornului (ţapul) este revelat de atribuirea lui (în tradiţia indiană) zeiţei Kali, al cărei vehicul este sângele. „K” reprezintă de asemenea Khn, Khou sau Coada, simbolizată de coadă sau de vagin, venerată în Egiptul antic ca sursă a Marii Puteri Magice. De aceea, atunci când este scris cu „k”, cuvântul magick indică natura precisă a curentului pe care l-a întruchipat şi l-a transmis Therion (Crowley). Există mai multe definiţii interesante ale cuvântului „Montauk” care ar putea avea la bază explicaţia de mai sus. Una dintre ele este următoarea: „Revelarea zeiţei prin manifestarea ei ca iluzie temporală”. Pentru cititorii care nu au citit cartea Piramidele din Montauk, doresc să precizez că pe coperta acesteia era ilustrat un zeu cu capul de taur, numit Menthu sau Montu (ilustrat şi pe pagina precedentă). Acesta era echivalentul egiptean al zeului Marte, aliatul troienilor şi al romanilor din perioada de început a Romei. Asocierea dintre Montu şi Montauk nu este deloc întâmplătoare. Cel care mi-a atras pentru prima oară atenţia asupra acestui fapt a fost chiar fiul nelegitim al lui Crowley, Amado Crowley. El mi-a spus că tatăl său nu numai că a fost la Montauk, dar şi-a consacrat chiar o parte însemnată din opera sa zeului Menthu. La scurt timp ce am descoperit corespondenţa care există între cuvintele Montu şi Montauk, am întâlnit o femeie medium care mi-a transmis nişte informaţii pleiadiene. Numi mai amintesc acum ce mi-a spus, dar ştiu că în noaptea respectivă am avut un vis foarte viu. Se făcea că m-am trezit într-un pat frumos ornamentat, pe care se afla o carte gigantică, legată în aur. Avea o grosime de circa 20 centimetri şi era chiar mai bogat împodobită decât patul. Pe coperta de culoare indigo strălucea titlul, care era scris cu litere metalice: „Secretele Pleiadelor, de Aleister Crowley”. Din păcate, m-am trezit înainte de a apuca să o răsfoiesc. Un prim indiciu despre această carte l-am descoperit atunci când am aflat că fondatoarea mişcării teozofice, Madame Helene Blavatsky, s-a născut în ziua de 12 august, dată la care Proiectul Montauk (1983) a creat o punte de legătură cu Experimentul Philadelphia (1943). Mi-am amintit de asemenea că Aleister Crowley era mândru că s-a născut în anul 1875, anul în care Blavatsky a fondat Societatea Teozofică. Crowley avea lucruri foarte interesante de povestit despre Madame Blavatsky. La vremea ei, aceasta era foarte populară, fiind atacată dur în numeroase ziare. Legenda spune că a fost prinsă regizând miracole false pentru spectatorii creduli. Au existat mai multe rapoarte în această direcţie, care pot fi găsite în orice biografie a ei. Discipolii ei jurau însă că miracolele ei erau reale. Crowley a făcut propriile sale observaţii în legătură cu acest subiect. După părerea lui, Madame Blavatsky a regizat cu bună intenţie o serie de miracole false, pentru a fi prinsă cu ocaua mică. Numai aşa putea scăpa ea de falşii adepţi şi de băgătorii de seamă care o asaltau în permanenţă. Adevăraţii adepţi cunoşteau adevărul din scrierile ei şi nu se lăsau păcăliţi de acele show-uri de paradă. Într-un fel, era o separare a grâului de neghină. După expedierea celor interesaţi doar de senzaţional putea începe adevărata predare a cunoaşterii, iar smântâna se ridica la suprafaţă. Nu ştiu dacă aceste

comentarii ale lui Crowley sunt corecte sau nu. Cert este că opera ei merită să fie citită cu orice preţ. Doctrina secretă scrisă de Madame Blavatsky are 1500 de pagini şi reprezintă o lectură foarte interesantă. Nu o poţi citi de la cap la coadă fără să simţi dorinţa de a te călugări. Am remarcat şi o altă proprietate ciudată a acestei cărţi. Nu-ţi vine să o iei şi să-ţi continui lectura decât atunci când te simţi pregătit să asimilezi cu adevărat informaţiile cuprinse în ea. Dacă nu eşti pregătit, pur şi simplu nu te interesează. Cartea încearcă să explice întreaga existenţă a universului şi maniera în care trebuie înţeles acesta. Nu am apucat să citesc întreaga carte, aşa că nu-i pot face o recenzie corectă, dar nu pot să nu recunosc că este de-a dreptul uimitoare. Am auzit că până şi criticii lui Madame Blavatsky nu se leagă de opera sa, ci doar de viaţa sa particulară. Unii au acuzat-o de plagiat, lucru absolut ridicol, căci cartea conţine la tot pasul note de subsol în care sunt precizate sursele de inspiraţie. Doctrina secretă dezvăluie o serie de informaţii extrem de interesante despre Pleiade, în volumul II. Aflăm astfel că echivalentul sanscrit al lui Marte, Karttikeya, provine de la Krittika, cuvântul sanscrit care desemnează Pleiadele. Tot aici este prezentat punctul de vedere al unui anume dr. Kenealy, care afirmă că Marte a fost simbolul cel mai secret şi mai misterios dintre toate simbolurile religioase şi astronomice. Iniţierea supremă în acest mister al tuturor misterelor nu poate fi făcută fără ajutorul celor şase pleiade vizibile, la care se adaugă cea de-a şaptea, invizibilă cu ochiul liber. Ne vom ocupa mai îndeaproape de acest mister în capitolul următor. Capitolul 39 Revelaţia Pleiadelor Cel mai important aspect al Pleiadelor aşa cum apar acestea descrise în informaţiile mitologice şi ezoterice este povestea pleiadei Maia, care este mama lui Hermes şi a tradiţiei hermeneutice. Deloc, întâmplător, orice referire la Pleiade vorbeşte de Şapte Surori, deşi numărul stelelor din constelaţie este mult mai mare. Autorii miturilor nu acceptă însă un număr mai mare de şapte pleiade, din care una s-a stins din cauza războiului troian. Referinţa ezoterică la numărul „şapte” include multe alte aspecte mitologice. Enea a făcut o călătorie de şapte ani. Roma a fost clădită pe şapte coline. La vechii ebraici, numărul şapte simboliza principiul creator. Există şapte ceruri, şapte chakra-e, şapte note muzicale şi şapte culori ale curcubeului. Chiar şi zilele săptămâni sunt în număr de şapte, simbolizând cele şapte zile ale creaţiei primordiale. Cuvântul Babalon are şapte litere, iar operaţiunea Babalon a avut la bază un simbol geometric cu şapte colţuri, cunoscut sub numele de Steaua lui Babalon. Pentru amuzamentul dumneavoastră, vă pot spune că la ora actuală, cartelul petrolului numără şapte companii atotputernice, cunoscute şi sub denumirea de „Cele Şapte Surori”. Semnificaţia acestui număr sacru este legată de cele şapte principii ale creaţiei. Înainte de a ne referi la această semnificaţie, trebuie să ne întoarcem puţin la Grădina Edenului, despre care am afirmat ceva mai devreme în această carte că este păzită de heruvimi şi de o sabie de foc. Iată cum sună exact citatul din Geneza 3:24: „Şi El l-a alungat pe om, şi a aşezat în partea de est a grădinii Edenului heruvimi şi o sabie în flăcări care îşi schimba în permanenţă direcţia, păzind astfel calea către copacul vieţii”. „Copacul vieţii” se referă la linia temporală primordială, dar mai are şi o altă semnificaţie: aceea de Cabala mistică sau Cabala sacră, considerată o cale prin care pot fi înţelese paradoxurile universului. Într-o carte ca cea de faţă, nu ne putem opri decât foarte pe scurt asupra acestui concept. Cititorilor interesaţi le recomand să citească literatura de

specialitate în domeniu. Cabala poate fi înţeleasă ca o matrice sau o interfaţă care există între aspectele spirituale şi cele mentale ale creaţiei. Este considerată baza spirituală a sistemului imunitar al corpului fizic. Ceea ce ne interesează pe noi sunt cele zece aspecte fundamentale ale creaţiei, cunoscute ca cele zece sfere sau sefiroţi. Acestea reprezintă un tipar ce poate fi regăsit în întreaga natură. Primele trei sfere sunt separate de celelalte şapte. Ele sunt considerate supreme, căci sunt situate mai presus de planul obişnuit de conştiinţă pe care îl cunoaştem noi. Numele ebraice ale acestor trei principii sunt: Kether, Chokmah şi Binah. Kether (echivalent cu misteriosul Tao din Orient) reprezintă sursa divină din care s-a născut întreaga creaţie. Chokmah reprezintă principiul pozitiv sau masculin (Uranus sau Metatron), în timp ce Binah reprezintă principiul negativ sau feminin (Gaia sau Maria). Altfel spus, ele simbolizează principiile yang şi yin ale creaţiei. Aceste trei forţe primordiale au condus la apariţia întregii creaţii. În mod evident, cifra sacră „şapte” este legată de celelalte emanaţii sau sefiroţi, care alcătuiesc împreună întregul univers cunoscut. Acestea sunt cele şapte puncte de referinţă ale creaţiei, care corespund celor şapte chakra-e. Cine studiază cărţi despre Cabala şi despre chakra-e poate pătrunde aspectele invizibile ale existenţei, constatând că aceste „şapte” principii se repetă pretutindeni. Ele sunt cărămizile din care este construit universul. Acesta este misterul cifrei „şapte”. În mod evident, studiul celor şapte principii este foarte complex. Cartea de faţă nu poate face decât o introducere la aceste mistere, familiarizându-ne din nou cu unele din ele pe care le cunoaştem deja. Celor care doresc să aprofundeze această cunoaştere le recomand Doctrina secretă a lui Madame Blavatsky. În mitologia ariană, cele şapte pleiade erau doicile lui Marte, zeul războiului şi comandantul oştilor cereşti. Termenul de „oşti cereşti” se referă deopotrivă la yoghinii din cer şi la înţelepţii de pe pământ. Din această perspectivă, Marte devine echivalentul Arhanghelului Mihail, luptătorul celest care a învins dragonul sau şarpele. Această viziune poate fi înţeleasă mai uşor dacă ne raportăm la sistemul lui kundalini, care stă la baza construcţiei întregului univers. Acest sistem poate fi comparat pe bună dreptate cu un software de computer. Putem opta pentru a respecta sau nu acest sistem, dar el există şi îşi produce efectele. Viziunea „creştină” ne-a recomandat să evităm şarpele, dar Christos a spus textual: „Fiţi înţelepţi ca şarpele şi blânzi ca un porumbel”. Uciderea şarpelui de către Arhanghelul Mihail reprezintă o metaforă care descrie controlul celor şapte principii ale existenţei. Mihail sau Marte apare astfel ca maestrul suprem al yoghinilor şi al înţelepţilor. Această analogie a războiului celest ne conduce la marea Revelaţie. Aspectul ascuns sau invizibil al celei de-a şaptea pleiade se referă la cel de-al şaptelea sigiliu menţionat în Cartea Revelaţiei lui Ioan (Apocalipsa), care presupune dizolvarea vieţii aşa cum o cunoaştem noi. Învăţăturile ezoterice referitoare la acest aspect al „pleiadei pierdute” indică faptul că toate secretele oculte există într-un singur depozit, care poate fi deschis sau nu. Acesta este misterul celui de-al şaptelea sigiliu. El poate fi comparat şi cu ghicitoarea Sfinxului care blochează accesul la Marea Bibliotecă a Înregistrărilor Akasha-ice. Ieşirea la iveală a informaţiilor ascunse depinde numai de revenirea noastră la linia primordială a timpului. După cum spunea Preston Nichols mai devreme în această carte, dacă un număr suficient de mare de oameni ar deveni conştienţi de ceea ce se întâmplă, întreaga umanitate ar face tranziţia către lumea Creatorului. Târfa Babilonului de care vorbeşte Cartea Revelaţiei face trimitere la subjugarea lumii materiale de către sistemul lui kundalini. În Tarotul lui Crowley, Babalon călăreşte pe Bestie, simbolizând astfel principiul care guvernează universul nostru. Ne place sau nu, trăim într-un univers al diviziunii guvernat de instinctele animalice asupra cărora domneşte Babalon. Este povestea Evei şi a şarpelui. În plan fizic, acest principiu corespunde

impulsului sexual, care face legătura planului material cu planul spiritual în interiorul omului. Aleister Crowley a predat Calea Mâinii Stângi, care se referă la fuziunea cu Duhul Sfânt prin intermediul sexualităţii. Calea Mâinii Drepte conduce la această fuziune prin intermediul unor metode de o nobleţe absolută, redate în poveştile romantice ale Graalului. Sunt vestite avertismentele ezoteriştilor în privinţa pericolelor asociate cu Calea Mâinii Stângi. Drama celor care urmează Calea Mâinii Drepte este că ei cad adeseori pradă unor dorinţe asociate cu universul Căii Mâinii Stângi, tocmai pentru că nu le controlează şi nu leau explorat suficient de mult pentru a le cunoaşte. Mulţi adepţi o apucă pe Calea Mâinii Stângi din motive greşite, între care cele mai notabile sunt dorinţa de putere şi de sex. Adevărul este că puţini dintre ei reuşesc să ajungă la capătul acestei căi (lucru valabil şi pentru cealaltă cale). Nu întâmplător vorbea Buddha de calea de mijloc. Într-adevăr, trebuie să existe un echilibru. Preston spunea mai devreme în această carte că singura posibilitate de a elimina implanturile ce ne-au fost inoculate este descătuşarea lui kundalini. Operaţiunea Babalon realizată de membrii familiei Wilson a însemnat practic o operaţiune la scară mare concepută pentru a elimina implantul suprem al universului. Scopul ei a fost de a deschide calea în faţa revelării adevărului şi de a atrage întreaga existenţă pe această cale. Depozitul de informaţii despre care vorbeam mai devreme este absolut esenţial. Cu cât numărul informaţiilor care vor ieşi la iveală va fi mai mare, penetrând conştiinţa colectivă, cu atât mai mult se vor schimba lucrurile. Puterile care au pus la cale Proiectul Montauk au propria lor agendă, după cum a demonstrat Preston. Ele nu urmăresc decât păstrarea poziţiei lor de putere şi de control. Investigaţia personală pe care am făcut-o asupra acestor aspecte mi-a revelat un tipar repetitiv foarte interesant. După ce am aflat povestea Proiectului Montauk de la Preston, am început să descopăr tot felul de corespondenţe cu numărul 666. Printre acestea se numără şi întâlnirile mele cu Cameron, Amado Crowley şi diferite alte evenimente descrise în cărţile din seria Montauk. 666 este codul lumii fizice, fiind perfect ilustrat de structura atomului de carbon. Un atom de carbon conţine 6 protoni, 6 neutroni şi 6 electroni. Dacă pornim de la premisa că întreaga viaţă organică are la bază ciclul carbonului, nu putem decât să tragem concluzia că numărul 666 este codul care guvernează viaţa trupească. În termeni ezoterici, cartea de faţă face parte din procesul tranziţiei către lumea lui 777, codul sistemului spiritual sau al conexiunii dintre viaţa organică şi cea a spiritului pur. Dincolo de lumea lui 777 se află lumea lui 888 – numărul sacru al conştiinţei christice, care reprezintă infinitul. De data aceasta nu mai avem de-a face cu un univers obiectiv, care poate fi analizat, căci cel care atinge conştiinţa numărului 888 este proiectat direct la nivelul liniei primordiale a timpului, reprezentată de numărul 999, inversul lui 666. Atunci când am luat decizia personală de a dizolva condiţionarea mecanică a universului fizic, căutam lumea lui 999, deşi la vremea respectivă nu ştiam nimic despre ea. Experienţele fantastice care au urmat sunt consecinţa naturală a principiului: „Caută şi vei găsi”. Conexiunea există şi îi aşteaptă pe toţi cei care doresc să o cunoască. Capitolul 40 Constelaţia Lira şi dincolo de ea Mai există un aspect al Pleiadelor care merită să fie comentat înainte de a încheia această carte. În lucrarea Măştile lui Dumnezeu: mitologia creatoare, Joseph Campbell prezintă un artefact interesant din anii de început ai creştinismului. Este vorba de un sigiliu cilindric pe care scrie Orpheos Bakkikos şi pe care este ilustrat un om crucificat deasupra căruia se

află o lună în creştere. Pe cer sunt prezentate şapte stele, pe care Campbell le identifică cu Pleiadele. Adaugă apoi că Pleiadele erau cunoscute în Antichitate sub numele de Lira lui Orfeu. Inscripţia Orpheos Bakkikos poate fi tradusă literal prin: „Om Adevărat, Dumnezeu Adevărat”. Orfeu a fost prototipul christic care i-a precedat lui Christos în mitologia greacă. A fost fiul lui Eagru, regele Traciei, şi al muzei Caliope. Apolo îl simpatiza pe Orfeu şi l-a binecuvântat cu multe talente. Între altele, i-a dăruit o liră cu şapte coarde. Se spune că atunci când Orfeu cânta la lira sa, râurile încetau să mai curgă, copacii să mai foşnească, şi chiar şi pietrele îl urmau. Avea de asemenea puterea să îmblânzească cele mai sălbatice fiare ale pădurii. Vocea sa era atât de blândă şi de plăcută încât putea adormi cu ea chiar şi valurile sau dragonii. Se mai spune despre el că a predat misterele eleusinice după ce a fost iniţiat el însuşi în misterele lui Osiris. După ce a participat la căutarea Lânii de Aur alături de argonauţi, Orfeu s-a însurat cu o nimfă, care a fost muşcată de un şarpe şi a murit. Copleşit de durere, el i-a cerut lui Zeus permisiunea să o caute şi să o readucă pe pământ din lumea adâncurilor. Folosindu-şi lira, a calmat animalele sălbatice şi furiile din Hades, dar a fost avertizat să nu-şi privească iubita până când nu va ajunge pe tărâmul celor vii. Cu puţin înainte să părăsească lumea adâncurilor, el nu a mai rezistat şi a privit în urmă, pentru a se asigura că soţia sa îl urmează. Aceasta a dispărut însă chiar sub ochii lui şi nu s-a mai întors niciodată. Chiar şi după ce a revenit în lumea celor vii, Orfeu i-a rămas credincios soţiei sale şi a respins iubirea altor femei, care au sfârşit prin a complota şi a-i sfârteca trupul în bucăţi. Acest mit corespunde mitului lui Osiris, care a fost la rândul lui dezmembrat. El indică faptul că iubirea lui Orfeu a transcens iubirea pământească, motiv pentru care a fost respins de creaturile terestre. Cea mai importantă parte a mitului se referă însă la lira sa cu şapte coarde, care ilustrează puterea celor şapte principii ale creaţiei. El putea controla literalmente materia şi fiarele sălbatice. Din această perspectivă, putem considera că Pleiadele guvernează regatul conştiinţei în care există tiparele creaţiei. Dacă dorim să aflăm care sunt principiile care stau la baza creaţiei terestre, suntem sfătuiţi să vizităm Pleiadele. Oamenii de ştiinţă au descoperit la nivelul constelaţiei Pleiadelor o formă de energie extrem de înaltă, pe care au numit-o Centura de Fotoni. Soarele nostru se roteşte în jurul Pleiadelor la fiecare aproximativ 24.000 de ani; de aceea, ne putem întreba pe bună dreptate în ce fel ne influenţează această centură de fotoni civilizaţia sau entităţile care pretind că receptează energie din această regiune. Cert este că această zonă a galaxiei noastre este inundată de lumină. În termeni pragmatici, putem spune că pleiadienii operează cu liniile holografice. Acesta a fost principiul de care s-a folosit Nikola Tesla atunci când şi-a vizualizat proiectele mai întâi la nivel mental, înainte de a le transpune în practică. În acest fel, el nu a comis niciodată greşeli. Toate aceste informaţii, alături de aspectele mitologice relatate în această carte, indică faptul că experienţa din Pleiade a lui Preston Nichols nu a fost un simplu vis. Dar adevărul nu poate fi revelat decât în timp şi cu ajutorul experienţelor personale. Deşi multă lume se referă la Pleiade ca la o cameră de developare, nimeni nu precizează cine este arhitectul. Aceasta este o altă poveste, dar un prim indiciu ni-l oferă chiar lira lui Orfeu. După ce acesta a fost sfârtecat în bucăţi şi a murit, Zeus a răspuns cererii lui Apolo şi a muzelor aşezându-i lira pe cer, în amintirea lui şi a operei sale. Această constelaţie este cunoscută astăzi sub numele de Lira. Arhetipul Lirei este comentat într-o carte intitulată Prisma Lirei. Potrivit legendelor, toţi umanoizii care s-au instalat în Pleiade, pe Sirius şi pe Orion, au provenit din constelaţia Lira. Se crede că aceasta are forma unei lire, căci după căderea din linia temporală primordială conştiinţa s-a fragmentat din lumină pură în şapte raze de lumină în

culorile curcubeului. Lira este considerată a fi matricea din care s-a născut cândva lumina. Ajungem astfel la un alt subiect interesant, care merită să fie studiat într-o lucrare de sine stătătoare: studiul luminii. NOTĂ: Celor care doresc să studieze implicaţiile arhetipale ale constelaţiei Lira le recomand cartea „Prisma Lirei”, de Lyssa Royal şi Keith Priest. Epilog Această carte a început cu descrierea experienţelor personale ale lui Preston Nichols. Scopul dezvăluirii acestor informaţii nu a fost doar acela de a relata o poveste interesantă, ci de a contribui la mai buna înţelegere a OZN-urilor şi a fenomenelor asociate cu acestea. În ceea ce priveşte partea a doua a cărţii, în care am relatat experienţele mele personale, scopul acesteia a fost de a demonstra existenţa unor forţe invizibile ale conştiinţei care operează în sensul iluminării umanităţii, care ne-au permis inclusiv nouă să scriem această carte. Toate lucrările pe care le-am scris împreună cu Preston Nichols sunt criticate de unii ca fiind eclectice, şi cu siguranţă cartea de faţă nu va face excepţie. Deşi fac tot ce îmi stă în puteri pentru a comunica cât mai clar ce am de spus, există totuşi o explicaţie pentru care piesele puzzle-ului nu creează întotdeauna o imagine perfect unitară. Subiectele despre care scriem noi transcend universul tridimensional. Aceste fenomene nu fac parte din lumea noastră şi informaţiile legate de ele nu pot fi înţelese la fel de uşor ca şi un manual de întreţinere a unei motociclete. Desigur, orice om şi-ar dori să primească aceste informaţii pe tavă, dar acest lucru nu este întotdeauna posibil. Nu mi-am propus să scriu acest epilog cu scopul de a-i reduce la tăcere pe critici, ci de a scoate la lumină un aspect important. Evoluţia spirituală nu este un proces uşor. Nu poţi atinge desăvârşirea numai citind o carte sau alta. Deşi cărţile te pot inspira, ideile lor trebuie transpuse în practică. Calea fiecărui individ este separată de a celorlalţi. Cartea de faţă conţine numeroase indicii pentru cei care doresc să-şi găsească această cale. Mai departe, tot ce aveţi de făcut este să vă consultaţi propria intuiţie, urmând chemarea conştiinţei dumneavoastră. Dacă nu auziţi nici o voce interioară, înseamnă că nu a sosit încă timpul dumneavoastră. De aceea, aş dori să închei această carte citând ultimele cuvintele atribuite lui Buddha (înainte ca acesta să moară): „Descompunerea este inerentă tuturor lucrurilor complexe. Faceţi toate eforturile pentru a vă elibera”. Anexa A Farfurii zburătoare antice De Preston B. Nichols OZN-ul pe care l-am descris în prima parte a acestei cărţi este una din cele mai avansate forme de farfurii zburătoare. Sistemul său de operare corespunde navelor sferice şi unora din farfuriile zburătoare în formă de disc. El permite crearea unei realităţi virtuale desăvârşite. Există şi alte tipuri de farfurii zburătoare, despre care vom discuta în continuare. Deşi le-am numit „farfurii zburătoare antice”, ele depăşesc cu mult chiar şi cele mai avansate tehnologii ale oamenilor. Următorul nivel de tehnologie după cel mai avansat (care corespunde discurilor şi sferelor) se referă la navele în formă de pană. Există o serie de similarităţi între acestea şi navele cele mai avansate, în sensul că sunt înzestrate cu fotolii de comandă. Există două până la şase asemenea fotolii de comandă în interiorul lor, în funcţie de complexitatea navei. Una din diferenţe majore care apar la aceste nave se referă la pupitrele de comandă, care conţin diferite butoane şi ecrane video. Convingerea mea este că există un buton de

pornire a întregului sistem. În rest, funcţiile de navigaţie sunt preluate prin mijloace neurologice de la operatorii care conduc navele (la fel ca şi în cazul primei categorii). În locul computerului de cristal, navele în formă de pană conţin un computer mai convenţional, care dispune de o tehnologie pe bază de cipuri, multe mai avansată însă decât a noastră. Acest computer face legătura cu o serie de echipamente construite din materiale asemănătoare celor de pe pământ, cum ar fi argintul, aurul, platina, fierul, cuprul şi aluminiul. Există însă şi aliaje imposibil de găsit pe pământ. Navele în formă de pană sunt înzestrate cu o tehnologie mai apropiată de ceea ce putem noi înţelege decât cele foarte avansate. Ele operează însă pe baza aceloraşi principii ale electro-gravitaţiei şi ale manipulării realităţii pentru a se propulsa. Puterea lor este generată de un fel de bulgăre radioactiv situat în centrul unui cristal. Acest bulgăre a fost identificat ca fiind elementul cu numărul 115 în Tabelul lui Mendeleev. Am auzit numeroase rapoarte care afirmă că navele în formă de pană dispun de reactoare nucleare pe bază de fuziune sau de fisiune. Depinde de cei care susţin aceste rapoarte. Personal, nu am văzut niciodată un asemenea reactor, aşa că nu pot preciza natura sa exactă. Convingerea mea este că pe aceste nave există arme şi sisteme de comunicaţie separate între ele. Navele cele mai avansate conţin sisteme integrate în celelalte funcţii controlate de operatori. Navele în formă de trabuc sunt alimentate de acelaşi element cu numărul 115 şi folosesc o tehnologie similară cu a noastră, cu diferenţa că civilizaţia respectivă este mai avansată decât noi cu circa 50-100 de ani. Există un singur scaun pentru pilot şi un panou uriaş de comandă. Sistemele lor sunt mai greoaie şi mai diversificate, majoritatea comenzilor fiind efectuate prin intermediul panoului de control, şi nu pe cale neurologică. Aceste nave folosesc sisteme antigravitaţionale şi generatoare. Interesant este faptul că toate farfuriile zburătoare folosesc aceeaşi frecvenţă pentru a-şi genera twister-ii şi spinner-ii de care au nevoie (vezi capitolul 6 pentru explicarea acestor termeni). Ori de câte ori am făcut analiza semnăturii electromagnetice, nu am auzit decât o singură semnătură electromagnetică provenită de la OZN-uri. Este vorba de frecvenţa de 435 MHz, care pare comună tuturor navelor. Orice radioamator care ştie ce să asculte în benzile de frecvenţă poate recunoaşte această semnătură, ştiind când un OZN se află în apropiere. Anexa B Acceleratorul de particule De Preston B. Nichols NOTĂ: Informaţiile din această anexă au apărut în cartea „Piramidele din Montauk”. În toamna anului 1993 am descoperit un accelerator de particule ca urmare a unei filmări video pe care am făcut-o zburând pe deasupra Camp Hero. Cercul de mari dimensiuni observat pe peliculă a fost identificat de prietenul meu Danny, un fizician nuclear, drept un accelerator de particule. În timp ce îi arătam filmul, a devenit agitat şi m-a rugat să opresc cadrul. A scos apoi diagrama unui accelerator de particule şi a suprapus-o peste ecran, identificând diferitele elemente ale acestuia. - Iată, acesta este generatorul de unde. Aceasta este secţia de întreţinere. Aceasta este secţia criogenică (cea care generează temperaturi foarte scăzute, care influenţează proprietăţile materiei). Acesta este punctul de injecţie a particulelor. Pe scurt, diagrama acceleratorului se suprapunea exact peste imaginea de pe ecran.

Această descoperire aruncă o lumină nouă asupra Proiectului Montauk. Am început să fac cercetări şi să studiez acceleratoarele de particule. Am aflat astfel că un accelerator foarte mare este folosit pentru a alimenta altele mai mici. Înclin să cred că acceleratorul mai mare este localizat la Brookhaven National Labs. Din cauza interferenţelor energetice care se produc între acceleratoare, cele mai mici trebuie situate la o anumită distanţă faţă de cel principal. Locaţiile ideale pentru aceste acceleratoare mai mici sunt oraşul Montauk şi capătul dinspre est al Long Island. În continuare, vă voi explica cum funcţionează un asemenea accelerator de particule. Dacă nu aveţi înclinaţii tehnice, puteţi sări peste restul capitolului. Procesul începe prin injectarea de protoni în acceleratorul principal. Un proton este o particulă încărcată pozitiv din interiorul nucleului unui atom. El este antiteza unui electron. Protonii folosiţi în accelerator sunt obţinuţi prin eliminarea electronilor din atomii de hidrogen. Procesul începe prin separarea hidrogenului uşor de cel greu. Se obţine astfel hidrogen uşor, în care nucleul atomilor este golit de neutroni. În continuare, eliminarea electronilor din atom devine foarte uşoară, obţinându-se astfel atomi de hidrogen cu o sarcină pozitivă, adică protoni. Un flux de protoni este injectat în acceleratorul principal, iar protonii capătă o mişcare din ce în ce mai accelerată. Ei se dilată şi ocupă un spaţiu din ce în ce mai mare, până când devin practic virtuali. În punctul de ieşire din acceleratorul principal, protonii călătoresc deja cu 0,5 c (c este viteza luminii, deci 0,5 c reprezintă jumătate din viteza luminii). Din punctul de ieşire, protonii sunt trimişi printr-un tunel magnetic şi injectaţi în acceleratorul situat în baza militară de la Montauk. Aici, viteza lor este şi mai mult accelerată, ajungând la nivelul vitezei luminii. La acest nivel se poate opera cu formula lui Einstein, potrivit căreia energia este egală cu masa ori viteza luminii (E = mc2). O particulă care călătoreşte cu viteza luminii dispune aşadar de o anumită energie, conform formulei de mai sus, care poate fi scrisă şi ca E = mv2, unde v reprezintă viteza. Viteza maxim posibilă este viteza luminii, astfel încât energia maximă este obţinută atunci când v este egală cu c. Scopul oricărui accelerator de particule este creşterea continuă a vitezei unei unităţi de energie electromagnetică (în cazul de faţă, a unui proton, care acţionează ca o particulă). Când sunt aduse la viteza luminii, particulele emană o mare cantitate de energie, căci ies din lumea reală şi intră într-o lume complet virtuală, ce poate fi definită inclusiv ca energie mentală. În timp ce studiam acceleratorul de particule de la Montauk, împreună cu Dan, în mintea mea s-au aprins tot felul de beculeţe de alarmă. În cele din urmă, am reuşit să-mi explic o problemă cu care m-am confruntat ani de zile. Ori de câte ori i-am rugat pe mediumii cu puteri psihice să-mi spună ce putere instalată există la Montauk, aceştia mi-au dat un răspuns astronomic: un milion de megawaţi de energie. Răspunsul mi s-a părut întotdeauna absurd, căci pentru a alimenta un amplificator cu un milion de megawaţi ai nevoie de două milioane de megawaţi putere instalată, lucru imposibil în Long Island. I-am povestit toate aceste lucruri lui Dan, care a început să-mi explice ce se întâmplă cu acceleratoarele în care particulele sunt aduse la viteza luminii. Când l-am întrebat câtă energie pot produce aceste acceleratoare, Dan a luat un grafic cu date, în care era trecută inclusiv energia produsă în raport cu diametrul circular al acceleratorului. Măsurasem deja cercul de la baza aeriană Montauk şi am aflat că diametrul acestuia era de 210 metri. Această cifră figura cu precizie pe graficul lui Dan. Să fi fost o simplă coincidenţă? Am estimat şi celelalte variabile necesare, inclusiv diametrul fluxului de protoni şi energia cu care era alimentat acceleratorul. Dan a făcut apoi nişte calcule şi a ajuns la concluzia că acceleratorul producea o energie echivalentă cu cea a unei bombe nucleare de o sută de megatone. A luat apoi un alt grafic şi l-a consultat ca să vadă ce putere instalată

echivalează cu cea a unei bombe de o sută de megatone. Cifra obţinută a fost de un milion de megawaţi… După întâlnirea cu Dan, am continuat să studiez problema acceleratoarelor de particule. Am aflat astfel din mai multe rapoarte că acestea au nevoie de amplificatoare foarte mari, întrucât operează la 435 de MHz. Aceste amplificatoare de mari dimensiuni sunt numite klistroni şi înlocuiesc amplitronii uriaşi folosiţi cândva în ansamblul subteran. Decizia a avut în mod evident o motivaţie tehnică, întrucât doi sau trei klistroni pot înlocui 24 de amplitroni. În plus, sunt mai uşor de alimentat şi acţionează la fel ca un magnetron, cu excepţia faptului că sunt liniari (un magnetron este o sursă de emitere a unui semnal de tip microundă, similară unui cuptor cu microunde. Este alcătuit dintr-un tub cu o orbită pentru electroni, care produce o mare cantitate de energie RF). Klistronii sunt tuburi cu o lungime de aproximativ 33 de metri şi un diametru de 6 metri, nefiind în esenţă altceva decât amplificatoare de mare putere pentru microundele care alimentează fluxul acceleratorului de particule. Un amplificator al fluxului de particule (care este sinonim cu un accelerator de particule) foloseşte particule nucleare precum neutronii şi protonii, spre deosebire de magnetron sau amplitron, care foloseşte electronii. Protonii şi neutronii sunt direcţionaţi către o anumită orbită pentru a produce astfel o rezonanţă în cavităţile acceleratorului. O cavitate este un spaţiu de rezonanţă limitată de o suprafaţă reflectantă de energie RF, cum ar fi un scut sau o suprafaţă metalică. Rezonanţa se produce din cauza vitezei, în cazul de faţă egală cu viteza luminii. Aceşti neutroni/protoni sunt special focalizaţi pe orbită astfel încât să acţioneze ca nişte focare energetice în interiorul unui magnetron sau amplitron (care au electroni pe orbită). În timp ce particulele din acceleratorul principal sunt trimise în acceleratorul din Montauk, apropiindu-se astfel de viteza luminii, particulele din cavitate se unesc în pachete de energie. Cavitatea intră astfel în rezonanţă cu energia acestor particule. Dacă fluxul de electroni este accelerat încă şi mai mult, el transferă cavităţilor o energie care poate fi ulterior externalizată. Acceleratorul de particule are deja o orbită. Important este ca particulele să fie grupate astfel încât să aibă o viteză relativ uniformă. În cazul în care se realizează acest lucru, energia poate fi scoasă din accelerator cu ajutorul unui grup de cavităţi, la fel ca în cazul unui magnetron. În cazul acceleratorului de la Montauk (cel cu diametrul de 110 metri), două seturi de cavităţi sunt poziţionate în unghiuri drepte în jurul unui cerc. Folosind un transmiţător de circa 30 de megawaţi, unul din cele două grupuri de cavităţi este direcţionat de-a lungul unei axe pe care o vom numi axa X. La fel ca în cazul unui amplitron obişnuit, energia de alimentare grupează fluxul de electroni de-a lungul setului de cavităţi. Este vorba de aşanumita structură ondulatorie lentă (undele lente sunt cele care călătoresc la viteze inferioare vitezei luminii). În cazul amplificatorului de particule nu mai avem de-a face cu unde lente, ci cu o structură ondulatorie înzestrată cu viteza luminii. Cavităţile interioare grupează în acest caz fluxul de particule la o viteză de aproximativ 0,9 c. Pe măsură ce particulele sunt accelerate şi mai mult, atingând viteza luminii, ele îşi eliberează întreaga energie de care dispun. Energia astfel eliberată este colectată în cavităţile de pe axa Y, situată la 90º de axa X, după care energia este direcţionată aşa cum se doreşte. Pentru a extrage energia din amplificatorul de particule, normal ar fi ca ea să fie trimisă înapoi la turnul radar prin firele de înaltă tensiune. Acest lucru este însă imposibil la o putere de un milion de megawaţi, căci firele s-ar arde. De aceea, în loc ca energia să fie trimisă prin cabluri (sub formă de energie electrică), constructorii au transformat amplificatorul de particule într-o antenă. Cercul din jurul amplificatorului cu o putere de un milion de megawaţi nu este altceva decât o antenă E cuplată cu antena Delta T. Cu

siguranţă, puterea amplificatorului este suficient de mare pentru a modifica timpul şi spaţiul. Cavitatea de ieşire a energiei a fost construită astfel încât să treacă printr-un fel de rectificator, al cărui scop nu-mi este încă foarte clar deocamdată. O parte din această energie este folosită pentru a alimenta antena Delta T, al cărei vârf este situat chiar sub centrul zonei. Baza antenei este situată mult mai jos, sub acceleratorul de particule. Pentru a alimenta cu energie bobinele X şi Y ale antenei Delta T, constructorii au amplasat acceleratorul de particule chiar deasupra solului. Au orientat apoi bobina Z către acceleratorul din oraşul Montauk. Am bănuiala că şi energia acestuia este accelerată până la viteza luminii. Nefiind modulată, aceasta generează un semnal sonor care poate fi folosit ca semnal de corelare pentru modificarea liniei timpului (vezi capitolul 12 din Proiectul Montauk). Modificarea liniei timpului nu este singura destinaţie a acceleratorului de particule. La ora actuală el este folosit şi ca armă. Se ştie că OZN-urile sunt sensibile pe o bandă de frecvenţă de 435 pe 20 MHz. Unul din seturile de cavităţi poate fi reglat astfel încât să fie obţinută o frecvenţă de 435 MHz. Fluxul de particule poate fi folosit astfel ca armă, prin intermediul unui dispozitiv de focalizare magnetică înzestrat cu oglinzi reflectorizante. Se generează astfel două fluxuri elicoidale întrepătrunse, care au aceeaşi funcţie ca şi caduceul. Prin controlarea fazelor ondulatorii, fluxurile pot fi trimise până la o anumită distanţă, după care pot produce interferenţe distructive, generând un fel de găuri negre în miniatură. Secretul străpungerii scutului de protecţie al OZN-urilor este modulaţia, lucru cunoscut încă din perioada radarului Sage, când s-a început doborârea OZN-urilor. Glosar Ciclu – unitate de activitate în cadrul unei unde care se repetă continuu. Înainte de a se repeta, un ciclu va avea o mişcare ascendentă şi descendentă. Dacă ne imaginăm nişte valuri oceanice de intensitate egală (uniforme), seria de valuri va fi numită „undă”. În acest caz, un val oceanic pe care călăreşte un surfer poate fi numit un „ciclu”. Delta T – prescurtare pentru „Delta Timp”. În ştiinţă, litera delta este folosită pentru a indica schimbarea. De aceea, „Delta T” indică o schimbare în timp. Antenă Delta T – antenă de forma unui octaedru concepută pentru a curba timpul. Arată ca două piramide cu bazele lipite. Prin definiţie, poate facilita trecerea dintr-o zonă temporală în alta. În jurul muchiilor piramidei sunt plasate două bobine verticale, la un unghi de 90°. O a treia bobină înconjoară baza piramidei. Schimbarea zonelor temporale poate fi obţinută prin conectarea antenei Delta T la o sursă electrică de tip puls, aşa cum se arată în capitolul 12 din Proiectul Montauk. Chiar dacă antena nu este conectată la o sursă de electricitate, ea are un efect interdimensional subtil asupra naturii timpului. Sticlă electromagnetică – acest concept se referă la „efectul de sticlă” care apare atunci când un spaţiu specific este înconjurat de un câmp electromagnetic. Se consideră că respectivul spaţiu se află în interiorul „sticlei” electromagnetice. Oamenii sau obiectele care există în acel spaţiu se află şi ei în interiorul „sticlei electromagnetice”. Undă electromagnetică – în jurul oricărei sarcini electrice care oscilează se creează un câmp de natură simultan electrică şi magnetică. El va oscila la rândul lui, generând astfel o undă care se va propaga în spaţiu. Această undă este numită undă electromagnetică. Misterele eleusinice – şcoală a misterelor din Grecia ale cărei rădăcini se trag din cultul egiptean al lui Isis. Maeştrii ei predau aspectul nocturn al energiei feminine. Se spune că cea care a creat şcoala a fost Isis însăşi. Elohim – dicţionarul Webster’s defineşte acest cuvânt prin „Dumnezeu”, dar mai corectă ar fi definiţia de „prim născut din Dumnezeu”, adică de înger. Prefixul „El”

înseamnă Dumnezeu, iar Elohim-ii sunt consideraţi Îngerii Căzuţi sau Rasa Bătrânilor, din care ar fi apărut ulterior rasa oamenilor. Extratereştri – în sensul cel mai larg al cuvântului, extratereştrii se referă la tot ce nu aparţine planetei Terra. La ora actuală, termenul este folosit frecvent în OZN-ologie cu referire la fiinţele venite din spaţiu care se folosesc de umanitate în scopuri genetice sau în alte scopuri mai mult sau mai puţin malefice pentru a-şi favoriza propria evoluţie. 435 MHz – următoarea descriere a frecvenţei de 435 MHz i-a fost oferită lui Preston Nichols de contactele sale pleiadiene. Am inclus-o aici numai pentru cititorii cu înclinaţii tehnice. Ţesătura continuum-ului spaţio-temporal care oscilează în jurul frecvenţei de 435 MHz are la bază spinner-ul realităţii noastre. Numărul este legat de diametrul găurii negre din centrul galaxiei noastre, care are o rezonanţă ciclotronică (referire la particulele care se rotesc pe o orbită circulară). Toate energiile sunt atrase în această gaură neagră cu viteza luminii, generând o ecuaţie diferenţială de gradul trei (prin care sunt exprimate spaţiul şi timpul), cu limite angulare în partea trigonometrică a diferenţialului: limitele angulare rezolvă ecuaţia dacă introduci în ecuaţie frecvenţa de 435 MHz care se roteşte prin π. Rata frecvenţei raportate la impulsul angular este π/2. Frecvenţă – număr de unde sau de cicli pe secundă. Hertz – (abreviat prin Hz). Un ciclu al unei unde. Orice undă este alcătuită din nenumăraţi cicli, adică repetiţii ale unui ciclu. Dintr-o perspectivă mai mecanică, un hertz este o fluctuaţie completă a unei unde de la plus (punctul cel mai înalt) la minus (punctul cel mai de jos). Cinci hertz înseamnă cinci cicli pe secundă. Metatron – Metatron este definit ca fiind prototipul elementelor de bază sau subparticulelor materiei. Se referă de asemenea la spirala luminoasă integrală a materiei, spre deosebire de spirala înjumătăţită. Altfel spus, energia metatronică provine de la lumina albă (cu spectrul integral) născută din sursa primordială. MHz – un megahertz, echivalent cu 1.000.000 Hz. Băieţii din Montauk – referire la nişte băieţi adolescenţi, majoritatea arieni cu părul blond şi ochii albaştri, răpiţi în vederea experimentelor de control al minţii efectuate la baza militară dezafectată de la Camp Hero, din regiunea Montauk, statul New York. Băieţii au fost programaţi în funcţie de diferite agende, una dintre acestea fiind aceea de a institui o dictatură de tip lege marţială într-un eventual scenariu de haos social. Scaunul din Montauk – aparat foarte complex, construit după principii ezoterice, în vederea obţinerii unui control asupra minţii oamenilor. Era parţial alcătuit dintr-un fotoliu cu trei seturi de bobine, în interiorul unei piramide. Bobinele aveau senzori meniţi să culeagă gândurile omului care stătea pe scaun. Acestea erau apoi decodificate de un computer şi amplificate printr-un transmiţător care le trimitea în spaţiu, unde erau receptate de diferite persoane neavizate. Pentru informaţii suplimentare referitoare la această tehnologie şi a manierei în care este folosită ea pentru manipularea timpului, vă recomandăm lucrarea Proiectul Montauk: experimente în timp. MRI – de la Magnetic Resonance Imaging (obţinerea unor imagini prin rezonanţă magnetică). Procedeu de scanare a unor imagini din interiorul corpului uman, folosind principiile electromagnetice. Aparatele de acest fel sunt folosite frecvent de medici, oferind mult mai multe detalii decât aparatele cu raze X de altădată. Oscilator – aparat care creează şi menţine oscilaţii. A oscila înseamnă a genera o mişcare înainte şi înapoi. În electronică, o oscilaţie se referă la o variaţie regulată între o valoare maximă şi una minimă, cum ar fi curentul electric sau voltajul. Fază – intervalul de timp care se scurge între petrecerea unui anumit eveniment şi începerea unui alt eveniment.

Experimentul Philadelphia – experiment secret realizat în anul 1943 la Şantierul Naval din Philadelphia, prin care nava USS Eldridge a fost înconjurată de nişte bobine pentru a părea invizibilă pe radar. Potrivit martorilor, nava a dispărut complet, fiind teleportată pe coasta Virginiei. Detaşament Psi – armă secretă a serviciilor secrete din SUA, alcătuită din indivizi cu puteri paranormale, special antrenaţi în aproape toate tipurile de activităţi psihice imaginabile. Printre activităţile lor se numără (între multe altele): vederea la distanţă, controlul oamenilor prin intermediul viselor, focalizarea asupra unei persoane cu scopul de a-i face rău şi folosirea telepatiei pentru a afla acţiunile uni inamic. Psiho-activ – calitate care aparţine unei activităţi sau funcţii care influenţează mintea ori psihicul oamenilor. În cartea de faţă, principalul sens dat acestei expresii se referă la funcţiile electromagnetice sau la echipamentul electronic cu ajutorul căruia poate fi influenţată gândirea şi comportamentul uman. Psihotronică – ştiinţă şi disciplină care studiază modul de funcţionare a vieţii. Include studierea interacţiunii tehnologiei cu mintea, spiritul şi corpul omului. Reprezintă o sinteză a ştiinţei, matematicii, filozofiei, metafizicii şi studiilor ezoterice. Se ocupă inclusiv de alte realităţi şi de felul în care interacţionăm noi cu celelalte dimensiuni ale existenţei. Modulaţii puls – transmisia unor serii de impulsuri scurte separate de intervale relativ lungi de timp în care nu este transmis nici un semnal. RF – de la Radio Frequency (frecvenţă radio). Frecvenţele de peste 20.000 Hz sunt numite frecvenţe radio, întrucât sunt utile în transmisiunile radiofonice. Undă radio – undă electromagnetică ce transportă informaţii inteligente (imagini, sunete, etc.). Relativist – funcţiile relativiste se referă la acele activităţi care nu fac parte din cadrul nostru de referinţă normal. Fac de asemenea referire la felul în care pot fi asociate activităţile din alte cadre de referinţă cu cele din cadrul nostru de referinţă. Relativitatea include conceptul totalităţii fără limite, deci şi celelalte dimensiuni sau universuri. Bandă laterală – acea componentă a undelor radio care poartă propriu-zis informaţiile inteligente. Soloton – câmp electromagnetic conţinut în sine. Nu se răspândeşte într-o manieră liniară, ci ajunge până la o anumită limită, unde se opreşte. Continuum spaţio-temporal – orice om care studiază fizica superioară îşi dă seama că spaţiul şi timpul sunt inextricabil legate între ele. De aceea, este greşit să ne referim exclusiv la spaţiu sau la timp, ca la nişte concepte individuale (tocmai pentru că nu există în sine). Ar fi ca şi cum am spune că gura noastră a mâncat cina. Torus – formă de gogoaşă. Fizicienii şi ezoteriştii afirmă deopotrivă că universul are această formă. Transceptor – instrument care serveşte deopotrivă ca receptor şi transmiţător. Transmiţător – aparat sau unitate care trimite un semnal sau un mesaj. Ultraterestru – fiinţă aparţinând unei ordini superioare care poate funcţiona în cadrul spiralei metatronice (a luminii integrale). Aceste fiinţe nu vampirizează şi nu influenţează negativ fiinţele umane, ci acţionează în virtutea unui plan divin. Undă – o stare de mişcare care se ridică şi coboară periodic este numită undă. Poate fi transmisă dintr-o zonă în alta fără să necesite transportul materiei. O undă este alcătuită dintr-un mare număr de cicli şi poate transporta imagini, sunete sau alte semnale.