P. 1
DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

|Views: 994|Likes:
Published by Crudu John

More info:

Published by: Crudu John on Mar 26, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/02/2013

pdf

text

original

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ I
Lect. univ. dr. MARIA IOANA MICHINICI

- SUPORT CURS Anul II Semestrul I

2008
2

La elaborarea acestui suport de curs s-au avut în vedere: prevederile Codului penal al României adoptat prin Legea nr. 15 / 1968 (publicată în B. Of. nr. 79-bis din 21.06.1968), cu intrare în vigoare la data de 1 ianuarie 1969, ulterior republicat în B. Of. nr. 55-56 / 23.04.1973, republicat în temeiul Legii nr. 140/1996 (în M. Of. nr. 65 / 16.04.1997), cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 278 / 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în M.Of. nr. 601 / 12.07.2006). Codul penal actual va fi în vigoare până la data de 1 septembrie 2009, dată când va intra în vigoare art. 512 din Legea nr. 301 / 2004 de adoptare a noului Cod penal, publicată în M. Of. nr. 575 / 29 iunie 2004, rectificată în M. Of. nr. 303 / 12 aprilie 2005.

Unde am apreciat ca necesar am reprodus – şi comentat succint – principalele modificări faţă de legea actuală, implicând schimbările majore de optică a legiuitorului noului Cod penal.

3

........................3........... Perspective legislative ......... Instituţii fundamentale ale dreptului penal ...........................1...............2.... Infracţiunea de obicei ................1..............2............................................................................. Definiţie şi condiţii de existenţă ............. Participaţia penală .. Principii .2......1.. 2............. Infracţiunea progresivă ...1.. 3................. Principii .............. 4................. Formele atipice ale infracţiunii .........4. 3............................ II........ Infracţiunea complexă ......................... 3.... 3........2.................................................1.... 1..... Unitatea legală de infracţiune ............. Conţinutul infracţiunii ..................................................................................... Aplicarea legii penale în spaţiu...... Legea penală şi limitele ei de aplicare ............ Perspective legislative ..............2........................3.............................................................................2............ 3........ Actele de pregătire ......................................1...... 3..........1......................................................................................... 1.. Aspecte generale privind infracţiunea ...........................3.......................................... 2.................... Principiile fundamentale ale dreptului penal ......2......... 3.........1..............2........................... Conceptul de lege penală ... Perspective legislative ........................................... 3................ Izvoarele dreptului penal.............. 4.................... 1....... 3 3 3 4 5 6 8 8 8 11 13 14 14 14 17 23 23 23 24 24 25 29 30 30 31 31 32 33 33 35 37 38 39 39 39 42 42 .. Infracţiunea continuă ...................................3............................. 4.............................. 3...........2.... Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale . Concepţia legiuitorului noului Cod penal ................................................... 3... Autoratul şi coautoratul .......2...................................... Formele participaţiei penale . Unitatea naturală de infracţiune ...................... Perspective legislative..... III................................................................................................................................ Infracţiunea continuată ........2........ 2....................1.......3............... Perspective legislative ............................................2....................... Unitatea de infracţiune .....................CUPRINS I.............................................. 5................... 2....... Teoria generală a infracţiunii ................................. 3.................................... Noţiunea dreptului penal ... 2...... 1.................... 4...... 1........ 4.................................................................. 4................................... Infracţiunea simplă ..... Infracţiunea deviată ....................1.............................. 2.......................................................... Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii .......2.......2....................... Fazele tentativei .................................................... Aplicarea legii penale în timp...... Obiectul şi caracterele dreptului penal ............................. 2.............. 3....... Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiunii ..... 3............................................................... Noţiuni generale privind dreptul penal .........................................1.. 2.................................................. 1...

.2...................... 5................ 5. 5...2................1... Concursul de infracţiuni ..................................................2......................1......1......2...3....................................................2..............................3.......... Recidiva în cazul persoanei juridice .......1.................................. Definiţie şi condiţii generale de existenţă ...4......2...... Tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei Fizice ..... 5.....3......... Pluralitatea intermediară de infracţiuni ...............3.................................3.........2................................... 6............. 5.. Definiţie şi condiţii generale de existenţă ............................3.......1................ Complicitatea ...................... Bibliografie ......... 5....2............ 5.1........ Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român în cazul persoanei fizice ............2.. Perspective legislative ............................. Perspective legislative .... Cauze generale care exclud infracţiunea ...2.... Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român 5..................... 5....1........2........1..... Recidiva în cazul persoanei fizice ...........1.............. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică ................ Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ........... Sancţionarea concursului de infracţiuni .................................................... 5................................. 6........2........... Perspective legislative ..................1............ Instigarea ...................2.......................4............. 5........ Sancţionarea participaţiei penale .........................2.................................................4.................. 5................ Pluralitatea de infracţiuni ........1.....................2..2....1...................... 4........................ Definiţie şi condiţii de existenţă ..... 5... 5...........................3....................................2................... 4................................. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de persoana juridică ................1............. 5.......... 5....................2..........1.3.............2.................................................. Recidiva ............................. 5.1.................................................................. Perspective legislative ..................... 4.............. Formele concursului de infracţiuni .......2...................................... 44 46 47 50 50 51 51 52 53 54 56 57 57 57 57 61 61 63 63 64 65 65 67 67 72 75 2 ..... 5..... 6..............................1......................

relaţiile sociale manifestându-se. – care înscrie expres scopul legii penale – se prevede că legea penală apără împotriva infracţiunilor România. Obiectul şi caracterele dreptului penal Dreptul penal reprezintă o ramură autonomă de drept. răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. drepturile şi libertăţile acesteia. 1 C.I. prin abţinerea de la săvârşirea faptelor incriminate şi în obligaţia ce revine destinatarilor legii penale de a adopta conduita impusă. cât şi în cele de conflict (în procesul aplicării legii penale prin intermediul organelor competente. dreptul 3 . Noţiunea dreptului penal În sistemul dreptului pozitiv. pe de o parte. atât în relaţiile de conformare (prin elaborarea normelor penale ce impun o anumită conduită). unitatea şi indivizibilitatea statului. persoana. obligaţia persoanei vinovate de comiterea infracţiunii de a suporta consecinţele faptei sale. respectiv. constând în dreptul statului de a trage la răspundere penală şi de a aplica sancţiuni şi. dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale esenţiale pentru existenta unei societăţi împotriva fenomenului infracţional. Ocupând un loc bine definit în sistemul de drept. Obiectul dreptului penal – reprezentat de relaţiile de apărare socială. ca relaţii de prevenire şi combatere a criminalităţii – are un caracter complex. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL 1. independenţa. dreptul penal – ramură de sine-stătătoare cu un caracter autonom – interferează. norme care determină faptele ce constituie infracţiuni. în vederea tragerii la răspundere penală şi aplicării sancţiunilor). Prin specificul reglementărilor sale. având strânse legături cu alte ramuri de drept public (dreptul constituţional.pen. precum şi întreaga ordine de drept. Potrivit art. pe de altă parte. dreptul procesual penal. dreptul penal aparţine dreptului public. precum şi condiţiile de aplicare şi executare a acestora. sancţiunile corespunzătoare lor. 2. proprietatea. suveranitatea. constând în dreptul statului de a pretinde o anumită conduită. ca relaţii de conflict (represive) – ce se nasc la data şi cu ocazia comiterii faptelor ce constituie infracţiuni -. Ca instrument principal al politicii penale. ca relaţii de conformare (cooperare) stabilite între stat şi destinatarii normelor penale – ce se nasc de la data intrării în vigoare a legii penale -. dreptul penal – ramură a dreptului public – reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale care iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii. instituind raporturi de putere în care partea dominantă este întotdeauna statul. având un obiect propriu de reglementare şi consacrând un ansamblu de principii fundamentale ce guvernează întreaga reglementare penală privitoare la instituţiile fundamentale – infracţiunea. ceea ce relevă necesitatea reglementării juridico-penale.

la prevenirea infracţiunilor. între cele două categorii de norme penale – generale şi speciale – existând o interdependenţă. Legea penală cuprinde dispoziţii exprese privitoare la răspunderea penală în art. 17-19¹). Instituţiile fundamentale ale dreptului penal Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de infracţiune. urmând de altfel şi împărţirea Codului penal în două părţi – partea generală şi partea specială. Consacrat în art.execuţional penal. dreptul financiar ş. participaţia (art. scopul procesului penal priveşte constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni. numai dacă prin dispoziţiile speciale nu se derogă de la cele generale. a drepturilor şi libertăţilor acesteia. Sub aspectul structurii sale. Reţinem legătura îndeaproape realizată cu dreptul procesual penal. iar prin normele procesual penale reglementându-se procedura de tragere la răspundere penală a celor vinovaţi de comiterea infracţiunilor. la apărarea persoanei. reglementând instituţiile fundamentale – infracţiunea. Dreptul penal are şi un caracter unitar. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept. Normele speciale . completându-se de către cele generale. 23-31). infracţiunea determinând răspunderea penală şi sancţiunea penală.) prin ocrotirea penală a faptelor grave pentru relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare a acestor ramuri de drept. apreciată în doctrină ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal. prin normele penale sunt consacrate faptele ce constituie infracţiuni şi ansamblul sancţiunilor corespunzătoare.a. pe drept cuvânt. 32-43) şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. Normele penale generale îşi au sediul. pluralitatea de infracţiuni (art. Dreptul penal prezintă legături şi cu ramuri de drept privat (dreptul civil. răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. dreptul penal – reprezentat printr-un ansamblu de norme juridico-penale – se divide în drept penal – parte generală şi drept penal – parte specială. tentativa (art. 44-51). 20-22). 1). în partea generală a Codului penal.pr. 2). 3. Instituţia infracţiunii este consacrată în Titlul II al părţii generale a Codului penal.a. 2 potrivit căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale şi 4 . 1 C. dreptul comercial.). de regulă. legătură evidentă atâta timp cât. la rândul lor. precum şi la educarea cetăţenilor în sprijinul respectării legilor (alin. unitate care este pusă în evidenţă de unitatea principiilor ce reglementează materia penală. Interdependenţa celor două ramuri autonome de drept – drept penal material şi procesual – rezidă şi în scopul comun urmărit. astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (alin.cu sediul în partea specială a Codului penal sau în legi speciale – sunt norme de incriminare prin care se prevăd faptele ce constituie infracţiuni şi pedepsele corespunzătoare acestora. iar acestea din urmă. răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.. dreptul muncii ş. instituţia infracţiunii fiind. cadrul reglementărilor în materie incluzând dispoziţii generale privind infracţiunea (art. dreptul familiei. Unitatea dreptului penal nu este afectată de această diviziune. 17 alin.pen. normele generale aplicându-se numai prin intermediul normelor speciale.

în acest sens. 278 / 2006 se prevăd condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice (art. 4. 90). 101-108 C. Principiile fundamentale ale dreptului penal 5 . 64-67). incluzând dispoziţii privitoare la categoriile si limitele generale ale pedepselor (art. Cadrul legal al sancţiunilor operante în materie juridico-penală este completat -în afara sancţiunilor specifice de drept penal. diversificarea pedepselor aplicabile persoanelor implicate în comiterea de infracţiuni. ceea ce a condus şi la diferenţierea. lipsa/retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor). art. După cum se prevede expres. cu referire la pedepsele pentru infractorii minori şi în Titlul VII. internarea într-un centru de reeducare. internarea într-un institut medical-educativ. 109 şi următoarele.). Ansamblul sancţiunilor de drept penal este format din trei categorii de sancţiuni: sancţiuni penale (pedepse). în cazul comiterii unei fapte care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni (art. 52-89). 53-53²). în două situaţii distincte: pe de o parte. şi în condiţiile înlocuirii răspunderii penale (art. o meserie ori o altă ocupaţie. pedepsele complementare şi pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice (art. interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. pe de altă parte. având aici în vedere cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (graţierea şi prescripţia executării pedepsei). prin săvârşirea unei infracţiuni cu un grad de pericol social mai redus. interzicerea de a se afla în anumite localităţi.pen. 53³-63¹). 119 şi următoarele sunt prevăzute amnistia. Precizăm că prin Legea nr.pen. internarea medicală. libertatea supravegheată. pedepsele principale aplicabile persoanei fizice (art.).corespunzător Titlului VII al părţii generale a Codului penal unde sunt reglementate cauzele care înlătură răspunderea penală (conform art. (A se vedea. măsuri educative şi măsuri de siguranţă. răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Reglementări privitoare la pedeapsă sunt incluse şi în Titlul V. confiscarea specială. Codul penal actual a creat un cadru legal amplu în Titlul III al părţii generale intitulat „Pedepsele” (art. individualizarea pedepselor (art. 19¹ C. Anterior legii menţionate se consacra exclusiv răspunderea penală a persoanei fizice. expulzarea străinilor. pen. interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie. drept urmare. Codul penal consacră sancţiuni cu caracter administrativ incidente. 18¹). În acest sens. cadrul general actual al pedepselor cuprinde atât categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanelor fizice cât şi cele care se aplică persoanelor juridice. 91 C. acestea fiind: mustrarea. prescripţia răspunderii penale. Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Titlul VI (art. 111-118¹) acestea fiind: obligarea la tratament medical. potrivit art.prin unele sancţiuni extrapenale. de lege lata. În cadrul Titlului V „Minoritatea” sunt prevăzute ca sancţiuni de drept penal aplicabile infractorilor minori măsurile educative corespunzător art. 72-89). pedepsele aplicabile persoanei juridice (71¹717).

prin executarea sancţiunii aplicate. Individualizarea cunoaşte trei forme în funcţie de organul ce o realizează. Personalitatea răspunderii penale implică angajarea răspunderii de către persoana ce a comis infracţiunea. instigator sau complice. persoana ce a comis-o şi de condiţiile de săvârşire a infracţiunii. obligaţii şi limite specifice. Prin consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice nu se contravine acestui principiu.pen. care dispune „legea prevede faptele care constituie infracţiuni. Un alt principiu fundamental este cel al individualizării sancţiunilor de drept penal. Se pot reţine şi alte principii. Individualizarea administrativă (execuţională) are loc în faza executării sancţiunii ce a fost aplicată. principiu ce implică stabilirea şi aplicarea sancţiunii în funcţie de gravitatea faptei. care la stabilirea şi aplicarea pedepsei (conform art. Individualizarea legală este opera legiuitorului care determină ansamblul sancţiunilor de drept penal. noul Cod penal consacră concepţia bipartită în materia  6 . principii ce guvernează. principiul umanismului dreptului penal – ca principii fundamentale (şi) în dreptul penal. înscrie principiul potrivit căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. limitele de pedeapsă fixate în partea specială. Art. cadrul general al pedepselor (categoriile şi felurile de pedepse).2 C. Legea formulează expres principiile legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal potrivit art. sancţiunea corespunzătoare. adresându-se atât legiuitorului cât şi instanţelor judecătoreşti cărora le impune drepturi. de altfel. Prin „săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă. în aplicarea legii penale. persoana infractorului (pentru persoana fizică) şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. precum şi participarea la comiterea acestora ca autor. în aprecierea doctrinei. De reţinut că. întregul sistem de drept românesc. 17 alin. i se impune legiuitorului prevederea faptelor ce constituie infracţiuni şi a sancţiunilor corespunzătoare prin elaborarea unor texte de lege clare. 72) ţine seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei – dispoziţiile părţii generale a Codului penal. 2 C. al măsurilor educative şi al măsurilor de siguranţă. de gradul de pericol social al faptei săvârşite. instanţa trebuie să determine o încadrare juridică corectă a faptei comise care să corespundă modelului legal şi să dispună. dintre care enumerăm: principiul egalităţii în faţa legii penale. prin individualizare. pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”. Principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal reprezintă. complete şi precise. obligată a suporta consecinţele directe şi indirecte ale faptei săvârşite. principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului penal. prevede împrejurările de agravare sau atenuare a răspunderii penale. Perspective legislative. Concepţia legiuitorului noului Cod penal Ca element de noutate.Principiile fundamentale ale dreptului penal stau la baza întregii reglementări juridico-penale şi sunt legate de instituţiile fundamentale ale dreptului penal. 5. Individualizarea judiciară o realizează instanţa.pen.

închisoarea. amenda sun forma zilelor amendă. distingându-se între pedepse principale pentru crime (detenţiunea pe viaţă. Nu se poate aplica o pedeapsă sau nu se poate lua o măsură de siguranţă ori o măsură educativă neprevăzută de lege la data comiterii faptei” (art. în crime şi delicte (art. care se împart. după gravitatea lor. detenţiunea severă) şi pedepse principale pentru delicte (închisoarea strictă.  Principiul legalităţii este reformulat sub denumirea „principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal” şi completat din punct de vedere al conţinutului în următorul sens: „Nimeni nu poate fi sancţionat pentru o faptă care nu era prevăzută de lege ca infracţiune la data săvârşirii ei. 7 . 2).infracţiunilor. Clasificarea bipartită a infracţiunilor atrage consecinţe pe planul pedepselor principale aplicabile persoanei fizice. 3). munca în folosul comunităţii).

În afara Codului penal – cea mai importantă lege penală – există şi legi speciale cu dispoziţii penale care reglementează un anumit domeniu de activitate. legalitatea incriminării fiind consacrată. 3-16 C. Aplicarea legii penale în timp este guvernată de următoarele principii: activitatea legii penale. Aplicarea legii penale în timp. infracţiuni contra persoanei. Izvoarele dreptului penal. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE 1. Principalul izvor de drept penal este Codul penal.1969. distincţie necesară deoarece legea temporară se aplică şi după ieşirea ei din vigoare pentru infracţiunile comise sub imperiul acesteia. [A se vedea. cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. ultraactivitatea legii penale]. respectiv tot atâtea grupe de infracţiuni (infracţiuni contra siguranţei statului. De regulă.pen. intrarea în vigoare a legii penale are loc la trei zile de la data 8 . lit. de art. între momentul intrării în vigoare şi până la ieşirea din vigoare a legii. Conceptul de lege penală Potrivit dispoziţiei constituţionale (art. partea generală conţine norme generale (grupate în opt titluri). instituind dispoziţii privitoare la legea penală şi limitele ei de aplicare. Cu alte cuvinte. Amintim clasificarea după durată. legea penală este incidentă în cazul infracţiunilor săvârşite pe durata ei de aplicare. generală şi cu durată nedeterminată în timp. Doctrina defineşte legea temporară ca fiind legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura situaţiei temporare care a impus-o. alin. 2... prin lege organică se reglementează infracţiunile. interesând în această materie atât aplicarea legii penale în timp cât şi în spaţiu. materie sistematizată pe un număr de zece titluri.pen. cuprinzând şi norme penale prin care sunt incriminate unele fapte periculoase ce se pot comite în domeniul respectiv.II. 3. contra înfăptuirii justiţiei ş. Codul penal actual a intrat în vigoare la data de 1. neretroactivitatea şi retroactivitatea legii penale. pedepsele şi regimul executării acestora.h). după cum s-a arătat. cunoscând numeroase modificări şi completări în timp. ca lege organică. Principii Cadrul legal al aplicării legii penale este configurat de art.). potrivit căruia „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”. reglementând instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi instituţiile privitoare la acestea. Partea specială cuprinde norme de incriminare. Codul penal este structurat pe două părţi. 278 / 2006.pen. în funcţie de anumite criterii de clasificare. contra patrimoniului. Acest cod va fi în vigoare până la data de 1.09. în legi penale permanente şi temporare. ultraactivitatea legii penale temporare şi principiul aplicării legii penale mai favorabile .a.2008. 10 C. Doctrina evidenţiază mai multe categorii de legi care cuprind dispoziţii penale. Principiul activităţii legii penale este consacrat expres în art. 73. 2 C.01. dată când va intra în vigoare noul Cod penal al României.

Retroactivitatea legii penale este prevăzută de art. 1 al art. a măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi.pen. 2 se consacră şi retroactivitatea legii care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative şi care se aplică infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi. după cum nu se poate continua executarea unei pedepse pronunţate pentru o infracţiune care.pen. Din principiul activităţii decurge. 11 C. prin modificare . deşi legea formulează expres principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal. desigur. 2 C. Doctrina penală reţine şi retroactivitatea legii penale interpretative. ca o excepţie de la aceste reglementări. la data când au fost săvârşite.ori prin ajungere la termen sau prin dispariţia condiţiilor care au impus adoptarea legii (în cazul legii temporare). Subliniem faptul că principiul activităţii legii penale nu are un caracter absolut. de asemenea. aplicându-se de la data intrării în vigoare a acesteia din urmă. expresă sau tacită). precizează voinţa legiuitorului exprimată în legea incriminatoare intrată în vigoare anterior. legea penală nu se aplică faptelor care. Astfel. 1). Legea penală interpretativă intervine în situaţia unei practici judiciare neunitare. Ieşirea din vigoare a legii penale are loc prin diferite moduri – prin abrogare (totală sau parţială. a pierdut caracterul infracţional. fiind consacrate şi excepţii. lege care. Potrivit aceluiaşi art.). În doctrină s-a exprimat punctul de vedere conform căruia prevederile din acest alineat nu au legătură cu cele prevăzute în alin. în legea nouă. nu mai este incriminată. respectiv. în formularea potrivit căreia „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche. nu erau prevăzute ca infracţiuni (art.). în acest caz legea nouă intervenind ulterior comiterii faptei care nu mai este prevăzută ca infracţiune de legea penală. în alin. considerându-se că ar trebui să-şi găsească locul în cadrul reglementărilor privind aplicarea legii penale mai favorabile.modalitate la care se recurge frecvent în etapa de tranziţie .publicării în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. făcând corp comun cu legea pe care o interpretează şi astfel. După cum s-a arătat. 12 C. precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi” (alin. prin 9 . caracterul retroactiv al legii de dezincriminare se justifică prin aceea că nu se poate urmări şi judeca o faptă care. doctrina vine în completarea textului legal (art. ceea ce înseamnă neretroactivitatea legii penale. 12 (care au în vedere dezincriminarea faptei). în condiţiile de aplicare a legii penale noi. de ultraactivitate a legii penale. 12. subliniind anterioritatea legii în raport cu momentul săvârşirii faptei incriminate şi cu sancţiunea aplicată. întrucât nu mai există o bază legală pentru urmărirea şi judecarea acelei fapte. dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Potrivit doctrinei. În acest caz. Textul legal consacră retroactivitatea legii penale de dezincriminare.pen. cazuri de retroactivitate şi. consecinţa potrivit căreia legea penală nu se aplică nici ulterior ieşirii ei din vigoare (non-ultraactivitatea). executarea pedepselor. fără a cuprinde noi incriminări.

legile urmează să fie comparate per ansamblul reglementărilor pe care le cuprind. Potrivit aceluiaşi art. producându-şi efectele şi după ieşirea din vigoare pentru faptele care. Ca excepţie de la principiul activităţii legii penale. se ridică problema determinării legii penale mai favorabile infractorului. deci. nu au fost urmărite sau judecate cât legea era în vigoare. art. fie la ultraactivitatea legii penale vechi. ar putea săvârşi faptele incriminate spre sfârşitul duratei de aplicare. existând posibilitatea de a nu putea fi sancţionaţi dacă legea n-ar avea efect ultraactiv. se aplică legea cea mai favorabilă (art.1 C. fie sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală sau al pedepsei. în cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinitive va conduce.. Potrivit primei situaţii. în funcţie de legea apreciată în concret de instanţă ca fiind legea penală mai favorabilă. deoarece o lege penală care a ieşit din vigoare nu poate produce efecte asupra unor infracţiuni comise după acest moment. în vederea identificării şi aplicării acelei legi. comise sub imperiul ei. după caz. Extraactivitatea legii penale mai favorabile – problemă cunoscută în planul tranziţiei legii penale – are în vedere două situaţii disciplinate prin dispoziţiile art. pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. 10 . însemnând că pedepsele complementare se aplică potrivit legii noi. fie la retroactivitatea legii penale noi.). ca lege mai blândă în situaţia concretă atrasă prin săvârşirea infracţiunii. cunoscând caracterul ei temporar. Atunci când de la data comiterii infracţiunii şi până la judecata definitivă a cauzei intervine o succesiune de legi penale.2 se prevede: „când legea anterioară este mai favorabilă. distingem. 16 C. în vederea uniformizării soluţiilor dispuse în aplicarea legii. Legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare. prevede şi cazul aplicării ultraactive a legii temporare.pen.lămurirea înţelesului legii ce a generat acest fenomen. 1315 C. al celor de tragere la răspundere penală. În această materie. 13 alin. care cuprind însă reglementări distincte. din punctul de vedere atât al condiţiilor de incriminare.pen. 13 alin. legea penală nu se stabileşte în funcţie de pedepsele complementare. cu alte cuvinte. cât şi în ceea ce priveşte pedeapsa şi instituţiile privitoare la aceasta. între aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinite (art. 14. pe de o parte.13) şi. aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. fie la nivelul incriminării faptei. Prin aplicarea ultraactivă a legii penale temporare sunt înlăturate orice posibilităţi de eludare a legii de către acei infractori care. pe de altă parte. iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică”. conformă cu interesele apărării sociale sau. ceea ce implică operaţiunea de comparare a legilor succesive. datorită duratei scurte de aplicare a legii. Rezultă de aici faptul că.pen. 15). Ultraactivitatea legii penale temporare nu trebuie înţeleasă ca o ultraactivitate propriu-zisă. Fapta comisă trebuie să constituie infracţiune potrivit dispoziţiilor cuprinse în toate aceste legi.

Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. de aplicare şi executare a sancţiunilor. Potrivit principiului teritorialităţii legii penale – consacrat de art. fără a putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. sunt avute în vedere şi alte situaţii de aplicare a legii penale mai favorabile (aplicare facultativă) în cazul pedepselor definitive. aplicarea fiind restrânsă la pedeapsa privativă de libertate a închisorii. Aplicarea legii penale în spaţiu. (aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile) atrag aplicarea retroactivă a legii noi. – imunitatea 11 . fiind lăsată la aprecierea instanţei aplicarea legii penale mai favorabile. prin dispoziţiile înscrise în art. – legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. se dispune fie menţinerea. realităţii şi universalităţii legii penale române. Sunt şi excepţii de la principiul teritorialităţii. neinteresând calitatea făptuitorului (cetăţean român sau străin.pen. pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime (art. Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării.14 şi 15 C. personalităţii. Principii Cu privire la aplicarea legii penale în spaţiu. Legea nouă mai favorabilă îşi produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate până la data intrării ei în vigoare. pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda.pen. Dacă sunt întrunite condiţiile legii. conducând la reducerea sau înlocuirea pedepsei aplicate de instanţă în condiţiile prevăzute de lege. şi se referă la acele situaţii când. 15 alin.pen. Legea penală nouă poate interveni înainte de a se trece la executarea pedepsei. apatrid care domiciliază sau nu în România). 3 C. fie reducerea pedepsei. Codul penal consacră principiile teritorialităţii. Potrivit art. dezvăluind deci. 4).Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive este reglementată corespunzător art. intervine o lege penală nouă care prevede o pedeapsă mai uşoară în raport de pedeapsa aplicată de instanţă.pen. Prin lege sunt reglementate mai multe şi variate situaţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. după cum îşi va produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate. 142 şi art.2). Compararea legilor penale succesive se realizează exclusiv sub aspectul pedepsei. Situaţiile descrise în lumina art. în timpul executării. Articolul 14 a inserat şi prevederea care obligă la reducerea sau înlocuirea pedepsei şi în cazul pedepselor executate (alin. Reproducem una dintre aceste situaţii descrisă conform alineatului 3 care dispune: „dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda. aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile. măsurile de siguranţă şi măsurile educative (alin. 143 explicându-se înţelesul noţiunilor de „teritoriul României” şi „infracţiune săvârşită pe teritoriul României”. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii ”. condiţiile de tragere la răspundere penală.15 C. 14 C. legea consacrând expres – potrivit art. fiind cele prevăzute de legea română. 5). în toate situaţiile. oferind şi soluţii privitoare la pedepsele complementare. 8 C. 3. după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită şi până la executarea completă a pedepsei (în baza legii vechi). ţinându-se seama de criteriile legale enumerate în conţinutul articolului menţionat.pen.

dubla incriminare). făptuitorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui (conform art.de jurisdicţie. pen. infracţiunile trebuie să fie dintre cele limitativ enumerate în textul legal. în conformitate cu convenţiile internaţionale. în condiţiile dublei incriminări a faptei şi dacă făptuitorul se află în ţară. Aplicarea legii penale în spaţiu conform principiilor realităţii şi universalităţii este posibilă dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională la care România este parte (art. Pentru infracţiunile îndreptate contra intereselor statului român sau contra unui cetăţean român. Legea penală română se aplică potrivit principiului universalităţii. respectiv infracţiuni contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român.pen. Pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării aplicarea legii penale române potrivit principiului persoanlităţii este posibilă în următoarele condiţii: comiterea infracţiunii să aibă loc în străinătate. În ceea ce priveşte realitatea legii penale române – conform art. neavând nicio cetăţenie. legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă. Potrivit principiului personalităţii legii penale (art.). iar infractorul la data săvârşirii acesteia să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în ţară (nefiind necesară prezenţa sa în România). care se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art.1 C. Legea penală română se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară. Legea impune şi condiţia privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile menţionate. în cazul în care urmărirea şi judecata sunt posibile potrivit legii statului în care făptuitorul a săvârşit infracţiunea (când nu există anumite cauze care împiedică punerea în mişcare sau continuarea procesului penal. Principiul teritorialităţii cunoaşte şi alte restrângeri [pentru care recomandăm consultarea doctrinei care tratează şi alte categorii de excepţii]. conform principiului realităţii şi celui al universalităţii legii penale române. dacă fapta este considerată infracţiune potrivit legii penale române (necerându-se. 2). -.pen. ori executarea pedepsei) sau atunci când pedeapsa aplicată nu a fost executată sau considerată ca executată. în cazul comiterii altor infracţiuni decât a celor ce atrag incidenţa legii conform principiului realităţii. 12 .pen. nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.).5 alin. astfel.2 C. când legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de reprezentanţi diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care. are domiciliul în ţară.). Legea penală română se aplică potrivit principiului universalităţii – în condiţiile mai sus arătate -. 6 alin. dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege care atrag incidenţa acestor principii. Alături de principiul teritorialităţii – principiul de bază al aplicării în spaţiu – sunt consacrate şi principii complementare de aplicare a legii penale române în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului tării. 7 C. 5 alin. 4 C.

4. cu excepţia cazurilor când constituie o lege mai favorabilă.  Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinitive se completează prin introducerea unei dispoziţii referitoare la legile declarate neconstituţionale sau la cele aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori neaprobate. – într-o reglementare cu caracter principial – consacrând extrădarea. modificată şi completată prin Legea nr.2).07. 6 alin. dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii mai favorabile (art. 594/1. dacă legea penală română prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a detenţiunii severe (art.  Principiul realităţii legii penale este reformulat în următorul sens: „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară.Aspectele privitoare la aplicarea legii penale în spaţiu potrivit principiilor de care ne-am ocupat într-o prezentare sintetică. însemnând că o astfel de lege va urma regula generală a neretroactivităţii legii penale. noul Cod penal nu mai consacră retroactivitatea legii care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative. 11). recomandăm consultarea literaturii de specialitate şi a legislaţiei în materie – a se vedea în acest sens. contra securităţii naţionale a statului român. art. 9 C. Legea nr.2004. 224/2006]. 13 . se întregesc cu cele ce privesc cooperarea judiciară internaţională în materie penală. 1). 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.  Principiul personalităţii legii penale este completat prin prevederea expresă a condiţiei dublei incriminări a faptei (art. Perspective legislative  Spre deosebire de Codul penal actual. publicată în Monitorul Oficial nr. 12 alin. contra unui cetăţean român sau contra unei persoane juridice române. pen. [Pentru detalii.

abaterile disciplinare). Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social. Unitatea de infracţiune 4. Trăsături esenţiale Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social.1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse (art. Aspecte generale privind infracţiunea 1.pen. Participaţia penală 5. Fapta incriminată este o faptă periculoasă pentru societate. distingând între pericolul social abstract şi pericolul social concret.1. constituind singurul temei al răspunderii penale (art. cum ar fi: importanţa valorii sociale ocrotite. Definiţie. de natură să lezeze sau să pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală. referitoare la modul şi mijloacele 14 .). gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc. 17 C.) şi se reflectă în specia de pedeapsa prevăzută pentru fiecare faptă incriminată. dar şi de faptele licite. atât de faptele ce reprezintă alte forme de ilicit juridic. Cauzele generale care exclud infracţiunea 1. pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea sancţiunii tipice (pedeapsă). Aspecte generale privind infracţiunea 2.III.). Pericolul social abstract este avut în vedere şi apreciat de legiuitorul penal cu ocazia incriminării faptelor (în funcţie de anumite criterii.  fapta săvârşită cu vinovăţie. dar extrapenal (spre exemplu. săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. 18 C.pen. în lipsa uneia dintre acestea existenţa infracţiunii fiind exclusă. contravenţiile. delimitându-se astfel. Pluralitatea de infracţiuni 6. Definiţia legală relevă cele trei trăsături esenţiale ale faptei ce constituie infracţiune:  fapta care prezintă pericol social. TEORIA GENERALĂ A INFRACŢIUNII 1. Pericolul social al infracţiunii se manifestă sub două forme. obiective şi subiective. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale 3.  fapta prevăzută de legea penală. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ. Pericolul social concret caracterizează infracţiunea ca faptă concretă săvârşită şi se apreciază de instanţă potrivit unor criterii legale. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal.

18 C. Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale. 72 C. pe cale de consecinţă. 19 – formele vinovăţiei penale şi modalităţile lor normative.000 lei) Orientarea generală a instanţelor noastre – ca practică înregistrată sub Codul penal din 1968 odată cu introducerea art. furt. în doctrina penală vinovăţia este definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei ce constă într-un act de conştiinţă şi voinţă faţă de faptă şi urmările ei.). trădare. 15 . mustrare cu avertisment. la locul de muncă ş. chiar dacă inculpaţii au dat dovada unei comportări bune la locul de muncă. reprezintă unul dintre criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei).de săvârşire a faptei. analizată în concret. de scopul urmărit. de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce. dintre care menţionăm: valoarea redusă a prejudiciului. chiar dacă inculpatul a mai suferit şi alte condamnări în trecut.a. procurorul sau instanţa – la aplicarea unei măsuri extrapenale. o faptă – deşi prevăzută de legea penală -. fiind lipsită în mod vădit de importanţă. conduce organele judiciare penale – după caz. amendă de la 10 lei – 1. să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni. comportarea bună a acestuia în faţa instanţei. majoritatea faptelor incriminate fiind infracţiuni intenţionate (spre exemplu.pen. prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret. din culpă sau cu praeterintenţie.4. factorul intelectiv (de conştiinţă) şi factorul volitiv (de voinţă). infracţiunile de omor. precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. delapidare etc. viol. Infracţiunea – faptă săvârşită cu vinovăţie. şi. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Art. Aprecierea în concret a lipsei pericolului social al infracţiunii în cazul comiterii unor fapte prevăzute de legea penală. Legea consacră – în art. Vinovăţia presupune existenţa a doi factori. în familie etc. Fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie. 17. ca sancţiune cu caracter administrativ (mustrare. 18¹ alin.. nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor ce reglementează fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni în cazul faptelor săvârşite de inculpaţi cu antecedente penale multiple (3. să nu fie necesară aplicarea unei pedepse. Pericolul social concret se reflectă în sancţiunea (pedeapsa) concretă aplicată în urma judecării faptei comise. în familie.pen. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. să nu corespundă conceptului de infracţiune potrivit art.5 infracţiuni) ori în ipoteza comiterii faptelor în condiţii agravante.1 C. starea de boală a făptuitorului.pen. dimpotrivă. Este posibil ca. de gravitatea acesteia ţinându-se cont la stabilirea şi aplicarea pedepsei (potrivit art. luare de mită. 18¹ – relevă reţinerea anumitor criterii care au cântărit în aprecierea că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. de împrejurările în care fapta a fost comisă.

Intenţia depăşită (denumită şi praeterintenţie) există atunci când rezultatul mai grav produs printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului. Dintre faptele incriminate în baza culpei.a. Sunt însă şi infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţia directă. avea atât obligaţia cât şi posibilitatea prevederii rezultatului. legiuitorul nu distinge între modalităţile normative. Culpa. pe care nu-l acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui. ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către infractorul care nu se bazează pe nimic.. prin incriminarea faptelor în baza intenţiei.Prevăzută în art.. prin includerea unui scop pe latura subiectivă (cum ar fi în cazul infracţiunii de furt) sau dată fiind însăşi natura faptei (cazul infracţiunii de viol). sperând că nu se va întâmpla. după gradul de intensitate (culpa gravă. fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul prevede rezultatul faptei sale. intenţie determinată sau nedeterminată.19 alin.1 pct. Doctrina reţine şi alte modalităţi ale intenţiei. ceea ce atrage şi o periculozitate socială sporită. menţionăm. urmărind producerea lui (intenţia directă) sau. Prevăzută în art. dar nu-l acceptă. spre exemplu. infracţiunile de ucidere din culpă. 16 . Se observă diferenţe în raport de intenţie – în modalitatea intenţiei indirecte – unde rezultatul este acceptat. neglijenţa în serviciu ş. socotind fără temei că nu se va produce (culpa cu prevedere) sau când nu prevede rezultatul faptei sale. uşoară sau foarte uşoară). infractorul prevede rezultatul faptei sale. nu ia nici o măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului. În cazul culpei cu prevedere. 2 C. infractorul prevede rezultatul faptei sale. deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa fără prevedere). intenţie iniţială sau supravenită. sigur că se va produce şi este urmărit – în cazul intenţiei directe –.1 C. Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise. dar acceptat în cazul intenţiei indirecte (denumită în doctrină şi intenţie eventuală). 19 alin. Şi în cazul acestei forme de vinovăţie doctrina reţine şi alte modalităţi. dintre care menţionăm: intenţie spontană sau premeditată. spre deosebire de rezultatul eventual.pen. fapta este săvârşită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale.pen. probabil că se va produce. deşi nu-l urmăreşte. în condiţiile în care persoana căreia fapta îi este imputată ca infracţiune din culpă în această modalitate. însă are loc o supraestimare. intenţie unică sau complexă. rezultat care este unul cert. distrugere din culpă. 1 pct. ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă de săvârşire cu intenţie directă sau indirectă. intenţie simplă sau calificată. În această situaţie. acceptă posibilitatea producerii sale (intenţia indirectă).. În ambele modalităţi normative ale intenţiei. vătămare corporală din culpă. după cum culpa se referă la acţiunea sau inacţiunea comisă (culpa in agendo sau in omittendo). rezultatul survenind şi fiindu-i imputabil conform acestei modalităţi a culpei. De regulă. o supraevaluare a rolului jucat de aceşti factori – ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat neproducerea rezultatului –. infractorul se bazează pe anumiţi factori (obiectivi sau/şi subiectivi).

necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni (care determină un anumit tip de infracţiune). Astfel. de alte infracţiuni.2.). infracţiunea fiind consacrată în partea specială a Codului penal sau în legi penale incriminatoare (legi speciale cu dispoziţii penale). 2 C. Sunt incriminate în baza praeterintenţiei.a. trăsături ce relevă şi aspectul material cât şi pe cel moral al faptei ce constituie infracţiune. fapta care întruneşte cumulativ trăsăturile esenţiale – ca faptă prevăzută de legea penală. Infracţiunea – faptă prevăzută de legea penală. ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Subliniem faptul că înainte de toate. infracţiunile de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.Praeterintenţia reuneşte în structura sa atât intenţia cât şi culpa. fapte de o mare varietate. se ajunge la distincţii între tipuri de infracţiuni. deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală. ce prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie – constituie infracţiune. tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă sau moartea victimei ş. cea de faptă penală sau ilicit penal. Sub acest aspect. Lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale exclude existenţa infracţiunii. iar acesta le-a prevăzut. se pot reuni modalităţile normative sub care se înfăţişează intenţia şi cupla. Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi subiective. În concluzie. 17 .pen. spre exemplu. ce alcătuiesc conţinutul legal (sau conţinutul generic de incriminare). violul care a avut ca urmare moartea victimei. 1 C.. 1. ca faptă prevăzută de lege. Această trăsătură esenţială decurge din principiul fundamental al legalităţii incriminării înscris în art. dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut. nu trebuie confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale acesteia cu noţiunea de conţinut al infracţiunii (structura infracţiunii). prevăzute în norma de incriminare. Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă – permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni. infracţiunea este o faptă prevăzută de legea penală (evidenţiindu-se aspectul său juridic) care trebuie să întrunească şi trăsăturile referitoare la pericolul social şi săvârşirea cu vinovăţie. Deci. latura obiectivă şi latura subiectivă. Legislaţia noastră penală cuprinde un număr considerabil de infracţiuni. Conţinutul infracţiunii În lumina definiţiei acordate infracţiunii (art.pen. Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale de incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul şi subiecţii infracţiunii. caracterizându-se prin aceea că infractorul prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări periculoase. după cum s-a arătat. în structura complexă a praeterintenţiei. interesând în acest caz condiţiile infracţiunii şi elementele constitutive. însă cele produse în realitate sunt mult mai grave. 17 alin. deşi putea şi trebuia să le prevadă. Sunt noţiuni echivalente celei de infracţiune.

iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani.Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii şi subiecţii. Codul penal – în art. respectiv.a. Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale şi relaţiile sociale apărate de legea penală. cu excluderea oricăror acte de constrângere fizică sau morală exercitate asupra persoanei. Pe planul reglementărilor penale.pen. starea de minoritate se reflectă. Responsabilitatea nu este definită de legea penală care defineşte însă iresponsabilitatea (potrivit art. îndeplinind condiţiile legii. Subiectul activ al infracţiunii poate fi o persoană fizică sau juridică.  obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se aduce atingere prin infracţiune. ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. 18 . Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii. prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Subiectul activ al infracţiunii – când este reprezentat de o persoană fizică – trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii (condiţii generale). Prezintă obiect material. responsabilitate. infracţiunea de furt (bunul mobil sustras) ş. Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme:  obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură. 48) consacrată ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. 46 – consacră. şi anume: o anumită limită de vârstă.pen. interesând categoria minorilor nerăspunzători penal. în cazul minorilor răspunzători penal (cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi discernământ dovedit în săvârşirea faptei şi al celor care au împlinit vârsta de 16 ani). art. pe un număr de 10 titluri în vigoare. Prin responsabilitate – ca stare normală a persoanei care a împlinit vârsta de 16 ani – se înţelege capacitatea acesteia de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale. subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii. Fiecare infracţiune prezintă un obiect juridic specific. de asemenea. împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora. Condiţia libertăţii de hotărâre şi acţiune implică săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ca infracţiune. pe de altă parte. lipsiţi de discernământ (până la împlinirea vârstei de 14 ani cât şi pe segmentul de vârstă cuprins între 14 şi 16 ani). În ceea ce priveşte limitele răspunderii penale. 99 C. Pe baza acestui obiect s-a sistematizat partea specială a C. În cazul anumitor infracţiuni se întâlneşte şi un obiect material care constă în lucrul corporal sau fiinţa asupra căreia se îndreaptă activitatea infracţională. precum şi de a fi stăpână pe ele. ca o cauză de diferenţiere a răspunderii penale faţă de cea a infractorilor majori. persoană care. libertatea de hotărâre şi acţiune. Sunt denumiţi subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni. vătămate de o grupă de infracţiuni. infracţiunile de omor (corpul persoanei în viaţă). răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. deosebind două categorii. săvârşeşte fapta penală. spre exemplu. pe de o parte.

Majoritatea infracţiunilor angajează răspunderea penală (în calitate de autor sau ca participant) a persoanelor fizice ce le comit şi care îndeplinesc. răspund penal. în cazul infracţiunii de delapidare (art. legea impune şi condiţii speciale.pen.drept cauze care exclud infracţiunea – prin înlăturarea caracterului penal al faptei – constrângerea fizică şi constrângerea morală. de regulă. condiţiile generale mai sus menţionate.). urmând a se stabili pe caz concret dacă sunt realizate condiţiile de angajare a răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapta proprie. care trebuie protejată împotriva faptelor periculoase. Infracţiunile care pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice sunt faptele penale săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. la sancţionarea societăţii. autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat. acestea din urmă fiind cele care. în cazul primei categorii de infracţiuni – cele săvârşite în realizarea obiectului de activitate a persoanei juridice – se vor include infracţiunile privind concurenţa. Condiţia specială priveşte o anumită calitate pe care trebuie să o întrunească persoana ce va trece la executarea faptei. răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. subiectul activ fiind un subiect special. în principiu orice infracţiune – ca faptă incriminată în partea specială a C. În cazul persoanelor juridice de drept public. infracţiunile privind protecţia mediului etc. infracţiunile privind regimul unor activităţi economice. autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat) îşi găsesc justificare – în aprecierea doctrinei – întrucât antrenarea răspunderii penale pentru aceste entităţi nu poate fi concepută sau ar avea consecinţe negative asupra societăţii. în categoria infracţiunilor comise în interesul persoanei juridice se vor regăsi 19 . subiectul activ este calificat prin calitatea de funcţionar.. dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală”. Sunt însă şi unele infracţiuni denumite infracţiuni proprii (sau cu subiect special) – în cazul cărora. legiuitorul distinge între persoanele de drept public şi cele de drept privat. Spre exemplu. Potrivit concepţiei legiuitorului Codului penal actual şi persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii. iar prin sancţionarea acestora s-ar ajunge. la data săvârşirii lor. pen. Excepţiile instituite referitoare la persoanele juridice de drept public care nu răspund penal (statul. practic. ceea ce înseamnă că persoana juridică poate să comită. Legea reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice potrivit art. În ceea ce priveşte sfera persoanelor juridice care răspund penal. 215¹ C. cu excepţia instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care poate face obiectul domeniului privat. cu excepţia statului. sau în legi speciale – în calitate de autor sau ca participant. care ar avea de suferit ca urmare a lipsei unor servicii vitale din partea acestor entităţi. Se consacră un model de răspundere penală directă şi generală. După cum se menţionează în doctrină. care prevede că „persoanele juridice. calitate specială care trebuie să existe la data comiterii acesteia.. regula este aceea că ele nu răspund penal. 19¹ alin. 1 C. pen.

infracţiuni susceptibile să aducă un beneficiu persoanei juridice (prin obţinerea unui profit. spre exemplu: infracţiuni contra patrimoniului. De regulă. spre exemplu: în cazul infracţiunii de ultraj (art. În cazul unor infracţiuni. ori în interesul sau în numele acesteia. subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate. 53¹ care prevede pedeapsa principală a amenzii şi pedepsele complementare care sunt: dizolvarea persoanei juridice. în principiu. Reglementând răspunderea penală a persoanei juridice. prin fapta oricărei persoane fizice – din conducerea persoanei juridice. În ceea ce priveşte subiectul pasiv al infracţiunii. infracţiuni de corupţie ş. chiar şi statul. [Având în vedere complexitatea acestui subiect – răspunderea penală a persoanei juridice – şi întreaga problematică pe care o dezvoltă. 239). Potrivit art. închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice. legiuitorul consacră cumulul de răspunderi penale. Lipsa unuia 20 . legiuitorul stabileşte şi cadrul general al pedepselor aplicabile persoanei juridice. respectiv: elementul material. subiectul pasiv poate să fie numai un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. infracţiunile comise în numele persoanei juridice sunt infracţiuni ce se comit în procesul organizării activităţii şi funcţionării persoanei juridice. Conţinutul constitutiv este structurat pe două laturi denumite latura obiectivă şi latura subiectivă care se află într-o relaţie de interdependenţă. atât sub aspect obiectiv cât şi subiectiv. Conţinutul constitutiv al infracţiunii îl reprezintă totalitatea condiţiilor privitoare la fapta incriminată. recomandăm parcurgerea doctrinei pentru o mai bună înţelegere a materiei]. căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice. urmarea (sau rezultatul) şi raportul de cauzalitate. orice persoană aflată sub autoritatea persoanei juridice şi chiar de orice persoană ce are o relaţie de fapt sau de drept cu persoana juridică – care a acţionat în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice. aşa cum este descrisă de legiuitor. culpă sau praeterintenţie). care prevede că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. în stabilirea vinovăţiei urmând a se avea în vedere poziţia persoanei fizice faţă de persoana juridică.pen. 19¹ alin. potrivit art. Latura obiectivă include trei elemente componente obligatorii. subiectului pasiv i se cere ca o condiţie generală. Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată.. O altă condiţie a răspunderii penale a persoanei juridice este săvârşirea faptei cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală (intenţie. cea de a fi titularul valorii sociale ocrotite penal.a.. suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea. 2 C. acesta poate fi o persoană fizică sau juridică. prepus al persoanei juridice. dar şi ca evitare a unei pierderi).

înţelegându-se acea legătură cauzală dintre elementul material şi rezultatul (sau urmarea) ce s-a produs. urmarea constând în aceste cazuri întro stare de pericol creată asupra valorii sociale ocrotite (spre exemplu. unitatea naturală de infracţiune. menţionăm infracţiunea de conducere a unui autovehicul cu tracţiune mecanică fără permis pe drumurile publice. Din punct de vedere al elementului material. evadare ş. infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului care se săvârşeşte în timp de război. În conţinutul infracţiunii. infracţiunile se clasifică în infracţiuni comisive. elementul material poate consta.a. inexistenţa infracţiunii. Infracţiunile formale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie doar elementul material.pen. pe cale de consecinţă. în acest sens.).). 249 C. Infracţiunile materiale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie expres rezultatul (spre exemplu.dintre elementele componente spulberă unitatea laturii obiective atrăgând. într-o singură acţiune / inacţiune (vezi. Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor prin descrierea faptei ca infracţiune sub aspectul modului de manifestare. infracţiunile de trădare. cerinţe obligatorii. nu şi rezultatul atras. unitatea legală de infracţiuni. consecinţa elementului material constând în rezultatul sau urmarea produsă – ca element constitutiv al laturii obiective. legiuitorul înscrie anumite cerinţe privitoare la locul. în acest sens. în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu – art. cum este cazul infracţiunii simple sau continue) sau în două sau mai multe acţiuni/inacţiuni (vezi. ceea ce nu înseamnă că prin comiterea acestor infracţiuni nu este atrasă o consecinţă. În acest sens. Raportul de cauzalitate 21 . care se comit prin săvârşirea de acţiuni interzise prin lege – spre exemplu. Latura obiectivă a infracţiunii se întregeşte prin existenţa unui alt element component denumit raport de cauzalitate. prin lezarea sau periclitarea acesteia.a. fals ş. spre deosebire de infracţiunile formale care se consumă în momentul realizării elementului material. cum este cazul infracţiunii continuate sau al celei complexe) sau atât într-o acţiune şi o inacţiune (spre exemplu. modul sau mijloacele de săvârşire a acţiunii/inacţiunii care atunci când figurează pe conţinutul constitutiv de bază (conţinutul infracţiunii-tip) sunt. – şi infracţiuni omisive care se comit prin inacţiune. în raport de obligaţia legală de a face ceva. timpul. după caz. infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti care se comite prin ameninţare sau acte de violenţă ş. infracţiunile de furt. Săvârşirea acţiunii/inacţiunii relevantă penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de lege. viol.. de asemenea.. infracţiunile de nedenunţare. infracţiunea de omor care atrage ca rezultat – moartea victimei. infracţiunea de furt care atrage cauzarea unui prejudiciu material). Clasificarea infracţiunilor din punctul de vedere al urmării produse prezintă interes deoarece.a. Sub acest aspect. infracţiunile se clasifică în infracţiuni materiale (de rezultat) şi infracţiuni formale (de pericol). care se poate realiza printr-o acţiune sau inacţiune. spre exemplu.a. omisiunea de a încunoştinţa organele juridice ş. infracţiunile materiale se consumă la data producerii rezultatului. În cazul unor infracţiuni.

Alcătuirea conţinutului infracţiunii porneşte de la conţinutul ce o particularizează ca tip de infracţiune denumit conţinut de bază (tip). alături de latura obiectivă. Spre exemplu. 2 şi 3 – următoarele distincţii: fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede expres aceasta. Este cazul unor infracţiuni intenţionate care pe latura subiectivă includ ca cerinţă obligatorie un anumit scop (finalitate urmărită de făptuitor prin săvârşirea faptei) sau mobil (motivul care îl animă pe infractor să săvârşească fapta). În concluzie. Aceste împrejurări pot să privească latura obiectivă sau/şi latura subiectivă din conţinutul infracţiunii. spre exemplu. Ca latură subiectivă din conţinutul infracţiunii. infracţiunile prezintă.pen. din culpă sau cu intenţie depăşită (art. şi un conţinut agravat ce constă în realizarea conţinutului de bază la care se adaugă anumite împrejurări ca circumstanţe speciale de calificare (agravare). Din conţinutul infracţiunii. recomandăm parcurgerea literaturii de specialitate care tratează pe larg acest subiect].) presupune vinovăţia sub forma intenţiei care poate fi directă sau indirectă sau în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă (art. determinând anumite orientări ale practicii penale [în acest sens. 19 alin. impunându-se stabilirea sa cu exactitate în cazul infracţiunilor materiale. fiecare infracţiune este condiţionată de existenţa unor condiţii preexistente (obiectul şi subiecţii infracţiunii) cât şi de existenţa unui anumit conţinut constitutiv structurat pe cele două laturi – latura obiectivă şi latura subiectivă. Sub aspectul formelor de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile.potrivit art. face parte şi latura subiectivă reprezentând totalitatea condiţiilor cerute elementului moral. De regulă. afară de cazul când legea sancţionează săvârşirea ei numai cu intenţie. latura subiectivă presupune culpa făptuitorului care poate fi cu prevedere sau fără prevedere.pen. distincţiile sub aspectul conţinutului apar datorită trăsăturilor proprii.). în cazul 22 . vinovăţia semnifică doar acea formă de vinovăţie cerută (prevăzută) de lege potrivit normei de incriminare a faptei.pen. de regulă. Pe lângă acest conţinut.). Ca trăsătură esenţială a infracţiunii. legiuitorul nu distinge sub aspectul modalităţilor normative ale formei de vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul infracţiunii. fie din culpă. iar fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie. În privinţa raportului de cauzalitate s-au formulat mai multe teorii. fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie. 184 C. Sunt însă şi situaţii în care legiuitorul descrie sub aspectul subiectiv fapta impunând o formă de vinovăţie care să îmbrace o anumită modalitate normativă. 19 C. În acest sens. cum ar fi. legiuitorul înscrie un scop pe latura subiectivă din conţinutul tip al infracţiunii de furt sau înscrie un motiv pe latura subiectivă din conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – în aceste cazuri latura subiectivă constând în intenţie directă. 174 C. legea stabileşte . Între faptele penale. latura subiectivă a infracţiunii de omor (art.caracterizează toate infracţiunile. specifice ce privesc condiţiile esenţiale de existenţă a unor fapte ca infracţiuni.

„Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală. 23 . locul. 17 alin. culpă sau praeterintenţie. ce nu se realizează. 4). totodată. În partea specială a Codului penal. tipare legale. mijloacele de săvârşire a infracţiunii.  De asemenea. cu excepţia statului. răspund penal. 45 care prevede că persoanele juridice. care există atunci când rezultatul mai grav produs printr-o acţiune sau o inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului (art. alături de intenţie şi culpă. 209 C.1. 1). a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice.) comis într-un loc public sau în timpul nopţii sau prin efracţie. 242) ori pentru unele dintre infracţiuni contra libertăţii persoanei (art. pentru infracţiuni săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice de către organele sau reprezentanţii acestora (alin. Spre exemplu. 2. Infracţiunea consumată semnifică forma tipică a infracţiunii care dă naştere la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită. săvârşite în numele sau în interesul acestora.. 216) ş.  Se consacră expres. Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiunii Faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni corespund unor modele. Formele infracţiunii după fazele sale de desfăşurare a activităţii infracţionale 2. 20 alin. prin normele de incriminare fiind consacrate diferite fapte penale care reprezintă infracţiuni în formă consumată. Perspective legislative  Se menţine definiţia legală a infracţiunii.1). Spre deosebire de actuala reglementare se consacră o răspundere penală specializată în cazurile prevăzute de lege pentru infracţiunile susceptibile de comitere şi de către persoanele juridice. Este exclusă răspunderea penală a statului. Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte (alin. 197) sau infracţiunile contra protecţiei muncii (art. forma de vinovăţie a praeterintenţiei (intenţia depăşită). 1. însă noul Cod penal modifică ordinea în care sunt enumerate cele trei trăsături esenţiale. cu intenţie. în cazurile prevăzute de lege.pen. care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie” (art. Neîntrunirea acestor împrejurări – atunci când reprezintă condiţiile circumstanţiale – nu afectează decât varianta calificată a infracţiunii.infracţiunii de furt calificat (art. exemplificând prin circumstanţele ce privesc timpul. noul Cod penal reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice potrivit dispoziţiilor art.a. sancţionarea persoanei juridice pentru infracţiunile privind manipularea genetică (art. acordând prioritate prevederii faptei în legea penală. fapta reprezentând însă infracţiunea în conţinutul său de bază.2). cadrul legal al anumitor categorii de infracţiuni se încheie printr-un articol cu nota marginală „sancţionarea persoanei juridice”. după caz.3. a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice. Infracţiunile trebuie să fie comise de către organele sau reprezentanţii persoanelor juridice şi.

spre deosebire de infracţiunile formale care se consumă în momentul înfăptuirii integrale a activităţii materiale. ca fiind acele activităţi care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii. În cele ce urmează.2. după momentul consumării – şi distinct de acesta -. doctrina penală apreciindu-le în mod unanim. În concluzie.1. Prin incriminarea activităţilor intenţionate ce constituie doar pregătirea infracţiunii sau a celor rămase la stadiul tentativei. De reţinut: infracţiunile materiale se consumă prin înfăptuirea integrală a acţiunii materiale. de obicei şi progresivă). 24 .  faza tentativei. Referindu-ne la infracţiunile de durată (cunoscute sub denumirea generică de infracţiune continuă. momentul final al activităţii este cel al epuizării (Aceste aspecte urmează a fi tratate la pct. prin fazele de desfăşurare a unei infracţiuni intenţionate.  faza epuizării. în raport de forma tipică a infracţiunii – faptul consumat – reprezintă forme atipice ale infracţiunii. ne vom ocupa de prezentarea actelor de pregătire şi a tentativei – ca forme atipice ale infracţiunii. 3. 2. Se disting. 2. Faza actelor de pregătire Actele de pregătire – ca fază în procesul săvârşirii infracţiunii – nu sunt definite prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal român. caracterizate printr-un anumit grad de realizare a acesteia.Momentul consumării infracţiunilor diferă în funcţie de particularităţile fiecărui tip de infracţiune. – unitatea de infracţiune). în doctrina penală se înţeleg acele etape succesive pe care le poate parcurge procesul de înfăptuire a hotărârii infracţionale. actele de pregătire şi tentativa devin infracţiuni care. continuată. subordonându-se regimului acesteia. atunci când se produce rezultatul prevăzut de norma incriminatoare. următoarele faze de desfăşurare a activităţii infracţionale intenţionate:  faza pregătirii. fie chiar din etapa anterioară începutului de executare (din stadiul desfăşurării unor acte de pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii).2. astfel. iar anterior tentativei există faza actelor de pregătire în vederea trecerii la executare. Alte distincţii apar după cum se manifestă elementul material (acţiune sau inacţiune). Faza anterioară momentului consumării – când se realizează începutul executării – este faza tentativei. în cazul infracţiunilor omisive consumarea având loc odată cu neîndeplinirea obligaţiei impusă de lege. legea pedepseşte unele fapte incriminate în baza intenţiei şi din faze anterioare momentului consumării care semnifică fie punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea (executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul). datorită specificului activităţii infracţionale care se prelungeşte în timp.  faza consumării (infracţiunea îmbracă forma tipică). Formele atipice ale infracţiunii În anumite cazuri. ori în crearea condiţiilor favorabile comiterii acesteia.

După cum s-a menţionat. situaţii în care reprezintă acte de executare. spre exemplu – infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori (art. nu se identifică cu aceasta. însă. cum ar fi. precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. care să nu semnifice. după cum şi incidenţa dispoziţiilor art. variată de acte ce se pot efectua. (pedepsirea tentativei). prin acte de natură morală sau/şi materială în vederea comiterii unei infracţiuni.8) şi altele.). după caz. exclusiv. care creează condiţiile necesare trecerii la executare (spre exemplu.2).189 alin. În toate aceste cazuri. (…)”. 22 – privind desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (cauze de nepedepsire a tentativei). fiind exclusă orice confuzie între aceste două faze din procesul săvârşirii infracţiunii. procurarea instrumentului – un cuţit – de care autorul se serveşte în comiterea infracţiunii de omor).Pregătirea în vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă. ceea ce le deosebeşte de tentativă care implică acte de executare (punerea în executare a intenţiei de săvârşire a infracţiunii). Însuşi legiuitorul caracterizează activităţile ce constituie acte de pregătire (anterioare executării) – producerea sau procurarea de mijloace ori luarea de măsuri în vederea săvârşirii faptelor menţionate -. acte ce descriu executarea faptei. incriminarea actelor de pregătire se realizează prin asimilare cu tentativa. culegerea de informaţii privind victima sau locul. În lumina dispoziţiilor Codului penal român.pen. legea consacrând că „se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor. fiind faze distincte ce nu trebuie confundate. de sine-stătătoare.  actele de pregătire realizate de către o altă persoană decât cea care urmează să treacă la executarea faptei angajează răspunderea penală în calitate de complice al autorului care a săvârşit fapta pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă (spre exemplu. regimul de sancţionare. legiuitorul incriminează actele preparatorii ca infracţiuni autonome.173 alin.pen. infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art. ca fază în desfăşurarea activităţii infracţionale. în acest sens menţionând că:  în unele cazuri. Incriminarea pregătirii prin asimilare cu tentativa atrage acelaşi tratament penal aplicabil conform art. constând. Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa are în vedere. 21 C. actele de pregătire sunt consacrate prin unele dispoziţii din partea specială. confecţionarea instrumentelor ce vor servi la comitere ş. timpul săvârşirii faptei ori procurarea.). pregătirea este anterioară punerii în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. 285 C. Pregătirea infracţiunii este condiţionată de desfăşurarea unor activităţi intenţionate.a. fiind incriminate în cazul unor infracţiuni de o gravitate sporită. în acte de natură materială sau morală prin care se facilitează săvârşirea faptei. cum este cazul infracţiunilor contra siguranţei statului (art. 25 . În afara actelor de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa (cu regimul juridic descris) sunt relevante penal şi alte categorii de acte preparatorii.

26 .3 C. tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei – art.  Latura subiectivă constă în intenţie. tentativa constituie infracţiune (îmbrăcând forma atipică). tentativa ridică problema delimitării de celelalte faze (pregătire şi consumare). pe de altă parte. Potrivit dispoziţiilor legale ce o consacră – art.2.pen.2.1). Sub aspectul conţinutului..3 C. tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor omisive. trăsăturile esenţiale prevăzute în art. etc). totodată. în doctrină fiind formulate mai multe teorii care conduc la departajarea acestor faze [Recomandăm parcurgerea doctrinei]. Tentativa se poate prezenta sub mai multe forme ce se disting. obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află (alin. Formele tentativei. pe de o parte. intenţie care se poate prezenta în oricare dintre modalităţile acesteia (directă sau indirectă.pen.197 alin. respectiv nu a atras rezultatul tipic. deşi s-a realizat integral. urmare şi raport de cauzalitate. Elementul material al tentativei constă într-o acţiune care a fost întreruptă sau care.pen. structura tentativei se configurează pe acele condiţii preexistente şi pe cele două laturi – obiectivă şi subiectivă -. art. în cazul actelor tentate. şi. un anumit conţinut infracţional. cap. Tentativa la infracţiunile praeterintenţionate constituie subiect de controversă în teoria şi practica penală. tentativa constând în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul (alin. 2). spre exemplu. Tentativa nu este posibilă însă în cazul infracţiunilor din culpă. după cum există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare. 17 şi 18 C. Faza tentativei Tentativa este prevăzută prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal corespunzător Titlului II.). 20 – tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. executarea – întreruptă sau realizată integral – neatrăgând rezultatul infracţiunii tipice (consumarea nu are loc). simplă sau calificată ş. Prin incriminare. II. Datorită elementului material. al celor de obicei ş. În opinia noastră există tentativă la unele infracţiuni complexe praeterintenţionate (vezi. Ocupând această poziţie intermediară. prezintă.2. Tentativa se situează între faza actelor pregătitoare – semnificând o punere în executare a hotărârii infracţionale. 211 alin. un început de executare – şi faza consumării. 20-22. Urmarea acestui act de executare constă într-un pericol direct asupra valorii sociale ocrotită penal. deci.a. nu şi-a produs efectul. violul care a avut ca urmare moartea victimei – art. în funcţie de cauzele datorită cărora nu se ajunge la consumare.a. după gradul de realizare a executării. cu următoarele particularităţi în raport de conţinutul infracţiunii tipice – ca fapt consumat:  Latura obiectivă cuprinde cele trei elemente obligatorii reprezentate de: acţiune.

nu este lovită sau victima nu este rănită. al prezenţei obiectului material la locul comiterii faptei. obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei prin descărcarea unui foc de armă. de bunăvoie. Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. deci datorită unor cauze. nu are loc consumarea infracţiunii datorită unor cauze ce intervin şi care pot fi dependente sau independente de voinţa făptuitorului (spre exemplu. În cazul tentativei relativ improprii există o imposibilitate de fapt a consumării infracţiunii.După gradul de realizare a executării. consumarea neavând loc datorită cauzelor menţionate. ori din cauza împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare. 1 C. desistarea). tentativa poate îmbrăca forma proprie sau improprie. forme consacrate de art. de regulă. 20 alin.pen. în cazul tentativei proprii există toate condiţiile necesare pentru consumarea infracţiunii. executare care a fost însă întreruptă. Tentativa perfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea având loc o executare integrală a acţiunii care nu-şi produce însă efectul. astfel. sub aspectul mijloacelor folosite. dar nu-şi produce efectul – tentativa este proprie (după caz.  27 . viaţa fiindu-i salvată prin ajutor medical acordat ori chiar făptuitorul este cel care împiedică producerea morţii victimei asupra căreia a tras.  După cauzele datorită cărora nu se ajunge la consumarea infracţiunii. nu atrage rezultatul tipic. Potrivit legii – art. În opinia doctrinei. transportând-o de urgenţă la spital unde viaţa îi este salvată). tentativa poate îmbrăca forma imperfectă sau perfectă. datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori lipsei obiectului în timpul executării. devin inapte. să atragă rezultatul tipic. neajungându-se astfel la consumarea infracţiunii. 20 alin. cauze variate ce pot fi independente sau dependente de voinţa făptuitorului (spre exemplu. punerea în executare a intenţiei de a fura diferite bunuri. de la bun început. Întreruperea acţiunii se datorează unor cauze survenite pe parcursul executării. preexistente ce privesc. însă făptuitorul este surprins în cursul executării sustragerii sau chiar făptuitorul renunţă.. Mijloacele insuficiente sau defecte sunt mijloace apte. mijloacele folosite (insuficiente sau defecte) ori obiectul material al infracţiunii (care lipseşte de la locul comiterii faptei).pen. În cazul în care consumarea infracţiunii nu are loc datorită unor cauze ce survin după punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea – executarea fiind întreruptă sau realizată integral.2 C. Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile materiale cât şi la infracţiunile formale. prin natura lor. să continue actul sustragerii operând. de la locul unde făptuitorul credea că se află. – există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite. imperfectă sau perfectă). Tentativa perfectă este posibilă numai la infracţiunile materiale nu şi în cazul infracţiunilor formale care prin realizarea integrală a acţiunii se consumă. Prin acest text de lege se consacră tentativa improprie (relativ improprie) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă neexistând toate condiţiile necesare. dar victima ferindu-se. după caz. Deşi acţiunea se realizează integral. însă prin dozare insuficientă sau prin defectare.

Tentativa relativ improprie. încercarea de sustragere a unui bun ştiut de făptuitor că se află într-un anumit loc. potrivit art. art. modul absurd de concepere a executării. fie prevederea unui articol comun la sfârşitul unui titlu sau capitol. lipsind de la cel de unde făptuitorul credea că se află (spre exemplu. acesta există în materialitatea sa. însă se află într-un alt loc. încercarea de a ucide o persoană prin vrăji sau farmece). Acest din urmă sistem – al incriminării limitate – este consacrat şi de legiuitorul penal român şi rezultă din prevederile art. potrivit art. încercarea de ucidere a unei persoane administrându-i o substanţă total inofensivă). spre deosebire de tentativa absolut improprie în cazul căreia există o imposibilitate de drept a consumării faptei ce se datorează – în aprecierea doctrinei – următoarelor cauze: mijloace inapte prin natura lor să atragă rezultatul periculos (spre exemplu. respectiv cel al parificării de pedeapsă care presupune sancţionarea tentativei între aceleaşi limite de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea consumată şi cel al diversificării.).ineficiente (spre exemplu. angajând răspunderea penală. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă. de asemenea. 20 alin. 174. Codul penal român actual consacră sistemul diversificării de pedeapsă. În privinţa incriminării tentativei. două sisteme. În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei. respectiv incriminarea tentativei numai în cazurile grave. Tentativa relativ improprie trebuie deosebită de tentativa absolut improprie (absolut imposibilă) care semnifică o executare fără caracter penal. 204. art. În ceea ce priveşte obiectul infracţiunii. poate fi imperfectă sau perfectă.3 se prevede că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea. inexistenţa obiectului în materialitatea sa (spre exemplu. în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale se remarcă. 190. sau la unele infracţiuni enumerate limitativ (de exemplu: art. fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. respectiv cel al incriminării nelimitate. În acest sens. în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale sunt consacrate două sisteme. Ca tehnică legislativă se folosesc două modalităţi de incriminare: fie incriminarea şi pedepsirea în textul care consacră fapta tip (de exemplu: art. la rândul ei. 1. încercarea de a fura un bun care între timp fusese distrus).a. art.).a. Tentativa relativ improprie reprezintă o executare relevantă penal. indiferent de gravitatea acestora şi cel al incriminării limitate – sistem dominant – care implică o incriminare limitată. care presupune pentru tentativă o pedeapsă diferită (mai uşoară sau redusă) faţă de cea prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. 290 ş. punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei căreia i se administrează o cantitate insuficientă de otravă sau prin folosirea unei arme de foc al cărei trăgaci se blochează). care indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni. 222 ş. 21 alin. spre exemplu. potrivit căruia „tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”. însă al cărui loc a fost schimbat). 173 alin. 1. se aplică pedeapsa 28 . potrivit căruia tentativa trebuie incriminată la toate infracţiunile. Incriminarea şi sancţionarea tentativei. art. 21 care prevede că „tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată.

22 – care consacră cauzele de nepedepsire a tentativei – se prevede că. 74 alin. Spre exemplu. dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune. conform art.pen. 2. b C. în cazul persoanei care pune în executare hotărârea de săvârşire a unei infracţiuni de furt prin efracţie. dacă sunt realizate condiţiile legii.1 lit. În alineatul final al art. nu şi pedepsele complementare. care dispune că nu se pedepseşte făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului. atrăgând o calificare distinctă. Perspective legislative  În concepţia legiuitorului Codului penal din 2004. 3 teza I). 2).să mai sustragă. desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului apără de pedeapsă persoana care. Cauzele de nepedepsire a tentativei În materia tentativei pedepsibile. se răspunde penal cu posibilitatea reţinerii circumstanţei atenuante din art. de unde rezultă că este posibilă în cazul tentativei imperfecte. Pe lângă pedeapsa principală a tentativei se pot aplica pedepse complementare. 22 alin. din motive dependente de voinţa sa.pen. renunţarea trebuind să aibă loc în cursul executării faptei. Autorul este apărat de pedeapsă doar pentru tentativa imperfectă sau perfectă comisă pentru care a operat desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului. 1 C. împiedică survenirea rezultatului faptei tipice. ulterior realizării efracţiei (prin distrugerea dispozitivelor de închidere) renunţă – în condiţiile desistării . spre deosebire de împiedicarea producerii rezultatului care intervine după terminarea executării şi trebuie realizată înainte de descoperirea faptei pentru a atrage nepedepsirea autorului tentativei perfecte comise. desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze generale şi personale de nepedepsire a tentativei. Dacă împiedicarea nu are caracter efectiv.3. iar „în cazul persoanei juridice tentativa se sancţionează cu amenda cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată redusă la jumătate” (alin. incriminarea tentativei diferă în funcţie de gravitatea faptelor prevăzute de legea penală ca infracţiuni tipice 29 . în cazul persoanei fizice şi exclusiv amenda în cazul persoanei juridice). urmând să răspundă penal cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de distrugere.închisorii de la 10 la 25 de ani” (alin. (stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii). precum şi măsuri de siguranţă. renunţă să ducă până la capăt executarea sau executând în întregime acţiunea. se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune (denumite în doctrină acte de executare calificată). dacă este relevantă penal. fiind apărată de pedeapsa pentru tentativa la infracţiunea de furt calificat prin efracţie. Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte voluntare. survenind rezultatul infracţiunii consumate. Sub aspectul naturii juridice. întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat la baza unei atare atitudini). Limitele de reducere prin înjumătăţire privesc numai pedepsele principale (închisoarea sau amenda. aflată în cursul executării faptei. nu însă şi pentru activitatea anterior desfăşurată.

35 alin.2 se prevede că în cazul persoanelor fizice. conform sistemului diversificării de pedeapsă (regula în materie). la această pedeapsă – potrivit art. sistem operant în sancţionarea tentativei comise de persoana fizică sau juridică. articol potrivit căruia tentativa la crimă se pedepseşte întotdeauna. Această concepţie rezultă din prevederile art. Potrivit art. la sfârşitul unui titlu sau capitol dintr-un titlu este înscris un articol cu notă marginală „sancţionarea tentativei”. unicitatea decurgând din însăşi natura faptei relevantă penal.1. Pentru anumite categorii de infracţiuni de gravitate sporită. al actelor de terorism. ce decurg din natura faptei sau din voinţa legiuitorului. 30 . urmând a distinge între unitatea naturală şi unitatea legală. care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni. cu excepţia dizolvării persoanei juridice. 3. legea consacră o sancţionare diferenţiată în raport cu pedepsirea infracţiunii consumate. Sub aspectul sancţionării. Unitatea naturală de infracţiune Putem defini unitatea naturală de infracţiune ca reprezentând ansamblul faptic care corespunde conţinutului unei singure infracţiuni. săvârşite de către o persoană în baza unui proces subiectiv unic. Unitatea de infracţiune Unitatea de infracţiune reprezintă activitatea relevantă penal ce realizează conţinutul unei singure fapte penale. pe cale de dispoziţii speciale s-a prevăzut şi sistemul parificării de pedeapsă (aceeaşi pedeapsă pentru tentativă ca şi pentru infracţiunea consumată). 35 alin. stabilind că tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. Legea consacră sistemul general al diversificării pedepsei pentru tentativă. 3. distingând între incriminarea tentativei la crimă – incriminare nelimitată – şi incriminarea tentativei la delict – incriminare limitată. reduse la jumătate (diversificarea pedepsei amenzii). Sunt două feluri de unitate de infracţiune. iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta. dacă legea nu prevede altfel. legiuitorul înscrie şi sancţionarea tentativei potrivit sistemului parificării. Prin unele dispoziţii speciale. În ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil.(în forma consumată). dacă legea nu prevede altfel. în partea specială a Codului penal. În cazul persoanei juridice. 35 alin. în cazul infracţiunilor (crime) contra umanităţii.1. al crimelor de omor (simplu şi calificat). definită în doctrină ca fiind acea activitate infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune sau din mai multe acţiuni sau inacţiuni. tentativa se sancţionează cu o amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. tentativa se sancţionează cu o pedeapsă imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată (regula diversificării). 3 teza a II-a – se pot adăuga una sau mai multe dintre pedepsele complementare.

unitatea naturală cunoaşte mai multe forme: infracţiunea simplă.). portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive (art. Sub aspect obiectiv. uciderea victimei prin aplicarea unei lovituri puternice într-o zonă de pe corp unde se află un organ vital – abdomen -. infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată. Infracţiunea simplă Cele mai multe fapte prevăzute de legea penală ca infracţiuni se comportă ca infracţiuni simple (lovirea. Astfel. 3.1.1. până când intervine o forţă contrară care îi pune capăt. O infracţiune continuă 31 . Aspectele comune tuturor acestor trei forme ale unităţii naturale de infracţiuni privesc unicitatea elementului material (o singură acţiune sau inacţiune) ce produce un singur rezultat. deoarece o infracţiune simplă – formă a unităţii naturale – se poate prezenta.2. Fără a fi definită în partea generală a Codului penal. două lovituri de cuţit în regiunea capului şi alte trei lovituri în zona toracică în urma cărora victima decedează). 3. Acţiunea sau inacţiunea de durată se poate particulariza prin existenţa (sau nu) a unor întreruperi pe parcursul desfăşurării activităţii continue.g) este un furt calificat ca infracţiunea simplă. furtul de curent electric (art.a. 209 alin. spre exemplu. ca infracţiune în conţinut simplu sau în conţinut calificat (agravat). cum este cazul infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 2). activitatea infracţională fiind una de moment. i se aplică lovitura mortală (printr-un act material sau o pluralitate de acte aflate în succesiune imediată în timp) este un omor calificat (art. 241) ş. 189). 175 alin. de aspectele proprii urmând să ne ocupăm în continuare.La rândul ei. Infracţiunea continuă Infracţiunea continuă este acea formă a unităţii naturale care constă într-o acţiune sau inacţiune care prin însăşi natura sa se prelungeşte în timp.1 lit. după caz. omorul. în situaţia în care victima este ucisă prin aplicarea mai multor lovituri în diferite zone de pe corp ce adăpostesc organe vitale. 1 lit. a) – infracţiune simplă sau furtul comis pe timp de noapte printr-o acţiune de sustragere ce se realizează în condiţiile legii (art. Infracţiunea simplă nu trebuie confundată cu infracţiunea în conţinut simplu (de bază). vătămarea corporală. există şi aspecte ce particularizează fiecare tip de infracţiune – unitate naturală -. Elementul material constă într-o singură acţiune sau inacţiune ce se poate realiza printr-un singur act material (spre exemplu.1. doctrina penală clasificând infracţiunile continue în permanente şi succesive. lovitură cu intensitate aplicată cu un cuţit şi care atrage moartea) sau printr-o pluralitate de acte materiale ce se află într-o succesiune imediată în timp (exemplificând tot în cazul infracţiunii de omor. acţiunea de ucidere cu premeditare a victimei căreia. furtul etc. infracţiunea continuă se caracterizează prin existenţa unui element material de durată care implică o acţiune sau inacţiune ce se prelungeşte în timp în mod natural. prin dispoziţii speciale sunt incriminate anumite fapte ca infracţiuni continue. 208 alin. fapta fiind comisă şi imputabilă în baza unei singure forme de vinovăţie (intenţie sau culpă). Pe lângă aspectele comune.

în exemplul dat . agentul doreşte uciderea lui A. pe de o parte. infracţiunea deviată desemnează. spre deosebire de infracţiunea continuă succesivă care implică întreruperi fireşti.3. Momentul epuizării este ulterior consumării şi se distinge de acesta. îl confundă pe A cu B. Fiind o infracţiune de durată. în urma căreia B decedează. Spre exemplu. momentul epuizării activităţii infracţionale.  o primă modalitate – modalitatea „error im personam” există în situaţia în care infracţiunea se săvârşeşte din eroarea făptuitorului care îşi îndreaptă acţiunea asupra altei persoane (sau obiect) decât cea iniţial vizată şi care suferă o atingere efectivă. ca moment final.a. 122 alin. îndreptând acţiunea de ucidere asupra sa. pauze necesare în desfăşurarea activităţii (spre exemplu.) interesează data consumării când sunt întrunite elementele obiective şi subiective ale infracţiunii. – cu referire la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale – se prevede că în cazul infracţiunilor continue. calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale etc. În această situaţie. deţinerea unei arme fără drept pe o anumită perioadă de timp – art. incidenţa actelor de clemenţă. Aşa cum se subliniază în doctrină. marcând sfârşitul activităţii infracţionale. Infracţiunea deviată În aprecierea doctrinei. dată care interesează în raport de aplicarea legii penale în timp. portul nelegal de uniformă întrerupt noaptea şi reluat a doua zi). 279 C. Din definiţia ce se acordă infracţiunii deviate rezultă cele două modalităţi de prezentare. termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii.infracţiunea de omor în raport de victima efectiv ucisă. pe de altă parte. prin lezarea. răspunderea penală se angajează pentru o singură infracţiune. când infracţiunea continuă se consideră săvârşită. Potrivit art.). graţierea condiţionată ş. 3. dată la care se întrunesc elementele conţinutului constitutiv al infracţiunii ca temei al răspunderii penale. vătămarea ce are loc. 32 . liberarea condiţionată. datorită greşelii făptuitorului. Acţiunea sau inacţiunea încetează prin intervenirea forţei contrare care pune capăt activităţii infracţionale. intervenţia unui organ abilitat) sau dependente de voinţa persoanei. Consumarea are loc după trecerea duratei de timp. infracţiunea continuă cunoaşte un moment al consumării şi. infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată. spre un alt obiect sau persoană sau prin îndreptarea acţiunii – dintr-o eroare a făptuitorului – asupra altei persoane ori altui obiect decât acela pe care vrea făptuitorul să-l vatăme. pentru alte instituţii ale dreptului penal (suspendarea condiţionată a executării pedepsei în formă simplă sau sub supraveghere.pen. Momentul încetării acţiunii/inacţiunii este momentul epuizării. 2 C.permanentă implică desfăşurarea unei acţiuni ce are loc fără nici o întrerupere (spre exemplu.pen. încetarea putând avea loc din motive independente de voinţa persoanei ce a desfăşurat activitatea (spre exemplu. sub acest aspect interesând data (momentul) de la care se consideră comisă infracţiunea.1. dar fiind în eroare asupra identităţii persoanei.

relevanţă penală proprie.1). pe lângă infracţiunea consumată se realizează şi o tentativă pedepsibilă. 2 C. ţinteşte greşit. agentul doreşte uciderea lui A – aflat într-un grup de persoane . forţată şi contrară legii. ucigându-l pe B. îşi găsesc consacrare prin dispoziţiile părţii speciale a Codului penal. fără a fi definite expres şi consacrate prin norme generale. dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii. Sub acest aspect. Spre exemplu. ci apără viaţa oricărei persoane. Promovându-se acest raţionament. legiuitorul a înscris expres dispoziţia potrivit căreia în cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni (art. reunirea prin lege configurând conţinutul unei singure infracţiuni. dimpotrivă. că legea penală nu apără viaţa unei anumite persoane. propria lor semnificaţie.pen. reunire ce are loc datorită legăturilor sub aspect subiectiv şi/sau obiectiv prezente între acestea.2.1. de regulă. 3. fiecare acţiune în parte putând constitui o infracţiune de sinestătătoare. 33 .într-o altă modalitate – cunoscută ca modalitatea „aberratio ictus”. acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. Infracţiunea continuată Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp.2. atunci când prin activitatea desfăşurată prin devierea acţiunii. Pluralitatea de acţiuni/inacţiuni este evidentă în cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe.  3. se apreciază că absorbirea tentativei pedepsibile în infracţiunea consumată este artificială. Într-o opinie se susţine existenţa unităţii infracţionale.care respinge unitatea de infracţiune – se promovează soluţia pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni.). lăsând nepedepsită o tentativă pedepsibilă. va exista o infracţiune unică în forma consumată în care se absoarbe în mod natural tentativa în raport de victima iniţial vizată.şi. aceasta există în situaţia în care infracţiunea se săvârşeşte din greşeala făptuitorului prin devierea acţiunii de la persoana (sau obiectul) împotriva căreia era îndreptată. 41 alin. Infracţiunea deviată în această modalitate este subiect de controversă în teoria şi practica penală. argumentându-se. deci o singură infracţiune în raport de persoana (sau obiectul) care a fost practic vătămat. argumentându-se că legea penală apără în mod indeterminat valorile sociale (viaţa şi bunurile oricărei persoane) şi. acestea îşi pierd autonomia. Prin intervenţia legiuitorului. Unitatea legală de infracţiune Unitatea legală de infracţiune este opera legiuitorului penal care creează conţinutul unei singure infracţiuni prin reunirea a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni ce au. spre o altă persoană (obiect) decât cel iniţial vizat căreia i se aduce atingere efectivă. descărcând un foc de armă. deci. În opinia contrară . 41 alin. Unitatea legală se manifestă sub patru forme: infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă – consacrate în partea generală a Codului penal – infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă – forme care.

constituie infracţiunea de viol comisă în mod continuat. dar în baza aceleiaşi rezoluţii diverse sume de bani. distrugerea). răspunderea penală fiind angajată pentru infracţiunea continuată în forma agravată. de regulă. atunci când se recurge la acelaşi mod de operare. nici prea scurte (deoarece ne-am afla în situaţia infracţiunii simple caracterizată printr-o pluralitate de acte aflate în succesiune imediată în timp). Acţiunile/inacţiunile prezintă. sau totală (când se cooperează la toate acţiunile) cu diferenţieri pe planul răspunderii penale. Acţiunile sau inacţiunile trebuie săvârşite la diferite intervale de timp. delapidarea. instigare sau complicitate). promiţându-le că le va procura unele bunuri şi de a fi obţinut astfel diferite sume de bani constituie infracţiunea de înşelăciune. în cursul aceleiaşi nopţi raport sexual cu victima. după cum nu interesează nici dacă unele dintre acţiuni realizează conţinutul de bază. în cazul infracţiunilor care prezintă conţinut alternativ. după cum se poate comite şi în participaţie care este posibilă sub toate formele (coautorat. situaţie în care atrag calificarea activităţii ca infracţiune continuată consumată. aceeaşi persoană vătămată sau chiar persoane diferite. în aceleaşi condiţii de loc şi timp etc. săvârşită în mod continuat sau fapta unui gestionar de a-şi însuşi din gestiune. conţinutul aceleiaşi infracţiuni atunci când vatămă acelaşi obiect juridic – ca valoare socială ocrotită de legea penală – încadrându-se în acelaşi tip de infracţiune. fiecare în parte. De asemenea. 34 . Rezoluţia trebuie să fie anterioară activităţii infracţionale. infracţiunea continuată presupune săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două) care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi care se comit la diferite intervale de timp. nici prea lungi (făcând loc concursului real omogen de infracţiuni). infracţiunile de fals ş. iar altele conţinutul calificat al aceleiaşi infracţiuni. Reunirea tuturor acestor acţiuni/inacţiuni în conţinutul infracţiunii ce se comite în mod continuat rezidă în elementul subiectiv ce funcţionează ca liant al acestora. În teoria şi practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de unitate ce privesc acelaşi obiect juridic (sau material). la diferite intervale de timp. În practică s-a decis că: fapta inculpatului de a fi indus în eroare în temeiul unei rezoluţii unice mai multe persoane. săvârşirea în mod continuat poate consta în realizarea unor modalităţi distincte prevăzute de lege. O infracţiune continuată poate fi săvârşită de o singură persoană (în calitate de autor). înşelăciunea. constituie infracţiunea de delapidare comisă în mod continuat ori fapta inculpatului de fi avut. să cuprindă şi să se menţină pe întreaga amplitudine a faptei executate. iar altele au rămas la stadiul tentativei. După caz. Unitatea pe latura subiectivă se referă la săvârşirea acţiunilor/inacţiunilor în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. participaţia poate fi parţială (la o parte dintre acţiuni). unicitatea conţinutului fiind configurată de unitatea pe latură obiectivă şi unitatea pe latură subiectivă.Din această definiţie se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii continuate.a. infracţiunile contra patrimoniului (furtul. de repetate ori. Sunt susceptibile de comitere în mod continuat. Sub aspect obiectiv. Nu interesează dacă unele dintre acţiuni au ajuns în faza consumării. sub ameninţarea de a o lovi cu un cuţit.

1. se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare. facultativă de agravare a pedepsei. care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 42 C. doctrina reţine cele două modalităţi normative sub care se prezintă o infracţiune complexă. Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.).) interesează data consumării când sunt întrunite elementele obiective şi subiective ale infracţiunii continuate. o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală (art. calcularea prescripţiei răspunderii penale (conform art.pen. Epuizarea are loc la data săvârşirii ultimei acţiuni/inacţiuni. acest moment interesând în legătură cu aplicarea legii penale în timp. ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra. În lumina acestei definiţii legale. Deci. Infracţiunea complexă în conţinut de bază (forma tip) este infracţiunea în al cărei conţinut intră ca element constitutiv o acţiune/inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.Sancţionarea infracţiunii continuate Potrivit art. Prin instituirea acestui tratament penal. 3. iar în cazul persoanei juridice potrivit art. la care se poate adăuga un spor potrivit art. liberarea condiţionată.simplă sau sub supraveghere –. pe de altă parte – infracţiunea complexă în conţinut calificat. Infracţiunea complexă Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră ca element sau ca circumstanţă agravantă.3 C.pen. 41 alin. pentru alte instituţii ale dreptului penal (suspendarea condiţionată a executării pedepsei .2. ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei. formând.pen. precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor 35 . 122 alin. Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată care cunoaşte momentul consumării şi ulterior acestuia. în cazul infracţiunilor continuate. când se consideră săvârşită infracţiunea continuată. ca: „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări. momentul epuizării. 40¹ alin. graţierea condiţionată etc.2. Aşa cum se subliniază în doctrină. 2 care prevede că. pe de o parte – infracţiunea complexă în conţinut de bază -. infracţiunea continuată reprezintă o cauză generală. în această modalitate se reunesc două fapte relevante penal între care există o anumită legătură. potrivit concepţiei legiuitorului o singură infracţiune. incidenţa actelor de clemenţă. Exemplul tipic ce ilustrează o infracţiune complexă în conţinut de bază este infracţiunea de tâlhărie definită potrivit art. 43). termenul curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni). 211 C. ca moment final al activităţii desfăşurate. distinctă de cele pe care le cuprinde în conţinutul său (reunirea celor două infracţiuni ce compun infracţiunea complexă este realizată de legiuitor tocmai datorită legăturii pe care acestea o prezintă). 34 în cazul persoanei fizice.

 sub aspectul laturii obiective. aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii – conform art. cum este. 6 – actul sexual cu minor care a avut ca urmare moartea victimei. spre exemplu.a. în scopul deposedării victimei de anumite bunuri. 239 C.pen. din acţiunile reunite de către legiuitor prin legătura existentă între ele. legătură de la antecedenţă la rezultat (spre exemplu. În cazul acestor din urmă infracţiuni. 198 alin. iar obiectul secundar constă în relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală a persoanei. 36 . obiectul principal este cel al furtului şi constă în relaţiile sociale referitoare la posesia şi detenţia asupra bunurilor mobile. se recurge ca mijloc la lovirea acesteia). 197 alin. Structura unei infracţiuni complexe evidenţiază existenţa condiţiilor preexistente şi a conţinutului constitutiv. precum şi vătămarea corporală săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.).e) – tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei – sau de art. 209 alin. în cazul infracţiunii de tâlhărie (infracţiune contra patrimoniului) în modalitatea furt prin lovire.pen.3 – tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei ş. grupă infracţională – şi un obiect adiacent. art. ci şi atunci când în conţinutul unei infracţiuni intră o acţiune ce constituie ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. .pen. violenţa implicată în viol sau tâlhărie conduce la un rezultat mai grav ce constă în moartea victimei). legătura dintre acestea fiind o legătură de la mijloc la scop (spre exemplu. Spre exemplu. de regulă.Infracţiunile reunite în conţinutul tâlhăriei – pe latură obiectivă – sunt furtul şi lovirea sau alte violenţe ori vătămarea corporală sau ameninţarea.3 C. 211 alin. Un conţinut calificat şi complex de infracţiune presupune conţinutul de bază al infracţiunii la care se adaugă o circumstanţă agravantă specială ce semnifică o faptă relevantă penal (şi care reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni). 2¹ lit. art. între faptele reunite se observă un alt tip de legătură.infracţiunii. Exemplificăm şi prin faptele incriminate de art. 211 alin. elementul material este format. 217) ca mijloc la care se recurge în săvârşirea furtului şi care reprezintă un element circumstanţial agravant. în anumite condiţii.  subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Infracţiunea complexă în conţinut calificat (sau agravat) este infracţiunea în al cărei conţinut intră ca circumstanţă agravantă o acţiune/inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. cu următoarele particularităţi:  obiectul juridic este unul complex fiind format dint-un obiect principal – care atrage apartenenţa infracţiunii complexe la o anumită categorie. i) C. – violul care a avut ca urmare moartea victimei. ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea”. furtul calificat este o infracţiune complexă când se săvârşeşte prin efracţie – potrivit art. În doctrina penală se apreciază că o infracţiune complexă se realizează nu numai prin reunirea a două infracţiuni între care există una dintre legăturile menţionate. participaţia fiind posibilă sub toate formele sale. 1 lit. cazul infracţiunii de ultraj (ameninţarea ori lovirea sau orice alte acte de violenţă. Spre exemplu.efracţia implicând distrugerea (faptă incriminată de art.

acţiuni care. forma de vinovăţie constă. după caz. se disting cele două momente parcurse în desfăşurarea activităţii infracţionale. jocul de noroc (art. fiecare acţiune privită separat neavând relevanţă penală. calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Deşi nu există prevederi exprese referitoare la tratamentul penal al 37 . nu sunt susceptibile de tentativă. privite individual. Infracţiunea de obicei se consumă în momentul în care s-a repetat de un număr suficient pentru a releva obişnuinţa (variabil de la persoană la persoană) şi se epuizează atunci când se comite ultima acţiune sau inacţiune.2. atâta timp cât legiuitorul nu înscrie prin norme generale un tratament penal distinct al infracţiunii complexe. conţinutul aceleiaşi infracţiuni. ulterior aplicării pedepsei se descoperă şi alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.3. totodată. în intenţie sau praeterintenţie. Atunci când. Prin specificul elementului lor material.). de care însă se deosebeşte în ceea ce priveşte conţinutul pe latură obiectivă. 326). Se pot cita ca infracţiuni de obicei: practicarea prostituţiei (art.  3. Pedeapsa pentru infracţiunea de obicei este prevăzută potrivit normei de incriminare a faptei. Sub acest aspect. 328). Fiind o infracţiune de durată în timp (prin repetarea faptei de un număr de ori ce relevă îndeletnicirea). în cazul infracţiunii continuate. aceasta neconstituind – ca şi infracţiunea continuată – o cauză de agravare a pedepsei. fiecare acţiune sau inacţiune are semnificaţie penală proprie prezentând. repetarea acţiunilor reprezintă o trăsătură constitutivă a conţinutului unei asemenea infracţiuni. o îndeletnicire a persoanei. Or. Infracţiunea de obicei Doctrina penală defineşte infracţiunea de obicei (sau colectivă) – care nu este consacrată prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal – ca fiind acea formă a unităţii legale care constă în repetarea unei fapte – prin săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni – până relevă o obişnuinţă. Reamintim că.pen. o practică în acest sens. Acest din urmă moment – al epuizării – se consideră cel al săvârşirii infracţiunii de obicei şi interesează în legătură cu aplicarea legii penale în timp. Infracţiunea complexă îmbracă forma tipică în momentul înfăptuirii acţiunilor şi al producerii urmărilor periculoase – când are loc consumarea. repetare care atribuie ansamblului faptic gravitatea unei infracţiuni. 330) ş. atunci când relevă o îndeletnicire.sub aspectul laturii subiective. în cazul infracţiunii de obicei. 43 C. infracţiunile de obicei nu sunt susceptibile de comitere în participaţie sub forma coautoratului (fac parte din categoria infracţiunilor cu autor exclusiv unic) şi. urmând a se stabili o pedeapsă care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. infracţiunea de obicei se aseamănă cu infracţiunea continuată. cerşetoria (art. separat nu sunt relevante penal. Caracteristic infracţiunii de obicei este tocmai repetarea faptei ce se compune dintr-o pluralitate de acţiuni. fiecare în parte. cu incidenţa actelor de clemenţă. Pedeapsa infracţiunii complexe este cea prevăzută potrivit normei de incriminare a faptei. ci doar privite per ansamblul lor. atrag incidenţa legii penale. pedeapsa se recalculează.a.

infracţiunii de obicei (prin dispoziţii generale), dacă se descoperă după o condamnare definitivă şi alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni de obicei, pedeapsa se recalculează, art. 43 C.pen. fiind aplicabil şi în acest caz. 3.2.4. Infracţiunea progresivă Doctrina penală defineşte infracţiunea progresivă – care nu este consacrată prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal – ca fiind acea formă a unităţii legale în care conţinutul obiectiv – prin săvârşirea unei acţiuni şi a producerii urmăririi specifice – se amplifică, în aşa mod încât trecerea de la conţinutul iniţial al infracţiunii la conţinutul său amplificat atrage o schimbare de încadrare juridică, întro infracţiune mai gravă sau într-o formă calificată a aceleiaşi infracţiuni. Prin amplificarea ansamblului faptic, se ajunge la un rezultat mai grav sau se produce o altă urmare care, de regulă, se distanţează în timp de acţiunea iniţială ce s-a comis. Exemple de infracţiuni progresive întâlnim în cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei, o faptă iniţială de lovire sau alte violenţe (art. 180 alin.1) putând produce un rezultat mai grav constând într-o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (art. 180 alin.2) sau vătămarea corporală care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile (art. 181 alin.1) sau vătămarea corporală care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile (art. 182 alin.1) ori alte consecinţe grave: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei (art. 182 alin.2) sau chiar moartea victimei, conform art. 183 care incriminează lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte. Fapta iniţială şi urmările ei se absorb în forma amplificată ce reprezintă infracţiunea progresivă şi care atrage încadrarea juridică potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav produs. Sunt infracţiuni progresive şi violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii (art. 197 alin.2 lit.c) C.pen.) ori actul sexual cu un minor care a atras aceleaşi urmări (art. 198 alin. 5 C.pen.) ş.a. De regulă, infracţiunile progresive sunt – sub aspectul laturii subiective din conţinut – infracţiuni praeterintenţionate, fapta iniţială fiind săvârşită cu intenţie, iar rezultatul amplificat, mai grav, fiind produs din culpă. Şi în cazul infracţiunii progresive – ca infracţiune de durată – distingem cele două momente, respectiv al consumării – când se săvârşeşte fapta iniţială – şi ulterior acestuia cel al epuizării activităţii infracţionale, când are loc producerea rezultatului mai grav, ca rezultat final al faptei. În ceea ce priveşte data la care se consideră săvârşită infracţiunea progresivă, semnalăm controversa în materie, fiind afirmate două puncte de vedere. Într-o opinie se susţine că interesează sub acest aspect momentul epuizării, atunci când se produce rezultatul final, amplificat al faptei. Potrivit opiniei contrare – la care subscriem – data săvârşirii infracţiunii progresive este data comiterii faptei iniţiale, deci atunci când are loc consumarea; caracteristic infracţiunilor progresive – şi deosebindu-le de celelalte infracţiuni de durată, cum sunt infracţiunea continuă, continuată şi de obicei – este faptul că activitatea infractorului

38

ia sfârşit prin comiterea acţiunii iniţiale şi producerii urmării specifice ei, fără intervenţia sa ulterioară având loc amplificarea faptei iniţiale. Pedeapsa pentru infracţiunea progresivă este cea prevăzută de lege potrivit normei de incriminare a faptei. În măsura în care infracţiunea progresivă este o infracţiune complexă, dispoziţiile art. 43 C.pen. referitoare la recalcularea pedepsei se aplică în mod corespunzător. 3.3. Perspective legislative
 Infracţiunea continuată îşi găseşte reglementarea într-un singur text de lege, potrivit

art. 55 alin. 2 noul Cod penal, fiind menţinută aceeaşi definiţie, însă cu modificarea modului de sancţionare, prin aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor fără ca pedeapsa să poată depăşi maximul general al acelei pedepse. 4. Participaţia penală 4.1. Definiţie şi condiţii de existenţă Instituţia participaţiei este reglementată prin dispoziţiile art. 23-31 C.pen., fiind cunoscută în doctrină şi sub denumirea de pluralitate ocazională de făptuitori (infractori) şi definită ca fiind cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr de persoane superior celui cerut de lege, persoane care acţionează în baza unei voinţe comune, dintre care cel puţin una lucrează cu intenţie. Dacă, de regulă, o infracţiune poate fi săvârşită de către o singură persoană, practica învederează că la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală pot conlucra – prin cooperarea materială şi morală – mai multe persoane, situaţie reglementată de legiuitor drept participaţie şi care implică o singură faptă – ca faptă prevăzută de legea penală (infracţiune) şi o pluralitate de persoane ce contribuie în săvârşirea acesteia. În afară de pluralitatea ocazională de persoane (participaţia penală) mai există şi:  pluralitatea naturală – când pluralitatea de persoane în comiterea faptei este cerută de însăşi natura acesteia, cum este cazul faptelor incriminate în art. 203 (incestul), art. 303 (bigamia), art. 322 (încăierare) ş.a..  pluralitate constituită – ce desemnează o asociere, o grupare a mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, cum este cazul faptelor incriminate în art. 167 (complotul), art. 323 (asociere pentru săvârşirea de infracţiuni) ş.a.. Pluralitatea naturală şi cea constituită semnifică infracţiuni de sine-stătătoare susceptibile, la rândul lor, de comitere în participaţie penală. Condiţii de existenţă a participaţiei penale Aşa cum rezultă din definiţia acordată în doctrină acestei instituţii, participaţia implică întrunirea cumulativă a unor condiţii, şi anume:

39

1. să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală; 2. la săvârşirea faptei să coopereze mai multe persoane; 3. cel puţin una dintre persoane să acţioneze cu intenţie. 1. Existenţa participaţiei este condiţionată de săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală şi nu a unei infracţiuni, fiind suficient ca autorul să comită doar fapta prevăzută de legea penală, chiar dacă lucrează fără vinovăţie penală (spre exemplu, fapta se comite sub imperiul unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei, autorul fiind iresponsabil sau minor nerăspunzător penal sau persoană constrânsă fizic/moral să săvârşească fapta etc, exceptând cazul fortuit). Această condiţie impusă prin lege – şi care rezultă din definiţiile acordate participanţilor cât şi fiecărui participant în parte conform art. 23-26 C.pen. – relevă cele două forme ale participaţiei penale, ca o participaţie, după caz, proprie sau improprie. Astfel, atunci când fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune şi în raport de autor, deci toţi participanţii la comiterea ei acţionează de pe aceeaşi poziţie psihică (lucrând cu aceeaşi formă de vinovăţie, de regulă, intenţia), participaţia îmbracă forma proprie (perfectă). Participaţia improprie (imperfectă) – reglementată de art. 31 C.pen. – există fie atunci când fapta prevăzută de legea penală constituie, de asemenea, infracţiune, în raport de autor cât şi de ceilalţi participanţi, însă participarea la comiterea ei are loc de pe poziţii psihice distincte (unii dintre participanţi – autorul sau coautorii – lucrând din culpă, ceilalţi participanţi – instigatorul sau complicele -, dimpotrivă, în baza intenţiei), fie în situaţia în care autorul comite doar o faptă prevăzută de legea penală, lucrând fără vinovăţie, iar ceilalţi participanţi comit fapta (ca infracţiune) cu intenţie. Condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală se realizează atunci când are loc comiterea unei fapte consumate sau rămasă în stadiul tentativei pedepsibile. 2. Persoanele care cooperează la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală se numesc participanţi şi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea acesteia în calitate de autori, instigatori sau complici. Pentru a exista participaţie, la săvârşirea faptei trebuie să coopereze un număr superior de persoane în raport de cel cerut de legea penală (în general, o infracţiune se poate comite de o singură persoană – autor), rezultând că, de regulă, cel puţin două persoane care cooperează în săvârşirea faptei lucrează în participaţie. Legea penală defineşte expres fiecare participant în parte, conform art. 24 (persoana care lucrează în autorat), art. 25 (instigatorul) şi art. 26 (complicele). Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală. Dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor (coautorii). Instigator este persoana care cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că

40

Actele de autorat/coautorat reprezintă forma principală a participaţiei. participaţia poate semnifica o contribuţie materială sau morală. deci. Dimpotrivă. Astfel. caz în care legătura subiectivă dintre participanţi are un caracter unilateral şi ea se transmite de la instigator sau complice la autor. participanţii dându-şi seama de unirea eforturilor în comiterea unei infracţiuni intenţionate. sub aspectul naturii juridice participaţia presupune. iar autorul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie suntem în prezenţa participaţiei improprii. legătura subiectivă dintre participanţi fiind bilaterală. o singură faptă prevăzută de legea penală la comiterea căreia participă mai multe persoane (în 41 . chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.  instigarea – care implică determinarea cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. participaţia este una proprie. atunci când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie. Intenţia participantului presupune că acesta îşi dă seama că prin activitatea sa. anterioară sau concomitentă săvârşirii faptei. instigatorul şi complicele acţionează întotdeauna cu intenţie (ceea ce rezultă din definiţiile acordate prin lege). participaţia este posibilă la toate infracţiunile putând îmbrăca formele mai sus menţionate. anterioară în săvârşirea faptei. prin aportul redus. o cooperare şi pe plan psihic (alături de cooperarea materială) în săvârşirea faptei. De regulă. contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. instigator sau/şi complice) lucrează cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţia). coautor. Instigarea se consideră formă principală de participaţie în raport de complicitate. După caz. Autorul poate cunoaşte sau nu contribuţia adusă de o altă persoană la săvârşirea faptei. Instigarea semnifică o contribuţie morală. prin formele ei de manifestare.  complicitatea – care presupune acte prin care se acordă intenţionat un ajutor sau se înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dintre participanţi. Condiţia voinţei comune a persoanelor ce contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală dintre care cel puţin una să lucreze cu intenţie – implică o legătură subiectivă care se stabileşte între participanţi. în raport de care actele de instigare şi cele de complicitate reprezintă forme secundare ale participaţiei.va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor. După cum s-a arătat. 3. Sub acest aspect – al contribuţiei adusă de participant la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală – menţionăm următoarele clasificări ale participaţiei:  acte de autorat/coautorat ce constau în acte de executare prin care se săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. participarea de către o persoană la săvârşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni atât prin acte de instigare cât şi de complicitate atrage răspunderea penală pentru instigare care absoarbe forma secundară a complicităţii. atunci când toţi participanţii (autor. urmărind sau acceptând producerea rezultatului ei. Ansamblul reglementărilor în materia participaţiei relevă concepţia unităţii de faptă.

fără a se mai da efect şi dispoziţiei din partea generală. Când o infracţiune pentru care legea a prevăzut o asemenea agravantă s-a comis în condiţiile ei.pen. 2). a) C. a) ş. Formele participaţiei penale 4. 1 lit. Putem afirma astfel că „nucleul” participaţiei rezidă în săvârşirea faptei de către autor / coautor.2. precum şi participarea la comiterea acestora ca autor. Această concluzie se desprinde şi din prevederile art. În cazul anumitor infracţiuni. 78 C. Tot sub aspectul naturii juridice – interesând în materia tratamentului penal –. iar în situaţia în care intervin cauze care acţionează asupra faptei (spre exemplu – acte de clemenţă sub forma amnistiei. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este înscrisă de legiuitor ca o împrejurare ce constituie o circumstanţă agravantă generală legală potrivit art. cum este cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art.a. dar nu este o săvârşire împreună. 144 C. infracţiunea de furt (art. semnificând o contribuţie necesară şi determinantă pentru 42 . Constatarea unei atare împrejurări obligă instanţa la reţinerea agravantei.. instigator sau complice”. alte cauze cu efecte in rem). 209 alin. Autoratul şi coautoratul Autoratul implică săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzută de legea penală prin acte de executare. spre exemplu.2. participaţia reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale. 197 alin. se va reţine numai forma calificată cu tratamentul corespunzător stabilit de lege.pen. articol potrivit căruia: „prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă. întrucât una şi aceeaşi împrejurare nu poate avea un dublu efect agravant.pen. specialul primând asupra generalului. în alte condiţii decât cele prezentate anterior. 1 lit. cu tratamentul penal corespunzător. reţinându-se participarea acestora prin acte de instigare. complicitate anterioară şi autorat.a). 75 alin. infracţiunea de viol (art. Astfel. o contribuţie intenţionată de determinare sau înlesnire ori ajutare în orice mod la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală semnifică forme ale participaţiei penale. Agravanta este aplicabilă în condiţiile reţinerii participării unui număr de cel puţin trei persoane care săvârşesc fapta împreună în coautorat sau autorat şi complicitate concomitentă. 2 lit.condiţiile mai sus menţionate). unele fapte calificându-se în condiţiile săvârşirii de două sau mai multe persoane împreună. 189 alin. atunci când fapta s-a comis de trei sau mai multe persoane. Participaţia penală poate constitui şi o circumstanţă agravantă generală judiciară. legiuitorul a înscris participaţia ca o circumstanţă agravantă specială. astfel încât numai prin raportare la această activitate. consacrat de art. 4. efectul acestora se extinde şi asupra participanţilor. data comiterii faptei de către autor este data comiterii faptei în participaţie.1..

cum frecvent se înregistrează în practică. coautoratul poate fi propriu (când toţi coautorii săvârşesc fapta cu aceeaşi formă de vinovăţie. actele întreprinse de participanţii cu acest rol se completează reciproc. atunci când unii acţionează cu forma de vinovăţie a intenţiei. participanţii realizează unul sau parte dintre actele de executare. de regulă. dacă aceasta a fost comisă împreună prin săvârşire nemijlocită cu un minor nerăspunzător penal). obstacol. Sub aspect subiectiv. implicând:  Săvârşirea în mod nemijlocit a faptei prevăzută de legea penală. Acte de executare directă a faptei care se înscriu în acţiunea tipică descrisă în norma de incriminare şi care descriu latura obiectivă din conţinutul infracţiunii (spre exemplu.existenţa participaţiei şi. Aceste acte nu sunt descrise prin norma de incriminare a faptei. presupune conlucrarea sub aspect obiectiv prin comiterea. integrându-se în activitatea unică ce conduce la urmarea periculoasă. împreună a faptei prevăzută de legea penală de două sau mai multe persoane care lucrează în baza unei voinţe comune. deci nu se cere ca un participant în această calitate să acopere prin activitatea sa întreaga latură obiectivă a infracţiunii. Săvârşirea în mod nemijlocit. necesar şi indispensabil în realizarea acţiunii tipice. în cazul coautoratului. Săvârşirea faptei prevăzută de legea penală în coautorat presupune cooperarea atât sub aspect obiectiv cât şi subiectiv. totodată. iar alţii fără vinovăţie penală – spre exemplu. împreună a faptei. persoana care săvârşeşte fapta nemijlocit în autorat poate lucra cu orice formă de vinovăţie penală sau chiar fără vinovăţie. Actele prin care se contribuie (şi) indirect la săvârşirea faptei. Spre deosebire de situaţia autoratului – când persoana ce lucrează în această calitate realizează printr-o activitate ce-i aparţine exclusiv întreaga latură obiectivă a faptei –.  Voinţa comună a coautorilor. 43 . de regulă. prin voinţa comună care să-i anime în săvârşirea faptei. săvârşirea infracţiunii de către un infractor major. spre exemplu. a actelor în aceleaşi condiţii de timp şi de loc şi numai atunci când sunt coordonate şi pe plan intelectual (este însă posibil şi un coautorat succesiv în cazul unor infracţiuni de durată. cu obiecte tăioase sau contondente). ca reacţie fizică sau psihică din partea victimei sau prin care se înlătură orice piedică. în cazul coautoratului. În cadrul participaţiei. 2. Cu alte cuvinte. orice rezistenţă ce se împotriveşte producerii rezultatului. în condiţiile în care au un caracter determinant. Cooperarea pe planul material dintre coautori trebuie să fie dublată de cooperarea şi pe plan psihic. în cazul infracţiunii de omor. cu intenţie) sau impropriu (când lucrează cu forme de vinovăţie diferite sau. Atât doctrina cât şi practica penală reţin ca fiind acte de coautorat – prin săvârşire nemijlocită (acte de executare) – două categorii de acte: 1. sunt acte de coautorat acţiunile persoanelor care aplică lovituri puternice. Coautoratul presupune săvârşirea nemijlocită. în aprecierea actelor de instigare sau/şi de complicitate drept contribuţii specifice aduse de alţi participanţi la săvârşirea faptei. actele de imobilizare prin care se paralizează orice energie. spre exemplu în cazul infracţiunii continuate). în regiuni vitale ale corpului.

contribuţia fiecăruia concurând nemijlocit la producerea rezultatului şi înscriindu-se în antecedenţa cauzală a acestuia. 260). dintre care menţionăm: infracţiunile cu autor exclusiv unic. semnifică existenţa coautoratului şi.2. cum sunt infracţiunile de obicei. Prin determinare. este exclus coautoratul în cazul acestor infracţiuni. coordonări sub aspect obiectiv şi subiectiv. Există şi anumite categorii de infracţiuni în cazul cărora coautoratul este exclus. drept urmare. prin lipsa unei coordonări intelectuale în vederea apariţiei sale. infracţiunea de purtare fără drept de decoraţii sau semne distinctive (art. Coautoratul în cazul anumitor infracţiuni În cazul infracţiunilor proprii coautoratul este posibil numai în condiţiile în care toţi participanţii au calitatea cerută de lege şi contribuie nemijlocit la săvârşirea faptei. infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. În cazul infracţiunilor praeterintenţionate coautoratul subzistă în măsura în care. 4.Dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală (chiar aceeaşi faptă. în raport cu fiecare participant este relevată intenţia în ce priveşte realizarea faptei iniţiale. tot infracţiuni cu subiect exclusiv unic. nu există voinţa lor de a coopera la producerea acestui rezultat. de către o altă persoană. infracţiunile omisive care sunt. instigarea constă în activitatea de determinare cu intenţie la săvârşirea. obligaţia legală de a acţiona într-un anumit sens fiind una personală ş. Pentru a ne afla în prezenţa instigării. Instigarea Ca formă a participaţiei penale. deşi la producerea rezultatului culpos s-a ajuns prin acţiunile mai multor persoane. Coautoratul în cazul infracţiunilor din culpă reprezintă o problemă controversată în teoria şi practica penală.a. 241). Doar săvârşirea nemijlocită şi împreună a faptei. Într-o opinie. prin coordonarea materială şi intelectuală a actelor ce întregesc activitatea unică. nu ne aflăm în prezenţa coautoratului. considerându-se că. în general. nefiind susceptibile de comitere în participaţie sub această formă. trebuie îndeplinite următoarele condiţii:  Să aibă loc o activitate de determinare a unei persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. ci a săvârşirii faptei în calitate de autori (fiecare persoană îşi va angaja răspunderea penală în calitate de autor al infracţiunii comise). Potrivit opiniei contrare – la care subscriem – se susţine posibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă. considerându-se că nu se poate nega existenţa unei voinţe comune a participanţilor la săvârşirea faptei.2. cât şi culpa în privinţa urmării mai grave. o persoană (instigator) 44 . a unei fapte prevăzută de legea penală. în aceleaşi condiţii de loc şi timp) însă în afara oricărei cooperări. sancţionarea participanţilor în calitate de coautori.

ci ca o infracţiune de sine-stătătoare şi dimpotrivă. săvârşirea faptei. fie netrecând la executare. 29 alin. 1 ipoteza I. Din însăşi definiţia acordată prin lege participantului cu rol de instigator (conform art. instigarea apare ca act de participaţie prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către cel instigat. în situaţia în care cel instigat nu a dat curs instigării. întrucât nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală în prima ipoteză. potrivit art. 25 C. instigarea individuală sau colectivă (a se consulta doctrina care explică şi exemplifică felurile instigării). 29 alin. imediată sau mediată. 144 C. care ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului. de către una sau mai multe persoane. fie efectuând un act de pregătire sau o faptă rămasă la stadiul de tentativă. potrivit celei de-a doua ipoteze. menţionăm că instigatorul mai este denumit autor moral. Totodată. în diferite moduri. după caz. iar persoana instigată este autorul material al faptei. 1 ipoteza a II-a. ci o complicitate morală dacă întăreşte hotărârea deja luată). directă sau indirectă. sau neurmată de executare. Deşi consacrate prin acelaşi text de lege. punând în executare hotărârea infracţională prin săvârşirea unei tentative incriminate de lege. o „determinare” realizată de o altă persoană faţă de autorul care a luat singur hotărârea infracţională nu semnifică un act de instigare. instigarea fiind un act de participaţie. Sunt reţinute următoarele feluri ale instigării: instigare simplă sau calificată. instigare cu un singur instigator sau coinstigare ori concurs de instigări. însă. care nu mai constituie un act de participaţie. e realizată condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Sub acest aspect. prin recurgere la anumite mijloace. asupra unei alte persoane sau mai multor persoane.).pen.  Activitatea de determinare să se realizeze cu intenţie.) rezultă intenţia ce caracterizează poziţia psihică de pe care acesta acţionează 45 . anterioară şi urmată de executarea faptei) se poate realiza. O altă cerinţă priveşte ca determinarea (instigarea) să fie urmată de executare. efectivă. Când instigatul a început.pen. deci de a conduce la însuşirea hotărârii de comitere a faptei de către o altă persoană. Actele de instigare urmate de desistarea autorului sau de împiedicarea producerii rezultatului sunt reglementate potrivit aceluiaşi art. determinarea trebuie să intervină înainte ca persoana în raport de care s-a desfăşurat această activitate să fi luat hotărârea de a săvârşi fapta. Activitatea de determinare trebuie să îndeplinească anumite cerinţe. dar urmată de desistarea sa ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului. instigarea nu apare ca act de participaţie. În oricare dintre aceste situaţii ne aflăm în prezenţa unei instigări fără rezultat. Nu se va realiza instigarea. Instigarea reprezintă o participaţie anterioară la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. ca formă de participaţie.transmite hotărârea de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală unei alte persoane (instigat). prin comiterea de către cel instigat a unei fapte relevantă penal – ca faptă consumată sau ca tentativă pedepsibilă (conform art. în ambele cazuri – însă – nerelevantă penal. respectiv: de a fi reală. Activitatea de determinare (reală. ci o activitate cu semnificaţie penală proprie. fiind deci exclusă în cazul unei autodeterminări anterioare (în raport de care.

anterior executării faptei de autor (coautori). chiar dacă după săvârşirea faptei.în săvârşirea faptei. cât timp ajutorul evidenţiază contribuţia adusă în timpul executării faptei. actele de pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii când se comit de complice pot consta în procurarea de instrumente sau procurarea de informaţii privitoare la locul. complicitatea presupune activitatea prin care se înlesneşte sau ajută. Complicitatea Ca formă a participaţiei penale. Când cel instigat trece la executarea faptei lucrând de pe aceeaşi poziţie psihică ca şi instigatorul. (circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).2. În doctrina penală se apreciază că înlesnirea implică o contribuţie adusă de complice.pen. Activitatea de instigare se comite întotdeauna cu intenţie. Deci. după caz. înmânarea – în timpul comiterii faptei – de diferite instrumente ce servesc în acest scop sau asistenţa în timpul săvârşirii faptei de către autorul ce se sprijină pe acest act reprezintă un ajutor acordat. prin înlesnire se realizează o complicitate anterioară. o complicitate concomitentă. Astfel. Complicitatea – formă de participaţie – implică întrunirea următoarelor condiţii:  Desfăşurarea uneia dintre următoarele activităţi aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 31 C. Contribuţia adusă – fie prin înlesnire. numai în măsura în care se raportează la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală (ca faptă consumată sau tentativă pedepsibilă) şi serveşte efectiv la săvârşirea acesteia. respectiv înlesnire sau ajutor în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. Complicitatea se poate realiza şi prin promisiunea făcută.pen. în orice mod. de tăinuire a bunurilor provenite din aceasta sau de favorizare a făptuitorului. înainte sau în timpul săvârşirii faptei. fie prin ajutor acordat – poate fi. instigarea este proprie (instigare la o infracţiune intenţionată). promisiunea nu este îndeplinită. 46 . 2 C. 26 C. cât şi în raport de activitatea de instigare. cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală sau prin care se promite.). Când cel instigat săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală cu forma de vinovăţie a culpei sau fără vinovăţie penală. instigarea este improprie (conform art. dând curs instigării. neexistând instigare din culpă. autorul comite o infracţiune praeterintenţionată (infracţiune al cărei rezultat mai grav se datorează culpei).3. iar prin ajutor. atât în raport de executarea faptei prin săvârşirea ei nemijlocită. 28 alin. timpul comiterii faptei (înlesnire). tăinuirea de bunuri sau favorizarea celui ce a comis fapta. 4.pen.. Complicitatea – prin contribuţia indirectă adusă de cel ce joacă rol de complice în săvârşirea faptei – reprezintă o formă secundară a participaţiei. răspunderea penală a instigatorului urmează a se rezolva în lumina dispoziţiilor art. chiar în condiţiile neîndeplinirii acestei promisiuni. înainte sau în timpul săvârşirii faptei. Contribuţia adusă de o persoană dobândeşte semnificaţia unui act de participaţie sub forma complicităţii. de natură materială sau morală. În cazul în care.

în caz contrar urmând a fi apreciate ca acte de complicitate).pen. 221) sau favorizare a infractorului (art. ajutorul acordat ulterior comiterii acesteia – constând în tăinuire de bunuri sau favorizare . Având în vedere că participanţii săvârşesc aceeaşi faptă prevăzută de legea penală (infracţiune) lucrând toţi de pe aceeaşi poziţie psihică – intenţie –. (circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).a. delimitată de coautorat (trebuie avută în vedere situaţia comiterii acelor acte care. Când înlesnirea sau ajutarea. Nu există complicitate din culpă.pen. 4. Deci. răspunderea penală a complicelui urmează a se rezolva în lumina dispoziţiilor art. Doctrina reţine şi alte forme de complicitate.Complicitatea prin promisiune este o complicitate exclusiv morală prin care se contribuie la întărirea hotărârii infracţionale a executantului. complicitatea prin promisiune poate fi anterioară sau concomitentă executării faptei. fiind consacrat sistemul parificării legale ce se combină cu cel al diversificării judiciare a pedepsei. comisivă sau omisivă ş.. la rândul ei. cu intenţie se raportează la săvârşirea din culpă a faptei prevăzută de legea penală de către autor sau când acesta din urmă comite fapta fără vinovăţie. complicitatea morală nu este anterioară luării hotărârii. ci numai dacă în împrejurările date probează caracterul indispensabil în înfăptuirea acţiunii tipice. Complicitatea – dată fiind varietatea formelor sub care se poate manifesta – trebuie delimitată de celelalte forme de participaţie (instigare şi coautorat).pen. complicele lucrează întotdeauna cu intenţie. ci săvârşirii faptei prevăzută de legea penală de către autor. nu în orice condiţii.. Ca şi instigatorul. Când complicele şi autorul (coautorii) lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică săvârşind infracţiunea cu intenţie. Sancţionarea participaţiei proprii se realizează în lumina dispoziţiilor art.  Contribuţia adusă să fie realizată cu intenţie. Complicitatea materială concomitentă trebuie. urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută conform normelor de 47 .. în orice mod.pen. 26 C. 264) şi nu de participant cu rol de complice la fapta comisă. neinteresând dacă promisiunea făcută a fost sau nu îndeplinită. complicitatea este improprie (conform art. 27 C. 31 C. instigarea este anterioară luării hotărârii infracţionale de autor. Sancţionarea participaţiei penale Regimul de sancţionare a participaţiei este diferit. se încadrează în sfera coautoratului.3. după cum participanţii lucrează în participaţie proprie sau improprie. fără a face parte din acţiunea tipică. această formă de vinovăţie ce ilustrează poziţia psihică a participantului cu rol de complice fiind prevăzută expres potrivit art. în timp ce complicitatea morală sprijină hotărârea infracţională existentă (prin autodeterminare sau determinarea venită din partea instigatorului).2 C. 28 alin. dintre care amintim: complicitate nemijlocită sau mijlocită. incriminată de lege.). În cazul în care autorul săvârşeşte o infracţiune praeterintenţionată. După cum s-a arătat. În lipsa unei promisiuni făcute anterior sau în timpul săvârşirii faptei. complicitatea este proprie. La rândul ei.va angaja răspunderea penală pentru infracţiunea de tăinuire (art.

Menţionăm că sunt posibile diferenţieri în funcţie de încadrarea juridică a faptei comisă ca infracţiune intenţionată. instanţa este obligată să ţină seama de contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii. În modalitatea instigare/complicitate intenţionată – autorat/coautorat din culpă. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. unii dintre participanţi putând răspunde pentru forma de bază a infracţiunii. fără a fi exclus un cuantum mai ridicat de pedeapsă în cazul instigatorului sau complicelui decât autorului). 4 (distrugerea intenţionată pentru care pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani). instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală. Sancţionarea participaţiei improprii se realizează în lumina dispoziţiilor art. iar alţii pentru forma calificată. cât şi pentru proporţionalizarea ei. Aceste criterii funcţionează şi atunci când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative. În urma operaţiunii de individualizare judiciară. – (distrugerea din culpă pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 1 lună la 2 ani sau amendă).pen. 217 alin.pen. 72 C. la stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal. instigatorul sau complicele urmând să fie sancţionat cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie. complice). astfel încât instigatorul sau complicele urmează să fie sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.1 C. În modalitatea instigare/complicitate intenţionată – autorat fără vinovăţie penală. Drept urmare.. precum şi de criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. Autorul nu răspunde penal deoarece a săvârşit fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie (în condiţiile vreuneia dintre cauzele care înlătură 48 . iar autorul pentru fapta comisă din culpă (în condiţiile incriminării atât a faptei intenţionate cât şi a celei din culpă). 27 teza I. corespunzător celor două modalităţi normative sub care este reglementată. după cum are loc sau nu transmiterea circumstanţelor ce caracterizează infracţiunea comisă în participaţie. spre deosebire de persoana care a comis fapta din culpă – art. de limitele de pedeapsă fixate în partea specială.pen. fapta prevăzută de legea penală comisă în participaţie constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală doar a participanţilor care au lucrat cu intenţie. participanţii care au lucrat cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie potrivit art. de gradul de pericol social al faptei săvârşite. de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Sub acest din urmă aspect.pen.incriminare a faptei (parificarea legală de pedeapsă). Spre exemplu. De asemenea. instanţa poate aplica aceeaşi specie de pedeapsă pentru toţi participanţii (în cuantumuri diferite. fie pedepse diferite dintre cele alternative prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă. la stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete se va ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii (instigator.). se consacră sistemul diversificării legale a pedepsei. precum şi de criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. săvârşită cu intenţie. în formularea legiuitorului înscrisă în art.). La stabilirea pedepsei concrete. atât pentru alegerea uneia dintre aceste pedepse. 219 alin. 72 C. 31 C. în cazul săvârşirii în participaţie improprie a unei distrugeri.

participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă. 49 . afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală (art. instigarea sancţionându-se.. acesta nu va fi pedepsit.pen. acte apreciate în doctrină sub denumirea de acte de executare calificate. 2 C. a producerii rezultatului. Împiedicarea săvârşirii faptei implică punerea în executare a acesteia (în condiţiile autoratului sau coautoratului).). 30 alin. ceilalţi participanţi urmând să răspundă penal pentru tentativa la infracţiunea comisă (spre exemplu. atunci când fapta este o infracţiune de sine-stătătoare. dacă unul dintre coautori împiedică săvârşirea faptei. cu excepţia cazului fortuit). 1 C. În acest sens. 2 al art. Actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului nu se sancţionează dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică. care nu profită şi instigatorului care va răspunde penal. Participantul – atât în cazul participaţiei proprii cât şi al celei improprii – nu se pedepseşte dacă împiedică în cursul executării. însă în cursul executării este împiedicată – înainte de descoperire – consumarea faptei. fiind apărat de pedeapsă participantul care acţionează în acest sens.pen. în acest caz. Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală. eventual. care înscrie o cauză generală de nepedepsire operantă în materia participaţiei denumită împiedicarea săvârşirii faptei. iar în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă se va aplica pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani. însă ceilalţi participanţi cu rol de coautori. valabile şi în acest caz]. [Vezi comentariile în cazul desistării şi împiedicării producerii rezultatului. Precizăm că legiuitorul asimilează acelaşi tratament penal şi în cazul actelor de determinare neurmate de executarea faptei. consumarea acesteia. după cum se prevede în art.caracterul penal al faptei. de către acesta. instigatori sau complici urmând să fie pedepsiţi pentru tentativa comisă). putând fi sancţionat. 1 ipoteza a II-a. persoana determinată să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală este un iresponsabil faţă de care se dispune măsura internării medicale). prin dispunerea unei măsuri de siguranţă (spre exemplu. cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. care rămâne astfel la stadiul tentativei. respectiv atunci când actele de instigare au fost urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea.pen. autorul nu va fi pedepsit. Un caz special în materia sancţionării participanţilor este cel al instigatorului care a acţionat în condiţiile prevăzute de art. autorul nu se pedepseşte deoarece beneficiază de cauza de impunitate a desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Cauza de nepedepsire are un caracter personal. neurmată de executare. 29 alin. se dispune prin alin. iar cel care a realizat activitatea de determinare cu intenţie. 29 alin. 30 C. dar înainte de descoperirea faptei. este el însuşi autor al unei fapte distincte de cea la care a instigat. Într-o atare situaţie. Fapta comisă nefiind infracţiune.

4. după cum şi situaţia în care o persoană ce a mai fost anterior condamnată definitiv pentru o infracţiune – condamnare pe care a executat-o sau nu – reiterează comportamentul său infracţional. Concursul de infracţiuni există atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană. 38 alin. 2) ca fiind persoanele care săvârşesc nemijlocit. 32 C. IV. nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. concurs de infracţiuni sau recidivă – ca forme de bază. 40 C. conform art.4.pen. înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. iar pedeapsa amenzii pentru infracţiunea anterioară a fost sau nu executată. 5. pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni. ori cel puţin trei pedepse cu închisoarea de până la 6 luni) – condamnări executate sau nu – cel condamnat săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an – recidiva în cazul persoanei fizice – după cum există recidivă în cazul persoanei juridice atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare. Pluralitatea intermediară există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare – neexecutată sau executată parţial – persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune şi. persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie. Între formele pluralităţii de infracţiuni există atât asemănări (sub aspectul unităţii de subiect activ – aceeaşi persoană care săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni). 32-40² C. (pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă) sub denumirea de pluralitate intermediară. cadrul legal al pluralităţii de infracţiuni configurând şi o altă formă. respectiv cea a instituţiei disciplinată potrivit art. Recidiva există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare sau după cel puţin trei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate în cuantumul cerut de lege (o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni sau detenţiunea pe viaţă. cap.pen. . prin comiterea unei noi infracţiuni. fundamentale conform art. cât şi deosebiri. împreună. Pluralitatea de infracţiuni constituie. prin existenţa sau nu a unei hotărâri definitive de condamnare (inexistenţa sa în caz de concurs de infracţiuni şi existenţa unei atare 50 .în aprecierea doctrinei majoritare. Pluralitatea de infracţiuni Pluralitatea de infracţiuni desemnează situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Pluralitatea de infracţiuni este reglementată în Titlul II. Perspective legislative  Spre deosebire de actuala legislaţie.pen. o faptă prevăzută de legea penală. noul Cod penal defineşte coautorii (art..  Totodată nu-şi mai găseşte reglementare instituţia instigării neurmate de executare. după caz.

Infracţiunile care intră în alcătuirea concursului de infracţiuni. Concursul de infracţiuni 5.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă În lumina reglementărilor legale. deosebeşte această formă a pluralităţii de infracţiuni atât de 51 . înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. în situaţia recidivei şi a pluralităţii intermediare).condamnări care separă infracţiunile comise.  Unitatea de subiect activ.1. de obicei sau progresivă). cât şi persoana juridică (în condiţiile prevăzute de art. putem defini concursul de infracţiuni ca fiind forma de bază a pluralităţii de infracţiuni care constă în săvârşirea de două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană. Din această definiţie a concursului de infracţiuni reţinem următoarele condiţii generale de existenţă care se cer întrunite cumulativ:  Săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni. infractor major sau minor răspunzător penal. deci să nu existe o condamnare definitivă pentru vreuna dintre aceste infracţiuni. pot să reprezinte o unitate infracţională naturală (sub forma infracţiunii simple. diversitatea infracţiunilor reunite în structura unui concurs de infracţiuni]. se pot comite la diferite intervale de timp (concurs succesiv) sau în acelaşi timp (concurs simultan). condiţiile generale sau speciale. Condiţia se referă la inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare care să separe între ele infracţiunile comise.  Comiterea infracţiunilor înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele. pot fi de aceeaşi natură (concursul având caracter omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen). 5.pen. Ceea ce interesează este ca data comiterii infracţiunilor să fie anterioară pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare. pot fi infracţiuni intenţionate. urmăririi. Inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare în caz de concurs de infracţiuni. Condiţia este realizată atunci când are loc comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată (infracţiunea tipică) sau ca tentativă ori acte de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa (infracţiunea atipică). ca număr. continue sau deviată). legătura cerută prin lege între infracţiunile concurente fiind una in personam. trebuie să fie cel puţin două.1. [Observăm varietatea.) Condiţia este îndeplinită atunci când infractorul are calitatea de autor sau de participant (coautor. din culpă sau praeterintenţionate. ori unitate legală (sub forma infracţiunii continuate. 19¹ C. complexe. Cele două sau mai multe infracţiuni se săvârşesc de către aceeaşi persoană. Subiectul activ al unui concurs de infracţiuni poate fi atât persoana fizică care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal. chiar ulterior intervenirii unei astfel de condamnări. indiferent de momentul descoperirii. instigator sau complice) la infracţiunile reunite în structura concursului.

sancţionarea specifică în acest caz. înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. 33 lit. împăcarea părţilor. Numărul acţiunilor sau inacţiunilor din care rezultă pluralitatea infracţională poate conduce la acelaşi număr de infracţiuni ce intră în alcătuirea concursului real (când se reunesc în structura sa.. atunci când se comite o infracţiune simplă de omor şi infracţiunea complexă de tâlhărie – furt prin lovire). Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. instanţa constatând vinovăţia pentru ansamblul faptic reţinut în sarcina sa şi aplicând pedeapsa corespunzătoare regimului de sancţionare instituit prin lege în caz de concurs de infracţiuni. În concluzie: atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană. 5. împiedicarea săvârşirii faptei – cauze generale). cu ocazia judecăţii stabilindu-se vinovăţia persoanei pentru infracţiunile comise sunt îndeplinite condiţiile de existenţă şi sancţionare ale concursului de infracţiuni. când o nouă infracţiune se comite de către persoana care a suferit anterior o condamnare definitivă. Concursul real (material) de infracţiuni Prevăzut de art. înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. spre exemplu. Condiţia se realizează atunci când persoana care a comis pluralitatea de infracţiuni a fost trimisă în judecată (pentru toate infracţiunile sau cel puţin două dintre ele).2. desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului. Între aceste două forme există diferenţe atât cu privire la modul în care iau naştere infracţiunile concurente. cât şi în ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil. infracţiuni ce semnifică unitate naturală) sau la un număr inferior de infracţiuni (când sunt reunite infracţiunile ce semnifică unitate legală sau unitate legală şi naturală.  Infracţiunile comise (cel puţin două dintre ele) să poată fi supuse judecăţii şi să fie susceptibile să atragă condamnarea. 33 lit.pen. în funcţie de tipul de legătură care există între 52 . a) C.1. b). atunci când nu intervin unele cauze legale. a) şi concurs formal (art. 33 lit. prescripţia răspunderii penale) sau cauze de nepedepsire generale sau speciale (spre exemplu.recidivă cât şi de pluralitatea intermediară. cum sunt cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia. prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni. există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană. în cazul unui număr de trei acţiuni din care rezultă două infracţiuni. pluralitatea de infracţiuni – două sau mai multe – săvârşindu-se prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni. Ceea ce particularizează această formă a concursului o reprezintă săvârşirea infracţiunilor prin mai multe acţiuni sau inacţiuni. Infracţiunile reunite în structura unui concurs real pot prezenta între ele şi o legătură obiectivă. Astfel. lipsa/retragerea plângerii prealabile. totodată. Formele concursului de infracţiuni Codul penal reglementează expres formele concursului de infracţiuni: concurs real (art. Infracţiunile sunt susceptibile să atragă răspunderea penală pentru concursul de infracţiuni comis şi. in rem.

Concursul formal (ideal) de infracţiuni Prevăzut de articolul 33 lit. Sancţionarea concursului de infracţiuni Sancţionarea concursului de infracţiuni. între concursul caracterizat (conexitate etiologică sau consecvenţională) şi infracţiunea complexă.pen. Concursul real de infracţiuni trebuie delimitat de unele forme ale unităţii infracţionale legale. există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană. rezultă că infracţiunile ce intră în alcătuirea sa pot fi de aceeaşi natură sau de natură diferită. concursul real se poate prezenta ca un concurs simplu sau caracterizat. 33 lit.1. cronologică. pe de o parte. întruneşte elementele mai multor infracţiuni. dacă fapta a fost săvârşită prin constrângere (infracţiunile concurente de incest şi viol). intenţionate sau din culpă. de cea naturală reprezentată de infracţiunea deviată (aberratio ictus). pe de altă parte. de unitatea legală sub forma infracţiunii progresive. după tipul legăturii dintre infracţiuni putând fi o conexitate topografică. elementele mai multor infracţiuni. de timp sau de la mijloc la scop ori de la antecedenţă la consecinţă. din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs. spre deosebire de concursul real caracterizat în cazul căruia. Este cazul persoanei care. a) teza a II-a C. La rândul său. Ceea ce particularizează această formă a concursului de infracţiuni şi o distinge de un concurs real de infracţiuni constă în unicitatea acţiunii sau inacţiunii. legătură care poate fi de loc. etiologică (mijloc-scop) sau consecvenţională (antecedenţă-consecinţă). există şi o legătură in rem între infracţiunile comise de aceeaşi persoană. pe de altă parte. În cazul concursului real simplu există doar legătura dată de săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană (condiţie generală). Concursul caracterizat mai este denumit şi concurs cu conexitate. prin actul său de conducere imprudentă a unui autovehicul produce un accident care cauzează moartea unei alte persoane şi rănirea alteia (infracţiunile concurente de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă) sau rănirea gravă a două persoane (două infracţiuni concurente de vătămare corporală gravă din culpă) ori în cazul întreţinerii unui raport sexual între rude în linie directă. între concursul omogen succesiv şi infracţiunea continuată.infracţiunile concurente. a condus la formularea în doctrină – şi consacrarea 53 . de regulă. prin aplicarea unei pedepse corespunzătoare în raport de persoana care denotă o anumită periculozitate socială prin perseverenţa sa infracţională. concursul formal de infracţiuni trebuie delimitat de unitatea infracţională. menţionând deosebirea ce se impune a fi făcută. 5. în afara legăturii in personam. datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs. persoana săvârşind o activitate unică ce întruneşte. pe de o parte. însă. iar datorită modului în care iau naştere acestea descriu. b) C.3. un concurs simultan. Din aceste câteva exemple ce ilustrează un concurs formal de infracţiuni (mai rar întâlnit decât concursul real). acestea două din urmă fiind reglementate expres potrivit art.pen.

34 alin. Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni relevă ca operant sistemul cumulului juridic (cu spor facultativ).  Etapa a II-a > După stabilirea pedepselor concrete pentru fiecare infracţiune concurentă.  sistemul absorbţiei. dintre acestea. se aplică pedeapsa închisorii. pedeapsă la care se poate adăuga un spor în condiţiile legii. la care se poate adăuga amenda în totul sau în parte. iar în cazul pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă. 34-35) cât şi în cazul persoanei juridice (art. 54 .3. c) când s-au stabilit numai amenzi. atât în cazul persoanei fizice (art. iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim. Individualizarea pedepsei în vederea determinării acesteia în cuantumul pe care îl va avea de executat persoana condamnată parcurge două etape. 5. Codul penal actual consacră acelaşi sistem de sancţionare pentru ambele forme ale concursului de infracţiuni (real şi ideal). se aplică pedeapsa cea mai mare. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice Este reglementată potrivit art. sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge în urma aplicării pedepsei celei mai grave dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente.pen. aplicată. b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare se aplică pedeapsa cea mai grea. urmând să fie executată pedeapsa care se obţine în urma adunării acestora. dintre care menţionăm:  sistemul cumulului aritmetic.  sistemul cumulului juridic. 34 (pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana fizică) şi art. sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge fiind reţinută. d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amendă. sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge prin totalizarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă. sistemul cumulului aritmetic şi cel al absorbţiei. 1 C. iar când acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani.1. 72 alin. se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă. instanţa aplică pedeapsa după cum urmează (art. ca pedeapsă absorbantă. 40¹).  Etapa 1 > Instanţa stabileşte câte o pedeapsă concretă pentru fiecare infracţiune în parte ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. doar pedeapsa pentru infracţiunea concurentă cea mai gravă. 35 (pedeapsa complementară şi măsurile de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni). care poate fi sporită până la maximul ei special.2).1.): a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau cu amendă. 1. care poate fi sporită până la maximul ei special.pe planul legislaţiilor penale – a mai multor sisteme de sancţionare.

ca sancţiuni de drept penal au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. la care se poate adăuga amenda (potrivit dispoziţiei de la lit. În caz de concurs de infracţiuni. în cuantum de 2 şi respectiv 4 ani. cu alte cuvinte. − Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut. − Dacă s-au stabilit pedepse complementare de aceeaşi natură. confiscarea specială. dar cu un conţinut diferit. pentru o infracţiune s-a stabilit interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară. se aplică cea mai grea dintre acestea (sistemul absorbţiei). c). spre exemplu. 112 C. acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii (cumul aritmetic). 4-5 C. 1 – 3.pen. acestea sunt următoarele: obligarea la tratament medical.pen. Regimul măsurilor de siguranţă este reglementat potrivit art. care prevede: e) 55 . iar pentru alta pedeapsa complementară a degradării militare.. o meserie ori o altă ocupaţie. luarea măsurilor de siguranţă se realizează corespunzător situaţiilor descrise în art. care prevede: − Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară. iar potrivit art. în nici un caz. conţinutul şi regimul de aplicare a acestora fiind reglementate conform art. Măsurile de siguranţă. internarea medicală. 2). pentru o infracţiune s-a stabilit pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. sistemul cumulului juridic nu poate conduce la aplicarea unei pedepse mai drastice decât cea la care s-ar ajunge conform sistemului cumulului aritmetic (art. spre exemplu. iar pentru altă infracţiune s-a stabilit pedeapsa interzicerii dreptului de a fi tutore. 64 – 67 C. − Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită. o pedeapsă care să depăşească suma pedepselor aplicate de instanţă pentru fiecare dintre infracţiunile concurente (în etapa I). interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie. 113 şi următoarele C. expulzarea străinilor. 35 alin. instanţa stabileşte pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor electorale pentru toate infracţiunile concurente.pen. se aplică pedeapsa închisorii (potrivit dispoziţiei de la lit. situaţie în care se aplică interzicerea acestor drepturi pe o durată de 4 ani. În urma aplicării pedepsei rezultante potrivit dispoziţiilor sancţionatorii ale concursului de infracţiuni (etapa a II-a). 34 alin. spre exemplu. nu se poate stabili. Aplicarea pedepselor complementare în cazul concursului de infracţiuni se realizează corespunzător situaţiilor descrise în art. se aplică alături de pedeapsa închisorii (cumul aritmetic).pen. 35 alin. Aplicarea pedepselor complementare şi luarea măsurilor de siguranţă în cazul concursului de infracţiuni. b). aceasta se aplică pe lângă pedeapsa închisorii. interzicerea de a se afla în anumite localităţi.când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă. interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.

pen. anterior prezentate.2. luate în cazul infracţiunilor concurente. 40¹ alin.− − − − măsurile de siguranţă de natură diferită luate în cazul infracţiunilor concurente.pen. a)-e) (confiscarea specială). se cumulează (cumul aritmetic). care se aplică în mod corespunzător. se aplică o singură dată măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă (sistemul absorbţiei). În ambele situaţii operează sistemele de sancţionare consacrate de legiuitorul nostru penal. care consacră aplicarea pedepsei principale potrivit sistemului cumulului juridic. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente este prevăzută în art. 71¹ alin. dar cu un conţinut diferit.).pen. 36 C. măsurile de siguranţă de aceeaşi natură. 1 lit. 2 C. afişarea sau difuzarea 56 .. care distinge două situaţii. acestea se cumulează (sistemul cumulului aritmetic). „În cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana juridică se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare. 35 C. 2 sau 3. închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice. care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. legea consacrând expres contopirea pedepselor şi în aceste cazuri potrivit art. 5. în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut luate conform art. respectiv: atunci când după o condamnare definitivă pronunţată pentru o infracţiune concurentă infractorul este judecat pentru o altă sau alte fapte concurente cu aceea pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă.3. suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea. 35. 35 C. se cumulează (cumul aritmetic). Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei juridice E reglementată potrivit dispoziţiilor art.pen. 40¹ C. aplicându-se dispoziţiile art. o a doua situaţie constă în aceea că toate infracţiunile au fost judecate separat şi pentru fiecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare.pen. 34. 118 alin. dar pe durate diferite. Aplicarea pedepselor complementare şi luarea măsurilor de siguranţă au aceeaşi reglementare potrivit dispoziţiilor art. menţionând că pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt: dizolvarea persoanei juridice. iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim” (art. iar în ceea ce priveşte aplicarea pedepselor complementare şi aplicarea măsurilor de siguranţă se face trimitere la dispoziţiile art. interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice. dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut. 2 C. contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana juridică. Sistemul cumulului juridic funcţionează indiferent dacă infracţiunile sunt judecate concomitent de aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite.. 40¹ alin.pen. la date diferite.1.

alcătuind ceea ce doctrina denumeşte termenii recidivei. 48. 47 alin. 1 – (însă fără a menţiona expres concursul caracterizat) şi concurs formal de infracţiuni – conform art.pen. dintre măsurile de siguranţă. 37 alin. Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute în art. reprezentată de aceeaşi persoană fizică (cel condamnat) care săvârşeşte pluralitatea de infracţiuni. condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisorea mai mare de un an. 39 .  5. intervine schimbarea de optică a legiuitorului noului Cod penal din punct de vedere al sancţionării formelor concursului de infracţiuni.1.hotărârii de condamnare. Recidiva în cazul persoanei fizice 5. 2. persoanei juridice îi este aplicabilă măsura confiscării speciale.pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică – şi constituie o formă de bază a pluralităţii de infracţiuni. iar pentru concursul ideal de infracţiuni prevăzându-se că fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă (art.1.4. în sancţionarea concursului real de infracţiuni sunt consacrate toate cele trei sisteme (cumul aritmetic. Primul termen îl reprezintă condamnarea definitivă (sau cel puţin trei condamnări definitive). Infracţiunile care intră în structura recidivei condiţionează existenţa acestei forme a pluralităţii de infracţiuni. Recidiva 5. 47 alin. după cum urmează: 57 . 47 alin. – există atunci când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori după cel puţin trei condamnări sub 6 luni sau de 6 luni. Definiţie şi condiţii generale de existenţă Recidiva în cazul persoanei fizice este reglementată în lumina dispoziţiilor art. Spre deosebire de actuala reglementare. iar cel de al doilea termen constă în săvârşirea unei noi infracţiuni.2. ca stare de recidivă reţinută în sarcina sa. Perspective legislative Noul Cod penal reglementează cele două forme ale concursului de infracţiuni sub denumirea de concurs real – conform art. 3). ceea ce reflectă o periculozitate socială sporită a infractorului recidivist ce reiterează comportamentul infracţional în ciuda şi dispreţul avertismentului primit prin acea hotărâre. Recidiva – într-o definiţie generală în lumina art. absorbţie). 1 este detenţiune pe viaţă. 37 – formele (modalităţile) recidivei – şi art. 5. 1 C. Legătura dintre cei doi termeni ai recidivei este una de ordin personal.1. dacă sunt îndeplinite condiţiile legii. Pentru existenţa stării de recidivă se cer îndeplinite cumulativ condiţii privitoare la ambii termeni pe care aceasta este construită. cumul juridic. Astfel.1. Se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin existenţa unei condamnări definitive anterioare a persoanei care săvârşeşte din nou o infracţiune.2.2. 37 alin. aceşti „piloni” ai recidivei urmând să verifice condiţiile şi cerinţele prevăzute de lege. potrivit art. care au fost executate sau nu.

fiecare dintre infracţiunile concurente trebuie să realizeze cerinţele descrise. infracţiunile săvârşite din culpă. infracţiuni pentru care pedeapsa abstractă este o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an (interesează maximul special) sau detenţiunea pe viaţă. de asemenea. în raport de o hotărâre definitivă de condamnare. Potrivit art. Starea de recidivă este exclusă în cazul persoanelor fizice – infractori minori. − 5. infracţiunea săvârşită cu praeterintenţie. b) C. − Cu privire la cel de-al doilea termen.)  recidiva mare postexecutorie (art. faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. trebuie să se săvârşească cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an. şi anume la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau cel puţin trei condamnări definitive până la 6 luni sau de 6 luni.2.)  recidiva mare internaţională (art. Desprindem de aici şi condiţia unităţii de subiect activ. infracţiunile amnistiate. trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă. interesând în acest caz pedeapsa concursuală. 37 alin. De asemenea. În alcătuirea celui de-al doilea termen poate să intre o singură infracţiune sau un concurs de infracţiuni.pen.2. se prevede că. 3 C.1 lit. 37 alin. 1 lit.pen.)  recidiva mică postcondamnatorie / poetexecutorie (art. 37 alin. nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.pen. În aprecierea doctrinei. condamnare neexecutată sau executată parţial ori executată în întregime sau considerată ca executată. în acest din urmă caz.Cu privire la primul termen. liant al celor doi termeni ai recidivei. aceeaşi persoană fizică (cel condamnat) care săvârşeşte noua infracţiune după condamnarea sa definitivă pe care a executat-o sau nu.1. recidiva poate fi postcondamnatorie sau postexecutorie. respectiv înainte de 58 . se asimilează infracţiunii intenţionate.1 lit. Recidiva postcondamnatorie există când o nouă infracţiune se comite după o condamnare definitivă neexecutată sau executată parţial. 37 alin. a) C. respectiv ca hotărârea de condamnare să nu se înscrie printre condamnările care nu atrag starea de recidivă.) După momentul săvârşirii unei noi infracţiuni. c) C.pen. la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la: infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii. ca pedeapsă concretă aplicată de instanţă pentru o infracţiune intenţionată (se asimilează infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată) sau pentru un concurs de infracţiuni. Noua infracţiune se poate comite după rămânerea definitivă a hotărârii anterioare de condamnare. trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate de o anumită gravitate. Cum s-a menţionat deja. legătura dintre cei doi termeni ai recidivei este o legătură in personam. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român în cazul persoanei fizice Din ansamblul reglementărilor în materia recidivei rezultă următoarele modalităţi:  recidiva mare postcondamnatorie (art. 38 C.pen.

a) C. respectiv după executarea propriuzisă a pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin efectul graţierii sau al prescripţiei executării pedepsei. Recidiva mică există în cazul în care primul termen este alcătuit dintr-un număr de condamnări indicat de lege (cel puţin trei condamnări privitoare la pedeapsa închisorii sub limita de la care începe recidiva mare – sub 6 luni sau de 6 luni). condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. În concepţia legiuitorului penal român recidiva în cazul persoasnei fizice este relativă. Primul termen al recidivei postcondamnatorii se realizează şi în cazul unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere) sau al unei condamnări pentru care s-a dispus liberarea condiţionată. precum şi cea care a beneficiat de graţierea condiţionată. Recidiva este naţională când condamnarea definitivă este pronunţată de o instanţă română şi este internaţională când condamnarea definitivă s-a pronunţat de o instanţă străină. De asemenea. Recidiva mare se caracterizează prin aceea că primul termen este alcătuit dintr-o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii care trebuie să depăşească o anumită limită (pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni).începerea executării pedepsei. În acest sens. 37 alin. Recidiva mare postcondamnatorie – aspecte particulare Recidiva mare postcondamnatorie există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. 3 C. în timpul executării acesteia sau în stare de evadare – conform art. iar recidiva postexecutorie există când o nouă infracţiune se comite după o condamnare definitivă executată sau considerată ca executată. În funcţie de gravitatea condamnării pentru prima infracţiune recidiva poate fi mare sau mică. 37 alin. Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute este detenţiunea pe viaţă. înainte de începerea executării pedepsei. După naţionalitatea instanţei care a pronunţat prima condamnare definitivă. consacră recidiva mare internaţională şi anume: pentru stabilirea stării de recidivă se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate pentru o faptă prevăzută şi de legea română. venind în completare cu alte precizări. în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.pen. 1 lit. recidiva poate fi naţională sau internaţională. se consacră recidiva cu regim sancţionator diferenţiat (prin diferenţe în sancţionarea modalităţilor recidivei ca postcondamnatorie şi postexecutorie) şi cu efect unic (ce implică acelaşi tratament penal aplicabil infractorului recidivist chiar şi în caz de multirecidivă). în cazul în care cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune în cursul termenelor de încercare 59 .. art. existenţa sa fiind condiţionată de o anumită gravitate a primei condamnări ce se reflectă în specia de pedeapsă şi cuantumul concret aplicat. Pentru existenţa recidivei mari postcondamnatorii se cer întrunite condiţiile de existenţă menţionate (vezi condiţii generale de existenţă a stării de recidivă). dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.pen.

condiţiile ce atrag incidenţa acestor instituţii cât şi condiţiile prevăzute de art. 453 C. Comiterea unei noi infracţiuni în stare de evadare implică săvârşirea infracţiunii de evadare (faptă incriminată de art. în cazul militarului condamnat în timpul executării într-o închisoare militară (vezi art. cauze care 60 . 62 C.pen. în următoarele intervale de timp:  Înainte de începerea executării pedepsei (spre exemplu.specifice acestor instituţii şi dacă sunt întrunite. noua infracţiune se poate comite după executarea în întregime a pedepsei într-un loc de deţinere sau după considerarea ca executată a pedepsei prin efectul graţierii sau al prescripţiei executării pedepsei.1 lit. Infracţiunea de evadare poate forma ea însăşi cel de al doilea termen al recidivei postcondamnatorii. prin săvârşirea unei noi infracţiuni după executarea pedepsei sau considerarea ca executată a pedepsei ce constituie obiectul primei condamnări.conform art. a) C. graţierii şi liberării (ce au caracter condiţionat) este asimilată situaţiei comiterii infracţiuni în timpul executării pedepsei aplicată pentru aceasta. Săvârşirea noii infracţiuni în cursul termenelor de încercare specifice instituţiilor suspendării. cel condamnat aflându-se în timpul executării propriu-zise într-un loc de deţinere (penitenciar) sau. C. (a se vedea condiţiile de aplicare a suspendării conform art. fiind o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Pentru existenţa recidivei postexecutorii se cer întrunite condiţiile de existenţă menţionate (vezi condiţiile generale de existenţă a stării de recidivă). b) C. Al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii implică săvârşirea cu intenţie a unei noi infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. condamnatul-evadat săvârşind ulterior o nouă infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse. sub aspectul naturii lor juridice. 59 şi urm.pen.pen.pen. deopotrivă.  În stare de evadare. 37 alin. Starea de recidivă mare postexecutorie ia naştere în condiţiile legii. 81 şi 86¹ C. 37 alin. condiţiile şi efectele liberării condiţionate potrivit art.  În timpul executării pedepsei. Astfel.). 37 alin. 269 C.). 1 lit. cel condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an .). b) este detenţiunea pe viaţă.pr.pen. ambele instituţii constituind. Recidiva mare postexecutorie – aspecte particulare Recidiva mare postexecutorie există atunci când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni.pen. în situaţia condamnatului care a obţinut amânarea executării pedepsei potrivit art. Există recidivă şi în cazurile în care una din pedepsele prevăzute în art.)..1 lit.pen. venind în completate cu alte precizări.

. 1 . cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Spre deosebire de aceste situaţii.în art. 866 Cpen. Recidiva mică se deosebeşte de recidiva mare din punctul de vedere al primului termen.prevede că în cazul recidivei postcondamnatorii pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa pentru 61 . cel condamnat este reabilitat de drept. Tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei fizice Legea penală română consacră recidiva cu regim sancţionator diferenţiat în funcţie de formele recidivei (ca recidivă postcondamnatorie sau poetexecutorie) şi totodată recidivă cu efect unic (ce presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal atât pentru infractorul aflat la prima recidivă cât şi pentru infractorul multirecidivist). o stare personală ce învederează o periculozitate socială deosebită a infractorului cu antecedente penale în această formă a pluralităţii de infracţiuni. 37 alin.2. Din ansamblul reglementărilor în materia sancţionării recidivei în cazul persoanei fizice aceasta constituie – din punct de vedere al naturii juridice şi conform opiniei majoritare – o cauză legală. dacă ulterior cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune se realizează recidiva postexecutorie. 5 C. 62 alin. Prin voinţa legii (art. iar condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă (conform art. De asemenea. 86 şi art.1. ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse. Pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie pentru persoana fizică Codul penal român .). constând în existenţa a cel puţin trei condamnări definitive privitoare la pedeapsa închisorii de până la 6 luni sau de 6 luni.pen. 5. ori după graţierea restului de pedeapsă. cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an”. la expirarea termenului. 38 alin.3. condamnatul este reabilitat de drept. întrucât potrivit art. 1 lit. nu există recidivă în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni după trecerea termenului de încercare în situaţia suspendării condiţionate a executării pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere). Recidiva mică (postcondamnatorie / postexecutorie) Este consacrată în Codul penal actual potrivit aceluiaşi art. care este în acest caz unul multiplu (plural).). c). dacă ulterior împlinirii duratei pedepsei pentru care s-a dispus liberarea condiţionată. după graţierea totală sau a restului de pedeapsă. 37 alin.înlătură executarea pedepsei. pedeapsa se consideră executată. existând atunci când „după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executarea. în cazul liberării condiţionate pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei.2 C.pen. generală şi facultativă de agravare a pedepsei. Dacă în cursul termenului de încercare – în cazul unei graţieri condiţionate – nu se săvârşeşte o nouă infracţiune. cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune se realizează recidiva postexecutorie. după executarea pedepsei într-o închisoare militară sau după graţierea totală.

după cum şi atunci când noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare. după care se aplică regulile concursului de infracţiuni în vederea stabilirii pedepsei rezultante ce se va executa de către infractorul recidivist. regulă înscrisă în art. art. cu reţinerea stării de recidivă pe care a atras-o. 35 C. Dacă pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postexecutorie s-a stabilit şi o pedeapsă complementară sau o măsură de siguranţă aceasta se aplică în vederea executării. dispoziţiile art. De la regula sancţionării recidivei postcondamnatorii potrivit sistemului cumulului juridic. se procedează mai întâi la aplicarea dispoziţiilor recidivei pentru fiecare infracţiune în parte. 39 alin. după care.).. pe lângă prima pedeapsă executată. atunci când această stare este atrasă prin săvârşirea noii infracţiuni în termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei (simplă sau sub supraveghere). iar dacă acesta nu este îndestulător se mai poate adăuga un spor de până la şapte ani (sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil). infractorul va trebui să execute integral şi pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune. 61 C. pedeapsa cea mai grea putând fi sporită până la maximul ei special. există şi excepţii. În cazul în care cel de-al doilea termen este format dint-un concurs de infracţiuni. Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte. 4. art.pen. 39 alin. 39 alin. Dacă în stare de recidivă postexecutorie s-au comis infracţiuni 62 . Aplicarea pedepselor complementare cât şi luarea măsurilor de siguranţă se realizează potrivit dispoziţiilor art. în acest sens. Deci. în teoria şi practica penală opinia dominantă privitoare la aplicarea pedepsei în acest caz este cea potrivit căreia se va face mai întâi aplicarea regulilor privitoare la recidivă şi apoi a celor referitoare la concursul de infracţiuni. 1. ori al graţierii condiţionate. În cazul în care cel de al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este format dintr-un concurs de infracţiuni. iar în cazul amenzii se poate adăuga un spor de cel mult două treimi din maximul special (art. 1. 3 şi art. pen. se va stabili mai întâi pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte. când are loc contopirea pedepselor cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani (art. conform art. 4 C. Tot o excepţie în sancţionarea recidivei postcondamnatorii operează şi atunci când noua infracţiune se comite în termenul de încercare al liberării condiţionate. 1 şi 2 C. 2. În cazul închisorii. dacă maximul special este neîndestulător se poate adăuga un spor de până la 10 ani. pentru pedepsele astfel obţinute se vor aplica regulile concursului de infracţiuni în vederea determinării pedepsei ce se va executa de către infractorul recidivist. 3). 269 alin. Deci. 39 alin. 864 alin. pen. 84 alin. pedeapsă care poate fi sporită în condiţiile legii. Pedeapsa în caz de recidivă postexecutorie pentru persoana fizică În cazul recidivei postexecutorii se poate aplica o pedeapsă până la maximul special.infracţiunea anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor art.). contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior. excepţia constând în cumulul aritmetic al pedepselor (a se vedea. 34 – 35 (care privesc regimul de sancţionare a concursului de infracţiuni).pen.

aşa cum dispune art. sub aspectul formelor pe care le îmbracă (alin. ori executată în întregime sau considerată ca executată. • Cu privire la cel de-al doilea termen trebuie să se săvârşească cu intenţie o nouă infracţiune (asimilându-se. de asemenea. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă. condamnare neexecutată sau executată doar parţial. poate constitui prim termen al recidivei.concurente pentru care s-au stabilit pedepse complementare sau măsuri de siguranţă. 63 . după cum urmează: • Cu privire la primul termen.2. aplicarea acestora se realizează potrivit dispoziţiilor art.pen. 35 C.pen.pen. Recidiva în cazul persoanei juridice 5. În alcătuirea celui de-al doilea termen poate figura o singură infracţiune sau un concurs de infracţiuni. Definiţie şi condiţii generale de existenţă Recidiva în cazul persoanei juridice este reglementată în art. sau pentru un concurs de infracţiuni. are loc recalcularea pedepsei pentru descoperirea ulterioară a stării de recidivă. după caz. 7). 1 (în cazul recidivei postcondamnatorii). Legea nu impune un anumit cuantum al pedepsei amenzii aplicate. 2 – 5). aplicându-se. 39 alin.2. 40² C. iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată sau a fost executată ori considerată ca executată. persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie. 1) şi al tratamentului penal aplicabil persoanei juridice (alin. dispoziţiile art. infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată).1. Dispoziţiile privind recalcularea pedepsei sunt aplicabile şi în cazul comutării pedepsei cu detenţiunea pe viaţă în pedeapsa închisorii (art. Recidiva mică (postcondamnatorie / postexecutorie) se sancţionează conform aceloraşi reguli aplicabile şi în cazul recidivei mari (postcondamnatorii / postexecutorii). 39 alin. ca pedeapsă concretă aplicată de instanţă pentru o infracţiune intenţionată (se asimilează infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată). Recidiva în cazul persoanei juridice – într-o definiţie generală – există atunci când. 5 C. 5. care se realizează în conformitate cu art. 39 alin. rezultând că orice pedeapsă pecuniară. 39 alin. după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare. Noua infracţiune se poate comite după rămânerea definitivă a hotărârii anterioare de condamnare.2. 4 (în cazul recidivei poetexecutorii). Pentru existenţa stării de recidivă în cazul persoanei juridice se cer îndeplinite cumulativ condiţii privitoare la ambii termeni din structura acesteia. trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa amenzii. 39 alin. sau art. indiferent de cuantumul ei. 6.2.

şi există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare. respectiv ca hotărârea de condamnare să nu se înscrie printre condamnările care nu atrag starea de recidivă. a). 40¹ alin. − recidivă cu efect unic şi cu regim sancţionator diversificat. b) C. dispoziţiile 64 .). Astfel. 40² alin. • 5. a) şi există când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie. 2 C. art. iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată. − recidivă postexecutorie (art.pen. De asemenea. 1 lit.pen. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice este prevăzută în art. (cu excluderea condamnării pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii). 40² alin. Dispoziţiile art. În ceea ce priveşte sancţionarea recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei juridice legiuitorul adoptă acelaşi regim de sancţionare ca în cazul persoanei fizice. În ceea ce priveşte sancţionarea recidivei postexecutorii în cazul persoanei juridice legiuitorul adoptă acelaşi regim de sancţionare ca în cazul persoanei fizice. b). 1.2. pentru noua infracţiune săvârşită se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 2 sau 3. 35 (aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă) sunt incidente în mod corespunzător. 71¹ alin. potrivit art. 1 lit. 38 C.2.Unitatea de subiect activ implică săvârşirea faptelor de către aceeaşi persoană juridică.pen. 1 lit. 40² alin. iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor de până la două treimi din acel maxim. operând sistemul cumulului juridic în aplicarea pedepsei principale. iar pentru pedepsele complementare şi pentru măsurile de siguranţă sistemul cumulului aritmetic sau cel al absorbţiei. − recidivă absolută.2. persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie. 40² alin. Dacă amenda anterioară a fost executată în parte contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior. 40² alin. iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată (în cazul graţierii sau al prescripţiei executării pedepsei). Formele (modalităţile) recidivei în cazul persoanei juridice Codul penal român consacră următoarele forme ale recidivei în cazul persoanei juridice: − recidivă postcondamnatorie (art. 1 lit. În aprecierea doctrinei trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice este prevăzută în art. sporul prevăzut în această dispoziţie putându-se mări până la jumătate (conform art. diferit în caz de recidivă postcondamnatorie faţă de recidiva postexecutorie. Amenda pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc potrivit art.

În cazul recidivei postcondamnatorii de mică gravitate se aplică regulile concursului de infracţiuni (art. nefiind întrunite condiţiile pentru starea de recidivă postcondamnatorie. 54 legiuitorul noului Cod penal prevede pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de persoana juridică. Potrivit art. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă. se apreciază în doctrina majoritară ca fiind o altă 65 . 5. dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară a fost sau nu executată (a se vedea alin. recidiva există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 1 an şi 5 ani. menţionat). care se sancţionează diferit de cea de mare gravitate (pedeapsă definitivă mai mare de 5 ani) – iar.art. Pluralitatea intermediară de infracţiuni După cum am menţionat. În lumina noii reglementări. o pedepsire diferită a recidivei postcondamnatorii de cea postexecutorie. concursul de infracţiuni şi recidiva constituie formele de bază ale pluralităţii de infracţiuni. atât concursul de infracţiuni cât şi recidiva. 40 C. În cazul recidivei postexecutorii se aplică o pedeapsă care poate fi sporită cu până la 10 ani în cadrul limitelor pedepsei imediat superioare. existând însă şi cazuri în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni fiind excluse. cazuri în care pedeapsa pentru activitatea infracţională comisă se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni. În cazul recidivei postcondamnatorii de mare gravitate pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa pentru infracţiunea anterioară se cumulează fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei imediat superioare (art.3.pen. 2 din art.3. 50 – de actuala concepţie.pen. legea descrie o pluralitate de infracţiuni semnificând unele cazuri când nu există recidivă. într-o reglementare distinctă – potrivit art. în egală măsură. ca recidivă postcondamnatorie – cea de mică gravitate (pedeapsă definitivă cuprinsă între 1 şi 5 ani).2. 51 alin. 51 alin. prevăzând exclusiv forma recidivei mari (postcondamnatorii / postexecutorii). în art.. 2). pe de altă parte. 40 C. Instituţia disciplinată potrivit dispoziţiilor art.  Deşi recidiva nu este reglementată expres în raport de persoana juridică. 35 (aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă) sunt incidente în mod corespunzător. 1). Noua lege penală consacră recidiva cu efect sancţionator diferenţiat – pe de o parte – în funcţie de modalităţile recidivei. sau la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani sau detenţiune pe viaţă – condamnare executată sau nu – cel condamnat săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an. instanţa va face aplicare regulilor de sancţionare – după caz – a recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii. atunci când a mai fost condamnată anterior definitiv pentru o infracţiune. Perspective legislative  În materia recidivei în cazul persoanei fizice noul Cod penal nu mai consacră recidiva mică. 5.

fiind posibile multe şi variate alte situaţii care să ilustreze cazuri de pluralitate intermediară de infracţiuni. Va fi de asemenea pluralitate intermediară când. pen. iar pe de altă parte.pen. fiind denumită pluralitate intermediară şi care există. regulile operante în sancţionare). 66 . aplicarea pedepsei în aceste cazuri se realizează corespunzător regulilor concursului de infracţiuni (art. săvârşirea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii privitoare la o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii. antecedenţa penală putând fi valorificată ca o împrejurare de agravare a răspunderii penale. după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii de 7 ani pentru o infracţiune intenţionată. în cazul persoanei fizice. comite o nouă infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă postexecutorie. 40¹ alin. dacă nu sunt întrunite condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni. Astfel. Potrivit legii. atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pentru o infracţiune din culpă. confundată cu alte cazuri în care există tot pluralitate de infracţiuni. 37 alin. sau. atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru recidiva postcondamnatorie (art. de concursul de infracţiuni prin existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (împrumutând însă de la această formă de bază a pluralităţii de infracţiuni. se deosebeşte de recidivă. 34. de asemenea.1 lit. În cazul persoanei juridice. înainte de începerea executării pedepsei. sau . b C. iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată. atunci când după condamnarea definitivă. intermediară care semnifică. 38 alin.după caz – art. cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune.pen.. pe de o parte. condamnare neexecutată sau executată parţial. înainte de începerea executării acesteia se comite o infracţiune din culpă. în cazul persoanei juridice. Aceste asemănări şi deosebiri faţă de formele de bază ale pluralităţii de infracţiuni – excluse în această situaţie – au condus la aprecierea situaţiei mai sus descrise ca o situaţie interpusă. în timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. în cazul persoanei fizice. după o condamnare definitivă executată. cum ar fi cazul persoanei care. o formă a pluralităţii de infracţiuni. la rândul ei. fiind cazuri ce reprezintă o pluralitate intermediară. fiind suficient să nu fie întrunită cel puţin o condiţie. Va exista pluralitate intermediară de infracţiuni. 1 C. persoana juridică săvârşeşte o infracţiune cu intenţie sau tot din culpă. Pluralitatea intermediară se deosebeşte. 1 lit.). Pluralitatea intermediară nu trebuie. a.formă a pluralităţii de infracţiuni. de asemenea. deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă postcondamnatorie (deşi noua infracţiune se comite tot după o condamnare definitivă neexecutată sau executată parţial). 35 C. a C. după cum şi săvârşirea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă pentru o infracţiune din culpă – constituie condamnări care nu atrag starea de recidivă (conform art.).pen.). cazuri în care pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni. când se va stabili şi aplica o pedeapsă pentru infracţiunea nou comisă.

48). iresponsabilitatea (art. 45).  iresponsabilitatea făptuitorului care. 44). În ceea ce priveşte temeiul excluderii infracţiunii. stabilindu-se că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile vreuneia dintre următoarele cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare (art. eroarea de fapt (art. 2 C. pe caz concret. nu şi de participant – instigator sau complice – care se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune comisă în condiţiile participaţiei improprii potrivit art. fără discernământ la data comiterii faptei (art.  constrângerea morală a persoanei care a săvârşit fapta din cauza unei presiuni exterioare. cazul fortuit (art. ele sunt cauze personale (au caracter subiectiv). starea de beţie involuntară. 51).6. În ceea ce priveşte efectul acestor cauze. Capitolul V. Într-o prezentare sintetică ne vom ocupa de fiecare dintre aceste cauze pornind de la textul legal ce o consacră şi care relevă. de altfel. nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele (art.50). 47). condiţiile de existenţă. 49). completă (art. ceea ce înseamnă că efectul acestora nu se extinde asupra participanţilor (fapta nu constituie infracţiune decât în raport de autor. pen. minoritatea făptuitorului (art. pe cale de consecinţă.pen. din cauza alienaţiei mintale sau din alte cauze. fapta comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 46). se exceptează cazul fortuit (cauză reală) – art. este exclusă şi răspunderea penală.pen. Sfera cauzelor generale care exclud infracţiunea cuprinde şi cauze care privesc lipsa prevederii faptei în legea penală. exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru 67 . în momentul săvârşirii faptei. Unele dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei semnifică – la o privire mai atentă – negarea condiţiilor generale cerute subiectului activ al infracţiunii [a se vedea tratarea condiţiilor preexistente ale infracţiunii cu referire la subiectul activ]. 31 alin.47 C. cât şi lipsa pericolului social concret al infracţiunii. 48).pen. situaţii. 50). starea de necesitate (art. fapta neconstituind infracţiune. specifice unei fapte incriminate. 46 alin. împrejurări descrise de legiuitorul penal sub imperiul cărora fapta prevăzută de legea penală (ca faptă concretă comisă de o persoană) nu constituie infracţiune.). Săvârşirea unei fapte angajează răspunderea penală numai dacă aceasta corespunde conceptului de infracţiune (conform art.1. Cauzele care exclud infracţiunea reprezintă stări. 44 – 51 C. Avem în vedere următoarele cauze:  minoritatea făptuitorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani. Cauzele generale care exclud infracţiunea 6. constrângerea fizică / morală (art. De la efectul in personam al cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. 17 şi 18 C.) nu constituie infracţiune deoarece lipseşte vinovăţia persoanei ce o comite. Codul penal actual consacră un ansamblu de cauze generale care exclud infracţiunea. trăsăturile proprii.) şi descrie. 1).  constrângerea fizică a persoanei care a săvârşit fapta din cauza unei presiuni exterioare căreia nu i-a putut rezista (art. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei În titlul privitor la infracţiune.

Atacul se poate îndrepta împotriva persoanei primejduindu-i viaţa. În această situaţie. 44) este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material. direct. 2). spre exemplu. 68 . dacă sunt realizate condiţiile legii.persoana sa ori a alteia şi care nu putea fi înlăturată în alt mod decât prin săvârşirea faptei (art. ca un atac iminent sau actual. Fapta – care poate consta într-o vătămare corporală. a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc (alin. Atacul impune realizarea următoarelor condiţii:  Să fie un atac material. Condiţiile de existenţă a stării de legitimă apărare privesc. apărarea semnifică o faptă concretă săvârşită ce îşi găseşte justificare. fiind o apărare necesară pentru a înlătura atacul. creând un pericol direct asupra acestor valori (caracter direct). Condiţiile apărării se referă la:  Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului. distrugeri de bunuri etc. imediat şi injust. pe de altă parte. atacul (actul de agresiune) şi. pe de o parte. în legitimă apărare şi acela care. deci până la momentul consumării sale. de asemenea. Fapta prin care se realizează apărarea poate fi săvârşită de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de o altă persoană venită în ajutorul celei atacate. după cum atacul poate viza şi alte drepturi ale persoanei. din cauza tulburării sau temerii. Caracterul injust al atacului se referă la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declanşat. cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care acesta s-a produs. a drepturilor sale sau împotriva unui interes obştesc şi să pună în pericol grav aceste valori. este. – trebuie comisă ca ripostă la atacul ce se desfăşoară în anumite limite de timp. un act de ucidere etc. urmări cum ar fi pierderea vieţii. apărarea (ca ripostă la atac). vătămarea corporală. Legitima apărare Potrivit legii (art.  Atacul să fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege: împotriva persoanei..46 alin. a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul (alin. un atac iminent – care ameninţă cu declanşarea sa şi este cert că se va produce – sau un atac actual. direct. imediat şi injust (cerinţe cumulative). 2). atacul trebuie să implice o agresiune fizică (caracter material) şi să fie îndreptat împotriva persoanei. dreptul de proprietate. îndreptat împotriva sa. după caz. Caracterul imediat al atacului poate semnifica. libertatea etc. integritatea corporală sau sănătatea. ce se află în curs de desfăşurare până la momentul consumării sale..3). Gravitatea pericolului rezultă din urmările serioase pe care le-ar produce dacă nu s-ar interveni prin ripostă (apărare). În sensul legii. a drepturilor sale sau împotriva unui interes obştesc.  Fapta prin care se realizează apărarea trebuie să fie proporţională cu atacul.

a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc (alin. urmărirea şi lovirea repetată a inculpatului de către trei persoane de care este prins după ce a reuşit să scape prin fugă de agresorii beţi care-l ameninţau cu moartea. că există legitimă apărare dacă inculpatul.pen. spre exemplu. riposta prin lovire cu cuţitul constituie o apărare legitimă în condiţiile depăşirii limitelor unei apărări proporţionale în care a acţionat inculpatul aflat sub stăpânirea stării psihice speciale. Sub aspectul naturii juridice. excesul scuzabil este o împrejurare care constituie o circumstanţă atenuantă legală (conform art. 45 C. Starea de necesitate. însă nejustificat.pen. – se află în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală – care nu constituie infracţiune – pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel. Legiuitorul înscrie şi o prezumţie relativă în această materie – potrivit art. Această situaţie pe care legea o consacră în alin. 2¹ – care prevede că se prezumă că este în legitima apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă. 3 al art. Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul este asimilată legitimei apărări dacă apărarea excesivă s-a realizat de o persoană aflată în stare de tulburare sau temere.). a lovit victima cu cuţitul în momentul când aceasta îi aplica lovituri cu pumnii peste faţă şi încerca să-l strângă de gât. Potrivit art. integritatea corporală sau sănătatea sa. într-o locuinţă.În practica judiciară s-a decis. ca şi în cazul legitimei apărări trebuie înţeles pericolul ce ameninţă cu declanşarea sa. Aşa cum este descris de legiuitor. viclenie. 44 este denumită în doctrină exces justificat de apărare. apărarea a fost proporţională cu atacul. efracţie sau prin alte asemenea mijloace. 73 lit. pericolul trebuie să îndeplinească condiţiile de a fi iminent. Atunci când depăşirea limitelor legitimei apărări nu se datorează stării de tulburare sau temere a persoanei ne aflăm tot în prezenţa unui exces de apărare. îndreptat împotriva vieţii. dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare. stare determinată de agresiune. încăpere. sunt acte de natură a crea celui atacat o stare de tulburare şi o temere sub stăpânirea cărora. ci scuzabil. Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şia dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. fiind cert că se va 69 . după ce mai înainte încercase să-l lovească în cap cu un ciocan. starea de necesitate este construită pe două laturi denumite pericol (primejdia pentru valorile sociale prevăzute de lege) şi actul de salvare de la pericol. Ca şi starea de legitimă apărare. 1). În practica penală s-a reţinut că pândirea. integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei ori împotriva unui bun important sau interes obştesc şi să nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. În ceea ce priveşte caracterul iminent al pericolului. în acest caz.a) C. infirm de picioare. viaţa.44 alin.

dacă în momentul săvârşirii faptei. sparge geamul cabinei şoferului rănindu-l grav pe acesta pentru a-l determina să oprească maşina. care atrage un rezultat relevant penal. Dacă existau şi alte mijloace de salvare de la pericol. există starea de necesitate. Imposibilitatea de prevedere a intervenţiei energiei străine care determină producerea rezultatului periculos este una generală (împrejurarea survenită nu putea fi prevăzută de nici o persoană care ar fi acţionat în aceleaşi condiţii).pen. Există stare de necesitate dacă inculpatul. integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Există caz fortuit dacă. ce se află în curs de desfăşurare (un pericol trecut nu mai justifică actul salvării). acesta fiind în imposibilitate obiectivă de prevedere a intervenţiei energiei străine ce a atras rezultatul. făcând ca mecanismul de direcţie să se blocheze şi să se producă un accident de circulaţie care a avut ca urmare moartea unei persoane şi rănirea gravă a alteia.produce sau pericolul actual. Dimpotrivă. Totodată.). pivotul inferior de la roata de direcţie a ieşit din lăcaşul său. Sub acest aspect. în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte astfel de urmări. săvârşirea faptei prevăzute de legea penală nu se mai justifică. defectul de mai sus nu putea fi constatat nici înainte de plecarea 70 . datorită uzurii premature. fapta constituind infracţiune. spre exemplu. iar persoana care a întreprins actul salvării. spre exemplu. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. dar neimputabil făptuitorului. înţelegându-se că nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. în urma ruperii accidentale a armăturii metalice ce fixează această articulaţie. un bun important (spre exemplu. cazul fortuit produce efecte in rem.pen. 73 lit.sfera acestora este restrânsă la viaţa. Rezultă că. 3 şi art. 45 alin. pericolul trebuie să fie inevitabil. în timp ce inculpatul conducea autovehiculul cu viteză legală. istorică etc. Fapta comisă în condiţiile cazului fortuit implică săvârşirea unei fapte într-o împrejurare neprevizibilă (anterioară.) sau interesul obştesc. Cazul fortuit Potrivit art. persoana şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat se realizează condiţiile împrejurării ce descrie depăşirea limitelor stării de necesitate ca o circumstanţă atenuantă legală (art. De esenţa cazului fortuit este imprevizibilitatea împrejurării producătoare de prejudicii.  să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. deoarece căzuse din vehicul o persoană şi era târâtă cu piciorul prins de uşă. În ceea ce priveşte valorile sociale ameninţate de pericol – şi spre deosebire de starea de legitimă apărare . un bun care are acest caracter prin natura sa sau dată fiind valoarea artistică. actul de salvare – prin săvârşirea faptei – trebuie la rândul său să verifice următoarele condiţii:  să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului şi să aibă un caracter necesar.a) C. Dacă se produc astfel de urmări – vădit mai grave -. concomitentă sau posterioară) acţiunii desfăşurate. 47 C.

75 alin.. Potrivit art.pen.. prin necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei stări. se găsea. Atunci când eroarea de fapt priveşte o stare. fapta comisă constituie infracţiune. situaţii. împrejurare ce constituie un element de circumstanţiere (după caz. 49 alin. în cazul în care făptuitorul a fost în eroare cu privire la această stare. 51 alin. Spre exemplu. situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei nu este ea însăşi rezultatul culpei. 221 C. fiind înlăturată doar circumstanţa agravantă şi.). 1 lit. după aparenţa persoanei datorită constituţiei sale fizice că este persoană majoră – va răspunde numai pentru infracţiunea comisă.pen.pen. o circumstanţă atenuantă sau agravantă (art. persoană care are o reprezentare eronată a realităţii. în cazul infracţiunii de seducţie prevăzute de art. 1 C. întrucât a fost în eroare asupra provenienţei bunului. Eroarea de fapt De asemenea. neconstituind infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul. a situaţiei sale.pen.pen. în momentul săvârşirii faptei. 49 alin. necunoaşterea de către infractorul major că persoana împreună cu care a săvârşit infracţiunea de furt este un minor – crezând. situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei.1 nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul. nu va răspunde penal pentru infracţiunea de seducţie sau în cazul în care o persoană primeşte un bun neştiind că provine din săvârşirea unui furt nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzute de art.c) C. exclusă răspunderea penală pentru forma agravată a infracţiunii. dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor”) sau făptuitorul care a intenţionat să ucidă victima – 71 . Spre exemplu. în acest din urmă caz. fără reţinerea agravantei generale prevăzută de art. în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe (stare de beţie involuntară şi completă). în momentul săvârşirii acesteia. situaţie. Ea poate constitui. trebuie să fie mai mică de 18 ani. („săvârşirea infracţiunii de către un infractor major. Starea de beţie Este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei în condiţiile descrise de legiuitor potrivit art. 199 C. numai dacă necunoaşterea stării. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care lucrează sub imperiul unei erori de fapt. 2 C. crezând – după aparenţa persoanei – că aceasta a depăşit vârsta de 18 ani. Eroarea de fapt profită atât în cazul faptelor comise cu intenţie cât şi al faptelor săvârşite din culpă (pe care legea le pedepseşte). deci. din cauza unor împrejurări independente de voinţa sa.în cursă a conducătorului auto şi nici cu prilejul verificărilor tehnice anuale ale autovehiculului. nu cunoaşte existenţa unei stări. împrejurări esenţiale pentru existenţa faptei ca infracţiune. o circumstanţă agravantă generală sau specială). după caz. persoana de sex feminin căreia făptuitorul îi face promisiuni de căsătorie în scopul de a avea cu ea raport sexual.

6. articol ce încheie cadrul legal consacrat cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. ca ordin al legii sau al autorităţii legitime.pen. sau ale vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (Capitol III.1). În acest sens se dispune prin dispoziţiile art.ordinul legii potrivit alin. 21 – 28). Consimţământul trebuie să privească o valoare socială ce semnifică un drept disponibil (de regulă. în forma prevăzută de lege.2. eroarea înlătură în acest caz agravanta specială a omorului. art. fapta comisă neconstituind infracţiune. privitoare la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Răspunderea penală este atrasă pentru infracţiunea în conţinutul de bază. Fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul victimei nu constituie infracţiune dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol (art. În condiţiile acestor două cauze justificative (reglementate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi art. sub aspect juridic fapta fiind licită.1 şi comandă autorităţii legitime potrivit alin. sunt 72 . cauzele justificative fiind cauze reale (au caracter obiectiv). fapta neconstituind infracţiune în raport de persoana ce a săvârşit-o în calitate de autor sau ca participant. ceea ce înseamnă că efectul lor se extinde şi asupra participanţilor. noul Cod penal consacră două categorii distincte de cauze generale care exclud infracţiunea. ca infracţiune intenţionată sau din culpă (atunci când fapta este incriminată şi în baza culpei şi numai dacă necunoaşterea circumstanţei respective nu este ea însăşi rezultatul culpei). e) C..  În concepţia legiuitorului noului Cod penal.2 şi 3 C. găsindu-şi justificarea prin însăşi voinţa legiuitorului – cât şi efectul lor. făptuitorul urmând să răspundă pentru infracţiunea în formă simplă. 24 . Fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul victimei nu constituie infracţiune dacă persoana care consimte este titulara valorii sociale ocrotite căreia i se aduce atingere prin săvârşirea faptei ce o lezează sau pune în pericol. 25 alin. condiţii în care fapta nu constituie infracţiune. Execută ordinul legii persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală dacă săvârşirea ei a fost impusă sau autorizată de lege. Execută comanda autorităţii legitime persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă. art. deoarece nu contravine ordinii de drept.persoană de sex feminin – necunoscând în momentul săvârşirii faptei starea de graviditate a victimei. Perspective legislative  În titlul privitor la infracţiune – însă după dispoziţiile generale în materie. dacă acesta nu este în mod vădit ilegal. Aspectele comune cauzelor justificative privesc temeiul excluderii infracţiunii – se înlătură caracterul ilicit al faptei. 26 – 33). persoanele care săvârşesc fapta prevăzută de legea penală execută un ordin. 51 alin.  Consimţământul victimei. stabilind că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile vreuneia dintre cauzele justificative (Capitol II. 176 lit. comanda autorităţii legitime şi consimţământul victimei.pen.). nu răspunde pentru omorul deosebit de grav (art.2). sunt cauze justificative: legitima apărare şi starea de necesitate – care de lege lata sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei – la care se adaugă ordinul legii.  Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime.

vol. 2. 4. Mirişan. Editura Lumina Lex. Modificările Codului penal. 4. Hamangiu. Vinovăţia penală. Constantin Mitrache. Editura Academiei Române.H. Partea generală. vol. Bogdan N. Editura Universul Juridic. Dacă fapta săvârşită contra integrităţii corporale sau sănătăţii nu contravine legii sau bunelor moravuri atunci nu constituie infracţiune. Viorel Paşca. Drept penal. Florin Streteanu. 1996. George Antoniu. Bucureşti. 25 alin. Editura Hamangiu. 2007. Editura Societăţii Tempus. Comentarii şi explicaţii.  În ceea ce priveşte cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Gheorghiţă Mateuţ. George Antoniu. Recidiva în teoria şi practica dreptului penal. Zalău. Partea generală. Editura Hamangiu. 3. cărora li se conferă natura juridică de cauze justificative. dol sau violenţă) şi să aibă un caracter actual (existenţa sa la data săvârşirii faptei) şi determinat. 5. V. Editura Universul juridic. Participaţia penală. Ed. În egală măsură. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă. cât şi în cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii. I. Maria Zolyneak. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 1. drept comparat). Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român. dreptul la integritate corporală sau sănătate). Partea generală. Partea generală. acestea sunt cele preluate din reglementarea actuală. Legea nr. Bucureşti. Tratat de drept penal. Consideraţii privind unele cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Casa de editură şi presă „Şansa” – S. 73 . I. Bucureşti.2). 278 / 2006. 2. Tentativa (doctrină. Bucureşti. Iaşi. Mateuţ. Papadopol. Bucureşti. Bucureşti. mai puţin legitima apărare şi starea de necesitate. 2007. 2007. Mihaela Alexandru. Codul penal comentat.L. 2007. Editura Gill. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (lecturi suplimentare) 1. 5. Cristian Mitrache. Constantin Bulai. Viorel Paşca. Partea generală. Bucureşti. 1996. Gh. Ioana Maria Michinici. 2008. fiind indisponibile drepturile intim legate de persoană – dreptul la viaţă. Editura C.R. consimţământul trebuie să fie valabil exprimat (în scris sau oral. 1999. Bucureşti. 2008. Pavel. 1995. Bulai. consimţământul victimei nu constituie o cauză justificativă (vezi art. D. 3. expres sau tacit.disponibile drepturile patrimoniale. 1997. 1992. Manual de drept penal. În cazul infracţiunilor contra vieţii. Bucureşti. neviciat de eroare.. V. Constantin Butiuc.Beck. dacă fapta la care s-a consimţit contravine legii sau bunelor moravuri. Matei Basarab. 6. 1. Bucureşti. jurisprudenţă. Editura Fundaţiei „Chemarea”. Drept penal.

Fl.Beck. 2007. Editura C.H. R. Streteanu. Concursul de infracţiuni. 7. Chiriţă.6. Florin Streteanu. 1999. Editura Lumina Lex. Ediţia a 2-a. Răspunderea penală a persoanei juridice. 74 . Bucureşti. Bucureşti.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->