P. 1
GeografieUmana

GeografieUmana

|Views: 1,935|Likes:
Published by Matei Benone

More info:

Published by: Matei Benone on Mar 28, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/23/2013

pdf

text

original

Sections

  • I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
  • 3. Obiectul şi metoda geografiei umane
  • 4. Epistemologia geografiei umane
  • 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2
  • 5.1. Geografia antică
  • 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii
  • 5.3. Geografia modernă
  • 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă
  • 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ?
  • 7. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33
  • 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei
  • 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute
  • 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor
  • 7.4. Inventarea spaţiului geografic
  • 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor
  • 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare
  • II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE
  • 1. Criteriul scării de analiză
  • 1.1. Macrogeografia
  • 1.2. Microgeografia
  • 1.3. Mezogeografia
  • 2. Criteriul suportului filosofic şi teoretic
  • 3. Criteriul obiectului de studiu
  • 3.1. Geografia teoretică şi metodologică
  • 3.2. Geografia economică
  • 3.2.2. Geografia industriei
  • 3.2.3. Geografia transporturilor
  • 3.2.4. Geografia schimburilor comerciale
  • 3.3. Geografia istorică
  • 3.4. Geografia matematică
  • 3.5. Geografia socială şi culturală
  • 3.6. Geografia politică
  • 3.7. Geografia aplicată

Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale
specificit
ăţii sale ca ştiinţă, precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. Specificul geografiei este
acela al indivizibilit
ăţii obiectului său de cercetare.

Regiunea geografică (după A. Bailly, 1998):

Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard, 1967). Spre deosebire de alte
ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii, geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de
organizare spa
ţială, subansamblurile teritoriale, structurile sau subdiviziunile regionale, la nivelul unor naţiuni
sau a unor spa
ţii mai vaste. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de
abordat, într-o manier
ă sistemică, specificul relaţiilor dintre om şi mediu. Cu toată vechimea geografiei regionale
al c
ărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi
antropic
ă, subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de
na
ţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate.
Regiunea, în calitate de concept ştiinţific, are o istorie îndelungată.. Încă din sec. al XVIII-lea se generalizase
prezentarea descriptiv
ă a unor arii geografice, pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. Descriptio Moldaviae a lui
Cantemir). Tot de atunci se dezvolt
ă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi

23 P. Claval, 2001, p. 46
24 De la gr. nomos=lege, regul
ă; ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit, bazat pe
axiome, teoreme sau legi irefutabile (din lat. refutare=a respinge; refutatio=argumentare de respingere a unei idei).
25 De la gr. idios=propriu, specific; demersurile idiografice nu sînt acceptate ca
ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte,
procese
şi fenomene singulare, cu trăsături specifice, individuale, incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor
obiecte, procese sau fenomene; aceasta face imposibil
ă comparaţia şi prin urmare clasificarea, de unde derivă
imposibilitatea stabilirii unor legi generale.

53

regiunea naturală. La sfârşitul sec. al XIX-lea, apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului
regional în geografie, respectiv pol, punct central atractiv, punct de convergen
ţă şi organism (preluat din
fiziologie, în contextul apari
ţiei ecologiei). În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul
Vidal de la Blache), punându-se astfel bazele unei abord
ări naturaliste a problematicii regionale. Genul de viaţă,
v
ăzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare, creând un
mediu geografic specific, va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. În perioada interbelic
ă, regiunea naturală
este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea
economic
ă (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). Tot acum, conceptul de centralitate câştigă teren
în analiza regional
ă (W.Christaller). Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză
(regiunile de mici dimensiuni), rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A.Siegfried în analiza diviziunilor politice
sau J.Ancel în studiul frontierelor).
Dup
ă 1950, se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de
un câmp de for
ţe, în funcţie de un pol sau de un centru dinamic, organizator al structurilor spaţiale), poli, reţele,
ierarhie. Regiunea geografic
ă devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole
regionale” (P. George, 1959). Se dezvolt
ă astfel conceptul de regiune funcţională, spaţiu definit de interacţiunile
spa
ţiale ale fluxurilor de diverse origini, revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor
umane. Necesit
ăţile moderne ale planificării economice impun în plan practic, regiunea de amenajare (de
dezvoltare), care combin
ă elemente specifice regiunilor naturale, istorice, funcţionale sau economice.
Regiunea este dup
ă cum se observă un concept dinamic, legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor
ştiinţifice. Interesul comparativ, dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic, bazat pe
tehnicile matematico-statistice
şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. Concepte precum, tramă
industrială, sisteme industriale (districte, zone, medii inovatoare), reţele de transport, memorie istorică (peisaje, identităţi
culturale) se al
ătură interesului pentru sociologia organizaţiilor, analiza difuziunii spaţiale, conducând la
dezvoltarea concep
ţiei sistemice. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă
interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni, resurse, capitaluri, tehnologii, informaţii, actori, mijloace,
strategii etc. Fiecare regiune este în acest sens dotat
ă cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi
antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. Constantele regionale nu sunt totu
şi rigide dispunând în
general de flexibilitate. Aceast
ă capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile, specifice memoriei
spa
ţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. Astfel regiunile pot deveni izotropice,
omogene
şi polarizate sau anizotropice, fără centralitate şi discontinue. Dezbaterile asupra regiunii rămân
deschise, indiferent de nivelul de abordare (global, regional sau local), de structurile sau câmpurile de for
ţe care
intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun, permanen
ţe, specificităţi, ritmuri, intensităţi etc.

Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu
mult înainte de manifestarea schismei care a separat
ştiinţele naturale de cele sociale, geografia nu
apar
ţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane.
Deoarece în
ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu, geografia a început
s
ă se definească drept o ştiinţă de frontieră, alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade
(ecologia urban
ă, biofizica, ingineria genetică, etc.). Toate ştiinţele de frontieră se află mereu
« între »: între om ca individualitate
şi societatea din care face parte, între natură şi tehnică, între
mineral
şi biotic, între mediul natural şi mediul antropic, între teorie şi praxis (aplicaţiile practice),
etc. Nici o
ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei, acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii.
În ciuda asem
ănării obiectului de studiu, principalele sale rivale, ecologia şi mezologia (mesologia)
sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei.
Ecologia26

, ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (1834-
1919) studiaz
ă relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice - în care

26 De la gr. oykos=locuinţă, mediu de viaţă şi logos=cunoaştere, studiu.

54

acestea trăiesc. Mes(z)ologia27

este o ştiinţă biologică de frontieră, oarecum subordonată ecologiei,
care are drept sfer
ă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de
mediu. Ambele discipline nu consider
ă în mod separat natura şi societatea; conform teoriilor eco-
mezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evolu
ţiei terestre, fiind perfect
posibil s
ă fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. Apogeul acestor concepţii a
fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock
şi Margulis, 1974), conform căreia Terra este un
organism viu, diferitele sale componente ac
ţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al
transform
ării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28

. Gîndită ca o reacţie
(sau mai degrab
ă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste, ipoteza Gaia se află încă în sfera de
interes a
ştiinţelor pămîntului.

Pentru geografie, relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu
sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep s
ă prezinte un aspect omogen29

pe o
suprafa
ţă mai mult sau mai puţin întinsă. În plus, spre deosebire de celelalte două ştiinţe,
geografia are posibilitatea s
ă studieze fiecare dintre componentele celor două medii, relaţiile
asupra c
ărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură, nu
numai dinspre natur
ă către societate).

Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. Regionarea nu
trebuie în
ţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai
omogene. Regionarea geografic
ă, spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte
doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (rela
ţiile mediu-organism) caracterele
omogene ale unui spa
ţiu oarecare. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice,
socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completat
ă de studierea relaţiilor în plan
orizontal, respectiv cele realizate între diferite medii (naturale, antropice sau complexe). Ori, în
plan orizontal, parametrul care ac
ţionează cel mai puternic este distanţa. Geografia este singura
ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene.
Distan
ţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizico-
chimice. Acest parametru este r
ăspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care
invadeaz
ă uscatul. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea
lor: un rîu va depune bolovanii
şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta

27 De la gr. mesos=de mijloc, intermediar, median şi logos
28 Evolu
ţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii, în care primează egoismul şi legea celui mai
puternic. Darwin spunea c
ă dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe, teoria
sa ar fi distrus
ă. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine, furnici) în care
indivizii manifest
ă comportamente altruiste, ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg.
29 De la gr. homos=egal, asem
ănător, acelaşi (opus lui heteros=altul, diferit ) şi gr. gennan (lat. geno, genere) = a naşte, a
produce, a crea, a genera; omogen=care are aceea
şi geneză, aceleaşi trăsături, nediferenţiat; eterogen=care are geneză
diferită, diferenţiat.

55

mai departe mîlurile care, depunîndu-se, vor crea cîmpiile aluviale. Distanţa este aceea care
controleaz
ă extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul
centrului inovator. Distan
ţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor, de avansarea şi de
intensitatea avans
ării fronturilor pioniere. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor
cotidiene ale indivizilor
şi comunitătilor locale. Distanţa este cea care, în cele din urmă, caracterizează în
esen
ţă spaţiul geografic, diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. Acest parametru induce în
geografie principiul transscalarit
ăţii30

realităţilor geografice. Despre regiune şi regionare, ca şi despre
problematica sc
ărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. Pentru ceea ce
dorim s
ă demonstrăm, şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară, este suficient deocamdată
să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului
singura prob
ă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. Rămîne însă de demonstrat
dac
ă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului
de
ştiinţă al geografiei.

Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte
diviziuni date a priori, fie naturale (v
ăi, munţi, deşerturi, continente), fie antropice (oraş, stat,
ducat, regat, imperiu). Caracterul descriptiv al realit
ăţilor revelate sensibilităţii umane a continuat
pîn
ă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei), între 1882 şi 1891, de către zoologul
german Friedrich Ratzel31

. Venind dinspre ştiinţele naturii, Ratzel era produsul tipic al mediului
ştiinţific german, aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea
net
ă între natură şi cultură. Intrînd pe tărîmul geografiei, Ratzel a trebuit să facă o serie de
concesii acestei
ştiinţe, guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter, adept convins al concepţiilor
lui Herder. Filosof al istoriei, Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor,
care erau v
ăzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu
care se integrau în ciclurile naturale. Cu toate acestea, civiliza
ţia şi cultura diferitelor popoare nu
erau condi
ţionate (determinate) de condiţiile naturale, ci de forţele pe care le dobîndea
comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. Altfel spus, istoria
şi nu natura era
cea care avea ponderea covîr
şitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. Sub influenţa lui
Ritter, impregnat de filosofia herderian
ă, Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care
studiaz
ă repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului, prin prisma relaţiilor pe care aceştia le
stabilesc cu diversele medii în care evolueaz
ă. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era
peisajul (lanschaft-ul). Deoarece în limba german
ă lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului
ci
şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului), se cuvine să precizăm că pentru Ratzel

30 Despre transscalarităţii v. Partea a doua, „Taxonomia Geografiei umane”.
31 Apari
ţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie
ulterioar
ă a acestui curs.

56

această ultimă accepţiune, de ţară, acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. Pentru a
deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von
Humboldt, Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat, antropizat).
Ideile lui Friedrich Ratzel au g
ăsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner), cît mai ales
în Fran
ţa (Paul Vidal de la Blache), unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în
tandem cu istoria (Berdoulay, 1981). Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct
în francez
ă, acela de pays32

, trasferul conceptual a fost foarte rapid, discipolii lui de la Blache
dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spa
ţiului geografic ce reflectă în mod direct
interrela
ţiile dintre societate şi mediu său natural. Nuanţa herderiană a determinării istorice a
interac
ţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez, aflat mai degrabă
sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie, sociologie, ştiinţe politice şi economice). Şcoala franceză
de geografie regională, axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării
active a grupurilor sociale la mediile naturale în care tr
ăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale
(olandez
ă, belgiană, elveţiană, spaniolă, portugheză, italiană, românească – prin Vintilă
Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care, după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o
ştiinţă socială.

Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care, inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei,
Germaniei
şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat, puţin populat şi cu organizări
spa
ţiale incipiente (oraşe, ferme, căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o
disciplin
ă activă, cu puternice valenţe aplicative. În vasta sa Géographie Universelle, geograful francez Elisée
Reclus, elev al lui Karl Ritter
şi discipol al lui Vidal de la Blache, descrisese un tip de regiune organizată
(polarizată) de un mare oraş, idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european.
Coroborat
ă cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie
(doar Marea Britanie se afla în plin
ă revoluţie îndustrială !…), ideea de regiune polarizată, urban-industrială
s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american, în care popularea evoluase abia către
ni
şte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă.
Tot în Statele Unite, îns
ă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen
Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor s
ăi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer, stabilit la Berkeley, în
California, el însu
şi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist, care are
drept obiect principal de studiu the cultural landscape, adic
ă exact kulturlanschaft-ul ratzelian. Apropiat de
etnologie, acest curent de geografie regional
ă îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele »
create în urma determin
ărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni, iar pe de altă parte să
încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. Ecologia

32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului, Maramureşului, Haţegului, etc.

57

lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor
geografice.

Fig. 10 – Geografie regională sau geografii regionale?

Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale »,
realizat de c
ătre E. Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei

58

geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate, care îşi va dezvălui întregul său potenţial
teoretic
şi metodologic mult după al doilea război mondial.
Avînd girul lui Ritter, elevii ru
şi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii
ruse, care va deveni rapid sovietic
ă şi care, din considerente ideologice, va interzice dezvoltarea
sensului ini
ţial dat de zoologul-geograf german. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul
Europei controlate de Moscova, lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale,
fapt facilitat
şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul
propriu lui Alexander von Humboldt, colos al geografiei germane îns
ă a cărui influenţă a fost
modest
ă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. Situaţia lui Simion
Mehedin
ţi, fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. Deşi elev al lui Ratzel şi bun
cunosc
ător al lui Paul Vidal de la Blache, Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von
Humboldt, fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare, Terra (1931) care este un Kosmos
humboldtian la scar
ă redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. Prin
contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen, geograf german aflat în siajul herderian
al lui Ritter, Simion Mehedin
ţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului
terestru, mult prea pu
ţin vizibile însă în paginile Terrei. Activitatea sa, şi mai ales cea a elevilor
(George Vîlsan, Grigore Cobâlcescu) s
ăi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă
vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist, fapt
poate firesc
ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea
ţărănească din România începutului de secol XX. Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un
context destul de neclar înc
ă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în
geografia româneasc
ă. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor,
Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în aceast
ă direcţie.
Ideea ce va face carier
ă însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană, care
propusese ca unitatea de baz
ă în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică, ţara sau
statul). Exemplul s
ău, care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost
urmat à la lettre de geografia sovietic
ă pentru care multă vreme geografia regională a fost
stranovedenie, respectiv studiul
ţărilor. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel)
de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic, sovieticii vor face din geografia regional
ă o
disciplin
ă divizată, axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural
(landschaftologie), complexul teritorial de produc
ţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie).
Dac
ă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană), situaţia
este mai complicat
ă în cazul celorlalte două « entităţi ». La prima vedere termenul de complex
teritorial de produc
ţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar

59

avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea, în confruntarea sa perpetuă cu
natura, le-ar fi pus în loc
şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. În fapt însă,
complexul teritorial de produc
ţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea
politic
ă. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate, şi anume aceea de a face cît mai
eficient
ă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte, iar pe de altă parte să
constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a
investi
ţiilor infrastructurale majore. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale
efemere, a priori definite, care nu aveau nici un raport cu func
ţionarea normală a spaţiului
geografic. În ceea ce prive
şte geografia ţărilor, aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de
c
ătre sistemul comunist. Oricine îşi poate da seama, cu nici o altă metodă decît bunul simţ, că o
ţară (un stat) este o creaţie artificială, care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment
dat al istoriei o serie întreag
ă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de
altele. În numele ideologiei comuniste, care proclama c
ă o simplă frontieră era suficientă pentru a
face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar
şi omogen, geografii au fost obligaţi să
inventeze o aşa-zisă geografie regională care, vrînd-nevrînd, ajungea să studieze statele după
celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică, relief, hidrografie, etc…). Manualele româneşti
actuale abund
ă în asemenea “geografii regionale”, care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă
mai multă geografie pe … Discovery Channel.
Din aceast scurt survol asupra apari
ţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca
obiect privilegiat de studiu în ansamblul s
ău reiese clar faptul că disciplina în cauză, văzută adesea
ca simbol al sistemului de
ştiinţe geografice, este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică
a geografiei. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare?

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->