UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULATEA DE LIMBA SI LITERATURA ROMANĂ SPECIALIZAREA: ROMANĂ - ENGLEZĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC, Conf. univ. dr. ELENA SILVESTRU STUDENTĂ, CIOCEA MIJACHE JANINA IULIANA 2006

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULATEA DE LIMBA SI LITERATURA ROMANĂ SPECIALIZAREA: ROMANĂ - ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ RAPORTUL APOZITIV

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC, Conf. univ. dr. ELENA SILVESTRU STUDENTĂ, CIOCEA MIJACHE JANINA IULIANA 2006

Raportul apozitiv

2

CUPRINS

I.CAPITOLUL I
1. Conceptul de apoziţie…………………………………….4

II.CAPITOLUL AL II -LEA
1. Apozarea raport sintactic distinct ……………………………11 2. Apozarea nonraport sintactic distinct……………………..14

III.CAPITOLUL AL III- LEA
1. Apoziţionarea realizată prin apoziţie…………………………16 2. Apoziţionarea realizată prin reluare………………………..36 3.Apoziţionarea realizată prin repetiţie……………………….41

IV.CAPITOLUL AL IV- LEA
1.Confruntarea relaţiei de echivalenţă cu apozarea……………...50

V. CONCLUZII……………………………………………51 VI. BIBLIOGRAFIE……………………………………….52

Raportul apozitiv

3

CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE APOZIŢIE
„Apoziţia, s.f. (fr. apposition, lat. appositio) este un atribut substantival, pronominal sau numeral in cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului determinat” (DTL, apoziţia). Definiţia apoziţiei mai poate fi „atribut substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, sau, mai rar, în acelaşi caz cu substantivul determinat” (DLRM, apoziţie). Tiktin defineşte apoziţiei astfel: (raportul dintre termenul pe lângă care stă) „un substantiv care se alătură lângă un alt substantiv spre a-l determina, fără însă a atârna de dânsul” (Tiktin, 1945), iar N. Dăganu o defineşte astfel: „atributul substantival pus în acelaşi caz cu substantivul determinat, ori in cazul nominativ fără vreo legătură afară de pauză şi acord ”(apud V. Hodiş, 1990). „Raportul apozitiv este în tradiţia gramaticii romaneşti, un tip de raport sintactic de subordonare, stabilit între apoziţie şi elementul regent sau între propoziţia apozitivă şi regentul ei, ce se bazează pe relaţia semantică de echivalenţă între regent şi subordonat, care au acelaşi referent. În sintaxa structurală este considerat ca fiind un tip special de raport, sintactic facultativ, distinct de subordonare, caracterizat prin posibilitatea inversiunii termenilor, echivalenţa acestora”. (DŞL, apoziţionare). „Raportul apozitiv (referenţial) este raportul gramatical existent între un termen ce reprezintă o explicaţie şi un alt termen care este explicat. Prin conţinut se aseamănă cu raportul de subordonare dintre atribut şi substantivul determinat, în sensul că aduce ca şi acesta, precizări, lămuriri. Se deosebeşte însă de acesta prin faptul că termenii raportului apozitiv se referă la una şi aceeaşi persoană, la

Raportul apozitiv

4

unul şi acelaşi obiect (raportul de subordonare se referă la persoane şi obiecte diferite); prin faptul că termenii raportului apozitiv sunt omisibili pe rând. Se aseamănă cu raportul de coordonare în sensul că termenii aparţin adesea aceleiaşi părţi de vorbire, se acordă şi dispun de aceeaşi simetrie”(DELR, 1997). Ex. Nicu, prietenul meu, m-a aştepta ieri. faţă de Nicu, prietenul m-a aşteptat ieri, tu însă n-ai vrut. „În tradiţia gramaticii româneşti propoziţia apozitivă este considerată un tip de propoziţie atributivă, care explică ideea conţinută în cuvântul regent / propoziţie regentă. În sintaxa structurală este considerată tip special de propoziţie, distinct de subordonata atributivă”.(DŞL, propoziţia apozitivă) Paralelismul dintre apoziţie şi propoziţia apozitivă pe care îl fac gramaticile a menţinut statutul de atribut al apoziţiei, cu toate că unii cercetători sunt de părere că deosebirilor dintre „atributul”- apoziţie determinativă există. Dacă toate gramaticile consideră apoziţia ca fiind un determinant, se pune problema tipului de raport sintactic care este realizat de această dată de partenerul său de relaţie. Conştienţi de impasul în care s-a ajuns, unii lingvişti încearcă soluţii nereuşite, însă cu cât cercetează mai mult această problemă apa din ce în ce mai multe păreri. Mioara Avram afirmă (în articolul său Despre corespondenţa dintre propoziţii subordonate şi părţi de propoziţie, 1956) că „apozitivele sunt propoziţiile atributive la care nu se vede raportul de subordonare faţă de determinantul său”(apud V. Hodiş, 1990). şi propoziţia „atributivă” explicativă, faţă de atributul substantival propriu-zis şi propoziţia atributivă

Raportul apozitiv

5

Procesul de ordonare operează cu relaţii pe baza cărora unităţile se distribuie în structuri la acelaşi nivel sau în structuri ierarhice. O frază poate fi organizată prin subordonare: Din cauză că m-am lovi. 1989:128 ). propoziţie: 1. Subordonarea operează cu unităţi heterofuncţionale pe baza relaţiilor de dependenţă. sau prin adordonare: M-am lovit şi nu m-am prezentata la examen. 1989: 128 ). în care sunt cuprinse coordonarea şi apoziţionarea” (Diaconescu. 1989:128 ). iar Ion Diaconescu îl numeşte „adordonare” sau „apoziţionare”. nu se poate spune că sunt limite bine definite.Referitor la raportul apozitiv. iar adordonarea operează cu unităţi homofuncţionale pe baza relaţiilor de coordonare sau apoziţionare” (Diaconescu. „Ceea ce distinge cele două modalităţi de ordonare este calitatea structurala a unităţilor şi relaţiilor cu care operează fiecare.Propoziţiile principale şi secundare se construiesc numai pe baza raporturilor de subordonare. „A construi un enunţ înseamnă a pune într-o în ordine determinantă unităţile sale constitutive. nu m-am prezenta la examen. de dependenţă: A supravegheat grădina cu bunicul său. unii lingvişti propun următorii termeni pentru acest raport: Viorel Hodiş îl numeşte „apozare”. dând explicaţia că „termenului de „adordonare” i-ar corespunde „nondependenţa”. În funcţie de enunţ posibilităţile de ordonare dau naştere la diferite tipuri de relaţii sintactice. definindu-se astfel raportul de adordonare şi raportul de subordonare” (Diaconescu. iar a analiza un enunţ înseamnă a-l supune unui proces de analiză pe baza ordinii stabilite intre unităţile constitutive. 2. Între adordonare şi subordonare. Nu se realizează propoziţii numai pe baza raporturilor de adordonare. Se pot vedea trei criterii de ordonare a unităţilor sintactice la nivel de Raportul apozitiv 6 . deoarece predicatul este independent şi datorită acestui lucru se realizează numai .

se realizează în cadrul raporturilor de subordonare. „Coordonarea operează cu unităţi referenţiale. se manifestă în cadrul raporturilor de dependenţă sau de subordonare. ceea ce înseamnă că referentul „romane” diferă de referentul „reviste”. sau prin apoziţionare: A sosit unchiul meu. Prezintă o serie de trăsături comune. 1989: 129). de dependenţă. pe care o exemplifică prin coordonare: Am citit romane şi reviste. în raport sintactic. ca poziţie a două sau mai multe unităţi faţă de acelaşi regent” (Diaconescu. în serii de doi termeni. două propoziţii principale se pot coordona sau apoziţiona. fără să cunoască. având totdeauna ca bază o unitate dependentă pe care o amplifică printr-un proces de „expansiune poziţională”. termenul apoziţionat Raportul apozitiv 7 . „mărci grafematice şi prozodemice”). fiind condiţionată totdeauna de prezenţa unei unităţi dependente. După ce am clarificat puţin relaţiile dintre raportul de subordonare şi raportul de adordonare (apozare). fiecare fiind exponentul unui referent propriu” (Diaconescu. adordonarea se deosebeşte printr-o serie de trăsături : se construieşte cu unităţi sintactice care se dispun pe acelaşi plan (pe orizontală). conjuncţii coordonatoare. are mijloace specifice de realizare (juxtapunerea. La nivelul propoziţiei. bucătarul. în timp ce ordonarea nu este altceva decât o „expansiune poziţională a unităţii dependente printr-o unitate de acelaşi fel sub raport funcţional” (Diaconescu. singurul generator de funcţii sintactice. adordonarea nu se prezintă ca „un proces omogen”. restricţii de ordin distributiv. 1989: 129). în schimb apoziţionarea operează cu unităţi coreferenţiale. 3.raporturi de dependenţă. 1989: 130 ): Am citit romane şi reviste. voi încerca să fac diferenţa între raportul de coordonare şi cel de adordonare (apozare). adverbe. În opoziţie cu subordonarea. Din cele trei aspecte prezentate. rezultă că subordonarea realizează unicul mod de ordonare prin „expansiune structurală”. adordonarea se realizează pe lângă o unitate dependentă. Se demonstrează că „adordonarea. la nivelul frazei.

în acest fel. dar poate şi substitui baza. un dar preţios are la bază tot două obiecte: Am primit o medalie şi Medalia este un dar preţios. un dar preţios. introducerea unui pronume care (un substitut) în locul numelui-subiect din cea de-a doua propoziţie (medalia). în cazul coordonării copulative sau disjunctive. un dar preţios.fiind echivalent sub raport referenţial cu baza: Am primit o medalie. Acestor structuri li se pot aplica „două reguli generativ-transformaţionale. o unitate apoziţională poate fi omisă: Am primit medalie. Datorită caracterului coreferenţial. o medalie. nu putem spune : Am citit romane. referentul „un premiu” rezultă că este acelaşi cu referentul „o diplomă”. 1989: 131). care este un dar preţios. propoziţia Am primit o medalie. În cazul coordonării. o unitate coordonată nu poate fi transpusă în poziţia unei unităţi apoziţionate. Prin urmare. generându-se. şi a doua. (un dar preţios). a cărei Raportul apozitiv 8 . cele două unităţi coordonate îşi pot schimba ordinea: Am citit reviste şi romane. 1989: 131 ): prima. o propoziţie subordonată atributivă explicativă: Am primit o medalie. aceste două situaţii creează posibilitatea inversiunii celor două unităţi : Am primit un dar preţios. însă în două etape succesive” (Diaconescu. după cum nici o unitatea apoziţionată nu poate fi transpusă în poziţia unei unităţi coordonate. propoziţia Am citit romane şi reviste reprezintă comprimarea a doua propoziţii principale care dau informaţii asupra a două obiecte diferite: Am citit romane şi Am citit reviste. prin reducerea unităţii predicative repetate cele două unităţi se constituie într-o serie coordonativă. adică reviste sau Am primit o medalie şi un dar preţios.. Astfel. Cele două unităţi (coordonatoare şi apoziţionale) marcate distinct sunt rezultatul aplicării diferenţiate a unor „reguli de tip generativ-transformaţional unor structuri de bază specifice” (Diaconescu. în dependenţă de acelaşi regent. contragerea subordonatei atributive. substituţia unui termen ar afecta conţinutul semantic al comunicării prin anularea unei funcţii referenţiale: Am citit romane (şi reviste). fără ca unitatea semantică şi sintactică a enunţului să fie afectată: Am primit (o medalie ). În schimb.

tot datorită coreferenţialităţii. 1989: 132). În al treilea rând. atât conţinutul. reluarea şi repetiţia” (Diaconescu. În al doilea rând. Ceea ce rămâne esenţial este că apoziţionarea reuneşte unităţi identice din punct de vedere „referenţial” (Diaconescu. pentru coordonare şi subordonare. ceea ce face ca apoziţia să se menţină într-o poziţie dependentă sub raport semantic faţă de antecedent şi să se deosebească fundamental de unităţile coordonate (Diaconescu. Există două aspecte care duc la definirea statutului celor trei realizări apoziţionale: expresia şi conţinutul. „Rezultă că la baza generativă a unităţilor apoziţionale stă o propoziţie subordonată. apoziţionarea reprezintă singura modalitate de ordonare a lor. în funcţie de conţinutul său şi de mijloacele de expresie. atât coordonarea cât şi apoziţionarea prezintă o serie de trăsături comune pe baza cărora se definesc ca modalităţi de adordonare şi o serie de trăsături distincte specifice fiecărei modalităţi. este o relaţie fără capacitatea de a genera o funcţie sintactică. este un raport care se stabileşte între unităţi coreferenţiale. din această trăsătură fundamentală decurg celelalte. prezintă ca modalităţi de realizare explicită trei posibilităţi: apoziţia. apoziţionarea. în timp ce coordonarea reuneşte unităţi diferite sub „raport referenţial” (Diaconescu. În primul rând. Relevarea acestor trăsături duce la concluzia că. nefiind o unitate ierarhică. pe lângă trăsăturile comune. Raportul apozitiv 9 . 1989: 132 ). poate să apară la orice nivel.rezultantă va fi o apoziţie: Am primit o medalie. între unităţile apoziţionale. un dar preţios. relaţia de tip apoziţional. ca modalitate de adordonare. 1989: 132). cum acestea sunt identice (coreferenţiale). în prezenţa aceloraşi mijloace de expresie. cât şi expresia raportului sunt determinate de natura legăturii semantice şi. şi de o serie de trăsături specifice. doi termeni cu aceeaşi funcţie referenţială sunt incompatibili sub raport combinatoriu. „Apoziţionarea. 1989: 133) Fiecare marcată.

Reluarea îndeplineşte un rol structural. Ex. explicând. identificând sau calificând baza: Ex. 1989: 133). un coleg timid. A primit o carte de la un coleg. Repetiţia îndeplineşte un rol stilistic. Era un lucru tragic. un lucru care scotea la iveală neclarităţi . în sala de festivităţi a şcolii. gramatical. Mihai citea din care. APOZIŢIONAREA Raportul apozitiv 10 . Mare serbare mare. părinţii tatălui meu. precum şi unele valori pe baza cărora se pot determina distincţii în cadrul fiecărei modalităţi de apoziţionare” (Diaconescu. identic dând punct de vedere referenţial cu baza (a . mai la stânga. asigurând continuarea unei comunicări fără echivoc. apoziţia îndeplineşte o funcţie semantică. „La cele două aspecte prezentate.b): Ex. s-ar mai putea adăuga o serie de procedee specifice de construcţie pentru fiecare realizare în parte. exemplu care fusese urmat şi de ceilalţi. Cu noi mergea la şcoala şi Mihai. tot mai la dreapta. sau dublând o funcţie sintactică pentru a o face mai explicit: Ex.Sub raportul expresiei. fie printr-un alt semnificant . un lucru care ne înduioşa pe toţi. apoziţia se exprimă totdeauna printr-un semnificant distinct de baza (a .b): Ex.a): Ex. Reluarea se exprimă fie prin acelaşi semnificant(a . Aceia erau bunicii mei. mai la dreapta . Colegii strigau. carte care l-a bucurat.a). expresiv. Repetiţia se exprimă totdeauna prin acelaşi semnificant(a . Sub raportul conţinutului. mai la stânga. amplificând sau diminuând semnificaţia termenului bază: Ex.

raport sintactic distinct. Mircea Mitran cercetează comparativ cele două raporturi sintactice cunoscute (subordonarea şi coordonarea).a(b) structural REPETIŢIE a-a Stilistic CAPITOLUL al .Expresie Conţinut APOZIŢIE a-b semantic RELUARE a . Deosebirile dintre raportul apozitiv. Viorel Hodiş introduce termenul de „apozare” şi astfel face o caracterizare a acestui raport în funcţie de celelalte două raporturi: subordonarea şi coordonarea. 1. Autorul mizează mai ales pe deosebirile raportului apozitiv faţă de cele două. 1990: 29). dar şi un nonraport sintactic. pe de o parte. investigaţia bazată pe anumite criterii de comparare menite să scoată în evidenţă atât asemănările cât şi deosebirile dintre ele. cel de coordonare şi cel de subordonare se reduc la următoarele: a) În raportul apozitiv conexiunea între cei doi termeni este orizontală ca „expresie a identităţii lor sintactice” (Hodiş. Raportul apozitiv 11 . pe de alta. Din felul cum sunt cercetate aceste deosebiri se ajunge la concluzia că raportul apozitiv este diferit. raportul apozitiv se aseamănă cu raportul de coordonare şi se deosebeşte de subordonare. atât de coordonare cât şi de subordonare.lea APOZAREA Dacă Ion Diaconescu numeşte raportul apozitiv „apoziţionare”. Prin aceasta.II . Apozarea . Punând în discuţie articolul „Apoziţia şi raportul apozitiv”. faţă-n faţă cu raportul apozitiv. în final considerând că raportul apozitiv este un raport sintactic distinct.

„unde cei doi termeni stau în conexiune verticală. 1990: 29). 1990: 30). Hodiş nu poate împărtăşi concluzia la care s-a ajuns. vorbind de conexiune sintactică a termenilor raportului apozitiv (a) este de acord că aceasta este orizontală. ca expresie a unei ierarhii impuse de recţiune” (Hodiş. al doilea termen al Raportul apozitiv 12 . trebuie să se admită în mod obligatoriu şi identitatea raporturilor sintactice de subordonare realizate de ambii termeni ai raportului apozitiv. în relaţie sintactică cu restul propoziţiei sau al frazei. c) „În cazul raportului apozitiv cei doi termeni sunt. Prin aceasta raportul apozitiv se deosebeşte atât de subordonare. Deşi este de acord cu metoda de cercetare folosită. dar nu se pot comuta cu zero sub condiţia dată” (Hodiş. 1990: 29). „fiind expresie a identităţii lor sintactice” (Hodiş. pentru următoarele: „Formulările criteriilor a) şi b) de comparare a celor trei raporturi sintactice se contrazic” (Hodiş. Din aplicarea celui de-al doilea criteriu de comparare (b) la termenii raportului apozitiv se ajunge la concluzia contrară că al doilea termen al raportului apozitiv nu intră. Astfel rezultă că raportul apozitiv este diferit atât de coordonare cât şi de subordonare. astfel raportul apozitiv se aseamănă cu raportul de subordonare şi se deosebeşte de coordonare. direct. 1990: 29). ci numai prin intermediul termenului său iniţial. b) În cazul raportului apozitiv al doilea termen intră în relaţie cu restul propoziţiei numai prin intermediul primului termen. înseamnă că apoziţia intră şi ea în raporturi sintactice cu restul propoziţiei sau al frazei. sub condiţia păstrării identităţii comunicării. comutabili atât unul cu altul cât şi fiecare în parte cu zero. unde termenii nu sunt comutabili nici unul cu altul nici fiecare cu zero. cât şi de coordonare. unde cei doi termeni sunt comutabili numai unul cu altul. deoarece funcţia sintactică nu există în afara raportului sintactic realizat direct. dacă se recunoaşte identitatea funcţiilor sintactice. unde cei doi termeni participă simultan la raportul cu restul propoziţiei.

deosebindu-se. în limba română. ci marchează opoziţia clară între raportul apozitiv . Într-adevăr. mai ales în cea actuală. „Criteriul comutabilităţii termenilor (c) nu dovedeşte că raportul apozitiv se deosebeşte de amândouă celelalte raporturi sintactice. nu există deosebire între două unităţi sintactice de acelaşi fel Raportul apozitiv 13 . „Apariţia desinenţei cazuale la apoziţie este oarecum pleonastică de vreme ce apoziţia nu este decât alt nume al acestui obiect”(apud V. .apoziţie. cea cuprinsă în formularea criteriului conexiunii sintactice este că apoziţia stă pe acelaşi plan cu termenul său iniţial pentru că are funcţia sintactică a acestuia.după toate criteriile . S-a ajuns la această contradicţie datorită faptului că s-a operat cu apoziţii nominale neacordate în caz. în esenţă unul şi acelaşi cu raportul de coordonare. aceeaşi pe care o are termenul său iniţial. cu termenul lor iniţial. şi cu toate aceste are funcţie sintactică. putem reţine alte concluzii oferite de criterii de comparate a raporturilor sintactice. concluziile care ne fac să constatăm că raportul apozitiv se aseamănă cu raportul de coordonare. Ajungând în acest punct al investigaţiilor. Din aceste idei opuse una alteia.raportului apozitiv nu realizează nici un raport sintactic. dar din punct de vedere relaţional. Sub aspect sintactic. Hodiş. dacă nu dintr-o relaţie sintactică realizată direct cu regentul şi simultan cu antecedentul. se manifestă tendinţa spre nerepetarea indicilor de gramaticalitate la cel de-al doilea termen al relaţiei de coordonare. ambele. Hodiş îşi pune întrebarea „de unde se naşte o asemenea funcţie sintactică identică. fapt care l-a împins uşor pe Mitran spre teoria căderii desinenţelor cazuale la substantivul . partenerul de relaţie apozitivă”. iar funcţia sintactică identică se datoreşte faptului că realizează nemijlocit un raport sintactic identic cu cel realizat de termenul iniţial şi faţă de unul şi acelaşi partener.de raportul de subordonare. 1990: 33). 1990: 32).raportul de coordonare şi de raportul de subordonare” (Hodiş. raportul apozitiv faţă de termenul iniţial este.

În ciuda faptului că este extragramatical . dar o pune pe seama celui de-al doilea termen al subiectului reluat. nici de coordonare. întocmai ca două subiecte. 2.nonraport sintactic. având aceeaşi funcţie sintactică (termenii apozaţi): Vorbeşte copiilor. Acest termen „negramatical” (Hodiş. Raportul apozitiv 14 . exprimând fiecare o relaţie semantic-referenţială distinctă ( coordonarea propriu-zisă). care din această cauză „ nu poate fi apoziţie. în domenii mai mult sau mai puţin apropiate sau nu raportului apozitiv. care este echivalent la unităţile sintactice între care se realizează apozarea. Acad.determinate. adică tinerilor. Iordan susţine că „subiectul şi predicatul sunt independenţi unul faţă de altul. În acest subcapitol se va discuta opinia mai multor lingvişti care sunt de acord că raportul apozitiv sau apozarea este un nonraport sintactic ( nu e nici de subordonare. care exprimă acelaşi conţinut semanticreferenţial. ale unui regent comun. deci e un raport negramatical). fără să i se atribuie vreo funcţie în propoziţie. 1990: 41) . dar ele nu sunt coordonate cum sunt părţile de acelaşi fel ale propoziţiei”. şi distinct la cele care se află în raport de coordonare” (Hodiş. Diferenţa dintre ele (respectiv dintre relaţiile în care sunt angajate) „constă în conţinutul noţional-semantic (referenţial) exprimat. ambele. continuând analiza Elena Carabulea afirmă şi ea acelaşi lucru. Apozarea . conţinutul exprimat de termenii acestor variante de relaţie. 1990: 34). aceasta fiind subordonată gramatical” (Hodiş. trebuie inclus printre criteriile de comparare să dovedească deosebirea apozării de coordonare. 1990: 40) a mai fost folosit şi în alte situaţii. primul element al subiectului reluat este lăsat deoparte. ca în: Vorbeşte tinerilor şi copiilor şi alte două unităţi. Analizându-se această afirmaţie s-a ajuns la concluzia că în construcţiile în care este subiectul reluat.

nu se poate trage concluzia că termenii apozaţi nu se află in nici o relaţie.Alţi specialişti vin să aducă alte păreri faptelor de limbă considerate „independente”. Astfel că între ei se stabileşte o corespondenţă compatibilă şi similară cu aceea specifică termenilor coordonaţi. Cel mai frecvent teoretician a independenţei. altul decât termenul iniţial al lanţului de apoziţii. se aseamănă cu Raportul apozitiv 15 . Ca termeni coordonaţi. aş cum este de acord Gramatica Academiei. de care vorbeşte Hodiş. Apozarea nu se aseamănă cu subordonarea şi apoziţia nu se subordonează termenului căruia i se apozează şi cu care este echivalentă. văzute mai mult sau mai puţin în legătură cu fenomenul apozitiv. 1990: 41) şi la funcţia de subordonare a apoziţiei faţă de partenerul său apozitiv şi nicidecum la alt tip de relaţii. că ar fi. apoziţia şi partenerul său sunt dublu „concatanţi” (Hodiş. de „expresie”. Faptul că cei doi termeni. 1990: 43). De reţinut este această idee. adică. în care apare reala apoziţie. Toţi termenii raportului apozitiv se subordonează unuia şi aceluiaşi termen regent. definiţii ale apoziţiei transpar confuzia celor două planuri. li se impune un statut organizat. care argumentează teza printr-un fapt ce se sprijină pe un altul. la termenul apoziţiei nu provine din relaţia apozitivă pe orizontală. „nonraport”. ilustrând verticala. Teza nonraportului a scos la iveală că apoziţia nu poate fi reţinută ca bază de lucru în studiul apozării şi a fost contestată de mulţi cercetători ajungându-se la concluziile că apozarea este diferită de subordonare. în două tipuri de relaţie: subordonare. Calitatea de actant. poziţia zisă „parantetică”. ce din cea de subordonare. ca subordonaţi ai aceluiaşi termen regent sunt ierarhic egali. pe verticală şi apozare. Din aceste idee rezultă că nu-şi sunt subordonaţi unul altuia. pentru că din mai multe formulări. pe orizontală. al „nonraportului” apoziţiei este Draşoveanu. Asupra statutului sintactic al apoziţiei s-a făcut o analiză care se referă la calitatea de „actant” (Hodiş.

Rezultă că. „Apoziţia reprezintă modalitatea cea mai frecventă de manifestare a raportului de apoziţionare. poate fi omisă. Atât baza. referinţa la regent realizându-se totdeauna prin unitatea bază” (Diaconescu. în mod obligatoriu.lea APOZIŢIONAREA Apoziţionarea se realizează cum am afirmat în capitolul I prin apoziţie. baza poate fi substituită prin apoziţie. în plus. obiect. aceeaşi trăsătură este Raportul apozitiv 16 . 1989: 134). prezentând acelaşi individ. fiecare putând fi reluată printr-o apoziţie. iar apoziţia prin bază. reluare sau repetiţie. alăturată unei baze. Apoziţia este un alt nume al aceleiaşi noţiuni. apoziţia. fenomen şi nu depinde de cuvântul sau grupul de cuvinte care stă pe acelaşi plan sintactic. Calitatea de bază a unei construcţii apozitive este satisfăcută de toate unităţile sintactice. diversele unităţi sintactice pot fi coordonate sau subordonate. Apoziţionarea prin apoziţie. Construcţia apozitivă implică. integrator. indiferent de nivelul la care se proiectează. CAPITOLUL al -III. cât şi apoziţia sunt identice sau echivalente din punct de vedere referenţial. Faptul că apoziţia poate apărea pe lângă orice unitate sintactică. care îndeplinesc o funcţie de determinare. în mod obligatoriu pe acelaşi plan. pentru început voi discuta apoziţionarea prin apoziţie şi apoi celelalte categorii.coordonarea. ca unitate periferică. demonstrează „neaderenţa ei la relaţiile ei de tip ierarhic. o trăsătură de ordin semantic. are calitatea de a-i releva. dar în principiu este un raport distinct cu particularităţi specifice ce îl fac un raport special. o independenţă faţă de ierarhia nivelurilor sintactice. potrivit cu raporturile dintre ele. prezenţa unei baze şi a unei apoziţii. datorită acestei caracteristici. exterioară.

cu condiţia de a avea calitatea sintactică de unitate dependentă: Era vai de el.o parte de propoziţie. nu ştia unde să plece. Raportul apozitiv 17 . 1989: 134). Între apoziţie şi bază realizarea raportului apozitiv nu cunoaşte restricţii de tip gramatical.o propoziţie principală sau secundară: De când stă în bancă cu ea. adică de trei zile. Ponominală.relevată şi de faptul că apoziţia îşi poate găsi expresia în toate unităţile sintactice” (Diaconescu. b) multiplă. c) dezvoltată d) complexă.o sintagmă ( un grup sintactic): Băiatul cel timid. Apoziţia se clasifică astfel: a) simplă :      Nominală. indiferent de trăsăturile gramaticale ale bazei. Adjectivală. deşteptul.o frază coordonatoare sau subordonatoare: Ţipa şi striga(…) educaţie proastă. . . Verbală.  Interjecţională. nu şi-a mai făcut tema.  Adverbială. adică rău. Bază poate fi : . Calitatea de apoziţie se poate realiza de toate unităţile sintactice. indiferent de funcţia şi de partea de vorbire prin care este exprimată. aşa încât între cei doi termeni ai construcţiei apozitive. Numeral. .

în calitate de apoziţii. 1989: 135) se manifestă în afara relaţiilor de tip cauzal.Apoziţia simplă corespunde ca structură unei părţi de propoziţie. generatoare de funcţii sintactice. care sunt relaţii sintagmatice. apoziţia având funcţie explicativă şi nu denominativă. o poziţie unică. adverb şi in situaţii puţin obişnuite. în funcţie de raportul substantivului cu baza. Ceea ce face posibilă o asemenea repoziţionare este semantica raportului apozitiv: „între bază şi apoziţie se stabileşte o echivalenţă. 1989: 135). apoziţia fiind expresia unui raport „nesintagmatic” (Diaconescu. iar azi . verb la modurile nepersonale. întrucât între două substantive nu funcţionează acordul cauzal. apoziţia simplă are. tot mai frecvent. Aparţin acestei clase substantive proprii şi comune prin care se specifică genul.. ● Apoziţia nominală se exprimă printr-un nume. În această poziţie. repoziţionează forma cauzală şi funcţia sintactică a bazei.Prima situaţie este reprezentată de substantive care nu reproduc forma cauzală a bazei. se aude rostindu-se Şoseaua Corvin. profesorul Ionescu. În mod greşit.A doua situaţie este reprezentată de substantive care. dar. şi se exprimă prin toate părţile de vorbire: substantiv. adjectiv numeral. Raportul apozitiv 18 . un apelativ: oraşul Bucureşti. fie a relaţiei cauzale. interjecţia. Iniţial s-a spus şi se mai spune încă Şoseaua Corvineştilor. prin anularea acordului. ca urmare a neutralizării raportului de dependenţă existent iniţial. în mod obişnuit. Calea Călăraşilor. când unele construcţii apozitive se eliberează de dependenţa sintactică faţă de bază. din punct de vedere relaţional şi funcţional. din punct de vedere sintactic. Acest proces poate fi surprins în stadiul actual al limbii române. fără să îndeplinească funcţia acesteia. Faţă de bază. râul Olt. specia. acest tip de apoziţie este numit „acordat” (Diaconescu. Calea Călăraşi . pronume. 1989: 135). astfel apoziţia reproduce baza cu toate trăsăturile ei gramaticale” (Diaconescu. . se recunoaşte un nominativ. se disting trei situaţii: .

d) baza în acuzativ – apoziţia în acuzativ( repoziţionează funcţiile care sunt exprimate de baza în acuzativ: atribut. servind Raportul apozitiv 19 . nume predicativ. ministru. e) baza în vocativ – apoziţia în vocativ( cu valoare de identificare ): Frate Ioane. ● Apoziţia numeral explicitează o bază al cărei conţinut. adică risipitor. sub raport cantitativ. El era om mare. ● Apoziţia adverbială precizează sensul unei baze nominale. pronominale. ● Apoziţia adjectivală repoziţionează o bază adjectivală sau nominală care caracterizează un obiect şi pe care o explică: Mână spartă. aşa îl ştiu toţi. cam departe. poate să suplinească poziţiile apoziţiei nominale. ● Apoziţia pronominală se caracterizează printr-o utilizare ca identificator al bazei: Eu. mai restrânsă. este general sau nedefinit: Au lipsit mulţi. adică al unui viitor geniu. El s-a angajat institutor. bucătarul– bucătarul de Costache. adică învăţător. unul mă duc să joc fotbal. adică a persevera este calitatea lui.Cea de-a treia situaţie este relevată de aşa zisa apoziţie indirectă rezultată în urma unui proces de inversiune sintactică a unei construcţii apozitive de tipul: Costache. nume predicativ) : Avea aerul unui băiat deştept. nume predicativ.a) baza în nominativ – apoziţia în nominativ( repoziţionează funcţiile de subiect. verbale sau adverbiale cu funcţie necircumstanţială: A plecat tocmai în Mangalia. complement) . nume predicativ secundar): Şi cine era Maria? . c) baza în dativ – apoziţia în dativ( cu repoziţionarea funcţiei de complement direct): A scris o poezie fratele său. unde mergi? . se referă la o bază verbală al cărei conţinut îl explică: A nu renunţa. b) baza în genitiv – apoziţie în genitiv( repoziţionează funcţiile de atribut. în principiu. adică treizeci. bunicului. ● Apoziţia verbală se exprimă numai prin verbe nepersonale.

dezvoltate sau multiple: La spate. a cărei semnificaţie o concretizează: Se auzeau numai vâjâituri învăluite de ale unui clopot.înaltă. fiind totodată expresia unor funcţii sintactice distincte. blondă cu ochi negri. Apoziţia simplă poate fi amplificată într-o structură dezvoltată. în măsură să diversifice întrebuinţarea apoziţiei. Amplificarea prin adordonare apozitivă generează apoziţia complexă. Expansiunea prin subordonare generează apoziţia dezvoltată: „unităţile consecutive au ca centru o apoziţie şi se integrează pe baza raporturilor de dependenţă. Sub raport structural. Raportul apozitiv 20 . fie prin coordonare. o femeie grăsuţă . legate între ele printr-un raport de coordonare. Calitatea de apoziţia-centru o poate avea orice parte de vorbire care acceptă un determinant. 1989: 137). fata mătuşii Maria. apoziţia-centru poate avea mai mulţi determinanţi. acoperită până la mijloc în pat.● Apoziţia interjecţională se referă la o bază nominală. Expansiunea prin coordonare dă naştere apoziţiei multiple: la aceiaşi bază se referă două sau mai multe apoziţii simple sau dezvoltate.. fie prin subordonare. Un aspect interesant în ceea ce priveşte structura apoziţiei multiple îl prezintă construcţia care reuneşte mai multe unităţi de acelaşi fel cu ajutorul corelativelor de la – până la: Trebuie să ştie că poznele voastre. Prezenţa unei serii coordonatoare de apoziţii este cerută de o bază care se cere explicată în detaliu. sunt notate in carneţelul învăţătoarei. Adelina. baza fiind aceiaşi ca şi în cazul apoziţiei simple: Mamă-sa. acest tip de apoziţie cunoaşte cea mai largă întrebuinţare în limba română actuală” (Diaconescu. vară mea. o structură în care apoziţia serveşte drept bază unei alte apoziţii simple. îi povestise tot timpul de tată său. de la cel mai mic până la cel mai mare. de acel copil cine ştie cum pierdut în ghearele ghinionului.

nu înşela. nu dădea cu vorba . nu înjura. care se alătură unei baze. 1989: 137). În mod obişnuit. pe care le explică: Avea o presimţire: că mâine va ploua . singurul car poate reuni un substantiv cu alt substantiv în Raportul apozitiv 21 . Gramatica Academiei. Termenii grupurilor nominale sunt reuniţi pe baza unui raport de apoziţionare. Propoziţiile apozitive principale repun. în poziţie postpusă sau antepusă. după legătura cu baza se disting două tipuri: neizolate şi izolate” (Diaconescu. îşi poartă cu demnitate calităţile. definind apoziţia ca „atribut substantival pus în cazul nominativ. În raport apozitiv. 1989: 142) . cei doi termeni formând o singură unitate lexicogramaticală. deci a unei apoziţii. mai mult ca alţii. consideră grupul fluviul Dunărea şi altele asemănătoare drept „construcţii similare cu apoziţia care depăşesc sfera atributului”( apud Diaconescu. indiferent de cazul termenului determinat sau acordat în acest caz cu acesta”. poate să apară şi o frază. adică nu minţea . fie părţi secundare ale propoziţiei. apoziţia este postpusă şi. verbul predicativ dintr-o propoziţie principală. Dimitriu nu recunoaşte în grupurile nominale existenţa unui raport apozitiv. Apoziţia neizolată este întotdeauna postpusă şi formează împreună cu baza o unitate marcată printr-un singur accent principal şi o intonaţie specifică. a fost petrecere.„Apoziţia poate fi exprimată printr-o unitate sintactică de tip propoziţie (principală sau secundară). în mod obişnuit. Asupra acestui tip de apoziţie opiniile sunt diverse. Constituenţii frazei apozitive pot fi în raport de coordonare sau subordonare: E un om bun. 1989: 141). „Apoziţia este prin definiţie o unitate simplă sau dezvoltată. al cărei sens îl explicitează sau îl corectează : A fost duminică. C. fraza apozitivă repoziţionează o bază predicativă al cărei înţeles îl explică printr-un comentariu. în această situaţie. în funcţie de trăsăturile bazei sau valoarea pe care o are în raport cu baza” (Diaconescu. Propoziţiile apozitive secundare repun fie o propoziţie secundară.

Raportul apozitiv 22 . rândunele şi berze. în limba vorbită. Apoziţia izolată postpusă este des folosită ca modalitate de definiţie lexicografică şi de descriere a personajelor dintr-un text dramatic: Profesorul de limba română. fără să fi afectat conţinutul semantic al enunţului. Deoarece între apoziţie şi baza sa nu se stabileşte o relaţie de dependenţă şi nici de coordonare. Spre deosebire de coordonare şi de subordonare. prozodemic şi semanatic. iar. Absenţa unor mijloace explicite de expresie constituie trăsătura esenţială a raportului apozitiv. poet. inversate sau omisibile. prozator vestit in localitate. Calitatea de apoziţie a unei unităţi este relevată de trăsăturile pe care le prezintă în raport cu baza. de aceea. oraşul… Apoziţia izolată este fie postpusă. cu o mai redusă întrebuinţare. ceea ce poate justifica prezenţa unui raport apozitiv este posibilitate inversării termenilor (apoziţia devine bază. care îndeplinesc faţă de bază o funcţie mai generală. cele două unităţi (baza şi apoziţia) pot fi. Izolate sunt apoziţiile cu structură simplă sau dezvoltată. poziţia antepusă poate fi utilizată în limba scrisă. Apoziţia antepusă este totdeauna izolată şi serveşte ca modalitate de caracterizare sau de calificare. prin semne grafematice. în această situaţie poziţia distinctă a apoziţiei va fi relevată de o serie de mărci de ordin grafematic. în cele mai multe cazuri. în propoziţii elaborate cu grijă sub raportul structurii sintactice:Vestitorii primăverii. prin pauză şi intonaţie specifică. dar şi de o serie de mărci care îi definesc statutul de apozitiv. 1989: 142). care posedă cu mijloace sintactice. în limba scrisă. iar baza devine apoziţie): oraşul Iaşi > Iaşi. apoziţionarea se caracterizează prin mijloace „asidentice fără să implice vreo legătură structurală” (Diaconescu. mijloacele cu care se va opera în apoziţionare vor căpăta o semnificaţie distinctă în raport cu obiectul desemnat. purtători de vreme bună sunt.nominativ. fie antepusă şi este marcată. de echivalenţă.

ce caracterizează limba vorbită şi acţionează solidar în exprimarea raportului apozitiv. izolată de bază. Apoziţia neizolată formează o unitate prozodică cu baza. semnele citării sau ghilimelele(„…”). şi prin semnele grafematice. Pauza marchează apoziţia izolată.Mărcile grafematice operează. pauza apozitivă capătă relevanţă numai în combinaţie simultană cu accentul şi cu intonaţia.). Lupul devine cioban (paznic) la bufetul din pădure. că sunt conjuncţii subordonatoare sau adverbe al căror rol este de a relua sau de a explica printr-o propoziţie principală explicativă o Raportul apozitiv 23 . în limba scrisă. ca semne care notează prezenţa unei apoziţii cu structură simplă sau dezvoltată. linia de pauză (-…-). punctele de suspensie (…) şi semnul egal (=). Mărcile semantice sunt exprimate prin adverbe. punctul şi virgula (. fără caiete. prezintă funcţia semantică a apoziţiei în raport cu baza. Ex. tineri până la bătrâni – a fost prezentă. patriotism) Mărcile prozodemice sunt: pauza. accentul şi intonaţia asociindu-se pauzei. Şi noi ne uitam la el… la şarpe. în limba scrisă. În acest scop se folosesc: virgula (.). Toată suflarea omenească – de la copii. „Asupra statutului lor gramatical s-au exprimat mai multe opinii: că sunt conjuncţii coordonatoare. parantezele rotunde ((…)). Azotatul de argint. elevul cu probleme. în aceleaşi condiţii ca şi unităţile sintagmatice nominale: fluxul continuu. El veni. două puncte (:). (DEX. copii. în limba vorbită. intonaţia înaltă şi accentul sintagmatic pe determinant (respectiv pe apoziţie). respectiv „piatra iadului”este un compus chimic. Tot satul: oameni. accentul şi intonaţia. prin întreruperea enunţării. locuţiuni adverbiale sau prepoziţii. care prin conţinutul lor. bunici fac alai după nuntă. „Patriotism = dragoste de patrie”. întrucât propoziţiile pe care le introduc sunt coordonat explicative.

Raportul apozitiv 24 .adicălea. ca. În funcţie de structura unităţilor cu rol de apozem. 1989: 143). indiferent de natura ei lexicală şi gramaticală. altfel spus. selecţia lor fiind condiţionată de semnificaţiile modale ale apoziţiei în raport cu baza. este apozemul cu cea mai mare întrebuinţare. ● Anume. o parte de propoziţie sau o propoziţie anterioară” (Diaconescu. specia în raport cu genul. parte a unui întreg. suntem români. servesc la marcarea apoziţiei de identificare prin introducerea unei note de interpretare din partea vorbitorului: Neparticiparea ta. pe româneşte. ● Adică. precum marchează apoziţia analitică. Apozemele adverbiale se exprimă prin adverbe şi locuţiuni adverbiale. serveşte ca marcă de identificare a unui obiect sau a unei persoane. mai bine-zis ( cu alte cuvinte. zis. altfel spus. pe nume Ionescu. apozem propoziţional ( exprimat printr-o propoziţie) şi apozem frastic ( exprimat printr-o frază). pe româneşte. bunicule. denumiri improprii pentru raportul apozitiv. fiind folosit ca marcă explicativă.adicătelea. ● Bunăoară. bunăoară ( ca. Fiind variate ca structură lexematică. locuţiunile adverbiale. de pildă) uliul. de exemplu. cu variantele arhaice sau regionale adică. zis) absenta de la repetiţie.subordonată explicativă sau printr-o apozitivă. realizată ca argumentare sau ca exemplificare a bazei: Păsările răpitoare. se foloseşte locuţiune adverbială pe nume: Am cunoscut un avocat. vulturul. precum. având însă acelaşi rol în marcarea raportului. au văzul foarte dezvoltat. propoziţiile sau chiar frazele ar putea fi denumite apozeme în loc de relatori. mai bine-zis. în limba vorbită. i-a nemulţumi. suntem curajoşi. pentru identificare a numelor de persoană. de pildă. atât în limba scrisă cât şi în cea vorbită: D-voastră. conectori. ● Cu alte cuvinte. următoarele denumiri: apozem adverbial (exprimat printr-un adverb sau o locuţiune adverbială). adverbele. de exemplu. elemente de relaţie. adică noi.

în propriul său registru. mai precis. cum se zice. în poziţie incidentă atât faţă de bază. prin conţinutul lor. de asemenea. în particular se întrebuinţează ca marcă de specificare: La el venea tot felul de persoane . Apozemele propoziţionale se prezintă ca propoziţii principale sau secundare. mai ales însă la fizică şi matematică. vorbitorul transpune baza. probabil. s-ar putea spune. dintr-o regentă al cărei predicat este un verb dicendi. desigur. aş putea. aş fi zis. ● Mai ales. alteori. îi cunoaşte tot rostul. de regulă.● De obicei. Raportul apozitiv 25 . proză. a spune ). posibil . limba vorbită prin schimbarea de registru stilistic vorbitorul urmăreşte o mai activă captare a atenţiei auditorului. care aparţine unui alt „registru stilistic” (Diaconescu. de regulă. alcătuite. 1989: 144). în general. Ca o modalitate retorică. mai cu seamă. marcând identitatea semantică dintre apoziţie şi bază: Sulfatul de cupru sau piatra vânătă are multiple întrebuinţări. în general colegi. cât şi faţă de apoziţie. ● Sau într-o structură apozitivă îşi pierde calitatea de conjuncţie coordonatoare disjunctivă şi devine adverb. posibil o rudă mai îndepărtată. transpune baza din propriul său registru. în special introduc în raportul apoziţiei cu baza o notă de specificare sau de restricţie: Era bun la toate materiile . Raportul apozitiv mai poate fi marcat de o serie de adverbe de mod poate. ca să zic aşa şi caracterizează limba vorbită: Eu eram şef. cum se zice. imprimă apoziţiei o valoare modală în raport cu baza: Omul. simulând actul de coborâre sau de ridicare de la nivelul mediu a discursului: Ceea ce ai scris tu. ambele operaţiuni realizându-se prin apoziţionare cu ajutorul apozemelor propoziţionale: aş zice. mai exact. te onorează.care. cum se numeşte româneşte. teatru. vreau să zic poezie. printr-un verb de tip dicendi ( a zice. un preşedinte. Apozemele frastice se exprimă prin fraze incidente. într-un alt registru. construcţiile cu apozeme frastice caracterizează.

În cazul raportului apozitiv. o Raportul apozitiv 26 . se disting două situaţii în care prepoziţiile. că apoziţia respectiv raportul apozitiv. de cele mai multe ori pot fi intervertite: Pe Roxana.bază. baza şi poziţia. printr-o apoziţie. pronume şi adverbe relative în cazul apoziţiilor propoziţionale: Ştiind dumneavoastră că la lăsata cortinei am mers la cofetărie. pronominal şi adverbial relativ în structura unităţilor apozitive este urmarea procesului de repoziţionare a termenului . pronume şi adverbe relative. prezenţa elementelor de relaţie de tip conjuncţional. nu vei înţelege nimic. locuţiuni conjuncţionale. poate fi exprimat sau marcat şi prin conjuncţii. Aşadar. În acest caz. prepoziţii. cu alte cuvinte dacă mai continui să vorbeşti. încercându-se chiar să se demonstreze.prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale în cazul apoziţiilor simple. dat fiind că apozemele adverbiale. fără posibilitatea de ase exprima direct o funcţie . Dacă lucrurile ar sta aşa.Se afirmă. atunci n-ar mai exista nici un temei care să distingă apoziţionarea de subordonare şi s-ar anula totodată afirmaţia că apoziţionarea se realizează prin juxtapunere. la Amandina. 1989: 147). care reproduce formal trăsăturile sintactice ale bazei. conjuncţii. la acelaşi nivel. Sintaxa). adică pe Roxana o iubeşte mai mult. adică prin toate elementele de relaţie specifice subordonării. adică pe sora mea mai mică. între bază şi apoziţie poate fi introdus un apozem ca marcă semantică a raportului apozitiv: Pe sora mea mai mică. multiple şi dezvoltate. propoziţionale şi frastice nu sunt elemente de relaţie ci mărci semantice în poziţie „incidentă” (Diaconescu. pronumele şi adverbele relative apar în structura unităţii apozitive. Aşa cum au observat unii cercetători „elementele relaţionale sunt expresie a funcţiei sintactice pe care termenul secund (apoziţia) o preia în interiorul relaţiei de apoziţie de la termenul de bază” ( Irimia. ● Prima situaţie este relevată de apoziţiile care repoziţionează baza cu funcţiile ei sintactice specifice şi implicit cu mijloacele de expresie . Dacă nu eşti atent. prepoziţional. conjuncţiile.

în cele mai multe lucrări. Dacă am menţionat anterior că şi conjuncţia sau poate fi înregistrată ca un conectiv apoziţional între două unităţi „coreferenţiale” (Diaconescu. cu alte cuvinte. acelaşi lucru se întâmplă şi cu locuţiunile conjuncţionale coordonatoare conclusive ( conjuncţii) : deci. la rândul său. Rolul definitor a raportului apozitiv revine. ● Cea de-a doua situaţie este relevată de apoziţia rezultată. prepoziţiile. prozodemice şi semantice. aşadar. se poate introduce apozemul anume: Avea o presimţire: şi anume că nota de examen nu va rămâne fără urmări. în ambele situaţii. nu prin repoziţionarea bazei. prin urmare: Animalele de pădure. fie „ ca un procedeu arhaic şi popular” Raportul apozitiv 27 . ci prin transpunerea unui plan subordonator în plan apozitiv: astfel. conjuncţiile. de la fraza subordonatoare Avea presimţirea că nota de la examen nu va rămâne fără urmări se poate ajunge la fraza apozitivă Avea presimţirea: că nota de examen nu va rămâne fără urmări.La un singur lucru se gândea: cu cine va pleca. poate fi omisă: Pe Roxana o iubeşte mai mult. cu menţinerea indicilor stucturali iniţiali.iubeşte mai mult. situaţie similară cu a raportului de coordonare: A fost la mare şi la munte. pronumele şi adverbele relative neavând nici o relevanţă din perspectiva raportului apozitiv. ca marcă a echivalenţei. aşadar (prin urmare) lupul. În această situaţie: prezenţa conjuncţiilor. pentru o mai mare precizare a valorii apozitive. 1989: 149). ci ca expresie a planului subordonator sau a planului independent al vorbirii directe transpuse în plan apozitiv. ca şi apozemele adică. etc satisfac statutul de adverb. apoziţia poate rezulta din transpoziţia unui plan independent ( vorbire directă ) în plan apozitiv ( vorbirea indirectă ): Cu cine va pleca ? . Alteori. semnelor grafematice. Printre mijloacele de exprimare a raportului apozitiv este menţionat. ursul şi altele sunt ocrotite prin lege. apoziţia poate substitui baza care. şi acordul . vulpea. a pronumelor şi a adverbelor relative-interogative se motivează nu ca expresie a raportului apozitiv.

. asemănându-se din acest punct de vedere. nu ca expresie a relaţiei apoziţie şi bază. înţelegându-se prin aceasta o structură în cadrul căreia cele două unităţi. „Fie că e vorba de o întrebuinţare arhaică sau populară. ci ca expresie a repoziţionării bazei printr-o apoziţie. respectiv subiectivă apozitivă. Mariei ce s-a întâmplat cu ea. Apoziţia nefiind o funcţie. cât şi la nivelul propoziţiilor. Pot fi apoziţionate toate funcţiile sintactice atât la nivelul de părţi de propoziţie. noi. relevată pentru o parte din realizările apozitive. acordul cu baza în caz al apoziţiei trebuie înţeles ca o caracteristică specifică raportului apozitiv. Românii suntem în curajoşi. 1989: 153) . cu aceeaşi funcţie sintactică. pentru structurile apozitive acordate” (Diaconescu. Ceea ce caracterizează relaţia apozitivă este posibilitatea de a extinde funcţia sintactică exprimată de bază. Cu toate aceste. se încearcă şi se poate accepta o clasificare sintactică a apoziţiei în raport cu funcţia unităţii-bază pe care o dezvoltă. Relaţia apozitivă nu este generatoare de funcţii sintactice. se consideră mai îndreptăţită denumire de subiect apozitiv. fie că e vorba de o normă de construcţie. urmând aceleaşi criterii de analiză ca şi la coordonare. În sfera acordului. mai ales când aceasta este exprimată printr-un pronume: Să nu uităm că în toate fotografiile de luptă. care reproduce trăsăturile sintactice ale acesteia. fie sub denumirea de subiect sau subiectivă apozitivă. în scopul unei mai stricte determinări semantice. din raţiuni de ordin metodologic. atribut sau atributivă apozitivă. formele ei cazuale. sunt în raport apozitiv. Raportul apozitiv 28 . implicit. atributivă. 1989: 149) : Acolo povesteşte fetei. fie sub denumirea de apoziţie sau propoziţie apozitivă subiectivă. Prin urmare apoziţia nu este o funcţie sintactică. cu relaţia de coordonare şi distingându-se de subordonare. etc.(Diaconescu. fie ca normă impusă de statutul gramatical al bazei. este implicată numai categoria gramaticală a cazului.

adică despre reuşita lor. adică pe mine şi pe fratele meu nu ne vedea nimeni. coleg de clasă. a noastră şi a lor. „apoziţia se va caracteriza. Atribut .atributivă: Mă gândesc că a sosit sesiune mea . adică unde s-a născut. b) Nume predicativ .propoziţii circumstanţiale: Şi-i conducem pe aici. apoziţia nu este o funcţie sintactică. g) Ca bază a unui raport apozitiv poate să apară şi un verb cu funcţie de predicat al unei propoziţii principale: Am petrecut bine. adică ce i-a legat. 1989: 157). M-am interesat adesea ce anume o leagă de acest om. se disting două relaţii de echivalenţă (bază = apoziţie) şi de incluziune a bazei în sfera semantică Raportul apozitiv 29 . Lucrarea a refăcut-o repede. pe străzile acestea.completivă directă: Pe noi.a) Subiect . ce ne trebuie. f) Complemente circumstanţiale . „Din perspectiva sferei semantice a apoziţiei cu baza. E bine să fii perseverent. adică să mă vizitezi.subiectivă: Ea. ea este o repoziţionare a bazei pe care o determină din punct de vedere semantic. Locurile natale.predicativă: Mihai e de-al nostru. nu le-a uitat. Ca expresie a unei relaţii de adordonare. Ca orice unitate sintactică. adică în timpul stabilit. e) Complementul indirect . perspectiva sintactică dovedindu-se inoperantă. Facem şi noi nişte compuneri.completiva indirectă: El îi răspunse că despre ei au vorbit. Plăcerea e să vii la mine. în raport cu baza. prietena mea. Numai aşa se poate vorbi de funcţiile apoziţiei. mai exact spus să nu te dai bătu niciodată. este tot aşa de timidă. adică m-am simţit bine. printr-o sferă semantică şi printr-un conţinut semantic” (Diaconescu. c) d) Complement direct .

cum spunea R.adesea redundantă facilitează posibilităţile de interpretare semantică a unităţii . adică cu autobuzul. iar. după acelaşi principiu ca şi în determinarea sintactică. fluviul care străbate opt ţări. „ realizează o interpretare a semnelor verbale prin intermediul altor semne verbale”( apud Diaconescu. relaţia de echivalenţă se realizează ca expresie a raportului de sinonimie totală care reuneşte unităţile semantice. împreună cu proprietăţile. De aceea. cele două unităţi ( baza şi apoziţia ) pot fi schimbate una în locul alteia: Ne ducem cu rata. procesul de incluziune fiind reversul celui de mai sus: Dunărea.bază sau.apoziţie are calitatea de specie sau obiect individual ( subordonată): fluviul Dunărea. Primul aspect este pus în valoare când unitateabază are calitatea de gen (supraordonată). precum şi confruntarea relaţiei de echivalenţă cu raporturile de subordonare şi coordonare. Relaţia de incluziune are două aspecte: apoziţia este inclusă în bază sau baza este inclusă în apoziţie. Relaţia de echivalenţă semantică a apoziţiei cu baza constituie funcţia esenţială a raportului apozitiv şi se stabileşte între unităţi cu sfere semantice identice: în acest cadru. Din perspectiva conţinutului semantic. iar unitatea . 1989: 157). profesorul nostru… . 1989: 158). Reluând observaţiile stabilite pe baza posibilităţilor generativ-transformaţionale ale Raportul apozitiv 30 . Ionescu. în calitatea de apoziţie. prin informaţia pe care o aduce . Relaţia de echivalenţă o voi discuta într-un capitol separat.a apoziţiei (baza < apoziţie) sau a apoziţiei în sfera semantică a bazei (bază < apoziţie)” (Diaconescu. apoziţia se poate defini ca un determinant al bazei. Jakobson. relaţia de incluziune a apoziţiei în bază este o relaţie restrictivă: actualizarea ei se produce printr-un proces de restrângere a sferei bazei în raport cu apoziţia. se revarsă în Marea Neagră. profesorul Ionescu. a genului. Prin alcătuirea sa. Cel de-al doilea aspect este evidenţiat în prezenţa de calitate de bază a speciei sau a individualului.

când interpretarea se poate face prin propoziţia A este B: România. are numele de B: oraşul Constanţa > Oraşul se numeşte Constanţa. fratele său mai mic. definirea. Relaţia apozitivă cu funcţie denominativă se exprimă fie direct printr-o structură simplă. • enumerativă: Totul: ochii. Structurile apozitive izolate Raportul apozitiv 31 . numit Florea. analiza şi sinteza). • de înglobare: mama. adică alimentele. carnea. tata. de la primul la ultimul. brânza. nasul. se pot distinge trei funcţii apozitive fundamentale: • denominativă. Se realizează ca un proces de determinare prin incluziune a apoziţiei în sfera semantică a bazei. într-o structură cu apoziţie izolată de bază. identificabile prin sensurile sau semnificaţiile distincte pe care le exprimă. în măsură să individualizeze sau să specifice baza. cazul genitiv. identificarea. În calitate de bază poate să apară orice substantiv sau substitut al acestuia. ouăle. Funcţia denominativă este actualizată de apoziţii care desemnează numele unităţii-bază sau prin care se identifică o persoană sau un obiect dintr-o clasă. când interpretarea se poate face prin propoziţia A înseamnă B: cucuruz. prozodemice sau semantice: avea un băiat. cu ajutorul mărcilor grafematice. Fiecărei funcţii de bază îi corespunde un spectru larg de valori. toţi . adică toţi. iar ca apoziţie. când structura apozitivă ( baza + apoziţia) se poate interpreta prin propoziţia: A se numeşte / se cheamă. pe nume George. buzele.structurilor apozitive. adică porumb > cucuruz înseamnă porumb. fie indirect. patria noastră > România este patria noastră. • explicativă. un nume propriu sau comun de specificare. copiii. precum şi pe baza semnificaţiilor realizate în prezenţa unor operatori semantici specifici. neizolată : luna martie. • descriptivă (cu valorile: calificarea.

Universitatea Craiova. uneori şi de prenume. inginerul Radu. cel mai adesea se face apel la prenume: nenea Costică. sunt selectate în general. Conservatorul Ciprian Porumbescu. apoziţia poate fi izolată: Avea un văr. Când substantivul are rol de bază este articulat cu articolul nehotărât sau este determinat de un adjectiv. în timp ce adresarea familiară. romanul Răscoala. argumentarea descrierii lor se face apelând doar la câteva argumentări: • Nume de rudenie: mama Maria. cu prenume sau supranume: doctorul Marinescu. Raportul apozitiv 32 . planeta Venus.în adresarea oficială se asociază cu nume de persoane. În aceste cazuri. • Nume de opere. în calitate de apoziţie denominativă . în adresarea oficială este selectat. balada Mioriţa. formează o unitate semantică şi lexicală fixă care nu răspunde la proba inversiunii sintactice. Editura Aramis. poreclele. prenumele şi uneori. fiind expresia intenţiei locutorului de a da spuselor sale o mai mare claritate mai ales atunci când referinţa se face la persoane. lucrări şi alte obiecte marcate printr-un nume propriu: poemul Luceafărul. aşa cum răspund structurile apozitive cu funcţie denominativă: Craiova.cu mărci semantice caracterizează sintaxa limbii vorbite. • Nume de adresare oficială sau familiară: domnul Ionescu. însoţit. bunicul Mircea. Universitatea. • Nume de locuri geografice şi nume de instituţii: judeţul Vâlcea. numele de familie. finul Andrei. iar în cea familiară. de aceea. pe nume Ionel. în această calitate. în ultimele trei exemple apoziţia devine component al unui substantiv compus şi. • Nume de profesiuni . tanti Mărioara. în calitate de apoziţie. Împrăştierea claselor semantice implicate într-o structură apozitivă cu funcţie denominativă este largă încât o încercare de ordonare strictă ar rămâne fără rezultate semnificative.

posesiv. Nume care desemnează genul. demonstrativ sau nehotărât. în cadrul apoziţiei descriptive. Calificarea se actualizează prin trei procedee: prin referinţă la un obiect al cărui conţinut Raportul apozitiv 33 . cheia sol. identitatea.• Nume care desemnează diviziuni temporale: secolul douăzeci. Roxana? Structura apozitivă cu funcţie denominativă poate să se organizeze într-o ordine inversă. în limbajele specializate ale diferitelor domenii tehnico-ştiinţifice asociate cu nume proprii. specia. cât şi în calitate de bază. Dispersia claselor semantice angajate într-o structură apozitivă cu funcţie descriptivă este destul de largă şi se poate determina pe baza notelor specifice atribuite de apoziţie unităţii-bază. de cele mai multe ori. a fi necesară. cu simboluri ale unor nume sau nume comune: vocala a. Relaţia apozitivă cu funcţie descriptivă se exprimă întotdeauna indirect. apoziţia poate avea funcţie denominativă pe lângă un pronume personal. clasa. Atât în calitate de apoziţie. precum şi a mijloacelor de expresie. în limba vorbită. incluziune sau excluziune. cu ajutorul mărcilor grafematice. În funcţie de acestea. punctul P. boala Parkinson. definirea. • • În limba vorbită. Funcţia descriptivă se realizează ca determinare semantică prin apoziţii care desemnează o trăsătură sau o caracteristică menită să întregească sau să limiteze semnificaţia unităţii-bază. s-ar putea distinge. ca modalitate de determinare semantică. întrebuinţate ca substitute de persoane: Şi cine era ea. poate să apară orice unitate sintactică al cărei conţinut este modificat de o interpretare semantică prin echivalenţă. o însuşire sau o caracteristică ceea ce face ca prezenţa apoziţiei să dovedească. cu o consecinţă de natură structurală (apoziţia capătă rolul de bază. în limba scrisă şi a mărcilor prozodemice. luna august. iar baza devine apoziţie). următoarele valori: calificarea. analiza şi sinteza. într-o structură cu baza şi apoziţia izolate. „Calificarea se realizează prin referinţă la o calitate.

Calificarea prin referinţă la un obiect determinat de un atribut de calificare sau identificare cunoaşte o întrebuinţare mai largă în limba română actuală. procedeul acesta caracterizând limba vorbită: Nu că mi-e frică de ceva. încât în urma acestui proces se ajunge la o identitate mai detaliată a persoanei sau a obiectului” ”( Diaconescu. o însuşire sau o caracteristică constituie o modalitate de expresie a registrului afectiv al limbii vorbite sau al limbii literaturii beletristice: Un copil ce a plâns toată viaţa şi a râs tot timpul). adică de mamămea. ca obiect serveşte un generic care se adaptează la trăsăturile bazei prin determinările atributive cu care apare: Cu noi stătea şi Mihaela. Raportul apozitiv 34 . a) Identificarea prin referinţa directă la obiect este pusă în valoare când. Calificarea prin metafore răspunde nevoilor expresive ale limbajului poetic în căutarea celor mai alese mijloace de caracterizare a persoanelor sau a obiectelor legate de fiinţa umană. a) Calificarea prin referinţa la un obiect a cărei bază semantică exprimă o calitate. este folosit un pronume sau un adverb pronominal. mai avea una: să plece la părinţi în provincie. visuri în zadar ce au fost mereu în mintea lui. colega lui de facultate.. „Identificarea unităţii bază se poate realiza prin mai multe procedee: prin referinţa la obiect. Dana. o fată cu multe probleme..ă: funcţia de identificare va avea ca modalitate de expresie. a unui adverb sau a unui substantiv însoţit de determinantul adjectival singur. a unui pronume nehotărât. la conţinutul obiectului. 1989: 162). cât şi în proză: Speranţe deşarte. Acest procedeu este folosit atât în poezie. la funcţia socială şi la relaţia filială. prin referinţa la un obiect determinat de un atribut de calificare sau de identificare şi prin referinţa la o metaforă”( Diaconescu. o propoziţie apozitivă: Şi de fapt. 1989: 161).exprimă o însuşire sau o caracteristică . în calitate de bază. b) Identificarea prin referinţa la conţinutul bazei se produce în condiţiile existenţei. în calitate de bază. lumină a unei grupe întregi fusese repartizată la un alt profesor.

d) Identificarea unei baze prin referire la filiaţie implică prezenţa în poziţie de bază a unui nume de persoană sau a unui substitut şi. este tot aşa de grijulie.formă de manifestare . firi muncitoare. fiecare distinctă una de alta. fete timide. ca modalitate descriptivă. toţi mari politicieni. Seria asociativă poate cuprinde doi sau mai mulţi termeni legaţi printr-un raport de coordonare copulativă: În jurul nostru se adunară. Apoziţia descriptivă de tip analitic explicitează prin asociere sau prin disociere elementele constitutive ale unei baze exprimate prin substantive. venea cu mâna goală.c) Identificarea prin referinţa la funcţia socială sau profesională se realizează în condiţiile apariţiei. poziţia sau rangul social: Şi omul. sora mea. etc. duşi de nas de un singur om. reuneşte părţile într-un întreg. apoziţia va prezenta totdeauna o structură dezvoltată şi va constitui o caracteristică a stilului ştiinţific şi publicistic: Opinia publică .ia. ca apoziţie. în calitate de bază. de aici rezultă că baza trebuie să aibă totdeauna o structură multiplă realizată prin coordonare. a unui nume de persoană sau a unui substitut. Apoziţia poate să-şi pună în valoare funcţia descriptivă şi prin intermediul unui proces analitic. atitudine împotriva manifestărilor de corupţie. pronume sau numerale. ori de câte ori este cazul. în cadrul căruia baza este caracterizată prin unităţile sale componente. Apoziţia analitică descriptivă se combină cu apoziţia cu valoare calificativă: Primarul îşi chemase toţi consilierii. tocilari cu frunţile acoperite. a unui nume care desemnează profesia. iar apoziţia să fie exprimată printr-un termen Raportul apozitiv 35 . bucătar desăvârşit. în calitate de apoziţie. Funcţia descriptivă a unei apoziţii poate fi realizată şi ca o definiţie a bazei. ale clasei deşteptăciuni: premianţi cu feţe palide. „Apoziţia sintetică (sumativă).iar. a unui substantiv care desemnează o relaţie de rudenie: Aceasta. veniţi cu soţiile. o grămadă de oameni cu copii şi fraţi. se vede bine.

Baza poate aparţine limbajului dialectal sau regional şi apoziţia vorbirii comune: Şi apoi îi cerem perje. iar apoziţia. primeşte cadouri de la imaturi bogaţi. Crudă. iar după conţinut. limbajului comun. apoziţia explică la nivelul colocutorului sensul special al cuvântului de bază: Clorura de sodiu sau sarea de bucătărie are diverse întrebuinţări. Se vorbeşte de „repetare” a subiectului. 1989: 166): Fruntea. prune mari galbene sau albastre cu înveliş dur şi sâmbure plat. adică capul fetei. în acelaşi scop se stabilesc echivalenţe şi în registrele stilistice sau lingvistice la care se distribuie doi termeni . adică se îndrăgostea de el. obrajii.al cărui sens să includă sensurile bazei multiple”(Diaconescu. fiind. Fetele îl plăceau. cu repetiţia. iar apoziţia introduce în relaţia cu baza o restricţie. adică imatură. Eu l-am pierdut pe bunicul. Funcţia explicativă este actualizată de apoziţii care stabilesc echivalenţa semantică între doi termeni care se distribuie în scopul asigurării receptării corecte a mesajului. a Raportul apozitiv 36 . trăiau numai datorită ochilor care le dădeau viaţă. o precizare sau o conotaţie: El prefigurează o problematică a visului sau mai exact : a visării.se disting mai multe situaţii.baza şi apoziţia . procedeu se poate realiza şi invers. Acest procedeu de apoziţionare stă la baza elaborării dicţionarelor sau a lexicoanelor explicative din diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii. Baza şi apoziţia pot aparţine unui registru stilistic (comun). o corecţie. echivalentă. în cercetările de sintaxă. baza aparţinând limbajului comun şi apoziţia limbajului special. o să-ţi spun eu cum l-am pierdut. adică nu l-am pierdut de tot. Baza aparţine unui limbaj special. cu apoziţia propriu-zisă. în acest caz. de cele mai multe ori. unde au un termen specializat este explicat printr-unul sau mai mulţi termeni din limbajul comun. după formă. Apoziţionarea prin reluare nu prea fost discutată pe larg.

în baza cărora se integrează în relaţia de adordonare prin apoziţionare. fără să aibă capacitatea de a introduce o nouă semnificaţie. mă lovi o îngândurare adâncă. de apoziţie şi de repetiţie. pe care o repoziţionează prin acelaşi segment lexical sau printr-un segment lexical diferit. cât şi în planul conţinutului. care o disting şi o definesc ca pe un mod specific de apoziţionare. în cazul unor fenomene sintactice de reluare sau de anticipare. prin aceasta distingându-se de repetiţie. Reluarea prezintă o serie de trăsături specifice prin care se distinge. ca şi apoziţia. fie printr-un lexem deosebit care prin conţinutul său implică baza: Cărţile se epuizează foarte repede. reluare prezintă. faţă de care nu actualizează o funcţie sintactică. fie devierea relaţiei şi a funcţiei dintre cele două unităţi” ”( Diaconescu. lucru foarte îmbucurător. nu este generatoare de funcţii de tip structural”( Diaconescu. Ca expresie. 1989: 170). „Prezintă. în cele mai multe cazuri. o serie de trăsături. 1989: 172). în comun cu apoziţia şi cu repetiţia. neierarhică. nu poate fi omisă. reluarea se dispune într-o ordine lineară. prin urmare reluare. trăsături care îi definesc un statut sintactic propriu.complementului direct şi a celui indirect. termenul de reluare este coreferenţial cu baza. iar. ca expresie a relaţiei de apoziţionare. omisiunea unei unităţi de reluare ar atrage după sine fie suprimarea plusului de informaţie. „Din rolul structural pe care îl are. următoarele trăsături: apariţia unei unităţi de reluare este condiţionată totdeauna de existenţa unei unităţi-bază. sau de „apoziţie”. fiind numai o expansiune poziţionată. reluarea poate fi actualizată fie prin acelaşi lexem cu baza: Văzând preotul. Ca modalitate de apoziţionare. Raportul apozitiv 37 . în raport cu baza. pe de altă parte. prin această posibilitate distingându-se de apoziţie care totdeauna se exprimă printr-un lexem distinct de bază. rezultă că reluare. în comun. atât în planul expresiei. o serie de trăsături proprii. pe de o parte. mistuitoare.

La rândul său. Analiza structurii raportului de apoziţionare prin reluare evidenţiază existenţa a două unităţi: o unitate bază şi o unitate de reluare.Tot datorită acestui rol. marcate prin indici specifici. dacă este o propoziţie. numeral. marcate printr-o semnificaţie directă sau prin substituţie. un pronume demonstrativ sau nehotărât. această structură caracterizează reluarea care se raportează la o bază care are ca suport lexical un termen care necesită explicitări în vecinătatea imediată sau la distanţă : Dar voi afirma încă ceva . pronume. un substantiv. partea de propoziţie poate fi exprimată printr-un substantiv. Baza este reluată prin aceeaşi unitate lexicală. în general. de o propoziţie sau de o frază. Unitatea bază serveşte ca sursă gramaticală. sintetizează conţinutul bazei care. ceva care pe mine mă va dezavantaja mut. Calitatea de unitate de bază a unei relaţii de reluare poate fi satisfăcută de o parte de propoziţie. termenul de reluare apare într-o topică fixă. un adverb sau o locuţiune adverbială. verb sau adverb. Cazurile de antepunere vizează unele întrebuinţări speciale ale acestui proces. ale căror trăsături semantice şi gramaticale condiţionează selectarea mijloacelor de expresie ale reluării şi le distribuie în raport cu funcţionalitatea. în consonanţă cu baza. în structură simplă. sau într-o structură frastică. După trăsăturile de expresie şi de conţinut pe care termenul de reluare le prezintă în raport cu baza. după unitatea bază şi nici nu poate substitui baza. se disting două situaţii două situaţii: „reluarea printr-un substantiv asigură Raportul apozitiv 38 . care sub formă nedefinită. o frază sau chiar mai multe fraze. adjectiv. Baza este reluată printr-o altă unitate lexicală. dezvoltată sau multiplă. se disting mai multe situaţii. Calitatea de unitate de reluare este realizată de toate părţile de vorbire. În funcţie de raportul lexico-gramatical al termenului de reluare cu baza. ca interpretant pentru termenul de reluare şi este integrată într-o structură sintagmatică. dacă este o parte de propoziţie. este o propoziţie principală sau secundară. precum şi de o serie de unităţi propoziţionale.

la organizarea unităţilor sintactice ca reactualizatori obligatorii sau facultativi ai propoziţiilor subordonate.interpretarea bazei din punct de vedere semantic printr-un atribut sau printr-o propoziţie atributivă. cu observaţia că la nivelul frastic frecvenţa reluării prin corelative este cea mai mare decât la nivelul sintagmatic.motiv. 1989: 174). complement indirect.semn. adevăr. 1989: 173): Era ceva ce dispăruse de mult pentru mine. complemente circumstanţiale: Agricultura. într-o mai mare măsură. sunt folosite ca termeni de reluare substantivele act. ce-l uitasem de mult . prilej. La nivel sintagmatic. iar locutorul vrea să insiste asupra poziţiei ei sintactice în raport cu regentul. operează. mai frecvent. La viaţa noastră . când este antepusă regentului. o unitate bază este reluată printr-un corelativ. dovadă. acolo şi-a petrecut concediul. cât şi la nivel frastic. unităţile de reluare capătă statutul de corelative. printr-un adverb sau o locuţiune adverbială asigură interpretarea sintactică a bazei în raport cu o unitate regentă. cu aceleaşi unităţi corelative. corelativul reluând la nivelul regentului. „La nivel frastic. Cinstit. „În acest cadru. poziţia sintactică a bazei”( Diaconescu. raportul este de apoziţionare prin reluare. corelativele participă. Apoziţionarea prin reluare fiind expresia unei relaţii neierarhice. acestea sunt colaborări cu natura. nume predicativ.lucru de care nu îmi aduceam aminte cu plăcere. Subordonatele care folosesc în comun aceiaşi relatori Raportul apozitiv 39 . lucru. atât la nivel sintagmatic. chestiune. complement direct. la aceasta se gândea atunci. oieritul. La munte. ocazie. Şi muzica şi dansul. harnic. fapt. sub o formă sintetică. Reluarea printr-un pronume demonstrativ sau nehotărât. aşa să fii toată viaţa. problemă. unde relaţia dintre unităţi este mai explicit marcată. Între bază şi corelativ. pe toate le-a îndrăgit. etc”( Diaconescu. se pot relua aproape toate funcţiile sintactice ale bazei: subiect. participând la exprimarea aceleiaşi relaţii ca şi al unităţii reluate.

în calitate de bază. care este antepusă regentului. corelativul se realizează ca expresie a unui proces de reluare a bazei. după.( pronume şi adjective relative. În situaţiile prezentate până acum. Aceeaşi funcţionalitate a corelativului poate fi pusă în valoare şi printr-un proces de anticipare a bazei. de aceea am venit. De aceea. Descrierea structurii raportului de apoziţionare prin reluare evidenţiază o diversitate de realizări determinate. pe de o parte de trăsăturile unităţii de reluare. conjuncţii) vor purta ca marcă de corelaţie în regentă aceiaşi corelatori. asigură interpretarea semantică a bazei printr-un plus de informaţie. Baza este reluată printr-o propoziţie apozitivă de reluare cu ajutorul pronumelor şi la adverbelor relative ceea ce. îşi distribuie corelatorii în raport cu funcţia sintactică pe care o actualizează într-un sistem corelativ bine determinat: Când l-am chemat. la. distribuiţi în raport cu relatorii specifici şi cu modalitatea subordonată”( Diaconescu. 1989: 176): Cine s-a ars odată acela suflă şi în iaurt. acolo s-a dus = Acolo s-a dus. în acest caz articolul a devenit expresie a categoriei gramaticale a determinării. atunci a venit. atât ai ştiut. cele două realizări. care. 1989: 178): Sosirea neaşteptată a tatălui meu ma bucurat foarte mult. prin reluare şi prin anticipare. îndeplinind. Fata cea mică era harnică. unde l-am trimis. adverbe relative. Cât ai învăţat. Subordonatele circumstanţiale. prin distribuţia lor specifică. care (precedat de prepoziţiile drept. „Faţă de bază însă articolul se realizează ca un fapt de reluare prin valoarea sa coreferenţială” ”( Diaconescu. deci o funcţie morfologică. Care e mai nouă aceea este a ta. pentru) şi unde (precedat de prepoziţia de). Frumoasele bucurii ale copilăriei îmi încălzesc şi acum sufletul. de funcţia pe care o îndeplineşte faţă de bază. Baza poate fi reluată printr-un articol posesiv genitival sau printr-un articol demonstrativ adjectival. reluarea ca Raportul apozitiv 40 . Ca să învăţ . fiind identice sub raport structural şi semantic: Unde l-am trimis.

va prilejui relevarea unor trăsături de ordin axiologic. faţă de bază poate apărea fie postpusă. ceea ce ar permite definirea acestui tip ca reluare corelativă. Sub acest aspect. care pot servi ca indici în operarea unor delimitări sau clasificări. prin reluare sau anticipare. cum. deoarece celelalte. fie antepusă”( Diaconescu. în acest caz o corelaţie . „complement reluat sau anticipat”ca şi la unele realizări apozitive. se defineşte ca un mod de construcţie a cărui necesitate este reclamată de funcţionalitatea varietăţii sintactice a limbii române. 1989: 180). s-ar putea distinge trei situaţii caracteristici realizării apoziţionării prin reluare. Între bază şi termenul de reluare se stabileşte. termenul de reluare sau anticipare căpătând calitatea de corelativ. „Prima este reprezentată de cazurile când baza este repoziţionată printrun lexem pivot care serveşte ca regent al unităţii sintactice dezvoltate. integrate structural în propoziţiile pe care le dezvoltă şi unde îndeplinesc o funcţie sintactică”(Diaconescu. au căpătat unele întrebuinţări specifice de ordin gramatical sau de ordin stilistic” (Diaconescu. mai cu seamă în stilul literaturii beletristice: Au căzut a doua oară . Reluarea lexicală este frecventă atât în limba vorbită. prin notelor sale specifice. care ar reprezenta de fapt fenomenul de reluare propriu-zisă. după cum se va vedea. Raportul apozitiv 41 . când. unde. cât. Abordarea din perspectivă funcţională a raportului de apoziţionare prin reluare. ce. 2. 3. 1989: 180). 1990: 179). „A doua situaţie este reprezentată de cazurile când baza este repoziţionată prin pronumele şi adverbele relative. care. faţă de acelaşi regent. 1. „Cea de-a treia situaţie este marcată de unităţile care. Ţinând seama de faptul că repoziţionarea bazei se face prin mijloace relevante numai sub raport lexical. cât şi în limba scrisă. în calitate de „subiect reluat.modalitate specifică de apoziţionare. repoziţionează funcţia sintactică a bazei . am putea acest tip reluare lexicală.semn de ghinion mare. ceea ce.

atât ca fenomen sintactic. dar şi de o serie de trăsături specifice. Dificultăţile apar însă atunci când faptele lingvistice legitimate ca fenomen de repetiţie.Examinarea reluării sub aspectul structurii şi al funcţionalităţii prilejuieşte enunţarea câtorva observaţii mai generale: reluarea alături de apoziţie şi de repetiţie. caracteristic vorbirii populare. Repetiţia a fost cercetată. Raportul apozitiv 42 . pronominal sau adverbial. numeroase observaţii sau judecăţi pertinente. atât din punct de vedere gramatical. rezultatele investigaţiilor cu privire la funcţiile stilistice ale repetiţiei în limba literaturii artistice şi în limba populară. de care beneficiază structura sintactică a limbii române. în lingvistica românească. a cărui expresie o constituie juxtapunerea. care se materializează printr-o gamă variată de procedee. constituie un mod de construcţie. printr-o insistenţă marcată prin mijloace sau procedee specifice. marcată. cât şi din punct de vedere stilistic. Satisfac. precum şi diversele propuse pentru o clasificare formală. repetiţia se prezintă ca un fenomen sintactic cu multiple şi variate întrebuinţări în plan stilistic. la nivel sintactic. cât şi în limba vorbită. de o serie de trăsături comune. precum şi limbii literaturii artistice. Prezentă atât în limba scrisă. repetiţia se proiectează. reprezintă o modalitate de apoziţionare. fără vreo dependenţă sau legătură structurală. sub diverse aspecte. ca şi apoziţia. a căror substanţialitate este în măsură să aprofundeze procesul de cunoaştere ştiinţifică a acestui fenomene. Indiferent de structura în care se realizează şi de repetiţiile care o generează. în cea mai mare parte. Sub acest aspect. În general. reluarea. între bază şi unitatea de reluare se stabileşte un raport de apoziţionare prin reluare. în special. Apoziţionarea prin repetiţie. cât şi ca procedeu stilistic. cercetările întreprinse asupra repetiţiei oferă. sub aspectul structurii. reluarea se distinge prin modalităţi proprii de expresie şi de organizare: baza este reluată prin aceeaşi unitate lexicală sau printr-un echivalent nominal. ca expresie a intenţiei vorbitorului de a reliefa semnificaţia termenului. sunt supuse analizei gramaticale.

ale cărui valenţe pun în valoare un registru poetic. este o modalitate de expresie a repetiţiei lexical. fie în versul următor: Verde. este posibilitatea de a se integra într-o structură sintactică pe baza unei relaţii de dependenţă şi de a îndeplini o funcţie sintactică: De glumeţ. Această situaţie este favorizată. Cel mai bine corespunde acestui tip de repetiţie tautologia care. în poezie. după aspectele formale. barbă sură. Repetiţia sub aspect formal. plin-plinuţ. fără funcţie gramaticală: Era un om sărac. în planul conţinutului la acelaşi efect: reliefarea prin insistenţă a semnificaţiei termenului repetat. de însuşi conţinutul cu care este învestit conceptul de repetiţie. glumeţ era şi tatăl meu. a funcţiilor pe care le actualizează la nivelul sintagmatic sau la nivelul frastic şi a mijloacelor de expresie. Ceea ce caracterizează tautologia pe lângă aspectul formal. Astfel. În general. repetiţia constituie un procedeu de organizare şi de construcţie. într-o structură sintactică pe baza unei relaţii de subordonare şi cu o funcţie faţă de baza repetată: Aţi luptat luptă deşartă. se suceşte. este acceptată ca repetiţie orice repoziţionare prin acelaşi cuvânt. Vom visa un vis. În poezia populară. dispune de o mare varietate de resurse lexicale şi gramaticale. spune. În plus. an de an.celei sintactice.. repetiţia folosită ca „sprijin prozodic” poate să apară fie în acelaşi vers . Repetiţia poate să apară ca un fenomen sintactic neintegrat. în baza relaţiilor care generează. etc. s-a considerat repetiţie orice Raportul apozitiv 43 . toate conducând. se învârteşte. În poezia populară sau cultă. printr-un sinonim. antonim. verde ş-o trăsură / Spune. fie ca suport ritmic sau „sprijin prozodic” al versului următor sau în finalul strofei. repetiţia se foloseşte adesea ca tehnică de construcţie a unităţilor prozodice fie ca modalitate de reliefare prin insistenţă a unei idei poetice. printr-un derivat de acelaşi radical. sărac. sau ca fenomen integrat. printre altele. rânduri. omonim sau prin aceeaşi propoziţie: rânduri. Antecedentul poate fi repetat parţial în versul următor sau în finalul strofei.

structura repetiţiei va fi determinată. un omonim sau un antonim. Sub aspectul structurii. marcată printr-o relaţie şi o funcţie: în repoziţionarea prin repetiţie. a cărei bază lexicală reproduce baza lexicală a unităţii repetate. Urmărind coordonatele de analiză ale repetiţiei. cât şi la conţinutului. Ca modalitate de apoziţionare. de cele mai multe ori. întrucât valoarea semnificativă provine din reiterarea aceleiaşi semnificaţii prin care se reliefează un obiect. fie la nivel frastic. încât o descriere independentă a repetiţiei de bază nu s-ar justifica. prin subordonare. repetiţia se localizează totdeauna după unitate-bază. atât sub raportul expresiei. o acţiune sau o însuşire. repetiţia va cunoaşte o delimitare a sferei de întrebuinţare. constituit ca parte de propoziţie. propoziţie sau chiar frază. Baza. Repetiţia se prezintă ca o modalitate lingvistică simplă. lună. a antecedentului. din acest punct de vedere repetiţia dispune de cele mai reduse mărci distinctive. prin flexiune. într-un cadru contextual nelimitat. funcţia sintactică a bazei nu are nici o relevanţă . răspunzând din această privinţă sensului etimologic ap + positio (a pune alături). în schimb apoziţia poate fi antepusă. ca şi în cazul apoziţiei şi a reluării . Raportul de apoziţionare prin repetiţie se distinge de celelalte modalităţi şi prin mijloace proprii de exprimare (juxtapunerea). exprimată printr-un substantiv: Lună. Raportul apozitiv 44 . prin coordonare. prin urmare. astru magnific… . este o unitate sintactică integrată structural. sintagmă. dar nu s-a mai întors. când repoziţionează o bază cu structura simplă. se va constata existenţa unor fenomene de repetiţie integrate în structura sintactică fie la nivel sintagmatic. aşa judecă vrăjitorul. de structura antecedentului. S-adus unde s-a dus. printr-o relaţie de dependenţă sau de subordonare faţă de unitatea-bază: Cum croieşte croitorul. Ca fenomen sintactic. repetiţia se prezintă ca o unitate lingvistică neintegrată.repoziţionare a unui termen-bază prin acelaşi lexem sau printr-un sinonim. legată de antecedent prin alăturare sau juxtapunere.

în general. ca şi în cazul apoziţiei propriu-zise şi al reluării. în acest caz se poate admite o repetiţie totală. deşi literatura de specialitate afirmă existenţa lor: prepoziţii. că în acest raport. Urmărind motivaţia fenomenelor de repetiţie prin apoziţionare. conjuncţii coordonatoare şi subordonatoare. flexiune. Trecând la descrierea mijloacelor de exprimare a raportului de apoziţionare prin repetiţie. pot apărea atât repetiţiile simple cât şi cele complexe: Doină. se constată. numai cu această funcţie poate fi considerată o repetiţie apoziţională. frecvenţa. altfel. Variaţiile de natură morfologică se produc prin schimbarea parţială a formei cuvântului. grupul s-ar constitui într-o unitate sintactică liberă. nu mai bea băiatule! După poziţia faţă de unitate-bază. la care se adaugă ca nuanţe suplimentare intensitatea. explicite. din punctul de vedere al intenţiei subiectului vorbitor. se pot determina. asemenea variaţii se întâlnesc la un substantiv în cazul vocativ: Ionel. trei situaţii: vorbitorul se angajează afectiv în aprecierea sau interpretarea semnificaţiei unui Raportul apozitiv 45 . de expresie. Gramatica. nu dispune de mijloace specifice.II înregistrează ca valoare fundamentală ideea de durată. fiecare marcată printr-o valoare specifică.Repetiţia repoziţionează baza în aceeaşi formă. Fără să fie numeroase. În analiza axiologică a repetiţiei. de regulă. prin caracteristicile pe care le prezintă. analizabilă în raport cu funcţia virtuală a morfemului. a-a avut în vedere. pronume şi adverbiale relative. juxtapunerea: Ea duce sfat din casă-n casă. semantica raportului în baza căruia s-au stabilit mai multe valori în cadrul repetiţiei obiective şi alte valori în cadrul repetiţiei subiective. semantico-logică şi prozodică. cu ajutorul unor morfeme a căror funcţie gramaticală este neutralizată. Îl frământă gânduri şi gânduri. doină cântec dulce. Ionelule. o repetiţie simplă. progresia. în această formă. repetiţia poate fi neizolată sau izolată. a căror acţiune are ca rezultat imediat un evantai larg de întrebuinţări. Existenţa fenomenului de repetiţie prin apoziţionare este motivată de factori de natură afectivă.

prin multiple valori pe care le actualizează. a unei însuşiri sau a unei acţiuni se realizează prin repetiţie de intensitate. în vederea îndeplinirii condiţiilor metric. constituind o trăsătură prevalentă a poeziei populare sau a poeziei culte de factură populară. ci unul de ordin prozodic pentru a îndeplini condiţiile de ritm şi rimă ale unei unităţi prozodice. vorbitorul intenţionează să asigure o emisie şi o receptare corectă.obiect. răspunzând. repetiţia este un interpret de factori de natură stilistică. iar odată cu reductibilitatea. în funcţie de context şi de situaţie. la nivelul versului. se produce şi o destructurare a textului poetic. în această calitate repetiţia este un interpretant al bazei din perspectiva intensităţii semnificaţiei prin insistenţă. traduce atitudinea afectivă a vorbitorului printr-o gamă diversă de valori. este un procedeu al cărui randament este determinat de factori de natură stilistică. tehnica de construcţie a discursului poetic. unui registru variat de stări subiective ale vorbitorului. a unei însuşiri sau a unei acţiuni. vorbitorul nu urmăreşte nici unul din efectele de mai sus. Angajarea afectivă a vorbitorului în aprecierea semnificaţiei unui obiect. ca fenomen general. în această calitate. Analizată prin prisma relaţiilor şi a mijloacelor de expresie care o generează. dependentă: Avea o casă mare. exactă a mesajului. Funcţia prozodică a repetiţiei este pusă în valoare. repetiţia cunoaşte două realizări distincte: repetiţia integrată Raportul apozitiv 46 . repetiţia de intensitate prezintă mai multe trăsături: evaluează baza prin prisma atitudinii afective a vorbitorului. repetiţia este o unitate reductibilă. Repetiţia. mare > Avea o casă foarte mare. poate constitui un procedeu analitic de exprimare a unor categorii gramaticale şi în această calitate poate fi convertită într-o structură sintactică integrată. în versificaţie. Ca suport prozodic. În această poziţie. fără a se neglija totodată şi funcţia afectivă fr reliefare a semnificaţiei unităţii antecedente. Repetiţia cu funcţie prozodică repoziţionează baza o dată sau de două ori.

„Reţinem că relaţia de echivalenţă se caracterizează prin proprietăţile: reflexivitate (orice valoare a este egală cu sine: a = a ). denumită repetiţie lexicală şi repetiţia neintegrată. simetrie ( dacă o valoare . singura care corespunde unor criterii specifice de clasificare. Raportul apozitiv 47 . atunci şi b este egală cu a: a = b → b = a ) şi tranzitivitate( dacă a este egală cu b (a = b) şi dacă b este egală cu c ( b = c).structural. generată printr-un raport de apoziţionare.lea CONFRUNTAREA APOZĂRII CU RELAŢIA DE ECHIVALENŢĂ Vom confrunta în primul rând relaţiile sintactice supuse comparării cu relaţia cunoscută în logică. este egală cu o alta. matematică şi mai ales în logica matematică sub denumirea de relaţie de echivalenţă. denumită repetiţie apoziţională. CAPITOLUL al -IV. b. a.

fie absent. mai uşor relaţiile. dată fiind prezenţa adverbelor apozitive. Proprietatea de reflexivitate Aşa cum afirmăm că orice mărime extralinguală este identică cu sine. (b = c)] →(a = c)”(Hodiş.singura . adverbul apozitiv. Trecând la examinarea apozării din punctul de vedere al celor trei proprietăţi ale relaţiei de echivalenţă se va face abstracţie de diversele valori extrasintactice (stilistice. precum şi obiectul acestei lucrări. Chiar şi în lipsa lor însă. aşa cum a reieşit şi din celelalte comentarii asupra unor exemple analizate pe parcurs. 1.constituie obiectul de studiu al sintaxei în genere. că orice segment de dreaptă este paralel cu sine. respectiv a locuţiunilor acestora. fiecare repetare urmând a fi considerată apoziţia unităţii pe care o repetă. emfatice. cât şi într-o repetare a referendului. tot am să-l amăgesc până ce îl voi da afară. relaţie ce nu poate fi alta decât ce apozitivă. chiar semantice într-o anumită măsură) al enunţurilor cu care vom opera.atunci şi a este egală cu c (a = c): [( a = b). ca în: Tot am să-l amăgesc. 1990:73). La o sumară analiză reiese că în exemplele de mai sus unul şi acelaşi termen este în relaţie sintactică cu sine însuşi. în cazul nostru apozitivă. veşnic nesigur. respectiv propoziţie. cu alte cuvinte. Raportul apozitiv 48 . structura sintactică însăşi. prin una şi aceeaşi parte de vorbire. că un anumit component sintactic se poate afirma de repetate ori în aceeaşi relaţie sintactică. Arata de a citi. Putem afirma. la fel vom putea afirma că orice unitate sintactică dacă poate fi considerată într-o relaţie sintactică. adică de a citi şi printre rânduri. Putem susţine că apozarea se realizează şi-n situaţia în care avem o propoziţie în relaţie cu sine însăşi fie prezent. şi aceasta cu scopul declarat de a urmări. din moment ce se poate institui atât într-o repetare a funcţiei. există convingerea că relaţia apozitivă se păstrează. dureros nesigur… m-am dus acasă. ca mai sus. Relaţia de reflexivitate este cunoscută sub numele de repetiţie: …nesigur. care . cu sine însăşi.

Iar această relaţie. vom constata că. în oricare din combinările posibile. pe axa sintagmatică. o piesă de muzeu→ am o piesă de muzeu. nu poate fi alta decât relaţia apozitivă. Din exemplificarea prezentată mai sus se impune concluzia că unul şi acelaşi component sintactic poate apărea în relaţie. ambele ilustrează acelaşi plan sintactic a doua unitate sintactică. simetria: (primul termen poate lua locul celui de-al doilea şi invers): …pecetea locului. parte de propoziţie cu parte de propoziţie sau propoziţie cu propoziţie. 2. cu sine însuşi şi astfel se denumeşte relaţia apozitivă. adică a păcurii→ pecetea păcurii. comutabilitate ce confirmă proprietatea în discuţie. pe care trebuie s-o vedem în cuplul a=a. adică năucită. exprimată în ambele cazuri prin juxtapunerea propriu-zisă. adică intimidată→ părea intimidată.Precizăm că se cunosc valorile stilistice ale repetiţiei. Reiese că fiecare component sintactic este în relaţie dată cu celălalt. Proprietatea de simetrie Având în relaţia apozitivă două unităţi sintactice. 1990: 73) acelaşi referent. respectiv parte de propoziţie cu propoziţie. părea năucită. un plug de lemn. adică a locului. Putem spori setul de exemple. „explicitată”(Hodiş. O dovadă în acest sens ne-o oferă posibilitatea comutării celor doi termeni. fiind o nouă ipostază nu numai funcţionalsintactică ci şi referenţial semantică. menţionând că odată cu deplasarea unităţii sintactice supuse comutării vom înregistra şi o deplasare solidară a părţilor de propoziţie şi a propoziţiilor subordonate acesteia: Am un plug de lemn. termenii apozaţi respectă proprietatea de reflexivitate a relaţiei de echivalenţă. parte de propoziţie cu propoziţie. părţi de propoziţie sau propoziţii distincte fonologic dar „acoperind”(Hodiş. 1990: 73) sau nu prin adverbe apozitive şi locuţiuni. Raportul apozitiv 49 . altfel spus fiecare termen este apoziţia celuilalt. dar considerăm că nu poate fi neglijată tocmai relaţia sintactică. Altfel spus.

Raportul apozitiv 50 . odată cu subordonata sa. denumirea apoziţie pentru al doilea. La o sumară analiză vom putea constata că. Proprietatea de tranzitivitate Aşa cum afirmăm că o entitate a este egală cu o alta b. în comutare. Astfel. chiar şi acolo simetria trebuie recunoscută ca un fapt real. ca în exemplul: Deocamdată ştiu doar ce t r e b u i e să refuz. În situaţia specială în care avem apozate propoziţii dublu subordonate. al treilea termen şi termenul iniţial pentru primul trebuie privite ca fiind mai mult sau mai puţin convenţionale. ci stabilind un punct de echilibru în jurul căruia pivotează unităţile supuse probei căutării. care este egală cu c duce la identitatea a≡c ( a=c). Ştiu doar ce nu t r e b u i e să fac. în cazul în care nu uzăm de proba comutării nu deplasăm unităţile sintactice implicate în relaţia apozitivă. termenul iniţial nefiind altul decât antecedentul relaţiei. atât din aproape în aproape cât şi la distanţă. ce n u t r e b u i e să fac. În finalul comentariului asupra proprietăţii de simetrie se impune a fi făcută o precizare şi anume. fiind concretizată prin exemplele: Cum a trăit. aşa a murit: ca un câine. respectiv partenerii de relaţie în situaţia în care avem o serie apozitivă. relaţia apozitivă se va realiza. Deci se impune o precizare. ele neaderând la nici una din unităţile sintactice apozate. proprietatea de tranzitivitate este respectată. Iar termenii apozaţi fiind simetrici. într-o propoziţie cu mai mulţi termeni aflaţi în rapoarte apozitive.Acolo unde apar adverbele şi locuţiunile adverbiale apozitive spre explicitarea relaţie apozitive vor rămâne „pe loc”. în timp ce apoziţia nu este altceva decât succedentul aceleiaşi relaţii. reiese că ei se află fiecare în relaţia pozitivă cu partenerul. fiecare parte de propoziţie/propoziţie va fi apoziţia celeilalte unităţi sintactice cu care se află angajată în apozare. vom putea constata că şi supraordonata a doua a fiecărei propoziţii se va deplasa. ce t r e b u i e să refuz. 3. în toate tipurile de exemple de mai sus. tot aşa putem spune că.

cât şi semantic-referenţial. toate trei proprii relaţiei sintactice apozitive. este în esenţă o ilustrare lingvistică a relaţiei de echivalenţă. raportul de coordonare şi raportul apozitiv. Constatăm că proprietăţile relaţiei de echivalenţă se dovedesc a fi. că şi a treia proprietate a relaţiei apozitive. Vom considera astfel. raportul de subordonare. De aici putem trage concluzia că relaţia sintactică în discuţie. Astfel. apozarea este relaţia sintactică ce se realizează între componenţi echivalenţi atât sintactic. Raportul apozitiv 51 . dar în acelaşi timp şi un nonraport distinct. ordine lineară. cât şi informaţia semantic-referenţială a partenerului de relaţie. apozarea. cum sunt unităţile sintactice apozate. tranzitivitatea. nu cea lineară. CONCLUZII Am studiat în această lucrare diferenţele dintre cele trei raporturi existente în limba română. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât termenii relaţiei apozitive permit comutarea succesivă cu 0 a câte unui termen din doi. este dovedită ca reală. Ea se realizează pe axa sintagmatică între componenţi sintactici care „repetă” atât informaţia sintactică. ea se va realiza şi-n alta. a câte doi din trei. Raportul apozitiv este studiat pe larg deoarece acesta este cu totul diferit de celelalte două raporturi. dacă o anume relaţie se realizează într-o anume topică. pentru că ceea ce este esenţial în sintaxă este ordinea structurală sau organizarea sintactică.Putem constata că într-o clasă de echivalenţă. Raportul apozitiv este considerat de unii lingvişti ca fiind un raport distinct.

Bucureşti. Finuţa.dar şi specifice. Două aspecte sunt esenţiale pentru definirea statutului celor trei realizări apoziţionale: expresia şi conţinutul. Gramatica pentru toţi. Raportul apozitiv se foloseşte în stilul ştiinţific. claritate. Raportul apozitiv se utilizează în limba română actuală. ediţia a II-a revăzută şi adăugită. 1997=Avram. LR.se mai foloseşte în descrierea unui personaj. XXI. Contribuţii la cunoaştere reportului apozitiv. prin reluare şi repetiţie. Constantinescu-Dobridor. fizică. 1963. 5. 1972. ca modalitate de construcţie a cărei justificare şi-o găseşte în justificarea avantajelor pe care le prezintă acesta: simplitate. chimie) .Raportul apozitiv este raportul care se realizează prin apoziţie . Gheorghe. Construcţia apozitivă are o mare utilitate în realizarea de dicţionare bilingve (monolingve) sau a dicţionarelor explicative. Avram. Berce. fiecare marcate prin trăsături comine. 1. LR. Bucureşti. 1997. 1998. a unei opere sau a oricărui element material. în ultimul capitol am încercat să fac o prezentare a relaţiei de echivalenţă cu apoziţionare. Ed. în limbajele de specialitate ale unor discipline ştiinţifice (matematică. Mioara. Humanitas. După ce am prezentat cele trei realizări apoziţionale. printr-o serie de tehnici compoziţionale şi redacţionale. BIBLIOGRAFIE Asan. Teora. XII. Raportul apozitiv 52 . economie. Dicţionar de temeni lingvistici. Raportul apozitiv. Ed. Propoziţia apozitivă şi raportul apozitiv.

1966. Raportul apozitiv 53 . Zamşa. Mitran. Ada. Ed. 1989. 1960. LLR. Sintaxa limbii române. Stuparu.XI/2. Academiei. Ed. Dicţionarul general de ştiinţe. 1. 1. Ion. LLR. ediţia a II-a revizuită şi completată. Diaconescu. Ion. Curs practic. Bucureşti. Ştiinţifică. Eleonora. Ed. Ed. LR.1990. 1966/1967.XII. Gramatica II=Gramatica limbii române. Silvia. 1. 1984. Apoziţia. Şerban. 1997. Ed. Ştiinţifică. Probleme de sintaxă a limbii române actuale.Ed.sintactică a termenilor reportului apozitiv(I. Raportul apozitiv. Albatros. volumul al II-lea. 1990=Hodiş. Gramatica de bază a limbii române. Ecaterina. 1995. Teodorescu. Vasile. 1989. 1970. Ştiinţe ale limbii. Bucureşti. Albatros. Apoziţia şi propoziţia apozitivă. ediţia adăugită şi îmbogăţită. Apoziţia şi raportul apozitiv. ediţia a II-a. Hristea. Sinteze de limba română. Floarea Darurilor. Dicţionar explicativ şi enciclopedic al limbii române. Teodor (coordonator). Bucureşti.II). IX. 1989=Diaconescu. LR. Despre apoziţie şi raportul apozitiv. Mircea. Hodiş. XIX. Ed. 1963. 1999. 3. Hodiş. 4. Bucureşti. Didactică şi pedagogică. 1970. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ed.4. CL. Echivalenţa semantico . 1997. Subiective apozitive. LR. Rogobete. Bucureşti.Coteanu. Bucureşti. Bucureşti. XII. Viorel. Viorel.

Raportul apozitiv 54 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful