Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Florin BUHOCIU

INVESTIŢII

ISBN 978-606-8216-00-3

Editura EUROPLUS
Galaţi, 2010

3
 CUVÂNT ÎNAINTE

Cultura economică nu este un lux. Cunoştinţele în domeniul economic au

devenit o necesitate. De rezolvarea problemelor economice, depinde dezvoltarea
economică a României şi nivelul de trai al populaţiei.
Din multitudinea problemelor de natură economică, investiţiile reprezintă cheia
succesului în afaceri. Investiţiile stimulează mersul „în bine” pentru economie. Într-o
afacere economică, oricât de mică ar fi ea, investiţiile joacă rolul de impuls, de
element generator, de motor al afacerii. Formarea, plasarea şi utilizarea fondurilor
pentru investiţii constituie o problemă de esenţă pentru întreprinzător.
Autorul acestei lucrări şi-au propus să prezinte conceptul de „investiţie”,
metode de urmărire, analiză şi actualizare a investiţiilor şi să atragă atenţia asupra
riscurilor generate de o decizie în acest domeniu.
Lucrarea este structurată în opt capitole. În prima parte se tratează probleme
de politică economică, cu exemplificare îndeosebi pe cazuri concrete din România.
Eficienţa economică este principalul criteriu urmărit pentru o decizie de investiţii. Din
această cauză, indicatorii eficienţei economice a investiţiilor ocupă un loc central în
organizarea generală a lucrării.
Calculele în dinamică a acestor indicatori, bazate pe tehnica actualizării,
precum şi metodologia organismelor internaţionale cu privire la evaluarea eficienţei
economice a investiţiilor, sunt larg şi amănunţit tratate.
Lucrarea „Investiţii”, elaborată de prof. univ. dr. Florin Buhociu reprezintă rodul
activităţii de cercetare desfăşurată de autor, şi se adresează în primul rând
studenţilor de la Facultăţile de Ştiinţe Economice (zi şi ID/IFR).
Lucrarea este utilă şi studenţilor de la Instituţiile politehnice, precum şi
specialiştilor în economie interesaţi de investiţii.

Prof. univ. dr. Florin BUHOCIU

4
CUPRINS
CAPITOLUL I
INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE........................................................................................7
1.1. PROBLEMATICA GENERALĂ..........................................................................................................7
1.2. CONCEPTUL DE „INVESTIŢII”.........................................................................................................7
1.3. CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR......................................................................................................9

CAPITOLUL II
SURSE DE FINANŢARE. METODA LEASING .....................................................................................13
2.1. SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR ..................................................................................13
2.1.1. SURSE PROPRII ALE AGENŢILOR ECONOMICI.........................................................13
2.1.2. SURSE GENERATE DE PIAŢA DE CAPITAL................................................................13
2.1.3. ALOCAŢIILE DE LA BUGETUL STATULUI PENTRU INVESTIŢII ................................14
2.1.4. SURSELE PENTRU INVESTIŢII EXTERNE...................................................................15
2.1.5. METODA „LEASING” ......................................................................................................16
2.1.5.1. CARACTERISTICI CARE DEFINESC „LEASING”-UL ÎN CONCEPŢIA
ACTUALĂ ŞI NECESITATEA LUI ................................................................................17
2.1.5.2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND CONTRACTUL DE „LEASING” ÎN
ŢARA NOASTRĂ..........................................................................................................18
2.1.5.3. TIPURI DE LEASING ......................................................................................19

CAPITOLUL III
EFICIENŢA ECONOMICĂ - ELEMENT FUNDAMENTAL AL DECIZIEI DE INVESTIŢII......................21
3.1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ .................................................................................21
3.2. CARACTERISTICI ALE EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR ........................................23
3.3. INDICATORII DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A INVESTIŢIEI ........................................................23
3.3.1. INDICATORII GENERALI ...............................................................................................24
3.3.2. INDICATORII DE BAZĂ AI INVESTIŢIEI ........................................................................26

CAPITOLUL IV
PROGRAMAREA ŞI EXECUTAREA OPTIMĂ A LUCRĂRILOR DE INVESTIŢII .................................34
4.1. METODE PRIVIND PROGRAMAREA UTILIZĂRII RESURSELOR DE INVESTIŢII .....................34
4.1.1. METODA DRUMULUI CRITIC: NOŢIUNI ŞI APLICARE................................................34
4.2. OPTIMIZAREA CHELTUIRII FONDURILOR DE INVESTIŢII PRIN METODA PROGRAMĂRII
MATEMATICE ........................................................................................................................................39
4.3. UTILIZAREA PROGRAMĂRII LINIARE .........................................................................................40

CAPITOLUL V
DETERMINAREA MĂRIMII OPTIME A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE..............................................45
5.1. CONCEPTUL DE CAPACITATE ŞI ROLUL SĂU ÎN PRODUCŢIE................................................45
5.2. CONCEPTUL DE CAPACITATE OPTIMĂ......................................................................................45
5.3. CRITERII DE OPTIMIZARE A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE; FACTORI CARE ÎI ASIGURĂ
SUCCESUL ............................................................................................................................................46
5.3.1. MINIMIZAREA CHELTUIELILOR INVESTIŢIONALE ŞI DE PRODUCŢIE ....................46
5.3.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI .........................................................................................46
5.3.3. FACTORI CARE CONTRIBUIE LA ÎNDEPLINIREA CRITERIILOR DE OPTIMIZARE
A MĂRIMII CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE..............................................................................46
5.4. MODELE DE DETERMINARE A MĂRIMII OPTIME A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE A UNUI
OBIECTIV DE INVESTIŢII NOU ............................................................................................................49

CAPITOLUL VI
IMPLICAŢIILE FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR ŞI NECESITATEA ACTUALIZĂRII
ÎN CALCULUL EFICIENŢEI ECONOMICE A ACESTORA........................................................................................... 54
6.1 ÎNSEMNĂTATEA ECONOMICĂ A FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR ......................54
6.1.1. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DIN INVESTIŢII (PE DURATA EXECUŢIEI
OBIECTIVULUI) ŞI DETERMINAREA PIERDERILOR AFERENTE ........................................56
6.1.2. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DE INVESTIŢII PE DURATA OBŢINERII
EFECTELOR ECONOMICE ŞI DETERMINAREA PIERDERILOR AFERENTE......................60
6. 2. ACTUALIZAREA. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ
A INVESTIŢIILOR ..................................................................................................................................61
6.2.1. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR ...........62
6.3. UTILIZAREA INDICATORILOR ACTUALIZAŢI AI EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR ..........................63
6.3.1. CONCLUZII ŞI APLICAŢII PRIVIND ACTUALIZAREA IMOBILIZĂRILOR
DE FONDURI ŞI ACTUALIZAREA INDICATORILOR ECONOMICI ........................................70

5
CAPITOLUL VII
METODE DE ANALIZĂ ŞI EVALUARE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII .........................................75
7.1 ETAPELE METODOLOGICE DE EVALUARE A EFICIENŢEI ECONOMICE
A INVESTIŢIILOR ..................................................................................................................................75
7.2. RATA DE RENTABILITATE A INVESTIŢIILOR..............................................................................75
7.3. RANDAMENTUL ECONOMIC AL INVESTIŢIILOR (RE) ...............................................................77
7.4. DURATA (TERMENUL) DE RECUPERARE A INVESTIŢIILOR ....................................................78
7.5. CRITERII ŞI METODE DE EVALUARE A PROIECTELOR ...........................................................79
7.5.1 ANGAJAMENTUL DE CAPITAL ......................................................................................79
7.5.2 RAPORTUL DINTRE VALOAREA VENITURILOR TOTALE ACTUALIZATE ŞI
COSTURILE TOTALE ACTUALIZATE .....................................................................................81
7.5.3 VALOAREA NETĂ ACTUALĂ TOTALĂ SAU CUMULATĂ (V N A T) (VENIT NET
ACTUALIZAT TOTAL)...............................................................................................................83
7.5.4 INDICELE DE PROFITABILITATE...................................................................................84
7.5.5. RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII (RIR)..........84
7.5.6 CURSUL DE REVENIRE NET ACTUALIZAT (CRNA) (CURSUL DE REVENIRE
AL VALUTEI) .............................................................................................................................85

CAPITOLUL VIII
EVALUAREA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ A PROIECTELOR DE INVESTIŢII ...............................88
8.1. EVALUĂRII ECONOMICE ..............................................................................................................89
8.2. EVALUAREA FINANCIARĂ ............................................................................................................89

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................96

6
 CAPITOLUL I
INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE

1.1. PROBLEMATICA GENERALĂ

În evoluţia societăţii, investiţiile au avut întotdeauna un rol primordial pentru

satisfacerea cât mai cuprinzătoare a nevoilor de ordin material şi spiritual ale
membrilor săi. De volumul investiţiilor, de nivelul eficienţei, ca şi de rolul lor de
moderator în permanentul decalaj dintre cerere şi ofertă a depins, de-a lungul
timpului, evoluţia realizărilor economico-financiare ale economiei oricărei ţări,
condiţionând, astfel, standardul de viaţă şi perspectivele de progres ale societăţii
umane.
În orice epocă şi în orice sistem economic, investiţiilor le-a revenit misiunea
importantă de trecere cu succes de la prezent spre viitor. Dacă trecutul rămâne
numai ca un factor de analiză şi de concluzionare comparativă a ceea ce s-a făcut
bine sau rău, în schimb, prezentul şi viitorul se leagă organic, identificându-se cu
aspiraţiile de mai bine ale omenirii.
Schematic, investirea de capital, fundamentată printr-un proiect de investiţii,
se poate reprezenta grafic astfel:

1.2. CONCEPTUL DE „INVESTIŢII”

În viaţa de toate zilele, din punct de vedere economic, ne-am obişnuit ca prin
investiţie să înţelegem cheltuirea unor sume de bani pentru a crea ceva nou sau a
îmbunătăţi ceva existent.
Ori de câte ori înţelegem investiţia ca o cheltuială efectuată de o persoană
fizică sau juridică în sensul celor de mai sus, ne gândim că este nevoie să alocam o
suma de bani, într-un scop bine determinat, de pe urma căruia, bineînţeles, să se

7
realizeze satisfacerea unor nevoi ale membrilor societăţii, iar investitorul să obţină un
anumit profit, un câştig suplimentar.
În economia de piaţă, însă, noţiunea de investiţie are un alt înţeles legat în
mod normal, de unele elemente specifice ale acesteia, cum ar fi: circulaţia capitalului
pe piaţă, obţinerea unui profit scontat, nivelul concurenţei etc.
Trebuie avut în vedere că investiţiile nu se referă numai la cheltuielile făcute
pentru producţia de bunuri materiale sau servicii. Ele au un rol determinant în laturile
vieţii sociale ale oamenilor, în procesul de instruire culturală şi profesională, în
menţinerea capacităţii de muncă şi a stării de sănătate a oamenilor, în dezvoltarea
bazelor de cercetare ştiinţifică, de perfecţionare a forţei de muncă etc.
În cele ce urmează, vom încerca să conturăm noţiunea de investiţii aşa cum
credem că ar fi mai aproape de conceptul său:
Prin investiţii înţelegem ansamblul resurselor (materiale, financiare,
umane, de timp şi informaţionale) destinate creşterii capacităţii de producţie a
societăţii, a vieţii sociale sub toate aspectele sale, pentru asigurarea obţinerii
într-un anumit viitor a efectelor scontate.
Reţinem, deci, că investiţiile sunt o categorie de cheltuieli care angajează
viitorul societăţii, al agenţilor economici în general, în sensul că de aceste cheltuieli
depind:
- apariţia unor noi capacităţi de producţie sau servicii;
- creşterea şi perfecţionarea potenţialului productiv (prin extindere şi
modernizare);
- satisfacerea cererilor societăţii, în conformitate cu tendinţa de armonizare a
cererii cu oferta;
- efectuarea unor cheltuieli certe (pentru un viitor, nu totdeauna cert).
Dintr-un alt punct de vedere, acela al elementelor sale definitorii, noţiunea de
investiţii sintetizează în componenta sa structurală mai multe elemente principale,
printre care:
- conţinutul concret, real al obiectivului proiectat, în care se includ: scopul
obiectivului, resursele materiale şi, respectiv, cele financiare şi umane,
necesare execuţiei;
- durata, ca perioadă de timp de execuţie propriu-zisă şi ca perioadă de timp de
exploatare a obiectivului creat;
- riscul asumat de către investitor, ca posibil inconvenient păgubitor;
- eficienţa economică, materializată prin realizarea scopului final propus,
respectiv: profitul şi efectul social, în genere.
Bineînţeles, sub aspect social, ca şi sub aspectul protejării şi conservării
mediului ambiant, nivelul profitului unei investiţii rezultă din măsurile de organizare şi
din alocare de fonduri, atât de către stat, cât şi de către agenţii economici investitori,
pentru:
- eliminarea poluării mediului înconjurător;
- asigurarea menţinerii unui echilibru ecologic care are un rol hotărâtor în
asigurarea condiţiilor de sănătate ale membrilor societăţii etc.
Orice lipsă de iniţiativă în acest scop şi orice neglijare a eliminării factorilor
nocivi etc. pot avea repercusiuni însemnate, care să necesite ulterior fonduri imense
pentru înlăturarea efectelor negative asupra membrilor societăţii.
Din punctul de vedere al conţinutului concret al său, literatura de specialitate
consideră că noţiunea de investiţii poate fi privită, într-o concepţie tridimensională
sub trei aspecte: contabil, economic şi sub financiar.
Sub aspect contabil, investiţia nu poate fi altceva decât o imobilizare de
fonduri, o cheltuială care reprezintă, în fapt, “bunurile mobile şi imobile, corporale sau
necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere, destinate a rămâne constant
sub aceeaşi forma”1
Bineînţeles, aceste imobilizări pot fi: atât legate direct de exploatare (utilaje,
instalaţii de lucru etc., procurate pentru o perioadă mai îndelungată, fără a fi:

1
I. Românu; I. Vasilescu – coordonatori – “Managementul investiţiilor”, Edit. Mărgăritar,
Bucureşti 1997, pag. 13

8
achiziţionate spre a fi vândute sau supuse unor transformări) cât şi nelegate direct de
exploatare (în afara ei, fără a avea un caracter productiv), cum ar fi diversele
cheltuieli pentru probleme de igienă şi securitatea muncii, creşe, cămine şi alte
cheltuieli necesare bunei desfăşurări a activităţii umane.
Sub aspect economic, investiţiile au o sferă de cuprindere mai largă, însăşi
noţiunea «economic» având un conţinut mult mai cuprinzător decât noţiunea
«contabil».
În sensul acesta, investiţiile cuprind “toate consumurile de resurse care se fac
în prezent, în speranţa obţinerii, în viitor, a unor efecte economice (venituri, încasări)
eşalonate în timp, şi care, în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor iniţiale de
resurse”2.
Vorbind despre consumuri de resurse efectuate în prezent, în speranţa
obţinerii, în viitor, a unor efecte economice, tragem concluzia firească, din care
rezultă că se fac cheltuieli pentru achiziţionarea tuturor celor necesare materializării
obiectivelor de investiţii şi dării în exploatare a lor. De asemenea, într-o perioadă
anumită de timp, se vor face treptat încasări care să asigure rambursarea treptată a
cheltuielilor şi reluarea procesului de producţie prin autofinanţare, rambursarea unor
credite contractate, diverse cheltuieli necesare problemelor de cercetare-dezvoltare,
marketing, prognoză, publicitate, etc., inclusiv un venit suplimentar (profit) ce trebuie
să revină întreprinzătorului, ca stimulent pentru desfăşurarea activităţii.
Sub aspect financiar, investiţiile trebuie privite ca nişte cheltuieli de resurse
menite să conducă la realizarea unor venituri, respectiv, economii, pe o perioadă de
timp de exploatare raţională, când, prin amortizare, se asigură rambursarea tuturor
acestor cheltuieli.
Tragem de aici concluzia că, pentru început, trebuie să existe resurse
financiare care să asigure realizarea în totalitate a obiectivului, până la darea sa în
funcţiune, plus încă un anumit nivel de resurse care, sub formă de fond de rulment,
să asigure funcţionalităţi pentru începerea ciclului de producţie.
Problema aspectului financiar al investiţiilor trebuie reliefată, în principal, în
sensul asigurării obţinerii unui echilibru între resursele existente şi nevoile pentru
desfăşurarea activităţii. Ignorarea acestui echilibru conduce, în mod firesc, la o
tulburare a activităţii şi la consecinţe, de multe ori, păguboase.

1.3. CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR

Investiţiile pot fi clasificate pe baza mai multor criterii. În literatura de

specialitate criteriile cele mai folosite sunt:
a) destinaţia cheltuielilor;
b) destinaţia obiectivelor de investiţii;
c) modul în care se execută lucrările;
d) stadiul de execuţie al lucrărilor;
e) structura tehnologică a cheltuielilor;
f) caracterul lucrărilor;
g) natura investiţiilor (compoziţia lor materială);
h) obiectivul urmărit prin realizarea prevederilor proiectului;
i) gradul de risc;
j) relaţiile ce se stabilesc între beneficiar şi sursa externă.

a) După destinaţia cheltuielilor distingem:

- investiţii directe (clădiri, achiziţionări de utilaje, maşini, instalaţii de lucru etc.);
- investiţii colaterale (pentru asigurarea unităţilor cu apă, energie, gaze etc.);
- investiţii conexe (pentru asigurarea materiilor prime, combustibil, lucrări
pregătitoare noului obiectiv etc.)
b) După destinaţia obiectivelor de investiţii cunoaştem:

2
I. Românu; I. Vasilescu - coordonatori - op. cit. pag. 14

9
 - investiţii productive (cele care asigură realizarea de clădiri, construcţii şi
utilaje necesare desfăşurării proceselor tehnologice de transformare a materiilor
prime şi materialelor în produse finite); în principiu, sunt similare cu cele directe, dar
privite din alt punct de vedere.
- investiţii neproductive (cele care sunt executate în scopuri social-culturale
sau pentru perfecţionarea şi instruirea resursei umane).
Acest criteriu ne creează posibilitatea de a clasifica investiţiile şi după primatul
sectoarelor de activitate, după cum urmează:
- investiţii în sectorul primar - cuprinzând toate acele lucrări efectuate în
ramurile extractive, unde se efectuează activităţi de desprindere din mediul biologic a
unor anumite substanţe (cărbuni, minereuri feroase şi neferoase, petrol, gaze
naturale etc.);
- investiţii în sectorul secundar - cuprinzând lucrările prevăzute în toate
ramurile tehnologice, la care, prin supunerea materiilor prime şi a materialelor
auxiliare, la anumite transformări tehnologice, se obţine întreaga gamă de produse
necesare societăţii umane,
- investiţii în sectorul terţiar - cuprinzând toate lucrările destinate sferei
prestărilor de servicii (comerţ, asistenţă socială, proiectare etc.)
c) După modul în care se execută, distingem:
- investiţii executate în antrepriză, atunci când lucrările sunt încredinţate, de
către beneficiar (investitor), spre execuţie, unei întreprinderi specializate ce poartă
denumirea de antreprenor, asemenea lucrări se efectuează pe bază de contract
ferm, prin care antreprenorul se angajează să execute lucrarea în parametrii
proiectaţi, cu anumite termene intermediare de execuţie şi cu termen final, iar
beneficiarul se obligă să achite contravaloarea lucrărilor executate; întâlnim în
asemenea cazuri şi situaţii în care antreprenorul stabileşte anumite raporturi
contractuale, de execuţie parţială, cu alţi agenţi economici, care sunt, de fapt,
subantreprenori; raporturile dintre antreprenori şi subantreprenori privesc numai
părţile din lucrări pentru care s-a căzut de acord iar obligaţiile reciproce dintre ei nu
acţionează şi asupra contractului încheiat între antreprenor şi beneficiar (investitor);
- investiţii executate în regie proprie, cele pe care investitorul şi le executa prin
forţe proprii, fără a apela la o unitate specializată;
- investiţii mixte (în sistem mixt), atunci când o parte a investiţiei se execută de
către investitor, prin forţe proprii, iar o altă parte, prin intermediul antreprizei;
asemenea situaţii se întâlnesc mai frecvent atunci când e vorba de montarea unor
utilaje procurate de investitor şi montate de către antreprenor.
d) După stadiul de executare, se disting:
- investiţii în curs de realizare (neterminate);
- investiţii terminate (cele pentru care lucrările au fost încheiate);
- investiţii restante (cele care la termenele finale, prevăzute, n-au fost
realizate).
e) După structura lor tehnologică, distingem:
- lucrări de construcţii – montaj (clădiri, construcţii speciale, instalaţii etc.);
- achiziţii de utilaj care necesită montaj (pe fundaţii, pe piloni, pe postamente
speciale);
- achiziţii de utilaj care nu necesită montaj (mijloace de transport auto,
electrocare, tractoare, maşini agricole etc.);
- lucrări de explorări geologice în care se cuprind lucrările pentru prospecţiuni;
lucrările pentru operaţiunile de exploatare; lucrările pentru conturarea şi extinderea
zăcămintelor subterane; lucrările de foraj;
- cheltuielile efectuate pentru studii şi cercetări geologice;
- alte cheltuieli privind proiectarea, instruirea personalului pentru obiective noi
etc.
f) După caracterul lucrărilor, investiţiile pot fi:
-pentru construirea de obiective noi;
-pentru refacerea (reconstruirea) unor obiective existente, dezvoltarea sau
transformarea lor, ca şi unele investiţii pentru retehnologizarea şi modernizarea
obiectivelor existente, atunci când progresul tehnic impune aceasta; factorii care

10
determină asemenea investiţii sunt cei privind iniţiativa investitorului (în cazul
investiţiilor noi) şi diferiţi factori de altă natură, cum ar fi: efectele seismelor,
inundaţiile, incendiile etc. când, în urma deprecierilor produse, se urmăreşte
readucerea obiectivelor economice, la starea lor iniţială.
g) După natura investiţiilor (compoziţia lor materială), există:
- investiţii corporale, respectiv, activele fixe (construcţii, maşini, utilaje) şi
activele circulante;
- investiţii necorporale, respectiv,activele privind fondul de comerţ, brevete de
invenţii, diferite cheltuieli pentru instruirea şi pregătirea personalului de exploatare,
cheltuieli de publicitate şi reclamă etc.
- investiţii financiare - care cuprind valori imobilizate în diverse titluri de
participare sau împrumuturi pe termen lung.
h) După obiectivul urmărit prin realizarea proiectului întocmit:
Nota: Clasificarea după acest criteriu este, întrucâtva, similară în conţinut cu
cea privind criteriul “destinaţia obiectivelor de investiţii”, cu deosebirea că investiţiile
productive, potrivit autorilor I. Românu şi I. Vasilescu, cuprind o nomenclatură
structurală mai complexă, şi anume:
- investiţii de expansiune - referitoare la crearea de noi capacităţi de producţie;
- investiţii de menţinere - care se referă la înlocuirea şi reutilarea capacităţilor
de producţie existente;
- investiţii de modernizare - care se fac cu scopul creşterii performanţelor
tehnice şi îmbunătăţirii echipamentelor de producţie existente;
- investiţii de inovare - care au ca scop diversificarea activităţii.
Întâlnim, de asemenea, în concepţia aceloraşi autori menţionaţi, în cadrul
aceluiaşi criteriu:
- investiţii obligatorii - care se fac cu scopul de a se respecta anumite
angajamente luate anterior, faţă de alţi agenţi economici sau faţă de proprii angajaţi,
precum şi cu scopul de a se respecta anumite reglementări legale;
- investiţii strategice - care se fac în sfera cercetării, dezvoltării sau pentru
ameliorarea climatului de muncă; ele pot avea un caracter ofensiv sau defensiv.
Potrivit părerii reputaţilor autori menţionaţi, “ această structură a investiţiilor
este de mare utilitate în procesul de fundamentare a deciziilor de investiţii. Astfel,
trebuie avut în vedere faptul că investiţiile obligatorii şi cele strategice au, în sens
economic vorbind, o eficienţă economică indirectă, care se manifestă numai pe
măsura creşterii şanselor de reuşită a investiţiilor direct productive.
De aceea, ele trebuie judecate mai mult prin prisma criteriilor de costuri şi mai
puţin prin prisma criteriilor de rentabilitate economică.
De asemenea, această structurare ridică şi problema dualităţii obiectivelor.
Sunt puţine proiectele de investiţii care să aibă conturat un singur obiectiv. De
cele mai multe ori, în cadrul unui proiect se intersectează mai multe obiective.
Astfel, un proiect de reînnoire poate conţine şi elemente de natura ameliorării
performanţelor tehnice sau a eficienţei activităţii de producţie, iar un proiect de
reutilare conţine, în majoritatea cazurilor, şi elemente de creştere a capacităţii de
producţie existente.”3
i) După gradul de risc:
După gradul de risc putem întâlni:
- investiţii cu risc scăzut - incluzându-le pe acelea care nu prezintă obiective
noi, cu valori mari, ci, mai ales, cele care se efectuează pentru menţinerea
sau îmbunătăţirea celor existente;
- investiţii cu risc mare (sporit) - când e vorba de investiţii noi, de mare valoare,
cu probabilităţi de nerealizare ce n-au putut să fie întrevăzute.
j) După relaţiile ce se stabilesc între beneficiarul investiţiei şi sursele
externe destinate investiţiei, putem întâlni:
- investiţii externe (sau), de portofoliu - care nu sunt altceva decât plasamente
financiare rezultate din vânzarea de acţiuni către investitori străini, (sub 50% din total
acţiuni).

3
I. Românu; I. Vasilescu – coordonatori – op. cit. pag. 16

11
 - investiţii străine directe - când investitorul străin deţine majoritatea acţiunilor
(sau capitalului).

REZUMAT
Investiţiile reprezintă alocarea de resurse materiale, financiare, umane, de
timp şi informaţionale în vederea creşterii capacităţii de producţie în vederea
obţinerii, pe parcursul unui ciclu investiţional, de profit.
Acestea se pot clasifica după următoarele criterii:
a) destinaţia cheltuielilor;
b) destinaţia obiectivelor de investiţii;
c) modul în care se execută lucrările;
d) stadiul de execuţie l lucrărilor;
e) structura tehnologică a cheltuielilor;
f) caracterul lucrărilor executate;
g) natura investiţiilor;
h) obiectivului urmărit;
i) gradul de risc;
j) relaţiile ce se stabilesc între beneficiar şi suma externă de finanţare.
Modernizarea economiei româneşti se bazează pe reforma economică care
are şi o importantă latură investiţională. De asemenea, restructurarea firmelor
româneşti se poate face urmărindu-se şi rolul şi importanţa activităţii de investiţii în
eficientizarea acestora. Aceasta se poate face urmând una dintre directivele:
a) restructurare – privatizare;
b) privatizare – restructurare.
Fiecare direcţie implică diferit statul ca proprietate, dar duce şi la consecinţe
financiare şi sociale importante.
Specific activităţii de investiţie riscul investiţional (în afaceri şi financiar) care
este o componentă de neînlăturat al acesteia.
Riscurile se pot clasifica după dimensiunea lui, putând să distingem mai multe
forme de risc la nivelul unei societăţi comerciale.

TESTE DE EVALUARE
1. Ansamblul resurselor destinate investiţiilor este format din:
a) resurse materiale şi umane;
b) resurse materiale, umane şi financiare;
c) resurse materiale, financiare, umane, de timp şi informaţionale.
2. După modul în care se execută, investiţiile se pot executa:
a) în antrepriză;
b) în regie proprie;
c) în antrepriză, regie proprie şi mixt.
3. În economie, riscurile pot fi grupate în:
a) riscuri în afaceri şi riscuri financiare;
b) riscuri în afaceri, riscuri economice şi riscuri financiare.
Rezolvare
1 c; 2 c; 3 a.

12
 CAPITOLUL II
SURSE DE FINANŢARE. METODA LEASING

Precum s-a arătat, investiţiile joacă un rol primordial în dezvoltarea cantitativă

şi calitativă a activităţilor din sfera producţiei de bunuri şi a serviciilor, precum şi din
sfera activităţilor social-culturale.
Desfăşurarea procesului investiţional şi susţinerea lui în toată perioada de
execuţie şi de exploatare a lucrărilor, presupune mai multe etape principale care, în
succesiunea lor, asigură materializarea eficientă a întregii acţiuni de investire.
Asemenea etape importante sunt:
strategia investiţională;
conţinutul procesului investiţional.

2.1. SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

În economia de piaţă cunoaştem o autonomie a gestionării resurselor de

investiţii, fiecare agent economic trebuind să asigure fondurile necesare oricăror
lucrări de investiţii, din surse proprii sau din alte surse de împrumut, cu obligativitatea
de a rambursa sumele primite la termene stabilite ce trebuie riguros respectate.
Literatura de specialitate cunoaşte clasificarea surselor de finanţare din mai
multe puncte de vedere, cel mai important, însă, fiind cel al apartenenţei fondurilor
ca:

2.1.1. SURSE PROPRII ALE AGENŢILOR ECONOMICI

Acestea aparţin diverşilor agenţi economici privaţi sau publici care au
capacitatea de a se autofinanţa pentru a răspunde tuturor cerinţelor financiare
indicate de proiectant prin proiectul ce a fost adoptat de către investitor.
Autofinanţarea poate fi asigurată prin mai multe căi, respectiv, prin:
- constituirea fondului de amortisment;
- repartizarea unei cote părţi din profitul net al exerciţiilor financiare, pentru
constituirea unui fond de dezvoltare;
- sumele încasate din vânzarea unor active fixe care nu mai sunt utilizate şi
devin disponibile, fiind depăşite tehnic;
- sumele încasate din valorificarea unor resurse materiale neutilizabile în
unitate;
- sumele provenite din diminuările de către stat a procentului de impozitare a
profitului pentru încurajarea întreprinzătorilor mici şi mijlocii în vederea
dezvoltării activităţii productive; în acest caz e vorba de crearea de către stat a
unor facilităţi fiscale pentru simularea dezvoltării;
- sumele provenite din închirierea unor active fixe care nu mai sunt utilizate în
procesul de bază al unităţii etc.

2.1.2. SURSE GENERATE DE PIAŢA DE CAPITAL

Literatura de specialitate consideră că piaţa de capital reprezintă rezultatul

unei activităţi de economisire de fonduri în vederea investirii lor, ca viitoare
plasamente avantajoase.
Piaţa de capital este de fapt o noţiune tipic financiară care îmbracă două
aspecte ale activităţii financiare şi anume:
- piaţa monetară, care cuprinde împrumuturile băneşti pe termen scurt;
- piaţa financiară, propriu-zisă, care cuprinde, în fapt, întreaga piaţă a
capitalurilor pe durată îndelungată.

13
 Din punct de vedere al economiilor, acestea pot fi făcute atât de către
populaţie cât şi de diverşi agenţi economici care, în dorinţa sporirii capitalurilor,
investesc sub forma unor plasamente în scopuri productive.
Piaţa de capital este în general strâns legată de posibilităţile de economisire
ale populaţiei şi, respectiv, a agenţilor economici, depinzând mult de sursa internă,
de nivelul inflaţiei şi al puterii de cumpărare a membrilor societăţii.
Când aceste surse interne disponibile pentru investiţii nu se ridică la nivelul
necesarului, fiecare ţară poate apela la surse externe ce pot fi satisfăcute de ţări cu
putere financiară mai mare.
O piaţă de capital cuprinde în principiu, două părţi constitutive, şi anume:
1. o parte în cadrul căreia se utilizează hârtiile de valoare cum ar fi acţiunile
sau obligaţiunile şi care se desfăşoară în cadrul bursei de valori;
2. o parte în cadrul căreia nu se utilizează hârtiile de valoare, ci se lucrează
cu capital lichid, care se desfăşoară, îndeobşte, în cadrul băncilor
comerciale.
Menţionăm că băncile pot juca şi un rol de intermediar pentru lansarea unor
emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni.
Ca instituţii financiare, în structura pieţei de capital, găsim:
- băncile şi alte instituţii financiare de specialitate;
- bursele de valori mobiliare prin intermediul cărora se negociază vânzarea şi
cumpărarea hârtiilor de valoare;
- companiile de asigurare, ca intermediare între ofertanţi şi solicitanţii de capital.
Prin intermediul băncilor comerciale se poate asigura o finanţare de investiţii
utilizând creditele bancare, în situaţia în care solicitantul de credite are capacitatea
financiară de a rambursa la termen cotele părţi ale creditului şi dobânzile aferente.
Creditele pentru investiţii, privite din punct de vedere al solvabilităţii
solicitatorului şi, respectiv, al garanţiilor cu care pot fi asigurate, pot fi:
- credite bazate pe garanţii materiale;
- credite ipotecare (asigurate prin ipotecarea unor active fixe, terenuri sau active
circulante) ce pot fi valorificate de bancă în caz de nerambursare la termen a
creditelor;
- credite de numerar (cash-flow) care se acordă fără garanţie şi numai pe bază
de studiu de fezabilitate, când solicitantul prezintă suficientă credibilitate că va
rambursa împrumutul şi dobânzile la termenele prevăzute.
Alte mijloace de creare a surselor financiare de investiţii sunt:
- emiterea şi vânzarea de acţiuni pe piaţă, creându-se astfel mărirea numărului
acţionarilor şi o creştere de capital destinat investiţiilor;
- sporirea preţului acţiunilor în situaţia în care activitatea economică este
favorabilă iar, prin intermediul bursei de valori mobiliare, se poate obţine un
capital mai mare;
- crearea unor împrumuturi obligatare, respectiv, pe baza obligaţiunilor emise,
când pentru deţinătorul unor asemenea obligaţiuni se creează posibilităţi de
acordare a unor dobânzi, fapt ce-i stimulează să le cumpere sub formă de
plasament de capital;
- fondurile mutuale, respectiv, cele constituite prin emiterea şi vânzarea de
acţiuni către populaţia posesoare de capital economisit care apoi, poate să
profite de o cotă parte din beneficiu ca dividende sau poate revalorifica
acţiunile prin intermediul bursei de valori;
- împrumuturile participative care, în fapt, se concretizează prin finanţarea de
către bănci sau de către stat a unor nevoi de finanţare a agenţilor economici
de mărime mică şi medie, cu o dobândă fixă acceptabilă, ce poate fi majorată
numai prin clauze de participare la beneficiile realizate.

2.1.3. ALOCAŢIILE DE LA BUGETUL STATULUI PENTRU INVESTIŢII

Îndeobşte, într-o economie de piaţă, sursele de investiţii se prevăd în bugetul
statului pentru domeniile de activitate ce sunt finanţate de la buget şi anume:
administraţia de stat;

14
 învăţământul de stat;
sănătatea publică;
pregătirea militară şi securitatea naţională ;
justiţie.
Pentru toate acestea, organele statului stabilesc lucrările necesare
desfăşurării normale a activităţilor lor la nivel satisfăcător.
Lista unor asemenea titluri de obiective cuprinde, în general:
- crearea de obiective pentru administraţia de stat centralizată şi locală;
- dezvoltarea corespunzătoare, sub toate aspectele a reţelei de unităţi medicale
de tratament, sanatorii, cămine pentru copii, adulţi, handicapaţi şi bătrâni;
- înzestrarea armatei cu tot echipamentul necesar pentru luptă şi apărarea ţării
în vederea asigurării independenţei statului.
De asemenea, de la bugetul statului se alocă fonduri pentru investiţii în
vederea realizării unor lucrări importante din domeniul social-cultural, al protecţiei
mediului, la îmbunătăţirilor funciare, al reţelei de drumuri şi poduri, al conservării
fondului de valori culturale etc.

2.1.4. SURSELE PENTRU INVESTIŢII EXTERNE

Când economia unei ţări nu poate asigura surse financiare suficiente pentru
realizarea investiţiilor necesare bunei desfăşurări a activităţilor, poate fi atrasă o
anumită sursă de capital străin sub formă de credit extern, denumit în cea mai largă
măsură credit cu garanţie guvernamentală (garantat de stat).
Indiferent prin cine vehiculează creditul, statul este cel care răspunde de
rambursarea creditului la termen, împreună cu Banca Naţională a României.
Asemenea credite garantate de stat nu pot depăşi o valoare de două miliarde
de dolari.
Ele se acordă, îndeobşte, de organisme financiar-bancare importante ca:
Fondul Monetar Internaţional; Banca Mondială, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare etc., pe baza unor negocieri privind îndeplinirea unor
obiective prevăzute în proiectul de investiţii.
Creditele garantate de stat se rambursează într-o perioadă de 10-15 ani cu
respectarea unor condiţii esenţiale şi anume:
- să fie investiţii care răspund unor nevoi presante de reformă şi restructurare a
economiei;
- să existe, deja, în ţară o structură organizatorică necesară bunei desfăşurări a
lucrărilor de investiţii prevăzute, cu personal specializat competent;
- să existe resurse materiale şi umane de bază;
- să fie asigurată o bază legislativă care să permită recuperarea creditului, chiar
în caz de faliment;
- să fie asigurată o rată a inflaţiei ce poate fi ţinută sub control;
- proiectele de investiţii care stau la baza acestor lucrări să prezinte costuri de
producţie competitive, forţă de muncă indigenă calificată în mod satisfăcător,
stabilitate socială, eliminarea unei perspective de naţionalizare în viitor a
obiectivelor investite, realizarea unor produse de calitate etc.
Din alte puncte de vedere, mai putem clasifica sursele pentru investiţii în:
- surse publice (din bugetul de stat şi bugetele locale)
- surse private (din fondurile agenţilor economici privaţi, din autofinanţări sau
alte căi la care pot apela aceştia prin împrumuturi)
Capacitatea de autofinanţare poate fi privită ca un surplus de capital care se
poate obţine ca un rezultat al diferenţei dintre încasări şi plăţi de către agentul
economic, pe o perioadă anumită de timp (de obicei un an).
De regulă, totalitatea capacităţii de autofinanţare nu poate fi folosită integral
la autofinanţarea efectivă a investiţiilor deoarece capacitatea integrală se diminuează
prin cuantumul beneficiilor distribuite sub formă de dividende şi participaţii la beneficii
ale salariaţilor.

15
 O relaţie care redă capacitatea de autofinanţare este:
C.a.f. = V - (C + A + cf ) , în care:
C.a.f. = capacitatea de autofinanţare;
V = veniturile totale din activitatea desfăşurată;
C = costurile de producţie (cheltuieli de exploatare);
cf = cheltuielile financiare (inclusiv dobânda);
A = cheltuielile de amortizare a activelor imobilizate
Între autofinanţare şi împrumuturile obţinute trebuie să fie următoarea relaţie:
Datorii la termen
≤1
Capacitate de autofinanţare
Întregul flux al surselor de autofinanţare trebuie să fie rezultatul unor
performanţe economice şi financiare pe care firma a reuşit să le atingă într-o
perioadă determinată de timp.
Într-o economie de piaţă, autofinanţarea trebuie să joace un rol important iar
liniile de creditare să fie utilizate numai atunci când cererea şi oferta, în continua lor
competiţie, indică nevoia unei dezvoltări care necesită surse suplimentare peste cele
asigurate prin autofinanţare.

2.1.5. METODA „LEASING”

Apărută ca o noutate în economia noastră de tranziţie, metoda „Leasing” îşi

are origini mai vechi în relaţiile economice dintre oameni, manifestându-se, la
început, ca o formă simplă de închiriere pe termen mediu sau chiar lung, a unor
anumite bunuri ce puteau fi exploatate sub această formă, contra unei anumite plăţi
convenite de părţi.
Originea etimologică şi-o regăseşte în englezescul „lease”, care , sub aspect
economic poate îmbrăca mai multe sensuri, printre care:
- contract de închiriere;
- contract de arendă;
- contract de concesiune etc.
Literatura de specialitate evidenţiază introducerea „Leasing”-ului în S.U.A, în
anul 1936, în domeniul imobiliar şi în anii 1950-1952 în domeniul mobiliar.
În Europa „Leasing”-ul îşi găseşte aplicarea mai întâi în Marea Britanie, în
anul 1952 şi urmează apoi Germania, Franţa, Belgia, Italia, Elveţia de prin anii 1962-
1965, atât în domeniul imobiliar cât şi în domeniul mobiliar.
Pe parcurs, se dezvoltă şi în alte ţări dezvoltate europene ca: Olanda, Spania,
Portugalia, Austria, Grecia ca şi din alte continente: (Brazilia, Filipine, Japonia,
Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong, Indonezia etc.).
„Leasing”-ul este o metodă de finanţare specifică ce creează
posibilitatea pentru orice agent economic de a realiza o investiţie anumită, fără
a fi nevoit să apeleze în mod expres la credite bancare sau surse proprii.
Întru-un sens mai larg „Leasing”-ul este un contract de închiriere care dă
posibilitatea agenţilor economici care nu dispun de fonduri, pentru a putea iniţia
lucrări de investiţii pe care să le finanţeze o anumită societate specializată în urma
căreia se creează, în principiu, următoarele situaţii:
- agenţii economici beneficiari (utilizatori) se obligă să achite contravaloarea
obiectelor investite, sub forma de obiecte închiriate, într-un anumit număr de
rate negociate;
- după plata ultimei rate, pot deveni opţional proprietarii obiectivului investit, fără
a putea fi refuzaţi sau pot prelungi contractul de leasing;
- dacă-şi manifestă această dorinţă se încheie un contract de vânzare-
cumpărare între părţi, iar agentul economic (utilizatorul) devine proprietarul de
drept al obiectului având dreptul să-l exploateze mai departe, să-l vândă, să-l
doneze etc.

16
 - dacă nu doreşte să devină proprietar, după plata ultimei rate este dator să
returneze obiectul pe care l-a exploatat societăţii finanţatoare, specializate.

2.1.5.1. CARACTERISTICI CARE DEFINESC „LEASING”-UL ÎN

CONCEPŢIA ACTUALĂ ŞI NECESITATEA LUI.
Literatura de specialitate ne arată că „Leasing”-ul s-a impus în ultimele
decenii, în occident, mai ales, ca o metodă de finanţare pe termene medii sau lungi,
a unor investiţii, constituind într-o primă viziune următoarele:
- posibilitatea stimulării vânzării unor anumite bunuri fabricate de către
producători;
- asigurarea unei continuităţi a producţiei pe termene mai îndelungate;
- posibilitatea investirii capitalului pentru unii investitori (locatori), în vederea
obţinerii unui profit;
- posibilitatea iniţierii unei acţiuni de investiţii pentru unii agenţi economici fără a
fi obligaţi să utilizeze capital împrumutat sau chiar capital propriu, şi
perspectiva obţinerii unui profit prin exploatarea obiectelor închiriate în forma
de „leasing”.
Aşa cum a fost conceput, contractul de „leasing” pune faţă în faţă, într-o
primă concepţie, trei parteneri şi anume:
- un producător al bunurilor (terţul furnizor);
- o societate de „leasing” care-şi investeşte capitalul propriu şi cumpără bunurile
de la producător (locator);
- un beneficiar al investiţiei (utilizatorul) care închiriază bunul pentru a-l
exploata, plătind în rate o valoare negociată cu perspectiva posibilităţii de a-l
cumpăra (opţional) după plata ultimei rate.
Grafic, se poate exprima această situaţie astfel:

Precum observăm, între cei trei parametri au loc două tipuri de relaţii
contractuale:

• o primă relaţie între producător şi societatea de „leasing” cu două operaţii

simultane distincte:
- vânzarea bunului de către producător;
- achitarea contractului pe baza cumpărării de către societatea de
„leasing” (locator).
Este vorba în acest caz de perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare
de tip tradiţional (comercial-juridic) cu efectele cuvenite, respectiv transmiterea
deplină a dreptului de proprietate chiar din momentul livrării, pe de o parte şi
achitarea simultană a valorii produsului potrivit negocierii dintre părţi.
• a doua relaţie este de închiriere tip leasing ce se perfectează între
societatea de leasing (locator) şi agentul economic ca utilizator al bunului
închiriat.
Trei sunt elementele de bază ale acestei forme de închiriere şi anume:
- se negociază valoarea ce trebuie plătită de către utilizator locatorului, într-
un anumit număr de rate;
17
 - se stabileşte caracterul opţional al vânzării -cumpărării;
- se stabileşte modalitatea de plată de către utilizator, locatorului în rate,
potrivit negocierii convenite.
Acest nou tip de contract de închiriere de tip „leasing” se deosebeşte
fundamental de închirierea clasică prin următoarele:
- pe toată durata închirierii, proprietarul de drept rămâne în continuare
societatea finanţatoare (de leasing) cu toate obligaţiile ce revin proprietarului
(impozite, taxe, amortizare) iar utilizatorul (agentul economic) are latitudinea şi
dreptul să utilizeze bunul închiriat în scopul prevăzut în contract, în condiţiile
de eficienţă pe care le consideră cele mai adecvate.
- dacă pe parcursul termenului de închiriere, utilajul închiriat prezintă unele
deficienţe în funcţionare, are asigurată asistenţa tehnică a finanţatorului pe
propriile sale cheltuieli sau utilajul este înlocuit cu altul.
- dacă intervine o uzură morală determinată de progresul tehnic, se poate
schimba utilajul cu altul corespunzător, dar în condiţii de negociere noi, tot în
sistem “leasing”.
- odată cu achitarea ultimei rate (rata reziduală) utilizatorul poate opta pentru
cumpărarea utilajului, fără a mai negocia vreun alt preţ faţă de cel negociat
iniţial şi fără a se mai plăti o altă sumă de bani, în afara ultimei rate scadente,
deoarece preţul utilajului reprezintă suma ratelor plătite şi nu e vorba de un alt
preţ.
Optând pentru aceasta, societatea de „leasing” nu are voie să-l refuze şi este
obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare ce se perfectează.
- contractul de „leasing” fiind un contract de închiriere, nu prevede ca la orice
contract comercial de închiriere, ca valoarea chiriei să fie stabilită la alt nivel
decât valoarea negociată plătibilă în rate, care, de fapt, înseamnă o chirie
egală cu preţul de vânzare.
Contractul de „leasing” stimulează în măsură importantă iniţiativa celor care
doresc să înceapă o activitate, fără a dispune de capitalul necesar şi creează o
premisă importantă pentru stimularea producţiei, fapt care se reflectă benefic în
evoluţia economică, realizându-se şi profituri stimulatoare.
În situaţia când, între producător (furnizor) şi utilizator (agentul economic) nu
există o societate de „leasing”(intermediară) care să joace rolul de investitor
(cumpărător), putem avea de-a face cu un contract de leasing direct (între producător
şi utilizator, rolul locatorului luându-l direct furnizorul).
Între contractul de „leasing” şi contractul de vânzare-cumpărare în rate există,
totuşi, o deosebire substanţială şi anume: contractul de „leasing” nu transmite dreptul
de proprietate la data transmiterii utilajului în folosinţă, pentru exploatare ci, numai
după plata ultimei rate (reziduale), pe când contractul de vânzare-cumpărare cu plata
în rate, transmite dreptul de proprietate din chiar momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare cu plata în rate, cumpărătorul putând fi urmărit în averea sa
personală dacă nu achită ratele, dar pe utilaj este stăpân pe deplin.

2.1.5.2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND CONTRACTUL DE

„LEASING” ÎN ŢARA NOASTRĂ

Din cele arătate până acum, în prezent rezultă că în ţările cu o economie

dezvoltată, contractele de „leasing” au cunoscut o largă aplicabilitate, legiuitorii
urmărind cu perseverenţă evoluţia acestor operaţiuni menite să se răsfrângă pozitiv
în asigurarea bunului mers al activităţilor de producţie desfăşurate.
În ţara noastră, actul normativ care a legiferat operaţiunile de leasing şi,
respectiv, societăţile de leasing, a fost Ordonanţa Guvernului României nr. 51/1997,
aprobată apoi de parlament prin Legea nr. 90/1998 şi completată prin Legea nr.
99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.
Această ultimă exprimare a legii stabileşte următoarele măsuri obligatorii:
Societăţile de leasing, persoane juridice române se înfiinţează şi
funcţionează potrivit Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, republicată,
modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999.
18
 Două condiţii sunt obligatorii pentru înfiinţarea lor:
o să aibă ca obiect de activitate desfăşurarea operaţiunilor de leasing;
o să aibă un capital social minim subscris şi vărsat integral la înfiinţare,
de 500 milioane lei.
Pentru desfăşurarea activităţii normale a lor, societăţile de „leasing” sunt
obligate să se înregistreze la Oficiul pentru operaţiuni de leasing din cadrul
Ministerului Finanţelor în termen de 15 zile de la data la care au obţinut certificatul de
înmatriculare.
Operaţiuni de leasing sunt acelea prin care o parte denumită
locator/finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra
unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi denumită utilizator, la solicitarea
acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.
La sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţator se obligă să respecte
dreptul de opţiune al utilizatorului care poate fi:
o de a cumpăra bunul;
o de a prelungi contractul de leasing;
o de a înceta raporturile contractuale.
Legea dă posibilitatea utilizatorului să opteze pentru cumpărarea bunului
înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul
achită toate obligaţiile asumate prin contract.
Obiectul operaţiunilor de leasing poate fi:
o bunuri imobile;
o bunuri mobile de folosinţă îndelungată aflate în circuitul civil.
Elementele minime ale oricărui contract de leasing trebuie să fie:
a) părţile contractului:
o locatorul/finanţatorul;
o utilizatorul
b) descrierea exactă a bunului care face obiectul contractului de leasing;
c) valoarea totală a contractului de leasing;
d) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
e) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
f) clauza privind obligaţia asigurării bunului.
Când este vorba de un contract de leasing financiar, în afara celor de mai sus
trebuie să cuprindă:
- valoarea iniţială a bunului;
- clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea
bunului şi la condiţiile în care acesta poate fi exercitat.
În afara acestora, părţile pot introduce şi alte clauze convenite de ele.
Durata de închiriere a contractului de leasing nu poate fi mai mică de un an.
Prin prevederile legii, contractele de leasing constituie titlu executoriu şi,
deci, nu mai este nevoie de o hotărâre judecătorească definitivă, în următoarele
situaţii:
- la sfârşitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul n-a formulat opţiunea
cumpărării bunului sau a prelungirii contractului;
- în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.

2.1.5.3. TIPURI DE LEASING

În legislaţia românească distingem două tipuri de leasing şi anume:

A) Leasing-ul financiar care îndeplineşte una sau mai multe dintre condiţiile:
- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului
chiar din momentul încheierii contractului de leasing;
- părţile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing să se
transmită utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va
reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţa) pe care aceasta o are
la data în care opţiunea poate fi exprimată;

19
 - perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din
durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă în final, dreptul de proprietate
nu e transferat.
B) Leasing-ul operaţional care nu îndeplineşte nici una din condiţiile
prevăzute mai sus (“Leasing”-ul ca formă de contract posibil).
Facem menţiunea că legea prevede posibilitatea ca atât finanţatorul cât şi
utilizatorul să poată fi persoane juridice române sau străine.
Există, de asemenea, posibilitatea ca utilizatorul să-şi poată alege, atât
furnizorul cât şi societatea care va asigura bunul, cu acordul societăţii de leasing.
Literatura de specialitate prevede că în alte legislaţii se pot distinge şi alte
tipuri de leasing care pot fi considerate valabile şi la noi.

REZUMAT
În realizarea unei investiţii, un rol important îl are alegerea strategiei de urmat
în finalizarea acesteia. Pentru aceasta se realizează prognoze care să definească
modalitatea în care domeniul unde se vor materializa investiţiile va evolua în
perioada următoare.
Realizarea unei investiţii presupune parcurgerea unui ciclu investiţional care
cuprinde obligatoriu etapele de studiu, de evaluare şi de realizare a investiţiei,
urmate de etapa de exploatare rentabilă a acesteia.
Primul element ce se urmăreşte a fi fundamentat este finanţarea investiţiei, cu
precizarea exactă a surselor de finanţare şi a cuantumului fiecărei surse în suma
totală. Ca o modalitate nouă, modernă de finanţare a dezvoltării de noi capacităţi de
producţie este „metoda leasing” care presupune un lanţ de trei agenţi economici
între care se stabilesc raporturi juridice specifice. Această metodă permite o
finanţare mai uşoară a achiziţionării de maşini şi utilaje necesare desfăşurării
procesului de producţie.

TESTE DE EVALUARE
1. Prognozele se împart în:
a) prognoze pe termen scurt, mediu, lung şi foarte lung;
b) pe termen scurt, mediu şi lung.

2. Etapele ce trebuie urmate în realizarea unui punct de investiţii sunt:

a) de studiu, de evaluare şi de realizare;
b) de studiu şi de evaluare.

3. Finanţarea unei investiţii se poate face din:

a) surse proprii;
b) surse de pe piaţa de capital;
c) surse externe;
d) surse proprii, de pe piaţa de capital şi externe.

4. Metoda „leasing” presupune relaţii între:

a) doi agenţi economici;
b) trei agenţi economici.

Rezolvare
1 a; 2 a; 3 d, 4 b.

20
 CAPITOLUL III
EFICIENŢA ECONOMICĂ - ELEMENT FUNDAMENTAL AL DECIZIEI
DE INVESTIŢII

3.1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ

Eficienţa economică este o noţiune cu caracter complex şi cu un rol important

în evoluţia societăţii umane prin faptul că mobilul ei permanent a fost şi rămâne, în
mod constant, obţinerea unor rezultate favorabile în activitatea desfăşurată de către
oameni, atât individual cât şi în cadrul unor activităţi economice.
Etimologic, cuvântul eficienţa îşi are originea în cuvântul latinesc „efficere”,
care înseamnă, a îndeplini ceva, a crea, a face ceva mai cu curaj, a câştiga bani,
deci, a desfăşura o activitate din care să rezulte realizarea unui scop propus.
Sinonim cu eficienţa şi întâlnit în literatura noastră de specialitate, ca şi a altor
ţări, este termenul “eficacitate”, provenit în limbajul nostru din franţuzescul
“efficacité”, care înseamnă o acţiune capabilă să producă un efect aşteptat.
Specialiştii au acceptat în mai largă măsură noţiunea de eficienţă, faţă de cea
de eficacitate, astfel că, în literatura de specialitate economică, eficienţa este
considerată termenul cel mai uzual.
Cât priveşte domeniul tehnic, noţiunea de eficienţă se suprapune în cele mai
frecvente cazuri noţiunii de randament, ca raport între efectul obţinut şi efortul depus.
Cu toate acestea, eficienţa are o sferă mult mai mare de cuprindere, incluzând
tot ceea ce înseamnă un folos, un câştig în plus, un efect economic avantajos.
În economia de piaţă, în care agenţii economici au o largă libertate de acţiune
şi nu se simt îngrădiţi de stat printr-o legislaţie rigidă, eficienţei economice îi revine
sarcina stimulării permanente a iniţiativei, individuale sau ca firmă comercială sub
diverse forme.
Specialiştii sunt de acord că la baza oricăror activităţi economice stau două
elemente inseparabil unite şi anume: EFORTUL - privit ca un consum de resurse
materiale, umane şi financiare – şi - EFECTUL, înţeles ca un rezultat obţinut în
concordanţă cu o previziune anume - astfel încât nivelul efectului obţinut să fie
superior nivelului efortului depus.
Luând în considerare cei doi factori determinanţi ai eficienţei, sub aspect
matematic, putem defini ca fiind un raportul între ansamblul efectelor economice
obţinute dintr-o activitate economică anumită şi ansamblul eforturilor
economice depuse de către iniţiatorul activităţii respective.
Relaţia matematică prin care se reprezintă eficienţa (E) este următoarea:
R
E= , în care:
C
R = rezultatul (efectul) obţinut;
C = consumul de resurse (efortul depus).
În raportul arătat, valoarea eficienţei trebuie să tindă către maximizare,
R
respectiv, acest raport trebuie să fie superior cifrei 1, adică R > C şi, deci, >1.
C
În situaţia unei egalităţi între R şi C, activitatea desfăşurată nu este
recomandabil să se execute, deoarece nu se poate realiza nici un câştig suplimentar.
Există şi un raport invers al celor doi factori prin intermediul căruia putem
determina ce efort trebuie făcut pentru o unitate de efect.
C
Astfel, vom avea: E ' = , care, principial, trebuie fie minim.
R
O definiţie mai completă a eficienţei economice s-ar putea formula astfel:

21
 Eficienţa economică este o noţiune complexă prin care înţelegem
obţinerea unor rezultate economico-sociale maxime şi de utilitate prin
cheltuirea în mod raţional şi economic a oricăror resurse materiale, tehnice, de
muncă şi financiare pe baza unor metode ştiinţifice de organizare şi de
conducere a activităţilor umane, în toate domeniile de activitate.
În literatura de specialitate întâlnim definiţii mai concise, strâns legate de
sensul lingvistic al noţiunii de eficienţă economică şi anume: “Eficienţa este
atributul oricărei activităţi umane de a produce efectul util dorit.”4
În afara relaţiilor expuse mai sus, care dau o conotaţie pur matematică, de
calcul al eficienţei economice, trebuie avut în vedere faptul că, în sensul gândirii
economice, o activitate economică poate fi considerată eficientă dacă îndeplineşte şi
unele condiţii cum sunt cele de mai jos:
- activitatea respectivă este în măsură să acopere o cerere socială, adică
rezultatul (produsul) său să fie cerut de societate, să fie util;
- activitatea respectivă poate fi măsurată, astfel încât să putem cunoaşte valoric
ce venit net (profit) se poate obţine şi cu ce efort.
În limbajul economic întâlnim, de asemenea, noţiunea de „rentabilitate”, în
special, atunci când se pune problema determinării profitului ce trebuie obţinut.
Noţiunea de rentabilitate, însă, nu trebuie confundată cu noţiunea de eficienţă
economică, deoarece aceasta din urmă are o sferă de cuprindere mai largă decât
rentabilitatea.
Pe când rentabilitatea reprezintă rezultatul financiar al unei activităţi
economice, concretizat prin profit, eficienţa cuprinde toate laturile activităţilor
(economice, financiare, sociale, culturale etc.) având menirea de a realiza efecte
benefice şi utile.
Dacă, din cele expuse până acum, s-a urmărit cristalizarea problemelor de
principiu, privind eficienţa economică a producţiei, în general, în cele ce urmează
vom analiza eficienţa economică în investiţii, respectiv, acolo unde se pune problema
începerii unor activităţi care trebuie să se bazeze pe toată durata lor, pe o eficienţă
cât mai mare.
Ca orice altă activitate economică, în activitatea de investiţii dezideratul
obţinerii celor mai bune rezultate, prin utilizarea unor mijloace disponibile, îl constituie
asigurarea unei eficienţe economice maxime.
Din expunerea privind conceptul de eficienţă economică a producţiei, în
general, a rezultat că nu numai în activitatea de producţie ci şi în celelalte activităţi
nivelul eficienţei economice este redat de cei doi factori determinanţi ai săi, efectul şi
efortul şi că acest nivel poate fi influenţat de o multitudine de factori.
Şi în investiţii, relaţia de principiu privind determinarea eficienţei economice
este aceeaşi ca şi în producţie, respectiv:
R C
E= sau E, =
C R
Mai mult ca oriunde, în investiţii trebuie să se urmărească tendinţa către
R
E= → max ceea ce înseamnă că, pentru orice unitate de efect (consum) trebuie
C
să se depună cea mai mică cantitate de efort. (De fapt, fiecare relaţie este inversa
celeilalte).
Din punctul de vedere al efortului investiţional, distingem eforturi care se referă
la:
- valoarea investiţiei;
- valoarea lucrărilor de construcţii-montaj;
- numărul şi valoarea utilajelor de acelaşi fel;
- numărul de personal din procesul investiţional.
Similar, în procesul de producţie, întâlnim sub noţiunea de efort:

4
I. Românu, I. Vasilescu coord. cit. pag.105

22
 - costurile de producţie;
- cheltuielile materiale;
- numărul de salariaţi etc.

3.2. CARACTERISTICI ALE EFICIENŢEI ECONOMICE A

INVESTIŢIILOR
Principalele caracteristici ale eficienţei economice a investiţiilor, adoptate, în
principiu, de către literatura de specialitate, sunt:
1) latură esenţială a întregii activităţi economice;
2) se bazează pe urmărirea obţinerii unor rezultate optime, ca urmare a legăturii
strânse dintre raportul efectelor şi cel al consumurilor (eforturilor);
3) cunoaşterea corespunzătoare a cererilor pieţei, respectiv o previziune judicios
fundamentată a acesteia.

3.3. INDICATORII DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A INVESTIŢIEI

În elaborarea lucrării de proiectare, proiectantul trebuie să ţină seama de o
multitudine de factori ce ar putea influenţa obiectivul proiectat, utilizând o gamă
complexă de indicatori, grupaţi după anumite criterii, pe baza cărora să poată ajunge
la concluzii favorabile investitorului.
Necesitatea utilizării unui număr adecvat de indicatori de eficienţă ce se obţin
prin calcule şi prelucrări ale informaţiilor incluse în documentaţie constituie premisa
obiectivă şi necesară deoarece un număr apreciabil de factori pot influenţa activitatea
productivă a obiectivului investit.
Priviţi, în general, ca instrumente de calcul care trebuie să analizeze raportul
dintre anumite mărimi, indicatorii economici sunt meniţi să dea o expresie cât mai
exactă a oricărei activităţi de investiţii şi a oricărei activităţi economice, din orice
sector de activitate.
Literatura de specialitate indică posibilitatea clasificării acestor indicatori din
mai multe puncte de vedere.
Specialişti consacraţi ca: I. Românu şi I. Vasilescu, în lucrarea “Eficienţa
investiţiilor şi a capitalului fix”, editată în anul 1993, prezintă o clasificare a
indicatorilor după unele criterii ca:
1) Sfera de cuprindere şi de referinţă potrivit căreia indicatorii se împart în:
- indicatori care reflectă efectele economice, respectiv, capacitatea de producţie,
valoarea producţiei, încasările valutare etc.;
- indicatori care cuantifică eforturile pentru înfăptuirea activităţii respective cum
sunt: volumul investiţiilor, mărimea imobilizărilor, cheltuielile de producţie,
structura costurilor de producţie, numărul total al salariaţilor şi structura acestora
etc.
- indicatori referitori la perioada în care se desfăşoară activitatea analizată,
respectiv, dimensionarea perioadei executare-dezvoltare-producţie-desfacere,
durata vieţii unui produs, timpul de execuţie al unei activităţi, atingerea
parametrilor proiectaţi, durata de amortizare a capitalului fix etc.;
- indicatori ai eficienţei economice care au drept caracteristică generală realizarea
unei comparaţii a rezultatelor obţinute strâns legat de resursele consumate,
ţinând seama şi de alte elemente definitorii ale eficienţei economice ca: structura
resurselor şi rezultatelor, calitatea acestora, gradul de abundenţă, influenţa
factorului timp etc.
Dintre aceşti indicatori se menţionează: rata profitului, productivitatea muncii,
producţia la 1000 lei capital fix, investiţia specifică, coeficientul de eficienţă
economică a investiţiilor etc.
2) Nivelul la care se face evaluarea şi analiza economică, şi anume:

23
- indicatori calculaţi la nivel macroeconomic: produs intern brut, produs naţional net
etc.;
- indicatori calculaţi la nivel microeconomic: valoarea producţiei marfă fabricate,
numărul total de salariaţi, valoarea cifrei de afaceri, producţia la 1000 lei capital
fix etc..
Opinii privind gruparea indicatorilor eficienţei economice, în general sunt mai
multe, toate însă dând posibilitatea determinării eficienţei economice a oricărei
activităţi, inclusiv a celei de investiţii.
Cu privire la indicatorii de evaluare şi analiză a eficienţei economice a
investiţiilor, aceştia, deşi se includ în indicatorii de eficienţă economică în general, ei
au totuşi denumiri specifice şi se pot clasifica din următoarele puncte de vedere:
A) din punct de vedere al conţinutului lor general (indicatori generali);
B) din punct de vedere al posibilităţii analizei eficienţei economice a investiţiilor
(indicatori de bază ai investiţiei).

3.3.1. INDICATORII GENERALI

Sunt cei care dau posibilitatea formării unei păreri generale asupra modalităţii
de creare a eficienţei economice, ţinând seama de următorii indicatori: capacitatea
de producţie a obiectivului proiectat, costul producţiei, forţa de muncă ce va contribui
la realizarea producţiei, productivitatea muncii ce se preconizează a se realiza,
nivelul profitului obţinut, rata rentabilităţii activităţii desfăşurate.
În cele ce urmează, vom prezenta parametrii care alcătuiesc fiecare indicator
şi modul de determinare a lor.

1. Capacitatea de producţie reprezintă indicatorul care ne arată volumul

maxim al producţiei ce poate fi realizat într-o perioadă de timp anumită (oră, zi, lună,
trimestru, an) în condiţii de funcţionare normală a utilajelor şi instalaţiilor productive şi
de folosire a resurselor materiale şi umane în mod raţional într-un coeficient de
schimburi determinat de natura procesului tehnologic.
Capacitatea de producţie poate fi exprimată în cantităţi fizice (bucăţi, tone, m.,
l., m , m3 etc.) şi se simbolizează în principiu cu “q”.
2

Atunci când se exprimă în valori, se simbolizează cu “Q”.

Relaţia matematică ce determină calculul capacităţii de producţie sub forma
valorică este următoarea:
n
Q = ∑ q jp j , în care:
j=1
Q = capacitatea de producţie exprimată valoric;
qj = cantitatea de producţie fizică a unui anumit sortiment;
pj = preţul de producţie al sortimentului “j”.
Când e vorba de unităţi social-culturale, capacitatea de producţie se exprimă
prin unităţi reprezentative ale activităţii desfăşurate (pentru un spital numărul de
paturi, pentru o şcoală numărul de clase a câte 30 de elevi, pentru un teatru numărul
de locuri în sală, pentru un stadion numărul de locuri în tribune etc.).
Capacitatea de producţie are importanţă pentru investitor deoarece este cea
care dă o primă orientare privind necesarul de fonduri ce trebuie imobilizate.

2. Costul producţiei reprezintă valoarea consumului de resurse materiale şi

umane încorporată în producţia realizată la nivel maxim, pe o anumită perioadă de
timp, în obiectivul investit.
Pentru determinarea ei, nu se utilizează o formulă ca la determinarea capacităţii,
deoarece ea este rezultatul însumării tuturor cheltuielilor cu resursele materiale şi
umane, inclusiv alte cheltuieli băneşti (impozite, taxe, etc.).
În general, cuantumul cheltuielilor materiale este important nu ca valoare
totală ci, ca cheltuieli de producţie la 1000 lei valoare produse realizate.
3. Forţa de muncă (numărul total de salariaţi).

24
 Este indicatorul care trebuie determinat chiar din faza de proiectare, deoarece
la baza calculului său stau utilajele de bază ce realizează sortimentele, condiţiile de
tehnologie sortimentală, numărul de oameni salariaţi care trebuie să deservească
fiecare loc de muncă din fazele tehnologice, nivelul de calificare profesională etc.
Ţinându-se seama de toţi parametrii tehnologici se alcătuieşte o listă de
salariaţi pe specialităţi şi nivel de calificare, iar în funcţie de volumul ce trebuie
produs şi timpul de funcţionare se stabileşte coeficientul de schimburi de lucru.
4. Productivitatea muncii este indicatorul care determină capacitatea
productivă a fiecărui salariat, respectiv cantitatea sau valoarea unor produse
realizate de fiecare salariat (muncitor) într-o unitate de timp sau într-o perioadă de
timp stabilită spre a fi luată în calcul.
Productivitatea muncii (W) se poate determina în mai multe feluri, în funcţie de
parametrii folosiţi în formulă.
Astfel putem avea:
Q valoarea productiei
W= =
Ns Nr.de salariati

W = F 1 = timpul necesar pentru cantitatea produsa

q cantitatea produsului
W= =
Ns numarul de salariati

W = q = cantitatea produsului

5. Profitul reprezintă acel indicator care redă venitul net ce trebuie realizat
ca urmare a desfăşurării unei activităţi de investiţii.
El este reprezentat, în general, prin rata profitului, care arată capacitatea
obiectivului de investiţii de a aduce profit.
Profitul, ca element component al acumulării de capital, constituie un factor
important în sporirea capitalului fix, deoarece el poate fi reinvestit pentru dezvoltarea
şi, respectiv, modernizarea capacităţilor de producţie.
6. Eficienţa capitalului fix: Ef ca un raport între valoarea producţiei determinată
de capacitatea de producţie (Q) şi valoarea capitalului fix investit (K):
Q
Ef =
K
O trăsătură importantă a acestui indicator este şi aceea că el creează
posibilitatea comparării lucrărilor de investiţii din ţară cu lucrări similare din ţările mai
dezvoltate.
O altă trăsătură a acestui indicator rezidă în faptul că asigură urmărirea stării
utilajelor, mecanismelor şi instalaţiilor de lucru, a duratei optime de funcţionare a lor,
ca şi a nivelului tehnic al capacităţii capitalului fix.
Literatura de specialitate stabileşte mai multe categorii de indicatori adecvaţi
analizei eficienţei economice a capitalului fix.
Spre exemplu:
Q
- valoarea producţiei la 1000 lei capital fix Q(1000) = ⋅1000
K
Q valoarea productiei
sau ⋅ 1000 = × 1000
Cf valoare capital fix

- profitul total la 1000 lei capital fix

P ( 0001 ) = Cf ⋅ 0001 = capital fix × 1000

- profitul net la 1000 lei capital fix (Pn/1000)

25
 Pn profit net
Pn (1000 ) = ⋅1000 = × 1000
Cf capital fix

7. Rata rentabilităţii este corolarul ratei profitului, purtând şi denumirea de

profitabilitate.
Rata rentabilităţii (r) se determină ca un raport între profitul obţinut (P) şi
cheltuielile de producţie necesare (C), respectiv:
P
r= ⋅1000
C
Se consideră pe bună dreptate că rata rentabilităţii este indicatorul care
răspunde cel mai frecvent la modalitatea de luare a deciziilor de investiţii, deoarece
dintre variantele analizate, se alege cea care prezintă rata rentabilităţii optime.

3.3.2. INDICATORII DE BAZĂ AI INVESTIŢIEI

Indicatorii de bază sunt proprii activităţii de investiţii spre deosebire de cei

anteriori care pot fi comuni şi oricăror altor activităţi economice.
Literatura de specialitate cunoaşte, în principal, următorii indicatori de bază ai
investiţiei:

1. Volumul de capital investit este indicatorul care reprezintă efortul

economic total pentru proiectarea şi realizarea unui obiectiv de investiţii.
În principiu, indicatorii privind eficienţa economică a investiţiilor pot îmbrăca
două forme:
- indicatori EFECT / EFORT
- indicatori EFORT / EFECT,
respectiv după modul în care analizează.
Volumul de capital investit este un indicator de efort care înglobează
însumarea elementelor componente ale acestuia, respectiv:
- valoarea resurselor materiale;
- valoarea resurselor financiare;
- valoarea retribuirii forţei de muncă şi a cheltuielilor de protecţie şi A.S.;
- valoarea resurselor informaţionale şi ştiinţifice.
Privit în ansamblul economiei naţionale, volumul total de investiţii (It) prezintă
următoarea componenţă:
It = Id + Icol + Icon + Y + Iimob + Fm + T + Mc
în care:
It = volumul capitalului investit;
Id = valoarea investiţiilor directe (resursele materiale directe
înscrise în devizul general);
Icol = valoarea investiţiilor colaterale (utilităţi, energie, combustibil,
căi de acces rutier şi feroviar);
Icon = valoarea investiţiilor conexe în aval;
Y = valoarea terenului achiziţionat sau închiriat (concesionat);
Iimob = valoarea compensării pierderilor provenite din imobilizări de
resurse sau alte pierderi create de factorul timp;
Fm = valoarea cheltuielilor efectuate cu pregătirea, calificarea şi
specializarea forţei de muncă;
T = taxe vamale pentru import utilaje, instalaţii etc.
Mc = valoarea mijloacelor circulante.
Când e vorba de volumul de investiţii la nivel microeconomic, se elimină din
formula de calcul parametrii Icon şi Fm, deoarece investiţiile conexe există iar

26
cadrele profesionale au asigurată pregătirea profesională prin reţeaua şcolară
existentă.
O formulă de calcul mai concisă cunoscută în literatura de specialitate este şi
următoarea:
It = Id + Ic + Mc + Cs , în care:
Id = investiţiile directe;
Ic = investiţii conexe şi colaterale;
Mc = valoarea mijloacelor circulante;
Cs = cheltuieli suplimentare (pregătirea cadrelor, supraveghere etc.)
Din alt punct de vedere, valoarea capitalului investit poate fi şi mai concis
prezentat şi anume:
- capital fix activ (maşini, utilaje, instalaţii de lucru care execută procesul
tehnologic pentru producţia bunurilor respective);
- capital fix pasiv (clădiri, construcţii, căi de acces interior etc. care participă
indirect la procesul de bază).
2. Durata de execuţie (realizare) a lucrărilor de investiţii proiectate
reprezintă indicatorul care stabileşte perioada în care are loc execuţia lucrărilor
proiectate, respectiv perioada în care, potrivit proiectului, întregul efort investiţional
este transformat în capital fix, activ şi pasiv.
În cadrul acestei perioade se eşalonează cheltuielile de fonduri băneşti şi
materiale în colaborare cu beneficiarul investiţiei, iar executantul îşi organizează
desfăşurarea lucrărilor de execuţie în aşa fel , încât să se încadreze în termenele
prevăzute prin contractul proiectului de execuţie.
Desfăşurarea execuţiei presupune o organizare riguroasă şi folosirea unor
procedee matematice ca: graficul Gantt, metoda drumului critic (ADC), metoda PERT
etc. despre acestea urmând a vorbi într-un capitol aparte, referitor la organizarea şi
optimizarea utilizării resurselor de investiţii.
Durata de execuţie a lucrărilor de investiţii proiectate se caracterizează, din
punct de vedere economic, prin aceea că în această perioadă se imobilizează
fonduri fără ca ele să aducă vreun venit. De aceea este imperios necesar ca, atât
constructorul cât şi beneficiarul să colaboreze strâns în privinţa organizării şi
desfăşurării lucrărilor în aşa fel, încât să se poată asigura evitarea oricăror întârzieri
care-I afectează şi pe unul şi pe altul.
De dorit este ca, în desfăşurarea lucrărilor să poată fi puse în funcţiune unele
capacităţi de producţie care să poată produce în paralel cu executarea altor lucrări ce
pot fi realizate în partea finală.
Desfăşurarea duratei de execuţie a lucrărilor poate aduce beneficiarului
pierderi importante pentru că se pot crea situaţii neprevăzute şi anume:
- nu poate fi respectat un termen contractual stabilit anterior de către beneficiar;
- se poate întâmpla ca prin întârzierea apariţiei pe piaţă mai târziu, unele produse
să nu mai fie atât de solicitate ca înainte;
- se întârzie recuperarea fondurilor investite şi se diminuează beneficiul prevăzut.
3. Durata de exploatare (funcţionare) a obiectivului proiectat este
indicatorul cel mai important pentru orice investitor având în vedere că reprezintă
timpul de funcţionare al obiectivului, după ce a fost pus în funcţiune, până la
scoaterea sa definitivă din exploatare.
Am putea spune că durata de funcţionare a obiectivului reprezintă timpul în
care, de fapt, se amortizează valoarea investită în capitalul fix, la care se adaugă
timpul în care acesta mai funcţionează până la scoaterea sa definitivă din funcţiune.
Pentru investitor, cea mai importantă perioadă este durata de exploatare, când
realizează beneficiu.
Durata de exploatare este strâns legată de unele previziuni privind durata de
solicitare a unor produse fabricate ca şi de influenţa progresului tehnic care, creând
produse noi cu calităţi superioare şi mai mult solicitate, conduc la oprirea producţiei
care nu mai concordă cu cererile pieţei.

27
 4. Investiţia specifică (Si) este indicatorul care creează posibilitatea pentru
investitor de a stabili o corelaţie între efortul investiţional depus şi efectul economic
obţinut pentru varianta „i” de proiect analizată.
De aici rezultă că investiţia specifică este efortul investiţional depus pentru o
unitate de capacitate de producţie în unităţi fizice sau valorice.
Efortul investiţional include toate cheltuielile efectuate pentru realizarea
investiţiei totale (It) iar efectul economic reprezintă nivelul capacităţii de producţie în
unităţi fizice.
Din raportul acestor doi parametri, determinăm mărimea investiţiei specifice
(Si).
Iti
Si = , în care:
qh
Iti = valoarea totală a investiţiilor;
qh = capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice (tone, buc., m2, m3,
ml.)
Când avem de-a face cu o producţie eterogenă şi nu se pot stabili unităţi
fizice, transformăm toate produsele în valori şi obţinem valoarea totală a producţiei
(Q) iar relaţia va fi:
=

În acest fel vom putea cunoaşte ce efort investiţional revine pentru un leu
producţie obţinută.
Când nu este vorba de obiective noi, ca în cazul de mai sus, ci de
modernizare, tehnologizare, dezvoltare vom avea relaţii de determinare după cum
urmează:
Iti
Si =
qi − qo , în care:
Iti = valoarea investiţiilor pentru modernizare;
qi = capacitatea de producţie obţinută după modernizare;
qo = capacitatea de producţie înainte de modernizare.
Compararea variantelor se face prin relaţia:
Iti − Itj
Sm = , în care:
qi − qj
Sm = investiţia specifică după modernizare;
qi = capacitatea variantei “i”
Itj = efortul variantei “j”
qj = capacitatea variantei “j”

Exemplificăm prin tabelul de mai jos cu date concrete, modul de calcul al mai
multor variante.

Situaţia Variante
Nr. crt. Specificaţie U/M
iniţială 1 2 3
1 Investiţie Mil. lei - 800 1100 1250
2 Prod. fizică Buc. 30000 70000 120000 130000

Pe baza datelor de mai sus, vom avea:

800 800
SiVar.1 = = = 0,02 mil. lei/buc.
70000 - 30000 40000

28
 1100 1100
Si Var. 2 = = = 0,01 mil. lei/buc.
120000 - 30000 90000
1200 1200
Si. Var. 3 = = = 0,12 mil. lei/buc.
130000 - 30000 100000
Si optim = min(Si1 , Si 2 , Si 3 ) = Si 2 = 0,01 mil. lei/buc.
În situaţia unei producţii eterogene, capacitatea de producţie va fi înlocuită în
relaţie cu Q (respectiv Qm şi Qo) astfel că investiţia specifică prin modernizare (Si)
va fi determinată prin relaţia:
Im i
Si =
Qm − Qo , rezultând efortul investiţional de modernizare pentru 1 leu
capacitate valorică.
5. Termenul de recuperare a investiţiei este acel indicator sintetic ce
reprezintă raportul dintre efortul investiţional (capitalul investit) şi profitul
anual obţinut.
El ne redă perioada de timp, începând de la darea în funcţiune (exploatare) a
obiectivului, până când valoarea investită se recuperează din profitul obţinut.
Relaţia prin care se determină această perioadă este:
a) pentru obiective noi:
Iti
Ti = , în care:
Ph
Iti = valoarea investiţiilor totale ale variantei “i”
Ph = profitul anual obţinut în varianta “i”
Practic, în momentul în care, din profitul realizat se încasează întreaga valoare
a efortului investiţional, se ajunge la stabilirea timpului de recuperare a acestui efort.
b) pentru obiective la care se realizează lucrări de modernizare,
retehnologizare dezvoltare, calculul va fi:
Iti
Ti = , în care:
Phi − Pho
Iti = valoarea totală a lucrărilor de modernizare, în varianta de după
modernizare
Ito = valoarea totală a lucrărilor înaintea modernizării
Phi = profitul anual realizat după modernizare
Pho = profitul anual realizat înainte de modernizare
c) pentru situaţia când sunt mai multe variante de proiectare privind
modernizarea aceluiaşi obiectiv, timpul de recuperare optim (cel mai scurt) se
determină astfel: se face o comparaţie a valorilor rezultate din calculele fiecărei
variante potrivit metodologiei şi se alege varianta optimă.
În acest sens vom avea:
0 It
- pentru varianta 0, (înainte de modernizare) T0 = Ph ;
0
It1
- pentru varianta 1, (după modernizare) T1 = Ph ;
1
It2
- pentru varianta 2, (după modernizare) T2 = Ph ;
2
It3
- pentru varianta 3, (după modernizare) T3 = Ph .
3
Pentru exemplificare folosim un tabel.
Considerăm că pentru realizarea unei investiţii de modernizare s-au propus
trei variante, după cum urmează:
Variante propuse
Nr. crt. Specificaţie U/M
0 1 2 3
0 Capital investit Mil. lei 100 110 122 154

29
 Variante propuse
Nr. crt. Specificaţie U/M
0 1 2 3
1 Venituri Mil. lei 105 105 114 124
2 Chelt. de exploat. Mil. lei 103 101 107 113
3 Profit Mil. lei 2 4 7 11
Considerându-se varianta zero ca variantă de bază, să se determine varianta
optimă dintre variantele 1, 2, 3 utilizând ca indicator de departajare timpul (durata) de
recuperare a investiţiei cunoscând că produsele sunt cerute pe piaţă 6 ani.
Din calcule constatăm următoarele:
110 − 100 10
T1 = = = 5 ani
4−2 2
122 − 100 22
T2 = = = 4,4 ani
7−2 5
134 − 100 34
T3 = = = 3,7 ani
11 − 2 9
( )
T. optim = min. T1, T2,T3 = T3 = 3,7 ani
T3 este în primul rând inferior timpului de 6 ani şi este în acelaşi timp cel mai
scurt timp dintre toate variantele, deci este timpul optim.
O formulă mai sintetică de determinare, în general, a termenului de recuperare
a capitalului, prin compararea profitului proiectat cu cel realizat, cunoscută în
literatura de specialitate este următoarea:5
It + P − P,
T= , în care:
Ph
T = termenul de recuperare
P = diferenţa dintre profitul proiectat şi cel realizat în cadrul perioadei de
atingere a parametrilor proiectaţi
P′ = profitul suplimentar realizat în cadrul punerii în funcţiune a capacităţii
parţiale de producţie în cadrul duratei de realizare a obiectivului.
6. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor este un indicator
calculat ca raport între profitul total obţinut în urma execuţiei investiţiei (deci un efect)
şi valoarea totală a capitalului investit în obiectiv (deci un efort).
Sunt cunoscute mai multe situaţii care pot fi întâlnite şi anume:
a) pentru obiective noi, relaţia de calcul este:
Phi
Ei = , în care:
Iti
Ei = coeficientul de eficienţă economică al variantei „i”
Phi = profitul anual al variantei de investiţii „i”
Iti = efortul total investiţional al variantei de investiţii „i”
În principiu, ca indicator de tipul efect/efort, coeficientul de eficienţă economică
a investiţiilor arată câţi lei de profit anual se vor putea obţine de la leu efort
investiţional.
Cu cât rezultatul obţinut va fi mai mare, cu atât se consideră mai avantajoasă
investiţia.
b) pentru modernizare, retehnologizare, dezvoltare a unor capacităţi de
producţie, calculul indicatorului capătă următoarea structură:
Phmi − Phmo
Eim = , în care:
Itmi
Eim = eficienţa economică a investiţiilor prin modernizare
Phmi = profitul obţinut prin modernizare în varianta “i”
Phmo = profitul obţinut prin modernizare înainte de modernizare
Itmi = efortul investiţional total al modernizării variantei “i” de investiţii

5
I. Românu, I. Vasilescu – coordonatori – op. cit. pag. 138

30
 Când avem prezentate mai multe variante, calculul eficienţei economice a
investiţiilor (cea mai avantajoasă variantă) se determină ca mai jos:
Phi − Phj
Ei = , în care “i” şi “j” sunt variante distincte.
Iti − Itj
De fapt, coeficientul de eficienţă economică a investiţiei este un raport invers
faţă de termenul de recuperare a investiţiei.
Deci, cu cât termenul de recuperare este mai redus, cu atât beneficiul obţinut
este mai mare şi invers.
7. Cheltuieli echivalente (recalculate)
Este indicatorul care reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate atât pentru
realizarea obiectivului de investiţii cât şi pentru funcţionarea normală la parametrii
proiectaţi de funcţionare.
Prin utilizarea acestui indicator putem obţine un anumit efect economic, fie din
raportarea unui volum mai mare de cheltuieli la o investiţie mai mică, fie cu un efort
de investiţii mai mare şi cu cheltuieli mai mici.
Există situaţii când, în analiza comparativă a variantelor de proiect, întâlnim
situaţii care ne pun unele semne de întrebare şi anume: efortul investiţional poate sa
fie mai mare decât al altei variante, dar costurile de exploatare pot să fie mai mici, iar
la cealaltă, invers.
Considerând că avem variantele “i” şi “j”, practic problema întâlnită se poate
prezenta astfel:
Iti>Itj iar Chi<Chj
Pentru ce optăm, în acest caz? Pentru cea cu efortul investiţional mai mic şi
cheltuielile de exploatare mai mari, sau invers?
Un ghid necesar în asemenea situaţii ni-l redă folosirea unei relaţii de calcul
de tipul:
K = It + Ch ⋅ De , în care:
It = efortul investiţional total
Ch = cheltuielile anuale pentru producţie
De = durata de funcţionare eficientă a obiectivului
K = valoarea cheltuielilor echivalente

În cazul că e vorba de varianta ”i” sau varianta “j”, la fiecare simbolizare se va

adăuga litera “i” sau “j”. Spre exemplu, la varianta “i” vom avea:
Ki = Iti + Chi ⋅ Dei ,
iar la varianta “j”:
Kj = Itij + Chj ⋅ Dej
Dacă se compară cheltuielile echivalente (recalculate) efectuate în cazuri de
modernizări, retehnologizării indicatorul fiecărei variante poate fi determinat după
următoarea formulă:
Iti + Chi × Tni
Ki =
qi × Tni , în care elementul suplimentar “qi” reprezintă capacitatea de
producţie a variantei “i” iar Tni reprezintă termenul normal de recuperare a investiţiei.
În cazul determinării indicatorului pentru alegerea variantei optime, prin
comparare, pentru fiecare variantă se va utiliza formula următoare:
, în care D reprezintă durata de funcţionare a obiectivului de
investiţie.
K = qi × D

În toate cazurile, însă trebuie să fie vorba de capacităţi de producţie egale

fiindcă, altfel, nu se poate vorbi de comparaţie corectă.
8. Randamentul economic al investiţiei este un indicator cu un grad de
mare cuprindere, făcând posibilă comparabilitatea între beneficiul obţinut după
realizarea obiectivului şi efortul investiţional depus. Este bine cunoscut că scopul
oricărui investitor este obţinerea de profit cât mai mare.
După cum se cunoaşte, profitul poate îmbrăca mai multe forme, respectiv:

31
 • profitul realizat (prevăzut să se realizeze) în timpul unui an (Ph
anual) care se determină prin scăderea din valoarea totală a
producţiei anuale (Ch), respectiv:
Ph = Qh − Ch , ca formulă generală.
• profitul total realizat (prevăzut a se realiza) pe întreaga perioadă de
funcţionare a obiectivului (Pt).
Pt = Ph ⋅ De , unde De cu numărul anilor de funcţionare
Este cunoscută şi noţiunea de profit de recuperare (Pr) care reprezintă
valoarea efortului investiţional făcut şi, deci, este egal cu aceasta, respectiv: Pr = It
În ultimă analiză, profitul cel mai îndeaproape urmărit de investitor este profitul
care-i rămâne după ce şi-a recuperat toate cheltuielile efectuate, deci aşa zisul profit
final (Pf).
Deci, Pf = Pt − Pr sau Pf = Pt − It .
Ca indicator de efect/efort, randamentul economic al investiţiei (R) se
determină prin raportul dintre efectul final şi efortul total, deci între profitul final (Pf) şi
investiţiile totale (It).
Pt
Deci, R =
It
Când e vorba de variante multiple (i, j…n) vom avea Ri, Rj Rn etc. şi respectiv
Pfi, Iti etc.
Randamentul economic al investiţiei exprimă valoric câţi lei de profit final vor
rezulta pentru un leu capital investit adică ce valoare de profit se poate obţine, după
recuperarea investiţiei, pentru fiecare leu investit.
Un grafic expus mai jos, va reliefa corelaţia dintre efortul investiţional şi profitul
final, după cum urmează:6

Suprafaţa S1 reprezintă valoarea efortului investiţional până la darea în

funcţiune a obiectivului investit este egală ca suprafaţă (şi valoare) cu S2 care
reprezintă valoarea recuperată (până la punctul T) a capitalului investit (S1). Dar S2
este egal cu profitul de recuperare (Pr) care reprezintă efortul investiţional şi, deci
este egal cu It. Cât priveşte S3, acesta constituie profitul rămas după recuperarea
cheltuielilor efectuate prin investire, respectiv, profitul final (Pf).
Deci, putem trage concluziile:
S1 = It = S2 = Pr
S3 = Pf
S2 + S3 = Pt
La rândul său , Pt = Pr + Pf sau Pt = It + Pf
Potrivit celor arătate mai sus, randamentul economic al investiţiei se determină
Pt
ca un indicator de efect/efort, deci: R = .
It

6
I. Românu, I. Vasilescu – coordonatori op. cit. pag. 145

32
 Cum, însă uneori, în practică randamentul economic al investiţiei se determină
pornind de la profitul total, în acest caz vom avea:
Pt − It Pt
R= , respectiv R = −1
It It
Relaţiile de mai sus nu alterează principiul potrivit căruia randamentul
economic al investiţiei se determină în funcţie de profitul final.
Când, însă, pornim de la profitul total vom avea grijă ca raportul să prezinte şi
includerea lui (-1), fapt care conduce tot la profitul final.
În principiu, la baza obţinerii unui randament economic al investiţiei cât mai
mare este necesar să fie luaţi în consideraţie o serie importantă de factori economici
ca:
efectuarea unor lucrări de execuţie de bună calitate, astfel încât timpul de
recuperare a investiţiei să fie cât mai scurt;
utilizarea raţională a tuturor resurselor materiale, umane şi financiare pentru
reducerea importantă a cheltuielilor de producţie;
utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie şi a utilajelor de bază pentru
prelungirea duratei de exploatare eficientă a obiectivului;
sporirea volumului producţiei printr-o îmbunătăţire a structurii sortimentale în
raport de corelaţia cerere-ofertă.
O serie de indicatori suplimentari ca: productivitatea muncii, privită din multiple
puncte de vedere, consumurile specifice, costul produselor precum şi alţi indicatori
tehnico-economici ce se studiază la alte discipline economice, sunt în măsură să
contribuie esenţial la obţinerea unui randament economic al investiţiilor, atât în faza
de proiectare cât şi în faza de exploatare.

REZUMAT
Eficienţa economică este un concept larg, care cuantifică modalitatea în care
resursele alocate şi consumate într-un proces de producţie se transformă în produse
şi servicii care, prin valorificarea pe piaţă, aduc venituri mai mari decât cheltuielile
făcute.
Eficienţa investiţiilor este parte a eficienţei economice, realizând numai
evaluarea cheltuielilor de investiţii, prin prisma veniturilor obţinute din exploatarea
obiectivului realizat.
Evaluarea unui proiect de investiţii se face actualizând un set de indicatori
statici, care permite luarea unei decizii privind eficienţa sau neeficienţa acestuia.

TESTE DE EVALUARE
1. Eficienţa economică:
a) include şi eficienţa investiţiilor;
b) este inclusă în eficienţa investiţiilor.
2. Eficienţa economică se poate calcula:
a) ca un raport între valoarea rezultatelor obţinute şi a consumului făcut
pentru obţinerea acestora;
b) ca un raport între venituri şi cheltuieli.
3. Optimul valorii investiţiei înseamnă:
a) maximizarea acestora;
b) minimizarea acesteia.
4. Randamentul economic al investiţiei se determină:
a) b)
unde:
R = I t − 1 R = I t − 1

Pt = Profitul total;
It = Investiţia totală;
Vt = Venitul total

33
Rezolvare
1 a, 2 a, 3 a, 4 a.

34
 CAPITOLUL IV
PROGRAMAREA ŞI EXECUTAREA OPTIMĂ A LUCRĂRILOR DE
INVESTIŢII

4.1. METODE PRIVIND PROGRAMAREA UTILIZĂRII

RESURSELOR DE INVESTIŢII
Programarea, ca direcţionare constantă de activitate, iar optimizarea, ca
ridicare a ei la nivelul maxim de realizare, trebuie să constituie pentru fiecare
executant de lucrări, o preocupare permanentă. Exercitarea unui control continuu al
aplicării acestora trebuie, de asemenea, să îi fie în permanentă atenţie.
O bună organizare privind programarea şi optimizarea utilizării resurselor de
investiţii nu înseamnă numai stabilirea unui grafic de execuţie temporală a lucrărilor
ci şi folosirea unor metode teoretice, cunoscute în literatura de specialitate, prin a
căror aplicare să se poată ajunge la scopul propus.

4.1.1. METODA DRUMULUI CRITIC: NOŢIUNI ŞI APLICARE

Este o metodă care a fost adoptată de către specialişti pentru executarea unor
lucrări de investiţii într-o perioadă cât mai scurtă, ca urmare a optimizării resurselor.
În literatura de specialitate, metoda drumului critic cunoscută şi sub
denumirea de analiza drumului critic (A.D.C.) a fost larg expusă ca o metodă care
creează posibilitatea eşalonării lucrărilor în aşa fel încât obiectul proiectat să poată fi
realizat într-o perioadă de timp în care să poată fi eliminate toate pierderile de timp,
care ar putea prelungi durata de execuţie a obiectivului.
Înainte de momentul începerii activităţii de execuţie a obiectivului, pentru
toată durata de execuţie a acestuia se stabilesc în detaliu toate operaţiunile care prin
înlănţuirea lor ordonată alcătuiesc laolaltă totalitatea lucrărilor ce trebuie executate.
Această ordonare trebuie să conducă la modul de dependenţă a unor
operaţiuni faţă de altele. Spre exemplu: achiziţionarea de utilaje şi cea de montare,
care depind una de alta. De asemenea, pot fi în situaţia de independenţă, când pot fi
executate în paralel fără să depindă unele de altele, sau poate fi luată în calcul
simpla achiziţionare de utilaje, fără a fi montate.
Prin faptul că metoda drumului critic se concretizează, îndeobşte, în
întocmirea unor grafuri (grafice-reţea) ale căror coordonate sunt în măsură să
ilustreze utilizarea cu maximum de eficienţă a timpului destinat execuţiei unui obiectiv
de investiţii, ea poate fi considerată o metodă a graficelor-reţea.
Există mai multe variante ale metodei drumului critic prezentate în literatura
de specialitate, ca:
C.M.P. (Critical Path Method); C.P.A. (Critical Path Analysis), PERT
(Program Evolution and Reviw Technique) şi altele, toate propunându-şi stabilirea
unui drum critic care să evidenţieze posibilitatea de scurtare a duratei de execuţie a
lucrărilor de investiţii.
Elementele ce caracterizează orice lucrare de investiţii pot fi reprezentate
printr-un graf, adică printr-un anumit sistem de reţele alcătuit din două elemente, şi
anume:
- arcele, care reprezintă activităţile şi care sunt orientate de la începutul
către sfârşitul operaţiunilor care alcătuiesc lucrarea;
- nodurile, care se află între arce şi care reprezintă evenimentele
(momentele) de începere şi de încheiere a activităţilor.
Ele constituie punctul de întâlnire a două sau mai multe arce (săgeţi)
incidente.

35
 Trebuie să amintim, însă, că în procesul de ordonare a activităţilor unei
lucrări există stabilite anumite simboluri menite să indice mai multe situaţii de
succesiune a activităţilor.
Întâlnim, deci, semnele “<”, “≤”, “#” care se aşează între activităţi (A) şi care
indică următoarele situaţii:
- semnul “<” înseamnă că o activitate (A1, spre exemplu) precede o altă
operaţie (An, spre exemplu), în sensul arătat (A1 < An);
- semnul “≤” înseamnă că activitatea A1 precede imediat activitatea An (A1
≤ An);
- semnul “<<” înseamnă că activităţile A1 şi An nu sunt în relaţii directe,
fiind diferite una de alta (A1 << An).
În expresia grafică de mai jos, vom urmări relaţiile dintr-un graf al mulţimii “M”
ce cuprinde activităţile dintr-o lucrare, format din arcele (A1, A2, A3…A9) şi din
nodurile (1,2,3,4,5,…7).

Numerotarea arcelor şi nodurilor s-a făcut în funcţie de succesiunea logică a

operaţiunilor (activităţilor) ce trebuie realizate.
Să presupunem că activităţile (A) ale unei lucrări de investiţii ce trebuie
realizate sunt:
A1 (Organizarea şantierului) ce începe în nodul 1 şi se termină în nodul 2;
A2 (Contractarea utilajelor) ce începe în nodul 1 şi se termină în nodul 3;
A3 (Achiziţionarea utilajelor) ce începe în nodul 3 şi se termină în nodul 5;
A4 (Construirea halelor de producţie) ce începe în nodul 2 şi se termină în
nodul 5;
A5 (Executarea lucrărilor de racord pentru energie şi apă) ce începe în nodul 2
şi se termină în nodul 4;
A6 (Executarea lucrărilor de construcţii auxiliare) ce începe în nodul 4 şi se
termină în nodul 6;
A7 (Montarea utilajelor) ce începe în nodul 5 şi se termină în nodul 6;
A8 (Instruirea personalului şi aprovizionarea pentru probe tehnologice) ce
începe în nodul 2 şi se termină în nodul 6;
A9 (Executarea probelor tehnologice) ce începe în nodul 6 şi se termină în
nodul 7.
Elaborarea oricărui graf şi determinarea ulterioară a drumului critic al unei
lucrări de investiţii necesită respectarea următoarelor reguli:
1) Fiecare activitate ce trebuie realizată, să fie orientată în graf de la
evenimentul (nodul) iniţial (al ei), la cel final (al ei).
2) Activităţile trebuie să fie dispuse în reţea în conformitate cu ordinea
rezultată din relaţiile de precedare imediată.
3) Nici o activitate nu trebuie să înceapă înainte de terminarea activităţii
imediat precedente.
4) În orice reţea nu pot exista decât un singur nod (eveniment) iniţial şi un
singur nod final al fiecărei activităţi, nefiind admise noduri iniţiale şi finale în interiorul
grafului, fără corelaţii cu alte noduri de pe graf.
5) Fiecare nod din cuprinsul grafului trebuie să facă legătura dintre una sau
mai multe activităţi următoare.
6) Activităţile care se efectuează în paralel cu altele, cu aceleaşi evenimente
de începere şi terminare, se dispun pe graf în paralel.
7) Dacă două activităţi paralele se constată că au aceleaşi evenimente de
începere şi de terminare, dar nu consumă timp sau resurse, se consideră că au
durata zero şi se însemnează pe graf cu săgeată punctată.

36
 8) Orice activitate poate fi descompusă în subactivităţi, dacă este nevoie ca
una din subactivităţi să condiţioneze începerea altei activităţi. În acest caz, graful le
prezintă ca activităţi diferite.
9) Forma grafului şi lungimea arcelor se realizează în mod convenţional, nu la
scară, în raport de mărimea timpului de execuţie.
Totul este ca graful să fie explicit şi să urmeze riguros succesiunea normală a
activităţilor (operaţiunilor).
În principiu, se poate spune că modelarea proceselor de execuţie a
obiectivelor de investiţii se realizează prin intermediul grafului-reţea, pentru a se
putea determina drumul critic al acestei execuţii.
Ce înţelegem, deci, prin drum critic?
Drumul critic este o metodă de calcul care ne dă posibilitatea să aflăm drumul
complet cel mai lung, care pleacă de la evenimentul (nodul) iniţial al unei lucrări şi
sfârşeşte la evenimentul final al întregii lucrări ce trebuie executată.
Trebuie, deci, să ordonăm logic toate activităţile unei lucrări, să trasăm pe graf
toate drumurile complete posibile de trasat şi, pe baza datelor obţinute, să alegem
drumul cel mai lung, şi să reliefăm toate rezervele disponibile de timp.
Dând valori cunoscute operaţiunilor indicate mai sus, vom efectua calculul
drumului critic al unui obiectiv care necesită respectivele activităţi potrivit datelor din
tabelul de mai jos:

Denumirea activităţilor desfăşurate în ordine Durata Evenimente

Simbol activ.
cronologică iniţialefinale
(în zile)
Organiz. şantierului A1 32 1 2
Contractarea utilajelor A2 72 1 3
Achiziţionarea utilajelor A3 104 3 5
Construcţii hale A4 160 2 3
Racord energie, apă etc. A5 40 2 4
Construcţii auxiliare A6 56 4 6
Montarea utilajelor A7 80 5 6
Instruire personal şi
A8 80 2 6
aproviz. pt. probe tehnologice
Efectuare probe tehnologice A9 8 6 7

Exprimăm sub formă de graf înlănţuirea activităţilor, aşa cum s-a făcut
anterior, şi vom avea:

Durata în timp a fiecărei activităţi este înscrisă sub săgeata care reprezintă
fiecare activitate. Ordonarea activităţilor a fost înscrisă în tabel, precum şi durata în
zile a acestora, iar evenimentele iniţiale şi finale arată momentele de începere şi
terminare a fiecărei activităţi.
Constatăm că din evenimentul 2 s-au desprins simultan activităţile A5, A8 şi
A4, dar toate au acelaşi sens către evenimentul final 7.
Să analizăm, în continuare, câte drumuri putem alcătui din succesiunea
activităţilor în graficul-reţea întocmit.
- un prim drum poate fi alcătuit, începând din nodul 1, pe traseul A1, A5,
A6, A9, respectiv prin nodurile 1,2,4,6,7;
- un al doilea drum poate fi alcătuit din însumarea activităţilor A1, A8, A9,
prin nodurile 1,2,6,7;

37
 - un al treilea drum pe traseul A1, A4, A7, A9, prin nodurile 1,2,5,6,7;
- un al patrulea drum pe traseul A2, A3, A7, A9, prin nodurile 1,3,5,6,7.
Pentru aflarea drumului critic adică a drumului cel mai lung, vom face
însumările cuvenite:
- primul drum (L1) = A1+A5+A6+A9 = 32+40+56+8= = 131 zile
- al doilea drum (L2)=A1+A8+A9 = 32+80+8=120 zile
- al treilea drum (L3) = A1+A4+A7+A9 = =32+160+80+8 = 280 zile
- al patrulea drum (L4) = A2+A3+A7+A9 = =72+104+80+8 = 264 zile
Dintre cele patru drumuri, cel mai lung drum complet este drumul al 3-lea,
având o durată de executare a întregii lucrări, de 280 zile.
Rezultă că al treilea drum este drumul critic (D.cr.) al obiectivului de investiţie
care cuprinde activităţile arătate mai sus.
Calculul şi stabilirea drumului critic impune în continuare stabilirea:
- termenului minim al fiecărui eveniment (cel mai apropiat eveniment când
se poate începe şi sfârşi o activitate);
- termenului maxim al fiecărui eveniment (cel mai îndepărtat eveniment
când se poate începe şi sfârşi o lucrare, o activitate).
Stabilirea acestor două momente conduce la înlăturarea oricăror pierderi de
timp, în care una din activităţi sau chiar mai multe, simultan, să nu fie în desfăşurare
(execuţie).
Cum putem afla cel mai apropiat moment al unui eveniment?
Procedăm în felul următor:
Urmărim care a fost durata în timp a drumurilor posibile până la el şi
însumăm duratele de timp ale activităţilor respective.
Spre exemplu, termenul minim al evenimentului 4 (lungimea drumului critic
până la nodul 4) este A1+A5, adică 32+40, respectiv 72 zile, sau drumul prin nodurile
1→2→4.
Pentru evenimentul 5, termenul minim de începere va fi determinat pe baza a
două drumuri posibile până la acest eveniment şi anume:
D.ev1 = A1+A4 ⇒ 1→2→5 ⇒ 32+160 = 192 zile;
D.ev2 = A2+A3 ⇒ 1→3→5 ⇒ 72+104 = 176 zile.
În asemenea situaţii, de mai multe variante, termenul minim al evenimentului,
în cazul de faţă 5 se consideră drumul cel mai lung până la acest eveniment, deci,
192 zile.
Deci, termenul minim al evenimentului 5 (sau al evenimentului “i”, în general,
“ti”) se determină prin relaţia:
ti = max. D.ev. 5
Prin acest procedeu se stabileşte pe grafic termenul minim al oricărui
eveniment, iar atunci când sunt mai multe drumuri până la acelaşi eveniment (nod)
se consideră, drept termen minim al evenimentului, drumul cel mai lung care precede
evenimentul, începând cu evenimentul 1.
Problema este, deci, în concordanţă cu metoda stabilirii drumului critic care,
de asemenea, nu e cel mai scurt ci, cel mai lung drum complet.
Situaţia se prezintă în aşa fel, încât, să nu se poată pierde nici o unitate de
timp în perioada de execuţie a lucrărilor.
Pentru stabilirea celui mai îndepărtat eveniment în care se poate începe sau
sfârşi o activitate (termenul maxim al unui eveniment) se parcurge drumul complet al
activităţilor, însă, în sens invers, până la evenimentul în cauză.
În felul acesta, termenul maxim pentru evenimentul 5 este egal cu durata de
execuţie a întregii lucrări (adică D.cr. = 280 zile), din care se scade durata de
execuţie a activităţilor A7+A9, respectiv 80 + 8 = 88 zile.
Dar 280 - 88 = 192 zile, mărime rezultată şi prin metoda anterioară a timpului
minim (ti). Deci, formula generală de determinare a unui eveniment “j” este
următoarea:
Tj = D.cr. – max. Li, în care:
Tj = termenul maxim al evenimentului “i”;
D.cr. = drumul critic al activităţilor (lucrărilor);
i = evenimentul (1,2,3…n).

38
 Se mai poate scrie şi sub forma:
Tj = D.cr. – dp , în care:
“dp” reprezintă timpul afectat activităţilor posterioare evenimentului respectiv (în
cazul de faţă, 5), respectiv de la evenimentul 5 până la evenimentul final.
Pe baza celor arătate mai sus, se pot calcula, în zile, termenul minim şi
maxim al fiecăruia dintre cele 7 evenimente, dar evenimentul 1 are valoarea zero.
Un alt exemplu pentru construirea unui grafic-reţea şi, respectiv, drumul critic
al lucrării este următorul: un investitor de capital doreşte să construiască o fabrică de
paste făinoase pentru care, în calculul duratei de execuţie se ia şi timpul afectat
proiectării.
Din identificarea activităţilor şi ordonarea succesiunii lor, au rezultat
următoarele date cuprinse în tabelul de mai jos:

Durata activ. Evenimente

Denumirea activităţilor Simbol
(în zile) iniţialefinale
Elaborare proiect de execuţieA1 180 1 2
Organizare şantier A2 30 2 3
Exec. construcţii A3 360 3 5
Contractări utilaje A4 30 2 4
Achiziţionări utilaje A5 300 4 5
Montare utilaje A6 60 5 7
Pregătire fabricaţie A7 360 2 6

Pe baza datelor din tabel, trecem la alcătuirea graficului-reţea începând cu

primul eveniment: “Elaborarea proiectului de execuţie”.

Constatăm că unele activităţi ca: organizarea şantierului, contractarea

utilajelor şi pregătirea fabricaţiei pornesc simultan din acelaşi eveniment iniţial 2,
deoarece executarea lor se poate face în paralel. Pe măsură ce se lucrează la
organizarea şantierului, se pot face şi contractări de utilaje ca şi aprovizionări cu tot
ceea ce este necesar pregătirii fabricaţiei (materii prime, materiale, combustibil etc.)
astfel încât, la terminarea montării utilajelor, fabrica să poată fi pusă în funcţiune,
fără să se mai piardă timp cu aceste aprovizionări.
Calculul drumului critic (D.cr.) la această variantă este:
- primul drum (D1) = A1+A2+A3+A6, prin nodurile 1→2→3→5;
- al doilea drum (D2) = A1+A4+A5+A6, prin nodurile 1→2→4→5;
- al treilea drum (D3) = A1+A7, prin nodurile 1→2→6→7.
Deci, valoric:
D1 = 180 +30 + 360 + 60 = 630 zile;
D2 = 180 +30 +300 +60 = 570 zile;
D3 = 180 + 360 + 0 = 540 zile.
Constatăm că în stabilirea drumului al treilea (L3) s-a introdus la însumare şi
cifra 0, care reprezintă activitatea ce nu are durată în timp, deoarece este o activitate
fictivă, punctul final al lucrărilor fiind, de fapt, nodul 7, când fabrica poate începe
fabricaţia, deoarece sunt întrunite toate condiţiile.
Dintre cele trei drumuri, cel mai lung şi, deci, drumul critic, este L1. Rezultă
că cea mai mare atenţie trebuie acordată activităţilor situate pe acest drum,
deoarece, orice pierdere de timp ar însemna o prelungire a duratei de execuţie a
lucrărilor.
Activităţile ce se încadrează pe celelalte drumuri complete, dar necritice, pot
suferi unele întârzieri fără ca termenul total prevăzut să fie depăşit.
39
 În continuare, calculăm termenele minime şi maxime (ti şi Tj), ale celor 7
evenimente prevăzute în tabel:
a) Termene minime ale evenimentelor (ti):
ti1 = 0
ti2 = max. L 1→2 = 180 zile;
ti3 = max. L 1→2→3 = 180 + 30 = 210 zile;
ti4 = max. L 1→2→4 =180 +30 = 210 zile;
ti5 = max. L 1→2→3→5 = 180 + 30 + 360 = 570 zile şi
max. L 1→2→4 = 180 + 30 + 300 = 510 zile;
ti6 = max. L 1→2→6 = 180 + 360 = 540 zile;
ti7 = max. L 1→2→3→5→7 = 630 zile = L.cr.
b) Termenele maxime ale evenimentelor (Tj) vor fi:
Tj7 = L.cr. – 0 = 630 zile;
Tj6 = L.cr. – (6→7) = 630 – 0 = 630 zile;
Tj5 = L.cr. – (5→7) = 630 –60 = 570 zile;
Tj4 = T5 – (4→5) = 570 – 300 = 270 zile;
Tj3 = T5 – (3→5) = 570 –360 = 210 zile;
Tj2 = min. T3 – (2→3) = min. 210 – 30 = 180 zile, sau
Tj4 – (2→4) = min. 270 – 30 = 240 zile, sau
Tj6 – (2→6) = min. 630 – 360 = 270 zile
Fiind vorba de termenul minim, dintre cele trei rezultate obţinute, T maxim este
de 180 de zile.
Tj1 = Tj2 – (1→2) = 180 –180 = 0

4.2. OPTIMIZAREA CHELTUIRII FONDURILOR DE

INVESTIŢII PRIN METODA PROGRAMĂRII MATEMATICE

Programarea matematică întruneşte un sistem de modele prin care se

urmăreşte, în genere, stabilirea maximului sau minimului unei funcţii de mai multe
variabile corelate printr-un sistem de ecuaţii sau inecuaţii.
În principiu, orice problemă de programare matematică privind cheltuirea
resurselor de investiţii porneşte de la următoarele premise:
- cunoaşterea faptului că se dispune de un anumit volum de resurse, pentru
desfăşurarea unei activităţi de investiţii;
- cunoaşterea consumurilor sau eforturilor unitare pentru orice unitate de
măsură a activităţii;
- stabilirea anumitor restricţii ce trebuie avute în vedere.
Pornind de la aceste elemente cunoscute, se cere ca repartizarea lor pe
activităţile respective să se facă în condiţii optime, adică să se obţină realizarea unui
maxim sau minim, în raport cu scopul urmărit, ţinând seama obligatoriu şi de
restricţiile impuse. Cele arătate mai sus pot fi exprimate printr-un model matematic.
Trebuie să determinăm necunoscutele x1, x2, x3, x4…xn; în aşa fel încât,
funcţia scop Z = f (x1, x2, x3, x4…xn) să aibă o valoare maximă sau minimă (potrivit
scopului urmărit), dar în acelaşi timp să satisfacă şi următoarele “m” restricţii:
V1 (x1, x2, x3, x4…xn) ≥< b1
V2 (x1, x2, x3, x4…xn) ≥< b2
………………………………..
Vm (x1, x2, x3, x4…xn) ≥< bm
în care,
V = valoarea (mărimea)
b1, b2, …, bm = scopul propus

40
 Având în vedere că o serie de considerente de natură economică reclamă
necesitatea obţinerii unor valori pozitive, una din condiţiile obligatorii ale relaţiei este
ca:
x1, x2, x3, x4…xn ≥ 0

4.3. UTILIZAREA PROGRAMĂRII LINIARE

În principiu, utilizarea programării liniare necesită parcurgerea mai multor

etape, şi anume:
- colectarea şi prelucrarea corespunzătoare a datelor necesare modelării;
- stabilirea funcţiei obiectiv şi elaborarea modelului matematic
corespunzător;
- rezolvarea modelului matematic şi determinarea soluţiei optime;
- interpretarea datelor şi stabilirea concluziilor, pentru a putea fi transmise
investitorului.
Se poate afirma cu certitudine că aria de aplicabilitate a programării liniare
statice este cuprinzătoare, ea putând fi aplicată în oricare dintre situaţiile în care se
urmăreşte realizarea unuia sau mai multor limite (restricţii).
În cele ce urmează, vom avea în vedere activităţile de investiţii şi utilizarea
completă şi eficientă a mijloacelor fixe.
Într-o formă simplă, modelul matematic al unei probleme de programare liniară
se poate exprima astfel:
Să se determine valorile x1, x2…xj…xn, care maximizează sau minimizează
funcţia F(x) = c1x1 + c2x2 + … + cjxj + …+ cnxn şi, în acelaşi timp, să satisfacă
următoarele restricţii:
<
a1x1 + a12x2 + … + a1jxj + … + a1nxn b
> 1
>
a21x1 + a22x2 + … a2jxj + … + a2nx2 b
< 2
……………………………………………..
>
am1x1 + am2x2 + … + amjxj + … +amnxn b
< n
xj 0 = 1, 2…n

Coeficienţii aij reprezintă consumurile specifice determinate pe baze de calcul

statistice, iar coeficienţii cj, reprezintă coeficienţii funcţiei obiectiv ca spre exemplu:
beneficii unitare, cheltuieli de producţie unitare, investiţii specifice şi altele.
Termenii liberi ai sistemului de restricţii, “bi”, reprezintă sursele disponibile
pentru realizarea mărimilor “xj” cum sunt: valoarea investiţiilor, a materiilor prime, a
profiturilor sau nivelul capacităţilor de producţie.
Să procedăm, în continuare, la aplicarea programării liniare într-o situaţie
privind:
- maximizarea profitului ce trebui obţinut;
- maximizarea gradului de încărcare a capacităţii de producţie a fondurilor
fixe.
O firmă produce două sortimente de ciocolată, C1 şi C2, la care obţine un
profit pe tone de produs de 2 mil. lei, respectiv de 1,5 mil. lei. Cele două sortimente
de ciocolată sunt produse pe patru linii tehnologice care au fiecare un disponibil de
capacitate pentru acestea astfel:
- prima linie tehnologică are 200 ore pentru sortimentul C1;
- a doua linie tehnologică are 350 ore pentru sortimentul C2;
- a treia linie tehnologică are 400 ore pentru sortimentul C1 şi pentru
sortimentul C3;
- a patra linie tehnologică are 500 ore, din care 2/3 pentru sortimentul C1 şi
1/3 pentru sortimentul C2.

41
 Se doreşte să se determine cantităţile din sortimentele C1 şi C2 ce trebuie
produse pe cele patru linii tehnologice, astfel încât să fie utilizată întreaga capacitate
de producţie disponibilă, maximizându-se profitul firmei.
2) Stabilirea funcţiei obiectiv şi elaborarea modelului matematic
corespunzător
Ne propunem ca, prin utilizarea rezervelor de capacitate la cele două
sortimente de ciocolată (C1 şi C2) să realizăm un plus de produse peste cele
contractate şi să obţinem un profit suplimentar.
Ca atare, alegem funcţia obiectiv care, în cazul de faţă este o valoare
suplimentară de profit prin utilizarea tuturor rezervelor de capacitate şi livrarea unei
cantităţi suplimentare de ciocolată.
Ca valori necunoscute avem cantităţile ce vor fi realizate în plus din cele două
sortimente (C1 şi C2).
Deci:
- pentru sortimentul C1 = x1;
- pentru sortimentul C2 = x2.
Funcţia obiectiv este profitul suplimentar (F) ce se va realiza prin produsele
suplimentare la C1 şi C2.
Rezultă că: F(x1, x2) = 2x1 + 1,5x2
Dar realizarea obiectivului propus este dependentă de numărul de ore-maşină
pe fiecare tonă de produs şi, deci, pe întregul disponibil de timp al fiecărui sortiment
de ciocolată.
Cunoscând datele din tabelul de mai sus, va trebui să stabilim un sistem de
inecuaţii care să exprime cantitatea maximă din cele două sortimente ce pot fi
fabricate având în vedere dependenţele arătate.
Deci, vom avea:
x1 ≤ 200
x2 ≤ 350
x1 + x2 ≤ 400
2x1 + x2 ≤ 500
După cum ştim, în procesele economice trebuie să se opereze cu valori
pozitive, fapt care ne obligă să punem condiţii de nenegativitate pentru x1 şi x2.
În acest fel x1 ≥ 0, iar x2 ≥ 0.
Ca atare, vom constitui modelul matematic, în felul următor:
Max. F(x1, x2) = 2x1 + 1,5x2
x1 ≤ 200
x2 ≤ 350
x1 + x2 ≤ 400
2x1 + x2 ≤ 500
x1 ≥ 0 x 2 ≥ 0
3) Rezolvarea modelului matematic şi determinarea soluţiei optime
Această a treia etapă se realizează îndeobşte pe cale grafică.
Având două necunoscute, va trebui să luăm în consideraţie reprezentarea într-
un plan în care cele două axe de coordonate semnifică tocmai aceste necunoscute
(x1 şi x2).
După cum este cunoscut, o inecuaţie de gradul întâi se reprezintă în plan,
printr-un semiplan.
Cum condiţia conţine două situaţii (mai mic sau cel mult egal) prima dintre
situaţii (mai mic) va putea fi reprezentată de un semiplan.
Cea de-a doua (de egal) va fi reprezentată de limita semiplanului care, în
cazul de faţă, ca fi o dreaptă.
Patru sunt dreptele ce vor fi prezentate în primul rând, şi anume:
(D1); x1 = 200
(D2); x2 = 350
(D3); x1 + x2 = 400
(D4); 2x1 + x2 = 500
Revenindu-se la semiplanele date de inecuaţii (în situaţia de mai mic) vom
proceda la eliminarea acelora care nu răspund limitelor impuse.
42
 În felul acesta, se obţine poligonul cu vârfurile în A, B, C, D şi E.
În exprimarea grafică de mai jos, privind reprezentarea restricţiilor, putem
vedea că soluţiile sunt date de punctele A, B, C, D şi E, iar pentru cunoaşterea
punctului optim (maximizarea funcţiei obiectiv) putem utiliza două variante.

Prima variantă:
Pentru reprezentarea grafică necesară aflării punctului optim, trebuie să
trasăm, ca în desenul de mai sus, dreapta care reprezintă funcţia obiectiv.
Deci, dreapta funcţiei obiectiv va putea fi dată de ecuaţia: 2×x1 + 1,5×x2 = 0
Aceasta va fi notată cu D0 şi vom vedea că trece prin origine
Ducem faţă de această dreaptă (D0) linii paralele prin cele patru puncte care
reprezintă soluţiile, respectiv cea mai îndepărtată paralelă de origine, pentru funcţia
de maxim sau cea mai apropiată, pentru funcţia de minim şi obţinem, astfel, punctul
optim care, în figura de mai sus, determină punctul C, ca punct optim.

A doua variantă:
După ce au fost determinate punctele care dau soluţiile posibile, introducem
coordonatele acestora, în funcţie de obiectiv, iar punctul care maximizează sau
minimizează funcţia este considerat optim.
În cazul de faţă avem:
F(A ) = 2 ⋅ 200 + 1,5 ⋅ 0 = 400 mil. lei
F(B) = 2 ⋅ 0 + 1,5 ⋅ 350 = 525 mil. lei
F(C) = 2 ⋅ 100 + 1,5 ⋅ 300 = 650 mil. lei
F(D) = 2 ⋅ 200 + 1,5 ⋅ 100 = 550 mil. lei
F(E) = 2 ⋅ 50 + 1,5 ⋅ 350 = 625 mil. lei
Aşadar, coordonatele punctului C, maximizează funcţia, soluţia fiind optimă în
valorile: x1 = 100, x2 = 300
Iar valoarea funcţiei obiectiv este de 650 milioane lei.
4) Interpretarea datelor şi stabilirea concluziilor pentru informarea
investitorului
Este etapa care arată faptul că din soluţia optimă stabilită se poate trage
concluzia că S.C. “Mondiala” S.A. îşi poate folosi în mod optim rezerva de capacitate
producând 100 tone din produsul C1 şi 300 tone din produsul C2, realizând un profit
maxim posibil de 650 milioane lei. Tabelul de mai jos prezintă rezolvarea problemei

43
pe cale algebrică, prin metoda Simplex, pornindu-se de la soluţia de rezolvare a
problemei, care este:
X1 + a1 = 200
X2 + a2 = 350
X1 + x2 + a3 = 400
2x1 + x2 + a4 = 500
Max. F(x1, x2, a1, a2, a3, a4) = 2x1 + 1,5x2 + a1 + a2 + a3 + a4, în care a1, a2, a3,
a4 reprezintă norma de consum ore-maşină/tonă de produs.

Tabelul simplex7

2 1,5 0 0 0 0
Cj Baza x0 x0/x1
x1 x2 a1 a2 a3 a4
0 a1 200 0 1 0 0 0 200:1=200
0 a2 350 0 1 0 1 0 0 -
0 a3 400 1 1 0 0 1 0 400:1=400
0 a4 500 2 1 0 0 0 1 500:2=250
Zj x 0 0 0 0 0 0 0
Δj=Cj-Zj x 2 1,5 0 0 0 0
2 X1 200 1 0 1 0 0 0 -
0 a2 350 0 1 0 1 0 0 350
0 a3 200 0 1 -1 0 1 0
200
0 a4 100 0 -2 0 0 1
Zj x 400 2 0 2 0 0 0
Δj=Cj-zj x 0 1,5 -2 0 0 0
2 x1 200 1 0 1 0 0 0 200
0 a2 250 0 0 2 1 0 -1 125
0 a3 100 0 0 0 1 -1 100
1,5 x2 100 0 1 -2 0 0 1 -
Zj x 650 2 1,5 -1 0 0 1,5
Δj=Cj-Zj x 0 0 1 0 0 1,5
2 X1 100 1 0 0 0 -1 1
0 A2 50 0 0 0 1 -2 1
0 A1 100 0 0 1 0 1 -1
1,5 X2 300 0 1 0 0 2 -1
Zj x 650 2 1,5 0 0 1 0,5
Δj=Cj-Zj x 0 0 0 0 -1 0,5

REZUMAT
Amplasarea unei investiţii constituie o modalitate prin care se caută să se
mărească eficienţa acesteia, urmându-se îndeplinirea unor criterii specifice
(economice, sociale şi ecologice). Se studiază distanţele faţă de sursele de materii
prime şi pieţele de desfacere, urmărindu-se reducerea cheltuielilor specifice.
Un proiect de investiţii poate fi simbolizat printr-un graf orientat, în care
fiecare arc reprezintă o activitate ce trebuie realizată pentru obţinerea produselor sau
serviciilor. Organizarea unei investiţii înseamnă determinarea mărimii duratei de
realizare a acesteia, acest aspect fiind făcut prin A.D.C. (Analiza Drumului Critic).
Optimizarea alocării resurselor de investiţii presupune stabilirea mărimii fondurilor
alocate care constituie rezultanta acestora.
Ca principale metode utilizate aici menţionăm metoda celor mai mici pătrate
şi metoda SIMPLEX.

7
Sursă model tabel: I. Românu; I. Vasilescu – op. cit. pag. 331-332

44
TESTE DE EVALUARE
1. Criteriile de amplasare a unei investiţii sunt
a) economice;
b) sociale;
c) ecologice;
d) economice, sociale şi ecologice.

2. Un graf este alcătuit din:

a) arce;
b) noduri;
c) durate minime şi maxime;
d) arce şi noduri.

3. Rezerva totală, Rt, se poate calcula astfel:

a) Rt = Tj – ti – dij
b) Rt = Tj – Ti – dij
c) Rt = tj – ti – dij

4. Metoda PERT consideră că duratele activităţilor dintr-un graf sunt:

a) unic determinate;
b) sunt determinate cu o anumită probabilitate.

REZOLVARE
1 d; 2 d; 3 a; 4 a.

45
 CAPITOLUL V
DETERMINAREA MĂRIMII OPTIME A CAPACITĂŢII
DE PRODUCŢIE
Determinarea capacităţii optime de producţie reprezintă o sarcină prioritară a
deţinătorului de capital care doreşte să facă o investiţie. Principalele criterii care
trebuie să fie îndeplinite de capacitatea de producţie ce urmează a fi realizată prin
finalizarea investiţiei sunt:
- minimizarea cheltuielilor de investiţii şi de exploatare a obiectivului realizat;
- maximizarea profitului.
Principala metodă utilizată în determinarea mărimii optime a capacităţii de
producţie este metoda celor mai mici pătrate.

5.1. CONCEPTUL DE CAPACITATE ŞI ROLUL SĂU ÎN

PRODUCŢIE
În principiu, prin capacitatea de producţie a unui obiectiv de investiţii
(întreprindere, fabrică, secţie) înţelegem cantitatea maximă de produse pe care
acesta o poate realiza într-un anumit interval de timp (de obicei un an) în condiţiile
unui regim eficient de utilizare a tuturor utilajelor şi instalaţiilor.
Tragem concluzia că, în genere, capacitatea de producţie asigură o producţie
maximă, nu în orice condiţii, ci în condiţiile unei folosiri depline, atât sub aspect
intensiv cât şi extensiv a utilajelor şi instalaţiilor, asigurându-se de către
întreprinzători regimul de lucru cel mai bun cu o organizare cât mai raţională a
desfăşurării procesului tehnologic.
Teoretic se poate vorbi despre capacitatea de producţie la nivel de
întreprindere, dar tot aşa de bine se poate stabili capacitatea de producţie pentru
fiecare utilaj sau pe ateliere, secţii, linii tehnologice atunci când instalaţiile de
producţie alcătuiesc un ansamblu de direcţionare a procesului de producţie.
Nivelul capacităţii de producţie permite producătorului să-şi organizeze
problemele de aprovizionare cu resurse materiale şi de încadrare cu forţe de muncă,
precum şi acţiunea de contractare a producţiei pentru vânzare, pe perioade de timp
determinate, creându-i posibilitatea să-şi stabilească fluxul de încasări în vederea
continuităţii producţiei.
În principiu, capacitatea de producţie a unui obiectiv de investiţii este dată de
capacitatea utilajului de a cărui funcţionare depinde nivelul producţiei obţinute.
Orice capacitate de producţie este dependentă de următorii factori:
• caracteristica dimensională a produsului (bucăţi, tone, hl, m2, m3 etc.);
• indicatorul de utilizare intensivă a utilajului (gradul de folosire intensivă);
• timpul de lucru al utilajului.
Relaţia matematică de principiu care stabileşte nivelul capacităţii de producţie
(Q), este:
Q = K ⋅ I U ⋅ TU , în care:
K = caracteristica dimensională;
IU = indicele de utilizare;
TU = timpul de utilizare (lucru).

5.2. CONCEPTUL DE CAPACITATE OPTIMĂ

După cum este cunoscut, consumul de resurse materiale şi produsele obţinute

nu se pot afla în permanenţă într-o corelaţie liniară permanentă.
Aşa cum, la un moment dat, eficienţa economică nu se poate afla într-o
perfectă corelaţie, ca raport între efect şi efort, pentru ca există unele limite până la
46
care se poate face o raţionalizare, tot astfel şi capacitatea de producţie, mărimea ei,
nu poate fi corelată liniar cu eficienţa economică.
De aceea trebuie găsit, încă din faza de proiectare, un anumit nivel al
capacităţii care să justifice atât eforturile investiţionale cât şi cheltuielile cu
exploatarea care, în principiu, trebuie să fie minime pe unitatea de capacitate.
Problema se pune de fapt nu numai pentru construirea de obiective noi, ci şi
pentru dezvoltări şi retehnologizării ale capacităţilor existente.
Faptul cel mai important îl constituie determinarea mărimii optime a capacităţii
de producţie care nu trebuie confundată cu capacitatea maximă, luată ca atare.
Prin capacitate optimă de producţie înţelegem acea capacitate care este
dată de nivelul capacităţii de producţie pentru care efortul investiţional şi cel
cu producţie, ce revin pe fiecare unitate de capacitate, este minim posibil.
Deci, nu este vorba de o capacitate maximă, luată ca atare, indiferent de
cheltuielile efectuate ci, de o capacitate care, prin nivelul ei, asigura cea mai mare
economie de efort pe unitatea de capacitate.

5.3. CRITERII DE OPTIMIZARE A CAPACITĂŢII DE

PRODUCŢIE; FACTORI CARE ÎI ASIGURĂ SUCCESUL
Capacitatea optimă de producţie a unei unităţi economice nu este un indicator
constant ca mărime, aşa cum este capacitatea maximă. Orice capacitate maximă
utilizată fără a asigura cheltuieli minime pe unitatea de capacitate nu poate fi
considerată o capacitate optimă, în acelaşi timp.
De aici tragem concluzia că două sunt principalele criterii care stau la baza
optimizării capacităţilor de producţie şi anume:
- minimizarea cheltuielilor;
- maximizarea profitului obţinut.

5.3.1. MINIMIZAREA CHELTUIELILOR INVESTIŢIONALE ŞI DE

PRODUCŢIE
Cheltuielile efectuate de către investitor pot fi grupate în:
cheltuieli cu investiţia propriu - zisă;
cheltuieli cu exploatarea utilajelor pentru realizarea producţiei, în perioada
de exploatare.
Minimizarea cheltuielilor efectuate de către investitor trebuie să constituie o
preocupare de principiu atât pentru proiectant cât şi pentru investitor, deoarece astfel
se poate vorbi de o optimizare a capacităţilor de producţie şi asigurare a unui profit
maxim.

5.3.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI

Maximizarea profitului constituie, de fapt, o reciprocă a minimizării
cheltuielilor.
Cu cât vor fi mai mici cheltuielile, cu atât vor fi mai mari profiturile obţinute
deoarece ele se află într-o legătură invers proporţională.

5.3.3. FACTORI CARE CONTRIBUIE LA ÎNDEPLINIREA

CRITERIILOR DE OPTIMIZARE A MĂRIMII CAPACITĂŢII DE
PRODUCŢIE
Dintre factorii care asigură succesul îndeplinirii celor două criterii de optimizare
a capacităţii, cei mai importanţi considerăm a fi:
- sfera de cuprindere (intern şi extern) a pieţei consumatoare a producţiei.
Orice agent investitor ia decizia de a investi numai după ce s-a convins că
producţia obiectivului în care a investit capitalul va putea fi vândută cu uşurinţă ca
urmare a cererii pieţei.

47
 Cu cât produsele realizate vor fi mai competitive calitativ şi ca preţ de livrare,
cu atât perspectivele evoluţiei capacităţii optime vor fi mai largi.
- asigurarea gradului de precizie în procesul de prelucrare a materiilor şi
materialelor;
- asigurarea gradului de rezistenţă a mijloacelor fixe la influenţele
procesului de producţie, mai ales când e vorba de elemente corosive;
- posibilitatea de adaptare cu uşurinţă la modificări, impuse de progresul
tehnic;
- un consum redus de energie sub toate aspectele.
- existenţa şi asigurarea unor resurse financiare care constituie un
important factor ce poate influenţa criteriile de optimizare a capacităţii de
producţie.
Prin asigurarea resurselor financiare se creează posibilitatea autofinanţării în
bune condiţii, eliminându-se dobânzile costisitoare ce influenţează negativ
rentabilitatea.
Toţi aceşti factori precum şi alţii ca: automatizarea proceselor de producţie, o
corelaţie strânsă cu pulsul pieţei, o îmbunătăţire permanentă a capacităţii producţiei
etc. sunt în măsură să determine legătura permanentă dintre capacitate şi costuri, cu
tendinţă de optimizare.
În desenul de mai jos se exprimă grafic legătura dintre capacitatea de
producţie şi costuri, reprezentată de o curbă evolutivă a acestora.

Din grafic desprindem următoarele concluzii:

- la o capacitate de producţie cu un nivel mai redus (q1), nivelul costurilor
de producţie (c1) este cel mai ridicat deoarece influenţa cheltuielilor
constante (amortizarea, cheltuieli generale de conducere etc.) măreşte
costul unitar pe produs, fără a se putea vorbi de o capacitate optimă;
- pe măsură ce capacitatea creşte (q1,q2,q3,…), atingând nivelul cel mai
mare în q0, nivelul cheltuielilor pe unitatea de produs scade, iar în q0
atinge punctul optim.
Teoretic, capacitatea optimă o dată atinsă, în mod normal, ar trebui ca ea să
fie reprezentată ca o dreaptă paralelă pe o lungime mai mare pe coordonata 0-x, dar
progresul tehnic mereu în evoluţie ca şi uzura treptată a utilajelor nu permit această
situaţie. Pe o perioadă îndelungată intervin o serie de factori care conduc la
creşterea valorii unitare a produselor şi la diminuarea capacităţii, fapt care conduce
la necesitatea unei alte investiţii, pentru mărirea capacităţii de producţie.
Între volumul producţiei, determinat de nivelul capacităţii de producţie şi
nivelul costurilor există o permanentă dependenţă care, matematic, se poate exprima
prin relaţia:

48
 Y = a + bx + cx2, în care:
Y = nivelul costurilor de producţie pe unitate de capacitate;
X = volumul producţiei determinat de evoluţia capacităţii;
a = o constantă ce reprezintă limita costurilor când x→0;
b şi c reprezintă mărimea cu care se schimbă variabila dependentă (y) atunci
când variabila independentă (x) se modifică cu o unitate.
Dacă ne referim la investiţia specifică, respectiv la costul investiţiei pe unitatea
de capacitate, ne dăm seama că la atingerea nivelului optim al capacităţii de
producţie (q0), valoarea acesteia se va afla la nivelul cel mai apropiat de coordonata
capacităţii de producţie, ca în graficul de mai jos:

Şi în acest caz, similar celui de mai sus, evoluţia investiţiei specifice este de
forma unei parabole asemănătoare, respectiv:
Y = a + bx +cx2, cu deosebirea că y reprezintă investiţia specifică, nu nivelul
costurilor de unitatea de capacitate.
Cele două reprezentări grafice au exprimat, de fapt, primul criteriu privind
minimizarea cheltuielilor de producţie şi investiţionale cu variabilele independente şi
dependente ale acestora.
Cât priveşte cel de-al doilea criteriu, care nu este altceva decât reversul
medaliei, maximizarea profitului, mobilul cel mai important al oricărui investitor, are şi
el două variabile:
Y = nivelul profitului pe unitatea de produs;
X = nivelul capacităţii de producţie.

Curba evolutivă (C.E.), de data aceasta va fi în creştere până la atingerea

nivelului maxim, la intersectarea cu capacitatea optimă de producţie (q0), cunoscut
fiind, că pe măsură ce nivelul cheltuielilor de producţie scade, nivelul profitului creşte
şi invers.

49
5.4. MODELE DE DETERMINARE A MĂRIMII OPTIME
A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE A UNUI OBIECTIV DE
INVESTIŢII NOU
Din cele expuse mai sus reiese în mod pregnant în evidenţă că determinarea
mărimii optime a capacităţii de producţie se sprijină pe criteriile privind minimizarea
costurilor şi maximizarea profitului, ne dăm seama că atunci când e vorba de un
obiectiv nou de investiţii, ne referim la luarea în consideraţie a două feluri de
cheltuieli, respectiv:
- cheltuieli cu investiţia;
- cheltuieli cu producţia.
Având în vedere că cheltuirea unor fonduri de investiţii importante cu
obiective supradimensionate cererii poate conduce la eventuale pierderi, iar
proiectarea unor obiective supradimensionate cererilor poate conduce la
nesatisfacerea acestora, este imperios necesar ca în cadrul lucrărilor de proiectare
să se efectueze calcule adecvate pentru determinarea unei mărimi optime a
capacităţii de producţie.
În asemenea situaţie, activităţile desfăşurate de specialişti trebuie să
parcurgă un drum aşa cum se exprimă grafic mai jos:

Pornind de la principiul că pentru fiecare obiectiv se elaborează mai multe

variante, nu se poate conchide că toate variantele conduc la situaţii riguros identice.
Există investiţii cu cheltuieli mai mari care, în perioada de exploatare au
costuri de producţie mici, după cum pot exista şi investiţii mai puţin costisitoare dar
cu costuri de exploatare mari pe unitatea de capacitate.
Deoarece, în practică, variantele de proiect care se compară pot să nu indice
aceeaşi capacitate de producţie, este corect ca toate cheltuielile de producţie să fie
calculate şi exprimate în funcţie de capacitatea de producţie stabilită pe unitatea de
produs finit.
În felul acesta, cheltuielile de investiţii vor fi exprimate în raport de investiţia
specifică (Si), iar cheltuielile de exploatare sub formă de costuri unitare ale
producţiei, pe unitatea de capacitate.
Ca relaţii matematice, aceste două categorii de cheltuieli se prezintă astfel:
Ii
si = ,
q i în care:
Ii = costul total al investiţiei;
qi = capacitatea anuală de producţie luată în calcul;
ci = în care:
Ci = costul producţiei anuale;
q i ,

50
 qi = capacitatea anuală de producţie.
Atât si cât şi ci se pot afla în mai multe situaţii comparative ca spre exemplu:
S1> S2; S1<S2, S1> S3; S1< S3 etc. şi respectiv: C1> C2; C1<C2, C1> C3; C1< C3
etc.
Din compararea variantelor, se alege cea mai convenabilă (cea care prezintă
cheltuieli de investiţii mai mici la aceeaşi capacitate sau cheltuieli de exploatare
anuale la aceeaşi capacitate de producţie.)
În practică variantele de proiect pot prezenta şi capacităţi de producţie
diferite. În acest caz, este necesar ca toate cheltuielile să fie exprimate prin
intermediul unui indicator sintetic rezultat din însumarea celor doi indicatori (cheltuieli
de exploatare şi cheltuieli de investiţii) iar noul indicator se numeşte indicatorul
″cheltuielilor echivalente″ sau ″recalculate″ care exprimă efortul total depus.
Formula de calcul a cheltuielilor recalculate (echivalente) este: K=I+
C⋅T sau K= I+C⋅D, în care:
K = cheltuielile echivalente;
I = volumul total al investiţiei;
C = cheltuielile de exploatare pe un an;
T = termenul de recuperare a investiţiei;
D = durata da funcţionare a capacităţilor de producţie.
Grafic, într-un sistem de coordonate, cheltuielile recalculate (ca o rezultantă
a însumării investiţiilor şi a costurilor de exploatare) se pot prezenta ca mai jos:

Analizând evoluţia celor două curbe: a investiţiei specifice şi a costurilor de

exploatare constatăm următoarele:
- cheltuielile specifice (si) arată cheltuieli mai mari la nivelul capacităţii
minime, cum este şi firesc, fiind vorba de raportarea volumului investiţiilor
la o capacitate mai mică;
- pe măsura sporirii utilizării capacităţii în proporţie mai mare investiţia
specifică îşi reduce valoarea până la un punct ce indică o capacitate
optimă (în punctul qs);
- pe măsură ce volumul cheltuielilor totale (K) se mai reduce, volumul
investiţiei specifice creşte, iar curba S se înalţă corespunzător pentru că
şi capacitatea d producţie creşte peste nivelul qs.
Cât priveşte curba c, a costurilor, aceasta urmează cam aceeaşi traiectorie cu
deosebirea că sunt unele cheltuieli care nu sunt corelate direct cu capacitatea de
producţie (amortizări şi cheltuieli generale).
Creşterea capacităţilor de producţie peste nivelul qc necesită unele cheltuieli
suplimentare cu aprovizionări şi, deci, dă curbei respective un sens de creştere până
în qmax.
Forma de exprimare a cheltuielilor echivalente K = I + C×T sau K = I +C×D,
cu toate că prezintă unele avantaje în a putea determina mărimea capacităţii optime
de producţie, nu ia în considerare şi mărimea capacităţilor de producţie.

51
 După cum se ştie, o producţie mai mare necesită şi un volum mai mare al
cheltuielilor de producţie şi, bineînţeles, şi un efort investiţional superior faţă de
realizarea unor capacităţi de producţie mai mici.
Este evident, deci, că asemenea formule pot fi folosite numai în situaţia în
care variantele ce se compară prevăd o aceeaşi capacitate de producţie.
În cazul acesta se utilizează indicatorul denumit cheltuielile specifice
echivalente (Ks) care sunt în măsură să exprime efortul total ce revine la o unitate de
capacitate.
Relaţia de calcul a acestui indicator este:

Pe baza acestei relaţii, vom putea obţine determinarea mărimii optime a

Ks = q = q = s i + c i ⋅ D .

capacităţii de producţie.
Prin intermediul funcţiei de corelaţie y = ax2+bx+c, putem determina valoarea
minimă a cheltuielilor echivalente.
Pe această bază se poate stabili domeniul de existenţă al funcţiei cheltuielilor
cu investiţia specifică (si) şi costurile unitare (ci) respectiv, limitele în care se pot
elabora diferitele variante de capacităţi, respectiv qmin şi qmax.
Între aceste două variante, potrivit diverselor tehnologii şi utilaje luate în
consideraţie se pot afla multiple variante de capacitate de producţie, însumând
pentru fiecare investiţiile specifice şi costurile unitare de producţie pentru produsul
finit.
În felul acesta se poate determina indicatorul de cheltuieli echivalente pentru
fiecare variantă de capacitate de producţie.
Pentru concretizarea mărimii optime a capacităţii de producţie luăm
următorul exemplu:16
S-au analizat mai multe posibilităţi pentru construirea unei unităţi care
produce glutamat de sodiu (un biostimulator pentru creşterea şi îngrăşarea
animalelor). Variantele analizate diferă atât prin mărimea capacităţii de producţie cât
şi prin tehnologia folosită în elaborarea produsului finit. Ca urmare, nivelul efortului cu
investiţia şi cu producţia se modifică astfel:

Nr. Varianta de Investiţia Costurile

crt capacitate specifică unitare
(t) (mii.lei/t) (mii.lei/t)
K1 4500 81,0 38,0
K2 4700 80,9 37,6
K3 4900 79,4 37,3
K4 5100 80,8 37,5
K5 5300 81,4 37,8
K6 5500 82,0 38,5

Folosind relaţia: Ks = si +ci×D, unde:

Ks = cheltuielile specifice recalculate;
C = costurile unitare;
D = durata de funcţionare 12 ani;
I = varianta de capacitate;
Si = investiţia specifică a variantei, obţinem:
K1 = 81 + (38 ⋅ 12 ) = 537
K 2 = 80,8 + (37,6 ⋅ 12 ) = 532
K3 = 79,4 + (37,3 ⋅ 12 ) = 527
K 4 = 80,8 + (37,5 ⋅12 ) = 530
K5 = 81,4 + (37,8 ⋅12 ) = 535
K 6 = 82 , 0 + (38 ,5 ⋅ 12 ) = 544

1 2
Sursa: I. Romanu, I. Vasilescu -coordonatori: op.cit.pag.570-571

52
 Aşa cum se remarcă din graficul prezentat, aceste cheltuieli evoluează după
parabola Y = ax 2 + bx + c
Utilizând metoda celor mai mici pătrate construim funcţia
2

S = ∑ [y − (ax + bx i + c )] → min
n
2
i i
i =1
şi punem condiţia ca derivatele parţiale în raport cu a, b şi c să fie zero
∂s ∂s ∂s
= 0; = 0; = 0.
∂a ∂b ∂c
Pentru stabilirea capacităţii optime de producţie, respectiv, varianta în care
cheltuielile recalculate sunt minime se impune determinarea coeficienţilor a, b şi c cu
ajutorul sistemului:
⎧ n 2 n n

⎪ ∑ i
a x + b ∑ xi + nc = ∑ yi
⎪ n i =1 i =1 i =1
⎪ n n n

⎨a ∑ x i + b∑ x i + c∑ xi = ∑ xiyi
3 2

⎪ i =n1 i =1
n
i =1
n
i =1
n
⎪a x 4 + b x 3 + c x 2 = x 2 yi
⎪⎩ ∑i =1
i ∑
i =1
i ∑
i =1
i ∑i =1
i

n=6
Coeficienţii sistemului s-au obţinut pe baza următorului tabel:
xi x2i x3i x4i yi xiyi x2iyi
4,5 20,25 91,125 410,0625 537 2461,5 10874,25
4,7 22,09 103,823 487,9681 532 2500,4 11751,88
4,9 24,01 117,649 576,4801 527 2582,3 12653,27

5,1 26,01 132,651 676,5201 530 2703,0 13785,30

5,3 28,09 148,877 789,0481 535 2835,5 15028,15
5,5 30,25 166,375 015,0625 544 2299,0 16456,0
Total 30,0 150,70 760,500 3855,1414 3205 10039,7 80548,85
Înlocuind valorile obţinute în sistemul de ecuaţii, se obţin:
⎧150,70a + 30b + 6c = 3205
⎪760,5a + 150,70b + 30c = 10039,7
⎪
⎨
⎪3855,1414a + 760,5b + 150,70c = 80548,85
⎪⎩a = 49,10, b = - 484, 3, c = 1722,5
Funcţia de evoluţie a cheltuielilor recalculate după capacitatea de producţie
este de forma:
Y = 49,10x 2 − 484,3x + 1722,5
Cunoscând că această funcţie admite un singur minim care este dat de
derivata de ordinul întâi, rezultă:
∂f
= 2 ⋅ 49,10x − 484,3
∂x
98,2 x − 484,3 = 0
=
Analizând diversele posibilităţi de realizare din punct de vedere tehnic,
tehnologic şi constructiv s-a ajuns la concluzia că nivelul capacităţii optime este de
4,930 tone produse finite anual.
Pentru această capacitate de producţie se va elabora documentaţia tehnico-
economică în care se vor calcula indicatorii de eficienţă economică.
Toate cele arătate mai sus reliefează importanţa determinării capacităţii
optime de producţie pentru activitatea de investiţii de noi obiective.
TESTE DE EVALUARE

53
 1. Dependenţa „investiţie specifică – capacitate de producţie” este o:
a) parabolă;
b) dreaptă.
2. Determinarea capacităţii optime de producţie presupune realizarea prealabilă
a:
a) unui studiu de piaţă;
b) unei prognoze pe termen mediu.
3. Criteriile de optimizare a capacităţii optime de producţie sunt:
a) minimizarea cheltuielilor de investiţii şi de exploatare;
b) maximizarea profitului;
c) minimizarea cheltuielilor de investiţii şi de producţie şi maximizarea
profitului.

REZOLVARE
1 a, 2 a, 3 c.

54
 CAPITOLUL VI

IMPLICAŢIILE FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR ŞI

NECESITATEA ACTUALIZĂRII ÎN CALCULUL EFICIENŢEI ECONOMICE
A ACESTORA
Orice activitate umană se desfăşoară într-un anumit interval de timp, astfel că
investiţiile, ca activitate economică, nu pot să nu fie strâns legate de perioada de
timp în care se execută şi funcţionează.
Pentru investiţii s-a depus o anumită muncă încă înainte de a începe execuţia
ei, iar o investiţie trebuie să funcţioneze pe toată durata de timp pentru care a fost
proiectată, fiindcă principalul scop al ei se realizează în perioada de exploatare, nu în
perioada de proiectare sau de execuţie propriu-zisă. Rezultă deci, că orice obiectiv
de investiţii începe cu primele cheltuiri de fonduri, respectiv prospectarea pieţii,
proiectare, execuţie etc. şi sfârşeşte cu ultimele recuperări de cheltuieli din vânzarea
produselor, la încetarea exploatării.
Cum derularea timpului, mai ales în perioade mai îndelungate, poate aduce
modificări şi influenţe în exploatarea obiectivului în care s-a investit capital, este
absolut necesar să cunoaştem toate aceste influenţe, pentru a le putea analiza şi
compara cu situaţiile iniţiale stabilite prin proiectare, care au putut fi influenţate de o
serie de factori în evoluţia timpului.

6.1 ÎNSEMNĂTATEA ECONOMICĂ A FACTORULUI TIMP ASUPRA

INVESTIŢIILOR
Din cele arătate mai sus, desprindem ideea ca procesul investiţional (TI), în
general, poate fi etapizat în timp, în două etape principale, şi anume:
1. Etapa de proiectare-execuţie (Pe), care începe cu primele cheltuiri de
fonduri (prospectarea pieţei, prognozarea producţiei, proiectarea propriu-zisă) şi se
termină cu execuţia obiectivului, incluzând, astfel, toate fondurile investite pentru
realizarea efectivă, inclusiv creditele bancare folosite până la darea în funcţiune a
acestuia.
În această perioadă, investitorul face cheltuieli, fără a avea posibilităţi să
recupereze ceva din ele şi nici să ramburseze anumite rate din creditele bancare
primite.
2. Etapa (perioada) de exploatare economică a obiectivului (DE), care
începe o dată cu darea în funcţiune şi se termină atunci când pragul de
rentabilitate devine zero, moment din care funcţionarea obiectivului devine
iraţională, producând pierderi.
La rândul său, perioada de exploatare economică (DE) se împarte în mai
multe subperioade, şi anume:
− subperioada în care se rambursează fondurile investite, din beneficiile obţinute
(Rf);
− subperioada în care se rambursează creditele obţinute de la băncile creditoare
(Rc);
− subperioada în care se realizează profitul net (Vn), respectiv, de la recuperarea
tuturor cheltuielilor, până la sfârşitul activităţii obiectivului.
Facem precizarea că subperioada de rambursare a creditelor se include în
perioada de recuperare a cheltuielilor. Ea poate avea nivel zero, atunci când nu s-a
apelat la credite, poate fi mai scurtă decât perioada de recuperare a cheltuielilor, şi
poate fi egală cu aceasta (este, deci, determinată de termenul de rambursare stabilit
cu banca).
Într-o simplă relaţie matematică, factorul timp, ataşat unui proces investiţional,
poate fi redat astfel:
• TI = Pe + DE;
• DE = Rf + Vn;

55
 Rc = 0 - când nu se apelează la credite;
Rc < Rf - când timpul de rambursare în ani, a creditului este mai
mic decât timpul de recuperare, în ani, a cheltuielilor de
investiţii;
Rc = Rf - când timpul de rambursare a creditelor şi de recuperare a
cheltuielilor este acelaşi.
Grafic, evoluţia în timp a procesului investiţional poate fi reprezentată în
următoarea schemă:

Punctul zero reprezintă momentul începerii execuţiei investiţiei, deci momentul

începerii primelor cheltuieli de fonduri.
Perioada cuprinsă între punctele 0 - 1 (Pe) cuprinde toate cheltuielile efectuate
cu prospectarea pieţei, cheltuielile de proiectare, consulting şi cheltuieli cu execuţia
propriu-zisă, cunoscând că punctul 1 reprezintă momentul dării în funcţiune şi,
respectiv, în exploatare a obiectivului.
Perioada 0 - 1 reprezintă efortul material şi financiar maxim al investitorului. În
această perioadă, de fapt, au loc cele mai mari cheltuieli pentru realizarea
obiectivului, fără a se putea recupera ceva din ele.
Cu cât această perioadă este mai scurtă, cu atât se creează premisa ca
recuperarea cheltuielilor cu investiţia să poată începe mai repede, iar din beneficiile
obţinute să se poată face noi investiţii.
Odată cu începerea perioadei de exploatare (reprezentată prin segmentul
dintre punctele 1 şi 2) începe, practic, recuperarea cheltuielilor investite şi
rambursarea creditelor.
Factorul timp îşi spune cuvântul în această situaţie prin faptul că, în cadrul
perioadei de exploatare economică (DE), cu cât se prevede un termen de recuperare
a fondurilor investite mai scurt, cu atât se creează premisa sporirii profitului net
obţinut şi crearea unor resurse financiare pentru noi investiţii.
a) De asemenea, rambursarea mai rapidă a creditelor creează premisa
reducerii cheltuielilor pentru dobânzile cuvenite pentru credite.
Asemenea situaţii sunt asigurate când procesul de exploatare a obiectivului
decurge în condiţii optime şi când alţi factori ca: solicitările pieţei, preţurile obţinute,
calitatea produselor etc. favorizează activitatea obiectivului, facilitându-i livrările.
Orice investitor are interesul să dispună cât mai frecvent de capital, fapt pentru
care orice imobilizare de fonduri are influenţă asupra exploatării eficiente a
obiectivului. Aceasta, deoarece nu este acelaşi lucru să realizăm un anumit profit
acum sau la alte termene, decât cele prevăzute iniţial.
Timpul poate juca, în general, un rol de multiplicator sau inhibitor al proceselor
de creştere economică. Un ritm ridicat al creşterii economice, fundamentat pe
programe susţinute de investiţii, conduce la reducerea decalajelor sau, în situaţia
inversă, la mărirea lor.
Aceasta impune măsurarea cu acuitate a influenţei factorului timp asupra
calculelor de eficienţă, pentru că orice capital prezent, folosit în scopuri investiţionale
productive, aduce un profit, deci, o fructificare a sa, după o anumită perioadă de
timp.
De exemplu, un capital disponibil existent în prezent (x), dacă este investit
într-o activitate productivă, după o anumită perioadă de timp (n ani) se va transforma

56
într-un anumit capital mai mare (jn), bine înţeles, în condiţiile în care rata profitului
este pozitivă.
Presupunând că acest capital (x) se investeşte pentru un an, iar rata
beneficiului, realizată de investitor, este bx, formula matematică ce ne va reda
capitalul majorat (fructificat) în urma acestei investiri de un an (j1) va fi:
j1 = x + bx = x (1 + b)
Considerând că acest capital nou obţinut (j1) este investit în totalitate într-o
activitate productivă, după o perioadă de încă un an, vom avea capitalul echivalent,
potrivit relaţiei:
j2 = j1 + bj1 = x + bx + b (x + bx)
j2 = x (1 + b)2, în care:
j2 = capitalul echivalent peste încă un an;
bj1= este rata anuală a beneficiului realizată de investitor pentru capitalul
respectiv.
În felul acesta vom putea determina pentru “n” ani, relaţia următoare:
jn = x(1 + b)n în care “n” reprezintă numărul anilor pentru care se face investirea, din
momentul respectiv.
Presupunând că un capital iniţial de 25 milioane lei este investit în scopuri
productive cu o rată anuală a profitului de 12%, peste 8 ani vom avea următorul
capital echivalent:
j8 = x (1 + b)8 = 25 (1 + 0,12)8
j8 = 25 (1 + 0,12)8 = 25 x 2,5 = 62,5 mil. lei.
b) Dacă, din calcule se presupune că, peste o perioadă de “n” ani (3, spre
exemplu), vom avea un beneficiu de 10 milioane lei, iar rata profitului este tot de
12%, vom putea determina care este valoarea capitalului echivalent în prezent;
această operaţie se face prin metoda discontării (reducerii), care nu este altceva
decât, inversul metodei arătate mai sus.
Această metodă este necesară pentru a putea şti cu ce capital va trebui să
pornim la acţiunea respectivă, pentru a ajunge la nivelul beneficiului de 10 milioane,
determinat ca fiind realizabil în viitor şi stabilit prin calculul proiectării.
În astfel de cazuri relaţia este:
1 1
x=y n = 10 = 10 × 1,12 -3 ,
(1 + b) (1 + 0,12) 3
x = 10 × 0,796 = 7,96 mil. lei.

Există, în această tehnică de calcul mai multe momente distincte:

- m0 - care înseamnă momentul începerii acţiunii; (momentul prezent);
- m1, m2, …, mn - care înseamnă momentul după o anumită perioadă de timp
(de obicei ani);
- x, reprezintă capitalul calculat în momentul prezent (m0);
- y (respectiv y1, y2 ,…, ym) reprezintă capitalul echivalent ce urmează a exista
în viitor la momentul m1, m2, ..., mn.
Pe baza acestor date (şi similar cu calculele arătate mai sus) de fructificare-
discontare se ajunge la ceea ce literatura de specialitate cunoaşte sub denumirea de
“tehnica actualizării”, despre care vom vorbi după ce vom analiza imobilizările
resurselor investite.

6.1.1. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DIN INVESTIŢII

(PE DURATA EXECUŢIEI OBIECTIVULUI) ŞI DETERMINAREA
PIERDERILOR AFERENTE
Realizarea efectivă a oricărui obiectiv de investiţii comportă, aşa cum s-a
arătat anterior, două perioade importante:
a) proiectarea şi elaborarea documentaţiei tehnico-economice;
b) perioada de execuţie propriu-zisă a obiectivului, prin lucrări de şantier.

57
 Dacă, în perioada proiectării şi a elaborării documentaţiei tehnico-economice,
consumul de resurse materiale este mic şi nu se poate vorbi de imobilizări importante
(cheltuiri mari de capital), în schimb, în perioada de execuţie, când se consumă
cantităţi mari de resurse materiale, de forţă de muncă şi, deci, de resurse financiare
importante, au loc imobilizările cele mai mari.
De fapt, care este semnificaţia noţiunii de imobilizare ?
Pornind de la sensul general al cuvântului, care înseamnă a menţine ceva în
stare de nemişcare, sub aspect economic, prin imobilizare înţelegem scoaterea din
circuitul economic, pentru o perioadă de timp, mai mică sau mai mare, a unor
anumite cantităţi de resurse materiale, financiare, umane etc., prin menţinerea şi
folosirea lor în scopul unor acţiuni viitoare.
De aceea, fiecare investitor este conştient că, pe toată perioada cât face
asemenea cheltuieli, imobilizează, practic, aceste sume de bani care, pe toată durata
execuţiei nu-i vor aduce nici un profit, acesta urmând a fi realizat abia după ce
obiectivul a fost dat în exploatare şi realizează produse sau servicii care, prin
valoarea lor de vânzare, vor aduce profitul scontat.
După cum am arătat anterior, în perioada de execuţie, procesul investiţional
consumă mereu resurse materiale şi financiare, iar aceste consumuri rămân, o bună
perioadă de timp, în stare de producţie neterminată, care, însă, încorporează
valoarea tuturor acestor resurse, sub forma de imobilizări.
Putem grupa aceste imobilizări, din perioada execuţiei investiţiilor, şi anume:
1. imobilizări privind stocurile de materiale, utilaje, instalaţii de lucru; acestea
încorporează sumele cheltuite pentru achiziţionarea lor, pe toată durata execuţiei
obiectivului, până la intrarea lor în operă; deci, se află în stoc.
2. imobilizări privind investiţiile neterminate, care reprezintă contravaloarea
tuturor resurselor de mai sus, inclusiv valoarea forţei de muncă, dar care au
fost introduse în operă, nefiind finisate lucrările respective.
Sub aspect economic este important de cunoscut cum trebuie introduse în
operă resursele materiale necesare, deoarece aceasta are influenţă asupra nivelului
imobilizărilor în timp.
Spre exemplu, dacă avem de executat o lucrare într-un număr de patru ani,
pot exista mai multe variante de consum al resurselor, după cum rezultă din
expunerea grafică de mai jos.
Cele trei variante ne arată că, în principiu, pentru execuţia unui obiectiv este
necesar un anumit volum de resurse.
Dacă am pune cap la cap spaţiile haşurate din fiecare variantă, am constata
că ele au acelaşi nivel, dar modul de a fi achiziţionate şi introduse în operă diferă.
În prima variantă se constată că, în primul an, este un consum mai mic, în cel
de-al doilea un consum ceva mai mare, iar în anii 3 şi 4 se consumă volumele cele
mai mari. Ce rezultă din aceasta ? Rezultă că şi imobilizările în primii doi ani vor fi
mai mici, iar diferenţa de bani poate fi folosită pentru alte scopuri ce pot aduce un
venit suplimentar.

În varianta a doua, consumul anual este prevăzut a fi în părţi egale, deci, nu

poate fi vorba de eforturi financiare diferite, de la un an la altul.

58
 În varianta a treia, situaţia este inversă celei din prima variantă, respectiv, se
solicită un efort mare în primul an şi în cel de-al doilea şi mai mic în ceilalţi doi, fiind
nevoie, deci, de imobilizări mai mari la început.
Fără îndoială că, sub aspectul reducerii volumului pierderilor prin imobilizare,
prima variantă este cea mai avantajoasă, investitorul nefiind obligat să depună un
efort financiar mare în prima perioadă.
Totul, însă, mai depinde şi de conjunctura economică şi de o serie de factori
cum ar fi: terminarea lucrărilor mai repede, ceea ce ar putea aduce profit la un
termen mai scurt, o posibilitate de aprovizionare mai avantajoasă precum şi
eliminarea unor cheltuieli suplimentare, printr-o creştere a preţurilor datorită unei
instabilităţi economice, nivelul dobânzilor etc. Spre exemplu, într-o perioadă de
instabilitate economică, e mai avantajos să se efectueze la început lucrări într-o
proporţie mai mare, pentru a se elimina suportarea sporurilor de preţuri, cu riscul
creşterii imobilizărilor.
Cele trei variante pot fi exprimate grafic într-o altă formă, ca de exemplu:

Observăm că în varianta 1 consumul de resurse s-a stabilit, potrivit graficului

de execuţie al obiectivului, în mod crescător.
Se observă nivelul mai scăzut în primii doi ani şi apoi crescător în ultimii doi
ani, curba căpătând o formă concavă.
Varianta a II-a (V2) având un consum uniform, prezintă o dreaptă echidistantă
faţă de coordonatele ce reprezintă timpul şi realizarea obiectivului.
Varianta a III-a se îndepărtează, la început, de coordonata timpului, devenind
convexă, prin consumul mai mare la început, apoi tinde către o aplatizare, spre
punctul final (T), unde întâlneşte celelalte două variante.
Pentru evoluţia fiecărei variante putem stabili o funcţie matematică. Astfel,
pentru varianta I o parabolă de tipul:
y = a + bt + ct2, în care:
- y = fondul de investiţii;
- t = timpul de evoluţie de la an, la an, iar a, b, c sunt coeficienţii
corespunzători funcţiei.
Pentru varianta a II-a vom stabili o ecuaţie de tipul:
y = a + bt, datorită uniformităţii consumului de resurse.
kt
Pentru varianta a III-a, se va stabili funcţia: y = (a + t) , în care:
*0y = fondurile de investiţii cumulate de la un an, la altul, iar k reprezintă un
coeficient al funcţiei.
Fiind vorba de luarea în calcul a dobânzii simple, calculul nu prevede şi
capitalizarea dobânzii, iar pierderea apare ca o funcţie liniară legată de evoluţia
normală a timpului.
Cum, însă, ea are o evoluţie exponenţială, în mod normal, durata imobilizării
fiecărei sume se consideră pe perioada dintre momentul efectuării cheltuielii, până la
darea în funcţiune a obiectivului. Presupunând că avem de executat o lucrare de
investiţii, într-o perioadă de patru ani, vom putea exemplifica grafic ca mai jos durata
imobilizării cheltuielilor fiecăruia dintre cei patru ani.

59
 2

Se poate observa ca imobilizările anului 1 sunt pe toată durata celor 4 ani de

execuţie; imobilizările anului 2 exclud pe cele din anul 1, cele ale anului 3 exclud pe
cele din anul 2, iar cele din anul 4 exclud pe cele din anul 3, ele fiind singurele care
au o durată de numai un an.
Pe această bază, sumele ce constituie imobilizări se multiplică, în corelaţie cu
timpul, potrivit relaţiei:
Im = d×I1+(d - 1) × I2 + (d - 2) × I3 + (d - 3) × I4 + 2 × Id -1 + Id
d
sau mai concis: Im = ∑ Ih (d - h + 1) , în care:
h=1
− Im = volumul imobilizărilor;
− Im, Im1, Im2, Im3 reprezintă imobilizarea în decursul anilor respectivi (1, 2, 3
etc.);
− d - h reprezintă reducerea duratei fiecărei imobilizări cu anul anterior, cifra
reprezentând primul an de execuţie când nu s-a operat nici o reducere
anterioară.
Volumul imobilizărilor de fonduri creşte şi atunci când, dintr-o
necorespunzătoare preocupare pentru realizarea lucrărilor conform graficelor
stabilite, durata de execuţie a lucrărilor depăşeşte termenul stabilit.
În literatura de specialitate formula generală de determinare a imobilizărilor,
corelate cu timpul, este cunoscută în trei variante şi anume:
1) în varianta privind efectuarea cheltuielilor la începutul anului respectiv:
d
I m = ∑ I (d - h + 1) în care:
h
h =1
− Im = volumul imobilizărilor (cheltuielilor);
− d = durata execuţiei lucrării;
− h = anul de realizare.
2) în varianta efectuării cheltuielilor la jumătatea anului, vom avea:
d 1
I m = ∑ I (d - h + ) .
h 2
h=1
3) în varianta efectuării cheltuielilor la finele anului, vom avea:
d
I m = ∑ I (d - h) .
h
h =1
Principial, formulele celor trei variante diferă numai prin aceea că cea de la
1
mijlocul anului introduce parametrul , în loc de 1, pentru a se reduce la jumătate
2
timpul unui an, iar cea de la finele anului elimină cifra 1 din calcul, anul fiind expirat
ca timp, când se efectuează cheltuielile.
Nu se poate afirma că acest calcul se efectuează obligatoriu numai prin una
din cele trei variante. Se pot folosi şi alte variante, dacă există durate de execuţie
diferite de cele trei variante. În asemenea împrejurări se determină imobilizările ca o
medie anuală ( M ) , totalul imobilizărilor (Im) raportându-se la durata efectivă de
execuţie (d). Vom avea, deci, Im / d.
Pentru determinarea pierderilor rezultate ca urmare a imobilizărilor din
investiţii, se iau în consideraţie următoarele elemente:

60
 − volumul cheltuielilor anuale, multiplicate cu numărul de ani cât durează
imobilizarea;
− rata rentabilităţii obiectivului investit;
Pe această bază, determinarea pierderilor datorită imobilizării (Pi) va putea fi
calculată prin relaţia:
n
P = r ∑ I (d - h + 1) .
i h
h =1
Ne dăm seama că, de fapt, formula este aceeaşi cu cea a imobilizărilor, cu
diferenţa că a fost introdus, în formulă, coeficientul privind rata rentabilităţii investiţiei
(r). Mai simplu, am putea spune că: Pi = r × Im.
Cu cât durata execuţiei este mai mare, cu atât imobilizările vor fi mai mari, şi
invers.

6.1.2. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DE INVESTIŢII PE DURATA

OBŢINERII EFECTELOR ECONOMICE ŞI DETERMINAREA
PIERDERILOR AFERENTE
Imobilizările de fonduri au loc nu numai în perioada realizării efortului financiar
privind execuţia lucrărilor, ci şi în perioada efectelor economice.
De dorit ar fi, în sensul eficienţei economice, ca efectele economice să
înceapă a fi obţinute imediat după începerea funcţionării obiectivului, cu posibilitatea
de a fi reinvestite.
Cu cât durata de exploatare a obiectivului este mai lungă, cu atât efectele
economice sunt mai mari, deoarece creşte volumul producţiei, dar cu condiţia ca
pragul de rentabilitate să nu fie depăşit.
În acelaşi timp, însă, cu cât perioada de obţinere a efectelor este mai lungă,
cu atât pierderea este mai mare, pentru că indicii de utilizare eficientă îşi micşorează
nivelul optim.
Presupunem, pentru exemplificare, că există un capital de 1000 milioane lei,
posibil a se investi cu o eficienţă economică de 10% (0,10), în două ipoteze:
1) pe o durată de 1 an;
2) pe o durată de 10 ani, cu un beneficiu de câte 100 mil. lei anual.
Deci, matematic, investiţiile sunt egale, este necesar să comparăm rezultatele
la sfârşitul perioadei de 10 ani.
Potrivit variantei 1 vom avea: 1000 (1 + 0,1)9 = 2590 mil. lei.
n
10-h = 1590
Pentru varianta 2 vom avea: ∑ 100 (1 + 0,1) mil. lei.
h =1
Diferenţa efectelor este de 2590 - 1590 = 1000 mil. lei.
Această diferenţă se datorează factorului timp, care, prin lungirea duratei
efectelor, a creat pierderi în plus de 1000 mil. lei, diminuând beneficiul cu această
sumă.
Există şi alţi factori care influenţează efectele economice şi care necesită
cuantificarea timpului, ca de exemplu, procesul inflaţionist.
Orice investitor trebuie să se pună la adăpost de asemenea situaţii, care-l pot
conduce la faliment.
Procesul inflaţionist duce la erodarea resurselor, micşorându-le valoarea şi, ca
atare, asigurarea corecţiei necesită luarea în calcul a unui coeficient de inflaţie, încă
din stadiul de proiectare.
Alt factor important care poate cuantifica pierderile în evoluţia obiectivului ce
urmează a fi realizat îl constituie riscul investiţional.
Orice investitor este predispus riscului, iar el trebuie introdus în calcule şi
măsurat în timp.
Banca Mondială ia în calcul şi cauze de ordin psihologic, cum ar fi:
− tendinţa spre lichiditate a unor cetăţeni din ţările mai puţin dezvoltate, care
au patima ţinerii unor sume de bani, fără a le investi în ceva, de teama de a
nu le pierde;

61
 − întreprinzătorii care se lansează într-o acţiune investiţională şi îşi asigură
capitalul necesar pentru început, sunt mai tentaţi riscului şi întreprind
acţiunile mai lejer, ei pot avea şi de câştigat, pentru că nu plătesc dobânzi
la creditele de la bancă.
Din cauzele arătate mai sus, ca şi pentru prevenirea oricărui risc, B.I.R.D.
recomandă ca, în calculele de eficienţă, să se ia în considerare timpul, cu toate
efectele sale determinate de conjunctura economică, politică, socială etc.
O cauză importantă a necesităţii utilizării factorului timp rezidă în procesul
creşterii economice, avându-se în vedere factorii următori:
− o unitate monetară astăzi acoperă mai multe valori de întrebuinţare
(mărfuri), faţă de aceeaşi unitate peste 5 - 10 ani;
− cu aceeaşi sumă de bani, utilitatea este asigurată (satisfăcută) în mai mare
măsură în prezent, decât în viitor;
− dispunând în prezent de o sumă, orice întreprinzător are posibilitatea (dacă
ştie cum să procedeze) de a o înmulţi, prin reintegrarea ei în circuitul
economic.
Spre exemplu, dacă o unitate monetară se investeşte pe “n” ani, cu o eficienţă
anuală (b), egală în fiecare an, vom avea:

Ani Sume Sume actualizate

1 (1 + b) = (1 + b)
2 (1 + b) + (1 + b) = (1 + b)2
3 (1 + b)2 + b(1 + b)2 = (1 + b)3
. ...................................
. ...................................
. ...................................
n (1 + b) n-1 + b(1 + b)n-1 = (1 + b)n

Acest (1 + b)n constituie ceea ce literatura de specialitate denumeşte “factorul de

creştere”.
Factorul de creştere se utilizează în actualizări pentru aducerea la momentul
prezent (m0) a unor sume de bani investite în trecut sau, invers, a unor sume de bani
investite în prezent, care se duc în viitor.

6. 2. ACTUALIZAREA. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE

EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR
Conceptul de actualizare

După cum am văzut, procesul investiţional se desfăşoară într-o perioadă de

timp relativ îndelungată. Dacă prima etapă, privitoare la proiectare şi întocmire a
documentaţiei tehnico-economice şi, respectiv, execuţia lucrărilor obiectivului
prevăzut, durează câţiva ani, în funcţie de mărimea şi complexitatea obiectivului, în
schimb, durata de exploatare este mult mai lungă, putând ajunge până la câteva
decenii.
Dar, cum se ştie, fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o perioadă destul de
scurtă, de ordinul anilor, iar profitul se realizează în perioada de exploatare de 15 -
20 ani, şi chiar mai mult.
În general, calculele de eficienţă economică au un caracter static, efectuându-
se într-o perioadă de timp limitată, făcând abstracţie de influenţa timpului asupra
efectelor finale.
Dar factorul timp acţionează necondiţionat asupra oricărui obiectiv de investiţii
dat în funcţiune. Este, deci, nevoie să se facă o analiză dinamică a tuturor efectelor,
strâns legată de evoluţia timpului.
Prin această analiză dinamică toate valorile, dispersate în anumite perioade
de timp, sunt aduse la un singur moment, îndeobşte cel prezent (actual).

62
 După cum s-a mai arătat, fiecare unitate monetară (leu) investită productiv,
după o anumită perioadă de timp (de obicei un an) realizează un profit (venit, V). În
anul următor, şi mai departe, acest profit devine altă valoare, cu alt profit, aşa cum s-
a arătat, astfel că, după un număr de “n” ani, o investiţie oarecare, făcută în prezent,
datorită factorului de creştere (fructificare) va fi mai mare.
Definim actualizarea ca fiind o tehnică de calcul prin intermediul căreia, valori
care se produc în perioade diferite de timp sunt aduse (calculate) la acelaşi moment
de referinţă, pentru a putea fi comparate.
În acest fel eforturile şi efectele din investiţii ca şi calculele de eficienţă a lor,
pot fi comparate şi echivalate fără influenţa timpului.
Patru sunt momentele principale care pot asigura determinarea tehnicii de
calcul a actualizării, şi a indicatorilor actualizaţi, pe care le vom analiza în cele ce
urmează:
− “md” - momentul luării deciziei de investiţii;
− “m0” - momentul începerii executării lucrărilor de investiţii;
− “m1” - momentul punerii în funcţiune a lucrărilor de investiţii;
− “m2” - momentul scoaterii din funcţiune a lucrărilor de investiţii.
Tehnica actualizării îşi propune să răspundă necesar mai multor probleme:
1) peste o durată de timp de “n” ani, care va fi capitalul echivalent (y) care va
corespunde unui capital investit în momentul actual (m0).
Relaţia este următoarea:
Yn = x (1 + b)n, în care (1 +b)n nu este altceva decât factorul de creştere.
2) care va fi, peste “n” ani, echivalentul unor sume fixe (xh) ce sunt investite
anual cu o rată a profitului numită (“b”).
În cazul acesta relaţia de calcul este:

Yn = x
1+ b
n
−1 (
, în care:
)
(1 + b )n − 1
este factorul de fructificare.
h b b
3) să se determine cota fixă anuală x ce trebuie alocată la o rată de
actualizare b, pentru ca peste n ani să obţinem o sumă S:
, unde se numeşte factor de reducere.
4) să determinăm valoarea actuală a unei unităţi monetare obţinută peste „n”
x = S × ( 1 + b ) n − 1 ( 1 + b ) n − 1

ani

Acest factor se numeşte factor de actualizare sau de discontare.

1 = x ( 1 + a ) ⇒ x = ( 1 + a ) n

5) pentru că într-o investiţie se obţine profit în fiecare an de exploatare a

acesteia, dorim să calculăm mărimea totală actualizată a profitului, presupunând dă
anual obţinem S profit:
Sact = S ×
(1+ a) −1
n
(1 + a )n − 1
, unde
a (1 + a ) − 1 a (1 + a ) − 1
n n

reprezintă factorul cumulativ de actualizare.

6) inversul factorului cumulativ de actualizare, numit factor de recuperare,
n (1 + a )
n

adică (1 + a )n − 1 , se utilizează în cazul determinării mărimii ratei pentru rambursarea

unui credit, inclusiv a dobânzii lunare.

6.2.1. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢA ECONOMICĂ A

INVESTIŢIILOR
Principalii indicatori actualizaţi de eficienţă economică a investiţiilor sunt strâns
legaţi de momentele faţă de care vrem să facem echivalarea.
Pentru o mai bună înţelegere a corelării lor cu momentele principale arătate
mai sus, vom porni de la expunerea grafică de mai jos:

63
 md m0 m1 m2

Cele patru perpendiculare pe axa timpului reprezintă momentele arătate mai sus şi
anume:
1 - reprezintă momentul luării deciziei de investiţii (md);
2 - reprezintă momentul începerii lucrărilor de investiţii (m0);
3 - reprezintă momentul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii (m1);
4 - reprezintă momentul scoaterii din funcţiune (m2).
Coordonata orizontală reprezintă timpul (viaţa) unui obiectiv de investiţii de la
naştere şi până la scoaterea sa din funcţiune.
Perioadele de timp cuprinse sub acoladele m, d şi n reprezintă:
• m - perioada de la luarea deciziei şi până la începerea lucrărilor de
execuţie;
• d - perioada duratei de execuţie, până la darea în funcţiune;
• n - perioada anilor de exploatare economică, până la darea în funcţiune,
deci perioada când se realizează profit.
Pe această bază vom avea următoarele categorii de indicatori actualizaţi:
1) indicatori actualizaţi la momentul luării deciziei (md);
2) indicatori actualizaţi la momentul începerii lucrărilor de execuţie (m0);
3) indicatori actualizaţi la momentul dării în funcţiune (m1);
4) indicatori actualizaţi la momentul scoaterii din funcţiune (m2).
În cadrul fiecărui indicator sunt posibile de actualizat diverse valori ca:
– volumul investiţiilor;
– volumul profitului;
– randamentul economic;
– durata de recuperare a investiţiei.
În cele ce urmează vom urmări evoluţia aplicării acestor indicatori actualizaţi ai
eficienţei investiţiilor.

6.3. UTILIZAREA INDICATORILOR ACTUALIZAŢI AI

EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR
Înainte de a aborda utilizarea indicatorilor actualizaţi ai eficienţei investiţiilor,
este necesar să avem în permanenţă în vedere unele probleme şi anume:
a) calculele de eficienţă să fie veridice. Aceasta depinde în mare măsură de
exactitatea unor indicatori parţiali ca :
– valoarea producţiei;
– cheltuielile de producţie;
– durata de funcţionare eficientă a obiectivului, etc.
b) aducerea în prezent a unor sume să se facă prin discontare deoarece
factorul de discontare (actualizare) cunoscut în literatura de specialitate
este mai mic decât 1.
c) totdeauna simbolul “b” reprezentat de unii autori şi prin “a” semnifică
eficienţa anuală a unei sume unitare cheltuite şi poartă denumirea de
“coeficient de actualizare”: mărimea sa nu poate fi pusă pe seama
influenţei modificării preţurilor din perioada respectivă, ci numai pe seama

64
 profitului anual pe care trebuie să-l aducă fiecare unitate monetară
investită.
d) la stabilirea mărimii coeficientului “b” trebuie respectate condiţiile
următoare:
b ≥ ri + rd + rk, în care:
- ri = rata inflaţiei;
- rd = rata dobânzii;
- rk = rata coeficientului de risc.
Egalitatea lui “b” cu suma celorlalţi factori indică o ineficienţă economică.

1) Utilizarea indicatorilor actualizaţi la momentul luării deciziei de investire

Întrucât în perioada de proiectare efortul material depus nu este de natură a
influenţa hotărâtor volumul investiţiilor actualizate, literatura de specialitate pune
accentul, în special, pe utilizarea indicatorilor actualizaţi la momentul începerii
execuţiei, la momentul dării în folosinţă şi la momentul scoaterii din funcţiune.
Pentru momentul luării deciziei există formule de calcul mai importante pentru
indicatorii:
m +d 1
Inv. actualizate = ∑ I ×
h
h = m +1 (1 + b) h
m +d + n 1
Benef. actualizat = ∑ B ×
h
h = m+d +1 (1 + b)h
2) Indicatori utilizaţi la momentul începerii lucrărilor de investiţii
Momentul coincide cu data începerii lucrărilor obiectivului, când, de fapt,
începe efortul important în consumul de resurse.
Reconstituind exprimarea grafică la începutul lucrărilor de investiţii, vom avea:

Valori investite: Profit obţinut

I1 = 60 mil. lei B3 = 90 mil. lei B5=50 mil. lei
I2 = 70 mil. lei B4 = 80 mil. lei B6=40 mil. lei
“b” = 0,1
a) Determinarea volumului actualizat al investiţiei
Relaţia de calcul pentru acest indicator este:
m0 I × 1 1 1 1
I act = 1 (1 + b) + I2 × (1 + b)2
= 60 ×
1,1
+ 70 ×
(1,1)2
= 111,36 mil.lei.

Formula generală de calcul, este:

m0 d 1 d
∑ ∑ (1 + b) -h
m0
I act
= I ×
h (1 + b) h sau I act
= I
h
h =1 h =1
în care: d - reprezintă durata de execuţie; b - rata de actualizare;
iar h - numărul de ani.

b) Determinarea beneficiului actualizat

65
 Beneficiul (profitul) reprezintă, aşa cum am văzut, efectul economic urmărit de
investitor.
Cum pe durata execuţiei lucrărilor (d) beneficiile nu sunt realizabile, vom avea
în vedere să luăm în calcul beneficiile începând cu rezultatele primului an de
exploatare.
Formula de calcul pentru acest indicator este:
m d+n 1
0 =
B
b1) act ∑ Bh × dacă B1 ≠ B 2 ≠ ... ≠ B h ... ≠ Bn
h =d+1 (1 + b) h
Analitic, pornind de la elementele cunoscute vom avea:
m 1 1 1 1
Bact0 = 90 × 3 + 80 × 4 + 50 × 5 + 40 × 6 = 164 mil. lei
1,1 1,1 1,1 1,1
m
0 (1 + b) n − 1 1
b2) Bact = Bh × n ×
b(1 + b) (1 + b )d
dacă B1 = B 2 = ... = B h ... = B n

c) Randamentul economic actualizat

După cum este cunoscut, deşi procesul investiţional se efectuează în fiecare
zi a anului, literatura de specialitate consideră că fenomenul investiţional are loc, ca
evidenţă, într-o singură zi pe an, respectiv în ultima lună a anului, la 31 decembrie,
pentru întregul an.
În acelaşi fel este considerată şi problema realizării profitului, chiar dacă se
produc şi se livrează produse în fiecare din zilele anului.
Randamentul economic (Re) al investiţiilor, privit în forma statică, nu e altceva,
decât raportul dintre profitul total (Bt) şi volumul investiţiilor, potrivit relaţiei:
Bt
Re = −1
I
Cum, însă, forma statică nu e în măsură să ne asigure actualizarea, vom
introduce în formula respectivă elementele necesare actualizării, şi anume:
– momentul de referinţă (în cazul nostru, m0);
– durata de funcţionare a viitorului obiectiv (DE sau De);
– coeficientul de actualizare (b).
Pe această bază, formula de calcul, pentru Re actualizat, devine:
(1 + b) n − 1 1
B × n × d
m0 h b(1 + b) (1 + b)
Re act = -1 .
d 1
∑ Ih h
h =1 (1 + b)
d) Cheltuielile totale actualizate
Din punct de vedere static, aceste cheltuieli se calculează în funcţie de
cheltuielile anuale de producţie, amplificate cu durata de funcţionare a obiectivului
economic respectiv, la care se adaugă cheltuielile pentru investiţii, pe baza relaţiei:
în care:

– K = cheltuielile totale;
K = I + Ch x De, sau K = I + h ∑ = 1 Ch,

– I = valoarea investiţiei;
– Ch = cheltuielile anuale pentru producţie;
– De = durata de exploatare (funcţionare).

În noţiunea de cheltuieli totale se cuprind atât cheltuielile pentru executarea

obiectivului cât şi cheltuielile de producţie, pe toată durata funcţionării sale.

66
 În forma dinamică, cheltuielile totale actualizate au în vedere însumarea
cheltuielilor pentru investiţii actualizate, cu volumul cheltuielilor pentru producţie, pe
toată durata de exploatare a obiectivului, de asemenea actualizate.
În felul acesta, relaţia care redă calculul cheltuielilor totale actualizate (CTA)
este:
m0 m
CTA = I act + Ch act0 , sau

m0 d 1 d +n 1
CTA ∑ h=I × + ∑ Ch × sau
h =1 (1 + b) h h = d +1 (1 + b) h
m d 1 (1 + b) n − 1 1
CTA 0 = ∑ I × + Ch × n × .
h =1 h (1 + b) h b(1 + b) (1 + b) d

e) Cheltuielile totale actualizate specifice

Acest indicator se calculează pentru a putea cunoaşte efortul total actualizat
cu investiţia şi cu producţia, care revine pentru o unitate de capacitate de producţie.
Aşa cum investiţia specifică priveşte cheltuielile de investiţii pentru o unitate
de capacitate, tot astfel cheltuielile totale actualizate, specifice, se referă la unitatea
de capacitate.
Formula de calcul este următoarea:

m m m m
m0 CTA 0 Iact0 + Chact0 CTA 0
CTA = m = m =
Qact0 Qact0 (1+ b)n − 1 1
Q n ×
h b(1+ b) (1+ b)d
în care Q reprezintă valoarea producţiei anuale actualizate.

f) Durata de recuperare actualizată (m0) a investiţiilor

Indicatorul poate fi calculat pentru oricare dintre momentele de referinţă
privind actualizarea.
Relaţia de la care porneşte este, de fapt, egalitatea dintre investiţiile
(m )
actualizate la momentul de referinţă I act şi beneficiul realizat la acelaşi moment,
0

(Bact
m 0
) pe o perioadă de timp “T”.
Pe această bază, vom avea:
m m
I act0 = Bact0 , la momentul (T ) respectiv:
d
-h (1 + b) T − 1
∑ I h (1 + b) = B h × (1 + b) -d ,
b(1 + b) T
h =1

T din formulă reprezintă o variabilă necunoscută, respectiv o ecuaţie exponenţială

din care trebuie determinat T.
m0
Pe această bază stabilim următoarele: I act care devenind valoare cunoscută,
m0
I act (1 + b) T − 1
vom avea: = .
B (1 + b) -d b(1 + b) T
h
m
I act0
Membrul stâng fiind deja cunoscut, îl notăm cu: = A.
B (1 + b) -d
h
Pe această bază:
(1 + b) T − 1
A= , respectiv, b(1+ b)T A = (1 + b)T − 1 .
b(1 + b) T

67
 Vom nota, apoi, B = A x b, deja cunoscut,
B(1 + b) T = (1 + b) T − 1
(B - 1) (1 + b) T = −1
(1 - B) (1 + b) T = 1
1
(1 + b) T = .
1− B
1
Notăm = K , (1 + b) T = K , de unde T log (1+b) = log K, deci
1- B
log K
T=
log (1 + b) .
Dacă se constată că B > 1, în această situaţie K < 0 ceea ce înseamnă că
durata de recuperare, fiind foarte mare, nu poate fi stabilită, neexistând logaritm
dintr-un număr negativ.
În vederea simplificării calculului, în situaţia că avem la îndemână tabelele de
(1 + b) T − 1
actualizare, vom porni de la ecuaţia de mai sus: A = şi vom stabili
b(1 + b) T
durata de recuperare în felul următor:
Vom căuta printre valorile factorului cumulativ de actualizare cărei perioade îi
corespunde valoarea A, pentru rata de actualizare (b), perioada aceasta constituind
termenul de recuperare în ani.

3) Indicatori actualizaţi utilizaţi la momentul punerii în funcţiune (m1)

La acest moment (m1) iau sfârşit lucrările de executare a obiectivului şi începe
exploatarea economică a sa, perioadă în care eforturile se fac numai pentru nevoile
producţiei, iar din beneficiile obţinute, prin vânzarea produselor, începe recuperarea
fondurilor investite.
Reluăm expunerea grafică, pentru o deplină clarificare:

a) Determinarea investiţiilor actualizate la momentul (m1)

Formula de determinare este:
.
S-a considerat ca investiţia s-a efectuat la începutul anului; în cazul în care s-
I act 0 = h ∑ = 1 I h × (1 + b)

1
ar fi făcut la jumătatea anului, în calcul, în loc de 1, apărea .
2
b) Beneficiul actualizat la momentul (m1)
Se determină, ca şi investiţiile actualizate, prin ponderarea respectivă, dar nu
de creştere ca în cazul investiţiilor, ci de reducere: (1 + b )
−h
În situaţia în care beneficiile diferă de la un an la altul, vom avea relaţia:
m n 1
B act0 = ∑ B ×
h (1 + b) h .
h =1
68
 Fiind vorba de durata de exploatare, simbolul n = De (durata de exploatare).
În cazul în care beneficiile anuale sunt constante, formula va fi următoarea:
m (1 + b) n − 1
Bact0 = B ×
h b(1 + b) n .

c) Cheltuielile totale actualizate

Formula de calcul este bazată pe egalitate dintre volumul investiţilor actualizat
la momentul “m1” şi volumul cheltuielilor pentru producţie, actualizat la acelaşi
moment.
m1 m m
Deci, CTA = I act1 + C act1 ,
m1 d (1 + b) n -1
CTA = ∑ I (1 + b) d -h +1 + C ×
h h b(1 + b) n .
h =1
În cazul de faţă s-a considerat, principial, că cheltuielile anuale sunt egale.
Ch reprezintă valoarea cheltuielilor anuale de exploatare.

d) Cheltuielile totale actualizate specifice

Ca şi la cele privind momentul de referinţă “m0”, s-a introdus în formulă
parametrul Qh şi, respectiv, Q care înseamnă valoarea anuală şi totală încasărilor
producţiei.
Pe această bază, vom avea:

m1 m m
Iact1 + Cact1
CTA S = m , respectiv,
Q act1
n n
d-n +1 + C (1 + b) − 1
m1 ∑ I
h
(1 + b)
h b(1 + b) n
CTA S = h =1 .
(1 + b) n − 1
Q
h b(1 + b) n

e) Randamentul economic actualizat

Pentru determinarea acestui indicator se utilizează următoarea relaţie:
n
m1 ∑ B × (1 + b) h
m B h
Re act1 = m act = h =1
d .
I act1 d -h +1
∑ I h × (1 + b)
h =1
f) Durata de recuperare dinamică (actualizată)
Se porneşte de la egalitatea:
m m
I act1 = Bact1 , de unde
d (1 + b)T − 1
∑ I (1 + b) d-h +1 = B × .
h h b(1 + b)T
h =1
n
∑ Ih × (1 + b)d-h +1
Notând A = h =1 , vom avea:
B
h

69
 (1 + b) T − 1
=>bA (1 + b) = (1 + b) T − 1 , notăm b × A = B
T
A=
b(1 + b) T
T 1
=> (B-1) (1 + b) T = -1 => (1-B) (1 + b) -1=> (1 + b) =
T
.
1- B
1 log K
Notăm K = 1 - B => (1 + b) T = K => T log (1+b) = log K => T =
log (1 + b) .

4) Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune (m2)

Momentul scoaterii din funcţiune este legat de criteriul economic al realizării
unei eficienţe economice. Se ştie că un obiectiv care nu mai realizează efecte
economice (beneficii), nu trebuie să mai funcţioneze, chiar dacă unele părţi
componente ale sale ar mai putea fi utilizate.
Literatura de specialitate apreciază că o durată de peste 25 ani nu mai poate
avea implicaţii demne de luat în calcul asupra indicatorilor actualizaţi.
Pe această bază, investiţia nominală (iniţială) este supusă ponderării cu
factorul de creştere.
Grafic, problema se exprimă ca mai jos:

a) Investiţii actualizate (m2)

Se utilizează formula :
m
d
I act 2 = ∑ I × (1 + b) d - h +1+ n .
h
h =1
b) Beneficii actualizate
d+n
B act2 = ∑ B × (1 + b) d + n - h +1 .
m
h = d +1 h
În situaţia beneficiilor constante în fiecare an (B1=B2,...,Bd), vom avea:
m De − 1
B act2 = B h (1 + b) .
b
c) Cheltuielile totale actualizate
Se calculează după următoarea formulă:
d
d +n -h +1 (1 + b) n − 1
= ∑ h
m2 I (1 + b) C ×
CTA + h .
h =1 b

d) Cheltuielile totale actualizate specifice

Se utilizează formula:
m
CTA 2
m
CTA S 2 = (1 + b) n − 1 .
Q ×
h b
e) Randamentul economic actualizat
Calculul are la bază următoarea relaţie:

70
 d+nd+
m2B ∑ × bn-h
(+
m B a−n= 1h−
d+
R act2 =m 1= =
Ia0dd+-I× n
h
∑ (1+
h
b
h=
1
n
(1 + b)
B × −1
h b
= −1.
d
d + n - h +1
∑ Ih (1 + b)
h =1
f) Durata de recuperare actualizată
Se porneşte de la egalitatea:
m2 m2 m2 d
I act = B act , în care: I act = ∑ I h (1 + b) d + n -h +1
h =1
T
B act2 = B × (1 + b) − 1 , deci:
m
h b
d T
∑ I h (1 + b) d+n-h +1 = Bh × (1 + b) − 1 =>
h =1 b
d
∑ I h x (1 + b) d+n-h +1 (1 + b) T − 1
=> h =1 = =>
b
B
h
d
(1 + b) n ∑ I (1 + b) d-h +1+n (1 + b) T − 1
h
=> h =1 = = A =>
b
B
h
T log B
=> b A = (1 + b) − 1 => bA + 1 = (1 + b) T ; notăm: bA +1 = B=> B=
log (1 + b)

6.3.1. CONCLUZII ŞI APLICAŢII PRIVIND ACTUALIZAREA

IMOBILIZĂRILOR DE FONDURI ŞI ACTUALIZAREA INDICATORILOR
ECONOMICI
a) Imobilizări pe perioada execuţiei obiectivului, privind eşalonarea
volumului lucrărilor de investiţii, pe ani, în mod diferit.
S-a văzut că cea mai eficientă variantă dintre cele prevăzute pentru execuţia
lucrărilor este aceea care prezintă cea mai mică medie a imobilizărilor.
Formula de determinare a mediei imobilizărilor este următoarea:
d
∑ I h × (d − h + 1)
M imob. = h=1 → min
d
în care:
I = investiţiile din anul h;
h
d = durata de realizare a investiţiei.
Considerăm 3 variante de eşalonare a aceluiaşi volum de investiţii, potrivit
datelor de mai jos:
Valoarea investiţiei în variante de eşalonare.

71
 Anii Valoarea investiţiei eşalonate (mil. lei)
de exec. V1 V2 V3
1 250 100 400
2 250 150 300
3 250 250 200
4 250 500 100
TOTAL 1000 1000 1000

Potrivit formulei se efectuează calculele:

(250× 4) + (250× 3) + (250× 2) + (250×1)
M imob.V 1= = 625millei ;
4
(100× 4) + (150× 3) + (250× 2) + (500×1)
M imob.V2 = = 462,5 mil lei ;
4
(400× 4) + (300× 3) + (200× 2) + (100×1)
M imob.V3 = = 750 mil lei .
4
Se constată că V1 > V2 < V3, deci, varianta V2 este cea optimă, prezentând
cea mai mică medie a imobilizărilor.
De reţinut că indicatorul privind media imobilizărilor se aplică numai variantelor
care au aceeaşi durată de execuţie şi acelaşi volum de investiţii, numai eşalonarea
pe ani diferind, de la o variantă la alta.
Indicatorul de mai sus nu cuantifică pierderile anuale din cauza nefolosirii
resurselor în perioada de execuţie.

b) Cu privire la efectul economic al imobilizărilor

Aşa cum s-a văzut, efectul economic al imobilizărilor se materializează prin
pierderi de venit net rezultat ca urmare a acestora (Pi).
Aceste pierderi se calculează ca produsul dintre valoarea imobilizărilor (Im) şi
rata medie a eficienţei (rentabilităţii) anuale a ramurii din care face parte obiectivul.
Deci, formula generală după care se face calculul este:
n
Pi = r ∑ I × (d - h + 1) , cunoscând că, în loc de 1 poate să fie 1 , când este vorba de
h 2
h =1
eşalonarea de la mijlocul anului.
Pe baza celor de mai sus putem efectua:
b1) Calculul efectului imobilizării, dacă duratele sunt aceleaşi
Exemplu: pentru un obiectiv de investiţii s-au propus două variante, duratele
de execuţie fiind aceleaşi, dar volumele diferă, cu o rată medie a eficienţei de 0,20,
potrivit datelor de mai jos:
1
Eşalonarea fiind făcută la mijlocul anului, se utilizează coeficientul = 0,5.
2
(milioane lei)
Anii
V1 V2
1 500 200
2 700 250
3 200 250
4 100 400
5 100 700
TOTAL 1600 1800

Să se calculeze efectele medii ale fiecărei variante.

Pe baza datelor din tabel, vom avea:
V1=0,20×[(500×4,5)+(700×3,5)+(200×2,5)+(100×1,5)+
+100×0,5)]=1080 mil. lei
V2=0,20×[(200×4,5)+(250×3,5)+(250×2,5)+(400×1,5)+
+700×0,5)]=670 mil. lei

72
 b2) Calculul efectului imobilizării când duratele de eşalonare a investiţiei
şi volumul investiţiei diferă
Eficienţa economică în acest caz se poate calcula cel puţin la două momente:
– momentul terminării primei variante, ţinându-se seama de necesitatea
comparabilităţii, deoarece la cealaltă variantă lucrările continuă şi după
aceasta.
– momentul terminării celei de-a doua variante, ţinându-se seama că la prima
variantă s-au obţinut, deja, profituri.
Exemplificare: o lucrare poate fi executată în două variante, care diferă prin
modul de eşalonare a investiţiei. Rata medie a eficienţei (r) este 0,20. Se va ţine
seama că pentru fiecare an de funcţionare suplimentară se aduc economii de 500
milioane lei. Care variantă, dintre cele două, va fi aleasă ?
Se consideră că investiţia se face la mijlocul anului, utilizându-se coeficientul
de 0,5.

Variantele (mil. lei)

Anii
V1 V2
1 1000 200
2 700 200
3 300 200
4 - 400
5 - 700
TOTAL 2000 1700
Pe această bază vom avea:
P1V1=0,20×[(1000×4,5)+(700×3,5)+(300×2,5)]=
=1540 (greşit);
P1V2=0,20×[(200×4,5)+(200×3,5)+(200×2,5)+400×1,5)+ +(700×0,5)]= 610 mil.
lei (greşit).
b3) Calculul efectului imobilizărilor întocmit la sfârşitul celor trei ani, având
drept variantă de comparaţie varianta 1

P1V1=0,20×[(1000×2,5)+(700×1,5)+(300×0,5)]-
1 1
[(500× + 500×
(1 + 0,2)2 (1 + 0,2) ]=0,20×[(2500+1050+150)]-
-[(500×0,69)–(500×0,83)]=0,20×(3700)-(345+415) =
= 740 - 760 = -0,20

P2 V2=0,20×[(200×2,5)+(200×1,5)+(200×0,5)]=0,20×(500+300+100) =180 mil.

lei.
Se menţionează ca valorile 400 şi 700 n-au fost imobilizate.
Întrucât pierderile din varianta a 2-a sunt mai mari decât cele din varianta 1 se
alege varianta 1, ca cea mai convenabilă.
În situaţia în care calculul se face după 5 ani (cazul cel mai recomandabil),
situaţia va avea loc următoarele rezultate:
P1 V1= 0,20×[(1000×4,5)+(700×3,5)+(300×2,5)]-
-[(500×1,5)+(500×0,5)] = 540 mil. lei;
P1 V2 = 0,20 × [(200×4,5) + (290×3,5) + (200×2,5) + (400×1,5) + (700×0,5)] = = 610
mil. lei .
Varianta P2 V2 fiind mai mare ca P1 V1 se alege varianta P1 V1.
c) Valoarea actualizată a pierderilor din imobilizări (pierderi din venit net)
Formula de determinare a pierderilor din imobilizări, actualizată la momentul
de referinţe, este:
m d
d-h +1
Pi act = ∑ I h (1 + b)
1 - = .
h =1 h ∑ = 1 I h
h ∑ = 1 I h [ ( 1 + b) − 1 ]

73
 Actualizarea se face la momentul punerii în funcţiune (dării în exploatare) a
obiectivului ( m1 ) .
Exemplificare: pentru un obiectiv industrial s-au propus două variante, cu un
coeficient de actualizare (b) de 0,15, cu următoarele elemente de calcul:

Anii Variante
1 900 300
2 100 300
3 100 300
4 100 300
TOTAL 1200 1200

Introducând datele în formulă, vom obţine:

m
P1act1 V1 = [(900×1,5)4+(100×1,15)3+(100×1,15)2 + (100 × 1,15)] = 1974
mil.lei;
m
P2 act1 V2=[(300×(1,5)4+(300×(1,15)3+(300×(1,15)2+(300×1,15)] = 1712 mil.lei;
m
P2 act1 V1 = 1974 - 1200 = 774 mil. lei;
m
P2 act1 V2 = 1722 - 1200 = 522 mil. lei.
Varianta 1 fiind mai mare decât varianta a 2-a, se alege varianta a 2-a.

REZUMAT
Investiţiile ca activitate economică sunt strâns legate de perioada de timp în care
se execută şi funcţionează. Procesul investiţional poate fi etapizat în timp în două
etape principale şi anume:
- etapa de proiectare şi execuţie;
- etapa de exploatare economica a obiectivului.
Timpul joacă rolul de multiplicator sau inhibitor al proceselor de creştere
economică. Un ritm ridicat al creşterii economice, fundamentat pe programe
susţinute de investiţii, conduce la reducerea decalajelor. Aceasta impune măsurarea
cu acuitate a influenţei factorului timp asupra calculelor de eficienţă, pentru că orice
capital prezent, folosit în scopuri investiţionale productive, aduce un profit, deci o
fructificare a sa, după o anumită perioadă de timp.
Factorul timp acţionează necondiţionat asupra oricărui obiectiv de investiţii, este,
deci, nevoie să se facă o analiză dinamică a tuturor efectelor, analiză ce presupune
ca toate valorile, dispersate în anumite perioade de timp, să fie aduse la un singur
moment.
Actualizarea se poate defini ca o tehnică de calcul, prin intermediul căreia valori
care se produc în perioade diferite de timp sunt aduse la acelaşi moment de
referinţă, pentru a fi comparate.
Momentele principale care pot asigura explicarea şi determinarea tehnicii de
calcul a actualizării, şi a indicatorilor actualizaţi sunt:
- “m” – momentul luării deciziei de investiţii;
- “m0” - momentul începerii executării lucrărilor de investiţii;
- “m1” – momentul punerii în funcţiune a lucrărilor de investiţii;
- “m2” – momentul scoaterii din funcţiune a lucrărilor de investiţii.
Principalii indicatori actualizaţi, de eficienţă economică a investiţiilor, sunt legaţi
de momentele faţă de care vrem să facem echivalarea la momentul de referinţă. În
cadrul fiecărui indicator sunt posibile de actualizat diverse valori ca:
- volumul investiţiilor;
- volumul profitului;
- randamentul economic;
- durata de recuperare.

74
TESTE DE EVALUARE
1. Momentul rambursării creditelor contractate face parte din următoarea etapa a
procesului investiţional:
a) etapa de exploatare;
b) etapa de proiectare-execuţie;
c) etapa de realizare a profitului.
2. Reducerea perioadei în care are loc execuţia şi darea în folosinţă a
obiectivului poate avea ca efect:
a) timpul de recuperare a cheltuielilor este mai mic;
b) diminuarea cheltuielilor cu investiţiile;
c) diminuarea ratei dobânzii la creditele contractate.
3. În cazul efectuării imobilizărilor la sfârşitul anului, volumul acestora se poate
determină cu una din următoarele relaţii:
d
a ) Im = ∑ Ih(d − h + 1 / 2)
d
b) Im = ∑ Ih(d − h)
h =1 h =1
Factorul de creştere are următoarea formulă:
a) 1 / (1+b)n; c) 1 – (1+b)n;
n
b) (1+b) .
d

∑
h =1
Ih (1 + b ) d − h + 1 + n
d
c) Im = ∑ Ih(d − h + 1)
h =1
reprezintă
a) volumul investiţiei actualizate la momentul – m1;
b) volumul investiţiei actualizate la momentul – m2;
c) volumul investiţiei actualizate la momentul – m.
6. Beneficiul actualizat la momentul m1 este dat de următoarea relaţie:
n
1 n
1
a )∑ Bh , b)∑ Bh ,
h =1 (1 + b) h h =1 (1 + b)d − h
n
1
c)∑ Bh .
h =1 (1 + b)d −h +1
7. [(1+b)n-1] / b reprezintă:
a) factorul de creştere;
b) factorul de fructificare;
c) factorul de diminuare.
8. Care din următoarele momente pot asigura explicarea şi determinarea tehnicii
de calcul a actualizării:
a. momentul obţinerii creditului solicitat;
b. momentul luării deciziei de investiţii;
c. momentul achiziţionării utilajelor.

REZOLVARE:
a; 2 a; 3 b; 4 c; 5 b; 6 a; 7 b; 8 b.

75
 CAPITOLUL VII

METODE DE ANALIZĂ ŞI EVALUARE A PROIECTELOR DE

INVESTIŢII

7.1 ETAPELE METODOLOGICE DE EVALUARE A EFICIENŢEI

ECONOMICE A INVESTIŢIILOR
1) O primă şi indispensabilă etapă în evaluarea proiectelor de investiţii poate fi
considerată selectarea variantelor de proiect elaborate. Această
selectare se face urmărindu-se toate elementele importante, cum sunt:
restricţiile financiare, coeficientul de risc, fiabilitatea obiectivului etc.,
elemente care dau o notă de certitudine investitorului.
2) O a doua etapă, mult mai complexă, o constituie analiza şi evaluarea
propriu zisă, care supune proiectele unei analize mult mai profunde,
aceasta constituind de fapt fundamentarea luării deciziei de investiţii.
Metodologia de evaluare, în această etapă, presupune analiza necondiţionată
a mai multor elemente importante ca:
– scopul strategico-politic, economic şi social al obiectivului de investiţii (în
special, în cazul obiectivelor cu caracter macroeconomic);
– coeficientul de risc al investitorului;
– restricţiile de ordin financiar ce ar putea interveni;
– volumul capitalului angajat şi posibilităţile de finanţare proprie şi prin
creditare;
– cheltuielile viitoare, privind exploatarea obiectivului de investiţii;
– nivelul eficienţei economico-financiare, în evaluarea duratei de exploatare a
obiectivului.
Acest nivel de eficienţă economică şi financiară presupune o atentă evaluare a
proiectelor analizate care să reliefeze distinct şi convingător varianta optimă ce
asigură realizarea scopului urmărit.

7.2. RATA DE RENTABILITATE A INVESTIŢIILOR

Acest indicator se determină în cadrul lucrărilor de proiectare a investiţiilor ca

fiind o rezultantă a raportului dintre valoarea medie anuală a efectului economic al
proiectului şi efortul investiţional total, potrivit următoarei relaţii:
Ehi
e = × 100 în care∗
i Iti
ei = rata de rentabilitate a investiţiilor;
Eh = valoarea medie anuală a efectului economic (care poate fi exprimat
prin parametrii PBh, PNh, FBh şi FNh, toţi consideraţi ca valori medii anuale), iar It,
reprezintă efortul investiţional total, i reprezentând indicele variantei proiectului de
investiţii
Concluziile evaluării unei variante de proiect se consideră a fi avantajoase şi
pot fi luate în consideraţie pentru continuarea analizei economice şi de ordin
⎧ r0
⎪
financiar, dacă sunt întrunite unele condiţiile şi anume: e i > ⎨ rs .
⎪ r minim acceptata
⎩

∗
F. Staicu şi un colectiv: “Eficienţa economică a investiţiilor” A.S.E Buc. 1994, pag.159

76
 Înţelegând prin “r0” rata de rentabilitate realizată efectiv în activitatea
investitorului sau la alte proiecte ale sale; “rs” reprezintă rata de rentabilitate efectiv
realizată în sectorul de care aparţine varianta de proiect analizată, iar r reprezintă
rata de rentabilitate ce poate fi acceptată la limita minimă.
De principiu, la determinarea nivelului rentabilităţii, din valoarea efortului total
depus pentru investiţii trebuie să scădem valoarea încasărilor provenite din lichidarea
fondurilor fixe, la expirarea duratei de exploatare.
Cum această valoare nu este întotdeauna posibil de determinat (decât prin
actualizare) şi cum influenţa ei este nesemnificativă, vom considera, în exemplul de
mai jos, că, la expirarea duratei de exploatare, această valoare este egală cu zero.
Într-o asemenea situaţie, vom avea:
De
∑ E h , în care∗
E = =1
h
h De
– De = durata de exploatare eficientă, exprimată în ani;
– Eh = valoarea efectului economic al anului h, acesta fiind o rezultantă a
valorilor previzionate ale veniturilor realizate, din care s-au scăzut costurile
anuale.

Exemplificare: Printr-un proiect de investiţii privind realizarea unei fabrici de paste

făinoase s-a stabilit ca investitorul să cheltuiască 500 milioane lei, cu o durată de
execuţie (d) de 2 ani şi o eşalonare de 200 milioane lei în anul II de execuţie, în care
se include şi un fond de rulment de 60 milioane lei.
Fluxul de capital brut anual (FBh), rezultat din scăderea costurilor de
exploatare, previzionate, din valorile încasate pe perioada celor 10 ani de exploatare
(De = 10) rezultă din datele previzionate prin proiect, potrivit tabelului de mai jos
(durata de exploatare începând cu anul al 3 -lea).

Ani (h) 3 4 5 5 7 8 9 10 11 12
FBh
mil. lei/ an 440 500 500 480 450 430 420 400 380 350

Potrivit formulei de calcul arătate mai sus, vom putea determina efectul
economic anual mediu (care poate fi FBh), după următorul calcul:
440 + 500 + 500 + 480 + 450 + 430 + 420 + 400 + 380 + 350
FB =
h 10
4350
FB = = 435 mil. lei / an.
h 10
Cunoscând că “r0”este de 0,51, “rs” este de 0,58, iar “r” minim acceptabil este
de 0,60, vom avea:
435 × 106 435
e= × 100 = × 100 = 87% .
500 × 106 500
Deci:
E = 0,87 > r0 = 0,51;
e = 0,87 > rs = 0,58;
e = 0,87 > r = 0,60, minim acceptabil.
Varianta este considerată eficientă şi superioară atât indicatorilor realizaţi
(0,51 şi 0,58) cât şi variantei minim acceptabile.
Indicatorul “rata rentabilităţii investiţiilor”, determinat prin proiectare, este cel
mai frecvent utilizat, deoarece prezintă o formulă de calcul simplă, uşor de efectuat,
bazată pe elemente de calcul concrete, cu rezultate concludente.

∗
F. Staicu şi un colectiv: op. cit., pag. 160

77
 Nefiind vorba de un calcul dinamic, acest indicator poate conduce şi la unele
erori, întrucât se calculează fără luarea în consideraţie a factorului “timp”, fapt ce
poate conduce la comparaţii injuste.
Este de preferat, din acest punct de vedere, ca acest indicator să fie utilizat la
proiecte pentru obiective a căror durată de execuţie nu depăşeşte un an, astfel ca
influenţa factorului timp să nu fie relevantă.

7.3. RANDAMENTUL ECONOMIC AL INVESTIŢIILOR (RE)

Orice investitor doreşte ca prin investirea de capital, să poată fi recompensat

în perioada de exploatare economică a obiectivului când, pe lângă recuperarea
capitalului, va mai putea obţine şi un profit, ce va putea fi reinvestit în alte activităţii
profesionale.
Ca indicator al eficienţei economice a investiţiilor, randamentul economic
apare ca raportul dintre profitul net obţinut prin realizarea obiectivului şi efortul
investiţional depus. Randamentul economic reprezintă profitul obţinut la un leu efort
investiţional.
Randamentul economic poate fi calculat, în formă statică sau dinamică.
Pn
i
Formula de calcul a sa este următoarea: Re = It , în care:
i
Pni = profitul net al variantei respective, (i);
Iti = efortul total de investiţii al aceleaşi variante, (i);
Potrivit principiului rentabilităţii în investiţii, relaţia care trebuie să existe între
Pt şi It este:
Pt > It, în care:
Pt reprezintă profitul total brut, iar It reprezintă efortul investiţional total.
Potrivit aceluiaşi principiu, putem stabili relaţia , în care De reprezintă
durata de exploatare, iar Ph beneficiul total din fiecare an al perioadei.
h ∑ = 1 Ph > It

Profitul net rezultă prin scăderea efortului investiţional din volumul profitului şi
exprimă prin relaţia:
Pn = Pt - It, apărând, deci, ca un profit suplimentar, după ce s-au recuperat
toate cheltuielile cu investiţiile.
Pe această bază, randamentul economic va putea fi reprezentat prin :
Pn Pt - It Pt
Re = şi, respectiv, Re = = − 1.
It It It
În felul acesta se determină randamentul economic în formă statică.
Pe întreaga perioadă de exploatare economică a obiectivului, formula de
calcul a randamentului economic poate fi redată şi prin relaţia:
Ph × (De - T ) Pt
Re = = − 1 , în care T reprezintă termenul de recuperare a
It It
investiţiei.
Avându-se în vedere că, în forma statică, determinarea randamentului
economic nu reflectă şi influenţa factorului timp, este de preferat ca, în această formă
să fie utilizat numai pentru evaluarea pe durate scurte, de până la un an, ca şi la
rentabilitate.
În forma dinamică, formula de calcul a randamentului economic este
P' t
următoarea: R' e = − 1 , în care figurează aceeaşi parametri de calcul, ca şi la
I' t
forma statică, dar actualizaţi.
Exemplificare pentru forma statică:
Într-o unitate industrială s-au investit 450 milioane lei, cu o durată de execuţie
mai mică de un an, iar fluxul anual, pe durata de exploatare de 10 ani, a fost
următorul:

h 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Total
78
Ih 450 - - - - - - - - - 450
Ph 210 450 500 500 460 430 420 410 400 390 4170

4170 4170 - 450 3720

Re = −1 = = = 8,26 lei/1 leu investit.
450 450 450
Dacă obiectivul este prevăzut a se executa în 2 ani, cu o eşalonare de 200
milioane în primul an şi 240 milioane în al 2-lea an, la o rată de actualizare de 40 %
(0,4), randamentul economic actualizat va fi, potrivit datelor de mai jos, următorul:

h 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Total
Ih 200 250 - - - - - - - - - - 450
Ph - - 210 450 500 500 460 430 420 410 400 390 4170

(1+0,4)-h 0,71 0,51 0,36 0,26 0,19 0,13 0,09 0,07 0,05 0,04 0,02 0,01

Ih 142 128 - - - - - - - - - - 270

P’h - - 76,5 117 92,9 66,4 43,6 29,1 20,3 144 10,0 7,0 438

437,77 167,734
R' e = −1 = = 0,621 .
270,36 270,36

Randamentul economic dinamic (R’e) operează cu valori actualizate

echivalente, faţă de un anumit moment stabilit.
Proiectele de investiţii pentru care Re şi R’e > 0 sunt considerate eficiente;
proiectele pentru care Re şi R’e ≤ 0 nu sunt eficiente şi, deci, trebuie respinse.

7.4. DURATA (TERMENUL) DE RECUPERARE A INVESTIŢIILOR

Prin durata de recuperare a investiţiilor înţelegem perioada de timp, începând

de la darea în funcţiune a unor capacităţi de producţie ale obiectivului de investiţie,
până la recuperarea totală a valorilor investite, din beneficiul obţinut.
Indicatorul menţionat, prezintă o importanţă deosebită pentru investitor fiindcă
îi dă posibilitatea acestuia să cunoască în cât timp îşi va putea recupera capitalul
investit, ştiind că o recuperare mai rapidă îi este avantajoasă.
Acest indicator poate fi determinat în forma statică şi în forma dinamică.
It
i
În aspectul static, relaţia care determină mărimea sa este: Ti = Ph , în care:
i
Ti = termenul de recuperare în varianta “i”;
Iti = efortul investiţional total, în varianta i;
Phi = profitul anual al variantei “i”.
Rezultatul acestui raport este exprimat în ani.
Pentru a putea fi considerat avantajos, este necesar ca Dei > Ti.
O egalitate de tipul Dei = Ti înseamnă o lungire a duratei de recuperare a
investiţiei pe toată perioada de exploatare economică, ceea ce nu e avantajos.
De asemenea, timpul de recuperare trebuie să fie mai mic sau cel mult egal cu
timpul maxim dat.
Condiţia Ti < Dei constituie, de fapt, o restricţie care asigură realizarea unui
profit net suplimentar; de aceea, fiecare investitor acordă o atenţie deosebită
minimizării termenului de recuperare şi va prefera proiectul de investiţii cu cel mai

79
mic termen de recuperare, fiind vorba, bineînţeles, de variante cu aceleaşi elemente
comune privind indicatorii importanţi.
Indicatorul Ti poate fi determinat în forma statică şi în forma dinamică.
Presupunând că avem aceleaşi elemente ca la exemplul privind rentabilitatea,
vom avea:
Iti = 500 milioane lei / an;
Ehi = 435 milioane lei / an.
Durata de exploatare este de 10 ani.
Luând în calcul ratele de 0,51, 0,58 şi 0,60, vom avea:
1
T0 = = 1,96 ani, (rotunjit) 2 ani;
0,51
1
Ts = = 1,72 ani;
0,58
1
Tmax dat = = 1,67 ani.
0,60
Potrivit datelor de mai sus, vom avea:
It
i = 500 = 1,15
Ti = ani.
Eh 435
i
Prin comparaţie cu elementele rentabilităţii se constată că se realizează cea
mai mică durată de recuperare, ceea ce dă o notă de avantaj economic şi, deci,
proiectul este avantajos.
Indicatorul Ti poate fi calculat atât pentru obiective noi cât şi pentru
modernizări, dezvoltări, retehnologizări, principiul de calcul fiind acelaşi, cu diferenţa
Im
i
că la modernizări şi retehnologizări vom avea relaţia: Ti =
Phm - Ph 0 , în care:
i
Ti = termenul de recuperare pentru varianta “i”;
Imi = valoarea investiţiei destinate pentru modernizări sau retehnologizări;
Phmi = profitul obţinut ca urmare a investiţiei efectuate;
Ph0 = profitul anual obţinut înainte de modernizare.
Tragem concluzia că Phmi > Ph0, fiindcă alt fel n-ar avea rost investirea de
capital, neavând asigurată o eficienţă superioară.

7.5. CRITERII ŞI METODE DE EVALUARE A PROIECTELOR

În cele ce urmează vom analiza principalele criterii şi metode de evaluare a
proiectelor.

7.5.1 ANGAJAMENTUL DE CAPITAL

Prin angajament de capital înţelegem valoarea costurilor totale de investiţii, la

care se adaugă costurile ulterioare dării în funcţiune, respectiv, cheltuielile de
exploatare, (mai puţin amortismentul).
Angajamentul de capital cuprinde în orizontul său de timp atât durata de
execuţie a lucrărilor cât şi durata de exploatare a obiectivului.
Literatura de specialitate apreciază că, în mod convenţional, orizontul de timp
al unui angajament de capital se poate situa pe o perioadă de 20 - 25 ani.
Problema are, uneori, un aspect analitic, în sensul că se achiziţionează,
pentru montaj în fluxul tehnologic, utilaje cu rol asemănător, dar cu durate de
exploatare şi costuri diferite.
În asemenea situaţii, se poate şti, în virtutea acestui criteriu, care este
alegerea cea mai avantajoasă a utilajelor respective.
Spre exemplu, prin lucrările de proiectare, se reliefează utilizarea, în variantele
propuse, a două tipuri de utilaje, cu următorii parametri:

80
 Valoarea totală de Chelt. anuale de
Denumirea Durata de expl. în
investiţie (Ii) expl. în varianta i
utilajului varianta i (Dei)
(milioane lei) (CEhi)
Malaxor (1) 15,0 5 mil. / an 7 ani
Malaxor (1’) 23,0 4 mil. lei / an 10 ani

Analizând durata de exploatare a acestor malaxoare se constată că, deşi, al

doilea e mai scump, are o durată de exploatare de 10 ani, pe când primul, mai ieftin,
are o durată de exploatare de numai 7 ani.
Pentru că primul malaxor funcţionează cu trei ani mai puţin, este necesar să
hotărâm ce decizie trebuie să luăm în legătură cu cei trei ani, până la orizontul de 10
ani (indicat de al doilea malaxor) şi care va fi angajamentul de capital actual, pentru
această perioadă.
Pentru aceasta este nevoie să efectuăm o actualizare a angajamentului de
capital (K), operaţie pentru care se foloseşte formula:
K’t = I’t + CE’t,
.
K' t = h ∑ = 1 ( Ih + CEh ) ( 1 + b )

Considerăm că avem în analiză o variantă de proiect pentru un obiectiv de

investiţii, cu următoarele date necesare determinării angajamentului de capital
actualizat (K’), orizontul de timp fiind de 15 ani, dintre care 2 ani consecutiv execuţia
lucrărilor şi 13 ani durata de exploatare.
Se cunosc datele:
– investiţia totală: 500 milioane lei, din care 200 milioane în primul an şi 300
milioane, în al doilea an;
– costurile anuale de exploatare, conform tabelului de mai jos;
– angajamentul de capital anual (K), conform tabelului de mai jos, la nivelul
CEh sau al Ih;
– rata de actualizare (b) este 0,5.
Se cere să se determine angajamentul de capital, actualizat:

h Ih CEh Kh (1+0,5)-h K’h

1 200 mil. lei - 200 0,667 133,40
2 300 mil. lei - 300 0,444 133,20
3 - 270 270 0,2963 80,00
4 - 220 220 0,1975 43,89
5 - 200 200 0,1317 26,34
6 - 180 180 0,088 15,84
7 - 180 180 0,585 10,53
8 - 180 180 0,039 7,02
9 - 190 190 0,026 4,94
10 - 210 210 0,01734 3,64
11 - 220 220 0,01156 2,54
12 - 220 220 0,00771 1,70
13 - 210 210 0,00514 1,07
14 - 210 210 0,00343 0,72
15 - 200 200 0,00229 0,46
Total x x x x 465,29

Literatura de specialitate indică, pentru calculul şi analiza acestui indicator,

metodologia B.I.R.D., lansată sub denumirea de “Costuri Totale Actualizate”
(CTA).

81
 Este cunoscută, de asemenea, ca o alternativă a angajamentului de capital
sub denumirea de COST GLOBAL (C.G.) elaborată sub îndrumarea O.N.U. şi
recomandată în acţiunea de alegere a variantelor de proiect care au la bază criteriul
cheltuielilor eficiente.

7.5.2 RAPORTUL DINTRE VALOAREA VENITURILOR TOTALE

ACTUALIZATE ŞI COSTURILE TOTALE ACTUALIZATE

Raportul venituri/costuri constituie un element esenţial în evaluarea proiectelor

de investiţii, deoarece, din compararea acestui raport, pentru variante diferite, se
poate trage concluzia asupra proiectului cu eficienţa cea mai bună.
Parametrii principali, care stau la baza determinărilor necesare pentru o
capacitate de producţie şi servicii de o anumită mărime (q) realizată printr-un proiect
de investiţii, sunt cunoscuţi sub forma a trei modele:
1) It = It(q), modelul investiţiilor necesare pentru a crea capacitatea propusă;
2) K = K(q), modelul capitalului angajat, necesar pentru construirea şi
exploatarea capacităţii;
3) V = V(q), modelul veniturilor ce se obţin prin exploatarea capacităţii.
Studierea unui model de tipul V sau K dă posibilitatea analizării veniturilor nete
ce se obţin în funcţie de un anumit nivel al angajamentului de capital (K) şi, respectiv,
al costurilor totale de investiţii şi exploatare.
Baza analizei “venituri-costuri” o constituie evaluarea atentă a raportului şi,
respectiv, diferenţei, în valoare absolută, între veniturile totale actualizate (V’t) şi
cheltuielile (costurile) totale actualizate K’t la moment zero (0).
În acest sens se folosesc relaţiile:
şi
d+De
V' t = h ∑ = 1 Vh ( 1 + b )

−h
K' t = ∑ (Ih + CEh ) (1 + b ) .
h=1
Din punctul de vedere static, la nivelul unei rate de actualizare b = 0, avantajul
net (AN) al proiectului se poate exprima:
ANt = Vt - Kt, respectiv, ca o diferenţă, în valori absolute, între venituri şi
costuri.
Exemplificare: Considerăm că realizarea unui proiect de investiţii necesită
fonduri de 150 milioane lei, cu o durată de executare a lucrărilor de trei ani.
Eşalonarea lucrărilor de investiţii se efectuează astfel: în primul an 30 milioane lei, în
al doilea an 45 milioane lei, iar în al treilea 75 milioane lei. Se consideră că durata de
exploatare eficientă va fi de 10 ani, perioada în care nu se mai fac alte lucrări de
investiţii.
Costurile anuale de exploatare pe cei 10 ani (CEh), fără cotele de amortizare,
şi, respectiv, veniturile încasate, din vânzarea produselor (Vh), au fost cele prevăzute
în tabelul de mai jos.

Anii (h)
Specificaţie
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Costuri anuale
(CEh) 105 135 128 128 129 130 132 132 132 135
mil. lei
Venituri anuale
(Vh) mil. lei 102 142 173 175 180 180 177 173 171 165
Se cere să se calculeze veniturile şi costurile actualizate.
Pentru că analiza se face pe întreaga perioadă (d+De), rezultă că vom avea
de studiat situaţia anuală pe 13 ani de activitate.
Pentru aceasta, vom porni de la începerea lucrărilor de execuţie, folosind ca
termen de actualizare momentul 0 (zero).

82
 Evoluţia veniturilor şi a costurilor anuale în mil. lei, este prezentată în tabelul
de mai jos.

h Vh Ih CEh Kh
1 - 30 - 30
2 - 45 - 45
3 75 - 75
4 102 - 105 105
5 142 - 135 135
6 173 - 128 128
7 175 - 128 128
8 180 - 129 129
9 180 - 130 130
10 177 - 132 132
11 173 - 132 132
12 171 - 132 132
13 165 - 135 135
Total 1638 150 1286 1436

Considerăm că avem o rată de actualizare (b) care evoluează astfel:

b = 0; b = 0,02; b = 0,05; b = 0,10; b = 0,20; b = 0,25.
Corespunzător fiecărei valori a acestei rate, vom efectua calcule pentru a
determina: valoarea totală actuală a veniturilor (V’t), costurile totale actualizate (K’t),
V' t
raportul dintre venituri şi costuri şi, respectiv, avantajul net actualizat (V’t - K’t).
K' t
Datele se regăsesc în tabelul de mai jos.

Specificaţie b=0 b=0,02 b=0,05 b=0,10 b=0,20 b=0,25

Valoarea totală actuală
a veniturilor (V’t) 1638 1383,90 1075,84 738,22 376,78 279,99
Costuri totale
actualizate (K’t) 1436 1227,64 987,04 707,90 405,24 321,41
Raport ven. / cost
V’t / K’t 1,140 1,128 1,090 1,042 0,930 0,872
Avantaj net act
(V’t - K’t) 202 156,26 88,80 30,32 -28,46 -41,42

Analiza elementelor din tabel ne dă posibilitatea să stabilim unele relaţii care

există între aceste elemente, şi anume:
1) Valoarea raportului venituri / costuri şi avantajul net se află în raport invers
proporţional cu creşterea ratei de actualizare.
2) Există situaţii, ca în exemplul de mai sus, când, la o rată de actualizare
mare (0,2 şi 0,25), angajamentul net actualizat (V’t - K’t) capătă valoare
negativă.
3) Se consideră varianta de proiect optimă, varianta care asigură cea mai
mare valoare a raportului dintre venituri actualizate, totale şi costuri
actualizate potrivit relaţiei:
V' t
Y' = maxim ∗ .
K' t
7.5.3 VALOAREA NETĂ ACTUALĂ TOTALĂ SAU CUMULATĂ (V N A
T) (VENIT NET ACTUALIZAT TOTAL)

∗
F. Staicu şi un colectiv, op. cit., pag.185

83
 Este unul din indicatorii cei mai importanţi pentru evaluarea economică şi
financiară a unui proiect de investiţii. El reuşeşte să exprime în valoare absolută,
avantajul economic potenţial al oricărui proiect de investiţii, în forme de exprimare
diferite, ca: profit, cash flow şi, bineînţeles, valoare netă actualizată.
În corelaţie cu fluxul de capital, indicatorul VNAT dă posibilitatea unei
comparări edificatoare între acesta, la nivel total actualizat, şi efortul investiţional total
prevăzut de proiectul de investiţie, exprimat, bineînţeles, tot în valoare actualizată, la
momentul începerii lucrărilor de investiţii şi anume: d < 1 an şi d > 1 an.
Pentru primul caz, când activitatea începe încă înainte de expirarea anului,
relaţia de calcul este următoarea:
Se poate spune, că VNAT reprezintă o sumă algebrică a valorii nete actuale
din fiecare an (VNAh), pe toată durata obiectivului, de la începerea lucrărilor şi până
la încheierea activităţii (d + De).
VNAh este, de fapt, diferenţa valorică dintre volumul anual al tuturor veniturilor
(Vh) şi volumul costurilor anuale totale (Ih + CEh = K).
VNh = Vh - (Ih + CEh) respectiv VNh = Vh - Kh, rezultând că:
De d+De −h
VNAT = ∑ VNA h , sau VNAT = ∑ VN h (1 + b ) .
h =1 h =1
În reprezentare grafică, datorită faptului că în perioada de execuţie a lucrărilor
nu se realizează venituri (sau se realizează în proporţie nesemnificativă) atunci când
execuţia durează mai puţin de un an, funcţia VNAT, pe întregul orizont de timp (d +
De), prezintă o concavitate, în perioada execuţiei lucrărilor, şi o convexitate, în
perioada duratei de exploatare, ca în desenul de mai jos∗ .

Cunoscând că rata de actualizare (b) este 0,4, în funcţie de fluxul capital

(CFh) anual să se determine VNAT.
Pentru aceasta, pornind de la datele cunoscute în tabelul de mai jos, vom
alcătui un alt tabel, cu datele necesare (actualizate), privind investiţia şi fluxul de
capital anual (cash - flow), pe baza cărora vom determina VNAT (valori mil. lei).

h CEh Ih (1+0,4)-h I’h CF’h

1 - 150 0,7143 -107,15 -
2 - 170 0,51 -86,70 -
3 152 - 0,3644 - 55,49
4 176 - 0,26 - 45,76
5 192 - 0,186 - 35,71
6 192 - 0,133 - 25,53
7 192 - 0,95 - 18,24
8 184 - 0,68 - 12,54
9 184 - 0,035 - 6,44
10 184 - 0,025 - 4,60
11 184 - 0,018 - 3,31
12 184 - 0,013 - 2,39
Total x x x -193,85 209,98
VNAT = - 193,85 + 209,98 = 16,13 mil. lei.
VNAT poate fi determinat şi ca o sumă algebrică a valorii nete actualizate, aşa
cum se arată în tabelul de mai jos.

∗
Sursă model: F. Staicu şi un colectiv, op. cit., pag. 187

84
1 2 3 4 5 = S(3 + 4) 6 7 8 = (6 x 7)
h Vh Ih CEh (IhKh+CEh) VN - Kh (1+0,4)-h VN’h
1 - 150 - 150 -150 0,7143 -107,15
2 - 170 - 170 -170 0,51 -86,70
3 536 - 384 384 152 0,3644 55,49
4 552 - 376 376 176 0,26 45,76
5 568 - 376 376 192 0,186 35,75
6 586 - 376 376 192 0,133 25,53
7 586 - 376 376 192 0,095 18,24
8 564 - 380 380 184 0,068 12,51
9 564 - 380 380 184 0,035 6,44
10 564 - 380 380 184 0,025 4,60
11 564 - 380 380 184 0,018 3,31
12 564 - 380 380 184 0,013 2,39
Total x x x x x x 16,13

VNAT = 16,13 mil. lei.

Maximizarea VNAT constituie elementul primordial în analiza şi evaluarea
unui proiect de investiţii.
Ca principiu general, toate proiectele care răspund condiţiei VNAT>0 sunt
accesibile, dar e de dorit ca VNAT maxim.
Maximizarea VNAT este strâns legată de creşterea rentabilităţii, cu care se
află în raporturi de creştere direct proporţionale. Din această cauză, se poate
spune că utilizarea criteriului VNAT maxim constituie şi un mijloc de testare
indirectă a rentabilităţii.
În general, nu trebuie aleasă o rată de actualizare (b) prea mare, fiindcă există
posibilitatea de influenţare a rezultatelor şi de obţinere a unor valori imposibil de
realizat, ceea ce duce la dezinformarea investitorului.
Există şi situaţii când, datorită duratelor de exploatare diferite, unele variante
de proiect, care au ca criteriu de departajare VNAT, să nu conducă la rezultate
concludente. De aici tragem concluzia că, toate variantele trebuie să se bazeze pe
egalitatea duratei lor de exploatare.
VNAT nu ia în calcul mărimea duratei de recuperare, nici în forma statică, nici
în forma dinamică.

7.5.4 INDICELE DE PROFITABILITATE

Este un indicator care este definit ca raportul dintre valoarea netă actuală
totală (VNAT) şi valoarea fondurilor de investiţii destinate obiectivului pentru care se
elaborează proiectul de investiţii.
Valoarea investiţiilor poate intra în calcul atât ca valoare iniţială (It) cât şi
actualizată (I’t).
În literatura de specialitate indicele de profitabilitate este notat cu K sau Kp.
Relaţiile prin care poate fi determinat indicele de profitabilitate sunt:
⎧ VNAT
⎪K' p 2 = It × 100
⎨ VNAT
⎪K' p 2 = × 100
⎩ I' t
7.5.5. RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE A PROIECTELOR DE
INVESTIŢII (RIR)
Rata internă de rentabilitate (RIR) reprezintă, în procente, acel coeficient de
actualizare pentru care veniturile sunt egale cu cheltuielile, cu precizarea că în
venituri a fost inclus şi profitul dorit a fi obţinut. RIR se poate obţine prin două
metode: grafică şi analitică.

85
 Metoda grafică
Se pleacă de la un nivel minim al coeficientului de actualizare (bmin) pentru
care se calculează VNAT1 (punctul A). Mărind succesiv valoarea acestui coeficient
până la o valoare bmax vom calcula valorile VNAT şi ne oprim la prima valoare a
acestuia mai mică decât zero, notată VNAT2 (punctul B).

Unind punctele A şi B, dreapta corespunzătoare intersectează axa coeficientului

de actualizare în punctul C. Segmentul OC (în procente) reprezintă RIR.

Metoda analitică
RIR = bmin + x
Se observă că Δ ADC ≈ Δ AEB
AD DC VNAT1 x
= ⇒ = ⇒
AE EB VNAT1 + VNAT2 b max − b min
VNAT 1
x = (b max − b min ) × ⇒
VNAT 1 + VNAT 2
VNAT1
RIR = b min + (b max − b min ) ×
VNAT1 + VNAT2
O condiţie, ca şi la alte criterii, este ca analiză, după criteriul RIR, să se facă
pe o durată de viaţă economică egală la toate variantele.
RIR este un criteriu de mai puţină precizie şi un calcul mult mai meticulos
decât VNAT.

7.5.6 CURSUL DE REVENIRE NET ACTUALIZAT (CRNA) (CURSUL

DE REVENIRE AL VALUTEI)

Creează posibilitatea să ne dăm seama de avantajul exportului sau al

renunţării la import, prin organizarea în ţară a unor activităţi productive.
Pentru calculul CRNA avem nevoie de cunoaşterea cât mai completă a:
– fluxului veniturilor anuale, în valută, stabilite pe aprecierea exportului de
produse şi servicii;
– costurilor, în valută, pentru lucrările de investiţii şi de exploatare a
obiectivelor;
– costurilor investiţiilor şi de exploatare, în moneda naţională.
Calculul CRNA se poate realiza prin relaţiile:∗

∗
F. Staicu şi un colectiv, op. cit., pag. 201

86
 CTA (lei) CTA (lei)
CRNA = sau CRNA =
VNAT (valuta) ENAT (valuta) , în care:
– CTA = costurile totale actualizate;
– VNAT = valoarea netă actualizată totală, în valută;
– ENAT = economia netă actualizată totală, în valută.

Cu privire la testul CRNA (BRUNO, cum este cunoscut în literatura de

specialitate) s-au pus următoarele probleme:
– dacă se utilizează aceeaşi rată de actualizare, atât pentru calculul valorii
nete în valută cât şi pentru calculul valorii actuale a costurilor în lei;
– ce metodă de calcul trebuie utilizată în cazul în care ratele de actualizare
sunt diferite?
Specialiştii şi-au exprimat păreri pro şi contra, astfel că nu e o regulă generală,
stabilită în acest sens. Există, deci, posibilitatea utilizării şi a unei ipoteze şi a
celeilalte.
Exemplu: Printr-un proiect de modernizare a unei unităţi industriale, pentru
dezvoltarea exportului, s-au stabilit, prin proiect, lucrări de investiţii în valoare de
300.000 dolari, respectiv 15 miliarde lei, cu o durată de execuţie de 1 an şi o durată
de exploatare de 5 ani.
Datele privind calculele necesare (fluxul cheltuielilor de exploatare), în valută
şi în lei, sunt următoarele:
h 1 2 3 4 5
Vh mii $/an 7600 7600 7700 7500 7500
CEh mii $/an 120 130 140 150 180
CEh mil. lei/an 18650 18650 16700 18750 18800
Considerând că rata de actualizare (b) = 0,7, să se determine CRNA, analizându-se
şi eficienţa proiectului, după acest criteriu.
În acest scop vom elabora cele două machete, cu datele necesare:
A Calculul în valută (mii dolari)
Costuri conf. Venit Venit
Venituri anuale în proiect
Anii net -h netă anual
valută (1 + 0,7)
(d+De) anual actualizat
(Vh) Ih CEh Kh (VNh) (VN’h)
1 0 300 0 300 -300 0,588 -176,40
2 7600 - 120 120 7480 0,346 2588,08
3 7600 - 130 120 7480 0,232 1802,64
4 7700 - 140 140 7560 0,120 907,20
5 7500 - 150 150 7350 0,0704 517,44
6 7500 - 180 180 7320 0,04143 303,26
Total VNAT = 5942,22
B Calculul în moneda naţională (milioane lei)
h Ih CEh Kh (1+0,7)h K’h
1 15000 - 15000 0,588 8820,0
2 - 18650 18650 0,346 6452,0
3 - 18680 18680 0,232 4333,8
4 - 18700 18700 0,120 2244,0
5 - 18750 18750 0,0704 1320,0
6 - 18800 18800 0,4243 778,9
Total x x x x 23948,7
23.948.700.000 lei
Calculul CRNA = 5.942.220 dolari = 4030,25 lei/dolar
Din calcul rezultă, deci, o valoare mai mică decât cursul oficial al dolarului,
care a fost de 5000 lei, la data elaborării proiectului.
Avându-se în vedere că valoarea dolarului e mai mică decât cea luată în
calcul, proiectul poate fi considerat acceptabil, din punctul de vedere al CRNA.
REZUMAT
87
 Nici o acţiune privind investirea de capital nu trebuie să se desfăşoare fără o
prealabilă evaluare, care să poată determina elemente de certitudine ale succesului
investirii capitalului.
Noţiunea de evaluare, în sensul celor arătate mai sus, nu trebuie privită numai
din punct de vedere valoric. Evaluarea, din punct de vedere al proiectelor de
investiţii, constituie o noţiune cu un larg conţinut, respectiv determinarea şi stabilirea
prin calcule fundamentate a tuturor cheltuielilor privind cantităţile de resurse,
posibilităţile de livrare a produselor la un preţ corespunzător, determinat de
conjunctura pieţei şi în ultima analiză, calcularea rentabilităţii şi a nivelului profitului
scontat.
O condiţie fără de care nu se poate vorbi de luarea deciziei de investiţi o
constituie însă existenţa unui număr cât mai mare de variante de proiect, pentru ca,
din compararea lor obiectivă, să se poată trage concluziile cele mai convingătoare
privind evoluţia obiectivului şi rezultatele obţinute în perioada exploatării sale.
În economia oricărei ţări, care funcţionează după principiul liberei concurenţe,
generate de cerere şi ofertă, evaluarea se face din două puncte de vedere:
– macroeconomic;
– microeconomic.
Sub aspect microeconomic, agenţii economici privesc problema, în primul
rând, din punctul de vedere al posibilităţilor obţinerii de profit.
Pentru ambele puncte de vedere, respectiv, macroeconomic şi
microeconomic, însă evaluarea proiectelor de investiţii comportă parcurgerea mai
multor etape metodologice, etape menite să reliefeze eficienţa economică a
investiţiei.

TESTE DE EVALUARE
1. Fluxul net de capital este alcătuit din:
a) volumul profitului impozabil + amortismente + dobânzi încasate + alte
încasări;
b) volumul profitului impozabil - amortismente + dobânzi încasate + alte
încasări;
c) volumul profitului impozabil - amortismente + dobânzi încasate;
2. Relaţia de calcul pentru randamentul economic al investiţiilor este:
a) Re = Ehi / Iti;
b) Re = Iti / Ehi;
c) Re = Pni / Iti.
3. Angajamentul de capital reprezintă:
a) valoarea costurilor totale de investiţii + costurile dării în folosinţă;
b) valoarea costurilor totale de investiţii + costurile dării în folosinţă –
amortismentul;
c) valoarea costurilor totale de investiţii - costurile dării în folosinţă +
cheltuielile de exploatare;
4. Determinarea CRNA se realizează prin relaţia:
a) CTA / VNAT;
b) VNAT / CTA;
c) 1 – CTA /VNAT.
5. Se consideră varianta de proiect optimă, cea care asigură:
a) max. diferenţei dintre veniturile actualizate şi cheltuielile actualizate;
b) max. veniturilor;
c) max. raportului dintre veniturile actualizate şi cheltuielile actualizate;
REZOLVARE
1 a; 2 c; 3 b; 4 a; 5 c.

88
 CAPITOLUL VIII
EVALUAREA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ A PROIECTELOR DE
INVESTIŢII

Problema evaluării economice şi financiare a proiectelor de investiţii îmbracă

două aspecte, legate de sfera de încadrare a lor în economie.
Când vorbim de o evaluare economică, ne referim, în primul rând, la
economia naţională, deoarece proiectele de investiţii cu conţinut macroeconomic
trebuie să fie elaborate în consens cu politica de dezvoltare economică a conducerii
statului, în concordanţă cu nevoile economiei naţionale şi cerinţele societăţii.
Când vorbim de evaluare financiară, ne referim, în special, la acele proiecte
de investiţii care-i privesc pe agenţii economici şi care, în general, urmăresc scopuri
financiare proprii, respectiv o anumită rentabilitate.
Nu se pune problema unei dihotomii care ar crea ideea că o evaluare
economică e cu totul altceva decât o evaluare financiară.
Şi una şi alta se îmbină în cadrul muncii de evaluare, cu deosebirea că, sub
aspect macroeconomic au prioritate unele efecte economice de natură politică,
strategică şi socială, urmărindu-se, în primul rând, rentabilitatea financiară, aşa cum
se urmăreşte, cu prioritate, în situaţia agenţilor economici.
Sub alte aspecte, şi o formă şi cealaltă de evaluare au multe puncte comune,
ca tehnică de elaborare şi ca relaţii care trebuie să existe între parametrii luaţi în
calcul.
Principalele deosebiri care rezultă, între o formă şi alta de evaluare, s-ar putea
sintetiza în câteva, şi anume:
– în primul rând, evaluarea economică, privită sub aspect macroeconomic,
urmăreşte problema rentabilităţii, respectiv, a efectului economic dorit, într-o
viziune mai largă, prin corelare cu alte ramuri economice, în concordanţă cu
strategia economică adoptată de conducerea statului;
– în al doilea rând, tot la nivel macroeconomic, se urmăreşte obţinerea unei
valori adăugate, constând dintr-o serie de elemente privind: salarii, chirii,
dobânzi etc., toate acestea influenţând beneficiul net ce poate fi obţinut la
scară naţională şi sub aspect social.
Există multiple situaţii în care valoarea adăugată poate minimiza beneficiul net
ce s-ar putea obţine, fiind vorba de probleme sociale care trebuie rezolvate.
Prin valoarea adăugată înţelegem diferenţa dintre valoarea totală a producţiei
(exerciţiului) şi costul consumurilor materiale şi al prelucrării acestora.
Există o valoare directă, care cuprinde cheltuielile cu materii prime, energie,
salarii, impozite şi taxe precum şi alte cheltuieli financiare. Valoarea acestora
contribuie la determinarea mărimii valorii produselor finite realizate.
Există, de asemenea, şi o valoare indirectă, care se realizează pentru
activităţile din amontele întreprinderii proiectate, cum ar fi: numărul suficient (sau
insuficient) al furnizorilor care pot crea dificultăţi (sau facilităţi) în aprovizionare şi,
deci, unele implicaţii în cheltuielile de transport. De asemenea, situaţii multiple pot
avea loc şi în avalul întreprinderii proiectate, cu privire la beneficiarii produselor şi
serviciilor respective, care pot influenţa procesul de livrare a produselor, sub influenţa
cererii şi a ofertei.
Din punct de vedere microeconomic, întreprinzătorul individual, ca orice
întreprinzător din economia de piaţă, urmăreşte, în primul rând, profitul maxim.
Chiar dacă, din alte puncte de vedere, el face unele analize în cadrul
economiei naţionale, le face, mai ales, sub aspect de prospectare a pieţei, pentru
preîntâmpinarea unor riscuri la care s-ar putea expune.
În cele ce urmează ne propunem să analizăm modul de evaluare a fiecăreia
dintre cele două situaţii şi rolul lor în elaborarea proiectelor de investiţii.

89
8.1. EVALUĂRII ECONOMICE

Aşa cum s-a arătat, o asemenea evaluare are loc în cadrul proiectelor ce
privesc obiective de investiţii în legătură cu dezvoltarea economiei naţionale.
Într-o asemenea concepţie se au în vedere relaţiile care trebuie să stea la
baza activităţii obiectivului proiectat, faţă de obiective similare sau cu activităţi ce
asigură furnizarea unor resurse materiale (materii prime, materiale auxiliare etc.)
Din toate aceste considerente, evaluarea economică nu pune în prim plan
nivelul rentabilităţii maxime, ci caută să îmbine interesul general al statului, cu
interesele societăţii.
Două ar fi etapele importante care privesc evaluarea economică a proiectelor
de investiţii, şi anume:
1) Cuantificarea costurilor şi avantajelor oferite de proiect, în contextul
intereselor societăţii. Este vorba, din acest punct de vedere, despre orientarea
generală privind necesitatea evaluării proiectului prin intermediul unor preţuri de
referinţă (teoretice) care se substituie preţurile pieţei.
2) Într-o a doua etapă are loc măsurarea costurilor şi, respectiv, a avantajelor
proiectului elaborat, în contextul economiei naţionale, utilizându-se preţurile pieţei.
Cu privire la evaluarea economică a proiectelor în preţuri de referinţă, aceasta
are menirea de a calcula efectele directe ale proiectului, pe de o parte, şi asigurarea
interesului general pentru economia naţională şi societate, pe de altă parte.
Ce sunt, de fapt, preţurile de referinţă ?
Preţurile de referinţă sunt nişte preţuri stabilite pe baza preţurilor existente
(reale) ale pieţei, corectate cu anumiţi coeficienţi privind:
– creşterea economică;
– modul de distribuire a venitului naţional pentru dezvoltare şi consum;
– raritatea produselor obiectivului de investiţii;
– prioritatea acordată de conducerea statului unor anumite ramuri de
producţie;
– eventualele riscuri datorate unor pierderi previzibile, etc.
Elementele importante care sunt luate în consideraţie la stabilirea lor sunt, în
special, penuria sau abundenţa unor produse sau servicii, ca şi politica statului de a
încuraja sau de a limita nivelul producţiei unor bunuri sau servicii.
Prin utilizarea lor se poate uşura munca de selectare a unor variante de
proiect necesare dezvoltării economiei naţionale, reflectând în special preocupări cu
privire la:
– stabilirea unor proporţii de repartiţie între dezvoltare şi consum, la nivel
naţional;
– rezolvarea şomajului sau a penuriei de forţă de muncă, acolo unde este
cazul;
– abundenţa sau penuria de produse sau servicii necesare societăţii;
– echilibrarea balanţei de plăţi;
– menţinerea stabilităţii monetare, etc.
Pentru determinarea preţurilor de referinţă se fac multiple studii, pe baza unor
date bine cunoscute la nivel de economie naţională. Odată stabilite aceste preţuri de
referinţă, se utilizează în tot cursul elaborării proiectelor şi păstrează o constanţă
anumită în compararea rezultatelor obţinute.
Foarte adesea, când e vorba de import masiv, se iau ca preţuri de referinţă
preţurile pieţei externe, pentru că, raportate la o anumită unitate valutară, prezintă o
anumită stabilitate.

8.2. EVALUAREA FINANCIARĂ

Spre deosebire de evaluarea economică, la evaluarea financiară, pentru

determinarea cheltuielilor şi veniturilor respective, se utilizează preţurile pieţei
interne.

90
 Pentru evaluarea propriu-zisă a proiectului, se folosesc ca element de bază
rata de actualizare.
Evaluarea financiară, ca metodă de lucru, se realizează în mai multe etape:
1) O primă etapă o constituie o analiză financiară cu caracter mai general
(sumar), care stabileşte, în principal, raportul dintre cheltuielile efectuate şi veniturile
(încasările) realizate prin activitatea obiectivului de investiţie.
La baza acestei etape stă, în primul rând, studiul de fezabilitate întocmit, prin
care se fundamentează o eficientă legătură a tuturor factorilor care concură la
asigurarea rentabilităţii, în concordanţă cu cerinţele pieţei, ale progresului tehnic etc.
Nu se iau în calcul acele cheltuieli care cuprind impozitul pe venit, taxele
vamale şi dobânzile ce trebuie plătite băncilor creditoare pentru împrumuturile
acordate.
La venituri, nu se iau în calcul unele subvenţii acordate din bugetul statului.
Pentru evitarea ratei inflaţiei, atât pentru determinarea cheltuielilor cât şi a
veniturilor, în această etapă, se utilizează preţurile constante, pornindu-se de la
premisa generală că rata inflaţiei influenţează deopotrivă şi costurile şi veniturile.
Prima etapă a analizei financiare este, deci, o evaluare cu caracter general,
neinfluenţată de unele elemente care ar putea modifica rentabilitatea.
2) O a doua etapă o constituie, de fapt, analiza financiară detaliată a
proiectului, în faza finalizării sale; ea urmăreşte evidenţierea ratei rentabilităţii
capitalului investit.
Se au în vedere, în această etapă, toate mijloacele financiare utilizate în
proiect, nu numai sub aspect de investiţie, ci şi ca exploatare ulterioară a obiectivului
proiectat.
Se stabileşte modul de rambursare a împrumuturilor luate de la bancă, plata
dobânzilor cuvenite acestor împrumuturi, se scad taxele vamale şi alte taxe, iar la
venituri se include cuantumul unor subvenţii de la buget.
În funcţie de toate acestea, se determină beneficiul net, pentru stabilirea
rentabilităţii proiectului.
Venitul net actualizat se obţine prin relaţia:
d+De 1 d+De 1 d 1
VNA = ∑ h V
h
− ∑ C
h h
− ∑ I
h h
h=d+1 (1 + b ) h=d+1 (1 + b ) h=1 (1 + b )
în care:
Vh = veniturile obiectivului proiectat, obţinute în anul h;
Ch = cheltuielile de exploatare în anul h;
Ih = investiţiile pentru obiectivul respectiv;
d = durata de execuţie;
De = durata de exploatare.
Condiţia de eficienţă este: VNA > 0, condiţie îndeplinită dacă
b > rd + ri + rr.
O evaluare financiară sumară a proiectului se poate face prin una din
metodele cunoscute, şi anume:
1) metoda valorii nete actualizate (VNA);
2) metoda ratei de rentabilitate a capitalului investit sau a indicelui de
profitabilitate;
3) metoda ratei interne de rentabilitate a proiectului (R.I.R.)
Când e vorba de evaluare economică, se notează cu R.I.R.E., iar când e
vorba de evaluare financiară se notează cu R.I.R.F.

1) Analizăm determinarea VNA în exemplul de mai jos:

Se consideră că se efectuează un proiect de investiţii în valoare totală de 420
milioane lei, cu următoarea eşalonare: 60 milioane în anul 1, 240 milioane în anul 2
şi 120 milioane în anul 3 de execuţie, cu o rată de actualizare de 0,2.
Pe baza datelor de mai sus, vom efectua următoarele calcule:

91
 (milioane lei)
Chelt cu Chelt. Venituri Flux Rata de Flux numerar
Anii
invest. exploat. încasări numerar actualiz. actualizat
1 - 60 - - - 60 0,833 - 49,88
2 - 240 - - - 240 0,694 - 166,56
3 - 120 - - - 120 0,578 - 69,36
4 - - 120 + 216 + 96 0,482 + 46,28
5 - - 132 + 288 + 156 0,401 + 62,56
6 - - 150 + 336 + 186 0,334 + 62,12
7 - - 150 + 336 + 186 0,261 + 48,54
8 - - 150 + 336 + 186 0,217 + 40,36
9 - - 150 + 336 + 186 0,181 + 33,66
10 - - 150 + 336 + 186 0,150 + 27,90
11 - - 150 + 336 + 186 0,125 + 23,15
12 - - 150 + 336 + 186 0,104 + 19,34
13 - - 150 + 336 + 186 0,087 + 16,18
Total VNAT = 94,33 mil. lei.

2) Metoda ratei de rentabilitate a capitalului investit (raportul - “benefice -

cost”)
Formula de calcul este următoarea:
d +De 1
∑ Vh ×
R.R.C. =
h =d +1 (1 + b )h
d +De 1 d 1
∑ Ch × h
+∑ I ×
h
h =d +1 (1 + b ) h =1 (1 + b )h
sau, într-o formă mai simplificată:
VNAT 94,33
R.R.C. = = = 0,33 lei VNA / 1 leu inv.
I' t 285,580

3) Metoda ratei interne de rentabilitate a proiectului. (R.I.R.)

Rata internă de rentabilitate a proiectului de investiţii exprimă, de fapt, rata de
discontare, prin care se asigură egalizarea valorilor actualizate ale producţiei, cu
costurile totale (de producţie şi investiţii), pe întreaga perioadă de funcţionare a
obiectivului proiectat.
Formula de determinare a ratei interne de rentabilitate este următoarea:
VNAT1
RIR = b min + (b max - b min )
VNAT1 + VNAT2
În legătură cu acest indicator sunt de făcut unele precizări, reliefate de
literatura de specialitate:
– bmin şi bmax trebuie stabilite în aşa fel încât, pentru bmin să se obţină un
VNAT pozitiv, iar pentru bmax un VNAT negativ.
– bmin şi bmax se determină prin încercări, pornindu-se de la mărimea profitului
mediu anual, raportat la valoarea investiţiilor, după care se efectuează
unele corectări ca cele de mai jos:
– dacă durata de funcţionare este mai mică de 5 ani, se scade 0,20; dacă
este între 5 - 10 ani, se scade 0,10; dacă este între 10 - 15 ani, se scade
0,05, iar pentru durate mai mari de 15 ani se consideră coeficientul de
actualizare care corespunde raportului dintre profitul mediu anual şi
investiţia totală.
Cu elementele prezentate în exemplul de mai jos, vom determina R.I.R.
pentru proiectul respectiv, utilizând ratele de actualizare: minimă de 0,25 şi maximă
de 0,30.

92
 (milioane lei)
b = 0,25 b = 0,30
Chelt. Chelt. Venit Flux Flux
Anii Flux
invest. expl. înc.) num. Coef. Coef. num
num. act.
act
1 - 60 - - - 60 0,800 - 48,00 0,769 - 46,14
2 - 240 - - - 240 0,640 - 153,60 0,591 - 141,84
3 - 120 - - - 120 0,512 - 61,44 0,456 - 54,72
4 - - 120 + 216 + 96 0,409 + 39,26 0,350 + 33,60
5 - - 132 + 288 + 156 0,327 + 51,01 0,261 + 41,96
6 - - 150 + 336 + 186 0,263 + 48,91 0,207 +38,50
7 - - 150 + 336 + 186 0,210 + 39,06 0,159 + 29,57
8 - - 150 + 336 + 186 0,175 + 32,55 0,122 + 22,69
9 - - 150 + 336 + 186 0,140 + 26,04 0,093 +17,30
10 - - 150 + 336 + 186 0,112 + 20,83 0,071 + 13,20
11 - - 150 + 336 + 186 0,090 + 16,74 0,054 + 10,04
12 - - 150 + 336 + 186 0,072 + 13,39 0,041 + 7,62
13 - - 150 + 336 + 186 0,067 + 12,46 0,031 + 5,77
Total - - - - - +37,21 - -24,25

VNAT1 = 37,21 VNAT2 = -24,25.

Aplicând datele formulei, vom avea:
37,21
R.I.R. = 0,25 + (0,30 - 0,25) =
37,21 + − 24,25
37,21
= 0,25 + 0,05 = 0,25 + 0,05 × 0,605 = 0,2802 = 28,02%.
61,46
Se apreciază a fi necesar ca, pentru selectarea variantelor de proiect să existe
o rată cât mai ridicată a RIR. De asemenea, se consideră oportună compararea sa
cu RIR a altor obiective economice similare din ţară sau străinătate.
Determinarea, nivelului R.I.R. se poate face atât prin calcul analitic,
pornindu-se de la anumite rate minime şi maxime, care să reflecte cât mai fidel acest
nivel, dar şi grafic, ca în desenul de mai jos.*

Înscriindu-se pe abscisă diferite rate de rentabilitate, iar pe ordonată evoluţia

venitului net actualizat, dreapta care uneşte nivelul celor două elemente (V1 şi V2)
determină nivelul R.I.R., la intersecţia abscisei, stabilind cu exactitate acest nivel.
Este recomandabil ca diferenţa dintre ratele de actualizare alese să nu fie mai
mari de 5%, deoarece, altfel, s-ar ajunge la rezultate nerealiste.
Pentru obţinerea “ratei interne de rentabilitate” este necesar să se asigure
calcularea unui venit net actualizat pozitiv, corespunzător ratei minime şi un venit net
actualizat corespunzător ratei maxime, ultimul fiind negativ.
*
Sursă model: I Românu şi I. Vasilescu “Eficienţa economică a invest. şi cap. fix”, Buc. 1993,
pag. 128

93
 În principiu, la R.I.R. se ajunge atunci când VNAT al acestui proiect are
tendinţa de a fi egal cu 0 (zero), potrivit relaţiei:
V' t
VNAT = R.I.R. = 0, iar = 1 , în care:
K' t
– V’t = veniturile totale actualizate;
– K’t = costurile totale de investiţii şi exploatare actualizate (CTA).
Condiţia de eficienţă este ca R.I.R. ≥ ri + rd + rr
Evaluarea financiară mai amănunţită presupune un calcul mai amplu, cu
elemente contabile mai multe.
Se au în vedere, în acest calcul, amortismentele, dobânzile pentru creditele
primite de la bănci, capacitatea de autofinanţare pentru asigurarea resurselor
financiare necesare, eventualul capital obţinut prin plasament de acţiuni etc.
Toate aceste elemente principale, care contribuie la determinarea rentabilităţii,
sunt coroborate cu alţi factori, ce pot influenţa rentabilitatea obiectivului, printre care
rata inflaţiei este de mare importanţă.
Din această cauză, literatura de specialitate recomandă ca, pentru obţinerea
unor rezultate realiste, în perioadele de instabilitate economică detalierea mărimii
ratei inflaţiei să se facă pe perioade nu prea îndelungate (3 - 4 ani).
Tot datorită ratei inflaţiei, cotele anuale de rambursare a capitalului
împrumutat şi plăţile dobânzilor cuvenite se majorează corespunzător.
Pentru determinarea unei evaluări financiare mai amănunţite se porneşte de la
evaluarea financiară sumară, comparându-se resursele financiare cu nevoile de
capital pentru investiţii şi exploatare.
Presupunând că pentru un obiectiv de investiţii s-a stabilit solicitarea unui
împrumut de 150 milioane lei, de la bancă, cu o dobândă de 18 %, rambursabil în 5
ani, în rate egale, vom analiza evoluţia rambursării creditului şi plăţii dobânzii
cuvenite, după cum urmează:

(milioane lei)
Perioada de exec. Perioada de exploatare
Elemente analizate
1 2 3 4 5 6 7 8
Rate anuale actualiz. 0 0 0 30 30 30 30 30
Valoarea rămasă de 0 0 150 150 120 90 60 30
rambursat
Dobândă 0 0 27 27 22 17 11 6

Cunoaşterea acestor elemente dă posibilitatea proiectantului să ia în calcul

toate influenţele determinate de apelarea investitorului la credite bancare, pentru că
toate dobânzile plătite în plus măresc costul şi reduc, corespunzător, rentabilitatea.
Capacitatea de autofinaţare a investitorului este de mare importanţă.
Pentru determinarea acesteia sunt necesare o serie de calcule care implică
stabilirea unor indicatori importanţi.
În cele ce urmează prezentăm un model de calcul al acesteia.

Capacitatea de autofinanţare
(milioane lei)
Perioada de exploatare (ani)
Elemente de calcul 4 5 6 7 8 9 -13
Venituri din vânzări 216 288 336 336 336 336 (anual)
Cheltuieli de exploatare 120 288 150 150 150 150 (anual)
Dobânzi la împr. bancar
(+) 27 22 17 11 6 -
Amortisment (+) 34 34 34 34 34 34 (anual)
Total chelt. pt. producţie
181 188 201 195 190 184 (anual)
Beneficiu impozabil 35 100 135 141 146 152 (anual)

94
 Perioada de exploatare (ani)
Elemente de calcul 4 5 6 7 8 9 -13
Impozit cuvenit pe
beneficiu 30 % (-) 10,5 30,0 40,5 42,3 43,8 45,6 (anual)
Beneficiu rămas după
impozitare 24,5 70 94,5 98,7 102,2 106,4 ″
Dobândă la împr. bancar
(+) 27 22 17 11 6 -
Amortisment (+) 34 34 34 34 34 34
Capacitatea de
autofinanţare 85,5 126 145,5 143,7 142,2 140,4

Este vorba despre o întreprindere cu durata de execuţie de 3 ani şi o durată

de exploatare de 10 ani, ale cărei date se află înscrise în tabelul pentru determinarea
R.I.R.
Pornindu-se de la datele de mai sus, rezultate din proiect, vom analiza, în
continuare, trezoreria previzională, respectiv, echilibrul dintre resurse şi nevoi.

Echilibrul dintre resurse şi nevoi (mil. lei)

Elemente Execuţie (d) Exploatare (De)
de calcul 1 2 3 4 5 6 7 8 9-13
Capacitatea de 143,7 142,2 140,4
autofin. - - - 85,5 126 145,5
Capital: propriu
împrumutat 60 240 - - - - - - -
- - 150 - - - - - -
Total res. fin. 60 240 150 85,5 126 145,5 143,7 142,2 140,4
Chelt. cu inv. 60 240 120 - - - - - -
Dobânzi - - - 27 22 17 11 6 -
Fond rulment - - - 3 - - - - -
Rambursare - - - 30 30 30 30 30 -
împrumut
Total nevoi 60 240 120 60 52 47 41 36
Sold net
trezorerie - - - 25,5 74 98,5 102,7 106,2 140,4
Sold trezorerie
cumulat - - - 25,5 99,5 198,0 300,7 406,9 547,3

După ce s-a stabilit raportul între nevoile şi resursele financiare, în calcul intră
şi amortismentul precum şi dobânzile pentru creditele primite.
Potrivit metodologiei utilizate, se determină şi valorile realizate din vânzarea
utilajelor scoase din funcţiune, stabilindu-se nivelul cheltuielilor cu investiţiile,
corectate cu sumele încasate din recuperări. Acestea constituie un disponibil pentru
autofinanţare.
Evaluarea detaliată se face cu preţurile pieţei corectate cu rata inflaţiei.

REZUMAT
Problema evaluării economice şi financiare a proiectelor de investiţii îmbracă
două aspecte, legate de sfera de încadrare a lor în economie. Când vorbim de o
evaluare economică, ne referim la economia naţională, deoarece proiectele de
investiţii cu conţinut macroeconomic trebuie să fie elaborate în consens cu politica de
dezvoltare economică a statului, în concordanţă cu nevoile economiei naţionale şi
cerinţele societăţii. Când vorbim de evaluare financiară, ne referim la agenţii
economici beneficiari ai proiectelor de investiţii, ce urmăresc scopuri financiare
proprii, respectiv, o anumită rentabilitate.

95
 Două ar fi etapele importante ce privesc evaluarea economică a proiectelor de
investiţii:
- cuantificarea costurilor şi avantajelor oferite de proiect, utilizându-se preţurile
de referinţă;
- măsurarea costurilor şi avantajelor, utilizându-se preţurile pieţei.
Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii constituie o preocupare
primordială a agenţilor economici, care urmăresc, prin aceasta, posibilităţile de
compensare a cheltuielilor efectuate cu obiectivul respectiv, prin veniturile realizate şi
profitul obţinut. Spre deosebire de evaluarea economică, evaluarea financiară, pentru
determinarea cheltuielilor şi veniturilor, utilizează preţurile pieţii.
Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii se poate face prin una din
următoarele metode:
- metoda valorii nete actualizate;
- metoda ratei de rentabilitate a capitalului investit;
- metoda ratei interne de rentabilitate a proiectului.

TESTE DE EVALUARE
1. Prin valoare adăugată se înţelege:
a) diferenţa dintre valoarea totala a producţiei şi consumurile materiale;
b) diferenţa dintre valoarea totală a producţiei şi amortismente;
c) diferenţa dintre valoarea totală a producţiei şi cheltuielile cu salariile.
2. Beneficiul net actualizat se determină cu relaţia:
a) Vh – Ch + Ih;
b) Vh – Ch – Ih;
c) Vh + Ch + Ih.
3. Indicele de profitabilitate este dat de relaţia:
a) Vh / (Ch + Ih);
b) Vh / (Ch - Ih);
c) Ch / (Vh - Ih);
4. Formula pentru determinarea RIR este:
a) bmin – (bmax – bmin) x VNAT / [VNAT + VNAT(-)];
b) bmin – (bmax – bmin) x VNAT / [VNAT – VNAT(-)];
c) bmin + (bmax – bmin) x VNAT / [VNAT + VNAT(-)];
5. Condiţia de eficientă este data de:
a) RIR > ri + rd + rr;
b) RIR ≥ ri + rd + rr ;
c) RIR < ri - rd + rr ;

REZOLVARE
1 a; 2 b; 3 a; 4 c; 5 b.

96
 BIBLIOGRAFIE

1. Andreica, M. “Strategii de relansare a investiţiilor” (note de curs), A.S.E. Buc.

1996
2. Andreica, M. “Leasing-cale de finanţare a investiţiilor pentru întreprinderi mici şi
mijlocii”; Edit. Crim; Buc. 1997
3. Buhociu, F. “Optimizarea beneficiului unui proiect de investiţii”; Tribuna
Economică, nr. 40 şi 41, Buc. 1997
4. Buhociu, F. “Corelaţia dintre investiţii-capacitate-producţie-profit”; Tribuna
Economică, nr. 6, Buc. 1997
5. Buhociu, F. “Investiţiile în economia de tranziţie”; Editura Evika Brăila, 1998
Negoescu, Gh.
6. Buhociu, F. “Evaluarea proiectelor de investiţii”; Editura Algoritm, Galaţi, 1998
Negoescu, Gh.
7. Camasoiu, I. “Investiţiile şi factorul timp”; Editura Politică, Buc. 1981
8. Cistelecan, D. “Eficienţa şi finanţarea investiţiilor”; Edit. Didactică şi pedagogică,
Nicolae, A. Buc. 1981
Dumitriu, I.
Buhea, V.
9. Dimitriu, M. “Studiu de fezabilitate privind eficienţa investiţiilor, elaborat pe
calculator”; Centrul editorial A.S.E. Buc. 1994
10. Horovitz, M. “Căi şi modalităţi de creştere a investiţiilor”; Edit. Politică, Buc. 1982
Coriolan, Gr.
Mihai, I.
Cămăşoiu, I.
11. Iancu, A. “Eficienţa maximă”; Edit. Politică, Buc. 1972
Matter, Eric „La rentabilite de investissement; Analyse du risque et strategie”.
Collection “Gestion” Presses Universitaires de France, Paris, 1992
12. Marshall, H. “Economic methods and risk analyisis techniques for evaluating
bullding investments”; CIB Report Publication 136, Bullding
Economics, feb. 1991
13. Mereuţă, C. “Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în economia de
tranziţie”; Edit. Tehnica, 1994
14. Negoescu, Gh. “Elemente de ecometrie”; Edit. Evrika Braila, 1995
Paolo Panico
15. Negoescu, Gh. “Pieţe de capital şi burse de valori” (note de curs); Edit. Zigoto,
Galaţi, 1995
16. Negoescu, Gh. “Risc şi incertitudine în economia contemporană”; Edit. Alter Ego
Cristian Galaţi, 1993
17. Nicolescu, O. “Management şi eficienţă”; Edit. Nora, 1994
Verboncu, I.
18. Popa, A. “Investiţiile pe coordonatele economiei de piaţă”; E.U.C. Craiova,
1997
19. Românu, I. “Econometrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor”; Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Buc. 1975
20. Românu, I. “Managementul investiţiilor”; Edit. Mărgăritar, Buc. 1997
Vasilescu, I. (coord.)
21. Românu, I. “Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix”; Edit. Didactică
Vasilescu, I. şi Pedagogică, Buc. 1993
22. Staicu, F. “Eficienţa economică a investiţiilor”; A.S.E. Buc. 1995
şi un colectiv
23. Staicu, F. “Eficienţa economică a investiţiilor”; Edit. Didactică şi Pedagogică,
Pârvu, D. R.A. Buc. 1995
Dimitriu, M.
Stoian, M.
Vasilescu, I.

97