P. 1
subiect

subiect

|Views: 4,359|Likes:
Published by Alexandru Moga

More info:

Published by: Alexandru Moga on Mar 31, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/02/2013

pdf

text

original

Sections

  • I. 31 (Dan Botta, Cununa Ariadnei)
  • I. 32 (Emil Botta, Marea)
  • I. 33 ( Mateiu I. Caragiale, Grădinile Amăgirii)
  • I. 34 (G. Călinescu, Neoromantică)
  • I. 35 (Vasile Cârlova, Înserare)
  • I. 36 (George Coşbuc, Pastel)
  • I. 37 (Aron Cotruş, Munţii)
  • I. 38 (Nichifor Crainic, Desmărginire)
  • I. 39 (Leonid Dimov, Să fie iarnă)
  • I. 40 (Ştefan Augustin Doinaş, Iedera îndrăgostită)
  • I. 41 (Ştefan Augustin Doinaş, Balada întrebării lui Parsifal)
  • I. 42 (Geo Dumitrescu, Banală)
  • I. 43 (Mihai Eminescu, Iambul)
  • I. 44 (Mihai Eminescu, Stau în cerdacul tău…)
  • I. 45 (Mihai Eminescu, Departe sunt de tine..)
  • I. 46 (Mihai Eminescu, Din valurile vremii…)
  • I. 47 (Mihai Eminescu, Peste vârfuri)
  • I. 48 (Mihai Eminescu, La steaua)
  • I. 49 (Mihai Eminescu, Noaptea…)
  • I. 50 Mihai Eminescu, De câte ori, iubito…)
  • I. 51. (Horia Furtună, Balada lunii)
  • I. 52. (Barbu Fundoianu, Herţa)
  • I. 53. (Octavian Goga, Sonet)
  • I. 54 (Octavian Goga, Iubirea mea)
  • I. 55 (Octavian Goga, Bătrâni)
  • I. 56 (Radu Gyr, Victorii negre)
  • I. 57 (Ion Heliade Rădulescu, Zburătorul)
  • I. 58 (Şt. O. Iosif, Cântăreţul)
  • I. 59 (Emil Isac, Vânturile nopţii...)
  • I. 60 ( Alexandru Macedonski, Rondelul rozelor ce mor)
  • I. 61 (Alexandru Macedonski, Pe balta clară)
  • I. 62 (Alexandru Macedonski, Stuful de liliac)
  • I. 63 (Adrian Maniu, Furtună de toamnă)
  • I. 64 (Ion Minulescu, Acuarelă)
  • I. 65 (Ion Minulescu, Trei lacrimi reci de călătoare)
  • I. 66 (Ion Minulescu, Cântec de drum)
  • I. 67 (Ion Minulescu, Celei care pleacă)
  • I. 68 (Gellu Naum, Oglinda oarbă)
  • I. 69 (Miron Radu Paraschivescu, Pârâul şi marea)
  • I. 70 (Ştefan Petică, Fecioara în alb, IV)
  • I. 71 (Ştefan Petică, Fecioara în alb, IV)
  • I. 72 (Al. Philippide, Glasuri)
  • I. 73 (Alexandru Philippide, Secrete şi mistere)
  • I. 74 (Alexandru Philippide, Apropieri)
  • I. 78 (Ion Pillat, Străinul)
  • I. 79 (Ion Pillat, Amurg în deltă)
  • I. 80 (Ion Pillat, Timpul)
  • I. 81 (Iuliu C. Săvescu, La Polul Nord)
  • I. 82 (Marin Sorescu, Boala)
  • I. 83 (Marin Sorescu, Pleacă trenul)
  • I. 84 (Nichita Stănescu, Sărutul)
  • I. 85 (Marin Sorescu, Alchimie)
  • I. 86 (Radu Stanca; Frunzele – Elegie de toamnă)
  • I. 87. (Radu Stanca, Sonet)
  • I. 88 (Nichita Stănescu, Nedreptate)
  • I. 89 (Nichita Stănescu, Necuvintele)
  • I. 90 (Nichita Stănescu, Lauda omului)
  • I. 91 (Nichita Stănescu, Dimineaţă marină)
  • I. 92 (Nichita Stănescu, Adolescenţi pe mare)
  • I. 94 (Gheorghe Tomozei, Septemvrie)
  • I. 95 (Ion Vinea, Declin)
  • I. 96 (Vasile Voiculescu, Pe cruce)
  • I. 97 (Vasile Voiculescu, Poezie)
  • I. 98 (Vasile Voiculescu, Cartea)
  • I. 99 (Vasile Voiculescu, Autoportret romantic)
  • I. 100 (Ilarie Voronca, Ulise)

I. 1. („Gerul” – Vasile Alecsandri) 1. ger, promoroacă (ţurţuri, gheaţă) 2.

Semnele de punctuaţie: punct şi virgulă de la finalul celui de-al doilea vers desparte două fraze diferite, marcând o pauză în exprimarea unor idei similare. Poetul nu foloseşte punctul, ca în finalul strofei, deoarece acesta are rol în încheierea ideii, nelăsând loc unei continuări a acesteia. 3. „Sa ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.” 4. Tema naturii sub stăpânirea iernii; motivul gerului. 5. pronume la persoana I şi a II-a: „eu”, „tu”; verbe la persoana a II-a: „vin’”; interjecţia. 6. „(gerul) sălbatic”  epitet personificator, extrem de sugestiv care arată forţa de nestăvilit a iernii geroase acaparând natura. 7. Substantivul „gerul”, reprezentând şi titlul poeziei, nu este pus la întâmplare la începutul fiecărei strofe, ci prin aceasta, poetul intensifică într-un mod aparte ideea centrală a poeziei, asprimea iernii, dându-i cititorului senzaţia de acaparare totală, accentuând imaginile sinestezice. 8. Gerul este prezentat de către poet ca o minune a iernii, ca un fenomen magic ce pune stăpânire asupra întregii naturi. În ultima stofă, gerul este invocat de către eul liric, prin propoziţia în vocativ: „O! tu, gerule năprasnic, vin”. Epitetul „(ger)năprasnic” întăreşte ideea de atotputernic, iar comparaţia „ca săgeata” întregeşte sentimentul de măreţie pe care gerul i-l inspiră poetului. Primele două versuri ale strofei prezintă o complexă imagine vizuală, ce subliniază grandoarea tabloului. 9. Vasile Alecsandri creează un pastel al iernii, de o impresionantă măreţie, prin folosirea unui limbaj expresiv, pe tot parcursul poeziei. Elementele care susţin expresivitatea sunt nenumăratele imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil.

I. 2. („Pe coastele Calabrei” – Vasile Alecsandri) 1. mister = taină parfum = mireasmă 2. „sânu-i” – cratima desparte substantivul de persoana I în dativ posesiv, marcând pronunţarea într-o singură silabă. „stele-n” – cratima ţine locul vocalei „i” - în ambele cazuri, cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi contribuie, prin înlocuirea unor sunete, la păstrarea măsurii versului. 3. a călca strâmb, a călca pe bătături / nervi 4. sehastru  sihastru; Calabrei  Calabriei 5. „luna, vas de aur”, „se-nalţă-un negru munte” 6. Metafora „pare ca din sânu-i azvârle stele-n cer” transpune artistic un fenomen natural: vulcanii inactivi al căror crater izbucnesc uneori în uşoare scânteieri.

1

7. Verbul „fosforează”, fiind un derivat al substantivului „fosfor” exprimă o imagine vizuală, prin care este sugerată dâra de lumină, pe care vaporul o lasă în urmă în drumul său prin bezna nopţii. Adjectivul „stâncie” sugerează o imagine uşor înspăimântătoare şi totodată misterioasă, a monstrului subacvatic. Acesta duce cu gândul la „stâncă”, prin forma derivată, „stâncie” 8. Ultima strofă ne introduce într-o lume feerică. Poetul reuşeşte să emoţioneze cititorul prin atmosfera de vis, pe care o creează cu ajutorul imaginilor vizuale şi a figurilor de stil. Primul vers ne prezintă o mare liniştită, sub atomosferă caldă, luminată de frumoasa Sicilie, fapt ce reiese din folosirea epitetului „(baie) azurie”. Ultimele două versuri ne indică ajungerea la destinaţie, călătorul putând simţi „din umbră”, „parfumul oriental” al portului Syracusei. Atmosfera feerică este sugerată printr-un câmp semnatic al liniştii: „dorm”, „atmosfera caldă”, „se scaldă” 9. Poezia „Pe coastele Calabrei” este un minunat pastel, în care poetul ne prezintă drumul parcurs de vapor „pe coastele Calabrei”, până în portul Syracusei. Pastelul este presărat cu figuri de stil şi imagini vizuale de o puternică expresivitate ce reuşesc să impresioneze cititorul prin creearea unei atmosfere feerice. În prezentarea peisajului, Alecsandri foloseşte ca timp predominant prezentul, unul dintre timpurile tipice decrierii, iar folosirea repetată a epitetelor („punte argintie”) a metaforelor („luna, vas de aur”) şi a imaginilor vizuale, indică în mod cert prezenţa descrierii în poezia citată.

I. 3. („Privighetoarea şi măgarul” – Grigore Alexandrescu) 1. a se culca pe o ureche, a trage cu urechea 2. Virgula desparte vorbirea directă de cea indirectă şi separă propoziţia incidentă de restul enunţului. 3. cânta ≠ tăcere 4. Adjectivul „nenorocita” exprimă povara privighetoarei de a-şi cânta durerea. 5. „tot împrejuru-i era tăcere”  imagine auditivă „capul pleoştise, sau râdicase”  imagine vizuală 6. Comparaţia „ca un aspru judecător” arată revolta poetului la adresa îndrăznelii măgarului de a critica suava privighetoare, idee întărită prin epitetul „aspru”. 7. Titlul pune în relaţie de coordonare cele două personaje principale ale fabulei, anunţând antiteza ce urmează să ia amploare pe parcursul poeziei. 8. Ultima strofă a poeziei conţine morala. Concentrând-o în imagini vizuale şi figuri de stil, poetul ne transmite ideea demonstrată pe tot parcursul poeziei, anume nevoia de a critica resimţită de cele mai multe ori în mod nejustificat şi absurd, prin raportarea la propria persoană. 9. Deşi prezintă structura unei poezii, opera nu întruneşte trăsăturile genului liric. Poetul nu pune accentul pe imagini artistice şi figuri de stil, ci pe

2

prezentarea alegorică a unei întâmplari, modul de expunere nefiind descrierea, ci naraţiunea, trăsătură tipică a genului epic. De asemenea, observăm accentul pus pe personajele ce reprezintă timpuri umane. Fiind vorba de personaje-animale, ajungem la concluzia că poezia este o fabulă, specia literară ce aparţine genului epic.

I. 4. („Umbra lui Mircea. La Cozia” – Grigore Alexandrescu) 1. 2. intensifică suspans. 3. 4. 5. muşchi, râul, munţi, valuri punctele de suspensie, foarte des folosite în ce-a de-a patra strofă, sentimentul de nelinişte şi totodată creează o stare de permanent

a se da de ceasul morţii, a-ţi suna ceasul Tema preamăririi strămoşilor (patriotică); motivul nopţii „glasul ei se-ntinde,creşte”  imagine auditivă „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”  imagine vizuală 6. Epitetul „(chipuri) negre” sugerează întunericul nopţii ce pune stăpânire pe întregul univers şi conturează o atmosferă încărcată de mister. 7. În prima parte a poeziei se poate observa cu uşurinţă predominanţa verbelor la timpul prezent, timp specific descrierii. De aceea, şi aici are rol în prezentarea peisajului, în introducerea cititorului în atmosfera misterioasă. În final poezia este dominată de imagini motorii, poetul trecând de la descrierea peisajului nocturn la prezentarea învolburată a luptei, ce învie în ochii cititorului. Astfel se explică şi folosirea verbelor la perfectul compus, timp specific prescurtării acţiunii în plină desfăşurare. 8. Ultima strofă transmite ideea permanenţei naturii în raport cu viaţa, invocând Oltul, martor al atâtor evenimente importante, prin folosirea vocativului, cu rol personificator din primele versuri. Epitetele „(virtuţi) mari”, „(fapte) cumplite” intensifică măreţia acelor timpuri, importanţa istorică şi totodată sentimentul de recunoştinţă pe care acestea le stârnesc oricărui român. Întrebarea retorică din final face referire la domnia grandioasă a marelui conducător, al cărui nume este precizat în titlu, Mircea. 9. Poezia „Umbra lui Mircea” este un imn închinat unei figuri impozante din istoria românilor. Prezenţa numeroaselor imagini artistice şi a figurilor de stil, împreună cu vocativul „Oltule” şi imperativul „Ascultaţi” ce arată implicarea afectivă a poetului, prin vocea eului liric, dovada apetenţei poeziei la lirismul subiectiv.

I. 5. („Mulţumire” – Ioan Alexandru) 1. Luni începuseră şcoala de la ora şapte.

3

a trece în nefiinţă. motivul oglinzii 5. Cea de-a patra strofă continuă înşiruirea numai câtorva dintre milioanele de lucruri. „cuvine-se” – cratima marchează o inversiune în forma verbală cu rol în păstrarea măsurii versului. dar cu o notă de profunzime ce nu poate trece neobservată. a-l trece toate apele. 6. Ultimul vers marchează cititorul prin naturaleţea cu care este infiltrat în poezie. 8. candidă = pură beteală = podoabă 2. Metafora „nori. de mici bucurii ale vieţii pentru care nu vom putea niciodată să mulţumim suficient de mult. 6. având rol în păstrarea măsurii versului. etc. cu măiestrie. să spuie  să spună -ntăilor  -ntâilor 7. recunoştinţa eului liric pentru ceea ce are cel mai de preţ de la Dumnezeu: viaţa. a trece pragul. tema poeziei. 3. 2. „mea”. miresme şi senzaţii cu ajutorul înşiruirii. cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi ţine locul vocalei „u” (nu ar avea). motivul toamnei. ideea centrală. motivul dragostei de natură. El simte că nu îi ajunge cerul pentru a-şi exprima gratitudinea. Rolul conjuncţiei coordonatoare „şi” este de a întări dorinţa poetului de a muţumi pentru nenumăratele bucurii pe care i le oferă viaţă. 5. aceste flamuri sure” dezvăluie impresia pe care norii o au asupra poetului. „o fată şubredă şi pală”. motivul amintirii. folosind în mod obsesiv conjuncţia ce leagă toate aceste elemente. şi anume. Repetiţie anaforică.De luni de zile nu am mai auzit nimic despre el. nearticulat are rol în generalizarea sentimentului mulţumirii. înlocuind vocala „î” în scopul menţinerii măsurii versului 3. 9. 4. 6. Fiind un substantiv propriu. „vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”. I. atins chiar de aparenta lor banalitate. 7. „Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi” 4. „să-ţi” – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. Atât epitetul personificator „oglinzile-obosite” cât şi comparaţia 4 . Metafora pune în relaţie un element cosmic cu un simbol de glorie. motivul recunoştinţei. unde poetul îmbină atent. forme şi culori. Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a: „să-ti mulţumesc”. această strofă este ea însăşi o metaforă. poetul reuşind să facă tot mai adâncă fascinaţia in faţă vieţii. („Crizanteme” – Dimitrie Anghel) 1. Deşi aparent destul de săracă în figuri de stil şi imagini artistice. motivul divinităţii. Tiltul poeziei exprimă simplu.

Autorul pune toată aceasţă atmosferă feerică de noapte de primăvară doar pe seama anotimpului. Tiltul anunţă poezia ca pe o metaforă. pe care toamna le lasă în urmă. „caişii. redevin „banalii pomi din faţa casei”. prefăcut. Pomii. 9. caişi. Epitetul metaforic „roze (gesturi)” îmbină armonios mişcarea suavă a pomilor în bătaia vântului cu culorile palide. evlavios ca o vestală”: comparaţia fetei cu o vestală face din acest procedeu banal un adevărat ritual. şi fata singură. Fata descrisă de poet prin două epitete o fac să se potrivească perfect decorului. motivul lunii. motivul primăverii. folosit cu sens metaforic pe lângă cel de-al doilea. fata pentru care cititorul presupunea că iubirea tinereţelor a murit. aducându-l din nou cu picioarele pe pământ.„evlavios ca o vestală” adâncesc sentimentele de tristeţe. anotimpul în care toate florile mor. Ultima strofă trezeşte cititorul din visare. „pomi” fac ca titlul să reprezinte perfect tema poeziei. I. – folosirea simbolului cromatic 5 . s-au – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. strălucind în lumina lunii. şi casa fetei. În prima strofă a poeziei. pentru cea care „n-a fost mireasă”. fără de veşmintele catifelate pe care acesta le pune la dispoziţie. pomii parcă dansează. balul pomilor fiind dulcea primăvară. 4. Apostroful marchează lipsa accidentală a vocalei „ă”. pruni 2. Substantivul „balul”. 8. Putem considera că poetul sugerează pe tot parcursul poeziei o paralelă între trista toamnă. dar calde ale primăverii  epitet sinestezic specific simbolismului 7. o paralelă între anotimpul trist şi monoton . Anghel în poezia sa este sugestiv. „Preschimbă florile în vase. 9. Limbajul folosit de D. 7. de mâhnire. elidarea lui e. / înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii”  imagine vizuală „pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt”  imagine auditivă. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt descrise din perspectiva unei stări puternice. 8. poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi figuri de stil. obsesive. Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea toamnei. 6. („Balul pomilor” – Dimitrie Anghel) 1. având rol în menţinerea măsurii versului 3. zarzării şi prunii. „şubredă şi pală”. 5. Legănându-se uşor în bătaia vântului. zarzări. înveşmântaţi. care transformă întrega natură în sărbătoare. El pune la îndemâna cititorului elementele necesare pentru ca acesta să înţeleagă în maniera proprie semnificaţia versurilor. toamna.

Poezia are un puternic impact asupra cititorului. I.– sinestezie „dulci orchestre” I. persoana a II-a. înţelese şi neînţelese” 5. care urmat de adverbul de timp „acum”. cu sufletul la gură. Folosirea numeroaselor verbe la imperativ. poezia pregăteşte cititorul pentru furtunoasa legătură pe care procedeul creaţiei o stabileşte între opera şi creator. 3. „Pătrundeţi. 9. poetul empresionând prin forţa expresivităţii limbajului. care îi va impresiona pe tinerii cititori. ca prin vis. dormind). 2. După cum arată şi titlul. 8. cu sens metaforic urmat de versul „Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” exprimă dăinuirea în timp a operei artistului. („Epigrag” – Tudor Arghezi) 1. Încă din primul vers al poeziei se remarcă folosirea verbului la imperativ „zburaţi”. 4. ce o vor păstra mereu. Cele două copile seamănă ca două picături de apă. („Lumină lină” – Tudor Arghezi) 1. a pronumelor la persoana a II-a: „-ţi”. trişti şi delicaţi”. 6. Arghezi încearcă să ne transmită ideea că orice creator poate învinge timpul şi spaţiul prin creaţia pe care o lasă în urmă. iar ce-a de-a doua separă două propoziţii / verbe la imperativ. dau cititorului senzaţia că se află în mijlocul unei adevărate „furtuni” de creaţie. intr-un suflet. mod ce prezintă o 6 . (ceva) de vis. a ucide = a omorâ a ucide ≠ a învia 2. Epitetul multiplu „(pustnicii) tineri. Urmează abundenţa de imagini vizuale şi figuri de stil de o impresionantă forţă. iar comparaţia stihurilor cu „păsările mici de catifea” stârneşte duioşie în sufletul cititorului. „porniţi”. 8. 9. a substantivelor în vocativ: „stihuri”. Toamna se seamănă grâul. fraţi de suflet. cum ar fi: „zburaţi”. cu ajutorul cărora eul liric apare ca un comandant al armatei cuvintelor. 3. Poetul îmbină cu măiestrie elemente surprinzătoare. utilizarea verbelor la gerunziu (zăcân. Prima virgulă desparte un substantiv în vocativ de restul propoziţiei. Poezia lui Tudor Arghezi este o artă poetică ce impresionează prin limbajul folosit de poet pentru a se face înţeles şi mai ales prin relaţia dintre creaţie şi eul creator. Aceasta este dată în primul rând de întrebuinţarea numeroaselor verbe la imperativ. urmat de un determinant. „epigraf”. Virgulele utilizate marchează apariţia unui substantiv în vocativ. 4. 7. „vă” şi a adjectivelor pronominale la persoana I: „mea”.

Epitetul simplu „uşoară (zburătoare)” subliniază delicateţea şi fragilitatea albinei. s-au sculat. fiind folosit de fapt cu sens metaforic. De altfel. subliniază mai mult „suferinţa” bietei vieţuitoare prin comparaţie cu somnul dulce din stup. 3. „deştele” – degetele. Cea de-a doua strofă a poeziei exprimă dorinţa eului liric de a crea i totodată răzvrătirea sa în faţa neputinţei de a-şi găsi cuvintele. Încă din titlu. Arghezi introduce procedeul esteticiiurâtului. Deasemenea. cuvintele. Compasiunea sa pentru munca micilor vieţuitoare.” 4. în care poetul îşi va „renega” propriile „cuvinte stricate”. imagine vizuală  „Umblă prin mocirle cu stele”. Imagine auditivă  „Să nu le mai cânte cumva”. I. îmbinând armonios în maniera-i caracteristică cuvintele. 9. „Le vezi? Au căzut. Titlul poeziei surprinde prin aparenta lipsă a legăturii cu textul cu textul acesteia. adjective pronominale posesive (mea).acţiune îndesfăşurare. Poezia marchează prin abundenţa imaginilor artistice formate din îmbinări surprinzătoare 7 . singular. metonimie – „aur şi parfum”. Astfel se formează un epitet metaforic surprinzător prin formasa simplă. 7. 10. 8. forme verbale la persoana I (iubesc). În cea de-a treia strofă a textului poetul prezintă moartea albinei ca o jertfă supremă în numele muncii sale sacre (tezaurul de ceară). 5. Se remarcă astfel prinadresarea directă al persoana a II-a. titlul anticipează tema poeziei. buze. voci 2. forme pronominale de persoana I – „-mi” Adjective posesive de persoana I – „mele” 6. 6. dar contrariantă tocmai prin semnificaţia adejectivului-epitet. 8. observându-se totodată şi compasiunea poetului pentru starea acesteia. plural a pronumelui personal „-le”. Adjectivul „lină”. relaţia poet – material poetic. Semnnul exclamării (semn de punctuaţie) marchează o poruncă a poetului adresată cititorului. lângă substantivul „lumină” creează o metaforă de o dulce muzicalitate (obţinută prin repetarea unor sunete). 7. „îs” – sunt . neterminată. 5. („Cuvinte stricate” – Tudor Arghezi) 1. O caracteristică a limbajului poeziei argheziene aste expresivitatea obţinută din utilizarea numărului însemnat de figuri de stil (metafore: „tezaurul de ceară”. Cratima (semn ortografic) marchează despărţirea formei verbale de forma neaccentuată de persoana a III-a. implicarea afectivă a eului liric. prin intermediul interogaţiei retorice din ultimele versuri este evidenţiată singurătatea micii vietăţi în momentul prăbuşirii din zborul ei înalt. etc) ce creează surprinzător imagini artistice. cuvinte.

ale cuvintelor prin tehnica specificargheziană, estetica urâtului „umblă prin mocirle de stele”, „Fâstâcite şi neroade”. Exclamaţia din primul vers al strofei indică prezenţa unui eu liric dezamăgit de creaţia sa „s-au stricat cuvintele mele”. 9. Poezia „Cuvinte stricate” se încadrează în lirica subiectivă în primul rând prin prezenţa eului liric, indicată de folosirea verbelor i pronumelor la persoana I şi a II-a (mele, huleşte-le), a exclamaţiilor şi a întrebărilor retorice („le vezi?”, „huleşte-le!”). În al doilea rând, prin exprimarea directă a trărilor, a sentimentelor eului liric (dezamăgire, revoltă şi uimire, etc.).

I. 11. („Niciodată toamna” – Tudor Arghezi) 1. desfrunzeşte, îngroape 2. Marchează pronunţarea ultimei vocale a primului cuvânt şi a primei vocale a celui de al doilea într-o singură silabă, având rol în păstrarea măsurii şi a ritmului versului. 3. Am să vin când voi avea puţin timp. Am băut o carafă de vin roşu. 4. „Palid aşternut e şesul cu mătasă”; „Păsările negre suie în apus”; „Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare”; 5. Perfectul simplu (sau trecutul definit) exprimă un fapt complet săvârşit într-un anume moment al trecutului. În limba literară este timpul specific poeziei. În poezie, verbul „a fi” la perfect simplu adânceşte intensitatea trăirilor eului liric în faţa imensităţii toamnei. 6. Motivul toamnei; motivul trecerii timpului; 7. „Păsările negre suie în apus/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur” – comparaţie prin care zborul păsărilor călătoare către alte meleaguri este pus în relaţie cu „boala” ce cuprinde în fiecare an carpenul (desfrunzirea). 8. Titlul poeziei se regăseşte şi la începutul primului vers. Substantivul toamna, precedat de adverbul de timp cu valoare absolută „niciodată” intesifică fascinaţia poetului în faţa grandioasei toamne. 9. Una din principalele trăsături specifice modernismului identificate în poezia lui Arghezi este subiectivismul, evident în textul dat în primul rând prin prezenţa mărcilor eului liric (verbe şi pronume la persoana I şi a II-a). Se observă intelectualizarea emoţiei şi intensificarea trăirilor eului liric prin prezenţa numeroaselor imagini artistice de o deosebită valoare stilistică. La nivel prozodic observăm cultivarea versului liber.

I. 12. („Psalm” –Tudor Arghezi) 1. neputinţă = imposibilitate;

8

Povaţă = sfat; 2. Punctele suspensie adâncescregretul poetului de a nu fi auzit de divinitate, şi totodată dezamăgirea sa. 3. Băiatul acela este slab de înger. Am cumpărat azio imensă stea de mare. Este o stea în devenire. 4. Folosirea verbelor la mod indicativ, mod ce exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală, subliniază dorinţa arzândă a poetului de primi un semn din partea divinităţii, dorinţa de concret. 5. Motivul îngerului (ca semn al divinului), comunicarea cu divinitatea; 6. Prezenţa eului liric este evidentă în text prin folosirea frecventă a pronumelor şi verbelor la persoana I şi a II-a: „-ţi”, „mie”, „vorbeai”, „(mă) rog”, etc. ce fac evident monologul adresat lui Dumnezeu. 7. Poezia lui Arghezi transmite un puternic sentiment de tristeţe şi dezamăgire a eului liric, rezultat al lipsei „unui semn” din partea Celui de sus „doar mie, Domnul, vecinicul şi bunul, / Nu mi-ai trimis, de când mă rog, niciunul...” 8. Primul catren al poeziei este un monolog adresat divinităţii în care eul liric îşi face simţită prezenţa încă din primul vers. Strofa transmite o dorinţă adâncă a eului, evidentă prin folosirea verbului „vreau”, dar marchează în acelaşi timp şi un reproş la adresa Domnului, exprimat cel mai concret în primul vers: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”. Epitetul multiplu „recea (mea-)ncruntată (suferinţă)”, întăreşte motivul eului liric de a da glas reproşului. 9. Limbajul este familiar, îmbinat cu termeni arhaici (ghies), evidenţiind tocmai dorinţa eului liric de a diminua distanţa dintre el şi divinitate. În această poezie lirismul este de tip subiectiv deoarece sunt exprimate în mod direct stări, trăiri ale poetului (deznădejdea, regretul de a nu avea „semne” din partea divinităţii), iar la nivel lexico-morfologic există mărci ale prezenţei acestuia („nu cer”, „mea”, „mie”).

I. 13. („De-abia plecaseşi” – Tudor Arghezi) 1. a se pleca; a-şi pleca capul; a pleca urechea; 2. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi are rolul marcării pronunţării într-o singură silabă a prepoziţiei „de” şi a primei vocale „a”, a adeverbului abia, ajutând astfel la menţinearea măsurii şi ritmului versului. 3. Tot acel vis îngrozitor s-a dovedit a fi un semn pe care numai eu îl puteam înţelege. Din cauza suferinţei a ajuns o umbră de om. 4. „Voiam să pleci”, „voiam şi să rămâi” 5. Interogaţia retorică din ultima strofă transmite cititorului lupta ce se dă în sufletul poetului între glasul inimii, care o vrea înapoi pe fiinţa iubită „De ce-ai plecat?”, şi glasul orgoliului rănit „de ce-ai mai fi rămas?” 6. Teoria iubirii neîmplinite; motivul plecării;

9

7. Prezenţa mărcilor eului liric (precum verbe şi pronume la persoana I şi a II-a „te-", „am rugat”, „voiam”, „plecaseşi”), împreună cu cea a exclamaţiilor („nu te-ai uitat o dată înapoi!”) şi a întrebărilor retorice („de ce-ai plecat?”) marchează în poezie lirismul subiectiv. 8. Ultima strofă se realizează în întregime pe baza antitezei între glasul inimii (cel neauzit) şi glasul minţii eului liric (gândul cel dintâi). Indecizia din sufletul poetului este redată în special în primul şi ultimul vers „Voiam să pleci, voiam să şi rămâi/ [...]/ De ce-ai plecat?de ce-ai mai fi rămas?”. Retorismul întrebării din finalul strofei adânceşte sentimentul melancoliei dată de regretul eului liric în faţa deciziei sale de a renunţa la iubire. 9. Titlul poeziei, constituit dintr-o locuţiune adverbială „de-abia”, lângă care plasat e un verb la mai mult ca perfect (timp specific unei acţiuni trecute şi demult încheiate), subliniază durerea încă puternică din sufletul poetului. De asemenea, persoana a II-a, singurul, a verbului sugerează reproşul eului liric la adresa iubitei, cuprins în forma unui monolog adresat din poezie.

I. 14. („Gri” – George Bacovia) 1. Pâinea coaptă pe vatra bunicilor este cea mai bună din lume. Îmi va rămâne mereu în suflet vatra părintească. 2. Linia de pauză marchează o structură incidentă, separând vorbirea directă de restul versului. 3. Inimă de plumb; (greu)ca plumbul; 4. „ninge”, „gri”, „plumb” 5. Verbe, adjective posesive şi pronume la persoana I: „mi-am zis”, „am oftat”, „mea”. 6. tema solitudiniii; motivul plumbului, motivul iernii; 7. Epitetul metaforic „(zarea) grea” arată senzaţia apăsătoare pe care o resimte eul liric, până şi zarea îngreunându-se parcă sub forţa zăpezii „de plumb”. Ideea este întărită şi de metafora „ninge gri” care adânceşte starea depresivă a eului, sentimentul de vid. 8. În ultima strofă a poeziei „Gri” Bacovia transmite o neagră melancolie dată de starea singurătate resimţită de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. Această stare este redată cu ajutorul imaginilor artistice, îndeosebi vizuale („iar în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) şi al figurilor de stil bazate în special pe cromatica monotonă a peisajului „înnegri”, „gri”, „plumb”. Metafora „zarea grea de plumb” adânceşte apăsarea uriaşă din sufletul eului liric. Se remarcă acea concordanţă, întălnită şi în alte poezii bacoviene dintre monotoniadecorului exterior şi sentimentul depresiv care îl domină pe poet. 9. Titlul, construit simplu din adjectivul cromatic „gri”, motiv des întâlnit în opera bacoviană, anticipează tema poeziei, sugerând tristeţe, deprimare, singurătate. Se observă repetarea acestuia şi în interiorul poeziei în sintagma „ninge gri” din finalul fiecăreia dintre cele două strofe. De asemenea, devenind astfel un laitmotiv, în poezie pot fi identificate o serie de elemente din câmpul său

10

carbonizate = arse. prezenţa simbolului. motivul sicriului. Zborul corbului într-o direcţie nedeterminată (în prima strofă) şi întoarcerea lui în a doua strofă. 8. 2. 16. agonizantă. 5. el crează un contrast expresiv su termenii care evocă insistent culoarea negru (sumbru. Flacăra aruncă scântei pe pământul ud. („Negru” – George Bacovia) 1. având rol în păstrarea măsurii şi ritmului versului. iar prin substantivul „iarna” – o lume pustie. mangal. atât în finalul acestei strofe. 3. tematica: moartea. în amurg. Spaţiul poetic este tensionat de imaginea repetată a mişcării corbului. Metafora „noian de negru” semnifică o grămadă de scrum. tema morţii. Astfel impresia creată este de stranie mişcare în cerc. arse. Linia de pauză marchează aici tocmai sfrşitul unei etape (amorul). Se observă construcţia închisă marcată de apariţia versului „tăind orizontul. 4. „Câmpia albă – un imens rotund – ”. sicrie. „plumb”. Titlul „Amurg de iarnă” este semnificativ pentru aceste pastel simbolist. corb). Cea de-a doua strofăa poeziei continuă descrierea tabloului trist de iarnă din prima strofă. tristă. sumbru = întunecat. orizont = zare. I. 15. sentimentul vidului I. 7. 5. Epitetul cromatic „câmpia albă” nu are o simplă valoare ornantă. 6. parfum = miros 2. „Copacii rari şi ninşi par de cristal”. sugerează repetarea obsesivă a mişcării ce devine o expresie simbolică a unei stări limită. 9.semantic „înnegri”. 4. 3. Folosireacratimei marchează în ambele cazuri pronunţarea într-o singură silabă a sunetelor finale din primulcuvânt şi a celor iniţiale din cel de-al doilea (valabil şi pentru al doilea cu al treilea cuvânt). („Amurg de iarnă” – George Bacovia) 1. glul. 6. posomorât. sugerând prin conotaţia cuvântului „amurg” sentimentul de vid. în amurgul vieţii. dar şi în cel al primei strofe. carbonizat. diametral”. a sugestiei. solitudinea poetului aflat într-un spaţiu închis. imprimând viziunii poetice un caracter ireal. motivul corbului. tema morţii. cu rol în adâncirea senzaţiei de melancolie. Totuleste 11 .

aceea de a renunţa la iubire. care au pus stăpânire pe sufletul poetului. Tema poeziei este tipic bacoviană. „carbonizate flori”) sau prin sfârşitul iubirii. Dorinţa simboliştilor era aceea de a nu numi în mod direct stări sau sentimente. 8. („Pastel” – George Bacovia) 1. marchează grafic regretul eului liric în faţa alegerii făcute. „chemam”. a umbla de funza frăsinelului. aceste stări sunt sugerate şi prin utilizarea liniei de pauză sau a punctelor de suspensie. pierderea iubirii asociată imaginii dezolante a toamnei. Reluarea în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârşit de lume material şi sufletesc.”  imagine auditivă 5. galbenă. Adjectivul „negru” reprezintă un simbol des întâlnit în poezia bacoviană. ideea morţii este sugerată prin dezagregarea materiei („noian de negru”. „pică frunza/ Şi-i galbenă ca tine”  imagine vizuală „iar eu în golul toamnei/ Cheman în aiurare. „-mă”. peste tot sunt semne ale distrugerii. Prezenţa eului liric în poezie este sugerată prin folosirea verbelor şi pronumelor la persoanele I şi a II-a: „spune”. Astfel. poezia bacoviană se constituie mai degrabă într-o descriere a trăirilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne agonizante. în această poezie. sentimentul de vid. I se asociază „parfumul de pene arse”. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite (conjuncţia coordonatoare „şi” de pronumele „-i”). 9. În cea de-a doua strofă este prezentată plecarea iubitei. „spune”. ceea ce ar însemna că arderea nus-a produs de mult. 3. Acesta sugerează prin repetarea obsedantă ideea morţii prezentă în toate elementele din jur. pentru că este prezent verbul „fumegă”. Punctele de suspensie. 9. cădere şi moarte. care pustieşte natura. De asemenea.. 4. I. Iubirea a murit de curând. Focul şi ploaia. Deşi intitulată „Pastel”. 7. 17. prezente în text. Poetul pare a fi supravieţuit unei experienţe de coşmar carear fi putu avea loc în vis. dar şia verbelor la imperativ: „rămâi”. 8. 2. alături de linia de pauză. 7. 6.ars. a tăia frunze la câini. frunză. simbolism  tematică (pierderea iubirii)  utilizarea simbolului  repetarea unor cuvinte sau sintagme 12 . marcând elidarea vocalei „î”. ci de a le sugera prin intermediul simbolului. culoarea dominantă este negrul morţii. Cadrul pustiu al toamnei vine să sublinieze tristeţea. consecinţa fonetică fiind pronunţarea într-o singură silabă a celor două cuvinte. lăsându-l în urmă pe poet într-o stare de deznădejde. Se menţine măsura şi ritmul versului. „stai”. „tine”. sunt ambele elemente ce duc la dezagregare. Motivul centralal strofei este amorul.

depresia. 5. cauzate de ploaia nesfârşită). Impresia de sfârşit de lume este astfel amplificată de repetarea acestui cuvânt în versul-refren al poeziei. 2. 2. „pală lumină”. astfel. plânsul tălăngii când plouă!”) ce sugerează aici atmosfera apăsătoare. ci unul al dezagregării materiei. Cea de-a treia strofă completează tabloul monoton al unei naturi înecate de ploaie. Utilizarea punctelor de suspensie în finalul primului vers exprimă sentimentul de deznădejde a eului liric în faţa ploii nesfârşite. un spaţiu în care poetul însingurat şi dezamăgit bântuie. forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a : „n-am mai văzut”. motivul talangei. lirism subiectiv  descrierea trăsăturilor interioare ale poetului  mărcile lexico-gramaticale ce marchează prezenţa eului liric (verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a) 7. O caracteristică a limbajului simbolist este sugestia. „tristele becuri cu pală lumină”. stări ale poetului (Aici agonia. nu vine să purifice. 18. marcând pronunţarea într-o singură silabă. („Pălind” – George Bacovia) 1. contribuie la menţinerea ritmului şi măsurii versului. I. În luna mai vremea este cea mai frumoasă de pe tot timpul anului. („Plouă” – George Bacovia) 1. „-mi”. plouă. 7. nu este un simbol al fecundităţii naturii. al tristeţii pune stăpânire pe poet. agonizantă. tipic bacoviană. „noapte deplină”. Nu mai pot merge la mare. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite. 4. în care până şi lumina pare tristă. Ultima strofă are aceeşi structură închisă. Astfel se insinuează gândul obsedant al singurătăţii.I. 8. Sentimentul vidului. tină. 6. O umbră de tristeţe îi răsări pe faţă. Aici ea cade neîncetat. cu valoare de refren. de deznădejde a poetului ca urmare a ploii. motivul ploii. Piaţa pustie este un decor des întâlnit în poezia lui Bacovia. Ploaia. cu valoare de refren („Ah. Epitetele „tristele becuri” şi „pustiilor pieţe” sugerează o atmosferă monotonă. 9. „pustiilor pieţe” 5. 4. în poezia bacoviană. Un procedeu tipic simbolist este repetarea unui vers în poezie. Utilizând simbolul sau repetând anumite sintagme sau versuri sunt sugerate sentimente. Piaţa neagră din România s-a extins în ultimii ani. 6. al 13 . 3. ca şi primele două prin repetarea în debut şi în final a aceluiaşi vers („Sunt solitarul pustiilor pieţe”). 19. 3. Epitetul personificator „grele (tălăngi) adormite” sugerează un sentiment de apăsare. deznădejdea.

piaţa pustie. 20.. Cununa Ariadnei) 14 . Mesajul poetic este încifrat. cunună = coroană gravă = solemnă 2.] tiara” accentuează semnificaţia epitetului „umedă”. constituit dintr-un verb la indicativ precedat de pronumele personal „ţi-”. Inversiunea „umedă [. astfel. Poezia poate fi privită ca o artă poetică. relaţia dintre poet – creaţie sa fiind sugerată de utilizarea unor termeni su sens conotativ. Structura închisă a acestui ultim catren sugerează la rându-i.. – utilizarea versului cu valoare de refren – tematica: moartea. „Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de azur” „Aşteaptă infinită şi limpede ca marea”. devenit o umbră ce bântuie prin pieţele solitare. Exprimarea ideilor şi trăsăturilor eului liric într-un limbaj atipic. de restul propoziţiei. obţinută cu ajutorul unui număr mic de figuri de stil (epitete). constituit dintr-un verb la gerunziu („pălind”) trimite cu gândul la un decor tipic bacovian. 6. 7. I. 8. ce simbolizează de fapt creaţia.” aparţine liricii subiective în primul rând prin prezenţa evidentă a eului liric. inimă de piatră.. 3. („Ţi-am împletit. din crearea unor figuri de stil. caracterul de artă poetică al textului barbian. care imprimă ideea de măreţie. 5. încă din titlul. Poezie modernistă. trăsătură specifică poeziei moderniste.” – Ion Barbu) 1. virgulele despart o structură (substantiv+adjectiv). 9. Titlul poeziei. ce îl macină pe poet. arată atitudinea subiectivă a poetului şi marchează adresarea directă către „slăvita soră”. indicată de verbe şi pronume la persoana I şi a II-a. cu mâna pe inimă.pustiului. „Ţi-am împletit.. 8. este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite către o temă tipic simbolistă: moartea prezentă în toate elementele lumii înconjurătoare. lipsit de orice speranţă de a ieşi din el. în vocativ. Se anticipează. I. al cărui limbaj se caracterizează prin ambiguitate. 4. 31 (Dan Botta. spaţiul închis în care agonizează poetul. dominat de obscuritate. dar şi la „pălirea” sufletului poetului.. imagine schematică. Titlul poeziei. Barbu foloseşte în poezia sa sugestia ca procedeu principal al limbajului poetic. Această imagine dezolantă a eului liric bântuit de gândul morţii într-o piaţă solitară. Nu mi-a spus unde pleacă.. Lacul era dezmierdat de mii de unde aurii. 9.

care sugerează legătura permanentă dintre natură şi eul liric. 32 (Emil Botta. 3. Este utilizat motivul mitologic al reginei Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care pare să atingă îndrăgostiţii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada Berenicei”. Marea) 1. . motivul cântecului. au o valenţă eliberatore şi în acelaşi timp le insuflă vitalitate. În cea de-a doua strofă sensul simbolic al cuvântului este generalizat. 8. În ultimele două strofe eul liric îşi imaginează momentele finale ale iubirii lui. un clocot interior.frunze”.nu-mi da” are rolul de a marca elidarea vocalei . simbolizează dragostea eului liric pentru iubita sa. Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinţa eului liric de a fi alături de femeia iubită şi de a-şi eterniza sentimentele de dragoste. dar şi cu al metaforei „Melancolia va luci stelar”. plan aflat în opoziţie cu cel întunecat al lumii materiale: „Pe marginea de umbră a tunicei”. materială. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „aş vrea” şi plural: „să plutim” şi pronumele personale la persoana I singular: „mă” şi plural: „noi”.. 3. Metafora „Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt” sugerează înfocarea eului liric şi a iubitei sale şi faptul că sentimentele acestora. îi ajută să se detaşeze de zbaterile ce ţin de sfera terestră. înlănţuiţi = uniţi. Am fost la mare. 2. îmi’. 5. prin care se face o nouă trimitere la planul ceresc. motivul lunii. creând o atmosferă melancolică. prin intensitatea lor. 4. Verbul „să plutim” ilustrează dorinţa eului liric de a depăşi zbuciumul lumii materiale prin intermediul sentimentelor lui înălţătoare şi eliberatoare. sentimentele lui înfocate pe care doreşte să le eternizeze. melancolie = tristeţe.. (adjectiv) 15 . iar cântecul devine asemenea unei vrăji.1.. o incantaţie a iubirii: „Un cântec printre ani şi un descânt”. Cratima din structura „Dumnezeieşte-ntraripaţi” marchează elidarea vocalei î şi are scopul de a păstra ritmul şi măsura versului. spre care tinde eul liric. Cratima folosită în construcţia . I. Teme/motive literare: tema iubirii.. Sentimentul de tristeţe este ilustrat cu ajutorul epitetului „braţul rece” şi al personificării „Acelaşi pescăruş în larg va plânge”. înfocată. aflată în contrast cu cea dinamică. 7. (substantiv) Parcul acela este mare. referindu-se la iubirea trăită de toţi îndragostiţii. devenit un motiv al poeziei. 6. din incipitul poeziei. 9. idee sugerată de verbul a cânta: „să cânt”.. „să cânte”.î” din forma pronominală . „Un cântec fără moarte aş vrea să cânt”. . Cuvântul cântec.valuri” 2.

.. Grădinile Amăgirii) 16 . face trimitere la faptul că odată ce au ieşit din starea de latenţă forţele interioare nu mai pot fi stăvilite.loveau’’ şi . continuând să-şi facă simţită prezenţa permanent. Sintagma este folosită de doua ori pe parcursul textului. În partea a doua a poeziei se remarcă acumularea de negaţii pentru a sublinia necesitatea liniştii şi a uitării la care aspiră eului liric. „talazuri creşteau”). I. astfel fiind accentuată asemănarea şi realizându-se o simetrie a textului.4.abia începea’’. valuri.clocotitoare valuri’’). Imperfectul. Pentru a marca gradaţia ascendentă a agitaţiei interioare sunt folosite figuri de stil. Titlul este reprezentat de un substantiv articulat hotărât – marea – care denumeşte metafora centrală a textului. teme/motive literare: marea. Prin intermediul metaforei cu valoare de simbol marea este asociată cu imaginea pădurii. „nici” – valoare adjectivala) ideea de singurătate şi de întoarcere către sine este foarte bine evidenţiată. 8. timp verbal care exprimă o acţiune începută în trecut fără a se preciza momentul încheierii acesteia. 5. 33 ( Mateiu I. metafora(.se trezeau’’ şi . „meu”. verbe la persoana I („nu ştiu”.. Gradaţia este marcată şi de verbele folosite... 7. „valuri…loveau”. precum epitetul în inversiune (. „să uit”) 6.marea pădurii”. dar şi diferite tipuri de imagini artistice vizuale sau auditive („legănare de frunze”. Caragiale. trecându-se de la . prin utilizarea adverbelor negative („nu”.creşteau”. Incipitul poeziei reprezintă trezirea din somnolenţă a unor forţe interioare care până acum parcă nu s-au manifestat. titlul sugerează asemănarea evidentă în percepţia eului liric dintre freamătul pădurii şi clocotul mării.. 9. la .digul pieptului meu’’). o data la mijloc şi o data în finalul poeziei. stabilindu-se o analogie între sunetul produs de valurile „clocotitoare” şi foşnetul frunzelor. Astfel.. uitarea. metafora amintită fiind explicitată pe parcursul textului liric. „mă”).. „nu vreau”. pronume şi adjective pronominale la persoana I („mi”. Astfel.

8.Grădinile Amăgirii” conţine un termen concret (. taină= secret. Teme/ motive prezente în poezie: timpul. Inversiunea . 7. 9.văzduhul veşted”. Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristeţea.. natura împărtăşindu-i parcă suferinţa..). la perioada de tinereţe pentru a simţi măcar o clipă de fericire. cauzat de amintirea clipelor frumoase care ţin de trecut (... mohorât. . 2. Se creează o simetrie între natură şi starea eului liric. În ultima strofă a sonetului predomină sentimentul de tristeţe.Amăgirii”). În primul vers.. 6.. cratima leagă părţi de vorbire diferite şi este utilizată de asemenea din necesităţi prozodice (pentru menţinerea ritmului). figură de stil menită să arate corespondenţa dintre trăirile eului liric şi natură.ursuză luna” etc. Astfel. Eul liric simte că nu mai poate aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie. 17 . Titlul . acesta are rolul de a arăta viziunea modificată a eului liric.. apare ideea trecerii ireversibile a timpului.în zadar vei cere viclenei năluciri/ Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri”). respectiv lucrurile frumoase să treacă fără să existe şansa de a le întoarce. Muşcata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ). lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el. tulburi nori”. acesta fiind lipsit de viaţă. ursuză = posomorâtă. 3. Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ).. În poezia . Eul liric regretă că nu se mai poate întoarce în trecut. acest lucru fiind reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu nostalgie. Grupurile nominale indică faptul că tristeţea este sentimentul dominant (..mohorâte flori”. luna..searbedele zori”. care este personificat prin scrierea cu majusculă. Totodată. inducând un sentiment de tristeţe. umbra. .Grădinile Amăgirii”.1. nefiind mulţumit de prezent. 4.amara soartă” arată cruzimea sorţii care face ca timpul.grădinile”) şi unul abstract (. .. Apare epitetul în inversiune ..văzduhul veşted” are rolul de a descrie văzduhul. 5. Epitetul .

Verb la persoana I singular – “Descoperit-am”. grădina. relevând asemănările dintre „Poetul” de acum un secol şi eul liric. creaţia romantică accentuând relaţia dintre om şi natură.veşted”.amara”.. 2. .apusa tinereţe”. Neoromantică) 1.. .se arată existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric. Coama bogată a calului demonstrează că este bine îngrijit.. poetul. . 3.vei plânge”. motivul lacului 5. trimite iniţial cu gândul spre o imagine a frumosului. . Spaţiul imaginat. „eu”.. 8. figura de stil creionând atitudinea specifică poetului romantic pe care o preia şi eul liric. Repetiţia enumeraţiei „solemn şi elegant” realizează paralelismul între prima şi ultima strofă. Călinescu. I.. a imaginii redingotei şi a turlei 18 .searbedele”). Pe coama acestui deal se cultivă pomi. 7.. Reluarea epitetului „ţilindrul cel gigant”. .. Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristeţii (..motivul codrului. Ultima strofă marchează trecerea la lirismul subiectiv. eul identificându-se cu poetul romantic de acum un secol al cărui univers este descris în strofele anterioare.tulburi”..ursuză”.s-a ofilit”. „Funebra turlă sumbră printre molifţi şi pini” 4. . arătându-se starea eului liric – regretul după . a armoniei dar prin adăugarea celui de-al doilea termen (amăgire) se evidenţiază ideea că totul nu este decât o iluzie. 6. Astfel lacul reprezintă un element ce aparţine spaţiului exterior poetului şi care îl inspiră. clipă în care nu mai există decât amăgirea. natura. . o imagine a efemerului. Motivul lacului este unul specific romantismului. 34 (G. În structura „Descoperit-am” cratima marchează scrierea inversată a formei verbale la timpul perfect compus.mohorâte”. pronume la persoana I – „îmi”. prezenţa sa în poezie ajutând la conturarea universului poetic romantic care constituie tema textului. spaţiu legat de clipa prezentă.

Din punct de vedere fonetic. repetiţia – „încet. soare cu dinţi 2. personificarea – „luna[. la neoromantism.. 35 (Vasile Cârlova. 6. „tristă vale”.. cu ochii în soare. ceea ce explică titlul – reinventarea romantismului prin folosirea stilului specific curentului.realizează paralelismul cu prima strofă. Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete – „plăcuta vreme”. primele trei strofe realizând portretul unui poet de acum un secol şi proiectând în exteriorul său marile teme ale creaţiei romantice. idee ilustrată de metafora „eu mă pierd în codri solemn şi elegant”. sugerat de dublul epitet “solemn şi elegant”. Înserare) 1. „blajană” 4. visul) justifică încadrarea textului în lirica de 19 . observându-se şi trecerea de la timpul imperfect folosit pentru descrierea “Poetului”. întrucât natura şi mitologia sunt teme predilecte ale romantismului pe care le va aborda şi eul liric în ipostaza de poet. conferind oralitate stilului. „cevaşi”. apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul. singurătatea. luna. „eu”. „sgomot”. „mă”. dar într-o manieră “neoromantică”.a. singurătatea ş. Se reia motivul apei. şi motivul codrului care constituie o metaforă pentru universul liric romantic. mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”. din care „ies sirene şi undine”. şi reluarea motivelor literare ale acestuia. teme/motive: natura. pentru ca apoi eul liric din prezent să creeze tot în manieră romantică deşi curentul apusese. exprimând asemănările eului cu un poet romantic de altădată. I.]îşi caută de cale adesea mulţumind”). luna şi stelele. 3. care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive. Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea. 9. Poezia are ca temă poetul romantic şi universul său liric. preluând de la acesta atitudinea elegantă. încet”. la timpul prezent. 5. 7.

Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere. credea că o să-l cert. Motivul lunii este predominant. Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor. singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric. acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile albind”). 8. a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea plăcută vreme. „pădure”. încet…se urcă”. deci se întunecă mai târziu. linişte 6. În ultimele două versuri.inspiraţie romantică. „mac” 2. În această strofă. Personificarea „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea” 20 . dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se creează imagini vizuale care arată mişcarea de alunecare a lunii fiind abia perceptibilă. 36 (George Coşbuc. Pastel) 1. Prin repetiţia „încet./ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu. Cratimele din structura „Şi-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca rostirea legată a celor trei cuvinte. aceasta este personificată. în astă tristă vale. I. cu frunte mai blajană / Îşi caută de cale adesea mulţumind”). E vară. Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”.”). 3. motivul – înserarea 5. Atmosfera strofei este de melancolie. I s-a întunecat faţa când m-a văzut venind spre el. sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric. Fiind un substantiv nearticulat se creează senzaţia unei repetabilităţi. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură. Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului. tema – natura. tipic unei creaţii romantice. care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii. 4.. 9.

9. în toate detaliile ei. „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea”. predominante în poezie. În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static. în care poetul îşi exprimă discret sentimentele. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care liniştea totală îşi pune amprenta şi asupra vegetalului. care întregeşte starea de linişte ce a cuprins întreaga natură în momentul înserării. cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. care sugerează relaţia directă dintre om şi natură. „adoarme”. Aceste verbe sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă. prin imaginea vizuală: „amurgul moare…/ Dă semne nopţii din ponoare”. au rolul de a crea o atmosferă plină de mister. o magnifică panoramă surprinsă. prin intermediul stihiilor şi al vegetalului : „Prin vişini vântul în grădină/ Cătând culcuş mai bate-abia/ Din aripi. titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colţ de natură. stare la care fac trimitere şi strofele anterioare. parcă. Personificarea „Ea-mbracă haine-ntunecate”. orice trimitere spre ideea de mişcare dispare. Treptat. din strofa a doua.exprimă starea de linişte redată de contemplarea naturii. şi-n curând s-alină”. au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel. Verbele la prezent. „tace” etc. a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”. Astfel. precum şi epitetul personificator „tăcută”. Titlul „Pastel” este sugestiv. 37 (Aron Cotruş. indicând denumirea speciei liricii peisagistice. 8. I. motivată fiind de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii contemplate. Munţii) 1) degeaba. utilizată doar în cadrul literaturii române. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte. necuprins 21 . Se remarcă impersonalitatea vocii lirice. 7. Astfel singura marcă a prezenţei eului liric este deicticul personal „eu”.

în comparaţie cu năzuinţele sale. este evidentă la nivelul textului liric prin repetarea structurii 22 . lumina etc. „setea-mi” 6) Metafora „piedica-mi de humă”. Lupta vocii interioare a poetului cu propriile restrângeri este redată printr-o serie de figuri de stil : metafore („piedica-mi de humă”. „statornic” etc. 7) Modalitatea în care versificaţia poeziei a fost concepută poate fi interpretată ca o încercare de a reda cât mai fidel starea interioară de nelinişte sufletească a eului liric. munţii. o comparaţie („ca dintr-o strâmtă ocnă”). „sălbatic”.). iar încercările eului liric de a atinge absolutul sunt asemănate cu procesul de formare al munţilor. de care nu putea să scape. 3) Ceea ce l-a determinat să-şi părăsească drumul ales în viaţă a fost sentimentul apăsător de vină. astfel. 8) Ideea poetică din ultima strofă este conturată printr-o paralelă realizată între condiţia umană şi cea a munţilor. „slut”. Într-un moment al vieţii în care pierduse sprijinul apropriaţilor săi. 5) „În coaja lui tirană”. Comparaţia vieţii. „seteami de lumină”). enumeraţii („să ies. cu fenomenul de ridicare a munţilor. Lipsa armoniei ritmului. este o figură de stil prin care eul liric îşi exprimă viziunea asupra relaţiei dintre trup şi suflet. realizată în ambele cazuri. partea fizică a fiinţei omeneşti este văzută ca un obstacol („piedică”) în calea obţinerii desăvârşirii spirituale. măsurii şi a rimei ar putea sugera. ideea de limitare a individului. pentru a delimita o construcţie metaforică cu valoare apoziţională. să fug”). astfel. 4) teme/motive literare: viaţa privită ca o luptă continuă. văzute ca o luptă continuă.2) Liniile de pauză marchează o pauză în vorbire. singurul lucru care îl motiva să-şi urmeze studiile era setea de cunoaştere. prin atingerea absolutului. care nu poate fi încadrată la nivel structural de constrângeri prozodice. să scap. inversiuni („sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă”) şi epitete („omorâtor”.

Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprimă dorinţa eului liric de a se detaşa de latura sa materială („mă voi sui”. motivul stelei. frumoasă lume. „voi deslipi”. „voi deslipi”). Virgulele din versul „Iar tu. 7. de a se contopi cu Divinitatea („Mă vanvăli”. 38 (Nichifor Crainic. 23 „voi sfărâma”. motivul arhanghelului. Astfel. Teme/motive: tema dezmărginirii. manifestat atât prin admiraţie. finalul poeziei sugerează un sentiment al eului liric de tip eterogen. Astfel. aşa după cum anunţa şi titlul imaginea munţilor apare în prim-plan. Strofa a doua însă. „m-oi topi”). cât şi prin invidia faţă de puterea intrinsecă a munţilor. care reprezintă un intermediar între terestru şi ceresc. a-şi lua inima în dinţi. de a întreprinde o ascensiune către absolut („voi sfărâma”. de a se elibera de tiparele neschimbătoare impuse fiecărui individ în parte. aduce o schimbare: încercarea munţilor de a se ridica din „coaja” pământului este comparată cu dorinţa eului liric de a-şi depăşi propriile posibilităţi. a-şi călca pe inimă. Iniţial accentul pică pe modul de formare a munţilor văzut ca o „revoltă” împotriva ordinii naturale. a avea o inimă de aur. a pune la inimă. 3. 2. Esenţial în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului. 5. tristă. amară = dureroasă. „voi culca” şi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I . „voi culca”. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „mă voi sui”. între materialitatea de care eul liric doreşte să se detaşeze şi absolutul la care el vrea să acceadă. „meu”. 4. „s-or lumina”) şi de a accede la esenţă. 9) Titlul poeziei poate contraria aşteptările cititorului. I. Desmărginire) 1. „mea”. 6.„ca voi” atât la începutul strofei. cât şi spre sfârşitul acesteia. singular: „mă”. „-mi”. să-mi pari o piatră seacă” au rolul de a izola apoziţia „frumoasă lume” de restul propoziţiei. Deci. azur = albastru.

Titlul „Desmărginire”. Ultima strofă a poeziei înfăţişează finalul ascensiunii eului liric şi accederea lui la absolut. element intermediar între divin şi terestru. 3. este cel care facilitează ascensiunea către Divinitate a eului liric. – sens propriu Ochii sunt oglinda sufletului. persoana I. „A chipurilor în amurg plăpând” Prezenţa eului liric în poezie se evidenţiază prin pronumele personale la Titlul poeziei nuanţează dorinţa de a fi captiv unui aceluiaşi timp. conservare a acestui timpului. 5. firea. „mi) şi prin verbul la persoana I singular („-nţeleg”). Metafora „O pretutindenească vibrare de lumină” simbolizează idealul pe care eul liric doreşte să-l atingă. noaptea etc. desprinderea acestuia de lumea terestră şi de constrângerile temporale şi spaţiale şi accederea lui la absolut. care prefigurează tema poeziei. 39 (Leonid Dimov. Metafora „Despovărat de zgura părerilor de rău” sugerează detaşarea de grijile şi regretele inerente trupescului odată cu atingerea spiritualului. sugerează eliberarea de materialitate a eului liric. iar metafora „m-oi topi în boare de muzică divină” ilustrează dematerializarea acestuia şi contopirea lui cu Divinitatea. singular („mă”. visul. jale – tristeţe. Modul conjunctiv cu valoare imperativă subliniază doleanţa eului liric de stagnare. 9. tărâm al minunilor în contingent. reprezentată cu ajutorul epitetului „muzică divină”.norul. Să fie iarnă) 1. Valoarea imperativă. năluci – fantasme „să-nţeleg” – În această structura cratima marchează lipsa unui sunet Fata se privea într-o oglindă spartă. capătă conotaţiile unui moment miraculos. 2. 8. Oximoronul „creştete de hău” sugerează imaterialitatea planului ceresc şi imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestră. 6. 4. 7. la Divinitate. Iarna (vocala î) despărţind două părţi de vorbire diferite şi păstrând măsura. „şalupă/Ritmată de arhangheli”. – sens figurat teme/motive: iarna. în care nimic nu e surprinzător şi totul e posibil. de care 24 . I.

Oniricul tinde spre invadarea realului.aminteam. epitet (gerunziu acordat) ce sugerează dezamăgirea provenită din imposibilitatea 25 . în primele trei strofe configurându-se un cadru abstract. ireal. legendare reliefează prin intermediul enumeraţiei „zei. Se observă. Expresivitatea poeziei este dată de apariţia figurilor de stil şi de elementele de versificaţie. Înaintarea în miraculos şi configurarea acestui cadru ar putea traduce o rezistenţă a eului liric la constrângerile şi la limitele realului. Succesiunea imaginilor ar putea fi interpretată ca o dorinţă a acestuia de a înlătura barierele şi de a explora miraculosul. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare noapte mai adânc” sugerează faptul că acest plan secund al existenţei este întotdeauna prezent în orice „fire”. 9. în sensul că nu apare termenul cu care se face comparaţia. prin care se realizează câte o comparaţie de fiecare dată parcă neterminată. („Cum roade visul…”. spre contopirea cu acesta într-un spaţiu metafizic. 8. Personificarea visului care dirijează fiinţele miraculoase accentuează capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil. Însa acest lucru e împiedicat de bariera reprezentată simbolic prin oglindă. Iarna ar mai putea să sugereze lumea lăuntrică a eului liric. Prizonier al cotidianului. sugerează intensitatea sentimentului. „Cum nasc apoi năluci…”). Astfel jalea creşte în „tagma suferindă”. meandri. Apariţia figurilor mitologice. Motivul oglinzii subliniază limita dintre real şi ireal „Cum se lipsesc cu toţii de oglindă/ Să treacă dincolo cât mai curând”. În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenţa unor ansambluri insolite. acesta doreşte să se afunde în inconştient „pentr-un ev întreg”. care vine să demonstreze din nou faptul că în acest spaţiu concretul se dizolvă în abstract. o imagine de mişcare absurdă. dorinţa puternică de a se abandona într-un timp încremenit. absolut. de asemenea. Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric. „Cum se lipesc cu toţii…”. eve/ Şi cavaleri” faptul că în acest spaţiu orice este realizabil. Poezia este formată din patru catrene. Acest lucru este sugerat prin personificarea visului care dirijează figuri legendare. Oximoronul fantasmelor care „gonesc uşor” realizează sub forma unei asocieri paradoxale. structura simetrică a începutului celor trei strofe. într-o lume de „preziceri şi colinde”.

de-atunci şuvoaie-ntregi de clipe” este utilizată virgula pentru a marca interjecţia „ah”. Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugerează dorinţa eului poetic de a rămâne captiv unui timp abstract. În ultima strofă tensiunea lirică se amplifică. I. personificare: „Iedera-mbătată de cuvânt” 7. des utilizat din perioada modernistă până în prezent. singular („mă”. tema creaţiei. pentru a evidenţia mai bine o idee poetică. indicând acţiuni durative. motivul timpului 5. a intra în pământ de ruşine 4. a şterge de pe faţa pământului. Alternarea modurilor şi a timpurilor verbale face cititorul să surprindă câteva secvenţe ce amintesc de o desfăşurare epică. Expresivitatea lirică este. în cazul cărora nu se poate preciza momentul încheierii lor: în vreme ce meşterul „înălţa”. astfel. pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor versuri. Iedera îndrăgostită) 1. timpul să îşi piardă esenţa. 6. „mi) şi prin verbele la persoana I singular („-nţeleg”). În versul „Ah. iar el să pătrundă într-o altă formă a existenţei „pentr-un ev întreg”.. sihastră”. 40 (Ştefan Augustin Doinaş. „coloane” 2. iar prezenţa eului liric se face simţită prin pronumelor personale la persoana I. ordonarea timpului după succesiunea ireversibilă a fenomenelor să se anuleze. iedera „încerca” 26 . la spectacolul accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. Nălucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”. Personificarea nălucilor care se plimbă călare şi oximoronul „gonind uşor” creează o imagine paradoxală care configurează un spaţiu miraculos. Autorul foloseşte acest procedeu. În prima parte a textului observăm apariţia imperfectului. 3. cât se poate de bine conturată.fuziunii dintre real şi ireal. epitet dublu: „Iat-o: frunză palidă. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri se justifică prin faptul că poetul a utilizat ingambamentul care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor. „arhitravă” .. fără a marca aceasta printr-o pauză.

sfioasă. Iniţial. 2. „Pădurile – schelete care ţipă”. sihastra”. prelungi”). sugerează surpriza eului liric în momentul apariţiei iederei. tânjea = zăcea. prin imaginile artistice folosite . „mişca braţe gingaşe.zadarnic să se prindă de piciorul lui. însa odată ce meşterul o invita să-i fie alături. metafore „glezna pietrelor”. Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbracă o poveste inedită de dragoste între meşter şi planta firavă.imagini vizuale: „iat-o: frunza palida. ademenită de cuvânt. Odată ce a gustat din fructul dragostei. iar toate acţiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ. iedera începe a-şi manifesta sentimentele prin mişcări lente. timidă. începe să urce. mereu îşi ia avânt”. palidă. 3. 4. are rol de a marca elidarea vocalei î . metafora („glezna pietrelor”) şi a imaginilor vizuale („suind cu soarele pe dungi”. „Şi apele.ntregi de clipe”. cumplit = teribil. cât şi prin interjecţia din versul: „ah. iederea. Limbajul poetic în poezia dată se caracterizează prin expresivitate oferită de multitudinea figurilor de stil epitete „frunză. 41 (Ştefan Augustin Doinaş. Balada întrebării lui Parsifal) 1. construită cu ajutorul figurilor de stil: epitet multiplu („frunză. prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „şuvoaie. 8. sleind. După ce meşterul îi adresează chemarea prin imperativul „vino”. „mişcă”). prezentată metaforic. care dinamizează atmosfera poeziei. „se alintă”. formă neaccentuată). realizându-se totodată şi pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (substantiv/pronume personal. palidă. „deschide”. gingaşe : „se alinta”. I. 9. Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfară”. repetiţii „şi mereu. de atunci şuvoaie-ntregi de clipe” şi prin imperativul „iat-o” ce denotă implicarea eului liric şi oferă o culoare vie atmosferei sugerate de poezie. timpul prezent („muşca”. „linge”. Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”. sihastră”. E în floarea vârstei. Urmează o amplă personificare a sa. sihastră”). stagnau solemne” 27 . personificări „iederambătată de cuvânt”. aceasta este reţinută.

Banală) 1) firesc = natural . „streşinile toate-ntr-o aripă”. Balada desemnează specia genului epic care dezvoltă un subiect istoric. specifice unei descrieri („vechi castel”. În primele patru versuri. iar pe de altă parte de prezenţa grupurilor nominale.schelete”. văzduhul însuşi fiind târât prin noroi. castelul. Fragmentul citat se încadrează în definiţia speciei. Boala Regelui Pescar pare să fi afectat toată fire. Cântecul îşi pierde menirea de a exprima frumosul şi ajunge doar să se transforme într-un vuiet care anunţă haosul creat de această stare apăsătoare. Metafora prin care imaginea pădurilor este apropiată de cea a unor schelete. „apele.5. amplifică zbuciumul naturii care vibrează la aceeaşi intensitate cu suferinţa Regelui Pescar. urăsc = detest 2) Prezenţa punctelor de suspensie în versul „că aş vrea să fi întotdeauna a mea…” se justifică prin nevoia de a accentua intensitatea sentimentelor eului 28 . apele 6. Natura întreagă respiră a boală. sleind. teme/motive: natura. 42 (Geo Dumitrescu. în vreme ce natura este prezentată ca într-un pastel. într-un mod forţat după cum arată şi comparaţia „ca un sclav”. Imaginile vizuale care punctează acest lucru sunt cât se poate de elocvente prin enunţurile eliptice care le cuprind „Pădurile . Nicio înălţare nu mai este posibilă. „cumplit zugrav”. „vântul galben”). 8.” Comparaţia „Durerea-l bântuia ca o fanfară” accentuează ideea conform căreia castelul resimte la rândului lui. fiind personificat. sugerează şi el boala grea care a contaminat tot locul. Caracterul descriptiv al secvenţei citate este dat pe de o parte de faptul că se prezintă un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendară”. prin diferite trimiteri se realizează personificarea castelului aflat „într-o vale legendară. „Văzduhul tras prin tină”). având şi pasaje de lirism. stagnau solemne”. Incipitul marchează o atmosferă de poveste. 7. Epitetul metaforic „vântul galben”. legendar sau mitologic. 9. I. durerea bolii stăpânului.

Comparaţia „totul e roz şi plin ca în literatură” sugerează ineditul sentimentelor resimţite de îndrăgostiţi.”. trezeşte în el dorinţa de a o avea toată viaţa alături. intensă fiind prezentă în orice gând „m-am gândit că eşti frumoasă. Doar gândul la frumuseţea iubitei. că aş vrea să fii întotdeauna a mea…” are rolul de a scoate în evidenţă sentimentele pe care eul liric le are faţă de femeia iubită.liric faţă de iubită. că aş vrea să fi întotdeauna a mea. iubirea începe treptat să îşi piardă din culoare şi din farmec.. că te iubesc. sărutul 6) Enumeraţia „că eşti frumoasă. 7) În a doua strofă. Dacă raportăm titlul la contradicţia cuprinsă în ultima strofă („deşi faptul că 29 . care nu pare a fi real. 4) „m-am gândit că eşti frumoasă”. format doar din adjectivul „banal”. pare iniţial în opoziţie cu ideile poetice ale textului. Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…” au rolul de a accentua emoţiile trăite de eul liric şi implicarea afectivă a acestuia. Sentimentele lui îi apar drept o consecinţă firească a reprezentării iubitei. Astfel se poate observa cum la început dragostea este acaparatoare. „cu toate că eşti frumoasă” 5) teme / motive literare : iubirea. după ce punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndrăgostiţi se consumă: „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură. că te iubesc. poetul concentrează întreaga lor „poveste” de îndrăgostiţi. împlinirea fizică a dragostei pe care amândoi o simt unul faţă de celălalt printr-un sărut. Puritatea acestei năzuinţe este subliniată de epitetul dublu „gând cuminte şi firesc”. Însă.. iar cei doi iubiţi să nu rămână cu nimic altceva decât cu o amintire care acum li se pare „Banală”. În acea clipă tot ceea ce-i înconjoară pare că dispare. în câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei trăite.”. Şi-a imaginat povestea mea cu ochii minţii. 8) Titlul poeziei. Ultimul vers al strofei reprezintă apogeul pasiunii celor doi. Prin cea de-a doua comparaţie „totul e …ca într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea ce caracterizează povestea lor de iubire în a căror braţe se lasă purtaţi fără nicio reţinere. 3) Am strâns mână de la mână şi am cumpărat ceva frumos..

sugerează exprimarea pot marca şi o stare de melancolie. un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca fiind una banală. 9) Poezia citată este una de dragoste. Sentiment inefabil. o pauza afectivă în text. motivul inspiraţiei poetice. menit să-l caracterizeze pe Amor. tema creatorului/condiţia poetului. Ideea poetică este redată prin substantivele aflate în relaţie de antonimie: „patima”. 7. Versul al doilea. „trezind în suflet patimă şi ură”. 4.„ura”. vers = stih trezind = deşteptând. „s-auzi în el al undei şopot” / „versul cel mai plin” 5. E toamna în sufletul meu. reflecţii asupra propriilor 30 . 6. se subliniază rolul important al prozodiei clasice în creaţia lui Eminescu. „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură”). Strofa a doua debutează cu o exclamaţie melancolică. ele concepţii. iubirea. Comparaţia „măsura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine să evidenţieze şi să ridice la rang înalt elementul prozodic: măsura este asemănată cu dulceaţa şi abundenţa mierii în anotimpul precursor iernii. Punctele de suspensie marchează o întrerupere a enunţului.te iubesc îmi apare evident”/„nu ştiu de ce te urăsc în acest moment”) apare o nouă explicaţie. având în vedere tema acesteia (iubirea). 2. sugerând întreruperea ideii poetice. De asemenea. 43 (Mihai Eminescu. iubirea poate conduce de multe ori la stări contradictorii. semnul exclamării fiind însă înlocuit cu linia de pauza. dar şi faptul că întregul monolog liric este adresat iubitei („aş vrea să fii întotdeauna a mea”. Iambul) 1. „ m-am gândit că eşti frumoasă”. marcată grafic prin conjuncţia adversativă „dar”. Afirmaţia mea l-a lăsat cu gura căscată. melancolia. a stării de melancolie şi revenirea la realitate. 3. prin epitetul în inversiune: „dulce glas”. I.

Procedează cum vrei. 4.sentimentelor în poezie. Se păstrează totodată măsura şi ritmul versurilor. Pe de altă parte. ramuri. compus din doua silabe. Se creează o atmosferă intimă. fereastra este cea care permite privirii îndrăgostitului să poată admira frumuseţea şi gingăşia celei pe care o iubeşte. luna. hotarul dintre cele două spaţii – exterior şi interior – despărţindu-i parcă pe cei doi îndrăgostiţi. 9. 7. 3. pe exprimarea subiectivă a trăirilor. Strofa a doua debutează cu conjuncţia adversativă „dar”. stelele. sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers. Cratima din versul „Deasupra-mi crengi de arbori se întind” are rolul de a pune în evidenţă pronunţarea împreună a două parţi de vorbire diferite. accentul fiind pus pe sentimente. „umeri de ninsoare” 5. redată în prima strofă. „mâna ta cea fină” . Fereastra. care este „cel mai plin. I. pe de o parte. Preferă să rămână în întuneric. Teme/motive: iubirea. 2. Poezia se încadrează în curentul romantism prin temele şi motivele specifice (tema creatorului. de mister. Metafora „flori de umbră mă cuprind” este extrem de sugestivă în redarea ideii de analogie între sentimentele eului liric şi natură. 8. Reluarea lui în ultimul vers are rolul de a pune în evidenţă faptul că întreaga poezie este „închinată” iambului. senină = clară. Epitetul „mâna ta 31 . pe imaginea iubitei care este privită. Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât „iambul”. mişcă = freamătă. Stau în cerdacul tău…) 1. element recurent în lirica eminesciană reprezintă. melancolia). atâta timp cât transferul nu va bate la ochi. decât să afle că a fost trădat de propriul frate. care mută atenţia cititorului de pe imaginea cadrului natural. arborii şi florile născând umbre în lumina selenară. 44 (Mihai Eminescu. 6. mai blând şi mai pudic”.

. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene. Relaţia de apropiere dintre cei doi este evidenţiată de folosirea pronumelor personale de persoana I şi a II-a: „eu”.. „ în val de aur părul despletind”. un motiv caracteristic curentului romantic. a imaginaţiei şi a fanteziei. Cultivarea sensibilităţii. fixând cadrul: „Stau în cerdacul tău. reflectând razele lunii.. spaţiu al oglindirii şi al invaziei erotice. Vraja este atât erotică.. dominat de lumina selenară „ş-alături luna bate trist în geam”) deoarece toate mişcările sunt abia resimţite. „tu” şi de adevăratul ritual al privirilor celor doi. O modalitate de evadare.. prin motivul visului.cea fină”. specifică romanticilor este reflectată şi aici. Sonetul „ Stau în cerdacul tău. Avem de-a face cu o natură copleşitoare.. de data aceasta absolută. Multitudinea imaginilor artistice. cât şi figurile de stil ( epitetul „umeri de ninsoare”. Titlul sonetului este reluat în primul vers din primul catren. personificarea „stele tremură” etc. feeric. precum şi metafora „În val de aur părul despletind” exprimă senzualitatea celei care pierdută în gânduri se uită în lumină. Atmosfera de intimitate este creată de acest cerdac. evidenţiată şi în acest sonet. marmoreană. invadând spaţiul sacru al intimităţii.”.” aparţine liricii intime şi dezvăluie o temă romantică. 8. asupra căreia domină lumina selenară. desemnând un spaţiu intermediar. „încet te-ardici”). minimalizând luciditatea şi raţiunea este un sprijinul apartenenţei acestei poezii la curentul romantic. cât şi exterioară. dar şi prin tema naturii. urmată apoi de stingerea luminii („Încet te-ardici şi sufli-n lumânare.) contribuie la alcătuirea unui spaţiu intim. contaminând natura. în mare parte dinamice („vântul mişcă arborii-n grădină”. un ansamblu domestic întrepătruns cu un aer familiar. fapt ce presupune reveria trăirii. alt argument în 32 . „desfaci visând pieptarul de la sân”. Observarea iubitei se face prin intermediul unei ferestre. Feminitatea nudă. 9.”) învăluie îndrăgostitul în efectele semiobscurităţii produse de o noapte senină.

melancoliei...viata-mi lipsita de noroc”)..bătrân” din pricina depărtării de iubită.aducerile-aminte” aflată în versul.. În aceste versuri apare motivul îmbătrânirii iremediabile suferite odată cu pierderea iubirii. reprezintă un final melancolic şi dramatic...O! glasul amintirii rămâie pururi mut”. nelinişte. . Sub raport prozodic influenţează măsura şi ritmul versului. epitetele . limita expresivă a situării între vis/iluzie şi realitate. visul/ reveria. 4. Cratima din structura . aspectul de pustietate.. lipsit de viaţă.. cu mâini subţiri şi reci”.. 6. Ochii sufletului îţi arată adevărata faţă a omului.. metafora . . Amintirea e modalitatea de eternizare a iubirii.) 1. dorinţa şi împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate 33 . pus sub semnul regretului.Şi parc-ai vrea a-mi Teme/motive: viaţa lipsită de noroc.. aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte doar prin puterea amintirii. etern = veşnic. Pentru el focul inimii e mai puternic decât raţiunea. amintirea Comparaţia . înţeleasă ca amestec între fericire şi nefericire. „rămâie” fără conjuncţia .. vreme.Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri” marchează grafic rostirea împreună/legată a celor două cuvinte pronunţate fără pauză.bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia motivul îmbătrânirii spune ceva. amintirea (. moartea. Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică . Departe sunt de tine. 5.bătrân şi singur”.. Folosirea verbului la conjunctiv prezent. nemuritor.iarna” evocă ideea de singurătate.apoi suspini” iremediabile. tristeţe.. Antitezele norocul (.norocul ce-o clipa l-am avut”)-nenorocul (. 2.aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”)-uitarea(. 7. Substantivul .. sugerează depărtarea fiinţei de realitate.să” indică dorinţa de respingere a .. Trăirile eului liric sunt contradictorii. 3. 45 (Mihai Eminescu.Cu ochii mari în lacrimi. intrând în alcătuirea unei locuţiuni substantivale.. dorinţei de uitare. Alternanţa prezent/trecut scoate în evidenţă efectele transformatoare ale iubirii.glasul iubirii”.glasului amintirii”. fiind asociată cu vârsta celui care se simte ..sa uit pe veci”) evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării.I. clipa = moment..

atât locativă cât şi temporală. odinioară/altădată-prezentul clipei. cultivarea emoţiei şi a sentimentului. Epitetul în 34 . „iubite înger scump”. care trăieşte prin puterea amintirii.deosebită. Trăsături romantice ale poeziei: imaginaţia este principiul fundamental de creaţiei. I. Structura de monolog adresat a textului este conferită de sintagme precum „iubita mea”. amintireuitare. universul ideatic al poeziei dezvoltă o gamă variată de trăiri şi de emoţii valorificate prin imagini artistice: . Adverbul „departe” are dublă perspectivă.” evidenţiază tema iubirii eterne. Din valurile vremii…) 1. Prezentul visării este pus sub semnul regretului. Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipă. evidenţiază sentimentele puternice ale îndrăgostitului. Trăirile eului liric sunt contradictorii. Virgula este semnul grafic care în versul „Să te ridic pe pieptu-mi. Titlul . iubite înger scump” desparte o apoziţie dezvoltată de restul enunţului. 6. antitezele romantice. Gestul lui m-a impresionat până la lacrimi.. 2. generatoare de melancolie: norocul-nenorocul.. dar şi al dorinţei de uitare. Întreaga poezie este o confesiune lirică realizată pe baza relaţiilor antitetice: vis/reverie-realitate. „vântul loveşte în fereşti”. dar şi de utilizarea verbului la persoana a II-a singular.vei fi murit” proiectează sentimentul iubirii în eternitate. Folosirea verbelor la viitor .Departe sunt de tine.. În metafora „iubite înger scump”. 46 (Mihai Eminescu. noroc-nenoroc. un final melancolic şi dramatic. tema iubirii/ motivul visului 5. Ai încălzit un şarpe la sân. zadarnic = inutil. umbra = amintirea.singur lângă foc”. modul imperativ „răsai”. 9. 8.. bazate pe relaţia atracţie-respingere. al melancoliei. 4. al refuzului asumării unei realităţi banale.. 3. având rolul de a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei iubite. dubla determinare epitetică „iubite” şi „scump”. amintirea-uitarea.

sinceră a propriilor sentimente. aduc sentimente puternice. De asemenea. 8. felul în care amintirile vin în prezent din „valurile vremii”. evidenţiind frumuseţea. conferind textului simetrie. ireversibilitatea timpului. stelele. „zâmbetul tău dulce”). 7. perfecţiunea iubitei. care nu mai are contururi clare odată cu trecerea timpului. a comparaţiilor „străvezie ca faţa albei ceri”. Punctele de suspensie reprezintă nostalgia. apare şi la începutul primului şi ultimului vers. Metafora „Din valurile vremii…”. „părul lung. visul. melancolia eului liric. din care se constituie titlul. Peste vârfuri) 1. dar şi efortul său repetat de a-şi aminti peste timp imaginea iubitei. 9. toate aceste figuri de stil conturând un portret al femeii cu trăsături specifice liricii eminesciene. I. iar epitetul „scump” sugerează imaginea perfectă a femeii în ochii îndrăgostitului. bălai”. slab de inimă. Portretul este desăvârşit prin metafora „Femeie între stele şi stea între femei”. umbra. 2. De asemenea. care marchează în prima structură pronunţia legată a două părţi de vorbire diferite („inima-mi”). din inimă Cratima este un semn de ortografie.vocativ „iubite” transfigurează iubirea. Prima strofa evoca nostalgia eului liric faţă de timpul trecut. stilul confesiv poate fi un alt argument în susţinerea acestei idei. „faţa străvezie”. pentru imposibilitatea de a trai în prezent o iubire ideală. cauzat de neîmplinirea iubirii „În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. 47 (Mihai Eminescu. În ultimele versuri apare sentimentul de tristeţe profundă. Poezia eminesciană „Din valurile vremii…” se încadrează în estetica romantismului prin tema şi motivele pe care le dezvoltă: iubirea pierdută. Iubita este descrisă cu ajutorul epitetelor („braţele de marmur”. Titlul invocă trecerea ireversibila a timpului. folosirea cratimei ajută la păstrarea 35 . iar apoi încep să scadă în intensitate. predilecţia pentru mărturisirea directă. afectivitatea. iar în cazul celei de-a doua structuri elidarea vocalei „î”.

/ Codru-şi bate frunza lin” Inversiunea din primul vers („Peste vârfuri trece lună”) sugerează apropierea dintre spaţiul cosmic şi cel terestru. Epitetul „lin” redă o adiere uşoară şi tristă a codrului. starea de melancolie sub care se circumscrie poezia sunt redate şi prin întrebările retorice care alcătuiesc ultima strofă. I. Ea are o inimă mare. 48 (Mihai Eminescu. care redă mişcarea uşoară a frunzelor din codru. care parcă se completează reciproc. Imaginile vizuale („Peste vârfuri trece lună/ „Codru-şi bate frunza lin”) alături de imaginea auditivă („Melancolic cornul sună”) creează un tablou dominat de armonia dată de toate elementele naturii. 5. timpul nu ia în seamă această suferinţa. Intensitatea trăirilor eului liric. în scopul formării unei armonii pentru a crea o imagine de armonie. 7. Titlul „Peste vârfuri” se regăseşte şi în primul vers al poeziei. luna. „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu este o poezie romantică. la fel ca trecerea lunii. teme/motive: iubirea. 6. 3. dar şi de epitetul personificator „melancolic”. şi face trimitere spre tema textului. Prima strofă este o descriere a cadrului natural. a o lua pe o cale greşită 36 . 9. La steaua) 1. sunetele sunt abia perceptibile fapt sugerat de epitetul „lin”. la fel ca sunetul cornului. melancolia „Peste vârfuri trece lună. Toate mişcările. „Melancolic cornul sună”) creează o expresivitate deosebită a versurilor din primul catren. codrul. natura. mai departe” într-un ritm firesc. care califică sunetul cornului.măsurii şi a ritmului. care este pusă în legătură cu starea de melancolie resimţită de eul liric. în care apare ca element specific recuzitei romantice „luna”. 8. 4. Mi-a promis câte-n lună şi în stele. a face cale întoarsă. Eul liric este îndurerat la gândul trecerii ireversibile a timpului. Sentimentul resimţit în faţa acestui cadru natural va fi unul de melancolie. Inversiunile („trece luna”. întrucât are la baza trăsături specifice romantismului. Prima strofă a poeziei eminesciene descrie natura surprinsă în momentul nopţii. ci îşi continuă drumul „mai departe.

Titlul poeziei „La steaua” prezintă elementul principal al textului. la fel ca şi cosmosul. Poetul foloseşte metafora „Lumina stinsului amor” pentru a sublinia ideea că întotdeauna omul care a fost înnobilat de acest sentiment îşi va aduce aminte de frumuseţea unei iubiri. 6. a pieri – a se pierde. I. cosmosul. În ultimul catren poetul compară iubirea. iubirea. învăluind atmosfera într-o aură de mister. chiar după ce sentimentul s-a consumat. Metafora „Icoana stelei” accentuează importanţa stelei. este eternă. aproape divină. Dragostea. 3. Poezia se încadrează în lirica romantică deoarece apar teme/motive literare specifice romantismului: noaptea.dorul. „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie” 7. Ea luminează vieţile oamenilor. dar de multe ori lumina stelei este vizibilă după ce astrul deja a dispărut. De asemenea. Ultimele două versuri ale strofei fac referire la faptul că în urma unei iubiri vor rămâne amintiri veşnice. Noaptea…) 37 . Epitetul „noapte adâncă” subliniază imaginea cosmosului întunecat. 49 (Mihai Eminescu. teme/motive: steaua. conţinutul meditativ şi exprimarea gnomică reprezintă alte două argumente în acest sens. amor –iubire 4. care cândva i-a luminat sufletul. Virgula este folosită pentru a marca pauza ritmică din interiorul strofei. marcând şi coordonarea prin juxtapunere între propoziţii. dorul care persistă. Steaua reprezintă punctul de reper al cosmosului dar şi al întregii omeniri. 9. 8. Metafora „al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă” sugerează faptul că iubirea care se stinge. nu dispare ca senzaţie cu totul. cu călătoria luminii emanată de o stea.2. noaptea 5.

Sentimentul dominant este cel de linişte şi chiar o uşoară moleşeală („somnu-i cald.. aceasta născându-se din starea de contemplaţie şi de visare. lin”). metafora „mintea îmi adoarme” sugerând liniştea profundă şi siguranţa pe care le oferă acest cadru îndrăgostiţilor. Spaţiul interior descris în prima strofă a poeziei este unul intim. somnul este cel care creează o lume aparte. în cadrul nocturn. 5. în care exteriorul nu mai are nicio importanţă. cât şi prin prezenţa numeroaselor figuri de stil cu rol de a accentua ideea iubirii absolute desfăşurată într-un cadru propice („potolit…arde focul”.. 8. Tabloul iubirii este constituit în jurul atmosferei de linişte. „ Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin. de visare. exploatându-se zona subconştientului şi visului. Rolul cratimei în structura „Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe fruntea-mi în mijloc” este acela de a marca pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (prepoziţia şi articolul posesiv. 7. a se face foc şi pară. De asemenea. iubirea fiind încununată de puritatea iubitei („albă ca zăpada iernii”) într-un momentul propice visării. somnu-i cald. pentru a conserva măsura versurilor. Motivul central al poeziei este evidenţiat încă din titlu. iubirea şi meditaţia nocturnă). Viziunea romantică a acestei poezii se realizează atât prin temele şi motivele sale (visul. simbolizând spaţiul romantic de împlinire. a-şi lua un foc de pe inimă 2. noaptea. al căderii într-o stare meditativă: noaptea. 9. comparaţia „ochii mei închişi ca somnul” demonstrând delimitarea acestui spaţiu de cel real. respectiv substantivul şi adjectivul posesiv).” 6. Mihnea a fost mereu fruntea clasei. considerat a fi mai consistent decât realul. molatic. teme/ motive : iubirea.1. de cotidian. „somnu-i cald. molatic. 3.lin”). de desfăşurare a iubirii absolute.” „ Lumânarea-i stinsă-n casă.somnul. 4. fiind 38 . molatic. Ideea fratelui tău a făcut lumina în gândurile colegilor. dar niciodată nu-i erau recunoscute meritele. lin.

ca ideal al eului liric. se realizează în mod natural trecerea spre o stare plăcută de somnolenţă. El a plecat departe de casă. Epitetul personificator „priviri suferitoare" are ca rol redarea stării de tristeţe ce survine odata cu pierderea iubirii. marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia. calificată de trei epitete („somnu-i cald. linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia explicativă „o pată". Metafora „Oceanul cel de gheaţă” simbolizează imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire.surprinse detalii sugestive prin intermediul imaginilor vizuale („arde focul în cămin”. „mă-ntunec şi îngheţ” 6. „o pasăre pluteşte cu aripi ostenite”. iar gheaţa. I. deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii afective a eului liric. molatic. reconfortantă a odăii. 50 Mihai Eminescu. pe care nimic nu pare s-o poată leza. pe lângă sugestia cromatică subliniază şi atmosfera caldă. „Lumânarea-i stinsă în casă”). „pe bolta alburie. raţiunea lasă locul stării de reverie („mintea îmi adoarme” metaforă). 5. ostenite=istovite pierzându-se=dispărând 2. Epitetul dublu „potolit şi vânăt arde focul”. referitoare la „luna cea galbenă".o pată". imposibilitatea de a străbate această distanţă. Linia de pauză are rol stilistic. Momentele petrecute împreună sunt atât de departe… 4. Substantivul „oceanul" ilustrează distanţa ce s-a creat între cei doi îndrăgostiţi. o stea nu se arată”. De câte ori. În versul „Departe doară luna cea galbenă . iubito…) 1. „pierzându-se-n apus”. lin”). Versurile poeziei fac distincţia între planul circumscris de natură şi cel al 39 . „Dintr-un colţ pe-o sofa roşă”. Urmărind cu privirea jocul liniştitor al focului din cămin. 3. În această atmosferă.

ca astru tutelar şi martor al fostei iubiri. într-un timp nedefinit. 9. 7. secret. 3. sonoritatea poeziei. de a evidenţia astfel efectul farmecului “blând şi liniştit” al lunii şi totodată de a păstra. Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. este palidă de tristeţe. fugară = scurtă. găseşte ecou în toate elementele naturii. prin cezură. precum şi tema poeziei (iubirea pierdută) sunt două argumente care încadrează textul în estetica romantică. Între cele două există o evidentă legătură.interiorităţii eului liric. 2. 40 . acest sentiment. tăinuit = ascuns. sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic „bolta aurie”. „De câte ori iubito…”. simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheaţă” care-i chinuieşte sufletul. I. neputinţa eului liric de a uita fericirea trecută şi devenită acum “ocean de gheaţă”. 8. Luna. deoarece stările resimţite de eul liric odată cu pierderea iubirii. a ieşi în lume. gura lumii etc. întrucât la orizont nu se arată nicio stea – simbol al deznădejdii. Linia de pauză din versul „Din fiecare-ndrăgostit – poet” are rolul de a sublinia prin izolare substantivul „poet”. este imposibilă. (Horia Furtună. 51. cât lumea şi pământul. iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdute. Structura „de câte ori” exprimă frecvenţa amintirii. Titlul „De câte ori. de moment. Vocativul „iubito” nu redă doar raportul relaţiei dintre cei doi. exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute. Balada lunii) 1. Revenirea iubirii. punctele de suspensie prelungind parcă. care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice. ipostază exprimată prin epitetul cromatic „luna cea galbenă” şi prin apoziţia explicativă „o pată”. ci sugerează şi sentimentul de melancolie al eului liric. Incipitul poeziei reia titlul.

4. motivul lunii, al iubirii, al visului 5. monologul liric adresat, descrierea 6. Sinestezia „Întâiul vis sub raza ta lunară/ Îşi fâlfâie din suflete pornirea” are rolul de a îmbina imaginea vizuală cu cea auditivă pentru a personifica “întâiul vis”. Metafora-oximoron „izvorul de dureri”, explicată prin apoziţie (iubirea), constituie un clişeu poetic eminescian, care trimite la ambiguitatea sentimentului, reunind bucuria şi tristeţea. 7. Deşi Horia Furtună este un poet simbolist minor, discursul liric din Balada lunii este mai curând romantic, deoarece poetul se foloseşte de recuzita romantică atât la nivelul conţinutului (luna, noaptea, visul, iubirea) cât şi la nivelul expresiei: invocaţia retorică adresată lunii, descrisă eminescian („farmecul tău blând şi liniştit”) ca obiect divin, pentru că are puterea de a transforma omul în îndrăgostit, iar îndrăgostitul în poet. Indicaţia de gen – baladă – pe care o conţine titlul poeziei constituie o altă trăsătură specifică a romantismului. 8. Cea de-a treia strofă a poeziei conturează rolul farmecului lunii, acela de a metamorfoza fiinţa umană întru frumos şi armonie, de a face „Din fiecare om – îndrăgostit / Din fiecare-ndrăgostit – poet”. Epitetele „blând” şi „liniştit” şi personificarea „alunecându-şi raza-ncet” atribuite farmecului selenar au rolul de a melancoliza omul, de a ilustra calea discretă prin care îl transformă pe om în îndrăgostit şi pe îndrăgostit în poet. 9. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Titlul poeziei date este alcătuit din substantivul „balada”, care reprezintă specia literară: cântecul închinat lunii, iar doilea substantiv din titlu, „luna”, este laitmotivul poeziei. Acesta este semnificativ, astfel încât poetul descrie admirativ prin intermediul versurilor însuşirile lunii şi puterea acesteia de a schimba omul.

I. 52. (Barbu Fundoianu, Herţa) 1. „ploaie”, „toamna”,”vântul”, „iedera” 2. Virgula marcheaza în vorbire o pauză scurtă. În cazul primului vers al poeziei Herţa, virgula este folosita pentru a separa doi termeni dintr-o enumeraţie („a ploaie, a toamnă”). 3. „Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?” 4. motivul toamnei, al aducerii aminte, al trecerii ireversibile a timpului, al

41

spaţiului natal văzut ca geografie mitică. 5. Prima secvenţă din textul liric dat descrie peisajul Herţei, tabloul naturii şi al târgului cuprins de toamnă. Descrierea subiectivă este realizată încă din primul vers prin imaginea olfactivă „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, care are rolul de a purta cititorul în universul satului moldovean. Urmează, apoi, numeroase imagini vizuale „vântul nisip aduce”, „fetele aşteaptă în uliţa murdară, „căruţe fugărite de ploaie” care detaliază peisajul trist şi dezolant al târgului provincial cuprins de toamnă, de ploaie şi de vânt. Se remarcă abundenţa grupului nominal (substantive şi adjective), timpul prezent al verbelor, prezenţa indicilor spaţiali şi temporali, figurile de stil variate – toate specifice textului literar descriptiv. 6. Metafora „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” din a doua secvenţă a discursului liric are rolul de a surprinde tinereţea trecută a bătrânilor „de la casa cea veche” Motivul toamnei din poezia Herţa este o metaforă a vârstei, iar sintagma „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” este ca o amintire a tinereţii care luceşte în ochii bătrânilor, împreună cu sclipirea fugară a unor elemente din spaţiul natal. Amintirea vremurilor trecute, contemplate cu naivitatea copilăriei. 7. Poezia Herţa este realizată printr-o îmbinare a stilului tradiţionalist cu cel modernist. Motivul aducerii aminte şi al trecerii timpului sunt tipic tradiţionaliste, iar descrierea unui peisaj tipic românesc, a satului/târgului provincial, aparţine ideologiei tradiţionaliste care cuprinde conservarea specificului românesc. Discursul liric este creat prin folosirea unor termeni colocviali, neaşteptaţi sau a unor imagini menite să şocheze precum „uliţe murdare”, „gâşte, cu pantofi galbeni”, „căruţe fugărite”, „grilajul de iederă coclit”, „...azi/ şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, „liniştea...mucegăieşte”, toate mărci ale modernismului. Tema şi motivele textului ţin de curentul tradiţionalist, dar anumite imagini sunt create în stil modernist. 8. Ultima secvenţă este ca o concluzie a discursului liric. Ideea poetică a ultimelor cinci strofe este trecerea ireversibila a timpului şi amintirea tinereţii care a rămas doar sub forma unor poze într-un album. Trecutul este „ascuns” în pozele facute în tinereţe, prezentul fiind doar o trista imagine plina de riduri, văzută în oglindă. Mijloacele artistice concretizează ideea poetică prin metaforele „Ne-ascund atât de bine albumele cu clampă / de-alamă, tinereţea!” şi „trecutu-i lânga lampă”, prin imagini vizuale „plină e oglinda cu cute în obraz”, prin comparaţia expresivă „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. Comparaţia din ultimele doua versuri aminteşte de zilele copilăriei lipsite de griji, liniştite, de mult pierdute „e-aşa de lungă vremea”. 9. Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate datorită folosirii imaginilor artistice „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, „auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz”, „plină e oglinda cu cute în obraz” şi a figurilor de stil: comparaţia „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, epitete „factorul greoi şi surd”, „tăcerea lungă şi gri”, „albumele cu clampă de-alamă”, metafore „liniştea în lucruri de mult

42

mucegăieşte”, „un zâmbet de iaz, de şes, cuminte”. I. 53. (Octavian Goga, Sonet) 1. biserică, altarul. 2. În versul „Şi ele-adorm de tine alinate”, cratima este folosită pentru păstrarea măsurii medii a poeziei de 11 silabe, prin transformarea hiatului în diftong. 3. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic. În partea estică a Europei bate Crivăţul. 4. Poezia este un monolog liric adresat, pronumele personal „tu” din primul vers având rolul de a exprima subiectivitatea, fiind o marcă a tipului direct de adresare. 5. O figură de stil prezentă în strofa a doua este personificarea „patimile… adorm” prin care poeziei îi este atribuită însuşirea omenească de a avea puterea alinării durerilor sufleteşti, de a le face uitate. 6. Poezia Sonet de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar, prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserică cu porţi neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor stravechi, precum mersul la biserică, spoveditul, alinarea şi purificarea sufletească. Poezia este de esenţă spirituală, ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor şi a credinţelor străvechi. 7. Scrierea cu majusculă a substantivului Poezie evidenţiază importanţa acordată de către autor poeziei, personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului, caz afectiv, oferind substantivului o poziţie-cheie, un rol central în structura poeziei. 8. În prima strofă, ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa umană se împărtăşeşete cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”, marcă a tipului de adresare directă şi a substantivului Poezie scris cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie, transformat într-un ritual religios. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainică, curată Poezie”; ea este tainică, putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi, având porţile deschise pentru toată lumea, fără a face diferenţe. Metafora centrală a poeziei, „Biserică cu porţi neîncuiate”, dezvăluie legătura între poezie şi religie, reliefând procesului de transformare a poeziei în hrană pentru spirit. 9. Limbajul poetic se caracterizează prin reflexivitate, predispoziţie spre meditaţie, prin cultul spiritului religios şi valorizarea riturilor străvechi, dar şi prin

43

al soarelui. este asemănătoare cu comuniunea sufletească dintre cei doi îndrăgostiţi.expresivitate. tema iubirii. Adverbul de mod aşa are rolul de a sublinia ideea că iubirea. Apariţia soarelui reprezintă trezirea la viaţă a lacului. funcţia emotivă şi funcţia poetică 6. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. ascultând păcatele şi oprind amarul. „tremur”. Termenii folosiţi aparţin câmpului semantic al sentimentelor împărtăşite. Cuvântul horă semnifică bucuria adâncului. Un animism simbolic străbate tabloul: „razele sărută faţa undei”. motivul nostalgiei. misterioasă şi statornică precum apele lacului de munte. căreia i se atribuie însuşiri omeneşti. Poezia este structurată ca o amplă comparaţie între natură şi iubire: uniunea simbolică a elementelor firii. 7. Comparaţia „aşa-i iubirea mea. I. poetul ilustrează. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. Soarele alintă cu razele lui lacul aşa 44 . prin personificare. care semnifică măreţia pură a lacului dintre munţi. în nici un chip. personificarea poeziei în sine. este profundă. În versul „Spre ceriuri braţele-şi întinde să-i vie dragul mire: Soarele!” cele doua puncte anunţă o explicaţie. şi marchează totodata o pauză mai mică decât pauza indicată de punct. „spuma albă înfiorată''. sentiment trăit de eul poetic. „prelung şi pătimaş tresare”. 8. Sintagma conţine şi o metaforă sugestiva. realizată cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserică cu porţi neîncuiate”. caracterizată drept „tainică. creştetele = adâncul 2. 3. apa şi soarele. 9.În penultima strofă a poeziei. Iubirea mea) 1. 54 (Octavian Goga. 5. la nivel sintactic un atribut apoziţional. al apei. a spovedi şi altar. „cetăţi de unde”. reacţia undelor lacului în momentul întâlnirii cu razele soarelui. al pasiunii puse pe seama elementelor naturii. în fel şi chip. asemeni acestei largi cetăţi de unde” sugerează imensitatea sentimentului dominant – iubirea. iar strălucirea razelor dă viaţă acestuia până în adâncuri. prin utilizarea termenilor religioşi biserică. curată şi senină” şi mai ales. înfiorate permanent de atingerea razelor de soare. nu este chip 4. tema naturii. Titlul poeziei Iubirea mea este format dintr-un substantiv comun şi un adjectiv posesiv şi se află în strânsă legatură cu tema iubirii prezentă în poezie.

subliniază regretul părăsirii satului. fiind dat de 45 . aşa cum soarele veghează asupra lacului şi-i trezeşte sentimente arzătoare. specific poporanismului) predomină în întregul text poetic. văzut ca o matrice existenţială: „Să fi rămas fecior la plug.. expresivitatea textului ţine de recuzita tradiţionalistă: tendinţa de epicizare a liricului.. cu nuanţe stilistice. / Să fi rămas la coasă”. prin rostirea versurilor două câte două. Poezia Bătrâni de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului. eul liric raportându-se la trecut. eu şi prin verbele la persoana I: „rătăceam”. ” Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic. catrene. I. Măsura este de şapte-opt silabe. plug. Regretul înstrăinării (motivul dezrădăcinării. Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I: m. 7. Textul poetic are o structură clasică : are cinci strofe. dar şi prin verbul „vă treceţi”. Astfel se păstreaza măsura şi ritmul poeziei.” marchează elidarea vocalei î şi reducerea numărului de silabe prin evitarea hiatului. 3.cum iubirea alintă sufletul omului Pentru eul liric iubirea este cea care încălzeşte sufletul şi-i dă viaţă. Bătrâni) 1. coasă 2. mărci specifice ale subiectivităţii poetice. prozodie clasică. alăturat substantivului „bătrâni ”. timpul perfect. 6.. al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. 5. Ultima strofă începe cu un adverb de mod „Aşa…”.Cratima utilizată în versul „Şi-n barbă plânge tata. ceea ce creează o sonoritate amplă. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei a doua evidenţiază dorinţa de a fi ramas în satul natal. De asemenea. rima apare doar la versurile 2 şi 4. parinţii îşi pun nadejdea în credinţă. figuri de stil lipsite de ambiguitate. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ”. 4.. la parinţi şi la sat ca la un univers al credinţei. / Şi-n barbă plânge tata. 55 (Octavian Goga. În esenţă. reprezentând o marcă a implicării afective. urmat de puncte de suspensie.Verbul la modul conjunctiv. văzut ca o matrice existenţială. pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe. singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov. mi . „să fi rămas”. Specific lumii satului. 8. metafora curcubeului sugerează iubirea împlinită. repetat în ultimele două versuri din prima strofă.

concluzia discursului liric. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. slăbiciune. calităţi dorite de om şi pe care uneori consideră ca le are. 7. Utilizarea pers. mulţumit cu meschina „izbândă” asupra zilei ce a trecut. Substantivul din titlu este nearticulat. ascunzând în interior „viermi profunzi”: frică. Tema trecerii timpului. pentru a păstra rima şi ritmul. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezintă aparenta putere şi imortalitate. am adunat 2. caracteristică oamenilor care au trăit momentul şi l-au preţuit. la nivel sintactic. Ca mijloace artistice. I. subliniind generalitatea. titlul Bătrâni evidenţiază mesajul textului poetic. tumult = zbucium. Ultima strofă. am strâns = am cuprins. ne vrem granit”. 9. versurile care încep cu literă mică sugerează continuitatea ideii. „cu atât” 4. poetul utilizează inversiunea („în inimi dac-am strâns”). prin evitarea hiatului. ideea poetică nefiind enunţată într-un singur vers. I plural sugerează ca tema poeziei este una universal valabilă: „ne credem stânci. de perechea propoziţie principală – circumstanţială opoziţională. motivul învingerii fiinţei de către timp (al condiţiei umane finite) 5. motivul sensului existenţei. motivul morţii. „în orice zi”. Este prezentă o nota de optimism. faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă. 3. Pe parcursul întregii poezii observăm tehnica ingambamentului. 6.regretul înstrăinării. Victorii negre) 1. 56 (Radu Gyr. ideile din strofele precedente. căci aceştia vor putea zâmbi la urmă („în loc să izbucnim în plâns”). 8. care pun în evidenţă diferenţa de atitudine a omului. pentru o mai bună identificare a cititorului cu autorul. care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul. în loc să fie neliniştit de 46 . Astfel. în acelaşi timp. Toate afirmaţiile din text sunt observaţii ale naturii umane în raport cu viaţa şi cu moartea. Trecerea ireversibila a timpului este resimţită de părinţi. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. puse în relaţie cu această ultimă idee. şi epitetul metaforic „zile vii” (amintind parcă de îndemnul „Carpe Diem”). Antiteza zâmbim – izbucnim în plâns este susţinută. Cratima marcheaza elidarea vocalei ă pentru menţinerea măsurii şi a ritmului din versul respectiv. fragilitate. este deschisă de o disjuncţie pentru a accentua.

. Acest aspect este reliefat şi de metafora miezului „viermuit”. propice pentru apariţia Zburatorului. Titlul poeziei. motivul comuniunii omului cu natura. se referă la victoriile mici. la nivelul expresiei. 2. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. înghiţite de moarte. „nesaţiu” – forma literară: nesaţ. oamenii fiind întotdeauna învinşi. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. „prinz” – forma literară: prind. părând ca se exprimă pe sine. 47 . prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”. încât.faptul că în ziua aceea . „morele” – forma literară: morile. 4. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. motivul literar al zburătorului. 3. contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă. de fapt. N-am nicio veste de la rude. I. motivul nopţii. 5. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt. Este momentul aprinderii stelelor pe cer. Victorii negre. Locutorul devine mai abstract. Repetiţia epitetului „înaltă”. 57 (Ion Heliade Rădulescu. iar rima este încrucişată. Zburătorul) 1. al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială. un superlativ afectiv. ce ne dau impresia puterii. 9. prin condiţia lor efemeră. ci una. sub negura incertitudinii şi a înfrângerii de către forţe mai mari decât noi. cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. N-am cumparat două veste. persoana I singular „tremur”. dar care se află. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. verbele la timpul prezent. 6. în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser). larg. fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului. Măsura versurilor este de 13-14 silabe. „semănat cu stele”.. al somnului etc. topica afectivă / cezura. marcă a adresării directe. căci aparenţa este întotdeauna alta decât esenţa şi victoriile trecătoare sunt.”(Eugen Simion) 7. deci nici un locutor. motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv. noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru. încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. a mai murit puţin. până la urma. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ.

În poezia Zburătorul. / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat. Dragostea se manifestă ca o boala. aflate în antiteză. idilicul rural ). I.Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă. Cântăreţul) 48 . înger şi demon în acelasi timp.. de o vibraţie profunda. punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la maximum. „răcori mă iau la spate”. Noaptea. mamă.. ce mă doare!”. „Că uite. un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real. bulversată de senzaţiile contradictorii. 58 (Şt. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti. participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate. ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”. „îmi ard buzele”. prin interogaţii. incapabilă de a se stăpâni. uite că-mi furnică prin vine.] Şi cald. şi zboară de la mine! / [. impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. mamă?”. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol.nu-ş ce-mi cere”. „ochii-mi văpăiază”. senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat. cuprinzând întregul trup. nici vântul nu suspină. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. undeva la graniţa dintre real şi ireal. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă. „un foc s-aprinde-n mine”. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu. exclamaţii şi vocative: „Vezi.. năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah. / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”. în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală. 8. inima-mi zvâcneşte!. „obrajii-mi se palesc”. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere. el fiind pretutindeni şi nicăieri. prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină. încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea. tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta. un tablou imobil... Iosif. fără oprire. / Şi apele dorm duse şi morele au stat”. ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase. şi rece. se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul. „tremur de nesaţiu”. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie. Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică. O. de la bucurie la tristeţe şi plâns. „inima-mi zvâcneşte!”. într-un paradis terestru. corpul tremură. mă vezi. / Nici frunza nu se mişcă. 9. „n-am nimica şi parcă am ceva”. „-mi furnică prin vine”. Fata este derutată.. făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară.

7. ca în Antichitate. ele vizează o imagine ideală a poetului. Poetul este cel care „făureşte”. Poezia este o artă poetică deoarece în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”). sugerează caracterul orfic. iar poezia pare a se naşte. Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa. pururea = mereu. interiorizarea poetului şi a universului său. Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. un poet ce pare să aspire către anonimat. La început. despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. sau a celui romantic ca în poezia eminesciană. Nu omul în sine. 59 (Emil Isac. De asemenea. Vânturile nopţii.. El vrea să-şi înstrăineze suferinţa. Orice titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic. asociat casei. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului. ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”. o alinare pentru fiecare suflet. 8.) 49 . se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia. Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită. totdeauna. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”. melodios.. Poetul este un meşteşugar. ci rodul creaţiei sale trebuie să fie cunoscut şi împărtăşit de ceilalţi. I. a se speria (chiar şi) de umbra sa 4. pare a spune vocea poetică. Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei. 9. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ. care modelează poezia. dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar. ca la Arghezi. viziunea despre artă. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat. trudit= obosit. Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. muzical. dar şi lumea în care acesta vieţuieşte. Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug. poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea. poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă. ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între. „pe faţa lui de chin brăzdată” 6. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor. prin intermediul efortului creator. Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii. 3. ostenit 2. posibilă. odată sublimată în Text. 5. ca artă. „să treacă nebăgat în seamă”. desemnând atât poetul cât şi condiţia sa. a face umbră pământului. reală. împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”. este important. armonios al poeziei.1. epitetul personificator „sihastră”. „slova de foc şi slova făurită”. fiinţa biologică. aşa cum ar spune Arghezi.

ce reliefează atmosfera încordată. prezenţa interjecţiei afective o. evocată de motivul morţii şi cel al singurătăţii. nesfârşită. ce-şi simte sfârsitul din ce în ce mai aproape. să elibereze. a replica) m-am aşteptat să nu-mi răspundă la scrisoare. 3. (a scrie) A răspuns exigentelor noastre. 50 . „O. şi oferă o cheie în dezlegarea înţelesului poeziei. 5. transformând totul într-o noapte totală. vocea poetică dezvăluindu-şi dorinţa de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna albă care să mă scape?”. precum şi tema răului existenţial. De asemenea. lumină – întuneric devine astfel expresivă. evidenţiată de motivul nopţii. Antiteza alb negru. (a reacţiona. frică.1. încete plânsul!” virgula izolează interjectia afectivă o de restul propoziţiei. trăiri specifice poeziei moderne. acesta se află în strânsa legatură cu conţinutul. 7. impusă. Cele două exclamaţii din finalul primei strofe. (a corespunde) Nu 4. încete plânsul! Sufletele doarmă!” ilustrează o uimire forţată. moartea şi spaima. vocea poetică este marcată de anormalitate. punându-se în evidenţă o stare afectivă (tristeţea. „A-nceput blestemul groapa să mi-o sape” : personificarea din ultimul vers al celei de-a patra strofe (terţine) pune în evidenţă spaima şi disperarea eului liric. teamă 2. Astfel. „(sufletu)-mi”. nenumit. neliniştea. disperarea). poate. mi. sentimentul dominant transmis de poezie este spaima. pronumele personale la persoana I sg: mă. I mă cufund. La nivel tematic. întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul. punctele de suspensie menţin tesiunea şi creează o atmosferă stranie. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidenţiaza frica şi cufundarea în întuneric. în tenebrele propriei fiinţe. în care întunericul se aşterne pe neaşteptate şi pune stăpânire pe tot ce găseşte în cale. care se menţine pe tot parcursul poeziei. De asemenea. Titlul este alcătuit dintr-un grup nominal. semnul exclamării este folosit la sfârşitul unui enunţ exclamativ. marchează intonaţia imperativă a versului. Verbul la pers. spaimă = groază. În poezie este prezentă tema naturii. evidente încă de la început: natura îşi dezlanţuie forţele şi blesteamă întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. încercarea eului liric de a se salva de un rău existenţial profund. Primele două strofe marchează începutul unei stări de nelinişte. 8. În structura „O. Vânturile nopţii…. angoasă şi înstrăinare. Mi-a răspuns cu promptitudine la întrebare. 6. Cea de-a doua strofă exprimă începutul disperării şi al spaimei. interogaţiile retorice reprezintă mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii. 9. poezia Vânturile nopţii… este o creaţie modernă întrucât predomină excepţia şi straniul. să scape = să salveze.

60 ( Alexandru Macedonski. 4. Regăsindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei. „E vremea rozelor ce mor" se constituie într-un refren. învolburări 2. Respectând trăsăturile specifice rondelului. de asemenea. prin evitarea hiatului. Cuvintele au sens conotativ. metaforă a plenitudinii fiinţei. 9. Moartea. la păstrarea măsurii şi a rimului din vers. nostalgia faţă de vară. modurile de expunere fiind monologul liric şi descrierea. rezultând un limbaj poetic expresiv. vălmăşaguri = valuri. fior = înfiorare. Ultima strofă ilustrează deprimarea eului liric în faţa condiţiei efemere sugerată de „amurgu-ntristător" şi de suspinele ce se manifestă în „vălmăşaguri". formulele artistice de factură ideatică. tema naturii. Metaforele „amurgu-ntristător” şi „marea noaptea care vine” sunt simboluri ale morţii iminente. este sugerată de metafora „marea noaptea care vine". 7. motivul rozelor. 3. Poezia lirică este o formă de poezie prin care autorul încearcă să transmită propriile sentimente şi starea de spirit. al morţii. principiu estetic fundamental al simboliştilor. bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. oamenii – nu pot decât să-şi plece fruntea. În fruntea călăreţilor se afla hatmanul însuşi. 5. amplifică tragismul stărilor sufleteşti ale fiinţei umane copleşite de tristeţe din cauza trecerii lor efemere prin lumea materială: „E vremea rozelor ce mor". S-a lovit la frunte. al tristeţii. contribuind. ce contribuie la muzicalitatea versurilor. funcţie emotivă şi estetică. Cratima leagă forma neaccentuată a pronumelui reflexiv de adjectivul duioase. ce „Duioase-şi pleacă fruntea lor". cât şi la sfârşitul poeziei se transformă în laitmotivul acesteia şi susţine tema poeziei.I. Se remarcă. 8. ca dezintegrare cosmică. prevestită de rozele care îşi pleacă podoaba corolei. „vălmăşaguri de suspine” 6. Tema efemerităţii fiinţei. în întreaga poezie existând numai două substantive concrete din lumea materială: „roze" şi „grădini". care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit inevitabil fiinţele vremelnice – rozele. Tristeţea faţă de trecerea timpului. Rondelul rozelor ce mor) 1. tema trecerii timpului. Personificarea florilor. Privesc frunţile de piatră ale munţilor. restul 51 . tremur. freamăt. Cadenţa ritmică impecabilă asigură o fluiditate desăvârşită. versul amplasat atât la începutul.

dar estetica simbolistă înseamnă antimimesis. În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste. Prezenţa eului liric constituie de asemenea o trăsătură a poeziei lirice. în lumina proaspătă a dimineţii („barca. Tema naturii. prin inversiune. cât şi evocării unei vârste trecute. „Albeţi neprihănite curgeau din cer. plutea”. Pe balta clară) 1. Epitetul din sintagma „alba dimineaţă” intensifică. 7. 3. 8. norii albi). Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. de beatitudine melancolică a eului poetic.fiind din zona abstractului şi definind stări interioare. „suspine". muzicalitatea textului poetic. Culoarea albă poate sugera şi luminozitatea. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii. Dublarea sa. care se reflectă şi asupra sufletului. corespondenţe ale sentimentului 52 . 4.. tehnica repetiţiilor şi cromatica sugestivă. a da apă la moară.. expunându-şi trăirile prin prisma ideii centrale a poeziei. sugestia de puritate a întregului cadru. răsfrângeri argintoase”). precum folosirea simbolurilor (lumina albei dimineţi. a-i lăsa gura apă. construcţia poate fi o metaforă a vârstei tinere şi inocente de odinioară. şi anume a sentimentului efemerităţii. de fapt. 61 (Alexandru Macedonski. Titlul oricărei opere literare induce cititorului ei un orizont de aşteptare pe care aceasta îl poate confirma sau infirma. motivul trecerii timpului. titlul poeziei Pe balta clară. I. crinii suavi. Imperfectul creează iluzia duratei. Tuşele de lumină şi culoare care sugerează un peisaj acvatic în strălucirea dimineţii sunt. punând în evidenţă starea ambiguă. pe apa Sâmbetei 2. refuzul de a numi obiectele realităţii. tema visului. împreună cu adăugarea exclamaţiei „Oh!” accentuează starea de melancolie. Titlul pregăteşte cititorul pentru ceea ce constituie esenţa operei şi oferă o cheie de intepretare textului. 9. reluat în incipit. a inocenţei ( „visul ce şoptea”).. de nostalgie faţa de pierderea sufletului inocent de altădată: „curatul argint deodinioară”. „zâmbeau. apă de ploaie. 5. la un pastel. Punctele de suspensie marchează întreruperea discursului poetic. pauză stilistică sugerând starea contemplativă a fiinţei. intensitatea luminii sau seninătatea.. Acest epitet constituie totodata şi o imagine cromatică. În acelaşi timp. conturând un peisaj lacustru. – voioase / Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase” 6. . ne duce cu gândul la un peisaj din natură. În cazul de faţă. din structura emoţională: „fior".

Prin urmare. cratima care leagă prepoziţia de articolul posesiv este utilizatã pentru pãstrarea măsurii. stuful de liliac înfloreşte magic. stârneşte „groaza” ramurilor plãpânde. cât şi pe cel obiectiv. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin pronume şi verbe la persoana I. „O! Doamne” 6. acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiţi. 5. „gemea” . Astfel. iniţial condamnat la moarte încã înainte de a înflori. Stuful de liliac) 1. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii. 62 (Alexandru Macedonski. precum şi caracterul sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostiţii le-au petrecut în cadrul protector al naturii fiind acum doar o amintire. în momentul apariţiei iubitei. 8. 9. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexicogramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la 53 . motivul trecerii timpului. însã în final. îşi atinge totuşi scopul fiinţei sale prin intermediul iubirii. „nu mai suntem doi”. motivul iubirii. timpurie. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac începe sã se schimbe. Moartea iminentă. „stuful de liliac” descoperã un alt regn şi un alt rol al existenţei sale.nostalgic ce evocă nevinovăţia unei vârste (copilărie sau tinereţe): analogia se face prin simbolul argintului şi al oglindirii. a ritmului şi a rimei (prin inversiune) 3. dar şi prin exclamaţii şi interjecţii afective: „peste noi” . Adverbul ce este menit să accentueze trecerea timpului. Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv. I. plângându-şi soarta potrivnică. Devenind martor al iubirii dintre cei doi. condamnatã la efemeritate şi mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”. se usucã odatã cu aceasta. Situaţia are însã sã se schimbe. înflorind. textul contrazice aşteptările cititorului. 4. 7. cel puţin pe cele ale unui cititor neavizat. Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac. creând un spaţiu protector pentru îndragostiţi. „ vãitându-se” 2. ambele prezente în discursul poetic. liliacul se transformã. conştiente de propriul sfârşit. odată cu apariţia iubitei. Tema naturii ca spaţiu protector (martor al iubirii). la nivelul expresiei. Dintr-un element ce aparţinea strict regnului vegetal. În al doilea vers.

„groparii”. 7. dar şi spaţiul rural („pe drumuri nămolite gemeau care aplecate”. prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri. Verbele la imperfect folosite în text evocă un moment trecut. I. vocea lirică descrie natura. „leş”. „arături”. „vie”). motivul toamnei. stolul cocorilor. expresia interjecţională „O! Doamne”. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură (pastelul din primele trei strofe) în faţa cititorului şi doar imaginarul poetic sugerează personalizarea discursului liric. Metafora „fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor” creează o imagine vizuală expresivă. 8. rememorarea. prin viziunea frapantă a cristalizării norilor.” 6.] s-au despuiat”. Imagine auditivă – „tânguind pustietate”. iar limbajul este modernist. Este de remarcat mai curând ca trăsătură tradiţionalistă o sugestie a unui fantastic de tip folcloric. 3. susţinerea confesiunii lirice. impresionant pentru privitor. specificul naţional. Imaginea vizuală a cerului acoperit de 54 . În a doua strofă este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre argaţii care „grăbiră ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau picături „strâmb din zare”. Versificaţia este clasică. „nuci mocirloşi au gâlgâit. Tradiţionalismul promovează valorile tradiţionale. Furtună de toamnă) 1. Imperfectul sugerează. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. mai ales. o viziune macabră („rece se înmormânta un leş de soare”. „înmormânta”. 4. deşi unul dintre întemeietorii Gândirii. pierdut. 63 (Adrian Maniu. de asemenea. motivul morţii. arzând pucioasă”). furtuna declanşată într-o zi rece de toamnă. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. sparţi în ţăndări de fulgerele terifiante. motivul furtunii. „cimitirul” 2. „cimitirul cerului”. prin evocarea vremurilor de odinioară. „ţipa. dar viziunea poetului... poezia pare a idiliza trecutul („Miros de humă şi de cremeni desfunda vechimi”). impunători. Imagine vizuală – „copaci roşcaţi [. plasată inegal. Tema naturii. este sobră. „Treceau cocorii”. topica afectivă. verbul „nu mai suntem” la timpul prezent.persoana I plural noi. prin fulgurantul efect verzui care sfâşie întunecimea şi. 5. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de grupul verbal (verb + determinant antepus) şi totodată marchează cezura acestuia. În textul dat.

monoton şi artficial al oraşului. I. la tot pasul. „nu răsună decât paşii celor care merg.”). Acuarelă) 1. Parii din vii sunt adunaţi pentru că toamna este anotimpul morţii. totul pare egal cu sine.. pe trotuare.. auditive şi olfactive: „treceau cocorii tânguind pustietate". 64 (Ion Minulescu. 4. al sfârşitului.. sugerată prin metafore şi comparaţii: „rece se înmormânta un leş de soare”. prin elidarea vocalei î a prepoziţiei şi a articolului hotărât al substantivului oraşul.”. Tema universului banal. Plimbarea orăşenilor. Oamenii „ par păpuşi automate” (comparaţie) pentru că populeză un spaţiu în care nimic nu se schimbă. Pe plan stilistic. Cadenţa picăturilor de ploaie şi sunetul monoton al paşilor trecătorilor dau impresia unei lumi artificiale în care totul se repetă.] vechile umbrele.. sunt relevante expresivitatea şi sugestia. motivul ploii programate. elementul uman este contaminat şi el de starea de monotonie şi mecanic. bizară şi nemotivată („Orăşenii. „miros de humă şi de cremeni”. de plictiseală şi artificialitate. „cimitirul cerului”. 3. Epitete precum „nuci mocirloşi”. Adverbul decât într-o construcţie negativă este sinonim cu doar sau numai şi introduce un circumstanţial de excepţie. „[. el intră într-o imagine auditivă marcată de o tăcere stranie pentru un loc de regulă agitat. În cazul poeziei de faţă. / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune aproape absurdă: 55 .. fiind obţinută prin reluarea versului „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. al durerii. marcat de ploaia monotonă. a face primul pas. Motivul ploii programate conturează universul banal.. „cadenţa picăturilor de ploaie” (imagini auditive) 6. Prima strofă zugrăveşte universul citadin. pas cu pas. ce suspină”. 7. Sonoritatea textului minulescian este remarcabilă. 2. în urma ei nerămânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva. argaţii se grăbesc ca groparii pe care îi apucă ploaia. concretizate de autor prin imagini vizuale. aşa cum este oraşul („Nu răsună decât paşii celor care merg.nori. 5. Cratima păstrează ritmul şi măsura de 16 silabe a versului-refren. motivul citadin. „scorpie cleioasă” (în acelaşi timp metaforă a ploii) sau metafora „cocoaşa lumii” sună arghezian. care domină întregul text liric. a ţine pasul etc. tumultuos şi zgomotos. 9. Imaginarul are o notă de fabulos macabru. de parcă ar avea loc „înmormântarea” ultimei apariţii a soarelui şi compararea grabei argaţilor cu aceea a groparilor aduc o notă funebră discursului poetic. devenit refren şi laitmotiv al discursului poetic.

la fel ca în tehnica amintită. subliniind desfăşurarea imaginară. o atitudine afectivă. care denumeşte tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă. prin ritm şi refren. ipotetică a scenariului de după despărţirea celor doi îndrăgostiţi. de lipsă de orizont. marcat de plictis şi blazare. „trei lacrimi reci”. prin sacadarea textului. topindu-se ca noru-n zare”. Tema despărţirii îndrăgostiţilor. 3. se impune muzicalitatea. „privi-voi vaporu-n repedele-i mers” (imagini vizuale) 6. prin repetiţii (paralelism sintactic). Ea marchează. titlul este unul foarte sugestiv. Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. izolează circumstanţialele cauzale. o proiecţie a celui interior. motivul corăbiei (vaporul). „ diluat” de apa ploii. „fu scris” 2. „ţărmul. motivul visului. Universul exterior este o reflexie. alături de timpul viitor („te vei gândi”) şi de modul prezumtiv („l-o duce”). personificate). dar şi suspinele vechilor umbrele. subliniind impresia de monotonie repetitivă. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun. „ritmul unui vers”. 65 (Ion Minulescu. tema universului citadin. „versul”. după cele două enunţuri afirmativ-categorice („Şi-ai să mă uiţi”. 4. Având în vedere conţinutul ideilor exprimate prin acest text liric. „Şi-am să te uit”). motivul ploii şi spleenul sunt elemente specifice liricii simboliste. principiu estetic fundamental al simboliştilor. Muzicalitatea se impuneprin imaginile sonore (ploaia în sine. 5. La nivelul conţinutului. 8. totul este estompat. „cântăreţ”. Trei lacrimi reci de călătoare) 1. sunt reduse la ritmul pur. motivul poeziei. I. de blazare absolută.mişcările nu au conţinut sau intenţie. Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. cu rol explicativ. aliteraţii discrete. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. prin paralelismul sintactic. dat fiind 56 . anularea cezurii fixe. motivul călătoriei. Totul pare automat. fluiditatea ingambamentului. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş. Adverbul poate reprezintă un modalizator al discursului poetic. La nivelul formei. iar absenţa semnificaţiei devine o trăsătură modernă. efectele eufonice fiind obţinute prin tehnica refrenului. Linia de pauză folosită simetric în prima strofă. până şi mişcările oamenilor. de asemenea. 9.

va ajunge poate la călătoare şi-i va reaminti chipul uitat al iubitului de altădată. Poezia de dragoste. Verbele la viitor. 66 (Ion Minulescu. „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”. Imaginea este clişeizată şi sentimentală. plânsul cumva obligatoriu unei despărţiri. dar şi lipsa oricăror stări optimiste. Muzicalitatea vine din repetiţii (paralelism sintactic). „mi-eşti pierdut㔄versul meu”. aduce o sugestie magică. eternitate. deşi discursul poetic aparţine eului poetic. Interesantă este perspectiva inversă a privirii care aici aparţine iubitei care pleacă şi vede ţărmul topindu-se încet. nu ştiam) sugerează ambiguitatea începuturilor. pe care poetul o va transpune în versuri. însă doar „trei lacrimi reci”. Poezia lui Ion Minulescu aparţine simbolismului mai ales prin estetism şi prin muzicalitatea cantabilă. motiv frecvent la Minulescu. dorul şi nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanşează o stare lirică. bătătorite” 57 . deşi putem încadra aceluiaşi curent şi motivul călătoriei. Cifra trei. 8. iar imaginea plecării sale este urmărită nostalgic de pe ţărm. 9. călător 2. plecarea femeii. însoţind-o cu privirea. „eu”. suferinţa transformată în poezie). motivul nopţii. cuplul erotic se desparte. Tema iubirii. drum. acţiunea lor neavând finalitate. bagaj. topindu-se ca noru-n zare”. motivul drumului (al călătoriei) 5. 7. 4. Verbele la imperfect din prima strofă (voiam. „lăcrima-vor”). Comparaţia „urmări-vei ţărmul. ştiam. „ca şi mine” etc. Nucleul narativ al poeziei (despărţirea îndrăgostiţilor. „până la tine”.că textul este un monolog liric adresat: „ai să mă uiţi”. Estetismul înseamnă asumarea teatralităţii şi a clişeelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii ironice (uitarea înscrisă în scenariul erotic şi asumată de fiecare. refren („trei lacrimi reci de călătoare”) şi rimă. stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie. sugerează mişcarea lentă a vaporului ce se îndepărtează de ţărm. precum şi epitetele „palidul vis”. Iubita pleacă. inversiuni („urmărivei”. Imagine vizuală: „Pe drumuri lungi şi vechi. asemenea mesajelor din sticlă ale marinarilor naufragiaţi. Liniile de pauză separă construcţia incidentă cu valoare afectivă de restul enunţului: „Dar într-o zi o fată – bat-o focul –” 3. a colinda. I. celui care rămâne mâhnit pe ţărmul mării. a călători. Cântec de drum) 1. „întunecatu-mi chip” sugerează caracterul ipotetic al desfăşurării poveştii de dragoste. „am să te uit”.

58 . deoarece a renunţat la propria traiectorie în viaţa de până atunci. cântec. refren. amintind însă de pământeana Cătălina din Luceafărul eminescian. Semnificaţia subtilă a iubirii este ilustrată în ultimul vers. 9. Eul poetic are un sentiment de regret. pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv). prin semantica muzicală a substantivului „Cântec" şi determinantul „de drum".. iar simbolul drumului semnifică existenţa umană pe pământ. Tema iubirii. „voiam". Ultima strofă a poeziei reprezintă momentul întâlnirii bărbatului. elegiacă a titlului. este şi aici o viziune specifică a sentimentului. care sugerează apariţia iubirii în viaţa omului. „călăuzit de-o stea”. Apostroful. a cânta. niciodată”. bătătorite" sugerează căile dificile străbătute de orice om. În finalul discursului liric. semn ortografic. „mea”. 8. marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată. 4. Celei care pleacă) 1. eul liric întrebându-se. care ar fi fost soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea. expresie plină de gingăşie şi haz. sugerând ideea aluzivă că tot norocul vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit. iubita fiind alintată prin sintagma „bat-o focul". motivul visului. în drumul său spre un ideal. Simbolul cântecului exprimă bucuria şi muzica inimii îndrăgostite. ca orice om. Titlul „Cântec de drum” este specific simbolismului. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele şi pronumele la persoana I: „am pornit”. i se părea obositoare. „O melodie / Ce n-am cântat-o.6. Formula ludică a iubirii. cu iubirea care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta. motivul cântecului etc. poate. autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi persiflantă totodată. iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice. 67 (Ion Minulescu. prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu. motivul călătoriei. din orice epocă în căutarea iubirii. 3. melodie 2. Epitetul triplu: „drumuri lungi şi vechi. Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le trăieşte şi eul liric. contrazice sugestia nostalgică. I. care. dar şi autoadresarea prin interogaţie retorică: „ – Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…" 7. oricum. „am colindat" etc. iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”. Discursul poetic. construit pe tehnica surprizei. „am colindat”.

unde vraja iubirii se transformă în cântec adus din puncte geografice îndepartate. „Eu cred”. despărţirea cuplului erotic. I. Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu. ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”. ca orice cântec sau ca orice vis. 6. „albastrul răzvrătit al altor mări”. prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie. Oglinda oarbă) 1. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. sugerând nostalgia rememorării. „păsări albe”. „marginile albului fiord” etc. „refrenul unor triolete”.. „un cântec trist”. 8. În strofa a treia există o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”. estetismul simbolist se manifestă prin folosirea neologismului şi a denumirilor cosmopolite. cât şi motiv al imaginarului liric. „auzi" 59 . devenit chiar unul aprig. 68 (Gellu Naum. locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. Iubirea-melodie s-a sfârşit. cântecul). Muzicalitatea este importantă. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. pentru a sugera plecarea. dar împăcată oarecum. păsările albe. marinarii. ca un refren şi laitmotiv. pescarii. acum destrămat. lirică şi sentimentală.. Cultul artificialităţii. prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. „miroşi". Prin simbolurile călătoriei (păsările albe. precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare.. a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine..5. de exemplu.” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic. pescarii. care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva. greu de explorat. sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns. prin excesul de transparenţă al versurilor. tristă. „un ţărm de mare”. 9. incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie având un rol afectiv în incipit. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric. Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării. marinarii. pe un ţărm uitat. fiind atât element de construcţie al poeziei. Specia romanţei. 7. „Noi nu vom şti-o. cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite. Tema şi motivele sunt specifice acestui curent artistic. iar starea sufletească este vag nostalgică.

8. îi dă. fără a-i surprinde corect reflecţia. eul liric pare să se deşire. Lipsa punctuaţiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste. oglinda rămâne oarbă în continuare. prin urmare duce cu gândul la mister. În ultima strofă verbul „vreau" e repetat aproape obsesiv. Astfel. „Golul unei uşi" poate semnifica gaura cheii. „Poetul vede în măsura în care orbeşte”. vizual) plasate în contexte subtile. Transcendenţa pare accesibilă prin această stare de veghe permanentă. auditiv. deşi lipsa punctuaţiei îngreuneaza înţelegerea operei. În prima strofă. Flacăra vieţii încă mai ardea în el. şi o notă de autenticitate şi contribuie la atmosfera generală de confuzie în faţa contopirii spaţiului visării cu cel al realitaţii. barierele dintre cele două fiind redefinite. dintre vis şi realitate. În sine. tutun şi flăcari. Cu toate acestea. Cratima care leagă forma atonă a pronumelui personal de relativul care menţine un ton informal / colocvial. iar prin enumerarea simţurilor (olfactiv. Laitmotivul ambiguităţii persistă şi în ultima strofă. De asemenea. oglinda. vocea lirică o identifică nu prin prezenţa a ceva. curiozitate şi stare de veghe. simţurile fiind înşelătoare şi lăsând sentimentul unei angoase a lipsei de claritate. 5. în construcţia „să vorbim de memorie" e frapantă discordanţa dintre exterioritate şi interioritate. „tu poţi crede". Comparaţiile metaforice au rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric. În opinia mea. descompunându-se în fire de sânge. ci mai degrabă printr-o lipsă.2. Din punct de vedere al limbajului poetic. este explorat contrastul dintre aparenţă şi esenţă. lână. fără o descifrare precisă a eului. orbirea poate fi semnul unei experienţe iniţiatice: a ignora aparenţele înşelătoare ale lumii şi a cunoaşte realitatea secretă. deşirarea. afirma Gellu Naum 60 . „insomnia mea” 6. Tema identităţii. insomnia. de asemenea. cât şi la cea a autocunoaşterii. „să mă miroşi". 9. Oglinda oarbă se remarcă prin lipsa totală a semnelor de punctuaţie. sugerând o experienţă de contopire până la confuzie între corp şi sfera artificială. inumană. predomină caracterul ambiguu. eul liric se referă atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic. Din punct de vedere ortografic. În strofa a doua. motive: iluzia simţurilor. 3. Comparaţia „insomnie…ca golul unei uşi" se referă la dificultatea de a descrie o insomnie. 7. pătrunderea prin uşă este simbol al trecerii de la profan la sacru şi deschide calea spre revelaţie. Pe de altă parte. fluidizează ritmul versului. Din punct de vedere prozodic. 4. neaşteptate. semnificând o dorinţă puternică şi o comandă adresată celuilalt. sporind marca oralităţii şi părând să urmărească fluxul abrupt al gândurilor eului liric. suprarealismului în cazul de faţă. esenţele. tactil.

Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază subiectivitatea eului liric în poezie sunt: pronumele personale. 9. fiind cea care dezleagă misterul asupra întregii poezii. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenţa enumeraţiei in text: „Vezi marea: bătrână. sugerează vivacitatea. accentuează intensitatea momentului. Această ultimă strofă este asemenea pildei care se află la sfârşitul fiecărei fabule. care sunt reprezentative pentru ideea poetică regăsită în text. întinsă. adâncă”.cândva. constă în faptul ca acesta amplifică. marea”. folosit în strofa a patra. Personificarea în inversiune. I. ţărmul. Imaginarul poetic creează o poveste de iubire. Pârâul şi marea) 1. întinsă. Valoarea expresivă a adverbului tot. înţeleaptă şi statornică. discursului liric. pârâul. marea. tot mai repede fuge” 4. Astfel. tema iubirii. 69 (Miron Radu Paraschivescu. pârâul zglobiu – iar eu. jucăuş. Uniunea dintre cei doi este însă inevitabilă. eul liric se regăseşte în ipostaza mării – bătrână. 5. motivul pârâului. Ultima strofă ilustrează tema iubirii. „tânărul pârâu”. adjectivul pronominal posesiv „mea”. Imagini vizuale: „Vezi marea: bătrână. întâlnită în prima strofă a poemului. „Zglobiul. „eu”. redată iniţial prin repetiţia verbului fuge. 7. întinsă. iar iubita în ipostaza unui „tânăr pârâu”. metaforizate şi transpuse în cadrul natural. căruia „nu-i pasă ce ţărm va ajunge”. adâncă”. ceea că dă un aer glumeţ. Titlul poeziei citate este alcătuit din substantivele articulate „pârâul şi marea”. aflat în opoziţie cu „marea bătrână. utilizând metaforele mării şi pârâului: „tu. adâncă”. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. voioşia pârâului. „tu”. Acesta reflectă numele personajelor principale ale poveştii de iubire. 61 . Tema naturii. redată prin alegorie în întregul poem. 3. voiosul şi clarul pârâu: / El iute aleargă spre zări fără frâu” 6. precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios. 8. motivul mării. de persoana I şi a II-a. Titlul este un element esenţial al receptării. corelând totodată cele trei atribute adjectivale. valuri 2.

În ultima strofă. exprimarea la persoana I („aş putea”). „Tu eşti o calmă rugăciune”. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final. prezenţa unei interjecţii afective (o). metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire. pure şi angelice. după „dulcea pocăinţă”. roze = trandafiri. rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. Epitetele subliniază. Simbolul rozelor. a unei viziuni personale asupra lumii... purtătoare a atributelor divine pe pământ. Repetiţia metaforei fecioara-rugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice. a ideii de divin sau o reprezentare a aspiraţiei erotice. iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea. amestec de livresc şi senzualitate. comparaţia „. Prima virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei. 62 . „Tu eşti o sfântă rugăciune”. sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan.. IV) 1. 3. În a doua strofă. Tema adoraţiei. rugii – forme literare actuale.. 8. schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”. muzicalitatea. sugestiile cromatice şi olfactive. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. 5. vaporos. 2. în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”. al purităţii. crepuscul. înserare = seară. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul. însoţit de determinanţi. prin intermediul fiinţei feminine. fiecare. 70 (Ştefan Petică. iar la nivel stilistic identifică o exclamaţie retorică.I. Fecioara în alb. vag. înălţimea. „dulcea pocăinţă” etc). Primul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii. 7. sugerează manierismul arhaizant. în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel). rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară. 4. motivul rozelor. „Tu eşti o blândă rugăciune”. a binecuvântat-o. motivul fecioarei în alb.” reprezintă un elogiu adus fecioarei în alb. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului. iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut). imagine a purităţii sacre. amurg. fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate. 6. Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic. plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei. selectarea cuvintelor din sfera religioasă.

Virgula („O. Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică.cu rol stilistic.. Comparaţia .binecuvântarea” pe care o poate răspândi sacrul asupra lumii terestre. 7) Poezia simbolistă este una a universului interior. e un procedeu al sugestiei simboliste. Prin multitudinea figurilor de stil. 71 (Ştefan Petică. În acelaşi timp. pocăinţa intră în categoria motivelor literare. flori înserare . azuriu). 5) Lirismul subiectiv se concretizează aici printr-un eu liric. Prezenţa multor substantive şi adjective care au legătura directă cu ceea ce se vede. I. serenitatea. apus 2) . prezent ”gramatical” în ultima strofă (persoana I singular a verbului aș putea ) și prin patetismul adresării insistente către un tu care numește persoana iubită.câte o trăsătură: albă – culoare asociată purităţii. poetul parcă pictează atmosfera de pace. Apar 63 . prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”. muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproape imaterială. IV) 1) roze . de dimineaţă şi de înserare. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. asemenea binecuvântării” sprijină sugestia sacralităţii figurii feminine..tu eşti. blândă – delicateţea. sfântă – caracterul sacru. care vorbesc despre . Tehnica sugestiei (simbolul rozelor. Acestea au o puternică valoare expresivă şi nu necesită descrieri mai ample ca în cazul romantismului. al binecuvântării divine). al icoanei. sugestie centrală a textului. imaginea olfactivă. Semnul exclamării de la sfârşitul strofei marchează intonaţia exclamativă.val de lină armonie” intră în seria imaginilor cu aceeaşi valoare din a doua strofă.nälţimea” – înälţimea „rugei” — rugii 3) Virgula din al patrulea vers marchează intercalarea unui circumstanţial de mod. 4) Angelitatea feminină. „asemenea binecuvântărei”). Universul interior este aici marcat de subiectivitate. cromatica delicată (alb. dar şi paliditatea romantică a îngerului. spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”). puritatea. laitmotivul şi refrenul discursului liric. divin. ideală. 9. calmă – liniştea. conturează o stare de spirit şi se confundă cu lirismul. rugăciunea.”) marchează pauza necesară după interjecţie.asfinţit.. Fecioara în alb. de rugăciune.. versul repetat în mod simetric reprezintă un paralelism sintactic..trandafiri. 6) Metafora . a fecioarei în alb. inocenţei..

.înaripată”.caldă”. 72 (Al. . Epitetul multiplu “atât de limpezi şi de pline” se referă la glasurile invocate de eul liric care par a fi nişte voci ale universului. Un aer de „morbidezza” se desprinde din repetiţia insistentã a imaginii femeii-rugăciune. .. 3. mai ales. . In structura “din vremi de-odinioară” cratima marchează pronunţarea într-o singura silabă a doua vocale din cuvinte diferite. glasuri..azurie”. Poetul reia aceeaşi imagine. În piaţă s-a adunat multă lume. cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare dată epitete pentru substantivul . antonime: “jos” / ”sus”. Figura de stil semnifică armonia si perfecţiunea. Astfel se evită hiatul si se păstrează măsura metrică..rugăciune”. . Cu toate acestea. prin urmare o poezie simbolistă.sfântă”.. 8) Cele patru adjective... I.roze”. din parfumul rozelor şi al anemonelor şi. frunţi”. alcătuită pe baza sugestiei...templu”. .. din atitudinea celui pierdut în rugăciune.albă rugăciune”. dar care pot fi percepute în plan spiritual.rouă”.blândă”. 5. de provenienţă supranaturală...dulcea pocăinţă”. / Mă veţi lua pe calea de apoi / Prin vămile văzduhului cu voi /Sau mă veţi părăsi.ceasul clar al dimineţii”. Glasuri) 1.clar”. cu o evidentă conştiinţă a păcatului.. Philippide. .”). “tăceri” / ”glasuri” 2.. 9) Consider că textul este expresiv în special prin imaginea unui eu care aspiră către puritate. Sintagma “priviri de stele” este o metaforă personificatoare care sugerează contemplaţia. . de provenienţă romantică.albă”. 64 .....termeni ca . Abundenţa imaginilor care conturează un asemenea motiv este evidentă: .. .privirea de madonă”. nuanţând-o după modelul muzical al temei cu variaţiuni. (sens denotativ) Ochii sunt ferestre către o lume interioară. eul aspirând spre lumea revelată de aceste glasuri. texul nu transmite o viziune categoric seninã. uimit de însuşirile lor si de propria stare sufletească. (sens conotativ) 4. Multe dintre ele sunt metafore sau au un sens simbolic.. . angelitate. Valoarea expresivă a verbelor la timpul viitor din poezie se realizează prin includerea lor într-o invocaţie (“O. iar în a doua strofă rima este îmbrăţişată . către sacru. Se accentuează relaţia dintre suflet si natură prin motivul. . . Astfel poetul creează o poezie lirică. aparţin de fapt aceluiaşi câmp semantic. . În prima strofă rima este încrucişată.. al stelelor şi al cerului.albă”. 6.

de aspiraţie către perfecţiunea spirituală. ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si de sugestie a stării sufleteşti. sau de a fi părăsit si uitat “în vreun străin ungher”. 3. descifrarea misterelor lumii. virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel. virgula separă vocativul “tu” de restul propoziţiei. steril. atributele adjectivale “pustiu”. “Tu.7. monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers. sarac. de fiinţă imaterială.imaginea 65 . “să ajungem”. Metafora “glas” are sensul de suflet. “priviri de stele”. sărac. îmbrăţişată sau pereche conferă muzicalitate poeziei.imaginea vizuală conţine un epitet şi simbolizează grandoarea. Eul îşi imaginează doua posibilităţi. “sărac”.molcom= încet. prin intermediul invocaţiei si al interogaţiei retorice arată că eul liric meditează la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”. “cine-a cioplit acele chipuri” 4. “Un plat pustiu. mărimea galeriilor prin care se plimba împăratul roman Caligula. precum şi prin întrebările retorice din cuprinsul poemului : “cine ştie?”. sugerând drumul către cer al sufletului. urât”. “Portice lungi”. “Ajunşi pe lună n-am gasit decât / un plat pustiu. prin intermediul armoniei. de a fi purtat 'prin vămile văzduhului'. aşa cum reiese încă din titlu.. Poezia lirică este o creaţie artistică exprimând sau sugerând emoţii. dar si de speranţă. “O să ajungem oare şi la stele. Secrete şi mistere) 1. uşor steril= nefertil./ cu gândul să descoperim în ele/ secretul universului şi-al vieţii?”. la fel ca multe alte suflete care au dispărut. Imaginea “cosmosului fără sus si jos” arată că acesta este infinit şi că în viaţa de apoi nu mai sunt aceleaşi repere ca în viata trecătoare de pe pământ. sentimente. 6. Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care călăuzesc sufletul după moarte 9. urat ” – în acest vers. neproductiv 2. 5. I. interogaţia retorică. Textul citat exprimă sentimentele eului liric de incertitudine. “urât” şi “steril”. invocaţia 8. Tema poemului “Secrete şi mistere” este. ritmului si imaginilor. 73 (Alexandru Philippide. steril. O alta temă este trecerea timpului. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”. Ultima strofă. Rima încrucişată. mai precis. Prezenţa eului liric se evidenţiază în text prin verbele la persoana I plural ”să dezlegăm”.

Apropieri) 1. ipotetică. Ultimul vers al poeziei se evidenţiază prin faptul că a fost voit izolat de poet. în care nu găseste niciun răspuns. steril. Poetul analizează posibilitatea unei conexiuni între simţuri(privire şi auz). enumeraţia:“pustiu. Modul conjunctiv exprimă o acţiune posibilă. sărac. Alexandru Philippide schimbă planul terestru. rămânând în urmă doar pietre. Titlul poeziei este format din două substantive ce aparţin aceluiaşi câmp lexical legate prin conjuncţia “şi”.. misterioase chiar. este un vers conclusiv. gustând din ea şi pierzându-se în eternitate. şi până la urmă lumea întreagă. cu planul cosmic. “putea-voi” fiind o formă în care auxiliarul urmează după verbul de conjugat. dorită. a fi în contratimp. Însă nici aici. Astrul care. a pierde timpul. lipsit de secrete. urât”. Având în vedere că tema poeziei este misterul. 7. 66 . ci numai sa fie martor la manifestarea acestora. 8. poetul se resemnează şi încetează să mai descifreze mistere şi secrete. “ajunşi în lună”. I. El întelege că omului de rând nu îi este menit să descifreze misterele vieţii. urât”. 74 (Alexandru Philippide. cu timpul 2. Titlul anunţă tema poemului.. Motivat de gândul că sar putea să găsească totusi “secretul universului şi-al vieţii”. nu găseşte altceva decât “un plat pustiu. a oamenilor. În acelaşi fel în care Eminescu se raportează la planul terestru făcând comparaţie cu universul. poetul se întreabă “ o să jungem oare şi la stele?”.vizuală conţine patru epitete. istoric. catrenele. mijloacele artistice folosite (întrebările retorice: “o să ajungem.De asemenea. sărac. ultimul vers pare a fi răspunsul la întrebările puse anterior. adică în timpul “scăpat de spaţiu”. întrucât “secretele” şi “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntaţe mai apoi în text: porticele prin care se spune că se plimba Caligula. steril.cratima ajută la formarea inversiunii. Sfinxul . Răspunsul este ironic şi denotă tristeţe: “da-n stele nu ajung decât poeţii”. Cratima este folosită cu scopul de a marca alipirea. sterp şi nu mai prezintă niciun interes pentru omul avid de cunoaştere. de obicei.”. cu savanta alipire a ultimelor două din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât să întărească ideea poetică.El doreşte să se integreze “în senina voluptate nouă “. “Da-n stele nu ajung decât poeţii”. şterge totul. 9. chipurile stranii de pe insula pierdută. Privind restul poeziei ca un monolog adresat. apare în cadre idilice. lumea noastră. Timpul. 3. Aici luna ne este înfăţişată ca un plat pustiu. În final. spune el. devine aici urât. de viaţă. Prin el poetul îşi exprimă resemnarea.

şi anume . prin faptul că aceasta facilitează cititorului descifrarea textului. Poezia are un titlu format dintr-un substantiv comun la numărul plural.Philippide pătrunde într-un spaţiu ireal din voluptatea căruia doreşte să preia pentru ca. şi doreşte o apropiere permanentă a acestor două elemente. El imaginează o conexiune o irealului în care este proiectat. eliberându-se de spaţiu. Ele au o topică inversă. se transmite ideea că la capătul acestei călătorii şi în prezenţa dorită a unei călăuze. cu realul în care se va intoarce şi unde speră la o materializare a acestor „aeriene fermecătorii” . Se sugerează astfel o posibilă temă a textului. un simbol pentru depăşirea unor limite ale cunoaşterii.se doreşte o nouă corespondenţă . fiind în legătură cu imagini importante în poezie. Faldurile draperiilor „ ţesute parcă numai din sunet şi culoare” constituie o astfel de imagine : eul poetic regăseşte în ele coexistenţa sunetului şi a culorii. poezia susţine ambiguitatea imaginilor. 9. motivul urcuşului. Rima împerecheată susţine . În versurile următoare. de asemenea .aceea a călătoriei iniţiatice. O existenţă simultană a acestor două coordonate implică un timp infinit. Al.dar care nu îl anulează pe acesta din urmă. între timp şi spaţiu. să beneficieze şi în spaţiul real de acest spectacol cromatic şi auditiv. ideea de apropiere . Acest cuvânt. Structurile care conţin imagini vizuale sunt: “neagră catifea”. iar eul nu mai percepe decât temporalitatea. ceea ce sugerează intensitatea cu care eul poetic trăieşte momentul descoperirii unui “lin urcuş de neagră catifea”. Odată realizată o legătură între elementele constitutive ale cadrului restrâns. provenit din adverb: apropieri. Este o metaforă care sugerează eliberarea de constrângeri. prin simplitatea sa. simţurile se armonizează. Această imagine este un epitet-inversiune şi în acelaşi timp o metaforă a drumului spre inedit. este conştient de raritatea spectacolului la care ia parte. 67 . 8. de asemenea prezentate .4. Epitetul cromatic „neagră catifea” întăreşte ideea de necunoscut. 7. de această dată la grad avansat . Este vorba de o apropiere a celui care parcurge poezia de sensul adevărat al acesteia. are o puternică încărcătură expresivă. poate chiar eterne : “cu un timp scăpat de spaţiu”. cultivând sugestia unei lumi mai bune . Metafora “puntea dintre privire şi auz” exprimă o ipotetică armonie între simţuri. într-o „ punte”. 5. Rezonanţele simbolice sunt.”fără călăuză” . dorinţa eului liric de a se apropia de libertatea absolută. „faldurile unor înalte draperii”. Scrisă pe un fundament modernist.motivul drumului 6. „scăpat de spaţiu” .Imaginarul poetic atinge nivelul spaţio-temporal în finalul textului. Primele două versuri au valoare de incipit si prezintă un cadru nocturn.

76 (Alexandru Philippide. structurate de enumeraţie descriu un spaţiu straniu şi întunecat. care este simbolul zborului către înălţimi. I. 7. i-au fost înfrânte. “să îndemn” -. sugerând o puternică încărcătură emoţională . a învăţa minte. 8. verbe la persoana I . poate şi profunzimea sentimentului de frică în faţa necunoscutului. cu atât mai aproape de deznădejde. aripi . Cocorul) 1. ochiul. bivoli. pentru că totul constă în această înşirare de lucruri atinse de moarte. O altă trăsătură a poeziei lirice sunt mărcile lexico-gramaticale.“creşte”. a ţine minte . singurătatea 5. pasăre călătoare. se zbate. către idealuri înalte care nu pot fi atinse. marea. oase. “îmi”şi imaginile artistice create de figuri de stil. aspiraţia sa fiind identificată prin metafora “porţii călătoare” pe care autorul se întreabă dacă o va ajunge.“mi”. 3.75 (Camil Petrescu. Predicatul ar fi fost inutil. în acest caz. Această metaforă este întărită de o alta: “zbor de pasăre uitată”.I. viziune modernistă de fapt a lipsei de speranţă.Sentimentul dominant în poezie este cel de tristeţe şi de teamă de necunoscut. Primele strofe. O trăsătură a poeziei lirice este faptul că autorul îşi exprimă direct deznădejdea că nu poate accede la lumea absolutului prin cocor. măsura: 8 silabe rimă: îmbrăţişată 6. 4.”să am”-) nu găseşte niciun reazăm pentru raţiune. eul liric subiectiv (prezenţa lui fiind indentificată prin mărcile lexico-gramaticale: verbe la persoana I singular -“ vei ajunge”. Strofa a III-a este un catren alcătuit dintr-o interogaţie retorică ce sugerează aspiraţia către înălţimi. dorinţa. 9.se frământă 68 . precum metafora “aripi reci” sau epitetul din construcţiile “creste lungi de os” şi “poartă călătoare”. Astfel. Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie. zdravăn la minte 2. pasărea.Veghe) 1. “să am”. iubirea.pronumele la persoana I. un fund de mare în care zac peşti. Metafora “aripi reci” identifică faptul că aspiraţia.unghere-colţuri. cu cît mai concisă.

. este orb (epitet). Pământul. conversiune-meu 4. Dispariţia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silabă cu prima vocală a verbului. este spaţiul zbuciumului existenţial (vezi antiteza dragoste/ ură şi metafora un spasm. starea dramatică a celui care percepe continuu curgerea timpului şi insuportabila cruzime a lumii. în special. Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci. I. somnul. Verbele la timpul prezent fixează o experienţă cu valoare exemplară. aproape arghezian. orb. imaginarul vizionar al textului se opreşte la cele două limite exterioare. 9. acelor imagini care conturează. astfel. Este vorba de aşa-zisul prezent etern. care nu-i oferă decât experienţa morţii.). şi descoperă în ea pământul şi cerul. Eul lui Philippide se defineşte. Ctitorii) 1) vreme. a scindării şi alienării. sufletul. prima limită. prin urmare la reducerea numărului de silabe din vers şi la obţinerea unei anume măsuri. cerul 7. cu stelele asemenea unor vineţi dinţi (metaforă). cred.2. trecutul. ci într-una modernă. 8. fără legătură cu un moment temporal anume.derivare-căpătâiul. (adjectivul pronominal posesiv de pers. cu un oarecare grad de ambiguitate. a doua limită. Cerul. veghea fiind. ( pronumele personal de persoana I ) 6. Poetul pătrunde în această selva oscura (pădure întunecată). În ultima strofă. Cerul gol poate fi o imagine simbolică a divinităţii care ne-a abandonat. iar această ”călătorie” este pentru el permanentă. 3.. care încadrează un eu insomniac. veghea. dar nu în esenţa lor tradiţional armonioasă. prin somn pământul geme.tăcut.77 (Ion Pillat. Cratima marchează rostirea într-o singură silabă a unui cuvânt şi a unei părţi de cuvânt diferite. tăcerea. ci cu generalitatea unei situaţii. Eul lui Philippide ”călătoreşte” prin sine ca printr-o lume obscură şi cu ascunse dureri. epitetul. comparația dublă. pământul. an 69 . I) Un glas în mine prinde să mă cheme.tot versul 5. prins în capcană între două nopţi. cum poate fi la fel şi pentru cititorul care îl însoţeşte. Versul neregulat susţine tensiunea lirică a unui text modernist prin vizionarism şi prin puternica impresie de înstrăinare a omului de orice sens al lumii. Expresivitatea textului se datorează. cum ar spune Dante. adică între două spaţii obscure. In preajma mea. traseul unei coborări în sine reflexive.

4. o clipă” conţine o imagine vizuală. iar Negoiu străpunge cerul cu a sa înălţime. viaţa. străbunii 7) Pacea nopţii este o metaforă a armoniei acestui spaţiu rural. Dintre figurile de stil din această strofă. pe care cutremurat l-ascult” conţine o imagine auditivă. în faţa focului din vatra. 2. amintirea. 6) tema: timpul. să aud. podgoriile. “Vrr. comparaţii (globul terestru ca o minge). Ctitorii. Floarea era vie când a primit-o. al stabilităţii împotriva trecerii timpului. livezile) şi-au lăsat amprenta asupra poetului. atât pentru intensificarea emoţiei. motive: râul. dealul. cu liniştea mult dorită. amintim: epitete (pridvorul străbun. unde cenuşa stingea toate şoaptele. Eul liric doreşte să se bucure de roadele pomilor. a-şi da viaţa 4) Verbele la modul conjunctiv din ultimele două strofe exprimă dorinţa eului liric de a se cufunda în amintirea trecutului. I.2) Linia de pauză marchează. pe dealuri de podgorii. de fructele oferite de livezile de pruni. când toamna se apropie. au modelat amintirea cel va însoţi toată viaţa. 8) Strofa a treia a poeziei se referă la dorinţa omului de a se retrage la ţară. În structura “venit-ai” cratima marchează forma inversată a perfectului compus “ai venit”. 70 . Dintre verbele la modul precizat. cu bogăţiile pe care le oferă. 3) a da viată. Pridvorul este un simbol al dăinuirii pe pământul românesc. la aflarea veştii. la plural. articulat. În fiecare toamnă plecăm la ţară. întorcându-se şi acum cu drag la pridvorul bătrân sau la vechea vatră. 5) imagine auditivă: Când şopteşte valea de cântecele morii . diferenţierea între prezent şi amintire. 78 (Ion Pillat. A venit toamna în sufletul ei. 9) Titlul poeziei. înconjurat de tăcere.“Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus. este alcătuit dintr-un substantiv simplu. alb Negoiu). Străinul) 1. a lua viaţa. Relaţia dintre titlu şi poezie constă în modul în care elementele naturii din cadrul copilăriei (râurile. care este în continuare fermecat de tot ceea ce ţine de trecut. imagine vizuală: Acolo-n pacea nopţii.timpu-n zbor. enumerăm: să desluşesc.. cât şi pentru separarea celor două momente ale trăirii sale. o “tăcere” a eului liric. ce se referă la cei ce clădesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori unui lucru. 3. să stau. Acestea pot fi considerate ctitorii primilor paşi ai eului-copil. al ritmurilor naturale şi al belşugului. de a reface comuniunea cu pământul. la nivel semantic.

exprimă vizual tot ceea ce aparţine acestei moşii. De asemenea.. la fel de repede ca o bătaie de aripi.. ia seamă. fapt necesar pentru păstrarea măsurii. “Florica e acolo.dar n-ai zărit. el nu poate să înteleagă frumuseţea locurilor: “Şi crezi.. 6./ Că ai cuprins Florica. O caracteristică a traditionalismului este localizarea intr-un spaţiu rural. parc. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”.dar n-ai zărit. 8. iar pe de altă parte . trist = amar. marcate de punctele de suspensie. moşia Florica aici. Natura este o temă des întâlnită în poeziile lui Ion Pillat. 6. 7. Ne-a tăiat calea o pisică neagră. parc .. melancoliei și nostalgiei: ”Că ai cuprins Florica.. În “Amurg în deltă” acesteia i se alătură motive ca amurgul.. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera . iar măsura versurilor . 79 (Ion Pillat. sugestia se realizează şi prin pauzele din discursul liric. a 71 . la nivel auditiv . livezi”. evidenţiind frumuseţea şi bogăţia locului. “cu casă. Cratima uneşte într-o singură silabă părţi din cuvinte diferite. “ce-ar străluci” ori metafora “rănit de-un dor târziu” accentuează ideea poetică. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizaţi cu împrejurimile. Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri şi corespondenţe: “Pealbastra depărtare a luncii de demult” sugerează scurgerea timpului. cu casa. „Străinul” venit la moşie pare că nu reuşeşte să descifreze peisajul şi îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine. apa şi o notă istorică (“cai tătari”). 5. Metafora “ ochi de apă moartă” dă poeziei o uşoară nuanţă melancolică şi poate arăta o incetinire a trecerii timpului. atât l-a tăiat capul să facă. la amurg.5. Amurg în deltă) 1. pauze ale emoţiei. pe de-o parte zborul vrăbiilor. Rima este incrucişată. pe-amurg ca pe-o ramă”.livezi”.” I. Enumeraţia din prima strofă.. care se produce instantaneu. iar o a doua trăsatură este preferinţa pentru spaţiul autohton. ia seamă”. Din păcate. o stagnare. 9... 3. Căderea sunetelor la sfârşit de substantive şi la început de verb reduce numărul de silabe din vers. de 11 şi 10 silabe.că tot astfel trece şi timpul . dureros scâncind = plângând 2. 4.

I. Astfel. personificarea “noapte şoptitoare” creează un fundal muzical melancolic. aşa cum filele de cărţi se îngălbenesc datorită vechimii. 8.”Nu-i în apus şi nici în auroră” . de asemenea. În această poezie apar tema timpului şi motivul morţii. In ultima strofă. iar a doua separa două propoziţii coordonate. Epitetul personificator ”sfâşietor de trist” sau cromatismul insistent şi contrastant (aur / vânăt ) conturează un spaţiu al disputei dintre lumină şi întuneric. 7. Omul s-a confruntat dintotdeauna cu efectele timpului. 5. În prima strofă negaţiile au rolul de a întări ideea poetului că timpul nu este ceva palpabil şi că acesta reprezintă o realitate abstractă. o ilustrare concisă a temei acesteia. „fără ieri şi fară azi” 2. dintre viaţă şi moarte. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunării (“sat lipovenesc”). compunere –dintotdeauna derivare cu prefix-recheamă 4. Prima virgulă separă apoziţia-metaforă ”în ceasul cu nisip…” de restul enunţului. caracterul tradiţionalist se resimte prin tonul elegiac. cu rol chromatic. cum ar fi „aud”. Titlul ”Amurg in deltă” este un fel de rezumat al poeziei. fragilitatea omului şi existenţa sa limitată. Aceasta sugerează. tema poeziei. 7. 6. Comparaţia „îngălbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arăta efectele trecerii timpului asupra omului. 9. Modalitatea în sine a descrierii în cazul căreia vizualul este dominant este specifică textului liric. iar în aceasta poezie eul liric îşi exprimă tristeţea şi un fel de conştiinţă a imposibilităţii de a schimba 72 . 8. subliniază trecerea lentă a timpului care se reflectă şi asupra naturii înconjurătoare prin nuanţele soarelui la apus. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserării. 3.vieţii in deltă. Timpul) 1. şi anume. aceea a trecerii timpului. Aparent un cadru de natură. În “Amurg în deltă” caracterul liric al poeziei se face simţit prin nota de uşoară melancolie. Titlul reprezintă. tabloul este totuşi încărcat de emoţie. Prezenţa eului liric în această poezie se face remarcată prin adjectivul posesiv la persoana I. „simt”. si verbe la persoana I. de fapt. din perspective unui observator neutru. „mei”. iar metafora “aur vânăt”. 80 (Ion Pillat.

înduioşaţi. totuşi. aceştia sunt atât de înalţi. o realitate palpabilă( „pasul” timpului îi bate în inimă). „Banul. a sorbi din ochi. în poezia “La Polul Nord”. Săvescu. 5. “munţii solitari” Epitetul personificator “munţii solitari” este folosit pentru a evidenţia mareţia şi înãlţimea munţilor. La nivel morfologic se remarcã abundenţa verbelor la timpul prezent: “se- 73 . Gãvescu. Percepţia acută a acestei treceri este sugerată prin imagini poetice. imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului iarna. centrală fiind aceea a unui eu liric pentru care timpul ajunge. ochi de vultur. 9. obţinutã prin ritmuri si rime perfecte. Altã caracteristicã ce încadreazã poezia în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist şi dezolant. la fel ca şi repetiţia şi simetria unor cuvinte la începutul şi şfârşitul unei strofe ( “munţii solitari”. care dominã întreg ţinutul prin “albul dezolant” . o atmosferã prin intermediul cãrora eul liric îşi exprimã starile sufleteşti nelãmurite şi confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã.Prin folosirea pluralului articulat „paşii”. I. 6. care dominã peste câmpii si vãi. 3. devenind singuratici. 8. prezintã câteva caracteristici specifice liricii simboliste. La Polul Nord) 1. 81 (Iuliu C. prin verbe la persoana I („aud” . Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor. Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea exterioarã.“La Polul Sud”). deoarece poetul îşi exprimă sentimentele pe care i le trezeşte trecerea timpului. “câmpii nemãrginite”). “La Polul Nord”. „paşii”. „simt”).ceva în această privinţă. şi aduce cu sine pierderea oricãrei sperante din sufletul poetului. Ca de obicei. Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. a pierde din ochi. “dorm adânc”-“dorm mereu”. Această operă este o poezie lirică. pustietatea (“munţii solitari”. încât par desprinşi din universul terestru. este asociatã cu izolarea. nemãrginite = întinse solitari = singuri 2. într-un oftat adânc şi greu” 7. eul liric este marcat. cu scopul de a eviden ţia greutatea şi apãsarea cu care calcã „marii urşi”. solitudine care în poezia de faţã devine apãsãtoare. prin motive precum motivul singurãtãţii. Astfel. se pune accent pe acest substantiv. ochiul dracului” 4. “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare” “ Şi urşii albi. ca prezenţă.

cititul) sunt încercări de a trăi intens viata. venind din interiorul ca o conştientizare a pieirii. am fost bun şi am fost frumos” – enumeraţia sugerează strădania depusă pentru a învinge „boala” fiinţei. Cromatica este astfel sugeratã prin culoarea alb. senzaţie = percepţie 2. culoare simbolizând stări şi atitudini poetice de izolare. întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea eului liric. prost ca noaptea 4. iubirea. prin substantivul în vocativ „Doctore” şi prin folosirea persoanei I singular a verbelor şi a pronumelor. iarna are rezonanţã în sufletul omului. “ aici în regiunea fiinţei mele”. 8. Cratima marchează căderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nue” într-o singură silabă. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. 9. am vorbit cu oameni şi m-am gândit. obişnuitã numai prin ritmuri şi rime perfecte. cea cu care ne naştem. a se trezi cu noaptea în cap. prin evidenţierea unei muzicalitaţi exterioare. “se văd”. “am urât şi am iubit. nevrozã. 74 . 3. “dorm”. Lumea înconjurătoare devine o povara. Prin intermediul laitmotivului. „Boala”. este o metaforă sugerând moartea. prin albul care dominã. I. “adorm”. Discursul liric este confesiv. sugerat de epitetul “mortal”. Titlul poeziei. “îngalbeneşte”. “se-aude” etc. dar mai ales prin repetiţia simetricã a unor cuvinte la începutul şi sfârşitul unei strofe (“La Polul Nord”. degeaba = zadarnic. “ziua mă doare soarele. viaţa fiind antidotul pentru moarte. noapte luna şi stelele”. adresarea directă (“Doctore”). chin şi frig lãuntric. 7. iar „medicamentele” (ura. pronume la persoana I singular “mă”. Eul liric consideră că a-ţi face viaţa frumoasă te îndepartează de moarte. “am citit”. Se observă o Moarte generală. aducând monotonie. În prima strofă a poeziei se descrie sentimentul morţii. de a simţi în fiecare moment. un început de detaşare de această lume. moartea. direct. de la primele simptome. 6. Boala) 1. 82 (Marin Sorescu. intensificând sentimentele şi dând veridicitate întregului poem.).ntind”. am învăţat să citesc şi chiar am citit niste cărţi. Cadrul natural este unul trist şi dezolant. ce sugereazã permanenţa stãrii de angoasã. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al simbolismului. verbe la persoana I singular: “simt”. “mi” 5.“La Polul Sud” etc.

reprezentând atât despărţirea. priveşte moartea ca pe o boala. toate înseamnă a fi viu. trenul face acţiunea: trenul stă sau trenul se duce. Tema poeziei o constituie îndepărtarea. oraşe. « Tu » este un pronume personal. « privirea » fiind element cheie al acestei poezii. cât şi efectele ei. Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva morţii pe care o simte încă de la începutul vieţii. de asemenea. niciodată „tu”. pe care încearcă să o înfrângă. a fi frumos. a fi bun. Eul liric încearcă să evite aceste simptome. eul liric preferând pasivitatea şi detaşarea. 6. Se realizează ca moartea în final nu are loc. indiferent din ce parte se produce acţiunea. care vede. Revolta şi mâhnirea capătă forma finală în aceste ultime două versuri. expusă ideea trecerii ireversibile a timpului şi a incapacităţii de a-l trăi : avem de multe ori impresia că ne trăim viaţa. confuzia si totodată resemnarea : nu se ştie cine a plecat. « Trenul » este cel care se pune în mişcare. Iubirea. cu riscuri şi frământări. 5. dar nu cunoaşte. separă elementele unui subiect multiplu. fără a apuca să o şi cunoască. « Pleacă trenul » este o metaforă. Pleacă trenul) 1. 8. a trăi. ca un strigăt debusolat. cititul. Astfel. se încearcă o anulare a responsabilităţii acţiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iţi mai aparţine. ca lumea. el reuşeşte să privească lumea. din punct de vedere sintactic. Mai este. Astfel. gând . iar întrebările sunt adresate sieşi. tristeţea omului călător care nu reuşeşte să cunoască niciodată lumea pentru că are timp numai să o vadă. frica de ataşament şi de cunoaşterea necunoscutului. „Oameni. ura. devenind legătura sa cu tot ceea ce îl înconjoară. 3. încercarea de a ne face viaţa cât mai frumoasă. Titlul poeziei sugerează pasivitate şi detaşare. “cand m-am nascut”. Se vorbeşte despre moarte. lipsa trăirii în mijlocul lumii şi în prezenţa ei. « Tu » doar eşti în tren. că 75 . de lume. « De ce ?» este o interogaţie retorică. I. desi “am cheltuit pe ele o groază de ani” şi că singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este trăirea intensă.9. a gândi 2. Interogaţia « De ce ? » accentuează ideea poetica expusa în celelalte strofe. a-şi lua lumea în cap 4. continente” – virgula desparte mai multe elemente ale unei enumeraţii şi. o moarte care incepe de la inceputul vietii. confuz. Resemnarea vine odată cu conştientizarea că în curând va pleca şi trenul tău. gânditor. Ideea « Toata viaţa am privit pe fereastra » exprimă neimplicare. marcă a eului liric şi indică autoadresarea. efectul este acelaşi. dar se conştientizează ruptura . ce concentrează şi expune drama omului care ştie. dar nu priveşte. nu să se şi apropie de ea. se eschivează. 7. de când lumea şi pământul.gândire. 83 (Marin Sorescu.

el nu stă. Efectul este acelaşi: fie că trenul merge sau stă. Verbele din prima strofă creează o atmosferă aproape ireală şi sugerează un timp mitic al iubirii. copacii fug. de tren. el nu fuge. eul liric este cel purtat. care aduce în prim-plan şi ideea detaşării. 9. vag 2. 84 (Nichita Stănescu. 5. iar el fuge.a-şi da aere . Fug « copacii. un tren tot se pune în mişcare. Titlul are rolul de a-l introduce pe cititor in universul de ficţiune propus de autor şi de a oferi o cheie de lectură a textului. romantică.motivul iubirii creatoare de lumi . continente » când.a avea un aer preocupat . o încununare a emoţiilor exprimate pe parcursul poeziei.motivul cuplului adamic 6. dar îi este teamă să simtă. oraşe. 3. ruptura tot se produce. Întreaga strofa este o metaforă ce sugerează viaţa omului care doreşte să vadă. iar timpul trece pe lângă noi. Din punct de vedere sintactic virgula coordonează circumstanţialele de loc iar din punct de vedere stilistic are rolul de a coordona termenii unei enumeraţii. el nu acţionează. Pasiv. a aceluia blocat în pasivitate. Sărutul) 1. trăirea. el este cel care nu se opreşte la ele.facem alegeri. condamnat de sine să privească. lucru sugerat de enumeraţia « de autobuz. Interogaţia din final. de a sublinia sentimentele de duioşie ale îndrăgostitului şi de a sugera că prin dragoste omul poate accede la absolut. de vapor. -prezenţa monologului liric adresat 76 . fiind un simbol al iubirii. Metafora steaua neagră este formată din doi termeni aproape antitetici şi rolul său este de a crea o atmosferă ireală. de fapt. hurducat de căruţă ». « de ce ? » vine ca o răbufnire. dar să nu cunoască. limitându-se astfel la o cunoaştere superficială. 7.motivul relaţiei omului cu transcendenţa . eul liric nu îşi asumă viaţa. –a avea nevoie de ceva ca de aer . Totul stă. oameni. că luptăm. lăsându-se purtat inert de mersul lucrurilor. Din nou. Ultima strofa expune metafora dramei călătorului. tema iubirii . o conştientizare a irosirii: « Toată viaţa m-am uitat pe fereastră […] De ce am impresia că am cunoscut lumea ? » I. 8. se-adumbrea= se intuneca stins= imperceptibil. când de fapt suntem victime ale pasivităţii noastre. fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » şi sintagma « m-am uitat pe fereastra ». timpul tot se scurge.a rămâne în aer 4. responsabilitatea nu este asumată.

.. fericirea. „mea”. Alchimie) 1. Opoziţia din strofa a doua dintre ideea de înţelepciune şi cea de fericire reliefează asemănarea dintre cele două noţiuni în concepţia umană dar ele au valori şi înţelesuri diferite. un număr rotund. „vă dau jumătate.”. Plutoniul.mai arunc sub cazanul vostru. 85 (Marin Sorescu.„Vă dau jumătate..”. Altă marcă gramaticală existentă în textul dat este prezenţa formei pronominale a persoanei I („eu”. 7. a da vrabia din mâna pe cioara de pe gard... Acest procedeu artistic permite exprimarea mai directă a sentimentului de dezolare şi creşte intensitatea mesajului transmis. 6. radiul şi poloniul sunt elemente chimice radioactive.. număr fatidic. „daţi-mi”. a da de veste.). Mărcile gramaticale ale prezenţei eului liric în textul dat sunt formele verbale la persoana I („Ce sa fac eu.-mărci ale eului liric şi prezenţa verbelor la persoana I plural (ne sărutam. 3. Fericirea este un scop în timp ce înţelepciunea este un mijloc de a atinge scopul.. nenfaşura) 9. Risipa se realizează prin 77 . Cele nouăzeci şi nouă de elemente. Ele sunt trecute în tabloul fiinţei sale ordonat. Prin intermediul simbolurilor.”) şi adresarea directă prin folosirea formelor verbale şi pronominale la persoana a II-a („Aţi greşit calculele. Nu am putut găsi la magazin calorifere cu şapte elemenţi. fapt sugerat de sintagmele care unesc cele două lumi (şi păsări mari se coborau pe bănci/ şi pe statui.. sunt insuficiente. În ultima strofă se regăseşte motivul iubirii creatoare de lumi şi motivul cuplului adamic.”). îndrăgostitul îşi exprimă concepţia despre iubire şi consecinţele pe care aceasta le are asupra eului interior şi asupra universului. I. omul poate atinge absolutul. asemenea elementelor chimice din tabelul periodic al elementelor.. a da ocol. 4.. 5. „mele”). deoarece nu sunt o sută. 2. pe cabluri. Virgula desparte în text elementele componente ale enumeraţiei. a da cu bâta-n baltă. peste iarbă. „.. Atmosfera mitică este subliniată de versul liber şi măsura de 11 silabe. Îndrăgostitul sugerează faptul că prin iubire..” . Invocaţia este folosită în discursul liric pentru a accentua sentimentul de frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii. întreg. Marin Sorescu în ultima strofă a poeziei „Alchimie” foloseşte metafora şi un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arăta risipa ce se realizează în căutarea pietrei filosofale.

Formele de imperativ exprimă voinţa hotărâtă şi cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate fiinţei iubite. Dar din păcate reacţia continuă la nesfârşit fară un rezultat. „Frunzele-Elegie de toamnă”. 9. sentimentele dominante fiind 78 . Structurile care pun în evidenţă prezenţa eului liric sunt: „Aşează-mi-te alăturea”. Cuvântul a cărui formă nu mai este conformă cu normele limbii literare actuale este „alăturea”. „preumblă-te” 5. poezia capătă forma unui monolog adresat. Conştientizarea dramei umane. I.consumarea timpului dat fiecăruia să-l trăiască în întreţinerea reacţiei chimice care ne promite drept produs final fericirea. Deci titlul simbolizează căutarea orbească a fericirii. Sinonimul contextual pentru cuvântul învăluită este „îmbrăcată” şi pentru a depăna este „a desfăşura”. angoasă. O temă prezentă în text este efemeritatea fiinţei umane. Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viaţă precum frunzele uscate de vânt. Chinuit de ideea efemerităţii fiinţei umane şi de regretul vremurilor apuse. 7. El transformă toată frământarea omului de a obţine fericirea într-o pseudo-ştiinţă cum este alchimia ce are un ţel final imposibil. a-i suna ceasul 4. Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marcă a lirismului subiectiv şi implicit a eului liric. este cuprins de tristeţe. 8. elegia. în ceasul al doisprezecelea. căutând refugiu şi alinare în iubire. „Fă focul”. 86 (Radu Stanca. Titlul poeziei. piatra filosofală. Prin referire la specia genului liric. Astfel. Astfel. Frunzele – Elegie de toamnă) 1. a realităţii necruţătoare generează deznădejde. neputând să se împotrivească destinului. 8. în raport cu universul. 3. acesta doreşte cu tărie să evadeze din realitatea dezolantă. 6. fixează motivul central al acesteia. a se da de ceasul morţii. „Fereşte-mă”. Frunzele moarte purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea fiinţei umane cât şi cât de nesimnificativ şi neputincios este omul în faţa naturii. toamna. trecerea ireversibilă a timpului şi un motiv literar este cel al toamnei şi al frunzelor moarte. ritmul alert al confesiunii este susţinut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea şi disperarea eului liric. eul liric este înspăimântat. dezolare. este anticipată încărcătura afectivă a poeziei. şi care foloseşte calcule şi formule imprecise bazate pe intuiţii eronate. 2. Titlul poeziei este un simbol ce ne arată unghiul din care trebuie să citim poezia pentru a înţelege semnificaţia urmărită de autor. Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv prin mărcile lexicogramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 şi prin adresarea directă prin invocaţie retorică care accentuează subiectivismul poeziei. Tonul autoritar.

expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizează prin intermediul figurilor de stil folosite în cadrul poeziei. 5. ea n-a murit. implicarea afectivă a eului liric.” “Şi dragostea . Este dezvăluit şi elementul central în jurul căruia gravitează întregul discurs liric. căci raţiunea nu mai are putere în faţa sentimentului intens. Nici când mi-a arătat dovada. accentuează ideea deznădejdii. reluat în cadrul fiecărei strofe. frunzele. Astfel. Astfel. 9.nicicând n-o să dispară”. Eul liric ar dori să se sustragă acestei realităţi dureroase şi să oprească timpul. aceea a spulberării iluziilor şi speranţelor la gândul perisabilităţii fiinţei umane.” 6. ea.“n-o să moară” 2. ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „Să nu simt”. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită şi de uzitarea metaforei. I. “eu” marchează prezenţa lirismului subiectiv. “Iubirea. focalizând accentul asupra iubirii.dar . Cele doua virgule din versul “Iubirea. acest lucru evidenţiând totodată unitatea cuplului. 79 . Pronumele de persoana I singular “-mă”. Sonet) 1. Legatura afectivă dintre eul liric şi iubită e redată simbolic prin folosirea pronumelui de persoana I plural ”noi”. expresivitatea este realizată prin figurile de stil existente. nicicând n-o să dispară. cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistică auditivă. Ea este o slăbiciune. Astfel. Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. “n-o să piară”. 87. deznădejdea şi durerea provocate de drama omului a cărui speranţe s-au spulberat. nicicând n-o să dispară” are rolul de a izola o apoziţie (“ea”). 3. toamna cu frunzele moarte. încă din titlu este fixat cadrul natural metaforic. nu l-am crezut.melancolia. precum metafora. De asemenea. se remarcă personificarea „frunzele sub paşi. Iubirea lui nu va muri nicicând. ea . cadru necesar exprimării unor trăiri de o asemenea gravitate şi intensitate. cum este cea din versul „Să nu simt frunzele cum zboară în vânt”. Personificarea e menită sa exprime zbuciumul interior. Persona încercată de acest afect. durerea. regretul. devine astfel subiectivă şi reuşeşte să treacă peste toate defectele celui/celei asupra căruia/careia îsi răsfrânge iubirea. 4. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranţele. (Radu Stanca. Iubirea devine elementul de conexiune între cei 2 : „Iubirea. ea . vezi. În cadrul poeziei. personificarea. dar şi prin adjectivul pronominal de persoana a II a singular „tale”. Adresarea directă a eului liric este subliniată prin pronumele de persoana a II a singular ”-ţi”. a disperării şi tristeţii eului liric.Iubirea este un sentiment ce creează o anumită vulnerabilitate. titlul prefigurează ideea de ansamblu a textului. şi care. Amploarea suferinţei interioare şi a temerilor este evidenţiată prin inversiunea „vasta urgie”. inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice.

“nedreptate” suprimă insolitul imaginilor artistice./şi multe. I plural.7. întotdeauna. prima interogaţie retorică pune sub semnul întrebării normalul şi sugerează ieşirea din limitele banalului. nedreptatea firescului. Cel de-al doilea catren nuanţează eternizarea sentimentului de iubire. Necuvintele) 1. 18 silabe 5. Astfel. ducând la confruntarea dintre creator şi gânditor. “tainice cununi”). Apoziţia “ea”. 8. “noi”. Virgula. “înc-o “.”n-o să dispară“. “înfrigurată”. antonimie: 80 . Confesiunea lirică evidenţiată prin mărcile eului liric (pronumele personal de persoana I plural – “noi”).. Titlul exprimă şi subliniază apariţia eului liric subiectiv.. “dăinui-ntre”) ajută la păstrarea măsurii de 10-11 silabe. “va dăinui “. prezenţa eului liric implicat. duioşie. dragoste 4. prin răsturnarea firescului. din punct de vedere gramatical.. prin folosirea verbelor la pers. subliniază importanţa iubirii pentru eul liric. iar din punct de vedere stilistic accentuează importanţa ochilor şi a picioarelor în cadrul vieţii şi. prezenţa interogaţiilor retorice 8. Inserate între versurile 7-13 se regăsesc epitete personificatoare atribuite tristeţii şi dragostei: “urâtă”. pusă în relaţie antitetică cu depăşirea limitelor 7.. de accentuare a sentimentului de iubire (“ea. Expresivitatea este realizată prin repetiţia anaforică (“şi chiar. a duioşiei în planul iubirii. tristeţe. speranţe. mai ales.”) şi prin inversiunile cu rol prozodic. nicicând n-o să dispară “. o desprindere de contingent. poezia contrariază permanent aşteptările cititorului. Lirismul subiectiv se caracterizează prin prezenţa monologului liric adresat şi prin intermediul mărcilor eului liric (pronumle de persoana I singular şi plural): “eu”. Apar sintagme care marchează permanenţa iubirii:”înc-o seară “. a se culca pe o ureche 2.. „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?”. I. orice poet. 9. 88 (Nichita Stănescu. 3. pentru elidarea unor vocale (“dac-ar”. inclusiv prin ermetismul expresiei. Rima este încrucişată. de a-l proiecta într-un plan ireal şi. Folosirea cratimei. Nedreptate) 1. 6. de absurd. a trage cu urechea. Mijloacele artistice la care apelează . I. marchează elipsa predicatelor. au drept scop înfrumuseţarea versurilor. dar totodată. totodată posibilitatea împlinirii unui scenariu ideatic. care luptă cu sine. “la nesfărşit”. 9. Verbul la condiţional-optativ “ar mai trece“ şi cel la viitor “n-o să dispară “exprimă dorinţa eului liric de a conserva acest sentiment. reliefează lirismul subiectiv. dar şi evidenţierea ideii poetice. figurile de stil creează ambiguitatea limbajului împinsa până la aparenţa de nonsens. Astfel. 89 (Nichita Stănescu.

a tăia frunza la câini. 3. o creaţie a esenţei lucrurilor. Nichita Stănescu este un înnoitor al poeziei prin faptul că aduce atât elemente noi. iar celelalte versuri sunt alcătuite independent de poeziile clasice. „adăugată” – înlăturată. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsită de rimă. acel laser lingvistic = acel cuvânt 5. Nichita Stănescu se foloseşte de o metodă a contemplării. 6. Poezia „Necuvintele” se prezintă ca o artă poetică prin faptul că poetul îşi arăt propria concepţie despre modelul de poezie. a tăia elanul. “Necuvintele” reprezintă o artă poetică deoarece arată ideea autorului despre poezie şi despre lumea înconjurătoare în general. a temei. Cu ajutorul limbajului. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv. a se bate cu morile de vânt. 2. adevăr reprezentat de un singur cuvânt. 8. într-una: Într-una din zilele vacanţei voi merge la mare. şi a soluţiei găsite de el pentru obţinerea unei noi lumi se conturează o veritabilă artă poetică. Tema poeziei este creaţia ca înnoire a universului. a-şi bate gura degeaba. „înlăuntru” – exterior. întruna: După spectacol mă bătea la cap întruna! 3. I. 9. 90 (Nichita Stănescu. cu excepţia strofei a treia în care primele două versuri se repetă. a filosofării pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în vis. Lauda omului) 1. Strofa a doua evidenţiază dorinţa autorului de a afla adevărul. a-l tăia capul 4.realitatea-visul despărţind-unind 2. pentru că descrie cel mai bine atmosfera create şi anume aceea a necuvintelor. 7. de a nuanţa naşterea unei noi lumi. cât şi o altfel de gândire asupra poeziei moderne. bătut de soartă / de Dumnezeu 81 . În text se repetă verbul “a naşte” (“născând”) care are rolul de a evidenţia procesul creator. iar al doilea i este articol hotărât. În acest sens titlul este semnificativ.

Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al . este a elogia la maximum intelectul uman. 8. Ultimele doua imagini.” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect. Lauda omului. adânci şi de o mare plasticitate intelectuală. făcând apel la propria lor sferă semantică. în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor. ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă. Pentru aer. în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului. ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele lumii materiale. a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente. În ultima strofă. 9. un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului. sporesc impresia de dinamism continuu. vocea lirică este prezentă în text 82 .. a pietrelor şi a aerului. să aiba un „punct de vedere“ despre Om. / care bat. toate trei cu privire la Om. 5. De asemenea. eul liric este sugerat. definitive. sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare.. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. 7. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă. pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. 6. Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii. aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru. Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească. Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă. poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru. pietrele şi aerul. copacii. „care e gândul“. vâslind în aerul gândului. În poezie. complementare una alteia. în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. planând”. A imagina aripi crescute înlăuntru. Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare.4. Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor. Cea de-a treia strofă. Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”. ca pentru a purta în ele adevăruri absolute. Titlul este un element esenţial al receptării. în tipare sintactice de neclintit. plutind. Titlul poeziei. pietrele şi aerul. oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer. din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. pentru că redă ceea ce gândesc pomii. mediul păsărilor. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”. identifică specia lirică cu o odă. pe parcursul celor trei strofe. deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. trei trepte ale unui fel de silogism poetic. să atingă absolutul. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric.

Cuvintele au valoare în sine. I. fiecare cuvânt. 5. moment auroral privilegiat. prin personificare. într-o viziune monumentală. „şi plopii. 9. „ochii”. pe apa Sîmbetei 4. măsura variază între 10 14 silabe (într-o rostire rapidă a primului vers al acestei strofe) 6. numai că dimineaţa devine o metaforă a trezirii conştiinţei: fiinţa cosmicizată se trezeşte din somnul necunoaşterii. Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enunţului şi reliefează semnificaţia sintagmei: o personificare. a se îmbăta cu apă rece. a da apă la moară. „ce-o zăreşti”. 1-3 feminină şi 2-4 masculină. precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe. Nicolae Manolescu vorbeşte despre substanţializarea limbajului şi poetizarea realului. universul material prinde viaţă. motivul somnului. chiar dacă cu valoare generalizatoare. într-un moment al zilei. Dimineaţă marină) 1.prin adresarea directă. „frunte”. Tema trezirii conştiinţei / a naşterii lucide. motivul luminii. al iluminării. Titlul poeziei citate este alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un adjectiv cu valoare de epitet. având drept caracteristici lirsmul 83 . Textul aparţine neomodernismului. devenind o prelungire a universului uman. schimbându-i contururile. glorificând momentul naşterii lucide. Titlul sugerează un tablou de natură. Rima este încrucişată. a şti ca pe apă. dar dincolo de cuvânt se deschide o altă lume. „tâmplele” 2. Sentimentul este generator de sens. 3. „umeri” . trezindu-se brusc” – personificare. Poezia se face pe sine ca obiect şi se construieşte cu fiecare vers. 91 (Nichita Stănescu. „sprâncene”. ţine lumea în fiinţă. Discursul liric confirmă parţial şi completează înţelesurile sugerate de titlu. motivul ascensiunii. 7. Imaginea vizuală a soarelui şi sinestezia „lumina-n ape o să-mpungă” conturează o lume a obiectelor şi a fiinţelor aflate într-o relaţie de întrepătrundere. în lumină. 8. Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinţă supremă. Orice titlu induce un anumit nivel de lectură a textului poetic şi generează un orizont de aşteptare.

7. rostirea într-o singură silabă / tempo rapid. Cele două epitete. 92 (Nichita Stănescu. motivul mării. ţeapănă = puternică. a tăia drumul / calea cuiva. Transparenţa ideii poetice este ilustrată aici de imagini 84 . impulsionaţi spre descoperire. 6. împlinire şi desăvârşire a fiinţei. a tăia frunză la câini etc. I. Spre deosebire de aşteptarea celui care îi contemplă. tema adolescenţei. Epitetul „lenta înaintare” semnifică plutirea lină. 4. pentru că poezia nu se mai bazează pe reprezentare. 12 silabe în al treilea vers şi 15 silabe în al patrulea vers. pe mare. prezentă şi în această poezie şi este datorată unui limbaj simplu. „zvelţi” şi „calmi”. prelungit şi în neomodernism. fără multe figuri de stil. ci este ea însăşi un act. firesc. calmă. consecinţele elidării acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stănescu. ca un dans cosmic. 9. Scrierea cu literă mică este un procedeu prozodic specific modernismului. fără a se marca fiecare vers prin majusculă (scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite). omul devine centru al universului. identificându-se cu soarele. numit ingambament. 2. fapt subliniat şi prin utilizarea conjuncţiei adversative „dar”. care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare. Apostroful din versul: „măcar pân' la genunchi în valul diafan” marchează absenţa vocalei “ă”. 3.reflexiv şi imagismul metaforic. tinerii au căpătat deprinderea de a „merge pe valuri”. În primele patru versuri – rimă încrucişată. natura se trezeşte la conştiinţă). a adolescenţilor cuprinşi de elanuri impetuoase. Ultimele două versuri reprezintă un fel de concluzie / constatare a întregii poezii. lentă = lină. a-i tăia cuiva (toată) pofta. 8. reinterpretarea miturilor (geneza este aici individuală. măsură de 16 silabe în primul vers. reprezintă calităţi ale tinerilor. motivul biblic al mersului pe valuri 5. Adolescenţi pe mare) 1. Adverbul „simultan” evidenţiază ideea unei alinieri ca într-o competiţie care-i ajută să se cunoască. 14 silabe în al doilea vers. care stabileşte o opoziţie cu ideea din versurile anterioare. cunoaştere de sine. semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice şi al încrederii pe care adolescenţii o au în ei înşişi. ca Isus.

din suflet. sugerează destrămarea cuplului erotic.]" este folosită pentru a sublinia că în faţa iubirii celor doi. „sufletele noastre dansau”. înalţătoare. iar vocea iubitei răsună ca un ecou îndepărtat. urmată de repetiţia „răspundemi. până şi lucrurile care. Personificarea „Pereţii odăii erau / neliniştiţi [.. chemarea iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanică. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia". a-şi da sufletul. motivul Lorelei. care îl pune pe îndrăgostit să aleagă între iubirea lor („oamenii") şi alte idealuri. cu sufletul la gură 4. În penultima strofă se prefigurează ruptura dintre îndrăgostiţi. dar care pot fi efemere („ploaia") 9. lucru sugerat de primele doua versuri. asociat iubirii tragice. Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorică din partea iubitei. motivul zeului Marte. motivul zborului. 6. Tot prin personificare. Imaginea auditivă „Tu mă strigai din urmă". sirenă a Rinului care atrăgea corăbierii într-o zonă stâncoasă. el îndreptându-se spre alte idealuri. Rima strofei a treia este încrucişată şi feminină. imposibile în romantism. sunt de neclinit. care conţin o imagine vizuală: „Şi mă-nălţam.. sentimentele îndrăgostiţilor reflectându-se în tot ceea ce îi înconjoară. 5. Măsura strofei a treia este de 9 -11 silabe. provocându-le moartea). îşi pierd această calitate. „infernal". Iubirea de altădată este proiectată în mit cu ajutorul imperfectului („ne iubeam”. 93 (Nichita Stănescu. motivul ploii. „mansarde” 2. I . Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic dată de multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice regăsite în text. de obicei. 8. a pune suflet. căci pentru îndrăgostit lumea apare ca un miraj continuu. Substantivul Marte este scris cu majusculă deoarece reprezintă numele zeităţii romane a războiului şi a vegetaţiei. „ploua”. „dansau”) 7. Uitarea odăii unde ei se iubeau şi înălţarea marchează distanţarea îndrăgostitului de iubita sa. 85 . Ploaie în luna lui Marte) 1. „concretă". Tema iubirii. răspunde-mi" vin să sugereze faptul ca îndrăgostitul îşi lasă iubirea undeva departe. se exprimă bucuria existenţială intensă. 3. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare nostalgică a trecutului. De altfel.artistice şi de prezenţa eului liric ca spectator.

9.]" şi „Sufletele noastre dansau". Limbajul poetic în poezia citată este caracterizat de reflexivitate. Utilizarea verbelor la modul indicativ. este ca o ultimă aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trăit-o „în luna lui Marte". pentru a sugera nostalgia. este de a marca o pauză afectivă în rostirea poeziei . asemenea unei fiinţe umane. se remarcă personificările „Pereţii odăii erau / nelinistiti [. prelungeşte durata momentului evocat şi o imobilizează într-un tablou sensibil şi melancolic. Epitetul superlativ „ploaie de tot nebunească". lasă cititorul 86 . Ploaia este o metaforă a vieţii. Rima încrucişată (1-3 feminină. precum toamna. cât şi falsitatea zâmbetului. „rădvanul”. târzii 2. „septemvrie. care sugerează fericirea îndrăgostiţilor şi rezonanţa universului înconjurător la sentimentele lor. deprimarea fiinţei care se identifică cu „cel mai trist şcolar”. Frunzele simt trecerea timpului şi . prin iubire. amintirea. Rolul punctelor de suspensie din primul vers. la timpul lor. pentru că timpul copilăriei a trecut. Epitetul „frunze târzii” sugerează efectul venirii toamnei. 2-4 masculină) şi măsura de 10-11 silabe.. „iubire” sunt cuvinte din fondul vechi al limbii. a instinctului. De asemenea. 3. îmbătrânesc şi se sting. la fel ca şi imaginea vizuală „Şi mă-nălţam". asociindu-şi mai multe motive. Ideea poetică este tristeţea indusă de venirea toamnei şi este evidenţiată prin epitete : „surâsul meu amar” ce exprima atât amăraciunea. exprimă starea de tristeţe a fiinţei. de după himericele clăi de fân ale verii. ambele impunâd motivul zborului. singurătatea. cu pene" sporeşte expresivitatea textului. Acestea „ruginesc”.. Septemvrie) 1.În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu. cad „domol”. Metafora „mie-mi plouă zborul. al înălţării. 6. I. care fluidizează ideea trecerii implacabile a timpului. „Septemvrie…” . 94 (Gheorghe Tomozei. 5. al depăşirii limitelor banalului. timpul imperfect creează durată şi simultaneitate. într-o continuă rotaţie calmă a anotimpurilor. întâlnim imagini vizuale ca „norii curgeau". Strofa curentă. a bucuriei existenţei. din ultima strofă. septemvrie. „frunze”. râvnind după mângâierea doamnei învăţătoare. „carte”. Tema trecerii timpului. copilăria. 7. dar care nu va mai veni niciodată. 8. ca la Virgiliu. Metafora „rădvanul toamnei” exprimă plastic apariţia regală a toamnei. 4. implicit şi poezia. o alinare mult aşteptată. se termină cu puncte de suspensie pentru a invita cititorul la reflecţie.

singular. viaţă de câine. parţial doar. persoana I. Atât lumea vegetală. care declanşează melancolia eului liric şi care declanşează monotonia bolnăvicioasă în planul exterior ( „arborii neajunşi la cer”. una după cealaltă. cele două planuri au atitudini diferite. o lămurire asupra primei sintagme. datorită punctelor de suspensie prezente atât în fiecare strofă. 5. „turmele ce-şi pasc soarta”. de-o viaţă. În aşteptarea elementului salvator (iarna. „frunzele care se dau în vânt” ). prin „apele ce-şi urmează albia”. de asemenea. Când îi cer explicaţii. omonim lexico-gramatical) 2. aspirând 87 . 95 (Ion Vinea. având. şi rol de gradare a intensităţii. lumea interioară. se înroşeşte tot şi se eschivează. apoziţia dezvoltată „cântecul cel mai trist” de determinantul sau („cântecul trist”). cât şi în ultimul vers. a lua viaţă 4. respectiv sărutul). cât şi lumea animală. Tristeţea eului poetic. aşadar. Poezia are o predispoziţie spre meditaţie. Aşa cum întreaga natură aşteaptă prima zăpadă din an pentru a se sparge monotonia existenţei. pentru a rupe şirul de zile derulate identic. Astfel. 7. (cer = verb la persoana I. prin „turmele ce-şi pasc soarta”. „(nu)-mi” (pronume personale. este transpusă în planul exterior şi corelată cu toamna târzie. pe viaţă. sunt cuprinse de vraja morbidă a anotimpului. a sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multă melancolie. la fel şi fiinţa aşteaptă „sărutul” care să îi încălzească sufletul. cântecul cel mai trist” are rolul de a izola. întrucât cea de-a doua virgula cerută de situaţia gramaticală lipseşte. care te invită să gândeşti la rostul lumii şi al fiinţei aflate sub puterea timpului. Virgula folosită în versul „Cântecul trist. Expresivitatea rezultată din repetiţia prepoziţiei „între” în ultima strofă a poeziei (anaforă) constă în sublinierea ideii că intreaga natură este cuprinsă de tristeţea toamnei. prin „arborii neajunşi la cer”. Sintagma „cântecul cel mai trist” este. Mărci ale subiectivităţii: „în mine”. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei şi cea a toamnei.în suspans. Declin) 1. I. şi chiar şi elementele naturii. singular) 6. în viaţă. 3. care „întârzie” în planul său interior.

Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate. „glasul sterp”. imaginile sugerează destrămarea lentă a fiinţei. Imaginea creată de aceste versuri este aceea a unei bucăţi de lume cuprinse de melancolie şi care. 8. acest lucru având drept efect o exprimare coerentă. pustietatea. pentru a se salva. care îl determină să observe doar ceea ce este deprimant şi dureros în jurul său (“cântecul cel mai trist”. concisă. Eul liric din poezia Declin trăieşte o tristeţe anonimă. natura îşi urmează vechiile obiceiuri şi nu manifestă nici revoltă. Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zăcea” este acela de a realiza pronunţarea legată a celor două parţi de vorbire diferite: substantivul şi pronumele neaccentuat în cazul dativ. folosite cu sensurile lor denotative. în cea mai mare parte. imagini 88 . ca urmare a sentimentelor proprii de nelinişte şi tristeţe. demult uitată în sine ( „o tristeţe întârzie în mine” ). vagă. Pe cruce) 1. oboseala existenţială. ocărau = huleau 2.. arşiţă = dogoare. Declin. ca în poeziile simboliste. Puse sub semnul metaforic al titlului. a-şi face cruce.tristeţea peisajului tomnatic. ci numindu-şi sentimentele în mod direct. autorul nelăsând cititorului doar indici asupra ceea ce doreşte să exprime. „lumea cea pribeagă”). Utilizarea acestei din urmă expresii poate conduce către ideea că eul liric este interesat el însuşi de posibilitatea sinuciderii. renunţă aşadar. 3. „frunzele care se dau în vânt” ). Cuvintele din poezia lui Vinea sunt. tristeţe şi care reflectă o orientare a eului liric către visare şi izolare. Discursul liric este descriptiv pentru că prezintă numeroase figuri de stil epitete („arşiţa grozavă”.. în cruce 4. nici nerăbdare. I. Prezenţa acestor trăsături demonstrează caracterul elegiac al poeziei. Elementele cadrului natural sunt numite şi nu doar sugerate. astfel încât omul pare a avea un aer bolnăvios. „curata-i frunte”. Pe de altă parte. „turmele ce-şi pasc soarta”). se „dă în vânt”. „arborii neajunşi la cer”. de exemplu. continuă. „umilinţa tălăngilor”. acestea fiindu-I atribuite de către privitor. Unele sintagme sunt totuşi destul de dure („glasul sterp”. sub impulsul unui pesimism continuu şi a obsesiei pentru moarte. termenii îşi menţin proprietăţiile. pentru că „E toată viaţa care doare aşa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”. a-şi duce crucea. 9. Elegia este specia poeziei lirice care exprimă sentimente de melancolie. 96 (Vasile Voiculescu.

Pornind de la acest vers se poate presupune că poetul prezintă momentul în care viaţa. neputinţa ucenicilor accentuează şi mai bine momentul făcând apel la conştiinţa creştină. propoziţii scurte) reuşesc să redea tragicul şi gravitatea momentului. 6. Redarea cât mai fidelă a răstignirii lui Isus se subordonează încercării de recuperare a rădăcinilor. căci ei sunt fără frunze. Adverbul „adânc”. „În vale…dormea Ierusalimul”). ţipatul Mariei Magdalena. natura se dezlănţuie violent prin arşiţa grozavă şi prin vărsarea lavei. Prima strofă a poeziei prezintă apropierea morţii lui Isus. pus în faţa verbului „zbucnea” sugerează violenţa şi profunzimea chinurilor interioare ale mamei. prin simplitatea ei şi prin alăturarea numelui lui Isus de verbul la imperfect „murea” accentuează tragicul şi solemnitatea momentului. dezlănţuită.5. În primul rând. cerul) este învinsă de moarte. reprezentată de elementele legate de credinţă (cruce. sporind tragicul. poezia „Pe cruce” redă viziunea poetului reuşind în acelaşi timp să sensibilizeze ctitorul. La fel şi măslinii. Textul aparţine tradiţionalismului interbelic şi are ca temă centrală tema caracteristică a acestui curent şi anume conştiinţa religioasă ortodoxă. tema centrală a tradiţionalismului interbelic. când suferinţa lui este maximă. determinând şi schimbările naturii. imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) şi pentru că redă dimensiunea spaţială („Pe stâncile Golgotei”. 89 . Nu în ultimul rând. adaptarea naturii la suferinţele personajului liric Iisus este un element prezent şi în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea religioasă. însă prin intermediul acestora se vede faptul că natura simte pierderea. reacţiile celorlalte personaje lirice. curat. Invocarea pasajului biblic este o altă temă caracteristică şi anume aceea a întoarcerii spre primar. reprezentată de elemente precum sângerase. În concluzie. 7. disperarea mamei. mama lui Isus. Chiar înainte ca Isus să moară. dramatismul versurilor. 9. Viaţa lui Iisus redată prin metafora „pălea fruntea-i curată” se stinge din cauza sângerării şi a spinilor. 8. Când Iisus este cuprins de somnul morţii chinul se sfârşeşte şi pentru natura. Sintagma „Inima de mamă” înduioşează. spinii. chinurile şi. Cadrul exterior se află în relaţie directă cu personajul liric. vizuale ( „Măslini fără de deunze dormeau). spre primordial. personificată se dezlănţuie şi participă la acest moment de răscruce. „Ierusalimul doarme”. Prima propoziţie. Folosirea cuvântului „blestem” pentru a arăta nenorocirea personajului liric Isus arată imposibilitatea de a schimba ceva şi faptul că destinul trebuie împlinit. Apoi. În opinia mea. în final moartea lui Iisus. mijloacele artistice (figuri de stil. viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese foarte expresiv din versuri. Versul „Şi-adânc zbucnea blestemul în inima de mamă” face referire la suferinţa Mariei. Natura. Ea este urmată de epitetul „arşiţa grozavă” care face legătura între personajul liric şi exterior.

Mintea neluminată de puterea eliberatoare a cărţilor este închisă de propriile-i limite. neputând trece 90 . iar cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup. Strofa finală începe cu îndemnul „Loc. menit să anunţe sosirea rădvanului dar şi destrămarea a tot ce se realizase. Creaţia este văzută ca un basm. a zbura ca gândul şi ca vântul. 98 (Vasile Voiculescu. când predomină sentimentul de tristeţe deoarece poetul nu a reuşit să creeze ce şi-a propus. 97 (Vasile Voiculescu. „m-”. De asemenea. Prezenţa eului liric poate fi evidenţiată prin apariţia mărcilor sale specifice cum ar fi pronumele personal de persoana a II-a „Tu” ce marchează adresarea directă sau a verbului la persoana I plural „avem”.loc!”. a pune pe gânduri. totul se destramă. 3. se pare că rimele nu mai au aceeaşi valoare. (am depăşit) Călăuzele au trecut imigranţii peste graniţă. totul dispare rămânând doar urme pe paginile albe. speriaţi.I. Poezia este o artă poetică deoarece ideile poetice cuprinse în text fac referire la modul în care este realizată creaţia. iar paginile care trebuiau umplute rămân albe. Poezia aparţine tradiţionalismului prin tematică. buzdugan. a cădea pe gânduri. redat prin personificarea „Amuţesc. a bate gândul 4. Metafora „surugiu la cuvinte” sugerează rolul poetului şi anume acela de a conduce cuvintele şi de a le potrivi cât mai bine în rime şi versuri. 6. cosmos – neologism 4. 3. cuvânt de cuvânt. cuvântul 5. Poezie) 1. 5. dar şi la menirea poetului. Am trecut cu bine peste sesiune. caii răzvrătiţi. De acum se instalează un haos. Cele două puncte de la sfârşitul primului vers marchează o pauză în vorbire. iar menirea poetului este aceea de a-şi folosi toate darurile în migăloasa muncă de a potrivi cuvintele. zurgălăii de rime”. Prezenţa eului liric este marcată de verbele şi pronumele la persoana I singular: „le momesc”. Cartea) 1. (au transportat) 2.”) În ultimele versuri apare dezamăgirea că deşi poetul şi-a pus în slujba poeziei toate darurile. I. teme/motive literare: creaţia. În sintagma „duhurile-nchise” cratima marchează elidarea vocalei „î”. 9. „le strunesc”. palat. Metafora „plumbul închisorii” se referă la imaginea minţii neinstruite asemănată cu o temniţă de plumb. poezia văzută ca un basm şi prin tonalitatea elegiacă din final. crăiasă 2. 7. în rime şi versuri pentru a umple „albele pagini”. prin micşorarea numărului de silabe este realizată încadrarea în măsura versurilor de 10 silabe. „mă”. fapt subliniat de metafora „se destramă crăiasa de imagini”. 8. menirea poetului. având rolul de a introduce enumeraţia realizată de următoarele trei versuri. buchi – arhaism.

5.. a bate palma. bazându-se majoritatea pe pura observaţie a mediului înconjurător.. Pe măsură ce cunoştinţele au avansat şi au început să dea un sens raţional acestor evenimente. 4. a bate o carte. apelând la metaforele „polenul lumii” şi „sucul nemuririi”. văzută ca un „stup”. Această lipsă de cunoştinţe atârnă greutăţi de plumb de aripile gândirii libere. ducând aşadar la „moartea” lor.. 9. Sonetul „Cartea” este o operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric. cunoştinţele generale ale omenirii erau limitate. Autoportret romantic) 1. peste anumite bariere ridicate de ignoranţa personală. propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia.a avea”. a bate pasul pe loc. În cărţi sunt cuprinse noţiuni general valabile. iar rima este îmbrăţişată. ce sunt dezvoltate şi aprofundate de fiecare generaţie în parte. 7. ca modalitate de transmitere a experienţei acumulate de omenire către generaţiile următoare şi de transcendere în nemurire sub forma neuitării. 2.mi” de verbal auxiliar .6. O altă interpretare s-ar putea referi la dispariţia zeilor datorită inexistenţei cărţilor. Cratima din structura . 3. 91 . În viziunea autorului. 99 (Vasile Voiculescu. Penultima strofă prezintă imaginea cărţii. care ar fi putut perpetua mitul. îmbunătăţite în funcţie de condiţiile existente pentru a extinde limitele cunoaşterii umane. locuţiuni/expresii: a fi bătut în cap. explicându-se în felul acesta şi dispariţia zeilor care nu au cunoscut „Magic-ul cosmos strâns în scoarţe”. Scrierile poetului cuprinse în cărţi au darul de a transmite cititorului peste generaţii „seminţele ideii” şi de a „spinteca bezna suferinţii”. nevoia credinţei în zei a dispărut. în vreme. Fenomenele mai complexe ce nu puteau fi explicate cu ajutorul mijloacelor contemporane erau aşadar plasate în sfera unui anumit plan supranatural al cărui stăpâni erau zeii. I. cratima s-a folosit şi pentru păstrarea ritmului şi măsurii poeziei. 8. rolul poetului este acela de a trece „sucul nemuririi”. cartea a reuşit să învingă efemerul prin anduranţă. „seminţe-ale ideii”. care poate fi identificată la nivelul textului este tema timpului.. posterităţii prin opera sa.ca faldul unui steag” evidenţiază expresiv însuşirea. pornind de la rolul cărţii de a transmite informaţii în timp şi spaţiu.De asemenea.mi-am făurit” are rolul de a marca grafic despărţirea a doua părţi de vorbire diferite: pronumele . Ultima idee prezentată este aceea conform căreia cunoaşterea prezentă prin intermediul cărţilor a luat locul supranaturalului în explicarea majorităţii elementelor vieţii. Măsura este 10 -11 silabe. Comparaţia . În Antichitate. fără a fi nevoie de contactul direct cu sursa acestor informaţii. Una dintre trăsăturile tradiţionalismului interbelic. Îl doare la inimă când vede atâta risipă. Consider că uneori chipul iubirii e schimbător.

bântuita navă”. numindu-l pe celebrul erou grec care a participat la războiul troian... metaforele .pajişte firavă’’. Poezia nu este numai un autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectuţii. trăsătura fízică. Talazurile. comparaţiile . dovadă fiind motivul visului (. 100 (Ilarie Voronca. Poezia este un monolog adresat. „strada e aici la picioarele tale precum un câine credincios”. Expresivitatea se referă şi la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică idei cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă. deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului.6. fiind sugerată şi ideea timpului ce se scurge ireversibil.ca faldul unui steag”. „credincios”=necredincios 2.. Poezia . dar creează şi o stare de singurătate.. prezentat într-o manieră avangardistă. apăsare.. în care elementul surprinzător nu poate să intervină. Anii care au trecut şi-au lăsat urmele . deoarece marchează interjecţia şi totodată intervenţia afectivă a eului liric. poet-creaţie. ajutând la creionarea autoportretului. 5..păr alb”. „acum strada te primeşte ca o cutie poştală”... steagul sunt elemente care atestă trecerea timpului. timpul se scurge implacabil pentru om. Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu. În prima strofa se realizează autoportretul artistului. Elementele naturii ajută şi ele la creionarea autoportretului – metafora . creionând în tuşe grave propriile trăsături fizice. Textul aparţine mişcării de avangardă. 7.ca în toiag”. nava. Titlul poeziei . Expresivitatea se realizează în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de stil. singurul sprijin la bătrâneţe fiind creaţia sa (. precum epitetul cromatic . dar într-o viziune romantică.Visez mereu. Conţinutul textului însă contrariază aşteptările cititorului. Ulise) 1.. „uzată”=nefolosită. Comparaţia „obişnuinţa e pe umerii tăi ca o cămaşă uzată” sugerează ideea de acomodare cu o existenţă absolut banală.bătrâneţe bravă”. nimeni şi nimic nu pare să-l surprindă pe acest Ulise.Autoportret romantic” este o artă poetică chiar dacă interesul este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume. Textul ia forma unei confesiuni. 9.Mă sprijin în condei ca în toiag”). metafora . a duce grija. 3.. prin conturarea atât a trăsăturilor fizice (epitetul cromatic .. În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamării.chip uscat”).. punând în lumină propria stare sufletească. deoarece într-o manieră nostalgică poetul îşi conturează imaginea. . unui monolog. identificându-se trăsături precum 92 . în platitudinea vieţii comune. 8.Autoportret romantic” este sugestiv. ..pieptul liber”). sunt redate propriile idei despre lume. a duce dorul (cuiva) 4. 8. neatinsă. Prin mijloacele artistice. .păr alb”. 7. iar prin folosirea pronumelui „tu” se accentuează destinatarul mesajul numit şi în titlul textului. I.inimă ratacită”. că visul mi-e trezie”). cât şi a celor morale (meafora . a duce cu vorba. 6..

folosind puţine figuri de stil şi evidenţierea spiritului ludic. Fiind scrisă în spirit avangardist. schimbarea planului fiind realizată prin conjuncţia adversativă „dar”. 93 . adică modificat sau concretizat de o putere exterioară individului. eul liric doreşte să sugereze că viziunea. Prin metafora „arcul din pupilele tale”. Apare implicarea eului liric prin interjecţia „o!”. cum ar fi „zgomote iţi ling tâmplele arterele”. ingambamentul (continuarea unei idei în următorul vers cu literă mică). utilizarea limbajul uzual. punctul de vedere. este „întors” de altcineva. iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidenţiază caracterul adresat al textului. 9. poezia dezvăluie o parte ludică. iar cele două substantive enumerate („tâmplele” „arterele”) nu sunt despărţite prin virgulă. În ultimele şase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al interiorităţii.nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber. folosindu-se cuvinte sau combinaţii mai neobişnuite.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->