You are on page 1of 27

PROIECT DE SPECIALITATE

PENTRU SUSTINEREA EXAMENULUI DE COMPETENTE IN VEDEREA
OBTINERII CERTIFICATULUI DE COMPETENTE PROFESIONALE

ARIA CURICULARA - TEHNOLOGII
PROFIL:
● RESURSE NATURALE SI PROTECTIA MEDIULUI
CALIFICARE:
● TEHNICIAN VETERINAR PENTRU ANIMALE DE
COMPANIE

PROFESOR INDRUMATOR:
DR. MEDIC VETERINAR
CONSTANTIN SENICA

CANDIDAT:
LUCA IONUT GABRIEL

RM. SARAT 2010
2
Cuprins

Capitolul I : Aparatul de sustinere si miscare:
●Argument
1.1. Definitia disciplinei de anatomie
1.1.2. Aparatul de sustinere si miscare (locomotor)
1.1.3. Osteologie (studiul scheletului)
1.1.4. Scheletul membrelor anterioare
1.1.5. Scheletul membrelor posterioare
1.1.6. Scheletul trunchiului
1.1.7. Scheletul capului
1.2. Artrologie (studiul articulatiilor)
1.2.1. Definiţia, clasificarea şi structura articulaţiilor
1.2.2. Articulaţţile membrului toracic(anterior)
1.2.3. Articulaţiile membrului pelvin(posterior)
1.2.4. Articulaţiile trunchiului
1.2.5. Articulaţiile capului
1.3. .Miologie (studiul muschilor)
1.3.1. Definiţia, clasificarea, structura şi rolul muşchilor scheletici
1.3.2. Muşchii membrelor anterioare
1.3.3. Muşchii membrelor posterioare
1.3.4. Muşchii trunchiului
1.3.5. Muşchii capului

Capitolul II : Contributii personale
2.1. Fiziologie :
2.1.1. Aparatul osos
2.1.2. Musculatura
2.1.3. Articulatii

Capitolul III : N. P. M. in domeniul sanitar veterinar pentru animale de companie

Capitolul IV : Concluzii si propuneri
● Anexe

●Bibliografie

3
Argument

Anatomia este una dintre ramurile biologiei si a morfologiei care se ocupa cu
studiul formei si structurii organismelor vii, avand stranse legaturi cu alte ramuri ale
morfologiei: Citologia, Histologia, Embriologia, Fiziologia.
Anatomia si-a capatat numele in perioada de dinaite de descoperirea
microscopului, cand nu se putea practica decat o anatomie macroscopica. Datorita
posibilitatilor limitate de vizibilitate a ochiului, studiul mai amanuntit al structurilor
situate sub aceasta limita este preluat de anatomia microscopica, care din punct de vedere
organizatoric se ocupa de studiul tesuturilor (histologia) si studiul celulelor (citologia).
Animalele domestice care fac obiectul de studiu al Anatomiei apartin claselor
Mamifere si Pasari din subincrengatura Vertebrate, increngatura Cordate, regnul Animal.
La baza dezvoltarii componentelor organismului animal este celula ou (zigotul).
Din aceasta celula, prin diviziuni multiple si procese de diferentiere ia nastere o varietate
de celule. Din asocierea celulelor similare iau nastere tesuturile care sunt structuri variate
ca origine si functie si sunt in stransa legatura unele cu altele, impreuna formand
organele, aparatele si sistemele.
Luand in considerare dimensiunile structurilor anatomice utilizate, distingem
studii macro si microscopice de anatomie.
Anatomia macroscopica se ocupa cu studiul organelor, aparatelor si sistemelor,
bazandu-se pe observatia macroscopica si folosind ca metode de lucru: disectia, palparea,
desenul, modelul experimental, radiografia, injectarea cu substante de constrast, etc. In

4
cadrul anatomiei macroscopice se diferentiaza: anatomia descriptiva, anatomie
comparativa si anatomia topografica.
Anatomia microscopica (Histologia) are ca obiectiv studiul structurilor aflate sub
limita de vizibilitate cu ochiul liber.
Anatomia ca disciplina ofera posibilitatea intelegerii proceselor biologice si ale
unor elemente necesare desfasurarii activitatii practice din domeniul cresterii animalelor
si pasarilor.
Principiile de baza ale Anatomiei:
- principiul omologiei-arata faptul ca organele sunt diferite ca forma dar
echivalente ca origine embrionara;
- principiul analogiei-arata ca organele sunt asemanatoare, dar diferite in plan
ontogenetic;
- principiul convergentei-arata asemanari aparente produse de procesul de
adaptare la conditiile de mediu asemanatoare;
- principiul corelatiei-indica faptul ca, organe diferite s-au modificat simultan
datorita legaturilor dintre ele;
- principiul conexiunilor-permite recunoasterea unor organe diferite ca forma,
prin pastrarea acelorasi rapoarte fata de organele esentiale;
- principiul embriologiei-indica faptul ca dezvoltarea embrionara este o
,,recapitulare" scurta a dezvoltarii filogenetice;
- principiul unitatii dintre structura si functie-indica o relatie bilaterala, astfel ca,
cele doua elemente formeaza o unitate indivizibila ce se influenteaza si se
conditioneaza reciproc;
- principiul diferentierii si integrarii-arata ca, odata cu diferentierea crescânda a
formelor si functiilor, creste dependenta organelor unele de altele si de
organism ca întreg, astfel încât, procesul de integrare este mai profund;
- principiul unitatii dintre organism si conditiile de existenta-releva faptul ca
organismul si mediul în care acesta traieste formeaza o unitate, si, variatiile
mediului determina aparitia unor modificari structurale la nivelul organismului.
Pentru a descrie mai usor corpul animal se foloseste in mod „simbolic” planurile
conventionale:
- median ( sagital )
- paramedian (parasagital)
- transversal (segmental)
- dorsal ( orizontal )
La membre, pentru a indica aproprierea acestora de trunchi se foloseste termenul
proximal, iar pentru a indica aproprierea de extremitatea libera a membrului se foloseste
termenul de distal. Pentru a indica pozitia si orientarea in corp a formatiunilor descrise se
utilizeaza termenii de: cranial ( indica aproprierea de cap) si caudal (indica directia
opusa).Pentru membrul toracic, distal fata de cap opusul termenului dorsal este palmar si
respectiv plantar pentru membrul pelvin. In cazul degetelor se folosesc termenii specifici:
axial sau concentric si abaxial sau excentric.

1.1.1 Definitia disciplinei de anatomie

5
Anatomia este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază forma şi structura
organismelor vii (în cazul nostru, păsările şi animalele domestice).
Termenul de Anatomie provine de la cuvintele greceşti „ana"în părţi egale şi
„temno"-a tăia; altfel spus, tăierea în părţi egale a unui organ, aparat sau sistem ce intră în
structura organismelor animale. „Anatomia a fost considerată multă
vreme ştiiinţa structurilor animale studiate pe cadavru, urmărindu-se cunoaşterea
conformaţiei, volumului, culorii, dimensiunilor, raporturilor dintre diverse organe şi/sau
formaţiuni utilizând ca principal mijloc de lucru disecţia (disocierea şi/sau tăierea
metodică).
Anatomia şi-a dobândit numele în perioada premergătoare descoperirii
microscopului (1664-Robert Hook) când se practica doar o Anatomie macroscopică
(activitatea acesteia oprindu-se doar la limita de vizibilitate a ochiului). Studiul mai
amănunţit al structurilor situate sub această limită (celulele, ţesuturile şi organizarea
internă a organelor) se face de către Anatomia microscopică.
Anatomia este ştiinţa organismului viu numai pentru cel care, studiind părţile
componente ale acestuia, păstrează permanent întregul în faţa ochilor. Anatomia este o
ramură a Morfologiei.
Morfologia (ştiinţa despre dimensiuni şi forme) studiază alcătuirea internă şi externă a
organismelor şi a organelor componente şi relaţiile dintre organe. Anatomia are legături
strânse cu alte ramuri ale Morfologiei: Citologia, Histologia, Embriologia, Fiziologia etc

1.1.2 Osteologia
Aparatul de susţinere şi mişcare este alcătuit din:
> schelet (sistemul osos)
> cartilagii (sistemul cartilaginos)
> muşchi scheletici (sistemul muscular).

Oasele reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor asupra căreia
acţionează componenta activă (reprezentată de muşchi). Sunt elemente dure ce
determină forma şi dimensiunile corpului şi protejează organele vitale moi. Partea

6
din Anatomie care se ocupă cu studiul oaselor este denumită OSTEOLOGIE de la
gr. „osteon"-os şi „logos"-vorbire.
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor (cu origine mezenchimală) din
corpul unui animal legate, între ele, prin mijloace naturale denumite ligamente.
Conformaţia oaselor. După formă, oasele se clasifică în:
> lungi-prezintă un corp denumit diafiză terminat cu 2 extremităţi
denumite epifize. Dimensiunea de lungime depăşeşte dimensiunile de lăţime şi
grosime.În interiorul osului se află canalul medular (de ex. femur, humerus,
radius, tibie etc);
> alungite-sunt oase mai subţiri şi mai lungi decât oasele din prima
categorie şi fără canalul medular la interior (de ex. coastele);
> late-sunt oase cu una dintre dimensiuni mai reduse (de ex. oasele
craniului);
> scurte-sunt oasele cu cele 3 dimensiuni reduse şi aproape egale ce
prezintă la interior ţesut spongios.
La mamifere se întâlnesc cavităţi intraosoase la nivelul oaselor craniene
căptuşite de prelungiri ale mucoasei nazale denumite sinusuri.
De asemenea, în structura unor oase, la nivelul punctelor de solicitări
maxime, apar nuclei de osificaţie din care iau naştere oasele sesamoidiene.
Structura oaselor. În structura unui os intră: substanţă osoasă, periostul,
endostul, cartilajul de acoperire, măduva osoasă, vase sanguine şi nervi.
> Substanţa osoasă este formată din ţesut osos compact, dur-în
diafiza şi corticala epifizelor oaselor lungi şi ţesut osos spongios, reprezentat de
substanţa osoasă ce formează lamele şi/sau traveele ce se intersectează şi
delimitează spaţiile areolare neregulate în care se găseşte măduvă osoasă.
> Periostul şi endostul, sunt membranele fibroase ale osului la care
participă împletitura inserţiilor tendinoase de la suprafaţa acestuia.
Periostul acoperă osul în întregime, la exterior, cu excepţia locurilor de inserţie
tendinoasă, a culiselor tendinoase şi a suprafeţelor articulare. Reprezintă stratul profund,
bogat vascularizat şi inervat ce vine în contact cu osul. Este format, la animalele tinere,
din celule osoase tinere denumite osteoblaste ce alcătuiesc stratul osteogen prin care osul
creşte în grosime.
Endostul este o membrană conjunctivă elastică (asemănătoare
periostului) ce căptuşeşte sistemul fundamental intern al oaselor lungi sau
compacta internă a oaselor late.
Accidente de suprafaţă ale oaselor. Suprafaţa oaselor nu este netedă
astfel încât apar o serie de neregularităţi şi/sau accidente de relief-proeminente
sau excavate. După rolul şi modul de formare, accidentele de suprafaţă ale
oaselor sunt articulare şi nearticulare.

> Eminenţele articulare sunt situate, în special, spre extremitatea
oaselor lungi şi sunt reprezentate de:cap articular-are aspectul unei calote sferice
sau hemisfere; condil-este un segment de cilindru, mai mult sau mai puţin
convex;trochlee-este asemănătoare cu un scripete şi prezintă 2 buze separate de un

7
şanţ median.
> Eminenţele nearticulare oferă, în general, loc de inserţie pentru
tendoane şi sunt următoarele:proces (sau apofiză)-este o eminenţă bine detaşată de
restul osului; după formă, apofizele au diverse denumiri: coronoidă (coroană);
coracoidă (cioc de corb);stiloidă (stilete); mastoidă (mamelon cu numeroase
cavităţi); pterigoidă (aripă);odontoidă (dinte); uncinee (unghie); tubercul-este o
eminenţă bine detaşată de suprafaţa osului dar mai redusă ca întindere;
tuberozitate-este o suprafaţă rugoasă;spină-este o eminenţă mai mult sau mai puţin
ascuţită;creastă-este o eminenţă alungită, bine delimitată şi îngustă;linie-este puţin
detaşată de suprafaţa osului şi are un aspect rugos.
♦ Cavităţile articulare sunt acoperite de ţesutul cartilaginos hialin:
glenoidă-contactul cu capul articular al osului învecinat se face pe o
suprafaţă redusă;cotiloidă-este mai adâncă şi cuprinde capul articular al osului
învecinat aproape în în tregime; cochlee-este negativul trochleii fiind alcătuită din
2 cavităţi separate de un relief median.
♦ Cavităţile nearticulare sunt depresiunile care marchează
amprentele unor muşchi, sau organe, locul de trecere a unor tendoane, vase
sanguine şi nervi. Ele sunt reprezentate de:fosă şi fosetă-sunt depresiunile mai largi
sau mai înguste pe suprafaţa osului ce oferă loc de inserţie musculară; şanţ-este o
scobitură superficială şi alungită pe unde trec, în special, tendoane, vase sanguine şi
nervi; culisă tendinoasă-este un şanţ acoperit de ţesut cartilaginos hialin prin care
alunecă tendoanele; incizură-este o depresiune pe marginea unui os;gaură-este o
perforaţie în peretele osului prin care trec vasele sanguine şi nervii; canal şi
> conduct- care se formează când un vas sanguin sau un nerv străbat
un perete osos gros; hiatus-este o depresiune întinsă şi anfractuoasă în care se
deschid orificiile mai multor conducte; fantă şi fisură-sunt spărturi înguste şi
alungite. Pe suprafaţa osului se întâlnesc numeroase găuri pentru vasele sanguine
,de nutriţie ale osului. După mărime şi topografie, acestea se sistematizează în
găuri de ordinul: I, II şi III.
Privit în ansamblu, scheletul vertebratelor, se sistematizează în 3 grupe regionale:
● Oasele capului
● Oasele trunchiului
● Oasele membrelor

1.1.3 Scheletul membrelor anterioare
Centura scapulară a membrului toracic este alcătuită din 3 oase: spată,
claviculă şi coracoid.

8
Spata este singura piesă osoasă bine reprezentată, din cadrul centurii
scapulare. Este un os lat, de formă aproximativ triunghiulară, completat la
marginea superioară de o piesă cartilaginoasă denumită cartilaj suprascapular.
Se dispune de o parte şi de cealaltă a porţiunii anterioare a cuştii toracice într-o
poziţie oblică dorso-ventral, caudo-cranial şi medio-lateral şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii spetei. Forma plană şi triunghiulară imprimă spetei
2 feţe -laterală şi medială, 3 margini-cranială, caudală şi dorsală şi 3 unghiuricervical,
caudal şi ventral.
Clavicula. Mamiferele domestice sunt animale acleidale (fără claviculă)
deşi se poate observa un rudiment de claviculă (la leporide şi carnasiere).
Coracoidul lipseşte de la mamiferele domestice.

1.1.4 Scheletul membrelor posterioare
Centura membrului pelvin este asemănătoare structural cu centura
scapulară, cu deosebirea că, cele 3 oase (ilium, ischium şi pubis) sunt sudate
între ele într-un singur os denumit coxal (ca adaptare la mecanica locomoţiei
terestre şi propulsie). Cele 2 coxale (stâng şi drept) se unesc, la rândul lor,
printr-o articulaţie simfizară pe linia ventro-medială şi dau naştere unui singur
os denumit bazin (sau pelvis).
Coxalul este rezultat din sudarea ilium-ului, ischium-ului şi pubis-ului la
nivelul cavităţii cotiloide-zona de contact a centurii pelvine cu stilopodiul pelvin.
Se dispune pe partea laterală a regiunii sacrale, este orientat oblic dorso-ventral şi
cranio-caudal (la cabaline şi rumegătoare) sau tinde spre orizontalitate (la suine şi
carnivore).
Ischium-ul ocupă porţiunea postacetabulară a coxalului, are o formă
patrulateră, este orientat, la toate mamiferele, în planul orizontal, cranio-caudal şi
uşor oblic, latero-median. Corpul osului este plasat lateral şi participă, prin
extremitatea lui anterioară, la formarea cavităţii acetabulare.
Pubis-ul este osul cel mai redus din centura pelvină plasat în partea
ventro-cranială a acesteia. Prezintă un corp şi 2 ramuri. Corpul este redus dar
mai îngroşat şi participă la formarea cavităţii acetabulare.Faţa dorsală este
netedă şi uşor concavă la locul de incidenţă a celor 2 ramuri. În planul anterior
predomină un tubercul pubian dorsal.
Corpul femurului are formă prismatică la animalele mari şi aproximativ
cilindrică, rectilinie şi uşor curbată, la animalele mici. Prezintă 4 feţe convexe
nedelimitate precis: cranială, caudală, laterală şi medială. Faţa laterală a corpului,
în treimea distală, prezintă o fosă plantară evidentă la cabaline, uşor redusă la
rumegătoare, ştearsă şi rugoasă la suine şi tuberculiformă la carnivore.
Extremitatea distală a femurului este mai dezvoltată decât cea proximală,
este uşor alungită în sens cranial şi este formată dintr-o trochlee (dispusă anterior)
şi 2 condili puternici (dispuşi plantar). Condilii femurali au formă globuloasă, suprafeţele
sunt şlefuite convex în toate sensurile şi separaţi de o fosă intercondiliană adâncă şi
ornată de suprafeţe rugoase pentru inserţii ligamentare.
Tibia este principalul os al regiunii gambei. Este un os lung ce are formă
de prismă triunghiulară la cabaline, cilindrică la rumegătoare, turtită cranio-caudal

9
la suine şi ca un ,,S" şters la carnivore. Are 2 extremităţi: proximală-mai
dezvoltată şi articulată cu condilii femurali şi distală-orientată oblic, ventro-caudal
şi articulată cu primul rând de oase tarsiene.
Corpul tibiei are aspect de prismă triunghiulară în jumătatea proximală şi se
aplatizează în sens cranio-caudal, spre extremitatea distală.

1.1.5 Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului este reprezentat de coloana vertebrală,coaste şi stern
şi se caracterizează prin forma alungită, simetria bilaterală şi metameria
elementelor componente.
Coloana vertebrală (sau rahisul) reprezintă axul osos al corpului. Este
alcătuit din piese osoase articulate între ele denumite vertebre.
Vertebra „ideală", care reuneşte caracterele morfologice ale tuturor
vertebrelor este denumită vertebră tip.
Vertebra tip este formată din corpul vertebrei. Pe faţa dorsală se observă
arcul vertebral.
Corpul vertebrei are o formă aproximativ cilindrică pe toată lungimea
rahisului. Prezintă 4 feţe din care 2-la extremităţile cranială şi caudală-articulare
şi 2-dorsală şi ventrală-nearticulare.
Numărul vertebrelor este caracteristic pentru fiecare regiune a coloanei
vertebrale, astfel că formula vertebrală este caracteristică pentru fiecare specie.
Vertebrele cervicale. Numărul vertebrelor cervicale este de 7 la toate
mamiferele domestice, indiferent de lungimea gâtului. Corpul vertebrelor este
dezvoltat în sens sagital şi prevăzut, pe faţa ventrală, cu o creastă şi uneori se
termină cu un tubercul. Arcul vertebral prezintă o dezvoltare exagerată a
apofizelor articulare .Apofizele spinoase cervicale sunt reduse şi cresc în
dimensiuni în sensul caudal. Apofizele transverse sunt relativ dezvoltate,
alungite cranio-caudal şi despărţite în 2 cuspide (sau tuberculi) unite printr-o
creastă. Baza apofizelor transverse este perforată de conductul transvers prin care
trece artera vertebrală. La toate vertebrele cervicale, cu excepţia primei vertebre,
incizurile vertebrale sunt extrem de largi şi adânci.Vertebrele cervicale (Idenumită
atlas şi II-denumită axis), se diferenţiază net între ele dar şi faţă de
restul vertebrelor din regiunea gâtului, fiind adaptate pentru susţinerea craniului şi
mobilitatea poliaxială a capului.

1.1.6 SCHELETUL CAPULUI
Capul osos reprezintă acea parte a scheletului destinată protecţiei
encefalului şi extremităţii anterioare a aparatului digestiv şi respirator. Este
alcătuit din 2 părţi:

10
> neurocraniul (sau craniul propriu-zis)
> masivul facial (sau splanchnocraniul)
Oasele craniului :
● Craniul cuprinde oasele care contribuie la formarea cavităţii craniene:
● occipitalul, parietalul, frontalul, sfenoidul, temporalul şi etmoidul. Oasele se dispun fie
pereche (temporale; parietale; frontale) şi formează pereţii
laterali şi plafonul cutiei craniene fie nepereche (occipital, sfenoid, etmoid) şi
formează baza şi peretele posterior al cutiei craniene.
Oasele feţei :
● Splanchnocraniul cuprinde oasele care contribuie la delimitarea
cavităţilor nazală şi bucală: nazalul, lacrimalul, maxilarul, incisivul, palatinul,
pterigoidul, vomerul, corneţii nazali, mandibula şi complexul hioidian.

1.2 ARTROLOGIE ( STUDIUL ARTICULATIILOR)

Legătura organică dintre oasele scheletului se realizează prin intermediul
articulaţiilor. Pentru realizarea unei articulaţii este nevoie de cel puţin 2 oase
care se unesc, între ele, prin diferite mijloace de legătură generate, în majoritatea
cazurilor, de trecerea periostului de pe un os pe alt os. Articulaţiile: permit
mobilizarea razelor osoase; limitează şi dirijează sensul mişcărilor; amortizează
şocurile şi consolidează sistemul de susţinere.

1.2.1 Clasificarea si descrierea principalelor tipuri de articularii
După modul de evoluţie ulterioară a ţesutului mezenchimal necondensat, se
deosebesc 3 tipuri morfologice de articulaţii: fibroase, cartilaginoase şi sinoviale.
Articulaţia fibroasă este denumită şi sinartroză. Se dezvoltă când mezenchimul
necondensat se transformă în ţesut fibros alcătuit din fibre conjunctive extrem de
scurte care permit un grad redus de mobilitate, fiind considerate practic imobile.
Articulaţia cartilaginoasă (sau amfiartroza)-se caracterizează prin
continuitatea suprafeţelor de contact şi interpunerea ţesutului cartilaginos a
cărui pericondru se continuă cu periostul oaselor participante, realizând o
mobilitate extrem de redusă; este de 2 tipuri:
Articulaţia sinovială (sau diartroza) reprezintă majoritatea articulaţiilor
mobile din cadrul aparatului locomotor ce constau în acoperirea suprafeţelor
articulare cu cartilaj hialin.

1.2.2 Articulatiile membrelor anterioare
Membrul toracic este legat de trunchi prin muşchi, fascii şi lame elastice.
Articulaţiile membrului toracic sunt reprezentate de:
-articulaţia scapulo-humerală

11
-articulaţia humero-radio-ulnară
-articulaţia antebrahio-carpo-metacarpiană
-articulaţiile falangiene

1.2.3 Articulatiile membrelor posterioare
Membrul pelvin este legat de trunchi printr-o articulaţie sinovială şi
ligamente foarte puternice.
Articulaţiile membrului pelvin sunt reprezentate de:
-articulaţiile bazinului
-articulaţia coxo-femurală
-articulaţia femuro-tibio-rotuliană
-femuro-tibială; femuro-patelară;tibio-patelară şi tibio-fibulară
-articulaţiile falangiene sunt identice cu cele de la membrul toracic.

1.2.4 Articulatiile trunchiului
Articulaţiile coloanei vertebrale sunt reprezentate de articulaţiile dintre:
corpurile vertebrelor-sunt amfiartroze intervertebrale deoarece între suprafeţele
articulare se interpun discuri intervertebrale de natură fibro-cartilaginoasă, mai
groase în regiunea cervicală precum şi periferică. Discurile se fixează de corpul
vertebrelor prin două ligamente comune dispuse dorsal şi ventral. Se realizează prin
interpunerea unor formaţiuni fibro-cartilaginoase de formă discoidală, între feţele
terminale ale vertebrelor. Discurile intervertebrale sunt alcătuite din ţesut
fibrocartilaginos (la periferie) şi ţesut pulpos (în plan central).
Articulaţiile toracelui sunt reprezentate de mijloacele de legătură:
♦ costo-vertebrale-între capul coastei şi corpul vertebrei.
♦ costo-transversale-între apofizele transverse ale vertebrelor toracale şi
tuberozitatea coastei;
♦ condro-costale-între extremitatea distală a coastei şi extremitatea proximală a
cartilajului costal;
♦ condro-sternală-între stern şi cartilajul costal al coastei sternale;
♦ cartilajele costale asternale-între cartilajul costal al unei coaste şi cartilajul
coastei precedente acesteia rezultând un arc cartilaginos denumit hipocondru
Articulaţia occipito-atloidiană este realizată între suprafeţele articulare
ale atlasului şi ale occipitalului. Este o dublă diartroză de tip condilian care
permite extensia şi flexia capului.
Articulaţia atloido-axoidiană se realizează între suprafeţele articulare ale
atlas-ului şi axis-ului. Este o diartroză de tip pivotant ce permite mişcări de
rotaţie.

1.2.5 Articulatiile capului
Articulaţiile capului (sau ale craniului) sunt reprezentate de mijloace de
legătură:

12
♦ intrinseci-leagă oasele capului între ele, la care se adaugă şi articulaţia
temporo-mandibulară;
♦ extrinseci-leagă capul de regiunile învecinate (occipito-atloidiană).

1.3 Miologie (studiul muschilor)
1.3.1 Definiţia, clasificarea, structura şi rolul muşchilorscheletici

Miologia se ocupă cu studiul musculaturii scheletice (structură, dezvoltare
şi poziţie) care reprezintă circa 40 % din greutatea corporală. Termenul de
Miologie provine de la gr. „ myos "-muşchi şi „ logos "-vorbire.
Muşchii scheletici reprezintă componenta activă a aparatului de susţinere
şi mişcare datorită proprietăţii acestora de a se contracta ca urmare a stimulilor
nervoşi. Scurtarea muşchilor pune în mişcare oasele scheletului pe care sunt
prinşi. Mişcarea se realizează între limitele permise de articulaţiile dintre oase.
Astfel este posibilă mişcarea diferitelor părţi ale corpului şi locomoţia
Animalului.

După criteriul morfo-funcţional, ţesutul muscular poate fi: neted, cardiac şi striat.
Structura muşchilor. Muşchii au în structură ţesut muscular striat de
tip scheletic, ţesut conjunctiv, vase (sanguine şi limfatice), nervi şi formaţiuni
auxiliare cu importanţă funcţională pentru muşchi.
La extremităţile fasciculelor musculare, fibrele musculare se subţiază
treptat prin alipirea endomisium-ului şi continuarea lui directă cu fibrele
tendinoase (uneori, miofibrilele perforează tubul sarcolemic, pierd striaţiunile
transversale şi se transformă în fibre colagene).

13
Tendoanele şi aponevrozele. Inserţia muşchilor scheletici pe oase,
cartilaje sau alte formaţiuni se face prin intermediul ţesutului conjunctiv de la
extremitatea porţiunii cărnoase a unui muşchi. Acesta se dispune fie sub formă de
cordoane-la muşchii fusiformi şi penaţi denumite tendoane fie sub formă de foi
subţiri şi largi-la muşchii laţi denumite aponevroze.
Nervii. Muşchiul împreună cu sistemul nervos formează o unitate
funcţională. Activitatea musculară este coordonată de sistemul nervos prin stimuli
eferenţi şi aferenţi. Nervii însoţesc vasele sanguine şi se ramifică în muşchi, astfel
că, fiecare fibră musculară beneficiază de o triplă inervaţie:
-motorie-fibrele motorii
-senzitivă-fibrele sensitive
-vegetativă-fibrele vegetative

După poziţia din diferite regiuni ale corpului, muşchii pot fi:
> pieloşi;
> ai capului;
> ai trunchiului;
> ai cozii;
> ale membrelor anterioare;
> ale membrelor posterioare

1.3.2 Muschii membrelor anterioare
Muşchii membrului toracic se împart în:
-muşchii regiunii spetei
-muşchi laterali
-muşchi mediali
-muşchii braţului
-anteriori ai braţului
-posteriori ai braţului
-muşchii regiunii anterioare cu acţiune proximală
-muşchii regiunii anterioare cu acţiune distală
-muşchii regiunii posterioare cu acţiune proximală
-muşchii regiunii posterioare cu acţiune distală
Muşchii regiunii autopodiale-sunt slab dezvoltaţi la animalele mari, fiind
transformaţi în cordoane fibroase cu rol în aparatul pasiv; la speciile polidactile sunt bine
dezvoltaţi.

1.3.3 Muschii membrelor posterioare
Muşchii membrelor posterioare prezintă o masă musculară dezvoltată în
concordanţă cu rolul pe care îl au în deplasarea animalului. După regiunea pe care
o ocupă, aceste mase musculare,ei se împart în:

14
-Muşchii crupei
-Muşchii profunzi ai bazinului
-Muşchii coapsei
-Muşchii autopodiului pelvin

1.3.4 Muschii trunchiului
Muşchii trunchiului sunt complecşi şi se sistematizează în muşchii:
> episomei;
> toracali;
> axilari;
> abdominali.

Muşchii episomei (sau ai spinării) se dispun în jurul coloanei vertebrale, în
regiunile dorsale, lombară şi costală, între vertebre şi coaste sau în spaţiul
intercostal, pe 4 straturi:
-în stratul I sunt muşchii: -trapez toracal, marele lat dorsal
-în stratul II sunt muşchii:- romboid toracal, dinţat toracal dorsal
-în stratul III sunt muşchii:- ilio-costal toracal
Musculatura toracelui delimitează pereţii laterali şi planşeul cavităţii
toracice fiind reprezentată de:- intercostali, diafragmul
Musculatura axilară (sau pectorală) are rolul de a lega membrul anterior de
trunchi şi este dispusă pe două straturi:- superficial, profound
Muşchii abdominali participă la formarea pereţilor cavităţii abdominale şi
se sistematizează topografic în:
> inferiori-sunt reprezentaţi de 4 perechi de muşchi care formează
podeaua şi pereţii laterali ai cavităţii abdominale. Ei sunt: - oblic extern al abdomenului,
muşchiul oblicul intern, drept abdominal, superiori, psoas mic,psoas mare, iliac, pătrat al
lombelor.

1.3.5 Muschii capului
Muşchii capului se sistematizează după formă, rol şi topografie, în:
> pieloşi;
> masticatori;
> hioidieni;
> ai organelor (limbă, văl palatin, faringe,
laringe)

Capitolul II
2.1 Contributii personale
Cresterea si ingrijirea tineretului canin

15
Procesul de crestere si dezvoltare este influentat de o serie foarte mare de factori,
iar cunoasterea si dirijarea lor reprezinta cheia succesului in exploatarea acestei rase.
Alimentatia tineretului reprezinta unul dintre cei mai importanti factori care
contribuie la punerea in valoare a potentialului biologic al rasei. Din acest punct de
vedere se impune ca hranirea tineretului canin sa se asigure atat sub raport cantitativ, dar
mai ales calitativ.
Temperatura, lumina si curentii de aer , sunt factori externi care influenteaza direct
sau indirect cresterea si dezvoltarea, factori de care trebuie sa tinem cont in cresterea si
dezvoltarea tineretului canin.
Perioada cuprinsa intre varsta de 6 saptamani si 2 luni este critica, deoarece acum
are loc o crestere rapida in greutate si tot acum se face trecerea la alimentatia de baza. De
la 2 la 3 luni, catelul creste mai mult in volum, iar pana la 6 luni, catelul creste mult in
lungime. Dupa 7 luni, catelul creste in inaltime, apoi, catelul creste proportional pana la
varsta de 24 de luni, dezvoltarea reducandu-se treptat pana la stagnare.

Cresterea taliei catelului in procente fata de talia de adult:

Pana la 6 luni Pana la 12 luni Pana la 18 luni
60% 70% 75%

Pana la 4 luni Pana la 8 luni Peste 8 luni
4-5 tainuri / zi 3-4 tainuri / zi 2-3 tainuri / zi

Pentru obtinerea unui caine viguros, rezistent, echilibrat psihic, este necesar ca
dezvoltarea lui sa fie insotita de exercitii fizice, bine dozate, care sa contribuie la
dezvoltarea armonioasa a organizmului, precum si deprinderea cu anumite comenzi care
vor contribui la educarea si dresajul sau mai tarziu.

16
Cresterea unui caine lup in apartament este deosebit de dificila, iar exemplarul, de
cele mai multe ori se dezvolta necorespunzator, este sensibil la boli, dar mai ales devine
nevrotic datorita lipsei de miscare. Chiar si in curte, daca este tinut legat, cainele trebuie
lasat liber zilnic cca. 1 ora pentru a zburda in voie, acest lucru contribuind la o buna
dezvoltare si mentinere a tonusului muscular. Aerul curat, soarele si miscarea sunt
deosebit de importante pentru viata si sanatatea cainelui lup.

INTRETINEREA CATELEI SI A CATEILOR IN TIMPUL LACTATIEI

Aceasta etapa este deosebit de importanta, deoarece are o importanta decisiva atat in ceea
ce priveste cateaua cat si in viitoarea dezvoltare a puilor, care depinde de o ingrijire
corespunzatoare inca de la nastere si pana la intarcare.

Dupa fatare, cateaua trebuie sa aiba un adapost uscat, bine aerat, curat, ferit de
curenti si zgomote. Trebuie spalat si deparazitat cat mai des, pentru prevenirea
imbolnavirii cateilor sau a catelei. Zilnic, cateaua trebuie scoasa la plimbare, chiar daca
aceasta se va impotrivii la inceput, pentru a se dezmortii si pentru ridicarea tonusului
muscular. Trebuie sa fie in permanenta apa proaspata, curata, ce se va schimba foarte des.
Dupa fatare, cateaua trebuie sa beneficieze de o alimentatie deosebita, capabila sa asigure
atat necesarul catelei, cat si cantitatea de lapte necesara alaptarii cateilor. Dupa fatare,
catelei i se va da numai apa proaspata, urmand ca a doua zi sa i se dea lapte sau supa de
carne, treptat aungandu-se la o alimantatie normala.

Inainte de a deschide ochii, cateii nu necesita ingrijiri suplimentare fata de cele ale
catelei, decat daca aceasta da semne ca vrea sa abandoneze puii. Dupa ce cateii deschid
ochii, incep sa auda si sa mearga, se poate trece la hranirea suplimentara, asigurarea
accesului la lumina soarelui, aer si cat mai multa miscare. In acest sens, daca timpul
permite, cateii se vor scoate in aer liber, progresiv, de la cateva minute, pana la o zi
intreaga, daca este posibil. Important este ca locul in care stau cateii sa fie uscat, sa
prezinte locuri de refugiu in caz de ploie, vant sau de arsita. Intretinerea se face alaturi de
catea pana la intarcare. In aceasta perioada se va lucra la formarea deprinderilor cateilor,
deoarece, mai tarziu, corectarea se va face greoi sau chiar incomplet. Datorita
vulnerabilitatii la boli, cateii vor fi supravegheati cu strictete. Intarcarea: Procesul de

17
separare definitiva de mama, reprezinta o perioada critica in viata catelului, care isi poate
lasa amprenta asupra viitorului adult. De aceea, trebuie sa se faca progresiv, in functie de
varsta, greutatea corporala si obisnuirea catelului cu hrana. Intarcarea poate incepe la
varsta de 7 saptamani, cand cateii se vor separa de mama si vor fi tinuti in locuri
luminoase, fara curenti si zgomote.

2.1.2 Fiziologie – Aparatul osos, muscular, articulatii

Aparatul osos

O descriere a particularităţilor anatomice şi fiziologice specifice câinelui poate ajuta
la înţelegerea corectă a hrănirii, îngrijirii, înmulţirii şi profilaxiei bolilor acestei specii. În
articolele cevor urma vom vorbi despre aceste particularităţi anatomice ale câinilor
pesecvenţe pentru a putea fi înţelese mai uşor.

Totalitatea oaselor din corpul unui animal, legate intre ele prin mijloace naturale se
numeste schelet. Scheletul reprezinta 7-8% din grutatea totala a unui mamifer si
alcatuieste componenta pasiva a aparatului de sustinere si miscare, asupra caruia
actioneaza musculatura scheletica, componenta activa. Dezvoltarea generala a scheletului
se face din tesutul mezenchimal – mezenchimul scheletogen sau sclerotomul – plasat in
jurul cozii dorsale a embrionului, iar membrele, din mugurii ventrali ai embrionului.

Dupa configuratia lor externa, oasele se clasifica in :
• oase lungi,cu canal medular central, ce prezinta o diafiza, doua diafize
si alcatuiesc in general scheletul membrelor
• oase late, de grosime redusa, dezvoltate in suprafata si formate din doua
compacte separate de tesut spongios
• oase scurte, cu cele trei dimensiuni reduse si aproximativ egale
prezentand forme variate si cu numeroase accidente de suprafata.
Oasele alungite sint o categorie speciala de oase lungi, fara canal
medular la interior. Oasele pneumatice prezinta la interior o cavitate
captusita cu prelungiri ale sacilor aerieni,la pasari. Suprafata oaselor
este accidentata, cu neregularitati de relief : proeminente si excavate,
nearticulare sau articulare.
Miologia

Miologia se ocupa cu studiul morfofunctional al sistemului muscular, care
reprezinta partea activa a aparatului de sustinere si miscare. Dupa asezarea lor, muschii se
clasifica in muschi viscerali si muschi scheletici. Muschii viscerali, reprezentati de grupa
de muschi involuntari situati la nivelul organelor interne, unde sunt dispusi de obicei sub
forma de tunici circuare si longitudinale, vor fi studiati odata cu organele respective.
Muschii scheletici sunt formati din tesut muscular striat si reprezinta 30 – 40 % din

18
greutatea totala a corpului : volumul lor, foarte mare este in general constant si
determinat genetic.

Artrologia

Artrologia studiaza modalitatea de realizare a legaturilor naturale dintre oasele
scheletului. Contactul dintre 2 oase, cu sau fara miscare intre ele, impreuna cu elementele
care le leaga, formeaza o articulatie.
Clasificarea articulatiilor, pentru studiu, se face in primul rand in functie de formatiunile
interpuse ce le unesc, fie in functie de forma lor sau de miscarile permise de forma fetelor
articulare. Articulatiile se dezvolta odata cu oasele din mezenchimul embrionar. Dupa
directia de dezvoltare a tesutului interpus, se deosebesc trei clase de articulatii : fibroase,
cartilaginoase si sinoviale.

Capitolul III
N. P. M. in domeniul sanitar veterinar pentru animale de
companie

Masuri de protectie la lucrarile practice de anatomie, patologie
veterinara si control sanitar - veterinar al alimentelor

19
La orele de instruire practica ce se desfasoara in laboratoarele de anatomie si
patologie veterinara sau in ferma didactica si in clinica veterinara este necesar sa se
respecte o serie de masuri de protectie deoarece materialul cu care se lucreaza poate fi
infectat, animalele pot transmite boli la om, unele substante medicamentoase de uz
veterinar sint toxice, putandu-se astfel produce de multe ori grave accidente.
In timpul tuturor sedintelor de laborator se va purta obligatoriu halat alb de
protectie, boneta alba iar in cadrul orelor de instruire practica ce se desfasoara in ferma,
salopete, cizme de cauciuc si dupa caz, sort impermeabil si manusi de cauciuc.
Folosirea instrumentalului de laborator, in special a aparaturii electronice se va face
numai dupa un instructaj de folosire, executat de cadrul didactic care conduce lucrarea
respectiva.Daca aparatura electronica se defecteaza, aceasta va fi reparata si verificata
numai de un electrician autorizat. Se impune, de asemenea, verificarea periodica a
instalatiei electrice, integritatea prizelor, intrerupatoarelor, conductorilor, a izolatorilor.
Aparatele folosite pentru sterilizare vor fi dotate cu termometru, iar cele care
realizeaza si marirea presiunii vor fi prevazute cu manometre pe cadranul carora este
marcat vizibil, cu o linie rosie, limita maxima de functionalitate normala.
Manipularea substantelor medicamentoase se va face cu mare atentie tinandu-se
cont de grupa din care acestea fac parte:
 Substante foarte toxice care se pastreaza la ‘’Venena’’ precum si cele mai putin
toxice, pastrate la ‘’Separada’’ se vor administra animalelor numai sub
supravegherea cadrului didactic ;
 Substantele inflamabile se vor folosi numai in conditii de asigurare a unei aerisiri
corespunzatoare si fara existenta unei surse de foc in apropiere ;
 Substantele volatile se vor folosi numai cand conditiile se vor executa numai sub
nisa, dupa ce a fost verificata functionalitatea ei ;
 Inainte de a se pune o substanta volatila intr-un vas, acesta se eticheteaza ;
 Este obligatoriu ca lucrarile sa se execute numai in vase perfect curate, care se vor
spala imediat dupa folosire ;
 Cadrul didactic care conduce lucrarea va instrui elevii pentru ca acestia sa nu
guste substantele si sa nu utilizeze vasele de laborator pentru mancare sau pentru
baut
Pipetarea substantelor lichide toxice sau a celor chimic agresive se vaface cu
para de aspiratie.
Resturile de substante acide si bazice ramase in urma analizelor vor fi
neutralizate inainte de a fi varsate in chiuveta.
Se va atrage atentia ca folosirea pentru uz uman a medicamentelor de uz
veterinar este total contraindicata.
La lucrarile de microbiologie, anatomie patologica si boli infectioase,
manipularea culturilor microbiene, cadavrelor si organelor provenite de la animalele
infectate se va face numai prin respectarea normelor de asepsi, lucrandu-se la flacara,
cu instrumentar corespunzator, sterilizat in prealabil. Instrumentele cu care se
lucreaza vor fi introduse in recipiente cu solutii dezinfectante, culturile microbiene si
produsele patologice vor fi recoltate in galeti prevazute cu capac, care se vor steriliza
in autoclave, sau in interiorul acestor galeti se vor pune substante dezinfectante
puternice in concentratii mai mari decat cele uzuale.

20
Culturile microbiene ce urmeaza a fi pastrate nu se las ape mese, ci se
depoziteaza in dulapuri inchise cu cheia.
Dupa terminarea lucrarilor, mesele si pardoseala se spala cu solutii
dezinfectante, lasand sunbstanta sa actioneze 51-20 de minute.
In timpul lucrarilor de instruire practica se vor lua masuri corespunzatoare de
contentie a animalelor, in vederea evitarii accidentelor. Este necesar sa se cunoasca
modul de abordare si sontentie corespunzator fiecarei specii de animale.
Atunci cand elevii vor lucra cu animalele bolnave de boli transmisibilela om se
vor lua masuri de protectie special menite sa evite contaminarea
acestora.Echipamentul de protectie se va dezinfecta pe loc.
Animalele de experienta vor fi in permananta tinute sub control sanitar-
veterinar, in vederea diagnosticarii la timp a eventualelor maladii contractate de
acestea si pentru eliminarea pericolului transmiterii lor de la om in cazul
antropozoozelor.
Cand se executa necropsii se vor lua masuri de prevenire a infectarii elevilor,
acestia fiind obligati sa lucreze cu pense si cu manusi de cauciuc.Este necesar ca dupa
efectuarea acestor lucrari sa se distruga cadavrele, sa se dizinfecteze locul unde s-a
lucrat, iar instrumentarul sa se sterilizeze inainte de spalare si curatire.
Cand se executa lucrari de disectii, in cadrul lucrarilor de anatomie, se vor
folosii cadavre de la animalele sanatoase sau fara boli infectocontagioase
transmisibile la om. Dupa terminarea lucrarii se vor distruge cadavrele, putand sa se
pastreze unele piese, formolizate.
In timpul lucrarilor de laborator si din interiorul adaposturilor de animale se
interzice elevilor consumul de alimente si de apa.
In cazul producerii accidentelor, vor fi transportati de urgenta la clinicile
umane.

Capitolul IV
Concluzii si propuneri

Pentru capitolul IV propun urmatoarea tema :

“Asigura ingrijirea animalului de companie”

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care poti sa le faci pentru animalul tau
de companie este sa cauti oameni de incredere care pot avea grija de ele, daca tu nu o
poti face. Acest lucru necesita, poate, putina reflectie, deoarece vrei sa alegi oameni
care sunt responsabili, care iubesc animalele si care au timpul si resursele necesare
pentru a avea grija de ele. De exemplu, poate ca prietena ta cea mai buna iubeste
pisicile, dar daca deja are 12, poate ca nu va putea sa ofere cel mai comfortabil

21
camin pentru felina ta cea timida. Daca ai mai mult de un singur prieten
necuvantator, hotaraste daca toate animalele ar trebui sa mearga la o singura
persoana, sau daca ar trebui impartite intre doua sau mai multe cunostinte.

Spune-le cat de des ai dori ca acestea sa faca exercitii, cat de des au nevoie sa
mearga la veterinar si de cat de multa atentie au nevoie in fiecare zi. Oamenii te pot
lua prin surprindere prin faptul ca pot fi mai mult sau mai putin doritori sa aiba grija
de animalele tale decat te-ai astepta.
Ar trebui sa alegi atat ingrijitori pentru cazurile de urgenta, cat si ingrijitori pe
termen lung pentru animalele tale de companie. Ingrijitorii pentru cazurile de urgenta
se vor asigura ca acestea sunt in siguranta, sanatoase si se simt bine dupa cateva ore
sau zile de la cazul de urgenta, pana in momentul in care un ingrijitor pe termen lung
poate veni sa le ia. Acesti ingrijitori pentru cazurile de urgenta ar trebui sa locuiasca
in apropiere si sa aiba acces la un mijloc de transport pentru a le lua daca este
necesar. Deseori, vecinii sunt o alegere buna pentru ingrijirea animalelor tale de
companie in caz de urgenta. Ingrijitorii pe termen lung ar trebui sa aiba spatiu pentru
ingrjirea animalelor tale de companie pentru o perioada mare de timp si ar trebui sa
fie capabili sa ia decizii in legatura cu sanatatea si viitorul lor.
Ar trebui sa ai mai mult decat un singur ingrijitor de un fel, in caz ca cineva nu
este disponibil. Ambele tipuri de ingrijitori ar trebui sa aiba cheile de la casa ta,
instructiuni despre modul de hranire si ingrijire, numele veterinarului, o lista cu
problemele de sanatate pe care animalele tale de companie pot sa le aiba, informatii
despre dietele si medicamentele lor, informatii de contact pentru alti ingrijitori si
informatii despre persoana pe care ai ales-o sa aiba grija de animalele tale in mod
permanent.

22
Anexe
Operatii complexe in fracturi cominutive la femur si tibie+fibula la acelasi picior- Catel
3 luni

Operatie Complexa in fractura cominutiva de articulatie femuro-patelo-tibiala la pisica
in crestere

23
Operatie complexa in fractura de bazin, multiple fracturi cominutive femurale si tibiale.
Pisica accident rutier

Fractura cominutiva de femur la caine mascul 5 ani - Accident rutier

Caine mascul de 6 luni cu fractura cominutiva de tibie si fibula in urma unui accident.

24
Pisica calcata de masina.Multiple fracturi, rupturi de tendoane, artere si vene, cu piele
sfasiata de pe membre

Pisica cazuta de la etajul 11 pe beton.Multiple fracturi cominutive la ambele membre
posterioare.Oase faramate in 15 aschii,fiecare cu ruptura de ligament incrucisat si
desprindere din articulatiile femuro-patelo-tibiale

25
Bibliografie

• Vasile Cotofan – Anatomia si fiziologia animalelor domestice,editura Ceres
• PAMFILIE, I.; TEUŞAN, V., 1990 - “Anatomie, Histologie, Embriologie(organe,
aparate, sisteme)”, Curs Lito, I.A. ”Ion Ionescu de la Brad” Iaşi, Facultatea de
Zootehnie
• MUREŞEANU, E.; PAMFILIE, I.; BICA POPII, O.; RADU, C., 1979-
“Anatomie, Histolohie, Embriologie”, Editura Didactică şi Pedagogică.
• MARCU, ELENA; GETA PAVEL, 1999 - “Fiziologie”, Editura Vasiliană-98, Iaşi,
România
• COŢOFAN, V., 1975 - “Anatomia topografică a animalelor domestice”, vol.I şi II,
Lito I. A. Iaşi, România
• COŢOFAN, V.; PALICICA, R.; HRIŢCU VALENTINA; GANŢA CARMEN;
ENCIU, V., 2000 - “Anatomia animalelor domestice”, vol. I, Editura,Orizonturi
Universitare, Timişoara, România.

26
27