Privire generală asupra literaturii de război. Implica ii istorice şi sociale.

Naşterea noii literaturi

Moto: ,,Să-i întrebi pe tinerii de azi despre război, şi să-i vezi pe to i că habar n-au, chiar dacă li s-a prăpădit în el tata sau mama, au ei acum altele mai gorzave pe cap, nu poveşti de-astea învechite! ( Petru Popescu, Dulce ca mierea e glon ul patriei)

,,Secolul 20 a fost cel mai scurt dintre toate.” Este o afirma ie şocantă şi subiectivă, dar care surprinde un adevăr: ,,scurtimea” acestui veac este doar senza ia dată de o aglomerare de evenimente care nu au dat omenirii un răgaz. Pentru noi, românii, secolul 20 începe cu primul război mondial şi se încheie cu revolu ia de la 1989. Interesant este că începe cu violen ă, cu moarte, şi se încheie la fel. Este ca un blestem, ca un ritual ale cărui etape trebuie trecute, conştientizate, digerate şi la capătul cărora po i spera să devii om întreg. Secolul 20 stă sub semnul marilor pasiuni, al marilor războaie. Se spune că aceste conflagra ii sunt chiar o ,,necesitate”, o modalitatea prin care se eliberează anumite energii, un fel de supape ale acestui ,,cazan sub presiune” care este lumea noastră. Tot surprinzător este şi că Apostol Bologa, personajul lui Liviu Rebreanu din ,,Pădurea spânzura ilor”, percepea lucrurile exact pe dos - ,,războiul este un mare generator de energii”. Aceste afirma ii pot fi considerate doar nişte scuze pe care omenirea le găseşte pentru a justifica setea de sânge care ne chinuie la intervale regulate de timp. Părem cu to ii descenden ii lui Cain, considerat de o legendă primul

vampir din lume, pedepsit astfel de Dumnezeu pentru uciderea fratelui său, Abel. Nu se poate şti, de asemenea, dacă lumea a ieşit mai primenită sau mai bună din asemenea încercări, dar ceea ce e sigur e faptul că umanitatea nu a învă at sau nu a în eles mai nimic din propria experien ă şi ,,cine nu-şi cunoaşte istoria este condamnat să o repete.” Istoria secolului 20 înseamnă pentru noi trei mari etape: primul război mondial sau ,,Marele război”, al doilea război mondial şi perioada cea mai lungă şi cea mai cruntă, de aproape 45 de ani, de comunism. În ceea ce ne priveşte, starea de beligeran ă a fost una continuă, duşmanul din afară din primul război mondial şi par ial din al doilea, a devenit, după 1945, duşmanul din interior, cel de lângă noi şi chiar din noi. Arta, în general – barometru foarte sensibil al realită ii înconjurătoare – nu putea rămâne rece în fa a acestui fenomen. Războiul, experien ă cruntă şi dezumanizantă, a oferit poate cel mai vast material de inspira ie, mai ales pentru literatură. Războiul şi iubirea (şi ea tot un fel de război, dar al inimilor) sunt teme predilecte şi, cel mai adesea, se completează. ,,Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte”, afirma Grigore Alexandrescu aproximativ cu o sută de ani înainte de al doilea război mondial. Spiritul meliorist al poetului de la 1848 s-a dovedit a fi bun doar pentru manuale şi pentru serbările şcolare, căci realitatea şi-a arătat col ii şi pasiunile au fost, ca de obicei, mai puternice decât ra iunea. Experien a armată s-a concretizat într-o bogată literatură, brodată pe acest subiect, începând cu romantismul paşoptist şi până prin ultimele decenii ale secolului 20. Subiect prolific, războiul a făcut să curgă multă cerneală şi să se rupă multe peni e în încercarea de a surprinde adevărul istoric al faptelor, căci fiecare artist al cuvântului se credea mai îndreptă it decât altul să spună ,,cum a fost”, experien a unuia era întotdeauna mai reală decât a altuia. Şi cu cât s-a scris mai mult, cu atât adevărul istoric a fost mai adânc îngropat. S-a ajuns la situa ia paradoxală în care foarte mul i scriu despre război şi despre experien a pe care şi mai mul i au trăit-o direct, dar aceste relatări nu reprezintă adevărul, ci doar bucă ele de adevăr. Avem tot

atâtea adevăruri istorice, câ i participan i la istorie, iar istoria începe să fie tot mai pu in ştiin ă şi cronologie şi tot mai mult legendă, istorisire. În cazul nostru, desfăşurarea celor două conflagra ii mondiale la o distan ă relativ scurtă a dat la iveală o literatură distinctă în istoria noastră culturală. Via a socială s-a modificat fundamental şi a lăsat sechele puternice în urmă. Cu toate acestea, se observă un mod diferit de percepere şi de abordare a celor două evenimente armate care au marcat secolul trecut. Primul război mondial determinase un anumit sentiment al împlinirii, al victoriei, sacrificiile nu fuseseră inutile, căci rezultatul a fost unirea Ardealului cu ,,patria mumă”. Garabet Ibrăileanu nota entuziast în ,,Însemnări literare” (1919) cam ceea ce avea să se întâmple după actul Marii Uniri: ,,Vor cădea barierele verticale şi orizontale care împăr eau poporul român în ări şi caste. Literatura noastră nu va mai fi expresia unui suflet trist.” Nu aceeaşi stare de spirit a înso it cea de-a doua mare încleştare mondială. Sacrificiile (statisticile vorbesc de aproape un milion de solda i mor i) au fost enorme şi de această dată, dar România a ieşit învinsă din război. S-au făcut disocieri chiar în sânul aceluiaşi război: unul împotriva ruşilor, alături de nem i, şi un al doilea, alături de ,,fra ii” de la răsărit, orientat împotriva foştilor alia i. Consecin ele acestei confruntări au fost devastatoare, în primul rând în plan psihic. Nu se ob inuse statutul de cobeligerant de către ara noastră şi nu pu ini au fost cei care au considerat întoarcerea armelor la 23 august 1944 drept o greşeală, atâta vreme cât Germania, şi ea ară înfrântă în război, s-a ridicat după încheierea păcii din punct economic şi social, devenind o putere mondială. Mul i ,,dacă” şi multe ipoteze s-au formulat după 1945, dar toate acestea nu pot să mai schimbe nimic, şi nici nu pot să învie mor ii sau să şteargă cu buretele anii crun i de opresiune comunistă. ,,Ce s-ar fi întâmplat dacă...” va rămâne doar o modalitate de a visa cu ochii deschişi, de a încerca să găsim o justificare şi un curs acceptabil pentru o istorie rea şi ireversibilă. Nu numai că am pierdut războiul, dar am fost făcu i şi cadou ruşilor, fără prea multe regrete. Acesta ar fi destinul ărilor mici, aşa cum credea un personaj al lui Petru Popescu (,,Dulce ca mierea e glon ul patriei”), mai ales când luptă în ,,războaie care nu sunt ale lor.” Sentimentul unei pierderi nedrepte şi irecuperabile a

marcat întreaga societate românească de după război. Starea de spirit cenuşie de la sfârşitul celei de-a doua conflagra ii mondiale a fost amplificată şi de rusofobia popula iei. Pentru noi, războiul nu se terminase decât în plan exterior, căci acum inamicul se mutase în ara noastră, în casa noastră, ba uneori chiar şi în mintea unora dintre cona ionalii noştri, şi avea cizme şi rubaşcă. Timpul, această dimensiune atât de subiectivă şi indispensabilă a vie ii noastre, începe să fie măsurat distinct, când este pus în rela ie cu primul război mondial: înainte şi după. Lumea aşezată (ca să nu spunem eapănă) de până atunci dispăruse şi lăsase loc unui spirit neliniştit, unei goane după experien e radicale, care să confirme faptul că omul este viu. Fenomenul se vede nu numai în literatura interbelică românească (M. Eliade, M. Sebastian, Camil Petrescu etc.), dar şi în cea universală, prin reprezentan ii a ceea ce s-a numit ,,the lost generation” (Ernest Hemingway, Francis Scott Fitzgerald, Gertrude Stein, Ring Lardner şi al ii). După primul război se poate visa la viitor, se pot face planuri, se poate călători, po i să te îmbe i, să iubeşti, să vânezi în Africa, să participi la coridele spaniole, să goneşti cu automobilul şi să faci gesturi decisive şi şocante. După al doilea război mondial însă, pentru noi începe un coşmar perpetuu. Puşcăriile se transformă în ,,universită i”, iar România devine una dintre cele mai mari închisori ale Europei, căci dacă omul poate greşi, în schimb ,,partidul nu greşeşte niciodată, el are întotdeauna dreptate...” Pentru literatură, secolul 20 este un secol al romanului şi acest fapt se vede cu eviden ă la noi după 1920. Apar operele epice masive, romanul modern, în special de factură socială, plin de probleme şi de documente omeneşti. Se instituie dosare de existen ă, ca la Camil Petrescu sau H.P. Bengescu. Dacă în secolul 19 romanul ca specie era mai mult o aventură sisifică şi titlurile se puteau număra pe degete, după primul război toată lumea scrie roman – poe i, dramaturgi, critici. Schi a, povestirea sau nuvela sunt considerate doar nişte exerci ii prin care scriitori ,,îşi fac mâna” pentru marile crea ii ce vor urma (Liviu Rebreanu, H.P. Bengescu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu). Chiar loca ia tradi ională (mediul rural) se schimbă şi se adaptează vremurilor noi. Conform îndemnului călinescian care înso ea romanul său ,,Cartea nun ii”, romanul modern aduce în prim-plan oraşul, clubul, barul, piscina,

automobilul, plimbările la şosea, expozi iile de artă modernă, jazzul sau meciul de box. Mediul citadin este preferat prin excelen ă. Se pune accent pe obiectivitate, detaşare, experien ă directă şi se face ,,artă pentru artă.” După 1945, literatura română înregistrează un regres fantastic, de cel pu in o sută de ani, fapt ce traduce starea societă ii. Formula romanescă este aceea a romantismului timpuriu. Ion Simu (,,Incursiuni în literatura actuală”, 1994) imaginează o ,,poveste frivolă” în care ,,literatura română actuală s-a născut din violul comunismului săvârşit asupra literaturii interbelice, în condi iile instaurării unei puteri politice abuzive, discre ionare. Tatăl, ingrat şi persecutor, comunismul, a insistat autoritar să condamne public trecutul burghez al mamei, să o discrediteze şi să-şi fetişizeze sieşi prezentul, într-un mod penibil.” Se reiterează acum tiparul secolului 19 – maniheism, tezism, întoarcere către mediul rural, personaje schematice, rigide, fade, care trebuie, teoretic să reprezinte ,,omul obişnuit, în situa ii obişnuite”. Cât de obişnuit este, de exemplu, Silvester Andrei, eroul unei balade celebre în epocă, sus inând pe umerii săi largi şi proletari tot abatajul! Se păstrează orientarea către operele epice masive, romane fluviu, care pot ajunge şi la o mie de pagini (,,Negura” de Eusebiu Camilar, de exemplu). Totul stă sub semnul subiectivită ii, al minciunii devenită politică de stat, al artei angajate şi al exagerărilor de un gust mai mult decât îndoielnic. Într-o literatură atât de ,,serioasă”, nu se râde aproape deloc, umorul fiind un semn de ,,ne-seriozitate” slăbiciune şi neangajare. Comuniştii au numai sentimente re inute, ei doar zâmbesc superior şi sub ire, deoarece sunt ocupa i să înfrângă ,,duşmanul de clasă”, care tot timpul ,,rânjeşte”. Personajul preferat este comunistul ,,de omenie”, ,,cu origine sănătoasă”, fără nici o pată. Apare din când în când şi ăranul, care se ,,dumireşte”, gen Mitrea Cocor. Intelectualul, dacă nu este sabotor, chiabur, reac ionar sau nu are simpatii burghezo-moşiereşti, atunci trebuie să fie în mod obligatoriu ,,inginer de suflete”. Sunt confiscate fără prea multe fasoane arta, cultura, istoria. Mai ales aceasta din urmă este chemată să legitimeze arogan a şi impostura comunistă, propunând omul nou în epoca realismului socialist.

Imaginea primului război mondial apare, am putea spune, în mod justificat după 1920 în literatură. Cei care scriu acum – Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, H.P. Bengescu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu (oarecum accidental, căci i se potriveşte mai bine epoca medievală) – l-au trăit direct, unii chiar pe front, în linia întâi, şi de aici se naşte senza ia de autenticitate. Aceştia sunt scriitori legitimi şi chiar scenele cele mai dure şi mai şocante nu pot fi suspectate de exagerări. Este o literatură născută dintr-o mare dragoste şi dintr-o şi mai mare suferin ă. Camil Petrescu foloseşte propriul jurnal de front în ,,Ultima noapte de dragoste...”, fără să cenzureze nimic. Livu Rebreanu împrumută eroului să din ,,Calvarul” propria biografie. H.P. Bengescu valorifică noti ele particulare dintr-un jurnal de război în ,,Balaurul”. Anticalofilismul, observa ia rece, ultralucidă, vine tocmai din incapacitatea individului de a scăpa din vecinătatea mor ii. Se produce un fel de acomodare cu posibilitatea extinc iei. Când trăieşti zi de zi, clipă de clipă cu teama de a fi ucis, ajungi la abrutizare, la nepăsare şi tocmai acest lucru te poate salva în final. Războiul devine suprapersonaj la aceşti scriitori, iar verosimilul se naşte tocmai din confuzia cu realul. Camil Petrescu afirmă că este împotriva literaturii de război ,,efervescentă ca sifonul”. La aceeaşi idee au aderat şi ceilal i scriitori ai epocii. Eroul unei astfel de literaturi este, de fapt, antierou, se teme, are îndoieli, simte gustul disperării şi pe cel al dezamăgirii. Avem chipul întors al eroului de tip Ahile – bun orator, luptător impecabil şi aproape invincibil, distrugându-şi adversarii mai întâi prin tăişul cuvântului şi abia după aceea prin cel al sabiei, luptând pentru gloria personală şi căutând moartea glorioasă, pe câmpul de luptă. Războiul este palpabil, capătă formă şi identitate proprie şi se reduce invariabil la imaginea unei lumi fără eroism. Imaginii confruntării din linia întâi a frontului i se asociază aceea a victimelor întâmplătoare, a vinova ilor fără vină, prinşi fără voia lor în acest marasm. Se impune aici numele lui Zaharia Stancu, de exemplu, care îl aduce pe Darie, din romanul ,,Descul ”, într-o operă cu caracter picaresc - ,,Jocul cu moartea”. Chiar dacă romanul este de multe ori tributar literaturii angajate politic, el rezistă şi se instituie într-o imagine destul de corectă a ororilor războiului. Un alt exemplu este cel prezent

la Liviu Rebreanu, în ,,I ic Ştrul, dezertor”, evreul fricos fiind şi el tot un vinovat fără vină. Romanul frescă este reprezentat de Felix Aderca (,,1916”) şi de către Eugen Uricariu (,,Aşteptându-i pe învingători”). O notă de umor, menită mai mult să detensioneze atmosfera, se observă la Gheorghe Brăescu prin aducerea în prim-plan a imaginii ridicole, dar nu cinice a comandan ilor incapabili, descinşi direct din neamul lui Moş Teacă, fie în timp de pace, fie în timp de război. A doua confruntare mondială este redată prin cu totul alte mijloace. Cel mai adesea, conflagra ia decade din postura de suprapersonaj şi devine pretext de legitimare a politicii de partid şi de stat. Este dificil nu numai de a vorbi despre literatura de război de după 1945, ci pur şi simplu de a vorbi despre literatură, în general. O interpretare rigidă ne-ar face să afirmăm că nu există literatură durabilă, valabilă după al doilea război mondial şi că romanele cu adevărat valoroase s-ar putea număra cel mult pe degetele a două mâini. O altă tendin ă, mai tolerantă, poate constata o mare diversitate de adaptări, contorsionări şi devieri ale expresiei artistice, concretizate în valori acceptabile. Acelaşi Ion Simu în ,,Incursiuni în literatura română actuală” observă că nu se poate disocia literatura de factorul politic, ceea ce pentru noi este evident. De fapt, tot ce s-a scris după 1945 este rezultatul direct al acestei mezalian e. Astfel, autorul propune o solu ie ,,onestă” a unei clasificări pe patru tipuri de literatură: 1) literatura oportunistă sau literatura de partid, conformă dogmelor propagandistice, care evoluează de la A. Toma la Zaharia Stancu, Titus Popovici, Eugen Barbu sau Dinu Săraru; 2) literatura subversivă, reperabilă după 1965 şi prezintă o devia ie de la linia oficială, de neimaginat în epoca Dej (se observă umbra unui protest ascuns sub parabole, metafore şi simboluri – M. Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban, O. Paler şi mul i al ii); 3) literatura disidentă, marcată de o opozi ie deschisă, ,,pe şleau” fa ă de puterea comunistă (cei care se opun au două posibilită i: închisoarea sau exilul); 4) literatura evazionistă, indiferentă la problemele politicului şi abstrasă din activitate, mergând spre fantastic (V. Voiculescu, L. Blaga).

Eugen Negrici, în primul volum din ,,Literatura română sub comunism” observă ironic ,,bizareria” peisajului literar în perioada comunistă. Clasificările sunt mult mai nuan ate şi detaliate atunci când se prezintă ceea ce se scrie după 1948. Prima fază este cea ,,fundamentalistă” şi apar ine primilor ani ai regimului comunist, ,,singura literatură acceptată fiind cea de propagandă şi de agita ie”. ,,Lumina vine de la răsărit” şi se face apologia ,,urii sfinte” (termeni incompatibili): ,,Urâ i! Urâ i! Căci nimic nu-i mai sfânt/ Ca ura strajă vie ii pe pământ”. (Eugen Frunză) A doua etapă este cea a ,,concesiilor tactice, mimarea dezghe ului şi a destalinizării; sugerarea normalită ii ca diversiune” şi se cuprinde aproximativ între 1956 – 1960. A treia etapă aduce imaginea palidă a ,,fantasmei libertă ii”, după 1964, când ,,Big Brother” de la Răsărit pare să ne lase să ne descurcăm şi singuri. Este o perioadă de liberalizare, un ,,dezghe ” gândit şi tolerat din ra iuni propagandistice. Ceea ce fusese literatură tolerată devine acum literatură agreată. Între 1965 – 1971 scriitorii români pot respira liberi şi se pot bucura de avantajul de a spune şi a scrie aproape tot ceea ce cred. Oricum, adevărurile rostite acum privesc în mod curios şi obsesiv numai istoria României de la 1945 la 1965 şi nu fac atingere cu epoca Ceauşescu. Următoarea fază, cea a ,,na ionalismului comunist şi a izola ionismului ceauşist”, este una de regres şi reîndoctrinare ideologică. Începe în 1971, o dată cu vizita ,,Tovarăşului” în China şi cu ,,Tezele din iulie”. Se reiterează tema ,,patriei primejduite” şi se exacerbează na ionalismul. Ultima fază, ,,metastaza”, se produce în anii `80, când ,,cultul personalită ii” ia forme aberante, dar şi agonice. Tema ,,patriei primejdiute” se combină cu cea a ,,salvatorului” ei. Apare ,,Cârmaciul”, ,,Mesia de la Scorniceşti”, cel ridicat ,,dintre noi şi pentru noi”, cu scopul de a ne salva, chiar dacă nu eram amenin a i. Pe lângă ,,mitul primejdiei”, al ,,celui venit din afară, al celui diferit de tine prin naştere, al străinului înconjurat de un halou al spaimei – căci î i putea ocupa minunata ta peşteră” (Eugen Negrici), mai apare o temă, menită să ne deschidă ochii asupra ,,mirajului occidental”: aceea a intelectualului nerecunoscător. Acesta îşi părăseşte ara şi fuge la străini, vânzându-se pe nimic, trăind în mizerie, la marginea

societă ii. Astfel, intelectualul -,,fiul risipitor”, deziluzionat, se întoarce la patriamumă care îl primeşte cu bra ele deschise şi-i iartă rătăcirea. Tot autorul ,,Literaturii române sub comunism” conchide: ,,Literatura propagandei este o realitate pe care nu o putem rezuma în două dispre uitoare vorbe. Începi să o respec i când încerci să evaluezi chiar şi numai partea vizibilă a consecin elor ei asupra mentalită ilor populare, ca şi asupra literaturii propriu-zise, obligate, în fa a ac iunii ei tiranice şi neobosite, la o politică a replicilor şi la un joc al eschivelor, cu urmări în plan stilistic.” Revenind, se observă că tema războiului este tratată stereotip de mai to i scriitorii, mari (M. Sadoveanu - ,,Mitrea Cocor”) şi ,mai ales, mici (Eusebiu Camilar, Al. Jar, Dragoş Vicol, Radu Theodoru, Haralamb Zincă etc.) Eroul nu mai este intelectualul prin forma ie, ca la Cmil Petrescu, ultralucid, care doreşte să-şi exorcizeze pasiunile plecând pe front. El vine acum ,,de jos” (ca şi cei care scriu în această perioadă, marea lor majoritate schimbând des meserii ce implică munca fizică), are origine sănătoasă (muncitor, ăran, rar intelectual, mai degrabă prin profesie, precum învă ătoarea din ,,Duios Anastasia trecea”). Pentru a da corporalitate unor asemenea personaje este sesizabilă o reorientare spre mituri, mai ales către cele tradi ionale, eroii fiind crea i după chipul şi asemănarea lui FătFrumos. Scrierile în sine se structurează după modelul basmului: caracterul ini iatic, muncile herculeene pe care trebuie să le îndeplinească eroul, binele comunist învinge întotdeauna răul capitalist. Prâslea (ex. Mitrea Cocor) se ini iază în U.R.S.S., iar zmeul/spânul se asociază cu sabotorul, legionarul sau duşmanul de clasă. Momentul istoric preferat este ,,întoarcerea armelor” de la 23 August 1944. Pretextul politic scoate la iveală pe luptătorul comunist din umbră, ilegalistul care se pricepe la toate. Armata română este ca şi inexistentă, partizanul este cel care aduce victoria, el dă ordine ofi erilor şi alege strategiile. Scriitori precum M. Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Eugen Barbu sau Titus Popovici sunt doar vârful de lance al noii istorii. Total diferit, însă doar la nivel de cadru, este văzut războiul la Mircea Eliade în ,,Noaptea de sânziene”, unde accentul se deplasează mai mult pe mit, iubire şi

dualitatea real/ireal. ,,Şatra” lui Z. Stancu aduce în prim-plan o etnie supusă prejudecă ii publice şi devenită victimă nevinovată a războiului, ca şi evreii. ,,Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu devine şi o cronică par ială a celor două războaie, urmărind în fapt evolu ia unei armate de personaje care sunt ,,sub vremi” şi care vor încerca inutil să se sustragă acesteia, pactizând în cele din urmă cu noua putere. Poate cel mai sincer şi cinstit scriitor, care face notă discordantă cu ceea ce se scrisese în epocă este Petru Popescu (cel care va demonstra că ,,The American Dream” este posibil) cu romanul ,,Dulce ca mierea e glon ul patriei”. Viziunea onestă, reparatorie asupra armatei române, nonşalan a şi spiritul nepărtinitor, uşor ironic, demonstrează că ,,se poate şi altfel”. Pe lângă ,,seniorii” genului îşi fac apari ia mul i scriitori ,,minori”, care au la bază ,,Şcoala de literatură” şi care surprind istoria şi războiul în conformitate cu directivele partidului: Dragoş Vicol, cu ,,Ultima brazdă”, lectură obligatorie de manual şcolar, ca ,,Mitrea Cocor” mai înainte, Haralamb Zincă, Alecu Ivan Ghilia, Radu Theodoru (specializat şi în romanele de capă şi spadă, S-F şi aventuri). Istoria astfel rescrisă nu are şi nici nu trebuie să aibă tangen ă cu adevărul, căci există tot atâtea adevăruri, câ i indivizi. Totul se deformează pentru a sluji unui singur scop: certificarea noii istorii, sublinierea luptei de clasă, înlăturarea ,,desfigurărilor istoriei comise de burghezo-moşierime şi ordonate de monarhie.” Se vor populariza aspectele pozitive şi mobilizatoare ale trecutului indicate de partid. Manualele de istorie vor impune, primele, o nouă viziune asupra figurilor şi evenimentelor. Se modifică în sens sovietic totul, de la postularea luptei de clasă, până la anularea bazelor de definire a poporului român. Este o crimă să se afirme chiar caracterul na ional al literaturii, optându-se pentru ,,interna ionalism”, delimitat clar de ,,cosmopolitism”. Mistificările pornesc de la Burebista şi Decebal, trec prin formarea poporului român, depăşesc perioada Gheorghe Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, ating paşoptismul razant şi sugerează că ,,adevăra ii eroi au fost muncitorii din toate timpurile, al căror scop a fost lupta de clasă şi atitudinea militantă pentru fră ia cu Rusia şi cu U.R.S.S.”, culmea pilduitoare pentru aceasta fiind partidul comunist.

Apar afirma ii şocante, aberante: primul război mondial a avut un caracter imperialist, prin to i termenii, deci şi prin participarea românilor. Cel de-al doilea război interesează, în eforturile de fic ionalizare, mai mult prin impunerea imaginii eroului comunist, implicat în activită i de subminare a capitalismului, fascismului şi antisovietismului. Eroul este stereotip, are în genere biografie obscură, dar se dumireşte imediat, insistându-se asupra acestui moment de clarificare interioară. Se începe, obligatoriu, din copilărie şi tot obligatoriu, nefericită, apoi urmează ucenicia plină de suferin ă, până la maturitatea deplină, dacă nu sfârşeşte cumva ca un martir între timp. Surprinde şi alt fapt: foarte pu ini dintre aceşti protagonişti sunt români prin naştere. Deducem, deci, că pentru fericirea generală s-au jertfit mai ales străinii, militan i ai interna ionalismului proletar: evrei, unguri, sârbi şi evident, ruşi. Ei sunt prinşi de Siguran ă tipărind sau lipind manifeste, împăr ind ,,Scânteia” în ilegalitate, participând la sabotarea trenurilor şi nem eşti şi româneşti, fără discriminare. Sunt tortura i şi şantaja i, dar mor fără a trăda cauza care va conduce spre viitorul luminos, mult visat. Martirii se consolează cântând ,,Interna ionala” şi rostind o replică memorabilă sau o amenin are, de genul ,,va veni o zi”, atitudini care stârnesc groaza sau chiar admira ia tor ionarilor, după caz. Eroii sunt mitiza i şi ambala i frumos, deşi bătu i, pare să nu li se fi clintit un fir de păr. Apoi, lucrurile trebuie spuse clar, pe în elesul tuturor, refuzându-se valorificarea imaginii expresioniste şi a parabolei în evocarea evenimentului politizat. ,,Efortul de fic ionare politică în domeniul istoriei n-are subtilitate, este nonartistic, provocator şi ofensator, în limitele inautenticită ii flagrante”. (Marian Popa ,,Istoria literaturii române de azi pe mâine”). Vorbindu-se despre istorie, fie ea oficială, modificată în func ie de comandamentele politice, sau reală se ajunge la un ,,inevitabil şi îngrijorător paradox: egalizarea eroilor fic iona i şi a celor autentici, onorabili, prin procedee literare. Nicăieri scriitorul nu-şi arată mai bine neputin a decât în domeniul sacralizării trecutului.” (M. Popa - ,,Istoria literaturii române de azi pe mâine”) Istoria rămâne în actualitate şi după încheierea perioadei staliniste. În epoca Ceauşescu se impune figura omului nou, a ,,cârmaciului” care se identifică, în ceea

ce priveşte imaginea, cu faptele înaintaşilor, ba chiar îi depăşeşte, el asigurându-şi astfel descenden a directă din Decebal, Mircea cel Bătrân (numit doar Mircea sau Mircea cel Mare pentru a evita orice referire la vârstă), Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul (şi el devenit tot ,,Mare”). Printre atâtea figuri uriaşe apare cea a conducătorului iubit, mai uriaş decât to i. În anii `80, în plină perioadă a cultului personalită ii, literatura de inspira ie istorică are scopul de a servi umflarea imaginii false a lui Ceauşescu. Războaiele mondiale sunt amintite accidental. Referirile sunt vagi, apărând mai ales sub forma rememorării, a încercării de recuperare a unui timp pierdut şi a unei genera ii pierdute. Bedros Horasangian (,,Sala de aşteptare”) sau Gabriela Adameşteanu (,,Dimineata pierdută”) aduc în prim-plan personaje inofensive, bătrâni nostalgici după vechea orânduire, în amintirile cărora se amestecă şi războiul. Asemenea ,,paranteze” ale istoriei au scopul de a păcăli ochiul cititorului, lăsând senza ia de libertate a exprimării, de întoarcere către zone dureroase şi considerate în anii `50 `60 tabu. După 1990 domină jurnalul, cartea document, memorialul, studiul istoric. Cele două războaie mondiale, mai ales ultimul, sunt analizate şi disecate. Se spune lucrurilor pe nume şi pare că tocmai această dare a căr ilor pe fa ă face ca fic iunea să sufere. Totuşi, apari ia în contextul literar actual a lui Eginald Schlattner, cu romanul său de factură autobiografică ,,Cocoşul decapitat”, vine să umple un gol. Este o relatare sensibilă, dureroasă şi lipsită de patimă a unui adolescent făgărăşean care încearcă să împace prima iubire cu imaginea şi ororile războiului. Tema nu este nouă: războiul iubirii, al sentimentelor suprapus peste războiul oamenilor. Nouă însă este ideea de a combina ini ierea erotică şi ini ierea în război, din spatele frontului, din spa iul securizant şi rupt de lume al Făgăraşului şi al grădinii părinteşti. În ceea ce priveşte genurile şi speciile abordate în literatura de război, dominant este epicul, romanul în special. Jurnalul, memoriile devin şi ele elemente constitutive ale romanelor. Totuşi, Camil Petrescu scrie ,,Ciclul mor ii” (poezie de nota ie, inspirată de experien a directă de pe front). Vasile Voiculescu surprinde

primul război sub figura unor eroi tradi ionali: preotul, ăranul-cioban, comandantul idealist în volumul ,,Din ara Zimbrului”. Dramaturgia este foarte slab reprezentată. La cât teatru se joacă în via a politică şi socială românească a timpului, punerea în scenă a unor alte piese pare de-a dreptul inutilă. Totuşi, se re in două nume legate de tema războiului: Horia Lovinescu (,,Citadela sfărâmată”, ,,Surorule Boga”) şi Lucia Demetrius (,,Trei genera ii”). Accentul cade pe momentul insurec iei armate de la 23 August 1944 şi se introduce, deloc subtil, ideea subminării din interior a clasei burghezo-moşiereşti, prin personaje care trec de partea regimului popular. Despre cele două războaie mondiale s-a scris enorm (mai ales despre ultimul) şi adesea inutil. Chiar şi acum aceste evenimente au rămas de actualitate, dar se caută un alt fel de lectură: documentul istoric, tratatul ştiin ific, aparent detaşat, cu o analiză rece, cronologică şi obiectivă. Personajele nu mai sunt fictive, ci au o biografie verificabilă: Ion Antonescu, Regele Mihai, Molotov, Stalin, Hitler etc. Supravie uitori, precum Regele Mihai, vin să-şi argumenteze gesturile în interviuri scrise sau televizate. Vedem imagini cu Mareşalul Antonescu de la procesul intentat după război. Vedem şi execu ia acestuia în imagini document. Politrucii anilor `50, câ i mai există, se transformă în analişti politici şi fac previziuni despre ce se va întâmpla cu România, despre NATO şi UE. Par să se afle în posesia adevărului absolut, care nouă ne scapă. Au experien ă, căci au trăit un război, au avut func ii de răspundere în vechiul regim şi au greutate şi acum. Cu toate acestea, afirma iile care rămân în memoria colectivă par să vină tot dinspre fic iune: ,,Fiecare vede istoria cum vrea el s-o vadă. Fiecare mare na iune are o istorie a ei, care o favorizează tocmai pe ea. O na iune mare încearcă să impună na iunilor mai mici istoria aşa cum o concepe ea [...] De fapt, o istorie adevărată nu există”, explică un personaj care a trăit istoria şi chiar a făcut-o în romanul lui Petru Popescu, ,,Dulce ca mierea e glon ul patriei”. În virtutea celor spuse mai sus, există atâtea istorii câ i indivizi. Astfel şi-ar găsi justificarea şi lunga listă de căr i despre război. Totuşi, pu ine sunt acelea care au

devenit capodopere. În ceea ce ne priveşte, rezistă canonicii Camil Petrescu, Liviu Rebreanu H.P. Bengescu şi Marin Preda. Multe din celelalte nu au nicio valoare documentară sau literară, păcătuind prin subiectivism, obedien ă, mistificare şi cultul urii. Cu pu ine excep ii, mai tot ce s-a scris după 1945 este un produs propagandistic, de factură îndoielnică. Toate acestea ,,nu fac o literatură”, cum spunea Kogălniceanu, dar notează o realitate pe care nu o putem anula prin simpla neluare în seamă. Se află acolo adevăruri grave despre cine şi ceea ce suntem, despre ,,dictatura maselor” şi evolu ia (sau involu ia!) mentalită ilor. Timp de 45 de ani am auzit doar adevărul lor, ni s-a inoculat ideea că bunicii şi străbunicii noştri au fost trădători şi nepatrio i, dar oasele lor risipite prin Siberia şi prin închisori ne strigă şi astăzi. Pentru mul ii anonimi şi pentru un Lixandru sau un Gheorghe trebuie să spunem şi adevărul nostru, pentru a nu ajunge să repetăm ceea ce am uitat sau am ignorat.

Prof. Amalia Istrate, Lucrare pentru ob inerea gradului didactic I, Războaiele secolului XX în literatura română – O lume fără eroism, C.N. Alexandru Lahovari, 2005

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful