[Din ceas, dedus...

] Modernismul se afirmă plenar în lirica românească interbelică prin creația lui Ion Barbu, poet apropiat de cenaclul și de revista Sburătorul, conduse de Eugen Lovinescu, principalul promotor al acestui curent în literatura noastră. Mai ales etapa ermetică este ilustrativă în acest sens, poezia lui Ion Barbu vehiculând simboluri într-un limbaj de expresie reținută, cu asociații de idei strict personale, ce-i transformă lirica într-un joc de cuvinte încrucișate (E. Lovinescu). Această lirică a intelectualității, a austerității formelor își găsește expresia în poezia Din ceas, dedus..., care deschide ciclul Joc secund, publicat în 1930. Este cea mai cunoscută artă poetică barbiană, o originală inițiare într-un univers singular, care propune atât o concepție modernă despre poezie, cât și un limbaj specific, încifrat. Spre deosebire de textele tradiţionale în care, exprimânduşi opinia despre menirea artei şi a artistului, autorii insistau asupra raportului dintre creator şi operă, dintre operă şi cititor, dintre creator şi instrumentele folosite, în cazul acestei ars poetica accentul cade asupra semnificaţiilor filozofice implicate de producerea artei. Titlul (dat de editori) reia sintagma din incipit și își revelează înțelesurile doar prin raportare la text. Este o metaforă care sugerează ideea că poezia (arta, în general) înseamnă abstragere din contingent, ieșire din timp, proiectare în atemporal. Tema o constituie creaţia înţeleasă ca joc secund. Dacă jocul prim îi aparţine Creatorului şi trimite spre primul nivel al Creaţiei (lumea pură, originară a ideilor), iar jocul secund, în această ordine de idei, ar fi reprezentat de Facerea lumii concrete, materiale, ar însemna că poezia este un joc terţ, fiind o copie a copiei. Poetul însă demonstrează că arta are capacitatea de transfigurare şi de transcendere a realului, devenind o reflectare a lumii ideale din prima creaţie. Spre această idee conduce deci descifrarea metaforelor-simbol prezente în tot discursul liric. Din punct de vedere compoziţional, textul este alcătuit din două secvenţe corespunzătoare fiecăruia dintre cele două catrene: primul conţine o definiţie ermetică a poeziei, al doilea sugerează rolul poetului însuşi. Prima strofă amintește, prin rezonanță, o afirmație a lui Barbu însuși, pentru care spațiul poetic este o lume purificată până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Așadar, poezia înseamnă ieșire din timp prin răsfrângere în intimitatea spiritului creator a frumosului pe care artistul îl găsește în real, dar îl transfigurează într-un joc secund, pur intelectual. Aici apar câteva metafore-simbol cu ajutorul cărora este conturată o imagine exclusiv vizuală, menită a concretiza nişte abstracţiuni. Prin adâncul acestei calme creste, eul liric evocă imaginea reflectată în grupurile apei a lumii, deci accentuează ideea că literatura e, după definiţia aristotelică, mimesis, adică imitaţie. Acest lucru nu înseamnă însă o degradare, ci dimpotrivă, o înălţare până la sfera superioară a spiritului, adică o intrare în mântuit azur (metaforă simbol): Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei un joc secund, mai pur. Doar prin oglindire în apele intelectului se poate accede la lumea pură a ideilor originare. Imaginile și simbolurile poetice amintesc de mitul platonic al peșterii. Prizonieri ai propriilor simțuri înșelătoare, noi nu percepem decât realitatea sensibilă, concretă, copie imperfectă a ideilor eterne. Doar prin intelect, sugerează prima strofă, putem avea acces la esențe și de aceea poezia este joc secund, mai pur. Nu terț, căci nu reflectă mimetic lumea creată material, ci secund, întrucât ajunge, prin spirit, o oglindire a lumii originare, a ideilor. În cea de a doua strofă a poeziei, care coincide cu cea de a doua secvenţă poetică, este reluată ideea că numai prin negarea simţurilor şi instaurarea intelectului poetul poate reface unitatea lumii căzute în materie. Aceasta înseamnă că artistul are acces la forţele latente ale nadirului (metaforăsimbol ce sugerează zonele cele mai de jos şi mai obscure ale realului fragmentat), izbutind să le înalţe prin descoperirea vibraţiei materiei până la puritatea pierdută a muzicii sferelor. În ultimele două versuri este evocată, așadar, dimensiunea orfică a poeziei, prin cântec

În concluzie. În acest fel. înțelese deopotrivă ca exercițiu de purificare și ca încifrare a sensurilor. . așa cum o demonstrează folosirea exclusivă a formelor de persoana a III-a. Meduzele când plimbă sub clopotele verzi. dedus... retragerea eului liric din text. În ceea ce privește tipul de lirism cultivat de Ion Barbu în această perioadă a creației sale. propune o nouă viziune asupra artei. demonstrând originalitatea viziunii și a limbajului poetic barbian. Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe răsfirate ce-în zbor invers le pierzi Şi cântec istoveşte: ascuns. cum numai marea. versurile devenind o succesiune de adevăruri general valabile. se observă totala obiectivare. Sintaxa (apar aproape numai propoziţii principale coordonate) accentuează și ea aspectul gnomic al poeziei. Din ceas.izbutindu-se o transmutare a coordonatelor celeste în apele adânci și limpezi ale poeziei. ocean lichid în care se plimbă meduzele (aștrii). enunţurile poetice capătă o tonalitate sentențioasă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful