MACROECONOMIE NOTE DE CURS

CAPITOLUL 1 PROBLEME MACROECONOMICE
Analiza macroeconomică se concentrează asupra economiei naţionale, a elementelor de structură ale acesteia sau asupra economiei mondiale. Fenomenele şi procesele economice sunt rezultatul interacţiunii dintre deciziile milioanelor de agenţi economici (întreprinderi, menaje, administraţii, instituţii financiare etc.) care trebuie să ierarhizeze şi să aleagă din multitudinea de variante pe care le au la dispoziţie pentru cheltuirea (utilizarea) resurselor lor. De asemenea, deciziilor unor agenţi economici pot influenţa în mare măsură deciziile altor agenţi economici, pot orienta activitatea economică dintr-o ţară sau regiune. Pentru descrierea efectelor acestor milioane de decizii trebuie procedat la operaţiunea numită agregare. Aceasta constă în regruparea şi însumarea multitudinii de operaţiunii sau fluxuri economice în mărimi globale, semnificative din punct de vedere economic. Operaţiunile agenţilor economici sunt regrupate în categorii omogene în interiorul cărora sunt definite cu claritate operaţiunile elementare. Macroeconomia studiază funcţionalitatea şi comportamentul de ansamblu al economiei naţionale. Ea se ocupă de piaţa bunurilor şi serviciilor în ansamblul ei, neluând în considerare diferenţele între bunurile economice. Pentru macroeconomie există o singură piaţă: cea naţională. Concepţiile macroeconomice sunt grupate în trei mari categorii: curentul liberal – susţine că piaţa alocă cel mai bine resursele pentru satisfacerea nevoilor; curentul intervenţionist – susţine că intervenţia guvernului poate îmbunătăţi semnificativ funcţionarea pieţei naţionale, care este rigidă şi netransparentă; curentul de gândire neoclasic – reprezintă o conciliere între intervenţionism şi liberalism şi consideră că intervenţia statului este necesară pentru asigurarea unei creşteri economice echilibrate Inflaţia, şomajul, creşterea economică, creşterea sau degradarea nivelului de trai sunt cuvinte utilizate de reprezentanţii instituţiilor publice din orice ţară. Guvernele iau măsuri pentru inhibarea fenomenelor economice nefavorabile şi amplificarea efectelor benefice ale acestor fenomene. După Marea Depresiune probleme economiei naţionale în ansamblul său au devenit la fel de importante (dacă nu mai importante) ca cele microeconomice. Astfel, s-a cristalizat macroeconomia ca parte a ştiinţei economice care studiază ansamblul agenţilor economici. Au fost reevaluate concepte precum: deficit bugetar, cerere, ofertă. Au fost revizuite de asemenea, explicaţiile celor mai multe dintre fenomenele economice. Macroeconomia îşi concentrează atenţia asupra nivelului mediu al preţurilor pentru toate bunurile din economie, şi nu pentru fiecare bun în parte. Agenţii economici nu sunt studiaţi individual, ci priviţi ca un ansamblu omogen care are o funcţie clară în cadrul economiei naţionale. În prezent, principalele probleme macroeconomice sunt: - Inflaţia 2

- Şomajul - Fluctuaţiile activităţii economice - Standardul de viaţă - Deficitul bugetar - Dezechilibrul balanţei de plăţi Inflaţia este o problemă macroeconomică pentru aceasta erodează puterea de cumpărare a tuturor agenţilor economici. Veniturile agenţilor economici au, pe timp ce trece o putere de cumpărare din ce în ce mai mică (cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi achiziţionate scade dacă venitul nominal rămâne constant) şi un nivel de trai pe măsură. Inflaţia este un fenomen economic care, în ultimele decenii, a cunoscut o expansiune la nivel mondial. Practic, nici o ţară nu este ferită de acest dezechilibru monetaro-material. Şomajul constă în slaba utilizare a forţei de muncă. Aceasta aduce pierderi atât la nivelul producţiei, cât mai ales la nivel individual pentru că, dacă nu muncesc, oamenii nu pot obţine venituri necesare susţinerii consumului de bunuri şi servicii. În continuare, diminuarea consumului nu are alt efect decât reducerea în continuare a producţiei. Şomajul atrage după sine o reducere a resurselor bugetare şi, deci, diminuarea capacităţii statului de a interveni în activitatea economică naţională. Fluctuaţiile activităţii economice (creşteri şi scăderi ale producţiei şi consumului) reprezintă o cauză majoră a şomajului. Instituţiile statului încearcă să reducă amplitudinea ciclurilor economice astfel încât activitatea economică şi dezechilibrele acesteia să fie sub control. Creşterea exagerată a producţiei poate avea efecte negative pe termen mediu şi lung asupra economiei naţionale. Standardul de viaţă reprezintă problema centrală a economiei normative actuale. În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial, veniturile reale şi, deci, şi standardele de viaţă au crescut în majoritatea ţărilor. În prezent, creşterea nivelului de trai al consumatorilor reprezintă principala ţintă a politicilor economice conjuncturale. Creşterea nivelului de trai se traduce în final şi în creşterea productivităţii, în creşterea înzestrării tehnice a muncii, în creşterea producţiei (pentru că menajele pot consuma mai mult), a veniturilor şi în tot ce înseamnă dezvoltare economică. Deficitul bugetar reprezintă un dezechilibru între veniturile şi cheltuielile statului, în sensul că veniturile sunt mai mici decât veniturile. Dezechilibrul constă în faptul că agenţii economici care contribuie trebuie să plătească în viitor impozite şi taxe mai mari, dat fiind faptul ca deficitul bugetar se acoperă cu credite interne sau externe. De asemenea, cheltuielile statului sunt din ce în ce mai mari statul luând asupra sa sarcini tot mai multe ce revin pieţei. În sfârşit, deficitul bugetar s-a generalizat după ce de al doilea război mondial, unele state ajungând în imposibilitate de plată a datoriilor externe. În această situaţie au fost nevoite să reducă consumul intern (cum s-a întâmplat în România) sau să facă presiuni pentru reeşalonarea datoriei externe. Modele economice keynesiste şi neoclasice arată că deficitul bugetar are un efect multiplicator şi că statul, efectuând cheltuieli în prezent, generează venituri în viitor. Dezechilibrul balanţei de plăţi constituie o problemă macroeconomică de actualitate în contextul regionalizării, globalizării şi integrării. Crearea şi 3

statul. dar mai ales pe cele de pe care pleacă. În general.deturnarea fluxurilor reale şi monetare la nivel internaţional determină intrări şi ieşiri de monedă străină diferite în diversele ţări. În sfârşit. De asemenea. întrucât exporturile sunt mult inferioare importurilor. suferă o criză profundă. Liberalizarea contului de capital poate determina apariţia dezechilibrelor la nivelul balanţei de plăţi. pentru reprezintă un contraechivalent al unor bunuri sau servicii. 4 . Capitalurile speculative în schimb. lipsa de competitivitate a unei ţări are ca efect o balanţă de plăţi deficitară. punându-se chiar problema funcţiei acestuia de regulator al activităţii economice. pot induce chiar crize financiare pe pieţele pe care vin. sumele de valută a căror destinaţie este investiţia nu reprezintă un pericol major. agentul economic care trebuie să rezolve aceste probleme.

consumul intermediar (adică valoarea bunurilor .). apărare etc. fizică şi valorică.). a rezultatelor agenţilor economici în ansamblu permite reflectarea evoluţiilor favorabile şi nefavorabile în economia naţională.şi serviciilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri materiale şi nemateriale). serviciile publice (sănătate. în expresie monetară.CAPITOLUL 2 INDICATORII MACROECONOMICI Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică. sectoare economice şi ramuri de activitate. corelat şi echilibrat.C. I. Soldul contului reprezintă valoarea adăugată brută (la nivelul unui sector). burse. Sistemul conturilor naţionale reprezintă o reprezentare a economiei naţionale. prin acesta sintetizându-se tranzacţiile specifice activităţii de producţie a subiectelor economice interne. El are trei componente: sectorul agenţilor economici. structura şi utilizarea acesteia. Aici se cuprind. în contraprestaţia factorilor de producţie puşi la dispoziţie sectorului productiv sau sectorului public sau din transferuri de la alte sectoare (pensii. Sectorul agenţilor economici cuprinde sectorul "firme". necesită măsurarea rezultatelor activităţii economice. Sectorul "firme" cuprinde toate subiectele economice (agenţi economici) care au ca trăsătură principală faptul că produc bunuri destinate pieţei. sectorul "gospodării". a tendinţelor acesteia şi a modului în care sunt utilizate resursele unei economii naţionale. ajutoare etc. utilizarea veniturilor societăţii etc. înregistrând toate fluxurile reale şi monetare din sistemul economic.1. la nivelul economiei naţionale. Contul de producţie. fără a primi echivalentul valoric. Se construieşte la nivelul sectoarelor şi pe ansamblul economiei naţionale. Veniturile gospodăriilor provin de la firme şi de la sectorul public (guvernamental). Sectorul "public" sau "guvernamental" reuneşte toate subiectele economice (instituţiile publice) care produc bunuri publice (colective) pentru populaţie. Sectorul public se separă în: unităţi de asigurări sociale şi organisme ale administraţiei (centrale şi locale). în sensul că utilizează veniturile obţinute pentru satisfacerea necesităţilor de consum. Pentru analiza acestor aspecte esenţiale ale vieţii economice din societate se alcătuiesc următoarele conturi naţionale: 1.altele decât cele de capital fix . Conturile macroeconomice sunt rezultatul unor multiple agregări şi sintetizări ale informaţiilor cuprinse în conturile alcătuite pe subiecte economice. în mod coerent.N. în general. Sectorul "străinătate" sau "restul lumii" evidenţiază tranzacţiile cu alte ţări. iar scopul activităţii îl constituie obţinerea de profit. conturile naţionale.) din ţara noastră reprezintă un sistem de evidenţă valorică a fluxurilor economice. 2. Ele sunt utilizate pentru calcule macroeconomice şi pentru furnizarea informaţiilor necesare privind: producţia de bunuri pe economia naţională. respectiv produsul intern brut (la nivelul 5 . II. Evaluarea . operaţiunile contabile. formarea şi repartiţia veniturilor în societate. învăţământ. În partea dreaptă a contului de producţie se înregistrează valoarea producţiei brute (pe sectoare sau pe economie naţională). Sectorul "gospodării" sau "menaje" este un sector consumator. sectorul "public" şi sectorul "străinătate". iar în partea stângă. Sistemul Contabilităţii Naţionale (S.

Evidenţiază utilizarea în interiorul ţării a componentelor venitului naţional disponibil (venitul 1 Din punct de vedere fiscal corect este „impozite nete”. Ca regulă. Evidenţiază pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie formarea veniturilor din activitatea economică. În sfârşit VAB reflectă producţia finală. Venitul naţional se obţine adăugând la PIN exprimat în preţurile factorilor. care. dacă este exprimat în preţurile factorilor. la resurse. În partea dreaptă a contului. la resurse. Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă diferenţa dintre valoarea adăugată brută (VAB) şi consumul de capital fix (CCF sau amortizarea . soldul conturilor naţionale apare în partea stângă şi aceasta se evidenţiază în contul următor. 3. Soldul acestui cont este reflectat prin indicatorul "produs naţional net" (PNN). Deci. 6 . astfel: VAN = VAB − A. se mai denumeşte şi venit naţional (VN). Contul de repartiţie a veniturilor. soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS). VAB reprezintă suma veniturilor fundamentale (profit. adică PIN (sau suma veniturilor factorilor de producţie din interiorul ţării) şi veniturile factorilor de producţie naţionali din activitatea desfăşurată în străinătate. exprimate prin indicatorii "valoarea adăugată netă" (la nivel de sectoare) sau "produsul intern net" (la nivelul economiei naţionale). De asemenea. se înregistrează soldul contului precedent. se evidenţiază valoarea adăugată brută (pe sectoare) sau produsul intern brut (pe economie naţională) şi subvenţiile de exploatare. 2. Diferenţa dintre subvenţiile de exploatare şi impozitele indirecte (diferenţă cunoscută sub denumirea de impozite sau taxe nete1) se ia în calcul atunci când indicatorii macroeconomici sunt evidenţiaţi în preţurile pieţei. Contul de creare a veniturilor. astfel: VN = PNNpf = PINpf + SVFS 4.A). În partea stângă a contului se înregistrează amortizarea şi impozitele indirecte. Contul de utilizare a veniturilor. respectiv diferenţa dintre producţia brută (PB) şi consumul intermediar (Ci). dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. contul de producţie evidenţiază valoarea producţiei pe sectoare sau pe economie naţională şi separarea acesteia în consum intermediar şi valoare adăugată brută sau produs intern brut. Evidenţiază repartiţia primară a veniturilor. Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoare pe care o aduce agentul economic producător elementelor de capital circulat pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea obţinerii produselor finite. astfel: VAB = PB − Ci.economiei naţionale). În partea dreaptă. salarii. iar soldul acestui cont reprezintă veniturile. ca resursă (în partea dreaptă). În partea stângă se evidenţiază veniturile factorilor de producţie plătite străinătăţii ca urmare a activităţii depuse în interiorul ţării de agenţi economici străini. În el se sintetizează pe lângă veniturile factorilor create în interiorul ţării şi veniturile factorilor încasate din străinătate şi cele plătite străinătăţii.

distribuţie de bunuri). Consumul privat (Cpv) exprimă cheltuielile efectuate de populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare satisfacerii nevoilor proprii. Indiferent de natura rezultatelor (bunuri materiale şi servicii) şi fluxurilor din economia naţională. drept de autor. consum final. Sistemul operaţiunilor contabile cuprinde: a) operaţiuni contabile privind bunurile şi serviciile (producţie. care sunt de distribuire şi redistribuire a veniturilor obţinute la nivel de economie naţională: remunerarea salariaţilor. Investiţia netă este acea parte din venit care se foloseşte pentru a spori capitalul fix şi stocurile. pentru consumul privat şi consumul public (ambele formează consumul final al societăţii). În funcţie de scopul urmărit. de regulă un an. 7 . adică formării brute a capitalului. se obţin economiile nete. operaţiunile de asigurări etc. energie. obţinute de către toţi agenţii economici din economia naţională. prin indicatorii utilizaţi. ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei (preţurile cumpărătorilor) sau la costurile factorilor de producţie (preţurile producătorilor). Rezultatele activităţii la nivel macroeconomic într-o perioadă determinată. consumul privat cu cel public formează consumul final (CF). indicatorii sintetici de rezultate macroeconomice se determină la preţurile pieţei. aceşti indicatori se calculează numai în expresie valorică. Împreună. o serie de funcţii esenţiale cum ar fi: 2 Preţul serviciilor. adică formării nete a capitalului. brevete. prin intermediul preţurilor şi tarifelor2. transferuri de la administraţiile publice spre agenţii economici sub forma subvenţiilor de exploatare. De obicei. depozitare. c) operaţiuni financiare care au ca obiect operaţiunile referitoare la crearea şi circulaţia mijloacelor de plată. ceea ce permite cunoaşterea dimensiunii rezultatelor activităţii din intervalul de timp avut în vedere. dividende). corelarea resurselor alocate şi consumate cu rezultatele obţinute. Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplineşte. se reflectă cifric şi cantitativ prin indicatori sintetici. unde VND este venitul naţional disponibil (vezi infra venit naţional). impozite legate de producţie şi import. la creanţele şi datoriile agenţilor dintr-o economie naţională. III. Dacă din economiile brute se scade amortizarea. licenţe. destinate investiţiilor nete. Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute" şi se determină conform relaţiei: Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb).naţional corectat cu soldul transferurilor curente cu străinătatea). veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor (dobânzi. Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de instituţiile publice pentru materiale. b) operaţiuni privind repartiţia. Economiile brute sunt destinate investiţiilor brute. studierea principalelor corelaţii care s-au manifestat în perioada de calcul. formarea brută a capitalului. arenzi. amortizare şi alte consumuri necesare prestării serviciilor publice către populaţie. combustibili.

a interdependenţelor economice internaţionale.a) instrument de evidenţă statistică. rente. Concret. pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor ş. achiziţionate de terţi). dobânzi. În practică. Astfel. care constă în însumarea elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie. iar în cazul indicatorilor în expresie netă. deoarece indicatorii de rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia naţională. concretizate în venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii. pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor din economia mondială. pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice.d. din valoarea totală a producţiei sau valoarea producţiei brute (pe sectoare. rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizările).m. rezultând valoarea adăugată netă.a. cheltuielile pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute). Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode: a) metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi evidenţierea valorilor adăugate brutei3 create de către toţi agenţii economici. a participării ţării la circuitul economic mondial. care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile care compun producţia finală. se îmbină cele trei metode. 3 Valoarea adăugată brută cuprinde: profit. se elimină şi consumul de capital fix (amortizarea). al interdependenţelor vieţii economice. dobânzi. al influenţării corelaţiilor şi tendinţelor celor mai favorabile. amortizare. c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie. producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare. ramuri sau economie naţională). cheltuielile publice guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor. Prin această metodă. pentru determinarea producţiei pe ramuri ale economiei. 8 . al corectării unor efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei. ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor). exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate). reflectând evoluţia cantitativă a economiei naţionale. permiţând înţelegerea legităţilor economice şi a modului lor concret de manifestare în timp şi spaţiu. cu ajutorul căruia se sintetizează şi se corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea potenţialului economic. d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale. prin această metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum. profituri. salarii. se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri. se utilizează metoda de producţie. b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară şi a echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare. b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor).

astfel: PIN = PIB − A. Acest indicator include înregistrări repetate. se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix. unde "i" reprezintă sectoarele economiei.). De asemenea. valoric. 4) produsul naţional brut (PNB). prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu metoda repartiţiei (a însumării veniturilor). Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt: 1) produsul global brut (PGB). amortizarea (A). 4 Teoria economică mai puţin acceptată în prezent susţine că produsul global brut este un indicator superior PIB întrucât dă posibilitatea comparării valorii finale a bunului cu cea la intrarea în procesul de producţie. adică prin însumarea consumului final şi a celui intermediar4. fapt pentru care are o utilizare redusă. 3) produsul intern net (PIN). într-o perioadă de timp (de regulă un an). 2) produsul intern brut (P.consumul intermediar. 6) venitul naţional (VN). 9 . Cu toate acestea. De asemenea. 5) produsul naţional net (PNN). acest indicator reflectă valoare corectă a volumului de capital tehnic utilizat intr-o economie naţională. producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.2. Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic. în cadrul subsistemelor economiei naţionale. fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar. Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se calculează. într-o perioadă determinată (un an). Produsul intern brut (PIB) reflectă. astfel: PIB = Σ VABi sau PIB = PGB − Ci. destinate consumului final. PGB răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere macroeconomică privind corelaţiile care se formează între diferite ramuri.2. obţinute într-o perioadă de timp. PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură). iar Ci . de regulă un an.B. cu caracter marfar şi nemarfar. în practică. subramuri şi activităţi. astfel: PIN = Σ VANi. Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a serviciilor. PGB se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele.I. Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării.

Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB. el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii de consum şi pentru economisire. la care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VE). atunci el reflectă venitul naţional. pozitiv sau negativ. La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB. denumit şi PNB nominal. Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor. Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali. în funcţie de soldul cu exteriorul pozitiv sau negativ (± SE) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± SE). cât şi PNB nu oferă. (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări astfel: PNN = PIN ± SE. respectiv amortizările (A). el oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se adaugă importurile). Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. indiferent unde sunt obţinute ele şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de origine a proprietarului).A Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul. a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A). totuşi. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici. De asemenea. PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către agenţii economici străini (PE). Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei. determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). Atât PIB.Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali. imaginea producţiei finale nete. exprimat în preţurile (costurile) factorilor (PNBcf). VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. astfel: PNN = PNB . deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix. cât şi în afara acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A). 10 . apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară au la bază veniturile obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate. precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite nete). astfel: PNB = PIB − PE + VE. atât pe teritoriul ţării. în decursul unei perioade de timp (un an). obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia. iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale naţiunii. Deci: VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau VN = PNBcf − Amortizarea.

în general.Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie. ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este condiţionată de doi factori: a) creşterea volumului factorilor de producţie. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie.VDM. se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor) VPM. burse. pentru determinarea dinamicii economice. de unde rezultă PIBreal = PIBnominal / D. Dacă din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale. cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu. În funcţie de acest sold. că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate. indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB real. penalizări. numit şi soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS). prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB): IPIB = PIBreal1 / PIBreal0. toate aceste venituri fiind supuse impozitării directe. astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea. rente. După calcularea PIB real. ajutoare. Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi. PNB real etc. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor macroeconomici. Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual.). Produsul potenţial se referă la mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă (la randament maxim în condiţiile aplicării legii randamentelor 11 . Sporirea venitului naţional. b) creşterea productivităţii (randamentului) factorilor de producţie. Adică. astfel: D = PIBnominal / PIBreal. adică veniturile provenite din munca angajaţilor. în perioada analizată. totodată. se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) indicatorului respectiv. ajutoare. daune. profiturile nedistribuite. plăţi ce nu sunt legate de activitatea de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme internaţionale. indicatorii se numesc indicatori nominali sau monetari.) şi. se obţine venitul disponibil al menajelor . taxe etc. profituri. De precizat.). impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii. ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. în venitul naţional se includ: salarii. alocaţii etc. Se obţine astfel venitul naţional disponibil (VND) conform relaţiei VND = VN ± STCS. Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul. dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite). Întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric). Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB (D) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie. iar creşterea lor se poate datora atât creşterii preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii economice. încasează plăţi efectuate de străinătate către ea. VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii (E).

descrescătoare). Produsul actual poate fi mai mare sau mai mic decât produsul potenţial, în raport de nivelul productivităţii muncii medii, de rata de activitate a populaţiei, precum şi de alte condiţii conjuncturale. Diferenţa dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi are o mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.

12

CAPITOLUL 3 CONSUM, VENIT, INVESTIŢII
Venitul naţional reprezintă ansamblul veniturilor încasate de agenţii economici naţionali, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în lume. Ca şi la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic, venitul nu poate fi decât consumat sau economisit. Matematic: V=C+E V – venitul naţional5 C – consumul E – economisirea Ansamblul economiilor realizate se transformă în totalitate la nivelul economiei naţionale în investiţii, care sunt utilizate pentru sporirea capacităţii de producţiei şi a producţiei înseşi. Acest fenomen reprezintă transformarea economiilor în bunuri capital (acumularea capitalului). Partea din venit consumată poartă denumirea de rată medie a consumului sau înclinaţie medie a consumului. Se calculează: c = C/V Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum reflectă modificarea consumului ca urmare a modificării venitului. c’ = ΔC/ΔV Rata medie a economisirii (înclinaţia medie spre economisire) exprimă partea din venitul naţional (sau disponibil, după caz) neconsumat. s = S/V Rata marginală a economisirii sau înclinaţia marginală spre economisire descrie evoluţia economisirii la modificarea cu o unitate a venitului disponibil (sau naţional, în cazul în care nu se iau in calcul existenţa altor componente ale economiei naţionale decât cel sectorul productiv şi agenţii economici consumatori). s’ = ΔS/ΔV Înclinaţiile medii şi marginale ale consumului şi economisirii sunt subunitare şi pozitive (întrucât nici consumul nici economisirea nu sunt, de regulă, mai mari decât venitul). De asemenea, c+s =1 şi c’+s’ = 1 În concepţia acestei construcţii teoretice, consumul este funcţie de venit: C = f (V) C(V) = C0 + c’ V În cazul în care venitul este nul este necesar un consum minim al agenţilor economici fără de care nu îşi pot continua activitatea. În aceste condiţii rata marginală (înclinaţia marginală) a consumului este inferioară înclinaţiei medii şi funcţie descrescătoare de venit.
5

În un ele surse bibliografice venitul mai este notat cu Y.

13

Figura nr. 1. Evoluţia consumului şi economisirii Parte din venit care nu este consumată reprezintă economisirea 6. Aceasta mai este interpretată şi ca un consum amânat. În general, veniturile au următoarele destinaţii: cumpărarea de bunuri şi servicii finale (consum), cumpărarea de bunuri pentru producţie (investiţii), achiziţia de active financiare (plasamente), şi păstrarea monedei (tezaurizare). Ultimele trei destinaţii constituie direcţiile de utilizare a economiilor. Economisirea creativă este cea pe baza căreia se achiziţionează bunuri şi servicii pentru producţie (şi vor genera venituri viitoare). Investiţiile constituie, în accepţiunea lui J.M. Keynes, actul economic fundamental care determină creşterea capacităţii de producţie şi deci, creşterea venitului. Investiţiile efectuate într-oi economie naţională constituie un ansamblu de active de producţie nou create , într-un interval determinat de timp. Acestea determină creşterea producţiei în intervalele viitoare de timp. Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea investiţiilor într-o economie naţională este reflectată de multiplicatorului investiţiilor (k). Datorită efectului de multiplicare, o creştere a investiţiei determină creşterea mai importantă a producţiei, a veniturilor şi deci, într-o perioadă ulterioară, a consumului. Multiplicatorul investiţiilor este dat de creşterea nivelului producţiei (veniturilor) determină de creşterea investiţiilor cu o unitate. K= ΔV/ΔI Cum ΔI = ΔV – ΔC rezultă că:
6

În engleză „savings”.

14

creditul este ieftin şi se creează premise favorabile investirii. 15 . Atunci când rata profitului este mai mare în raport cu rata dobânzii economiile agenţilor economici vor fi investite. Multiplicatorul investiţiilor arată deci. Când acesta înregistrează un nivel scăzut. aceasta trebuie corelată cu rata profitului (şi eficienţa capitalului). Investiţiile. Pe de altă parte. Valorificarea mai bună a bunurilor şi serviciilor obţinute în urma investiţiilor determină venituri mai mari ca urmare a eforturilor investiţionale şi deci reprezintă un stimulent pentru a investi. ca premisă a creşterii unei economii naţionale sunt influenţate de mai mulţi factori: . deoarece investitorul este constrâns să plătească dobânda din rezultatele productiv. partea economisită va fi redusă. evoluţia cererii de bunuri şi servicii determină. acesta are de ales între a investi şi a plasa. o înclinaţie spre consum redusă este echivalentă cu economii mai mari şi transformarea acestora în investiţii. Aşadar. cu cât creditul este mai scump cu atât investiţiile sunt mai reduse. în aceste condiţii. . reducânduse astfel posibilitatea ca în viitor investiţiile să aibă un nivel satisfăcător. partea din venit care nu este consumată reprezintă principalul izvor al investiţiilor. deoarece acestea trebuie să genereze venituri mai mari pentru acoperirea costurilor creditului.evoluţia cererii de bunuri şi servicii. În situaţia în care randamentul plasamentelor (rata dobânzii) este mare. Factorul important în decizia de a investi este rata dobânzii. într-o economie naţională trebuie să existe un echilibru între consum şi economisire. Totuşi. că.k = ΔV/ΔV-ΔC K = 1/ 1 –ΔC/ΔV = 1 / (1-c’)= 1/s’ Multiplicatorul investiţiilor ia valori mai mari decât 1 (întrucât c’ şi s’ iau valori între 0 şi 1).rata dobânzii . Nu pot exista investiţii dacă o economie naţională nu acumulează (nu îşi amână consumul în vederea obţinerii unei producţii viitoare suplimentare şi deci a unor venituri viitoare). investitorul este descurajat să-şi asume riscul unei afaceri. perspective favorabile într-un sector determină concentrarea resurselor de investit către ramura sau sectorul respectiv.volumul economiilor. dar creşterea venitului ca urmare a investiţiilor efectuate va fi insuficientă. după cum arată multiplicatorul. Însă.costul creditului. randamentul viitor al investiţiei prezente. . Totodată. .încrederea în viitor (aşteptările agenţilor economici cu privire la cea ce se va întâmpla în viitor). cu cât este mai mare înclinaţia marginală de spre consum cu atât efectul investiţiilor este mai mare.

a restului lumii). ajutoare. Deci: CA = C + G + I + EN Cererea pentru consumul personal (C) este reprezentată de totalitatea cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii de consum (finale). Într-o economie de piaţă modernă. cauzând fluctuaţii ale activităţii economice Mărimea cererii agregate este influenţată de nivelul general al preţurilor. precum şi refacerea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale. pentru prestarea de servicii publice. puterea de 16 . deschisă spre exterior. mărimea ei fiind în funcţie de veniturile consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru bunurile respective. Cererea pentru investiţii (I) reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii brute. Dacă nivelul general al preţurilor creşte (considerând că ceilalţi factori nu se modifică). Reprezintă componenta principală în structura CA. cum sunt investiţiile. achiziţionarea de maşini şi utilaje necesare continuării şi creşterii producţiei. Cererea agregată Macroeconomia se preocupă de factorii determinanţi ai producţiei totale şi ai ratei de creştere.CAPITOLUL 4 CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE 4. cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din exportul net (EN). de rata inflaţiei şi de cea a şomajului. achiziţiile guvernamentale (G).1. sub forma cererii agregate (globale. într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora. comportamentele agenţilor economici se concretizează. Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează. de regulă. totale) şi ofertei agregate. Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare (plasamentele) şi nici investiţiile în capital uman. în ultimă instanţă. construcţia de locuinţe etc. Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii produse într-o economie. achiziţii pentru rezervele de stat. Achiziţiile guvernamentale (G) (ale administraţiilor publice locale şi centrale) se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. Exporturile nete (EN) reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN = EX-IM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate (cererea agregată a străinătăţii. Constă în construirea de clădiri. În schimb. G nu trebuie confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat) care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare (subvenţii. Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea pentru consumul personal (C). care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse într-o economie. alte componente ale CA. în sens pozitiv (de exemplu. Acestea cuprind cumpărările de bunuri şi servicii pentru buna funcţionare a instituţiilor statului. se modifică mai rapid şi pot cunoaşte oscilaţii importante. etc). definite în sensul de adaos la stocul de capital tehnic (formare brută de capital fix şi creşterea stocurilor). alocaţii. cererea pentru consum).

În concluzie. consumatorii interni vor avea tendinţa să cumpere mai puţine bunuri economice autohtone. comparativ cu cele străine. Ca urmare. iar panta negativă a acesteia ne arată cum se modifică nivelul cheltuielilor reale. în ultimă instanţă. adică va avea loc o reducere a cererii agregate. A doua împrejurare care explică curba înclinată negativ a CA se referă la efectul soldurilor reale. 17 . dar nu de natura celor cunoscute şi analizate pe pieţele produselor. ca răspuns la modificarea nivelului general al preţurilor. în schimb alte efecte de substituire care explică relaţia inversă între modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. cumpărătorii recurg şi la reducerea cheltuielilor. scumpindu-se astfel creditul. curba CA este descrescătoare. Curba CA arată. cu efecte asupra descurajării investiţiilor. Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se modifică. valoarea reală a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte instituţii financiare (plasamente) va scădea. preţuri mai mari la produsele indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import (care nu fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA. întrucât dacă presupunem că investiţiile se fac din împrumuturi. creşterea ratei dobânzii în condiţiile unui nivel mai ridicat al preţurilor va determina reducerea achiziţiilor de bunuri de consum şi a investiţiilor pe seama creditului. Există şi efecte de substituire care explică reducerea CA ca urmare a creşterii preţurilor (curba descrescătoare a CA). Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor. cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). De asemenea. astfel că se va putea cumpăra o cantitate mai mică de bunuri şi servicii cu un venit nominal dat. pentru orice nivel al preţurilor nivelul cererii globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. La nivel macroeconomic. O modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie. creşterea nivelului general al preţurilor dintr-o economie va conduce spre o scumpire a bunurilor şi serviciilor produse pe plan intern. o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de bunuri şi servicii. Primul şi cel mai evident se referă la substituirea bunurilor din producţia internă cu cele din import. deci. adică a scăderii cererii pentru bunuri de capital. Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor. nu se mai pune problema unor astfel de alternative în alegerile făcute de cumpărători. ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele străine. Un alt motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu creşterea preţurilor se referă la efectul modificării ratei dobânzii. Astfel. Se produc. când cumpărătorii achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic al cărui nivel nu a crescut. Astfel. cu efecte asupra creşterii importurilor şi scăderii exporturilor de astfel de bunuri. sporirea nivelului general al preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi bunuri investiţionale. Dacă preţurile cresc semnificativ.cumpărare a banilor scade. creşterea acestui nivel va determina şi mărirea ratei medii a dobânzii. Totodată. La nivel macroeconomic creşte nivelul general al preţurilor şi.

iar dacă stimulează creşterea ratei dobânzii sau a fiscalităţii. iar dacă se află într-o perioadă de criză. crescând cererea agregată. monetariştii atribuie creşterea CA în principal sau în întregime unei creşteri a cantităţii de bani în economie. fapt ce se va reflecta în reducerea cererii agregate. ceea ce va însemna creşterea cererii agregate. adică a cheltuielilor pentru bunuri de consum şi de capital. în general. care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii. În ce măsură se vor produce cele două tendinţe. la o creştere importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. Invers. au ca efect creşterea cererii agregate. Anticipările optimiste vor determina populaţia să cumpere o cantitate mai mare de bunuri. scăzând astfel cererea agregată. o creştere generalizată a preţurilor în economie va avea ca rezultat contracţia cererii agregate (globale) prin reducerea tuturor componentelor acesteia. adică mărirea exporturilor din economia naţională. scăderea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate. în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile monetare şi cele non-monetare ale CA. c) starea generală a economiei mondiale care. aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA. au ca efect reducerea cererii agregate. Considerând însă. De regulă. reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare. Anticipările pesimiste vor conduce la creşterea incertitudinilor consumatorilor finali. Indiferent de cauzele care determină modificarea CA. partenerii de afaceri străini vor importa mai puţin. Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit.În concluzie. 18 . dacă privesc creşterea cheltuielilor pentru investiţii. b) natura politicilor guvernamentale care. va determina creşterea importurilor. dacă se află într-o perioadă de boom economic. că nivelul general al preţurilor rămâne relativ constant pe o anumită perioadă de timp. adică exporturile din economia naţională se vor reduce. precum: a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia stării economice în ansamblul ei. Astfel. deoarece creşte gradul de certitudine privind eficienţa acestora. atunci cererea agregată variază în raport cu acţiunea unor factori. iar întreprinzătorii să sporească investiţiile. a gradului de fiscalitate. în special de folosinţă îndelungată.

creşterea volumului producţiei şi deci. Acest lucru este valabil însă.Figura nr. nivelul preţurilor creşte de la P1 la P2 iar al producţiei de la Y1 la Y2. fără a avea legătură cu costul acestora. Creşterea cererii agregate este însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. 19 . O scădere a acestei productivităţi va conduce la creşterea costului mediu şi reducerea producţiei pe unitatea de factor consumat şi deci. 1. aproape verticală. o creştere a CA determină. (în aceste condiţii se spune că măsurile luate de instituţiile statului au fost eficiente). Se observă că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape plată. Astfel. precum: a) productivitatea factorilor de producţie care. creşterea nivelului general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului şi producţiei reale. 2 Dinamica cererii agregate Procesul este ilustrat în figura nr. Oferta agregată Oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici. dacă sporeşte. Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind relativ constant. Cel mai important factor de influenţare a ofertei agregate este nivelul general al preţurilor. dacă nivelul preţurilor se referă la bunurile marfare care constituie oferta agregată.2. în principal. oferta agregată reprezintă producţia totală internă de bunuri economice plus oferta străinătăţii (importurile). 4. iar o scădere a lor. şi prin intermediul costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general al preţurilor. Drept urmare. se află într-o relaţie direct proporţională cu mărimea acesteia. a ofertei agregate. a ofertei agregate. Dacă curba OA ia forma unei pante abrupte. autohtoni şi străini. Modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă însă în oferta agregată. care. va antrena o reducere a costului mediu. o creştere a acestor costuri (preţuri ale factorilor) poate determina o reducere a ofertei. Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei macroeconomice şi a efectelor politicii economice o constituie forma (alura) curbei ofertei agregate. mărirea ofertei agregate. oferta agregată poate fi influenţată şi de alţi factori. Altfel spus. după cum ştim.

atunci când oferta lor pe piaţă se diminuează. OA tinde să se extindă ca rezultat al creşterii forţei de muncă. chiar şi în condiţiile în care se presupune că preţurile factorilor de producţie rămân constante. Forţele pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de variabile dependente (la un moment dat) de nivelul preţurilor. diferenţa venind din stocurile existente. Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă a acesteia. Figura nr. La baza înţelegerii tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea randamentelor descrescătoare. dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute. în funcţie de scopurile analizei. Astfel. firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât cererea pe termen scurt. cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii (factori) şi evoluţie în timp 20 . Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă. a stocului de capital şi mai ales a randamentului folosirii factorilor de producţie. adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite. În condiţiile unei evoluţii normale a economiei. În consecinţă. panta pozitivă crescătoare. diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi invers. 3 Evoluţia cererii şi a ofertei agregate 4. Echilibrul economiei naţionale Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. care poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată. structurile OA sunt ale producţiei naţionale.3. curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind de la ipoteza că. Această pantă în creştere a curbei ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori mai scumpi sau cu randamente descrescătoare. sau după alte criterii. cunoscută din teoria comportamentului producătorului.b) volumul factorilor de producţie utilizaţi. În general. costurile unitare vor avea tendinţa să crească. pe măsură ce se urmăreşte în sens ascendent curba OA. Reflectând condiţiile producţiei. pe termen scurt OA este relativ constantă. se observă asocierea creşterii producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului preţurilor. pe măsură ce producţia creşte.

cu consecinţe asupra creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerii şomajului. care nu va mai motiva pe producătorii ofertanţi (oferta stabilizându-se). 2. La o ofertă agregată iniţial constantă. dar cu posibile repercusiuni asupra creşterii ratei şomajului (pe termen mediu sau lung). Dacă nivelul iniţial de echilibru se realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al economiei naţionale. Aceasta înseamnă că rata de creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale. tinzându-se spre un nou nivel de echilibru. Într-o asemenea situaţie se impun politici macroeconomice de stimulare a cererii agregate.determină modificarea nivelului general al preţurilor şi implicit a inflaţiei în economie. într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor (ofertă elastică). La o ofertă agregată iniţial constantă. antrenând şi micşorarea volumului producţiei totale faţă de situaţia iniţială. poate fi oportună în privinţa ameliorării inflaţiei şi menţinerii sub control a şomajului. Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată poate fi analizată în următoarele situaţii. se realizează acel volum al producţiei pe care economia este capabilă să îl producă. 3. atunci nivelul general al preţurilor va scădea. 4. De precizat. Dacă cererea agregată este relativ constantă. Sistemul economic se află în echilibru atunci când cererea agregată este egală cu oferta agregată. că pe termen scurt. întrucât există potenţial de producţie. De la acest preţ. în privinţa inflaţiei şi ocupării forţei de muncă. determinându-se noul preţ de echilibru. La nivelul de echilibru. dacă cererea agregată se reduce. neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie. atunci se înregistrează o creştere a nivelului general al preţurilor şi scăderea producţiei totale de bunuri şi servicii. întrucât nivelul general al preţurilor se va reduce până la o anumită limită. iar oferta agregată creşte. Dacă excesul de cerere are loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat. dacă cererea agregată creşte faţă de nivelul de echilibru. dar care va deveni atrăgătoare pentru cumpărători. orice variaţie a cererii (presupunând că oferta este relativ constantă pe termen scurt) se încadrează la situaţiile (1 şi 2) analizate mai sus. inferior celui iniţial. Dacă cererea agregată este relativ constantă. cu efecte benefice privind reducerea inflaţiei. pe un astfel de termen. 1. atunci creşterea cererii agregate va antrena în mod direct o sporire a ofertei agregate. dispunând de capacităţile de producţie necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. fapt ce va avea efecte pozitive pentru economia naţională. iar oferta agregată se reduce. se tinde către un nou nivel de echilibru (preţ de echilibru). ceea ce înseamnă că o politică macroeconomică de reducere a cererii agregate. oferta agregată este în general inelastică. Acest proces nu este permanent. dar în perioade de avânt economic şi nu de recesiune. atunci se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor şi o sporire a producţiei totale de bunuri economice. iar producţia reală de bunuri se va mări şi ea. atunci creşterea nivelului general al preţurilor este semnificativă. Este situaţia cea mai 21 . ceea ce echivalează cu situaţia de recesiune şi inflaţie. În acest fel. generând inflaţie. cererea agregată începând să crească până când va egaliza oferta agregată. atunci nivelul general al preţurilor creşte.

stabilizându-se oferta agregată şi stimularea cererii agregate. practica demonstrează că pe termen scurt modificările cererii agregate au mai multe şanse să influenţeze variaţiile preţurile. Ea se bazează pe ipoteza că piaţa muncii. ca modele ipotetice de analiză. firmele sunt dispuse şi pot produce şi oferi pe piaţă.). Ca urmare. orice cantitate de bunuri cerute de cumpărători. deci. 4 Oferta agregată în pe termen scurt şi pe termen lung Opusul acestei situaţii este curba verticală a OA (denumită şi curba neoclasică a ofertei agregate). atunci nivelul producţiei de echilibru nu poate fi ridicat deasupra celui curent. Situaţiile descrise reprezintă cele două cazuri extreme. chiar dacă preţurile cresc. ca şi celelalte pieţe. De regulă. se află mereu în echilibru şi. Figura nr. Deoarece în economie există un grad de neutilizare a factorilor de producţie (aşa numitul echilibru cu şomaj). care indică faptul că aceeaşi cantitate de bunuri va fi produsă şi oferită pe piaţă. producţia potenţială este considerată ca fiind acel volum al producţiei posibil de realizat în condiţiile în care ocuparea factorilor de producţie corespunde ratei naturale a şomajului7. nu există şomaj. Situaţiile reale din economie şi analizele macroeconomiştilor moderni se încadrează între cele două extreme.gravă a unei economii şi în care este nevoie de politici macroeconomice care să urmărească oprirea declinului producţiei totale. 3. Curba orizontală a OA (denumită şi curba keynesiană a ofertei globale) indică faptul că firmele pot oferi orice cantitate de bunuri la nivelul existent al preţurilor şi al CA (figura nr. fie perfect inelastică (curba verticală). la nivelul dat al preţurilor. firmele pot achiziţiona orice cantitate de servicii ale factorului muncă la mărimea curentă a salariilor. Se înţelege că dacă întreaga forţă de muncă este angajată. Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat de cel al producţiei potenţiale. Deşi preţurile sunt determinate întotdeauna de intersectarea curbelor cererii şi ofertei. definite ca fiind nivelul corespunzător utilizării complete (full employment) a factorilor de producţie din economie. iar pe termen lung modificările ofertei agregate sunt elementele preponderente ale evoluţiei preţurilor. considerând OA fie perfect elastică (curba orizontală). 7 Biroul de Analiză Economică a Departamentului American de Comerţ. indiferent de nivelul preţurilor. identifică drept PNB potenţial nivelul producţiei în cazul în care rata şomajului ar fi de 6% 22 .

Un eventual surplus al cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor. PE reprezintă nivelul preţurilor de echilibru. 23 . Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne (OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. În acelaşi timp.Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru. ceea ce va stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe curba OA. În graficul din figura 3. creşterea preţurilor va determina scăderea cererii de bunuri. iar YE pe cel al producţiei de echilibru. respectiv o mişcare înapoi pe curba CA.

volumul producţiei. al activităţii economice în general. Teorii Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere. investiţiile. producţiei industriale şi transporturilor. decizii neaşteptate ale unor agenţi economici. reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul. în timp. Ciclurile economice. în unele subramuri ale industriei etc. Se pot delimita fluctuaţii: sezoniere. turism. fluctuaţiile sezoniere şi ciclurile lor au la bază evoluţia fluctuantă. Aceasta înseamnă că. desfacerile. se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosire a factorilor de producţie. care au evoluţii specifice pe parcursul unui an. se derulează sub formă ondulatorie. accidentale (întâmplătoare) şi ciclice. Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea. ele ţin în special de fluctuaţia şi ciclicitatea cererii. activitatea economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar stări de criză. sub incidenţa unor factori naturaliclimaterici. ocuparea forţei de muncă etc. iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor.1. a activităţii economice în general. periodic. producţia. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate. fiecare 24 . al ocupării. Fluctuaţiile sezoniere se derulează. se derulează cu o anumită regularitate în timp. ca urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general explicabile şi previzibile. au un caracter ciclic. accidentale. în altele. de regulă. Pentru unele activităţi. ale gradului de ocupare etc. de interdependenţele dintre părţile sale. Ulterior acestor evenimente au loc. consumul. Ciclul economic sezonier se explică prin influenţa factorilor naturali. Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice. stagnări sau chiar reduceri. pe parcursul unui an. Datele statistice evidenţiază că în perioadele care premerg importante sărbători religioase sau laice au loc creşteri ale volumului vânzărilor. activitatea economică nu are o evoluţie uniformă. deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase. Definiţie. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice. Evoluţiile principalelor fenomene economice sunt pulsatorii. cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură. pentru altele. reduceri ale desfacerilor şi producţiei. construcţii. ci este fluctuantă.CAPITOLUL 5 FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE 5. a factorilor (condiţiilor) ce o determină.) permite constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri. Cauze. Fluctuaţiile întâmplătoare. pentru perioade mai mari sau mai mici. ramură şi economie naţională (venitul naţional. ciclică a ofertei. Astfel. sărbători religioase sau laice ş. evenimente sociale şi politice deosebite. o anumită stare de spirit a populaţiei etc. activitatea economică trece prin anumite faze. sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale.).a. Variaţiile sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi tradiţii. psihologici şi prin preferinţele consumatorilor. liniară. exacte.

Totodată. se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şi a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor). acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică. Cercetarea economică. Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi incertitudinea (reducerea) creşterii economice. diferite de la o fază la alta. remarcându-se sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari.). în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau indice) al activităţii economice (în mod alternativ pot fi luate în considerare venitul naţional. Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri scurte. Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi. fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte. Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic. privind evoluţiile ciclice în economiile cu piaţă concurenţială. asupra ciclului decenal. al producţiei industriale şi agricole. în unitatea lor. are loc un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul venitului naţional. iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice Ciclul decenal (Juglar). etc. minor) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii. iar pe abscisă este surprinsă variabila timp.) au anumite caracteristici.cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune. De aceea. În această fază. conţinând o mare varietate de puncte de vedere. dinamica nivelului de trai. Prin efectul de antrenare a investiţiilor. producţia industrială. băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă. Anticipările privind mărimea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă. ca formă de mişcare a activităţii economice. iar creditul de consum se extinde. în primul rând. are loc stimularea artificială a cererii pe multiple căi. în care optimismul agenţilor economici este robust. numit şi ciclul mediu sau Juglar căruia îi este dedicată o bogată literatură. Ciclul scurt (Kitchin. se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul. Ciclul scurt se încadrează în interiorul ciclului mediu (Juglar). între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar. În caracterizarea ciclicităţii. pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate. Cererea agregată în creştere este stimulată artificial şi 25 . în fiecare fază. este concentrată. teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice. şi 3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani. schimbări calitative şi progres. gradul de îndatorare a întreprinderilor depăşind limitele prudenţei. gradul de ocupare a forţei de muncă. ocuparea forţei de muncă etc.

creşterea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor. ceea ce determină o frânare a investiţiilor. fenomene care determină o inversare a conjuncturii. În faţa noilor fenomene. Ele pot fi generate fie de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau parteneri externi). Este de menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului. măresc rata dobânzii. dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata. Operaţiunile bursiere. ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată (marginală). cu manifestări de criză ciclică. fapt ce amplifică procesul de frânare sau reducere a investiţiilor. O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie. prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale. Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă fază.prin creşterea lentă. cea de cotitură superioară. mărirea stocurilor generată de o serie de împrejurări (neconcordanţe structurale între cererea şi oferta de satisfactori. ea se accentuează atunci când întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă. Preludiul acestei faze constă în faptul că în economie apar. sentimentul de incertitudine la numeroşi agenţi economici. accentuarea cererii de monedă pentru motivul precauţional etc). Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate. fie de epuizare cauzelor care au stat la baza expansiunii. iar apoi şi a celor cu amănuntul. ca urmare a numeroase cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi sau având un nivel calitativ mai redus. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste. băncile tind să restrângă creditul. generând un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. anticipează uneori inversarea conjuncturii. în special cele speculative. 26 . iar în unele domenii se consolidează.

Faza recesivă începe când întreprinzătorii. Unele dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc evoluţia ciclică ca rezultat al politicilor de credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii. Haberler. Deşi pe parcursul întregului secol XIX au fost evidente fluctuaţii ale activităţii economice. M. Jevons. iar factorii exogeni (condiţiile naturale.).Figura nr. ciclurile rezultă din conjugarea acţiunii unor factori interni sistemului economic.S. Friedman. interdependenţelor din cadrul său şi a unor circumstanţe exogene lui. s-au îmbogăţit şi diversificat. 27 . Alţi autori. cunoscută sub numele de "teoria petelor solare". determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară. cea de ordin psihologic .alternanţa obiectivă a unor stări de optimism şi cea de pesimism . Mill. După aceştia. determinând faza de recesiune. a cărui înlocuire este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. teoriile monetariste ale ciclului decenal. dar rupe echilibrul economic. După marea depresiune din 1929-1933.S. elaborată de G. în gândirea economică se constată o amplă confruntare de idei. ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale. îşi reduc investiţiile. sunt prezente numeroase puncte de vedere. În baza lor.elaborată de J.N. ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar. Printre ele. A. în condiţii de deplină ocupare. Azi. Criticate pentru unilateralitatea lor. în explicarea ciclului decenal. prin aportul specialiştilor din Şcoala monetaristă (M. acestea prezintă doar valoare istorică. 5 Fazele ciclului decenal Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu. fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate. când în mod necesar volumul reînnoirii lui este redus. încearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea. politice etc) pot favoriza sau frâna acţiunea acestora. Ca atare. După acestea. în special. Alternanţa unor perioade de înlocuire febrilă a capitalului fix cu altele. Rothbard).n. încrederea teoreticienilor în capacitatea de autoreglare a economiei i-a orientat pe aceştia să caute cauzele crizelor în afara economiei prin explicaţii exogene mecanismului economic: cea propusă de W. adepţi ai teoriilor monetariste. reţine atenţia "teoria ciclului de reinvestiţional". Există unele teorii numite "exclusiv endogene". s-au spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii şi investiţii. au apărut ca determinante cauzele de tip endogen-exogen. sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizante care generează fluctuaţii ciclice. sociale. inclusiv unele crize. Schwartz. Acesta susţine că originea mişcării ciclice decurge din procesul reproducţiei capitalului (cel fix n. ele stimulează iniţierea fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările iniţiale.

generând un proces cumulativ de expansiune economică. în interdependenţa cu rata dobânzii. ci deteriorării rentabilităţii investiţiilor şi implicit a capitalului fix existent. Evoluţia pe termen lung a vieţii economice. îşi dezvăluie capacităţile de progres. cauza fundamentală a crizelor economice de supraproducţie se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic şi care conduce la declanşarea crizelor ciclice prin incidenţa nemijlocită. După acestea. prin aceea că randamentul ridicat al investiţiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă face ca piaţa să fie inundată de produse noi. a stării şi eficienţei utilizării factorilor de producţie demonstrează că acesta se desfăşoară sub forma unor unde lungi cu o durată de 40-60 ani. el intră în conflict cu 28 . care se va transmite tuturor sectoarelor economice. Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile investiţiilor. Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei resursele investiţionale mai întâi în sectorul creator de prodfactori. J.modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător. acţiunea combinată a celor două mecanisme fiind cauza care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică8. după care insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi şi injustiţii în repartizarea veniturilor frânează oferta şi creşterea producţiei. În acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie. accentuând dezechilibrul pieţei. Sunt de reţinut dintre acestea: tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii solvabile. Schumpeter în "Teoria dezvoltării economice" încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de capital în declanşarea crizelor. directă a contradicţiilor derivate (forme de manifestare a contradicţiei fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Alţi autori au adus corectări sau dezvoltări teoriei supraacumulării de capital aplicate în explicarea evoluţiei ciclice. care atrag sporirea şomajului). Acesta devine apoi un factor suplimentar de reducere a cererii. Ciclurile lungi.Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile subconsumului.experienţa istorică atestă că aceasta reprezintă circa 20-30 ani. . care depăşeşte nevoile reale ale economiei. Aceasta se transmite întregului sistem economic mai ales când structurile productive create în faza de expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite de cerere. Dezvoltând şi concretizând concepţia keynesiană. care conduc la formarea unei "supraproducţii relative" şi reducerea tendenţială a ratei profitului. O perioadă de timp . Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului. După aceasta. declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea producţiei de bunuri de consum. În concepţia keynesistă. Se încearcă demonstrarea faptului că manifestările de criză şi recesiunile ciclice s-ar declanşa nu ca urmare a insuficienţei de lichidităţi. După teoria marxistă. succesiunea fazelor de prosperitate şi de recesiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului. are un cadru adecvat de afirmare. apariţia unor neconcordanţe între structura ofertei şi a cererii. creşterea investiţiilor stimulează cererea globală. pe care cererea este incapabilă să le absoarbă: de aici. cu efecte cumulative pentru reducerea producţiei şi declanşarea crizei economice. P.

structuri şi modalităţi de combinare a factorilor de producţie. Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului tehnic de producţie. Este o perioadă de 20-30 ani. În prezent capătă tot mai largă recunoaştere teza după care cauza principală a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice. generând un puternic avânt inovaţional. Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. apar semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii economice. Astfel. iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc. apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie existent. apt să ridice eficienţa economică. social-politici şi naturali. tehnicoeconomici. şi alta descendentă (faza B).posibilităţile oferite de natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost edificat. se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional. În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei. a veniturilor. în concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile. au fost puse în evidenţă 4 cicluri Kondratiev (lungi) în evoluţia economiei mondiale de-a lungul ultimelor două secole. desfacerilor. Pe deasupra unor deosebiri de opinii. anii de recesiune economică sunt mai numeroşi. fiecare cu o durată de 20-30 de ani. Pentru a încerca o explicaţie a ciclului secular. inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai. concretizate în dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie. în care limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante. venitului naţional şi eficienţei economice. care stau la baza noului mod tehnic de producţie se generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut. mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea costurilor. În aceste intervale. este necesar să se pornească de la faptul că evoluţia economică pe termen lung se derulează sub incidenţa a numeroşi factori endogeni şi exogeni: economici. ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. Corespunzător acestei logici. În faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică. şomaj etc) se accentuează. marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de producţie. După o anumită perioadă. la o nouă „undă” de dezvoltare economică. paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie. investiţiilor.. Faza ascendentă A. inovaţiile. ca urmare a unor niveluri calitative. iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie. în evoluţia oricărei economii mature. conferind o dinamică înaltă producţiei. Începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie. investiţiilor. Este evidentă tendinţa durabilă de îmbunătăţire a gradului de folosire a factorilor de producţie disponibili. Generalizarea noului mod tehnic al producţiei şi restructurarea profundă a economiei încheie un ciclu de evoluţie a economiei. dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali. sunt concentrate majoritatea descoperirilor 29 . în faza ascendentă a ciclului lung. se disting două mari faze de evoluţie: una ascedentă (faza A). manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice. producţiei. în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie.

având ca obiectiv influenţarea cererii agregate. politica monetară şi politica fiscală. ele se aplică pe scară redusă. Politici anticiclice (conjuncturale) În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile. Asemenea măsuri s-au întreprins încă din secolul trecut. Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice. Ele sunt promulgate de către stat şi aplicate prin organismele sale. asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice. Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat. ci concep şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora. 5. scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice. Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune . nu se ridică nevoi deosebit de presante în faţa cercetării ştiinţifice. baza procesului investiţional constituind-o stocul deja existent al realizărilor verificate de practică). de reciclare 30 . ceea ce determină un recul al marilor descoperiri şi invenţii (dacă se înregistrează totuşi.2. într-o anumită logică şi corelare. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti. Politicile anticiclice. care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. relevante de teoria economică şi de mărirea capacităţii de informare promptă şi reală asupra evoluţiei economice. după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată). ele fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticiclice). Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiile ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile publice. sistemul asigurărilor sociale etc.chiar cu preţul unui deficit bugetar . Deşi interdependente. în faza ascendentă a ciclului lung. O importanţă majoră prezintă majorarea prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj.fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care prin mecanismul investiţiilor scot economia din faza de stagnare şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp. care l-au succedat. alocaţii familiale. investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public. prin logica proprie străpungerilor în ştiinţă şi tehnică. Ele se pot grupa în două mari categorii: influenţarea cererii agregate (demand-side-economics) şi influenţarea ofertei agregate (supply-side-economics). Un real folos au în acest sens şi concluziile furnizate de practica economică. prin instituţiile financiare şi alţi agenţi economici. pornesc de la teoria lui Keynes. Este de remarcat că. sistemul de impozite de impozite şi taxe. în funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice.cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de recesiune). rata dobânzii şi masa monetară. dar au fost întregite şi perfecţionate prin mai buna cunoaştere a interdependenţelor din cadrul economiei. agenţii economici specializaţi şi guvernele nu rămân în expectativă.

facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare. se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului). se procedează. de regulă. la majorarea fiscalităţii. promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite. Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă. pe această bază. chiar inflaţia. Prin astfel de măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor. lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari. ceea ce are menirea să încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale. se apelează. de regulă. impozitele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune. a activităţii economice. să fie atenuate fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populaţiei. accentul este pus pe un tip de politică economică sau altul şi în cadrul fiecăruia.) care permit ca. amânarea (prelungirea) scadenţei unor credite etc. pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi investiţiile. în raport cu acestea. şi încasări suplimentare la buget menite să acopere sau să atenueze deficitele acumulate în recesiune. Asemenea măsuri au ca efect frânarea cererii de satisfactori şi a investiţiilor şi. supravegherea mai strictă a activităţii financiar-bancare. achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat şi altor categorii de titluri pe piaţa deschisă şi pe cea a schimburilor valutare. majorarea rezervelor obligatorii. în condiţii de recesiune. În condiţii de boom. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice. 31 . În faza de recesiune se poate acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii (scontului). când ritmul inflaţiei şi (sau) pericolul apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore. Există perioade în care anumite măsuri permit. în faza de recesiune.profesională etc. printre altele. Disponibilitatea legiuitorilor pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de stat. Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice. a cererii globale în general şi pe această bază creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii. Acest fapt este favorizat şi de sistemul cotelor progresive de impozit care permite ca plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracţia veniturilor. în faza de boom prelungit. cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. Astfel. controlul asupra masei monetare este mai riguros. având ca obiectiv influenţarea cererii. limitele pe care le acceptă în deficitul acestuia şi modul de acoperire a acestor deficite vor determina amploarea şi efectele pe termen mediuscurt ale politicii cheltuielilor publice. Astfel. la o politică monetară restrictivă prin punerea în mişcare a unor instrumente specifice: sporirea ratei dobânzii. Pe această bază este impulsionată atât cererea guvernamentală cât şi cea privată pentru bunuri de consum şi de capital. creditul şi masa monetară. se apelează la instrumente şi pârghii specifice. reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale. se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor variabile şi interdependenţe din economie.

iar şomajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural. De pildă. însoţită de stagnarea creşterii economice. active monetare). au înregistrat o tendinţă generală de creştere . evoluţia previzibilă a preţurilor. În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin două mari categorii de măsuri (politici). fluctuaţii 32 . ajutoare bugetare.în raport de starea conjuncturii .corelată de regulă cu ritmul creşterii economice. centrale sindicale) care.De exemplu. politicile monetariste. cu ample implicaţii social-politice şi umane. Măsurile adoptate după 1970-1973. ci. statul nu se poate substitui iniţiativelor oamenilor. De aceea.a. comenzi publice etc. fără o reducere semnificativă a şomajului. dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost modeste. mărimea şi ponderea venitului permanent în cadrul "paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare a forţei de muncă ş. cel mult. prin atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopoluri.pornesc de la filozofia că pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată. începând cu 1973-1974. s-au revigorat în forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply . În acest cadru. În fond. orice alterare a mecanismului pieţei libere creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată. intenţia de a stimula sau reduce cererea . are loc o creştere spectaculoasă a preţurilor. prin politici de susţinere (investiţii publice. mărimea patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active reale. structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de venituri. din contră.side economics).se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect starea reală a economiei. . ar putea obţine venituri stabile relativ independent de evoluţia ofertei reale. puternice fiind. se aşteaptă ca el să facă aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o bună funcţionare a pieţei. Astfel. iar în faţa inflaţiei galopante. nu există reţete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens. alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate sau marginalizaţi. Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă.cel mai des utilizate în perioada postbelică. s-au impus măsuri pentru reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor). de-a lungul întregii perioade. instabilitate. ajungându-se la concluzia că ele sunt doar elemente artificiale şi temporare de influenţare a conjuncturii. mai ales în ţările în curs de dezvoltare.) au determinat creşterea cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare.trebuie să pornească de la premisa că mărimea cererii de satisfactori şi prodfactori este influenţată de numeroase împrejurări: venitul curent. O asemenea stare de lucruri are cauze şi manifestări care inevitabil incită la reflecţii. pentru schimbarea conjuncturii. Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere. A apărut fenomenul stagflaţiei sau slumpflaţiei9. Efectul a fost o sporire substanţială a şomajului. Politicile bazate pe ofertă . şi mai recente în cele aflate în tranziţie . preţurile nu numai că nu au scăzut. active financiare.

Ca atare. indiferent de faza ciclului economic. Ele se constituie în încercări de neutralizare a efectelor nocive ale forţelor de dezechilibru. Se apreciază că o economie confruntată cu dezechilibre poate urma una din două căi posibile: a) să introducă condiţii de echilibru stabil printr-o profundă restructurare. veniturile şi cheltuielile statului. intervenţia statului încearcă armonizarea politicilor monetare şi fiscale focalizate asupra întreprinzătorului în aşa fel încât să-i stimuleze libera iniţiativă şi asumarea riscului Este un fapt că în perioada postbelică s-au atenuat fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice din ţările dezvoltate. stimulându-i astfel să-şi menţină şi. primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna funcţionare a "pieţei libere. În acest sens. vor creşte. Prin mecanismul lor. şomaj şi inflaţie. Folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor.ciclice. b) să menţină status-quo-ul şi aplicarea unor politici keynesiste. atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a cererii agregate. după caz. Totuşi. fără a atinge însă cauzele originare ale tulburărilor concretizate în încălcarea condiţiilor de echilibru stabil 33 . concurenţiale şi a mecanismelor sale" în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată. Această stare de lucruri a activat un curent de gândire după care teoria şi practica economică trebuie restructurate din temelii. se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult. dezechilibre s-au menţinut şi s-au manifestat în forme diferite. ale altor categorii de agenţi economici. să sporească oferta de bunuri. Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că întreprinzătorul şi proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile de politică economică pe care le folosesc statul şi instituţiile financiar bancare.

creşterea calitativă a factorilor. Creşterea economică este determinată de factori cum sunt: . progres tehnic) Aşadar. Creşterea economică. grad de cultură.CAPITOLUL 6 CREŞTEREA ECONOMICĂ 6.)  Guvernul Creşterea economică pe termen lung are două surse importante: . capital. dar şi la starea de sănătate a populaţiei. creşterea cantităţii de muncă utilizată în condiţiile în care stocul de capital rămâne constant determină utilizarea factorilor de producţie cu o eficienţă din ce în ce mai mică ceea ce determină o scădere a producţiei pe locuitor (datorită randamentelor descrescătoare). Frecvent. . 34 . a cantităţii de capital fix sau circulant utilizat). Definiţie Un standard de viaţă superior nu poate fi obţinut decât printr-o producţie superioară de bunuri şi servicii. rezultatul este creşterea economică intensivă.direcţi  Creşterea populaţiei active  “Investiţiile” în capitalul uman  Creşterea volumului capitalului utilizat  Schimbările tehnologice . aceasta poartă şi denumirea de creştere economică extensivă. Creşterea PIB potenţial este echivalentă cu creşterea capacităţii de producţie la nivel naţional este un rezultat al investiţiilor efectuate. Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în creşterea producţiei potenţiale . VN). Creşterea economică constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel macroeconomice.1. PIB potenţial este acel volum al producţiei pentru care capacitatea de producţie este deplin utilizată. creşterea economică derivă din cantitatea şi calitatea factorului muncă existent într-o ţară. Cantitatea factorului muncă poate determina o creştere economică sănătoasă numai în condiţiile în care se înregistrează şi o creştere a stocului de capital. variaţia acestor indicatori este corelată cu evoluţia demografică.creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de persoane. Descrierea creşterii economice se realizează cu ajutorul funcţiei de producţie: PIB = f (munca. Creşterea economică se exprimă prin ritmul de creştere a indicatorilor macroeconomici (PIB. PNB. Calitatea factorului uman de referă atât la calificare.indirecţi  Instituţiile (instituţiile financiare. la longevitatea acesteia. administraţiile private etc. adică creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţiei (a productivităţii acestora). Altfel.

Punctul de pornire este reprezentat de funcţia de producţie: PIB = F(M. deci. Dintre acestea enumerăm: .Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii de bunuri şi servicii obţinute într-o economie naţională.Modificări în structura consumului. Creşterea economică a determinat în ultimele decenii ca în statele cu economie de piaţă matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare (cultură. recreere. creşterea populaţiei determină reducerea salariilor.Creşterea standardului de viaţă. fiind o sursă importantă a creşterii productivităţii factorilor de producţie şi. denumit în modelele economice consacrate (cel al lui Robert Solow şi cele care au urmat acestuia) factor rezidual.  Poluarea.  Costuri personale şi sociale 6. surse de venit mai numeroase pentru menaje. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale creşterii economice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. cu modificarea în sens favorabil a consumului. ci şi a calităţii bunurilor şi serviciilor consumate. este în prezent unul dintre cei mai importanţi factori ai creşterii economice. . atunci când pământul este limitat. Ea s e bazează pe legea randamentelor descrescătoare şi descrie evoluţia economiei în condiţiile în care pământul este o resursă limitată. Legea randamentelor descrescătoare avea ca rezultat faptul că. creşterea economică. Progresul tehnic. Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici. Ricardo şi Malthus. Creşterea economică pe termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii. iar acestea pot creşte numai pe seama reducerii consumului. la nivelul la care populaţia se va afla într-o situaţie staţionară (numărul va 35 . Sporirea volumului de bunuri şi servicii finale la nivelul unei ţări este echivalentă. . În aceste condiţii. Malthus a opinat că populaţia este condamnată să trăiască la nivelul de subzistenţă. deci. ca finalitate a eforturilor efectuate de instituţiile statului are costurile sale. a creşterii economice intensive.). de regulă. Totuşi.Atenuarea sărăciei. Cu alte cuvinte. Teoria creşterii economice este una care vizează pe termenul lung. iar populaţia este în creştere.  Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate) Consumul de bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel încât consumul viitor să fie mai mare. dar în aceeaşi manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă.2. comunicare etc. Creşterea capacităţii de producţie generează mai multe locuri de muncă şi. K) Teoria clasică a creşterii economice a fost dezvoltată de Smith. numai investiţiile generează venituri viitoare.

. Ei au subliniat rolul major al investiţiilor privite ca acumulare de capital şi ca o componentă a cererii agregate. teorie economică a că sunt importante următoarele aspecte ale inovării . ci în producerea de utilaje. a producţiei naţionale. consumatorii sunt reticenţi la produsele cu acelaşi grad de noutate. pentru că de exemplu. Aceasta este cunoscută ca fiind creşterea economică zero. Se menţine rolul important al investiţiilor (care au ca rezultat creşterea înzestrării tehnice a muncii) şi al creşterii cantităţii forţei de muncă utilizată. Keynesismul consideră că venitul naţional creşte pe seama creşterii cererii agregate.Difuziunea inovaţiilor este costisitoare.învăţare prin practică. Noua teorie consideră că încorporarea cunoştinţelor are loc prin două căi: . astfel încât rezultatele pe locuitor să rămână constante.3. Noua teorie a creşterii consideră progresul tehnic a fi o variabilă endogenă. . Investiţiile nu constau în reproducerea aceloraşi bunuri. de regulă. determinând astfel.Inovaţiile – strategie competitivă. De asemenea. Limitele creşterii? Clubul de la Roma (1970). luând act de epuizarea rapidă a resurselor naturale a propus ca rezultatele economice absolute să sporească în aceeaşi măsură cu populaţia totală. costurile investiţiile cu grad mare de noutate necesită costuri foarte mari (de asemenea şi riscuri mari) şi că. ca variabilă exogenă progresul tehnic. care încorporează în ele cunoştinţele acumulate de oameni. Unele întreprinderi au activităţi sistematice de cercetare pentru a crea noi produse sau noi tehnologii (care să le dea un avantaj de cost).Localizarea inovaţiilor.Structura pieţei şi a economiei influenţează inovaţiile. Susţinătorii creşterii economice zero considerau că în planul politicii 36 . Clasicii au omis aportul progresului tehnic la creşterea economică. Mai mult. apărarea drepturilor de proprietate intelectuală necesită eforturi deosebite. gândite. o economie concentrată pe ramurile industriale apropiate de sectorul primar.rămâne constant). deci. 6.invenţie. în sensul că oamenii încorporează experienţa acumulată în elementele de capital. externalităţi tehnologice pozitive şi deci creşterea productivităţii. este cunoscut faptul că inovaţiile se concentrează în anumite ţări. Precursorii lui Keynes s-a preocupat stabilitatea activităţii economice şi de reducerea şomajului. Acestea (investiţiile) au rolul hotărâtor în creşterea venitului naţional şi. pentru că oamenii au o rezistenţă mare la schimbare şi de asemenea.Este foarte complex . . schimbările tehnologice fiind procese sistematice. care au devenit exportatoare de cunoştinţe . maşini etc. cunosc o evoluţie tehnologică inferioară economiilor în care sectorul terţiar şi quaternar sunt în proces de maturizare. se ia în considerare şi faptul că randamentul social este superior randamentului privat. Teorii ale randamentelor de scară crescătoare consideră că iniţial. Teoria neoclasică introduce.

” Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă. o dimensiune social-umană . În raportul Brundtland. dar şi cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă. pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman.. din perspectivele timpului şi spaţiului. prin intrările şi ieşirile sale. de strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare. că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu. De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală . simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. producţia agricolă. intitulat Viitorul nostru comun. bazată pe competitivitate concurenţială.în sensul că există.mijloace necesare. ca şi a tuturor ţărilor înseamnă mai mult decât suma părţilor componente. pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor 4 sisteme care se intercondiţionează. nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani.în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed. să se afle într-o compatibilitate directă.în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare. depind de cultura omului. conceptul de dezvoltare durabilă. de actualitate şi dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel. strategia dezvoltării durabile include. de gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii. uman. ca element esenţial.economice. prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare. astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului. pe care trebuie să le integreze dezvoltarea durabilă. încearcă să conceapă scenarii de urmat. în virtutea interdependenţelor dinamice existente în componentele acesteia. numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural. în general. ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat. regională şi mondială . în timp şi spaţiu. Este vorba de a concepe şi realiza un asemenea mediu economic care. o dimensiune economică. resursele naturale şi mediul natural. pe baza compatibilităţilor lor reciproce. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi.populaţia. indispensabil. 37 . strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse. obiective de atins . dezvoltarea durabilă. Aşadar. ambiental şi tehnologic. în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic. aceasta ar fi singura reacţie raţională pentru prezervarea resurselor pe un termen cât mai lung. fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile nevoi. Asemenea perspective.14 Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că economia unei ţări. o dimensiune naţional-statală. de existenţa sa din trecut. sustenabilă. dinamică cu mediul natural. se afirmă că "dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător. ca şi strategia sa de realizare pun problema omului şi. cât şi la nivel regional sau global-mondial. producţia industrială şi poluarea . atât pe plan naţional. prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992. Pornind de la cinci factori care se interinfluenţează în procesul dezvoltării . a colectivităţii umane.

în timp şi spaţiu. ca modalitate directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborarea cu mediul natural. tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe.Chr. animale. fie că şi-o modifică". de mare întindere şi dificultate. atât în plan naţional. d) atingerea unei stări raţionale şi durabile. cu elemente specifice şi comune. a dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare. dispariţia unor resurse care nu se refac şi un mediu natural în curs de deteriorare. la nivelul tuturor economiilor naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale: a) un comportament fundamental. Comparativ cu dezvoltarea de până acum. dacă poate supravieţui fără a cădea într-o stare de existenţă lipsită de orice valoare. în acest context de schimbări radicale. educaţiei şi activităţilor curente. în raport cu statele dezvoltate economic ale lumii.. cheia dezvoltării durabile nu este numai pentru a supravieţui specia umană. chiar mai mult. industrializarea accelerată. cât şi calitativ. Prin răspunsul care trebuie dat la tendinţele care se manifestă creşterea rapidă a populaţiei. pentru a fi fericit. Corespunzător viziunii raportului Brudthand. condiţiile depăşirii limitelor progresului. sau prea mici. 38 .sub aspectul obiectivelor şi valorilor sale. b) îmbunătăţirea substanţială. c) o planificare strategică. trebuie să fie mare. fie că îşi pierd cu totul natura. În anul 322î. cât şi internaţional. pentru că nici unul dintre acestea nu-şi păstrează forţa naturală. dezvoltarea uman-durabilă îşi propune să creeze. Dimensiunile unui stat au o limită la fel ca şi celelalte lucruri. subnutriţia larg răspândită. dezvoltarea durabilă (sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului. ale intereselor imediate va face transformarea (tranziţiei) disputată şi lentă. ei nu ştiu ce este un stat mare şi ce este un stat mic. a intereselor generaţiilor în timp şi spaţiu. atunci când sunt prea mari. f) în acest proces fundamental. în condiţiile tradiţiilor. are o importanţă deosebită. prin progresul limitelor. a compatibilităţii mediului creat de el cu mediul natural. în termeni absoluţi şi relativi. Cele patru dimensiuni conferă modelului viitor de dezvoltare caracterul de uman-durabil. chiar dacă au dreptate. este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se cerceteze pe sine . fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare. dar. atât cantitativ. viziunea dezvoltării umandurabile integrează următoarele exigenţe majore. ci. revizuit esenţial. noi sperăm să realizăm nu dacă ci cum putem crea prin acest proces complex şi de durată un prezent într-un viitor din ce în ce mai sigur. Aristotel considera că "majoritatea oamenilor cred că un stat. de pe poziţia omului. obiecte. aflate în compatibilitate directă. ci. g) în acest proces complex. succesul fiind asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane.în cadrul cărora viitorul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi mai sigur în prezentul pe care îl trăim. Încadrarea dezvoltării în anumite limite de timp şi spaţiu pentru a fi considerată durabilă. plante. e) prin trecerea la dezvoltarea durabilă.

sub forma introducerii ca scop al dezvoltării durabile securitatea ecologică în locul maximizării profitului. după care să aprecieze calitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor. 39 . cu capitalul uman. în timp şi spaţiu. crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat lor şi eficace. 6. 7. Compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural. în cadrul unei categorii globale ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu. controlul poluării. la calitatea acesteia. dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele elemente mai importante: 1. Mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale. în care obiectivele dezvoltării economice şi sociale să fie subordonate deopotrivă însănătoşirii omului şi mediului natural. să protejeze şi să asigure resursele rare. sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze cunoştinţele. Trecerea la o nouă strategie cu faţă natural-umană. tot mai puternice. Pornind de la necesitatea realizării acestor componente. noua strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă schimbarea tipului de creştere economică. (cultural). 3. Introducerea compatibilităţii strategiilor naţionale de dezvoltare ca urmare a interdependenţelor. în plan geoeconomic şi ecologic. 2. 5. Capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează organic cu capitalul creat de om. de la cantitatea şi intensitatea creşterii economice. 4. sistemul de indicatori specifici. Interpretarea prezentului prin prisma viitorului.În esenţă. Egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu. sistemul de instrumente economice care să prevină.

În primul rând ei încearcă să determine consecinţele politicilor alternative. restabilirii sau modificării climatului economic şi social.CAPITOLUL 7 ELEMENTE DE POLITICA ECONOMICĂ Politica economică este reprezentată de acţiunile administraţiei publice (guvernului) şi de constituirea instituţiilor ce pot îmbunătăţi performanţele economiei. nici unul neieşind fără a fi satisfăcut. Economiştii ce acţionează în domeniul mediului vor căuta să prevadă. după ce au fost ierarhizate în funcţie de priorităţi. respectiv măsurile de politică economică pe care acesta îşi fundamentează existenţa pornesc de la teoria şi sfârşesc în realitate:  Laissez-faire. de exemplu. Statul jandarm: alocă resursele exclusiv unor activităţi precum: menţinerea ordinii interne. justiţia apărarea naţională. costul şi calitatea aerului urban ce rezultă din schimbările impuse standardelor de emisie ale noxelor auto. Intervenţia statului în economie depinde în principal de următorii factori:  Echilibrul şi stabilitatea economiei  Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii  Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii  Finanţarea apărării naţionale  Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor  Apărarea drepturilor consumatorilor  Stabilirea ordinii de drept  Modificările în conjunctura economiei mondiale În teoria economică s-au cristalizat două imagini ale statului: statul jandarm şi statul providenţă. De exemplu. În formularea politicii economice economiştii deţin două roluri. a beneficiilor şi a eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului.  Modelul german (securitate şi stabilitate.  Modelul social-democrat (solidaritate socială. politici intervenţioniste pe piaţa muncii). Statul providenţă intervine în menţinerea securităţii sociale şi asigurarea riscurilor sociale. Ea este un ansamblu de obiective şi instrumente prin care. economiştii care acţionează în domeniul reformei sistemului de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor. statul acţionează asupra variabilelor economice în scopul menţinerii. Statului bunăstării. Iar economiştii ce studiază pieţele financiare vor căuta să determine efectele pe care le au modificările ratelor dobânzilor asupra activităţii economiei şi forţei de muncă. În al doilea rând economiştii evaluează politicile alternative (pe o scală de la rău la bine). acest principiu statuează că piaţa trebuie să aloce resursele şi că rezultatul este dat de întâlnirea intereselor agenţilor economici. Pentru a face aceasta trebuie stabilite obiectivele politicii economice. mai puţin egalitate) Funcţiile economice ale statului sunt: 40 .

Piaţa are un rol foarte important în contextul acestei reglementări. mărirea salariilor) se stimulează creşterea preţurilor datorită creşterilor preţului factorului muncă şi a creşterilor costurilor de producţie (deci. dar absolutizarea acestui rol nu poate evita efectul de „junglă” pe care îl generează dezumanizarea relaţiei cerere-ofertă. Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor poate contribui la dezvoltarea teoriilor economice în mod obiectiv atâta timp cât este clară şi deschisă. având ca obiectiv controlul şomajului prin creşterea activităţii economice (încurajarea cererii de bunuri şi servicii. financiari. Politica economică este concepută şi practicată pentru a corija şi completa acţiunea pieţei.echilibrul exterior.creştere economică. agenţii economici încep să se întrebe tot mai des de ce statul trebuie să facă redistribuirea. ca urmare a limitării sau chiar eliminării liberei concurenţe Realizarea obiectivelor politicii economice depinde de o multitudine de factori: naturali. În unele ţări. în special în domeniul social . aparatul de stat este supraîncărcat. Absolutizarea rolului politicii economice nu poate evita efectul de „imoralitate administrativă„ pe care îl generează etatizarea relaţiei cerere-ofertă. ca expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin măsuri administrative. mai ales că acesta cheltuieşte permanent mai mult decât obţine de la contribuabili. .    Alocare a resurselor Distribuţie Stabilizare Regulator Statul providenţă cunoaşte în prezent o triplă criză: . . iar eficienţa acestuia este din ce în ce mai scăzută. În primul rând. De-a lungul anilor. de ce statul trebuie să intervină. S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice: .Criza de legitimitate. . aparatul de stat se dovedeşte a fi din ce în ce mai ineficient în rezolvarea problemelor societăţii. ca răspuns la acţiunile societăţilor în care viaţa politică determină viaţa economică. având ca obiectiv controlul inflaţiei se 41 .Criza financiară. inflaţia sau destabilizarea preţurilor). Invers. comportamentali etc.stabilitatea preţurilor. structurali.Criza de eficacitate. astfel încât se de păşeşte cu mult limitele impuse de legea randamentelor descrescătoare.utilizarea deplină a forţei de muncă. resursele sunt insuficiente exercitării funcţiilor sale. ca o expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin libera concurenţă. economiştii au dezvoltat criterii de interpretare a măsurilor sociale şi politice pe o scală de la bine la rău. Modul în care aceşti factori acţionează asupra procesului de implementare a politicii economice s-a structurat în „paradigma constrângerilor” prin care se evidenţiază existenţa a trei tipuri de factori a căror influenţă asupra succesului politicii economice este decisivă. .

Ca urmare a raporturilor comerciale. deoarece orientarea acestora şi instrumentele specifice nu pot coincide. Acestea acţionează pe un orizont de timp de maxim patru 42 . În contextul unui sistem politic democratic puterea politică este împărţită între executiv şi legislativ. exercitând şi presiuni asupra economiilor şi guvernelor ţărilor în care îşi delocalizează producţia. între executiv. Asupra instituţiilor statului acţionează o serie de grupuri de presiune care promovează anumite interese. În al doilea rând. Realitatea a arătat că guvernele optează de foarte multe ori pentru instrumente mai puţin recomandate de teoria economică. politica economică accentuează interesul pentru finanţarea protecţiei sociale şi menţinerea unui climat de pace şi stabilitate socială. o creştere a şomajului. dar mai uşor de utilizat şi cu implicaţii electorale mai puţin defavorizante. având ca obiectiv creşterea economică. creşterea şomajului). Executivul este responsabil în faţa legislativului pentru măsurile pe care le ia în cadrul procesului de concepere şi implementare a politicilor economice. de cele mai multe ori divergente în raport cu cele ale societăţii. În al treilea rând. Se susţine că implicarea factorilor politici în elaborarea şi aplicarea politicii economice are ca rezultat sacrificarea unor alternative cu beneficii economice certe în favoarea unor alternative cu beneficii politice certe. De asemenea. însă mecanismul politic respectă unele principii generale. Raportul de forţe depinde de la o ţară la alta. politica economică a statului nu poate ignora efectele pozitive sau negative pe care situaţia economică sau politică prezentă sau de perspectivă a ţărilor cu care s-au stabilit astfel de relaţii. Aceasta nu se poate realiza decât printr-o impozitare superioară a veniturilor. firmele multinaţionale au o influenţă majoră. Pe de altă parte. creşterea economică determină creşterea cererii pe termen scurt generând tensiuni inflaţioniste (în condiţiile în care oferta de bunuri şi servicii este rigidă). ca exponent al puterii politice şi aparatul administraţiei publice (care nu se schimbă după alegeri) pot apare neconcordanţe de opinii şi interese şi pot genera incompatibilităţi în ceea ce priveşte obiectivele politicii economice. de schimb valutar sau a acordurilor internaţionale semnate.limitează posibilitatea de consum şi. şi cea de producţiei (deci. Această dualitate a mecanismului decizie politice determină factorii politici de incompatibilitate a obiectivelor politicii economice. în consecinţă. Politica economică poate fi considerabil influenţată de relaţiile economice şi politice cu alte state sau organisme internaţionale. mai ales ale ţărilor în dezvoltare. care va determina o creştere a costurilor cu forţa de muncă şi deci. Politici conjuncturale Ansamblul măsurilor prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor pe termen mediu şi scurt sunt cunoscute sub numele de politici conjuncturale. În acest caz apar disensiuni între executiv şi legislativ. Experienţa deceniilor care au urmat celui de al doilea război mondial a arătat faptul că instituţiile suprastatale pot influenţa în mare măsură politicile economice.

De exemplu. că efectele multiplicatoare ale deficitului bugetar sunt compensate de efectele inhibatoare ale presiunii fiscal viitoare pentru acoperirea acestuia. Orientările în ceea ce priveşte politica bugetară sunt două: . Politica fiscal-bugetară constă în stabilirea ansamblului veniturilor şi cheltuielilor statului pe parcursul unui exerciţiu financiar (sau an fiscal).politica bugetară de tip intervenţionist transformă bugetul într-un adevărat instrument de politică economică. Pentru impulsionarea activităţii economice. impozitele. încercând să menţină inflaţia şi cursul de schimb în limite favorabile creşterii activităţii economice şi schimburilor externe. politica monetară şi politica veniturilor. Politica monetară are ca obiective asigurarea sumei de bani necesare economiei naţionale astfel încât să se utilizeze deplin forţa de muncă şi să se menţină stabilitatea preţurilor.economice  obţinerea unei cât mai bune compatibilităţi între nivelul şomajului şi nivelul preţurilor  îmbunătăţirea raportului competitivitate/cost la nivel microeconomic .ani. Dintre politicile conjuncturale. trebuie să fie neutre pentru activitatea economică (adică nu introducă distorsiuni în economia naţională). . Politica monetară contribuie la menţinerea echilibrului economic general. echilibrat.sociale  reducerea inegalităţilor între venituri  garantarea unui nivel minim al venitului 43 .cea liberală susţine un buget în stare de neutralitate. sunt autori care susţin. care se formează ca venituri la bugetul de stat. Numai politica bugetară permite realizarea investiţiilor publice. De asemenea. pentru a obţine efecte de antrenare a celorlalte activităţi din economia naţională Eficacitatea politici bugetare este demonstrată de posibilitatea de a controla strict modul de utilizare a resurselor şi de a evalua cu precizie efectele presiunii fiscale asupra agenţilor economici. Politica veniturilor se defineşte ca fiind ansamblul mijloacelor prin care puterea politică acţionează asupra procesului de formare a veniturilor primare. Este politica conjuncturală cea mai puternic influenţată de mediul politic şi echilibrul social al momentului. Politica monetară acţionează asupra a două categorii de variabile economice: cantitatea de bani (masa monetară) şi preţul banilor (rata dobânzii). Banca Centrală poate lua măsuri pentru stimularea infuziei de capital străin în economia naţională. în sensul că nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească pe cel al veniturilor. cât şi sociale: . Obiectivele politicii veniturilor sunt atât economice. cele mai cunoscute sunt: politica fiscalbugetară. concentrarea precisă asupra anumitor obiective prin utilizarea cheltuielilor sau a veniturilor fiscale. aşa cum se va vedea în capitolele următoare. Politica monetară poate avea şi obiective pe termen scurt şi foarte scurt. statul poate cheltui mai multe resurse la un moment dat (peste nivelul celor de care dispune) cu scopul finanţării unor obiective investiţionale. Totuşi.

Instrumente ale politicii industriale cu efect indirect: . .măsuri de stimulare as ansamblului întreprinderilor industriale prin preţuri. Mijloacele prin care este implementată politica economică pot fi tradiţionale sau conjuncturale. . Transpunerea în realitate a obiectivelor politicii industriale este posibilă utilizând instrumente a căror specificitate depinde de tipul de economie. Politica industrială are drept scop ridicarea gradului de competitivitate a întreprinderilor. subvenţii. . Dintre mijloacele tradiţionale enumerăm: .asigurarea independenţei naţionale în sectoarele industriale sensibile (energie. Politica veniturilor impune existenţa unui consens naţional. de regulă se obţine relativ uşor în perioadele de expansiune economică. . considerat motorul dezvoltării economice.implementarea unui model de dezvoltare care să se bucure de un consens cât mai larg. în funcţie de rolul de antrenare pe care acestea îl au în sectorul industrial. . . Politici structurale reprezintă măsurile ce trebuie luate de administraţia publică şi care vizează orizonturi de timp lungi cu obiective referitoare la structurile fundamentale ale economiei..măsuri de dezvoltare a sistemului de formare şi pregătire profesională. asigurarea motivării unor categorii sociale pentru ridicarea nivelului competitivităţii.armonizarea dezvoltării şi eliminarea decalajelor dintre diferitele regiuni ale teritoriului naţional.măsuri de dezvoltare a activităţii de cercetare. controlul concurenţei etc.orientarea şi dezvoltarea sectorului secundar. indiferent de forma lor de proprietate şi de organizare. .garantarea salariului minim . Dintre acestea menţionăm politica industrială. 44 . politica sociala. amenajarea teritoriului etc.măsuri de dezvoltare a infrastructurii de transport şi informaţională . S-au conturat instrumente cu efect direct şi instrumente cu efect indirect.adaptarea economiei la cerinţele procesului de globalizare. cercetare-dezvoltare).blocarea anumitor tipuri de venituri Mijloacele conjuncturale presupun adaptarea nivelului veniturilor la modificarea nivelului mediu al preţurilor prin indexarea salariilor (creşterea veniturilor indiferent de rezultatele activităţii) şi prin dezindexare (creşterea veniturilor proporţional cu dinamica rezultatelor activităţii economice). Obiectivele politicii industriale sunt: .măsuri de stimulare a unor întreprinderi. Instrumente ale politicii industriale cu efect direct: .măsuri de politică economică generală conjuncturală: . care.elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii pentru redresarea economiei aflată în situaţii de recesiune sau criză. In paginile de faţă de concentrăm numai asupra politicii industriale.

Această politică constă în renunţarea la activităţi industriale care se consideră a fi insuficient de competitive pe piaţa mondială şi care nici nu au perspectiva unui creşteri ulterioare. sunt stimulate activităţi industriale strict specializate care în prezent şi în viitor un grad înalt de competitivitate. a generat o rată ridicată a şomajului şi a crescut gradul de dependenţă a pieţei interne de producţia altor state. denumit „politica filierelor”.contradicţia dintre măsurile de obţinere a avantajelor competitive şi necesitatea menţinerii unui grad înalt al utilizării forţei de muncă. 45 . Politica industrială are de înfruntat două mari obstacole: . alegerea crenelurilor („vârfurilor”) s-a dovedit a fi nerealistă. În unele cazuri. Practica a arătat posibilitatea existenţei a trei tipuri de filiere: de antrenare.O problemă majoră o constituie definirea sectoarelor industriale strategice şi definirea tehnologiilor strategice.contradicţia dintre tendinţa oricărei ţări de a-şi proteja economia naţională şi tendinţa de liberalizare a comerţului internaţional. Scopul final îl constituie realizarea unui produs final de înaltă competitivitate. Politica filierelor poate avea şi efecte perverse. în ceea ce priveşte necesitatea unor importante surse de finanţare. Se consideră că în definirea sectoarelor industriale strategice. de independenţă. Politica crenelurilor s-a dovedit generatoare de importante efecte perverse. Definirea tehnologiilor strategice trebuie să ţină cont reducerea consumului de capital circulant şi oferă cel mai înalt grad de obţinere a valorii adăugate. În faţa acestor obstacole ţările au apelat la aşa-numitele politici de tip crenel. Astfel. politica industrială trebuie să stimuleze acele ramuri pentru care media ultimilor cinci ani a ritmurilor de dezvoltare este superioară medie internaţionale. Aceasta se defineşte ansamblul măsurilor care dezvoltă un lanţ de activităţi complementare în care întreprinderile sunt legate prin activităţi de vânzare-cumpărare şi dezvoltarea în comun a unui program de dezvoltare. Alte ţări au adoptat un alt tip de politică industrială. . În acelaşi timp. prin care s-a redus substanţial necesitatea unor importuri. fără de care cerinţele de interdependenţă nu ar fi posibile.

moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor. pentru plata salariilor. impozitelor şi taxelor. evident. în general. în relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei. c) Funcţia monedei ca mijloc de plată Această funcţie constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit. Totodată. Astfel că bani au constituit foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltării umane. b) Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie În această funcţie. trecerea din posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei. Moneda îndeplineşte această funcţie în mod ideal. pietrele. funcţia de măsură a valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor. plasticul. Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă prin funcţiile îndeplinite: a) Funcţia de măsură a valorii Prin această funcţie. fenomenul inflaţionist afectând mai mult sau mai puţin această putere. în raport de care să se stabilească valoarea celorlalte bunuri şi servicii. se apreciază eficienţa. pentru restituirea împrumuturilor etc. intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie. se determină preţul produselor şi al serviciilor.CAPITOLUL 8 PIAŢA MONETARĂ 8. în care intervin trei factori determinanţi: munca. fiind suficient ca moneda (banii) să existe. Banii şi sistemele monetare Economia de schimb nu poate evolua fără existenţa unor mijlocitori ai schimbului. Manifestarea acestei funcţii se află. dobânzilor. pieile. la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura. hârtia. În această calitate . care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-cumpărare. cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. chiriilor. cerealele. în societate. când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa.banii apar ca bani reali. De altfel. această funcţie reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la agenţii economici sau populaţie. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte. adică acele monede naţionale recunoscute pe 46 .de mijloc de circulaţie . Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute. utilitatea şi raportul cerere-ofertă. bunuri de referinţă. Şi această funcţie reclamă existenţa monedei în mod real. metalele. d) Funcţia monedei ca rezervă a valorii În fapt. cum ar fi: scoicile. e) Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. primelor de asigurări. moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor. efectiv.1. Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi servicii. ce trece de la producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă.

într-un interval de timp dat. Tot în acest sens. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o structură anume. În timp ce numerarul are o existenţă fizică materială. Depozitele la termen şi în vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite la bănci şi case de economii asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediate. În practica ţărilor dezvoltate. b) moneda de cont (scripturală). care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional.plan internaţional ca mijloc de cumpărare. yenul japonez etc). Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în structura masei monetare. Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională. acelaşi rol. Altfel spus. euro. respectiv disponibilităţile în conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă. francul elveţian. respectiv de lichiditate. ca formă de existenţă. se prezintă ca un număr înscris în contul bancar al unui agent economic. Includerea lor în structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări date masei monetare. masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor . putând fi transformate. lira sterlină. constituie masa monetară. deci. Aceste disponibilităţi în conturi (curente sau la vedere) au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă. Moneda efectivă sau numerarul reprezintă activul cel mai lichid. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. se utilizează. şi unităţi monetare convenţionale DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional). mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA. sferei sale de cuprindere. existente la un moment dat în cadrul unei economii. în prezent. c) depunerile la termen şi în vederea economisirii. a schimbului de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. practic nu există 47 . cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Moneda efectivă este una din componentele importante ale masei monetare. d) alte active. în funcţie de gradul de lichiditate: a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă. se pot suplini şi transforma una în cealaltă. dar care pot fi retrase după un preaviz. putând fi transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii săi. masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie. Într-o altă accepţiune. pornind de la funcţiile monedei. moneda de cont este un simbol. Moneda de cont (moneda scripturală). Cele două componente ale masei monetare au. cu ajutorul cecurilor (plăţilor prin virament). fără restricţii. aşadar. asupra cererii solvabile. majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se realizează prin intermediul monedei de cont. se poate aprecia că în structura acesteia pot fi incluse următoarele active. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor. este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală). în aceasta din urmă sau invers. între ele există doar deosebiri de stare. moneda divizionară).

având ca motivaţie utilităţile acesteia. unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile. obligaţiunile etc. unde: M . grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate. cantitatea de monedă din economie a fost proporţională cu cantitatea de aur deţinută de banca centrală (întrucât înscrisurile monetare era total sau parţial convertibile în aur). deşi au un grad mai scăzut de lichiditate. Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor. cantitatea de monedă cerută de piaţă este în funcţie de variaţia preţurilor. Din această relaţie se constată că într-o economie. a volumului 48 . de-a lungul timpului. se apreciază că aceste active. Renunţarea la convertibilitatea în aur a dolarului a determinat considerarea unui nou criteriu pentru stabilirea nivelului masei monetare: volum tranzacţiilor din economie sau volumul bunurilor şi serviciilor finale produse de o ţară.cantitatea de monedă cerută. emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară. datorită profitului obţinut ca urmare a dobânzilor atractive pentru titularii de conturi. Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active monetare. ele au trăsături şi funcţionalităţi asemănătoare cu cele ale monedei (în sens restrâns) şi. Piaţa monetară Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi oferta de monedă. P . astfel: M = PTV×. necesară tranzacţiilor.nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. motiv pentru care modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate. bonurile de casă şi de tezaur au un grad mai mare de lichiditate decât cele pe termen mediu sau lung precum acţiunile. Apoi.preţul mediu al unei tranzacţii. T volumul fizic al tranzacţiilor. masa monetară a trebuit să fie proporţională cu cantitatea de aur şi devize din depozitele băncii centrale (în perioada în care numai dolarul american mai era parţial convertibil în aur). V. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp.2. deci. în funcţie de mai multe criterii. Iniţial. Această cerere se află în raport direct proporţional cu volumul schimburilor (exprimate în preţuri) şi în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei. Mai mult. Bineînţeles că nu toate aceste titluri sunt la fel de des folosite pentru plăţi curente şi imediate. Cantitatea de monedă emisă într-o economie s-a efectuat. De aceea. Ceea ce îl atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil.viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară. Alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) în diferite titluri. posibilitatea de a le vinde înainte de scadenţă oricând are nevoie de bani (lichidităţi) pentru plata unor datorii sau pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii. pot fi incluse în structura masei monetare. depozitele la termen manifestă o tendinţă de creştere mai rapidă decât cele la vedere. 8. într-o anumită perioadă). precum şi de viteza de rotaţie a monedei. date de funcţiile pe care le îndeplineşte într-o economie. ca elemente componente ale conţinutului pieţei monetare. putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu ″preferinţa pentru lichiditate″. biletele de trezorerie.

Dacă rata dobânzii scade sub o anumită limită (considerată minimă). emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului bugetar. care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă. când nivelul preţurilor şi viteza de circulaţie rămân constante. adică ansamblul activelor monetare sau instrumentelor băneşti existente într-o economie la un moment dat. În al doilea rând. într-o anumită perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P). constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente. constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către o singură bancă. creşte cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi în componente nemonetare ale averii. motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute).tranzacţiilor şi de viteza de circulaţie a monedei. destinate achiziţionării de bunuri şi servicii. rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (T×P). respectiv cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T). achitării datoriilor. care reprezintă autoritatea monetară a naţiunii. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse în circulaţie prin mecanisme diferite. Oferta monetară poate fi evidenţiată ca flux şi ca stoc. cantitatea de monedă din economie se poate diminua atunci când banca centrală vinde devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import. adică banca centrală (de emisiune). precum: motivul tranzacţiilor curente. sub formă de numerar şi monedă scripturală. crescând implicit masa monetară. care antrenează după sine plăţile scadente şi plăţile care se sting (compensează) reciproc între agenţii economici ce-şi acordă reciproc credit comercial. când viteza de circulaţie scade şi se reduce când viteza de circulaţie creşte. ea este egală cu produsul dintre masa monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). 3) masa monetară se află în raport direct proporţional cu nivelul general al preţurilor. Înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii. pe o anumită perioadă de timp. motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani). Aceasta creează monedă sub formă de numerar prin următorul gen de operaţiuni: cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri şi servicii. cererea de monedă depinde de volumul vânzărilor pe credit. Astfel: 1) cererea de monedă creşte sau se reduce proporţional cu volumul tranzacţiilor. Numerarul. Ca flux. credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile realizate în aceeaşi perioadă de timp. . manifestat prin intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. în schimbul devizelor achiziţionate. banca centrală emite monedă pe care o pune în circulaţie. 2) cererea de monedă creşte. Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru lichiditate. ceilalţi factori rămânând constanţi. Având în vedere ecuaţia cantitativă a banilor (M×V=T×P). Cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor economici (atât persoane fizice cât şi juridice) faţă de monedă. la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici). oferta monetară reprezintă în fapt masa monetară. Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii.achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur sau obligaţiuni. Privită ca stoc. Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi 49 . banii putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare.

Titlurile de credit sunt transmisibile şi negociabile pe piaţa monetară. Aşadar. în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată. Astfel. obligaţiuni pe termen scurt ş. prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor economici nebancari. care reprezintă o obligaţie a unei persoane fizice sau juridice (debitor). Într-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată. Titlurile de credit. care. Piaţa monetară este o piaţă specifică. Moneda începe să existe din momentul în care părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii bancare emitente şi îşi încetează existenţa când revine în depozitele băncilor. Astfel. diminuată cu dobânda ce revine băncii până la scadenţă. segment al pieţei ce se află uneori la confluenţa cu piaţa capitalului.instituţiile de credit. oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a instrumentelor monetare. în funcţie de preţul acesteia . în cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. bilete la ordin.piaţa scontului şi . din partea agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare. Vânzarea titlurilor la o bancă.piaţa interbancară. însă. unui beneficiar anume. se asigură fonduri lichide înainte de termen necesare firmelor participante la tranzacţiile economice. susţin oferta de monedă într-o economie. banca centrală preia aceste titluri percepând o anumită dobândă numită taxă de rescont (taxa oficială a scontului). împreună cu dobânda aferentă. deci o scădere a ofertei. unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri. conceptul de piaţă monetară. adică pot fi girate ori vândute şi cumpărate înainte de scadenţă. Dobânda ce revine băncii se numeşte taxă de scont. prin mecanismul multiplicatorului creditului. Titlurile de credit sunt documente solemne având forme şi conţinut standardizate. La scadenţă banca primeşte suma înscrisă pe document de la debitor. reprezintă operaţiunea de scontare a titlurilor. astfel că rambursarea unei datorii în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an). piaţa monetară este compusă din două segmente: . înainte de scadenţă. mai sunt denumite şi efecte comerciale 50 . Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii.dobânda. piaţa monetară cuprinde şi piaţa creditului (clasic). operaţiune denumită rescontare. Oferta de monedă scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare. care este mai mică decât taxa de scont (taxa rescontului este o componentă majoră a taxei scontului). precum cambiile. De asemeni. în sens larg. cecurile. care. de a plăti la o scadenţă determinată o sumă de bani. Similar. biletele la ordin. nu este altceva decât o piaţă a creditului pe termen scurt. Fiecare dintre aceste segmente de piaţă poate fi o ipostază a pieţei monetare. De precizat că. înainte de termenul scadent şi încasarea sumei înscrisă pe aceste titluri. banca poate la rândul ei sconta titlurile respective la banca centrală. Pentru a înţelege mai profund. piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt. din punct de vedere al relaţiilor diverse care iau naştere în cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe această piaţă.a. este necesar a se face o analiză succintă a structurii acesteia. Prin această operaţiune băncile comerciale se refinanţează. bonuri de tezaur. cecuri. Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă. certificate de depozit.

obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale băncilor exprimate în moneda centrală. care fac operaţiuni de decontări interbancare. Solicitanţii de monedă sunt acele bănci care. fiind în consecinţă beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor. Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune. ofertanţii de monedă şi solicitanţii de monedă. într-un cadru organizat sub egida băncii de emisiune.creditele acordate sunt credite personale. Totodată. considerată global. prin operaţii de rescontare şi lombardare. .dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi ofertei de monedă. constituindu-se ca ofertant de monedă pentru băncile cu poziţii debitoare. Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele contractate anterior. când creditoare. În decursul timpului.sau instrumente de plată. Întrucât depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtătoare de dobândă. Astfel. titularele acestora (băncile) sunt foarte interesate să valorifice aceste disponibilităţi prin acordarea negociată de credite pe piaţa interbancară. Pe această piaţă apar zilnic două categorii de participanţi. Interconectarea operaţiunilor dintre bănci face ca între acestea să apară obligaţii reciproce. Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific. are în raport cu celelalte bănci o serie de poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare. atunci când piaţa. sucursale. o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. bazate pe încredere reciprocă şi cu riscuri reduse. operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic. prin operaţii de open-market. 51 . banca de emisiune are un rol de regulator. filiale. titulari de depozite. În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară. din fiecare operaţiune efectuată. rareori la interval de două zile.termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte (1-7 zile). în parte. banca de emisiune are şi un rol creditor. către unele bănci şi sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau alte bănci. băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor lor. prin intermediul caselor de compensaţii interbancare (acestea sunt organizate şi funcţionează în cadrul Băncii Naţionale şi a sucursalelor acesteia). . se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală. Ea intervine în mod regulat. rămânând debitoare în raporturile cu alte bănci. La sfârşitul unei zile de lucru. caută resurse de acoperire contractând credite pe termene foarte scurte. de la bancă la bancă. agenţii). fiecare bancă. care ajută satisfacerea cererilor de lichidităţi. atunci când acestea intervin între unităţile aceleiaşi societăţi bancare (centrală. . o bancă devenind în raport cu celelalte bănci. când debitoare.participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare. care au solduri creditoare. care reprezintă cadrul de desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Decontarea plăţilor poate avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare. Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară interbancară. Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse în evidenţă de câteva trăsături caracteristice: . . s-a statornicit practica stingerii zilnice a obligaţiilor reciproce dintre bănci. ca urmare a rolului pe care îl au în stingerea anumitor obligaţii băneşti născute din contractele economice încheiate între diverşi agenţi economici. De asemenea.

acţionează asupra unor sfere determinate a relaţiilor de credit. sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. Creşterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Instrumentele politicii monetare Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt: . lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar. Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă limitând. Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea operaţiilor de credit . sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţii lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare. scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor. Afluxul capitalurilor poate însă veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi cu obiectivele politicii economice şi de credit. Astfel. Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor. trebuie să varieze concentrat.instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare. 52 . .corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii economice. . astfel că la orice modificare a ei.dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală. Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine. Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare.caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii. Creşterea taxei scontului atrage în ţară capitaluri străine.8. Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa scontului şi politica de open market.instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă. ţinând cont de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii. sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare. De asemenea. înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare. În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii. funcţionalităţii şi eficienţei sale. Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă se sprijină pe un triplu fundament: . accesul la lichiditatea băncii centrale.dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului. . Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implica recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanţei de plăţi.3. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene. acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor. pentru intermediarii monetari. sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice. În principal.

Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice.în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ. a unor creanţe. prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor 53 . Un regim similar au şi pensiunile. Prin monedă. Astfel în formularea ei deplină.furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale. ca o achiziţie fermă. deopotrivă să acorde credite. . a cărei valabilitate este de durată. cu plata imediată. Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi. Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. stabilite de către banca de emisiune. . cunoscute în prealabil. în special prin oferte proprii. În timp ce operaţiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale. prezentate de băncile comerciale. În derularea ei. nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante. Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric însoţitoarea firească a politicii de rescont. se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. banca de emisiune. Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt: . ambele avându-şi originea în economia engleză. prin reglarea cantităţii de monedă.volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat.operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. reducând astfel lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale. având un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări. . care reprezintă şi exprimă nevoile economiei. politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei. zisă piaţă liberă sau deschisă ( faţă de alte pieţe ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă. şi de acţiunea tezaurului. variază în funcţie de evoluţia pieţei şi îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună. respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare. Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative: . Astfel. pentru realizarea cărora aceasta acţionează ca un instrument. în termen. . deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei scripturale. operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune.nivelul dobânzii practicate. unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluţia lichidităţii. . care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului.iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale. dar să şi împrumute. în scopul de a contribui.Rescontul se poate defini. politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară. pentru banca de emisiune. dată fiind puterea băncii centrale de a emite monedă.se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe. politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului bancar. creditului şi dobânzii.

câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini. . Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri: .asigurarea angajărilor.stabilitatea preţurilor.evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii.revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive . .rată adecvată a schimbului valutar.rată înaltă a creşterii economice.economice. . . 54 . Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare patru categorii de constrângeri: .prevenirea panicii financiare. .

1. care să asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă). 55 . Elementele definitorii ale acestei forme de inflaţie au fost: conţinutul real în aur al monedelor metalice era mai mic decât conţinutul nominal. Caracterizare Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist. Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur. creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor de bancă cu acoperire deplină în aur. toate acestea conducând la scăderea puterii de cumpărare a acestora.CAPITOLUL 9 INFLAŢIA 9. sa creat un dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-monedă. În această situaţie. Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îl reprezentau în circulaţie. care era în funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar. care era dependentă de volumul tranzacţiilor. ea neavând bază de desfăşurare. Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro-bănească. din punct de vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare. şi cantitatea de semne monetare (bilete de bancă) emise. cel puţin temporar. abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. transformarea existenţei-aur în aparenţă-aur a monedei. care s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase. explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să înceapă de la formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor. Inflaţia. Pornind de la premisa că inflaţia este în primul rând un fenomen monetar (inflaţia există doar în prezenţa banilor). iar teoria inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică. deşi fenomenul inflaţionist exista cu mult înainte de această perioadă. Inflaţia de acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei unităţi monetare). inflaţia nu putea să apară. S-a urmărit crearea unor sisteme băneşti stabile. care s-a manifestat în perioada trecerii de la feudalism la capitalism. aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină. când statele europene au început să înlăture haosul monetar medieval. După o anumită perioadă însă. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur existentă în depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti într-o economie. Termenul de inflaţie a început să fie frecvent utilizat în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri (bancheri). În acest context. cu o greutate mai mică sau un conţinut în aur mai redus decât cele oficiale. prin punerea în circulaţie a unor monede false. deci s-a separat conţinutul nominal de cel real al monedelor. astfel că inflaţia rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului macroeconomic. Acest fenomen a apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi constituit.

Se pune totuşi întrebarea. Keynes. În concepţia lui J. d) d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. care tip de dezechilibru este la originea inflaţiei.A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur. fenomenul poartă denumirea de deflaţie. Keynes a nuanţat concepţiile cantitativiste privind rolul monedei în declanşarea fenomenului inflaţionist. inflaţia îşi are originile în economia reală. Cauza acestui fenomen constă în dezechilibrele de funcţionare ale economiei. reală. Prima tendinţă pune accentul pe cauzele de ordin material. doar de natură structurală. care încearcă să explice natura inflaţiei contemporane (tezele de inspiraţie keynesistă şi cele de inspiraţie monetaristă). Caracteristicile esenţiale ale inflaţiei sunt: a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional. Keynes. în literatura economică a secolului XX s-au conturat două mari tendinţe de idei. promotorul acestor idei. structural ale economiei. Conform opiniei sale. strict proporţional cu creşterea cererii efective. cel monetar sau cel material (real)? Altfel spus. Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit. cât şi în raport cu alte monede. manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa bunurilor economice. Realităţile inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura însăşi a formei contemporane de inflaţie. considerăm inflaţia ca fiind doar de natură monetară (inflaţie prin monedă). populaţia aduce în "prezent" o cerere viitoare de consum). fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. natura contemporană a inflaţiei este explicată prin luarea în considerare a creşterii nominale a tuturor elementelor de preţ (costuri. sau ca fiind o rezultantă a ambelor forme conjugate? După modul cum s-a răspuns la aceste întrebări. Astfel. de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului. profituri). b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor. cantitatea de bani din circulaţie influenţează nivelul 56 . În strânsă legătură cu trăsăturile esenţiale ale inflaţiei. c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material. defineşte inflaţia astfel: ″atunci când o nouă creştere a volumului cererii efective nu mai determină o nouă creştere a volumului producţiei şi se manifestă exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost. Dacă în economie se întâmplă o situaţie inversă. ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. de natură economică. Aşadar. salarii. M. care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei). De asemenea. M. care se exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor economici în moneda existentă. se poate afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material. s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca inflaţie autentică″. al inflaţiei este creşterea generalizată a preţurilor. J. primul efect. în dezechilibrul structural şi durabil dintre cererea şi oferta de mărfuri.

spre exemplu. ci numai după ce s-a ajuns la o utilizare deplină a factorilor de producţie (capacităţi de producţie. b) dacă indicele de creştere a masei monetare < indicele de creştere a PIB. Cu cât oferta (producţia) este mai inelastică. într-o anumită perioadă. M. inflaţie prin costuri.preţurilor nu direct. forţă de muncă). într-un ritm mai mare decât oferta agregată. Această teorie se bazează pe cunoscuta ecuaţie a lui I. La o asemenea evoluţie a cererii. datorită. sunt economişti care promovează conceptul de ″politică inflaţionistă″. într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor. dacă există inflaţie. în condiţiile unei oferte inelastice pe termen scurt şi a unei viteze de circulaţie constante. consideră că ″inflaţia este totdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. atunci creşterea cererii agregate poate antrena în mod direct o sporire a producţiei (ofertei agregate). Friedman. firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii: preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. Este unul dintre motivele pentru care cantitatea de monedă creşte″. care nu se poate adapta la exigenţele cererii. aceasta este de natură reală. Natura fenomenului inflaţionist poate fi pusă în evidenţă şi ţinând cont de ″regula de aur″ a politicii monetare emisă de acelaşi M. trebuie analizate corelaţiile care se stabilesc între cererea agregată. În esenţă. Inflaţia prin cerere. Altfel spus. iar şomajul diminuat. imprimând din ce în ce mai mulţi bani. oferta agregată şi nivelul preţurilor. Este momentul în care economia poate fi relansată. reprezentantul şcolii monetariste. ci excesul de monedă în circulaţie. Friedman. inflaţie combinată. iar şomajul este redus ca nivel. conform căreia masa monetară în circulaţie trebuie să crească într-un ritm apropiat celui al PIB. structurală. În acest context. excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă. Nu excesul de cerere în raport cu oferta de mărfuri determină o creştere generalizată a preţurilor. ea este o inflaţie prin monedă. În acest sens. se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane: inflaţie prin cerere. Explicaţia acestui tip de inflaţie îşi are originea în teoria cantitativă a banilor. Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii agregate. recomandând-o factorilor politici ca remediu pentru ieşirea din criză şi creşterea ocupării. adică în economie nu există capacităţi de producţie subutilizate. adepţii monetarismului susţin că nu există inflaţie fără emisiune monetară şi deci. inflaţia este de natură monetară. generându-se astfel un puseu 57 . considerăm că pot apărea două situaţii: a) dacă indicele de creştere a masei monetare > indicele de creştere a PIB. unei înclinaţii accentuate a populaţiei spre economisire) şi nu întotdeauna. ci prin intermediul cererii efective (este posibil în realitate ca suplimentul de bani să nu fie întotdeauna echivalent cu un supliment corespunzător de cerere. Din acest motiv. şi suntem totuşi în prezenţa unei inflaţii. În acest sens. adică suntem în situaţia unei oferte elestice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor. Politica sa constă în a finanţa surplusul de cheltuieli. Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele principale care o provoacă. cu atât firmele vor răspunde la creşterea cererii îndeosebi prin creşteri de preţuri. Dacă în economie există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este la un nivel relativ ridicat. Fischer: M × V = P × T. care consideră că moneda exercită o influenţă directă asupra nivelului general al preţurilor.

aproape proporţională. iar acestea formează acoperirea unor noi emisiuni de bani. în special a celor neproductive. Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în circulaţie a unei mase monetare excedentare. totodată. De asemenea. într-o anumită perioadă.creşterea exporturilor. Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar. În ansamblu. sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit. după care ele vor rămâne la acelaşi nivel. care conduce la o inflaţie prin credit. a preţurilor. excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze. care generează o inflaţie prin monedă. care determină o inflaţie prin dezeconomisire. ea poate fi determinată de următoarele împrejurări: creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie. care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar. • expansiunea creditului bancar. La o suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura. De asemenea. de regulă. atunci când apare un excedent masiv al exporturilor faţă de importuri. creşterea excesivă a cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale). Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea 58 . Acest lucru se întâmplă. De pildă.inflaţionist. în general. fiind limitată de nivelul veniturilor disponibile. În general. ci spre a consuma. Veniturile salariale vor avea o dinamică de creştere mai mică şi nu se vor regăsi decât parţial în structura preţurilor. Ca atare. activând o cerere fără corespondent în planul ofertei. Se apreciază că inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp. atunci când apar deficite bugetare mari. de un ″şoc″ al cererii. adică intrarea de devize străine suplimentare. inflaţia prin cerere este generată. . Astfel. ea manifestându-se pe termen scurt. peste nevoile circulaţiei băneşti. în condiţiile menţinerii constante a volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor. cu efecte productive întârziate. o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de avânt sau boom economic. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu se împrumută pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare. şi preţurile vor înregistra o tendinţă de scădere. care va emite o cantitate corespunzătoare de monedă. recomandarea ″politicii inflaţioniste″ este inoportună şi inadecvată.creşterea investiţiilor efectuate de către firme. În această situaţie. întrucât acestea din urmă sporesc nu doar ca urmare a unor creşteri de costuri (cu salariile în special). care nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii. Pentru ca inflaţia să persiste sunt necesare alte şocuri succesive ale cererii. şi scăderea vitezei de rotaţie a banilor. când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei sunt limitate. • scăderea înclinaţiei spre economisire. în raport cu volumul de mărfuri de pe piaţă. rezervele valutare ale ţării cresc. iar finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală. creşterea acesteia trebuie analizată pornind de la elementele care o compun. Astfel. în momentul când cererea agregată va fi estompată de nivelul veniturilor. un astfel de şoc poate să-l provoace o creştere substanţială a cheltuielilor guvernamentale. Având în vedere structura cererii agregate. . Efectul acestui şoc poate fi o singură creştere a preţurilor. iar unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere. deci inflaţia se va diminua. mai importante: • emisiunea excesivă de monedă în circulaţie.

Rezultatul acestui comportament este creşterea ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei. Dacă cererea agregată este însă relativ elastică în raport cu evoluţia preţurilor. cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă în ramurile respective. şi în situaţia unei cereri inelastice. că o creştere generalizată a costurilor de producţie va determina. investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară suplimentară în circulaţie). creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat. de creşterea de către guvern a accizelor la benzină) va genera o singură creştere a preţurilor bunurilor (în cazul nostru. pe ansamblul economiei. cu atât producţia se va reduce mai puţin. De asemenea. de la o perioadă la alta. fie accentuarea şomajului. dacă cererea este elastică. Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor. Se constată. ale benzinei şi ale altor mărfuri care sunt produse şi comercializate utilizând acest combustibil). independent de cererea agregată. venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii. ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare. situaţii negative pentru economiei: fie declanşarea fenomenului inflaţionist. Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie (inflaţie monetară).creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie. aşadar. firmele producătoare vor fi nevoite (pentru a nu-şi compromite rentabilitatea) să restrângă volumul producţiei. Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care. O creştere singulară a costurilor (determinate. După ce această undă de creştere s-a propagat. preţurile se vor stabiliza la acest nou nivel. Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre economii din partea populaţiei. fenomenul inflaţionist se va permanetiza. adică evoluţia acesteia în funcţie 59 . dar şi a unor factori de natură subiectivă şi psihologică. în ambele cazuri de evoluţie a cererii. Cu cât cererea agregată este mai inelastică. în mod direct sau indirect. elasticitatea cererii globale. a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici. În aprecierea inflaţiei prin costuri mai trebuie precizat efectul diferit pe care îl are asupra acesteia modificarea costurilor. În mod similar. costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat. consum care tinde să depăşească oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în ramurile producătoare. spre exemplu. Dacă însă avem o creştere succesivă a costurilor. Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care ″întârzie″ să apară. ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate. rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de consum. De asemenea. având ca element comun creşterea. fiind mult mai dificil de contracarat. pentru o anumită perioadă. inflaţia revenind la zero (ea a fost limitată în timp). cu efecte asupra cronicizării şomajului în ramura respectivă şi nu numai. marcând astfel începutul unei inflaţii prin costuri. producţia va începe să scadă treptat.

care înseamnă venituri din ce în ce mai mari pentru firmele producătoare şi incitaţie spre dezvoltare. scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de muncă. Astfel. Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin costuri sunt numeroşi. fără acoperire în planul producţiei. cu consecinţe negative asupra 60 . într-o economie. Presiunea unor costuri de producţie mari se reflectă în preţuri inflaţioniste atunci când remunerarea factorilor de producţie (în special a factorului muncă) creşte într-o proporţie superioară sporirii productivităţii lor. conduce la înregistrarea unor costuri mai mari la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe. combustibilii. la preţurile existente. Friedman consideră inflaţia prin costuri doar un fenomen întârziat al inflaţiei prin cerere. Acest fenomen se referă. efectul asupra producţiei şi ocupării este invers. de monopol sau oligopol. în general. o inflaţie prin cerere. Dacă impozitele directe reduc veniturile nominale disponibile şi. trebuie precizat că M. cele două forme ale inflaţiei. • creşterea excesivă a profiturilor. Numai atunci când dinamica salariilor este cel mult egală cu dinamica productivităţii muncii. preţuri care pot constitui costuri de achiziţie pentru alţi agenţi economici. care se regăsesc în preţurile de vânzare ale produselor şi orice creştere a lor afectează în mod direct nivelul acestora. o creştere a producţiei şi implicit a ofertei de bunuri şi servicii. O sporire a acesteia va antrena după o perioadă mai lungă (această perioadă înseamnă ieşirea din criză şi relansarea economică) o creştere graduală a costurilor (o producţie mereu suplimentară şi deci o creştere constantă a ofertei va implica costuri marginale din ce în ce mai mari datorită reducerii resurselor). Printre cei mai importanţi enumerăm: • creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii. în acelaşi timp. • creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. Analizând lucrurile în mod invers. după cum am spus. Se poate constata că. Practicarea unor amortismente descrescătoare pe durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe. la materiile prime. O politică salarială nefondată pe criterii economice va conduce la obţinerea de salarii mari. după o anumită perioadă. nu aceeaşi este situaţia în cazul impozitelor indirecte. faţă de cazul inflaţiei prin cerere. care înseamnă scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor. inflaţia prin costuri antrenează. care provin din importuri şi ale căror preţuri se repercutează asupra costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie importată). permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de muncă. care impun preţuri mari la produsele vândute. materialele. presiunea cererii inflaţioniste. în situaţia firmelor mari. fie la o restrângere a producţiei. energia etc. • politica amortizării accelerate. revendicările şi creşterile salariale nu conduc la preţuri inflaţioniste. • presiunea fiscală ridicată. creându-se tensiuni inflaţioniste. Fenomenul apare. Dacă inflaţia prin cerere poate conduce la o creştere economică inflaţionistă. în consecinţă. trebuie analizată ca o rezultantă a evoluţiei cererilor individuale de piaţă pentru toate bunurile şi serviciile oferite întro economie. de regulă. Iată cum se pot manifesta.. în situaţia inflaţiei prin costuri.de nivelul general al preţurilor. pentru prevenirea unei uzuri morale premature. Efectul inflaţionist se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. Această evoluţie a costurilor va obliga firmele producătoare. poate determina. de regulă.

literatura de specialitate prezintă următoarele forme intensive ale inflaţiei: • inflaţia târâtoare (latentă). fie la creşteri de preţuri ale produselor. nu vor spori din nou preţurile. Creşterea costurilor va provoca o inflaţie prin costuri. care au ca scop principal maximizarea profiturilor. Pentru a preveni sporirea şomajului. creşteri care vor da naştere unei noi forme de inflaţie. De data aceasta fenomenul este amplificat şi datorită diferenţei de dinamică dintre productivitatea muncii şi nivelul salariilor în sectorul real. Scăderii cererii globale îi va corespunde în acelaşi timp o subocupare importantă. fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă. astfel încât producătorii. impulsionată artificial de către autorităţi (de pildă în perioade electorale). şi oferta reală de bunuri şi servicii. La modul absolut. iar ca regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. să antreneze o creştere a preţurilor în anumite ramuri producătoare. De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse. prin costuri. Spirala inflaţionistă preţuri . ceea ce se va repercuta şi asupra unor creşteri salariale în ramurile respective. Veniturile majorate ale acestor firme vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalţi agenţi economici. adică oferta globală este incapabilă să se adapteze la evoluţia cererii. La modul relativ. De asemenea. Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung. calculat pe baza indicilor de preţ (IP). Din aceasta rezultă masa monetară care nu are acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori.salarii Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor → creşterea preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor → revendicări sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un nou puseu inflaţionist … Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere absolut. se poate ivi situaţia ca cererea globală. Aspectul negativ apare atunci când aceste fenomene se petrec pe fondul unui volum al producţiei relativ constant. creditul fiind ieftin. care vor specula această conjunctură pentru a-şi majora veniturile. Această serie de creşteri succesive ale preţurilor va înceta atunci când cererea de bunuri şi servicii se diminuează suficient de mult. Pentru a surprinde amploarea fenomenului inflaţionist se mai foloseşte indicele puterii de cumpărare a banilor (Ipc). adică o altă creştere de preţuri care se va adresa cererii existente. Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie poate rezulta o spirală inflaţionistă greu de stopat. un puseu inflaţionist demarat printr-un exces de cerere agregată poate duce la consolidarea unor grupări de interese.ocupării. cât şi relativ. mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta globală de bunuri economice de pe piaţă. Ţinând seama de valorile pe care le au indicii de măsurare a inflaţiei şi în principal de cele ale indicelui preţurilor. autorităţile guvernamentale iniţiază politici monetare şi fiscale expansive care dau un nou impuls cererii. De exemplu. prin impunerea unor preţuri ridicate. inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea absolută arătată. care nu vor face altceva decât să mărească costurile de producţie. caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual. adică excedentul de masă monetară. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică neinflaţionistă şi este 61 .

• hiperinflaţia. plasându-şi disponibilităţile băneşti. procesul de economisire va avea de suferit atât ca nivel. unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi agenţi economici. Drept urmare. De regulă. o parte din economii sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative. De altfel.1993). În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil. caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică. rata medie a dobânzii creşte vertiginos. cât şi în cel al economisirii. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic. cât şi la nivel macroeconomic. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. Consecinţele (efectele. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau în diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur. schimbă comportamentul individual. caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor. viteza de rotaţie a banilor se accelerează. economisirii şi investiţiilor Inflaţia. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a unei ţări. denumire relativ nouă. o parte importantă din tranzacţii efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor. • megainflaţia. în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada postdecembristă. • inflaţia deschisă (moderată). putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%). costurile) inflaţiei pot fi analizate atât la nivel microeconomic. inflaţia are şi importante consecinţe39. vom prezenta câteva dintre cele mai semnificative. mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 . întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual. ♦ Influenţa asupra consumului. opere de artă etc. În continuare. ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare. foste socialiste. dar şi în perioadele cu un ″stat slab″. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre. dar mai 62 . apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante. de regulă de peste 500% anual. • inflaţia galopantă. Rusia în anul 1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. în calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele deprecierii monedei. prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi societăţii în general. ea apare acolo unde sunt conflicte militare. atât în actul de consum. Polonia în anii 1998-1990. prin efectul deprecierii monetare. care afectează structurile întregului organism economico-social. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic în ţările dezvoltate. circa 395%. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen izolat. în general. caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în economie. Fenomen complex. ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie. Astfel.specifică ţărilor foarte dezvoltate.

mai costisitoare. încât să poată fi diminuate nominal şi real. în defavoarea celor pe termen lung. crescând şi gradul de incertitudine a deciziilor de investiţii. În primul rând. Acest lucru se întâmplă atunci când dobânzile practicate de bănci sunt real-negative. inflaţia favorizează agenţii economici debitori. unde perspectiva obţinerii de profit este mai îndepărtată. cel puţin teoretic. ceea ce conduce la creşterea costurilor şi. Continuarea întreţinută a unui asemenea proces se loveşte. acest fapt comportând riscuri mai mari şi generând o reducere a cursului acţiunilor firmelor respective. în detrimentul celei pe termen lung. 63 . în care întreprinzătorii investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt. indivizii preferă satisfacţiile prezente celor viitoare.ales ca structură. incitante pentru producători şi prin rata medie a dobânzii mică. adică se situează sub rata inflaţiei. fapt care le afectează capacitatea concurenţială pe piaţă. De aici. incitând subiecţii economici să cheltuiască mai mult. firmele întâmpină greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi încasări (evoluţia cash-flow-urilor8). reducând puterea de cumpărare a banilor. Dacă nu ar exista inflaţie. Consecinţa este apariţia unui sector terţiar supradimensionat. Astfel. Sunt preferate şi chiar privilegiate investiţiile pe termen scurt. Pe de altă parte. a preţurilor de producţie. În al doilea rând.activ şi pasiv. care. permisivă amortizării investiţiilor. De asemenea. În general. inflaţia nu este acceptată ca factor al creşterii economice durabile. Pe fondul unei inflaţii rapide. Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi cea reală. venitul nominal ar fi egal cu cel real. Inflaţia deformează raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală. Drept urmare. În concluzie. însă. prin renunţare la consum din cauza preţurilor mari. Efecte asupra gestiunii întreprinderii Deprecierea monetară produsă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi la deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ . Economisirea forţată. unde veniturile populaţiei sunt suficient de mari. pentru a spori economiile prin renunţare la consum. în principal prin următoarele forme: a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat. Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii economisirii. acest lucru se întâmplă doar în ţările dezvoltate. va creşte ponderea economisirii pe termen scurt şi cu caracter speculativ. Acest lucru este posibil şi explicabil prin preţurile relativ mari. inflaţia descurajează economisirea. implicit. Literatura de specialitate nu omite faptul că s-au înregistrat şi se înregistrează fenomene de creştere economică inflaţionistă. întrucât ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani a căror putere de cumpărare este mai scăzută (bani mai ieftini). şi transformarea ei în potenţiale investiţii nu se realizează în orice condiţii. dar destinate formării brute de capital în economie. Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării accelerate. este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să fie mult mai mari decât efectele pozitive ale creşterii economice inflaţioniste. rezultă efectul direct şi negativ asupra investiţiilor. întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze permanent. neavând certitudinea că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va duce aceeaşi satisfacţie. de anumite restricţii (limite). dacă se derulează în condiţiile unei 8 Flux de numerar. Redistribuirea venitului se manifestă.

Când nevoia de resurse este însă stringentă. iar salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face însă decât să perpetueze procesul inflaţionist. În aceste situaţii. între creditori şi debitori. care. b) prin relaţiile de împrumut. în termeni reali el pierde. de debitori. Aici. adică scăderii puterii lor de cumpărare. creşterea inflaţionistă a preţurilor determină reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor. Acest efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat dacă evoluţia ratei anuale a inflaţiei este anticipată corect. iar angajatorul (patronul) câştigă. protejând creditorii de efectele inflaţiei. Şi această formă apare ca urmare a reducerii valorii reale ale banilor. Aceasta înseamnă că lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiaşi efort. pe care le practică şi le impun cumpărătorilor finali. Astfel. atunci salariul real se va reduce. Astfel. impozitul pe salarii). a căror capacitate de cumpărare creşte sau. procesul de redistribuire este asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii băneşti. guvernul practică niveluri înalte ale dobânzilor. Procesul încasării se amplifică în condiţiile progresivităţii impunerii (de ex. Intermediarii se pot apăra transmiţând povara inflaţionistă asupra preţurilor. care sunt suportate din greu de cei cu venituri fixe). deci. În general. o cantitate mai mică de bunuri şi servicii. ci şi în calitatea sa de încasator al impozitelor directe şi indirecte. în calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real. suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile. cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare şi contractele de închiriere pe termen lung. întrucât veniturile acestui grup social însoţesc creşterea preţurilor (veniturile acestora se regăsesc în structura preţurilor. plasarea pe piaţă a titlurilor de stat etc. rămâne constantă. care sunt. c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. Statul poate câştiga de pe urma inflaţiei nu numai în calitate de debitor. titular al împrumutului public. datorită eroziunii inflaţiei. care nu mai au unde să realizeze această translaţie. în special a celor cu venituri mici şi fixe. cel mai important potenţial beneficiar. cu cât salariile şi profiturile cresc în mărime nominală. prin intermediul inflaţiei. De asemenea. El va restitui suma împrumutată peste o perioadă de timp. cu atât încasările nominale din impozite şi taxe sporesc. dacă salariul nominal nu este în concordanţă cu productivitatea muncii). pierderea de venit real o înregistrează creditorii. în funcţie de nivelul ratei inflaţiei. Pierderea poate fi diminuată în funcţie de nivelul ratei dobânzii nominale de piaţă (rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflaţiei şi rata dobânzii reale). fie posesorii de economii băneşti. o menţiune aparte se cuvine să facem asupra statului. Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul circuitului procesului economic . Deci. care este cel mai mare debitor şi. sumele băneşti păstrate în conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică peste o anumită perioadă de timp. constituite ca depozite bancare. dar această sumă va avea o putere de cumpărare diminuată. spre deosebire de cei cu venituri variabile. parte care era câştigată. care presupune aplicarea unor cote de impunere superioare pe măsură ce sporeşte venitul 64 . emisiunea de obligaţiuni. Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc şi în alte situaţii. în cel mai rău caz. fie băncile care acordă împrumuturi pe diferite termene persoanelor fizice şi juridice. în condiţii de inflaţie.consumatorul. Debitorul primeşte de la creditor un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. d) prin mecanismul fiscalităţii.rate a inflaţiei superioară celei de creştere a salariului nominal.

ele vizează. nu doar în mărime nominală. determină o scădere a cursului valutar al acesteia. În mod firesc. deşi în aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile. care va constrânge guvernele să ia măsuri drastice. nu reuşeşte acest deziderat din cauza ofertei naţionale insuficiente (dacă suntem în situaţia unei stagflaţii sau slumpflaţii). fie controlul ofertei agregate. pe această cale. dar şi situaţii grave de sărăcie şi diferenţieri sociale. întrucât presupune scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi. şi anume reducerea numărului de salariaţi. În general. cu suficiente argumente. când climatul social se înrăutăţeşte pe acest fond. Astfel. după cum am spus.2. dar în aşa fel încât ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai mare. inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. că pentru a avea o inflaţie redusă trebuie acceptat un anumit grad de subocupare a forţei de muncă. subminându-i serios capacitatea de a investi. Politici antiinflaţioniste Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social. Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie Cercetările economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat. care vor sancţiona acest lucru în perioadele electorale. Philips. ce vor avea un puternic impact social. în acelaşi timp. Consecinţe în plan social Toate aceste consecinţe în plan economic se vor repercuta inevitabil şi în plan social. deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa de muncă disponibilizată. statul are de câştigat de pe urma fiscalităţii. să permită creşterea economică şi limitarea şomajului. Aceasta. importuri care vor fi din ce în ce mai costisitoare. pe fondul unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor şi a unor presiuni salariale tot mai sufocante. În consecinţă. 9. în sensul sporirii ei. De asemenea. Pe de altă parte. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi accelerată a balanţei de plăţi. De asemenea. Cursul valutar şi balanţa de plăţi Inflaţia este însoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare. 65 . pentru acoperirea cererii interne de produse. guvernele şi celelalte autorităţi publice îşi pierd credibilitatea în rândul maselor. toate acestea în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist. desprinse din analizele lui J. exprimată printr-un curs valutar scăzut.nominal. politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient inflaţia şi. o inflaţie puternică poate afecta întreaga gestiune financiară a unei întreprinderi. W. Un curs valutar scăzut al monedei naţionale antrenează o scumpire a importurilor. în sensul reducerii ei. politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen . Inflaţia va antrena mai degrabă importuri masive. în ciuda cunoscutei relaţii (dileme) inflaţie-şomaj. În acest context. Keynes şi A.inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. care afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări. care sugera la nivelul anilor '60-'70. M. ci şi reală. fie controlul cererii agregate. o monedă naţională depreciată. acolo unde vom întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. întreprinderile aleg cea mai facilă cale de rentabilizare a activităţii. că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj.

datorită efectului său asupra volumului creditului ce se poate acorda într-o economie. precum: fie reducerea cheltuielilor publice. care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte. adică dobânda pe care băncile comerciale o percep de la deţinătorii de efecte de comerţ. care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici. două instrumente sau pârghii de politică economică. monetizându-le la o valoare diminuată cu suma ce reprezintă taxa de rescont. Astfel. şi constituie părţi componente ale unei politici denumite "reflaţioniste". a următoarelor instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului. Aşadar. bilete la ordin etc. Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop. deci asupra mărimii masei monetare. Dimpotrivă. când se urmăreşte o contracţie a masei monetare. înainte de scadenţă. Aceste operaţiuni constau în vânzarea-cumpărarea de pe 66 . ieftinind creditul şi mărind volumul acestuia. de regulă. de către banca centrală. banca centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de evoluţia pe care doreşte să o imprime masei monetare. dacă se are în vedere funcţia de emisiune a creditului. Atunci când intenţionează o extindere a acesteia. se realizează aşa-numita "politică deflaţionistă". De precizat. prin intermediul căruia acestea acţionează în direcţia restrângerii sau extinderii masei monetare. Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers. atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale). variaţia cotei rezervelor obligatorii.♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare.). Operaţiunile de open-market reprezintă un alt instrument esenţial de politică monetară. care constituie o componentă importantă a cererii agregate. atunci se are în vedere reducerea şomajului. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea. fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei. prin intermediul creditului. Manevrarea taxei de rescont generează creşterea sau scăderea costului creditului. În acest context. măreşte taxa rescontului. Acest instrument de politică monetară are însă o anumită limită de eficacitate. fapt care se reflectă în micşorarea sau mărirea masei monetare din circulaţie. în sensul că banca centrală nu-l poate folosi decât în măsura în care băncile comerciale au nevoie de credite de refinanţare. Politicile bugetar-fiscale folosesc. fie creşterea presiunii fiscale. respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor. atunci când aceştia doresc să transforme aceste titluri în lichidităţi. prin intermediul dobânzilor. în concordanţă cu obiectivele de politică monetară ale băncii centrale. anterior scontate de acestea. la îndemâna băncilor centrale. că taxa scontului este întotdeauna superioară taxei de rescont. Manevrarea taxei de rescont reprezintă un instrument dominant al politicii monetare. scumpind astfel creditul din economie şi implicit reducând volumul acestuia. este evident faptul că nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa scontului. reduce taxa de rescont. Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca centrală (de emisiune) achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ. operaţiuni de open-market. cât şi prin politica presiunii fiscale. durată care se întinde până la scadenţa efectelor de comerţ preluate (cambii. fie blocarea (îngheţarea) masei monetare. ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor. adică dobânda pe care o percepe banca centrală pe durata creditării băncilor comerciale.

mai ales. Variaţia cotei rezervelor obligatorii reprezintă instrumentul de politică monetară cel mai generalizat. foarte eficace. pe de o parte. Pentru a avea însă succes. Altfel spus. şi acordarea acestora. atât o creştere a volumului investiţiilor în economie.acordarea unor facilităţi fiscale. ca instrument de politică monetară. adică retrăgând o anumită cantitate de monedă. prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară. care să contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie . Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii. demonetizându-le. întrucât afectează direct multiplicatorul creditului.inflaţia. prin diminuarea. monetizândule. un caracter prudenţial. deci. într-un cont nepurtător de dobândă deschis la banca centrală. care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite în primii ani de activitate. Consecinţele acestei măsuri vor fi. Operaţiunile de open-market au un dublu efect: când banca centrală vinde titluri se reduce cantitatea de monedă centrală de pe piaţa monetară şi se provoacă o scădere a preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate.ieftinirea creditelor. Aceasta din urmă stabileşte cuantumul acestor rezerve. cu prioritate. Politica rezervelor obligatorii. Iată de ce este foarte important. ca principale. În acest context. iar pe de altă parte. trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. Cunoaşterea profundă şi analiza riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică. sau. . dimpotrivă. iar atunci când cumpără titluri de pe piaţa monetară efectele sunt inverse. constă în obligaţia pe care o au băncile comerciale de a-şi constitui rezerve minime obligatorii. influenţa sporirea sau reducerea ofertei de monedă scripturală din partea băncilor comerciale. capacitatea lor de a crea monedă prin credit. următoarele: . mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale. cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţii. în scopuri productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de afaceri viabile. adică introducând în circulaţie o cantitate suplimentară de monedă atunci când le cumpără. ca autorităţile guvernamentale şi politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi ştiinţific şi. bine ancorate în realităţile ţării respective. Variaţia cotei rezervelor obligatorii este un instrument de politică monetară restrictivă. implicit. Banca centrală poate. respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor obligatorii. acţionând asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. Această măsură are. obligaţiuni).piaţa monetară a unor efecte publice sau private (titluri de valoare acţiuni. promovată de banca centrală. adică folosit de către autorităţile monetare din aproape toate ţările industrializate. aceste operaţiuni trebuie să se desfăşoare în condiţiile unui volum suficient de mare de titluri negociabile. diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi. 67 . în anumite situaţii. atunci când le vinde. prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de băncile comerciale. Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera. stimularea ofertei globale pe termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale.

a. 68 . nu există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. creşterea eficienţei capitalului fix. atât achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea acestora). insuficient cunoscut. atât pentru descurajarea monopolurilor şi oligopolurilor. . aplicarea sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix.). cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi sancţionarea celei neloiale. în această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul statului. cât şi practica economică mondială. fapt reflectat atât de teoria.reducerea costurilor de producţie. De asemenea. Soluţiile pot fi diferite. scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin. cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea productivităţii muncii. trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi. reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale. deziderat care poate fi realizat prin eforturile şi implicarea directă a agenţilor economici. creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant etc. Aceştia trebuie să ia în considerare. reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate pieţei interne. în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări. încă. reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import ş. În acest context.reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite. În final.

de regulă. dobânzi). Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare. . . în general. organe ale administraţiei publice centrale şi locale etc. care vizează evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi. specific pieţei obligaţiunilor. persoane fizice sau juridice. Cererea şi oferta de fonduri19 sunt două dimensiuni ale procesului de economisire şi investire. încercând să valorifice mişcarea cursului bursier. precum: societăţi industriale şi comerciale.riscul creditului. supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple. în vederea obţinerii unui câştig. în funcţie de cele două segmente existente. de drept privat sau public.riscul pieţei. . atât deţinătorilor de fonduri cât şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare. adică achiziţionează şi păstrează valori mobiliare. a. adică din ceea ce rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri.CAPITOLUL 10 PIAŢA DE CAPITAL Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare în mod diferit. Aceştia cuprind: instituţiile bancare. pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. precum: . societăţile care gestionează fonduri de pensii etc. fondurile mutuale. Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite înscrisuri. cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor 69 . Oferta de capital provine din economisire.riscul afacerii. b. ce intervine în cazul în care se restrâng posibilităţile de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a titlurilor deţinute. care intervine atunci când debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a titlurilor sau de plată a dobânzilor. Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Oferta este reprezentată de disponibilităţile băneşti temporar libere. . exercitând o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare. cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung. cererea de capital provine din partea emitenţilor persoane juridice. care vizează incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piaţa de capital la un moment dat. Investitorii se împart în două mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali. care apare în momentul adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de capital. exponenţii cererii de fonduri sunt deţinătorii de titluri. instituţii financiar-bancare şi de asigurări. Aceştia pot avea un caracter pasiv. societăţile de asigurări. ca urmare a modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară. societăţile de investiţii. .riscul opţional al investirii. Pe piaţa primară. după ce îşi acoperă cheltuielile de consum. Pe piaţa secundară. adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de potenţialii investitori. având un impact redus asupra cursurilor zilnice.riscul lichidităţii.riscul schimbării cadrului legislativ. de societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari. care vizează atât piaţa valorilor mobiliare. care doresc transformarea acestora în lichidităţi înainte ca acestea să producă venituri (dividende. cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare. şi un caracter activ.

relaţii contractuale între emitenţii şi deţinătorii acestora. În baza acestor relaţii, ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti, în raport cu emitenţii acestora. Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri (hârtii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea şi atragerea disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de altă parte, se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul, în funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei. Această circulaţie a titlurilor se realizează prin acte de vânzare-cumpărare pe piaţa de capital. Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi, ca orice tip de investiţie, este supusă unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi obligaţiunile. În funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor. Acţiunile sunt titluri financiare (de proprietate), negociabile, emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau acţionar, cu următoarele drepturi aferente: - dreptul de a participa cu vot deliberativ în Adunarea Generală a Acţionarilor; - dreptul de participa la împărţirea profitului net al societăţii sub formă de dividende; - dreptul la o parte din activele societăţii, conform cu numărul de acţiuni deţinute, atunci când aceasta este lichidată. Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a contribui cu un anumit procent din pierderile societăţii, în cazul în care ele survin (răspund cu pasivul social în limita aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor. Orice acţiune are o valoare nominală (iniţială, de origine), care se determină prin raportarea capitalului social la numărul de acţiuni emise de societate, astfel: NCSn=V, unde: CS reprezintă capitalul social şi N este numărul de acţiuni. Aşadar, acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. Atunci când se emit acţiuni pe piaţa primară de capital, acestea pot avea o valoare diferită de valoarea nominală, în funcţie de interesele emitentului, numită valoare de emisiune (preţ de emisiune). Aceasta se determină prin adăugarea la valoarea nominală a primei de emisiune (Pe), astfel: Ve = VN + Pe. Vânzarea acţiunilor la preţul de emisiune aduce emitentului un aport suplimentar la capital. Introduse în bursă - piaţa lor secundară - aceste acţiuni vor fi cotate la o valoare de piaţă (cursul bursier), diferită de cea nominală şi determinată zilnic de raportul dintre cererea şi oferta care se manifestă pentru titlurile respective. În mod corespunzător, valoarea bursieră (de piaţă) a unei societăţi, sau capitalizarea sa bursieră, este dată de produsul dintre numărul de acţiuni şi cursul bursier al acestora. Prin urmare această valoare de piaţă (capitalizare bursieră) nu corespunde valorii capitalului social şi se modifică zilnic în raport cu cotaţia bursieră. Pe lângă cele trei categorii de valori ale acţiunilor - valoare nominală, valoare de emisiune şi cursul bursier - în practică se pune deseori problema evaluării acţiunilor, adică a estimării valorii intrinseci a acestora, ce reprezintă în fapt un curs teoretic, în raport cu care trebuie apreciat nivelul cursului curent, de piaţă, al titlurilor. O modalitate de 70

estimare a valorii intrinseci este prin determinarea valorii contabile, putându-se utiliza următoarea formulă: Vn= An/N, unde: An este activul net al societăţii şi N reprezintă numărul de acţiuni. Activul net este reprezentat de partea din activele firmei, neafectată de datoriile contractate de aceasta, astfel: An = Activul total - Datorii totale. În acest caz, dacă VC < C, unde C este cursul la bursă, se consideră că titlurile sunt supraevaluate, ceea ce poate constitui un semnal de vânzare (se poate produce o ajustare în jos a cursului). Dimpotrivă, dacă VC > C, aceasta se poate constitui într-un semnal de cumpărare, deoarece piaţa nu reflectă încă realitatea valorii acţiunilor şi ea va trebui - sub imperiul legităţilor sale proprii - să revină la starea de echilibru, în care cursul reflectă valoarea intrinsecă; altfel spus, titlurile sunt subevaluate încă şi pot fi cumpărate. O altă metodă, care corespunde mai bine naturii titlurilor de drepturi asupra unor venituri viitoare, este estimarea valorii intrinseci prin calcularea valorii de randament a titlurilor. Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe acţiuni, care se repartizează anual acţionarilor, în funcţie de deciziile Adunării Generale a Acţionarilor, care analizează mărimea profitului realizat. Fiecare acţionar va beneficia de dividende, într-o anumită sumă, în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului înregistrat de societate, acesta din urmă, în mărime netă, reprezentând sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determină în funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata dividendului, aceasta din urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic va determina o scădere a ratei dividendului şi invers). Formula de calcul este următoarea: DnRVD×=, unde: Vn - valoarea nominală a acţiunii şi RD - rata dividendului, sau: NPn=D , unde: Pn - profit net repartizat şi N - numărul de acţiuni. De exemplu, dacă: Vn = 1000 lei/acţ; Pn = 200.000 lei; N = 500 acţiuni, rezultă D = 200.000 / 500 = 400 lei/acţiune; sau D = 1000 lei × 40% = 400 lei/acţiune Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat în acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil. Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului pentru acţiunile comune; în schimb ele nu dau dreptul la vot. Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de timp. Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la scadenţă, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul acestor titluri. Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă 71

intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de $, pe termen lung, ea poate să emită 100.000 de obligaţiuni, fiecare având o valoare de 1.000 $. Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin următoarele elemente tehnice: - Valoarea nominală (Vn), care este determinată de raportul dintre suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, astfel: Vn = IN, unde I - valoarea împrumutului şi N - numărul de obligaţiuni emise. - Valoarea de emisiune (Ve), respectiv preţul la care titlul se oferă la emisiune. În acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate sau 100%), când preţul de emisiune corespunde cu valoarea nominală (Ve = Vn), sau o emisiune sub pari, când, printr-un preţ de subscripţie inferior (de exemplu 98%), se oferă un avantaj investitorilor (Ve < Vn). Acest avantaj, care reprezintă un cost pentru emitent, îmbracă forma primei de emisiune (Pe), care reprezintă diferenţa pozitivă dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune, adică: Pe = Vn − Ve sau Ve = Vn − Pe. Valoarea de rambursare (Vr), care este de regulă egală cu valoarea nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr = Vn). Se poate aplica şi o rambursare supra pari, superioară valorii nominale (de exemplu 102%), constituindu-se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea deţinătorului (Vr > Vn), determinată astfel: Pr = Vr − Vn sau Vr = Vn + Pr. Rata dobânzii (Rd) reprezintă raportul procentual dintre mărimea dobânzii (cuponul de dobândă) şi valoarea împrumutului (valoarea nominală), astfel: Rd = DVn× 100. Cuponul de dobândă reprezintă fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii, D = Vn × Rd. - Amortizarea împrumutului, respectiv răscumpărarea de către emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, în acest fel, a creditului. În principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă, când întregul împrumut este rambursat în ultima zi a termenului, fie prin anuităţi constante, adică restituirea în fiecare an a unei sume constante ca parte a creditului. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului unic, caz în care dobânzile nu se mai plătesc anual, ci sunt capitalizate şi rambursate la finele perioadei ca o sumă globală, fie sub forma cupoanelor anuale, caz în care dobânda se calculează la valoarea rămasă de rambursat. Obligaţiunile, ca şi acţiunile, pot fi negociate şi tranzacţionate pe piaţa secundară de capital, având şi ele o valoare de piaţă, care depinde de raportul cerere-ofertă pentru astfel de titluri. Dacă în cazul acţiunilor, acest raport este influenţat în mare măsură de nivelul dividendelor obţinute, în cazul obligaţiunilor rolul decisiv îl au dobânzile oferite de emitent. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni: - obligaţiune ipotecară - înseamnă că datoria este garantată cu ipotecă pe activele firmei emitente; - obligaţiune generală - este o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea, ca garanţie, a unui activ particular; - obligaţiune asigurată - este garantată cu titluri asupra unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant; - obligaţiuni cu fond de răscumpărare - când emitentul alimentează periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective; - obligaţiuni 72

solicitatori de fonduri. permiţând capitalizarea agenţilor economici participanţi. care intră în posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. . Ea este. creditorii au prioritate în faţa acţionarilor. adică o finanţare directă a acestora din urmă. Pe acest segment de piaţă sunt lansate primele emisiuni de titluri financiare. cu acţiuni ale emitentului. În cazul obligaţiunilor riscurile sunt mai mici: riscul de nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat). în cazul acţiunilor. Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni pot fi sintetizate astfel: a) Rolul deţinătorului în gestiunea activităţii emitentului.ce pot fi preschimbate. cât şi internaţională. Piaţa titlurilor financiare. fără a creşte numărul de acţionari şi gradul de dispersie a acţiunilor. un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri (emitenţii) şi de plasament în aceste titluri. Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către agenţii economici. în cazul acţiunilor sunt mai mari: risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei. pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare. Ca prim segment al pieţei capitalului. dobânzile a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent. b) Veniturile pentru titularul titlului. atât pe piaţa de capital naţională. În concluzie. pentru atragerea capitalurilor disponibile pe termen mediu şi lung. Piaţa obligaţiunilor constituie o alternativă eficientă de apelare la fonduri împrumutate şi prin faptul că nu se impune o negociere a contractului de împrumut. Ea funcţionează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) şi cei care au nevoie de capital (emitenţi). fiind cadrul în care emitenţii atrag resurse băneşti pentru finanţarea unor activităţi economice sau acoperirea unor deficite bugetare.obligaţiuni convertibile . în cazul lichidării firmei. iar cea a obligaţiunilor este limitată (până la data scadentă). iar situaţia lichidării firmei.retractabile . deci. Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a fondurilor pe termen mediu şi lung. este acela de drept de vot în adunarea generală. c) Riscurile asumate de proprietarul titlului. iar în cazul obligaţiunilor. riscul de a pierde fondurile investite. ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. ea presupune emiterea valorilor mobiliare şi plasarea lor pentru prima dată pe piaţă.care pot fi răscumpărate înainte de scadenţă de către firma emitentă. în cazul acţiunilor sunt dividendele (legate de rezultatele firmei). Piaţa primară asigură astfel întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri. d) Durata de viaţă a acţiunilor este practic nelimitată (sau până în momentul în care firma emitentă este lichidată). Pe această piaţă se manifestă o relaţie directă între deţinătorii şi utilizatorii de fonduri. la opţiunea deţinătorului. o emisiune de obligaţiuni poate aduce societăţii comerciale emitente resurse suplimentare. ea se împrumută direct de la publicul investitor (finanţare directă). instituţii financiar-bancare sau autorităţi publice. De asemenea. de către diferiţi agenţi economici. Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe care se vând şi se cumpără titluri financiare nou-emise. iar în cazul obligaţiunilor este inexistent. creditul fiind mai eficient şi uneori mai ieftin. ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii). ca în cazul creditelor bancare. este structurată pe două mari componente (segmente): piaţa primară şi piaţa secundară. din partea deţinătorilor 73 .

care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. adică a titlurilor emise şi puse în circulaţie pe piaţa primară. numit curs. precum şi mijlocul prin care un investitor poate achiziţiona un pachet de acţiuni la o anumită societate sau poate deveni creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare şi subscripţia de obligaţiuni). Piaţa secundară. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează. Pe acest segment de piaţă. adică de către investitori. ca barometru al nevoii de capital. în principal. plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în favoarea emitentului de titluri. titlurile sunt tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea. negociabilitatea titlurilor trecute prin piaţa primară şi atragerea.Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare). Problema fundamentală a activităţii pe piaţa secundară de capital este. Emitenţii de valori mobiliare (solicitanţii de fonduri) pot fi următoarele categorii de persoane juridice: . şi este un preţ ferm. dar a unei cereri şi oferte derivate. piaţa secundară poate fi considerată ca o piaţă absolută. în fapt. Uneori. oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) înainte ca acestea să producă venituri (dividende sau dobânzi). Ambele tendinţe se referă la dividendele sau dobânzile obţinute la sfârşitul anului financiar.societăţile care se înfiinţează prin subscripţie publică. Ca expresie a reglării libere a cererii şi ofertei de valori. a investitorilor instituţionali. prin cele două componente ale acesteia (piaţa bursieră şi piaţa extrabursieră). îl constituie valoarea nominală. . plasamentul privat şi emisiunea de obligaţiuni). care reprezintă preţul titlurilor stabilit în urma negocierii şi care ascunde două tendinţe: de maximizare a rentabilităţii unei acţiuni sau obligaţiuni şi de minimizare a riscului specific oricărui titlu. în funcţie de cerere şi ofertă. rolul de intermediari îl pot avea şi societăţile de valori mobiliare.societăţile care au nevoie de împrumuturi pe termen mediu şi lung. dar şi al stării economiei naţionale. Aceasta asigură mobilitatea capitalurilor.de fonduri (investitorii).societăţile comerciale. private sau de stat. Operaţiunile specifice pieţei primare de capital reprezintă. mijloacele prin care o societate comercială poate obţine fonduri pe termen mediu sau lung (oferta publică de vânzare. în urma 74 .autorităţile guvernamentale. un rol de concentrare a cererii şi ofertei de titluri. Pe piaţa primară de capital preţul de vânzare al titlurilor. deopotrivă. Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise. pentru finanţarea unor investiţii. autorizate în acest sens de către organul de reglementare a pieţei capitalului (în ţara noastră . Obiectivul se realizează prin cursul bursier. . . Toate acestea sunt subordonate aceluiaşi obiectiv: speranţa obţinerii unui profit cât mai mare într-un timp mai scurt. Această piaţă îndeplineşte. centrale sau locale. . certificând astfel că titlurile respective au o anumită valoare. deci. adică suma înscrisă pe titlu. Existenţa acestei pieţe garantează deţinătorilor de titluri posibilitatea negocierii acestora şi transformarea lor în lichidităţi. în scopul acumulării unui capital social iniţial cât mai mare. instituţii financiar bancare şi de asigurări. formarea preţului (cursului) titlurilor. care au nevoie de fonduri pentru finanţarea unor proiecte economice naţionale. pentru acoperirea unor cheltuieli publice sau deficite bugetare. care în schimbul unui comision. prin intermediul societăţilor bancare.organele administraţiei publice. care doresc să-şi majoreze capitalul social. ca şi cea primară.

Invers. atunci când se realizează mai multe tranzacţii la vedere pe diferite pieţe. speculatorul ″la scădere″ mizează pe o scădere a cursului titlurilor cu care lucrează şi. Printre cei mai importanţi dintre aceştia. tranzacţiile bursiere la termen deţin ponderea covârşitoare (cca 80%) din totalul operaţiunilor. rata medie a dobânzii pe piaţa monetară. în mod clasic. câştigănd din diferenţa de preţ (a cumpărat mai ieftin şi a vândut mai scump). Aceste tranzacţii se caracterizează prin aceea că persoana care adresează ordinul de vânzare sau cumpărare îşi asumă obligaţia ca imediat (sau în perioada de lichidare normală). speculatorul ″la creştere″ anticipează o majorare a cursului şi dă un ordin de cumpărare futures. de regulă. El este un speculator ″á la baisse″. Cel care reuşeşte să previzioneze evoluţia reală a cursului titlurilor va câştiga. Aceste operaţiuni se realizează. a căror cuantificare se reflectă în raportul dintre cererea şi oferta de titluri. Operaţiunile la termen. cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″cash″. comportamentul psihologic al participanţilor etc. el va dobândi titlurile la cursul stabilit anterior şi va face o vânzare la vedere. şi le va ceda cumpărătorului. conjunctura economică internă şi internaţională. preţul fiind însă stabilit în momentul încheierii tranzacţiei (T0). prin contract. astfel că obiectivul principal al operatorilor nu este primirea sau livrarea efectivă a hârtiilor de valoare. un investitor poate cumpăra valori mobiliare. în ziua scadenţei. dinamica preţurilor (fenomenul inflaţionist). În ţările cu o piaţă de capital dezvoltată. Operaţiunile la vedere. câştigând diferenţa dintre cele două cursuri (a vândut mai scump şi a cumpărat mai ieftin). El este un speculator ″á la hausse″. Un rol important pe piaţa secundară de 75 . să pună la dispoziţia partenerului titlurile vândute sau suma de bani reprezentând preţul tranzacţiei. la o dată viitoare (T1). constau în asumarea. operatorii câştigând din diferenţa de preţ (operaţiuni de spreading). adică scade cursul. iar celălalt va pierde. Dacă până la scadenţa contractului. Astfel. constau în schimbul titlurilor contra unor sume băneşti în ziua tranzacţiei şi la cursul existent şi acceptat de către participanţi în momentul respectiv. el va achiziţiona titlurile printr-o operaţiune la vedere. cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″futures″. a obligaţiei de a cumpăra sau vinde o anumită cantitate de titluri financiare. de către participanţi. care poate fi substanţial diferit de valoarea nominală. în două categorii: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. va da un ordin de vânzare futures. cu intenţia de modificare a structurii portofoliului de titluri deţinut sau pentru transformarea activelor financiare în lichidităţi. un caracter speculativ şi se împart. Astfel. Un client care vinde ″cash″ trebuie să predea titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen. perspectivele economice ale emitentului. în ziua scadenţei. ci obţinerea unui câştig din eventualele diferenţe favorabile de curs. Dacă până la scadenţă cursul creşte. între ziua încheierii contractului şi scadenţa acestuia. ca atare. Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative. Pot avea şi scop speculativ. previziunile sale se adeversc. Principalele operaţiuni (tranzacţii) care se efectuează pe piaţa secundară a capitalului (piaţa bursieră) au. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori. în general. cu condiţia să plătească în aceeaşi zi (sau în câteva zile) integral contravaloarea acestora. primind contravaloarea acestora în contul său deschis la societatea de bursă (societatea broker).operaţiunilor de negociere. unde titlurile cotează în mod diferit. se pot enumera: rezultatele economicofinanciare ale emitentului.

Trebuie subliniat că între cele două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură. prin aceasta protecţia investitorilor. care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii economice şi extraeconomice. cu atât atractivitatea este mai mare. la costuri cât mai reduse. ce reprezintă un anumit procent din tranzacţia încheiată. la noile oportunităţi. în tranzacţiile cu titluri. Un activ care nu este lichid nu poate fi revândut.Over the Counter). ele se influenţează reciproc şi. şi de active financiare. . O societate de bursă îndeplineşte funcţiuni de dealer (comerţ cu titluri). ca şi normelor stabilite în ansamblul sistemului economic. aceea de a mobiliza capitalurile investite şi de a transforma investiţia într-o valoare comercializabilă. făcând apel la portofoliul propriu de Funcţionalitatea pieţei secundare de capital se bazează pe cele două componente ale acesteia: piaţa bursieră (bursa de valori) şi piaţa extrabursieră (piaţa OTC . un comision. active (titluri) financiare. contracararea tendinţelor de monopol şi. Transparenţa asigură libera concurenţă. O societate de bursă (de valori mobiliare) îndeplineşte funcţiuni de broker (de intermediere). respectiv operaţiuni de vânzarecumpărare de valori mobiliare în nume şi pe cont propriu (acţionează ca dealer).capital revine societăţilor de valori mobiliare (societăţi de bursă). pe de o parte. respectiv vânzareacumpărarea acestora în numele şi pe contul unor terţi (acţionează ca broker). adică o organizare foarte riguroasă a pieţei prin reglementări specifice. respectiv abundenţa de fonduri disponibile. care să conducă la crearea unui mecanism de vehiculare totală şi corectă a informaţiilor. în timp ce piaţa secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea (lichiditatea) produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri băneşti (preţul unei noi emisiuni). găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei. care sunt organizate ca societăţi pe acţiuni şi îndeplinesc următoarele funcţiuni: efectuează intermedierea în comerţul cu titluri. contracarându-se tendinţele de manipulare a pieţei. ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: . dacă piaţa primară este suportul existenţei şi funcţionării pieţei secundare. ca remuneraţie. în mod operativ şi fără întreruperi. cu cât el este mai redus.lichiditatea. efectuând operaţiuni în numele. atunci când. respectiv accesul direct şi rapid la informaţii relevante atât pentru deţinătorul de titluri. . Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare a activelor. a tranzacţiior. respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă. mai mult. o piaţă financiară este eficientă în măsura în care este inovativă.efectuează comerţ cu titluri. piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară. cât şi pentru deţinătorul de fonduri. Prin aceasta se anulează una dintre principalele funcţii economice ale activelor financiare. singura posibilitate de a recupera valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce.corectitudinea (fair market).adaptabilitatea.transparenţa. . adică deţinătorii de fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active financiare. atunci când participă la tranzacţii în calitate de contraparte. O piaţă este lichidă atunci când există posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra. pe de altă parte. pe contul şi riscul acestuia şi încasând. acţionează ca un reprezentant al clientului (prin intermediul unui personal specializat format din agenţi bursieri). Explicaţia rezidă în faptul că piaţa primară oferă pieţei secundare produsele ce urmează a fi tranzacţionate. . Pentru ca piaţa secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine într-o economie modernă.eficienţa. . prin produsele pe 76 . Se poate spune că.

care le oferă acesteia. ci. piaţa secundară. cele două noţiuni. Precizarea este necesară. rămâne un proces specific pieţei primare. De asemenea. reprezintă factorul motor de determinare a atractivităţii şi dezvoltării pieţei primare. de piaţă primară şi secundară. chiar dacă s-au folosit facilităţile bursei. prin rezultatele tranzacţiilor şi informaţiile oferite. nu trebuie privite prin prisma coordonatelor spaţiale şi temporale. Aceasta nu înseamnă că vânzarea valorilor mobiliare a fost un proces al pieţei secundare. 77 . ci a proceselor şi mecanismelor specifice fiecăreia. deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare poate fi oferită publicului şi prin intermediul sistemului de tranzacţionare al pieţei bursiere sau extrabursiere.

anul fiscal 1998 începe la 1 ianuarie 1998 şi se încheie la 31 decembrie 1998. în vederea definitivării proiectelor de buget. problema cea mai importantă. pe care le depune la Guvern până la data de 25 septembrie a fiecărui an. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă propunerile pentru proiectele bugetelor locale la direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat până la data de 15 mai a fiecărui an. Comitetele şi subcomitetele de specialitate din Parlament examinează propunerile pentru programele şi instituţiile aflate sub jurisdicţia lor. Guvernul ar trebui să înainteze Parlamentului proiectul de buget cel târziu în luna octombrie. care începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. Pe baza acestor proiecte şi pe baza propriului proiect. 78 . cât şi pentru cheltuieli. creşterea economică.1. Ele sunt însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.stârneşte cele mai mici preocupări în procesul bugetar. atât pentru venituri. Deciziile privind fiscalitatea şi cheltuielile sunt adoptate într-o mulţime de subcomitete dominate de grupuri de presiune şi unde dorinţa fiecărui parlamentar este să-şi întărească poziţia politică. multe lucruri nu stau chiar aşa în timpul acestui proces.proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat şi proiectele bugetelor fondurilor speciale. Guvernul trebuie să supună spre aprobare Parlamentului proiectele de bugete menţionate anterior şi proiectele legilor bugetare. În România. Negocierile dintre comitete.CAPITOLUL 11 ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL BUGETAR 11. ocuparea forţei de muncă . dintre Parlament şi Guvern pot să dureze câteva luni. Ministerul Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului de stat. Ordonatorii principali de credite trebuie să depună. În caz de divergenţe. Aceste proiecte trebuie depuse la Ministerul Finanţelor până la 1 august. care constă în obiectivele de stabilitate macroeconomică . bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale. Ministerul de Finanţe acţionează ca o forţă restrictivă întrucât el ţine seama şi de obiectivele de stabilitate macroeconomică. astfel încât acesta să fie adoptat până la începutul anului fiscal. În primul rând. Până la data de 1 iulie. În mod normal. cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an. În practică. dintre Camera Deputaţilor şi Senat. Echilibru sau dezechilibru bugetar? Teoriile economice privesc diferit bugetul ca instrument al atragerii de resurse şi al alocării acestora la nivelul unei economii naţionale. cu acordul primului ministru. Guvernul are un rol hotărâtor. Guvernul operează într-un an fiscal. Ministerul Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor bugetare. De exemplu. comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului. propunerile pentru proiectul bugetului de stat. Până la data de 10 octombrie. Ministerul Finanţelor. însă.stabilitatea preţurilor. Parlamentul îşi asumă acum poziţia de lider în procesul bugetar.

O bună parte din cheltuielile guvernamentale sunt purtătoare de dobândă. achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii şi transferurile bugetare apar împreună sub numele de cheltuieli guvernamentale. Această tendinţă este comună tuturor ţărilor din Europa Centrală şi de Est. cheltuielile pentru plăţile cu dobânda la datorie au crescut.O a doua problemă este că Parlamentul s-a dovedit incapabil să respecte propriile-i reguli. nu se face o distincţie clară între achiziţii guvernamentale şi transferuri bugetare. transferurile bugetare şi impozitele şi taxele. Veniturile bugetului general consolidat au scăzut de la 41. guvernul este obligat fie să redistribuie cheltuielile. Deficitul bugetar apare atunci când cheltuielile guvernului sunt mai mari decât veniturile pe care acesta le realizează. o serie de atribuţii privind perceperea şi administrarea unor categorii de taxe şi impozite. Deşi aceste atribuţii sunt fireşti în contextul unei economii moderne. În România. Pe baza acestei legi. ci şi fragilitatea instituţiilor noi. Scăderea veniturilor bugetare nu este un fenomen specific României. aceasta este afectată direct de schimbările apărute în volumul achiziţiilor guvernamentale. transferurile bugetare. Pe de altă parte. fie să accepte modificarea deficitului bugetar. dobânda plătită pentru datoria publică şi impozitele pe venitul personal şi pe profit afectează în mod direct veniturile agenţilor economici şi indirect cererea agregată. În general.9%din PIB în anul 1991 la 30. Cum afectează deficitul bugetar economia? Pe de o parte achiziţiile guvernamentale sunt o componentă a cererii agregate şi. Cum în ultimii ani datoria publică a crescut pe fondul scăderii veniturilor bugetare. în timpul anului fiscal Parlamentul adoptă legi a căror aplicare induce presiuni asupra bugetului. Evoluţia veniturilor bugetare ale României în ultimii ani arată o tendinţă de reducere a acestora. în formare. În ultimii ani. Totodată. O altă problemă este generată de faptul că şi după ce a adoptat o lege a bugetului. Bugetul de stat cuprinde achiziţiile guvernamentale. În această situaţie. fie să introducă noi taxe şi impozite. Acest fenomen ilustrează nu numai procesul de dezintegrare instituţională a vechiului sistem de comandă. Explicaţia acestei scăderi constă în caracterul incomplet al ajustării sistemelor de impunere şi de administrare a impozitelor în condiţiile dificile ale transformării economice. stabilitatea macroeconomică a ţării poate fi afectată negativ dacă autorităţile locale nu utilizează competenţele lărgite de care se bucură în mod judicios. autorităţile locale au competenţa de a contracta în nume propriu împrumuturi de pe pieţele de capital locale sau străine. ajungând la 4% din PIB în anul 1997. prin urmare.7% din PIB în anul 1997. precum şi acoperirea unor categorii de cheltuieli sunt delegate la nivelul autorităţilor locale. România se identifică distinct între aceste ţări datorită amplitudinii căderii veniturilor bugetare. anul fiscal a început fără să existe un buget. Rezoluţiile privind bugetul nu sunt adoptate la timp sau dacă sunt adoptate nu sunt tratate drept angajamente ferme. Legea Finanţelor Publice Locale asigură un cadru formal de reglementare a relaţiilor dintre bugetul de stat şi bugetele locale. 79 . Modificarea oricărei aceste componente a bugetului are efecte asupra cererii agregate. De fapt. Una dintre preocupările majore în ultimii ani constă în creşterea rolului bugetului ca mijloc de descentralizare financiară.

Dar nivelul actual al veniturilor şi cheltuielilor este afectat semnificativ de stadiul ciclului de afaceri. deficitul este rezultatul unor decizii discreţionare de politică economică. astfel. un caz singular în lume. doar la punerea faţă în faţă a ponderilor deficitelor faţă de PIB. nu este atât nivelul mediu al deficitului bugetar.8%. Chiar şi în cazul în care BNR ar steriliza intrările de capital. În condiţii de inflaţie ridicată. În timpul unei expansiuni. ceea ce duce la creşterea dobânzilor şi la eliminarea sectorului neguvernamental de pe piaţa creditului. Modificările în deficitul structural sunt interpretate drept efecte ale politicii fiscale 80 . Dimpotrivă. O modalitate de separare a efectelor generate de schimbările discreţionare de politică economică de efectele ciclului de afaceri constă în determinarea valorii deficitului bugetar ce ar exista atunci când şomajul sar afla la nivelul ratei naturale. Acesta este deficitul structural. De la început trebuie făcută o primă distincţie privind originile deficitului. Cât de semnificativă este modificarea volumului achiziţiilor guvernamentale. În fond. Atunci când economia se contractă. România nu este. pentru transferurile bugetare şi pentru obiectivele ce vizează achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii.Fluctuaţiile deficitului bugetar Ceea ce interesează cel mai mult din perspectiva fluctuaţiilor macroeconomice. utilitatea şi relevanţa unor asemenea comparaţii rezidă din analizarea modurilor şi a posibilităţilor de finanţare a deficitelor. masa monetară va creşte. bugetul se îndreaptă spre excedent. Acest efect de evicţiune a fost deosebit de puternic în anul 1997. Compararea deficitului bugetar din România cu cele din alte ţări est-europene nu poate fi redusă. finanţarea deficitului prin împrumuturi externe întăreşte anticipaţiile inflaţioniste ale agenţilor economici. Cei care susţin că în România deficitul nu ar trebui să constituie o sursă de îngrijorare fac adesea comparaţii cu deficitele din celelalte ţări est-europene. ţinând seama de condiţia obligatorie a păstrării echilibrelor macroeconomice. Într-o oarecare măsură. pentru modalităţile de calcul ale beneficiilor sociale. Totodată. iar transferurile bugetare cresc. Deficitul bugetar a constituit în ultimii ani în România una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economică. Vom aborda în continuare câteva principii pe baza cărora se pot studia originile şi efectele deficitului bugetar. însă. când creditul neguvernamental a scăzut în termeni reali cu 46. Aceştia anticipează că orice împrumut extern va trebui preschimbat în monedă naţională şi. Finanţarea deficitului se poate face doar prin împrumuturi (interne sau externe) şi prin emisiune suplimentară de monedă. Finanţarea deficitului prin împrumuturi interne măreşte presiunile pe piaţa monetară asupra ofertei de fonduri împrumutabile. bugetul se îndreaptă spre deficit pe măsură ce volumul de venituri colectat scade. ci modul în care bugetul răspunde condiţiilor din economie. aceştia adoptă legi generale pentru impozite şi taxe. însă. acest lucru ar diminua volumul creditului neguvernamental. a transferurilor bugetare sau a impozitelor şi taxelor ca urmare a schimbărilor din economie? Cum fluctuează deficitul guvernamental în comparaţie cu fluctuaţiile din economie? O altă problemă legată de dimensiunea deficitului bugetar constă în posibilităţile de finanţare ale acestuia. decidenţii în politica economică nu pot să determine cu precizie nivelele de încasări şi de cheltuieli guvernamentale.

în condiţiile în care banca centrală urmăreşte să atingă obiectivele de inflaţie propuse. Prin urmare. întrucât deficitul actual depăşeşte deficitul structural. Efectul asupra investiţiilor Dacă ministerul de Finanţe lansează pe piaţa de obligaţiuni de stat sau bonuri de trezorerie pentru a finanţa deficitul. Scăderea în anul 1997 a creditului neguvernamental în termeni reali cu 46. Creşterea volumului creditului guvernamental pe piaţa internă diminuează volumul creditului neguvernamental. care se petrec automat pe măsură ce producţia reală. Modificările în deficitul ciclic reflectă schimbările în presiunea fiscală şi în cheltuielile guvernamentale. deficitul ciclic devine pozitiv.5% (faţă de anul 1996) este unul dintre principalii factori care pot explica scăderea volumului investiţiilor private şi scăderea economică de 6. în anii următori.5% din acel an. aprecierea în termeni reali a leului a fost de 10% iar în luna septembrie 1998 se anticipa o apreciere pentru acest an de aproximativ 19%. importurile au devenit mai ieftine pentru agenţii economici autohtoni. Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte deficit ciclic. Problema este însă că finanţarea deficitului prin împrumuturi internaţionale poate să devină foarte costisitoare. practic. Efectul de evicţiune apare. Vom analiza în continuare patru argumente în acest sens. deficitul actual este mai mic decât deficitul structural şi are o valoare negativă. efortul contribuabililor pentru plata datoriei externe poate să fie considerabil mai mare decât s-a anticipat iniţial.dobânda pieţei interbancare de la Londra). produsele româneşti devenind mai scumpe pentru cumpărătorii străini. aşadar. Accentuarea deficitului de cont curent din balanţa de plăţi externe În anii 1997 şi 1998. România a recurs în ultimii ani la aceste metode. Astăzi majoritatea economiştilor consideră că deficitul bugetar constituie o problemă serioasă. ci şi datorită împrumuturilor contractate de guvern pe piaţa internă. În anul 1997.8% faşă de anul precedent. faţă de anul anterior. cererea sa de împrumuturi se adaugă cererii totale de fonduri disponibile pe piaţa monetară şi astfel ratele dobânzii cresc. Atunci când rata şomajului creşte peste nivelul natural. De ce se apreciază însă leul dacă deficitul bugetar este finanţat din împrumuturi pe piaţa internă? Împrumuturile contractate de guvern pe piaţa financiară internă 81 . În acelaşi timp. Împrumuturile din străinătate O altă posibilitate de finanţare a deficitului constă în emisiunea de obligaţiuni pe pieţele internaţionale de capital sau în împrumuturi directe de la bănci şi de la instituţii financiare internaţionale. în acest fel stau lucrurile astăzi.discreţionare. în condiţiile când creditul guvernamental a crescut cu aproximativ 2. dobânzile pentru obligaţiunile româneşti au crescut în anul 1998 cu aproape 3% peste dobânda de referinţă (LIBOR . Când rata şomajului scade sub rata naturală. De fapt. Aprecierea leului în termeni reali a frânat exporturile. rata şomajului şi inflaţia evoluează pe fondul unui ciclu de afaceri. datorită dimensiunii mari a deficitului bugetar. leul s-a apreciat semnificativ faţă de dolarul SUA. nu numai în urma creşterii volumului achiziţiilor guvernamentale. Ca urmare a evoluţiei nefavorabile din economia mondială şi datorită îndoielilor investitorilor de pe pieţele internaţionale privind capacitatea României de a menţine deficitul bugetar la un nivel redus.

deficitul "explodează" şi ameninţă să înghită întregul PIB. 11. dacă principiul echivalenţei ricardiene este valabil. şi anume creşterea părţii din deficit generată de plăţile cu dobânda aferentă datoriei. şi astfel oferta de dolari care trebuie schimbaţi în lei creşte. În acest context. însă. iar în cazul în care consumatorii sunt suficienţi de raţionali. În general. iar acest lucru înseamnă că. în condiţiile în care se acceptă o creştere a deficitului bugetar. Prin urmare. Sargent şi Neil Wallace. monetizarea deficitului transformă deficitul exploziv în inflaţie explozivă. În cele din urmă. guvernul va trebui să mărească presiunea fiscală pentru a plăti datoria acumulată.prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri şi servicii pe piaţă. iar acest lucru întăreşte presiunile asupra deficitului contului curent din balanţa de plăţi externe.de la apărare naţională şi echitate socială până la 82 . dar nu are nici o intenţie să reducă şi cheltuielile. fapt ce duce la creşterea ratelor reale ale dobânzii. În scenariul creşterii explozive. cererea agregată nu poate fi manipulată prin diminuarea temporară a taxelor şi impozitelor. ceea ce face necesară creşterea împrumuturilor pentru plăţile dobânzii. Brazilia şi Israel.2. Cum guvernul contractează an de an împrumuturi din ce în ce mai mari pentru plata dobânzilor. Implicaţiile acesteia constau în faptul că în cazul în care guvernul reduce presiunea fiscală. Pe de altă parte. Acest scenariu s-a petrecut la începutul anilor '80 în Bolivia. Pericolul exploziei deficitului Creşterea deficitului structural atrage atenţia asupra unui alt pericol. La un moment dat în viitor. Argentina. acesta nu se modifică. taxele şi impozitele din viitor sunt echivalente cu cele de astăzi. Datoria de astăzi a guvernului este echivalentă cu taxe şi impozite în viitor. cresc. iar pe o perioadă mai lungă. volumului transferurilor bugetare şi a achiziţiilor guvernamentale. guvernul nu mai are decât o soluţie de ieşire: să înceapă să monetizeze deficitul. politica bugetară serveşte mai multe obiective care sunt situate pe o plajă extrem de largă . în mare măsură speculative. autoritatea bugetară se împarte între Guvern şi Parlament. Aflat în situaţie de explozie a deficitului. Acesta este principiul general al echivalenţei ricardiene. intrările de capital. Iar aceasta reprezintă formula clasică pentru inflaţie . acest lucru presează tot mai mult asupra ratelor reale ale dobânzii. Pe de o parte. volumul împrumuturilor necesar plăţii dobânzilor la datorie este atât de mare încât datoria creşte mai repede decât PIB. de fapt. chiar dacă restul bugetului rămâne în echilibru. venitul consumatorului nu este decât temporar mai mare. Procesul bugetar este. Problema "exploziei deficitului" a fost formulată de Thomas J. Aşadar. Politica fiscal-bugetară Politica fiscală are efecte semnificative asupra economiei şi în primul rând asupra ocupării forţei de muncă şi asupra stabilităţii preţurilor. Complexitatea lui rezidă din cel puţin două motive. Leul se apreciază în termeni reali. adică să îl finanţeze prin crearea suplimentară de bani. mult mai complex decât sugerează această definiţie. finanţarea reducerii nivelului taxelor şi impozitelor presupune acceptarea creşterii deficitului bugetar.diminuează oferta de fonduri împrumutabile pe piaţa monetară. economiştii consideră politica fiscală drept management al cererii agregate prin intermediul modificării presiunii fiscale.

la un nivel dat al preţurilor. iar economia se va deplasa în jos şi spre dreapta de-a lungul curbei CA1. De exemplu. consumă mai mult. efectul multiplicatorului se extinde în economie. dar. cheltuirea unei sume de bani într-un proiect ce urmăreşte construirea unui pod rutier peste Dunăre măreşte veniturile celor implicaţi în realizarea lui. Cum s-ar putea realiza acest lucru ? Identificarea decalajului de cheltuială Dacă decidenţii în politica economică găsesc o posibilitate de acoperire a acestui decalaj.d. În abordarea clasică. Cheltuielile lor măresc apoi veniturile producătorilor de alimente. decidenţii în politica economică nu vor să aştepte “termenul lung".000 miliarde lei nu este necesar ca guvernul să facă achiziţii în valoare de 100. De ce? Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale este amplificat de efectul multiplicatorului. Sunt luate în considerare atât nivelul actual al achiziţiilor guvernamentale cât şi creşterile induse în cheltuielile de consum. preţurile inputurilor se vor ajusta gradual la acest nivel al cererii. un sistem de irigaţii. în lumea de astăzi. Totodată. 4. Aceste evenimente pot apărea. şi anume achiziţiile guvernamentale. care se află sub controlul lor direct. Dar cât de mult ar trebui să cheltuiască guvernul pentru a realiza ceea ce şi-a propus? Pentru deplasarea curbei cererii agregate spre dreapta cu 100.75. Prin urmare. la rândul lor. decidenţii în politica economică pot folosi un alt element al consumului autonom. atunci ei ar putea obţine ca efect deplasarea curbei cererii agregate şi astfel producţia reală ar reveni la nivelul natural. pot să nu se producă. În principiu. În acest caz. K=1/(1-c'). Este uşor de întocmit o listă cu proiecte ce presupun achiziţii guvernamentale de bunuri şi servicii. pentru acoperirea acestui decalaj de cheltuială ar putea să fie folosită orice creştere a consumului autonom. Aşadar.m. Ar putea să crească exporturile sau mărirea consumului autonom ar putea fi determinată de o creştere a încrederii consumatorilor. Presupunem că înclinaţia marginală spre consum (c') este 0. cererea agregată trebuie deplasată de la CA1 la CA2.simple ambiţii politice. de îmbrăcăminte sau ale lucrătorilor din turism care. De exemplu. Ei doresc să întreprindă imediat ceva împotriva recesiunii. o nouă autostradă. Aceştia cheltuiesc acum mai mult pentru alimente. pe termen lung. Folosind formula multiplicatorului cheltuielilor. oricum înainte de viitoarele alegeri. Întotdeauna există proiecte pe care membrii Parlamentului le-ar sprijini imediat. la fel de bine. În loc să aştepte şi să spere. Pentru a readuce producţia la nivelul ei natural şi dată fiind poziţia curbei ofertei agregate. se obţine valoarea multiplicatorului.a. Dar. politica bugetară urmăreşte stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. practic. Se consideră că recesiunea este determinată de scăderea cererii agregate. îmbrăcăminte sau pentru concediu. înnoirea parcului de vehicule al Poliţiei. pentru a deplasa spre dreapta curba cererii 83 . Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale stimulează cu mai mult de un leu cheltuielile totale planificate. achiziţii guvernamentale în valoare de un leu vor creşte nivelul de echilibru al cheltuielilor cu 4 lei.000 miliarde lei. acoperirea costurilor cu masa de prânz a lucrătorilor din sectorul bugetar ş. Producţia reală va reveni la nivelul ei natural.

626 miliarde lei ş. investiţiile reale planificate scad ca urmare a ratelor mai mari ale dobânzii asociate unui nivel mai înalt al preţurilor. Am văzut în capitolele anteriore cum guvernul poate să determine modificarea cererii agregate schimbând volumul achiziţiilor guvernamentale de bunuri şi servicii. acest lucru înseamnă o reducere cu 10. aceasta este doar o aproximare. Mai departe. d. că exporturile nete şi investiţiile nete nu sunt afectate de modificarea producţiei reale.a. guvernul va trebui să îşi suplimenteze volumul achiziţiilor cu 25. O reducere a taxelor şi impozitelor sau o creştere a volumului transferurilor afectează economia prin efectul asupra consumului. în condiţiile unui nivel dat al preţurilor. o scădere a 84 . Dar. principiile generale ce vor fi abordate în continuare sunt valabile şi în modele mai elaborate. Ca şi în exemplul anterior.m.000 miliarde lei a veniturilor bugetare nete. S-a presupus că nu există impozite pe venit şi. creşterea consumului de alimente. Modificarea preţurilor şi cererea agregată Dacă cererea agregată se deplasează spre dreapta de-a lungul ofertei agregate are loc creşterea preţurilor. de îmbrăcăminte şi a cheltuielilor de vacanţă măreşte veniturile lucrătorilor implicaţi în producerea şi vânzarea acestor categorii de bunuri şi servicii cu 7. Veniturile nete reprezintă taxele şi impozitele colectate de guvern minus transferurile bugetare.agregate cu 100. Acum se pune din nou problema deplasării curbei cererii agregate spre dreapta cu 100. consumul real se diminuează datorită scăderii valorii reale a portofoliului nominal de bani. Presupunem că Parlamentul adoptă o lege care permite o creştere cu 10. Datorită faptului că o creştere a nivelului preţurilor tinde să diminueze fiecare tip de cheltuială planificată. în timp ce nivelul veniturilor guvernamentale rămâne neschimbat. Acest lucru afectează cheltuielile planificate în sensul că efectul de multiplicare al cheltuielilor generat de creşterea achiziţiilor guvernamentale este compensat parţial de creşterea preţurilor. b.000 miliarde lei. Practic. Cum va fi afectată cererea agregată? În primul rând.000 miliarde lei a cheltuielilor privind subvenţionarea dobânzilor pentru creditele acordate construirii de noi locuinţe. Presupunând că înclinaţia marginală spre consum este 0. În concluzie. Aceste efecte ale modificării preţurilor sunt redate de înclinaţia negativă a curbei cererii agregate.000 miliarde lei. c.000 miliarde lei. totodată.75. Desigur. exporturile reale nete se vor diminua datorită faptului că preţurile interne cresc faţă de preţurile din străinătate. această acţiune măreşte venitul disponibil al beneficiarilor acestor credite cu 10.000 miliarde lei. aceştia îşi suplimentează consumul cu 7.d. consumul acestora creşte cu 5. acele elemente din buget care sunt stabilite în termeni nominali vor presupune achiziţionarea unui volum real de bunuri şi servicii mai mic. dat fiind un multiplicator al cheltuielilor cu valoarea 4.500 miliarde lei. nivelul de echilibru al producţiei reale creşte cu mai puţin decât rezultatul produsului dintre multiplicatorul cheltuielilor şi achiziţiile guvernamentale totale. Creşterea nivelului preţurilor afectează cheltuielile reale planificate întrucât: a.500 miliarde lei.

75. se diminuează cererea de bunuri de folosinţă îndelungată şi cererea de bunuri de investiţii. creşterea cheltuielilor guvernamentale nu poate să determine pe termen lung efectele scontate în privinţa creşterii cererii agregate. Cea mai importantă constă în ideea că menajele (gospodăriile) vor cheltui aceeaşi fracţiune dintr-un leu suplimentar provenit din reducerea presiunii fiscale sau din creşterea veniturilor câştigate prin muncă. De exemplu. Ca urmare a creşterii veniturilor. Politica fiscală restrictivă este un mijloc de protecţie împotriva ameninţării inflaţiei. Acesta este efectul de crowding-out (evicţiune). de fapt. prin urmare. Aceasta din urmă ipostază este specifică politicii fiscale expansioniste. Acest lucru se petrece indiferent dacă este vorba de o diminuare a taxelor şi impozitelor plătite guvernului sau de creşterea transferurilor bugetare. un alt model arată că. aceasta poate să şi stimuleze inflaţia. Dar. decid să păstreze o parte mai mare a veniturilor lor sub formă lichidă. dacă această ipoteză este falsă.veniturilor bugetare nete generează un proces de multiplicare similar cu cel rezultat din creşterea achiziţiilor guvernamentale. Aşadar. pentru fiecare creştere proiectată a cererii agregate de 100 lei peste volumul necesar atingerii nivelului natural al producţiei. cererea de bunuri de investiţii. Ratele mai mari ale dobânzii descurajează investiţiile private. iar pe termen lung scăderea investiţiilor private este atât de puternică încât cererea agregată revine în poziţia iniţială. pentru menţinerea curbei cererii agregate în poziţia dorită se caută o combinaţie între volumul transferurilor bugetare. efectul de crowding-out compensează parţial impactul creşterii achiziţiilor guvernamentale asupra cererii agregate. aceasta are ca efect şi creşterea ratelor dobânzii. 85 . Dar. Aceasta este motivul pentru care creşterea veniturilor generată de expansiunea fiscală măreşte cererea de bani. Pe termen scurt. aşa cum politica fiscală poate contribui la reducerea pericolului inflaţiei. achiziţiile guvernamentale pot fi reduse cu 25 lei sau transferurile bugetare se pot diminua cu 33 lei. utilizarea modificării presiunii fiscale sau modificarea volumului transferurilor bugetare ca instrumente de politică economică este mult mai puţin folositoare decât sugerează modelul simplu descris anterior. În primul rând. Mai mult chiar. Dar creşterea ratei dobânzii diminuează cantitatea de bunuri şi servicii cerută.. practic. Creşterea cererii de elicoptere măreşte veniturile lucrătorilor din industria aeronautică şi veniturile altor categorii de lucrători (datorită efectului multiplicatorului). volumul achiziţiilor guvernamentale şi presiunea fiscală. presupunând că înclinaţia marginală spre consum este de 0. Proiectarea bugetului pentru anul următor poate să conţină o combinaţie de reduceri ale volumului achiziţiilor guvernamentale şi de creştere a veniturilor nete tocmai în scopul de a compensa creşterea proiectată a cererii agregate private. Presupunem că guvernul cumpără elicoptere noi de la Ghimbav. Efectul de evicţiune (crowding-out) Întreaga analiză de până acum se bazează pe o serie de ipoteze simplificatoare. gospodăriile (menajele) doresc să cumpere mai multe bunuri şi servicii şi. Deşi sporirea volumului achiziţiilor guvernamentale stimulează cererea de bunuri şi servicii.

preţurile încep să crească. este bucuros să coopereze cu Parlamentul în acest sens. Povestea poate lua. Într-o transmisie televizată. care şi el urmăreşte să fie reales. Clasa politică ar fi bucuroasă să mulţumească alegătorii mărind volumul transferurilor bugetare sau reducând presiunea fiscală. decidenţii în politica economică au jucat rolul "băieţilor buni". iar decidenţii în politica economică ajung din nou în faţa unui moment când trebuie să adopte o decizie grea. care au ţinut seama în proiectarea bugetului de pericolul inflaţiei. curba cererii agregate se deplasează către dreapta. 86 . Preşedintele. şi o altă nuanţă. însă.Până acum. După un an însă. înconjurat de liderii formaţiunilor politice din Parlament. preşedintele semnează legea bugetului pentru anul viitor.

precum: a) pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii. În general. c) migraţia internaţională a capitalului financiar.piaţa secundară. cu o productivitate ridicată. care include angajările în întreprinderi de talie mare.. respectiv a producţiei industriale. Piaţa muncii Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită. puternic sindicalizate. care beneficiază de multe ori de poziţii de monopol sau oligopol. d) variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector. dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa . pe nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. de următorii factori: a) evoluţia produsului intern brut. În condiţiile actuale.1. pe variaţiile cererii şi ofertei economice. ci numai acela care este cerut de factorul de producţie . fiziologice. Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa următorilor factori: a) gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile de salarizare şi de trai diferite. . piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale pieţei . b) amploarea investiţiilor din fiecare ţară. întrucât munca este factorul de producţie determinat. dar şi la nivel individual ş. iar condiţiile de muncă bune. De nivelul cererii şi ofertei de muncă. trebuie precizart că. psihologice. în condiţiile actuale. concurenţa etc. preţul. dreptul la muncă este un drept 87 . În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe. Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se grupează în două categorii. În acest sens.capital şi este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă. care se referă la forţa de muncă angajată în întreprinderi de talie mică. c) restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific.CAPITOLUL 12 PIAŢA MUNCII 12.forţă de muncă. iar locurile de muncă nesigure. a circulaţiei monetare şi a creditului. şi unde salariile sunt şi ele mari. care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale. care prin trăsăturile sale. confruntate cu o puternică concurenţă. sociale şi morale. imprimă anumite particularităţi pieţei muncii. după cum este vorba de piaţa internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă. agricole şi a serviciilor.piaţa primară. Astfel. primitoare de forţă de muncă superior calificată (importul de inteligenţă) etc. b) evoluţia tranzacţiilor comerciale. în ţările dezvoltate economic. oferta. d) politica economică adoptată în diferite ţări. piaţa internă a forţei de muncă este condiţionată. se disting următoarele două segmente de piaţă: .a. unde nu există sindicate şi în care salariile sunt mici sau instabile. se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei muncii. precum şi de structura acestora depinde în mare măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia.cererea. în principal.

legi referitoare la protecţia socială). d) piaţa munci este o piaţa derivată. dinainte acceptat de către agenţii economici. îndeplineşte importante funcţii de ordin economic. salariu. nivelul producţiei trebuie să se adapteze în consecinţă.crearea unui cadru formativ-educativ. De asemenea. pe profesii şi în teritoriu. există şi numeroase reglementări economico-juridice. cum ar fi: . legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă.alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de activitate. social şi educativ. b) în raport cu celelalte pieţe. profesii şi niveluri de calificare. ceea ce determină existenţa şomajului. asociere ce presupune atât complementaritatea. reglementări şi informaţii. în procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale. ci şi pe cele familiale şi sociale. c) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa.fundamental al omului într-o societate democratică. De aceea. b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii. în direcţia orientării. Rolul statului pe această piaţă se manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi salarizarea lucrătorilor. dar şi de sensibilitate. Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui ansamblu de factori. în sensul că cererea de muncă se formează în strânsă legătură cu cererea de bunuri şi servicii. atât a veniturilor primare. . De aceea. piaţa muncii are un grad ridicat de rigiditate. perfecţionării şi reconversiei profesionale a forţei de muncă. permanent oferta fiind mai mare decât cererea. posesorii de forţă de muncă urmează să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale. iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat. productivitate marginală . Prin negocierile de pe piaţa muncii. ce presupune măsuri. Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă. c) piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă. cât şi a celor derivate. între care cei mai semnificativi sunt: a) dimensiunea salariului. Daca cererea de bunuri şi servicii este mare. dar şi ca mediator şi garant al interpretării legislaţiei muncii (iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate). d) sistemul de educaţie şi formare profesională. raportul dintre cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această piaţă. în care negocierea şi contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi ofertei de muncă.formarea şi repartizarea veniturilor în societate.combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie . piaţa muncii este mult mai organizată şi mai reglementată.ca instrumente naturale ale pieţei muncii. . Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri. care. cât şi substituibilitatea eficientă a acestor factori. în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă. e) conţinutul şi durata muncii. un cadru reglementat instituţionalizat. . 88 . Pe lângă concurenţă. condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic. sectoare. fapt ce imprimă pieţei muncii un grad ridicat de imperfecţiune. întrucât tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi. intervenţia statului pe această piaţă este mai puternică decât pe celelalte pieţe.capital.

f) securitatea ocupării. Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii (salariul), asa cum este ilustrat în figura de mai jos.

Fig. nr. 6 Evoluţia atipică a salariului
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură de o putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber. Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, aşa că fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare. Efectul de substituire stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare; iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia

Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă totdeauna imperfectă. Acest caracter se explică prin două categorii de factori: economici, teritoriali şi demografici, profesionali, ocupaţionali. Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor ori familiilor de a lucra în alt teritoriu, fără să renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi a ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentul omului de mediul economico-social, chiar dacă nu are avantaje economice, surprizele necunoscutului etc. Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă în: calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile, 89

insuficienţa şanselor pentru reconversia forţei de muncă, starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale nesemnificative etc. Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific, reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie pe baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor. Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă, respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii. Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.

Fig. nr. 7 Curba cererii de muncă Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare a schimbării preţurilor în economie şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri economice. Cererea de muncă are o anumită elasticitate, determinată, în mod deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi substituite. Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind stabilirea salariilor. Dacă cererea de muncă este elastică, întreprinzătorii vor fi dispuşi să abandoneze cu uşurinţă piaţa şi, din acest motiv, va fi dificil pentru posesorul forţei de muncă de a-şi asigura mărirea salariilor. Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii: dacă cererea pentru produsul final va fi elastică; dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă; dacă alţi factori de producţie (îndeosebi capitalul) pot fi înlocuiţi cu muncă; 90

dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor totale. Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice în condiţiile tehnice şi organizatorice predominante, ca şi de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc şi/sau flux bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând oferta. Într-un model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un raport juridico-economic între proprietarul muncii şi proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se realizează, de regulă, prin intermediari ca: sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul), prin diverse compromisuri Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un venit fundamental. Pe piaţa muncii oferta de muncă se referă numai la munca remunerată cu salariu. Alte tipuri de cerere de muncă nu fac obiectul acestei pieţe specifice. Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând seama de următoarele relaţii: muncă-proprietate; muncă-competiţie; muncă-putere publică. Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în esenţă, crearea unei economii cu piaţă concurenţială prerformantă şi durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un rol primordial, reflectând problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială. Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum sunt: - Resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în general, relativ constante, cu o uşoară tendinţă de creştere temporară, ca pondere în populaţia totală, în timp ce populaţia ocupată s-a redus considerabil. Rata şomajului a crescut, astfel că, pe fondul unor resurse de muncă relativ constante, ea se modifică nu atât pe seama ocupării, cât pe seama ieşirii de sub incidenţa legală a perioadei de şomaj. - Raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari influenţează echilibrul pieţei muncii într-o proporţie importantă, ţinând seama de principiul potrivit căruia pensiile sunt plătite prin contribuţiile celor care lucrează. Raportul dintre numărul mediu de pensionari şi şomeri, pe de o parte, şi populaţia ocupată şi numărul de salariaţi, pe de altă parte, exprimă presiunea ce se manifestă asupra veniturilor celor care lucrează sau rata de dependenţă. Aceasta presupune ca relaţia dintre productivitatea muncii şi salariu să fie apreciată mai complex, luând în calcul şi ajutoarele de şomaj şi contribuţiile la pensii. - Restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a recesiunii şi inflaţiei. Aceasta înseamnă că restructurarea ocupării în România s-a înfăptuit nu prin substituţia firească dintre muncă şi capital pe calea investiţiilor şi, deci, nu s-a realizat o restructurare competitivă de dezvoltare economică Ramurile care au cunoscut o restructurare a ocupării mai puternică sunt acelea unde se înregistrează o productivitate scăzută sau sunt consumatoare directe de P.I.B. şi valoare adăugată. Dintre aceste ramuri, unele vor putea contribui în perspectivă la creşterea valorii adăugate. 91

dacă PIB evoluează în acelaşi fel. existenţa şomajului nu se datorează numai economiei. generează şomaj sau. dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai mică în raport de cererea de muncă pe care o generează producţia. omul nu poate trăi fără activitate economică. iar dacă acesta există.încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia. dar nu şi determinată de aceasta. rezultanta combinării schimbărilor ce intervin în dinamica productivităţii. dar cererea de muncă nu este direct determinată de trebuinţele acestora. procreare şi înmulţire. nu se va forma şomaj. Progresele medicinii. de forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor generatori.şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte. permit astăzi controlul naşterilor ca proces demografic fundamental. dar comportamentul familial. dacă populaţia activă şi productivitatea luate împreună cresc mai mult. şomajul va creşte şi mai mult. s-ar putea chiar resorbi într-o anumită măsură.dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior productivitatea creşte. Şomajul devine. . ci de activitatea economică. Explicaţia are în vedere că: . . tradiţiile existente.proces ce stă la baza ofertei de muncă. Şomajul În termenii pieţei muncii. fără să producă. şomajul se amplifică mai mult. sub formă de şomaj. iar productivitatea şi populaţia activă luate împreună scad mai mult decât PIB. politicile demografice şi numeroşi alţi factori sociali sau naturali condiţionează creşterea demografică . cunoştinţele ştiinţifice despre fertilitate. au alte determinări concrete. şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de natură exclusiv economică. prin interacţiunea lor. punctul de pornire îl formează omul şi societatea. daca există deja. şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă. în condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi. piaţa muncii este doar locul unde se deversează influenţele tuturor factorilor şi dă expresie rezultantei negative care se constituie. Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de a se angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt 92 . va trebui să recunoaştem că nu o vom regăsi numai în economie. Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OECD confirmă această idee. Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen neomogen.12. sau evoluează una crescând şi alta scăzând de aşa natură încât creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB. Desigur. populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care. iar dacă populaţia activă se va mări. îl extinde. În această optică.2. astfel. Dacă însă ne punem problema originii ofertei şi cererii de muncă. Există ţări cu trebuinţe enorme dar cu economii slabe care generează o cerere de muncă restrânsă. în mod deosebit. În extremis. deplasând explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice în lumea faptelor uşor de perceput. Condiţia demografică ni se pare aici cea mai importantă. la rândul lor. . Oferta de muncă este influenţată de economie. În concluzie.

Şomajul fricţional sau tranzitoriu . De aceea. Economiştii de după Keynes l-au numit şomaj keynesian. amplu la acea dată.M. un şomaj permanent. perimarea unor produse şi. mai ales sub incidenţa crizei energetice.şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi precum construcţiile şi agricultura. socială etc. În literatura de profil este cunoscut şi ca şomaj NAIRU (care nu determină accelerarea salariilor). Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte criterii care nu ţin însă de natura sa. revoluţiei tehnico-ştiinţifice. În această categorie se include şi şomajul din ţările sărace cu creştere demografică. a unor meserii. J. Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte: Nivelul şomajului . închiderea firmelor nerentabile. Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este determinată de conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi. defecţiuni ale unor maşini şi utilaje. precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de muncă. Această denumire se aplică pentru: . perioade şi regiuni ale aceleiaşi ţări.şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi depresiune care caracterizează lumea industrializată. . economistul francez Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj neinflaţionist.ca rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări. devine clar că măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai aproape de realitate.stare de inactivitate forţată impusă de discontinuităţile care survin în procesele tehnice de producţie: greve. cât şi de competenţele necesare exploatării resurselor umane. În perioada anilor '30 ai secolului nostru.se determină atât absolut . întreruperea energiei etc. Procesul generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu capitalul.ca număr (masa şomajului) . Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare economică. Are dimensiuni apreciabile în economiile marilor ţări. denumit şi şomaj normal pentru că nu este determinat de factori conjuncturali şi monetari. Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii. pe care îl denumeşte şomaj involuntar.atunci când lucrează. 93 . dar lipsite atât de capital.starea de inactivitate momentană (termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui loc de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. o dată cu acestea. Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea exista oricând. geografică. s-a formulat concluzia că în orice societate există un şomaj natural care nu poate fi resorbit. Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi. datorită modificării gustului şi opţiunilor consumatorilor. Şomajul tehnic . care au loc în diferite ţări. Keynes remarcă existenţa unui alt gen de şomaj. Această formă de şomaj există numai pentru cei care doresc un salariu superior celui ce se formează pe piaţă ca expresie a raportului cerere-ofertă de muncă. zonală.cât şi relativ .

M. se estimează că. ordinul de mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi indicatori ai nivelului şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele relevate înainte. nivelul respectiv a crescut la 5%. inclusiv în România . Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite. şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană. la circa 3% din populaţia activă. J. s-a făcut şi pasul logic următor. momentul când în activitatea economică. cei mai utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor sunt primii care părăsesc firul de aşteptare. În competiţia care există între aceştia. După unii autori. şomajul deghizat care este specific mai ales ţărilor slab dezvoltate. dar s-a diminuat în anii '80. are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor. cu eficienţă (productivitate) mică. de altfel. Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel minim. Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. printr-o analogie cu un fir de aşteptare format din cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea remunerării. în SUA. în prezent. a avut loc o tendinţă generală de creştere a duratei care diferă pe ţări şi perioade istorice. precizează. 94 . La acest nivel al şomajului. mâna de lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât productivitatea. Nu există o durată a şomajului legiferată. un asemenea nivel echivalează cu o rată a şomajului aproximativ de 1%. În cea mai mare parte a ţărilor. Pentru alte ţări europene se admite că imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1-2%. pe când în Europa occidentală a crescut. Ocuparea deplină a forţei de muncă este. adesea. astfel. Keynes. dar este întâlnit şi în ţările est-europene. Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. În funcţie de aceasta se poate distinge: şomajul total care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii. echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de câteva procente. Ulterior. În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol. şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. considerându-se că scăderea şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă. unde numeroase persoane au o activitate aparentă.5-4%. că folosirea deplină a mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului.Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările. atingând în unele cazuri 18-24 luni. Cei care rămân sunt afectaţi de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei vor fi supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii. deci. dar este compatibilă cu şomajul voluntar şi fricţional. la niveluri apreciabile. Criteriul economic al supraocupării devine. În timp. pentru noii angajaţi. Acest gen de şomaj este relevat. nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica. ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1. dar în numeroase ţări există reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de creştere. Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a forţei de muncă. după unii autori.

şomajul are tendinţa. 12. pierderea calificării profesionale prin inactivitate. Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către autoritatea publică. Potrivit studiilor Comisiei economice a ONU pentru Europa. domeniul în care au lucrat. ceea ce reprezintă peste 10% din populaţia activă. categoria socio-profesională căreia îi aparţin.inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări. vârstă etc. Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un număr mai mare de oameni decât al şomerilor. să se agraveze. apariţia problemelor de sănătate. Pe plan mondial. că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii. Efectele şomajului Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale. Una din modalităţile cele 95 . Aceasta este situaţia şi în ţările din centrul şi estul Europei. aspect cu atât mai negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate. spre a le asigura un minim de existenţă considerat sau admis oficial ca fiind "rezonabil". în ţările din această parte a lumii. În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă. Şomajul. ramurile de activitate din care provin. este direct legat de scăderea producţiei industriale. precaritatea situaţiei materiale. dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată. Dintre cele mai importante. cât şi sociale.3. în România. . cheltuieli care rămân încă nerecuperate. deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Structura şomajului sau a componentelor acestuia. conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale.contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj. Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de venit pe care acesta le antrenează. toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj. dar ne vom circumscrie referirile numai la aceştia din urmă. creşterea cheltuielilor pentru achiziţiile de petrol. numărul celor care nu au un loc de muncă depăşeşte cu mult un milion. constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii. categorii de vârstă. rasă etc. tinerii (până la 25 de ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active. dintre ele remarcându-se Polonia cu peste două milioane de şomeri. formate prin clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării. amintim: . se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează. în ultimii ani. familiale. astfel. sex. în diferite măsuri. Sintetizând. ci şi asupra celor care fac parte din populaţia ocupată.Pentru ei. Se relevă.) li se adaugă pierderea încrederii în sine. de asemenea. Măsuri de diminuare a şomajului şi efectelor sale Şomajul ridică în toate ţările două probleme foarte actuale: asigurarea în fapt a dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri. sistarea sau restrângerea activităţii în unele sectoare sub incidenţa crizei economice.

Indemnizaţia de şomaj reprezintă. recalificare şi reorientare a şomerilor. legal. Persoanele care au beneficiat de ajutorul de şomaj. precum şi a programelor de încadrare în activitate. Recent. 51% în Canada. 50% sau 55% din media salariului de bază brut. indexat. 52% în Germania şi Anglia. ponderea indemnizaţiei de şomaj în salariul unui celibatar oscila între 28% în Marea Britanie şi 55% în Italia. Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie. din care s-a dedus impozitul. reglementările în vigoare stipulează acordarea ajutorului de şomaj pentru o perioadă de cel mult 227 zile într-un cuantum exprimat în patru variante. În legătură cu acordarea acesteia se remarcă practicarea unor sisteme care au numeroase prevederi limitative. avut în ultimele trei luni. indexat. Dacă ţinem seama de aceste aspecte. s-a transformat într-o investiţie în resursele umane pentru inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii pieţei muncii. două aspecte devin preocupante: cu toată creşterea. Funcţia activă a indemnizaţiei de şomaj nu se manifestă numai în mod direct. indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului prin susţinerea programelor de calificare. indexat. Mijloacele necesare finanţării funcţiei de asistenţă a indemnizaţiei de şomaj sunt obţinute de la bugetul de stat şi se constituie prin promovarea unui mecanism de redistribuire a veniturilor la nivelul societăţii. în funcţie de situaţia în care se află cel ce urmează s-o primească: 60 sau 70% din salariul de bază minim pe ţară. în general. brut. din care se scade impozitul. implică o creştere rapidă a sumelor folosite sub această formă. Ponderea sa faţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe ţări. dar creşterea şomajului şi menţinerea sa la niveluri relativ ridicate în mai toate ţările.o sumă egală cu 40% din salariul minim pe ţară brut. sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot mai mult şi nu i se mai poate face faţă. desigur. ci şi indirect.activ. În măsura în care este destinată asigurării. un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se pot grupa pe două mari distincţii sau funcţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. Privită însă ca asistenţă. indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată şi atât timp cât persoana ce o încasează dovedeşte că este şomer şi că realizează venit sub un anumit nivel. Contribuţia sa la diminuarea şomajului pe această cale constă în descurajarea unora care vor să-şi abandoneze locul de muncă (indiferent 96 . Alocaţia de sprijin se acordă pe o perioadă de 18 luni. 26% în Italia. sumele folosite pentru plata indemnizaţiei de şomaj se dovedesc a fi tot mai mici în raport cu nevoile. iar cea de asistenţă .mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. În România. Orientarea activă tot mai evidentă care se dă indemnizaţiei de şomaj pune problema reconsiderării acesteia. iar durata de acordare a acesteia. În acest context. fără a putea să se încadreze în muncă şi sunt lipsite de mijloace de întreţinere. în săptămâni. primesc în continuare o alocaţie de sprijin . era de 65% în SUA. deoarece dintr-un simplu instrument de protecţie sau un cost social şi o frână în calea diminuării şomajului (un număr de oameni se mulţumesc cu ceea ce dobândesc pe această cale şi renunţă să reintre în activitate) cum era considerată la un moment. printre măsurile de protecţie socială. din care s-a dedus impozitul. devine clar că funcţia de asigurare are caracter pasiv.

pot fi grupate în trei mari categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri. inexistente în trecut. alte măsuri. De regulă. pe 97 . indemnizaţia de şomaj se manifestă ca "moderator" al creşterii salariilor cu profunde implicaţii pe piaţa muncii. Măsurile pentru diminuarea şomajului. un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi. Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a pregătirii şi calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii. În completarea acesteia se adaugă contribuţia indirectă prin încurajarea întreprinderilor de a oferi noi locuri de muncă plătite cu salarii mici. Oricare dintre ele nu se limitează la un singur aspect. Conducând la scăderea costului salarial al firmelor. Faţă de ocuparea "normală". pentru cei fără nici un venit. Prin conţinutul lor. Politica de diminuare a şomajului prevede. pentru stabilirea unei indemnizaţii de şomaj descurajante. că. Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele reglementări juridice inexistente mai înainte. în esenţă. Schema după care el funcţionează prevede plata către stat a unei alocaţii care variază după nivelul veniturilor. În acest fel. la acest capitol. există şi aspecte critice care decurg tocmai din caracterul activ al indemnizaţiei de şomaj şi care nu pot fi evitate atunci când se evaluează aspectele sale de ansamblu. măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor şi şomerilor de durată lungă. Acesta reprezintă. facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru crearea de noi locuri de muncă în activităţi publice. măsurile ce au ca obiectiv reducerea şomajului au efecte directe şi indirecte asupra acestuia sau asupra consecinţelor sale. ceea ce se poate realiza prin stabilirea unui cuantum "inhibator" al indemnizaţiei. asemenea măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele "normale". ele sunt nu numai acceptate şi practicate de utilizatorii de muncă. măsuri care privesc populaţia ocupată. O mare importanţă au dobândit. stagii sau contracte de muncă de tipuri deosebite. pentru cei cu venituri sub acest minim. alocaţia scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când veniturile se ridică la nivelul minimului necesar.din ce motive) pentru a deveni beneficiari ai indemnizaţiei de şomaj. în mai toate ţările. alocaţia reprezintă o sumă minimă considerată necesară. dar "atrăgătoare" pentru şomeri. întrucât reprezintă mai mult decât indemnizaţia de şomaj. uneori efectele unei acţiuni nefiind numai pozitive. în ultimii ani. se pune concomitent problema "raţionalizării" forţei de muncă din sectorul public. ci contradictorii. măsurile pentru trecerea la noi forme de ocupare (angajare): angajare pe timp parţial sau cu orar atipic. Desigur. iar pe de altă parte pentru a se crea noi locuri de muncă cu salarii scăzute. oficiile de plasare a forţei de muncă diminuează numărul şomerilor. Să remarcăm. după aspectul concret la care se referă. aceste forme prevăd angajări pentru obiective precise şi limitate. angajarea provizorie cu contract pe durată determinată (de obicei medie sau scurtă). totuşi. O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este "impozitul negativ". create în cadrul politicilor recente de diminuare a şomajului. pe de o parte. angajări specifice. Acţionând. dar şi iniţiate de ei. Una dintre acestea constă în radierea din rândul şomerilor a acelora care până la pensionare mai au o perioadă egală cu perioada pentru care se acordă indemnizaţie de şomaj.

pe de altă parte. pe termen mai scurt sau mai lung. producerea surselor reînnoibile. ele tind să diminueze şomajul prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active. diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării de noi locuri de muncă. Aceasta decurge din însăşi realitatea creşterii lente sau chiar a descreşterii. măsura se referă. salarii mai mici. singura manieră de a face să lucreze cât mai mulţi sau chiar toţi. în anumite momente. Programele de acţiune ale sindicatelor cuprind însă şi alte obiective care privesc populaţia ocupată: garantarea locurilor de muncă. Crearea locurilor de muncă decurge. În aceste condiţii. orar atipic. reziduale. Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea condiţiilor celor afectaţi de şomaj figurează printre revendicările tuturor organizaţiilor sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri socio-profesionale. Literatura economică atribuie această creştere. Această preocupare se transpune. În contextul economic actual. printr-o creştere efectivă a locurilor de muncă însoţită de rezultate benefice corespunzătoare. fiind atribuite de cei interesaţi în mod exclusiv protecţiei mediului natural. Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop. Considerată ca atare. adesea. precum şi prin îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine. acceptarea condiţiilor proprii formelor noi de ocupare: nesiguranţă sporită. gestionarea pădurilor. la o gamă largă de activităţi. principalele activităţi direct creatoare de locuri de muncă pe termen scurt sunt: reciclarea materiilor şi materialelor utile. creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă. de fapt. în fond. să prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată iar. este ca fiecare să lucreze mai puţin. durata zilnică mai mică. a instalaţiilor necesare acestor procese. în totalitate sau în cea mai mare parte.termen scurt realizând o orientare a locurilor de muncă spre alte categorii sociale. "împărţirea muncii" nu poate reprezenta o măsură de durată pentru diminuarea şi resorbirea şomajului. înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi cele ale femeilor etc 98 . dezvoltarea cercetării ştiinţifice. cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia ocupată se referă la "împărţirea" muncii între cei angajaţi şi crearea unor noi posibilităţi de angajare. Aceasta presupune o împărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi a producţiei. implementarea şi exploatarea realizărilor obţinute pe această cale. Dincolo de faptul că aceasta corespunde într-o oarecare măsură cu realitatea şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice. din tendinţele generale ale dezvoltării societăţii contemporane. pe de o parte. între care apa potabilă şi aerul au o importanţă foarte mare. unele dintre ele având doar legătură indirectă şi îndepărtată cu protecţia mediului natural. Ea trebuie neapărat completată cu amplificarea investiţiilor şi creşterea productivităţii în condiţiile unei noi organizări a muncii. De fapt. promovarea acţiunilor de depoluare a apelor uzate. protecţia resurselor. Desigur. eliminarea şi gestionarea deşeurilor. a volumului necesarului de muncă. protecţiei mediului natural. În ultima categorie este vorba de acele măsuri care pot avea ca rezultat.

în prezent. în special în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor. scăderea vârstei de pensionare.măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie. interzicerea sau restricţionarea imigrării etc. Politicile pasive acţionează pentru reducerea efectelor şomajului. facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de muncă etc. orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale. precum: descurajarea muncii salariale feminine.În literatura de specialitate. prin: îmbunătăţirea conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia.măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active. deci. Politicile active concentrează eforturile instituţiilor publice pentru eliminarea sau diminuarea cauzelor şomajului. extinderea locurilor de muncă cu program redus.. . 99 . pe o reducere a substituirii muncii prin capital. întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea forţei de muncă şi diminuare a şomajului. dacă în procesul industrializării munca era substituită prin capital. măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi. prelungirea şcolarizării obligatorii. exilarea sau returnarea lucrătorilor străini imigranţi nenaturalizaţi încă.măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii. astfel: . . . Politicile pentru reducerea şomajului pot fi de asemenea pasive şi active.măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea duratei săptămânale de lucru. se mizează pe extinderea sectorului prestator de servicii şi. creşterea timpului afectat ridicării calificării.

specifică noului mod tehnic de producţie. cât şi costuri de producţie scăzute . Ca urmare. nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile de piaţă din celelalte ţări. Ca urmare. Producţia "de scară" şi de înaltă calitate devine "arma" cea mai redutabilă care poate să facă din schimburile economice externe un factor decisiv al creşterii economice şi al bogăţiei naţionale. gradul deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială depinde de un complex de factori dintre care cei mai importanţi sunt: .Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient de mare pentru a asigura echilibrul şi creşterea economică.acestea fiind condiţii esenţiale pentru o largă competitivitate internaţională a produselor. Sub impactul globalizării . numai aceste ţări dispun de un complex economic naţional capabil să realizeze permanent "străpungerile" tehnice şi tehnologice impuse de societatea informatizată. Anglia. Canada etc. În acest sens. în pragul secolului XXI. În prezent toate ţările au nevoie de investiţii străine. altele sunt ţări în curs de dezvoltare şi numeroase alte ţări sunt slab dezvoltate. Depinde de capacitatea diferitelor ţări de a folosi eficient investiţiile şi de a le valorifica 100 .proces de cea mai mare complexitate şi amploare a lumii contemporane . concretizaţi în indicatori economici de bază. Totodată. concomitent cu preocuparea de a pune permanent în valoare potenţialul capitalului autohton. se întrevede încă de pe acum o adâncire a competiţiei între ţări în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului capabil să realizeze performant exigenţele producţiei viitoare.).Asigurarea unui management de calitate permanent care să permită atât realizarea unei înalte productivităţi a muncii. . În acest sens.s-a schimbat paradigma creşterii economice. Italia.Forţa socială de a crea şi dezvolta eficient institute de cercetări ştiinţifice şi proiectare integrate producţiei. când societatea informatizată se află la ordinea zilei. aflate în stadii diferite ale evoluţiei lor: unele sunt ţări puternic dezvoltate din punct de vedere economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA. un rol deosebit îl are aparatul tehnic de producţie. Situaţia lor într-un grup de ţări sau altul depinde de numeroşi factori. trebuie să se ţină seama de faptul că economia mondială contemporană cuprinde o mare varietate de economii naţionale.CAPITOLUL 13 RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE Economia de piaţă naţională a unei ţări. Franţa. dar deschiderea spre exterior nu ţine exclusiv de acestea. Germania. .Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială. numai ţările care au astfel de unităţi pot realiza o creştere intensivă predominant inovativă. Toate modelele alternative de producţie sunt axate în prezent pe competitivitate şi performanţă deoarece numai în acest fel este posibil ca diferitele ţări să participe eficient la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial. are o mare importanţă folosirea raţională a sprijinului extern. pe robotizare şi automatizare. Japonia. cea mai largă deschidere o au ţările care se bazează pe tehnologia microelectronică. .

dar ea şi-a revenit şi şi-a redobândit prosperitatea pentru că întotdeauna şi-a salvat "o mare parte din forţele ei productive". autorul ajunge la trei concluzii: . vor trebui înlăturate barierele care îngrădesc comerţul cu servicii. Din analiza evoluţiei economiei mondiale se pot desprinde atât aspecte pozitive. În ultima perioadă. de asemenea. să creeze bogăţii incomparabile mai mari decât avusese vreodată". Acest dublu rol este îndeplinit cu precădere prin Fondul Monetar Internaţional. Sistemul financiar mondial este un adevărat seismograf economico financiar având un rol dublu: pe de o parte de a reflecta evoluţiile şi schimbările din economia internaţională. de folosire eficientă a ajutorului extern (de exemplu Planul Marshall. dar care. care au avut loc în unele ţări din Asia. Banca Mondială. pierzându-şi încetul cu încetul forţa lor productivă. List. List arată că Germania a fost pustiită de ciumă. iar pe de altaă parte de a influenţa (şi uneori. s-ar putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse finite.în interes naţional. Fr. care a contribuit la renaşterea Germaniei şi a altor ţări din Europa Occidentală după al doilea război mondial). . sublinia Fr. cât şi aspecte negative . de irosire a unor astfel de oportunităţi.Comerţul internaţional va trebui să pună un accent mai mare pe "comerţul invizibil". cheltuielile cu forţa de muncă vor reprezenta o parte mai mică a costurilor totale. dar "forţa ei productivă s-a consolidat imens prin dobândirea independenţei naţionale. ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândite. în decurs de numai câţiva ani de pace. Brazilia şi Rusia au determinat formularea unui set de propuneri şi preocupări menite să contribuie la accentuarea gradului deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială. economia mondială.4 Apelând la învăţămintele istoriei Fr. au ajns în sărăcie şi mizerie. foarte curând. sub toate aspectele. Organizaţia pentru Cooperare Economic şi Dezvoltare (OECD). Mişcările de 101 . În contrast cu aceste ţări. care acum joacă rolul principal. s-a produs o profundă schimbare în economia mondială prin apariţia economiei simbolice (adică mişcările de capital. Crizele financiare din ultimii ani. Războiul pentru independenţă din America de Nord a costat naţiunea sute de milioane. care va juca un rol tot mai important. "forţa de a crea bogăţii este infinit mai importantă decât bogăţia însăşi.Exportarea ştiinţei (pentru a obţine venituri sub forma drepturilor de licenţă. dintre acestea pot fi enumerate ca esenţiale: Bazându-se pe o temeinică analiză. care au fost bogate şi puternice. rolul principal în fluxurile internaţionale de capital l-a jucat "economia reală" (adică fluxurile de mărfuri şi servicii). Până acum. chiar determina). Pentru că. ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute". Banca Centrală Europeană şi prin multiplele legături pe care acestea le au cu sistemele bancare ale tuturor ţărilor lumii. costurile scăzute ale forţei de muncă să devină un avantaj cu mai puţină greutate în comerţul internaţional. a drepturilor de autor). în ţările dezvoltate. de foamete sau de războaie purtate în afara graniţelor ei. Este posibil ca. schimburi de valută şi fluxuri de credite). deoarece. în Mexic. ceea ce i-a îngăduit ca. List dă şi alte exemple de ţări. plăţilor pentru prestări de servicii.

Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit moment. costurilor energetice. de obicei un an. în sens invers. costurile materiilor prime. într-o măsură tot mai mare.. ceea ce reprezintă de cel puţin 25 de ori mai mult decât comerţul mondial. În realitate. costurile de transport etc . balanţa de plăţi externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective cu privire la transferul de proprietate ce să se efectueze în termenul pentru care se întocmeşte balanţa.depăşesc cu mult. în mare măsură. adică o valoare de circa 12 ori mai mare decât cea a comerţului mondial cu produse şi servicii. Tranzacţiile de capital de pe aşa-numita piaţă a eurodolarului de la Londra (unde instituţiile financiare din întreaga lume iau şi dau cu împrumut) totalizează 75 de trilioane de dolari pe an.5 . conferind monedei 102 . însă ratele schimbului valutar sunt cele care determină.costurile forţei de muncă şi productivitatea muncii. Rezultă că balanţa de plăţi externe exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale. Aceasta serveşte la corelarea activităţii valutar-financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o perioadă determinată de timp. ca volum. tranzacţiile de schimb valutar încheiat în marile centre financiare ale lumii totalizează circa 150 de miliarde de dolari pe zi.1985). care este independent de activitatea productivă. un rol deosebit îl are balanţa de plăţi externe.. Balanţa de plăţi externe Între instrumentele economice.. 13. În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. Deci. în bună parte. vor trebui să înveţe să evite riscurile implicate de fluctuaţiile valutei în care este calculat costul de producţie al principalilor lor concurenţi". Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional. În timp ce valoarea totală a comerţului mondial cu produse şi servicii este de circa 2. financiare şi monetare cu alte ţări. valutar-financiare folosite pentru evidenţierea analizei şi controlul fluxurilor externe ale unei ţări. activitatea financiară legată de comerţ. raporturile dintre costurile forţei de muncă din două ţări.şi. Chiar şi firmele care activează doar pe plan intern. Teoria economică postulează: factorii de avantaj comparativ ai economiei "reale" . nelegate de activitatea comercială . pe o anumită perioadă de timp.3 trilioane de dolari pe an. fluxurile de capital şi ratele schimbului valutar au evoluat. de regulă un an. dar concurează cu firmele străine pe pieţele autohtone.capital nelegate de comerţ . În ultimii 15 ani. provenite din relaţiile sale economice. sau circa 35 de trilioane de dolari pe an. independent de comerţul internaţional şi uneori (ca în cazul creşterii vertiginoase a valorii comparative a dolarului în anii 1984 . De aici şi concluzia practică: "Oricare firmă ce participă la activitatea economică internaţională trebuie să fie conştientă de faptul că activează simultan în două domenii: producţia de bunuri (sau prestarea de servicii) şi sfera financiară . determină ratele schimbului valutar. indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv. ratele schimbului valutar funcţionează ca un "cost comparativ" de mare importanţă. În plus.1. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economicostatistic în care se include şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară.

despăgubirile. asigurări. rente. Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include: . Tranzit. pe o perioadă de timp determinată.balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt. telecomunicaţii. care reprezintă încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca dividende. după cum urmează: Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent include: .). sau parţială. acest instrument economico-statistic se află în legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei naţionale. În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa uniformizării grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor. Balanţa comercială poate fi: generală. acesta este un indiciu al unei evoluţii economice defavorabile. care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe un termen până la un an.. care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de transport. dacă se referă la relaţiile de import şi export cu o altă ţară sau un grup de ţări. Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante părţi ale balanţei de plăţi externe. Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări. În ansamblu. încasările din export şi plăţile pentru importul de mărfuri corporale. balanţa comercială poate fi activă. Dar. Astfel.balanţa comercială. ea poate fi: activă (excedentară) dacă exportul depăşeşte importul. care reprezintă în formă valorică. atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale externe ale unei ţări. dar pe ţări poate fi deficitară. donaţiile. servicii internaţionale (transport. dobânzi. .. 103 . . ci o balanţă comercială echilibrată în dinamică. fluxul de capital. transferurile în contul acordurilor dintre ţările Comunităţii Economice Europene. .balanţa transferurilor unilaterale. salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini etc. în contextul pieţei monetare şi financiar-valutare internaţionale. turism. în concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional. expediţii etc. profituri. repatrierea activelor şi altele. constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş.balanţa veniturilor. Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe.naţionale un loc avantajos în cadrul fluxurilor economico-financiare internaţionale. de regulă un an. . capitole principale ale balanţei de plăţi externe privesc imput-urile şi output-urile de fonduri şi sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi importuri de bunuri materiale. pasivă (deficitară) dacă importul depăşeşte exportul şi echilibrată (soldată) când acestea sunt egale. operaţiuni bancare. care reflectă transferurile economiile băneşti ale lucrătorilor emigranţi. De aceea. asigurări şi expediţii.a. turism. financiar-valutare etc. pe care le reflectă balanţa comercială. trebuie precizat că o situaţie favorabilă nu presupune în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent excedentară.balanţa serviciilor. ajutoarele publice sau private etc.

cuprinsă în balanţa comercială. . patente. primele constituie o sursă de încasări pentru o ţară. donaţii etc. ca şi la cele prestate de străinătate ţării respective ("servicii primite"). În numeroase balanţe de plăţi apare frecvent un întreg capitol al tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de "invizibile". Balanţa de plăţi externe cuprinde. ariene şi terestre.Aur.veniturile din investiţii. creditarea internaţională. structurii şi dinamicii comerţului cu invizibile contribuie la definirea mai completă şi exactă a dezvoltării generale a unei economii naţionale.. reprezentanţe diplomatice şi comerciale etc.Dobânzi.alte servicii oficiale şi particulare cum ar fi: serviciile financiare. comisioane şi speze bancare. indiferent dacă sunt de mărfuri sau de pasageri. medicale. . Din categoria schimburilor invizibile fac parte: . drepturi de autor. asigurări tehnice.Transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă. . . adică mişcarea de masă monetară. invizibile constituie o sursă principală de încasări din străinătate. care reprezintă formarea şi utilizarea rezervelor valutare. indiferent de durata lor.Schimburi de servicii (navlu. . care este cuprins într-o subdiviziune distinctă.Încasări şi plăţi din reparaţii. iar pentru celelalte o sursă de plăţi.Turism. inclusiv reparaţiile executate la mijloacele de transport străine. Pentru unele ţări. brevete.). . .călătoriile în străinătate ale rezidenţilor şi călătoriile străinilor în ţara respectivă. adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt. chirii. . . mărimea în expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile internaţionale: a) activitatea comercială. c) activitatea de creditare.balanţa mişcărilor de capital pe termen lung. televiziune. drepturi de autor. dividende. exclusiv creditele Fondului Monetar Internaţional.d) activitatea monetară.veniturile din brevete. precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar Internaţional. încasările şi plăţile rezultate din: . . Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond. . Invizibile se referă la serviciile pe care o ţară le face în folosul altor ţări ("servicii proprii"). poştă.Schimburi de mărfuri. adică export-import de bunuri materiale şi servicii. Analiza volumului. în formă bănească. . Serviciile internaţionale sunt denumite "invizibile" în contrast cu mişcarea "vizibilă" a mărfurilor. care exprimă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor directe.balanţa rezervelor valutare internaţionale. deci. cupoane devenite exigibile. asigurările etc. indiferent dacă sunt investiţii directe sau investiţii în titluri de valoare. este cazul acelor ţări care deţin o 104 - . telecomunicaţii. adică mişcarea de capitaluri pe termen lung. licenţe. fracht.Donaţii.Împrumuturi.transporturile navale. b) activitatea financiară. investiţiilor de portofoliu. în scopuri turistice sau profesionale. cotizaţii. .

Sf = Sc + R în care: E reprezintă valoarea exportului.aproape an de an . De exemplu. reflectă situaţia posturilor care o compun. încasările din invizibile în Franţa. în unele cazuri de cursa înarmărilor. Grecia. Se pare că există un efect de compensare. Dar. deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza economică mondială. Sf . în sensul că balanţa invizibilelor tinde să o compenseze pe aceea a comerţului exterior. R . În ceea ce priveşte variaţia poziţiei monetare. Alte ţări. în numeroase ţări. Spania. de exemplu. dar cel mai adesea. au mari încasări valutare din turism. Germania au crescut mai rapid decât în Anglia. Dacă totalul soldurilor este pozitiv. au apărut şi alte ţări cu o dinamică accentuată. ca urmare a presiunii inflaţiei monetare. în perioada postbelică. în ultima vreme. aceasta înseamnă o diminuare a îndatorării ţării sau sporirea creanţelor ţării.de cheltuielile efectuate în străinătate de călătorii vest-germani. Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină starea acesteia. până nu demult. aceasta are în vedere rezultatul cumulat al tranzacţiilor curente şi al balanţelor de capitaluri pe termen lung şi pe termen scurt. Sc . în totalitatea ei. Elveţia. Dacă totalul soldurilor diferitelor balanţe este negativ. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare. Dar sunt şi ţări în care invizibilele constituie o cauză de dezechilibru al balanţei de plăţi. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale.valoarea importului.soldul operaţiunilor financiare.flotă de transport importantă sau care au un turism foarte dezvoltat.I . printre care Italia. De exemplu. în Germania. Privită în ansamblul ei. Tranzacţiile referitoare la serviciile internaţionale au o dinamică specifică de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.soldul operaţiunilor de credit. astfel că balanţa. Anglia. deoarece cheltuielile pentru serviciile prestate în străinătate depăşesc cheltuielile din servicii "proprii" în favoarea străinătăţii. Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi externe astfel: E . deşi încasările din turismul internaţional se ridică la sume considerabile acestea sunt depăşite . a fost cunoscută multă vreme drept "cărăuşul mărilor" datorită puternicei sale flotele comerciale. aceasta are drept consecinţă o creştere a îndatorării ţării (sau o pierdere a creanţelor pe plan extern). Un deficit prelungit al balanţei de plăţi curente impune adoptarea unor măsuri de restructurare a economiei. I . Poate fi: echilibrată atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau 105 . balanţa de plăţi a avut. se devalorizează moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi internaţională.modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare. îndeosebi pentru turism.

Ele constituie un mijloc important de cunoaştere a nivelului de dezvoltare a unei economii naţionale.Competitivitatea prin volum Competitivitatea prin preţ este fundamentată pe raportul dintre preţul produsului pe piaţa internă şi preţul produsului pe piaţa mondială. Competitivitatea şi eficienţa comerţului internaţional Prin competitivitate se înţelege gradul de performanţă al unei economii naţionale. Ele poartă amprenta conjuncturii economice mondiale. ca şi a strategiilor economiilor naţionale. Trebuie precizat însă că S. Competitivitatea se manifestă sub două forme: . au înregistrat un deficit cronic al balanţei comerciale. Ea poate fi analizată din două puncte de vedere: . În privinţa ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin dezvoltate. se constată o situaţie deosebit de nefavorabilă determinată de accentuarea de la un an la altul a unor deficite mai ale balanţelor comerciale şi de plăţi. au înregistrat excedente substanţiale. deficitară sau pasivă. Prin urmare. au posibilităţi importante de a compensa această situaţie.U. O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe. în relaţiile monetare şi financiar-valutare internaţionale. Competitivitatea prin preţuri depinde de: 106 . atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate. excedentară sau activă.A. în timp ce alte ţări dezvoltate ca Japonia şi Germania. de asemenea. atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora. având în vedere exportul lor de capital considerabil în străinătate. 13. concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări 16. S. calculată global sau pe produs. problemele economiei internaţionale sunt deosebit de complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale. în principal.competitivitatea internă sau rezistenţa la importuri. precum şi a eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice internaţionale. precum şi poziţia cheie a dolarului S. Performanţele unei ţări pe plan internaţional pot fi reflectate pentru un produs sau pentru toate produsele exportate de agenţii economici ai ţării respective.perioada de referinţă.A. Soluţia de fond pentru aceste ţări în scopul eliminării unor asemenea deficite cronice o pot asigura măsurile de regândire şi reorientare a structurilor economice şi mecanismelor economico-financiare interne.2.A. Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găsesc expresia. în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe.U. cât şi specificitatea diviziunii internaţionale a muncii. Rezistenţa la importuri poate fi. a structurii acesteia. în consens cu schimbările fundamentale ale lumii contemporane. a politicilor şi mecanismelor economice proprii acestora.U.Competitivitatea prin preţuri . În acest context se înscrie şi România cu problemele sale caracteristice tranziţiei prin criză şa economia concurenţială de piaţă.competitivitatea externă sau dinamismul exporturilor .

Competitivitatea prin volum se obţine. cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului exterior. care constituie un factor esenţial în creşterea eficienţei comerţului exterior. Eficienţa economică a comerţului exterior se determină prin compararea rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile) necesare obţinerii lor. se bazează pe principiul „ascultă şi observă”. specifică ţărilor care au reuşit să-şi impună produsele pe piaţa mondială printr-o calitate tradiţional superioară mediei mondiale. aceasta avantajează ţările a căror monedă naţională se depreciază în raport cu celelalte. de regulă utilizând politici de promovare a exporturilor cum ar fi: . cu cât creşte volumul produselor exportate a căror valoare este mai mică decât cea internaţională. stricta specializare presupune concentrarea exporturilor unei ţări pe un anumit produs pentru care cererea este în creştere. folosirea de forţă de muncă calificată. Specializarea întreprinderilor. Instituţiile studiază mişcările şi tendinţele pe piaţa bunului. Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut produsul.rata de schimb valutar.costul producţiei. . iar preţurile devin mai competitive şi. astfel încât producătorul să fie motivat în a-şi continua procesul productiv sau de a creşte capacitatea de producţie). care reprezintă un punct de referinţă pentru stabilirea preţului (preţul pieţei trebuie să fie superior costului. în acest fel creşte productivitatea muncii. preţul extern în valută să fie 107 . cu cât este mai mare ponderea produselor bazate pe o înaltă tehnicitate. . care reflectă efectele băneşti directe şi imediate obţinute în urma operaţiunilor de importexport. Mărimea eficienţei economice a comerţului exterior depinde de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior. O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului exterior o constituie rentabilitatea acestuia. Deci. cu atât este mai eficient comerţul exterior.politica instituţiilor de sprijine a exporturilor. Reducerea cheltuielilor de producţie. creşte eficienţa comerţului exterior. Îmbunătăţirea calităţii produselor. Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie. introducerea unor tehnologii de vârf. calităţile sale. În acest sens acţionează mai mulţi factori: Structura comerţului exterior. scad cheltuielile de producţie. deci.politica mărcii de calitate. Competitivitatea prin volum (raportul dintre produsul intern şi cel extern din orice alt punct de vedere decât preţul) pune în evidenţă unele condiţii favorabile pe care le are sau le creează o economie în raport cu celelalte pentru produs sau pentru agenţii economici care obţin produsul respectiv. . reglând astfel cantitatea şi caracteristicile acestuia. la export. Pentru aceasta trebuie ca.politica de strictă specializare. îndeosebi prin consumuri specifice mici.

sub forma de raportul de schimb net (Rsn) care reprezintă relaţia dintre indicele preţurilor de export (Ie) şi indicele preţurilor de import (Ii): Rsn = (Ie/Ii) 100 O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără) indică o ameliorare a raportului de schimb net. de regulă. Ti = taxele de import percepute la marfa respectivă (în lei). care se calculează separat la export şi la import. Pentru a obţine o eficienţă ridicată a activităţii de comerţ exterior. Acest raport se calculează. iar la import. Cursul de revenire (brut) la import se calculează astfel: Cri = (Pi-Ti)/Piv În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei).cursul de revenire (brut şi net). Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al materialelor aduse din import (folosite la fabricarea produsului respectiv) şi al materiilor interne utilizate (care s-ar fi putut exporta). Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială internă se obţine fiecare leu valută prin export. Raportul de schimb constituie un instrument preţios pentru evidenţierea fenomenelor de echivalenţă sau neechivalenţă a schimburilor internaţionale. Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei). Cursul de revenire la export reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a produsului exportat şi productivitatea muncii mondiale. Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi cele de import. O rată inferioară lui 100 indică o deteriorare a raportului de schimb net.aportul net valutar. Eficienţa comerţului exterior nu trebuie analizat separat pentru export şi import. Piv = preţul de import în valută. Raportul de schimb net exprimă relaţia dintre indicele volumului de export şi indicele volumului de import. . operaţiunea este eficientă. la frontieră. Formula de calcul este: Cre = (PI+Cc)/Pv În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei). Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât cursul de schimb. la fiecare operaţiune de export. . iar analiza să se facă corelat. Pv = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră. dintre care cei mai importanţi sunt: . ţările recurg la 108 . Se impune ca. preţul de desfacere pe piaţa internă să fie mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele. să de calculeze toţi indicatorii menţionaţi. Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi indicatori.mai mare decât costurile interne. în care se oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior. al mărfii respective. ci în strânsa lor legătură. operaţiunea este eficientă.raportul de schimb. Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de schimb.

menţine un nivel ridicat al preţurilor. Ca urmare a concurenţei dure de pe pieţele mondiale şi a politicilor protecţioniste ale multor state. Protecţionismul se realizează cu ajutorul statului prin sistemul taxelor vamale.C. contingentărilor. curs de schimb. fiecare producând ceea ce poate face mai bine. . exprimându-se astfel valoarea monedelor respective. . licenţelor.3. 109 . a fost înlocuită cu Organizaţia Comerţului Mondial (O. a fost eliminarea discriminărilor din comerţul internaţional. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale cu ajutorul unui raport care se numeşte rata de schimb valutar.T. Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională în condiţiile asupra cărora s-a convenit.T. Adepţii politici liberului schimb susţin să ea face posibilă specializarea între state. obţinându-se avantaje din exportul-importul respectiv.liberul schimb .). primelor de export. Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţionale cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. şi unele inconveniente: . ca organism interguvernamental care îţi propune să contribuie la liberalizarea schimburilor comerciale externe. 13.A. ţara respectivă va putea să vândă mărfurile sale la un preţ inferior bunurilor produse în ţările nespecializate. restricţiilor vamale. raport de schimb sau curs valutar. pe lângă aspecte pozitive.anumite politici comerciale externe. după ce cu un an înainte fusese adoptat un tarif vamal protecţionist. Protecţionismul are.T. în anul 1948 a luat fiinţă Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G. Există două feluri de politici comerciale externe: . prima lege de încurajare a industriei naţionale a fost votată în 1887.T.protecţionismul.M). etc.T.provoacă represalii din partea ţărilor ale căror produse sunt oprite (sau respinse).pune obstacole în calea diviziunii internaţionale a muncii. care constituie un factor de progres. Politica liberului schimb susţine că libertatea cea mai deplină a comerţului este cea mai aptă să asigure prosperitatea naţiunilor.T. ceea ce este în detrimentul consumatorilor. Protecţionismul este sistemul şi politica economică în care comerţul şi industria unei ţări sunt apărate împotriva concurenţei străine prin măsuri guvernamentale. printre care şi România.A. ea constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între state. ca urmare. Începând cu 1 ianuarie 1998. Protecţionismul este opusul liberului schimb.A.suprimă stimulentul eficient pe care îl constituie concurenţa străină. . Obiectivul principal al G. G. În România. Din această instituţie au făcut parte 125 de ţări.

ţine seama de mai mulţi factori care influenţează în fond puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar ca: ritmul creşterii produsului intern brut. Specialiştii disting noţiunea de curs real de aceea de curs nominal. Factorii interni includ: factorii care ţin de activitatea economică ce se concretizează în bunuri materiale sau servicii de o anumită calitate şi la un anumit preţ. Asemenea factori social. în funcţie de cerinţele analizei şi proiecţiei economice. în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de tehnicile valutare. cu privire la proprietatea asupra valutei. factori de natură social-politică. băncile naţionale au stabilit un aşa-zis curs valutar central sau paritatea la nivelul puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale. După ce s-a abandonat paritatea în aur. Cursurile valutare oscilează zilnic. iar acest raport este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective. avându-se în vedere mai multe criterii. începând cu modul de formare. înlocuindu-se cursul valutar oficial. starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări.Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii. dobânda. Stabilirea cursului valutar.psihologici influenţează indirect cursul valutar. În acest context. iar cursul valutar real reprezintă preţul relativ al bunurilor economice create în ţările respective. factori monetari care privesc masa bănească. la convertibilitatea monedei proprii şi la organizarea şi funcţionarea pieţei valutare. adică o pierdere a puterii de cumpărare. factori de 110 . Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnicovalutar şi a reglementărilor adoptat într-o ţară. dobânda.19 Multiplele aspecte privind cursurile valutare într-o ţară sunt prevăzute în regimul valutar al acelei ţări. Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monede naţionale ce se schimbă. respectiv o creştere a puterii de cumpărare. Cursul valutar nominal reprezintă preţul relativ al valutelor ţărilor care intră în relaţii de schimb. ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice internaţionale. numindu-se şi condiţiile schimbului. în practica financiară internaţională actuală. de politica valutară promovată de statele lumii. O asemenea oscilaţie se relevă fie prin deprecierea unor valute. comportamentul. Factorii internaţionali includ: raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa externă. precum şi de corelaţia dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară. cursul valutar nu este întotdeauna egal cu paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale. masa monetară. ci oscilează în jurul acesteia. Un astfel de curs este utilizat sub forma parităţii puterilor de cumpărare sau curs real. Factorii numeroşi care influenţează cursul valutar pot fi clasificaţi în două mari grupe: factori interni şi factori internaţionali. fie prin aprecierea unor valute. starea de spirit etc. adică raportul în care se pot schimba bunurile economice create de o ţară pe bunurile economice create de altă ţară. creditul.). de psihologia partenerilor valutari ş. nivelul şi dinamica preţurilor bunurilor economice.a. creditul. precum şi cei care privesc stările psihologice ale oamenilor (mentalitatea.

în funcţie de variaţia cererii şi oferta de pe piaţă. este egal cu x lire italiene. adică 1.natura economică. Între factorii interni şi cei internaţionali există o strânsă legătură. ia în calcul în mod specific. De exemplu. psihologică. Exprimarea cursului valutar20 se face într-o manieră specifică denumită şi metodă de cotare. 10. sub cele două forme ale ei. adică a puterii lor de cumpărare. atât cursul de cumpărare. socială. facilitează stabilirea dinamicii puterii de cumpărare a valutelor convertibile şi mai întâi a valutelor cotate. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină.. Înţelegerea metodelor de cotare. Banca Naţională a României publică. clientul are posibilitatea să accepte sau nu oferta. Diferenţa dintre aceste cursuri se numeşte "spread" şi exprimă avantajul (câştigul) pentru agentul care cotează. între cursurile practicate de băncile comerciale există anumite diferenţe nesemnificative. a dimensiunilor. caracteristici economiei mondiale. se exprimă în monedă naţională. instituţiile bancare pot modifica cursul dolarului chiar în aceeaşi zi. Totodată. Se practică două tipuri de cotaţie: una fixă şi alta variabilă. financiară. Mai este de reţinut şi faptul că acţiunea de cotare. cu excepţia lirei sterline şi cotaţia directă pentru operaţiunile valutare ce se efectuează între băncile din SUA.A. Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină. Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde. permiţând cunoaşterea sporirii (aprecierii) sau reducerii (deprecierii) valorii lor. De exemplu. calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale. Cotarea poate fi: cotare directă şi cotare indirectă. cotarea se face: 1 dolar S. ponderilor şi tendinţelor lor pentru a se aprecia corect cursul valutar şi mişcarea acestuia în timp şi spaţiu. În funcţie de evoluţia pieţei. În România cursul valutar se stabileşte şi se folosesc în funcţie de condiţiile specifice economico-sociale. chiar în absenţa licitaţiilor. care se practică zilnic pe piaţa valutară. politică. Austria. 111 . La rândul său. cotarea se face astfel: 1 liră sterlină este egală cu x dolari S. pe piaţa valutară de la Londra. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele lor valutare. de la bănci pentru clienţi. impunându-se determinarea. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia. urmărindu-se cel mai bun curs ce se poate obţine. Acesta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite monede. 100. nelimitat. cât şi cel de vânzare ce se stabilesc pentru fiecare valută. Canada. în mod ştiinţific. Pe piaţa valutară interbancară pot fi efectuate tranzacţii pe toată durata unei zile. un curs propriu cu caracter orientativ.U.U. piaţa valutară foloseşte cotaţia indirectă pentru ansamblul valutelor europene. În SUA.A. în cazul când el realizează concomitent operaţiuni de cumpărare şi de vânzare. pe piaţa valutară de la Roma. Pentru crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara noastră se realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care tranzacţiile au loc în monede integral convertibile. 1000 etc.

Ca excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen. totodată. banca la care se va plăti valuta vândută şi contul de unde provine. în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei.Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare se efectuează în număr mare şi într-o gamă diversificată. Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente. operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe. efectiv. după conţinutul lor sunt operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. se are în vedere dobânda practicată pe piaţa monetară. care urmăresc doar câştigul din diferenţa de curs. investiţiile de portofoliu (titluri de valoare). rezultată dintr-o afacere de import sau de export. Cursul pentru operaţiunile la termen este în general. operaţiuni prin care un agent economic se asigură din momentul încheierii contractului că la data plăţii va dispune de suma în valută necesară. prin afişarea cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi. Operaţiunea la vedere facilitează relaţiile de export-import. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare. una la vedere alta la termen. În scopul efectuării operaţiunilor cu monede convertibile. după caz. Tot operaţiuni forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările efective. le fac cunoscute prin telefon şi clienţilor lor. mai mare decât pentru operaţiunile la vedere. cursul valutar. Acestea sunt cele mai numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice. transmiţătorul ordinului către bancă. precizându-se cantitatea de valută cumpărată sau vândută. Asemenea operaţiuni sunt. şi se validează ulterior în scris. Aceasta se explică prin faptul că există şansa modificării cursului până la scadenţă. anumite plasamente de capital pe termen scurt. Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă). care este încasată pentru cantitatea de monedă acordată drept credit. Ele se realizează în cea mai mare parte de către bănci. în principal. 112 . vânzarea sau cumpărarea de valută. pe care le aduc la cunoştinţa publicului. schimbarea dimensiunilor sau structurii lichidităţii unor operatori etc. data decontării. Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce trebuie schimbată. băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare pentru moneda naţională. astfel încât în teoria şi practica schimburilor valutare se apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe. banca şa care se va încasa valuta cumpărată şi contul în care intră. de obicei între bănci. mai mare de 48 ore lucrătoare. în sens favorabil sau nefavorabil pentru diferite monede naţionale şi. până la scadenţa operaţiunii valutare. obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare. de asemenea. Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon sau telefax. fixat atunci când s-a încheiat contractul. în corelaţie cu o nevoie imediată. Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula. deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă o valută. fiind cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont. De asemenea.

între băncile centrale ale diverselor ţări. băncile comerciale importante efectuează operaţiuni de gen swap. Operaţiunile swap sunt o formă modernă a acordului de compensaţie. aceste cursuri au semnificaţie pentru cuantificarea veniturilor din export şi a cheltuielilor pentru import. Operaţiunile complexe sunt cele gen "swap" . Pentru fructificarea valutelor cu profituri importante. în toate momentele şi direcţiile specifice schimburilor externe. Cursurile valutare constituie un instrument important care influenţează eficienţa schimburilor economice internaţionale. ca operaţiune la vedere. iar această valută este vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen. pentru reliefarea relaţiei dintre cursul valutar real şi cel nominal. deci o cumpărare şi vânzare similară a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri stabilite (spot şi forward) la data tranzacţiei. Astfel. băncile efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa proprie. în proporţii diferite. În situaţia în care cursul valutar real este ridicat. folosit în proporţii însemnate în prezent. O asemenea influenţă se manifestă. lichiditatea la diferite niveluri. cursurile valutare servesc la determinarea cantităţii . Operaţiunile simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată. cursurile valutare permit obţinerea de informaţii referitoare la folosirea valutelor sau devizelor. astfel încât operatorul se asigură faţă de o pierdere generată de instabilitate valutară. 113 . în cazuri de înlăturare temporară a anumitor deficite ale balanţei de plăţi externe.Operaţiunile valutare la termen pot fi. O operaţiune swap exprimă. Astfel. pe o cantitate din altă monedă cu care s-a efectuat schimbul (swap). mărfurile partenerilor străini sunt relativ scumpe şi cele proprii sunt ieftine. deci. În situaţia când acest curs este mai mic. în timp ce bunurile economice create în ţara proprie sunt relativ scumpe. Astfel. Aceste operaţii reflectă acţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa valutară. calităţii şi structurii mărfurilor de export sau import. ca modalităţi de încasare sau de plată în schimburile externe. Totodată. de două feluri: operaţiuni simple sau normale şi operaţiuni complexe. vânzarea unei valute la termen chiar în ziua când ea a fost cumpărată la vedere. îndeosebi când între ele s-au stabilit aranjamente interbancare pe perioade de timp determinate. la influenţarea favorabilă a competitivităţii mărfurilor proprii pe piaţa externă. cursurile valutare pot influenţa echilibrarea sau reducerea deficitului balanţei de plăţi externe. ca şi pentru oportunitatea devalorizării (deprecierii) sau revalorizării (aprecierii) monedei naţionale în funcţie de dinamica relaţiilor economice externe. starea datoriei externe etc. la rândul lor. Totodată. fapt care conduce la aprecierea că operaţiunile swap nu au în fond caracter speculativ. în cazul mai multor seturi sau coşuri de mărfuri ce constituie obiect al comerţului exterior. Această operaţiune implică. cursurile valutare trebuie avute în vedere pentru procese cum ar fi: stabilirea şi compararea preţurilor mărfurilor care se exportă sau se importă. care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă. De asemenea. Asemenea operaţiuni contribuie şi la deplasări semnificative de lichidităţi pe aceeaşi piaţă valutară sau între pieţe valutare diferite. mărfurile partenerilor străini sunt relativ ieftine.

cererea de investiţii. şi micşorarea cursului real. Astfel.În contextul relaţiei complexe dintre cursurile valutare şi eficienţa schimburilor externe. De aceea. pe de altă parte. în sensul reducerii acestei oferte. Prin politica economică se poate stimula creşterea cererii de 114 . mărindu-se soldul pozitiv al contului curent al balanţei de plăţi externe. şi pe de altă parte politica fiscală internă. concretizat în veniturile statului pe de o parte. Prin urmare. cu atât preţurile externe pot fi mai mici şi mărfurile ţării respective sunt mai competitive pe piaţa externă. Pentru producătorii naţionali aceasta înseamnă o creştere a cererii pentru respectiva marfă. comparativ cu cele străine. politica comercială externă. cu cât cursul de schimb se diminuează. Politica fiscală internă şi cursul valutar real. mărfurile produse în ţara de referinţă devin mai scumpe. Nivelul preţurilor relative ale bunurilor economice indigene şi ale celor străine determină dimensiunea cererii pentru aceste bunuri. se află în relaţie cu starea cursului valutar real.. pe de o parte. de exemplu. În acest scop se manevrează. Cererea de investiţii şi cursul valutar real. cu influenţă nefavorabilă asupra nivelului investiţiilor interne. populaţia ţării respective va cumpăra cantităţi mai reduse de mărfuri străine. generând diminuarea exportului şi creşterea importului. În situaţia în care guvernul ţării de referinţă măreşte cantitatea achiziţiilor de stat sau diminuează impozitele. Explicaţia acestei relaţii porneşte de la înţelegerea noţiunii de export net. Un astfel de mecanism duce la scăderea mărimii economiilor pe plan mondial şi. creşterea ratei dobânzii pe plan mondial determină apariţia soldului pozitiv al contului operaţiilor curente din cadrul balanţei de plăţi externe. vom prezenta în continuare. Venitul realizat într-o perioadă corespunde fie unei cereri de bunuri de consum şi de bunuri pentru investiţii. iar veniturile din export cresc. fie unei valori egale de venit. atunci cursul valutar real al ţării de referinţă se va diminua. în cantităţi mai mari. iar străinii vor cumpăra mărfuri din ţara respectivă. din cadrul balanţei de plăţi externe. Cursul valutar real şi exportul net. În situaţia în care cursul valutar real va fi mai ridicat în ţara respectivă. în mod sintetic. Prin politica fiscală naţională se poate corecta cursul valutar real ca urmare a diminuării exportului net. destinat consumului şi economiilor. De aceea. Aceasta înseamnă că o politică fiscală raţională trebuie să optimizeze şi legătura între randamentul ei. exportul net. Ca urmare. Politica fiscală înţeleasă ca o concepţie şi ca un sistem de măsuri şi acţiuni privitoare la impozite. diminuarea economiilor stimulează apariţia deficitelor contului operaţiunilor curente. precum şi a exportului net. la creşterea ratei mondiale a dobânzii. adică la scumpirea dolarului. Diminuarea economiilor datorită fiscalităţii determină reducerea dimensionării ecartului dintre economii şi investiţii. ceea ce duce la creşterea cursului valutar real. În general. În situaţia în care într-o ţară cursul valutar real este mic. deci. doar interdependenţele dintre cursul valutar real. procesul se va realiza invers. relaţia dintre impozite şi oferta de dolari pentru investiţii în străinătate. exportul net reflectă diferenţa dintre valoarea exportului şi cea a importului de bunuri materiale şi servicii. exportul net este mai mare pentru ţara respectivă şi semnifică o stare favorabilă care trebuie stimulată şi amplificată.

115 . Ea este o componentă esenţială a politicii economice înfăptuită de un stat într-un anumit orizont de timp. în sensul că sporirea cererii de investiţii determină creşterea investiţiilor interne. administrativă. În acest cadru trebuie subliniată importanţa deosebită pe care o are în prezent managementul afacerilor economice internaţionale. în raport cu reducerea puterii ei de cumpărare pe piaţa internă. Între cererea de investiţii şi cursul valutar real se manifestă o relaţie cu influenţe reciproce. deciziile în domeniul eficientizării schimburilor externe se fundamentează pe asemenea corelaţii proiectate şi înfăptuite sistematic. În general. politica comercială influenţează substanţial evoluţia macroeconomiei. prin corelaţiile ei cu mişcarea cursului valutar real. În cazul promovării unei politici comerciale protecţioniste. exportul net creşte deoarece se diminuează drastic importul. precum şi reglementările şi instrumentele de natură juridică. folosindu-se cursuri avantajoase. care se acordă la convertirea în moneda naţională a valutei dobândite de exportatori. din cadrul balanţei de plăţi externe. negocierii. modificându-se şi cursul valutar real. demonstrându-se. vamală. Din punctul de vedere al efectelor de antrenare în domeniul fluxurilor comerciale externe. faţă de mărfurile din import. ca ansamblu de metode şi instrumente necesare determinării necesităţii promovării. valutară privind relaţiile comerciale externe promovate de o ţară. cursul valutar real se poate mări. Prin structura şi mecanismul specific. fiscală. în timp ce pe piaţa externă cererea pentru bunurile economice de export este elastică în funcţie de preţ.bunuri de investiţii în contextul unei rate mondiale a dobânzii date. ceea ce va genera un deficit al contului operaţiilor curente. începând de la nivelul firmei producătoare de bunuri economice pentru exportul său al firmelor importatoare. iar aceasta duce la diminuarea cantităţii dolarilor pentru investiţii în străinătate. că este mai profitabil ca întreprinzătorii să realizeze investiţii în ţara de origine. Există mai multe forme de politică comercială delimitate după criterii specifice. politica comercială reprezintă obiectivele strategice. deprecierea monedei naţionale în situaţiile în care diminuarea cursului monedei naţionale are loc într-un ritm înalt. În cadrul acestuia se folosesc măsuri valutare de stimulare a exporturilor ca: prime valutare. Totodată. vizând restricţionarea importului diverselor bunuri economice. stimulând exportatorii. se dovedeşte a avea un rol important politica comercială promoţională şi de stimulare. Astfel. contractării şi derulării tranzacţiilor economice între parteneri din diverse state ale lumii. având ca efect scumpirea mărfurilor indigene. în cele din urmă. Politica comercială externă şi cursul valutar real.

se cristalizează două tipuri distincte de industrie producătoare de bunuri finite. s-a separat de economia industrială. folosesc un mare volum de ştiinţă. respectiv să importe.economice şi politice . fluxul internaţional de mărfuri. Dar această reducere a cantităţii de materii prime pe unitatea de produs se manifestă şi în industriile tradiţionale. de la bun început.CAPITOLUL 14 GLOBALIZARE ŞI INTEGRARE O problemă de cea mai mare actualitate. în principal. evident. producţia de instrumente analitice şi industria producătoare de aparatură destinată prelucrării datelor. precum şi calculatoarelor electronice. ceea ce va influenţa. telecomunicaţii. ceea ce face ca preţurile materiilor prime să scadă vertiginos. Totodată.de mutare a ponderii de la ramurile industriale.Mişcările de capital au luat locul comerţului (cu produse şi servicii) şi au devenit principala forţă motrice a economiei mondiale. În ceea ce priveşte modificările în distribuirea forţei de muncă. la industrii care. În prezent. în sfera comerţului internaţional au început să se producă schimbări profunde ce se vor accentua . . El îşi argumentează această afirmaţie subliniind că în economia mondială s-au petrecut trei schimbări fundamentale: . ci s-a transformat deja. Declinul cererii de materii prime se explică. cât şi în cea a structurii ei.de o profunzime fără precedent. care prezintă interes. iar această transformare este foarte posibil ireversibilă". Pentru că în acest deceniu au avut loc mutaţii . bazate de multă vreme pe folosirea unui volum mare de forţă de muncă. a devenit relativ independentă de gradul de utilizare a forţei de muncă. îşi pun tot mai mult întrebarea dacă este înţelept şi avantajos să continue să exporte. materii prime. . Una din cauzele acestui fenomen o constituie noile ramuri industriale bazate pe tehnologia avansată.În cadrul economiei industriale. acest declin include şi energia şi mai cu seamă petrolul. Ca urmare. se manifestă tendinţa . În plus. fapt care l-a făcut pe cunoscutul economist american Peter F.în curs de transformare -. Aceste ţări. dezvoltarea se petrece în cea mai mare măsură în industriile bazate pe informaţii şi ştiinţă.vizând atât ţările care exportă mari cantităţi de materii prime (de exemplu Japonia). atât în privinţa fundamentului.Economia produselor primare s-a "decuplat". pentru cunoaşterea situaţiei actuale şi a perspectivelor deschiderii economiilor naţionale este aceea a schimbărilor profunde din economia mondială. în ţările avansate are loc o accentuare pronunţată a fenomenului de înlocuire a muncitorilor cu utilaje automatizate şi robotizate. producţia s-a "decuplat". Drucker să afirme că "economia mondială nu este . Ca urmare. prin faptul că producţia industrială se îndepărtează tot mai mult de produsele şi procesele ce necesită un consum mare de materiale. Prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care au generat dezvoltarea economică în primele trei sferturi ale secolului nostru. ca şi multe altele. A doua se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria farmaceutică. 116 .care s-ar putea să fie şi mai importantă . în fluxurile economice internaţionale din ultimii 10 ani.

Schimbările din tehnologie. probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme (problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de importanţă globală. Pe de altă parte. după cum urmează: . se deosebesc nu numai în ceea ce priveşte caracteristicile lor economice. 117 . . Drucker. istorie. "Produsele industriilor bazate pe materiale trebuie exportate sau importate ca <produse>.Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru regionalismul economic prin intensificarea competiţiei economice. atât în ceea ce priveşte elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia. Pe de o parte. Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului. din comunicaţii. globalizarea înseamnă că statele se confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea politicilor economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor tehnologii. cat si la nivel regional. natura competiţiei presează spre formarea unor „unităţi” mai mari atât pentru eficienţa economică cât şi pentru a asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării instituţiilor care guvernează economia mondială. pe de o parte şi tendinţa vizibilă către fragmentare. În cadrul acestui tablou.Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat. statele încetează să mai reprezinte singurii actori importanţi. din funcţionarea pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au avut un profund impact asupra căilor în care guvernele au definit cele două obiective fundamentale ale politicii externe – dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui raport între ele. convergenţa intereselor politice şi de securitate. Ele apar în termeni concreţi în balanţa comercială. caz în care există posibilitatea ca ele să nu-şi găsească o reflectare precisă în balanţa comercială de ansamblu". pe de altă parte. Produsele industriilor bazate pe informaţii pot fi exportate sau importate atât ca <produse >. Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a condus la creşterea importanţei expansiunii exportului şi a liberalizării comerţului atât la nivel global. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente la nivel regional exercită o presiune mai eficientă asupra statelor pentru a găsi un răspuns politic în cauză. . Aceasta reprezintă un stimul pentru regionalism având în vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea instituţii la nivel regional decât la nivel global. facilitează enorm identificarea formei adecvate de management. efectele acestora se simt mai direct la nivelul unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal decât la nivel global. comunitatea de cultură. Deşi există probleme cu adevărat de nivel global (schimbarea climatului.Aceste două categorii.Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se reconciliază piaţa integrată şi presiunile tehnologice spre globalizare şi integrare. precum şi caracterul coaliţiilor interne. ci mai ales în ceea ce priveşte poziţia lor în cadrul economiei mondială. .Adâncirea integrării creează probleme care cer management colectiv. omogenitatea sistemelor sociale şi de valori. arată Peter F. cât şi ca <servicii >. În acest context.

numeroase dintre graniţele care în trecut delimitau produsele comercializabile de cele necomercializabile se estompează. migraţia forţei de muncă. difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a schimbărilor este resimţită doar de un număr relativ mic de ţări cu venituri 118 - . relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul rând. şi anume. interesele comune în plan regional ale ţărilor participante facilitează încheierea acordurilor de liber schimb la nivel regional. însă. În contextul acestor procese deosebit de dinamice. că acordurile regionale de liber schimb au devenit un instrument important al obiectivului principal menţionat în acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) vizând liberalizarea comerţului.Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme s-a susţinut că regionalismul poate compromite ideea de liberalizare globală a acestuia. în prima etapă. devansarea formelor clasice de comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise producţiei internaţionale controlate de corporaţiile transnaţionale. În practică. În final. este mult mai uşor să se procedeze la o liberalizare.respectiv. la care participă ca ţări membre peste 140 de state. ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri. tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea şi respectiv. nu în ultimul rând. În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc prin creşterea susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii producţiei mondiale. se produc schimbări in structura relaţiilor economice internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global. prin comerţul internaţional. asociate cu schimbările de mare anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare şi de liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale. reconfigurează nu numai harta industrială. fluxurile de capital. Toate părţile lumii sunt afectate prin canalele interdependente ale globalizării . iar relaţiile de interdependenţă dintre sectoarele producătoare de bunuri si cele furnizoare de servicii se adâncesc. Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de productivitate pe care le antrenează noile tehnologii. structura produselor se schimbă. creşterea importanţei schimburilor comerciale în interiorul aceleiaşi ramuri industriale. Totodată. Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării economice este propulsată de progresele revoluţionare din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor. amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale şi investiţionale. Explicaţia este relativ simplă. proliferarea acestor acorduri regionale conduce la realizarea obiectivului global de liberalizare a comerţului internaţional. ci şi cea a relaţiilor economice internaţionale. Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice. coroborate cu mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii economice „deschise”. noile tehnologii şi internetul. se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi. a comerţului la nivel regional având în vedere numărul mai restrâns de state decât la nivelul OMC. au implicaţii în plan mondial prin intermediul globalizării. liniile de demarcaţie dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze. creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele organizaţionale.

ridicate şi medii. La acestea se adaugă temerile împărtăşite de majoritatea ţărilor că mediul înconjurător a ajuns să fie 119 . Acest raport s-a dublat acum la 30. În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice derivând din deschiderea economică mai mare. cât şi în interiorul ţărilor. precum şi costul acestora. energiile şi ideile inerente globalizării. erau de 15 ori mai mari decât nivelul respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume. Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama neapărat de obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. Numeroase temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale. Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul lucrării celei de-a cincea reuniuni ministeriale a OMC de la Cancun (Mexic). sunt doar câteva exemple. veniturile pe locuitor ale primelor 20 dintre cele mai bogate ţări din lume. În aceste condiţii ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică. Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către globalizare variază considerabil. ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin emigrarea în ţările mai avansate. Atât în ţările industrializate. în pofida impulsului dat acestui proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei si comunicaţiilor şi de expansiunea dinamică a Internetului. Aceste ţări sunt urmate îndeaproape de un grup de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei. din septembrie 2003. din cauza concurenţei din partea forţei de muncă mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. Nu în mod întâmplător ţările membre ale OCDE având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns interconectate prin intermediul comerţului. care a acutizat problema vulnerabilităţii. Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în sistemul global. sub aspectul venitului pe locuitor. converg în ritm susţinut cu nivelurile naţiunilor industrializate. de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii culturale. fenomenele circumscrise globalizării sunt de natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. aceste beneficii sunt percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări. Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă. În urmă cu 40 de ani. Forţa de muncă cu calificare scăzută – dar şi superioară – din ţările industrializate se simte ameninţată de pericolul dislocării. există un larg consens al analiştilor că viitorul curs al globalizării nu este asigurat. cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o integrare şi mai avansată. În mod paradoxal. care. iar decalajul în termeni de venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se mărească. Volumul şi volatilitatea fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor bancare şi valutare. fiind astfel împiedicată să valorifice resursele. al mişcărilor de capital şi al reţelelor de comunicaţii. rezistenţă care s-a accentuat mai ales după criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin intensitatea opoziţiei faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia. iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat o legătură strânsă între integrarea globală şi creşterea standardelor de viaţă a marii majorităţi a populaţiei.

În spaţiul Uniunii Europene (UE).iremediabil degradat. În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării sunt golite de substanţă economică. Astfel. Temerile au la bază şi presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări. concluziile unor studii empirice recente ( bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970) arată că. cărora le revine o fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de capital. iar „capitalul cultural” erodat. un număr crescut de politicieni consideră liberalizarea ca un pericol pentru atingerea obiectivelor politicilor interne. Banca Mondială -. Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi doar intereselor marilor corporaţii transnaţionale. alocarea resurselor. FMI. Ca reacţie la aceste evoluţii. pe măsură ce lumea se integrează. în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii 120 . presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi. Pe de altă parte. rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la scară mondială pare a fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele economice presupuse sau reale ale acesteia. cum ar fi cele vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are tendinţa de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în numeroase ţări. mai ales în domeniul securităţii sociale. Pe de altă parte. concepţiilor şi tradiţiilor culturale. care ar avea drept scop reducerea barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării de noi bariere. nu în ultimul rând de corporaţiile transnaţionale. forţa opiniei publice globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC. întrucât este aşteptată o creştere în continuare a mobilităţii capitalului real şi financiar. cântărind inclusiv posibilitatea creării în perspectivă a unei Organizaţii Fiscale Mondiale. deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevră pentru politica bugetară naţională. nu în ultimul rând. ca urmare a mobilităţii nelimitate a factorilor de producţie indusă de globalizare. introducerea euro a intensificat dezbaterile pe tema constrângerilor la adresa politicilor bugetare din cauza globalizării. în timp ce alţii se pronunţă pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a capitalului. definirea instituţiilor politice. Şi. Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în acest context este: cum îşi pot îndeplini statele-naţiune rolul tradiţional de furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor prin intermediul politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin erodarea bazei de impozitare. cât mai ales pe organizaţiile internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul înconjurător deopotrivă în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. În aceste condiţii. rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale individuale. sociale. ca urmare a unei omogenizări incipiente a gusturilor. statele naţionale – şi elitele care domina guvernele – se tem de pierderea autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice şi industriale. economice şi gestionarea problemelor naţionale. Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai vehement criticată pentru utilizarea unor reguli „nedemocratice”. rămân totuşi numeroase temeri care aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici. unii pledează pentru coordonarea internaţională în domeniul taxelor şi impozitelor.

Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a acestora în politicile interne. dar. Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei mondiale sunt numeroase iar temerile legate de efectele acesteia pot fi întemeiate. Dar dincolo de aceste aspecte. pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi noi alternative pentru atingerea acestor obiective. în cele din urmă. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională. considerând-o ca un fel de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor şi mediului. la fel de pertinentă pare a fi şi opinia acelor analişti care consideră că viitorul integrării globale va depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici. deopotrivă dezvoltate. în contextul în care se poate constata o extindere a sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor internaţionale – îndeosebi OMB. ca acestea ridică în acelaşi timp şi numeroase sfidări la adresa tuturor statelor. FMI şi Banca Mondială – ca răspuns la nivel global faţă de efectele procesului de globalizare. este tot atât de adevărat că în ultimă instanţă. care să poată fi apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi. mai ales din ţările sărace. ca atare. o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv pe temeri – chiar dacă unele par justificate – este unilaterală. După cum. acceptată sau respinsă. în toate părţile lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra intervenţiei şi rolului statului-naţiune şi. în măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţi de acţiune şi furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de idei şi de activităţi. globalizarea se impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o politică. 121 . Unii critici identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea. de succesul în construirea unor structuri instituţionale – interne şi internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare a unei varietăţi de fluxuri între ţări şi. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la confruntări. De aceea. în curs de dezvoltare sau în tranziţie. asupra suveranităţii naţionale. fenomenul fiind perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări dintre naţiunile independente. de politicile de natură să pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din deschiderea economică mai mare. acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile. fiind acuzată de alţii ca ar fi responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a veniturilor forţei de muncă din ţările dezvoltate. Desigur.(precum standardele internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC. nu în ultimul rând.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful