UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOFTEIA SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator: Pr. Lect. Dr. Năstase Ion Absolvent: Vişinoiu Bogdan Ionuţ

1

PITEŞTI 2008

MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII

2

INTRODUCERE În virtutea poruncii de a stăpâni pământul, omul a crezut că este chemat să impună lumii văzute propria lui ordine. Aşa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară, raţionalitatea creaţiei, tot astfel omul în calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul să impună lumii ordinea lui exterioară. Este adevărat că datorită acestei ordini pe care omul a căutat să o impună naturii văzute, a reuşit să realizeze un imens progres ştiinţific şi tehnologic, care deşi de multe ori s-a întors împotriva omului totuşi a contribuit şi la bunăstarea lui. Civilizaţia creştină 1-a raportat pe om întotdeauna la Dumnezeu, dacă ea şi-a extras normele morale şi principiile de acţiune din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia creştină, civilizaţia tehnică în schimb îl raportează pe om la propriile sale sentimente şi la existenţa actuală. Individualismul exacerbat ca mod de existenţă în societăţile post-industriale a condus la separarea oamenilor unul de altul şi a tuturor de Dumnezeu, la secularizare care este o consecinţă inevitabilă a descreştinării lumii. Sfântul Vasile cel Mare şi toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine definesc răul ca fiind o înstrăinare de Dumnezeu, iar Părintele Dumitru Stăniloaie, marele teolog român al secolului XX arăta că „acest rău grozav conduce şi la dorinţa demonică de a înjosi, de a minimaliza şi anihila persoana celuilalt, de a-1 face să ţi

3

duce la conceptul profan de valori europene. distruge şi creează haosul moral. tari în libertatea cu care ne-a făcut liberi Hristos" (Galateni 5. de dezordine morală. Libertatea şi bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. plăcerea fără limită. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că „nu avem de luptat împotriva sângelui şi trupului ci împotriva căpeteniilor întunericului. Acestea n-au legătură cu Hristos şi cu Biserica... 4 . Se observă tot mai clar o acută tensiune între tradiţie şi modernitate. denaturează. Viaţa creştină trebuie să exprime conţinutul credinţei. o realizare a valorilor creştine consacrate. Responsabilitatea morală implică şi pe cea socială. Staţi deci. Nici diavolul prin natura sa nu este rău pentru că este creaţia bună a lui Dumnezeu. Cauza decăderii morale este decadenţa morală. dar voia liberă 1-a făcut rău. Omul contemporan doreşte libertatea absolută. Diavolul nu creează ci corupe. Sfântul Pavel spune: „voi fraţilor aţi fost chemaţi spre libertate. Valorile morale cu bună ştiinţă sunt ignorate. Fiecare membru al societăţii trebuie să se îndrepte întâi pe el însuşi. 1-13). a duhurilor răutăţii din văzduhuri" (Efeseni 6). Morala creştină. toate acestea conducând la crime oribile în numele aşa zisei libertăţi a individului. Problemele lumii sunt şi problemele noastre personale. ştearsă sau desfigurată de relaţia cu Evanghelia şi Tradiţia Bisericii sau fără comuniunea cu persoana lui Hristos. Criza actuală a lumii este duhovnicească.se închine.

13. in vol. La baza procesului de secularizare se află trei elemente şi anume:izolarea Divinităţii în transcendent. Existenţa legilor şi normelor umane nu poate crea duhul creştin ci numai Duhul necreat al lui Dumnezeu care lucrează în noi. 18). conf. Plăcerea nu trebuie căutată la nivelul simţurilor care duc la suferinţă. Valorile economice s-au suprapus valorilor moralei creştine. Baia-Mare 2001 2 Ibidem 5 . Biserica si lumea in perspectiva misionara. dr. 2 Este o decădere morală înfrăţitoare a omului. editura Episcopiei Maramuresului. omagial Grai maramuresan si marturie ortodoxa. Pr. Se poate vorbi de o secularizare a moralei. Credinţa are o importanţă primordială pentru orice fel de angajare morală. Valer. 23). inchinat PS Sale Iustinian Chira.„iar unde este duhul Domnului acolo este libertatea" (II Cor.1 Izvorul moralei creştine este voinţa lui Dumnezeu pe care omul o primeşte prin crediţă „Tot ceea ce nu este din credinţă este păcat" (Rom. a dus la dezvoltarea unei morale axiologice care uneşte oamenii numai la nivelul activităţii economice interesate. 14. autonomia creaţiei şi a raţiunii umane şi 1 Bel. Numai Hristos ne oferă libertatea şi bucuria duhovnicească. Ideologia dezvoltării economice având ca singur scop banul. Bucuria duhovnicească a vieţii este rodul Duhului Sfânt.

Aceasta este cauza apariţiei atâtor secte şi curente filosofice care asaltează neîncetat Biserica şi societatea. Progresul spectaculos înregistrat în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei . Lumea nu poate exista fără prezenţa lui Dumnezeu în ea.aceasta din urmă nefiind altceva decât aplicarea practică a ştiinţei 3 Ibidem 6 . şi 12. ca să nu se întoarcă în neant. Sfânta Scriptură afirmă clar şi precis imanenţa lui Dumnezeu în cosmos. sufletul şi inima credincioşilor. 25.3 Iată un text concludent: „Şi cum ar fi rămas ceva de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui dacă n-ar fi fost chemat de Tine la Fiinţă?" „Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate" (înţelepciunea lui Solomon 11. Asistăm la o reîntoarcere a omului la panteismul precreştin. împotriva oricăror încercări secularizate.31). care închide omul înaintea lumii create.dominarea lumii de către om. şi tot prin Duhul se înnoieşte: Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului" (Ps. 1). Sfânta Scriptură afirmă transcendenţa lui Dumnezeu dar tot atât de bine pune în evidenţă şi imanenţa lui Dumnezeu în creaţie. Prin Duhul său. 103. fiindcă face abstracţie de transcendenţa lui Dumnezeu. a favoriuzat explozia unui pluralism religios şi cultural atât de contradictoriu în esenţa lui încât produce confuzie şi dezorientare în mintea. Desprinderea omului şi a creaţiei din relaţia lor cu centrul de gravitate dat în Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea şi tot prin Duhul Sfânt la Cincizecime o recreează în Hristos şi Biserica.

a agravat ruptura dintre om şi Dumnezeu. acesta a fuzionat cu aşa numita „lege românească" funcţionând vreme de secole atât ca identitate religioasă. tradiţia ei a asumat figura imperial-ierarhică bizantină pe care a grefat-o ulterior pe un fond rural. p. sau mai exact globalizarea în curs de realizare a întregii existenţe. 56 7 . cât şi cu valorile modernităţii occidentale „clasice" faţă de care apare ca o neliniştitoare şi inclasabilă post-modernitate. arhaic. globalizarea nu are analogie cu nimic din trecut şi reprezintă o realitate care sfidează toate paradigmele sociale şi mentale cunoscute până acum. manifestându-se printr-o ruptură tot mai evidentă atât cu ierarhiile de valori ale culturilor tradiţionale. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. civilizaţia umană şi creştinismul se confruntă cu o provocare de proporţii şi fără precedent atât prin dimensiuni cât şi prin implicaţii (departe de a se fi manifestat deplin) mondializarea. generând un creştinism „cosmic" şi o Ortodoxie populară. cât şi naţională a românilor. fiindcă lumea a fost concepută ca o maşină uriaşă care funcţionează fără Dumnezeu. Şansa de a rezista colapsului ontologic nihilism al 4 Paul Evdokimov.4 Fenomen social total. o gigantică mutaţie civilizaţională care traumatizează societăţile şi intimidează inteligenţele. Ortodoxia. Prin forţa împrejurărilor istorice. Bucureşti 1996. Irineu Ioan Popa. In cazul poporului român. În zorii celui de-al treilea mileniu creştin. Cazul Bisericii Ortodoxe prezintă câteva caracteristici speciale care trebuie evidenţiate şi reţinute. traducere dr.

transcendent-imanentă şi personalist comunitară implicită în figura ideală a credinţei Bisericii cu figura sociologică şi instituţiile modernităţii clasice: ştiinţă capitalism. Dr. 5 6 Ibidem Pr. 8 . Dumitru Staniloaie. p. sunt tipuri pentru alegerea celor două alternative ale raportului omului cu natura: robirea spiritului de către fructul dulce oprit al părţii sensibile a naturii sau stăpânirea ei prin spirit. II. Teologia dogmatica ortodoxă. Taina creştinismului este taina materiei transfigurate în Hristos. desigur nici fără efortul renunţării la dulceţurile ei şi al durerilor crucii. lumina şi sarea pământului şi a lumii „Ce-i foloseşte omului dacă dobândeşte şi îşi pierde sufletul?". democraţie liberală. iar scopul ultim al transfigurării este restaurarea de comuniune a omului cu Dumnezeu. Porunca primită de primii oameni din partea lui Dumnezeu pentru a stăpâni pământul nu poate fi interpretată în sensul dominaţiei lumii văzute de către om prin eliminarea lui din creaţie ci de a transforma creaţia în Hristos şi Biserică: „Adam şi Hristos. Prof.5 Trebuie oferit sufletului creştin un corp social şi o figură eclezială de tip modern.6 Numai prin aceasta biruieşte spiritul asupra părţii sensibile a naturii şi o transfigurează până la înviere". 209. spune părintele Stăniloaie. confiscat de hipnoza mediilor precum şi al mutaţiilor sociale ale globalizării este acela de a explicita şi articula reciproc benefic ontologia divino-umană.„ultimului om contaminat fiziologic. vol. Creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a fi sufletul.

pentru ca mai departe să sublinieze această constatare cu următoarea teză: Religia reprezintă o constantă umană şi totodată şi socială. într-adevăr. într-adevăr. într-adevăr. deci o dimensiune perenă. a devenit tot mai evident faptul că „procesul de secularizare atrage după sine.cu semenii şi natura în ansamblul ei. Formele se schimbă dar problematica religioasă rămâne „remarcă sociologul Gherhard Schmidtchen. o transformare profundă în plan spiritual şi social 9 . dar nu vor putea niciodată ignora sau ieşi din problematica religioasă fundamentală a existenţei lor: Procesul de secularizare atrage după sine. Civilizaţia creştină are o tendinţă şi un caracter profund eshatologic. Civilizaţia tehnică secularizată porneşte de la premisa că omenirea poate trăi şi fără Dumnezeu cel puţin fără acel Dumnezeu de către Biserică. în măsura în care dispare partea integratoare a Bisericii. o transformare profundă în plan spiritual şi social. Oamenii şi-ar putea schimba. conştiinţa lor religioasă „ar putea chiar atenta la ceea ce este religios în ei. Numai o astfel de comuniune poate constitui remediul cel mai eficace împotriva poluării şi pentru integritatea creaţiei. Cu toate acestea. dar aceasta nu înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei. secularizarea presupune ca o consecinţă inevitabilă descreştinarea lumii. între timp. In acest timp . se clatină şi orientarea de până acum a societăţii împreună cu valorile creştine păstrate în şi prin Biserică.

De zidurile familiei s-au frânt toate vijeliile istorice şi din sânul ei au lăstărit toate puterile luptătoare şi biruitoare ale dreptei credinţe. neştiută. suflete de sfinţi. Familia este un sanctuar. mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii româneşti. 1998.8 Rolul familiei. oameni credincioşi care să aibă „Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. Spiritualitatea Răsăritului creştin.40) eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de „Duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni". 7.7 Prea Fericitul Teoctist se exprima : „Biserica noastră are astăzi. căminul sfânt al tuturor virtuţilor 7 8 Spildic Thomas. căminul sfânt în care s-au plămădit suflete de mucenici.dar aceasta nu înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei. 87 Ibidem 10 . al şcolii şi al Bisericii în păstrarea credinţei Familia modestă. p. Deisis. a atins hotarele împărăţiei Lui pe pământ şi a dus la biruinţa Ortodoxiei. ascunsă în penumbra istoriei. Ed. a fost stâlpul de rezistenţă al Bisericii. Suntem conştienţi că aportul fundamental al Bisericii româneşti este de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu. Biserica are datoria de a diminua consecinţele negative ale secularizării. Ea a fost slujitoarea smerită a lui Hristos.

Precum lacul liniştit îşi are cauza sa adâncă în izvorul ascuns. nevăzut de ochii cereşti. ca mire ceresc al ei. El simte că iubirea se revarsă din Dumnezeu.creştine. Enciclopedică. fiecare prunc este o nouă întrupare a lui Iisus în lume. De aceea religiozitatea este în bună prietenie cu iubirea dintre soţi. în ochii lui senini. Ibidem 11 1990. 65 11 . „biserica mică". De aceea copiii. o uneşte cu Sine. Bucureşti. simte că Dumnezeu este singurul reazem al iubirii. aşa şi iubirea omului îşi are izvorul ei cel mai adânc în iubirea lui Dumnezeu"10 Dacă Dumnezeu n-ar fi iubire. o umple de viaţă divină. Cel ce iubeşte cu adevărat este şi credincios şi invers. ed. o încadrează în organismul cel mare al Bisericii şi o întăreşte". spre deosebire de „Biserica mare". atunci n-ar exista nici iubirea omului. poate fi socotită tot mireasă a lui Hristos.11 în fiecare prunc nou botezat sălăşluieşte Hristos. Dacă în iubirea ce leagă pe soţi laolaltă se răsfrânge o rază din lumina paradisului în făptura de ghiocel a pruncului. mai 9 10 Ibidem Vlăduţescu Gheorghe. întrucât face parte din Biserică. că El singur îi poate garanta autenticitatea şi veşnicia". fiecare familie.9 „Dacă Biserica este mireasa lui Hristos. care. p. Sfântul Ioan Gură de Aur o si numeşte. Filosofia primelor secole creştine. în glasul lui cu rezonanţe cristaline este cerul întreg coborât pe pământ.

toată familia tată. cu Maica Domnului şi cu sfinţii. Cit. Rugăciunea în comun. reflexe ale lui Dumnezeu între oameni."12 Iubirea de Hristos se manifestă şi prin rugăciunea comună. 98 12 . căci „suntem atât de creştini câtă copilărie pură am reuşit să păstrăm în noi. de intensificare a iubirii dintre soţi şi dintre părinţi şi copii. intensifică iubirea de Dumnezeu şi comuniunea cu Hristos. este unul din cele mai puternice mijloace de întărire a unităţii familiale. Ei răspândesc un duh de puritate. de modelare a lor după chipul sfinţilor. cu Hristos. în care se topesc toate cele pământeşti. mamă. A lor este împărăţia cerurilor. Lectura în comun şi meditarea cu miresme divine adânceşte convingerile. în care toţi intră în comuniune cu Dumnezeu. copii îngenunchează în faţa icoanei şi sub lumina tremurândă a candelei. sunt reflexe ale iubirii divine. se roagă. Prin astfel de lecturi s-a format s-a format sufletul familiei creştine şi al neamului nostru. Dimineaţa. simţirii şi voinţei. prin care sufletele tuturor se înalţă pe aripi nevăzute spre cer. unitatea gândirii. căci învăţătura Domnului este singura 12 Spildic Thomas. p. Cu adevărat copilăria este o prelungire pe pământ a cerului. ca în locul lor să se altoiască mlădiţe cereşti. care deşteaptă în noi neprihana cea dintâi. op. de purificare a sufletelor.mult ca orice. la prânz şi seara. Iubirea de Hristos se arată şi prin locul central pe care-1 ocupă în meditaţia şi lectura familiei Sfânta Scriptură şi alte cărţi ale Bisericii.

Sfântul Ioan Gură de Aur. 497 14 15 . toate le nădăjduieşte. nu caută ale sale. 9-10. (I Cor. aceasta se datoreşte familiei. Toţi aceştia sunt roadă minunată familiei creştine din acel veac. nu se semeţeşte. aceasta se datoreşte creştinismului. Sfântul Grigorie de Nisa. Cit. nu gândeşte răul. să saturi pe cel flămând. Să zăbovim dar pentru o clipă în familia copilăriei Sfatului 13 Ilie Moldovan. 1968. toate le crede. 76 Ibidem 13 de Aur. nu se întărâtă. p.4-8).14 Dacă familia şi-a menţinut demnitatea.temelie a înţelepciunii şi în viaţa de familie ca şi în viaţa socială. este bună. să adăposteşti pe cel străin.15 Să ne gândim numai la acel magnific secol al patrulea. 13 Familia este numai atunci o comunitate a iubirii când împlineşte cuvintele apostolului care zice: dragostea îndelung rabdă. sfinţenia. toate le rabdă. Dragostea nu cade nici o dată. Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după Sfantul Ioan Gură Spildic Thomas. Sfatul Vasile cel Mare. nu se bucură de nedreptate. Sfîntul Grigorie de Nazianz. Dar cea mai frumoasă manifestare în afară a iubirii familiale este milostenia: să îmbraci pe cel gol. dar se bucură de adevăr. 13. misiunea. nu se poartă cu necuviinţă. dragostea nu pizmuieşte. în care au strălucit pe firmamentul Bisericii atâtea mari personalităţi: Sfanţul Atanasie cel Mare. nr. p. dar tot aşa de adevărat este. să îngrijeşti de văduve şi orfani. unitatea. să cercetezi pe cei bolnavi. că dacă creştinismul a biruit de-a lungul veacurilor. nu se îngâmfa. op. Toate le îndură. în Studii Teologice.

pentru a forma adevăraţii creştini de mai târziu. Familia trebuie să zidească în sufletele copiilor. bunica le pecetluia pe amândouă prin neprihănirea ei. Tatăl le forma o cugetare creştină. şi Macrina fecioara închinată Domnului care a atins piscurile Sfinţeniei. Grigorie viitorul episcop de Sevaste. op. dar şi cusurul de la natură spre a-1 îndepărta. Cit. Sfânta Macrina. 16 17 Ibidem Ilie Moldovan. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte pe părinţi să-şi educe copiii de la vârsta fragedă în credinţă: „Creşte un luptător pentru Hristos! învaţă pe fiul tău să trăiască în tinereţe în teama de Dumnezeu". mama le plămădea o inimă creştină. 486 14 . Părinţii au în casa lor o statuie mai de preţ ca statuile de aur. dragostea de aproapele încă din copilărie.17 Părinţii trebuie să fie model în acest sens pentru copiii lor. Aspectul hristologic…. Şi au pe copii „Daţi-vă osteneala ca să construiţi lui Dumnezeu minunate statui: îndepărtaţi ce este de prisos şi adăugaţi ce lipseşte. p.Vasile cel Mare. Căsătoria părinţilor săi a fost binecuvântată de Dumnezeu cu zece copii. bunica împodobită cu neprihănirea sfinţeniei domina cu înţelepciunea şi bunătatea ei îngerească. În fiecare uitaţi-vă cu grijă la ei: observaţi şi darul care-1 au de la natură spre a-1 dezvolta. În educaţia copiilor părinţii trebuie să procedeze ca pictorii şi sculptorii. între care Vasile. viitorul episcop al Cezareei.16 Familia are rolul primordial în educaţia religioasă a copiilor.

Copiii trebuie să înţeleagă şi să simtă că nu vor fi plăcuţi lui Dumnezeu dacă nu vor avea dragoste faţă de semenii lor şi dacă aceasta nu se va concretiza în fapte pentru a uşura într-un fel sau altul viaţa celor de lângă ei. Efectele secularizării asupra structurilor cutumiare ale societăţii româneşti contemporane trebuie privite cu toată responsabilitatea. De asemenea. Cotidian secularizarea este înţeleasă ca o diminuare a preocupărilor religioase în condiţiile pluralizării activităţilor. Cea mai afectată funcţie a familiei în condiţiile modernizării şi secularizării este cea educativă.Când înalţă rugăciuni împreună.astfel încât viaţa familiei creatoare de echilibru social să nu fie perturbată ci să ofere mai departe sprijinul necesar omului modern. Părinţii să le citească copiilor din vieţile sfinţilor. pentru cei care trec prin situaţii dificile. înţeles ca persoană aflată în permanenţă legătură cu 15 . Referindu-ne numai la aspectul religios se observă că părinţii actualilor copii au trăit şi sau format educativ în perioada în care în şcoli nu se mai preda religia. împrumută pe Dumnezeu" iar copiii să vadă şi să dorească şi ei la rândul lor să facă aceasta din dragoste pentru semeni. trebuie să se roage pentru cei aflaţi în suferinţă sufletească şi trupească. trebuie să practice milostenia căci „Cel ce miluieşte pe sărac. dându-i pe aceştia model de vieţuire creştină.a diversificării solicitărilor zilnice.

p. 9-10. clară.creatorul său.îl au orele de religie introduse în şcoală. Vasile cel Mare si Sf.de la simplu la dezvoltat pe măsura vârstei şi a capacităţii de receptare şi de interes a elevilor. vol. 87 16 . pentru a atrage şi a face posibil procesul cugetării în toată adâncimea sa21.sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a Ortodoxiei. 76 19 20 21 nr. Expresivitatea trebuie să fie naturală.precisă. Înţelepciunea trebuie să-i povăţuiască pe toţi cei ce predau religia să procedeze în predare cu grijă. Ibidem Ibidem Vasile Hristov. Teologia.lucru absolut principal şi să se folosească de o limbă potrivită. frumoasă.în spiritul ecumenist. Un factor deosebit de important în educaţia tinerilor.a ortodoxiei care este adevăr a. 1958. în Studii Teologice.frumosului şi adevărului ca virtuţi omeneşti şi Dumnezeieşti. expresivă.20 Lecţia trebuie să pună în mişcare cugetarea. 1968. Ioan Gura de aur sunt pilde neîntrecute in aceasta 18 Muraditu C. p.19 În şcoli sunt predate elemente ale structurii religioase. Fiinţa Bisericii după învăţătura lui Ioan Gură de Aur..a binelui. 29. ideea responsabilităţii morale. Noţiuneade Biserică după Sfantul Ioan Gură de Aur. familia creştină. Sf. Atena.din care să reiasă cu claritate ideea existenţei lui Dumnezeu. ortodoxiei care este iubire.18 Ortodoxia impune familiei să rămână ce a fost întotdeauna. Morală fără Dumnezeu nu se poate. în rev.

Ei merita supra-titlul care le-a fost dat de biserică:"Mari dascăli ai lumii şi ierarhi". Profesorul este considerat de Sf. pe principiile moralei creştine. dacă vrem să scăpăm de ceea ce se numeşte un început de criză morală în viaţa tineretului. de tinerii pe care-i educă profesorul. căci este arta unui mare sculptor sau pictor alături de arta aceluia care nu lucrează asupra marmurei sau pânzei şi asupra sufletelor. braţele întinse ale bisericii22. Iubirea faţă de copii. În ceea ce priveşte viaţa morală. înţelegerea sufletului lor si exemplul personal reprezintă cheia succesului. Creştinismul creează un om nou după modelul lui Iisus Hristos.privinţa. Educatorul este un Pigmalyan care trebuie să se îndrăgostească de Galateea sa. Dincolo de diversitatea deconcentrată a fenomenului 22 Ibidem 17 . a dragostei de aproapele. Credinţa e o putere care schimbă pe om şi faţa pământului. îndeosebi a dragostei pentru aproapele. Profesorii de religie au un rol foarte important în modelarea sufletelor copiilor în spiritul credinţei creştine. fiul lui Dumnezeu întrupat. Ei sunt consideraţi pe drept cuvânt. Profesorul de religie pune accent pe adevărata trăire creştină. Ioan Gură de aur mai presus de orice artist. criza trebuie vindecată de cei ce se ocupă de educaţie prin cunoaşterea profundă a fenomenelor şi prin dăruire. adică de copilul pe care îl sculptează sufleteşte.

manifestată în nenumărate organizări mai mult sau mai puţin structurate.cultul însuşi este expresia filantropiei.sentimentul de siguranţă a populaţiei.biserica asigură stabilitatea socială. Aspectul hristologic…. op. 23 24 25 Ibidem Vasile Hristov. În ortodoxie. există religii universale instituţionalizate. Sporind credinţa. 98 Ilie Moldovan. op. Biserica noastră care astăzi se exprimă prea Fericitul Teoctist o mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii româneşti este acela de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu. Este de aceea foarte important răspunsul la provocarea istoriei contemporane de a gândi clar şi biblic într-o lume de corectitudini politice similate. Biserica are rolul deosebit de important în diminuarea consecinţelor negative ale secularizări.religios contemporan.» mobilizează pe oameni în efortul de a depăşi anumite dificultăţi economice24. În acest sens Bisericile din România fac eforturi pentru ajutorarea copiilor fără familie. profund ierarhizate cu un rol deosebit de activ în societatea civilă contemporană23. Cit. a bătrânilor ajunşi pe drumuri.a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi oamenii şi a iubirii aproapelui. de ambiguităţi etnice insinuate. p. umanisme teologice secularizate si de a răspunde întâmpinărilor defectuase ale acestor ideologii populiste opunându-le standardele superioare ale creştinismului biblic. Cit. p. 486 18 . ajută comunităţile cu probleme materiale şi spirituale25.

Cor. CAPITOLUL I CONCEPTUL DE APROAPELE SI ÎNTRAJUTORAREA 26 Ibidem 19 .40) eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni"26.7.oameni credincioşi care să aibă „duhul lui Dumnezeu(1.

Valer Bel. conf. care-l făcea să nu atribuie şi membrilor altor popoare calitatea de om deplin. Pentru grecul antichităţii. Omul lumii vechi era stăpânit în general de un concept îngust şi rigid.SEMENILOR a) Definiţia aproapelui. Dacă se adaogă la aceasta şi deosebirea dintre omul liber şi sclav. Cluj-Napoca 2001. n-au reuşit să desfiinţeze barierele care separau pe grec de barbar sau pe omul liber de sclav28. indiferent de poporul şi starea cărora aparţinea. noţiunea aproapelui nu putea cuprinde pe orice om. p. Editura Presa Universitară Clujeană. în „Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”.27 Prin reprezentanţii filozofiei istorice.17 28 29 Ibidem Ibidem 20 . era numai unealta însufleţită. Dar astfel de idei întâlnite la unii din reprezentanţii gândirii grecoromane. şi pentru Aristotel. antichitatea s-a ridicat până la ideea că toţi oamenii sunt membri ai aceleiaşi omeniri. dr. aproapele nu era omul ca atare. care. În antichitate. Atitudinea faţă de aproapele în antichitate. ci un anumit om: prietenul sau concetăţeanul. omul nedeplin.29 27 Pr. Orice străin era barbarul. care nu merită aceeaşi consideraţie. Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării. evident. noţiunea aproapelui avea un cuprins limitat aproape numai la concetăţeni sau prieteni.

Lipsiţi de această idee religioasă. creator şi părinte al tuturor oamenilor. virtute care împreună cu vitejia şi prudenţa. pentru măsură în acţiune. în Studii Teologice. 56 21 . dar şi de prudenţă calculată pentru cazul când. din care să rodească şi iubirea faţă de semen ca om. ei nu au avut cum să-şi formeze o convingere lămurită despre identitatea de natură a tuturor oamenilor şi despre fraternitatea lor firească.30 30 Pr. cu cel ce nu aparţine aceleiaşi familii proprii sau cetate. descrisă în Iliada şi Odiseea. Dacă întâlnim şi atitudini mai blânde. Ura faţă de duşman. nr. schimbându-se norocul războiului. dimpotrivă e socotită firească şi chiar poruncită. nu este oprită. articulează relaţiile vieţii sociale. elementul naţional exclusivist şi nicidecum cunoştinţa unei fraternităţi omeneşti universale. acestea nu sunt dictate de iubirea faţă de aproapele. p. cel ce practică îndurarea ca biruitor să nădăjduiască a beneficia de ea şi ca învins. epoca eroică a vechilor greci. ci de stima sau acel simţ al vechiului grec pentru cumpătare. identificat în general cu străinul.1980.Imitarea de către greci a sferei conceptului de semen aproape numai la concetăţeni se explică mai ales prin inexistenţa în concepţia lor a ideii unui Dumnezeu. formează podoaba eroilor homerici. Îndurarea faţă de duşmanul învins este preţuită ca un act de cumpătare în acţiune. când acesta nu era oaspete. Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii lor. În epoca homerică. înţelegeri faţă de semeni sau duşmani. Cezar Vasiliu. 1-2.

însă. întâlnim şi câteva fapte de nobilă simţire morală. care elimină principial atitudinea binevoitoare faţă de semeni dacă lipseşte perspectiva încasării unei recompense. chiar şi cel mai înverşunat. ca normă de comportare faţă de semeni este valorificată în antichitate după conceptul ei primordial şi că expresia unei dreptăţi reci şi calculate care-şi primeşte timpuriu formulare în afirmaţia lui Hesiod (cea 700 î. să dai celui ce dă şi să refuzi darul tău celui ce face la fel". precum şi obligaţia legală a răzbunării o întâlnim mereu şi în operele marilor dramaturgi ai grecilor: Eschil. 31 Este aici concepţia unei dreptăţi rigide. Tot la aceştia.Regula de aur. conf. şi pe învăţătura că în univers nu există luptă şi ceartă. p. interzice numai să facem un rău aproapelui sau să-1 înşelăm. Ideea răsplătirii binelui cu bine şi răului cu a răului. Sofocle şi Euripide.32 Concepţia lui Socrate despre atitudine faţă de semen este 31 32 Ibidem Pr. atunci trebuie să-i răsplătim îndoit. op. e un semen al nostru. Cit. Hesiod redă concepţiile morale ale contemporanilor săi. Dreptatea. ci armonie şi ordine întâlnim şi ideea că duşmanul. după Hesiod. 67 22 . dr. La Pitagora sistemul etic pe care învăţătura că omul este proprietatea zeităţii şi în completă dependenţă de ea. Valer Bel. fapte care se ridică deasupra concepţiei obişnuite a vremurilor de atunci.dHr) din grupul poeţilor gnomici: „Să iubeşti pe cel ce iubeşte şi să te opui adversarului. dacă el însă ne ofensează prin cuvânt au faptă. de aceeaşi natură cu noi.

nici să răspundem cu o nedreptate şi tot astfel să săvârşim un rău. poate fi socotită după el ca poruncită. ca obligaţie cu caracter universal este cunoscută şi lui Platon. Numai dreptatea sau mai precis legalitatea faţă de oricine. oricât am fi fost nedreptăţiţi de dânsul". Socrate învaţă: „Nu trebuie în nici o împrejurare nici să săvârşim o nedreptate. Învăţătura sa despre blâdeţe. Lui Aristotel îi lipseşte totuşi deplina recunoaştere a demnităţii umane şi implicit a iubirii binevoitoare faţă de toţi 33 Ibidem 23 .. Totuşi. fiindcă de pe urma ei se poate recolta bună înţelegere. Aristotel acordă un rol important dreptăţii. nu poate fi vorba nici la Socrate de reală iubire altruistă şi de obligaţiile pozitive de iubire. suportarea nedreptăţii şi măsura în mânie se întemeiază pe virtutea dreptăţii. după cum se vede şi în exprimarea sa: „în dreptate e cuprinsă toată virtutea". interpretată juridic-exterior. care opreşte numai răsplătirea răului cu rău. vază. dar nu vorbeşte nicăieri despre iubirea semenului.33 Noţiunea pozitivă a iubirii active faţă de semen. cinste. nici să răspundem cu rău. răspunde: „N-am dat omului. încredere şi prietenie.greu de precizat. ci demnităţii umane”. La baza eticii platonice stă demonismul individual. formează şi în gândirea lui Aristotel relaţiile dintre semeni. Întrebat ce 1-a îndemnat să dea milostenie unui om rău. implicit duşmanul.. nici unui om. Socrate nu nutrea ură împotriva celor ce l-au condamnat la moarte fără să fie vinovat. Virtutea dreptăţii.

deliberată. Sfantul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii. dacă avem în vedere definiţia virtuţii pe care el o dă: „E propriu virtuţii să iubească pe cei buni şi să urască pe cei răi". mila şi bunăvoinţa faţă de semeni pentru a dobândi de la aceştia mulţumiri. 1975. Aristotel este mărginit în aşa-zisa iubire faţă de semeni. ridicânduse deasupra naţionalismului exclusivist al lumii vechi. dar nu forme concrete ale acesteia. a dezvoltat ideea referitoare existenţa unei comunităţi omeneşti din care fac parte toţi oamenii din lume. dar nu pentru răutatea lăuntrică. În gândirea lui Aristotel întâlnim cel mult disponibilitatea iubirii faţă de semeni. Constantin Voicu. 78 24 . motivaţia iubirii faţă de semeni este naturalistă. în Studii Teologice. deşi oamenii sunt egali sub raportul demnităţii. Filosofiei stoice îi lipsea noţiunea de existenţă personală 34 Pr. însă.semenii. Totuşi stoicii nu mergeau mai departe să vadă că. ci din motive egoiste şi recomandă blândeţea. este o dovadă în acest sens. ei prezintă totuşi deosebiri. este om. liberi şi sclavi.34 Doctrina stoică este apreciată şi astăzi pentru că. 1-2. Cicero reprobă cu asprime mânia pătimaşă. unealtă însufleţită. îndurarea. greci şi barbari. p. Un element de bunăvoinţă faţă de semeni întâlnim în filosofia stoică. Concepţia sa despre sclavi în care nu se ridică peste prejudecăţile poporului său. răzbunarea şi bucuria răutăcioasă faţă de semeni. rece. deşi admite că şi sclavul. La Seneca. nr. deoarece identitatea naturii omeneşti îi adună pe toţi la olaltă.

deci nu este valorificată sub aspectul iubirii. nu se pot situa pe acelaşi plan cu perceptele iubirii creştine faţă de aproape. 8. cosmopolitismul acestora şi iubirea de oameni de care vorbesc mereu. acesta răspunde: "Aş dori să mor practicând o 35 Ibidem 25 . ci al dreptăţii. lasă soarele să răsară şi peste cei răi". Seneca condamnă mânia şi duşmănia. face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Mila nu a intrat în sistemul etic al lui Cicero şi nici al lui Seneca. ceea ce aminteşte de învăţătura Mântuitorului că Dumnezeu. Motivul cel mai puternic pentru săvârşirea faptelor bune să fie însăşi bunătatea zeilor. 45). formulate percepte de frumoasă atitudine faţă de semeni.Hr)." (Matei. Dar epica lui Seneca se sprijină pe principii panteiste. deşi ei sunt nerecunoscători. virtutea supremă rămâne dreptatea. Cicero vorbea de acea „societas universis generis humani" din care derivă obligaţiile fireşti ale omului faţă de semeni. Totuşi pentru toţi reprezentanţii filosofiei stoice.nerepetabilă ce o reprezintă fiecare în parte. Găsim la Epictet (sec I d. care revarsă ploaia şi lumina soarelui asupra tuturor oamenilor. Lipseşte filosofiei stoice ideea de persoană precum şi ideea de existenţă personală a lui Dumnezeu în comuniune şi relaţie cu omul şi creaţia.35 Astfel ideea de umanitate dezvoltată de reprezentanţii şcolii stoice vechi. Întrebat fiind în ce situaţie ar dori să-1 surprindă moartea.

26 . Epictet îşi îndemna mereu semenii să se privească drept fraţi întreolaltă. de blândeţe şi de bunătate. că a crescut împreună cu tine". fiindcă sunt înzestraţi cu raţiune şi sunt părtaşi ai destinului hotărât de divinitate. iar relaţiile sociale dintre ei să fie lipsite de invidie şi să fie pline de răbdare. dar în formă incompletă. calitativă.operă umană. Dar deşi aceste idei sunt sublime. "Când fratele tău. spune Epectet. şi el pretinde ca răul să fie răsplătit cu bine. căci omului îi este proprie bunăvoinţa. La Epictet întâlnim şi formularea regulei de aur în propoziţia: "Ceea ce te fereşti tu să suferi. de folos obştesc. ceea ce înseamnă să iubim neamul omenesc. Perceptul regulei de aur este cunoscut şi în budism. Etica stoică sesizează ideea de umanitate. fiindcă este propriu omului să iubească şi pe cei ce-1 bat. însă. nobilă". Un spor în atitudinea binevoitoare faţă de semeni întâlnim în gândirea lui Marcus Aurelius Antonius. Toţi oamenii trebuie iubiţi. ci rămân prizonierii vieţii omului în timp şi spaţiu. îţi face o nedreptate. nu reţine faptul că-ţi face o nedreptate. ci că este fratele tău. iubirea faţă de cei de aceeaşi specie. şi gândirea lui Epictet se hrăneşte tot din surse panteiste. Ei nu pot viaţa omului pe dimensiunea eshatologică. aceasta constituind un proces faţă de trecut. pentru eternitate a rămas necunoscută. valoarea sufletului omenesc valoarea omului pentru lumea de dincolo. nu năzui să-1 transpui pe altul în situaţia aceea". Pentru stoici.

Budismul. Seneca. putem spune că perceptul moral formulat de către Mântuitorul în porunca iubirii faţă de aproapele şi regula de aur. Confucius. Epictet. în toată gândirea antică nu se poate vorbi despre o noţiune 36 37 Ibidem Ibidem 27 . opreşte a răspunde cu ofense şi porunceşte a stima deopotrivă prietenul şi duşmanul. observăm o deosebire frapantă faţă de cuprinsul regulei de aur din creştinism. Pitagora. în totalitatea sa sistemul moral al budismului. Confucianismul prezintă. de asemenea. pentru a înlătura durerea şi a înăbuşi egoismul. aspecte binevoitoare ale atitudinii faţă de semeni.37 Nu se poate nega existenţa unor glasuri ale unor înţelepţi ai antichităţii (Socrate. chiar şi faţă de cele mai mici animale. care nu se desfăcea din legăturile moralei sale egoiste. etc.36 Budismul afirmă şi iubirea faţă de oameni. mergând în resemnare până la nimicirea voinţei de a trăi numai spre a câştiga Nirvana. al ataraxiei celor vechi. nu este cunoscut antichităţii. însă. nu vorbeşte despre Dumnezeu iar regula de aur nu are suport.) rămân încercări sporadice fără rezonanţă morală în masa poporului.Analizând. Deci întâlnim perceptul regulei de aur în conceptul ei negativ şi în concepţiile religioase din India. Mântuitorul vorbeşte de iubirea de Dumnezeu şi de semeni ca fiind cea mai înaltă poruncă. Frumoasele lor învăţături morale aveau mai mult valoare de simplă teorie. însă. Aşadar. Acesta este însă un aspect al nepăsării stoice. Cicero. în sistemul său etic.

Sclavul era în afara legii. Trebuie reţinut totuşi că filosofia antichităţii prin eforturi de veacuri. ca orice lucru. era considerat un obiect şi nu avea nici un drept. Pentru el sclavia este o necesitate socială. îndeosebi prin ideile umanitare ale şcolii stoice vechi şi noi: ea n-a izbutit însă să se ridice până la 38 Ibidem 28 .a semenului. apărea (în antichitate) ca ceva firesc şi necesar pentru viaţa socială de atunci şi nicidecum ca degradare a demnităţii umane şi ca nesocotire a drepturilor naturale cuvenite fiecărui om. care reprezintă un punct culminant în gândirea antichităţii.38 Sclavia este strâns legată de gândirea şi concepţia de viaţă a antichităţii. întemeiată pe ordinea firească a lucrurilor. a reuşit să formuleze şi percepte frumoase cu privire comportarea faţă de semeni. Gândirea stoică a făcut un pas înainte dar n-a reuşit să-şi impună gândirea despre umanitate. Pentru Aristotel. Aristotel îi recunoaşte sclavului oarecare drepturi dar nu stăruie asupra lor. sclavul este o unealtă însufleţită. Sclavia. având rădăcini panteiste ea uniformiza pe oameni. Sclavul era fiinţa care făcea parte din proprietatea stăpânului. Stăpânul avea drepturi absolute asupra sclavului inclusiv asupra vieţii acestuia. cel mult se poate vorbi de atitudinea binevoitoare a omului faţă de semeni şi de unele idei şi practici umanitare privind relaţiile cu semenii dar în nici un caz nu se poate vorbi despre iubire şi dăruire faţă de aproapele.

Această filantropie era înţeleasă ca politeţe. A existat. 39 Ştefan Alexe. curtoazie. „Filantropie" mai însemna. 1955. în general. În epoca homerică „filantropia" era asociată cu ajutorul dat cerşetorilor. În Grecia antică „filantropia" nu era numai un ideal literar sau filozofie. oaspeţi. nu fapte de iubire. respectul unui cetăţean faţă de egalii lui. şi. ci şi o virtute practică. nr. casei sau patriei celui bogat. „Filantropia" grecilor antici a fost practicată destul de izolat şi îndreptată în cea mai mare parte spre populaţia elenică. Eclesiologia Părinţilor Apostolici. dar nu milă. bătrâni şi bolnavi. 7. Expresii ale „filantropiei" erau considerate. prieteni. aşa numiţii greci de rasă pură. de asemenea. aplicată atât de cetăţeanul individual cât şi de colectivitate.sesizarea înaltului sens moral al poruncii creştine despre iubirea faţă de aproapele. în Studii Teologice. p. bunăvoinţa unui rege faţă de supuşii săi. cea din urmă caracterizându-se în mai multe moduri. Exista dărnicie. de asemenea.39 În antichitatea greacă exista o anumită „filantropie" a omului faţă de om. orice act potrivit cu o fiinţă civilizată şi cultă. bunătate şi generozitate. însă şi în antichitate întrajutorare. Dărnicia era practicată chiar în manieră apreciabilă faţă de rude. mila faţă de om. concetăţeni şi stat dar numai pentru a spori splendoarea numelui. săracilor şi vârstnicilor. 345 29 . ajutorul pentru cei aflaţi în orice fel de necaz. grija societăţii faţă de orfani.

prin ajutor material pentru cei săraci. Pe lângă xenone şi katagopion mai exista încă o organizaţie care avea ca ţel îngrijirea medicală a săracilor. era dator să îngrijească bolnavii. Grija faţă de cei mai în vârstă se concretiza în mai multe moduri prin promulgarea unor legi care prevedeau scutiri de datorii. 40 Ibidem 30 .40 De asemenea. Aceste aşezăminte publice erau întreţinute de stat şi se numeau xenone şi katagogia (denumire dată în antichitate pentru aziluri) fiind situate în anumite temple sau în apropierea lor şi serveau ca locuri de odihnă şi ca spitale. iar slujitorii lor îngrijeau săracii şi bolnavii în mod gratuit.Pentru bătrâni grecii antici aveau mai mult decât respect şi consideraţie. existau locuri special amenajate în care cei nevoiaşi primeau adăpost şi hrană. cu scopul de a-i proteja şi de a le face ultimii lor ani de viaţă mai puţin nefericiţi. În general.Hr) prevedeau ca medicul să îngrijească bolnavii şi fără plată. 470 . Regulile lui Hipocrate (c. Între cei ce beneficiau de serviciile medicilor. cea mai mare parte a fondurilor templelor erau destinate actelor de caritate.400 d. Aceleaşi reguli stabileau ca medicul să îngrijească gratuit orice om sărac care apelează la serviciile sale. prin împrumuturi diverse pentru cei aflaţi în nevoi şi necazuri. un loc de frunte ocupau copiii şi săracii. Ei elaboraseră chiar şi o legislaţie adecvată. Dacă un doctor vizita un oraş. atunci când este necesar.

se întâlnesc sentinţe despre milostenie. Merită de scos în evidenţă şi faptul că pe lângă demnitarii politici. fundamentate însă pe alte concepţii.Hr. în Grecia antică erau angajaţi în acţiunile de caritate atât funcţionarii civili cât şi cetăţenii particulari. În Atena se întâlneau orbi. În vreme de foamete se împărţeau cereale la săraci. Religia însă avea un caracter egoist. Orfanii de război ai cetăţenilor morţi erau crescuţi pe cheltuiala statului până la vârsta de 18 ani. Se cinsteau zeii li se aduceau jertfe pentru a li se face ascultate cererile. Tot de la ei au primit conceptele de humanitas şi bonitas. care din cauza neputinţelor fizice. pentru a le cere ceva. în concepţia de întrajutorare. în Atena milostenia nu constituia o parte a cultului. paralizaţi. însă de aceste ajutoare beneficiau doar cetăţenii Atenei. Lipsesc motivele religioase pentru aşa ceva. un rol important lau avut filosofii.Merită a fi subliniat şi faptul că în Atena exista un sistem de îngrijire public pentru cei care se aflau în incapacitate de a-şi câştiga existenţa din motive de boală sau infirmitate. Astfel deja la filosofii din secolele al Vl-lea şi al Vlea î.d. infirmi. În general. Această deosebire constă în concepţia radical diferită cu privire la Dumnezeu. 31 . ei amintind guvernanţilor şi funcţionarilor îndatoririle lor din acest punct de vedere faţă de clasele dezmoştenite. nu se puteau întreţine şi primeau un ajutor de 2 oboli zilnic. ele fiind departe de ceea ce se înţelege în creştinism prin milostenie şi iubirea de aproapele.

Mila. În general. înţeleptul nu. El dă săracului un dar. (384-322î. Femeile bătrâne sunt miloase.Principiul cel mai înalt al grecului antic era propria sa bunăstare. În Roma timpurie săracii n-au fost o problemă. ajută pe cei muribunzi. laudă darea de bunăvoie ca fiind linia de mijloc. acest mod de a face bine este limitat numai la cei de aceeaşi categorie şi nu. facere de bine. aveau loc cu prilejul 32 . Ceva mai mult spune Aristotel atunci când vorbeşte despre prietenie. Însă şi la el. în concepţia grecilor antici este însuşirea unui suflet slab. Aristotel.Hr). însă totul face în linişte. între dărnicie şi zgârcenie. ci îndeamnă la a da „pentru că este frumos a da". au apărut şi săracii care erau întreţinuţi în mod organizat. Există generozitate însă nu milostenie. facerea de bine nu are ca motiv dragostea faţă de om. Stoicii vorbesc despre umanitate. Însă. nu din milă ci din raţiune. între stăpâni şi sclavi. El ajută pe cel ce plânge. în cazuri de nevoie. Prin facerea de bine nu se urmăreşte ameliorarea suferinţei aproapelui. acţiunile de întrajutorare. trebuie ajutaţi.d. ci împodobirea pe sine cu această virtute. El spune că prietenii. însă el nu plânge cu acela. ci de natura comună a oamenilor. când s-a mărit populaţia. Aici aduce în discuţie bunăvoinţa şi facerea de bine. însă mai târziu. din care fac parte şi sclavii însă nici aici nu este vorba de dragoste. de exemplu. fapte ale dragostei.

ci mulţumirea. a scris 7 cărţi despre fapte bune. Însă actele de milostenie care au fost făcute în aceste situaţii au fost ocazionale. nr.43 Seneca îşi încheie opera sa cu următoarele cuvinte: „Nu este opera unui mare spirit de a da şi de a pierde.d. pe când în lumea greco-romană. Seneca (4. în care vorbeşte despre facerea de bine ca fiind obligatorie.Hr) de pildă. Credinţă şi cunoaştere în creştinism. 9-10.42 El spune că cel care dă trebuie să dea fără să tremure. Nu exista o facere de bine organizată. la serbarea unei victorii etc.d. 54 33 1956. La Seneca. însă nici Seneca nu a avut o poziţie constantă privind la 41 Augustin Bidian. când nu este mulţumirea vine conştiinţa. Cit. la urcarea pe tron a împăraţilor. iată ce este propriul. 576 42 43 . cel care dă. î. De asemenea. însă este opera unui mare spirit de a pierde şi totuşi de a da". Ibidem Ştefan Alexe. sistematică41.catastrofelor naturale. p. Aceasta este deosebirea fundamentală între facerea de bine în antichitatea greacă şi romană pe de o parte şi cea practicată în lumea creştină pe de altă parte în umanitatea creştină primară. ci binefacerile însăşi a cauza binele după ce a cunoscut numai răul. de a nu lăsa pe săraci să sufere nici o lipsă. unei inimi mărinimoase şi bune". p. să nu aştepte să primească înapoi: „A nu urmări rodul binefacerilor. op. facerea de bine era sporadică şi limitată. din faptele bune nu vine răsplată.. având ca scop lupta împotriva sărăciei. în Studii Teologice. facerea de bine era organizată.Hr 6i.

va deschide casa celor lipsiţi. distincte. Nu exista nici o casă pentru săraci sau pentru bătrâni.46 Condiţia de primire a cerealelor era numai de a avea titlul de cetăţean roman cu domiciliu în Roma. înalţii funcţionari. prin care practica întrajutorarea: donaţiile şi colegiile. sufletul lui trebuie să rămână nesimţitor la nenorocirile pe care le ajută.. Pentru cei care nu erau cetăţeni romani.. funcţionarii municipali." iar. Donaţiile: în lumea romană cetăţeanul primea partea sa de alimente chiar şi atunci când nu era necesar. nu exista nici un 44 45 46 Ibidem Ibidem Ibidem 34 . generozitatea s-a practicat într-o oarecare măsură în lumea veche. cel care nu este cetăţean rămâne în lipsă mai departe. mila e o slăbiciune. Cu toate acestea.întrajutorare.. înţeleptul se va feri de a fi înduioşat de soarta lui. grija pentru orfani şi văduve lipsea. ajutând pe nenorocit. pe de altă parte. „.. În timp.45 Caracteristic pentru lumea romană este faptul că acolo unde se împărţeau alimente sau se făceau diverse donaţii. Lumea romană-antică a cunoscut două forme organizate. 44 Pe de o parte spunea: „înţeleptul va şterge lacrimile celui necăjit. va întinde mâna naufragiatului. trebuiau să primească dublu sau chiar triplu... e o boală". De asemenea. tot el spune.

şi în ceea ce priveşte fundaţii. începând cu Nerva Traian (98-117). Interesul faţă de acesta a crescut simţitor. Însă.comportarea faţă de semen după învăţătura Vechiului Testament b) 35 . Antonimus Pius (138-161) a întemeiat o astfel de fundaţie pentru fete. Septimiu Sever (143211) a pus bazele unei fundaţii similare pentru băieţi în amintirea Iuliei Hammal.la baza organizării lor. Asemenea fundaţii sau extins cu timpul. intenţia oferirii darurilor nu era întrajutorarea celor săraci ci doar cinstirea memoriei celor adormiţi sau încântarea celorlalţi membri ai colegiului. O situaţie specială o aveau fundaţiile pentru creşterea copiilor săraci. În colegiu. în realitate nu au avut caracterul unei adevărate instituţii de caritate. ele erau organizate şi funcţionau mai mult din motive politice. Noţiunea de aproapele .ajutor. Cu toate că ele aveau unele atribuţii de ordin filantropic. Colegiile constituiau o instituţie de seamă a Antichităţii. cu toate că erau „instituţii de caritate" au stat alte motive decât în cazul filantropiei creştine. împăratul Alexandru Sever (222. ca şi în celelalte cazuri.235) este cel care le-a fixat regulile de funcţionare. Ele erau sub conducerea unor fundaţii mari şi erau organizate pe regiuni. în amintirea fiicei sale Faustina. ca şi în cazul celorlalte instituţii ale lumii antice greco-romane.

Străinul are parte de repausul sabatic şi este chemat la ospeţe. Multă discuţie a provocat întrebarea: dacă aproapele. X. textul din Levitic ar avea caracterul universalităţii. aproapele însemnând omul în general. să fie pentru voi ca băştinaşul vostru. după Vechiul Testament. care după Levitic XIX. căci şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului" (Lev. XIX. în Studii Ibidem 36 Teologice.47 După unii. p. Mai întemeiată se prezintă afirmaţia celor care din analiza textului şi contextului lui Levitic ajung la concluzia că noţiunea aproapelui la poporul evreu din Vechiul Testament de fapt era limitată la cetăţeni. nr. 19). sfera conceptului de semen era limitată în general numai la concetăţeni şi la cei de aceeaşi credinţă. Valoarea moral-socială a cărţii Psalmilor. în Vechiul Testament. să-i iubiţi ca pe voi înşivă. Camătă faţă 47 Drd. „singura Lege să fie pentru voi şi pentru străini (Num.La poporul evreu. 18 trebuie iubit orice om sau numai membrii poporului evreu. care s-a aşezat la voi. IX. de mai multe drepturi şi înlesniri decât la orice alt popor in antichitate „străinul. 22). fără a nega anumite excepţii.48 Totuşi străinul aşezat în mijlocul poporului evreu beneficia. Totuşi. străinul nu-i egal în toate cu băştinaşul. 34 48 . Gheorghe Bogdaproste. 1-2. 45) şi „Dumnezeu iubeşte pe pribeag şi-i dă pâine şi haine" (Deut. Lev XXIV. 1970.

superioritate faţă de toate sistemele etice apărute până la creştinism. ca în sistemele etice ale Antichităţii. 54 Ibidem Drd. ea apare limitată. însă. 49 50 51 Ştefan Alexe. Moise şi profeţii nu vorbesc în numele lor.de el este permisă (Deut XXXIII.50 Deci aproapele propriu-zis este pentru evreu. op. poporului evreu. fraţi despre legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe şi cu toţi urmaşii lui. atotsfânt şi atotbun. Gheorghe Bogdaproste. a limbii vorbite de oameni (Fac. Morala Vechiului Testament nu este produsul înţelepciunii omeneşti. conaţionalul. creatorul şi susţinătorul universului care şi-a arătat în chip supranatural. Cit. ea se întemeiază pe credinţa în Dumnezeul cel viu. despre recunoaşterea chipului lui Dumnezeu în toţi oamenii. 59 37 . considerând învăţătura Vechiului Testament despre aceeaşi origine a întregului neam omenesc.51 Autoritatea percepţiilor morale ale Vechiului Testament nu este în funcţie de prestigiul personal al unor oameni înţelepţi. p. 1). În aplicare. adevărat. Caracterul revelat al religiei Vechiului Testament imprimă şi moralei sale.49 Desigur. p. ci este fundamentată pe credinţa în Dumnezeu unic. atotputernic şi atotştiutor. voia şi legea Sa. op. 20) datoriile nu i se iartă în anul sabatic şi nici nu-si poate agonisi ţarina. ci în numele lui Dumnezeu.. XI. Cit. care sunt deci. unic şi personal. noţiunea aproapelui se extinde asupra tuturor oamenilor. atunci teoretic. despre unitatea primordială.

. Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură în inima ta asupra fiilor poporului tău. după voia lui Dumnezeu. şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". op. raporturile între oameni. 40) şi n-are desăvârşirea din Noul Testament.. Este firesc ca această morală să dispună şi de o concepţie superioară în privinţa comportării faţă de semen. p. XXII. neîntâlnite în sistemele etice ale antichităţii.. 17. iubire şi colaborarea paşnică. fiul aceluiaşi părinte ceresc şi deci fraţi întreolaltă (Fac IX. 52 Aceasta înseamnă că iubirea faţă de aproapele în forma unei porunci pozitive are vechimea Legii Mozaice. XIX. poruncii despre iubirea faţă de Dumnezeu cum o întâlnim în Noul Testament ( Mat. 75 38 .53 Faptul îşi are explicaţia deplină în caracterul pregătitor al 52 53 Ibidem Ştefan Alexe. bună înţelegere.Poruncile pe care le dau poporului le prezintă ca primite de Dumnezeu. şi prezintă îngrădiri de ordin extensiv şi intensiv faţă de concepţia creştină despre iubirea faţă de aproapele. 5) trebuie să se caracterizeze prin unire. Doctrina Vechiului Testament. Ea nu apare aici însumată. de aceea şi obligativitatea ascultării de ele este evidentă pentru orice evreu temător de Dumnezeu. 37. şi cer ascultare de ele tot în numele lui Dumnezeu. Cit. amintind aici textul de la Levitic. arată limpede că. Găsim existenţa însăşi porunca iubirii faţă de aproapele. În morala Vechiului Testament întâlnim numeroase dispoziţii de comportare binevoitoare faţă de semen. 18: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta.

Dumnezeul Ibidem 39 . îşi are izvorul.54 Pe acest suport moral evident şi comportarea faţă de semen are alt conţinut. Ea nu se întemeiază numai pe „identitate de natură şi de paternitate naturală dintre oameni şi pe imboldul natural după ajutor reciproc şi viaţa în comun. Legea Vechiului Testament nu concepe şi nu porunceşte 54 care este Dumnezeul părinţilor. între tendinţa de a ridica poporul la nivelul înaltei moralităţi desprinse din principiile religioase şi între rezultatul efectiv înregistrat în privinţa acestora. iubirea faţă de aproapele are caracterul unei porunci. oglindită în cărţile sfinte. primindu-şi pregnantă formulare în porunca: „ Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" Lev. iubirea faţă de El şi ascultarea de poruncile Sale. principiul central al noţiunii morale îl constituie: cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. motivarea sancţiunea în Dumnezeu. legământului.Vechiului Testament faţă de Noul Testament şi stare culturală nu tocmai înfloritoare a poporului evreu. 18. XIX. Astfel în morala Vechiului Testament. altă motivare. ca şi a tuturor popoarelor de atunci. La aprecierea moralei Vechiului Testament trebuie deosebit între principiile sale de înalt cuprins moral bazate pe revelaţia supranaturală şi între universalitatea poporului evreu. altă însemnătate. În domeniul luminat de revelaţia supranaturală.

să nu cugetaţi fărădelegi unul împotriva altuia (Zah.iubirea faţă de aproape numai ca act curat extern şi cu neglijarea totală a dispoziţiilor lăuntrice faţă de aproapele. 18 dezminte astfel de afirmaţii iar mai târziu profetul Zaharia spune: nimeni să nu pună la cale fărădelegi în inima lui împotriva prietenului său. Numai în subordinea faţă de ea se stăruie şi asupra poruncii iubirii faţă de aproapele în limitele arătate. cuprinzând numeroase dispoziţii de ordin social şi umanitar în privinţa săracilor. Vechiul Testament nu se rezumă la simpla compasiune faţă de aproapele ci pretinde şi acte de milostenie şi binefacere. ci şi concretizată într-o serie de acte externe. 101 Iubirea faţă de Dumnezeu şi preamărirea Lui trebuie în primul rând adânc înrădăcinată în inima poporului ales55. În Vechiul Testament se vorbeşte despre iubirea aproapelui. servitorilor. întâlnite în sistemele etice ale antichităţii păgâne. văduvelor. Aceasta este porunca fundamentală. Legea morală a Vechiului Testament cunoaşte iubirea faţă de aproapele cu obligaţiile ei şi motivată religios.. care în forma unei porunci pozitiv (Lev XIX.. 55 Ibidem 40 . nu numai ca o simplă bunăvoinţă faţă de semeni. VII. 18) ceea ce îi imprimă o notă de evidentă superioritate morală faţă de idile călăuzitoare în comportarea faţă de oameni. sclavilor şi bătrânilor. orfanilor. Însuşi contextul poruncii din Levitic XIX..

Astfel. XXII. XVI.Nici o legislaţie din antichitate nu se ridică la înălţimea legii Vechiului Testament în privinţa ocrotirii celor năpăstuiţi. În via acestuia se pot mânca struguri până la saturare numai în paner nu-i voie de adunat (Deut. 6). XXIII. LXVII.. 65 Ibidem 41 . Gheorghe Bogdaproste. după legea Vechiului Testament. 20) (Levitic XXV. 22). Apăsarea săracilor este aspru pedepsită şi în acest scop mereu se aminteşte poporului evreu căci el a fost „rod în pământul Egiptului" (Deut XXIV. Cit. căci la Dumnezeu Milostivirea este mai bună decât jertfa.. săracii nu sunt obiect de dispreţ ca în păgânism ci obiect de îngrijire şi milostivire.. Nevoiaşii stau sub ocrotirea lui Dumnezeu care-i milostiv şi îndurător şi preţuieşte pe cei ce au milă de ei (Prov. op. p. 16). văduvei. cămătăria este oprită faţă de conaţionali (Deut. 1921). 31).56 Culegerea spicelor cu mâna din locul aproapelui este permisă. 23-25). 11. văduvele şi orfanii să fie chemaţi la ospeţe (Exod. XIV. Rolul omului al şaptelea revine nevoiaşului căruia i se iartă şi datoria (Deut. În acest caz rămăşiţele de fructe din măslin şi vie nu trebuie adunate... XV). 57 Căci Dumnezeu este tatăl văduvelor şi judecătorul orfanilor (Ps. spicele căzute şi snopii uitaţi pe câmp rămâneau acolo pentru săraci. orfani (Deut. După legea Vechiului Testament starea obijduiţilor trebuie îndulcită cât mai mult. numai tăierea lor cu secera este oprită. XXIV. 36) haina văduvei să fie zălogită. 56 57 Drd.

Sclavul fugit să nu mai fie predat stăpânului (Deut. El ia asupra Sa toate nevoile. (folosirea în comun a mijloacelor de trai). prima zeciuială aparţinând leviţilor. 23. 14. Străinul nu este identic cu duşmanul. are inimă de tată şi este plin de îndurare. Obligaţia iubirii faţă de aproapele nu-i limitată în Vechiul Testament numai la membrii poporului ales. Dumnezeu este prezentat ca fiind milostiv. 15). Milostenia faţă de săraci şi de cei în nevoie are o trăsătură fundamentală. XXI.Deşi Vechiul Testament n-a desfiinţat sclavia nici sclavii nu au situaţia de umilinţă ca la alte popoare. Un alt aspect care trebuie menţionat şi care are legătură cu filantropia este viaţa de obşte. Trăind în mijlocul poporului evreu nu este lipsit de orice drept. care nu trebuie să lipsească „popului ales" pentru că Dumnezeu este „milostiv şi blând". blând. 42 . 26-27). Vechiul Testament cu înalta sa concepţie despre demnitatea omului „creat după chipului lui Dumnezeu" fixează cel mai înalt principiu moral. Legea Vechiului Testament îi apără împotriva mâniei şi cruzimii stăpânilor (Exod. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". 20. Un sprijin deosebit pentru săraci îl constituia aşa-numita „a doua zeciuială sau zeciuiala săracilor". Ei nu sunt consideraţi unelte în mâna stăpânilor care îi pot maltrata şi ucide după bunul plac. 31). de aceea cine se milostiveşte de săraci cinsteşte pe Dumnezeu (Proroc.

Pentru aplicarea practică a acestui principiu moral, Vechiul Testament cuprinde o serie de dispoziţii privitoare la viaţa socială a iudeului, membru al poporului ales de Dumnezeu pentru păstrarea revelaţiei supranaturale şi pentru pregătirea omenirii în vederea mântuirii ce avea să o aducă Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Domnul Nostru Iisus Hristos, prin Jertfa Sa de pe Sfânta Cruce.

c) Conceptul de aproapele în creştinism - iubirea aproapelui după învăţătura Noului Testament

În Noul Testament noţiunea aproapelui nu mai apare cu nici un fel de limite. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi s-a jertfit pentru întreg neamul omenesc. După învăţătura creştină, aproapele nostru este fiecare om: „Numai este iudeu, nici evreu, nu mai este rob nici slobod; numai este parte bărbătească şi parte femeiască pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus" (Gal., III, 28; Col., III, 11; Rom., X, 12). Mântuitorul Iisus Hristos defineşte noţiunea de semen întrun mod plastic în parabola samariteanului milostiv (Luca 10, 2531). Ni se redau în această parabolă cele trei atitudini pe care le putem avea faţă de semeni, om contra om, om pentru om, om lângă om. În parabolă ni se spune direct care este aproapele, dar se

43

înţelege din context.58 Astfel de situaţii dă posibilitatea să se înfrângă orice sentiment de ură naţională şi religioasă. La întrebarea „Care este aproapele meu?" Mântuitorul nu a răspuns direct ci prin inversarea întrebării: „Cine dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?". Inversarea a fost deliberată pentru a-1 forţa pe învăţătorul de lege să dea răspunsul corect: „cel care a avut milă de el". Era singurul răspuns posibil fiind simpla constatare a faptului.59 Prin inversare întrebarea nu mai priveşte obiectul ei ci subiectul iubirii faţă de aproapele având sensul: eu sunt aproapele oricui fiindcă oricine este aproapele meu. S-a spus apoi că în Noul Testament nu este clară noţiunea de semen ci că noţiunea de frate folosită adesea de Mântuitorul are un sens tot limitat.60 Aici trebuie să avem în vedere că Iisus Hristos s-a identificat cu semenul pe lângă noi. (Matei XXV, 40,45). Termenul de frate are un sens mai mare numai atunci când prin el îi înţelegem pe toţi care poartă chipul dumnezeiesc. Termenul de frate îşi dobândeşte o sferă mult mai largă în limbajul comunităţilor apostolice şi în care creştinii se numeau între ei fraţi. De asemenea,. Trebuie subliniat că în conceptul creştin despre aproapele este cuprins şi duşmanul. Textul din predica de pe
58 59

Ibidem Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii, în Studii Ibidem
44

Teologice, nr. 1-2, 1970, p. 65
60

munte: „Eu însă vă zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri" (Matei V, 44). Ca şi parabola Samarineanului Milostiv sunt lămuritoare în această privinţă. În concluzie după învăţătura creştină, noţiunea de aproapele cuprinde în sine pe tot omul indiferent de rasă, naţionalitate, stare socială, sex, religie etc. Universalismul noţiunii de semen în Noul Testament îşi are rădăcina în însuşi întruparea Logosului. În noţiunea de semen intră deopotrivă şi sclavul care este chemat la mântuire şi considerat semenul creştinului. În numele egalităţii în demnitate Sfântul Apostol Pavel intervine pe lângă Filimon să-1 reprimească pe sclavul Onisim „nu ca rob ci ca frate prea iubit" (Filimon, 16). Vechiul Testament cu caracterul sau revelaţional fixând principiul „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Leviţi, XIX, 18). Prezintă sub acest aspect o concepţie superioară, dar care totuşi nu este lipsită de anumite limite de ordin extensiv şi intensiv faţă de concepţia creştină. Abia în Noul Testament comportarea faţă de semen, deşi redată în aceeaşi formulare literară ca şi în Vechiul Testament primeşte desăvârşirea corespunzătoare demnităţii umane, putând astfel îndruma viaţa socială spre binele real al individului şi al colectivităţii. După concepţia creştină raporturile dintre individ ca şi dintre colectivităţile umane, trebuie să fie limitate şi dirijate de

45

acoperindu-se în raportare la aproapele cu iubirea poruncită de Mântuitorul. Împlinirea poruncii ţine de dreptate condiţie necesară pentru a intra în împărăţia cerurilor. pe drept cuvânt numit imnul iubirii creştine.iubirea creştină. în Studii Teologice. p. Iubirea de aproapele formează cuprinsul poruncii exprese date de Mântuitorul: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei. pe care a propovăduit-o cu cuvântul şi a realizato însuşi cu fapta şi căreia Sfanţul Apostol Pavel i-a înclinat acel sublim capitol 13 din prima epistolă adresată corintenilor. cea mereu animată de spiritul jertfelniciei pentru altul şi care este izvor inepuizabil de sănătate sufletească şi morală. Structura primară a comunităţii creştine.61 Religia creştină oferă iubirea. Mântuitorul nu dă o definiţie a iubirii faţă de aproapele iar din pildele şi aplicările practice în care îşi tălmăceşte porunca iubirii. nr. 9-10. (Matei X. 658 46 . Dr. sădită de Mântuitorul Iisus Hristos lumii în înseşi temelia învăţăturii. se înţelege limpede sensul ei. Dreptatea aici nu are sensul virtuţii sociale care acordă fiecăruia ce este al său. Liviu Stan. de asemenea poruncă nouă vă dau vouă: „Să vă iubiţi unul pe altul. 39). 1972. 20). Rostul fiecărei porunci este să determine pe om să-şi îndrepte gândurile şi fapte într-o anumită direcţi si să-1 abată de la 61 Pr. V. 34-35). p. ci este nume colectiv pentru întreaga atitudine morală a creştinului. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13.

Mântuitorul a voit a-i atrage atenţia şi a-1 obliga să se angajeze cu toate puterile sale numai în direcţia aceasta. Caracterul imperativ al iubirii creştin arată că creştinul trebuie mereu să se străduiască a o înfăptui în măsură tot mare. după vie a întemeietorului sau. Fariseii iau atitudine ostilă faţă de Mântuitor şi învăţătura Sa. Rugăciunea pentru alţii…. care reprezintă forma cea mai înaltă a desăvârşirii morale creştine. Concepţia creştină pretinde întruparea principiilor sale în viaţa zilnică a credinciosului.63 Nimeni nu poate socoti vreo dată că a realizat deplin cerinţele iubirii creştine. Caută mereu prilej să-1 prindă „în cuvânt" pentru a-L vădi nesocotitor al Legii şi duşman al lui Dumnezeu şi astfel a-L putea aduce în faţa poporului. Deci imperfecţiunea firii omeneşti şi natura valorii iubirii creştine lămuresc caracterul ei imperativ. între altele şi întrebarea: dacă şi care 62 63 64 Ibidem Pr. Iubirea faţă de aproapele mai apare şi explicată printr-o serie de parabole şi exprimări directe. Dr.altceva. Dumitru Stăniloae. o. 78 Ibidem 47 . Enunţarea poruncii despre iubirea faţă de aproapele o face Mântuitorul în discuţie cu fariseii.62 Poruncind deci creştinului iubirea. cit. p. socotind în felul acesta că vor zădărnici răspândirea învăţăturii creştine. care în viaţa sa pământească şi-a trăit aievea învăţătura.64 Discuţie aprigă provocase pe atunci în mijlocul fariseilor.

sunt în Lege poruncile mari şi mici. 40). Legătura dintre acestea două este arătată de Mântuitorul: „în aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Profeţii" (Matei XXII. 65 Ibidem 48 . 18). 40). Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să însemne suprema datorie a creştinului angajând întreaga personalitate a creştinului. Mântuitorul vorbeşte despre iubirea de Dumnezeu. XXII. adăugând că: „În aceste două porunci se cuprinde Legea şi Profeţii" (Matei.65 Dar Mântuitorul înţelegând cursa întinsă. XIX. cu toată inima ta. ca prima şi cea mai mare poruncă având în vedere că aceasta este rădăcina iubirii faţă de aproapele dar de aici nu reiese că împlinirea poruncii de a iubi aproapele poate fi lăsată ultimului plan. XXII..cunoscută iudeilor din Vechiul Testament (Lev. 37-38) Apoi Mântuitorul enunţă şi altă poruncă. Legea însăşi nu oferea un criteriu sigur de ierarhizare a poruncilor şi astfel părerile erau împărţite şi fiecare era susţinută cu tenacitate. unde se încheie o serie de dispoziţii pentru normarea comportării faţă de semeni. nu se lasă antrenat în cearta fariseilor şi totuşi le dă un răspuns care trebuia să primească aprobarea unanimă: „Să iubeşti pe Domnul tău. 39) . Iubirea faţă de Dumnezeu şi credinţă constituie suportul întregii ordini morale. numind-o „la fel" cu prima „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă" (Matei. XXII. cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.

Între ele există o legătură internă şi necesară pentru că cel ce ne-a poruncit şi ne-a exemplificat iubirea faţă de aproapele este Dumnezeu însuşi. IV. . iubesc pe Dumnezeu iar pe fratele său îl urăşte mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care 1-a văzut. 20-21). Ambele porunci formează. 8). 10).66 În iubirea de aproapele se verifică de fapt iubirea faţă de Dumnezeu: „cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu. 56 Ibidem 49 . deci o unire indisolubilă. iar a doua. p. Ele sunt suportul şi sinteza. iar aceasta îşi primeşte prin cealaltă verificarea necesară. Cit.Iar Sfântul Apostol Pavel spune că „iubirea este împlinirea legii" (Romani XII. „. viaţa morală în raporturile de la credinţă la credincios..dacă Dumnezeu ne-a iubit pe noi şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul" (I Ioan 1. pentru că Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (Ioan. Ambele porunci stau într-o unitate indestructibilă. Iubirea de aproapele apare ca necesară întrucât este mărturia celei dintâi. Gheorghe Bogdaproste. pe Dumnezeu pe care nu 1-a văzut nu poate să-L iubească.11). Dacă zice cineva. Între ele există legătură lăuntrică şi necesară: iubirea faţă de aproapele ancorează în iubirea faţă de Dumnezeu.67 Ele sunt cele două coloane pe care se sprijină întreaga ordine morală: prima. urmând raportul religios al credinciosului cu Dumnezeu. motivul şi scopul tuturor 66 67 Drd. op.

40. de la trebuinţele proprii şi de la propriul său imbold după desăvârşire. un răspuns arătat printr-o faptă concretă faţă de un semen al nostru. 8-10. XXV. Mântuitorul. ceea ce înseamnă că iubirea faţă de aproapele trebuie cultivată cu aceeaşi îngrijire ca şi iubirea faţă de Dumnezeu. plecând de la persoana proprie. V. al cărei fruct şi probă de sinceritate este.68 Prin porunca iubirii faţă de aproapele. în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Galateni. Creştinul trebuie să aprecieze ce are să dea preotului. Şi după Sfântul Apostol Pavel toată legea se condensează în iubirea faţă de aproapele: „Căci toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt. 14). imprimă datoriilor morale ale credinciosului aceeaşi însemnătate ca şi datoriilor religioase. concepţie dezvoltată pe larg în Romani 13. În iubirea faţă de aproapele creştinul serveşte semenului dar nu lui Dumnezeu şi propriei sale desăvârşiri. Numind porunca a doua „la fel" cu prima Mântuitorul arată că iubirea faţă de aproapele are aceeaşi însemnătate în viaţa credincioşilor ca şi iubirea faţă de Dumnezeu. Iubirea faţă de aproapele este necesară şi pentru faptul că este un răspuns al nostru la înseşi iubirea lui Dumnezeu.celorlalte porunci. 45). cu care Iisus însuşi se identifică (Matei. şi împreună cu care circumscrie întreaga ordine morală şi formează întreaga atitudine pământească a credincioşilor. Aici şi Sfântul Apostol Pavel accentuează că de toate 68 Ibidem 50 .

Sfântul Apostol Pavel pune accentul principal pe iubirea faţă de Dumnezeu (Romani. fără numai să vă iubiţi unii pe alţii. se poate achita cineva în măsură suficientă numai de iubirea de aproapele nu se poate el socoti nici când complet achitat: „Nimănui cu nimic nu fiţi datori. le dă un scump testament porunca: „Poruncă nouă vă dau 51 . ca expresie a voinţei de bine. şi observarea ei drept împlinirea practică a legii. cetăţeneşti. VIII. Pentru acest cuvânt Sfanţul Apostol Pavel pune forma iubirii faţă de aproapele ca sinteză a întregii legi a Mântuitorului. Practicare acestei iubiri este: împlinirea legii. ca sinteză a întregii legi „şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprinde întru acest cuvânt: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". 8). la fel ţine în continuă obligaţie şi iubirea faţă de aproapele.datoriile sale particulare. pentru a-i mângâia şi totodată pentru a-i lega şi după plecarea Sa. La Sfântul evanghelist Ioan porunca aceasta primeşte o înfăţişare deosebită. o verifică în chipul cel mai limpede. s-au strâns laolaltă. Sfântul Apostol Iacob fixează porunca iubirii faţă de aproapele în centrul învăţăturii creştine numind-o „lege împărătească" (II. El relatează că în cuvintele sărbătoreşti de despărţire ţinute ucenicilor de către Mântuitorul în preajma morţii Sale. dar cu ea este conexată necesar iubirea faţă de aproapele (I Corinteni. de justiţie. ca acela care iubeşte pe aproapele a împlinit legea". După cum legea morală. obligă în permanenţă. 8) care trebuind să devină palpabile în raporturile dintre oameni. 35).

9) şi a trăit viaţa pământească exclusiv în serviciul nostru. Mântuitorul a dat noţiunii de aproapele o semnificaţie universală. 13). pentru mântuirea noastră. având ca pildă şi iubirea Sa. În atitudinea faţă de aceasta. renunţând la toate bogăţiile cereşti „ca să noi bogaţi" (II Corinteni. 34). II. al iubirii reciproce în comunitatea întemeiată de El. Însuşirea cea mai caracteristică a iubirii creştine faţă de aproapele o constituie faptul că ea nu se opreşte nici în faţa duşmanului. 7). Mântuitorul enunţă aici porunca iubirii frăţeşti în sens restrâns. în iubirea creştină îşi 69 Ibidem 52 .69 De aceste fel de iubire jertfelnică să fie cuprinşi şi ucenicii Săi „ mai mare dragoste decât aceasta nimeni mu are: ca viaţa lui să şi-o pună pentru prieten" (Ioan XV.ca să vă iubiţi unul pe altul dună cum eu v-am iubit ne voi aşa si voi să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan XIII. VIII. Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie de acelaşi fel cu iubirea Mântuitorului faţă de oameni manifestată în cel mai înalt grad în dăruirea cea mai dezinteresată şi cuprinzătoare faţă de oricine. 16). subliniind că prin efectiva ei practicare vor fi recunoscuţi ca ucenici ai Săi" (Ioan XIII. culminând în jertfirea propriei Sale vieţi pe sfânta cruce. Mântuitorul în iubirea Sa de oameni a luat chip de rob (Filip. 35). „Şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi" (I Ioan III.

Perceptele lor nu rodesc pentru viaţă fiindcă le lipsesc autoritatea necesară şi puterea harică. Iubirea faţă de duşmani este cunoscută abia prin concepţia creştină. motivul atitudinii faţă de duşmani îl constituie mărinimia firească în concepţia creştină. nu poate îndupleca la fapte corespunzătoare creştinului. Cicero. nr. atitudinea faţă de duşman este o manifestare a virtuţii iubirii. 3-4. Învăţătura despre Legea morală naturală în opera Sfântului Ioan Ibidem 53 Gură de Aur. Platon. are aceeaşi natura ca fiecare om. 70 Drd. Socrate. Totuşi nu se poate susţine că Vechiului Testament iar fi străină ideea iubirii faţă de duşman. Seneca şi anume în temeiul faptului că şi duşmanul este părtaş la aceleiaşi firi umane. deci este semenul nostru. Iubirea faţă este o datorie creştină firească. Această datorie au recunoscut-o reprezentanţii de seamă ai gândirii din antichitatea clasică.71 Morala Vechiului Testament. dictat de naţiune şi nu poate încălzi inima. în Studii Teologice. Iubirea antichităţii precreştine este calcul rece. Nicolae Stoleru. fiindcă şi duşmanul este om. 1972.primeşte încoronarea supremă. nu se ridică până la afirmarea expresă a „universalul iubit de oameni". 234 71 . Gânditorii au formulat totuşi concepte morale demne de reţinut.70 Învăţătura despre iubirea faţă de duşmani este „piatra cea mai de preţ în diadema moralei creştină. Dar pe când la aceştia. Deci în antichitatea precreştină nu poate fi vorba de virtutea iubirii faţă de duşmani şi numai de cazuri izolate de mărinimie faţă de ei. p.

Pe cel aflat la strâmtorare. Cit. „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta. Gheorghe Bogdaproste. p. căci numai aşa îi grămădeşte cărbuni pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie" (Porv. XXV. Deci nedreptatea şi lipsa de iubire faţă de duşmanul personal sunt oprite.73 Dar în Vechiul Testament întâlnim şi pilde măreţe de iubire faşă de duşmanul personal. De asemenea în Vechiul Testament se porunceşte şi iubirea pozitivă faţă de duşman manifestată în fapte de ajutor efectiv faţă de el..Faţă de membrii poporului ales Vechiul Testament opreşte iudeului mânia. 17-18).. 1720). fie el prieten sau duşman. nu te aprinde împotriva răufăcătorilor căci cel ce face rău nu propăşeşte" (Prov.. XXIV. XIX. primeşte cu iubire pe fraţii săi care din ură îl vânduseră în sclavie şii roagă chiar să nu se mai întristeze şi să nu le pară rău că l-au 72 73 Ibidem Drd. să nu-ţi răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău" (Lev. 59 54 . Uneltirile duşmănoase sunt oprite şi împotriva duşmanilor. ura.72 Bucuria provocată de nenorocirea duşmanului se pedepseşte: „Nu te bucura când cade vrăjmaşul tău şi când se poticneşte să nu se veselească inima ta.. Cel ce se bucură de o nenorocire nu va rămâne nepedepsit (Prov. setea de răzbunare. Această atitudine îl va ruşina pe duşman şi-i va provoca părerea de rău. op. determinându-1 la împăcare. Iosif ajuns în Egipt la mărire şi putere. 5). XVII. 12172). evreul trebuie să-1 ajute. „De flămânzeşte vrăjmaşul tău dă-i să mănânce pâine şi dacă însetează adapă-1 cu apă.

Faţă de duşmanul personal al iudeului. îndemnul la duşmănie şi atitudine ostilă faţă de străini corespunde spiritului antichităţii iar îndemnurile la iubire. Legea talionului putea fi aplicată numai în baza unei sentinţe judecătoreşti şi astfel că nu are propriu-zis caracterul de răzbunare şi de pedeapsă. zicând: „Tu eşti mai drept decât mine. Mântuitorul dă 55 .. de cruzime generală pentru a mai potoli setea de răzbunare a poporului evreu crescut în robia Egiptului. Şi dacă ea nu este înşurubată iubirii faţă de Dumnezeu apare cel puţin ca un act de ascultare faţă de o poruncă a lui Dumnezeu. spiritului creştin. Domnul să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea ce ai făcut tu astăzi cu mine" (I Reg. dar faptul se explică prin natura împrejurărilor de viaţă din timpurile de atunci.. Pentru Sfinţii Părinţi Legea Talionului apare indispensabilă în acele timpuri. căci mi-ai răsplătit cu bine. Mărinimia lui David îl face pe Saul să-şi ridice glasul plângând către făcătorul său. Astfel în concepţia morală a Vechiului Testament despre atitudinea faţă de duşman. se confruntă două concepţii: cea antică şi cea creştină. În Noul Testament. iubirea este chiar poruncită. 18-20). iar eu te-am răsplătit cu rău.. propăriu-zis în porunca iubirii faţă de aproapele. de lege judecătorească. nu morală.vândut. iubirea faţă de duşman e cuprinsă. La poporul ales aflau legea talionului şi răzbunarea sângelui. XXIV.

căci spre aceasta aţi fost chemaţi să moşteniţi binecuvântarea (I Petru. 28). Mântuitorul dă poruncă pozitivă pentru iubirea duşmanului „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei. Fiecare om. indiferent unde trăieşte. V. binecuvântaţi. ci din potrivă. religii sau stări sociale aparţinând. III. 9).noţiunii despre aproapele caracter universal. XII. 15). 22). 20-21) şi că ura exclude de la viaţa veşnică (I Ioan III. care S-a întrupat şi a adus jertfa de la sfânta cruce pentru mântuirea întregii omeniri din robia păcatului. ci biruieşte răul cu binele" (Romani. III. „Nu răsplăti răul cu rău sau ocara cu ocara. Pentru Dumnezeu să-1 iubim pe duşman şi roadele jertfei 56 . căru-i popor. binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă. V. 28-35). Însemnătatea poruncii despre iubirea faşă de duşman şi obligativitatea ei necondiţionată se desprind şi din faptul că cei ce nu ţin seama de ea „ nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (Galateni. Acest caracter al noţiunii de „aproapele" în învăţătura creştine se deprinde din însăşi fiinţa învăţăturii propovăduite de Mântuitorul. este aproapele nostru. 26. Sfântul apostol Pavel îşi încheie îndemnurile stăruitoare la practicarea iubirii faţă de duşmani cu cuintele: „NU te lăsa biruit de rău. după concepţia creştină (Galateni. Luca VI. 44.

Eu însă ă vă spun vouă să nu staţi împotriva celui rău.ci se lasă în ştirea celui ce judecă cu dreptate (I Petru II.75 Cu deosebire pilduitoare trebuie să ne fie rugăciunea Sa de pe sfânta cruce rostită pentru cei ce L-au răstignit: „Părinte. Practicarea iubirii creştine faţă de duşman este mijloc potrivit pentru a distruge din suflet patima. dar din punct de vedere soteriologic. pe care sfinţii apostoli L-au urmat n-a dat numai învăţăturile cele mai sublime clare şi categorice în privinţa iubirii faţă de duşman. dat la chinuri nu ameninţă. Nicolae Stoleru. setea de răzbunare. XXIII. Omul Vechiului Testament se ruga cu cuvintele: „Doamne răsplăteşte-le lor" pe când creştinul spune „Doamne iartă-le lor". 34). blândeţe: „A-ţi auzit că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.de pe sfânta cruce se extinde asupra tuturor. cit. priveşte pe toţi cei păcătoşi. 23 57 . Această rugăciune „a iubirii crucificate" desigur priveşte în primul rând pe chinuitorii care l-au ucis pe Mântuitorul. ne-a dat şi cea mai măreaţă pildă despre adevărata iubire faţă de El căci: „ocărât fiind nu răspunde cu ocară. p. Învăţătura creştine aduce şi cere rugăciune pentru duşmani." (Matei. Mântuitorul îndeamnă la iertare. iar celui ce te loveşte pe obrazul drept. ci prin viaţa suferinţele şi moartea Sa. 23) ceea ce constituie temelia cea solidă a învăţăturii propovăduite şi pentru noi motivele cele mai puternice spre a-i urma pilda. iartă-i pe ei că nu ştiu ce fac" (Luca.74 Dar Mântuitorul. întoarce şi pe celălalt. apoi 74 75 Ibidem Drd. op. V. 38-40).

se manifestă prin fapte. Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie sfântă. 76 Ibidem 58 .27). Astfel iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să aibă un caracter religios „ adică motivul şi scopul ei trebuie să fie la Dumnezeu. Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie universală. primeşte caracter religios. după pilda Mântuitorului. Iubirea creştină faşă de duşman cere întâi recunoaşterea demnităţii lui de om şi a bunelor lui însuşiri ci nu a defectelor lui. iar în împrejurări date. sfânt. dar şi înfăptuieşte binele aproapelui. după cum a arătat Mântuitorul în parabola despre samariteanul milostiv (Luca x. pentru păstrarea bunei înţelegeri a păcii. Ea angajează toate darurile şi puterile creştinului pentru servirea semenilor. după pilda Mântuitorului chiar prin jertfa de sine.76 Iubirea creştină nu se rezumă la intenţie. astfel că iubirea faţă de aproapele prin referire la ţinta supremă. Deşi iubirea creştină faţă de aproapele voieşte. O altă însuşire a iubirii creştine faţă de aproapele este aceea de a fi activă adică de a mi se rezuma numai la intenţie sau a se exprima numai prin cuinte. ci să se manifeste prin fapte. ea este totodată activă şi jertfelnică. Putem sintetiza anumite însuşiri ale iubirii creştine faşă de aproapele.pentru abţinerea de la multe nedreptăţi.

toate le suferă" (Corinteni.Apoi iubirea creştină trebuie să fie sinceră.spre a ne convinge şi pe noi să iubim. trebuie să se asemene cu Dumnezeu prin iubire. 19) 59 . Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit din marea Sa iubire de oameni. Însuşirile caracteristice ale iubirii creştine faţă de aproapele sunt arătate de Sfântul Apostol Pavel. nu se aprinde de mânie. 4-7). iubirea creştină faţă de aproapele să fie dezinteresată. când spune: „Dragostea rabdă îndelung. iar aceasta nu se poate câştiga decât prin iubire. Nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr. VIII. Dumnezeu ne-a creat din iubire şi pentru fericire. apoi să stea în ajutorul aproapelui numai spre bine ci nu spre păcat. dragostea nu se trufeşte. iar omul. Căci dacă cineva îl iubeşte pe aproapele pentru un folos al său propriu. Toate le rabdă. Dumnezeu este iubire. dragostea este plină de bunătate. dragostea nu se laudă. dragostea nu ştie de pizmă. şi dragostea nu pune la socoteală răul. nu-1 iubeşte pe aproapele ci se iubeşte pe sine însuşi. De asemenea. toate le crede. Creştinismul este prin excelenţă religia iubirii. atunci de fapt.spre a trezi şi spori în sufletul nostru iubirea mântuitoare. Viaţa veşnică şi fericită constă dintr-o comuniune desăvârşită în iubire între oameni şi Dumnezeu. Iubirea este esenţa doctrinii şi vieţii creştine. nu caută ale sale. ca să-şi poată ajunge scopul său ultim. Prin iubirea Sa pentru noi. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă. Mântuitorul ne-a dat nouă puterea de a iubi (I Ioan IV.toate le nădăjduieşte.

făcând din ea.Mântuitorul ne-a arătat că aproapele nostru este orice om. ne înfrăţim cu semenii noştri. în primul rând. Iubirea faţă de Dumnezeu este răspunsul cuvenit din partea noastră la iubirea divină arătată printr-un belşug de bunătăţi revărsate asupra noastră. de sex. Iubirea creştină are ca obiect. Pentru a ne face să înţelegem ce înseamnă a iubi pe 60 . indiferent de neam. tău cu toată inima ta. de profesie şi chiar indiferent de conduită morală. în al doilea rând. pe semenii noştri. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. 37-39). a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul. de rasă. Iar a doua. Iar despre iubirea faţă de aproape voi stărui in cele ce urmează. 44) arată că aproapele nostru este orice om iară nici o restricţie. îmblânzim pe vrăjmaşi şi transfigurăm întreaga natură. este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"(Matei XXII.Iubirea este acea virtute fără pereche prin care ne asemănăm şi ne unim cu Dumnezeu . asemenea ei. pe Dumnezeu ca fiind cel mai vrednic de iubire şi. de religie. Prin parabola samariteanului milostiv.în mod progresiv. Ea se exprimă prin păzirea poruncilor Sale şi cu deosebire prin iubirea noastră faţă de aproapele. Faptul că ne porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii noştri(Matei V. un adevărat paradis pământesc. Când Mântuitorul a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege. cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.

nu iubim creştineşte. ci cu faptă şi cu adevărul". Numai bunăvoinţa nu este de ajuns. să ne purtăm cu alţii aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi. Acest adevăr este subliniat de Sfântul Apostol Pavel când spune: „Si chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste. 15-16).CF. dar nu din dorinţa de a face bine aproapelui. nu-mi foloseşte la nimic"(I Corinteni XIII).aproapele nostru. fără a-1 ajuta cu fapta. nici cei ce facem fapte de ajutorare. ca şi credinţa fără fapte. „Să nu iubim numai cu cuvântul şi cu gura. De aici reiese că nu iubim cu adevărat creştineşte cei ce ne mărginim să compătimim pe aproapele numai în inima noastră şi numai prin cuvinte. Mântuitorul ne arată că trebuie să pornim de la iubirea de sine. trebuie precizat. este moartă şi stearpă. De asemenea. Iubirea afectivă este necesară dar ea trebuie să devină şi o iubire efectivă. de asemenea. Iacob II. Altfel. Dar.ne îndeamnă Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan III. A iubi pe aproapele înseamnă a-i dori din toată inima binele veşnic şi a ne strădui din toate puterile spre a contribui cât mai mult posibil la realizarea binelui său. interese de tot felul. că nici faptele de ajutorare a semenului nu pot fi considerate acte de iubire decât dacă sunt izvorâte dintr-o inimă binevoitoare şi jertfelnică. 28!". onoruri. Iubirea creştină faţă de aproapele poate fi cuprinsă în două cuvinte: bunăvoinţa şi binefacere. căci urmărim binele nostru propriu şi 61 . ci din interese egoiste pentru laudă.

ci şi pe vrăjmaşii noştri. Cu privire la trup. acestea sunt: hrănirea celor flămânzi. nerăzbunarea pentru răul ce ni se face şi iertarea.77 Sfânta noastră Biserică ne lămureşte pe deplin în câte feluri mai însemnate putem dori şi face bine semenului nostru. 77 Drd. Într-adevăr. găzduirea călătorilor şi grija de cei morţi. numai el posedă apa care poate stinge focul din inima celui ce urăşte. sfătuirea la vreme. mângâierea celor întristaţi. numai astfel lărgindu-se cercul celor buni. îmbrăcarea celor goi. Totuşi vrăjmaşilor aplicăm metoda cea mai bună spre a-i îndrepta pe aceştia.în Mărturisirea Ortodoxă sunt arătate şapte feluri de bine cu privire la trup şi alte şapte cu privire la suflet. învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi. a celor rătăciţi şi păcătoşi. Si tocmai în iubirea vrăjmaşilor stă noutatea şi puterea creatoare a iubirii creştine.dar este greu să iubim pe cei ce ne urăsc şi ne fac rău. rugăciunea pentru aproapele. p. Cit. Cu privire la suflet.nu pe al aproapelui nostru. Trebuie să reţinem că ni se porunceşte să iubim nu numai pe cei ce ne iubesc. 60 62 . Gheorghe Bogdaproste. op. numai cel duşmănit izbuteşte să îmbuneze pe cel ce-1 duşmăneşte. cercetarea celor în necazuri şi nevoi şi a celor bolnavi. Astfel. adăparea celor însetaţi. faptele iubirii sunt: întoarcerea la calea adevărului şi a virtuţii. Căci este uşor să iubim pe cei ce ne iubesc.

El are deci nevoie de ajutorul nostru. De aceea. pentru că avem toţi acelaşi Părinte Ceresc. 16). ne apropiem de Dumnezeu. Primul motiv pentru care trebuie să-1 iubim pe aproapele nostru este acela că ne este de două ori frate: mai întâi pentru că ne tragem toţi din aceeaşi familie de oameni. fiind stăpânit de ură este în primejdie de a-şi pierde sufletul.78 Iubirea faţă de aproapele este o dovadă a iubirii faţă de 78 Ibidem 63 . Duşmanul nostru este fratele nostru care. rezultă un prim câştig şi sigur : localizarea răului şi apoi stingerea lui treptată. Prin iubirea de aproapele ne atragem milostivirea lui Dumnezeu (Matei V. La primejdii aşa de mari este nevoie de acte eroice. iubirea vrăjmaşului este culmea cea mai înaltă a eroismului moral creştin şi metoda cea mai eficace pentru întinderea binelui în lume. apoi .Iubirea arătată faţă de duşmanul tău fiind neaşteptată. al cărui chip îl purtăm toţi deopotrivă. îl face să se cutremure şi să se dezmeticească „îi toarnă cărbuni aprinşi pe cap"-şi-l ajută să se îndrepte. urmată cel mai adesea de o convertire în bine. precum şi cu ajutorul Său. Din duşman îl poţi face prieten. căci numai iubindu-1 noi îl putem salva. ne asemănăm cu Dumnezeu şi ne unim cu El (I Ioan IV. Din iubirea vrăjmaşului personal. pe care Dumnezeu ne porunceşte să le facem în locul şi în numele Său. suntem toţi răscumpăraţi prin jertfa Fiului Său şi renăscuţi printrunul şi acelaşi Duh Sfânt. pe care numai noi î-1 putem da cu folos.7).

De aceea trebuie să ne străduim a înăbuşi în noi pornirile egoiste. indiferent de neam. căci numai astfel se poate instaura în lume o pace dreaptă şi durabilă. Să fim simţitori la nevoile lui. dar şi izvorul puterii noastre iubitoare. trebuie să iubim pe aproapele pentru că Dumnezeu ne porunceşte ca fiind o condiţie neapărată a mântuirii şi a fericirii noastre veşnice. desăvârşirii şi fericirii noastre. El a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic" iar Sfântul Apostol Pavel răspunde: „Pe toate le pot întru Hristos care mă întăreşte" (Filip. a vieţii adevărate şi a progresului. Ea este şi semnul care deosebeşte pe creştinul adevărat(Ioan XIII. 35). de credinţă sau alte condiţii. Să păstrăm legătura vie şi permanentă cu Domnul nostru Iisus Hristos. 64 . Ea este izvorul creaţiei. Să rugăm pe Dumnezeu ca să inspire conducătorilor de popoare să apuce iubirea şi în relaţiile internaţionale. Să lărgim mereu iubirile închise la membrii familiei. sărindu-i în ajutor. potrivit cu nevoile lui şi pe măsura puterilor noastre. care este nu numai învăţătorul şi Pilduitorul desăvârşit al iubirii de oameni. IV. Iubirea stă la temelia păcii. 13). În sfârşit. atât de înrădăcinate în firea noastră şi să ne deschidem larg porţile inimii şi braţele spre a îmbrăţişa cu dragoste de frate pe tot omul cu care venim în legătură. la ai patriei sau la prieteni ca să realizăm până la urmă o adevărată horă a iubirii universale.Dumnezeu şi nedespărţită de aceasta.

Ceea ce El a făcut a rămas un model pentru filantropia Bisericii creştine. Domnul nu a dat o lege. în Noul Testament s-au pus bazele filantropiei. Se intrecondiţionează şi se completează reciproc. cât şi dincolo este viaţa în iubire. atât prin cuvânt cât şi prin faptă. dă-i" (Luca 6.Mie Mi-aţi făcut" (MateiXXV. trebuie să-L iubeşti pe El. 65 .Mântuitorul nu s-a mărginit numai la predicarea Evangheliei. asupriţi şi în lipsă: „Adevărat vă zic vouă . acolo unde se cere : „celui care cere. La fel au făcut şi ucenicii. Activitatea de diaconie a Bisericii nu este altceva decât continuarea a ceea ce Mântuitorul a făcut.30). a iertat păcatele. Este o legătură intrinsecă între dragoste şi slujire. A vindecat bolnavii. Şi pentru a trăi cu Dumnezeu în cer trebuie să fi trăit cu El pe pământ. şi „vindeca toată boala şi toată neputinţa". Aceasta înseamnă de fapt creştinismul. Ziua Cincizecimii este ziua de naştere a Bisericii precum şi ziua de naştere a ceea ce este nedespărţit de ea: milostenia. a hrănit pe cei flămânzi în pustiu. căci suntem convinşi că singura viaţă fericită atât aici pe pământ.Să nu încetăm a cultiva iubirea faţă de aproapele. „din toată inima. Putem spune că abia acum. fiinţa desăvârşită. întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei preamici. ci ea trebuie făcută acolo unde este necesar .Mântuitorul se identifica în primul rând cu cei în suferinţă.o măsură de a face milostenia. 40). „la toată zidirea". prin întruparea şi slujirea Domnului nostru Iisus Hristos. din tot sufletul şi din tot cugetul".

în dar (Matei. şi totul fără plată. ci a fost simultană sau anterioară. în lumina vestirii Evangheliei. X. să stea în ajutori oricărei neputinţe.Cercetând cu atenţie Noul Testament vedem că „diaconia" nu este despărţită de „slujirea cuvântului" şi de ortodoxologie. 66 . să cureţe leproşi. în lumina cuvântului lui Dumnezeu. slujirea practică îşi capătă temeiuri absolute. Misiunea dată Sfinţilor Apostoli de către Mântuitor este trimitere la propovăduire şi slujire. Mai mult. Mântuitorul arată şi cum trebuie să se facă misiunea. ci prin predica însoţită de fapte evanghelice. care să reflecte voia şi caracterul lui Dumnezeu: să vindece boli. 8) propovăduirea n-a fost niciodată despărţită de slujirea efectivă şi niciodată slujirea n-a fost practicată ca urmare a convertirii. să dea de mâncare. Nu prin predică pur şi simplu.

spiritul.CAPITOLUL II MISIUNEA BISERICII Misiunea morală şi socială a Bisericii. învăţătura. iar prin membrii ei din care este constituită ea are un caracter omenesc. omul adevărat şi Dumnezeu adevărat. dar şi ale societăţii în care şi-a împlinit misiunea încredinţată de către fiul lui Dumnezeu. ea are un caracter supranatural. înfiinţată de Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor este un aşezământ dumnezeiesc şi omenesc în acelaşi timp. Asistată de Duhul Sfânt. scopul şi puterile ei. Deşi imperfectă ca organizare umană. dar infailibilă ca organism teandric (divino-uman). Biserica drept măritoare a rezolvat crizele de orice natură ale mădularelor Ei în parte. Cu iubirea de Dumnezeu şi de Om. De la începuturile sale Biserica fiind trup taină al lui Hristos ca şi comunitate răscumpărată prin jertfa şi învierea lui Hristos. cu iconomie Biserica a 67 . dumnezeiesc. Prin originea. a oferit celor ce au primit viaţa ei soluţii la toate problemele timpurilor. Biserica creştină în sensul de comunitate religioasă morală.

prin care el şi-a împlinit lucrarea sa mântuitoare. să se închege într-un organism social. adică a întemeiat Biserica sa «ca centru şi organ al lucrării sale mântuitoare ». în afară de Biserică nu poate exista Creştinism. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Viaţa creştină înseamnă viaţa trăită după învăţătura Mântuitorului. nu-i mântuire. care nu caută sa-şi 79 Pr. Dumitru Popescu. rosteşte adevărul religios şi e împărtăşeşte harul divin79. al cărui corp şi temelii să fie el. Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului ( Tim III. Între Mântuitorul şi Biserica sa este astfel o legătură indisolubilă. Iar creştinismul este « mântuirea în Hristos » în şi prin Biserică se mijloceşte mântuirea noastră. Bucureşti 1996 68 . Fără Biserică nu-i credinţă adevărată. Mântuitorul însuşi a întemeiat o astfel de societate şi a înzestrat-o cu toate elementele cerute de fiinţa existentă şi dezvoltarea ei viitoare. Mântuitorul vroia că cei ce vor crede în el să formeze o comunitate religioasă morală. Mijloacele şi puterea pentru realizarea acestei misiuni Biserica le-a primit de la întemeietorul ei.iubit şi iubeşte integral. 15 ) păzitoare canonică şi explicatoare autentică a revelaţiei depozitată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. în Biserică şi-a primit creştinismul forma concretă. dr. Interpretarea şi difuzarea principiilor care duc la trăirea acestui mod de viaţă revin Biserici. Cel care s-a jertfit pentru mântuirea omenirii. trup şi suflet deodată. Ortodoxie şi contemporaneitate. Deci scopul Bisericii se cuprinde în continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului. ea a devenit subiectul sau purtătorul lui. prof.

Acest caracter extern. prin legile de organizare. La mântuire este chemat fiecare individ.impună concepţia creştină decât pe calea convingerii şi a liberei acceptări din partea omului. Alături de aceste elemente concrete. ea se mai vădeşte şi prin semnele concrete prin care se împărtăşeşte harul: cele şapte Taine. dragostea şi harul sau toate darurile şi puterile cu ajutorul cărora Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa sateriologică ». vie şi concretă. Acestea sunt: credinţa internă. vizibile « Biserica este formată şi din elemente interne. îndeplinirea acestei misiuni este dusă de Biserică fără deosebire între indivizi şi popoare. Activitatea principală a Biserici Ortodoxe este activitatea sateriologică. mijloace de convingere şi conducere. Ei i s-a încredinţat misiunea de mântuire a credincioşilor. Biserica ortodoxă este o instituţie vizibilă prin membrii şi conducătorii ei. alături de caracterul invizibil intern şi spiritul şi caracterul formal extern vizibil şi concret. fără nici o 80 Ibidem 69 . vizibil şi concret. Biserica este întemeiată în vederea unui scop eminamente spiritual « dar toate elementele sale externe atestă. invizibile şi spirituale. în spiritul unei libertăţi perfecte. fără discriminări rasiale şi confesionale. speranţa. conturează pe deplin noţiunea Ortodoxă de Biserică »80 Fenomenalitatea Biserici se vădeşte şi prin conducerea sa ierarhică.

Căci dacă Mântuitorul a spus « împărăţia mea nu este din lumea aceasta ». tot aşa şi cu bogaţii când ţin averile numai pentru ei înşişi». cultural moral şi religios misionar. ci ea se divide şi într-un rol social. Milostenia este neapărată trebuinţă şi le ţine pe toate. Biserica noastră are convingerea şi experienţa că. totuşi ea este prin definiţie pentru lumea aceasta s-a întrupat şi a murit el. (Matei 25. prin doctrina sa dogmatică şi morală pune la 70 . pentru mântuire este milostenia. Milostenia nu lasă să se stingă candelele. Toate aceste roluri colaborează la realizarea unei mântuiri perfecte a credincioşilor săi ». Milostenia este inima virtuţii. Întocmai ca o fântână: « Dacă ţine în ea apa izvoarelor sale. se strică. pe temeiul principiilor sale morale poate face pe credincioşii săi buni cetăţeni şi ai împărăţiei divine şi ai statului pământesc. dar fără milostenie cu neputinţă. Fără feciorie te piti mântui. Creştinismul. Dar unima aceasta încetează a mai bate dacă nu da tuturor duhul ei. Misiunea morală şi socială a Biserici constă în difuzarea principiilor morale creştine în adâncirea lor în conştiinţa credincioşilor pentru ai determina la trăirea zilnică a învăţăturii creştine.constrângere fizică sau morală .Virtutea fundamentală pentru viaţa creştină.1-12) « Activitatea Biserici ortodoxe nu se reduce la un rol sateriologic.

căci « dragostea îndelung rabdă. Omul credincios trebuie să tindă către desăvârşire « Fiţi desăvârşiţi. 48). dragostea e plină de bunătate ». fără disciplinarea eului lăuntric. îndrumarea aceasta în sens creştin revine Bisericii. Fără pocăinţă adevărată. În această atitudine stă 71 . cu adevăratele ei imperativele morale şi sociale. adevărul şi viaţa ». trebuie să înceapă cu prefacerea lăuntrică a omului. pentru explicarea rostului vieţii şi al lumii. « Nimeni nu vine la Tatăl numai prin mine» (Ioan XIV. Ea voieşte ca credinciosul sa-şi împodobească sufletul cu virtutea iubirii şi pe aceasta să-şi clădească viaţă nouă.îndemâna credinciosului elemente trebuitoare pentru potolirea setei de adevăr. ceea ce propovăduieşte şi mijloceşte Biserica. Urmând pilda Mântuitorului Biserica pleacă în îndeplinirea acestei misiuni de la individul uman. Iar desăvârşirea cere pocăinţă şi trăirea în viaţă a percepţiilor morale. viaţa creştină. cu sensibilizarea conştiinţei morale. pentru orientarea şi organizarea existenţei sale. nu se poate face nimic. Viaţa nouă. precum şi tatăl vostru din ceruri desăvârşit este » (Matei V. « Dragostea niciodată nu cade » Spune Sfântul Apostol Pavel în « Imnul iubirii »( I Cor. XIII ). Şi trăirea în viaţă a învăţăturii Mântuitorului înseamnă Cunoaşterea şi Iubirea Lui.6). bine şi frumos. « Eu sunt calea. cu înfrumuseţarea interiorului său sufletesc « Pocăiţi-vă » este doar cuvântul cu care Mântuitorul îşi începe activitatea sa.

Sfânta Euharistie şi Mărturisirea . De fapt propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu se fundamentează în însăşi slujirea învăţătorească sau profetică a Mântuitorului Hristos. educaţia pe scurt toate mijloacele şi metodele de pastoraţie utilizate de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă pentru crearea de caractere morale.nobleţea caracterului ortodox şi drumul adevărat spre mântuire. Biserica îşi exercită influenţa sa moralizatoare asupra credinciosului prin multiple mijloace şi forme: predicarea caldă şi continuă a cuvântului divin cu ilustrarea realizării lui din partea Mântuitorului şi în legătura cu aceasta şi înfăţişarea vieţii sfinţilor.81 Sfânta Scriptură ne oferă temeiuri solide pentru propovăduirea creştină ca parte a misiunii Biserici. In vechime predica era nedespărţită de cultul divin şi nici nu se concepea Liturghie fără omilie ".rugăciunea. meditaţia. propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu constituie una din cele trei slujiri sau demnităţi ale 81 Ibidem 72 . Predica însăşi " este un act de cult divin parte integrantă a Sfintei Liturghi şi nu trebuie să lipsească. Slujirea preoţească nu se rezumă doar la activitatea simţitoare la săvârşirea Liturghiei şi a celorlalte Sfinte slujbe. ca pildă de urmat în trăirea preceptelor creştine. În lucrarea mântuirii. apoi săvârşirea Sfintelor Taine. relevând aici fără a diminua cu nimic importanţa celorlalte Taine . aici este zugrăvit tabloul adevăratului suflet ortodox.

Denestene.23 ) ca mijloc pentru dobândirea mântuirii.20). ei au înţeles predica ca pe o datorie fundamentală a slujitorilor bisericeşti. Predica este o datorie care le întrece pe toate. asemenea marilor oratori antici: Socrate. aşa cum 1-a lăsat Iisus Hristos. care îi cere să fie bun cunoscător al dogmelor credinţei creştine.. Platon. Prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu. predica slujeşte comunităţii bisericeşti şi înţelesul autentic al cuvântului. Urmând sfinţilor apostoli. Valoarea deosebită a predicii în lucrarea mântuirii constă în caracterul ei premergător fiindcă locul central îl are legătura dintre om şi Dumnezeu. Predica a ocupat un loc central în gândirea şi activitatea sfinţilor părinţi. Domnul Hristos le porunceşte apostolilor săi " Mergeţi în lume şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura "( Mc. Fiind o misiune încredinţată Biserici. şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului (Mc. pe care o încredinţează Biserici. în calitatea Sa de cap al Biserici ( Ef. afirmă „Sfântul Ioan Gură de Aur".13). 18. cuvântul Evangheliei.82 82 Ibidem 73 . iar prin credinţă se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.Mântuitorului. 16. se naşte în sufletul omului credinţa. nefalsificat. Sfinţi Apostoli au fost primi învăţări ai creştinilor care aveau datoria să predice drept.5. Sfântul apostol Ioan Gură de Aur nu pretinde preotului predicator să fie desăvârşit în arta oratorică. Tucidide.

P.24). pescar de oameni. Cuvântul în predică. în Duhul Sfânt. Prin cuvintele sale omeneşti predicatorul creştin. Sfântul Ioan Gură de Aur numit astfel pentru frumuseţea cuvântărilor sale este cel mai mare predicator din epoca patristică. aşa încât să mărturisească cu Apostolul Pavel: "nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine ". sa-i sensibilizeze pentru Hristos şi să şe schimbe modul de viaţă. predica îl face prezent pe Iisus Hristos în sufletele oamenilor. ajuns prin harul lui Dumnezeu vas ales sfinţit este chemat să devină asemenea apostolilor. dar nu pentru sine. El este atât orator cât şi teoretician despre oratoria sacră îndeosebi pentru trataul său " 74 . 1. model pentru toţi predicatorii din toate timpurile.5. Naşterea din nou şi împărtăşirea vieţii veşnice este o altă caracteristică a cuvântului în propovăduirea creştină. să-i renască la o nouă viaţă. fiind Cuvântul lui Dumnezeu. este chemat să întrupeze în sufletul oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu.23). căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi rămâne în veac (I. Primirea cuvântului lui Dumnezeu revelat şi vestit în Biserică este o cale de împărtăşire a vieţii veşnice: « Cel ce ascultă Cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică »(1.Astfel prin transmiterea către ascultător a adevărurilor revelate. îi conduce pe credincioşi către desăvârşirea vieţii şi mântuirea sufletului. ci pentru Hristos şi Evanghelia Lui.

rugăciunii. El este izvorul veşnic din care se vor adăpa toţi cei însetaţi de frumuseţile gândirii şi vieţuirii creştine autentice. 84 Cei ce au ajuns la limanul sfinţeniei sunt în comuniune cu credincioşii. el participă la viaţa Biserici şi deci la viaţa fraţilor lui de pe pământ. Sfinţii sunt podoaba Biserici. sfinţeniei vieţii sale. Biserica îşi exercită influenţa moralizatoare asupra credinciosului. împuternicindu-i în lupta împotriva păcatului. îi încurajează.Despre preoţie". Ei se roagă pentru fraţii lor de pe pământ. căci vrerea sfinţilor este ca noi să devenim sfinţi. Ei sunt cununa maici lor duhovniceşti Biserica. Şi tocmai pentru că sfântul este iubire. inteligenţei şi imaginaţiei sale. Credincioşii la rândul lor îi cinstesc ca pe nişte "ucenici şi urmăritori ai Domnului " în care sfinţenia lui Hristos străluceşte cu putere. care aleargă spre ţintă şi duc lupta Sfinţeniei. dar şi talentul său oratoric.83 Prin înfăţişarea vieţii sfinţilor. 83 84 Ibidem Ibidem 75 . care este darul lui Dumnezeu. manifestându-şi în chip nevăzut simpatia şi grija pentru ei. Cinstirea aceasta se arată în cult care este activizarea comuniunii cu credinciosul pentru desăvârşirea. muncii neobosite. Ei sunt acele mădulare ale "Timpului lui Hristos în care Duhul Biserici s-a întrupat în chip desăvârşit". prin virtuţile lor pilde de urmat. Culmea pe care a atins-o în locuinţa sacră se datorează meditaţiei.

„Dacă urmarea lui Hristos. spune: "Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt prieteni ai lui Hristos fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu. are o fire şi un fel de a fi specific. totuşi fiecare credincios este unic în felul său. E şi firesc. zelul. În viaţa sfinţilor lucrul esenţial nu sunt minunile. ci este trăire în duhul lui Hristos. Urmarea sfinţilor ne uşurează păşirea pe urmele lui Hristos. acelaşi lucru este valabil şi pentru imitarea sfinţilor. să le ridicăm stâlpi. Dumnezeu este viaţă şi lumină. "Privind la viaţa tuturor a acestora să le urmăm credinţa. prin imitarea virtuţii lor. Ei sunt lăcaşurile însufleţite ale lui Dumnezeu. icoane văzute şi noi înşine să ne facem. Şi imitarea sfinţilor trebuie să fie o urmare duhovnicească. viaţa. "că prin aceasta se cinsteşte Dumnezeu". nici 76 . oricât de variate şi personalităţi ar fi sfinţii. iar cei care sunt în mâna Domnului sunt viaţă şi lumină. răbdarea până la sânge ca să avem părtăşie cu ei". Ei au stăpânit peste patimi şi au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul lui Dumnezeu" şi "prin participare la Dumnezeu au devenit prin har ceea ce este el prin fire". ai lui Hristos. dragostea. nu este o imitare exterioară. nădejdea. Noi urmărim pe sfinţi pentru că ei sunt imitatorii desăvârşirii. stâlp şi icoane însufleţite ale lor.Despre cult Sfântul Ioan Damaschinul rezumau întreaga epocă potristică. De aceea "trebuie sa-i cinstim în felurite chipuri". care îi aparţine numai lui".

Cuvântul şi taina sunt acte sacramentale nedespărţite în misiunea şi lucrarea Bisericii. Biserica ortodoxa ca instituţie compusă din oameni şi pentru oameni a lucrat nu numai pentru mântuirea lor sufletească ci şi pentru bunăstarea lor temporală terestră. Credincioşii pot ajunge la asemănarea cu Dumnezeu numai dacă sunt luminaţi numai cu învăţătura dumnezeiască şi care sunt întăriţi cu puterea harului prin sfintele taine.vedeniile ci lupta desăvârşirii morale. Nici cuvântul propovăduit fără sfintele taine şi nici sfintele traine fără cuvânt nu pot mântui. Prin cuvânt şi taină Hristos însuşi este prezent şi lucrează în viaţa Bisericii. la individ. Sfinţii sunt următori ai sfinţeniei lui Hristos şi călăuzitorii noştri pe cărările sfinţeniei morale. 85 Ibidem 77 .85 Cuvântul rostit în Duhul Sfânt iniţiază şi conduce spre mântuire. la familie şi la societate. Relaţia prefinală între cuvântul lui Dumnezeu şi sfintele taine se fundamentează în persoana Fiului lui Dumnezeu. cât şi prin săvârşirea sfintelor taine se împărtăşeşte harul divin mântuitor. Ele sunt cele două mijloace prin care Biserica împărtăşeşte harul dumnezeiesc. Marile binefaceri sociale pe care le-a realizat Biserica aici pe pământ se pot împărţi după cum se referă. iar sfintele taine împărtăşesc deplin harul mântuitor. Biserica ortodoxă învaţă că atât prin propovăduirea cuvântului. Cuvântul lui Dumnezeu şi sfintele taine sunt nedespărţite în lucrarea de mântuire a Bisericii.

nici grec. Ei sunt elemente constructive şi disciplinate ale statului. 28). Deosebirile între indivizi. Societatea creştină este o societate nouă complet refăcută şi reînviată la o altă viaţă. Biserica Ortodoxă învaţă supunerea.Individul este înălţat în cadrele Bisericii la adevărata ei valoare. nu mai există parte femeiască şi parte bărbătească fiindcă toţi suntem una în Hristos Iisus" (Galateni III. căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu şi stăpânirile care sunt de la Dumnezeu sunt rânduite" (Romani. Alături de poporul credincios ierarhia conducătoare a Bisericii a avut un mod social precumpănitor fiind în imensa-i 78 . Factorul dinamic şi elementul de sudură socială al Bisericii ortodoxe este porunca iubirii aproapelui. Credincioşii ortodocşi se supun Bisericii pentru a-şi lucra mântuirea lor. şi discriminările sociale sunt desfiinţate. „Biserica Ortodoxă este categorică în această privinţă cum a fost Mântuitorul „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei. Sfântul apostol Pavel spune hotărât „Numai există iudeu. căci zice Sfanţul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună stăpânirilor mai înalte. Iubirea aproapelui stă la temelia tuturor marilor acţiuni sociale ale Bisericii Ortodoxe". nu mai există rob nici slobod. XIII. XII. 38). care este o poruncă divină. Creştinul preţuieşte şi economiseşte mijloacele materiale nu ca scop în sine ci ca mijloace pentru susţinerea vieţii. 1).

prin sfinţii apostoli şi urmaşii lor s-a îngrijit de problemele materiale ale celor săraci. Dacă de la început aceste fapte se numeau simple fapte de milostenie începând cu secolul al IV-lea fapta bună devine fundaţie. celebra fiind Vasiliadele. milostenia devine bun imobiliar. de a ajuta pe cei în lipsuri etc. Încă de la începuturile lucrării sale Biserica. întâlnim anumite centre de asistenţă socială. care şi-au desfăşurat acţiunile în cadru religios. aceşti sfinţi printre care în mod deosebit Sfântul Vasile cel Mare.87 Cea mai mare parte a omiliilor Sfanţului Ioan Gură De aur cuprinde îndemnuri de a face milostenie. ea constituind un mod pentru activitatea socială a Bisericii dintotdeauna şi de pretutindeni. totdeauna lângă interesele şi durerile poporului. Ierarhii noştri au pus accent în predicile şi în scrierile lor pe 86 87 Ibidem Ibidem 79 .86 Dacă în Biserica primară actele de filantropie se făceau în cercuri mai restrânse odată cu libertatea creştinismului cu creşterea numărului celor săraci se impuneau noi forme organizate de asistenţă socială. au creat instituţii de asistenţă-socială. Şi la noi.maturitate. iar mâna darnică se transformă în casă ospitalieră şi astfel iau naştere aşezămintele de asistenţăsocială. Astfel s-au pus bazele unor instituţii de asistenţă socială. după organizarea statelor feudale şi a Mitropoliilor. cu scop religios şi social.

Biserica a jucat in rol extrem de important în păstrarea limbii şi a identităţii naţionale. primii tipografi. Ei au fost aşadar primii răspânditori de cultură. Nicicând. dar opera de mântuire şi-a îndeplinit prin slujire. De concepţia democratică. Au apărut bolniţe pe lângă mănăstiri . Fără îndoială că Biserica fidelă misiunii ei continuă să fie în mod esenţial mântuitoare. Toate manuscrisele din fondul naţional de manuscrise portă semnătura de copişti preoţi sau monahi.milostenie. Biserica Ortodoxă este o instituţie socială clădită pe temelia dragostei şi a păcii care îndeplineşte o activitate specifică ei pe care n-o poate suplini nici o instituţie. Din cele mai vechi timpuri Biserica şi slujitorii ei au fost din popor şi alături de popor. 80 . Preoţii şi călugării au fost primii scriitori de cărţi şi traducători şi copişti. chiar în timpurile şi în condiţiile cele mai dificile Biserica nu şi-a întrerupt total slujirea pe tărâm social. cu toate aspectele ei şi pe înfiinţarea de aşezăminte cu caracter filantropic. morală. Pe lângă activitatea socială. corectă care trebuie să stea la temelia acţiunilor ei sociale de misionare depinde astfel îndeplinirea perfectă a marilor sale sarcini sociale. iar odată cu începutul secolului XVIII apar primele spitale organizate cu ajutorul domnitorilor sub patronajul Bisericii.

c) Preotul model al convieţuiri umane şi al iubirii de semeni Misiunea pastorală este dumnezeiască.cu multă băgare de seamă şi înzestrat cu nenumăraţi ochi pentru a trăi nu numai pentru el însuşi ci şi pentru aşa de mare mulţime de oameni."Dacă aş cere frăţia sufletului lui Isocrat. atât după origine cât şi după scop şi mijloace. Sfântul apostol Pavel în această privinţă este un model incomparabil. gravitatea 88 Ibidem 81 . „Preotul trebuie să fie sobru. strălucirea lui. Pavel strălucea prin gnoza. eleganţa lui Demostene. Preotul trebuie să fie vasul celor mai alese însuşiri morale în fruntea cărora trebuie să stea ca regină dragostea fierbinte de Hristos şi de Biserica Sa. este o scriere atât de înaltă încât îngerii abia îndrăznesc a privi la ea cu frică şi cu cutremur. Misiunea pastorală constă în continuarea şi răspândirea în timp a operei Mântuitorului săvârşită de către însuşi Iisus Hristos prin slujitorii săi aleşi puşi de dânsul şi întăriţi de Duhul Sfânt. este un obicei în care lucrează direct mâna lui Dumnezeu. apostolii şi după ei Episcopii şi preoţii. ca reprezentant al lui Dumnezeu spre a săvârşi lucrul lui şi a trăi adevărul său.88 Preotul creştin trebuie să fie comoară de filozofie şi ştiinţă. La această dumnezeiască slujbă este chemat preotul spre a fi ca orfan văzut.

20). zice el. Preotul este dator a arăta blândeţe şi linişte sufletească chiar atunci când va fi nevoit să mustre şi să certe greşelile şi nedreptăţile fiilor săi sufleteşti. Viaţă ireproşabilă va avea preotul când în relaţiile cu ceilalţi oameni se a purta cu bună cuviinţă dând respectul şi cinstea cuvenită fiecăruia. 23) pe călăii săi. Cinstea este cununa cea mai preţuită a preoţiei şi cu adevărat Sfântul Apostol Pavel o consideră mai de preţ decât chiar viaţa acestuia. IX). să-şi păstreze pacea şi liniştea sufletească. voia de care nici dreptatea lui Dumnezeu nu are valoare. Iar prin aceasta îi va creşte meritul foarte mult. Temelia pe care s-a clădit creştinismul în lume este dreptatea pentru aproapele. Dragostea către aproapele însă nu se 82 . Mai bine. pe cei mai bătrâni tratându-i ca pe nişte părinţi. fără însă a da loc mâniei în inima sa „ştiind că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iacob I. Preotul trebuie să fie blând. pe cei de-o vârstă cu el ca pe nişte fraţi iar pe cei mai tineri ca pe nişte copii. El din contră S-a rugat pentru dânşii. chiar şi în împrejurări neplăcute şi supărătoare. îmi este mie a muri decât lauda (cinstea) mea să facă cineva zadarnică" (I Corinteni.lui Tucidyde şi sublimul lui Platon ar trebui să pun în primul rând mărturie despre ştiinţa lui Pavel". căci şi Mântuitorul: „Ocărându-se împotrivă n-a ocărât ci pătimind n-a îngrozit (I Petru XI.

Preotul este părintele tuturor. neputinciosului. eu am fost tată neputincioşilor şi am ajutat orfanului care nu avea ajutor (Iov. bătrânului. străinului etc. Preotul fiind propovăduitorul înaltului principiu de caritate creştinească. iar atunci când mijloacele sale nu iar fi îndestulătoare atunci el să fie începătorul şi susţinătorul stăruitor al oricărei fapte filantropice. numai atunci sfatul său va fi împlinit. Spiritul creştin se caracterizează prin dragoste sincere şi dezinteresată faţă de aproapele şi care dragoste nu este mărginită de 83 . Inima să fie simţitoare la toate nenorocirile şi durerile fiilor şi să nu le treacă cu vederea. Atunci ar putea zice preotul ca şi dreptul Iov: „ochi am fost orbilor şi picior şchiopilor. trebuie să fie totodată şi un exemplu viu al celui mai nobil simţământ. văduvei. precum au făcut preotul şi levitul din Vechiul Testament ci ca Samarineanul plin de milă să aducă din propriile sale mijloace alinare şi îndulcire suferindului. XXIX. Astfel preotul trebuie să fie pătruns mai mult decât oricine de virtutea iubirii de aproapele şi de compătimit. 12-16). temelia pe care s-a clădit şi trăieşte creştinismul este dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. numai atunci sămânţa creştină a prinde rădăcină. el trebuie să lupte tot timpul pentru semenii săi.poate pricepe însă fără acte de milostenie sufleteşti şi trupeşti şi numai creştinismului îi revine meritul că a putut tămădui multe răni de care suferă lumea păgână şi a făcut să înceteze multe durere şi amărăciuni. orfanului.

Mântuitorul Hristos îşi va recunoaşte chipul său în el pe de o parte. Această dragoste s-a arătat în fapte măreţe de binefacere. de văduve şi copii.limbă. ospicii. ea este universală căci înaintea lui Hristos Dumnezeu toţi oamenii sunt una. atunci când se apleacă 84 . preotul rămâne nedespărţit de Fiul lui Dumnezeu. păstoriţii săi vor fi pătrunşi de acelaşi duh al iubirii şi vor lucra sub imperiul dragostei divine. şcoli şi tot prin spiritul creştin şi la umbra bisericii trăiesc şi prosperă aceste instituţii. 5). ca mlădiţa de viţă. Pătruns în adâncul fiinţei sale de iubire. La uşa şi sub protecţia bisericii s-au înfiinţat instituţii de binefacere: spitale. Creştinismul din cele dintâi zile ale existenţei sale a îndulcit viaţa săracului. a văduvei a uşurat durea şi a vindecat neputinţele trupeşti din daniile pe care credincioşii le depuneau la picioarele apostolilor. a orfanului. Părinţii şi dascălii Bisericii au păstrat şi cultivat acest caracter în decursul veacurilor. a bătrânului. Iubirea atinge înălţimile cele mai mari. Astfel creştinismul cu dragostea sa a făcut începutul instituţiilor măreţe de binefacere prin care a îndulcit durerile şi suferinţele oamenilor. iar pe de altă parte. deopotrivă şi faţă de prieteni şi faşă de străini şi faţă de duşmani cum a zis Iisus Hristos. Cu cât astfel de aşezăminte vor fi mai numeroase cu atât societatea va fi mai puţin de rele şi amărăciuni. de naţionalitate. (Ioan XV. aziluri de bătrâni.

creează. cu atât le câştigă pe cele înalte. Temeiurile teologice ale misiunii. înalţă şi desăvârşeşte. nr.cu milostivire asupra necazurilor celor de jos. 89 Aceasta e măsura puterii de înălţare spre cele dumnezeieşti". Este forţa care generează lumină şi căldură.Theologia Orthodoxa" XLI (1996). (Sfântul Grigorie cel Mare) Iubirea se manifestă ca frumuseţea.23 85 . CAPITOLUL III 89 V. Şi cu cât cineva se apleacă cu bunăvoinţă asupra slăbiciunilor altora.1-2. .B. in "Studia U. Bel. p. Iubirea este puterea care înveşniceşte.B. zideşte.

în smerenie. Biserica propovăduieşte iubirea aproapelui. când nimeni n-o mai opreşte de a se manifesta. Nu „omul e măsura tuturor lucrurilor". e datoare să-şi îndeplinească misiunea care i-a fost încredinţată de Mântuitorul. îl avem: Omul-Dumnezeu Iisus Hristos. şi cum multe filosofii au încercat să propovăduiască. S-a întrupat ca să fie pe măsura noastră. Să-i înveţe pe oameni să se teama de Dumnezeu şi să se iubească între ei. Biserica învaţă că un principiu moral se susţine numai când e descoperit de Dumnezeu. Dacă e vorba să ne căutăm un model de om. credinţa se dovedeşte a fi vie. Iată că după jumătate de secol. Numai aşa se poate pune capăt bunului plac. numai atunci are forţa şi garanţia absolută. Să promoveze prin cuvânt şi fapta valorile morale descoperite de Dumnezeu.MISIUNEA ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ Tradiţia religioasă cu adânci rădăcini în viaţa poporului nostru a rezista tuturor încercărilor de a fi scoasă din sufletele credincioşilor. deci sigure. Iată 86 . Biserica. Numai prin iubire şi printr-o morală solidă religioasă se a putea însănătoşi lumea. ca să putem fi pe măsura Lui. Accentul pe care-1 pune el pe revelaţie este categoric. care dau sens vieţii şi stabileşte raporturile dintre oameni. abuzului şi egoismului ca norme de viaţă. cum spune Protagoras.

Sau tipărit sute de mii de catehisme şi cărţi de rugăciuni pentru întreaga obşte creştină şi preoţii propovăduiesc cu zel înmulţit adevărurile de credinţă şi normele morale creştine. Biserica se implică în opere de caritate.ce sarcină stă în faţa Bisericii: să-L ofere pe Iisus şi învăţătura Sa drept mijloc de îndreptare şi convieţuire. Biserica îndeamnă la unitate. acolo unde a adormit sentimentul religios. cu cultura. Biserica şi slujitorii ei trebuie să rămână înscrişi pe constantele propovăduirii iubirii. cheamă la rugăciune. prin monahism. bună înţelegere bazată pe adevăr şi dreptate. Biserica trebuie să rămână fondatoarea misiunii pe care i-o încredinţează Mântuitorul. Poporul român e din totdeauna 87 . să fie în pace cu conştiinţele lor şi cu cei din jurul lor şi bine înţeles cu Dumnezeu. a înţelegerii. temeiurile şi rolurile lor. Biserica trebuie să promoveze în societatea românească o spiritualitate a noastră specifică. pentru o reînsănătoşire a fiinţei neamului nostru pentru o reînscriere în tradiţia noastră bimilenară de trăire în împăcare între noi şi Dumnezeu. prin slujirea dăruitoare a clerului de mir. a ajutorării oamenilor. iubire. la tipărirea credinţei în suflete şi la renaşterea. dar şi dintr-o bună conlucrare cu laicii. la pocăinţă şi învaţă virtuţile morale. Toate acestea vor duce la transformări dinăuntru. cu toţi cei credincioşi. Preotului îi este poruncit de sus să fie şi să rămână permanent factor de unitate. la trezirea. a iertării.

Biserica este centrul acestei gândiri şi simţiri. limbajul culturii noastre. Cine este atent la concepţia de viaţă a românilor.eminamente religios. limbajul oamenilor noştri. dat fiind acest fond puternic de credinţă la români. 88 . îşi dă seama imediat de această constantă a vieţii de toate zilele. Biserica fizică locaşul coincide cu Biserica spirituală. e locul cel mai înalt din mijlocul unei comunităţi. marile adevăruri spirituale. Biserica este învestită de sus cu datoria de a ţine întreagă atenţia către Dumnezeu şi de a privi harul şi îndrumarea lui Dumnezeu. la ţară dar şi la oraşe. „Un anumit proces de secularizare se face simţit. a felului cum e înţeleasă moartea. dar. care orientează gândirea şi destinele tuturor. A crezut şi crede în Dumnezeu. că în toate e implicată gândirea şi simţirea religioasă. Datoria de a exprima adevărurile. cu centrul care coordonează. al unui sat. dintre Biserică şi cultură. al unui cartier. Una din exigenţele vremii noastre este aceea a întăririi legăturilor conlucrării între cult şi cultură. de aceea socotesc că ele trebuie să se ajute reciproc. cred că la noi procesul va fi mai lent şi nici nu va ajunge la despărţirea totală de sacru. dintre oamenii cu gândire spirituală cu cei angajaţi în cultură. Spiritualitatea trebuie să înveţe să vorbească limbajul vremii. ea nu se a putea exprima cum trebuie şi nu va avea impactul dorit cu lumea de astăzi. Dacă spiritualitatea nu se a ajuta de cultură. evident în toată lumea de azi.

dar nu poate deveni un factor constrângător. adică o morală fără Dumnezeu. omule. In cele din urmă numai Dumnezeu ca şi criteriu al legii morale numai el poate fi constrângător „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii".90 Conştiinţa este un bun.adevărurile despre om. datoria culturii şi datoria oamenilor de cultură. Vreme îndelungată s-a încercat să se acrediteze o morală autonomă. pentru viaţa spirituală culturală şi morală a poporului nostru.cum spunea Kant. despre spirit. Este un factor de reglementare morală. Dostoievski spune: „Dacă nu există Dumnezeu. eşti fără frică de Dumnezeu. către pământ. Chiar n-ai frică de Dumnezeu?". totul 90 Ibidem 89 . Impactul acestei legături dintre cult şi cultură a fi benefic. Poporul din fire şi din pornirea lui cea mai profundă vine cu acest criteriu moral: frica de Dumnezeu. întotdeauna şi peste tot socotit bun". O cultură bună nu se face cu ochii în os. Cel care a dat cel mai aproape de desăvârşire o definiţie a moralei a fost tot Kant în imperativul: „acela e bun şi drept şi moral care e de către toţi. Şi în poporul nostru este vorba „Măi. O cultură bună se face cu ochii către cer şi printr-o întoarcere către noi înşine „către cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine". dar nu poate fi considerat un factor absolut. acestea rămân încă să fie înfăptuite. o morală care are cu totul alte principii decât răspunderea faţă de Dumnezeu. Este datoria Bisericii.

să-i facă să înţeleagă că Dumnezeu a pus acele legi care trebuie respectate nu pentru a-i îngrădi ci le-a pus din dragoste pentru om.este permis". Misiunea preotului în predici. oriunde în viaţa fiecăruia. cateheze este de a-i face pe enoriaşi să înţeleagă Dumnezeu este prezent oricând. de a nu vedea lacrima pe obrazul lui. la fel cum pe un părinte îl ascultă din teamă de a nu-1 supăra. Harul dilată neîncetat capacitatea sufletului de a primi iubirea deşi în fiecare moment sufletul e covârşit de iubire. El a fost pentru contemporanii lui. pentru că trăim pentru legea adevărată să se poată mântui. Forţa iubirii emană valuri de călduri şi iubire cărora nu li se poate opune nimeni. sau o umbră de tristeţe.91 Citind preasfinţiei sale episcopul dr. Legile din Sfânta Scriptură sunt date din dragoste pentru oameni iar oamenii trebuie să răspundă din iubire faţă de Dumnezeu cu ascultare. Sfântul Serafim din Sarov fiind întrebat dacă îi este frică de Dumnezeu a răspuns că pentru Dumnezeu simte iubire nu frică. le ştie gândurile înainte de a fi rostite. sentimentele pe care le poartă în suflet. ea generează viaţa şi imprimă acesteia ritmul armoniei şi al nemuririi. Misiunea Bisericii este de a-i face pe credincioşi să se îndrăgostească de Hristos. Vasile Coman simţi cum sufletul îţi este inundat de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semen. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său din iubire pentru oameni. acela care a desfăşurat cea mai 91 Ibidem 90 .

fabrică de lumânări. una din ele cu un titlu foarte sugestiv „Slujind lui Dumnezeu. sfatul. El a fost mereu în mijlocul credincioşilor. a făcut capela. a făcut un muzeu. Viaţa şi activitatea Preasfinţiei Sale Episcopul Dr. Vasile Coman a urmat o linie strictă scripturistică în ceea ce prieşte rolul şi misiunea slujitorilor Domnului în Biserica Ortodoxă Română.frumoasă. îndemânarea. Din prima zi a început să-şi viziteze parohiile şi n-a lipsit niciodată din activitatea lui predica. care s-au concretizat după aceia în câteva cărţi. Şi tot atât de adevărat este că slujind oamenilor. slujim oamenilor". cea mai eficientă lucrare pastorală pentru că venea cu o experienţă mult mai bogată decât alţii. A fost preot şi profesor şi protopop de Braşov vreme de 35 ani unde acumulase o largă experienţă pastorală. îl slujim pe Dumnezeu. A înmulţit mijloacele de pastoraţie în lucrarea de respiritualizarea poporului român la care este chemată şi Biserica. scrierile sale şi căldura cu care s-a aplecat asupra sufletului oamenilor. Iubirea de aproapele trebuie să fie o constantă a trăirii creştine. După trecerea sa în nefiinţă rămâne o pildă prin viaţa sa. tipografie. „O problemă cu care se confruntă Biserica Ortodoxă Română 91 . A creat instituţiile de care avea nevoie Episcopia neapărat: un cămin pentru preoţi. a restaurat frumos reşedinţa episcopală. În perioada în care a păstorit la Oradea şi pentru crearea de instituţii bisericeşti noi.

nr. Ierarhii Bisericii noastre.1. Ibidem 92 Baia-Mare. să poată organiza. Biserica trebuie să poată gândi. De pildă. Datoria Bisericii este să promoveze ideile fundamentale revelate de Mântuitorul şi prezentate în Evanghelie şi în misiunea Bisericii prin tot ce face ea.92 Biserica trebuie să-şi facă acea datorie pe care i-a încredinţat-o Mântuitorul întrupat pe pământ: să înmulţească binele. relaţiile între oameni. p. dacă în perioada cuprinsă între secolele al IV-lea şi al V-lea erau încă sclavi. nu erau în totalitate schimbate sub influenţa creştinismului.93 Dacă Biserica va face ca o astfel de conştientizare a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa oamenilor să fie deplină. 1996. să promoveze morala responsabilă sub Ochiul lui Dumnezeu şi să contribuie cu mijloacele pământeşti de care dispune la o cât mai profundă şi eficientă educaţie religioasă în aşa fel încât oamenii să ştie de unde vin şi unde merg. Bel. Acum. ea îşi a face datoria. care este sensul vieţii şi al moţii. 92 V. în libertate. in: "Ortodoxia maramuresana". Se cuvine însă a sublinia faptul că misiunea ierarhilor noştri a fost într-o anumită măsură deosebită de cea a Părinţilor din secolele de care ne-am ocupat. de ce trăiesc şi de ce mor. să poată descoperi noi mijloace de misiune pentru respiritualizarea poporului român". au pus accent în predicile lor pe filantropie. Filantropia crestina in cadrul misiunii Bisericii.este aceea a înnoirii mijloacelor d misiunii. mentalitatea în general. ce responsabilităţi au oamenii între ei şi înaintea lui Dumnezeu.125 93 .

1992. Ed. 25. Ierarhii accentuau în predică importanţa săvârşirii faptelor bune pentru dobândirea mântuirii. ne vom referi şi la predicile cu caracter filantropic ale marelui Andrei Şaguna. În predica din Duminica lăsatului de sec de carne. dorim să amintim doar doi dintre ei: Varlaam cu celebra sa lucrare Cazania şi Antim Ivireanul. p. De asemenea. ca un neîntrecut organizator.. „Gothe al românilor. Bucureşti. 87 93 . Horia Mureşan în anul 1945. Dr. Istoria Bisericii Ortodoxe Romane. a înfricoşatei judecăţi (Matei. Varlaam insistă asupra faptului că toţi creştinii trebuie să-şi amintească de împărăţia cerurilor pentru care „Sfinţii şi-au pus nu numai avuţia. el a fost tot atât de mare preot.. Toţi ierarhii Bisericii noastre au ţinut cuvântări cu conţinut filantropic. ca un întemeietor de aşezăminte stătătoare şi ca un vlădică cu sceptrul voievodal. cu lucrarea-i la fel de cunoscută: Didahii. Dintre ierarhii Bisericii noastre care s-au remarcat prin predică. Mircea Păcurariu. ci şi sănătatea şi viaţa şi mai apoi şi capul şi-au pus". 94 Pr.". însă nu se păstrează decât o mică parte dintre cuvântările lor publicate în diferite cărţi de predici. dătător de legi şi datini. 31-46). 94 Potrivit acestuia. a cărui neadormită grijă a fost propovăduirea evangheliei spre izbăvirea poporului.În Ţările Române. ale cărui predici au fost culese şi publicate de Preoţi Pr. la Cluj. Cele mai multe dintre predicile ierarhilor noştri cuprindeau îndemnuri de a săvârşi acte de milostenie. cu toate că „Şaguna a fost înfăţişat de eminenţii săi biografi îndeosebi ca un „iscusit cârmaciu de norod. IMBOR.

De aici, comparaţia cu cei din vremea sa: „Iară noi acum o fărâmă de pâine sau ban ne scumpim a da" şi continuă cu îndemnul categoric de a săvârşi fapte bune pentru a scăpa de chinurile Iadului „Pentru aceea fraţilor curăţiţi-vă păcatele cu spovedania, cu milostenia, cu ruga, cu lacrimile, cu paza Bisericii ca să scăpaţi de muncile de veci şi împărăţia cerurilor să dobândiţi". În cazania lăsatului sec de brânză, a Izgonirii lui Adam din Rai (Matei VI, 1421), după ce vorbeşte de însemnătatea postului, insistă asupra necesităţii schimbării modului de viaţă, acesta fiind, de fapt, adevăratul post. În viziunea lui Varlaam vremea postului este „vremea pocăinţei şi ...a spăşeniei". Ce recomandă el în această perioadă? „Câte am greşit peste ani, acum să ne îndreptăm. Câte păcate am făcut, acum să le spălăm. Cât am mâniat pe Dumnezeu, acum să-L îmblânzim cu foamea şi cu setea şi cu alte fapte". Însă numai singure actele de pocăinţă nu sunt suficiente pentru a putea nădăjdui în viaţa veşnică. Potrivit lui Varlaam după ce „ne-am îndreptat", trebuie să lucrăm şi să ne punem nădejdea „în viaţa cea de sus". „Lucrarea" pentru viaţa veşnică nu este altceva, în viziunea lui Varlaam, decât a săvârşi milostenia, care, de fapt, este comoara noastră. Şi arată mai departe acelaşi autor „Iar cel ce-şi pune nădejdea în cea lumină: soarele şi luna". Şi după acea argumentare, spune şi concluzia în mod foarte sintetic: „ Pentru aceea suntem datori să ne iubim unul cu altul ca nişte fraţi de aproape". Varlaam în predica din Duminica a XIX-a după Rusalii (Luca

94

XVI, 19-31) a insistat asupra milosteniei prezentând importanţa acestei virtuţi. În acest sens el spune: „Mare este cu adevărat milostenia!" că pentru dânsa Dumnezeu ne iartă păcatele, iar nimic ni este mai mare de când iertăm pe cei ce mi-s vinovaţi şi ne fac rău nouă. În aceeaşi cazanie autorul subliniază importanţa milosteniei, din ea derivând necesitatea de a săvârşi. Asemenea părinţilor din care s-a inspirat, Varlaam subliniază ideea pe care deja am menţionat-o, că Dumnezeu în mod voit şi înţelept le-a orânduit pe toate în acest mod, adică unii sunt săraci alţii bogaţi, unii sănătoşi, alţii bolnavi, unii puternici, alţii slabi etc. tocmai pentru a avea posibilitatea de ane ajuta unii pe alţii cum de altfel ne îndeamnă şi Sfântul Pavel: „Fraţilor, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi (Rom. XV, 1). Varlaam stăruie şi asupra faptului că milostenia a fost dintotdeauna o virtute capitală, de aceea spune el că şi „proorocii au dus oameni către milostenie" , citându-1 în acest sens pe Isaia care zice: „Frânge pâinea ta săracului, flămândului, si pe cei fără de casă du-i în casa ta. De vezi omul gol îmbracă-1. Atunci va străluci de dimineaţă lumina ta şi sănătatea ta a înflori şi va merge înainte dreptatea ta şi slava lui Dumnezeu se va cuprinde.95 Tot în aceeaşi predică marele mitropolit insistă asupra faptului că Dumnezeu nu ne-a spus doar la modul general că trebuie să fim milostivi, ci ne-a dat şi modelul de milostenie, Dumnezeu însuşi, citând textul de la Matei (V, 48): „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru
95

V. Bel, Dogma si propovaduire, Cluj-Napoca, 1994, p. 65
95

cel din ceruri milostiv este. Şi concluzia lui care se desprinde din această predică este limpede: Dumnezeu este (mult) milostiv, noi suntem fii Lui, deci noi trebuie să fim milostivi." Într-o altă predică (la Duminica a treia după Rusalii Luca 8, 26-39) face referire la bogăţie. În aceeaşi predică citind textul „să fie mijloacele voastre încinse şi luminile aprinse", ei arata prin expresia „luminile aprinse . Jomnui vrea sa spună că trebuie să fim „pururi gata cu fapte bune". Mitropolitul martir Antim Ivireanu în lucrarea sa, pe parcursul mai multor predici, abordează problema milosteniei, astfel în Duminica lăsatului sec de brânză (Matei, VI, 14-21) arată care este rostul milosteniei.96 Potrivit lui Antim „cu Milostenia îmblânzim pe Dumnezeu". Însă insistă şi asupra faptului că trebuie să dăm cu dragoste şi milă. Sfântul Antim mai citează un cuvânt al Mântuitorului, fără îndoială tot în ideea de a sublinia încă o dată importanţa fundamentală a iubirii, substanţa milosteniei: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul faţă de altul"97. Ca o concluzie la acest capitol trebuie să spunem că şi ierarhii Bisericii noastre asemenea marilor ierarhi din secolele al IV-lea şi al V-lea, au pus accent deosebit pe virtutea milosteniei, necesitatea modul de săvârşire şi folosul ei.
96

Antim Ivireanul, Opere, Editie

critica şi studiu introductiv de Gabriel

Strempel,Bucuresti, 1972, p. 78
97

Damian Bogdan, Viata lui Antim Ivireanul, în Biserica Ortodoxa Romana, nr. 8-9, 1956,

p.683
96

iubiţilor.După cum afirmă biograful său. Şaguna a insistat ca şcolile elementare şi secundare să rămână sub controlul Bisericii. pentru că el socotea procesul educaţional nu numai ca pe o dobândire de cunoştinţe sau pregătire pentru o carieră.. p. El era preocupat în primul rând de bunăstarea Bisericii sale şi de întărirea credinţei religioase. Şi atunci.face-ţi milostenie la fundaţii şi la săraci. Dr. face-ţi ca şi şcoala să aibă bănişorii săi. Şi dacă mai nou se foloseşte sintagma „Liturghie după liturghie" aceasta înseamnă că ceea ce auzim şi învăţăm la biserică 98 Pr. 87 97 . face-ţi bine.98 Biserica Ortodoxă Română. Şaguna dă exemple concrete de înfăptuirea milosteniei: „faceţi aşadar ca biserica voastră să aibă bani pentru câştigarea celor de lipsă. veţi fi fiii Celui de sus şi rugăciunile voastre şi milosteniile voastre se vor sui întru pomenire înaintea lui Dumnezeu. o. Mircea Păcurariu. ca orice altă activitate a cunoscut o anumită evoluţie foarte firească de astfel. activitate care. cu insistenţă asupra rolului social al Bisericii". deci.. Cit. era de datoria fiecărei Biserici să-şi menţină propriul sistem separat de şcoli şi să includă teme religioase în programa de învăţământ. „Şaguna a pus accentul pe educaţie şi pe pregătirea morală. op. în Biserica Ortodoxă Română însuşi cultul divin are un profund caracter filantropic. ci ca pe o redeşteptare morală şi spirituală. a iniţiat şi desfăşurat o însemnată activitate filantropică. Cea dintâi formă de filantropie a constituit-o cea a săracilor. În opinia sa.

Ori ce auzim mai frecvent la biserică decât să ne iubim unii pe alţii. dragoste care se concretizează prin atitudinea şi faptele bune care le arătăm pentru cei săraci şi pentru toţi cei ce au nevoie de ajutor. în general pe toţi cei care solicitau ajutorul ei. 1-2. Staniloae.prof. Îl amintim pe Sfântul Calinic şi pentru faptul că.101 99 V. editura Episcopiei Maramuresului.100 Biograful său relatează că Sfântul Calinic avea liste cu cei săraci din aproape întreaga eparhie ajutându-i cu regularitate. p. Propovaduirea Evangheliei. fără a avea o evidenţă foarte strictă a lor şi de aceea era foarte greu de ale oferi cele necesare pentru ridicarea lor. inchinat PS Sale Iustinian Chira.dr. Valer Bel Biserica si lumea in perspectiva misionara. organizându-i sub forma aşa numitelor frăţii. 65 100 Grai maramuresan si marturie ortodoxa. atât ca stareţ cât şi ca egumen a desfăşurata bogată lucrare filantropică. in Studia UBB Theologia Orthodoxa. 34 98 . Comuniune si spiritualitate in Liturghia ortodoxa. Din punct de vedere al filantropiei practice. Bel. 98 101 D. in vol. solidaritatea creştină cu săracii are un caracter mai mult decât filantropic: ea are o valoare profetică. Un alt reper important din istoria filantropiei în Ţara Românească îl constituie cel inaugurat de Regulamentul Organic. XLIII (1998) Pr. cu vremea Biserica i-a adunat pe săraci în jurul ei. Sfântul Ierarh de la Cernica reprezintă un reper important în istoria filantropiei din Ungrovlahia. Acesta stabilea cu privire la asistenţa publică.99 Dacă la început Biserica din Ţara Românească ajuta pe toţi săracii. p.univ. înfiinţarea Casei făcătoare de bine şi cele folositoare obştei. p. Craiova 1986. Pentru Sfântul Calinic.trebuie să aplicăm şi în afara spaţiului liturgic. omagial nr. Baia-Mare 2001.

în mod special rugăciuni. aşa cum ne îndeamnă Sfântul Iacob. Ea a căutat ca noul context să găsească noi soluţii care să permită o slujire filantropică chiar de mai mici proporţii. Acest tip de medicină era cunoscut sub numele de medicina călugărească. 76 Ibidem 99 . socotindu-i ca fiind aproapele lor creaţi după chipul lui Dumnezeu.103 102 103 Gr.Biserica. Marcu. Pe lângă mănăstiri din timpuri destul de vechi au existat aşanumitele bolniţe. Se cuvine să amintim de asemenea. cu care se confruntă datorită din cauza reformelor amintite. p. că în multe mănăstiri existau icoane făcătoare de minuni şi sfinte moaşte care aveau un rol fundamental în tratarea bolnavilor. Mănăstirile nu ofereau numai dragostea ci şi jertfelnicie pe care alţii nu le ofereau. bineştiind în asemenea cazuri că nu numai tratamentul poate fi de folos ci şi puterea rugăciunii. Alba Iulia 1996. însă nici aceştia nu se ocupau de săraci. Călugării care se ocupau de îngrijirea celor bolnavi nu aveau o pregătire medicală deosebită. Bucuresti 1939.102 Abia în secolul XV unele informaţii pomenesc de prezenţa unor medici proveniţi din altă parte. mai cu seamă Sfântul Maslu. nu şi-a părăsit misiunea şi vocaţia de a sluji şi material aproapelui. puterea rugăciunii şi tratamentele bazate în special pe plante medicinale au făcut ca activitatea lor să dea rezultate. în ciuda dificultăţilor financiare. ci. Spovedania si duhovnicia. Biserica era cea care se ocupa cu dragoste de toţi bolnavii.

În afară de lucrarea filantropică individuală a Bisericii Ortodoxe în ultima vreme se pune şi problema cooperării 100 . sau a mănăstirilor. organizarea meseriaşilor în diferitele uniuni cu scopul de a se ajuta reciproc şi organizarea de fundaţii cu scop filantropic. fiecare predică având o parte practică ce cuprinde îndemnuri insistente la întrajutorarea aproapelui.Numeroase documente menţionează prezenţa bolniţelor în cadrul anumitor vechi mănăstiri. statul a elaborat o serie legi privind organizarea asistenţei sociale. Şi astăzi se poate vedea bisericuţa bolniţei de la Cozia-Bistriţa Hurez. Serviciul social de spital a fost organizat pentru prima dată la noi în anul 1929 la Spitalul Colţea. Fideli Sfinţilor Părinţi şi ierarhilor din vremea noastră şi-au făcut din milostenie şi facerea de bine o temă centrală a predicilor. a domnitorilor. sau de la Câmpul Lung Muscel. În Transilvania Biserica a desfăşurat o operă filantropică însă de cele mai multe ori cu alte forme cunoscute: organizarea de colecte cu anumite ocazii. În secolul al XX-lea spitalele din România au fost organizate pe baza principiilor creştine de îngrijire şi ajutorare a celui aflat în suferinţă. a epitropiei generale a casei Sfântul Spiridon sau acelei obşteşti. În Moldova spitalele au luat fiinţă din iniţiativa bisericilor. Spre deosebire de trecut. activitatea filantropică de astăzi mai are o notă specifică. începând cu 1923. sau boierilor. organizarea expoziţiilor de copii. Biserica având un rol activ în această lucrare.

3 prin dialog şi cooperare redescoperim taina prezenţei lui Sfântul Antonie cel Mare spune: „Viaţa şi moartea depind de aproapele.S. IZVOARE: Hristos în semenii noştri care au nevoie de îngrijirea noastră.tuturor Bisericilor în această lucrare. dar dacă am supărat pe fratele nostru păcătuim faţă de Hristos. credibilitatea fiecăreia în parte şi a tuturor împreună în faţa oamenilor în suferinţă care au nevoie de ajutor. măsura luată de Patriarhia Română în domeniul asistenţei sociale prin alcătuirea unui regulament care să reglementeze această lucrare a Bisericii: regulament de organizare şi funcţionare a sistemelor de asistentă sociale în Biserica Ortodoxă Română. în viziunea I. 101 . Bibliografie: I. Este de apreciat în mod deosebit. Daniel. deoarece. slujirea filantropică comună se impune ca fiind necesară din trei motive: 1 2 nici o instituţie nu poate rezolva singură problemele existente. dialogul şi cooperarea Bisericilor între ele intensifică ci numai împreună.P. Într-adevăr dacă am câştigat pe aproapele am câştigat pe Dumnezeu.

Cluj-Napoca 2001 Bel. Bogdan. EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. 102 . în „Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”. Ştefan. XLIII (1998) nr.• BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ. dr. Pr. EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD. dr. REDACTATĂ. Valer. conf. conf. în Biserica Ortodoxa Romana. conf. Cluj-Napoca. Valer. Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării. 1955 2. Propovaduirea Evangheliei. în Studii Teologice. 7. Alexe. Eclesiologia Părinţilor Apostolici. Valer. 4. Viata lui Antim Ivireanul. Pr. VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA. 5. CĂRŢI. ARHIEPISCOPUL CLUJULUI SPRIJINIT PE NUMEROASE OSTENELI. 1994 Bel. ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU ANANIA. Dogma si propovaduire. Editura Presa Universitară Clujeană. BUCUREŞTI. 2001 II. 1956 Bel. 1-2 3. 8-9. dr. nr. ARTICOLE ŞI STUDII: 1. nr. Pr. in Studia UBB Theologia Orthodoxa. Damian.

in "Studia U. Irineu Ioan Popa.B. Teologia. conf. Augustin. Biserica si lumea in perspectiva misionara. Paul. inchinat PS Sale Iustinian Chira. Bel. în Studii Teologice. nr. Atena. Spovedania si duhovnicia.1 7.6. Pr. nr. Valer. 12. în rev. în Studii Teologice. dr.1-2 Bel. Moldovan. 8. in vol. Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după Sfantul Ioan Gură de Aur. Bidian. Gheorghe.. conf. Valer. 1968 13. Marcu. in: "Ortodoxia maramuresana". editura Episcopiei Maramuresului. Bogdaproste. conf. 1968 15. Baia-Mare. Ilie. Pr. nr. nr. Vasile. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. nr. Valer. dr. nr. Bucuresti 1939. Pr.. Fiinţa Bisericii după învăţătura lui Ioan Gură de Aur. Baia-Mare 2001 Bel. Valoarea moral-socială a cărţii Psalmilor. Gr. Temeiurile teologice ale misiunii. Muraditu C. Alba Iulia 1996 14. 29 103 . 1958. 9-10. 1-2. 1970 10. Filantropia crestina in cadrul misiunii Bisericii. 9. Noţiuneade Biserică după Sfantul Ioan Gură de Aur. 9-10. în Studii Teologice. 9-10. 1996. Hristov. Ortodoxia. Bucureşti 1996 11. vol.Theologia Orthodoxa" XLI (1996). traducere dr. omagial Grai maramuresan si marturie ortodoxa. . 1956 Evdokimov. în Studii Teologice. Drd. dr.B. Credinţă şi cunoaştere în creştinism.

Dr. 1990 25. Pr. Constantin. Rugăciunea pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii. 1972 24. Stăniloae. Deisis. nr. ed. Pr. Pr. 1998 23. Stoleru. Dumitru. 9-10. Ed. Spildic Thomas. p. Dr. 1992 18. Bucureşti 1996 17. Dr.16. Sfantul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii. Pr. Teologia dogmatica ortodoxă. Păcurariu. nr. în Studii Teologice. IMBOR. Învăţătura despre Legea morală naturală în opera Sfântului Ioan Gură de Aur. Prof. Filosofia primelor secole creştine. 1970 20. în Studii Teologice. în Studii Teologice. nr. 34. în Studii Teologice. Structura primară a comunităţii creştine. Comuniune si spiritualitate in Liturghia ortodoxa. Spiritualitatea Răsăritului creştin. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Cezar. Dr. 1975 104 . II 19. Staniloaie. prof. Nicolae. Mircea. nr. Liviu. Pr. Pr. în Studii Teologice. Enciclopedică. Bucureşti. Vlăduţescu Gheorghe. Dumitru. Dr. nr. Stăniloae. Popescu. Bucureşti. Dumitru. Istoria Bisericii Ortodoxe Romane. 1980 26. 1-2. vol. 22. Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii lor. Pr. dr. 1-2. Drd. Dumitru. Voicu. Craiova 1986 Stan. 1972 21. Ortodoxie şi contemporaneitate. Pr. 1-2. Ed. Vasiliu.

CUPRINS 105 .

................Introducere ............... CAP III Misiunea în biserica ortodoxă română..................................................................... pag 3 pag 20 pag 68 pag 87 106 ............................................................................................... CAP I Conceptul de aproapele si întrajutorarea semenilor ....... CAP II Misiunea bisericii ...........................

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful