Leonid Dimov - Poemul esentelor

Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii, Iar eu am visat azi-noapte ca mi-am pierdut papucii... Desi stiam înca din lenesa tinerete Ca naratiunea, ironia, imaginile glumete N-au ce cauta în cadente: Ca poezia tine de esente. Eu însa, elev fiind, ca toti naucii, Îmi pierdusem - pe coridoare ori în sali – papucii Si-i cautam, desi era ora de fizica, Desi acuzat eram ca nu ma dedau la metafizica, De catre ceilalti versificatori din urbe, Ci ca tot umblam prin scaieti, grohotisuri si turbe. Îmi cautam, deci, papucii cu pompoane albastrii Pe sub banci, pe sub catedre, pe sub sepcarii (Adica sirurile de sepci atârnate de cuiere, Daca-mi îngaduiti aceasta putere De a da cuvântului o semnificatie Alta decât cea oferita spre consumatie), Stiind prea bine ca la o anumita etate Se poate cauta un nasture cazând în eternitate, Sa poti asa-ntr-o doara sa chemi pe Cineva, Prin candeluri o raza silind a furnica Si ca poti sari raiului ulucii Cautându-ti papucii, Noaptea prin sali de marmura multicolora, Cuprins de spaima ca n-ajungi la ora, Ca poti culege zilnic în geanta Câte-un bulgare ori piatra boanta, Precum a facut acel factor postal – (Cu numele piesei de sah numita cal) Ducând locuitorilor telegrama ori chitanta – Un palat de-a pus jos toata Franta.

Mircea Ivanescu - Poezia e altceva?
nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini – sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine. sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare, serie de imagini – asa scrie. poezia trebuie sa fie vorbire interioara. adica tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele, ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine – si ea – adevarata ei fiinta atunci? Ana Blandiana – Vanatoare
N-am alergat niciodata dupa cuvinte, Tot ce-am cautat Au fost umbrele lor Lungi, argintii, Tarate de soare prin iarba, Impinse de luna pe mare; Nu am vanat niciodata Decat umbrele vorbelor E o foarte iscusita vanatoare Invatata de la batrani Care stiu Ca din cuvant Nimic nu e mai de pret Decat umbra Si nu mai au umbra Cuvintele care si-au vandut sufletul.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful